Scurt Istoric al Comunicarii Si al Aparitiei Mijloacelor de Comunicare In Masa

Comunicare

Scurt Istoric al Comunicarii Si al Aparitiei Mijloacelor de Comunicare In Masa

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1. SCURT ISTORIC AL COMUNICĂRII ȘI AL APARIȚIEI MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ

1.1. Informațiile – o marfă mereu de actualitate

1.2. Tipuri de comunicare

1.3. Comunicarea de masă, un mediu invizubil cotidian

1.4. Mijloacele de comunicare în masă

1.5. Teorii ale comunicării de masă

1.6. Influența mijloacelor de comunicare de masă

1.7. Manipulare și tehnici de manipulare în masă

Capitolul 2. JURNALISMUL SPORTIV

2.1. 134 de ani de presă sportivă

2.2. Jurnalismul sportiv – generalități

2.3. Câmpuri evenimențiale

2.4. Scriitura sportivă

Capitolul 3. PRESA SPORTIVĂ CONSTĂNȚEANĂ ÎN COMUNISM ȘI DUPĂ ’89

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Jurnalismul sportiv, parte a jurnalismului specializat, este o prezență semnificativă, distinctă în peisajul mass-media. Ziare, reviste, periodice de sport sau pagini întregi ale unor publicații de profil divers aduc larma arenei, cu întrecerile dintre sportivi care atrag atenția lumii prin recordurile care sfidează limitele umane. O lume plină de bucurii, dar și de tristeți. O lume fascinantă, o parte a vieții omenirii, care inspiră o presă în general de succes. O lume – sportivi, antrenori, spectatori, ziariști – ce produce evenimente demne de interes public. Cunoașterea umană ar fi, credem, un pic mai săracă fără această lume a sportului.

Așadar, arena sportivă și tribuna acesteia – sportul și spectatorii; sportul și presa – oglinda acesteia. Sunt două domenii ce se urmează și se influențează reciproc. Intersecția sportului cu viața socială înseamnă o relație complexă în care sunt angrenate diferite științe, cultura, sfera educațională, căci performanța își trage puterea nu numai din biologic, ci și din mental, nu numai din știința antrenamentului, ci și din cultură, educație, psihologie ș.a.

A te apropia, ca ziarist, de acest spectaculos domeniu înseamnă a-ți asuma pe deplin obligația de a-l cunoaște în toată complexitatea sa, înseamnă a-1 respecta ca pe unul dintre importantele segmente ale societății și, în consecință, înseamnă a-i prețui pe actorii de aici – sportivi, specialiști, spectatori.

Lucrarea de față abordează modul în care sportul era reflectat în paginile ziarelor, în mod deosebit, înainte și după Revoluția din 1989. Presa comunistă era aservită intereselor partidului unic aflat la guvernare, de aceea mesajul trasnmis prin intermediul mass-mediei, indiferent de subiectul abordat conținea o a numită frazeologie, un anumit limbaj de lemn care avea rolul să îndoctrineze masele, să îi condiționeze. După ’89 pentru unii dintre jurnaliștii care activaseră și în comunism le-a fost greu să renunțe la aceste obișnuințe, de aceea timp de doi sau chiar trei ani în presă mai apărea formularistica comunistă.

Lucrarea de față este structurată în trei capitole. În primul capitol am prezentat istoricul comunicării și pe cel al comunicării de masă, deoarece a fost pasul care ne-a adus până aici. Comunicarea a fost mereu unul dintre atributele omului și acum, în perioada aceasta atât de tehnologizată cu atât mai mult.

În capitolul doi am abordat presa sportivă, istoricul acesteia în România, faptul că de 134 de ani noi avem o presă sportivă, că aceasta a adus mereu în atenția cititorului/publicului aceste subiecte, specifice unei prese specializate. Dar regăsim articoel sportive și în presa generalistă, tocmai datorită faptului că se dorește ca un număr cât mai mare de persoane să achiziționeze presă scrisă, astfel încât subiectele abordate în paginile acestora sunt dintre cele mai diversificate.

În ultimul capitol am analizat articole sportive apărute în presa constanțeană, atât pe cele din perioada comunistă, cât și pe cele de după Revoluție. M-am oprit asupra ziarelor “Dobrogea nouă” din 1949 și “Cuget liber” din 1991, deoarece mi s-au părut mai reprezentative pentru tema abordată.

CAPITOLUL 1.

SCURT ISTORIC AL COMUNICĂRII ȘI AL APARIȚIEI MIJLOACELOR DE COMUNICARE ÎN MASĂ

Informațiile – o marfă mereu de actualitate

Procesul de comunicare este omniprezent în societatea actuală. Acesta este parte integrantă din viața fiecărui individ, dar numai atâta timp cât acesta se află în relație cu semenii săi. Întregul procesul de comunicare este în strânsă corelație cu cel de socializare. A comunica înseamnă, într-o primă instanță, a transmite de la un individ la altul un mesaj, care conține idei, gânduri sau sentimente.

Provenind de la latinescul communicare, una din semnificațiile acestui cuvânt semnifică punerea în legătură a două persoane. Conform filosofului român Constantin Noica, comunicarea înseamnă și „a pune împreună, a uni, a pune în comun, a amesteca, a împărtăși“. Noica face referire și la termenii de comunicare, cuminecătură, împărtășanie, subliniind diferența dintre comunicarea umană și cea dintre mașini. Oamenii își pot comunica sentimentele și senzațiile, pe când mașinile sunt doar niște simple instrumente ce transmit ceea ce primesc de la cei care le utilizează.

Există o multitudine de definiții ale comunicării. Denis McQuail o definea astfel „acțiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care este receptorul“. În accepțiunea acestuia, chiar prin cartea pe care a scris-o el, autorul transmite un anumit mesaj unui receptor, care este, în acest caz, chiar cititorul. McQuail se referă la existența unor „precondiții“, cum ar fi: intenția autorului de a transmite idei, motivația cititorului, precum și subiectul mesajului.

J. J. Van Cuilenburg delimitează astfel acest concept „comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, o informație și un receptor“. Acest proces al comunicării presupune existența, în afara emițătorului, a unei persoane care să recepteze mesajul. Această receptor trebuie să fie atent la mesajul transmis, în sens contrar, informația utilă poate fi percepută doar ca fiind un zgomot de fond. De aceea, mesajul trebuie codificat astfel încât să corespundă sistemului de înțelegere pe care îl posedă receptorul.

O definiție exactă trebuie să conțină conceptele cheie, definitorii pentru domeniul comunicării, dar și să surprindă relațiile dintre acestea, să evidențieze modul de întrepătrundere, de conlucrare a acestor concepte.

Ajungem la concluzia că întregul proces de comunicare se referă la transmiterea de către emițător a unor concepte, simboluri, semne, care au drept scop influențarea receptorului, pentru a produce un efect asupra intelectului acestuia, astfel încât destinatarul mesajului să acționeze la primirea informațiilor.

Trebuie să fie luată în calcul intenționalitatea celui care transmite mesajul. Astfel, J.J. Van Cuilenburg realizează un model mai complex al comunicării, pentru a putea reprezenta cât mai bine intenționalitatea. Autorul amintit introduce în plus și procesele de codare și decodare, primul dovedind intenția transmițătorului, iar al doilea subliniind atenția pe care o acordă receptorul mesajului. Însă cel mai cunoscut model al comunicării îi aparține lui Harold D. Lasswell, care, în anul 1948, considera că pentru a descrie această acțiune este mai convenabil să se răspundă la următoarele întrebări: „Who? Says What? In Which Channel? To Whom? With What Effect?“ (Cine? Spune ce? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?).

Un element esențial al întregului procesul de comunicare îl constituie feed-back-ul. Comunicarea nu se poate realiza numai într-un singur sens, ea este bidirecțională. Receptorul emite, la rândul său, ca efect la mesajul transmițătorului, un anumit răspuns. Se produce astfel transformarea modelului comunicării într-o schemă ciclică. Însă, trebuie să amintim că o conversație nu este niciodată perfect echilibrată, o parte încercând să-și impună punctul de vedere, să-l domine pe celălalt.

1.2. Tipuri de comunicare

Tipurile de comunicare sunt clasificate astfel de Ștefan Prutianu, care definește patru niveluri distincte ale acestei noțiuni. Comunicarea intrapersonală se referă la comunicarea individului cu sine însuși, la ascultarea „vocii interioare“. Gândirea, analiza, reflecția, evaluarea unor situații și informații pot fi incluse în acest tip de comunicare. Acest tip de comunicare este esențială pentru păstrarea echilibrului psihic. Însă, aceasta poate deveni nocivă în cazul în care se produc anumite „defecțiuni“ în creierul individului, cum ar fi paranoia sau schizofrenia. Comunicarea interpersonală reprezintă dialogul cu celălalt. Putem afla prin intermediul acesteia noi informații, concepte, opinii, sentimente, să ajungem să îl cunoaștem pe cel din fața noastră. Se creează în acest mod relații umane, dar acestea pot fi și distruse.

Comunicarea în grup este cea care asigură schimbul de informații în colectivitățile umane, într-o organizație sau echipă. De exemplu, procesul de învățare în care profesorul transmite și explică elevilor informații despre o anumită disciplină. Comunicarea de masă reprezintă orice ansamblu de mijloace și tehnici care permit difuzarea unor mesaje scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale către un auditoriu foarte vast. Acest auditoriu este format, la ora actuală, din zeci de milioane de oameni, din toate țările lumii, care stau în fața televizorului și primesc informația sau divertismentul care sunt asemeni unui melanj miraculos.

Referindu-se la comunicarea interpersonală, Denis McQuail clasifica procesul de comunicare ca fiind „pasiv“ ori „activ“, ajungând să definească patru situații fundamentale: „Situația activ-pasiv, cunoscută ca modelul transferului intenționat de informație“. Exemplele sunt oferite de persoanele care fac publicitate sau propagandă și care transmit mesajele lor către un „public-țintă“. „Situația activ-activ, reprezentată cel mai bine de cazul schimbului sau interacțiunii, în care ambii parteneri acționează pe rând ca transmițător și receptor“. Aici se înegistrează dialogul, disputa, conversația, negocierea. Putem vorbi și de procesul de învățare în care elevul este motivat și solicită noi informații. Vorbim de o comunicare echilibrată. „Situația pasiv-activ, în care are loc o căutare activă de informație care urmărește un anume scop-modelul îl constituie cercetarea lumii din jurul nostru“. Această situație apare atunci când suntem puși în situația de a rezolva o anumită problemă. Individul începe să caute informații în mediul în care se află și le selecționează pe acelea pe care le consideră potrivite. „Situația pasiv-pasiv este o categorie reziduală, pentru ocaziile în care are loc o comunicare cu totul întâmplătoare, nedirecționată și fără scop, atât din perspectiva transmițătorului cât și din cea a receptorului“. În acest caz vorbim de relațiile întâmplătoare, între persoane care nu se cunosc.

Ștefan Prutianu distinge de asemenea între comunicarea voluntară și cea involuntară. În cazul comunicării voluntare există intenția de a transmite mesajul, o voință, un scop. Prutianu precizează că există patru obiective principale ale acestui tip de comunicare:

Descoperirea unei noutăți;

Apropierea cuiva;

Convingerea cuiva;

Jocul psihologic.

Comunicarea involuntară se realizează în momentul în care o persoană comunică și atunci când nu vrea să facă acest lucru. De exemplu, prin comunicarea nonverbalp, o anumită poziție a corpului, prin mimica feței, prin gesturile făcute, un om poate să-și exprime bucuria, furia, atracția față de un obiect sau față o persoană, fără a rosti îmsă niciun cuvânt. Chiar și tăcerea reprezintă o formă de comunicare, arătând o lipsă de interes, dezaprobarea sau aprobarea unei persoane.

O altă clasificare a comunicării făcută tot de Ștefan Prutianu are ca și criteriu de difetențiere modul de exprimare: verbală, non-verbală și paraverbală. Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul cuvintelor și apare drept „cea mai înaltă și precisă formă de limbaj“. Își fac apariția însă câteva probleme, cum ar fi înțelesul cuvintelor (care poate fi diferit pentru cei doi interlocutori), abilitatea vocală a vorbitorului, ambiguitatea limbajului, folosirea jarguria, furia, atracția față de un obiect sau față o persoană, fără a rosti îmsă niciun cuvânt. Chiar și tăcerea reprezintă o formă de comunicare, arătând o lipsă de interes, dezaprobarea sau aprobarea unei persoane.

O altă clasificare a comunicării făcută tot de Ștefan Prutianu are ca și criteriu de difetențiere modul de exprimare: verbală, non-verbală și paraverbală. Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul cuvintelor și apare drept „cea mai înaltă și precisă formă de limbaj“. Își fac apariția însă câteva probleme, cum ar fi înțelesul cuvintelor (care poate fi diferit pentru cei doi interlocutori), abilitatea vocală a vorbitorului, ambiguitatea limbajului, folosirea jargonului, a jocurilor de cuvinte etc. Trebuie acordată o mare importanță limbajului, pentru că acesta delimitează felul în care gândește o persoană. Comunicarea paraverbală înseamnă tot ceea ce se află în spatele mesajului transmis verbal, în subtext, legat de pronunțarea sau scrierea cuvintelor. Mulțimea stimulilor care sunt încorporați în mesajul verbal pe care dorim să-l transmitem pot determina reacții dintre cele mai diverse, de aprobare sau uneori chiar de respingere. Printre acești stimuli se află vocea, tonul, ritmul vorbirii, felul în care scriem, pauzele dintre cuvinte, zâmbetul etc. Acest tip de mesajul poate deveni foarte eficient în influențarea persoanelor, dacă este controlat și folosit așa cum trebuie. El poate intimida, poate menține presiunea, poate câștiga respectul și aprobarea, dar este și o armă împotriva celui care-l folosește dacă acesta nu-și controlează trăirile interioare. Comunicarea nonverbală reprezintă comunicarea fără folosirea cuvintelor. Ea poate fi găsită în două categorii:

Comunicarea paraverbală;

Limbajul trupului.

Aceasta poate fi interpretată prin studierea fizionomiei și expresiei feței, a privirii, a posturii corpului etc. Însă, una dintre problemele acestui tip de limbaj este ambiguitatea. Mesajul transmis este format mai mult din emoții, atitudini și sentimente, decât din informații concrete.

1.3. Comunicarea de masă, un mediul invizibil cotidian

Evoluția societății s-a realizat datorită impulsurilor tehnologice. Cu excepția Evul Mediu, care a fost o perioadă neagră din istoria lumii, societatea modernă actuală se datorează invențiilor care au schimbat felul oamenilor de a trăi. Pierre Bayle preciza în anul 1700, că „numărul lucrărilor și al jurnalelor care merită acest nume a devenit atât de numeros, încât ar cam fi momentul să le studiem istoria”.

Potrivit istoricilor, în Babilon și Egiptul antic existau cronici care consemnau evenimentele cotidiene. În această categorie se înscriu afișele evreiești sau efemeridele grecești. Chinezii aveau, începând cu secolul al II-lea î.H., un buletin numit TI BAO (Ti pao), o gazetă oficială în care erau menționate, printre altele, decrete sau dispoziții imperiale.

Odată cu epoca romană, preistoria presei capătă substanță. Pentru o parte dintre cercetătorii domeniului, Du Cange, Le Clerc, Dubief, Boettinger și alții, momentul presupune o atenție particulară, căci ei acceptă un fel de jurnalism în Roma. Evenimentele mai importante ale fiecărui an erau notate pe tabule și păstrate în locuința marelui pontif, cel care făcea și înscrisul. La început erau accesibile doar patricienilor, apoi și plebeilor; aceste tabule numite Analele Pontifilor erau dublate de Acta Senatus, cuprinzând relatări asupra unor dezbateri din For. În vremea Republicii, apar Acta diurna, întocmite de scribii specializați. Ulterior, apare ca mijoc de informare gazeta manuscris, formă care va continua să supraviețuiască tiparului, fiind citate exemple până la începutul secolului al XVII-lea (se numeau Nouvelle a mano în Italia, Relationi în Germania, Nouvelle a la main în Franța, News-letters în Anglia etc.). La început acestea erau doar foi volante sau caiete având un rol informativ. Aceste tipuri de gazete vor rezista mai bine de două secole. Dicționarele secolelor XVII-lea și XVIII-lea au păstrat și noțiunea de gazetă, dar și pe cea mai nouă de jurnal, stabilind ca notă distinctă apariția; gazeta este cea care apărea numai în anumite zile și mai apoi începe să apară zilnic, iar jurnalul avea o apariție lunară. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea circulau foi de același tip care, între timp, fuseseră tipărite. Istoria reține foile cu numele de Occasionels (Franța), Zeitung (Germania), Krant (Olanda), Avvisi (Italia) sau Newsbooks (Anglia). Aceste foi circulau ușor și puteau evita controlul autorităților. În felul acesta vorbim de o paradigmă, lupta dintre libertatea și cenzura presei, o relație dramatică care se va întinde peste secole. Această idee apare și în Histoire de la presse a lui Pierre Albert. În anul 1534, cenzura devenea o realitate în Franța. În urma apariției tiparului, produs al secolului al XV-lea, presa tipărită își face loc în timp, coexistând cu formele mai vechi sau cu alte forme de tranziție. Din această ultimă categorie se evidențiază almanahurile, povestirile istorice și publicațiile populare.

Abia între anii 1438 și 1450, J. Gutenberg reușește să realizeze la Strasbourg și Mainz tiparul cu litere mobile, metalice, izolate în matrițe. A fost nevoie de timp pentru ca imprimeria să se infiltreze în domeniul public. Apariția tiparului a dus la multiplicarea manuscrisurilor existente în secolul al XV-lea, deci la creșterea numărului oamenilor care aveau acces la ele. Johann Gutenberg, un autor din Meinz, Germania, a conceput o mașină care să multiplica nu numai Biblia, dar și cărți de matematică și astronomie, făcându-le accesibile pentru toată lumea. Educația nu a mai rămas un privilegiu al celor bogați sau al preoților, ci a devenit posibilă și pentru alți indivizi.

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea a devenit evident că noile mijloace de comunicare, ziarele și cărțile, răspândite la toate nivelurile societății, modificau condiția umană, transformând indivizii în consumatori de informație. Charles Horton Cooley susținea că există patru factori care determină o eficiență superioară a noilor media în comparație cu felul în care se făcea comunicarea în societatea anterioară:

expresivitatea – transmit o gamă largă de idei și sentimente;

permanența documentului – este echivalentă cu înfrângerea timpului;

rapiditatea – sau cucerirea spațiului;

difuzarea – accesul către toate categoriile de indivizi.

Apariția presei de masă a dus la accelerarea comunicării umane. Telegraful a constituit și el o invenție importantă și, desi nu era un mijloc de comunicare în masă, prin el știrile erau transmise pe distanțe mari, într-un timp mult mai scurt. Inventarea și folosirea telefonul a constituit următorul pas, care a apropiat și mai mult oamenii.

Termenul de „mass-media“ a fost creat de englezi prin unirea cuvântului latin „media“ (mijloace) și „mass“ (cantitate mare) și se referă la suporturile și mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor, pe când noțiunea de „comunicare de masă“ se referă la ansamblul procesului de comunicare. În DEX, termenul de „mass-media“ este definit ca reprezentând „totalitatea mijloacelor de informare a maselor (radio, televiziune, presă)“.

Denis McQuial delimitează patru trăsături ale comunicării de masă, care se constituie și în diferențe față de comunicarea interpersonală. Actorii, adică receptorii, în cadrul comunicării de masă, nu sunt indivizi izolați, ci comunități, de aici rezultă caracterul colectiv al comportamentului lor. Mijloacele de comunicare în masă sunt destinate reproducerii în masă. Această „masă“ de indivizi este văzută ca un conglomerat de persoane, nediferențiate între ele, unite de interesul pentru un anumit tip de mesaj, având o serie de trăsături comune, din acest motiv. Transmițătorii sunt și ei grupuri, unele chiar foarte mari, ei considerându-se în instituțiile de presă (scrisă sau audio-vizuală). Există anumite diferențe între cele două grupuri. Instituția de presă are niște scopuri bine definite, are reguli, drepturi și obligații, urmărește transmiterea mesajelor sale către un număr cât mai mare de persoane, în timp ce receptorii (publicul), nu au o percepție de sine colectivă, o organizare sau vreo idee asupra drepturilor pe care le au. O altă cartacteristică a comunicării de masă o reprezintă folosirea unei tehnologii complexe, de producere și difuzare a mesajului. Această tehnologie facilitează însă numai transmiterea mesajului într-o singură direcție, având o capacitate redusă de feedback. Se urmărește distanța dintre transmițător și receptor, care într-o situație diferită ar fi mult mai apropiați. Accesul la un mijloc de comunicare în masă nu este restrâns decât costul foarte mare pe care îl are cumpărarea și întreținerea lui. O altă caracteristică se referă la trăsăturile relației care există între cel care emite mesajul și cel care îl primește.

Relația nu poate fi interactivă decât într-o foarte unică măsură. Distanța mare, precum și poziționarea temporală diferită duc la crearea unui decalaj între transmițător și receptor. Fiecare își construiește o imagine proprie despre celălalt, o imagine care uneori se abate de la realitate. Așteptările publicului nu sunt întotdeauna acoperite de media, care este văzută ca „a patra putere în stat“, deci ca fiind o autoritate, fără a avea însă prerogativele unui organ de conducere. De asemenea, există o relație comercială între emițător și destinatar, primul oferă produsul mediatic, care poate avea unele defecte, în timp ce al doilea îl cumpără. O ultima trăsătură vizează tipul mesajului. Conținutul comunicării de masă diferă de conținutul comunicării care are loc direct, dintre indivizi. Mesajele comunicării de masă sunt făcute publice, pot fi receptate de toată lumea, iar conținutul lor privește subiecte din sfera interesului general. Mass-media are rolul de a pune în fața publicului probleme care afectează comunitatea sau statul, deci care privesc un număr mare de oameni.

Prin aceste caracteristici, Denis McQuail încearcă să definească, într-o manieră complexă, comunicarea de masă, aflată într-o strânsă legătură cu mass-media. McQuail ajunge la o concluzie pe care o va sublinia și Marshall McLuhan mai târziu și anume „media este mesajul“. Astfel, mass-media poartă mesajul pe care-l adresează unui auditoriu specific: marele public, care este privit ca un individ uriaș cu milioane de ochi și urechi, dar lipsit de gura care-i exprimă opinia.

1.4. Mijloacele de comunicare în masă

Evoluția comunicării de masă a produs transformări psiho-sociale profunde astfel încât, în prima jumătate a secolului al XX-lea, apare o nouă disciplină, sociologia comunicării, interesată de efectele acesteia asupra societății omenești. Marshall McLuhan ajunge să clasifice mijloacele de comunicare în masă în două categorii, fierbinți și reci.

Conform accepțiunii lui McLuhan, mijloacele fierbinți (tiparul, radioul, fotografia, cinematograful) oferă o participare mai mică auditoriului, deci o excludere a acestuia, decât mijloacele reci (telefonul, televiziunea). Rămâne necunoscută apartenența internetului la una din aceste două categorii. Prin Internet se pot transmite de la fotografii și texte până la emisiuni de radio și televiziune.

Una din cele mai mari realizări umane a fost apariția scrisului. Oamenii au avut astfel posibilitatea de a-și exprima ideile și de a le transmite astfel și generațiilor următoare. O invenție care a ajutat la realizarea acestui lucru a fost crearea, de către Johann Gutenberg, în 1438, a tiparniței. Prima carte tipărită a fost Biblia. Pașii făcuți în domeniul tipăririi ziarelor s-au numit: „La Gazette“ (1631); „Leipziger Zeitung“ (1631); „Daily Courant“ (1702); „Pennsylvania Gazette“ (1728). Secolul 21 a adus agențiile de presă: Havas (1832), Reuter (1849). Le-au urmat apoi United Press International (1958), Associated Press (1848), Agenția France Presse. Deși la început ziarul a fost creat ca fiind o publicație destinată elitelor intelectuale și politice, și cuprindeau opere ale unor scriitori celebri ai vremii, ulterior s-a adaptat nivelului de „rafinament și gust” al maselor mari de meșteșugari, negustori și muncitori. Apariția unor publicații ieftine, lucru datorat mijloacelor rapide de producție și distribuție și bineînțeles publicității, a dus la creșterea interesului maselor de indivizi pentru presa scrisă. Oameni doreau să citească despre crime, violuri, accidente, despre viața intimă a politicienilor și regilor, pentru că astfel se apropiau de aceștia din urmă. Practic, ziarul pentru mase a apărut ca un drog necesar pentru opinia publică.

În anul 1886, Gugliemo Marconi inventa „cutia magică“ ce avea să fie îndrăgită de milioane de ascultători, adică radioul. În anii ’20 acesta a invadat viața oamenilor obișnuiți, devenind principala sursă de informare și divertisment. „Gazeta fără hârtie și fără fir“ a avut un impact extraordinar. În 1919 ia ființă Radio Corporation of America, iar în 1892 British Broadcasting Company (BBC). În timpul celui de-al doilea Război Mondial radioul a devenit o armă redutabilă în bătălia propagandistică dusă între Anglia și Germania. Joseph Goebbels, ministrul german al propagandei susținea că „grație radioului, regimul a eliminat orice spirit de revoltă“ și cita din cartea lui Hitler, Mein Kampf: „În timp de război, cuvintele sunt arme“. De asemenea, în timpul Războiului Rece radioul a avut o influență semnificativă, postul Europa Liberă fiind principala armă de atac eterică împotriva Uniunii Sovietice. Pus la punct în anul 1895 de frații Lumiere, cinematograful a avut și el o ascensiune uluitoare. Ca și exemplu, în Germania, în anul 1900 erau numai 2 săli de cinematograf, ajungând ca în 1913 să ajungă la 2370. În SUA era o singură sală în anul 1902, pentru ca în 1908 să ajungă la peste 8.000. Detronat, mai târziu de televiziune, cinematograful a reprezentat un mijloc de transmitere a informațiilor și propagandei în timpul celui de-al doilea Război Mondial, atât de partea aliaților, cât și a germanilor. Și la ora actuală puterea sa este încă mare: SUA au acaparat industria profitabilă a „cinemagiei“, răspândind în toată lumea producțiile americane.

Televiziunea, această adevărată uzină magică care putea transmite imagini și sunete la distanțe mari s-a născut în anul 1928 în Statele Unite, când a avut loc prima demonstrație a funcționării sistemului TV. Lansarea sateliților de telecomunicații și apariția televiziunii de înaltă definiție (High-Definition Television) a dus la crearea de televiziuni transfrontaliere cum ar fi CNN și MTV. Cel care receptează un eveniment, mai ales cele transmise live (în direct), cum sunt marile menifestări sportive sau sociale (revoluțiile), trăiește efectiv ceea ce se întâmplă pe micul ecran, cel puțin din punct de vedere psihic. Roger Silverstone susține că: „Trebuie să privim televiziunea ca pe o formă de existență psihologică, socială și culturală, deopotrivă economică și politică. Trebuie să privim mijlocul de comunicare ca fiind mai mult decât o simplă sursă de influență, nici benignă, nici malignă. Trebuie să privim televiziunea ca făcând parte din multiplele dimensiuni ale vieții de zi cu zi“.

Internetul este considerat de mulți specialiști a nu fi un mijloc de comunicare în masă, însă putem afirma că este media care le concentrează pe toate celelalte: tipar, radio, televiziune. Nașterea Internetului a avut loc în 1983, când a fost realizat protocolul Internet Protocol (IP) de către ARPAnet, care conecta rețele de calculatoare din Statele Unite. Apariția calculatorului personal și dezvoltarea producătorilor de software a dus la crearea unei rețele gigantice, invizibile și prezente pretutindeni în viața noastră. Internetul nu are un conducător, nu există o autoritate care să supervizeze traficul în rețea. Autoritatea care există însă, dar nu în sensul de controlor sau controlat al unui guvern este Internet Society, o organizație de voluntari care își propune să promoveze schimbul de informații în rețea.

Internetul este extrem de căutat pentru următoarele sale servicii:

poștă electronică (e-mail);

transfer de fișiere (ftp – file transfer protocol);

servicii de știri și discuții (e-news și chat);

conectare la distanță (telnet);

servicii de căutare a informațiilor (search).

Se distinge o nouă tendință în folosirea Internetului și anume, comerțul electronic (e-commerce). Internetul a devenit o piață unde poți găsi absolut orice vrei. Serviciile de e-mail permit transmiterea în câteva minute a zeci de magabiți de informații, făcând să dispară frontiere, vămi și legi. De asemenea, Internetul este o excelentă armă. Sistemele inamicului vor putea fi atacate și făcute inutilizabile printr-un simplu clic pe butonul unui mouse aflat la sute de kilometri distanță.

1.5. Teorii ale comunicării de masă

Dezvoltarea comunicării umane, de la formele sale simple până la comunicarea de masă, mult mai complexă, a dus la apariția unor efecte semnificative care se manifestă asupra comportamentului indivizilor, atât în plan psihic, cât și social. Știința comunicării se ocupă în principal de descoperirea și înțelegerea acestor efecte precum și de modul în care mass-media influențează publicul. De aici și apariția unor teorii care să descrie și să explice ceea ce se întâmplă atunci când indivizii sunt expuși unor mesaje de influențare.

În acest sens Mihai Coman structurează trei categorii de teorii:

Teorii ale efectelor puternice:

teoria „glonțului magic“ (numită și teoria „seringii hipodermice“ sau modelul „one-step-flow“);

modelul hegemonic;

modelul dependenței;

modelul „spiralei tăcerii“.

Teorii ale efectelor limitate:

modelul „two-step-flow“;

modelul cultivării;

modelul agendei (numit și modelul „agenda setting“).

Teoria contra-efectelor:

modelul „uses and gratification“.

1.6. Influența mijloacelor de comunicare în masă

Cultura epocii în care trăim este legată indisolubil de media. Această cultură a imaginii care s-a dezvoltat în modernitate presupune interrelaționarea imaginii, sunetului și cuvântului în forme care creează structuri semnificative. Media se distinge prin varietatea ei îmbogățită necontenit prin noi ameliorări tehnologice, penetrarea ei în cele mai intime spații ale antropologiei cotidianului, ale experiențelor individuale și colective. Legătura dintre cultura media și reproducere care se regăsesc în mass-media.

1.7. Manipularea și tehnici de manipulare în presă

Datorită perioadei trăite sub comunism, manipulări de tot felul, ajungând până la conștientizarea că ce se manipulează ceea ce, nici nu se poate defini așa. Paradoxal, acest termen de abia acum începe să își arată nebănuitele lui sensuri pentru români, iar tehnicile prin care este pusă în practică fiind mult mai rafinate și mai greu de depistat în democrație.

Totuși, nu totul este manipulare. Fără să cunoască intenția, nici manipulatorul, nici chiar faptul că sunt manipulați, semenii noștri au adesea un sentiment de neliniște și indignare ori de câte ori se discută despre manipulare, clasând-o cel mai adesea în sfere obscure aproape ezoterice, multe din lucrurile care li se întâmplă și pe care nu le înțeleg fiind plasate în lungul și complicatul șir al acțiunilor care ar putea face parte dintr-un eventual mecanism de manipulare. Aceasta se întâmplă, de regulă, ca urmare a lipsei informațiilor. Sau, paradoxal, din prezența lor în exces.

Studiile care au evaluat efectul pe care îl are mass-media au ajuns la concluzia că dacă receptorul este efectiv asaltat cu informații într-o cantitate mai mare decât poate acesta înmagazina reduce spiritul critic și generează un efect de „sedare”. Dar nu numai sincopele de receptare a informațiilor sunt responsabile de obsesia că tot timpul se manipulează. Există multe alte cauze și mult mai complexe: lipsa educației, intoleranța, lecturile haotice care pot include direct sau indirect termenul de manipulare, stereotipiile, necunoașterea tuturor fațetelor unei probleme etc. O poziție extremă este obsesia manipulării cu ajutorul presei de către o entitate neclară, care conduce însă prin acțiuni psihologice rafinate, în numele unei ideologii a celor mai puternici conducători. Toate acestea sunt teorii dezvoltate odată cu expansiunea mijloacelor de comunicare în masă și mai ales a internetului (care este văzut ca o imensă rețea cu o posibilitate infinită de „fișare”), pe fondul creșterii îngrijorării cu privire la „noua ordine mondială” impusă de societatea mediatică și, lăsând la o parte tonul exaltat, cu influențe din terifianta utopie a lui George Orwell (1984).

În termenii psihosociologiei sociale, putem vorbi de manipulare atunci când o anumită situație socială este creată în mod premeditat pentru a influența reacțiie și comportamentul manipulaților în sensul dorit de manipulator.

Tehnicile de manipulare sunt multe și continuă să apară altele noi, nuanțate și personalizate în funcție de cel ce le pune în aplicare, trecerea timpului scoțând la lumină altele noi. Mecanismul lor de funcționare este însă în principiu cel cuprins în diferite tehnici. Pentru manipularea maselor este nevoie de mecanisme complicate și de o conturare diferită a realității prin acordarea unor argumente credibile.

Prin maniera în care este redactat un articol ascunde adesea, sub aparența de neutralitate și obiectivitate, aprecieri ale jurnalistului sau ale instituției media pentru care acesta lucrează. Opinia pe care o are jurnalistul se poate insinua în informația prezentată publicului prin utilizarea anumitor tehnici, una dintre acestea fiind limbajul orientat. Există mai multe tehnici prin care se poate strecura în informația prezentată cum ar fi tonul ca limbaj orientat. Utilizarea după caz a unui ton triumfalist, peiorativ, ironic, poate influența perceperea unui eveniment ca fiind pozitiv sau negativ. De cele mai multe ori sursele sunt cele care furnizează informațiile ce vor deveni știri. Rolul lor rămâne hotărâtor în furnizarea informațiilor către jurnaliști.

Cea mai întâlnită în presă este falsa informație parțială folosită atunci cînd se dorește manipularea maselor. Aceasta constă în a falsifica prin orice mijloace, cum este omisiunea, scoaterea în evidență a unor părți în defavoarea altora. Există o singură metodă sigură prin care puteți rezista manipulării prin presă sau cel puțin îi puteți diminua efectele: dezvoltarea spiritului critic. Acesta se realizează în timp și e inutilă oferirea rețetelor, formarea lui depinzând de cultură, de educația, de obișnuința de lectură a fiecăruia dintre noi pentru a ajunge să ne conturăm o poziție cât mai echilibrată în raport cu avalanșa deinformații adevărate sau mai puțin adevărate.

În postura de receptori ai mesajelor transmise de mass-media se află miliarde de oameni răspândiți în toate colțurile lumii. Indiferent de naționalitate, cultură sau religie, aceștia sunt bombardați cu o mulțime de informații prin intermediul radioului, televiziunii sau presei scrise.

Ascultătorul, telespectatorul, cititorul sau utilizatorul de Internet recepționează zilnic o sumedenie de informații din diverse surse, dar, în mod paradoxal, el nu devine mai informat, acest lucru se întâmplă din cauza agresiunii informaționale la care este expus. Cele mai multe dintre informații nu au nicio importanță pentru receptor, iar numărul lor mare conduce la suprainformare și implicit la subinformare. Agresiunea informațională generează confuzie, banalizează evenimentele importante și îl privează pe om de privilegiul de a alege în deplină cunoștință de cauză. Noțiuni precum adevăr, minciună, bine sau rău au dobândit deja sensuri relative, iar omul postmodern al secolului al XXI-lea nu mai reușește să facă distincție între ele. Agresiunea informațională, prin efectele sale, înlesnește misiunea manipulării în masă. O populație dezorientată și al cărei nivel de cultură se reduce la câteva informații facile preluate din mass-media devine o țintă vulnerabilă pentru manipulatorii abili.

Un public agresat informațional va acorda o mai mare importanță aparențelor, acesta va avea tendința de a-și însuși, în lipsa unei judecați critice, diverse idei prefabricate cu scopul de a-l manipula. Cu alte cuvinte, agresiunea informațională este cea care pregătește terenul pentru manipulare, pentru că întotdeauna o minte slabă și obosită va fi mai ușor de manevrat în sensul dorit. Efectul cel mai vizibil la ora actuală, care a fost generat de ceea ce numim agresiune informaționalaă este importanța tot mai crescândă acordată imaginii despre lucruri, în detrimentul cunoașterii realității obiective.

Chiar dacă încercarea de cunoaștere a realității așa cum este ea se poate dovedi extrem de dificila, aproape imposibilă, este inacceptabil pentru o minte lucidă să accepte și să tezaurizeze, fără spirit critic, imaginile propuse de canalele mass-media. Totuși, acest lucru se întâmplă acum și afectează toate relațiile interumane. De aceea, „guvernele vor inventa, fără îndoială, minciuni mai sofisticate prin care să-și justifice acțiunile în propriul interes și să manipuleze mijloacele de informare. Își vor înteți, de asemenea, eforturile de propagandă pentru a-și îmbunătăți imaginea globală. Dar dacă asemenea eforturi dau greș, ar putea suferi penalități economice semnificative pentru acte care nemulțumesc restul lumii”.

În asemenea condiții, conflictele viitorului se vor purta pe un teren foarte puțin cunoscut și extrem de imprevizibil. Peisajul actual al mass-media la scară globală este unul care înfățisează oportunități nelimitate pentru manipulare. Chiar dacă au existat dintotdeauna și acțiuni subversive, neînțelegerile care existau între diverse state se rezolvau prin purtarea de războaie. Astăzi dimpotrivă, conflictele se rezolvă mai ales prin ascunderea informațiilor reale astfel încât adversarul să nu afle, fapt ce îl pune pe acesta în imposibilitatea de a se apăra. Victoria poate fi astfel obținută cu un consum nesemnificativ de resurse si cu costuri minime. Odată câștigată simpatia majorității populației globului pământesc, agresorul poate recurge la orice mijloace de acțiune, pentru că toate vor apărea legitime în ochii miliardelor de spectatori, și această aparenta legitimitate poate fi obținută doar prin manipularea mijloacelor de comunicare în masă și deci a jurnaliștilor, precum și a celorlalți factori decizionali ce activează în domeniul mass-media.

Top of Form

Bottom of Form

S-a spus că receptarea era dimensiunea ascunsă, și neglijată, a comunicării. Această aserțiune putea fi, fără îndoială, adresată curentelor fondatoare ale gândirii comunicaționale; dar ea nu se mai justifică acum, când s-au înmulțit atât de mult abordările care aduc în prim plan pe lector, pe spectator, pe manipulator sau consumator.

Această atenție acordată destinatarului nu se datorează niciunei singure teorii, nici doar studiilor despre comunicare. O regăsim și în lucrările de inspirație fenomenologică ale lui Hans Robert Jauss, în cele ale școlii de la Constance privind interpretarea lecturii textelor literare, în pragmatica austiniană, în anumite abordări economice contemporane privind rolul consumatorului în producția de servicii, în analiza genealogică a formelor culturale occidentale propuse de Michel de Certeau, în anumite studii transculturale dezvoltate în sânul acelor „medias studies“ britanice, pe urmele lui Stuart Hali și chiar, așa cum am semnalat în prima parte, în sânul celor mai recente producții ale curentului empirico-funcționalist.

„În ciuda măsurilor luate pentru a o reprima sau a o ascunde, „peruca“ (sau echivalentele sale) se infiltrează și câștigă. Ea nu este decât un caz particular între practici care introduc jocuri de artiști și competiții complici în sistemul de reproducție și cloazonare prin muncă și distracție. Aleargă, aleargă, nevăstuica: există mii de feluri de a „te învăța cu“. (…)

Cu toate că sunt relative față de posibilitățile oferite de circumstanțe, aceste tactici traversatoare nu ascultă de legea locului. Ele nu sunt definite de el. în această privință nu sunt localizabile decât strategiile tehnocrate (și scripturale) vizând crearea de locuri conforme cu anumite modele abstracte: ceea ce le distinge pe unele de altele sunt tipurile de operații în aceste spații pe care strategiile sunt capabile să le producă, să le definească și să le impună, pe când tacticile pot numai să le utilizeze, să le manipuleze și să le deturneze. (…)

Asimilabile cu niște moduri de întrebuințare aceste „modalități de „a te învăța cu“ creează jocul printr-o stratificare de funcționări diferite și interferențe. Astfel, maghrebinul aflat la Paris sau la Roubaix va insinua modalitatea de „a locui“ (o casă, o limbă) proprie Kabyliei natale, în sistemul care i se impune printr-un HLM sau prin limba franceză. El o supraimprimă și din această combinație el își creează un spațiu de joc pentru modalitățile de a utiliza ordinea con-strângătoare a locului sau a limbii. Fără să părăsească locul unde este obligat să trăiască și care-i dictează legea, el instaurează aici pluralitatea și creativitatea. Prin arta de a le combina, el extrage efecte neprevăzute.

Aceste operații de întrebuințare – sau, poate, de reîntrebuințare – se multiplică prin extensia fenomenelor de aculturație, adică prin deplasările care înlocuiesc maniere și „metode“ de a tranzita spre identificarea prin loc. Ceea ce nu le împiedică să-și găsească un corespondent într-o artă foarte veche de „a se învăța cu“. Le-am dat numele de „manipulări“, deși cuvântul desemnează mai degrabă proceduri stereotipe gata făcute și reproduse de un grup, acele „us et coutumes“. Problema stă deci în ambiguitatea cuvântului, căci în aceste „manipulări“ este vorba precis de recunoașterea unor „acțiuni“ (în sensul militar al cuvântului) care-și au formele și inventivitatea lor proprii și care organizează pe tăcute munca de furnică a consumului.“

Important aici este să constatăm apariția unei noi paradigme, în sensul precis de concept. Important este, de asemenea, să insistăm asupra marii varietăți de abordări propuse plecând de aici. Dacă ea n-a reușit să înlocuiască, la ne-specialiști, paradigma „fondatoare“ a manipulării și a rolului determinant al ofertei, nu același lucru se întâmplă în comunitatea științifică: ideea de „recepție negociată“ propusă de Stuart Hali, care presupune că receptorii decodează mesajele, modificând semnificațiile preferențiale în funcție de interesele lor și de practicile culturale, este în mod curent admisă, adesea sub reprezentări teoretice diferite; Jean Bianchi și Henri Bourgeois ajung chiar să considere că negocierea a devenit categoria cea mai importantă a analizei de recepție a mediilor, „căci acest model dă socoteală de practicile cele mai frecvente între refuz (evitarea mijloacelor de informare) și adeziunea plenară. Un grup social negociază recepția plecând de la propria lui cultură cu memoria sa socială specifică, cunoștințe stocate, așteptări diverse, resurse simbolice. În același fel, indivizii operează tranzacții între ceea ce văd pe ecran sau pe pagina imprimată și ceea ce au în ei înșiși, motivat dc istoria lor personală sau de situația în care se află“.

Curios, în Franța, spre deosebire de Marea Britanie, s-a pus foarte puțin accent în cursul anilor optzeci pe analiza receptării discursurilor mijloacelor de informare sau pe producția sensului mesajelor. Cea mai mare parte a lucrărilor, așa cum am mai arătat, privește aproprierea socială a noilor mașini de comunicare, cum ar fi magnetoscoapele, sistemele de videotex, rețele cablate și, astăzi, mijloacele de comunicare mobile sau sistemele de acces la televiziunea cu plată. Cum se explică acest decalaj? Fără îndoială pentru faptul că operatorul de telecomunicații, cel care comandă cercetările, a favorizat acest aspect al cunoașterii. Dar alte explicații, proprii cercetării franceze, pot fi avan¬sate, și mai ales: pregnanța abordărilor structurale și semiotice, caracterul încă puțin legitim al analizelor discursului televizat sau chiar al discursului presei; dificultatea pentru analizele de discurs este de a găsi metodologii riguroase.

Componenta economică a presei favorizează manipularea, și adeseori cei implicați în construirea de mesaje jurnalistice uită din această cauză de responsabilitatea pe care o au față de public. Consumul de informație a devenit, mai nou, o necesitate pentru mulți dintre noi, agresiunea informațională, o veritabilă componentă a cotidianului, în fața căreia suntem expuși ne transformă în ținte vulnerabile în fata manipulării.

Top of Form

Bottom of Form

CAPITOLUL 2.

JURNALISMUL SPORTIV

134 de ani de presă sportivă

Presa sportivă românească are o îndelungată tradiție, începuturile presei românești sunt legitimate de „Curierul românesc” al lui I.H. Rădulescu, de „Albina Românească” și „Alăuta românească” – Gh. Asachi și de „Gazeta de Transilvania” și “Foaie pentru minte și literatură” – Gh. Bariț.

Chiar dacă vom găsi și până atunci referiri la lumea sportului, primul ziar sportiv din România este socotit a fi Sportul (București, 1 februarie – 15 martie 1880, 1-4.2 pe lună. Redactor și proprietar: C. Blaramberg. Secretar: Al. G. Galeșescu. Tip. Ștefan Mihăilescu).

Iată cum văd ei programul editorial:

“SPORTUL. A intitula acest ziar Sportul și a nu arăta ce se înțelege prin cuvântul Sport, de origine engleză și prin urmare străin cuvintelor noastre, am comite cea mai mare eroare exilându-l în deșert în loc de a-1 încetățeni.

Vorba generică Sport are o mulțime de accepțiuni, prin ea se înțeleg cursele de cai, exercițiile corpului, manegiul, creșterea și dresarea cailor, canotagiu, vânătoarea, billeardul, patinagiul, gymnastica etc. Din toate acestea se vede lămurit câmpul întins ce cuprinde și varietatea și diversitatea materialelor ce îmbrățișează.

Fără a neglija multipelele accepțiuni alle cuvântului, ziarul acesta se prezintă lectorilor având principala preociațiune și tratând de preferință cestiunile hyppice.

Creșterea cailor la noi în țară a fost, sunt acum câteva secole, nu numai un izvor de venituri, dar încă putem zice și obiect de mândrie… Sunt motive puternice a crede că nu unul din caii țării noastre au contribuit la formarea acelei masse pur-sânge, pe care astăzi lumea întreagă o întrebuințează pentru regenerarea rasei cailor.”

De-a lungul timpului, multe publicații au purtat numele SPORTUL. La 20 martie 1945 apare Sportul popular, care, de la 1 noiembrie 1967, până la 22 decembrie 1989, poartă numele de Sportul.

Nicolae Postolache, prezentând „evoluția istorică în producția periodicelor pe provinciile românești, pe orașe, decade etc.”, observă: “Semnalăm doar (referindu-se la presa sportivă interbelică) că în acest „sfert de secol” «1919-1944», au apărut un numar de 372 de publicații de specialitate, ceea ce reprezintă o medie de 14,9 pe an. Dintre acestea, 182 (deci circa 50%) au apărut numai în Capitală, 66 în limba maghiară și 23 în limba germană”.

La sfârșitul secolului al XlX-lea, la 15 martie 392 apărea la București „Gimnasicul român – Revistă mensuală pentru propagarea gimnasticei în școle, societăți și armată”. Apare în trei serii, ultima în 1925, când se subintitulează „Buletinul Federațiunei societăților de gimnastică din România”.

Revista a avut un ambițios program: “Este meritul revistei, al fondatorului ei (n.n. – prof. D. Ionescu) de a fi prezentat și supus dezbaterii publice asemenea probleme într-o vreme când puține țări făceau acest lucru, după cum tot un merit rămâne și introducerea în conținutul unor articole teoretico-metodice a sintagmelor «educație fizică» și «cultură fizică», concepte moderne pe care popoarele vecine (cu care se fac uneori comparații) le vor introduce în terminologia de specialitate abia mult mai târziu.”

Tot în 1893, semnalăm apariția „primei reviste velocipedice în România” – „Bicicleta”. Cităm din articolul-program: „în ceea ce privește velocipedia în România, să avem convicțiunea că recunoscându-i-se foloasele, ea nu va întârzia a prinde rădăcini și trebuie să stăruim cu toții, cei care ținem la plăcutul nostru sport în acest sens…”.

Mai trebuie să semnalăm două publicații scoase de doi scriitori: „Revista sportivă” și „Foot-ball”. Prima a apărut la 3 martie 1896, condusă de Alexandru Davila – „organ al sporturilor pătrunse în toate straturile noastre sociale (…), un letopiseț modern și atent care să consemne evoluțiunea lor atât de repede și în care să se afle activitatea desfășurată în alte țări”.

În 1937, Camil Petrescu își fonda revista „Foot-ball” – „revistă săptămânală pentru deprinderea jocului corect în sport, artă, literatură, viață socială”. Directorul – N. Grămătic (pseudonimul autorului „Jocului ielelor”) – apăra o idee – fair-play-ul – monedă scumpă, prin raritatea ei, și azi.

Publicațiile care apar însoțesc și ele, firesc, realitatea vieții sportive românești din acea perioadă:

„Din cele 111 publicați periodice – observă N. Postolache – câte au apărut în intervalul 1901-1918 (dintre 99 numai în Capitală), 52 (deci peste 50%) erau numai de hipism (…) Privind azi, din perspectiva istoriei, se «vede» foarte clar disproporția existentă între ziarele de hipism și cele cu altă tematică sportivă, disproporție greu de preîntâmpinat. Această abundență a limitat dimensiunile procesului de dezvoltare | presei (…) sărăcind-o din punct de vedere ideatic.”

La 14 septembrie 1924 (pînă în 18 aprilie 1947) apare Gazeta Sporturilor. Reapare, în serie nouă, la 24 decembrie 1989.

După 1989, sectorul care a cunoscut cea mai puternică dezvoltare în România, bucurându-se din plin de libertatea expresie, a fost presa. Explozia din domeniu s-a manifestat și în presa sportivă.

În 1991, apare Sportul românesc. În foarte mare măsură echipa de aici fondează Pro Sport în 1997, ca în 2003, să scoată seria nouă a Gazetei Sporturilor.

Dacă în 1989 era un singur ziar sportiv, în 1990 au apărut de publicații, cu acest profil, din care 18 numai în București. Treptat-treptat, lucrurile se mai aeșază; nu sunt de ajuns doar entuziasmul și banii. Nevoia de profesionalism pe de-o parte, ca și – să recunoaștem – problemele economice ale permanentei tranziției fac ca numărul publicațiilor sportive să scadă, în 1997, la 1 august mai rămăseseră doar doua cotidiane centrale: Gazeta Sporturilor și Pro Sport. Ele activează și acum.

Jurnalismul sportiv – generalități

Sportul a intrat, nu numai prin întindere, ci și prin profunzime, în mitologia acestui secol. Facem loc unui truism dacă afirmăm că mari vedete ale arenei sportive, performeri autentici, au pătruns de mult în conștiința publicului.

Jurnalismul sportiv, parte a jurnalismului specializat, este o prezență semnificativă, distinctă în peisajul mass-media. Ziare, reviste, periodice de sport sau pagini întregi ale unor publicații de profil divers aduc larma arenei, cu întrecerile dintre sportivi care atrag atenția lumii prin recordurile care sfidează limitele umane. O lume plină de bucurii, dar și de tristeți. O lume fascinantă, o parte a vieții omenirii, care inspiră o presă în general de succes. O lume – sportivi, antrenori, spectatori, ziariști – ce produce evenimente demne de interes public. Cunoașterea umană ar fi, credem, un pic mai săracă fără această lume a sportului.

Așadar, arena sportivă și tribuna acesteia – sportul și spectatorii; sportul și presa – oglinda acesteia. Sunt două domenii ce se urmează și se influențează reciproc. Intersecția sportului cu viața socială înseamnă o relație complexă în care sunt angrenate diferite științe, cultura, sfera educațională, căci performanța își trage puterea nu numai din biologic, ci și din mental, nu numai din știința antrenamentului, ci și din cultură, educație, psihologie ș.a.

A te apropia, ca ziarist, de acest spectaculos domeniu înseamnă a-ți asuma pe deplin obligația de a-l cunoaște în toată complexitatea sa, înseamnă a-1 respecta ca pe unul dintre importantele segmente ale societății și, în consecință, înseamnă a-i prețui pe actorii de aici – sportivi, care propulsează azi sistemul mass-media, înțeleg să pătrundă științific tainele comunicării pentru a-și asigura audiență, succes pe piața atât de schimbătoare a presei. Nu intrăm în polemică. Adevărul, ca de obicei, este la mijloc.

Inevitabil, a trebuit să ne apropiem de presa sportivă după ce am încadrat acest domeniu în cel al comunicării și apoi al presei în general.

Toate sunt văzute din perspectiva abilității ștaifurilor mass- media de a traduce într-un mod de lucru convenabil adevărul că „scriitura jurnalistică” este acel deloc misterios aliaj prin care ziarul cucerește publicul, turnând într-o formă atractivă mesajul dorit.

Școlile jurnalistice tocmai acest obiectiv îl au: să facă cunoscută această „alchimie” a scriiturii de succes. Nu putem să nu zăbovim și pe acest tărâm al „scriiturii”, unde fapte de viață primesc – după talentul și chemarea fiecăruia, dar și după reguli științifice ale genurilor de presă – “valoarea adăugată”.

John Hartley reafirmând truismul că știrile “au ca subiect societatea”, grupează preocupările principale ale acestuia în șase subiecte majore: politica, economia, relațiile internaționale, știrile autohtone, știrile ocazionale, sport. Ultimul, nu cel din urmă – sportul – aduce publicației viața ardentă din acest domeniu, viul arenei, relații socio-umane dintr-o lume fabuloasă, dacă este să urmărim cum se naște un performer, cum devine el o personalitate cu zeci de milioane de fani.

M. Mouillaud și J. Tetu fixează și ei locul sportului: „După știrile politice, urmează informațiile denumite senzaționale (violență, politică, crime, catastrofe) care constituie între 20 și 25% din totalul informațiilor provenite pe orice filieră. Restul este ocupat de informațiile de orice natură, printre care sportul ocupă cu regularitate un loc important”.

Ziaristul prezent la o competiție sportivă nu reproduce evenimentul, ci îl „dezvoltă”: (…) „ce ar mai fi o competiție nportivă, lansarea unui tren de mare viteză sau călătoria unui pupă, dacă ziarele nu ar dezvolta mizele acestor evenimente pentru una sau alta din părțile implicate? Și ce ar mai fi un ziar ai cărui corespondenți sau trimiși speciali s-ar mulțumi să reproducă ceea ce oricine poate observa?”

Indiferent de sagacitatea și de elasticitatea definițiilor, un element le apropie: știrea este aceea care aduce noutate.

Cinci calități ar avea știrile: conflict, violență și pericol la adresa comunității, neobișnuit, scandal, personalitatea protagoniștilor. Orice editor, înainte de a publica o știre, înainte de opta pentru un subiect sau altul, se întreabă: câți cititori îmi aduce subiectul? În funcție de răspuns, în ziarele sportive și, respectiv, în rubricile de sport ale cotidianelor și periodicelor, vom găsi unele subiecte în dauna altora.

Am vrea să întărim ideea că informația este un „produs” care se supune regulilor cererii și ofertei, jucând pe piață rolul oricărui obiect care are o valoare de întrebuințare/schimb mai mică sau mai mare. „După câte știm (afirmă M. Mouillaud și J. Tetu) societatea contemporană nu stabilește nici un fel de relație între lucruri, decât în ceea ce privește valoarea lor de schimb; se pornește de la informație ca de oricare alt obiect”. Așteptările consumatorilor media le confirmă sau le infirmă valoarea: „în orice societate de tip capitalist, informația este un produs; știrile culese, tratate și distribuite sunt un produs în funcție de așteptările consumatorilor media și nonmedia”.

Observăm că „Gazeta Sporturilor” și „ProSport”, cotidianele sportive naționale de la noi, publică știri, interviuri, reportaje, anchete, cronici, comentarii etc. mai mult despre fotbal și în acest domeniu – mai mult despre cluburile de fotbal cu mare popularitate – Rapid, Steaua, Dinamo – și mai puțin despre celelalte cluburi (ne referim la frecvența aparițiilor în afara etapelor competiționale). Celelalte sporturi au apariții – mai modeste, unele – conjuncturale, tot după o grilă care semnalează dacă acestea întrunesc un grad de interes care să atragă un număr însemnat de cititori.

Tirajul este obsesia tuturor, motiv de îngrijorare sau de bucurie. De aceea, ziarul este, ca întreprindere de presă, o afacere de utma căreia trebuie să scoți profit.

Cantitativ, opțiunea este fără echivoc: trei sferturi – fotbal.

Cea mai bună definiție a știrii a dat-o Lordul Northcliff: „Informație înseamnă ceea ce dorește cineva, undeva să ascundă; restul e numai publicitate”; “ acelceva pe care cineva cu siguranță nu vrea să-l publice” – cum preciza Randall.

Mirela Lazăr reface procesul de transformare a evenimentului în știre, o alchimie foarte complexă, cu influența cea pai mare asupra societății. Avem astfel, o deplină înțelegere a ceea ce Alvin Tofler, în cartea sa „Puterea în mișcare”, numea „alchimie a informației” faptul că natura puterii se schimbă în funcție de i uiioaștere, în ultimă instanță de informație.

Autoarea, Mirela Lazăr, aduce una dintre cele mai aplicate demonstrații științifice care conduc la percepția exactă a funcției formative a mass-media prin ceea ce Mc Luhan susține: „The medium is the message (mediul este mesaj)”. Mijlocul (medium) influențează receptarea mesajului, se implică social, cultural, psihologic în comportamentul receptorului, mesajul dobândind valoare formativă.

Tocmai pentru a înțelege mai bine spectacolul mediatic, Mirela Lazăr ne face atenți să distingem două planuri – cel al realului și cel al informației. Între aceste două planuri sunt redacțiile, ziariștii, practicile profesionale, deciziile slaffurilor redacționale

Alegerea faptelor – din real – pentru a deveni informați urmează un proces ce are în vedere criterii mediate de anumiți factori.

Sintetizând părerile specialiștilor privind evenimentele mediatice, Marian Petcu ne oferă o tipologie a evenimentelor: A. După relevanța editorială – evenimente majore, evenimente demne de interes, evenimente de importanță medie; B. – După „consistența” evenimentului – evenimente reale și evenimente „proiectate”; C. După gradul de intenționalitate = evenimente de rutină, accidentele, scandalurile, întâmplările fericite; D. – După accesul la media Evenimentul cu acces obișnuit, evenimente cu acces perturbator, evenimente cu acces direct; E – După modelul discursiv adoptat – evenimentul raportat, evenimentul comentat și evenimentul provocat de media.

Toată această tipologie de evenimente se regăsește și în jurnalismul sportiv, cu accent pe unele sau pe altele, în funcție de interesele tactice ale publicației, de cultura jurnalistului, de opțiunile staffurilor de conducere, de perioadele anului. Legat de acestea din urmă, este observat faptul că, în sezoanele extracompetiționale, presa sportivă se antrenează în evenimente de un tip special.

Se constată o progresivitate accentuată a presei spre comercial. John Hartley observă că „…istoria știrilor, începând cu secolul al XIX-lea, a însemnat istoria translării din popular, cu sensul de «pentru popor», în popular, cu sensul de «pentru piață“. După Hartley, valoarea de știre o dau câteva elemente: frecvența (1), pragul – amploarea evenimentului (2), claritate (3), capacitate de semnificare – proximitatea culturală (4), consonanța („dacă mass-media așteaptă ca ceva să se întâmple, se va întâmpla”) – (5), neprevăzutul (6), continuitatea (7), compoziția (8), referirea la națiuni de elită (9), referirea la persoane de elită (10), personalizarea (11), negativismul (12).

În legătură cu acest element de valorizare, J Hartley spune: „Veștile proaste asigură știri de calitate Ele sunt în general neprevăzute (6), clare (3), se întâmplă într-un interval scurt de timp (1), sunt consonante (5) cu expectanțele generale despre lumii și deci pragul lor (2) este mai coborât decât al majorității știrilor pozitive”. Acest unghi de vedere face înțeles pe deplin conceptul tot mai uzitat „Bad news is good news” (știrile proaste sunt știri bune), fapt care încadrează respectiva în ceea ce se numește hard news („știri tari”, adică știri cu impact la public

„Normalul, obișnuitul, permanentul – este de părere Yves Agnes – nu intră în categoria «de publicitate»“. Concluzia: …„jurnalistul ține cronica negativului și calificativul de «gropar» îi este adesea acordat”. Consecința este limpede, lămuritoare pentru ce este azi, în marea majoritate a lazurilor, pagina întâi, vitrina ziarelor: .„„pagina întâi a cotidianelor este în principal consacrată relelor și turpitudinilor care agită «specia umană”.

Trebuie să ne oprim puțin asupra manierei de selecție pe care o propune Claude-Jean Bertrand: „Dacă vrem să fim pe placul beneficiarilor de informație, se pare că selecția trebuie făcută după următoarele criterii: • noutatea informației: pentru unii idealul este informația obținută înaintea tuturor celorlalți (în engleză scoop); • proximitatea: cu cât evenimentul se produce mai aproape de el, cu atât publicul îl consideră mai interesant; • pertinența: legătura dintre o știre și unele probleme deja aflate sub proiectoarele presei; • importanța deosebită a persoanelor implicate; • impactul social posibil al evenimentului; raritatea (potrivit maximei „dacă un câine nu mușcă un om, asta nu e o știre; dacă un om mușcă un câine, este o știre”; emoțiile stârnite: teamă, compasiune, dorință, amuzament, mirare, erotism etc. Acestor criterii li se adaugă și altele. Unele țin de tradiție: politica și spectacolul au fost mult timp subiect privilegiate – în timp ce se neglijau mediul înconjurător, energia, sănătatea sau știința. Alte criterii depind de starea mijlocului de informare: ziarul este local, regional sau național, serios sau popular (…).

În fine, alte criterii, nobile sau meschine, țin de cerințele profesionale (exactitate, obiectivitate, echilibru) și de obiectivele proprietarilor (cheltuieli reduse, dorința de a nu displace cumpărătorilor de spațiu publicitar). Riscurile unor disfuncționalități sunt mari: omiterea de informație, introducerea sau ierarhizarea ei nejustificată. În mod tradițional, sportul trece înaintea internaționalului, iar crima înaintea culturii. Greșelile de selecție se datorează deseori însăși personalității ziariștilor (vârstei, sexului, mediului, educației, veniturilor lor).”

Potrivit grilei lui C.J. Bertrand, apare explicabilă până la un punct – ca să luăm doar un exemplu – mediatizarea excesivă, este adevărat, a unui om spectaculos, ca Gigi Becali, apoi a lui Mircea Sandu și a lui D. Dragomir, concepuți ca persoane care “fac evenimente”.

Câmpuri evenimențiale

știri din competiții – rezultate, informații despre competitori (ce echipament poartă, cu cine are contract de publicitate; ce mănâncă, dacă s-a cazat cu delegația sau nu; gesturi care ies din lipar; teste antidoping; sume câștigate; contracte noi cu cluburi, sponsori, chiar cu o nouă federație); declarații deosebite; accidentări – controale medicale; relații cu antrenori, conducători; întâmplări deosebite – pierderea bagajelor, agresiuni în arenă sau în afara ei, prietenii, cereri în căsătorie ș.a.m.d.; știri de la antrenamente, din perioadele de pregătire precompetițională: participarea la program; accidentări; performanțe, sau, dimpotrivă, contraperformanțe care devin semnificative în perspectiva campionatelor, a întrecerilor oficiale; metode noi de antrenament; întâmplări ciudate; tot ceea ce interesează pe plan sportiv și chiar din viața intimă care ar putea fi pus în legătură cu competiția în vederea căreia se pregătește (un deces în familie, divorț etc. afectează randamentul, participarea la pregătiri);

știrile de „cortină” – în ziua competiției, înainte și du desfășurarea ei. Este o adevărată pândă, asemenea paparazzilor pentru a lua declarații, pentru a afla – mai devreme, mereu mai devreme decât concurența – de ce sportivul a abandonat, de ce este accidentat, ce i s-a întâmplat cu o oră și chiar cu un minut rmai devreme de a intra în arenă sau imediat după. Oricât de bine dotat cu mijloace tehnice este ziaristul sportiv, tot flerul, experiența, relațiile pe care a știut să le cultive, credibilitatea sa, ca ziarist, în fața potențialelor surse, îi asigură succesul, adică râvnitul trofeu – știrea în exclusivitate;

știri de la conferințele de presă care se fac în deschiderea evenimentului sportiv și la finalul meciului (competiției).

Este vorba, cum mai observam, de așa-numitele „știri servite”. Ai nevoie și de acestea, dar unele trebuie privite cu suspiciune; oficialii – repetăm – sunt mai atenți la imaginea lor decât la interesul reprezentanților mass-media, pe care nu ezită să-i intoxice, să le abată atenția. Și totuși, la conferințele de presă, ai ocazia să tatonezi calibrul colegului de presă; calitatea, neobișnuitul, unghiul inedit al întrebării îl califică în ochii celorlalți.

După conferințele de presă, în momentul în care își predau articolele spre publicare, jurnaliștii sportivi (dar nu numai ei) sunt, în general, neatenți la paternitatea întrebărilor și dau răspunsurile ca și cum întrebările le-ar fi aparținut. Ne referim, desigur, la întrebările cu timbru foarte personal, nu la cele de ordin general. Primului gen de întrebări ar trebui să li se atribuie paternitatea, tocmai datorită unghiului personal care n-ar trebui să fie furat; cele de ordin general se clasifică ele însele. Pe de altă parte, jurnalistul sportiv nu trebuie să dovedească o reținere nejustificată, o pudibonderie fără nici un fel de productivitate; atunci când un element tehnic sau de orice altă natură i-a scăpat și acesta este știut a fi important în economia cronicii sportive sau a evaluării unor faze/situații/chiar a rezultatului, nu trebuie să ezite să întrebe.

Philippe Gaillard socotește conferințele de presă și comunicatele oficiale drept tentative de dezinformare și de manipulare, numindu-le, nici mai mult, nici mai puțin, „această SIDA a comunicării”.

știri de la colegi. De fapt, nu știri, ci „ponturi”: subiecte de știri, piste de informare.

Scriitura sportivă

Printre mesajele mass-media, cele oferite de lumea sportului au o anumită specificitate. Pe „frontul evenimentului”, în general, dinamica evenimentului sportiv întreține o așa-numită „excitare mediatică” prin câteva „scheme de comportament ritual”, printr-un „univers ceremonial”, printr-o „scriitură ceremonială”. Sportul este un univers care are ciclicitate (campionate interne, competiții internaționale cu calendar cunoscut, repetabil, cu corolarul lor – olimpiadele), un „limbaj” inițiatic ce se cere descifrat (fiecare disciplină sportivă are regulamente proprii, în care trebuie să te inițiezi), un cadru de manifestare specific (terenuri de dimensiuni total diferite pentru fiecare ramură sportivă), un ritual de desfășurare, un echipament special, comportamente identice, date de respectarea regulilor, dezorganizări ce compromit ritualul (scandalurile de la fotbal mai ales), un anumit exotism, chiar practici esoterice (jiu-jitsu, sumo, luptele asiatice în general), o receptare comunitară a ceremonialului – spectacol (pe stadioane ce depășesc și 100.000 de spectatori și la televiziune, care adună miliarde de telespectatori într-o colectivitate animată de același stimul).

Întrecerea sportivă însă este un stimul. La sfârșitul ei, învingătorul devine Eroul mulțimilor. Acestea îl aclamă transferând în persoana sa idealurile care le animă. Printre ele, acelea de a fi mai puternic și în centrul atenției. Solemnitatea care însoțește întrecerile (la Olimpiadă – ceremonia flăcării olimpice, a deschiderii și închiderii oficiale, a jurământului olimpic etc.), arbitrajul egal asigurat prin respectarea regulilor (fair-play-ul), ordinea desăvârșită întreținuta acesta, mobilizarea mulțimilor prezente într-un singur loc, ca într-un sanctuar, cinstirea (premierea lor, ca un corolar al întreceri învingătorilor dau sportului dimensiuni de anvergură.

Jean Maisonneuve încadrează manifestările sportive în ritualuri de masă, observând în ele „sistemul regulilor” și „jocul pasiunilor”, „egalitatea condițiilor de acces și de competiții, specilizarea rolurilor, raționalizarea regulilor, urmărirea recordurilor”.

„Cum o subliniază antropologul C. Ange – afirmă Jean Maisonneuve – â propos de retransmisia televizată a meciurilor de fotbal: pentru prima oară în istoria omului, la intervale regulate, la ore fixe, milioane de indivizi se instalează în fața «altarului domestic» pentru a participa la celebrarea unui ritual, asistând la drama jucată într-un Ioc central de 23 de oficianți în fața unei mulțimi de fideli care se scoală, exclamă, țipă după peripețiile jocului. Prin ceremonialul lor, prin regulile lor riguroase, implicațiile lor simbolice, sporturile se înrudesc cu ritualurile, dar rămân dificil de clasat global”.

Găsim la Jean Maisonneuve interpretarea ritualică cea mai nuanțată vizavi de sport. De la spațiul scenic, la ritualurile pe care le întrețin întrecerile, la interpretarea ritualică a întregului spectacol. Redăm un citat, semnificativ tocmai în integralitatea sa: „Ca practici private, adesea foarte personalizate, ele (sporturile – n.n.) relevă ritualuri ale corpului; la nivelul conduitelor și al valorilor «echipei», ele privesc ritualurile de grup; dar prin caracterul lor public și spectacular, ele se acordă cerințelor societății de masă: accesibilitatea largă, ocupație a timpului liber, cercetarea emo- |iilor colective în jurul jocului; competiții interative între orașe și națiuni.”

Elementele simbolice pe care Jean Maisonneuve le decelează în sport sunt, de fapt, cele care l-au făcut popular, o practică de dimensiuni planetare, cu caracter peren:

“Este deja cazul conduitelor sportive preliminare, fie ele personale sau colective. La debutul antrenamentului, „punerea pe verde” a subiecților comportând un ritm de viață, un regim și o oarecare izolare; se regăsește aici un fel de rit de purificare implicând diverse sacrificii (eforturi, privațiuni, adesea suferințe). Și dacă e vorba de o pregătire colectivă pentru a antrena o echipă, se poate vorbi, ca etnologii, de un rit al agregării.

Cariera sportivului este jalonată de diverse rituri de pasaj înrudite cu o inițiere urmată de o promovare.

Obținerea licențelor, clasamentul pe categorii, grade și clase de vârstă, mai ales atletismul (copii, juniori, seniori, veterani), etapele fiind câteodată desemnate de sportivi sub nume de „drum sacru”.

Ritualuri vestimentare: ținuta de rigoare variază după genul sportului (maieu, șort, combinezon, kimono etc.); după club (culoare, blazon) și după rolul actorului (banderolă, număr); în afara funcției lor de semnalare și de diferențiere, aceste ritualuri au o funcție simbolică întărind identitatea grupată la sportivi ca și la suporteri. O parte sau un detaliu al costumului poate lua chiar o valoare de fetiș

Spectacolul sportiv contemporan constituie prin el însuși o veritabilă ceremonie, bogată în simboluri, cu locurile sale, momentele sale, personajele sale consacrate, cu publicul său. Spațiul scenic al jocului, luptei, turneului este central, dar inaccesibil publicului – în afara transgresării excepționale și semnificative (entuziasm sau furie).

Acest spectacol culminează în marile întâlniri internaționale (fotbal, tenis, box) și mai ales în cadrul jocurilor olimpice. Teatralitatea se manifestă aici prin ritualuri de deschidere și închidere: defilări, prezentările echipelor, salutul drapelurilor, fanioa- nelor, desemnarea arbitrilor, lovitura de începere…

Emoțiile colective se exprimă intens prin strigătele, ovațiile și fluierăturile publicului, adesea o violență declanșată de suporteri putând să antreneze moartea omului în cazuri triste (Eindhoven).

Închiderea competițiilor este marcată prin consacrarea învingătorilor și distribuirea rituală a premiilor: medalii, trofee sau cupe.

Astfel, victoria efemeră obține perenitatea sa.”

Maurice Mouillaud și Jean François Tétu văd evenimentul sportiv încadrat într-un spațiu și timp decupate din spațiul și timpul exterior; o delimitare pe care se joacă „evenimente parțiale în cadrul evenimentului dominant”.

„Spațiul și timpul social poartă anumite mărci care definesc ariile și momentele ce prescriu evenimentelor natura și forma lor. Evenimentele sportive oferă un exemplu remarcabil în acest sens: terenul lor este în mod expres conturat între niște limite care decupează aria jocului (dintr-o dată, ele defínese acțiuni pertinente; definițiilor superficiale date realului le sunt substituite limite care tranșează în interiorul câmpului și în afara lui, înainte și după. Nu numai aria și durata evenimentului sunt marcate în mod expres în raport cu spațiul și timpul exterioare, ci și terenul jocului este conturat între niște limite interioare care programează evenimente parțiale în cadrul evenimentului dominant.”

Mouillaud și Tétu vorbesc de un „eveniment polisemie”, unul care, deși delimitat, încadrat riguros în spațiu și timp, transcede cadrul, se revarsă în amonte, dar și în aval, trăind înainte de a avea loc, prin „semne care îl anunță”, dar și „după”, „prin comentarii care îl succed”:

„Să reluăm exemplul evenimentului sportiv al cărui titlu, luat separat, ridică anumite probleme, dat fiind faptul că mai multe tipuri de evenimente se întrepătrund, după definițiile care le sunt date. Putem încadra, cel mai sigur, pe „teren”: vom oferi în același timp și o definiție (fizică) a evenimentului sportiv care produce estomparea limitei dintre actorii jocului și spectatorii lui, din moment ce se presupune că aceștia asistă la un eveniment din care nu fac parte. Dar, în calitatea sa de eveniment social, evenimentul sportiv îi include pe spectatori într-un cadru care nu este acela al terenului, ci acela al stadionului. La rândul său, acest cadru trebuie depășit: oare putem limita evenimentul la aria stadionului și la durata meciului?

Oare nu trebuie să îl prelungim în amonte și în aval, la seria de semne care îl anunță și de comentarii care îl succed?”

CAPITOLUL 3.

PRESA SPORTIVĂ CONSTĂNȚEANĂ ÎN COMUNISM ȘI DUPĂ ‘89

Sportul a intrat, nu numai prin întindere, ci și prin profunzime, în mitologia acestui secol, dar și a secolului trecut. Facem loc unui truism dacă afirmăm că mari vedete ale arenei sportive, performeri autentici, au pătruns de mult în conștiința publicului.

Jurnalismul sportiv ca parte a jurnalismului specializat, este o prezență semnificativă, distinctă în peisajul mass-media. Ziare, reviste, periodice de sport sau pagini întregi ale unor publicații de profil divers aduc larma arenei, cu întrecerile dintre sportivi care atrag atenția lumii prin recordurile care sfidează limitele umane. O lume plină de bucurii, dar și de tristeți. O lume fascinantă, o parte a vieții omenirii, care inspiră o presă în general de succes. O lume – sportivi, antrenori, spectatori, ziariști – ce produce evenimente demne de interes public. Cunoașterea umană ar fi, credem, un pic mai săracă fără această lume a sportului. Așadar, arena sportivă și tribuna acesteia – sportul și spectatorii; sportul și presa – sunt oglindă a acesteia. Sunt două domenii ce se urmează și se influențează reciproc. Intersecția sportului cu viața socială înseamnă o relație complexă în care sunt angrenate diferite științe, cultura, sfera educațională, căci performanța își trage puterea nu numai din biologic, ci și din mental, nu numai din știința antrenamentului, ci și din cultură, educație, psihologie ș.a.

A te apropia, ca ziarist, de acest spectaculos domeniu înseamnă a-ți asuma pe deplin obligația de a-1 cunoaște în toată complexitatea sa, înseamnă a-1 respecta ca pe unul dintre importantele segmente ale societății și, în consecință, înseamnă a-i prețui pe actorii de aici – sportivi specialiști, spectatori.

Presa sportivă, de popularitate, trebuie și ea să-și ordoneze demersul jurnalistic după standarde profesionale recunoscute internațional. A scrie, simplu, clar, pe înțelesul tuturor, a comunica cu toate păturile sociale nu înseamnă a coborî ziarul sau rubrica sportivă în trivial. Simplu, nu simplist, clar, nu acultural; a scrie pe înțelesul tuturor, iată o regulă de bază a oricărui demers jurnalistic.

Sintagme, adevărate în esența lor, ca „presa – câine de pază al societății”, „presa – a patra putere” și altele- nu trimit automat putere și credibilitate mesajului jurnalistic în sine decât dacă acesta are temei profesional, dacă se integrează comunității de valori ale societății, dacă stabilește căi de comunicare cu aceasta, dacă are adresabilitate socială și, deci, vizibilitate socială.

În această lucrare am încearcat să aduc pe de o parte argumente că sportul este un sector de mare importanță socială, cu beneficii educative însemnate pentru tânăra generație, iar pe de alta că rubricile sportive din cotidiane și periodice și, cu atât mai mult cotidianele, revistele și periodicele specializate în sport vor câștiga și mai mult în popularitate și, deci, în vizibilitate socială dacă se vor profesionaliza continuu.

După ’89, și jurnalismul sportiv s-a eliberat de rigiditate, de abordări schematice, crispate, de canoane, de prejudecăți, înmulțindu-și câmpurile de observație, orizonturile de abordare, unghiurile de atac.

Dar noi o să abordăm presa sportivă așa cum era aceasta în paginile ziarelor atât înainte de ’91, cât și cea de după, pentru a face o analiză a modului în care era abordat acest subiect, importanța care i se dădea, precum și întinderea acestor subiecte în cadrul ziarelor generaliste.

Această paralelă între scriitura de presă înainte de democratizare și cea de după încearcă să pună în valoare calitatea scriiturii de presă, a rolului pe care îl juca redactorul și reporterului, a modului în care era abordat sportul la acel moment și care era rolul pe care îl ocupa acesta în mintea oamenilor.

Astfel, într-un articol din ziarul „Dobrogea nouă” din 1949, din data de 1 octombrie 1949 intitulat „Sportul la sate” se face apologia importanței pe care sportul a căpătat-o în viața socială.

„Regimul nostru democratic popular a adus desvoltarea tuturor ramurilor de activitate socială, economică și culturală. Astfel și sportul care era un bun al unui număr restrâns de jucători, a devenit un bun al masselor largi, la îndemâna tuturor oamenilor muncii. Așa se face că în sătulețul Vârtop, ajutați de organizația de bază P.R.M, U.T.M-iștii au format o echipă de foot-ball. Pe ziua de 25 septembrie în cadrul sărbătorii zilei „Scânteii” echipa „Gloria” – Vârtop, sa provocat echipa de „juniori” din Vâlcele.

În fața spectatorilor din Vârtop și a celor din Vâlcele veniți să asiste la joc, matchul s’a desfășurat într’o atmosferă tovărășească, terminându-se cu rezultatul de 2-0 pentru „Gloria” Vârtop.”

Precum se poate observa, pe lângă o propagandă a dezvoltării și progresului în alte domenii, se are în vedere și dezvoltarea sportului, în mod deosibit a „foot-ball-ului” care nu cunoscuse la acel moment o adaptare la nivelul limbii române, utilizându-se termenul și scrierea englezească a cuvântului, fapt care denotă „tinerețea” acestui termen în limbaj.

Știrea este clară, scurtă, concisă, prezentând elementele esențiale unei știri, informând publicul despre ceea ce se mei petrece în viața rurală, unde chiar dacă nu existau condiții excelente pentru practicarea acestui sport, totuși oamenii pasionați de balonul rotund organizează meciuri, care ajung să fie relatate în paginile ziarelor.

În presa de dinainte de ’90, sportul, așa cum precizam, era un mod de a face propaganda, un prilej prin care oamenii sărbătoreau diverse evenimente care nu aveau legătură cu viața sportivă ci cu cea politică, era vorba de o transgresiune a activității sportive în activitate politică, propagandistică.

La data de 16 noiembrie 1949, același ziar titra „La Constanța s’au pus bazele primelor grupări de cultură fizică și sport”.

“Pe linia trasată de Hotărârea Biroului Politic al CC al PMR asupra stimulării fizice și desvoltării continue a culturii fizice șl a sportului la Constanta, au fost creiate primele grupări de cultură fizică și sport.

Pentru a se lichida cu vechea și necorespunzătoarea formă organizatorică și pentru a se putea pune baze sănătoase sportului constănțean, pe linia trasată de Partid și a normelor stabilite de CGM și CCPS au fost create până în prezent 5 grupări de cultură fizică și sport.

Prima grupare a fost constituită prin contopirea grupărilor Funcționari Particulari și Alimentari.

A doua grupare a fost constituită din grupările sindicatelor Sanitar, Corp Didactic, Artă șl Cultură și PTT Telefoane. Au mai fost constituite grupări de cultură fizică și sport pe lângă sindicatele Petrol, PCA și Sovrom- Transport.

În conducerea grupărilor au fost aleși tovarăși bine verificați, capabili și cu dragoste de muncă, care și-au luat angajamentul că vor depune tot efortul pentru a asigura o activitate sănătoasă mobilizând în jurul lor masse tot mai largi de oameni ai muncii.

Tov. Mihăilă și-a luat angajamentul că va munci intens pentruca gruparea sa să devie fruntașe, deasemenea și-a mai luat angajamentul că va face din grupare sa de cultură fizică și
sport pe care o va conduce o școală educativă pentru formarea unul om nou, luptător activ și hotărît pentru construirea socialismului.

La constituirea acestor grupări, în afară de delegatul Uniunii respective, delegatul CSJ, al CCFS și conducerile sindicatelor au mal participat în număr foarte mare tineri
și vârstnici membri ai sindicatelor”.

Așa cum precizam anterior sportul devenise la acel moment mai mult o activitate politică, fiind forțat acceptat de către mase, mai mult ca fiind o obligație civică, ecât ca un privilegiu, ca un mod de relaxare și de petrecere a timpului liber. Oamenii nu mai erau liberi să-și aleagă activitățile fizice pe care să le practice ci acestea le erau impuse, inoculate a fi obligatorii pe linie de partid. Astfel, presa vremii reflectă exact acest lucru. Cât este sport și cât este propagandă politică în aceste articole? Este greu de măsurat, dar în fiecare articol apărut în presa constănțeană și națională, sportul era lăsat pe locul secund,. Chiar dacă el ar fi trebuit să fie subiectul principal, pentru a face loc unei propagande intensive duse pe toate planurile și în toate domeniile de interes.

Redactorii nu puteau decât să se înscrie în aceste tendințe, stict impuse de către partidul aflat la guvernare, deoarece liniile erau deja trasate iar scriitura de presă trebuia să le urmeze întocmai. Astfel, nu se abordau subiectele sportive strict din punct de vedere sportiv, ci acestea erau mereu dublate de un eveniment politic, de o sărbătorire, de ceva care trebuia să aibă legătură cu partidul, să-l preamărească pe acesta.

Acest lucru se reflectă cel mai bine tot într-un articol apărut în același ziar ca și cel precizat mai sus. Astfel, „Campionatul Popular de Șah provoacă un mare interes la Constanța

întreceri între sindicate pentru popularizare” este un titlu mai mult decât sugestiv, chiar și sportul minții le era impus sindicaliștilor, devenind o corvoadă, nu un privilegiu.

„Începerea Campionatului Popular de Șah a produs o mare bucurie în rândurile sportivilor din orașul nostru.

Organizațiile de massă din localitate au început pregătirile în vederea unei cât mai largi difuzări a șahului. C. C. F. S. a ținut o ședință cu responsabilii sportivi în care s’a prelucrat importanța și regulamentul acestei uriașe competiții de masse. 0 ședință asemănătoare s’a ținut cu profesorii de educație fizică. Regulamentul Campionatului s’a difuzat în toate întreprinderile, instituțiile, școlile și unitățile militare din oraș precum și în cele mai îndepărtate localități din județ. În Constanța nu există întreprindere sau club fără secție de șah. Cei peste 4000 de participanți din județul nostru la ediția de anul trecut a Campionatului, au dovedit că șahul a devenit un bun al întregului popor muncitor, un joc care este practicat cu mare plăcere de tineri și de bătrâni. Muncitori, elevi, militați și funcționari, practică șahul pe scară întinsă și se antrenează pentru o cât mai bună prezentare la actualul Campionat. La S. N. C„ P. C. A., S. F. P„ Sind. Textil, Corp Didactic și C. S. A., zeci de șahiști se pregătesc cu intensitate și urmărind ridicarea calitativă a jocului, șahul științific, bibliotecile cluburilor numai cu mare greutate satisfac cererile de cărți șahiste ale jucătorilor. Se resimte însă insuficiența șahurilor. În munca de mobilizare sindicatele Sanitar, Artă și Cultură, Corp Didactic, P. T. T., s’au provocat la întrecere. Sind. P.C.A. a lansat o întrecere către toate sindicatele iar S. N. C.-ul va dedica Campionatului Popular de Șah un număr special în gazeta întreprinderii, „Ecoul Șantierului”. În oraș C.C. F. S. a amenajat două vitrine șahiste cari au rolul dea contribui la popularizarea a- cestui joc.

Toate aceste măsuri indică că acțiunea mobilizatorică va îngădui o bună organizare a Campionatului și că pe lângă un număr incomparabil mai mate ca cel de anul trecut, șahul va face în județul nostru un salt calitativ de mare importanță care va permite creierea unui lot de jucători avansați, capabili de performanțe frumoase”.

Chiar dacă scriitura de presă este corectă, subiectul principal atacat de către redactor nu este cel al șahului, sportul minții, ci a faptul că organizațiile sindicale sunt cele care sunt antrenate în acest joc. Rolul ziaristului este de a aduce în prim plan nu jocul, ci pe „jucători”. Este un articole informațional, propagandistic, informațiile sunt prezentate clar, succint, într-o ordine logică, dar care nu aduce decât un mic plus de noutate, celelalte informații folosindu-se repetitiv și regăsindu-se în majoritatea covârșitoare și în celelalte articole.

Tot în ziarul „Dobrogea nouă”din 1949, dar de data aceasta din 30 noiembrie am ales un articol care face referire mai mult la sport, fără a se găsi inserate foarte multe elemente de propagandă politică.

„FOOT-BALL P. C. A. – C. S. U. 3-0 2-0

Duminică după masă pe Stadionul 23 August, în fața unui numeros public, a avut loc mult așteptata întâlnire dintre puternica formație a Sindicatului PCA și tânăra formație a studenților din localitate.

La fluerul arbitrului Mișu Popa, jocul începe într’o alură vie în care se poate observa că PCA vrea să termine cu un rezultat mai bun, decât ca la prima întâlnire de acum 2 săptămâni în urmă.

Astfel în minutul 3 de joc, dintr’o combinafie de speculă a triplei Chirtibuși, saltă mingea peste portarul ieșit din poartă, și marchezal, în colțul 1—0 pentru PCA.

Studenții nu se lasă intimidați și atacă viguros, punând în dificultate apărarea PCA- ului dar fără nici un rezultat, din nou PCA combină, și’n minutul 30 de joc, mingea se află la Moise, care dela 20 metri trimete imparabil în plasă 2—0 și astfel ia prima repriză.

La reluarea jocului studenții sunt hotărâți să schimbe rezultatul, dar din nou apărarea PCA-ului a intervenit anihilând toate atacurile studenților, treptat, treptat minutele se scurg, și studenții nu reușesc nimic, ba chiar slăbesc atacul, dând ocazii PCA-ului să-și facă jocul, astfel în minutul 50, mingea se găsește la Neli, care trimete pe jos lui Cojocaru, acesta trage puternic în bară, și apoi în mâinile portarului. PCA atacă în conținu, și’n minutul 55, Drăguț marchează 3—0 pecetluind rezultatul, la sfârșit învingătorii au fost aplaudați de toți spectatorii.

Arbitrajul Popa Mihai, foarte bun.

În deschiderea Juniori PCA- ul a învins la scor pe Juniorii CFR-uluicu 9—1”.

Această relatae mi se pare a fi extrem de lapidară, aproape telegrafică, parcă corespoindentul încercă să limiteze numărul de cuvinte la minim pentru a nu fi nevoit să se lungească în mod inutil. Pare mai mult o prezentare pe care ai auzi-o la radio sau la televizor, acolo unde nu este nevoie de foartte multă informație deoarece avem imaginea care face cât o mie de cuvinte. Aici, însă ar fi fost justificabilă o prelungire a frazelor, pentru a-l integra pe cititor în atmosfera de jos, fie ea și tovărășească, dar atmosferă de joc de foot-ball. Coresppondentul a prezentat succint și foarte plastic fazele de joc mai importante, dar a uitat să imprime relatării sale un min calitativ care se cere de la orice scriitură de presă, fie aceasta și sportivă.

În următorul articol apărut la data de 7 decembrie 1949 se relatează tot un joc de fotbal.

„Foot-ball

P.C.A. a câștigat turneul fulger și Cupa Comitetului Provizoriu al orașului.

În prezența Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular, precum și al Comitetului Județean pentru Cultura Fizică și Sport, și în prezența unui numeros public, a avut loc Duminică 4 Decembrie, pe Stadionul „23 August” din localitate, un turneu fulger, dotat cu Cupa Sfatului Popular, la care au participat 4 din cele mai bune echipe ale orașului nostru.

Astfel, de dimineață, la primul joc, s’au întâlnit echipele clubului sportiv Armata și Comerțul-Alimentail. Mai agresivi, militarii au învins cu 2-0, prin punctele marcate de Hapreanu și Ballea, clasificând- se astfel pentru finală.

Al dolea joc a prilejuit o dispută îndârjită în care P.C.A. a întâlnit din nou pe tânăra formație a studenților, dar, și de data aceasta, P. C. A. și-a păstrat tradiția învingând cu greu, și cu același rezultat din trecut: 3-0. Punctele au fost înscrise de Ivan, cu capul, în minutul 57, Cojocaru, dintr’o situație neclarificată, în minutul 59, și Adam, din 11 metri, în ultimul minut al jocului.

După masă la orele 15 s’au întâlnit învinșii între ei. C.S.U. și Comerțul; lipsiți de interes, studenții cedează cu 1-0.

Punctul Comerțului a fost înscris de Popescu, dintr’o acțiune personală.

În finală militari trebuiau să dea replica P.C.A.-ului, astfel că la fluerul arbitrului Brtikner, jocul începe cu nota de dominare din partea militarilor care, făcând câteva incursiuni, a pus în dificultate întreaga apărare a P.C.A.-ului, dar lui Oltenică, acesta trece în careul de 16 și trage puternic, înscriind primul punct.

În partea doua a jocului, militarii rezistă făcând eforturi pentru a schimba rezultatul, dar P.C.A. atacă încontinuu și înscrie din nou, prin Ene, minutul 53 și Oltenică în ultimul minut al jocului.

Tov. Btukner a condus corect formațiile.

P.C.A.: Leșciuc, Ivan,Troan că, Pârvan, Adam, Jarnea, Moise, Oltenică, Neiy, Cojocaru, Ene.

C. S. Armada: Rusuli, Iiie, Eftimie, H reanu, Zlotea, Aramy, Detku, Hapreanu, Ballea, Mycloș, Stelian.

S’au remarcat: dela P.C.A. Leșciuc,» Cojocaru, Nely și Jarnea, iar dela Armata: Eftimie, Zlotea, Hapreanu, Ballea și Stelian.

La sfârșit, tov. Ionescu, secretarul Comitetului Provizoriu orășenesc, a felicitat pe învingători pentru bun comportare și a înmânat căpitanului de echipă, Oltenică, trofeul câștigat”.

Redactorul face eforturi în a integra cititorul în verva care se regăsește pe orice stadion de fotbal, dar, ca și în cazul anterior, unele informații sunt prezentate atțt de suciint încât ne pare a fi un mesaj telegrafic, nu o relatare a unui eveniment sportiv de mică anvergură, organizat aproape ad-hoc, un turneu fulger la care au participat doar patru echipe de fotbal. Ziaristul le “mărturișește” cititorii rubricii sportive despre acest eveniment, selectând cele mai importante evenimente demne de a fi relatate în paginile ziarului, pein calitatea scriiturii, prin obiectivitatea de care dă dovadă și prin observația neutră, dar de cunoscător. Relatarea însă nu este prea personalizată, oarecuim redactrul parcă se distanțează de evenimentele care au loc pe teren. Abordarea ar fi trebuit să fie mai personalizată, făcută cu mai mult patos pentru a putea reflecta imaginile văzute acolo pe teren în mintea cititorilor, pentru a-i putea face pe aceștia să vizualizeze imagini de pe teren în momentul în care citesc relatarea acestuia.

La data de 19 decembrie 1949, cu ocazia zilei de naștere a “tovarășului Stalin”, mai mulți sportivi constănțeni i-au trimis acestuia un mesaj prin care îi lăudau meritele în ceea ce privește dezvoltarea sportului ca sport de “masse”.

“Mesagiul sportivilor constănțeni adresat tovarășului STALIN

Ieri, 17 Decembrie, ora 9 dimineața, întruniți într'un mare meeting în fata Consiliului Sindical Județean, sportivi constănțeni și-au manifestat marea dragoste și recunoștința ce o poartă Marelui Stalin, prietenul și învățătorul poporului nostru.

La meeting au luat cuvântul: tovarășul Gheorghiu Președintele Comitetului pentru Cultură Fizică și Sport și tov. Crișan Petre, resp. Sportiv al Județenei U. T, M., Constanța.

Massa de sportivi a hotărât să trimeată un mesagiu, în semn de recunoștință tovarășului Stalin, Conducătorul și învățătorul oamenilor muncii din lumea întreagă., Mesagiul a fost trimis la București printr'o ștafetă compusă din 10 motocicliști, care înainte de ora plecării au manifestat pe străzile principale ale orașului nostru oprondu-se în fața Județenei P. M. R. în semn de salut, după care s'au îndreptat spre București.

Mult iubite tovarășe STALIN,

În întâmpinarea zilei de 21, gândurile noastre, ale sportivilor din orașul și județul Constanța, se îndreaptă cu dragoste și nespusă admirație către Dumneavoastră genialul conducător de popoare și îndrumător al frontului păcii și progresului. Cu prilejul celei de a 70-a aniversări a Dumneavoastră, ne exprimăm devotamentul, recunoștința și dragostea noastră înflăcărată față de Dumneavoastră cel acre sunteți izvor de muncă și de lumină.Suntem conștienți tovarășe Stalin de faptul că activitatea Dumneavoastră În fruntea Statului Sovietic și a întregului lagăr al păcii și socialismului este chezășia victoriilor noastre de azi și mâine.

Ne amintim iubite tovarășe Stalin, de anii grei, de suferință când noi cei ce munceam am cunoscut din plin exploatarea și umilința. În acele vremuri nu puteam vorbi despre sportul de masse. Sportul era rezervat pentru cei avuți. Dar suferințele noastre s’au sfârșit atunci când glorioasele Armate Sovietice conduse genial de Dumneavoastră, au sdrobit fascismul, eliberându- ne țara și deschizând calea spre fericire și progres. Sportul sprijinit de Partid ș Guvern, este pus astăzi la dispoziția celor ce muncesc, porțile stadioanelor sunt deschise larg pentru cei ce vin cu elan nestăvilit pentru a se bucura de binefacerile lui.

Numele Dumneavoastră tovarășe Stalin, înseamnă pentru tofi sportivii și pentru noi sportivii constănțeni, libertate, fericire și progres.

Cu chipul Dumneavoastră, în față ne-am înzecit eforturile atât în producție cât și pe terenul de sport pentru a putea aduce și noi contribuția la clădirea societății socialiste, țelul scump al oamenilor muncii din țara noastră.

Ne luăm angajamentul că șl de acum înainte, ei muncim cu acelas elan nestăvilit, cu bucuria zilei de mâine în inimă.

Experiența celui mai avansat sport din lume, sportul sovietic, care este îndrumat de Dumneavoastră, ne este un far călăuzitor, în munca de zi cu zi.

Noi vă urăm din toată inima să trăiți ani mulți și fericiți pentru a lumina mereu mințile omenirii progresiste pe drumul spre libertate și fericire al celor ce muncesc de pretutindeni până va triumfa

În numele sportivilor constănțeni”.

Am revenit așadar la subiectul propagandei, intens folosit în acea perioadă, oamenilor politici aducându-li-se laude mai ales pentru dezvoltarea sporului ca și sport de masă, deoarece, în viziune partidului, până nu de mult, doar elitele, cei bogați aveau acces la activitățile sportive.

Acest omagiu adus celui care ne-a eliberat de fasciști, publicat în paginile ziarului “Dobrogea nouă” nu are nimic de-a face cu activitatea sportivă reală, ci doar atinge în treacăt acest subiect, pentru a idealiza imaginea unui om politic influent.

Însă acest mesaj, scris evident de un ziarist, nu aparține totuși de scriitura de presă, deoarece nu evidențiază cu adevărat importanța vieții sportive în cadrul societății, nu îi acordă acestuia locul cuvenit, nu este un mesaj obiectiv.

Ce am remarcat analizând aceste articole este limbajul de lemn folosit, limbaj care s-a menținut mult timp după căderea comunismului, deoarece oamenii de presă au rămas majoritari aceeași, accesul în această branșă făcându-se extrem de greu. Acesta era utilizat în absolut toate articolele, indiferent de domeniu, fiind specific regimurilor totalitare, scopul lui fiind acela de a cosmetiza realitatea, impunând totodată membrilor săi anumite formule, manipulându-i, inducându-le forme de gândire care să fie în conformitate cu ideologia care se dorea transmisă. Așa cum s-a putu observa, majoritatea articolelor conțineau expresii similare, adevărate clieșee care aveau a efect pe termen lung anihilarea gîndirii maselor, supunându-le pe acestea sugestiilor colective.

În aceea perioadă mass-media avea rolul de a influența opinia publică prin transmiterea acestui limbaj de lemn, toate evenimentele, inclusiv cele sportive, erau formulate standard, turnate în același tipar care propăvăduia “progresul” și binefacerile aduse de partid în viața oamenilor simpli. Aceste expresii șablonate se regăseau în toate articolele de la acea vreme, tematica fiind strict direcționată către “făurirea unei societăți dezvoltate”. Jurnaliștii nu erau lăsați să se exprime liber, presa fiind aservită în totalitate politicii P.C.R.

Așa cum precizam anterior, limbajul de lemn pe care îl regăsim în toate ziarele comuniste s-a propagat și în perioada post-revoluționară, deoarece mare parte din jurnaliștii care scriau elogii partidului comunist au continuat să activeze în presă.

În paginile care urmează voi prezenta și voi comenta pe marginea unor articoel sportive care au apărut în ziarul constănțean “Cugetul liber” și mai ales diferențele care există întgre scriitura de presă înainte de 1989 și cea de după. Revoluția a marcat nu numai momentul libertății societății românești de sub comuniști, ci și momentul în care fiecare dintre noi și-a dobândit libertatea, moment în care jurnaliștii au fost liberi să-și personalizeze articolele, să se exprime cu adevărat, să transmită ceea ce simt.

Astfel, în data de 3 aprilie 1991, ziarul “Cugetul Liber” titra în pagina 2 că în acea zi nu s-a jucat fotbal la Constanța. Așa cum se poate observa și cum precizam și în rândurile de mai sus, după momentul ’89 presa s-a eliberat de jugul impus de comuniști, de propoagare a ideilor comuniste, de intruziunea vieții politice în toate sectoarele de activitate.

Astfel, jurnaliștii s-au putut desfășura, făaă a mai utiliza expresiile consacrate și care se regăseaui aproape nemodificate în toate ziarele, care se strecurau în toate articolele. Scriitura sportivă a reușit să se elibereze de doctrina care reușise să o încătușeze, astfel, așa cum se poate observa și în articolul de mai jos, nu se mai aduc elogii partidului și conducătorului mult iubit, nu mai apar organizații sindicaliste care organizează turnee etc.

Scriitura de presă și în mod deosebit cea sportivă a devenit liberă, capabilă să-și urmeze propriul drum.

“ÎNTR-O ZI FĂRĂ FOTBAL LA CONSTANȚA…

Farul nu a jucat duminică, Lache Mașoti preferând să-și țină jucătorii departe de tumultul tribunelor. „Pregătim ca atenție și cu optimism jocul cu Corvinul. Vom încerca duminică, la Hunedoara, să mai adăugăm un punct sau chiar două la “adevăr“, cu atât mai mult cu cât vom alinia și o formație în care ne punem speranțe justificate. Iată, după mai multe etape ale turului avem posibilitatea să beneficiem și de Fena, refăcut fizic dup o lungă perioadă de tratamente”. Am reprodus spusele lui Petrică Buduru, dialog din care am ales ceea ce vă interesează deosebit. Dar dacă nu s-a jucat fotbal la Constanța, am avut în schimb prilejul să urmărim o partidă interesantă, frumoasă, chiar în „Cupa României“, ediția 1991—1992. După cum se știe, „Cupa României“ se află în faza semifinalelor, dar viitoarea întrecere a început cu jocurile la nivelul echipelor fără pretenții. O astfel de partidă s-a disputat duminică, la Cogealac, pe un teren bun, deși la puterea economică a comunei el ar putea fi și mai bun. Vreme frumoasă, spectatori mulți și entuziaști, o autentică sărbătoare în duminica Floriilor. Iată ce ne-eu oferit cele două formații, înfrățirea Cogeatac șl Voința Năvodari. Prima activează în campionatul zonal, cealaltă în „Promoție“. Partida a fost condusă (hai să zicem bine, deși golul 3 al gazdelor a fost înscris din ofsaid) de o brigadă da arbitri cu experiență, avându-1 la centru pe Ion Drăgan, iar la cele două tușe pe Nicolae Damian și Ion Toma, toți arbitri de categoria I. Este un semn că forul arbitrilor constănțeni manifestă preocupare pentru buna desfășurare a întrecerii. Și echipele au jucat bine, disciplinat, gazdele atacând mai mult și înscriind 4 goluri (2 din 11 metri), oaspeții, antrenați de fostul fotbalist al Farului, Petre Bălosu, au egalat în 3 rânduri, în două și cu contribuția portarului Coșcodaru. Public mult, aproape 1000 de oameni cu sufletul lângă fotbaliști și cu inimile alături de ei, așa cum au fost Ion Butucaru (Instructorul echipei), Mircea Luță, contabilul șef al IAS-ului, Ion Ilie, Nicu Rădulescu, maistru la S.M.A., Nelu Băsceanu, șef de fermă, Sile Băsceanu. Ion Luca, șofer la C.A.P., Costel Grosu, maistru la I.E.E.L.I.F., Alexe Constantin, șofer instructor și, bineînțeles, Gheorghe Luca, actualul președinte al C.A-P.-ului; fost fotbalist de talent și valoare.

Duminică nu s-a jucat fotbal la Constanța; s-a jucat la Cogealac șiilată și numele celor 22 jucători. Înfrățirea Cogealac, care a învins cu 4—3, merge mai departe în „Cupa României”: Coșcodaru, Pacea, Firta, Pisaltu, Pisică, Lupea, Tușa, Stoian, Foamete, Ilie, Hain. Voința Năvodari: Chirața. Manole, Chiujdea, Manciu, Șerban, Drăgan, Pencu; Neculaie, N. Drăgan, Hulub, Simion.

Duminică, de Florii, s-a jucat fotbal la Cogealac și a fost un joc frumos, care a demonstrat dragostea pentru sport a oamenilor locului”.

Relatările meciurilor sunt încărcate de patos, de pasiune ape care o pune redactorul în transmiterea acestui eveniment către public, chiar dacă, așa cum precizează și acesta, informațiile nu vor ajunge în fața cititorului decât peste 4 zile. De aici se poate deduce dezamăgirea că cititorul nu poate fi acolo prezent pe stadion, să împărtășească aceste momente unice.

Un alt articol apărut tot în “Cuget liber” la data de 10 aprilie 1991, face o scurtă sinteză a rezultatelor obținute în Campionatul diviziei A la fotbal”.

“În Campionatul diviziei A la fotbal

Liderul, Universitatea Craiova, obține 2 puncte; Steaua și Dinamo pierd cîte unul

#În avans, la Sibiu. Inter (1—0 cu Rapid) realizează un succes prețios, dar neconvingător # În Trivale, F.C Argeș (1—1 cu Dinamo București) împarte punctele # În Ghencea, fosta campioană a Europei nu poate învinge (0—0 cu Gloria Bistrița) apărarea oaspeților # La Brăila, Progresul (3—2 cu F.C Bihor) a obținut ce și-a propus (victoria), dar jocul a lăsat de dorit # În Regie, examen studențesc în vacanța de Paști (Sportul Studențesc — Universitatea Cluj # 3 goluri în contul liderului (Universitatea Craiova) în partida cu F.C. Brașov # Petrolul a înscris jumătate duzini de goluri (6—2 cu Politehnica Timișoara), profitînd de absența antrenorilor # La Petroșani se mai fac încă multe calcule pentru evitarea diviziei B și… 2—1 cu S.C. Bacău # În min. 21, la Hunedoara, Hanganu spulberă ideea egalului (1—0 cu F.C. Farul) # Astăzi, F.C. Farul — Sportul Studențesc (ora 17) •

O etapă fără surprize notabile

Universitatea Craiova realizează un scor sever (3—0) în confruntarea ei cu F.C. Brașov, echipă incomodă, care de regulă știe să-și apere șansele atunci cînd joacă în deplasare. Dar fotbaliștii din Bănie alcătuiesc la ora actuală o formație cu adevărat redutabilă, poziția de lider convenindu-le și stimulându-i. În aceeași etapă, principalele și singurele urmăritoare, Steaua și Dinamo, au pierdut cîte un punct Prima chiar pe teren propriu, mărind diferența „la adevăr“ ce o separă de Universitatea. Steaua a jucat slab, fără forța necesară înscrierii golului, În timp ce Gloria Bistrița s-a apărat. Dinamo, cu un draw pe terenul piteștean, adaugă un punct la adevăr, pîndind momentul prielnic apropierii de lider. Dacă aceasta este situația în partea superioară a clasamentului, privind ceva mai jos, constatăm eșecul supărător prin proporțiile lui (6—2) cu care a pierdut „Poli“ Timișoara la Ploiești. De fapt, Politehnica nu mai este echipa turului, ea prezentîndu-se acum măcinată de contradicții interne, de acte de indisciplină, ceea ce a dus și la demisia antrenorului Rădulescu. Politehnica Timișoara parcurge o perioadă tulbure, în care tentațiile fotbalului iugoslav sînt mai mari decît dorința de afirmare în campionatul autohton. În rest, rezultate normale, gazdele cîștigînd ambele puncte puse în joc. La periferia clasamentului, 3 echipe (Jiul, F.C. Bacău și Progresul Brăila) încearcă să se desprindă de locul 16, loc ce înseamnă retrogradarea în B. Este o luptă grea, care s-ar putea încheia abia în ultima etapă.

Speranțe năruite la Hunedoara

Condițiile în care apare ziarul nostru și data la care citiți dv. Aceste rînduri, la 4 zile de la desfășurarea partidei de campionat Corvinul Hunedoara — F.C Farul, și la cîteva ore de întîlnirea cu Sportul Studențesc, ne obligă la consemnarea succintă a rezultatului și la unele scurte aprecieri asupra jocului, aprecieri făcute de colegii noștri de la ziarul din Hunedoara și care ne-au fost comunicate telefonic. „Farul a început bine jocul cu Corvinul, a avut chiar ocazia de a deschide scorul, ocazie ratată însă în stil „caracteristic* de Mustacă (păcat că acest talentat și inimos fotbalist nu reușește încă să finalizeze cel puțin jumătate din ocaziile pe care le are — n.n.), apărarea a evoluat atent și se părea că nu vor fi probleme (prea multe) pentru obținerea punctului propus. Antrenorii constănțenilor au început partida cu Anton, Tufan. Dinu, Moraru, Cămui, Mustacă, Popovici, Moisescu, Bîrbora, Vintilă, Pena. Jocul, fără să strălucească, a avut cursivitate normală, cu atît mai mult cu cît Corvinul nu arăta că se află în formă prea bună. De altfel, și numărul mic de spectatori — cîteva sute — dezavantaja psihic echipa gazdă. Din păcate pentru constănțeni, a venit min. 21 și în prim- plan au apărut cei mai buni și cei mai cunoscuți fotbaliști hunedoreni; Gabor și Hanganu. Primul a executat o lovitură de colț mingea a ajuns în careul de 6 metri constănțean, Anton a sărit și a respins pînă la Hanganu, care, atent, a înscris. Deci, 1—0 pentru gazde. Constănțenii au reacționat prompt, au avut două ocazii de gol prin Moisescu și Bîrbora, dar repriza s-a terminat cu scorul consemnat în min. 21.

Repriza secundă, echilibrată în ansamblu, a oferit oaspeților șansa egalării în trei rînduri. Din păcate, de fiecare dată portarul Ioniță sau linia de fundași hunedoreană s-au opus egalării. O concluzie se desprinde însă: F.C. Farul a jucat sub așteptări la Hunedoara“. La cele relatate de la fața locului adăugăm o singură remarcă. Poate că era mai bine ca partida să înceapă avînd în linia de atac constănțeană cuplul Pistol — Pena.

Astăzi, cu toții la fotbal!

Astăzi se dispută o nouă etapă, prilej cu care F.C. Farul va întîlni, la Constanța, pe Sportul Studențesc. O partidă ce se anunță interesantă, de bună valoare tehnică, chiar dacă la ora când scriem aceste rânduri timpul este neprielnic fotbalului. Dorim însă ca prestația fotbaliștilor de la F.C. Farul să fie net superioară celei avute la Hunedoara și să consemnăm un nou succes pe teren propriu, succes ce ar ,,împinge” echipa de pe litoral cu două locuri mai sus, în clasament. Partida este programată pe stadionul F.C. Farul, la ora 17”.

Acest articol este pur sportiv, se concentrează doar în transmiterea fiorului resimțit pe teren de către reporter, acesta punctând toate momentele mai importante, fie că s-au soldat sau nu cu un gol. Redactorul prezintă clar succesiunea evenimentelor, folosind un limbaj concret, simplu, pe alocuri presărat cu termeni de specialitate, dar care nu-l încurcă nici pe cititorul care nu este familiarizat cu acesta. Aici ziartistul ne informează dar și comentează evenimentele, mai ales că a făcut și o sinteză a acestora, de aceea dorește ca cititorul să aibă o imagine de ansamblu cât mai clară și cât mai exactă.

La momentul actual avem nevoie de o re-legitimare a jurnalismului sportiv, deoarece scriitura de presă, inclusiv cea sportivă este acum aservită altor interese, nu politice cum a fost cazul în comunism, ci economice.

CONCLUZII

Presa sportivă, trebuie și ea să-și ordoneze demersul jurnalistic după standarde profesionale recunoscute internațional. A scrie, simplu, clar, pe înțelesul tuturor, a comunica cu toate păturile sociale nu înseamnă a coborî ziarul sau rubrica sportivă în trivial. Simplu, nu simplist, clar, nu acultural; a scrie pe înțelesul tuturor, iată o regulă de bază a oricărui demers jurnalistic. Este și esența pledoariei noastre pentru ștaifurile redacționale care nu trebuie să încadreze la rubricile sportive ziariști de mâna a doua.

Cum jurnalistica sportivă are particularitățile ei, ne vom referi la ele, subliniind, în același timp, că standardele genurilor presei în general sunt funcționale și în cazul ei.

După '89, și jurnalismul sportiv s-a eliberat de rigiditate, de abordări schematice, crispate, de canoane, de prejudecăți, înmulțin- du-și câmpurile de observație, orizonturile de abordare, unghiurile de atac.

Folosind aceleași unelte ale meseriei, jurnalistul sportiv are de trecut însă, mai mult decât ceilalți confrați, un obstacol profesional deosebit: presiunea timpului. Deficitul de timp în care lucrează de cele mai multe ori este un handicap greu de surmontat. în fața microfonului, cu laptopul în față, la telefon, în cabină sau în mijlocul mulțimii gălăgioase, el trebuie să materializeze rapid calități specifice: un simț ascuțit al observației, capacitate de analiză și sinteză și mai ales abilitatea de a alege mereu alt unghi, cel personal, pentru a scrie/transmite altfel, complementar, ceea ce azi oamenii pot vedea, prin intermediul televiziunii, pe viu, din orice colț de lume. Nu există specie (gen al presei scrise; numai pe aceasta o avem în vedere) care să nu se regăsească și în jurnalismul sportiv.

BIBLIOGRAFIE

Agnes, Yves, Manuel de journalisme, Ecrire pour le journal, La Decouverte, Paris, 2002.

Albert, Pierre, Histoire de la presse, Presse Universitaires de France, Paris, 1989.

Bertrand, C.J., O introducere în presa scrisă și vorbită, Editura Polirom, Iași, 2001.

Bremner, Lynu, Mică enciclopedie Intranet, Editura All, București, 1998.

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, București, 2007.
Alexander, Jeffrey, C., Seideman, Steven, Cultură și societate. Dezbateri contemporane, Editura Institutul European, 2001.

Coman, Mihai, Mass media, mit și ritual. O perspectivă antropologică, Editura Polirom, Iași, 2003.

De Certeau, Michel, L’invention du quotidien. 1. Les arts de faire, Bourgois, col.10-18, Paris, 1980.

De Fleur, Melvin L., Ball-Rokeach, Sandra, Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iași, 1999.

Denis MacShane, Using the Media apud Popescu, Cristian Florin, Manual de jurnalism. Redactarea textului jurnalistic. Genurile redacționale, Editura Tritonic, București, 2003.

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Editura Nemira, București, 1996.

Hartley, John, Discursul știrilor, Editura Polirom, Iași, 1999.

Jauss, H.R., Pour une esthetique de la reception, Gallimard, Paris, 1978.

Jeanneney, Jean-Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutul European, Iași, 1997.

Lasswel, Harold D., apud McQuail, Denis, Windhal, Sven, Communication Models, Longman, London and New York, Second edition, 1993.

Maisonneuve, Jean, Les rituels, PUF, Paris, 1988.

McLuhan, Marshall, Să înțelegem media, Editura Comunicare.ro, București, 2011.

McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutul European, Iași, 1999.

Miege, Bernard, Gândirea comunicațională, Editura Cartea Românească, București, 1998.

Mouillaud, Maurice, Tetu, Jean Francois, Presa cotidiană, Editura Tritonic, București, 2003.

Noica, Constantin, Rostirea filosofică românească, Editura Științifică, București, 1970.

Palmer, Michael, Bătălia pentru știri, Editura Tritonic, București, 2003.

Petcu, Marian, Sociologia mass-media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Postolache, Nicolae, Presa sportivă din România, Editura Profimex, București, 1997.

Prutianu, Ștefan, Comunicare și negociere în afaceri, Editura Polirom, Iași, 1998.

Randall, David, Jurnalistul uiversal. Ghid practic pentru presa scrisă, Editura Polirom, Iași, 2000.

Silverstone, Roger, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 1999.

Toffler, Alvin, Puterea în mișcare, Editura Antet, Iași, 1995.

Van Cuilenburg, J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Știința comunicării, Editura Humanitas, București, 1998.

Volkoff, Vladimir, Tratat de dezinformare, Editura Antet, Iași.

***Colecția “Dobrogea nouă” 1949.

***Colecția “Cuget liber” 1991.