Scurt Istoric al Adolescentei In Campul Stiintelor Sociale

Psihologie

Scurt Istoric al Adolescentei In Campul Stiintelor Sociale

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

Argument

Scurt istoric al adolescenței în câmpul științelor sociale

Capitolul I. CARACTERİSTİCİLE ADOLESCENȚEİ

1.1. Definiția și etapele în care se divide adolescența

1.2. Caracteristici generale ale adolescenței

1.4. Adolescența și criza de identitate

Capitolul II : COMPORTAMENTUL SOCIAL ȘI ANTISOCIAL ÎN ADOLESCENȚĂ CAUZALITATE ȘI SIMPTOMATOLOGIE

2.1. Comportamentul – definiție și concept

2.2. Cauzele determinante ale comportamentului deviant

2.3. Tipuri și modalități de manifestare a tulburarilor de comportament

2.4. Factori de risc în apariția devianței comportamentale

2.5.1 Factorul mediu

2.5.2 Factorul psihologic

2.5.3 Factorul relație interumană

2.5. Manifestări tipice ale comportamentului deviant și trăsături specifice

2.5.1 Comportamente de evaziune

2.5.2 Conduite impulsiv-agresive, de dominare

2.5.3 Vicii

Capitolul III : DEPISTAREA. PREVENIREA ȘI INTERVENȚIA ASUPRA COMPORTAMENTULUI DEVIANT ÎN ADOLESCENȚĂ

3.1 Comportamentul deviant – metode și tehnici de diagnosticare

3.2 Metode de prevenire a comportamentului deviant în adolescență

3.3 Tipuri și forme de consiliere școlară pe probleme de devianță comportamentală

Capitolul IV : METODOLOGIA CERCETĂRII.

4.1. Scopul și obiectivele cercetării

4.2. Prezentarea lotului de subiecți

4.3. Prezentarea metodelor și tehnicilor de cercetare

4.3.1. Prezentarea datelor

4.3.2. Interpretarea datelor

4.4. Concluziile cercetării

4.5. Plan de intervenție

STUDIU DE CAZ

CONCLUZII ȘI SUGESTII

BIBLIOGRAFIE

ARGUMENT

MOTTO:

“Un defect nu este o imperfecțiune esențială a ființei, ci un mod deosebit de aberant de a acționa la exigențele lumii exterioare;…un copil dificil este aproape întotdeauna un copil care are anumite dificultăți”

Andre Berge

Din tot timpul, adolescența s-a remarcat și s-a făcut cunoscută în planul exprimării comportamentale prin ceea ce are ea mai caracteristic. De aceea, se poate afirma că adolescența s-a situat într-un tablou definitoriu prin trăsăturile caracteristice ei: spontaneitate, originalitate, nonconformism, criză de originalitate, dezvoltarea conștiinței de sine, afectivitate, curaj. Pe lângă aspectele relevate mai sus, nu sunt deloc de neglijat și aspectele legate de evidențierea comportamentelor în care adolescența se prezintă diferit de alte momente din viața ființei umane.

Adolescenții reprezintă o parte considerabilă a populației unei țări și se formează în funcție de caracteristicile lumii contemporane. Rezultat al tuturor transformărilor evidențiate anterior, statutul social, politic și spiritual al tinerilor cunoaște o dezvoltare semnificativă. Cu toate rezultatele bune înregistrate de către adolescenți în zilele noastre, lumea contemporană prin fenomenele și caracteristica – șomaj, criză, industriale, calificare și specializare înaltă, dezvoltare educațională, devianță – este dominată, influențată și determinantă de prezența unui nou fenomen care este cunoscut sub denumirea de “criză morală” în pofida faptului că se înregistrează în zilele noastre importante progrese pe plan tehnic, economic și social.

Un număr din ce în ce mai mare de țări cu sisteme socio-economice dezvoltate cunoaște o creștere considerabilă a numărului de persoane care nu se pot adapta la cerințele societății, inadaptabilitatea acestora fiind cauzată de fenomene caracteristice perioadei pe care o traversăm (creșterea impresionantă a populației urbane, ritmul exacerbat al industrializării).

Problemele generale ale adolescenților sunt în linii mari asemănătoare, dar trăsăturile și caracteristicile particulare care îi definesc își fac prezența peste tot. Din păcate nu toți beneficiază de șanse egale de dezvoltare.

De cele mai multe ori factorii care conduc la devieri în adolescență își au rădăcini încă din copilărie, care nedepistate la timp apar și se manifestă violent mai târziu în adolescență sau în alte etape ale ființei umane. De aceea se impune cu necesitate descoperirea la timp a acestor cazuri și începerea aplicării unor programe speciale pentru reducerea fenomenului de inadaptare.

Astfel, se evidențiază importanța și rolul psihologului și psihosociologului în acest context care sunt din ce în ce mai bine evidențiate în acțiunile care vizează răspunsurile legate de întrebările referitoare la descoperirea factorilor cauzali ai comportamentului deviant în vederea introducerilor celor mai eficiente măsuri de prevenire de natură psihologică și psihosocială.

Deci, lucrarea de față și-a propus descoperirea, explicarea și evaluarea cauzelor principale care au condus la apariția fenomenului de deviație comportamentală și la rândul adolescenților zilelor noastre. Cu micile și marile neajunsuri proprii acestei etape, precum și unele constatări de ordin teoretic și practic în înțelegerea diverselor aspecte cu care se confruntă societatea zilelor noastre, în special și familia și școala.

SCURT ISTORIC AL ADOLESCENȚEI ÎN CÂMPUL

ȘTIINȚELOR SOCIALE

Adolescența, termen de origine latină vine de la cuvântul adolesco – ere care înseamnă a crește, a căpăta putere, a se maturiza. După Hipocrate, vestitul medic din antichitate, care în urma numeroaselor cercetări a făcut și o clasificare a temperamentelor, a plasat adolescența între 14 – 20 ani. La rândul său Aristotel face următoarea caracterizare adolescenților: „Adolescenții de azi nu mai pot fi stăpâniți. Mănâncâ precum porcii, nu au pic de respect față de adulți, își întrerup și contrazic părinții și își terorizează profesorii. (Aristotel, după Mihai, D., 1998).

În toate epocile istorice, oamenii sunt sub aceiași raport fizic, nu însă și în ceea ce privește ideile, aspirațiile, cunoștințele. Nici caracteristicile de vârstă nu rămân aceleași, ele se schimbă mereu și din același motiv este normal să se vorbească despre ipostazele lor în timp și spațiu, luând ca bază cercetările făcute în antropoligie, cele făcute în sociologie, în istorie și mai ales în literatură.

În urma preocupărilor îndelungate, ale psihologilor și scriitorilor secolul al XX-lea s-a descoprit „sufletul adolescentului”. Chiar așa se și intitula lucrarea lui Pierre Mendouse-L’âme de l’adolescence, apărută la începtul secolului. Acesta este urmat de Stanley Hall, care în 1904 a publicat la New York vestita sa lucrare “Adolescence, its psychology and relation to phisiology, antropology, sociology, sex, crime, relation and education” (Adolescența, psihologia și relația sa cu fiziologia, antropologia, sexologia, sexul, crima, religia și educația) și a introdus hebelogia, (știința care studiază viața psihică a adolescentului) ca știină propriu-zisă. Pentru S. Freud pubertatea este începutul perioadei genitale, în care libidoul „se trezește” după perioada de latență și se orientează spre persoanele de sex opus din afara familiei (Cole, M. 2006, p. 607). În concordanță cu aceste opinii, unele cercetări au arătat că în adolescență tulburările de comportament și depresiile sunt mai frecvente decât în perioadele anterioare. (http://www.ueb.ro/dppd/sinteza_curs_Psihopedagogia_adolescentilor.pdf)

Așadar fiecare epocă își descoperă adolescența specifică, iar dacă nu o poate face din diferite motive, o recunoaște și o tratează ca atare, pe baza unor vechi cutume de muncă și de viață.

CAPITOLUL I

CARACTERISTICILE ADOLESCENȚEI

1.1.Definiția și etapele în care se divide adolescența

Adolescența, perioadă extrem de semnificativă în dezvoltarea umană datorită schimbărilor numeroase ce au loc la nivelul fizic și psihic al persoanei, este definită ca o ”perioadă a vieții care se situează între copilărie, pe care o continuă, și vârsta adultă. Este o perioadă indrată, marcată de transformări corporale și psihologice care începe la 12 sau 13 ani și se termină între 18 și 20 de ani.” (Larousse Dicționar de Psihologie, 1998, p. 41). J.J. Rousseau a considerat că adolescența este etapa unei a doua nașteri a omului. De fapt, definițiile adolescenței se regăsesc într-o mulțime de documente, acest subiect fiind unul de mare interes, din cele mai vechi timpuri. Rezumând elementele semnificative se poate afirma că adolescența este un câmp prolific pentru schimbări ce sunt înțelese prin renașterea mișcării de separare/individualizare a micii copilării, prin reactivarea conflictului oedipian, prin desprinderea de imaginile parentale infantile și prin reatașarea de noile obiecte libidinale; de asemenea presupune dezvoltarea conștiinței de sine, a capacitații de integrare în competiții loiale, a capacității de a învăța, exercitarea de roluri și de statute speciale în cadrul grupurilor în care individul acționează.

Vârsta adolescenței este diferită de la o epocă istorică la alta. Aceasta a suferit schimbări, extinderi și respectiv restrângeri în funcție de perioda istorică. Începând cu vremurile străvechi, când, adolescența era aproape inexistentă copiii participau de la vârste fragede la toate treburile casei. Astfel ei săreau peste perioada adolescenței, trecând în rândul adulților aproximativ pe la 14 ani. Odată considerați adulți, aceștia erau puși să muncească la fel ca părinții, poate chiar mai mult, ajungând de la o vârstă fragedă să-și întemeieze propriile familii.

Perioada adolesceței s-a extins odată cu evoluția societății. „Epoca industrială a afirmat adolescența în forma pe care o cunoaștem, de asemenea și faptul că forma în care i-a dat naștere a fost cea școlară „ (Radu, 1995, p. 15). O dată cu evoluția societății, a fost necesară o mai lungă perioadă de pregătire pentru a deveni adult muncitor, astfel extinzându-se perioada școlară și odată cu ea și adolescența ca perioadă de vârstă. Având în vedere industrializarea masivă, apariția unor mașinării cu care omul nu era obișnuit să lucreze, societatea a fost nevoită să-și instruiască o perioadă mai lungă copiii pentru a achizițona competențele necesare folosirii acestora la rândul lor. Prin această întârziere de a intra în tinerețe și de a-și asuma responsabilități, adolescența a avut în sfârșit ocazia să se manifeste.

Majoritatea autorilor sunt de acord că adolescența acoperă intervalul de vârstă cuprins între 12-14 și 18-20 de ani, în timp ce unii autori vorbesc chiar despre o adolescență prelungită chiar până la 25 de ani. Totuși fetele intră în etapa pubertății la vârsta de 10 sau 11 ani și, practic, devin adolescente înainte de a atinge limita de vârstă amintită mai sus. Pe de altă parte, există numeroși tineri care depășesc vârsta de 20 de ani și continuă să manifeste multe dintre semnele caracteristice adolescenței. Ca urmare, adolescența nu poate fi definită doar în termeni de vârstă, există persoane care intră sau ies din această etapă mai devreme sau mai târziu decât alții. Ursula Șchiopu explică faptul că limitele sunt imprecise deoarece „debutul și durata adolescenței variază în condiții geografice și de mediu socio-economic și socio-cultural, dar mai ales socio-educativ” (1997, p.51).

Adolescenții din ziua de azi au multe oportunități, dar sunt expuși și multor riscuri. Deși majoritatea dintre ei consideră că au sănătate excelentă sau bună, studiile și datele statistice demonstrează contrariul. Abuzul de substanțe (tutun, alcool, droguri), infecțiile cu transmitere sexuală, HIV/SIDA, sarcinile la adolescente, problemele de sănătate mentală, violența și accidentele sunt factorii care afectează cel mai mult sănătatea și buna dezvoltare a adolescenților. De asemenea mulți dintre ei muncesc în condiții grele, își riscă viața în conflicte armate, se căsătoresc și au copii când ei însăși sunt încă copii. Deși această practică a scăzut la nivel global în ultimii 30 de ani, rămâne un lucru obișnuit în zonele rurale și printre cei foarte săraci. Părinții sărăciți cred adesea că dacă își căsătoresc fetele de mici vor fi mai protejate. De fapt, consecințele sunt pierderea oportunităților de dezvoltare, opțiuni limitate în viață și probleme de sănătate. Căsătoria copiilor este atsau 11 ani și, practic, devin adolescente înainte de a atinge limita de vârstă amintită mai sus. Pe de altă parte, există numeroși tineri care depășesc vârsta de 20 de ani și continuă să manifeste multe dintre semnele caracteristice adolescenței. Ca urmare, adolescența nu poate fi definită doar în termeni de vârstă, există persoane care intră sau ies din această etapă mai devreme sau mai târziu decât alții. Ursula Șchiopu explică faptul că limitele sunt imprecise deoarece „debutul și durata adolescenței variază în condiții geografice și de mediu socio-economic și socio-cultural, dar mai ales socio-educativ” (1997, p.51).

Adolescenții din ziua de azi au multe oportunități, dar sunt expuși și multor riscuri. Deși majoritatea dintre ei consideră că au sănătate excelentă sau bună, studiile și datele statistice demonstrează contrariul. Abuzul de substanțe (tutun, alcool, droguri), infecțiile cu transmitere sexuală, HIV/SIDA, sarcinile la adolescente, problemele de sănătate mentală, violența și accidentele sunt factorii care afectează cel mai mult sănătatea și buna dezvoltare a adolescenților. De asemenea mulți dintre ei muncesc în condiții grele, își riscă viața în conflicte armate, se căsătoresc și au copii când ei însăși sunt încă copii. Deși această practică a scăzut la nivel global în ultimii 30 de ani, rămâne un lucru obișnuit în zonele rurale și printre cei foarte săraci. Părinții sărăciți cred adesea că dacă își căsătoresc fetele de mici vor fi mai protejate. De fapt, consecințele sunt pierderea oportunităților de dezvoltare, opțiuni limitate în viață și probleme de sănătate. Căsătoria copiilor este atât o problemă de sănătate, cât și o încălcare a drepturilor omului. Deoarece această practică este răspândită mai ales într-un cadru marcat de sărăcie și inegalitate de gen, ea are și dimensiuni sociale, culturale și economice. În timpul adolescenței tinerii își stabilizează independența emoțională și psihologică, învață cum să înțeleagă și să-și organizeze sexualitatea și conștientizează rolul lor din viitor în societate. Procesul este treptat, emoționant și uneori tulburător. Pe lângă confruntările fizice și emoționale, adolescenții de astăzi trebuie să facă față de asemenea și forțelor externe asupra cărora au un control redus. Forțe externe precum cultura, globalizarea și sărăcia au împins, deși prematur, milioane de adolescenți să-și asume rolul de adulți. Războaiele civile, HIV/SIDA, industrializarea, urbanizarea și creșterea șomajului au subminat dezvoltarea educației. Conform Convenției cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 (republicata in Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001), adolescenții au drepturi precum accesul la educați, sănătate, recreere și justiție; un mediu sigur de susținere precum și oportunități de a-și face auziți vocea. Țările care au ratificat Convenția sunt obligate să ia toate măsurile necesare pentru a asigura aceste drepturi.

O altă problemă a adolescenților postindustriali este denumită de V. E. Frankl „vacuum existențial” (www.vikipedia.org). Vacuumul se referă la dispariția tradițiilor existente odată. Aceste tradiții aveau rolul de a-i ghida pe adolescenți, de a le arăta calea exactă pe care trebuie să pășească. În absența acestor tradiții, adolescenții devin confuzi și practic „se trezesc prinși în mijloc între copilărie și maturitate” (Scott, 2005, p.21). absența unei ghidări eficiente nu înseamnă neapărat scăderea responsabilităților și presiunilor la care adolescentul este expus. Majoritatea viciilor și greșelilor comise de adolescenți au la bază pierderea sensului vieții ca și vacuumul existențial.

1.2. Caracteristici generale ale adolescenței

Această perioadă se caracterizează printr-un echilibru fizic și psihic aproape perfect, armonios. Ceea ce îl interesează pe adolescent este lumea externă cu problemele ei specifice pentru vârsta micii școlarități.

Caracteristica cea mai evidentă a adolescenților este căutarea idealului dincolo de limitele relațiilor apropiate, familiare iar acest ideal devine din ce în ce mai mult un model pe care-l imită conștient.

În dezvoltarea capacității elevului de cunoaștere a realității înconjurătoare, la un moment dat cunoașterea devine omul, lumea sa interioară. O dată cu dezvolatrea acestui interes față de alți oameni, începe să se formeze și să se dezvolte conștiința de sine a adolescentului. La școlarul mic nu se constată o asemenea trebuință însă în jurul vârstei de 12-13 ani apare interesul pentru viața psihică proprie, pentru însușirile propriei persoanlități, trebuința de a se privi pe sine, de a-și examina conduita, de a se compara cu alții. Formarea conștiinței de sine reprezintă unul din principalele momente ale dezvoltării personalității adolescentului și își pune amprenta pe totă viața psihică a acestuia. Conștiința de sine ca trebuință decurge din necesitățile vieții cotidiene și ale activității pe care o desfășoară adolescentul. Sub influența cerințelor crescânde ale societății, în procesul activității școlare, sociale și de muncă, adolescentul începe să manifeste trebuința de a-și aprecia posibilitățile, de a-și da seama care dintre particularitățile personalității sale îl ajută sau dimpotrivă, îl împiedică să fie la înălțimea exigențelor ce i se impun. Un rol însemnat în dezvoltarea conștiinței de sine îl joacă și felul cum gândesc alții. O dată cu vârsta, apare și se întărește tendința de a analiza și aprecia independent propria sa personalitate, pornind de la rezultatele conduitei și activității sale. Legate de dezvolatrea conștiinței de sine este tendința clar manifestată spre independență, tendința de a-și dovedi maturitatea, adolescentul căutâd să-și impună părerile. El se consideră suficient de matur, dorește să aibă drepturi egale cu ale adultului, are pretenția ca cei din jurul său să se comporte cu el de la egal la egal, dar nu numai în vorbe, ci și în fapte. Stâns legată de tendința adolescentului spre independență este și spiritul critic pronunțat față de adulți. Ei remarcă adesea cu satisfacție diferitele scăpări și deficiențe ale profesorilor, nu pentru că au o atitudine negativă față de ei, ci pentru că lipsurile profesorului apar în ochii lor ca o dovadă a maturității proprii, ca o confimare a dreptului lor la o atitudine corespunzătoare din partea adulților.

Această perioadă a vieții se mai remarcă și printr-un oarecare dezechilibru al caracterului, prin schimbarea relativ frecventă, bruscă și categorică a dispoziției, a formelor de conduită. Îndrăzneala și hotărârea pot fi înlocuite repede de nehotărâre, timiditate, pe care adolescentul adesea le maschează printr-o grosolănie afectată. Fără nici un motiv serios , el poate să izbucnească, să fie vulgar, să facă șicane, să dea dovadă de aroganță, de neîngăduință.

Tot în această perioadă adolescenții evită să se mai adreseze părinților, în anume probleme, părerile acestora fiind puse de multe ori la îndoială iar actele de autoritate ale acestora sunt cu greu de suportate. Atât la băieți cât și la fete, sfera intereselor crește. La fete apare acuma spiritul de contradicție, tot în această perioadă începe comedia lacrimilor fără motiv, lacrimi vărsate pentru a atrage atenția asupra sa. Fetele încep să manifeste interes pentru modă și cochetărie, atât vestimentația, cât și coafura fiind în funcție de noile trenduri. Tovărășia dintre băieți și fete, care până acuma se jucau împreună, devine tot mai fragilă, băieții de aceeași vârstă sunt priviți „de sus” de către fete și considerați copii. Unii preadolescenți care provin din medii sociale nefavorabile pot avea atitudinii negative față de familie și tradiți, atitudinii care sunt duse până la revoltă și chiar fuga de acasă. M. Debesse pune la baza motivării fugii de dorința de aventură, precum și ostilitatea față de familie, evadarea dintr-un mediu unde adolescentul se simte constrâns, persecutat. Alții deși sunt liniștiți și asculători brusc devin obraznici, încăpățânați. Criza prin care trec acești copii poate depinde de temperamentul individului și mai ales de mediul social. Legătura cu școala constituie unul dintre factorii cei mai importanți în ridicarea nivelului pedagogic al familiei și prin aceasta, al statornicirii unei atitudini corespunzătoare față de copii. Înțelegerea, calmul sporesc autoritatea părinților în ochii copiilor, ceea ce duce la o dezvoltare firească a copilului. În acestă etapă a vieții se dezvoltă și conștiința de sine. Preadolescentul este animat de dorința de a-și cunoaște propriile sale posibilități, pentru a-și da seama în ce măsură poate fi util colectivului din care face parte. Aprecierea pozitivă a mediului social contribuie substanțial la dezvoltarea conștiinței de sine, dându-i în același timp, încredere în capacitatea intelectuală și în propriile forțe.

Un alt element de mare importanță este faptul că perioada adolescenței se caracterizează printr-o organizare aproape eruptivă a capacităților creative în foarte multe domenii, așa explicându-se de ce elevii ce până la un moment dat erau mediocri, surprind pe neașteptate prin lucrări de excepție sau prin premii remarcabile la diverse competiții.

Cele menționate mai sus sunt completate de faptul că limbajul, în general, este un element foarte important în procupările adolescentine, resimțindu-se o deosebită plăcere în întrebuințarea unor expresii cu numeroase neologisme, arhaisme, interesând în mod special bogăția exprimării și originaliatatea ei și redarea unui conținut într-o formă cât mai atrăgătoare, sau dimpotrivă, adolescentul urmărește un limbaj cât mai accesibil, scopul fiind același – o altă modalitate de afirmare a propiei persoane.

Adolescența și criza de identitate

Conceptul de identitate apare ca o inovare conceptuală și terminologică atribuită lui Erik H. Erikson, autor al teoriei psihosociale a evoluției individuale prin depășirea unor crize de dezvoltare. Cartea sa „Adolescență și criză: în căutarea identității” (1968) este o sinteză realizată de Erikson între anii 1950 și 1966 asupra noțiunii de identiate, astfel el definește identitatea ca fiind „sentimentul subiectiv și tonic al unității personale și al continuității temporale”. Conform lui Erikson adolescența este stadiul în timpul căruia individul caută și își dezvoltă o identitate proprie. Astfel, ei trăiesc o așa numită experiență a difuziei identității, care implică un puternic sentiment de nesiguranță. Primordial pentru adolescent în această perioadă este să ajungă la dobândirea unui sentiment al identității care poate fi definit ca fiind: „sentimentul de a te simți acasă în propriul corp, sentimentul că știi încotro mergi, precum și certitudinea recunoașterii din partea celor care contează” (Erikson, 1985, p. 165).

Această perioadă se mai remarcă și prin schimbări rapide biologice, psihologice și sociale iar adolescentul este pus să ia decizii majore în aproape toate ariile vieții, cum ar fi alegerea carierei. Ca urmare, adolescentul trăiește o așa numită criză de identitate deoarece nu știe foarte bine cine este sau încotro se îndreaptă. Erikson arată că adolescentul tipic gândește în modul următor despre sine însăși: „Nu știu ceea ce mi-aș dori să fiu, nu sunt ceea ce voi fi, dar nici nu mai sunt ceea ce am fost” (1950, p. 139).

Pentru a își dezvolta un simț coerent al identității, adolescenții testează diferite roluri. Atitudinile și valorile stabile, alegerea ocupației, căsătoria și stilul de viață se integrează gradual și fac posibilă trăirea identității propriei persoane și a celor din jur. Eșecul în dobândirea unei identități ferme, confortabile și durabile are ca rezultat o așa numită difuziune a rolului sau un simț confuz cu privire la cine este și ce face o anumită persoană. Astfel, de-a lungul adolescenței, individul învață răspunsul satisfăcător la întrebarea: Cine sunt eu? iar majoritatea celor care trec prin această perioadă trăiesc experiențe de rebeliune, de delicvență minoră sau puternice îndoieli. Erikson arată că dezvoltarea pozitivă în timpul primei părți a adolescenței implică dezvoltarea unei perspectve mult mai mature asupra timpului, iar tânărul redobândește sentimentul siguranței de sine, începând să experimenteze diferite roluri.

În urma observațiilor făcute de Erikson, acesta a ajuns la concluzia că observațiie puternice din partea părinților și a altor adulți pot conduce la sentimente de dezordine și disperare, rezultatul fiind înstrăinarea fizică și mentală de mediile normale. În cazuri extreme de confuzie de rol, convins că nu poate trăi cu cerințele impuse de părinți, identitatea adolescentului poate dobândi trăsături negative iar adolescentul nemulțumit de condițiile impuse se comportă de multe ori într-o manieră inacceptabilă față de persoanele care îl ocrotesc. Și totuși, diferit de cele observate Erikson afirmă că: „ …adolescența nu este o suferință ci o criză normativă, adică o fază normală de creștere a conflictului … Ceea ce la prima vedere poate să pară instalarea unei nevroze, este de fapt adesea doar o criză agravată care se va autodizolva la un moment dat, contribuind astfel la procesul de formare a identiății” (1969, p.22).

Deci ideea esențială este că toți adolescenții trebuie să treacă printr-o asemenea perioadă pentru a rezolva problema identității și a ajunge la formarea unei identități adulte stabile.

Verbalizarea intensă, nevoia de comunicare, două caracteristici importante ale adolescenței, se întâlnesc cu diverse bariere parentale concretizate, în mod special, în hiperprotecția progeniturilor aflate la început de viață; părinții admit cu greu întârzierile, plecările neanunțate, neglijarea îndatoririlor de familie etc. Cu alte cuvinte, cel mai important obstacol în calea unei comunicări fructuoase părinte-adolescent este afirmarea de sine, în acest caz fiind manifestată ca aspirație spre mai multă independență.

Nu trebuie pierdute din vedere diferențele dintre modelele parentale și alte modele de adulți, dar mai ales diferențele de competențe dintre adolescenți și părinții lor, datorate mai ales progresului general al științei și tehnicii, progres ce este, evident, mai rapid asimilat de generațiile tinere. Conflictul la acest nivel este alimentat și de sentimetul de superioritate pe care îl resimt adolescenții față de părinți și față de felul lor de a gândi raportat la concepții formate într-o altă epocă decât cea în care se formează ei. Cu toate acestea printre modele de identificare a adolescenților rămân tot părinții, însă în alegerea de modele și crearea de idealuri exercită o puternică influență eroii literaturii beletristice, ca și biografiile oamenilor de seamă. Experiența socială redusă a adolescenților poate conduce la identificări cu modele neadecvate sau chiar identificarea cu false idealuri. Identificare este „ dimensiunea centrală a conceputului despre sine a individului, reprezentând poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența sa la grupuri și categorii sociale, din statutele și rolurile sale” (P.Popescu-Neveanu, 1978, p.319). Grupul, prin cerințele pe care le formulează, îl ajută pe adolescent să își conștientizeze calitățile și, mai mult decât atât, să le demostreze în activitățile comune. Astfel, el percepe să se definească în termenii trăsăturilor pe care le manifestă în relațiile cu persoanele din jur și să încorporeze statutul de membru al grupului social în auto-descrierile sale. La vârsta adolescenței, adolescentul este atras de ideal, de modele înalte de personalitate. Admiră persoanele luate ca model fiind în căutarea propriei identități și le copiază comportamentul. Tendința de afirmare a eu-lui care începe odată cu pubertatea, impulsionează elanul spre bine a adolescenților.

O altă caracteristică a adolscenței, după cum și Zisulescu atrage atenția, este spiritul de contradicție, ce se poate manifesta adeseori din dorința de a șicana interlocutorul, dar, mai ales din dorința de a atrage atenția asupra sa (în relația cu părinții). Toate acestea au loc pe fondul unei nesiguranțe și unei neputințe resimțite chiar și de părinți, care nu găsesc mereu modalitățile cele mai potrivite de răspuns la reacțiile copiilor lor, și astfel se centrează fie pe o afectivitate excesivă care este nevitalizantă pentru adolescent, fie pe severitate ce provoacă îndepărtare, anxietate și tendințe de eliberare, fie pe indiferență, cea mai gravă dintre toate și cu consecințele cele mai evidente privind afirmarea de sine, și implicit construirea identității. Rezumând cele prezentate până acum, se poate afirma că la echilibrul și stabilitatea familială contribuie semnificativ comunicarea verbală (comentarea constantă a eșecurilor și reușitelor, împărtășirea dorințelor și nemulțumirilor). În cazul lipsei acestui echilibru, și a atingerii uneia dintre extremele prezentate mai sus (tutela excesivă/indiferență), adolescentul îsi îndreaptă energia adaptativă spre zonele extrafamiliale, respectiv școala, anturajul etc.

Este important de subliniat faptul că cele mai frecvente conflicte au loc în perioada puberală (prima parte a adolescenței), când din punct de vedere al analizei tranzacționale cu forma de comunicare manipulatorie de tip C, cu care adolescentul poate manipula într-o oarecare măsură tutela parentală, și forma tranzactională de tip A, prin care acesta încearcă să-și ia în serios rolul ce urmează al îndeplini, acela de adult. Conflictul avut în discuție până acum are de fapt la bază un conflict intern al adolescentului, acela cauzat de doi adversari puternici, pe de o parte dorința de a mai avea statutul de copil din perspectiva lipsei de resposabilități și a toleranței față de greșelile făcute, pe de altă parte adolescentul privește viața cu seriozitate, și, mai ales vrea ca și viața să-l privească pe el cu aceeași seriozitate, pentru că nevoile și dorințele lui sunt serioase, sunt ale unui adult, în devenire.

CAPITOLUL II

COMPORTAMENTUL SOCIAL ȘI ANTISOCIAL IN ADOLESCENTA – CAUZALITATE, SIMPTOMATOLOGIE

2.1 Comportamentul – definiție și concept

Comportamentul, după Tiquin, este ansamblul reacțiilor adaptative, obiectiv-observabile, pe care un organism, prevăzut cu sistem nervos, le execută ca răspuns la stimulii din ambianță, care, de asemenea sunt obiectiv-observabili, fiind echivalentul termenului de behaviour. În sens larg acesta este o reacție prin care organismul răspunde la o situație trăită, în funcție de stimulările mediului și de tensiunile sale interne și ale cărui mișcări succesive sunt orientate într-o direcție semnificativă.

Pieron, definește comportamentul prin modul de a fi și de a acționa al animalelor și al omului, manifestări obiective ale activităților lor globale. P. Janet îi dă un alt înțeles și întroduce termenul de conduită.

O însemnătate deosebită, în cadrul cercetării comportamentului o aduc experimentele făcute de Watson și Pavlov.

Sunt recunoscute două accepțiuni în legătură cu comportamentul. Prima concepție se referă la faptul că psihologia reprezintă de fapt „știinta comportamentului” acesta fiind o înlănțuire continuă de reflexe condiționate. Cea de-a doua perspectivă, ne demonstrează că, de fapt comportamentul reprezintă acel mod de a exista și de a reacționa al unui individ în viața de toate zilele, în mod obișnuit, la stimuli comuni sau la situații diferite. În contextul celor afirmate mai sus, putem afirma că individul își manifestă comportamentul prin conduite. De aceea, comportamentul este un răspuns la o situație fiind direct condiționat și proporțional cu natura situației și cu cea a individului.

Înțelegerea comportamentului nu poate fi deplină decât dacă se vor lua în considerare spre analizare și aspectele patologice ale acestuia. Tulburările de comportament se manifestă printr-un dezechilibru constituțional, pierderea contactului cu realitatea, slăbirea judecății și autocriticii, având un caracter diferențiat raportat la vârsta adolescentului, sau a subiectului în general, sunt numai câteva din caracteristicile comportamentului deviant.

Comportamentul deviant se abate de la normele stabilite de societate, ajungând până la conflict cu valorile culturale. Comportamentul deviant este comportamentul care încalcă așteptările împărtășite și recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social. Opus comportamentului conformist, comportamentul deviant are și o semnificație de inadaptare. Statistic vorbind, devianța este o abatere de la norme. Prin comportament deviant se înțeleg numai abaterile cu sens negativ, antivaloric, de tipul delicvenței, vagabondajului, negativismului, malformațiilor caracteriale și chiar a psihopatiilor. Reprezentând o abatere de la anumite valori sau moravuri, comportamentul deviant este definit întotdeauna concret, în raport cu grupul sau colectivitatea; ceea ce este normal pentru un grup poate fi deviant pentru altul. Cu cât grupul este mai coerent, cu atât este mai intolerant față de comportamentul deviant. De aceea, se acordă o atenție deosebită studiului etiologiei comportamentului deviant și căilor de prevenire a lui.

2.2. Cauzele conduitei deviante

Printre cele mai frecvente cauze ale conduitei deviante se află mediu în care dezvoltă copilul, urmat de mediul în care socializează. Una dintre cele mai frecvente cauze determinante ale comportamentului deviant o constituie neînțelegerile din cadrul familiei urmate de disocierea acesteia. S-a constatat că în procent mare dintre minorii cu comportament deviant provin din familii destrămate.

Familiile în care unul dintre părinți suferă de o boală grea sau decesul unuia dintre părinți îi va marca pe membrii acesteia sub aspect financiar, dar îi va afecta și emoțional, creându-le momente de frustrare. Absența unuia dintre părinți va avea o influență negativă asupra dezvoltării personalității copilului pentru că acesta va fi lipsit de figura de identificare atât de necesară în formarea personalității viitoare. Influența mamei are un rol covârșitor. S-a constatat că la început copilul care trăiește fără mamă manifestă o reacție de protest față de situația în care se află, apoi trece printr-o etapă marcată de indiferență ajungând ca în final să considere că nu este important și necesar să aibă o mamă.

Divorțul părinților este perceput de copil ca fiind o situație în care nu mai este nimic de făcut. Tensiunile foarte mari care se creează între părinți generate de certurile dintre aceștia, manifestările brutale ale unuia dintre părinți cauzate cel mai adesea de un tată consumator de băuturi alcoolice conduc inevitabil la apariția stărilor de anxietate și de modele care pot fi imitate de copil.

Stilul dictatorial al părinților pot favoriza apariția unui comportament deviant. Cu cât aceștia sunt mai severi, mai agresivi în comportamnet, cu atât copilul va adopta o atitudine mai rebelă. Supus unor astfel de tratamente, copilul se va manifesta recurgând la acte de indisciplină, va dovedi incapacitate de adaptare la situațiile noi apărute în viață sa și va fi dominat de o stare de iritabilitate accentuată.

De cele mai multe ori, relația cu mama care nu poate satisface nevoia de afecțiune va contribui la plasarea tânărului într-un mediu lipsit de afectivitate și de siguranță. Mărirea perioadei de școlarizare pentru cei cu intelect de limit constituie o cauză de neadaptare la cerințele școlii și poate conduce în mod inevitabil la eșec la învățătură. Instalarea pubertății și a sexualității la vârste mai timpurii decât cele normale pot deveni inițiatoare de conduite delicvente chiar și la adolescenții cu un comportament normal. Printre alți factori se poate enumera și informația abundentă provenită din mass-media care prin emisiunile prezentate de multe ori sfidează regulile impuse de societate și îi provoacă pe tineri să adopte un comportament cât mai non-conformist. Migrarea populației de la sat la oraș, reprezintă un alt factor care determină apariția unor stări mai tensionale. Schimbările survenite în viața indivizilor și îi afectează în special pe tinerii care vin în contact cu numeroase tentații pe care nu le-au cunoscut în vechiul lor stil de viață.

Toate aceste cauze determinante în apariția comportamentului deviant au o influență hotărâtoare asupra personalității tânărului inducând la diminuarea stării de siguranță, la instalarea insecurității, permițând contactul cu influențele nocive contribuind astfel la instalarea stării de delicvență.

2.3. Tipuri și modalități de manifestare a tulburarilor de comportament

O mare parte a tulburărilor de comportament se pot manifesta prin instabilitate, irascibilitate, impulsivitate, tendința de denaturare a adevărului (minciună), furtul conștient, patologic, fugă și vagabondajul, eșecul școlar, alcoolismul, dependența de droguri, cerșetoria, devierile sexuale, omuciderea, suicidul și tentativă de suicid.

Minciuna sau tendința de denaturare a adevărului este caracteristică acelor elevi care dovedesc o structură mai instabilă a personalității, manifestă timiditate sau frică în relațiile cu cei din jurul său dau dovadă de nesiguranță în acțiunile întreprinse. Minciuna este o formă de manifestare a fanteziei și laudei, o recurgere de a ieși favorabil dintr-o situație neplăcută, o formă de compasiune, o expresie de apărare. Minciuna poate apărea în afecțiuni psihice. De cele mai multe ori ea apare în familiile exagerat de severe sau în colectivele conduse de profesori care dovedesc un stil dictatorial în relațiile cu elevii, dar și în activitatea pe care o desfășoară cu aceștia

Instabilitatea nu reprezintă o tulburare în sfera comportamentală ci este considerată mai mult o modalitate reacțională a sistemului nervos central și care se manifestă psihomotor. Ea este definită că fiind încapacitatea de a manifesta o atitudine, de a focaliza atenția, de a răspunde în mod conștient la diverși stimuli, de a anticipa o acțiune.

Irascibilitatea este un mecanism psihopatologic și mai este cunoscută sub denumirile de furie, stare nervoasă, manifestare de nestăpânire. Irascibilitatea poate fi considerată o formă de descărcare care se finalizează cu gesturi ieșite din comun, manifestări exhibiționiste, acțiuni agresive îndreptate spre propria persoană sau spre cei cu care se relaționează.

Impulsivitatea oferă posibilitatea celui care recurge la ea să înfăptuiască acțiuni împotriva celorlalți cu scopul de a-și satisface pornirile agresive. Impulsivitatea se declanșează cu foarte mare rapiditate iar acțiunile prin care se manifestă nu reprezintă o varietate acționară și nici rodul unei reflecții intermediare.

Furtul reprezintă cea mai des întâlnită formă de devianță comportamentală la minori și este considerat ca fiind un fenomen care afectează proprietatea particulară sau de stat. Primele manifestări de furt se comit în familie, urmând a se înfăptui și în afara acesteia. Se debutează cu obiecte care au o valoare mică, finalizându-se cu sume apreciabile de bani. De obicei, fetele acționează singure, pe când băieții au nevoie de susținerea grupului la care sunt afiliați. De regulă, furtul nu se manifestă singular în aria delicventei juvenile ci de cele mai multe ori este însoțit de fuga de la ore, de practicarea prostituției de către fete, de comiterea de acțiuni de pruncucidere sau de inițierea de acte de piromanie. O altă formă de furt este furtul patologic care se află la polul opus al furtului conștient. Furtul patologic este comis de cei care prezintă modificări la nivelul conștiinței sau își explică faptele făcând apel la motivații nejustificate. Furtul patologic apare frecvent la cei care prezintă debilitate ușoară pe un fond dominat de porniri schizofrenice sau manifestări epileptice.

Fuga și vagabondajul reprezintă o conduită gravă, cu un înalt risc delicvențial și de victimizare, nu atât prin ea însăși, cât prin consecințele pe care le antrenează. Astfel, în primul episod, cei care fug de acasă trăiesc un șoc, speranțele lor de aventură și de fericire fiind contrazise de realitate. Cei care fug de acasă și de la școală nu au deprinderi profesionale, de regulă nu au bani, un adăpost, un plan organizat de acțiune și, de aceea riscă să fie exploatați sau abuzați fizic, sexual și, pentru a supraviețui practică activitatea delicvente.

Fuga și vagabondajul constituie o evadare virulentă din familie cauzată de tensiuni emoționale sau manifestări de natură psihică. Diferențierea dintre ele se face prin durată: fuga se desfășoară pe o perioadă mai scurtă de timp în comparație cu vagabondajul care prin complexitatea fenomenelor care le incubă se derulează într-un timp mai îndelungat. Fuga îmbrăcă diverse forme raportate la cauze și poate fi considerată un rezultat al conflictelor pe care le are o persoană cu școala, familie, cu grupul din care face parte. Fuga de acasă mai poate fi declanșată și de momentele grele prin care trece o familie când se destrămă, de insuficientele surse financiare care să-i asigure copilului un trăi decent.

Fuga poate fi apreciată ca simptom al unor boli ca: schizofrenie, epilepsie, oligofrenie. Vagabondajul reprezintă o manifestare organizată și este cuzată de inexistența atașării de familie sau datorită exercitării unei presiuni care de cele mai multe ori nu poate fi suportată de adolescent, acesta optând în cele din urmă pentru „nomadism” din dorința de a fi liber. Cucerirea libertății se realizează de cele mai multe ori prin imitație și sugerare, prin afilierea la o bandă. Fuga durează o jumătate de zi, iar vagabondajul 2-3 luni sau mai mult timp în care cei implicați în aceste acțiuni devin asociați cu indivizii care practică moduri de viață dominate de acte deviante. De cele mai multe ori, fuga și vagabondajul sunt însoțite de manifestări impulsive și de comportamente sexuale anormale.

Distrugerea de bunuri (mobilier, materiale didactice, mijloace audio-vizuale, obiecte aflate dotarea cabinetelor, atelierelor, obiecte instalații sanitare, indicatoare rutiere, aranjamente florale, pomi ornamentali) poate fi un mijloc de descărcare, de eliberare din situații presante tensionate cauzate de frustrările la care au fost supuși în familie.

Izolarea de colegi poate fi determinată din următoarele motive: marginalizarea elevului, complexele de inferioritate datorate unei situații școlare precare, condițiile familiale aflate la limita subzistenței, unor defecte fizice, a unor infirmități.

Refuzul de a intra în clasă este cauzat de manifestările brutale fizice de vorbele ironice adresate de elevi colegilor lor.

Lenea se prezintă sub două forme:

– lenea cu substrat organic este datorată de cele mai multe ori de maladiile de care suferă copilul: afecțiuni ale ficatului, probleme de circulație, un metabolism care nu funcționează corect, boli ale sistemului nervos.

– lenea caracterială se manifestă printr-o opunere puternică la antrenarea într-un efort intelectual și fizic. Elevii dominați de lenea caracterială nu au satisfacția muncii și nici sentimentul datoriei împlinite, fiind lipsiți de influențele sociale, familiale sau școlare. Des întâlnită în rândul elevilor, tinde să se constituie într-o deviere de comportament dacă familia și școala nu găsesc soluțiile cele mai bune pentru a-l face conștient pe elev de gravitatea situației în care se află.

Eșecul școlar se datorează următoarelor cauze: slabă frecvență, atmosferă familială defavorabilă, incompetența familiei în probleme educative și lipsa unei pregătiri minime pedagogice a acesteia. Eșecul școlar duce la instalarea de stări tensionale și reprezintă o traumă în pubertate când se conturează formarea conștiintei de sine. Puberul nu mai ascultă de familie sau de profesori și este interesat a-și găsi prieteni conform dorințelor lui. Prin cerințele pe care le emite școala poate contribui la instalarea eșecului adaptativ, iar în cazul eșecului evident se constată o situație școlară mediocră și la elevii normali.

Abandonul școlar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii ciclului de studiu început. Între cauzele principale ale abandonului școlar regăsim cauze economice, socio-culturale, religioase, psihologice sau pedagogice. Efectele abandonului școlar demonstrează de ce acest tip de conduită este considerat deosebit de grav. Mai întâi, cei care abandonează școala nu au nici calificarea profesională indispensabilă integrării socio-economice, nici formația morală și civică necesară exercitării rolului de părinte și celui de cetățean al unei comunități. În al doilea rând, neavând o calificare, cei care abandonează școala sunt viitorii șomeri și reprezintă, pe termen mediu și lung, o sursă de dificultăți sociale și de pierderi, care depășesc investiția cerută de formarea inițială. Din punct de vedere al costurilor economice, scumpă nu este persoană bine educata, ci cea insuficient educată, care părăsește școala cu o formație șubredă sub aspect moral, intelectual și estetic. Elevii care abandonează școala sunt cei care s-au făcut remarcați prin absenteism și alte dificultăți de comportament pentru care au fost sancționați în repetate rânduri de școală. Elevul aflat în situația de abandon școlar poate fi descris astfel: incapabil să se adapteze și să funcționeze adecvat în condițiile clasei tradiționale, rezultate școlare sub medie, nu-și stabilește obiective profesionale, absenteism, ostilitate față de adulți și reprezentanții autoritarii școlare, provine dintr-o familie care experimentează un stres existențial, nu este implicat în nici o activitate organizată de școală cu caracter formal sau neformal, probleme economice serioase.

Vandalismul școlar și actele specifice, orientate către bunuri, obiecte, proprietăți. Conform studiilor sociologice, vandalismul este o atitudine a adolescenților de sex masculin proveniți din clasele inferioare, defavorizate care trăiesc în orașe. Semnificația vandalismului școlar trimite, majoritatea cazurilor, la o reacție de protest. Toți elevii care comit în mod intenționat conduite vandale au ca numitor comun un nivel scăzut al autocontrolului, o stimă de sine slabă și o toleranță redusă de frustrare.

Violenta în școală este, din punct de vedere statistic, cea mai frecventă conduită de devianță școlară. Sub eticheta „violență” descoperim o diversitate de forme de conduită, care descriu, sub aspectul intensității o linie continuă: la intensitatea cea mai mică, violența presupune confruntarea vizuală, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea în scop denigrator, refuzul de a acorda ajutor, bruscarea, lovirea cu diverse obiecte, pălmuirea, împingerea, aruncarea, înjunghierea, împușcarea sunt forme de intensitate crescută de violență.

„Violenta în școală este un fenomen extrem de complex, cu o diversitate de forme de manifestare ce justifică folosirea terminologiei specializate, rafinate. Astfel școala este spațiul de manifestare a conflictelor între copii și între adulți și copii, iar raporturile de forță sau planul în care se consumă conduitele agresive (verbal, acțional, simbolic) sunt variabile importante în înțelegerea fenomenului. De aceea când vom folosi noțiunea generală de „violență”, vom desemna orice comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei. În orice atac agresiv vom regăsi apelul la forță pentru transformarea unui instrument în folosul personal și apelul la violență pentru înlăturarea/devalorizarea semenului perceput ca adevăr. De aceea, forme de violență vor fi orice cuvânt, privire, gest sau conduită care cauzează sau amenință să cauzeze un prejudiciu fizic ori psihic sau un disconfort persoanei, sentimentelor sau bunurilor ei.’’ (Neamțu,C., 2003, p.221)

Incendierile voluntare se manifestă în pubertate sau adolescență și reprezintă forme de exprimare a răzbunării sau a răutății. Este întâlnită la persoanele care prezintă debilitate mintală sau la cei care sunt etichetați drept „comportamentali – psihopați”. Se poate manifesta agresiv la epileptici care de cele mai multe ori sunt considerați piromani.

Copiatul reprezintă o formă caracteristică de înșelăciune care nu respectă prima și poate cea mai importantă îndatorire prevăzută în regulamentul școlar care îi obligă pe elevi să-și însușească noțiunile, cunoștintele prevăzute de programa școlară, deprinderile și priceperile necesare cerute de disciplinele studiate. Copiatul este o formă de manifestare a necesității față de profesor, dar și față de grup care aduce prejudiciu cadrului didactic și clasei. De aceea, el poate fi încadrat în grupa comportamentelor agresive. Deși este un fenomen destul de răspândit în școală, copiatul nu este explicat în dicționarele de pedagogie și este considerat de psihologii școlari, dar și de pedagogi că fiind o problemă lipsită de importanță atât din punct de vedere ontologic și epistemologic.

"Principalii factori care intervin în situații de copiat sunt: deficiențele de supraveghere, atitudinile permisive ale profesorilor, dar și stilul profesorilor de a nota în funcție de fidelitatea reproducerii cunoștințelor: este cert că profesorul care preferă să dea sistematic elevilor subiecte de evaluare scrisă care cer memorarea-reproducerea cunoștințelor se va confrunta mai frecvent cu toate formele de copiat, comparative cu cel care propune subiecte ce solicită elevii să interpreteze / sintetizeze / creeze cunoștintele. În orice caz, s-a demonstrat că un climat moral adecvat, controlul relativ sever, pedepsele aspre în cazul celor prinși copiind, stilul obiectiv de apreciere, bazat pe comunicarea baremelor au un efect infibitor asupra copiatului ."(Neamțu, C., 2003, pag.181)

Devierile sexuale sunt prezente de regulă în mediile cu un nivel foarte scăzut de cultură și care se caracterizează prin dezorganizare socială unde imoralitatea este acceptată foarte ușor. În adolescentă, înstinctul sexual prezent în copilărie și la pubertate, se desăvârșește în forma lui specifică, umană și presupune și atașamentul afectiv asupra sexului opus. De maximă importanță, la vârsta adolescenței este cunoașterea diferențelor ce există între relațiile normale și premise întemeiate pe afecțiune și cele care recurg la violență sau devieri sexuale. Este extrem de grav când adolescenții întrețin sau au predilecție pentru relații sexuale întâmplătoare cauzate de dorința de aventură sau din pură curiozitate și care se pot finaliza cu contactarea și transmiterea unor maladii foarte grave în categoria cărora poate fi inclusă și SIDA.

Practicarea jocurilor de noroc este foarte des întâlnită în zilele noastre printre elevi și poate fi apreciată ca fiind o abatere gravă de comportament pentru că le creează elevilor iluzia obținerii banilor fără a depune vreun efort și îi face să evite prestarea unei activități corecte, susținute, utile a societății care le-ar asigura un trai decent.

Omuciderea este un comportament deviant foarte grav, dar din fericire destul de rar întâlnit. După părerea specialiștilor în domeniu, constituie 0,40% din delicvența juvenilă, ajungând până la 1%, fără însă a-l depăși.

Suicidul și tentativa de suicid apar rar în perioada copilăriei și se accentuează în adolescență, fiind de cele mai multe ori manifestări ale unor tulburări afective foarte grave. Factorii de risc în sinucidere sunt frustrarea afectivă precoce, lipsa atașamentului părinților care determină absența identificării afective, sentimentele de insecuritate și angoasă în condițiile abuzului de autoritate ce declanșează o teamă permanentă de pedeapsă. Principalele situații de risc suicidal la copii și adolescenți sunt: decesul unui părinte sau al unei persoane apropiate copilului ( în special dacă intervine pana la vârsta de 12 ani ), comunicarea defectuoasă cu familia, pe fondul unei carențe afective prelungite, perioadele de stres acut (divorțul sau șomajul părinților, perioadele de examene sau evaluarea școlara).

Concluzionând, comportamentul deviant reprezintă o manifestare specifică, individualizată a elevilor la frustrările pe care le suportă în interacțiunea cu solicitările mediului. Ele manifestă o inadaptare la viața de grup, o instalare a unei stări conflictuale între elevi și mediul.

2.4. Factorii de risc în apariția devianței comportamentale

2.4.1. Factorul mediu

Cauza principală a declansării și instalării comportamentului deviant este condiționată de convergența factorilor interni, individuali și a factorilor externi sociali. Influențele educative considerate eficiente pentru un frate nu au nici un efect asupra altui frate din aceeași familie. Acestă situație se datorează în principal receptivității de interiorizare a unor norme și valori sociale manifestate diferit la cei doi frați chiar și în cazul în care există o mare asemănare între doi copii care au aceeași înzestrare psihologică dacă sunt crescuți în medii diferite, este foarte posibil că unul dintre ei să nu-și însușească un comportament cu normele cerute de societate și a se înscrie pe drumul delicventei.

Există și cazuri când copii cu trăsături psihice negative deși cresc în familii dezorganizate ajung să nu săvârșească infracțiuni nici în perioada copilăriei și nici a adolescenței. La polul opus, de află acei copii care deși au un profil psihic normal și sunt supuși unor influențe educative pozitive reușesc să comită fapte delicvente.

În viața acestor copii o importanță deosebită o are afectivitatea care este suficient de maturizată și care se caracterizează prin inexistența unei autonomii afective, prin nedezvoltarea autocontrolului afectiv corelat cu insuficienta cunoaștere și capacitate de stăpânire a reactivității emoționale și printr-o slabă dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, în special a celor morale. Toate acestea duc la imposibilitatea exercitării capacitații de autoevaluare și absența aprecierilor obiective a propriului comportament sau al celorlalți. Adolescenții sau copiii aflați în categoria celor etichetați ca fiind delicvenți, manifestă o întârziere a maturității afective cu aproximativ 2 ani în comparație cu covârstnicii lor care au un comportament normal. Dintre cele mai cunoscute stări de anormalitate a afectivității amintim: frustrarea afectivă, sentimentele de frustrare, instabilitatea și ambiția afectivă, lipsa stărilor emoționale și a tendințelor altruiste, indiferența afectivă.

Delicvenții manifestă un nivel scăzut al toleranței la frustrare, dar unul crescut al egocentrismului și de aceea îndeplinirea unor acțiuni se poate înfăptui făcând apel la metode contrarii legii. Grave tulburări manifestă delicventul și sub aspectul caracterului care dovedește un nivel scăzut de maturitate și dezvoltare și care se manifestă prin: impulsivitate, agresivitate, subaprecierea greșelilor și a actelor antisociale comise, nerecunoaștere a normelor social-juridice și morale, manifestări egocentrice, înclinație spre o existență din care munca lipsește. Cea mai mare parte a delicvențelor provine din familiile dezorganizate și decăzute care provoacă starea de inadaptare a copilului, favorizând tulburările de comportament, descompunerea morală, viciul și delicvența. Tulburările de comportament sunt de natură psihomotorie (nervozitate, ticuri și tulburări de natură sexuală) și sunt mult mai frecvente în familiile de alcoolici în care marea majoritate a copiilor sunt nevrozați.

Manifestările de dezechilibru afectiv (mânie, violență, opoziție) sunt prezente în număr foarte mare la copiii delicvenți. Tulburările de comportament și cele de caracter în multe cazuri fac dificilă adaptarea copilului la mediul școlar. Aceste dificultăți se concretizează în randamentul scăzut la învățătură și, drept consecință, în apariția rămânerii în urmă la învățătură, în dificultatea de adaptare la colectivul școlar. Tulburările de caracter îi fac pe copii puțin sociabili, cu greu acceptați atât de colegii lor, cât și de învațători și profesori, cărora acești copii le complică munca.

Comportamentul delicvent (tentative de furt și fugă) ascunde un dezechilibru mai profund și oarecum consolidat al psihicului copilului. Din seria familiilor perturbate, categoria în care există tatăl sau mama vitregă prezintă cele mai frecvente cazuri de copii cu comportament delicvent. Prezența părintelui vitreg care nu este acceptat și suportat de copil, îl determină pe acesta să evadeze dintr-un mediu familial în care se simte străin și persecutat.

2.4.2. Factorul psihologic

Există câteva categorii de suferințe neuropsihice asociate în mod frecvent cu un comportament deviant sau al căror debut poate fi marcat prin comiterea unui act infracțional.

În cazul suferințelor organice centrale care include și tulburări comportamentale se poate aminti epilepsia ca maladie centrală globală de personalitate. Epilepticul se manifestă agresiv, exploziv, prezintă reacții neurovegetative secundare activării instinctelor primare, manifestării distografice, dar mai ales acte de natură antisocială.

În intervalul de timp când se instalează perioadele intercritice și postcritice, epilepticul prezintă o serie de înclinații patologice: manifestări ostile față de grup cu pronunțat caracter sadic, vagabodaj, tendința de a fura, de a deveni piroman, de a consuma în exces băuturi alcoolice, de a distruge. De remarcat faptul că după ce a comis o parte din aceste abateri, epilepticul nu se simte vinovat și neținând cont de nimic se află în continuare într-o stare tensionată, instabilă și manifestă ostilitate față de cei din jur. Îi place să provoace suferința umană și să aducă prejudicii morale și fizice semenilor săi.

Traumatismele cranio-cerebrale produc modificări psihice care pot să apără și după câțiva ani de la producerea tratamentului, important fiind nu locul leziunii cât întinderea ei. Persoana în cauză acuză cefalee, agresivitate, tendința spre violență, vertij, iritabilitate, scăderea atenției și memoriei, creșterea sensibilității la zgomote.

Se disting următoarele modificări: nevroză, psihoză, demență cu toate implicațiile lor comportamentale favorizate de apariția traumatismelor cranio-cerebrale, sindromul subiectiv traumatic cu tulburări psihice de ordin intim, de trăire personală, subiectivă și sindromul de agresivitate și stări de mânie.

Debilul mintal dizarmonic se află într-o continuă agitație de natură psihică dar și motorize. Se exteriorizează prin gesturi necontrolate, este deranjant, vorbește mult și se manifestă ca o persoană mulțumită de sine.

O parte din indivizii cu IQ de limită sunt conștienți de problema lor dovedită de rezultatele slabe înregistrate la învățătură și, intrând în relații antagonice cu grupul din care face parte, se manifestă dur, ostil, agresiv. La oligofrenii cu IQ apropiat de limită apar devieri de comportament dintre cele mai grave care se manifestă prin acte de violență intense (lovituri nejustificate administrate celor din jur), stări de furie cauzate de motive neîntemeiate, automutilări, hiperactivitate sexuală.

Persoanele cu conduite psihotice în special cele care prin comportamentul lor se apropie de cei schizofrenici pot intra în conflict cu legea penală, cele mai multe deviante putând fi săvârșite în perioada medico-legată, în special la vârste tinere, pubertate și adolescență.

Psihoza maniaco-depresivă a adolescentului este mai rar întâlnită și, cu toate astea poate constitui o cauză declanșatoare a deviației comportamentale. Aflați în puseu maniacal aceștia pot recurge la loviri, răniri desfășurate pe fondul unui comportament agresiv, la acte antisociale, la mutilări, tentative de suicid, crime.

Tinerii și adolescenții pot avea manifestări cu caracter episodic cauzate de rezolvarea unor tensiuni interioare. La nevrotic însă, comportamentul deviat se bazează pe conflicte interioare care se exteriorizează prin atitudini distructive, manifestări de cruzime față de animale sau persoane din grupul lor.

Din sfera acestor conduite deviante se desprind cele mai multe cazuri de diagnosticare, de intervenție psiho-medico-socială, în ciuda faptului că în fazele incipiente de manifestare sunt greu de depistat. Manifestările menționate sunt observabile în situații critice.

2.4.3. Factorul relație interumană

Din punct de vedere interuman, devianța comportamentală este o formă de exprimare a conflictului tânărului cu valorile societății. Adolescentul cu comportament deviant face parte dintr-un mediu social care nu-i permite să aspire la un mod de viață superior clasei sociale din care provine sau grupului social din care face parte. Aflat într-o astfel de postură, este lipsit în mod evident și sistematic de mijloacele care i-ar oferi posibilitatea să-și realizeze aceste idealuri.

Atitudinea pe care o adoptă reprezintă o formă de manifestare a protestului împotriva inegalității dintre clase referitoare la putere, avere, prestigiu și securitatea vieții. În aceste condiții, adolescenții care resimt acest decalaj social au tendința de a se asocia în subculturi delicvente ("bande de la marginea străzii sau bande de cartier”) creând tânărului sentimentul de solidaritate cu cei aflați în aceeași situație cu el, cât și o nouă identitate care le oferă ocazia să comită fapte care demonstrează nemulțumirea față de sistemul social inechitabil. Din punct de vedere al abordării sociologice, deviația comportamentală se înscrie în direcția a trei orientări fundamentale.

Apariția și manifestarea deviației comportamentale este condiționată de transformările și conflictele sociale care se manifestă în monitorizarea societății contemporane. Din acest punct de vedere, deviația este catalogată ca un fenomen urban având drept cauze de manifestare conflictele culturale și sociale determinate de fenomenele de dezvoltare socială.

Dintre factorii care facilitează apariția deviației amintim: diminuarea influenței educative exercitată de familie asupra adolescentului, impersonalitatea raporturilor sociale din mediul urban, migrarea populației din mediul rural spre mediul urban, izolare socială.

Prezența fenomenului de anomie creează o stare de nesiguranță normativă în care se află indivizii după parcurgerea unor perioade mari de crize sociale, care conduc la neexercitarea vechilor norme pe o perioadă relativ scurtă de timp pe fondul diminuării autorității controlului exercitat de instituțiile abilitate.

2.5. Manifestrai tipice ale comportamentului deviant și trasături specifice

Comportamentul deviant însumează manifestările caracteristice, specifice fiecărui individ în parte, fiind considerate răspunsuri la frustrările pe care trebuie să la facă față în interacțiunea cu solicitările mediului. Ele se caracterizează prin imposibilitatea de adaptare la cerințele sociale, prin instalarea unei stări de natură conflictuală între elevi și școală, familia, mediul extrafamilial și chiar cu el însuși.

Aceste manifestări sunt aceleași la toate vârstele, ele diferențiindu-se doar prin frecvență, motivație și însemnătatea lor morală.

2.5.1. Conduite de evaziune

Din categoria conduitelor de evaziune fac parte următoarele:

Actele de indiscipline cronică în timpul lecțiilor și al activităților educative sunt cauzate de un slab nivel al autocontrolului și a dorinței de a-și da importanță în fața colectivului și într-o măsură mai mică trasăturilor temperamentale.

Manifestările datorate instabilității de tip caracterial se referă la abundența de mișcare sau exprimare, la executarea de mișcări nesemnificative, la atenția labilă, la insuficienta capacitate de concentrare, la stabilitatea intereselor și aspirațiilor.

Manifestările determinate de dezinteresul și indiferența față de școală care își au originea fie în atitudinea indiferentă față de evoluția școlarului, fie în frustrările suferite de elevi din partea școlii. La toate acestea se pot adăuga influențele nocive ale grupului de prieteni din cartier sau de pe stradă și exemplele negative oferite de comportarea fraților, rudelor sau cunoștințelor.

Neglijarea sistematică a obligațiilor școlare, a învățăturii se referă la dorința elevului de a se menține la limita promovării clasei.

În condițiile tranziției societății românești, când nu se insistă pe o pregătire școlară temeinică, acest comportament deviant este considerat un fenomen care se încadrează în limitele normalității. Din această cauză, mulți elevi consideră că dacă ar depune eforturi susținute în însușirea cunoștințelor ar deveni ținta ironiei colegilor lor.

Atitudinile și acțiunile reflectând lipsă de respect pentru educatori, reacțiile obraznice la solicitărilor acestora se pot constitui în răspunsurile dure la o atitudine neindicată a profesorului ori pot reprezenta expresii ale nemulțumirii elevilor referitoare la notă acordată ori la cerințele exagerat de mari ale școlii care conduc în mod inevitabil la supraîncărcarea elevilor.

Reacțiile bazate pe negativisme se manifestă de cele mai multe ori ca răspunsuri nevrotice la solicitările interne sau externe. Manifestările negativiste se bazează și susțin defecte caracteriale, cum sunt: încăpățânarea, îndărătnicirea, opunerea, distrugerea unor lucruri, denigrarea unor persoane care cu timpul capătă tentă dominantă și se definitivează ca trăsături negative de caracter.

Refuzul de a intra în clasă se datorează în principal atmosferei create de elevii bătăuși sau care manifestă atitudini ironice și sfidătoare.

2.5.2. Conduite de dominare, agresiv-impulsive

Din categoria conduitelor de dominare, agresiv-impulsive amintim:

Atitudinile sfidătoare care se manifestă prin ironii la adresa colegilor de clasă și a profesorilor și își au originea în educația defectuoasă a părinților.

Denigrarea colegilor de clasă sau a profesorilor este corelată cu aroganță și se explică de cele mai multe ori prin atitudinea acelor familii care se apreciază la superlativ datorită ignoranței, a lipsei de cultură sau a unei situații materiale mai bună decât a celorlalți.

Înșelarea altor elevi sau adulți cu scopul de a obține un câștig financiar de pe urma acestora apelând la bișniță sau speculă. Considerată ca o conduită deviantă pentru că scopul școlii este de a forma viitori cetățeni corecți, serioși, conștienți, actele de înșelăciune sunt prezente într-un număr din ce în ce mai mare în instituțiile școlare.

Manifestări egoiste se referă la actele de desconsiderare a colegilor din dorința de a fi apreciați ca fiind mai valoroși decât colegi lor și pentru a obține favoruri din partea profesorilor. Aceste fenomene sunt prezente în familiile cu un singur copil sau într-un mediu care oferă copilului un plus nejustificat de protecție și toleranță.

Manifestările isteroide sunt cauzate de factori organici cum ar fi labilitatea sistemului nervos, dar a căror prezență și manifestare se realizează datorită indulgenței părinților. Formele sub care se exteriorizează manifestările isteroide sunt repetatele crize de plâns fals, puseurile de furie nejustificată. Aceste manifestări apar în comportament însoțite de stări de egoism.

Manifestările impulsive, violență și agresivitate față de colegii de clasă se explică din dorința unor elevi de a li se recunoaște un anume statut de leader. Creșterea spectaculoasă a acestor fenomene este influențată și de aspectele prezentate în cadrul unor emisiuni de televiziune, filme, diverse articole din presă care, prin conținutul lor instigă la violență. Faptul că din ce în ce mai mulți elevi recurg la manifestări de agresivitate verbală sau fizică reprezintă un motiv în plus de îngrijorare pentru siguranța elevilor în școală.

2.5.3. Vicii

Fumatul și consumul de băuturi alcoolice sunt manifestări prin care adolescenții își exprimă nemulțumirea și dezacordul față de cerințele impuse de școală și sunt însoțite de obicei de necesitatea tinerilor de a se evidenția în fața colegilor sau a adulților. În urma studiilor de psihanaliză, au fost descoperite mecanisme importante, printre care frustrarea conduce la instalarea unei stări de tensiune în viața adolescentului și care are drept rezultat adoptarea unor comportamente deviante, între care și cel legat de consumul de alcool și fumat.

Consumul de droguri a înregistrat o amploare îngrijorătoare în ultimii ani, făcându-și prezența și în școli. Din cercetările întreprinse în România, 74% din cei care recurg la droguri au vârstă cuprinsă între 14 și 25 ani. Apelând la droguri elevii nu sunt conștienți că sănătatea lor este grav periclitată. Într-o primă fază, consumă narcotice din curiozitate sau din dorința de a se afirma în grupul de prieteni, apoi devin dependenți de droguri fără însă a conștientiza gravele urmări la care se supun (pierderea sănătății, diminuarea randamentului școlar, dezechilibru psihic).

CAPITOLUL III

DEPISTAREA, PREVENIREA ȘI INTERVENȚIA ASUPRA COMPORTAMENTULUI DEVIANT ÎN ADOLESCENȚĂ

3.1. Comportamentul deviant-metode și tehnici de diagnosticare

Pentru a cunoaște personalitatea adolescenților trebuie desfășurată o activitate susținută și complexă cu scopul de a aduna date despre felul cum reacționează în diverse medii (familie, școală, grupuri de prieteni). De un real folos în cunoașterea personalității adolescentului sunt realizarea de interviuri și utilizarea unor metode specifice de investigare care oferă un bun prilej de cunoaștere a profilului moral al acestuia. Activitatea de cunoaștere a personalității adolescentului reprezintă o condiție fundamentală a organizării și desfășurării la standarde superioare a procesului de educație, o componentă importantă al procesului de consiliere și orientare în școală, dar și de descoperire a comportamentului deviant.

Cunoașterea personalității adolescentului nu este un proces care se realizează ușor și necesită o perioadă îndelungată de timp. În derularea lui, se parcurg etape ierarhice, diverse situații, observarea permanentă a evoluției individului, a atitudinilor sale, în context normal sau provocat. Astfel, se realizează o viziune de ansamblu asupra dezvoltării aptitudinilor, capacităților și performanțelor tinerilor în timpul școlarizării.

De subliniat faptul că, la activitatea de cunoaștere a elevilor trebuie să participe toate cadrele didactice. În cadrul diferitelor activități desfășurate cu elevii atât în școală cat și în afara ei, fiecărui profesor i se oferă posibilitatea de a strânge informații cu privire la: modul în care își însușesc cunoștințele, posibilitățile intelectuale, interesul și aptitudinile pentru anumite discipline de învațământ, aspirațiile, preferințele și dorințele elevilor, atitudinea față de munca școlară și față de profesia viitoare, posibilitățile de dezvoltare în domeniul respectiv. Toate aceste informații vor fi aduse la cunoștința diriginților care le vor utiliza la completarea fisei de caracterizare.

Profesorul, dirigintele și consilierul pot utiliza o paletă largă de metode și tehnici de cunoaștere psihologică a elevilor, care pot fi clasificate în două grupe principale: metode de cunoaștere a individualității elevilor și metode de investigare a grupurilor școlare

Metode de cunoaștere a individualității elevilor

Literatura de specialitate cuprinde numeroase lucrări destinate cunoașterii personalității elevilor. Unele dintre metodele și tehnicile de depistare a comportamentului deviant și de cunoaștere psihologică nu pot fi aplicate decât de persoane abilitate. Din această categorie fac parte experimentul, testele psihologice în special cele proiective, chestionarele și inventarele de personalitate. Metodele „clasice” de cunoaștere cum ar fi: observația, analiza rezultatelor activității elevilor, convorbirea, chestionarul, analiza datelor biografice, autocaracterizarea, pot fi folosite cu succes de către cadrele didactice.

Observația este una din metodele fundamentale de cunoaștere a personalității adolescenților și folosirea ei de către profesor are o însemnătate deosebită dacă se iau în considerare complexitatea factorilor implicați în activitatea de depistare a comportamentului deviant. Metoda observației poate fi utilizată cu succes de către toate cadrele didactice în diversele momente când elevul se manifestă prezentându-și particularitățile psihice, iar informațiile culese prin intermediul ei pot fi foarte variate. Profesorul poate efectua asupra elevului o observație continuă și activă care se prezintă sub două forme: observația spontană și observația sistematică. Observația spontană oferă profesorului observații pe care le obține în mod curent în cadrul lecțiilor, în activitățile desfășurate în laborator, ateliere sau cu ocazia desfășurării excursiilor, taberelor, întâlnirilor, competițiilor sportive. Observația sistematică se va desfășura după un plan de acțiune și va presupune formularea unor ipoteze. Astfel profesorul poate să își propună observarea comportamentului adolescentului în timp ce efectuează teme impuse sau teme libere la alegere a acestuia. În aceste cazuri, profesorul va fi interesat să observe dacă anumite aptitudini și conduite sunt prezente în comportamentul elevului în timpul efectuării activităților propuse. Alegere constantă a anumitor teme vor permite profesorului să identifice comportamente definitorii și constante ale personalității elevilor.

O variantă superioară a observației este metoda aprecierii sau evaluării care poate fi utilizată de dirigintele clasei colaborând cu toți profesorii care predau la același colectiv de elevi. Dirigintele clasei alege anumite criterii de evaluare și cere profesorilor să evalueze elevii din perspectiva criteriilor stabilite, urmând ca ulterior în urma prelucrării datelor să-i clasifice într-o anumită categorie în funcție de rezultatele obținute.

Analiza rezultatelor activității elevilor reprezintă o sursă valoroasă de cunoaștere a caracteristicilor psihice ale elevilor și se concretizează în randamentul școlar și diferitele obiecte pe care le realizează.

Randamentul școlar este o formă sintetică de reprezentare a succesului la învățătură și este determinat și influențat de o suită întreagă de factori subiectivii și obiectivi. Aceasta se reflectă în media anuală generală care stabilește rangul, poziția elevului în colectivul de elevi, dar și de mediile anuale pe obiecte. Analizând toate aceste date, aflăm locul ocupat de fiecare elev în ierarhia casei, evoluția sau involuția performanțelor școlare la obiectele de învățământ de-a lungul unor perioade de timp(semestru, an școlar, ciclu de învățământ).

Important este ca profesorul să ia în calcul factorii care au condus la reușita școlară, dar și pe cei care au facilitat înregistrarea eșecului școlar astfel încât analiza randamentului la învațătură să-l conducă în final la descifrarea formulei individuale a elevului. Analizarea randamentului școlar oferă profesorului posibilitatea de a-și forma o imagine de ansamblu asupra personalității elevului, asupra volumului și calității cunoștințelor acestuia, a abilităților și deprinderilor de muncă intelectuală și practică, a înclinațiilor și a intereselor manifestate față de anumite materii de învățământ, a socializării demonstrată de elev. Această imagine are un caracter predictiv asupra dezvoltării ulterioare a elevului.

De remarcat faptul că atât produsele realizate în perimetrul școlar dar și cele elaborate în timpul liber, oferă informații importante despre personalitatea elevului, despre capacitatea intelectuală și înclinațiile speciale ale acestuia spre anumite domenii de activitate. În urma analizei efectuate asupra activității elevilor și a produselor acestora, profesorul dobândește informații despre caracteristicile observației, capacitatea de concentrare, înțelegere, elaborare mintală, spiritul de independență și inițiativă, volumul și precizia cunoștințelor și capacitatea de aplicare a acestora în practică, aptitudinile generale și speciale, nivelul de dezvoltare al imaginației, creativității generale și specifice, trăsăturile temperamentale și caracteristice stilului de muncă.

Deosebit de important este și analiza produselor realizate de elevi în timpul lor liber deoarece ele ne prezintă orientarea intereselor elevilor pentru un anumit domeniu de activitate. Datele culese în urma efectuării analizei produselor activității elevilor vor trebui comparate și îmbogățite cu informațiile obținute prin aplicarea celorlalte metode pentru că numai așa se va putea realiza o mai bună cunoaștere a fiecărui elev în parte.

Convorbirea este recomandată a se utiliza numai după ce dispunem de unele informații obținute prin aplicarea altor metode pentru a ne crea premizele unei bune organizări și desfășurări a convorbirii. Folosirea convorbirii este deosebit de eficientă pentru că se bazează pe contactul direct și constant cu elevii în diferite activități. Obținerea de rezultate bune în aplicarea acestei metode este condiționată de respectarea unor condiții, ca de exemplu: discuția să se caracterizeze pe naturalețe și să prezinte o abordare gradată a problemei, să fie în permanență subtil dirijată, să se desfășoare într-o atmosferă caldă și naturală asemănătoare cu cea a unui climat familial calm, fără a lăsa impresia unei anchete, momente în care se desfășoară convorbirea trebuie alese cu multă grijă.

Pentru a avea o eficiență maximă, convorbirea trebuie să fie bine organizată și trebuie să se desfășoare după un plan bine stabilit care trebuia să fie aplicat în mod elastic (dacă situația o cere) pentru a reuși să obținem de la un elev informațiile necesare, și care vor fi comparate cu datele obținute în urma aplicării acestor metode. Prin folosirea metodei conversației, profesorul poate afla informațiile referitoare la cunoștințele elevilor, la părerile personale în legătură cu problematica pusă în discuție de operele literale, filme, personaje de cărți, evenimente din viața școlară și extrașcolară, preocupări, climatul familial, modul cum își îndeplinesc anumite sarcini care le revin. Cu ajutorul convorbiri, profesorul poate afla date despre atitudinile, trăsăturile temperamentale și caracteriale, interesele, convingerile și sentimentele elevilor.

Chestionarul este un instrument prin care profesorul poate obține informații despre motivația și aspectele structurale ale personalității despre aspirațiile, preferințele, interesele, atitudinile și opiniile adolescentului. Chestionarul cuprinde mai multe întrebari la care elevul trebuie să răspundă în scris. Conceperea chestionarului necesită o pregătire temeinică în domeniul cercetării sociale. Întrebările trebuie să se caracterizeze prin claritate, concluziune, succesiune logică, adaptare la specificul problemei și la particularitățile populației investigate.

Literatura de specialitate a realizat diverse clasificări ale chestionarelor, dar cea mai des folosită în practică de cadrele didactice este cea care apelează la întrebări. Raportându-ne la acest criteriu, există chestionare cu întrebări închise în cazul cărora cei chestionați trebuie să opteze între două sau trei răspunsuri (de genul da/nu, întotdeauna/uneori/niciodată), chestionare cu întrebări precodificate multiplu în cazul cărora subiectul trebuie să aleagă unul dintr-o serie de răspunsuri gata elaborate, chestionare cu întrebări deschise care oferă subiectului posibilitatea de a răspunde într-o manieră personală, chestionare cu întrebări mixte în care întrebările închise alternează cu întrebările deschise. În școală se recomandă folosirea chestionarelor cu întrebări deschise deoarece facilitează elaborarea de răspunsuri mai detaliate. În funcție de specificul aspectelor supuse chestionării se pot aplica și chestionare cu întrebări mixte. Important de reținut este faptul că profesorul poate recurge la aplicarea chestionarului în școală numai dacă elevii manifestă capacitatea de autoanaliză.

Analiza datelor autobiografice oferă profesorului prilejul să realizeze un studiu comparativ al trăsăturilor de personalitate ale elevului urmărind cunoașterea evoluției lor și a condițiilor în care s-a înfăptuit evoluția respectivă. Aplicând această metodă profesorului i se oferă prilejul să-și explice anumite fenomene pe care nu le-ar fi putut cunoaște apelând la alte tehnici de investigare. Informațiile referitoare la biografia unui elev vor fi achiziționate în mod eșalonat în cadrul discuțiilor purtate cu părinții cu prilejul vizitelor efectuate la domiciliul elevului, pe baza informațiilor culese de la profesorii care au desfășurat activități cu elevii în perioade diferite de școlarizare și din convorbirile desfășurate chiar cu elevii.

Cu ajutorul analizei datelor biografice, se pot obține informații despre dezvoltarea fizică și starea de sănătate a elevului, despre prezența unor înclinații și aptitudini pentru anumite discipline sau domenii de activitate, despre atitudinea față de școală și învățătură, despre felul cum reacționează la stimulii veniți de la cei din jur, despre manifestările emotive, rezistența la efort fizic și intelectual, atitudinea față de cei din jur.

Se recomandă ca în utilizarea acestei metode, profesorul să manifeste delicatețe în abordarea problemelor și să dovedească discreție în acțiunile întreprinse de el cu scopul de a cunoaște în profunzime aspectele legate de viața intimă a adolescentului.

Autocaracterizarea este apropiată de autobiografie dar se deosebește de aceasta prin faptul că este o formă de autoinvestigație transversală în structura psihologică a individului, elevul realizând o investigație în structura sa interioară și încercând sa emită judecăți de valoare asupra propriei persoane. Prin intermediul acestei metode profesorului îi sunt puse la dispoziție date importante despre aspirațiile, interesele, preferințele, motivațiile, atitudinile intime ale elevului dar și despre mediul școlar și familial.

Profesorul poate utiliza autocaracterizarea în diferite etape ale școlarității dar, mai întâi trebuie să cunoască dacă elevul are capacitatea să se autoanalizeze, să manifeste încredere în utilizarea corectă a datelor furnizate de el și că elevul nu manifestă reținere în redactarea autocaracterizării, care oferă spre deosebire de celelalte metode informații inedite.

În activitatea de cunoaștere a personalității elevului, profesorul poate apela și la alte metode care se caracterizează prin aceeași abilitate și eficiență, cum ar fi autobiografia, amnezia, interviul și ancheta(pe bază de convorbire și chestionare).

Unii educatori consideră aceste metode ca fiind depășite și empirice, dar dacă sunt aplicate cu mare atenție ele pot furniza informații importante pentru cunoașterea personalității adolescenților.

S-a constatat că examenele psihologice deși folosesc teste și aparatură dintre cele mai sofisticate, nu pot oferi o imagine completă asupra cunoașterii elevilor ca aceea înteprinsă de profesor cu ajutorul metodelor tradiționale, selecția bazată pe cunoștințele dobândite dar și pe capacitățile intelectuale și speciale și se va realiza inventarul personal, care cuprinde date referitore la identitatea celui testat, date familiale, date despre sănătate și despre situația școlară a elevului. Prin teste sunt investigate interesele cu scopul stabilirii intereselor dominante. În funcție de rezultatele obținute, se vor explica teste psihologice sau pedagogice.

„Este vorba de îndeosebi de următoarele tipuri: a) teste de capacitate mentală, destinate inteligenței și competenței țn domenii specifice; b)teste de realitare, care măsoară abilitățile și nivelul cunoștințelor dobândite pâna în momentul respectiv; c) teste de aptitudini(tehnice, matematice, verbale, artistice etc.); teste de personalitate, care se axează pe caracter, moraliate și conduită” . (Tomșa, Gh., 2008, p.239)

Cu cât vom folosii mai multe teste cu atât va creste gradul de precizie al concluziilor desprinse.

Metode de investigare a grupurilor școlare

Aceste metode sunt destinate studierii relațiilor și structurilor interpersonale din cadrul grupurilor școlare mici. În urma utilizării lor se cunosc diferite aspecte ale personalității elevilor. Cele mai cunoscute metode de investigare a grupurilor școlare amintim pe trei dintre cele mai cunoscute: metoda aprecierii obiective a personalității, proba „ghici ce” și tehnicile sociometrice. Aceste metode pot fi folosite de consilierul școlar, de diriginți și de alți profesori cu experiență în învățământ.

Metoda aprecierii obiective a personalității a fost concepută de psihologul român Ghorghe Zapan în anul 1957. Scopul principal al acestei metode este de a cunoaște în ce măsură membrii unui grup se cunosc. Tehnica pusă în practică de autor constă în rezolvarea de probleme de matematică de către elevii unei clase. După rezolvarea problemelor, li se cere elevilor să se noteze, în ordine ierarhică, primii 30% dintre colegi care consideră că vor lua cele mai bune note și pe ultimii 30% dintre colegi care vor înregistra rezultatele cele mai slabe. I se va cere și fiecărui elev să se autoaprecieze, fie în primii 30%, fie în ultimii 30%, sau neînscriindu-se în nici o categorie, se va număra printre cei de valoare medie. Alegerea procentului de 30% se bazează pe curba lui Gauss, care divizată în cinci clase, înregistrează următoarele frecvențe: 10%, 20%, 40%, 20%, 10%.

Aplicarea acestei metode este de un real folos atât elevului cât și profesorului, astfel încât fiecare elev se va perfecționa în aprecierea obiectivă a personalității sale și a altor colegi, iar pentru profesor va reprezenta o perfecționare în cunoașterea corectă a elevilor săi.

Proba „Ghici cine?” este o tehnică psihosocială care constă în adresare de întrebări care vizează denumirea unor trăsături de personalitate sau care au ca scop realizarea de mici descrieri ale elevilor. Întrebările adresate clasei pot viza și diferite capacități și trăsături de personalitate ca: timiditatea, conformismul, spiritul critic, popularitatea, spiritul de inițiativă, creativitatea, socialitatea, egoismul, agresivitatea. Cunoașterea acestor capacități și trăsături de personalitate prezintă o importanță deosebită pentru depistarea comportamentului deviant.

Tehnicile sociometrice de utilizează în acțiunile de cunoaștere a personalității individului datorită faptului că persoana nu se izolează, ci este prinsă într-un angrenaj social, viața afectivă a ființei umane, activitatea intelectuală și profesională derulându-se în interdependență cu mediul în care viețuiește.

„După cum se știe, copilul stabilește relații de natură socială încă de la naștere, cu mama sa, iar apoi cu mediul familial. Pe măsură ce copilul crește, procesul de socializare al acestuia se amplifică prin dezvoltarea relațiilor cu familia, cu anturajul de prieteni, cu colegii de clasă, cu colegii de școală și alte persoane. Relațiile sociale interpersonale de natură afectivă-simpatetică ce se stabilesc între membrii microgrupurilor școlare (clasele de elevi) pot fi investigate prin tehnicile sociometrice. Ele reprezintă un anasamblu de instrumente și procedee menite să înregistreze și să măsoare configurația și intensitatea relațiilor interpersonale din interiorul colectivului de elevi cât și aspectele privitoare la dinimaca acestuia.” (Tomșa, Gh., 2008, pp. 245-246)

În cadrul tehnicilor sociometrice se disting următoarele forme: testul sociometric, matricea sociometrică sau sociomatricea, indicii sociometrici, sociograma (individuală sau colectivă) și cadranele sociometrice.

Testul sociometric este folosit la culegerea faptelor cu caracter empiric și reprezintă un ansamblu de întrebări asemănătoare celor cuprinse într-un chestionar. Aceste întrebări sunt adresate membrilor unui grup cu scopul de a cunoaște preferințele, respingerile sau indiferența manifestate unii față de alții. Cunoașterea acestor aspecte va conduce la stabilirea unor concluzii importante referitoare la psihologia individuală sau la psihologia socială a grupului.

Celelalte tehnici sociometrice sunt de fapt tehnici de prelucrare și interpretare a datelor obținute cu ajutorul testului sociometric. Matricea sociometrică sau sociomatricea este de fapt prima fază de prelucrare a datelor.

O altă tehnică de evidențiere a relațiilor interpersonale este sociograma introdusă J. L. Morena. Părintele sociometriei a creat reprezentarea grafică a relațiilor interpersonale, simbolizând fiecare membru printr-un cerc sau triunghi și fiecare relație printr-o trăsătură care face legătura dintre cercuri și triunghiuri. Moreno a dat acestor reprezentări grafice denumirea de „sociograme”. Se utilizează astăzi atât sociograma individuală dar și sociograma colectivă sub formă de cercuri concentrice.

O altă tehnică de prelucrare a datelor empirice o reprezintă cadranele sociometrice care a fost introdusă de I. Nicola în anul 1974 și care prezintă dinamica relațiilor interpersonale din grupurile școlare.

„Pe ansamblu, informațiile obținute prin tehnicile sociometrice sunt deosebit de utile consilierului școlar, diriginților și celorlalți profesori în încercarea de a orienta pozitiv relațiile interpersonale din cadrul claselor de elevi, de a-și explica tensiunile dintre elevi și de a converti relațiile existente între ei în relațiile cu valențe educativ-formative. Aceste tehnici pot furniza totodată și date importante cu privire la poziția ocupată de elevi în cadrul microgrupului școlar, datorită prezenței sau absenței enumitor capacități sau trăsături de personalitate, datorită naturii motivației care stă la baza alegerilor și respingerilor exprimate, precum și datorită gradului de intercunoaștere a elevilor.” (Tomșa, Gh., 2008, pp. 250-251)

3.2 Metode de prevenire a comportamentului deviant în adolescență

Activitatea de prevenire cât și cea de terapie reprezintă componente ale aceluiași proces care cuprinde măsuri și tehnici educative în scopul preîntâmpinării devierilor comportamentale dar și al recuperării elevilor, readaptării școlare sau resocializare a acestora. Deci, separarea prevenției de terapie este forțată, diferențe existând doar sub raport metodologic și al momentului intervenției, nu și al scopului propus. Prevenția și terapia au în comun următoarele caracteristici: se bazează pe cunoașterea personalității elevului și a mediului în care acesta trăiește, au aceeași țintă educativă, fac apel la aceeași gamă de metode și tehnici educative, sunt implicați aceiași actori (educatori-educați) care își desfășoară activitatea pe „scena aceluiași teatru” (școală, familie, grup social). În activitățile educative dominant preventive sunt implicați atât elevii cu risc mare comportamental dar și cei fără risc de deviere.

În ultimii ani se realiefează ca tendință dominantă activitățile educative preventive deoarece se apreciază ca fiind mai eficientă, mai puțin costisitoare și mai ușor de realizat decât terapia propriu-zisă.

„În ceea ce privește clasificarea și conținutul măsurilor, sunt foarte apropiate punctele de vedere ale autorilor V. Dragomirescu, D. Ozunu, Gh. Nistoreanu, C. Păun și ale altora. În opinia lor, măsurile de prevenire trebuie întreprinse, în paralel, pe planurile: socio-psihologic și psihopedagogic, socio-profesional, psihoprofilactic (medic-psihologic) și juridic.„ (Albu, E., 2002, p. 61)

Măsurile de ordin socio-psihologic se referă la influența pozitivă a familiei cu ajutorul socioterapiei și psihoterapiei familiei, făcând apel la acțiuni cu pronunțat caracter de asistență socială, ajungându-se chiar până la înlocuirea familiei din punct de vedere educativ cu persoane specializate care pot asigura copilului un climat educativ normal.

Măsurile socio-profesionale sunt îndreptate spre evitarea riscurilor datorate alegerii unei profesii care se află în dezacord cu înclinațiile elevului. Pentru a se evita apariția acestor cazuri, școlii îi revine sarcina de a îmbunătăți acțiunile educative referitoare la dezvoltarea în carieră.

În plan psihoprofilactic sau medico-psihologic se întreprind acțiuni pentru descoperirea, excluderea sau diminuarea influenței unor factori cauzali de natură organică, neuropsihologică, cu un pronunțat caracter patologic care favorizează declanșarea comportamentelor deviante (tulburări caracteriale, instabilitate emotivă, tendințe agresive, psihopatii). În situații extreme se impune dispensarizarea pentru a efectua investigații de natură neuropsihiatrică și endocrinologică.

Măsurile social-juridice sunt axate pe cunoașterea legislației penale ceea ce poate contribui la reprimarea conduitelor comportamentale deviante.

Din practica psihopedagogică se desprinde concluzia că greșelile de educație din domeniul afectiv conduc la întârzierea formării trăsăturilor pozitive de caracter și facilitează apariția dificultăților în adaptarea școlară a elevilor. De aceea, în programul managerial al școlilor s-a acordat o atenție deosebită dezvoltării armonioase a vieții afective în relațiile intrașcolare.

O atenție deosebită s-a dat și acțiunilor de colaborare a școlii cu familia urmărindu-se cunoașterea psihopedagogică și educativă a copiilor, exercitarea statului de partener în efortul de combatere a greșelilor educative, creșterea încrederii în posibilitățiile copiilor și dezvoltarea capacității de control prin valorificarea însușirilor pozitive și sprijinirea pe acestea în vederea înlăturării celor negative.

Tipuri de forme de consiliere școlară pe probleme de devianță comportamentală

„În sens larg, consilirea școlară este un proces intensiv de acordarea a asistenței psihopedagogice a eleviilor, studenților și celorlalte persoane implicate în procesul educațional (profesori, părinți, tutori și autorități școlare). În cadrul grupurilor școlare consilierea reprezintă o formă particulară de interacțiune și influențare, care contribuie la omogenizarea liniilor grupului de elevi. Rolul consilierii este cu precădere, unul proactiv, ceea ce înseamnă că ea încearcă prevenirea situațiilor de criză personală și educațională și, mai mult urmărește dezvolatare personală, educațională și socială a elevilor.” (Tomșa, Gh., 2008, p. 29)

Consilierea școlară se bazează pe unitatea triadică familie-copil-școală și are drept scop armonizarea celor trei factori ai relației pentru a înfăptui o dezvoltare eficientă și optimă a personalității copilului. Alături de alte forme, cum ar fi: consilierea psihologică, legată strâns de psihoterapie, dar făcând parte și din consilierea școlară, consilierea spirituală sau pastorală, cu influențe puternice a textelor și a practicilor religioase, consilierea familiei (cu componentele premaritală, maritală, a divorțului). Consilierea pe probleme de sex, droguri, alcoolism.

În continuare, vom prezenta doar câteva din cele mai importante tipuri de consiliere școlară:

1. Abordarea centrată pe client sau abordarea nondirectivă – aparține psihoterapeutului americam C. Rogers, care a încercat și a reușit să delimiteze psihanliza și să se desparte de celălalte orientări psihoterapeutice apreciate ca fiind directive și dirijiste. În opinia lui C. Rogers, în toate aceste orientări se pune accent deosebit pe intervenția dominantă a consilierului care dirijează procesul de consiliere. Mai târziu, metoda propusă de Rogers a primit denumirea de „centrat pe client” sau „centrat pe persoană”. În viziunea lui Rogers fiecare persoană are capacitatea internă de a se dezvolta din punct de vedere psihic. În același timp, fiecare individ are capacitatea, dar și motivația de a-și rezolva singur problemele cu care se confruntă. De aceea, sarcina consilierului este de a-și organiza de așa manieră ședințele încât clientul să fie capabil de a lua singur o hotărâre. Ideea fundamentală pe care se bazează psihoterapia nondirectivă a fost formulată de C. Rogers încă din anul 1942, care afirmă că o consilierea corect elaborată trebuie să se bazeze pe o corelație care să-i ofere clientului prilejul să se cunoască foarte bine încât să reușească singur să afle soluția la problemă cu care se confruntă.

Din punct de vedere filosofic, abordarea propusă de Rogers își are originea în fenomenologia care pune un accent deosebit pe cunoașterea concepției de viață și pe valorile prezente în filosofia existențialistă și psihologia umanistă, care constată că orice persoană poate fi considerată un rezervor cu pontențialitate nelimitată.

Rogers consideră că oamenii trebuie considerați niște ființe umane și nu ca niște obiecte, așa cum procedează abordările comportamentale, și de aceea, trebuie luat în considerare momentul prezent care în teoriile experimentale apare sub denumirea „aici și acum”.

Fondatorul abordării nondirective consideră că forma nouă sub care a abordat consilierea poate fi interpretată ca și o concepție de viață. Sintagma „centrată pe client” a fost înlocuită cu „centrarea pe persoană”, Rogers oferind individului libertate de a-și urma impulsurile interioare.

Teoriilor sale li s-au adus o serie de critici, dar Rogers a ținut să precizeze că în concepția sa este prezența consilierului care trebuie să manifeste anumite atitudini față de client și modul în care relaționează cu clientul. Important nu este modul de a acționa, ci maniera de a fi. În cazul în care consilierul nu va manifesta convingeri și atitudini puternice, el nu va putea declanșa la client procesul numit actualizare de sine sau „dezvoltare personală”.

Pentru ca procesul de consiliere centrată pe persoană să se poată desfășura Rogers propune respectarea unor condiții importante:

existența a două persoane în contact;

prima persoană – clientul se află într-o stare de dezacord intern de vulnerabilitate sau angoasă,

a doua persoană – psihoterapeutul/consilierul se află într-o stare de acord intern cel puțin pe parcursul ședințelor de consiliere față de obiectul relației sale cu clientul;

psihoterapeutul/consilierul să încerce sentimente de considerație pozitivă necondiționată față de client;

psihoterapeutul/consilierul să încerce o înțelegere empatică a cadrului de referință intern al clientului.

clientul nu-și dă seama decât intr-o măsură minimă de considerație pozitivă necondiționată și de înțelegerea empativă pe care consilierul/pshihiterapeutul i-o manifestă.”( Tomșa, Gh, 2008, p.129).

În accepțiunea lui Rogers, procesul de consiliere parcurge trei etape:

În prima etapă, persoana se adresează consilierului cu scopul de a fi ajutată, iar consilierul îi aduce la cunoștință de la început că el nu deține răspunsul la întrebările sale, dar că este în măsură să-l ajute ca el singur să-și soluționeze probleme pe care le are. Clientul va fi stimulat de consilier ca să-și exprime problemele cu care se confruntă, fără a manifesta dorința de a-l contrazice, critice sau a-l opri în timp ce el expune situațiile diferite cu care se confruntă.

Exprimarea primelor impulsuri sau sentimente pozitive marchează intrarea în a doua etapă și reprezintă unul din cele mai sigure aspecte ale dezvoltării. Nici în această etapă nu-i este permis consilierului să intervină ci trebuie să lase clientul să-și exprime sentimentele pozitive. Așa cum în prima etapă nu-i au fost criticate clientului sentimentele negative, nici în a doua etapă nu trebuie lăudate sentimentele pozitive, clientul înțelegand astfel că el își poate accepta propria personalitate asa cum este.

În a treia etapă, clientul a reușit să se cunoască pe sine și a ajuns să-și înțeleagă propriul eu, dar și să construiască un raționament ipotetico-deductiv pentru care poate să primească din partea consilierului cuvinte de laudă.

„Pe parcursul celor trei stadii sau etape, C.Rogers identifică 12 pași în procesul de consiliere/psihoterapie;

a) persoana vine la consilier pentru a cere ajutor;

b) consilierul explică relația dinte el și client (relația de consiliere),

c) consilierul creează o atmosferă permisivă, care-l încurajează pe client să vorbească despre problemele sale și sa-și exprime sentimentele,

d) sentimentele sunt etichetate ca pozitive sau negative și sunt acceptate de consilier,

e) apar primele sentimente pozitive;

f) consilierul interpretează aceste sentimente,

g) clientul începe să fie capabil să-și accepte propriul eu,

h) sunt clarificate principalele direcții posibile de reacțiune ale clientului,

i) clientul începe să acționeze în direcția pozitivă,

j) Acțiunile pozitive sunt încurajate și sprijinite de consilier,

k) comportamentul clientului arată atingerea unui anumit nivel de maturitate,

l) începe și continuă emanciparea psihologică a clientului prin terminarea procesului de consiliere.” ( Tomșa, Gh, 2008, pp.131-132).

În accepțiunea lui C. Rogers relația de consiliere trebuie să îndeplinească mai multe condiții de bază pe care le reprezentam în continuare, sintetic în sinteza realizată de I. Holdevici.

„Consilierul trebuie să fie de acord cu faptul că clientul are în interiorul ei o puternică dorință de a devenii matur, adaptat social, independent și productiv, precum și de a se baza pe propriile sale dorințe pentru a se schimba în sens pozitiv.

Consilierul trebuie să creeze o atmosferă caldă și permisivă, în care clientul este liber să-si exprime orice atitudine, orice trăire sau gând, indiferent cât de absurde și contradictorii ar fi ele.

Consilierul nu stabilește o limită în ceea ce privește atitudinile, în ceea ce privește comportamentul clientului.

Consilierul poate să utilizeze numai tehnici și procedee care vor conduce la o înțelegere profundă a propriilor atitudini și stări emoționale, precum și autoacceptarea acestora. O astfel de înțelegere se realizează, cu succes, prin reflecții încărcate de sensibilitate și prin clasificarea atitudinilor clientului. Acceptarea realizată de consilier nu trebuie însă să implice nici aprobare și nici dezaprobare.

Consilierul trebuie să se abțină de la orice exprimare sau acțiune contrară principiilor formulate mai sus. Cu alte cuvinte, el trebuie să se abțină de a întreba, de a dovedi și a interpreta, de a sfătui și sugera, de a convinge și a asigura. Printr-o astfel de atitudine și acțiune, consilierul acordă încrederea clientului său, considerând că el își poate rezolva singur problemele și poate lua singur decizii. Consilierul trebuie să se concentreze mai ales în ceea ce simte clientul, adică asupra sentimentelor care pot fi descifrate din afirmațiile sale și pe care le va selecta și clarifica.” (Tomșa, Gh, 2008, pp. 132-134 apud I.Holdevici).

În procesul de consiliere, C.Rogers propune și tehnici de realizare a cesteia, dintre care amintim: claritatea sentimentelor clientului se face prin reflecție, meditație și afirmație, reformularea conținutului relatat de client, acceptarea necondiționată și ascultarea.

Ascultarea, ca tehnică de consiliere prezintă două avantaje: primul avantaj ar fi acela ca noi putem înțelege sentimentele și putem formula ipoteze, dar nu putem trage concluzii. Consilierul trebuie să acorde o atenție deosebită semnalelor nonverbale care deși nu ne spun nimic precis, ele ne pot arăta sentimentele pe care le are clientul. Un alt avantaj al ascultării constă în faptul că atunci când clientul este ascultat, el nu se mai simte singur, ci că este cineva pregătit sa-l asculte cu atenție. Astfel, clientul are încurajare și suport din partea celui care îl ascultă.

În abordarea nondirectivă se mai folosesc și alte tehnici, cum ar fi: tehnicile de reflectare, tehnicile de reformulare și tehnicile de redeschidere. Tehnicile de reflectare prevăd câteva variante mai des întâlnite în activitatea de consiliere: repetiția ecou, repetiția pe un alt ton și amplificarea.

În repetiția ecou, consilierul reia o parte sau un fragment din afirmațiile clientului, păstrând exprimarea acestuia și accentuarea cuvintelor și expresiilor importante. Procedându-se astfel, clientul este stimulat să comunice cu scopul de a-și clarifica anumite stări și sentimente, iar consilierul îi facilitează drumul spre alegerea soluției celei mai bune. Repetiția pe un alt ton se realizează când se reia o parte din relatarea clientului, dar schimbând tonul și de cele mai multe ori pe un ton plin de umor. În felul acesta, se schimbă perspectiva asupra celor prezentate de client, iar umorul pe care îl adoptă consilierul trebuie să fie blând,nu agresiv.

Amplificarea se întrebuințează cu scopul de a evidenția aspectele pozitive ale situației relatate de client sau atunci când consilierul dorește să obțină un efect ieșit din comun. În felul acesta, clientul este condus să cunoască situația reală în care se află.

Tehnicile de reformulare se prezintă sub mai multe variante. O primă variantă ar fi aceea prin care se realizează inversarea raportului figură-fond și care permite să se obțină o nouă viziune asupra ansamblului fără adăugiri sau omisiuni în relatarea subiectului.

Reformularea sinteză se realizează când relatarea subiectului este reluată accentuându-se cuvintele cheie care evidențiază ceea ce este important pentru client. Reformularea clasificatoare se folosește când consilierul formulează ceea ce clientul simte, dar nu poate exprima. Tehnicile de descriere sunt utilizate când clientul dă impresia că s-ar bloca, iar consilierul dorind să redeschidă dialogul face apel la diferite neutre, dar cu ton mobilizator pentru client.

Numeroase contribuții și-a adus Rogers și la elaborarea consilierii de grup elaborând o versiune originală asupra așa zisului „grup de întâlnire” care avea drept scop îmbunătățirea relațiilor interpersonale și o mai bună cunoaștere de sine. În cadrul grupului de întâlnire, membrii săi trebuie să manifeste încredere unii în alții iar consilierul să contribuie și să sprijine acțiunile care se desfășoară în grup la nivel minimal.

Grupul de întâlnire este compus din 5 membrii la care se adaugă consilierul, iar în anumite situații încă doi membrii, dar nu mai mult, pentru că astfel s-ar afecta dinamica grupului, unii participanții ne mai fiind implicați în activitățile care se desfășoară în grup. Grupul poate fi format din persoane cu probleme și diferite structuri de personalitate cu respectarea condițiilor cerute de grupele mari de vârstă: grup de copii, grup de adolescenți și grup de adulți. Ședințele se desfășoară de două ori pe săptămână, având durata de o oră. Dacă este cazul, grupul se poate întâlni odată sau de mai multe ori pe săptămână. Grupului îi revine sarcina de a încheia ședința, iar numărul mediu de ședințe este de 20.

În concepția nondirectivă, se pleacă de la ideea că grupul își poate începe activitatea fără îndrumarea consilierului care de obicei amintește participanților regulile și obiectivele grupului sau grupul își poate urma activitatea după propriile reguli. Unele grupuri pot avea probleme la început pentru că prezintă unele idei asupra cărora revin ulterior sau sub forma în care se manifestă umorul conduce la instalarea unui sentiment de insecuritate în cadrul grupului. Alte grupuri își desfășoară bine activitatea de la început apropiindu-se astfel de consilierea individuală în cadrul căreia clientul simte nevoia acută de a-și prezenta situația care îl apasă.

Modul obișnuit de începere a activității grupului de întâlnire este acela când fiecare participant relatează despre ele și problemele personale, fără a se exercita vreo presiune din partea consilierului sau a grupului.

2. Abordarea relațional-emotivă sau terapia relațional-emotivă a fost descoperită de A. Ellis în 1967. Această concepție poate fi considerată o continuare a behaviorismului și demonstrează influența convingerilor asupra comportamentului. Ellis este de părere că aceste convingeri iraționale trebuie mai întâi depistate și apoi substituite de convingeri raționale.

În opinia lui Ellis, oamenii se nasc cu un anumit potențial atât pentru gândirea rațională cât și pentru cea irațională. Astfel, au tendința de a-și crea și singuri predispoziții pozitive și negative, diverse condiții disfuncționale care conduc la situații de neadaptare. Deci, oamenii au înclinația biologică și culturală de a-și creea probleme singuri datorită modului lor greșit de a gândi. De cele mai multe ori, omul își creează convingeri negative și se lasă dominat de ele. Cerințele absolutiste, toleranța scăzută la frustrație, tendința de autoevaluare și catastrofizare sunt considerate de Ellis ca fiind sursele convingerilor și gândurilor noastre iraționale. Aceste surse au un caracter circulator în sensul că se condiționează reciproc.

În teoria lui Ellis, oamenii au capacitatea de a-și schimba procesele cognitive, emoționale și comportamentale, dar au și tendințe înnăscute pentru creștere și dezvoltare pe care le influențează negativ datorită modului lor de gândire.

„Emoțiile și sentimentele omului sunt de fapt, produsul gândirii sale, întrucât atunci când omul gândește că ceva este rău, el, în același timp se simte rău. Pe de altă parte, omul are mai multe convingeri iraționale, care îi cauzează durere și suferință. Multe din aceste convingeri sunt generate de modul în care societatea așteaptă de la el să se comporte si sa simtă .” (Tomsa, Gh., 2008, p. 93)

În acest caz, omul trebuie supus unei activități de consiliere de scurta durata (5-15 ședințe) cu scopul de a-si reechilibra sănătatea psihica. După Ellis criteriile sănătății psihice sunt: interesele sociale, gândirea științifică, conștientizarea propriilor probleme de natură emoțională, capacitatea de autodirecționare a acestora, interesul față de propria persoană, toleranța mare la frustrare, propunerea de scopuri creative, flexibilitate și acceptarea cu ușurință a incertitudinii.

„Scopurile urmărite de adepții abordării rațional-emotive se bazează pe necesitatea îndoctrinării clientului. Esența acestui model de consiliere/psihoterapie este de a arăta subiectului că-și poate schimba convingerile și gândurile iraționale care-i generează problemele. Pentru a realiza acest lucru, el trebuie să accepte mai întâi ideea ca este imperfect și că poate face greșeli.

De asemenea, consilierul/psihoterapeutul trebuie să-l ajute pe client ca să-și confrunte sistemele de valori și să se reîndoctrineze cu diferite valori, convingeri și idei. În sfârșit, există mai multe scopuri, care variază de la interesul personal pana la gândirea științifică, pe care consilierul și clientul trebuie să le urmărească împreună.” (Tomșa, Gh., 2008, p.93-94)

Concluzionând, abordarea rațional-emotivă este atât un demers cognitiv, dar și unul filozofic pentru că Ellis este convins că dacă oamenii se bazează pe o filosofie sănătoasa ei pot renunța la atitudini și comportamente deviante. În concepția sa, chiar și cei care prezintă conduite psihotice, pot să se amelioreze parțial dacă își schimbă atitudinea față de ei însăși, față de cei din jurul lor sau față de situațiile din viață. Nevroticii se vor autoperturba mai puțin dacă se vor debarasa de felul de a gândi dogmatic, incoerent și direcționat contra aspectelor rele.

În abordarea rațional-emotivă se utilizează paradigma A-B-C. În procesul de consiliere se utilizează mai multe tehnici și reguli.

O primă tehnică este aceea de învățare rapida a ABC-ului metodei.

„Începând cu prima ședința de consiliere i se explică clientului esența metodei ABC. A – se refera la evenimentele din viața persoanei; B – se referă la ceea ce gândește persoana despre evenimentul respectiv; C – se referă la sentimentele și comportamentul persoanei ca rezultat a lui B. Cu alte cuvinte, atunci când exista o consecința C foarte încărcata emoțional (sentimente și comportamente nedorite) care urmează unui eveniment A, acest eveniment activator (A) apare ca fiind cauza acelei consecințe (C). În realitate însa, consecințele emoționale și comportamentele (C) sunt generate de B, adică de convingerile și gândurile iraționale ale individului.” (Tomșa, Gh., 2008, p. 95)

Consilierul îi prezintă clientului diferența foarte mare dintre gândurile și credințele raționale cu ajutorul cărora evenimentul A ar putea să se îmbunătățească și credințele sale iraționale cu caracter absolutist conform cărora evenimentul A trebuie neapărat ameliorat sau schimbat. Clientul va fi instruit cum să lupte cu ajutorul contra-argumentelor și disputelor împotriva ideilor și convingerilor sale iraționale. Consilierul îi va demonstra clientului iraționalitatea propriilor neîncrederi și frustrări. Când clientul ajunge să-și pună singur întrebări referitoare la problema sa, înseamnă ca a ajuns în etapa efectelor care reprezintă un nou mod de gândire care îi va declanșa sentimente de autoajutorare și comportamente dezirabile.

Pe tot parcursul ședințelor de consiliere, consilierul trebuie să fie activ, directiv și persuasiv. Cu cât consilierul acționează activ, directiv și persuasiv cu atât persoanele consiliate vor reuși să se autoajute mai repede și vor învață cum să gândească cum să separe gândurile raționale de cele iraționale. Consilierul trebuie să manifeste încredere în abordarea rațional-emotivă pentru că s-a constatat că dă rezultate dintre cele mai rapide si eficiente.

În viziunea lui Ellis clientului i se prescriu și teme pentru acasă care vizează diferite aspecte cognitive, emoționale și comportamentale.

„Spre exemplu, i se cere sa facă liste cu gândurile sale negative, după modelul (paradigma) ABC:

când s-a supărat pentru ceva, sa descrie pe scurt ce anume s-a petrecut;

să noteze emoțiile negative (anxietate, depresie, culpabilitate, manie etc.), care au însoțit evenimentul A; să noteze apoi comportamentele negative care conduc la eșec în raport cu evenimentul A;

să noteze gândurile negative care i-au apărut când s-a confruntat cu evenimentul A.”(Tomșa, Gh., 2008, pp.96-97)

Ellis și colaboratorii săi recomandă clienților să efectueze exerciții cu caracter imploziv de 10-20 ori pe zi care prevăd sarcini graduale preluate de la susținătorii abordării cognitiv-comportamentale și care cer persoanelor consiliate să efectueze exerciții de desensibilizare, în plan imaginar sau real, o data sau de mai multe ori pe săptămână. În urma efectuării sarcinilor cu caracter imploziv durata procesului de consiliere se micșorează, iar terapia devine mai eficientă.

Consilierul își va învăța clientul să acționeze eficient împotriva gândurilor negre și a convingerilor iraționale. O argumentare slabă va produce doar o iluminare bruscă de natură cognitivă, dar nu și emoțională, care se va concretiza cu schimbări minore în plan comportamental.

O importanță deosebită acordă Ellis realizării discriminării între sentimentele adecvate și cele neadecvate pe care o propune clientului încă de la începutul procesului de consiliere. Consilierul îi explică persoanei consiliate cum trebuie să discrimineze între stările afective adecvate care apar în urma evenimentului activator A (tristețe, regret, frustrare) și stările afective neadecvate (panică, depresie și ura de sine). Clientului i se demonstrează de către consilier că gândurile și convingerile iraționale conduc la apariția de sentimente inadecvate si autoperturbatoare.

După părerea adepților abordării rațional-emotive toți clienții manifestă gânduri și credințe de tip nerealist sau fără logică care în urma procesului de consiliere trebuie să se schimbe încât indivizii să ajungă la o filosofie realistă asupra vieții.

Stările afective neadecvate (regret, panică, ură, durere) trăite de client pot fi diminuate de consilier recurgând la diferite mijloace, cum ar fi: satisfacerea unor cereri sau convingerea persoanei respective să renunțe la cerințele ei, diversiunea.

„Consilierul/psihoterapeutul de tip RET, poate apela și la tehnici specifice altor abordări. Este vorba de tehnici specifice: abordărilor psihodinamice, tehnici gestaltiste, tehnici ale analizei tranzacționale. A. Ellis recomandă evitarea unor proceduri pe care le consideră neelegante și anume:

evitarea metodei asociațiilor libere și a analizei visurilor;

evitarea unor atitudini prea apropiate ale consilierului față de client;

evitarea furnizării unui număr prea mare de detalii cu privire la evenimentul activator (A);

evitarea vorbăriei compulsive cu privire la propriile sentimente;

evitarea excesului de gândire pozitivă;

evitarea accentuării exagerate a schimbărilor și soluțiilor practice.” (Tomsa, Gh., 2008, p.99)

Tehnica cea mai des utilizată în abordarea rațional-emotivă este tehnica argumentării. Pașii pe care trebuie sa-i parcurgă consilierul împreună cu clientul sunt următorii:

Clientul trebuie să-și asume întreaga responsabilitate a tratamentului;

I se recomanda clientului să citească materiale referitoare la abordarea rațional-emotivă a consilierii.

Descoperirea de către client a gândurilor și convingerilor iraționale pe baza unor maxime puse la dispoziție de consilier;

Efectuarea de teme pentru acasă (15-30 minute) cu scopul de a descoperi gândurile si convingerile iraționale după modelul sau paradigma ABC.

Clientul va desfășura o serie de activități pentru a-și schimba modul negativ de a gândi;

Consilierul va ajuta clientul să combată rezistențele care rezultă din gândirea ilogică și din părerile lipsite de realism sau din prejudecățile sale iraționale.

La sfârșitul procesului de consiliere, clientul își va asuma responsabilitatea în ceea ce privește menținerea rezultatelor obținute de pe urma acestuia.

CAPITOLUL IV

Metodologia cercetării

4.1. Scopul și obiectivele cercetării

Scopul cercetării de față este acela de a demonstra în ce măsură starea de mânie poate conduce la comportamente indezirabile.

Obiectivele cercetării au fost confirmarea următoarelor ipoteze:

Ipoteza numarul 1 – Se presupune că stările de furie pot genera comportamente deviante în adolescență.

Ipoteza numarul 2 – Se presupune că cei predispuși la comportamente neadecvate pot manifesta un grad mai ridicat de iritabilitate decât indivizii care au o conduită normală.

Ipoteza numarul 3 – Se poate constata că la adolescenții cu predispoziție spre comportamente deviante stările de furie pot conduce la pierderea controlului.

Ipoteza numărul 4 – Se presupune că adolescenții sunt mai predispuși la comportamente dezirabile decât restul populației

4.2. Prezentarea lotului de subiecți

Lotul de subiecți este format unui număr de 40 de elevi ai claselor a X-a A și a X-a B de la Grupul Școlar Cobadin, din localitatea Cobadin, județul Constanța. În vederea obținerii unor rezultate cât mai valide s-au format două grupuri, și anume: grupul formativ și grupul de control ce urmau a fi observate și apoi testate în luna aprilie 2014. Pe lângă cele două grupuri de elevi s-a mai constituit un grup format din 10 persoane, de vârste diferite, pentru a se vedea dacă adolescenții prezintă stări agresive mai intense decât restul populației.

4.3. Prezentarea metodelor și tehnicilor de cercetare

În vederea stabilirii reacției la diferite situații elevilor li s-a administrat un test, conținutul acestuia este prezentat mai jos. Testul s-a administrat atât elevilor, cât și grupului constituit din rândul persoanelor adulte.

Conținutul testului este următorul:

„Toată lumea se manifestă emoțional și se enervează din când în când din diferite motive, la servici, acasă sau în mediul social-profesional. Afirmațiile de mai jos descriu situații în care indivizii reacționează/răspund cu mânie/furie în unele situații socio-profesionale sau stări de tensiune.

Vă rugăm să citiți fiecare afirmație și să încercuiți pe Foaia de Răspuns numărul corespunzător răspunsului ales, care vi se potrivește (vă descrie, vă reprezintă) cel mai bine, conform următoarei scale:

1 = cu siguranță nu mi se potrivește, corespunde unui dezacord foarte puternic.

2 = nu mi se potrivește în mare măsură, corespunde unui dezacord puternic.

3 = mi se potrivește așa și așa, corespunde unui acord/dezacord parțial.

4 = mi se potrivește în mare măsură, corespunde unui acord puternic.

5 = cu siguranță mi se potrivește, corespunde unui acord foarte puternic.

Chestionar

4.3.1 Prezentarea datelor

După aplicarea testului, rata de răspuns a elevilor a fost următoarea:

Clasa a X-a A

Clasa a X-a B

4.3.2 Interpretare grafică

Întrebarea numărul 4.

La întrebarea a patra a testului, „Răspund în același fel când cineva mă înfurie.”, comparând rezultatele, de către cele două grupuri, se poate afirma că un procent destul de mare dintre elevi au optat pentru a patra variantă de răspuns, adică „mi se potrivește în mare măsură”, ceea ce ne conduce spre concluzia că dorința de răzbunare este prezentă în comportamentul adolescenților în general, și a celor cu tendința spre devianță în special.

Întrebarea numărul 8.

Întrebarea a opta a inventarului de mânie/furie supune atenției elevilor o nouă problemă: „Am întâlnit mulți oameni valoroși, dar nu sunt mai capabili decât mine.”. Conform graficului se poate observa că majoritatea elevilor au răspuns cu varianta „mi se potrivește așa și așa”, urmată de varianta „mi se potrivește în mare măsură”.

Aceste obțiuni a celor două grupuri indică tendința adolescenților de a dezvolta situații de supraestimare a propriei valori. Nu de puține ori această tendință se supraevaluare a nivelului cognitiv se manifestă la adolescenții cu tendință spre conduite deviante.

Întrebarea numărul 14.

„Rămân surprins, de reacția mea, de câte ori mă simt furios.” constituie a paisprezecea întrebare a inventarului multidimensional de mânie/furie la care cele 2 clase au răspuns după cum urmează: o mare parte din clasa a X-a A consideră că sunt într-un dezacord puternic apreciind că această situație nu li se potrivește, 25% dintre ei au optat pentru varianta 1 și 2, 10% sunt pentru varianta 2, 20% dintre ei se consideră ca fiind adepții variantei 4 și au ajuns la concluzia că aspectele puse în discuție de această întrebare li se potrivește în cea mai mare măsură, iar alți 20% afirmă că sunt într-un acord foarte puternic, ceea ce înseamnă că mesajul întrebării li se potrivește.

Grupul de control a ajuns la următoarele concluzii: 15% dintre ei sunt adepții variantei 1, 20% votează varianta 2, 30% aleg varianta 3, 10 dintre ei aleg variantele 4 și 25% aleg varianta 5.

Surprinzător pentru această întrebare, este diferența procentuală a elevilor care sunt în acord și dezactord cu această întrebare.

Întrebarea numărul 20.

La proba „Când îmi ascund mânia de alții, mă gândesc la acest lucru mult timp”, se poate observa în grafic că o mare majoritate a elevilor au ales variantele 4 și 5.

Comparând rezultatele obținute de cele două grupuri la această probă, se constată că la varianta 4 grupul formativ are un procentaj mai mare decât cel de control, iar la varianta 5 procentajul este aproape egal, ceea ce demonstrează că după consumarea unui act de furie starea de mânie persistă pentru mult timp în subconștientul adolescenților.

Întrebarea numărul 26.

Itemul douăzeci și șase al testului, „De obicei mă enervez așa de tare încât simt că-mi pierd controlul”, i-a condus pe elevi la noi și interesante concluzii.

Clasa a X-a A a optat cu un procent de peste 40% pentru varianta 1, 4 elevi fiind într-un dezacord foarte puternic cu aspectul supus atenției, peste 25% au preferat variantele 2 și 3, iar pentru varianta 4 și 5 un procente destul de mic.

La clasa a X-a B doar preferința pentru varianta 5 este cam aceeași cu cea înregistrată și la clasa a X-a A, în rest procentajele diferă pentru fiecare variantă în parte.

Obținerea acelorași procentaje de 25%, pentru variantele 2 și 3 la grupul formativ demonstrează orientarea acestor elevi spre situațiile în care nu-și mai pot exercita controlul asupra manifestărilor lor comportamentale.

Întrebarea numărul 31.

Răspunsurile la cerința probei treizeci și unu, „Mă enervez atunci când ceilalți sunt lipsiți de loialitate”, au condus la procentaje diferite pentru cele două grupuri de adolescenți.

Grupul clasei a X-a A a realizat un procentaj de 5% pentru varianta 1, 15% pentru varianta 2, 25% pentru variantele 2 și 3, 30% pentru varianta 5.

Dintre elevii clasei a X-a B, 10% dintre elevi au preferat varianat 1, nici un elev nu a ales varianta 2, 10% au apreciat varianta 3, 30% au ales varianta 4 și 50% au bifat varianta 5.

Dintre toate opțiunile elevilor, se detasează varianta 5 pentru care 45% dintre elevii grupului de control au fost într-un acord foarte puternic.

Întrebarea numărul 34.

„Mă enervez atunci când cineva mă face de rușine (mă pune într-o situație penibilă)”, reprezintă a treizeci și patra probă a inventarului multidimensional de mânie/furie la care elevii au fost solicitați să răspundă.

Nici un component al grupului formativ nu s-a orientat spre varianta 1, 5% au bifat varianta 2, 20% varianta 3, 35% varianta 4 și 40% varianta 5.

Situația grupului de control se prezintă astfel: nici un elev n-a ales varianta 1, 10% elevi au optat pentru variantele 2 și 3, 30% pentru variantele 4 și 50% pentru varianta 5.

De remarcat faptul că prima varianta n-a fost preferată de nici un elev din cele două grupuri, iar cele mai mari procentaje s-au înregistrat la varianta 5, unde 40% dintre elevii clasei a X-a A și 50% din elevii clasei a X-a B au ales-o.

Întrebarea numărul 35.

Cerința probei „Mă enervez atunci când trebuie să ascult de ordinile cuiva mai puțin capabil decât mine.”, a dirijat elevii celor două clase spre noi răspunsuri.

Nici un elev din clasa a X-a A nu a preferat varianta 1, 5% dintre ei s-au orientat spre varianta 2, varianta 3 a fost aleasă de 20% dintre elevi, 30% au ales varianta 4, 45% varianta 5, iar clasa a X-a B a ales variantele următoare înregistrând procentajele: 5% dintre ei au optat pentru variantele 1 și 2, 25% varianta 3, 35% varianta 4 și 30% varianta 5.

Surprinzător este faptul că nici un elev al grupului formativ nu a ales varianta 1 ceea ce reprezintă că sunt într-un acord foarte puternic cu cerința formulată de întrebare, iar 5% dintre ei consideră că sunt într-un dezacord puternic cu aspectele prezentate de probă.

Procentaje superioare au obținut elevii celor două clase la variantele 4 și 5. Adolescenții clasei A au optat în procent de 30% pentru varianta 4 comparativ cu 35% dintre elevii clasei a X-a B ceea ce evidențiază acordul puternic față de cerința întrebării. 45% din elevii clasei a X-a A și 30% din grupul de control au ales varianta 5 demonstrând faptul că sunt într-un acord foarte puternic cu enunțul itemului.

Întrebarea numărul 36.

„Mă enervez atunci când sunt obligat să lucrez cu indivizi incompetenți”, este treizeci și șasea probă a testului care i-a solicitat pe elevi în direcția formulării de noi răspunsuri.

Elevii grupului formativ și-au concretizat opțiunile pentru diferitele variante astfel: 5% dintre ei au ales varianta 1, 10% varianta 2, 20% variantele 3 și 4, 45% varianta 5, iar clasa a X-a B și-a îndreptat preferințele spre variante după cum urmează: nici un elev nu s-a orientat spre variantele 1 și 2, 25% dintre ei au bifat varianta 3, 20% varianta 4 și 55% dintre elevii clasei a X-a B au ales varianta 5 apreciind că li se potrivește perfect aspectul prezentat de itemul acesta.

Întrebarea numărul 38.

Conținutul ultimului item, „Mă enervez atunci când nu mi se recunoaște meritul cuvenit pentru ceva ce-am realizat”, a condus la formularea de noi răspunsuri din partea elevilor.

Grupul formativ a înregistrat următoarele procentaje: 10% varianta 1, 15% variantele 2 și 4, 5% varianta 3, 55% varianta 5, iar componenții grupului de control au optat astfel: nici un elev pentru varianta 1, 5% pentru varianta 2, 10% pentru varianta 3, 20% pentru varianta 4 și 65% pentru varianta 5.

Se remarcă procentajele mari realizate la varianta 5 (55% clasa a X-a A și 65% clasa a X-a B) adolescenții aflându-se într-un acord foarte puternic cu enunțul itemului, considerând că situația prezentată de probă li se potrivește perfect.

Mai sus s-a putut vedea reacția adolescenților puși în diferite situații, iar în următoarele grafice se poate observa reacția adulților puși în diferite situații. În grafice se poate vedea și comparația rezultatelor dintre cele două grupuri.

După cum se poate observa din grafice, răspunsurile celui de-al treilea grup tind către variantele unu și doi, adică „cu siguranță nu mi se potrivește” și „nu mi se potrivește în mare măsură”, față de grupul format din adolescenți care au ales mai mult variantele „cu siguranță mi se potrivește” și „mi se potrivește în mare măsură”. Concluzia este că grupul de adolescenți manifestă comportamente de furie mai intense decât persoanele adulte.

Concluziile cercetării

Cercetarea întreprinsă și-a propus să descopere în ce măsură stările de mânie pot conduce la declanșarea componentelor indezirabile în adolescență.

În urma testului administrat celor două clase, a X-a A și a X-a B, elevii au fost solicitați să-și exprime părerea, apreciind pe o scală de la 1 la 5, în ce procent sunt de acord cu variantele propuse.

„După ce mă enervez, mă liniștesc mai repede decât majoritatea oamenilor cunoscuți.”, „Ascund sentimente negative despre care nu spun nimănui”, „Mă enervez foarte ușor”, „Când cineva mă enervează, îi arăt acest lucru.”, sunt doar câteva din afirmațiile conținute de inventarul multidimensional la care elevii au fost solicitați să răspundă, alegând variantele 4 și 5, care s-au concretizat în procente cuprinse între 40% și 55%. Din evaluarea acestor rezultate am desprins concluzia că stările de furie și mai ales cauzele care le provoacă pot conduce în timp la devianță în adolescență.

În cadrul activității de cercetare s-a avut în vedere și evidențierea posibilității de manifestare a stărilor de furie mai pregnant la adolescenți decât la restul oamenilor. Astfel cele două grupuri au fost chemate să-și exprime părerea în legătură cu afirmațiile: ”Ceilalți colegi/prieteni par a se enerva mai tare decât mine în situații asemănătoare.”, „Răspund în același fel când cineva mă înfurie.”, „Deseori mă simt mai furios decât cred eu că ar trebui” și au înregistrat procente variind între 40% și 60%, adolescenții apreciind că stările lor de furie sunt mai intense decât ale celorlalți oameni.

Considerăm că toți factorii educaționali trebuie să contribuie la diminuarea stării de furie prezentă la adolescenți pentru că aceasta poate conduce la instalarea violenței verbale sau fizice în rândul elevilor.

Unele probe ca: ” Ceilalți colegi/prieteni par a se enerva mai tare decât mine în situații asemănătoare.”, „Aproape în fiecare zi la școală/acasă sunt enervat/ă de cineva sau ceva.”, „Chiar și după ce mi-am arătat/exprimat mânia (m-am manifestat furios), am probleme în a uita acest lucru”, „Când mă înfurii, rămân așa mai multe ore”, au condus la obținerea de procentaje cuprinse între 35% și 60%, ceea ce dovedește că un număr mare de adolescenți manifestă un grad de iritabilitate în comparație cu semenii lor care dovedesc o conduită normală.

Dacă factorii educaționali nu intervin eficient în ameliorarea acestei situații, cu siguranță, în timp, adolescenții care manifestă astfel de tendințe, vor prezenta tulburări de comportament.

Stările de furie au impact deosebit asupra propriei persoane. Elevii testați au recunoscut în număr destul de mare că sunt surprinși de câte ori se simt furioși, că se enervează fără a avea un motiv anume, că starea de mânie durează și după ce conflictul în care au fost antrenați a fost dezamorsat și că stările de furie persistă mult în timp. Afirmațiile prezentate anterior se exprimă în procente cuprinse între 30% și 60%, ceea ce constituie un număr considerabil de adolescenți aflați în cazurile descrise anterior.

„De obicei mă enervez așa de tare încât simt că-mi pierd controlul”, „Când cineva mă enervează mă manifestez, indiferent cine e prin preajmă”, „Încerc să discut despre problemele mele cu ceilalți, fără ca ei să afle că sunt furios”, sunt probe la care elevii au înregistrat procentaje mari, ajungând chiar și la 60%, ceea ce confirmă faptul că stările de mânie conduc la pierderea controlului și produc perturbări în relațiile din cadrul grupului prin crearea de stări tensionale, neînțelegeri sau chiar conflicte.

Concluzionând se poate afirma că obiectivele pe care cercetarea le-a avut în vedere cât și ipotezele acesteia s-au confirmat, evidențiindu-se faptul că stările de mânie perturbă relațiile în cadrul grupului, exercită o influență negativă asupra personalității adolescenților, că un grad crescut de iritabilitate are consecințe nefaste asupra conduitei elevilor degenerând cu timpul în comportamente indezirabile.

4.5. Plan de intervenție.

Proiect educațional de lucru cu elevii ce manifestă tulburări de comportament, devianta școlară

Scop: Prevenirea și reducerea comportamentelor de risc, a tulburărilor de comportament și a devianței școlare la elevii clasei.

Obiective:

Formarea unui comportament adecvat la elevii aflați în situație de risc școlar;

Mărirea frecvenței școlare a elevilor;

Creșterea gradului de implicare și responsabilizare a părinților prin participarea continuă la activitățile destinate lor;

Implicarea profesorilor clasei și asumarea de către aceștia a rolului de parteneri la rezolvarea problemelor clasei.

Beneficiari: Elevii clasei X, aflați în situație de risc școlar.

Durata: Strategia va începe să fie pusă în practică în luna mai-iunie, din anul școlar 2013-2014 și se va finaliza la sfârșitul anului școlar.

Programul a început prin prezentarea proiectului personalului didactic și elevilor, orele de consiliere pe zile și intervale orare.

Program de consiliere de grup a elevilor – activități de grup care vizează dezvoltarea personală prin discuții pe diverse teme( ex: Cine sunt eu?, Familia mea, Cine sunt prietenii mei?, Școala pe care o visez, Ce mă face fericit?, Viața mea peste 10 ani, etc) activități de grup care vizează reducerea agresivității, dezvoltarea comportamentelor dezirabile, reducerii absenteismului.

Program de consiliere individuală a părinților (evidența orelor de consiliere pe zile și intervale orare; graficele de prezență a beneficiarilor la activități)

Program de consiliere de grup a părinților (evidența orelor de consiliere pe zile și intervale orare; graficele de prezență a beneficiarilor la activități)

Program de atribuire de roluri elevilor ( în cadrul orelor de consiliere de grup efectuate de către psiholog, la alte clase din școală, vor fi implicați 1-2 elevi din clasa X. Ei vor avea de prezentat colegilor segmente din proiectul de lecție, asumându-și rolul de „consilier”.)

Program de activități extrașcolare:

a. ,, Săptămâna Verde” – acțiuni de ecologizare desfășurate în apropierea școlii.

b. „ Să fim mai buni” – acțiuni caritabile pentru colegi mai puțin favorizați de viață.

Seminar „Un sfârșit e un nou început!” (descrierea activităților desfășurate în cadrul proiectului și rezultatele obținute. Vor fi vizionate imagini și secvențe din timpul desfășurării activităților.)

Responsabili ai activităților desfășurate: psihologul școlar, profesorul diriginte

Rezultate așteptate: deschidere și implicare în realizarea proiectului; dezvoltarea stimei de sine, dezvoltarea abilitaților pentru rezolvarea de probleme, identificarea punctelor tari și slabe, cogniție optimistă, comunicare asertivă; grad înalt de participare a elevilor; dezvoltarea de abilitați care să le permită gestionarea corectă a propriului comportament; responsabilizarea și implicarea părinților în viața școlară a elevilor; îmbunătățirea climatului socio-afectiv și educativ din familie, prin oferirea unor informații și modele de acțiune în rezolvarea diferitelor probleme care intervin în creșterea copiilor lor; prin atribuirea de roluri se așteaptă responsabilizarea elevilor dar și o mai bună empatizare cu situația în care este pus profesorul.

STUDIU DE CAZ

G.I. elev în clasa a X-a B de la Grupul Școlar Cobadin, din localitatea Cobadin, județul Constanța” și are 16 ani.

Problematica investigată: inadaptarea școlară;

Metode și procedee de investigație: interviul semistructurat și liber, observația, ancheta socială, studiul documentelor școlare;

Perioada: pe parcursul anului 2014, lunile: februarie, martie, aprilie;

Factori individuali: lipsa de respect față de bunica, dezinteres față de activitatea școlară, nervozitate, agitație, tendințe de bravare, devianță de comportament.

În cadrul interviului se arată retras, tăcut, evaziv în răspunsuri.

Factori familiali: – tată plecat la muncă în Italia, mama muncitoare la o fabrică de saci.

– stă cu bunica întreaga zi, dar aceasta nu are autoritate asupra lui.

– condiții materiale bune

– mai are o soră în clasa a VI-a.

OBSERVAREA ȘI ÎNREGISTRAREA DATELOR

Culegerea și înregistrarea datelor s-a efectuat în lunile februarie, martie, aprilie.

Descrierea comportamentului deranjant:

– G.I. este deprimat tot timpul, nu are prieteni și nu socializează cu elevii din clasă.

– Are numeroase absențe nemotivate.

– A fost prins de catre profesorul de serviciu, fumând în toaletă.

Comportamentul:

– În clasă este tăcut, vorbește doar dacă i se pune în mod direct o întrebare.

– Raspunsurile date sunt ezitante, vocea abea i se aude și îi este jenă ca nu cunva să răspundă greșit și să fie lua în de râs de colegi.

– Când trebuie să lucreze individual în clasă nu-și termină niciodată activitatea, nu rămâne liniștit și își deranjează colegii.

– Înțelegerea verbală și aptitudinea de conceptualizare și gândire sunt bune.

– Reactionează pozitiv dacă este lăudat, dar se supără foarte tare dacă este certat în fața altora, dorind să se răzbune pe cei care au asistat la discuție.

– Are puțini prieteni și începe foarte rar o conversație.

– Ramâne singur în timpul recreațiilor, ceilalți îl ocolesc, pentru că are de multe ori, un comportament violent.

În cadrul discuției cu G.I., acesta a afirmat că:

– Acasă face numai ceea ce vrea el și nu îl interesează ce spune bunica, iar dacă aceasta îi spune mamei ce a făcut, aceasta nu-i spune nimic, pentru că nu are timp sau este prea obosită când vine acasă și nu stă de vorbă cu el.

– La școală nu se simte liber și este deranjat de colegii care râd de el. Dacă cineva îi zice ceva, imediat, în pauză, sare la bătaie, devine violent.

În cadrul discuției cu diriginta:

Aceasta motivează schimbarea de comportament a elevului prin plecarea tatălui la muncă într-o altă țară și de absența îndelungată pe parcursul zilei a mamei datorită serviciului.

Toate datele prezentate mai sus sunt întărite și de testul administrat elevului. Rezultatele obținute de acesta sunt prezentate mai jos.

Conținutul testului este următorul:

„Toată lumea se manifestă emoțional și se enervează din când în când din diferite motive, la servici, acasă sau în mediul social-profesional. Afirmațiile de mai jos descriu situații în care indivizii reacționează/răspund cu mânie/furie în unele situații socio-profesionale sau stări de tensiune.

Vă rugăm să citiți fiecare afirmație și să încercuiți pe Foaia de Răspuns numărul corespunzător răspunsului ales, care vi se potrivește (vă descrie, vă reprezintă) cel mai bine, conform următoarei scale:

1 = cu siguranță nu mi se potrivește, corespunde unui dezacord foarte puternic.

2 = nu mi se potrivește în mare măsură, corespunde unui dezacord puternic.

3 = mi se potrivește așa și așa, corespunde unui acord/dezacord parțial.

4 = mi se potrivește în mare măsură, corespunde unui acord puternic.

5 = cu siguranță mi se potrivește, corespunde unui acord foarte puternic.

Rezultatele testului administrat arată clar tendința adolescentului către violență și devianță comportamentală. ”În fața unor situații nu mă pot stăpâni ușor.”, ”Răspund în același fel când cineva mă înfurie.”, ”Mă enervez foarte ușor.”, ”Când cineva mă enervează, îi arăt acest lucru.”, ”Unii dintre prietenii/colegii au un comportament care mă scoate din sărite.”, ”De obicei mă enervez așa de tare încât simt că-mi pierd controlul.”, ”Mă enervez atunci când cineva mă face de rușine (mă pune într-o situație penibilă).”, ”Mă enervez atunci când fac ceva prostesc/stupid.” sunt doar câteva din întrebările la care G.I. a ales varianta că i se potrivește.

Pentru a-l ajuta pe G.I. împreună cu consilierul școlar am cerut ajutorul mamei și cadrelor didactice și astfel am creat un program de schimbare.

CREAREA UNUİ PROGRAM DE SCHİMBARE

Fixarea obiectivelor

Obiective pe termen lung:

– G.I. va frecventa regulat toate orele.

– La școală va lua parte la discuțiile structurate și nestructurate cu toți colegii.

– Activitățile scrise vor fi terminate în timp util.

Obiective pe termen scurt:

– Va fi implicat în a-și spune părerea la toate discuțiile din clasă alături de colegii săi.

– I se vor da sarcini precise, fiind implicat în diverse acțiuni, pentru a fi resposbilizat.

Metode și strategii

– Conceperea și punerea în practică a unor metode coerente de lucru cu el.

– O strânsă legătură cu familia, astfel încât să fie prezent tot timpul la școală.

– Ajutarea lui G.I. de a depăși teama de a participa la ore, spunându-și părerea în fața colegilor săi, printr-un sistem de sprijin și încurajare din partea cadrelor didactice.

– I se va da ocazia să-și măreasacă încrederea în sine și să-și îmbunătățească aptitudinile în situațiile în care interacționează cu grupul de elevi (clasa), prin responsabilizarea sa în competiții, cocursuri.

Ședinte de consiliere

-O dată pe săptămână vor avea loc ședințe de consiliere în cabinetul școlar.

-O dată pe lună va participa și mama lui.

Evaluarea

– La interval de două săptămâni, apoi la o lună de la prima întâlnire au avut loc ședințe cu G.I., mama și consilierul școlar.

– Obiectivele pe termen scurt au fost realizate și s-au observat progrese. Pentru a interacționa mai mult cu colegii, lui G.I. i s-a administrat sacrcina de a împărți instrumentele necesare desfășurării orei de educație fizică, iar la orele de dirigenție mesele au fost așezate în formă de cerc și s-au discutat mai multe teme de interes, unde a fost și G.I. implicat să-și spună părerea. Aceste activități la care a fost impicat G.I., au avut rezultate pozitive, după perioada de două săptămâni, elevul a început să participe în clasă din ce în ce mai mult, fiind din ce în ce mai activ.

– Nu mai absentează de la ore, dar este bine să fie supravegheat în continuare pe această temă.

Rezolvarea problemei

– La sfârșitul primei luni de monitorize, G.I. mai ridicase probleme minore în clasă.

– Randamentul la învățătură a crescut.

– Deși comportamentul deviant s-a mai îndreptat, s-a impus în continuare ajutorul doamnei diriginte și a consilierului.

– Bunica continuă să întâmpine dificultăți în impunerea unor limite acasă, deși recunoaște că G.I. depune mai mult efort pentru a colabora.

Concluzii

Comportamentul agresiv, atât verbal cât și fizic, al lui G.I. se datorează lipsei de comunicare cu mame și absența tatălui. Nefiind apropiat de cei doi părinți îi este teamă să-și facă prieteni, să se atașeze emoțional de o altă persoană și de aici dificultatea lui de a relaționa cu colegii. Însă cu sprijinul consilierului școlar, dirigintelui și al familiei, la sfârșitul celor trei luni de monitorizare, G.I. a reușit într-o bună măsură să-și corecteze comportamentul. Tehnicile aplicate l-au ajutat să înțeleagă că problemele le poate rezolva doar discutându-le și nu prin violență. Discuția cu consilierul școlar l-a ajutat pe G.I. să depășească despărțirea de tată și să înțeleagă că trebuie să se comporte frumos cu ceilalți membrii ai familiei.

CONCLUZII ȘI SUGESTII

Scopul cercetării a fost acela de a demonstra în ce măsură starea de mânie poate conduce la comportamente indezirabile.

Prima ipoteză referitoare la stările de furie care pot genera comportamente deviante în adolescență este confirmată de studiul de caz. Adolescentul studiat prezenta lipsă de respect față de membrii familiei, dezinteres față de activitatea școlară, nervozitate, agitație, tendințe de bravare, devianță de comportament. Testul aplicat a scos în relief faptul că tânărul prezenta stări de violență și furie crescută, fapt care i-a generat comportamentul deviant. Eforturile făcute în acest sens l-au ajutat pe elev să-și îndrepte comportamentul și să confirme ipoteza.

A doua și a treia ipoteză au plecat de la prezumția că cei predispuși la comportamente neadecvate pot manifesta un grad mai ridicat de iritabilitate decât indivizii care au o conduită normală și adolescenții cu predispoziție spre comportamente deviante stările de furie pot conduce la pierderea controlulu. Aceaste ipoteze sunt confirmate de numărul mare de răspunsuri date de elevi la întrebările: „Răspund în același fel când cineva mă înfurie.”, „Am întâlnit mulți oameni valoroși, dar nu sunt mai capabili decât mine.”, „Rămân surprins, de reacția mea, de câte ori mă simt furios.”, „Când îmi ascund mânia de alții, mă gândesc la acest lucru mult timp”, „De obicei mă enervez așa de tare încât simt că-mi pierd controlul”, „Mă enervez atunci când ceilalți sunt lipsiți de loialitate”, „Mă enervez atunci când cineva mă face de rușine (mă pune într-o situație penibilă)”, „Mă enervez atunci când trebuie să ascult de ordinile cuiva mai puțin capabil decât mine.”, „Mă enervez atunci când sunt obligat să lucrez cu indivizi incompetenți”, „Mă enervez atunci când nu mi se recunoaște meritul cuvenit pentru ceva ce-am realizat”.

Ultima ipoteză se referă la faptul că adolescenții sunt mai predispuși la comportamente dezirabile decât restul populației. Pentru a confirma această ipoteză, testul aplicat elevilor, l-am aplicat și pe un lot de zece persoane adulte. Rezultatul este că adolescenții manifestă comportamente de furie mai intense decât persoanele adulte, ceea ce ne face să afirmăm că ipoteza se verifică.

Prin chestionarul aplicat, mi s-a oferit posibilitatea studierii comportamentului adolescenților, a impactului stărilor de mânie asupra acestora.

Lucrarea a evidențiat importanța consilierii în prevenirea și combaterea devianței comportamentale la adolescenți. Rezultatele activității de consiliere sunt foarte importante pentru elev, deoarece oferă acestuia posibilitatea să se cunoască și să se autoaprecieze just, să relaționeze eficient în cadrul grupului, să-și elaboreze planuri conforme cu interesele sale și care să delibereze corect în alegerea unei cariere care i se potrivește și care să-i ofere satisfacții.

În cadrul ședințelor de consiliere, adolescentului i se crează mediul propice pentru soluționarea problemelor referitoare la existența sa, este sprijinit să-și rezolve situațiile cu care se confruntă în cadrul grupului, i se oferă posibilitatea să-și îmbunătățească relațiile interumane și, nu în ultimul rând, experimentează însușirea de modele comportamentale (planificarea timpului și a bugetului, precizarea unor obiective în viață, soluționarea conflictelor, orientarea școlară și profesională, utilizarea corectă a timpului liber).

Consilierea oferă elevilor posibilitatea cunoașterii unor aspecte cu pronunțat caracter formativ care conduc la prevenirea și combaterea comportamentelor indezirabile, iar influența educativă bazată pe afecțiune și respect față de copil reprezintă cea mai bună metodă de influențare pozitivă.

Faptul că puține sunt școlile care beneficiază de prezența și pregătirea unui consilier la care se adaugă și lipsa de interes din partea școlilor și a familiei, contribuie la nedepistarea la timp a conduitelor delicvente, ajungându-se la agravarea acestora care se vor transforma mai târziu în infracțiuni. Adolescenții aflați în postura aceasta ajung în centre de reeducare, dar în cele mai multe din cazuri ei nu mai pot fi recuperați, ci contrar gravitatea actelor infracționale devine din ce în ce mai mare.

Având în vedere cele afirmate mai sus, apreciez că o preocupare majoră a școlii trebuie să se îndrepte spre acțiunile educative de influențare a elevilor cu scopul interiorizării unui comportament în conformitate cu normele sociale, oferindu-li-se adolescenților posibilități de adaptare la cerințele școlare.

BIBLIOGRAFIE

Albu, E. – „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii adolescenți”, Editura Aramis, București, 2002

Berge, A. – „Copilul dificil”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1972

Bădulescu, S. M., Voicu, M. – „Introducere în sociologia deviaței”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1995

Boncu, S., Neculau, A. – „Devianță, toleranță și conflict normativ, în psihologia rezolvării conflictului”, Editura Polirom Iași, 1998

Clerget, S. – „Criza adolescenței”, Editura Trei, București, 2008

Clocotici, V., Stan, A. – „Statistică aplicată în psihologie”, Editura Polirom, Iași, 2000

Cole, M., Cole S. – „Psihologia dezvoltării”, Editura Osiris, Budapesta, 2003.

Cosmovici, A., Iacob, L. – „Psihologia școlară”, Editura Polirom, Iași, 2008

Debesse, M. – „Psihologia copilului (de la naștere la adolescență), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970

Dinică, M. – „Adolescența și conflictul origininalității”, Editura Paidein, București, 2008

Dr. Pauline Moran de Jouffrey, Psihologia copilului, Editura Teora, București, 2005

Dragomirescu, V. – „Psihologia comportamentului deviant”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Duclos, G., Lapportte, D., Rosi, J. – „Încrederea în sine a adolescentului”, Editura Houde of Guides, București, 2005

Dumitru, I., Al. – „Consilire psihopedagogică”, Editura Polirom, Iași, 2008

Durkheim, E. – „Educație și sociologie”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980

Erikson Eric Identity – Youth and Crisis. London: Faber&Faber, 1968

Holdevici, I. – „Elemente de psihologie”, Editura All, București, 1996

Larousse – Dicționar de Psihologie, Editura Enciclopedic, București, 1998

Mihu, D., Adolescenți turbulenți, revista Știință și tehnică, nr.11, 1998

Minulescu, M., Relația psihologică cu copilul tău, Editura Psyche București, 2006

Moisin, A. – „Arta educării copiilor și adolescenților în familie și la școală”, Editura Didactică și Pedagogicp, București, 2007

Neamțu, C. – „Devianța școlară”, Editura Polirom, Iași, 2003

Ozunu, D. – „Psihopedagogia comportamentului normal și deviant”, Editura Genesis, Cluj-Napoca, 1995

Rădulescu, S. M. – „Anomie, devianță și patologie socială”, Editura Hyperion, București, 1991

Sells P. Scott – ’’Adolescenții scăpați de sub control-Ghidul părintelui: redobandirea autorității și a iubirii pierdute’’, București: Editura Humanitas, 2005

Stratilescu, D., Gherghinescu, R. – „Conflictul în adolescență”, Editura Academiei, București, 2007

Șchiopu, Ursula – „Criza de originalitate la adolescenți”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979

Șchiopu, Ursula – Dicționar de psihologie, Editura Babel, 1997

Șchiopu, Ursula – „Psihologia modernă”, Editura România Press, București, 2008

Șchiopul, Ursula, Verza Emil – “Adolescența: Personalitate și limbaj”, Ed. Albatros, București, 1989

Tomșa Gh. – „Consilirea copilului”, Editura Credis, București, 2008

Zisulescu, St. – „Adolescența”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1968

Zlate, M. – “Eul și personalitatea”, Editura Trei, București, 2008

Radu Nicolae Adolescența – schiță de psihologie istorică, Eitura Fundația Romania de maine, București, 1995

Minulescu Mihaela, Relația psihologică cu copilul tău, Editura Psyche București, 2006

Webografie:

http://www.violentaimpotrivafemeii.ro/datesistatistici/casatoriecopii/

Viktor Emil Frankl (1905-1997) profesor de neurologie și psihiatrie la Universitatea din Viena. www.wikipedia.org, 1.04.2009, 19:18

http://www.ueb.ro/dppd/sinteza_curs_Psihopedagogia_adolescentilor.pdf