Scrisoarea de Garantie Bancara

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………pag.3

CAPITOLUL 1 – Garanți si garanții în schimburile internaționale.

1.1 Schimburile internaționale – concept și abordare……………………………pag.5.

1.2 Riscul și necesitatea garantării lui………………………………………………………pag.8

1.3 Garanțiile reale care stau la baza emiterii scrisorilor de garanție…………..pag.15

1.3.1 Ipoteca………………………………………………………………………………………..pag.17

1.3.2 Gajul…………………………………………………………………………………………..pag.18

1.3.3.Depozitul bancar………………………………………………………………………….pag.21

CAPITOLUL 2 – Garanțiile în schimburile internaționale

2.1 Garanție – concept…………………………………………………………………………..pag.23

2.2 Elementele unei garanții bancare……………………………………………………….pag.29

2.3 Garanțiile la cerere…………………………………………………………………………..pag.30

2.4 Reguli Uniforme privind garanțiile la cerere……………………………………….pag.32

.

CAPITOLUL 3 – Scrisoarea de garanție bancară

3.1 Garanția de participare la licitație………………………………………………………pag.38

3.2 Garanția de bună execuție…………………………………………………………………pag.42

3.3 Garanția de restituire a avansului……………………………………………………….pag.44

3.4 Garanția de plată………………………………………………………………………………pag.47

3.5 Garanția de admisie temporară…………………………………………………………..pag.49

3.6 Garanția de compensație pentru export prealabil………………………………….pag.51

3.7 Garanția pentru exportul în consignație………………………………………………pag.53

3.8 Contragaranția………………………………………………………………………………..pag.55

Concluzii……………………………………………………………………………………………pag.57

Bibliografie…………………………………………………………………………………………pag.61

Introducere

Garanția este denumirea generică utilizată pentru a desemna orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a bunurilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate (inclusiv dobânzile), în cazul nerambursării acestora de către debitor.

Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un înscris prin care o bancă (garant) se angajează necondiționat și irevocabil, în cazul în care un debitor (împrumutat) nu execută obligația de a plăti la o dată bine stabilită o sumă de bani determinată, să plătească suma neachitată în favoarea creditorului (împrumutător).

Această lucrare își propune să identifice o serie de aspecte ale scrisorii de garanție bancare și este alcătuită din trei capitole.

Primul capitol poartă denumirea de “Garanți și garanții în schimburile internaționale” și este structurat pe trei subcapitole care tratează schimburile internaționale, riscul și necesitatea garantării lui, precum și garanțiile reale care stau la baza emiterii scrisorilor de garanție bancară. Garanțiile reale care stau la baza emiterii scrisorilor de garanție bancare sunt: ipoteca, gajul și depozitul bancar.

Cel de-al doilea capitol tratează garanțiile în schimburile internaționale. La rândul său, acesta este structurat pe două subcapitole din care reies: garanția, elementele unei garanții bancare, garanțiile la cerere precum și Regulile Uniforme privind garanțiile la cerere.

Capitolul trei este structurat pe opt subcapitole. În cadrul acestui capitol am prezentat: garanția de participare la licitație, garanția de bună execuție, garanția de restituire a avansului, garanția de plată, garanția de admisie temporară, garanția de compensație pentru export prealabil, garanția pentru exportul în consignație și contragaranția.

Ultima parte a lucrării o reprezintă concluziile. Motivația lucrării a fost dată de importanța scrisorii de garanție bancare în obținerea de profit și în dezvoltarea unei afaceri.

CAPITOLUL I

GARANȚI ȘI GARANȚII ÎN SCHIMBURILE INTERNAȚIONALE

1.1 Schimburile internaționale-concept și abordare

Tranzacțiile internaționale prezintǎ un risc în plus pentru cumpǎrǎtorii și vânzǎtorii obișnuiți care vor sǎ facă afaceri doar pe piețele interne.

Reglementǎrile valutare, riscurile pe care le implicǎ utilizarea valutei, transferurile politice, economice și sociale din țǎrile cumpǎrǎtorilor și vânzǎtorilor, problemele referitoare la modalitǎțile de platǎ și diversele obiceiuri de afaceri pot contribui la crearea unei stǎri de incertitudine.

În definitiv, vânzǎtorii vor sǎ fie plǎtiți, iar cumpǎrǎtorii vor sǎ primeascǎ marfa pe care o plǎtesc. Alegerea unei modalități sau a unui instrument de plată, în derularea unei afaceri economice internationale, implică din partea managerilor și a colectivelor de specialiști, ce își desfasoară activitatea în acest domeniu, cunoștințe temeinice de management și marketing internațional, de legislație internă și internațională în domeniile comercial și financiar – bancar, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre aceste mijloace, instrumente și tehnici de plată au particularitățile lor de formă și de fond.

Această alegere depinde și de alte elemente cum ar fi:

legislația natională, care trebuie să fie aliniată la cea internațională, de experiența acumulată în timp și tradiția în utilizarea acestor mijloace sau instrumente;

poziția firmei pe piețele internaționale, relația dintre agentul economic și banca sau băncile colaboratoare;

puterea economico-financiară a firmei etc.

Alegerea modalitǎții de platǎ potrivite poate fi cheia posibilitǎții de realizare și a profitabilitǎții unei tranzacții. Acreditivele documentare sunt cea mai utilizatǎ formǎ de platǎ în tranzacțiile internaționale, pentru cǎ oferǎ un grad sporit de siguranțǎ atât vânzǎtorilor,cât și cumpǎrǎtorilor.

Modalitățile de plată internaționale reprezintă totalitatea operațiilor, a tehnicilor bancare, controlul bancar și circuitul documentelor prin intermediul cărora creditorul încasează în valută, de la un debitor, creanța rezultată din schimburile internaționale.
Modalitățile de plată folosite în relațiile internaționale se cunosc și sub denumirea de forme de decontare. Modalitatea de plată constituie mecanismul prin care documentele ce atestă livrarea mărfii și reprezintă marfa sunt trimise cumpărătorului.
Relațiile comerciale și de plăți ale țării noastre cu străinătatea se desfășoară în condițiile economiei de piață, potrivit căreia agenții economici români (regii autonome, SRL-uri, SA-uri, societăți mixte) realizează tranzacțiile în conformitate cu normele Băncii Naționale a României și hotărârile guvernamentale.
Agenții economici au obligația de a cunoaște prevederile legislației valutare, atât din țara noastră, cât și țara partenerului extern, pentru a se asigura că derularea contractului se face în condiții tehnice și de eficiență corespunzătoare.
Agenții economici sunt obligați ca, încă din faza de contractare, să stabilească modalitatea de decontare externă și să urmărească întocmirea documentelor în strictă concordanță cu termenii modalității de plată.
Documentele aferente exportului-importului și prestările de servicii se remit și se primesc în și din străinătate, în general, prin banca la care agentul economic este titular de cont. Este interzisă expedierea, primirea și schimbul direct de documente care prin natura lor reprezintă creanțe sau angajamente de plată față de partenerii externi.
Relațiile internaționale de plăți, ca și relațiile comerciale care stau la baza lor, se desfășoară fie pe baza unor acorduri statale și opozabile părților semnatare, fie în cadrul unor relații de drept privat, de regulă, contractul de vânzare-cumpărare de mărfuri sau servicii.
Modalitatea de plată în relațiile economice internaționale înseamnă tehnica, mecanismul, procedura prin care contravaloarea mărfurilor sau serviciilor se pot transmite de la importator la exportator.
Această modalitate de plată constă în organizarea tehnică a circuitului documentelor economice, precum și în organizarea raporturilor între parteneri prin intermediul băncii.
„Modalitatea de plată internațională realizează tehnic și organizatoric circulația internațională a documentelor care confirmă apariția relațiilor de plată, precum și a documentelor de plată, în condiții de risc minim.”
Dacă, pe plan intern, mecanismul plăților și decontărilor este simplu prin virarea sumei din contul debitorului în cel al creditorului, în cazul plăților internaționale mecanismul se complică deoarece:

– totdeauna una din părți este străină;
– apare o bancă străină corespondentă;
– plata se face într-o monedă străină.
În cadrul schimburilor internaționale, modalitatea de plată este determinată de felul în care părțile contractate convin efectuarea plăților și înregistrarea operațiunilor în conturile bancare.
„Specificul modalității de plată utilizate depinde de momentul apariției relației de plată dintre parteneri. Astfel, în practica internațională relațiile de plată se pot stabili după încheierea contractului și anticipat expedierii mărfii, fiind vorba de plăți anticipate (avansuri); de asemenea, avem plăți la sosirea documentelor și plăți la termen”.De asemenea, statul și reprezentanții acestuia au apărut în calitate de garanți tot mai frecvent în schimburile internaționale, odată cu creșterea participării statelor sărace și în curs de dezvoltare la comerțul internațional.

După dobândirea independenței politice, numeroase țări în curs de dezvoltare au promovat programe de dezvoltare și încurajare a schimburilor cu străinătatea pentru consolidarea lor economică. În același timp, aceste state nu dispuneau de un sistem bancar și de asigurări, structurat și recunoscut pe plan internațional. În acest context, comerțul internațional a cunoscut tot mai frecvente operațiuni care se desfășoară sub garanția statului, reprezentat prin șeful statului, guvern, banca centrală, Ministerul de Finanțe. Deși, teoretic, aceste garanții prezintă maximum de securitate, practic ele sunt privite cu rezervă de comercianți și pe cât posibil, evitate.

În condițiile în care România și-a exprimat dorința de aderare la Uniunea Europeană, iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei Europe unite, cunoașterea și utilizarea tehnicilor și instrumentelor de plată, a managementului tranzacțiilor internaționale în ansamblul său , trebuie să constituie un obiectiv prezent și viitor pentru toți cei implicați în domeniile comercial , financiar , bancar , economic in general .

1.2 Riscul și necesitate garantării lui

Orice activitate umană (și prin urmare și activitatea economică) este supusă acțiunii perturbatoare a factorilor de risc. Într-un limbaj plastic, riscul este o certitudine a incertitudinii. El este o certitudine deoarece există, iar incertitudinea este dată de imposibilitatea anticipării cu exactitate a apariției acestuia; altfel spus, chiar dacă există,riscul are o anumită probabilitate de a apărea sau de a se manifesta.

Riscurile reprezintă consecințele patrimoniale ale neexecutării sau ale executării tardive sau necorespunzătoare a unei obligații dintr-un contract comercial pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere pe debitor.

Riscul (industrial,comercial,bancar) poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are efectuarea plăților și înregistrarea operațiunilor în conturile bancare.
„Specificul modalității de plată utilizate depinde de momentul apariției relației de plată dintre parteneri. Astfel, în practica internațională relațiile de plată se pot stabili după încheierea contractului și anticipat expedierii mărfii, fiind vorba de plăți anticipate (avansuri); de asemenea, avem plăți la sosirea documentelor și plăți la termen”.De asemenea, statul și reprezentanții acestuia au apărut în calitate de garanți tot mai frecvent în schimburile internaționale, odată cu creșterea participării statelor sărace și în curs de dezvoltare la comerțul internațional.

După dobândirea independenței politice, numeroase țări în curs de dezvoltare au promovat programe de dezvoltare și încurajare a schimburilor cu străinătatea pentru consolidarea lor economică. În același timp, aceste state nu dispuneau de un sistem bancar și de asigurări, structurat și recunoscut pe plan internațional. În acest context, comerțul internațional a cunoscut tot mai frecvente operațiuni care se desfășoară sub garanția statului, reprezentat prin șeful statului, guvern, banca centrală, Ministerul de Finanțe. Deși, teoretic, aceste garanții prezintă maximum de securitate, practic ele sunt privite cu rezervă de comercianți și pe cât posibil, evitate.

În condițiile în care România și-a exprimat dorința de aderare la Uniunea Europeană, iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei Europe unite, cunoașterea și utilizarea tehnicilor și instrumentelor de plată, a managementului tranzacțiilor internaționale în ansamblul său , trebuie să constituie un obiectiv prezent și viitor pentru toți cei implicați în domeniile comercial , financiar , bancar , economic in general .

1.2 Riscul și necesitate garantării lui

Orice activitate umană (și prin urmare și activitatea economică) este supusă acțiunii perturbatoare a factorilor de risc. Într-un limbaj plastic, riscul este o certitudine a incertitudinii. El este o certitudine deoarece există, iar incertitudinea este dată de imposibilitatea anticipării cu exactitate a apariției acestuia; altfel spus, chiar dacă există,riscul are o anumită probabilitate de a apărea sau de a se manifesta.

Riscurile reprezintă consecințele patrimoniale ale neexecutării sau ale executării tardive sau necorespunzătoare a unei obligații dintr-un contract comercial pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere pe debitor.

Riscul (industrial,comercial,bancar) poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are o consecință nefavorabilă asupra subiectului. Riscul reprezintă posibilitatea de nerealizare a câștigului scontat sau de apariție a unei pierderi în tranzacțiile economice (de import,export,arbitraj,etc), ca urmare a producerii unor evenimente sau fenomene cu impact asupra afacerilor societății comerciale.

El poate avea o influență considerabilă asupra unei instituții de credit, atât o influență care se resimte în pierderile directe înregistrate, cât și o influență a căror efecte se resimt asupra clienților, personalului, partenerilor de afaceri și chiar asupra autorității băncii.

Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confruntă băncile în realizarea operațiunilor curente și nu numai. Riscul bancar reprezintă gradul de pierdere suferit de o bancă în cazul în care cealaltă parte contractuală (clientul acesteia) falimentează fără să poată să își achite obligațiile față de bancă.

Strategia unei bănci trebuie să includă programe și proceduri privind managementul riscurilor bancare în vederea minimizării probabilității ca riscurile să afecteze expunerea potențială a băncii.

Cele trei obiective ale managementului bancar sunt: maximizarea profitabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare.

Cele mai importante tipuri de riscuri de riscuri implicate în activitatea bancară sunt: riscul financiar, riscul de livrare, riscul de mediu.

Riscul financiar – rezultă din orice tranzacție bancară, care este supusă unui potențial risc.Cele mai importante riscuri financiare sunt următoarele:

-riscul de credit;

-riscul ratei dobânzii;

-riscul de lichiditate;

-riscul valutar;

-riscul de capital.

Riscul de credit poate fi definit ca riscul care apare atunci când un client bancar, parte la contract, nu își va îndeplini obligațiile în conformitate cu termenele și condițiile contractului, în felul acesta deținătorul activelor suferind pierderi. Această pierdere poate fi rezultatul unui faliment, o schimbare temporară în condițiile de pe piață sau alți factori care pot afecta capacitatea de plată a împrumutatului. Cel mai cunoscut exemplu de risc de credit îl reprezintă riscul că un client al băncii nu va putea rambursa un împrumut. Riscul de credit poate, de asemenea să apară din tranzacțiile înregistrate în afara bilanțului contabil. Riscul creditului constă în: riscul insolvabilității debitorului care poate aduce după sine o pierdere a sumei împrumutate și riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadență.

Reducerea riscului presupune:

-realizarea unei baze informaționale eficiente;

-cunoașterea tuturor factorilor de decizie controlabili și necontrolabili, toate limitările și rezultatele posibile pentru orice linie de credit sau serviciu care ar putea fi acordat;

-întocmirea cu grijă a documentației de creditare pentru a asigura termenii și condițiile care sprijină poziția băncilor;

-asigurarea unor garanții corespunzătoare;

-asigurarea controlului calitativ și cantitativ al creditului, asigurând între altele ținerea evidenței și raportul dintre gradul de îndatorare și credit.

Riscul ratei dobânzii se referă la riscurile financiare cauzate de fluctuațiile ratei dobânzii, ceea ce afectează atât profitul obținut de către client cât și starea de îndatorare față de bancă. O creștere majoră a ratei dobânzii poate duce la neachitarea de către client a sumelor datorate. Cei mai importanți factori care conduc la creșterea riscului ratei dobânzii sunt volatilitatea ratelor dobânzii și neconcordanța dintre datele de stabilire a dobânzilor active și pasive.

Factorii care determină creșterea riscului ratei dobânzii sunt:

-pierderea încrederii în bancă, în piață datorită dificultăților de obținere a veniturilor;

-dependența de piață;

-instabilitatea piețelor financiare etc.

Cei mai mulți factori care conduc la diminuarea ratei dobâzii sunt:

-menținerea activelor lichide la un nivel înalt (care pot fi transformate în bani);

-facilități de credit de la alte instituții;

-un împrumutător de ultimă instanță pentru a-i asigura pe deponenți (în România de exemplu este Fondul de Asigurare în sistem bancar);

-menținerea unei structuri potrivite a scadențelor între elementele de active și de pasiv.

Riscul de lichiditate reprezintă:

-capacitatea de a face față în orice moment unor angajamente financiare;

-capacitatea unor active disponibile de a fi transformate fără complicații în bani.

Se cunosc mai multe forme de lichiditate și anume:

-lichiditate primară (absolută, perfectă), aceea pe care o reprezintă banii însăși;

-lichiditate secundară care este constituită din acele active care pot fi transformate oricând și fără dificultăți în bani cum ar fi depunerile în cont la vedere sau pe termen scurt;

-lichiditatea terțiară se referă la acele active care pentru a fi transformate în bani necesită mai mult timp, eventual riscuri sau cheltuieli, cum ar fi: depunerile la termen, angajamentele din andosare, titlurile de rentă și obligațiunile pe termen lung.

Banca testează lichiditatea unui agent economic atunci când îi acordă credite. Rezultatul testării este o indicație cu privire la capacitatea agentului economic de a face față angajamentelor curente.

Se urmărește reducerea riscului lichidității prin scăderea volumului creditelor acordate pe termen lung și prin creșterea depozitelor pe termen lung. La noi în țară riscul lichidității băncilor comerciale este atenuat datorită creditului de refinanțare acordat spre completarea resurselor proprii ale acestor bănci ce către Banca Națională a României. Riscul de lichiditate apare atunci când banca nu poate să își achite obligațiile de plată scadente.

În România, managementul lichidității presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri pe parcursul unor perioade de timp, astfel încât, în condiții normale banca să aibă o poziție confortabilă în onorarea obligațiilor scadente.

Riscul valutar reprezintă riscul asumat de către investitori în fonduri de acțiuni și de obligațiuni străine, ca moneda națională să se aprecieze în raport cu valuta în care au fost cumpărate instrumentele financiare respective. Când se întâmplă acest lucru, fondurile de investiții vor înregistra o pierdere de curs valutar.

Riscul valutar îmbracă forme variate și poate fi evident sau ascuns. Acest risc poate exista pentru o companie, fără ca acesta să știe de existeța lui. Prezența riscului valutar și tipurile de manifestare ale acestuia trebuie identificate înainte ca acestea să poată fi administrate efectiv. Acesta apare datorită neconcordanței dintre: valută, active și pasive.

Principalele tipuri de riscuri valutare pot fi definite astfel:

-riscul de suveranitate reprezintă o altă denumire dată riscului politic;

-riscul valutar este legat de riscul dobânzii și de riscul de lichiditate;

-riscul de translatare este un risc care rezultă din evidențele contabile;

-riscul tranzacției este un risc asociat cu potențialele câștiguri și pierderi dintr-o anumită tranzacție care este sensibilă la schimbările cursului de schimb. Acest lucru se referă la orice tranzacție din care rezultă o factură sau o plată care trebuie efectuată în monedă străină.

Cele mai importante etape în identificarea riscului valutar sunt:

-determinarea tipurilor de riscuri valutare existente;

-determinarea gradului riscurilor valutare identificate;

-determinarea longevității riscului;

-determinarea procedurilor de control necesare pentru monitorizarea riscurilor identificate;

-identificarea tranzacțiilor efectuate de companie în monede străine;

Ar trebui menționat faptul că orice tranzacție efectuată într-o monedă străină implică un risc valutar datorită faptului că o monedă poate fluctua nefavorabil față de cealaltă.

Principalii factori care duc la creșterea riscului valutar sunt volatilitatea cursurilor de schimb valutar și poziția valutară deschisă.

Principalii factori care duc la reducerea riscului valutar sunt: limitarea poziției valutare, monitorizarea expunerii valutare și utilizarea tehnicilor de hedging (acoperirea riscurilor valutare).

În România controlul riscului valutar este realizat de:

-către bănci;

-de către Banca Națională a României, pe baza indicatorilor de poziție valutară raportați de bănci. Poziția valutară într-o anumită deviză se calculează ca sumă algebrică a poziției valutare bilanțiere și a poziției valutare extrabilanțiere.

În vederea limitării riscului valutar băncile au următoarele obligații:

-să dispună de un sistem de evidență care să permită în permanență atât înregistrarea imediată a operațiunilor în devize și calcularea rezultatelor acestora, cât și determinarea pozițiilor valutare individuale ajustate și a poziției valutare totale;

-să dețină un sistem de supraveghere și de gestiune a riscului valutar pe bază de norme și proceduri interne, aprobate de consiliul de administrație al băncii;

-să dispună de un sistem de control permanent pentru verificarea respectării procedurilor interne.

Metodologiile de identificare a riscurilor precum și de evaluare a lor pot să asigure o estimare efectivă, eficientă a profilului de risc pentru toate unitățile societății bancare, precum și pe ansamblul său. Identificarea riscurilor presupune următoarele etape:

-prima etapă o reprezintă gestionarea globală a riscurilor, în cadrul ei trebuind determinate riscurile asociate fiecărui tip de produs și serviciu bancar;

-a doua etapă o reprezintă controlul și eliminarea riscurilor. Obiectivul acesteia este de a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse și servicii bancare;

-ultima etapă o constituie transferul riscului. În practica băncilor există sistemul de transferare a riscurilor prin utilizarea instrumentelor derivate, precum și prin sistemul asigurărilor, polița de asigurare fiind considerată ca un mijloc de transferare a riscului.

Capacitatea băncii de a se proteja împotriva riscurilor excesive depinde de mărimea capitalului, calitatea managementului bancar, expertizele sale tehnice, experiența personalului în segmentul de piață respectiv.

Banca trebuie să aibă un sistem propriu de monitorizare și control al riscului. Prudența băncii împotriva riscurilor poate fi efectuată prin:

-managementul bancar care trebuie să fie conștient de riscurile din afacerile băncii și să fie capabil să măsoare, monitorizeze și controleze astfel de riscuri;

-banca trebuie să aibă politici clare, precum și procedee de măsurare și control al riscurilor;

-managementul bancar care trebuie să aibă stabilite limitele interne ale riscului;

-întocmirea de rapoarte periodice care trebuie analizate și verificate de controlul intern al băncii și de cenzorii acestora.

Băncile trebuie să dețină propriul lor sistem de monitorizare și control al riscurilor. Măsurile de prudență bancară utilizate de Banca Națională a României sunt cele prevăzute de Legea nr. 58/1998 – Legea bancară.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată pentru stabilizarea veniturilor în timp are rolul unui amortizor de șoc. În același timp, consolidarea valorilor acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al riscurilor, dacă folosesc paradigma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței.

1.3 Garanțiile reale care stau la baza emiterii scrisorilor de garanție

Nici în legislația română, civilă sau comercială, nici în legislațiile altor țări, termenul de garanție nu are o definiție foarte exactă și umanim acceptată, cel mai frecvent, termenul este utilizat pentru a desemna orice tranzacție în care o persoană garantează pentru obligațiile asumate de o alta.

Garanția reală desemnează orice metodă, instrument sau angajament accesoriu contractului de împrumut, pus la dispoziția sau emis în favoarea băncii, în virtutea contractului încheiat, în măsură să asigure banca de realizarea certă a drepturilor garantate, respectiv recuperarea sumelor împrumutate, inclusiv dobânzile, în cazul nerambursării acestora de către debitor.

Garanțiile reale tebuie să răspundă anumitor cerințe de bază și anume:

-existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp pentru a acoperi obligația asumată;

-garanția să fie astfel concepută încât să asigure băncii dreptul și posibilitatea de a o executa fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

-banca, în calitate de beneficiar al garanției, să aibă asigurată posibilitatea de a transforma garanția în bani, rapid și fără pierderi, altfel spus, garanția să aibă grad ridicat de lichiditate.

Înainte de a accepta o garanție, banca trebuie să aibă în vedere următoarele trei aspecte:

– dreptul de proprietate liber de orice sarcină, adică înainte ca un client să acorde drepturi asupra unui bun, pe care banca îl acceptă drept garanție, acesta trebuie să aibă drept de proprietate asupra bunului respectiv;

– perfectarea contractului de garanție reprezintă un termen generic pentru a desemna ansamblul activităților și cerințelor impuse de lege și a căror respectare asigură băncii drepturile asupra garanției constituite;

– valoarea garanției constă în faptul că banca trebuie să cunoască valoarea garanției în momentul în care acodă împrumutul.

Executarea garanțiilor reprezintă procedura în urma căreia garanția este transformată în bani.

Ipoteca, gajul și depozitul bancar reprezintă tipuri de garanții reale.

1.3.1 Ipoteca

Ipoteca reprezintă o garanție reală, imobiliară, constând dintr-un drept real accesoriu asupra unui imobil al debitorului(Codul civil, art. 1476-1815).

Garantarea prin ipotecă constă în aceea că, dacă la scadență, debitorul nu achită contravaloarea mărfurilor sau a creditelor primite, a căror plată a fost garantată printr-un imobil din propriul patrimoniu, creditorul poate solicita vânzarea imobilului pentru ca din suma obținută să își acopere creanța.

În tranzacțiile internaționale, ipoteca reprezintă o garanție pentru creditor, numai dacă aceasta întrunește anumite cerințe:

1) valoarea bunului ipotecat este cel puțin egală cu valoarea creanței, de obicei se preferă bunuri cu o valoare mai mare (110 – 130 %) față de creditul acordat, deoarece asupra unui bun se pot institui mai multe ipoteci;

2) bunul ipotecat să-și păstreze valoarea în timp mai ales în situația creditelor pe termen mediu și lung (3 – 8 ani). Bunul ipotecat trebuie să fie asigurat la o societate de asigurări, iar polița de asigurare să fie emisă la ordinul beneficiarului ipotecii. În cazul în care apar evenimente neprevăzute (incendiu, inundații, cataclisme etc.), care pot duce la dispariția bunului sau la diminuarea valorii lui, beneficiarul ipotecii și in același timp al poliței de asigurare iși va putea recupera creanța;

3) ipoteca sa fie de rangul 1 – prioritatea rangului se determină prin prioritatea datei la care a fost înscrisă ipoteca. Astfel, în caz de executare silită, creditorii ipotecari sunt preferați creditorilor chirografari, iar cei de rangul 1 creditorilor cu inscripții ulterioare. Inscripțiile purtând aceeași dată au același rang fiind plătite proporțional cu valoarea creanțelor.

4) cunoașterea legislației în materie de țara în care este situat imobilul ipotecat pentru a nu se încalca regulile de procedură;

5) bunul ipotecat să reprezinte o valoare liber utilizabilă de către beneficiar, în sensul că acesta să nu întâmpine obstrucții legale în ceea ce privește recuperarea fondurilor determinate de schimbul valutar și de transferul valutar al sumelor în străinătate;

6) cunoașterea reglementărilor privind dreptul de proprietate al străinilor asupra bunurilor imobile din țara debitorului, având în vedere că legislațiile din diverse țări pot interzice străinilor să dețină proprietăți pe teritoriul lor.

Condițiile contractului de ipotecă sunt următoarele:

~cu privire la persoana care constituie ipoteca:

– să aibă capacitate deplină de exercițiu și capacitate de a înstrăina bunul imobil;

– să aibă capacitate de proprietar actual al bunului imobil adus în garanție.

~cu privire la imobilul adus în garanție:

– să fie în circuitul civil;

– să fie un bun prezent, existent la momentul constituirii ipotecii în patrimoniul persoanei care constituie ipoteca;

– să fie asigurat împotriva tuturor riscurilor, iar drepturile rezultând din polița de asigurare să fie cesionate în favoarea băncii.

~cu privire la contractul de ipotecă:

– să fie încheiat în formă autentică, în prezența părților, care se pot înfățișa înaintea notarului public, personal sau prin mandatari cu procură autentică;

– să fie semnat de toți proprietarii imobilului, inclusiv de soți, în cazul bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei.

Tipuri de ipoteci:

– ipoteca legală care ia naștere în virtutea unei dispoziții speciale a legii, fără a fi necesară încheierea unei convenții. Codul de procedură penală constituie o ipotecă legală cu caracter asigurator asupra bunurilor imobile sechestrate.

– ipoteca convențională care ia naștere din convenția părților, cu respectarea formelor prevăzute de lege. Ipoteca acceptată ca garanție la creditele acordate de bănci este o ipotecă convențională, care se constituie prin contract încheiat între bancă și proprietarul/ proprietarii bunului adus în garanție. Contractul trebuie să fie încheiat în formă autentică.

Acordul de voință al părților, consfințit în contractul de ipotecă, este inclus în actul autentic de ipotecare, care se înregistrează la registrul de bunuri imobiliare sau funciare din țara debitorului și respectă toate condițiile de formă și conținut impuse de legislația țării respective. Actul autentic al ipotecii este dat beneficiarului acesteia, care îl păstreză până când debitorul se achită de obligații, în caz contrar beneficiarul inițiază procedura de executare silită care va duce în cele din urmă la organizarea unei licitații.

1.3.2 Gajul

Gajul presupune remiterea de către debitor creditorului a unui bun (sau a unor documente, titluri care reprezintă bunul respectiv) care, în cazul în care datoria nu va fi achitată la scadență, va fi vândut și cu valoarea obținută se va acoperi datoria. Alături de gajul cu deposedare există și gajul fără deposedare. Adesea pentru a asigura o garantare suplimentară, exportatorii întăresc gajul cu o ipotecă.

Gajul este utilizat în cazul în care debitorul nu poate oferi o altă formă de garantare, fie că nu o poate obține, fie că este prea scumpă pentru posibilitățile sale financiare. Contractul de gaj este un contract accesoriu pentru că implică o obligație principală pe care o garantează și se stinge odată cu îndeplinirea acesteia.

Contractul de gaj poate fi civil (Codul civil, art. 1685-1966) sau comercial (Codul comercial, art. 478-489). Acesta se înregistrează la autoritatea locală autorizată în țara debitorului. Debitorul trebuie să fie proprietarul bunului gajat, trebuie să aibă capacitate deplină de exercitiu și în situația în care a gajat cu bunuri fungibile are dreptul să le înlocuiască cu altele de aceeași cantitate, specie și valoare. Creditorul gajist nu are dreptul să folosească bunul luat în gaj. Are obligația să întocmească documentele necesare pentru conservarea bunului, răspunde de pierderea sau deteriorarea lui, dacă acestea s-au produs din vina sa.

Se poate utiliza drept gaj orice bun mobil, corporal sau incorporal cu condiția de a se afla în circuitul civil. În practica de comerț internațional drept gaj sunt utilizate:

– titlurile de credit (cambia și biletul la ordin);

-creanțele și drepturile incorporabile (acreditive documentare irevocabile, contracte de export) . Gajarea contractelor de export are, în general, drept scop obținerea de credite necesare derulării contractului respectiv. Exportatorii gajează contractul de export la băncile din țara beneficiarului și obține moneda locală, evitând astfel riscul de transfer al valutei și, pierderile de curs valutar;

– hârtiile de valoare (obligațiuni și acțiuni), dacă sunt nominative, se pot gaja numai prin transfer înscris în registrele firmei respective cu mențiunea "pentru cauza de garanție", iar dacă sunt la purtător, se pot gaja prin simpla remitere de la debitor la creditor însoțită de preferință și de un act scris;

– bunurile mobile corporale.

Codul comercial român prevede posibilitatea constituirii gajului asupra produselor solului, prinse înca în rădăcini sau culese, asupra materiilor prime industriale, în stare de fabricare sau fabricate. Bunurile se depun în depozite sau în magazine generale, care eliberează pe numele depunătorului sau al altei persoane indicate de depunător (creditorul) recipsa warant sau alt titlu de depozit ce reprezintă marfa. Există riscul ca bunurile gajate să nu-și păstreze valoarea în timp, prețurile oscilând pe piața internațională, fapt pentru care se impune necesitatea asigurării lor, polița de asigurare fiind emisă la ordinul creditorului.

1.3.3 Depozitul bancar

Depozitul bancar este o garanție materială directă, dată de debitor creditorului său, din propriul patrimoniu și oferă avantajele simplității deosebite și a vitezei de executare.

Principalul dezavantaj al utilizării depozitului bancar, ca sursă de garantare, rezidă în faptul că orice asemenea depozit presupune o imobilizare de fonduri din partea debitorului pentru garantarea obligațiilor sale de plată. Din aceste considerente, depozitul bancar se utilizează pentru garantarea într-o anumită proporție (stand-by) a obligației de plată sau pentru sume mici.

Partenerii convin prin contractul comercial ca în contul operațiunii (vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii etc.) care formează obiectul contractului, garantarea plății să se facă prin constituirea unui depozit, indicându-se suma și moneda, la o bancă desemnată expres. Depozitul este constituit de debitor, cumpărător în favoarea unui beneficiar, de regulă, exportatorul. Depozitul se constituie la banca importatorului sau o terță bancară.

Este precizat un termen limită, față de un eveniment economic, de exemplu "30 de zile de la data expedierii mărfurilor atestată prin documentul de transport" în interiorul căruia debitorul este obligat să plătească. Dacă în acest interval, debitorul nu a plătit, în baza documentelor primite, banca automat plătește vânzătorul din depozitul bancar constituit în acest scop.

Depozitul bancar stand-by constituie forma cea mai utilizată în cazul contractelor încheiate pe perioade îndelungate și cu livrări ritmice de valori sensibil egale. Cunoscându-se valoarea maximă pe care o poate acoperi o livrare, debitorul constituie un depozit bancar de valoare echivalentă. Depozitul bancar se constituie pentru toată durata derulării contractului.

Depozitul poate fi executat de bancă pentru acoperirea oricărei tranșe livrate, în măsura în care cumpărătorul nu a plătit-o într-un anumit interval de timp.

În caz de executare a depozitului bancar, vânzătorul încetează livrările și nu le continuă decât în momentul în care cumpărătorul a reconstituit depozitul bancar.

Pentru exportator, avantajul constă în asigurarea ritmică a încasărilor pe măsura livrărilor, iar pentru importator dezavantajul imobilizării fondurilor este mult diminuat prin valoarea redusă a depozitului în raport cu valoarea totală a contractului.

Un risc neacoperit în cazul depozitului bancar este acela al falimentului debitorului. Suma aflată în depozitul bancar, în caz de faliment este înglobată în masa activelor falimentului, iar beneficiarul depozitului (vânzătorul) devine creditor.

Contul bancar escrow constituie o formă a depozitului bancar, prin care se înlătură riscurile rezultate din falimentul debitorului. Principala deosebire față de contul bancar pur este că, în timp ce acesta este un act juridic cu caracter unilateral – al debitorului depozitar, contul escrow este o înțelegere tripartită între depozitar – bancă – beneficiarul contului. Părțile contractante, prin exprimarea bilaterală a voinței realizează o înțelegere cunoscută sub denumirea de "escrow agrement". În esență, contul escrow are caracterul juridic a unei înstrăinări de patrimoniu (patrimoniul debitorului – înstrăinat băncii) cu clauza suspensivă.

Depozitul escrow nu se restituie niciodată deponentului, el fiind constituit în scop de plată.

Depozitul bancar poate constitui o garanție reală și în situația în care o bancă acordă un împrumut unui client al său. La prima vedere depozitul bancar este o garanție ideală deoarece îndeplinește cele mai multe din cerințele unei garanții:

-este ușor de evaluat;

-este accesibil oricând (dacă nu este constituit într-o altă monedă decât cea a împrumutului);

-se constituie sub forma unei sume fixe cunoscută de bancă.

Un dezavantaj al depozitului este legat de faptul că o bancă nu poate lua ca angajament legal de plată în favoarea unui terț propriile sale pasive.

În cazul în care depozitul este constituit în altă monedă decât cea în care s-a acordat împrumutul, la stabilirea depozitului drept garanție, banca trebuie să aibă în vedere riscurile rezultate din fluctuațiile cursului de schimb al celor două monede.

Capitolul II

Garanțiile în schimburile internaționale

2.1 Garanție – concept

Nici în legislația română, civilă sau comercială, nici în legislațiile altor țări, termenul de garanție nu are o definiție foarte exactă și umanim acceptată, cel mai frecvent, termenul este utilizat pentru a desemna orice tranzacție în care o persoană garantează pentru obligațiile asumate de o alta. Întrucât nu există dispoziții cu caracter general aplicabile oricărei forme de garanție, sunt reglementate doar diferite modalități de garanții și există anumite dispoziții cu caracter special proprii anumitor tipuri de garanții.

Unii autori au considerat că ar trebui să i se atribuie noțiunii de garanție un conținut mai larg. Astfel, a avea o garanție înseamnă a beneficia de un drept subiectiv prin exercitarea căruia beneficiarul s-ar putea proteja de consecințele păgubitoare ale unui fapt determinat.

Prin garanții ar trebui înțelese toate acele mijloace tehnice extrinseci raportului obligației, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligației sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc.

Prin garanție, în sens larg, se înțelege orice metodă, instrument sau angajament, accesoriu contractului comercial internațional pus la dispoziția sau emis în favoarea unui titular de drepturi, în virtutea contractului încheiat, capabil să asigure respectivului beneficiar realizarea certă a drepturilor garantate sau despăgubirea bănească corespunzătoare pentru daunele provocate de nerealizarea acestor drepturi.

În cadrul garanțiilor se disting următoarele părți implicate:

Ordonatorul garanției care este debitorul principal. Acestei părți contractante îi solicită beneficiarul (partenerul de contract) o garanție. În consecință, ordonatorul solicită unei terțe persoane, garantul, o garanție.

Beneficiarul garanției este cel în favoarea căruia garantul emite garanția.

Garantul este debitorul secundar, cel, care în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitorul principal, le îndeplinește el.

Într-o clasificare tradițională garanțiile se împart în raport cu izvorul și obiectul lor. După izvor, garanțiile sunt legale și convenționale, după cum își au sursa în lege sau în voința părților.

În funcție de obiect garanțiile pot fi grupate în:

-Garanții reale, care constau în afectarea specială a unuia sau mai multor bunuri pentru garantarea obligației. În grupa garanțiilor reale sunt incluse: gajul, ipoteca, privilegiile, clauzele penalizatoare, arvuna, etc.

-Garanțiile personale, care constau în angajamentul pe care o altă persoană fizică sau juridică, decât debitorul principal și-l asumă față de creditor de a executa el obligația, în cazul în care debitorul principal nu o va face. Garanțiile personale pot îmbrăca forma cauțiunii sau fidejusiunii și solidarității.

Garanția, indiferent de natura obligațiilor garantate sau de instrumentul de garantare utilizat, trebuie să răspundă anumitor cerințe de bază și anume:

-Existența unui patrimoniu independent de relația contractuală, suficient de mare și cert în timp pentru a acoperi obligația garantată;

-Garanția să fie astfel concepută încât să asigure beneficiarului dreptul și posibilitatea de a o executa, fără ca debitorul să se poată opune acestei executări;

-Beneficiarul garanției să aibă asigurată posibilitatea utilizării nestânjenite a rezultatului executării garanției (transferul valutar al fondurilor, dreptul de proprietate);

Garanțiile îndeplinesc următoarele funcții și anume:

– Să asigure stimularea respectării disciplinei contractuale, respectiv executarea la timp și în mod corespunzător a obligațiilor asumate de solicitantul garanției;

– Să asigure securitatea creditului;

– Să asigure economisirea de lichidități;

– Să constituie un înlocuitor al raportului de credit efectiv (operațiunile comerciale și de cooperare econome de cele mai multe ori greu să aprecieze capacitățile profesionale și financiare ale furnizorului. Cumpărătorul este, deci, interesat să solicite o garanție, care să dovedească faptul că vânzătorul este în măsură să furnizeze prestația oferită. În acest scop, vânzătorul cere unei bănci să stabilească o garanție de prestații. Garanția bancară utilizată ca instrument de securitate a plății se limitează în principiu, în comerțul interior, la acoperirea riscului de neefectuare a plății în cazul sistemului de plată pe bază de factură.

Garanția bancară reprezintă un angajament irevocabil asumat de o bancă de a plăti o sumă în numerar în cazul în care un terț nu își respectă obligațiile de livrare de marfă, prestare de servicii sau de plată. Garanția constituie un angajament prin ea însăși, independent de contratul încheiat între debitor și creditor. În momentul în care constituie garanția, banca se angajează să efectueze plata la prima cerere, dacă condițiile stipulate în garanție sunt îndeplinite. În principiu, garanțiile sunt supuse dreptului național al băncii emitente.

Banca, prin garanția bancară, nu garantează fapte, ci preia o obligație de plată, cu titlu reparatoriu pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui angajament asumat prin contract. În același timp, obligația de plată asumată de bancă este accesorie obligației debitorului principal, care s-a obligat la o anumită prestație prin contractul comercial. Garanția bancară are la bază instituția cauțiunii.

Cauțiunea bancară are un caracter secundar atât în intenție cât și în formă. Înțelegerea între părți este ca garantului să i se ceară plata numai în cazul în care ordonatorul nu șia îndeplinit obligația asumată prin contractul comercial. Adesea, cauțiunea impune demonstrarea incapacității de plată a debitorului principal prin acționarea sa în judecată. În raport cu poziția băncii garante, cauțiunea poate fi: simplă și solidară.

În raport cu condițiile de executare, cauțiunea poate fi:

– „La prima cerere”- când creditorul poate solicita executarea ei fără a demonstra că debitorul nu și-a îndeplinit obligația;

-“documentară”- când, pentru a pune în executare cauțiunea, trebuie să se demonstreze, cu act emanat de la terț, că debitorul nu și-a executat obligația.

Privită în ansamblu, garanția bancară îmbracă caracteristicile unui contract de garanție, adică este:

– Un contract consensual, întrucât se formează prin acordul de voință al părților;

– Un contract unilateral, deoarece cel care se obligă este numai garantul (banca), beneficiarul garanției neavând nici o obligație față de garant;

– Un contract cu titlu gratuit;

– Un contract subsidiar, întrucât însoțește obligația principală (din contractul comercial) și este determinat la aceasta.

Emiterea unei garanții bancare determină între părțile implicate trei raporturi juridice:

– Raportul juridic fundamental, ca rezultat al contractului comercial internațional, încheiat între importator și exportator;

– Raportul juridic de mandat, prin care debitorul principal împuternicește banca să garanteze executarea obligațiilor sale;

– Raportul juridic rezultat din contractul de garanție bancară, dintre bancă și beneficiarul garanției. În cazul în care debitorul principal nu-și îndeplinește obligațiile asumate prin contract, beneficiarul se adresează băncii garante pentru executarea garanției, respectiv încasarea banilor.

Garanția bancară reprezintă, de asemenea, o modalitate de contracarare a riscului de neefectuare a plății de către debitor prin angajarea irevocabilă a unei bănci de a plăti în locul debitorului respectiv, la cererea creditorului

De obicei, garanțiile se supun legislației naționale a băncii emitente.

Sunt cunoscute două metode de emitere a garanțiilor bancare, după cum urmează:

– Directă, prin utilizarea băncii din țara vânzătorului pentru a emite garanția în favoarea cumpărătorului extern;

– Indirectă, banca din țara vânzătorului împuternicește o bancă străină să emită o garanție în favoarea cumpărătorului.

Fiind partener în realizarea plăților internaționale, băncile pot deveni plătitor efectiv prin acordarea de garanții bancare uneia dintre părți.

În postura de debitor se poate să apară fie exportatorul, fie importatorul. Astfel, pentru garantarea ofertei, a bunei execuții și a restituirii avansurilor (garanții cerute de cumpărător), banca poate acorda o garanție bancară (la anumite niveluri valorice, de la 1-5% până la valoarea avansului încasat) exportatorului. În cazul în care apar abateri nefavorabile, iar exportatorul este pus în situația de a nu putea plăti, plata o face banca care a acordat garanția bancară.

Cele mai multe garanții bancare sunt cerute de importator, la solicitarea exportatorului sau a băncii sale. Riscul de neefectuare a plății de către cumpărător este mult mai mare și mai frecvent în relațiile internaționale.

Pentru garanțiile acordate, banca percepe comisioane și solicită un comportament cât mai corect din partea clientului care cere garanția respectivă. Pentru a nu-și imobiliza disponibilitățile în valută, băncile acordă, de regulă, garanții parțiale (la o parte din valoarea contractului) și pentru o perioadă limitată, stipulată expres sub forma unui termen limită de valabilitate.

O garanție intră în vigoare de la data la care este emisă, cu excepția în care, în textul ei se precizează expres că intrarea în vigoare a garanției va avea loc la o dată ulterioară sau că intrarea în vigoare constituie subiectul unor condiții specificate în garanție și sunt determinabile de către garant pe baza oricăror documente specificate în garanție.

Data la care expiră termenul de prezentare a cererii de plată specificat în garanție, va avea loc, în baza normelor uniforme, în ziua calendaristică specificată (data de expirare) sau va rezulta prin prezentarea către garant a documentului (lor) specificat (te) desemnând expirarea (eveniment de determină expirarea). Dacă în textul unei garanții sunt specificate deopotrivă: data de expirare și evenimentul ce determină expirarea, garanția va expira (își va înceta valabilitatea) de îndată ce oricare dintre acestea se va produce primul, indiferent dacă garanția sau orice amendament adus acesteia a fost restituit, sau nu.

2.2 Elementele unei garanții bancare

Deși există o mare diversitate de reglementări privind garanțiile bancare, diversitate determinată de dreptul național al fiecărui stat, acestea conțin, întotdeauna, anumite elemente comune, și anume:

a) părțile implicate (beneficiarul, ordonatorul);

b) scopul/obiectul garanției (de exemplu: În baza acestui contract cumpărătorul trebuie să plătească suma de … ca o plată în avans de …% din valoarea contractului în favoarea vânzătorului);

c) valoarea garanției (de exemplu: Luând în considerare condițiile de mai sus, noi Banca … vă dăm alăturat garanția și suntem de acord să plătim irevocabil suma de …);

d) formula de obligație (angajament) a băncii (de exemplu: Banca … este

de acord să plătească suma … la primirea primei dumneavoastră cereri făcută în scris);

e) termenele de plată;

f) condițiile și modul de executare;

g) valabilitatea garanției (de exemplu: Această garanție este valabilă în formă scrisă … la sau înaintea … după care dată obligația noastră … va înceta);

h) clauza privind legislația aplicabilă (de exemplu: Acestă lege va fi guvernată de legea română).

De regulă, fiecare element al garanției reprezintă obiect de negociere între parteneri. După convenirea textului, ordonatorul garanției solicită băncii sale emiterea garanției, după care garanția este transmisă beneficiarului direct sau prin intermediul băncii.

Sunt cunoscute mai multe tipuri de garanții, dar cele mai utilizate sunt următoarele:

– Garanții de participare la licitații; Acest tip de garanție este necesar în cazul ofertelor publice. Scopul unei garanții de participare la licitații este de a asigura fermitatea ofertei și seriozitatea ofertantului participant la licitație.

– Garanție de bună execuție a contractului; Aceste garanții sunt cele mai des întâlnite în practică. Scopul garanțiilor de bună executare este, așa cum rezultă și din denumirea lor, de a garanta îndeplinirea de către vânzător a obligației contractuale de a livra calitativ,cantitativ și la termen marfa.

– Garanția de bună funcționare; Această garanție este emisă înainte de începerea derulării contractului și este valabilă până în momentul expirării perioadei de garanție tehnică.

– Garanția de restituire a avansului; Această garanție acoperă obligația vânzătorului de a restitui, în cazul neexecutării contractului, suma sau sumele plătite în avans de către cumpărător. Termenul de valabilitate al garanției este până la momentul livrării complete a obiectului contractului.

– Garanția de întreținere; Aceste garanții sunt utilizate în special în cazul contractelor de construcții. Scopul lor este de a garanta întreținerea construcției terminate pe toată perioada de garanție.

– Garanția de reținere. Unele contracte prevăd reținerea unui anumit procent din valoarea fiecărei plăți, până la aprobarea și acceptarea proiectului de către cumpărător. Această garanție îi dă dreptul vânzătorului să-și încaseze suma integral, iar cumpărătorului să se asigure că aceste fonduri îi vor fi rambursate în cazul neîndeplinirii contractului.

Aproape toate tipurile de garanții menționate îmbracă forma garanției la cerere.

2.3 Garanțiile la cerere

În baza prevederilor Regulilor Uniforme privind garanțiile la cerere, o garanție la cerere reprezintă orice garanție, obligație sau alt angajament de plată, oricum ar fi denumită sau descrisă de o bancă, de o societate de asigurare sau de o altă persoană fizică sau juridică, dată în scris pentru plata unei sume de bani, la prezentarea, în conformitate cu termenii angajamentului asumat, a unei cereri de plată scrise și a oricăror alte documente (de exemplu, un certificat eliberat de un arhitect sau inginer, o hotărâre judecătorească sau comisie de arbitraj), care pot fi specificate în garanție, potrivit angajamentului asumat:

la cererea sau pe baza instrucțiunilor și pe răspunderea unei părți (ordonatorul) sau

la cererea sau pe baza instrucțiunilor și pe răspunderea unei bănci, societăți de asigurare sau a oricărei persoane fizice sau juridice (partea instructantă-contra-garant), acționând pe baza instrucțiunilor ordonatorului în favoarea unei alte părți (beneficiarul).

Garanțiile la cerere denumite și garanții la prima și simpla cerere sunt o formă a garanțiilor independente și conțin angajamentul băncii garante de a plăti o sumă la simpla cerere a beneficiarului, însoțită sau nu de documente (avalul bancar). Garanțiile independente sunt derivate din garanțiile solidare banca garantă angajându-se la plată debitor principal cu renunțarea benevolă la „beneficiile garantului solidar”.

Cu toate acestea banca poate totuși invoca două excepții:

1) excepția întemeiată pe bunele moravuri și ordinea publică de drept internațional, când se constată că scrisoare de garanție are la bază un contract comercial ilegal;

2) excepția cererii de executare abuzive, când banca garantă dispunând de probe sigure dovedește frauda beneficiarului garanției.

Scrisorile de garanție bancare la cerere impun obligativitatea de plată a băncii. Dacă o bancă primește o garanție la cerere, iar datele completate pe fața acesteia corespund cu termenii garanției, banca este obligată să o plătească vânzătorului.

În conformitate cu Regulile Uniforme privind garanțiile la cerere, toate garanțiile trebuie să stipuleze:

a) Ordonatorul;

b) Beneficiarul;

c) Garantul;

d) Tranzacția care cere emiterea garanției;

e) Suma maximă plătibilă și valuta în care se va efectua plata;

f) Data de expirare a garanției sau evenimentul care determină expirarea;

g) Termenii de plată ai garanției;

h) Orice prevedere de reducere a sumei garanției.

Garanțiile la cerere pot fi:

-Simple: sunt garanțiile în cazul în care beneficiarul cere, iar banca plătește, fără nici o condiție;

-Condiționate: sunt garanțiile în cazul în care beneficiarului i se pretinde ca pentru susținerea cererii să prezinte o documentație specifică.

În Regatul Unit al Marii Britanii, băncile care emit garanții trebuie să respecte următoarele criterii:

1.Garanția se emite pentru o sumă determinată de bani exprimată în lire sterline/Euro sau într-o altă valut;.

2. Limbajul utilizat în garanție trebuie să fie clar;

3.Garanția trebuie să expire la o dată specificată.

2.4 Reguli uniforme privind garanțiile la cerere

Avându-se în vedere rolul important al garanțiilor în comerțul internațional, Camera Internațională de Comerț și Industrie de la Paris, precum și alte organisme internaționale au dorit să standardizeze practicile și procedurile în domeniul garanțiilor. Astfel, în anul 1978, Camera Internațională de Comerț și Industrie de la Paris a elaborat “Regulile Uniforme pentru Garanții” numite “Publicația nr. 325” cu scopul de a asigura o uniformizare a practicilor bazate pe un echilibru echitabil între părțile contractante.

Aceste reguli au avut ca obiectiv principal rezolvarea problemelor legate de executarea abuzivă a garanțiilor, prin stabilirea cadrului juridic referitor la dreptul beneficiarului garanției cu privire la solicitarea executării garanției.

Deși Publicația nr. 325 continuă să fie utilizată, evoluția practicii internaționale a evidențiat în timp limitele acesteia. Drept urmare, în anul 1992, Camera Internațională de Comerț și Industrie de la Paris a emis un nou set de reglementări numit “Reguli Uniforme pentru Garanțiile la Cerere ” sau ”Publicația nr. 458” cu aplicabilitate din ianuarie 1995.

Aplicarea regulilor prevăzute în Publicațiile nr. 325 și nr. 458 este voluntară, respectiv ele se aplică acelor garanții în al căror text se precizează expres că nu sunt supuse uneia din publicațiile menționate.

În prezent, atât băncile din România, cât și băncile din străinătate utilizează Publicațiile nr. 325 și nr. 458 care sunt în vigoare.

Prima funcție a Regulilor Uniforme privind garanțiile la cerere este de a codifica regulile de bună practică la care părțile subscriu prin încorporarea regulilor în contractele lor. Astfel, Regulile asigură un cadru contractual al relațiilor dintre garant și beneficiar, dintre partea instructantă și garant, precum și dintre ordonator și garant sau al părților instructante.

Textul Regulilor conține 28 articole împărțite în 6 secțiuni, după cum urmează:

– Scopul și aplicabilitatea Regulilor;

– Definiții și prevederi generale;

– Obligații și responsabilități;

– Cereri;

– Prevederi privind termenul de expirare;

– Legea care guvernează garanția.

Cele trei principii fundamentale care guvernează garanția la cerere sunt:

– Independența garanției față de tranzacție;

– Caracterul documentar al garanției;

– Garantul este implicat numai dacă apar pe fața garanției cereri sau alte documente pentru a menționa că sunt conforme cu garanția.

Una dintre cele mai importante părți ale Regulilor este Secțiunea C care se referă la obligațiile și responsabilitățile părților. Acestea sunt de trei feluri: să examineze, să informeze și să transmită.

Principalele probleme cu care se confruntă exportatorii din cauza garanțiilor sunt:

– Efectul pe care îl produc garanțiile asupra rating-ului de credit al exportatorului;

– Prelungirea neautorizată a unei garanții;

– Efectuarea incorectă a plății garanției.

În conformitate cu Regulile Uniforme privind garanțiile la cerere, toate garanțiile trebuie să stipuleze:

– Ordonatorul;

– Beneficiarul;

– Garantul;

– Tranzacția care cere emiterea garanției;

– Suma maximă plătibilă și valuta în care se va efectua plata ;

– Data de expirare a garanției sau evenimentul care determină expirarea;

– Termenii de plată ai garanției;

– Orice prevedere de reducere a sumei garanției.

În practica bancară pentru garanția la cerere se practică termenii de garanție bancară sau scrisoare de garanție bancară, uneori angajament de plată sau obligație de plată.

Din regulile aplicabile garanțiilor la cerere, din Publicația nr. 458 rezultă următoarele trăsături fundamentale ale acestora:

– caracterul abstract al angajamentului de plată în sensul că obligația garantului de a plăti devine obligatorie numai din momentul emiterii ei și cu condiția ca această garanție să nu fie respinsă de beneficiarul ei;

– independența garanției față de relația contractuală de bază care a garantat-o întrucât, deși în textul garanției se poate face referire la contract comercial de bază, pe garant și pe beneficiar îi vizează doar drepturile și obligațiile ce rezultă din garanție;

– independența garanției față de contractul încheiat între ordonator și garant. Garantul nu poate refuza plata pe motiv că ordonatorul nu a transmis fondurile;

– caracterul documentar al garanției având în vedere atât faptul că garanția este un document scris, în care sunt precizate anumite elemente obligatorii, cât și condiția efectuării plății, respectiv cererea scrisă însoțită sau nu de documente;

– obligativitatea garantului de examinare a documentelor referitoare la conformitatea aparentă a documentelor cu cerințele garanției.

Garanția la cerere oferă beneficiarului dreptul de a cere plata imediată, iar garantul și ordonatorul nu pot invoca nici o obiecție de refuz a plății. Chiar dacă ulterior executarea abuzivă este dovedită, ca și în cazul acreditivului, banca plătește documente prezentate în regulă.

Condițiile și modul de executare a garanției reprezintă documentele convenite între părți și menționate în textul garanției, pe care beneficiarul acesteia trebuie să le prezinte pentru executarea garanției bancare. Din acest punct de vedere garanțiile bancare pot fi:

– necondiționate, care dau posibilitatea executării plății la prima și simpla cerere, formulată în scris, prin care se precizează că ordonatorul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate. Forma scrisă, conform art. 2b din Publicația nr. 458, include și o teletransmisie autentificată sau un mesaj informatic controlat (ex.: SWIFT). Aceste garanții sunt preferate de beneficiari dată fiind executarea rapidă, eliminarea probelor și discuțiilor cu ordonatorul. Garanția necondiționată prezintă riscul unei executări fără justă cauză, dar, în compensație, are avantajul că acțiunea civilă de recuperare a sumelor este mai ușoară decât în cazul garanției condiționate;

– condiționate, în textul cărora se face precizare că plata se va face numai pe baza unor dovezi scrise sau a unor documente care să ateste neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligației garantate.

Executarea acestei garanții presupune o cerere de executare, adresată de beneficiar băncii garante, însoțită de documentele justificative precizate în textul garanției. Aceste documente pot emana de la terți (documentul de transport emis de un cărăuș), de la ordonatorul garanției (proces-verbal de recepție a mărfii) sau de la beneficiarul garanție (chitanțe, titluri de credit, simpla declarație a acestuia). Acest tip de garanție prezintă pentru beneficiar dezavantajul întârzierii plății până când se face dovada prin documente.

Intrarea în vigoare este menționată sub forma datei și locului emiterii garanției. Această dată este stabilită clar în funcție de momentul producerii actului generator de creanță.

Valabilitatea este perioada de timp în care beneficiarul garanției poate cere executarea acesteia. Termenul de valabilitate este precizat, de obicei, printr-o dată calendaristică certă și expiră la sediul băncii garante. Drept urmare, cererea de executare emisă de beneficiarul garanției trebuie să ajungă, însoțită sau nu de documente, înainte sau cel mult la data menționată în text. După această dată banca nu mai este obligată să plătească, iar beneficiarul nu mai poate încasa garanția.

Termenul de valabilitate mai poate fi precizat și în funcție de un fapt care atrage expirarea, însemnând prezentarea unui document privitor la expirare.

De exemplu o garanție pentru participare la licitație poate cere pentru dovedirea expirării valabilității prezentarea de către beneficiar a unui document care certifică primirea de către acesta a garanției de bună execuție.

Termenul de valabilitate se stabilește în raport cu obiectul garanției și trebuie să fie mai mare cu aproximativ 15-45 de zile, interval necesar beneficiarului să întocmească anumite formalități (de protest, de punere în întârziere la plată) și pentru timpul necesar executării garanției, inclusiv timpul de curier. În practică, valabilitatea unei scrisori de garanție poate fi prelungiră și automat în funcție de îndeplinirea anumitor evenimente, menționate expres în textul garanției (amânarea livrării prelungește automat valabilitatea garanției).

În țări ca Iran, Algeria, Liban, Iordania se cere ca scrisorile de garanție bancară să fie emise fără valabilitate determinată, iar în țări ca Turcia, Siria, Thailanda, chiar dacă în garanție este menționat un termen de valabilitate, obligația asumată de banca garantă nu se stinge decât în momentul în care originalul scrisorii de garanție bancară este restituit acesteia, însoțit de comunicarea scrisă a beneficiarului privind încetarea oricărei obligații a băncii garante. De altfel, restituirea garanției se impune ca o practică bancară generalizată și numeroase legislații naționale, printre care și cea română, solicită acest lucru.

Încetarea obligației de plată a băncii garante are loc atunci când garanția expiră și nu s-a primit cererea de plată din partea beneficiarului, când garanția este anulată prin restituirea originalului băncii garante și când garanția este anulată prin forța legii avându-se în vedere sechestrul, frauda sau reaua credință dovedită.

Clauza de legislație privește legea care guvernează garanția în caz de litigiu. De obicei, aceasta este stabilită de banca garantă în conformitate cu jurisdicția locului unde a fost emisă garanția. În lipsa unei astfel de prevederi, Publicația nr. 458, art. 27 și 28, prevede că legea aplicabilă este a sediului sucursalei care a emis garanția. În cazul în care părțile nu au stabilit competența unui anume tribunal, Publicația nr. 458 prevede că diferendele vor fi reglementate exclusiv de către tribunalul competent al țării unde banca garantă își are sediul.

Clauza de reducere se referă la diminuarea automată a obligațiilor băncii garante proporțional cu plățile efectuate în contul garanției respective.

Prin clauza de identificare banca garantă solicită ca cererea de executare și documentele justificative să-i parvină prin canal bancar, însoțite de declarația băncii respective, prin care să certifice că semnăturile ce figurează pe documentele remise sunt autentice.

CAPITOLUL III

Scrisoarea de garanție bancară

3.1 Garanția de participare la licitație

Garanția bancară este un angajament irevocabil asumat în scris de o bancă (bancă garantă), în favoarea unei persoane, denumită beneficiarul garanției, de a plăti acestuia o sumă de bani, în cazul în care o altă persoană, denumită ordonator, în contul căruia se emite garanția, nu a onorat o anumită obligație asumată printr-un contract sau a onorat-o defectuos față de beneficiarul garanției.

În România, pentru garanția bancară se utilizează termenul de scrisoare de garanție.

Scrisoarea de garanție bancară reprezintă un înscris prin care o bancă denumită garantă se angajează irevocabil, în cazul în care o persoană fizică sau juridică denumită debitor principal, nu va plăti la un anumit termen o sumă determinată și indicată în mod expres în scrisoare, să plătească ea însăși suma neachitată, în favoarea unei alte persoane fizice sau juridice denumită beneficiar, la prima cerere a acestuia. Scrisoarea de garanție bancară trebuie să conțină cel puțin următoarele elemente:

– Denumirea și adresa băncii garante;

– Denumirea și adresa persoanei garante;

– Numele și adresa beneficiarului garanției;

– Obiectul garanției;

– Valoarea garanției;

– Termenul de valabilitate o garanției;

– Clauze speciale etc.

Există mai multe tipuri de scrisori de garanție bancară și anume: de participare la licitație, de bună execuție, de neefectuare a plății, de restituire a avansului, de plată, de admisie temporară, de compensație pentru export prealabil, pentru exportul în consignație, contragaranția.

Garanția de participare la licitații

Prin invitația de participare la o licitație de cumpărare internațională și prin caietul de sarcini aferent acesteia organizatorii licitației solicită ofertaților (exportatorilor) prezentarea alături de ofertă a unei scrisori de garanție bancară de participare la licitație, având scopul de a asigura organizatorii de bonitatea și seriozitatea ofertanților.

Părțile implicate sunt:

– Ofertantul (exportatorul), în calitate de debitor principal, ordonă băncii sale emiterea unei garanții de participare la licitație;

– Organizatorul licitației (importatorul) – beneficiarul garanției;

– Banca garantă – banca din țara exportatorului ofertant (sau dintr-o terță țară).

Obiectul garanției îl constituie dreptul organizatorului de a o executa în cazul în care ofertantul își retrage sau modifică oferta înainte de adjudecare, în cazul în care ofertantul, câștigând licitația, refuză să semneze contractul sau, încheind contractul, refuză să ofere o garanție de bună execuție a acestuia.

Suma încasată este destinată să acopere diferența de preț dintre ofertantul câștigător și al doilea clasat, costurile determinate de organizarea unei noi licitații sau eventualele daune provocate de beneficiarul garanției pentru întârzierea contractului comercial propus a fi încheiat după adjudecare.

Valoarea garanției poate fi exprimată procentual (între 2 și 10% din valoarea ofertei) sau, mai rar, în valoare absolută.

Valabilitatea acestei garanții corespunde termenului de valabilitate a ofertei ținând cont de termenul de evaluare a ofertelor și de adjudecare a câștigătorului licitației. Garanția expiră în momentul încheierii contractului și al prezentării garanției de bună execuție. În textul garanției este specificată o limită ce nu poate fi executată. Prelungirea valabilității se poate face în situația în care se preconizează depășirea termenului de evaluare a ofertelor și respective a termenului de adjudecare.

Neexecutarea garanției și returnarea ei băncii garante de către beneficiar (organizatorul licitației) se face după adjudecare, în situația în care ordonatorul (ofertantul) nu a câștigat licitația sau după încheierea contractului, în situația în care ofertantul a câștigat licitația.

Uneori importatorii menționează în caietul de sarcini un model pentru scrisoarea de garanție de participare la licitație, alteori conținutul acesteia este lăsat la voia ofertantului sau a băncii garante.

O scrisoare de garanție bancară de participare la licitație se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție bancară de participare la licitație

Localitatea

Data

Către: beneficiarul garanției (organizatorul licitației)

Clientul nostru (ordonatorul garanției, ofertantul în cadrul licitației) numit participant la licitația organizată de dvs. în data de ………………..

v-a remis oferta nr…………… prin instalația …………. în valoare de ………………….(suma, valuta), conform caietului de sarcini nr…………./data. Caietul de sarcini menționat prevede obligația participantului la licitație de a vă plăti suma de……….. în cazul în care modifică sau revocă oferta în timpul valabilității acesteia sau în cazul în care refuză semnarea contractului în condițiile ofertei și în perioada fixată, după ce i s-a adjudecat licitația. Față de cele de mai sus, ne angajăm irevocabil și necondiționat să vă plătim suma de ……………….. la prima și simpla dvs. cerere declarând neândeplinirea de către participant a obligațiilor de mai sus. Vom efectua plata în virtutea acestei scrisori renunțând la beneficiul diviziunii și discuțiunii, fără a avea dreptul de a invoca, pentru a ne opune plății solicitate, vreo obiecție sau excepție din partea noastră sau a participantului sau restricții valutare de care participantul s-ar putea prevala și fără ca dvs. să fie necesar să faceți apel contra participant printr-un tribunal sau arbitraj. În scopul identificării, cererea dvs. de plată ne va fi prezentată prin intermediul unei bănci de prim rang, care să confirme faptul că semnăturile sunt angajante pentru dvs.

Scrisoarea de garanție este valabilă până la data de ………….. și expiră în totalitate și automat dacă cererea dvs. scrisă de plată împreună cu confirmarea semnăturilor de către o bancă de prim rang nu ne parvin până la această dată inclusiv.

Semnătura băncii garante

Sursa: Union de Banques Suisses, -“Manual de operațiuni documentare în comerțul exterior”, Ed. Economistul și Markedit s.r.l., București, 1992, pag 97

3.2 Garanția de bună execuție

Obiectul acestei garanții îl constituie obligația vânzătorului de a livra întocmai, din punct de vedere calitativ și cantitativ, marfa convenită și efectuarea livrărilor conform termenelor de livrare stabilite în contract.

Părțile implicate sunt:

– Ordonatorul garanției (exportatorul);

– Beneficiarul garanției (importatorul);

– Banca garantă(de regulă, banca exportatorului).

Valoarea garanției se precizează în contractul de bază ca procent (5-20%) din valoarea mărfurilor sau prestației (construcții, montaj, execuție).

Această sumă este destinată să acopere lipsurile cantitative ale mărfii, penalizările pentru nelivrare sau livrare cu întârziere sau orice alte prejudicii cauzate cumpărătorului prin neexecutarea sau executarea incompletă sau defectuoasă a contractului.

Acest tip de garanție se emite înainte de începerea derulării contractului comercial și are valabilitatea până la recepția definitivă a mărfii sau prestației.

Pentru exportator este de preferat ca scrisoarea de garanție să fie condiționată, respectiv executarea ei să impună prezentarea de către importator a unor documente doveditoare că obligația garantată nu a fost îndeplinită sau a fost îndeplinită defectuos. Pentru ca ordonatorul garanției (exportatorul) să nu se poată opune plății este bine ca documentele specificate în garanție (document de transport, situația lucrărilor de la construcții-montaj, atestat de calitate, analize chimice etc) să emane de la un terț.

Pentru importator sunt avantajoase garanțiile de bună execuție necondiționate cu renunțarea expresă la beneficiile și excepțiile garantului solidar, astfel încât la prima și simpla cerere să fie executată garanția.

O scrisoare de garanție de bună execuție se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție bancară de bună execuție

Localitatea

Data

Către: beneficiarul garanției

Ați încheiat în data de……………. cu compania…………………..contractul nr………… privind livrarea de……………. . S-a solicitat stabilirea unei garanții bancare pentru asigurarea efectuării corespunzătoare a livrărilor.

La cererea companiei beneficiare, ne angajăm să efectuăm plata către dvs. la prima cerere, indiferent de valabilitatea și de efectele contractului menționat și fără a ține cont de drepturile de obiecție ce rezultă din acest contract, pentru orice sumă până la suma de ……………….. în momentul primirii cererii dvs. de efectuare a plății, scrise și semnate, și a confirmării scrise a faptului că societatea ordonatoare nu a efectuat livrarea mărfurilor comandate sau a livrat mărfuri care nu corespund celor specificate în contractul menționat.

În scopul identificării, cererea de efectuare a plății și confirmarea ne vor fi prezentate prin intermediul unei bănci de prim ordin, care să confirme faptul că semnăturile de pe aceste documente sunt angajante pentru firma dvs.

Garanția este valabilă până la data de …………….. și expiră în totalitate, în mod automat, în cazul în care cererea de efectuare a plății și confirmarea dvs. scrisă împreună cu confirmarea semnăturilor de către o bancă de prim ordin nu ne parvin până la această dată inclusiv.

Prezenta garanție este supusă legii țării băncii garante.

Semnătura băncii garante

Sursa: Union de Banques Suisses, -“Manual de operațiuni documentare în comerțul exterior”, Ed. Economistul și Markedit s.r.l., București, 1992, pag 99

3.3 Garanția de restituire a avansului

Plățile în avans în cadrul contractelor constituie un procedeu de finanțare a exporturilor și un mijloc de acoperire a riscurilor exportatorilor legate de întreruperea raporturilor contractuale din vina cumpărătorilor. În același timp, cumpărătorul își pune problema recuperării avansului în cazul în cazul nerealizării contractului din vina vânzătorului sau a unor cauze independente de acesta. Avansul trebuie restituit de către vânzător, altfel constituind o îmbogățire fără justă cauză, principiu recunoscut în toate sistemele juridice.

În cazul contractelor de valori mari, cumpărătorul efectuează plata unui avans sau mai multe plăți eșalonate pentru acoperirea cheltuielilor care au loc la început, sau pe parcursul executării produselor, înainte de livrarea mărfurilor. El își asumă un risc făcând această plată pentru o lucrare sau marfă de care urmează să beneficieze în viitor. Se poate întâmpla ca, în final, să nu fie mulțumit deoarece marfa poate prezenta deficiențe, iar lucrarea executată poate fi sub standardele de calitate cerute.

Părțile implicate sunt:

– Ordonatorul garanției (exportatorul);

– Beneficiarul garanției (importatorul);

– Banca garantă (banca exportatorului).

Obiectul garanției îl constituie acoperirea riscurilor cumpărătorului de nerestituire a plăților în avans în cazul încetării relațiilor contractuale sau neexecutării contractului din vina vânzătorului.

Valoarea garanției este egală cu suma plătită în avans de importator și stipulată în contract sub forma unei cote procentuale din valoarea întregii mărfi, completată cu obligația plății unei dobânzi pe perioada dintre momentul acordării avansului și cel al restituirii acestuia de vânzător. Specific acestei garanții este că valoarea garanției se diminuează proporțional cu procentul de avans încasat, pe măsura executării obligațiilor furnizorului, atestate prin prezentarea documentelor contractuale (documente de livrare, situații de lucrări, etc).

Valabilitatea garanției se întinde, de regulă, până la îndeplinirea obligației de livrare, cu luarea în considerare a următoarelor aspecte:

– Intrarea în vigoare a garanției să fie condiționată de încasarea avansului de exportator;

– Valoarea garanției să se diminueze proporțional cu procentul avansului pe măsura executării obligațiilor vânzătorului și, deci, valabilitatea să fie stabilită în raport cu ultimul termen contractual de livrare sau de executare a prestațiilor;

– Clauza de prelungire automată a valabilității garanției să fie prezentă, în cazul în care părțile contractante convin extinderea termenelor de îndeplinire a obligațiilor contractuale.

O scrisoare de garanție bancară de restituire a avansului se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție bancară de restituire a avansului

Localitatea

Data

Către: beneficiarul garanției

Ați încheiat în data de ………………. cu compania ………………..contractul nr. ………………. privind livrarea de ………………….. la prețul de……………….. . Conform prevederilor contractului, urmează să efectuați o plată în avans în valoare de…………………. către compania ………………………….. . S-a solicitat stabilirea unei garanții bancare pentru returnarea avansului, în cazul în care mărfurile nu se vor livra conform prevederilor contractuale sau avansul nu va fi restituit.

La cererea companiei beneficiare, ne angajăm irevocabil să vă returnăm, la prima cerere, indiferent de valabilitatea și de efectele contractului menționat și fără a ține cont de drepturile de obiecție ce rezultă din acest contract, avansul în sumă de ………………… în momemtul primirii cererii dvs. de efectuare a plății, scrise și semnate, și a confirmării scrise a faptului că societatea ordonatoare nu a efectuat livrarea mărfurilor comandate sau a livrat mărfuri care nu corespund celor specificate ăn contractul menționat.

În scopul identificării, cererea de efectuare a plății și confirmarea ne vor fi prezentate prin intermediul unei bănci de prim ordin, care să confirme faptul că semnăturile de pe aceste documente sunt angajante pentru firma dvs.

Valoarea garanției se va reduce în mod automat, proporțional cu valoarea fiecărei livrări parțiale, în momentul primirii de către noi a unei copii a facturilor emise de compania ordonatoare.

Garanția este valabilă până la data de ………………… și expiră în totaliatate, în mod automat, în cazul în care cererea de efectuare a plății și confirmarea dvs. scrisă împreună cu confirmarea semnăturilor de către o bancă de prim ordin nu ne parvin până la această dată inclusiv.

Garanția intră în vigoare numai după primirea de către noi a avansului în favoarea companiei ordonatoare.

Prezenta garanție este supusă legii țării băncii garante.

Semnătura băncii garante

Sursa: Union de Banques Suisses, -“Manual de operațiuni documentare în comerțul exterior”, Ed. Economistul și Markedit s.r.l., București, 1992, pag 101

3.4 Garanția de plată

Garanția de plată este cea mai importantă, din punctul de vedere al derulării contractelor comerciale internaționale. Ea poate fi utilizată, prin definirea și adaptarea obiectului ei, plăților derulate prin: acreditiv documentar cu plata prin acceptare, incaso documentar sau simplu (plata efectelor de comerț), ordin de plată la livrare sau la termen, garantarea acordării avalului pe efecte de comerț sau a efectuării plății ratelor scadente în cazul vânzării mărfurilor prin credit furnizor.

Părțile implicate sunt:

– Ordonatorul garanției (importatorul);

– Beneficiarul garanției (exportatorul);

– Banca garantă (banca importatorului);

Obiectul garanției îl constituie acoperirea obligațiilor cumpărătorului de a plăti prețul contractual, stabilit drept contravaloare a mărfurilor sau prestațiilor primite.

Valoarea garanției este egală cu contravaloarea mărfurilor sau prestațiilor efectuate/livrate de exportator. Caracteristic acestei garanții este faptul că exportatorul se poate adresa spre plată direct băncii emitente, de cele mai multe ori prezentând documente, precizate în mod expres în textul garanției, care să ateste că și-a îndeplinit obligațiile contractuale (factura comercială, documentul de transport, certificatul de calitate). În cazul unor livrări în tranșe, valoarea garanției de plată poate fi mai mică decât valoarea contractului (la nivelul unei livrări sau chiar două), astfel, dacă importatorul nu efectuează plata până la termen a unui lot de marfă, atunci se poate solicita plata în cadrul garanției și se stopează livrările.

Valabilitatea garanției este corelată cu termenul de livrare, la care se adaugă un număr de zile care să permită demersurile necesare executării garanției.

O scrisoare de garanție bancară de plată se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție bancară de efectuare a plății

Localitatea

Data

Către: beneficiarul garanției

Ați încheiat în data de………………….. cu compania…………………. contractul nr………………….la prețul total de……………………. .Conform prevederilor acestui contract, plata mărfurilor trebuie asigurată printr-o scrisoare degaranție bancară.

La cererea companiei beneficiare, ne angajăm irevocabil să efectuăm plata, la prima cerere, indiferent de valabilitatea și de efectele contractului menționat și fără a ține cont de drepturile de obiecție ce rezultă din acest contract, a contravalorii mărfii până la concurența sumei de…………….. în momentul primirii cererii dvs. de efectuare a plății, scrise și semnate, care să ateste că:

Ați livrat companiei …………………. mărfurile prevăzute în contractul menționat mai sus;

La scadență nu vi s-a efectuat plata sumei pe care ne-o reclamați în virtutea garanției noastre.

Cererea dvs. va fi însoțită de următoarele documente care să ateste că v-ați îndeplinit obligația contractuală de livrare a mărfii:

Factură-1 copie

Document de transport-1 copie

Orice plată efectuată pe baza acestei garanții va avea ca efect reducerea angajamentului nostru.

În scopul identificării, cererea de efectuare a plății și documentele care atestă livrarea ne vor fi prezentate prin intermediul unei bănci de prim ordin, care să confirme că semnăturile de pe aceste documente sunt angajante pentru firma dvs.

Garanția este valabilă până la data de …………………. și expiră în totalitate, în mod automat, în cazul în care cererea de efectuare a plății și documentele care atestă efectuarea livrării împreună cu autentificarea semnăturilor dumneavoastră de către o bancă de prim rang nu ne parvin până la această dată inclusiv.

Prezenta garanție este supusă legii țării băncii garante.

Semnătura băncii garante

Sursa: Union de Banques Suisses, -“Manual de operațiuni documentare în comerțul exterior”, Ed. Economistul și Markedit s.r.l., București, 1992, pag 91

3.5 Garanția de admisie temporară

Admisia temporară este o sintagmă ce desemnează ansamblul activităților privind trimiterea în străinătate sau primirea în țară a unor mărfuri fără plata taxelor vamale.

Această garanție, deși are în vedere o relație economică internațională se emite în favoarea unei autorități locale, vamale, din aceeași țară cu garantul și ordonatorul.

Ideea de bază a admisiei temporare este că mărfurile, după un termen dat, se vor reîntoarce în țara de origine, cum este cazul utilajelor folosite la lucrări de construcții montaj, exponatelor prezentate la târguri și expoziții internaționale, dotărilor agențiilor, reprezentanțelor, consulatelor, ambasadelor, mărfurilor în consignație etc. Există, însă, riscul ca aceste mărfuri să fie vândute pe piața locală cu sustragerea de la plata taxelor vamale, fapt pentru care se recurge la garanția de admisie temporară.

Obiectul garanției îl constituie asigurarea administrației vamale că banca garantă va plăti taxele vamale aferente intrării mărfurilor în țara importatorului, în cazul în care ordonatorul nu procedează la returnarea lor în țara de origine sau la casarea acestora.

Părțile implicate sunt:

– Ordonatorul (importatorul);

– Beneficiarul (administrația vamală din țara importatorului);

– Banca garantă (banca importatorului).

Valoarea garanției se situează la nivelul potențial al taxelor vamale potrivit încadrării mărfurilor respective în grupele prevăzute în tariful vamal din țara importatoare.

Valabilitatea garanției trebuie să se întindă până după momentul desemnat pentru scoaterea din evidențele vamale a mărfurilor respective, adică după ce are loc înapoierea mărfurilor în țara de origine, după terminarea lucrărilor de construcții-montaj, închiderea expoziției sau târgului, etc. Indiferent de modalitate, scoaterea din evidențele vamale fără plata taxelor vamale trebuie să se facă în interiorul valabilității garanției și în baza unui document ce atestă ieșirea din țară a mărfurilor respective.

O scrisoare de garanție de admisie temporară se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție de admisie temporară

Data emiterii……………..

Data expirării…………….

Către,

Confirmăm prin prezenta scrisoare că garantăm plata în favoarea vămii…………….. până la concurența sumei de………………. a valorii taxelor vamale aferente operațiunilor temporare efectuate de dumneavoastră.

Dacă la expirarea termenului de valabilitate a operațiunii temporare, taxele vamale se datorează, acestea vor fi achitate vămii din contul……………. deschis la unitatea noastră, iar în lipsa de disponibilități, din contul de împrumut nr. …………… .

În caz de neconformare, unitatea vamală va trimite documentele de decontare fără acceptul dumneavoastră pentru a încasa direct suma dorită.

Banca garantă

Sursa: Negruș M.-“Plăți și garanții internaționale”, Ed. All, București, 1996, pag 342

3.6 Garanția de compensație pentru export prealabil

Compesația reprezintă o soluție în afacerile economice pentru reducerea efortului și riscului valutar. Contractul care se încheie cuprinde clauza de compensație, prin care se prevede că plata mărfurilor importate se va face printr-un export de valoare egală.

Interesate de acest tip de operațiuni sunt, în general, firmele care nu au disponibilități să plătească importul în valută fiind în postura de a exporta primele. În acest context, apare riscul ca partenerul de contract să livreze cu întârziere sau să nu mai livreze deloc marfa în contrapartidă. Pentru a contracara acest risc, prin alte metode, se poate apela la scrisoarea de garanție bancară emisă în favoarea celui care exportă primul.

Obiectul garanției îl constituie angajamentul băncii garante de a plăti contravaloarea mărfurilor primului exportator, livrate în vederea compensării, în cazul în care partenerul de contract nu-și îndeplinește angajamentul ca, într-un anumit termen, să livreze mărfurile în compensare.

Valoarea garanției este egală cu valoarea mărfurilor care urmează a fi livrate primele. Dacă primul exportator dorește să fie sigur că partenerul de contract va respecta termenele de livrare pentru marfa în compensație, poate solicita introducerea în textul garanției a unei clauze privind plata de penalități pentru întârzieri în livrare.

Valabilitatea garanției este stabilită la un anumit număr de zile după expirarea termenelor de livrare ale celui de-al doilea exportator.

O scrisoare de garanție pentru export prealabil se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție bancară de compensație

Către, (primul exportator),

Ne referim la contractul nr…………/data……încheiat de dumneavoastră cu firma……………….., contract prin care cele două părți s-au obligat după cum urmează:

– firma (primul exportator)……… va livra în compensație,………în cantitatea……… la prețul de……., în valoare totală de……, la următoarele termene…… . Dovada îndeplinirii acestor obligații se va face prin prezentatrea următoarelor documente………, care ne vor fi emise împreună cu instrucțiunile de eliberare a documentelor către exportatorul în compensație, la îndeplinirea de către acesta a obligațiilor asumate de livrare în compensație sau de plată;

– firma (al doilea exportator)……… va livra în compensație,…… în cantitatea…… la prețul de……, în valoare totală de ………, la următoarele termene…… . Dovada îndeplinirii acestor obligații se face prin prezentarea următoarelor documente………, care ne vor fi remise împreună cu instrucțiunile de eliberare a documentelor primului exportator.

Prin același contract, exportatorul în compensație s-a obligat ca în cazul neîndeplinirii obligației contractuale, în condițiile de cantitate, calitate și termene de livrare convenite, să plătească contravaloarea mărfurilor primite plus o dobândă de…….%, calculată de la data prevăzută în contractul lpentru livrarea în compensație până la data plății efective.

Față de cele menționate mai sus, ne angajăm irevocabil și necondiționat să vă plătim până la concurența sumei …………. plus dobânda, în cazul în care exportatorul în compensație nu va fi în măsură să dovedească, prin prezentarea documentelor solicitate în textul prezentei garanții, îndeplinirea obligațiilor asumate contractual. În virtutea acestei garanții, vom efectua plata la prima și simpla dumneavoastră cerere, renunțând la beneficiul diviziunii și discuțiunii, fără a avea dreptul de a invoca – pentru a ne opune plății solicitate – vreo obiecție sau excepție din partea noastră sau din partea exportatorului în compensație sau restricții de devize de care respectiva firmă s-ar putea prevala și fără a fi necesar ca dumneavoastră să faceți apel contra acestei firme printr-un tribunal sau arbitraj.

Valabilitatea prezentei scrisori de garanție expiră la……… zile după ultima livrare efectivă efectuată de dumneavoastră sau după efectuarea plății garantate.

Imediat ce devine fără obiect, prezenta scrisoare de garanție ne va fi restituită pentru anulare.

Banca garantă

Sursa: Union de Banques Suisses, -“Manual de operațiuni documentare în comerțul exterior”, Ed. Economistul și Markedit s.r.l., București, 1992, pag 109

3.7 Garanția pentru exportul în consignație

Prin contractul de consignație, consignantul încredințează consignatarului mărfuri spre a le vinde, în nume propriu, la un preț stabilit, pe contul consignantului, cu obligația de a-i fi remisă valoarea obținută sau de a i se restitui marfa. Consignantul riscă fie să nu i se plătească contravaloarea mărfii vândute de către consignatar, fie să nu i se mai restituie deloc sau în aceeași stare mărfurile cedate în consignație și nevândute. Aceste riscuri pot fi contracarate printr-o scrisoare de garanție bancară.

Obiectul garanției îl constituie angajamentul băncii garante de a plăti contravaloarea mărfurilor aflate în consignație, în cazul în care consignatarul nu își îndeplinește angajamentul ca, într-un anumit termen, să vândă mărfurile și să restituie consignantului contravaloarea acestora sau să restituie marfa nevândută.

Valoarea garanției este dată de valoarea mărfii ce face obiectul exportului în consignație.

Valabilitatea garanției începe odată cu expedierea mărfurilor, în baza documentelor de transport și este stabilită în funcție de timpul prevăzut în contract pentru vinderea sau restituirea acestora.

O scrisoare de garanție bancară pentru exportul în consignație se prezintă astfel:

Scrisoare de garanție bancară pentru exportul în consignație

Către consignant,

Ne referim la contractul nr. ………………./data………….., încheiat de dumneavoastră, în calitate de consignant, cu firma …………………., în calitate de consignatar, prin care v-ați angajat să-i livrați marfa ………………….. în consignație pe o perioadă de ………………….. .

Conform acestui contract, consignatarul s-a angajat ca în termen de ……………… să plătească contravaloarea mărfurilor vândute în consignație și/sau să restituie mărfurile rămase nevândute la sfârșitul perioadei, în aceleași condiții de calitate în care au fost trimise.

Față de cele ce preced, ne angajăm irevocabil să vă plătim până la concurența sumei de …………………, orice sumă cerută de dumneavoastră, fără nici o altă formalitate decât prima și simpla dumneavoastră cerere.

În virtutea acestei garanții, vom efectua plățile, renunțând la beneficiul diviziunii și discuțiunii, fără a avea dreptul de a invoca – pentru a ne opune plății solicitate – vreo obiecție sau excepție din partea noastră sau din partea consignatarului sau restricții de devize de care acesta s-ar putea prevala și fără a fi necesar ca dumneavoastră să faceți apel contra acestei firme printr-un tribunal sau arbitraj.

Valabilitatea acestei scrisori de garanție expiră la ….. zile de la expirarea perioadei de cansignație.

Imediat ce va deveni fără obiect, prezenta scrisoare de garanție ne va fi restituită pentru anulare.

Banca garantă

Sursa: Union de Banques Suisses, -“Manual de operațiuni documentare în comerțul exterior”, Ed. Economistul și Markedit s.r.l., București, 1992, pag 111

Problema se tratează asemănător și pentru acoperirea contravalorii mașinilor și utilajelor exportate spre testare și omologare, procese în urma cărora se va decide contractarea și cumpărarea. La determinarea valorii scrisorii de garanție în acest caz se are în vedere valoarea utilajului corectată cu uzura normală rezultată în perioada de testare.

3.8 Contragaranția

În numeroase țări din Asia și Africa angajamentele de plată, asumate de bănci străine în favoarea beneficiarilor locali, nu sunt premise de reglementările naționale, fiind acceptate numai garanțiile emise de băncile comerciale locale. Pentru ca aceste bănci să emită propriile lor angajamente de plată este necesar să existe un alt angajament emis de banca ordonatorului străin în favoarea băncii beneficiarului autohton, numit contragaranție.

În textul contragaranției se menționează explicit că se solicită emiterea unei garanții în favoarea beneficiarului local și că aceasta trebuie să îi fie transmisă în interiorul unui termen precizat.

Contragaranția, este o garanție indirectă iar părțile implicate sunt:

Ordonatorul și banca sa, emitentă a contragaranției ca parte ce acționează conform instrucțiunilor;

Beneficiarul și banca garantă, care emite garanția în favoarea beneficiarului local. Contragaranțiile, conform Publicației nr. 458 a C.C.I Paris, sunt tratate asemănător garanțiilor la cerere.

Angajamentul de plată al celor două bănci implicate este egal ca valoare, dar spezele și comisioanele sunt plătite de două ori de către ordonatorul garanției.

În cazul contragaranțiilor, legea aplicabilă este întotdeauna legea țării beneficiarului garanției.

Sistemul contragaranțiilor se întâlnește și în cazul contractelor de construcții, lucrări publice, vânzări de uzine “la cheie”.

În aceste cazuri, de regulă, contractul este încheiat de către un antreprenor general care, de obicei, subcontractează altor firme anumite lucrări. În aceste cazuri, băncile subcontractanților contragarantaeză pentru partea de contract ce revine clientului ei, în raport cu banca antreprenorului general.

Concluzii

Fiecare organizație economică funcționează pe baza unui statut propriu, care îi definește personalitatea și specificul afacerilor de care se ocupă. În același timp, organizațiile economice au și ceva comun, respectiv obiectivul de a-și finaliza acțiunile proprii cu profit. În această categorie intră și băncile care, în calitatea lor de intermediari financiari, atrag disponibilitățile bănești de pe piață, pe care, împreună cu propriul capital, urmăresc să le plaseze în afaceri cât mai profitabile.

Orice activitate economică presupune un risc, dar în cazul băncilor dictonul „riscul este meseria mea“ se potrivește foarte bine. Ce poate fi mai riscant decât să mobilizezi banii disponibili de pe piață și să-i împrumuți diverșilor clienți-persoane fizice și juridice pe perioade diferite de timp, bazându-te, de cele mai multe ori, pe prognoze și promisiuni?

Și totuși, chiar în aceste condiții, băncile sunt printre cele mai prospere instituții. De ce? În primul rând, datorită unei gestionări eficiente a riscurilor.

Pe parcursul desfășurării activităților, băncile sunt expuse unei game largi de riscuri, care se grupează în următoarele categorii: riscuri financiare, riscuri operaționale, riscuri ale afacerii, riscuri ale apariției de evenimente.

Garanțiile bancare reprezintă, așadar, ultima sursă de rambursare a creditelor și se utilizează numai în cazul în care nu mai există alte posibilități de rambursare a acestora și a plății dobânzilor aferente.

Recuperarea unui credit prin utilizarea garanției presupune asumarea de către bancă a unui anumit risc, datorat atât unor factori interni ai garanției (de pildă, o garanție poate fi, teoretic, oricând lichidabilă la valoarea evaluată, însă în momentul valorificării nu poate fi tranzacționată, neexistând un interes de piață), cât și unor elemente conjuncturale, care în România îmbracă un aspect al lichidității reale a garanției (de exemplu, prețul ei de piață nu mai acoperă, în momentul valorificării, valoarea datoriilor față de bancă datorită deprecierii în sine a garanției sau deprecierii valorii de piață a acesteia). De asemenea, valorificarea agențiilor presupune eforturi financiare mari din partea băncii și întârzieri în recuperarea creanțelor.

Activitatea de creditare se bazează pe viabilitatea planurilor de afaceri și pe capacitatea debitorilor de a genera venituri și, respectiv, lichidități, care constituie principala garanție și sursă de rambursare a creditelor și de plată a dobânzilor, cu condiția ca fluxul de lichidități (cash-flow) al acestora să fie cesionat băncii și să se deruleze prin conturile deschise la aceasta.

Capacitatea debitorilor de a genera venituri se poate estima prin diferite modalități, întocmindu-se în acest scop un studiu de solvabilitate.

În cadrul acestui studiu, banca trebuie să evalueze, prin angajamentele pe care debitorii le au față de terți, organizarea lor tehnică și administrativă, raportul între capitalul propriu și capitalul atras, situația economică a domeniilor de activitate în care sunt direcționate creditele, motivele solicitării acestora, destinația lor reală și imediată, modul în care debitorii își repartizează profitul. Chiar dacă aceste estimări sunt corecte, banca trebuie să se asigure suplimentar că sumele împrumutate debitorilor vor fi rambursate la timp.

Drept urmare, pe lângă analiza solvabilității clienților și a obținerii certitudinii că afacerile acestora sunt sigure și eficiente, banca se mai asigură cu privire la rambursarea creditelor acordate prin solicitarea unor garanții. Dacă, la scadență, un debitor nu-și poate achita datoriile și nu mai poate să-și exercite obligația asumată, dacă banca are garanții constituite în condițiile legii, pe baze contractuale, le poate executa îndestulându-și creanța.

Garantarea creditelor este considerată unul dintre principiile de bază ale creditării în condițiile economiei de piață, iar garanțiile solicitate cel mai des sunt garanții reale și garanții personale.

Garanțiile reale sunt mijloacele juridice de garantare a obligațiilor prin afectarea unui bun al debitorului în scopul asigurării executării obligației asumate. Bunul constituit drept garanție este protejat de la urmărirea celorlalți creditori chirografari (a căror creanță nu este însoțită de nici o formă de garanție, sau garanția are un grad de prioritate inferior celui al băncii), fiind destinat urmăririi și satisfacerii cu prioritate a creanței garantate.

Garanțiile personale sunt mijloace juridice de garantare a obligațiilor prin care o terță persoană, fizică sau juridică, se angajează, printr-un contract accesoriu încheiat cu banca creditoare, să-i plătească datoria debitorului în cazul în care acesta nu o va plăti el însuși.

Scrisorile de garanție pot avea destinații, cum sunt: pentru aprovizionarea cu materii prime, pentru plata taxelor vamale, pentru participare la licitații, pentru garantarea unui credit, pentru constituirea unui acreditiv etc.

Etapele care trebuie parcurse în fundamentarea deciziei de eliberare a scrisorilor de garanție sunt aceleași ca și la acordarea creditelor, urmărindu-se în mod deosebit: credibilitatea clientului, reputația și poziția acestuia pe piață, calitatea relației derulate până atunci de către client cu banca, afacerea în sine și garanțiile asiguratorii prezentate.

Creditele acordate de bănci și dobânzile aferente lor trebuie să fie acoperite integral cu garanții asiguratorii. Valoarea bunurilor corporale și necorporale acceptate de bănci, în garanția creditelor acordate, se determină prin aplicarea unei marje variabile (coeficient), în funcție de mărimea riscului în valorificarea acestora.

Cererile de credite nu pot fi aprobate numai pe baza faptului că bunurile oferite drept garanție de către solicitanți pot fi valorificate, dacă din analiza financiară și a planului de afaceri rezultă că rambursarea împrumutului și plata dobânzilor aferente nu este asigurată, în primul rând, din lichiditățile generate de activitatea economică desfășurată.

Atât înainte de acordarea împrumutului, cât și pe toată perioada creditării, băncile au obligația verificării scriptice și faptice a existenței și conservării valorii garanțiilor și numai asupra bunurilor care au fost acceptate drept garanție a creditelor.

Astfel, în aceste condiții, alegerea unei modalități sau a unui instrument de plată, în derularea unei afaceri economice internaționale, implică din partea managerilor și a colectivelor de specialiști, ce își desfășoară activitatea în acest domeniu, cunoștințe temeinice de management și marketing internațional , de legislație internă și internațională în domeniile comercial, financiar – bancar, cu atât mai mult cu cât fiecare dintre aceste mijloace, instrumente și tehnici de plată au particularitățile lor de formă și de fond .
Bineînțeles că această alegere depinde și de alte elemente cum ar fi legislația națională-care trebuie să fie aliniată la cea internațională, de experienta acumulată în timp și tradiția în utilizarea acestor mijloace sau instrumente, poziția firmei pe piețele internaționale, relația dintre agentul economic și banca sau băncile colaboratoare, puterea economico-financiară a firmei etc .
În condițiile în care România și-a exprimat dorința de aderare la Uniunea Europeană, iar pe plan european se fac eforturi pentru realizarea unei Europe unite, cunoașterea și utilizarea tehnicilor și instrumentelor de plată, a managementului tranzațiilor internaționale în ansamblul său, trebuie să constituie un obiectiv prezent și viitor pentru toți cei implicați în domeniile comercial, financiar, bancar, economic în general .

Bibliografie

1. Barbacaru A. –Eficiența investițiilor în condiții de risc valutar

2. Berea A.,

Stoica E. –Creditul bancar- coordonate actuale și perspective

Editura Expert, București, 2003

3. Dugan S. –Tehnici de plăți și garanții în afacerile economice internaționale

Biblioteca ASE, București, 2006

4. Georgescu-Golosoiu L.–Business of banking

Editura Academiei de Studii Economice, București, 2002

5. Hempel G. H. –Bank Management Coleman A. B. Editura New York, 1990

6. Hinkelamn E. –Plăți internaționale Editura Teora, București, 2001

7. Mihai I. –Tehnica și managementul operațiunilor bancare

Editura Expert, București, 2003

8. Negruș M. –Plăți și garanții internaționale Editura All, București, 1996

9. Nemeș V. – Drept bancar Editura Editas, București, 2004

10.Nițu I. –Managementul riscului bancar Editura Expert, București, 2000

11. Pătulea V. –Garanțiile de executare a obligațiilor comerciale

Editura Scripta, București, 1994

12. Puiu Al. – Management internațional-tratat

Editura Independența Economică, Brăila, 1999

13. Rives- Lange J. L. –Droit bancaire Contamine- Raynaud M. Editura Dalloz, Paris, 1995

14. Rotaru C. –Managementul performanței bancare

Editura Expert, București, 2001

15. Stănescu C.

Bârsan C. –Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor. Editura Academiei, București, 1981

16. Tudorache D. –Monedă, bănci, credit Editura Sylvi, București, 2000

17. Trenco I. – Metode și tehnici bancare. Principii, reglementări, experiențe

Casa Cărții de Știință, Cluj- Napoca, 2002

18. Zlătescu V. D. –Garanțiile creditorului

Editura Academiei, București, 1970

19. *** – www.Referate.ro