Scriitorul Militant în Revista Luceafarul

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….4

I. Imaginea societății transilvănene la începutul secolului al XX-lea…………………………….9

II. Profilul scriitorului militant…………………………………………………………………..20

III. Analiza discursului militant din paginile revistei Luceafărul…………………………………………..39

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………….49

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………53

=== Scriitorul militant în revista Luceafarul ===

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………….4

I. Imaginea societății transilvănene la începutul secolului al XX-lea…………………………….9

II. Profilul scriitorului militant…………………………………………………………………..20

III. Analiza discursului militant din paginile revistei Luceafărul…………………………………………..39

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………………….49

Anexe……………………………………………………………………………………………………………………………51

Bibliografie……………………………………………………………………………………………………………………69

INTRODUCERE

A propune azi, în anul de grație 2008, un subiect de cercetare centrat pe discursul unei generații atât de depărtate ca patos de cea prezentă, generație deseori catalogată drept cea a ’insomniacilor’ de dinainte de unirea din 1918 reprezintă o inițiativă la care, vorba cronicarului, ‘se sparie gândul’.

Chiar dacă existau nișe afinități istorice cu subiectul ales, la partea populată cu personajele sale s-a ajuns mai greu. Invadarea acelei lumi a presupus depășirea unor bariere acumulate în răstimpul de un secol și mai bine care mă depășea de subiectul cercetării mele.

A te apropia azi de o lume care răspundea într-un mod atât de inflamat la ideea națională trebuie să urmeze o linie a precauției.

Un discurs comunist care a excelat, în a doua sa parte, la construirea unui retorici naționaliste irespirabile, îmbibate de aerul mucegăit al proletcultismului, a generat după 1989, în formula unei contrareacții, moda deconstrucțiilor aceluiași domeniu.

Ambele abordări mi s-au părut, însă, excese la fel de nocive și am încercat poziționări în tratarea subiectului de undeva de deasupra acestora .

M-am oprit asupra revistei Luceafărul, pentru că ea a fost reprezentativă pentru întreaga atmosferă culturală a Transilvaniei, începutului de secol al XX-lea. Tentată de o comparație cu celelalte publicații apărute în segmentul său de timp nu am putut decât confirma ipoteza cu care pornisem la drum.

Revista Luceafărul nu a beneficiat, așa cum ar fi meritat de altfel, de niște analize aprofundate care să încerce să explice o lume și un spațiu generator de atâtea idei care au marcat o vârstă culturală.

Atât Mihail Triteanu prin al său studiu Luceafărul: Indice bibliograpfic analitic 1902-1920 cât și Ion Neață cu Luceafărul vor oferi perspective legate de istoricul revistei, destul de rigide ca interpretare. Acestea sunt cele două studii consacrate strict subiectului ‘Luceafărului’. Despre el se va mai vorbi în cadrul unor lucrări generale de istorie literară ca: Literatura Transilvaniei de Ion Breazu, Literatura română în secolul al XX-lea, Început de secol ambele de Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent de George Călinescu, Literatura română între 1900-1918 de Constantin Ciopraga, Studii literare de Dumitru Popovici, Istoria literaturii române contemporane de Eugen Lovinescu. De cele mai multe ori, numele revistei va fi folosit pentru a contura curentele sămănătoriste sau poporaniste și a sugera circuitul acestora și în Transilvania. Chiar dacă încadrarea Luceafărului în unul din aceste curente necesită cercetări de altă natură decât își propune lucrarea de față, totuși, de câte ori a permis chestiunea tratată, am încercat să arăt limitele unei astfel de încadrări.

Prin urmare, apelul la revistă, în lucrările mai sus amintite s-a făcut fără a exista un interes susținut la nivelul conținutisticii sale, cât mai ales ca element adjuvant pentru niște curente literare supralicitate de școala comunistă.

De o majoră importanță pentru conturarea climatului epocii, foarte aproape de fenomenul tratat au fost lucrările: Zece ani de mișcare literară în Transilvania de Ilarie Chendi, Octavian Goga, Amintiri de la Luceafărul de Octavian C.Tăslăuanu, Meditație în septembrie de Ion Agârbiceanu, Cinci ani de mișcare literară de Sextil Pușcariu, Almanahul scriitorilor de la noi în îngrijirea lui Sebastian Bornemisa, Fragmente autobiografice de Octavian Goga.

De la un astfel de demers nu avea cum să lipsească perspectiva istorică, a epocii în care cei din redacția Luceafărului trăiesc și scriu. Am apelat, în acest sens, la Istoria Transilvaniei de Ioan Lupaș, Mișcarea românească din Transilvania de Liviu Maior, Istoria românilor volumul scos de Academia Română, iar pentru partea de formare a scriitorilor din jurul Luceafărului la: Istoria formării intelectualității din Transilvania de Cornel Sigmirean, Almanahul societății Petru Maior, Asociațiile culturale ale tineretului studios român din monarhia habsburgică 1860-1918 de Eugenia Glodariu.

Mărturisesc că înainte de a-mi alege revista pe care urma să fac cercetarea, știam cu certitudine perioada pe care doream să o aprofundez. Începutul de secol XX în Transilvania mi s-a părut o perioadă de everfescență maximă, de un dinamism aparte, de un idealism prin care mai respirau încă ultimele pulsații de romantism. De la constatările pline de pesimism regăsibile în scrierile politico-culturale se trece la o nebunie retorică, se leapădă hainele pasivismului, ale convenționalului atitudinal și se trece la o altă temperatură, a tinerilor marcați de optica imediatului.

Deceniul tratat devine astfel unul extrem de interesant pentru o societate care își construiește reperele. Implicarea scriitorilor prin atitudini verbale, și nu numai, la suportul ideii naționale, la canalizarea energiilor creatoare spre deziderate ce au centru neamul, va fi una dintre constantele întregii perioade antebelice.

Analiza propusă în această lucrare s-a făcut pe baza unei cercetări primare, constând în parcurgerea întregii colecții Luceafărul din 1902 până în 1914 și a unei cercetări secundare, care a urmărit o valorificare a bibliografiei existente pe această temă, parte din ea menționată mai sus.

Lucrarea a fost structurată pe trei capitole, astfel: Imaginea societății transilvănene la începutul secolului al XX-lea, Profilul scriitorului militant, Analiza discursului militant.

Primul dintre capitole își propune o contextualizare, primordială în acest demers, o introducere în palierele vieții transilvănene, o prezentare a decorului generator de atitudini și de poziționări. Această analiză devine cu atât mai necesară cu cât prezentul este el însuși un personaj solid al celor două capitole. Aceste pagini devin o frescă a societății transilvănene, încercând o refacere a unor trasee culturale, din perspectivă diacronică, precum și un incipit în surprinderea relației speciale dintre cultură și politic din acea perioadă.

Capitolul tratează, de asemenea, chestiunea formării tinerilor din redacția Luceafărului și a constantelor regăsibile în această devenire a lor (de la mediul familial, la majoritatea preoțesc, până la formarea educațională în centrele consacrate din Transilvania și apoi din monarhia Austro-Ungară, domeniile de studiu spre care aceștia se îndreaptă, implicarea lor în diverse societăți culturale și apoi în chestiunile gazetărești motivați de ideea mobilizării în slujba idealurilor naționale) .

Este prezentat apoi, istoricul revistei, punctând momentele importante din viața acesteia.

Pe această bază se va contura apoi, al doilea capitol, axat pe prezentarea proiecțiilor și autoproiecțiilor scriitorului transilvănean la început de secol, insistându-se pe componenta sa militantă, de altfel și cea mai expusă.

Ipostaza scriitorului cetății va fi cea consacrată în rândurile Luceafărului, ea find însă asumată ca o fază necesară în ordinea culturii, răspunzând unor demandamente ale vremii care odată depășite vor permite întoarcerea către scrisul frumos. Soluția adoptată de către tinerii de la revistă, chiar dacă centrată pe componenta național-etică, nu va anula partea estetică. Rețeta lor constă în aducerea artei la ‘durerile prezentului’ și însușirea ‘scrisului cu sânge’, adică a unei formule încărcate de tonalități mesianice și patos.

Analiza urmărește apoi o identificare a pilonilor de la care scrisul acesora se revendică, anume Mihai Eminescu și ziarul Tribuna, pentru a se opri ulterior asupra noii ipostaze încercate de cei de la Luceafărul, cea de scriitor-redactor.

Se punctează de asemenea și polemicile culturale generate de revistă, amintind aici cele declanșate de U.T.Mihaiu și Octav.C. Tăslăuanu.

Capitolul înregistrează și excesele pe care astfel de atitudini militante le-au generat în societatea transilvăneană. Din cauza acestora discursul naționalist se desacralizează, responsabilii, fiind catalogați drept uzurpatori, falși profeți.

Al treilea capitol încearcă să surprindă niște constante prezente la nivelul discursului militant asumat de scriitorii prezenți în redacția Luceafărului. Sunt surprinse aici, nivelurile de militantism prezente, de la cel vizual ( prin coperta aleasă, tablourile și fotografiile publicate), la cel mascat , ascuns printre rânduri, cel care se construiește în timpuri de cenzură și reclamă autocenzură, și în fine cel propriu-zis. Cel din urmă, se va construi în jurul unui câmp semantic compus din următoarele noțiuni : națiune, neam, unitate, cultură națională, jertfă, sacrificiu, curent românesc, specific național . Aceștia vor fi termenii în jurul cărora se va construi discursul militant consacrat în paginile Luceafăului. Această calitate a sa va fi dată de forțele care intră în susținerea sa, anume scriitorii, în prima linie, în inedita lor ipostază de scriitori-redactori. Ei sunt cei care îmbracă discursul militant cu temele mai sus enumerate sau le valorifică pe următoarele : cultul ‘marilor bărbați’, relația cu istoria, cu prezentul etc. Legat de această ultimă chestiune, există ambiguitatea raportării la prezent, o interesantă găselniță a scriitorilor de la revistă care vor reuși prin poziționări total diferite față de acesta să obțină același efect de mobilizare.

Capitolul va urmări, de asemenea o analiză a nivelului simbolisticii biblice ce apare în paginile revistei, termeni ca ‘apostolat cultural’, ‘falși profeți’, ‘învierea neamului’ fiind recurenți.

Acestea sunt, în linii mari direcțiile pe care cercetarea de față și-a propus să le urmărească în lucrarea care are atât valențe de frescă transilvăneană de început de secol al XX-lea, cât și de aprofundare a unei tipologii- cea a scriitorului militant și al unui mecanism de acțiune al acestuia – discursul militant.

CAPITOLUL I

IMAGINEA SOCIETĂȚII TRANSILVĂNENE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Acest prim capitol urmărește o punere în context, o zugrăvire în linii mari a decorului în care vor avea loc partiturile actanților, respectiv a scriitorilor grupați în jurul revistei Luceafărul. Imaginea spațiului în care aceștia concep teorii, își fundamentează idei, își stabilesc orizontul de așteptare este esențială.

Suprinderea unor coordonate ale vieții culturale, politice, sociale, religioase ale Transilvaniei începutului de secol al XX-lea vine să confere sens unor acte și direcții ale tinerilor mai sus amintiți.

Ruperea lor din context și aplicarea unei optici de an 2008 reprezintă o formă de mutilare, un exercițiu de reducționism. Există niște ecuații în jurul cărora devenirea acestor scriitori-studenți se învârte.

In condițiile în care avem de-a face cu analiza unor indivizi profund ancorați în real și în imediat, cel mai firesc mod de a-i chestiona mi s-a părut a fi cel care începe cu expunerea broderiei din jurul lor.

Peisajul românesc al Transilvaniei de după 1867, anul consacrării dualismului austro-ungar, este străbătut de credința înălțării prin școală, prin cultură, idee ce devine un adevărat laitmotiv al tuturor programelor politico-culturale ale perioadei.

Mirajul științei de carte pe care îl aduce secolul al XVIII-lea prin Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, reactivat apoi prin discursul lui Simion Bărnuțiu de la Blaj în 1848 va fi pompat puternic după 1867 în condițiile în care tentativele de maghiarizare generează o contrareacție în stimularea și mai convinsă a creșterii culturale în sprijinul ideii naționale.

Asistăm la un caz de mobilizare excepțională a întregii societății românești pentru apărarea identității naționale. Datorită excluderii politice s-a constituit o adevărată societate civilă românească, conștientă și implicată la toate nivelurile.

Extinderea rețelei școlare poate fi văzută și ca o consecință a unei mentalităti colective românești, prezente în epocă, ce lega ideea evoluției societății de rolul școlii și al culturii.

Se afirmă acum o serie de fundații al căror scop e încurajarea tinerilor în a-și urma studiile în străinătate : Fundația ‘Emanoil Gojdu’, Fundația ‘Andrei Șaguna’, Astra, Fundația ‘Pantaziana’. Cine parcurge paginile ziarelor de epocă va rămâne impresionat de listele cu subscripții, donații, de testamentele unor persoane prin care consimțeau să renunțe la parte din veniturile lor în scopul ridicării culturale. În timpuri de ‘infirmitate culturală’, ca cele trăite de societatea transilvăneană a perioadei, se concentrează o serie de energii care vor introduce încă din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea această idee, a rolului major al culturii, în discursul public. Chestiunea își va găsi ecoul scontat dacă ne gândim că societatea românească din Transilvania înregistrează în această perioadă o extraordinară creștere sub raport cultural demonstrată de întreaga dinamică a frecventării universității de către tinerii ardeleni.

Perioada analizată, cea de la 1867 până la începutul secolului al XX-lea reprezintă perioada de formare a intelectualității moderne române. Acum este momentul în care marile centre culturale Sibiu, Brașov, Blaj, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Oraștie, Făgăraș,Arad, Bistrița sunt împânzite de societăți culturale. Pe lângă punctul de referință al perioadei, Astra sibiană înființată în 1861, mai existau ‘societăți de lectură’ la Brașov, Cluj-Napoca, Caransebeș, Timișoara, Blaj, Satu Mare, Arad sau Virtus Romana Rediviva la Năsăud. Toate acestea nu fac decât să continue vechea tradiție a casinelor și cluburilor înființate la începutul secolului. Această everfescență a organizărilor culturale este dusă de către studenții români din Transilvania și în centrele frecventate cu prisosință de aceștia, prin înființarea la Viena în 1871 a societății România Jună, iar în 1862 la Budapesta a societății Petru Maior. Acestea două devin puncte reper în formarea tinerilor studenți, niște mecanisme reprezentative pentru ceea ce va însemna mai târziu construcția unui discurs identitar. Cu toate că național-politicul nu reprezenta o latură declarată a acestor societăți se constată că, în ultimă instanță, lui îi erau subordonate aproape toate manifestările lor.

De altfel pentru perioada supusă analizei, cea cuprinsă în intervalul 1867-1918 chestiunile culturale se suprapun până la identificare cu cele politice. Granițele devin atât de fine, încât nu mai poate fi vorba de delimitări chirurgicale între cele două sfere, fiecare fiindu-i celeilalte un energizant. Într-o scrisoare adresată în 1903 unui prieten, Sextil Pușcariu afirma că prin politică nu înțelege pe cea de partid, ci ‘politica unei epoci’, ‘calea principală pe care s-au pornit, într-o epocă anumită, acțiunile mari spre ajungerea idealului național’.

În 1881, considerat ‘an temelie’ prin apariția Partidului Național Român se produce o coagulare mai articulată a dezideratelor românești, care se adună într-un discurs centrat pe niște concepte forte: cultura și limba română, reprezentarea românilor în diverse posturi, vot liber, școlarizarea elementului românesc, popularizându-le și conștientizând masele de necesitatea lor.

PNR-ul va fi însă întotdeauna receptat ca făcând o politică națională,fără aluzii regionaliste, gândind fiecare acțiune a sa în termenii panromânismului. Această unică direcție în politica Transilvaniei va favoriza conlucrarea cu alte zone ale societății transilvănene (cultura, școala, economie). Conceperea Memorandumului în 1892 și înaintarea lui la Viena, în speranța că acolo își vor găsi rezolvarea problemele românilor, va marca o turnură în ceea ce va constitui de acum înainte modul de gestionare a chestiunilor naționale. Arestarea celor care au pus la cale actul ce nu va ajunge niciodată să fie citit de autoritătile austriece va însemna o lovitură pentru cei ce credeau în calea legitimistă de rezolvare a problemelor politice sau pentru nostalgicii imaginii ‘bunului împărat’. Se produce o reorientare a discursului național de la o autoritate externă care putea reglementa situația (Curtea de la Viena) la constatarea tot mai gravă a faptului că salvarea nu poate veni decât din interior, prin forțe proprii. Aceasta atrage după sine o implicare în masă și o creștere în temperatură a discursului național. Anii de după eșecul Memorandumului sunt anii unei epuizări de soluții salvatoare, când după momentul atât de mult premeditat și de la care se așteptau schimbări majore vine o perioadă care necesită o regrupare de forțe.

Anii de început ai secolului al XX-lea sunt anii în care se asistă la apariția unei clase de mijloc românești, prin creșterea efectivelor de notari, primari, juriști, învățători, preoți, funcționari bancari de origine română. Apare astfel, o continuă diversificare a societății românești din Transilvania, o energizare a ei.

Sub raport literar, primii ani ai noului secol, veneau cu moștenirea deloc flatantă a deceniilor trecute în care s-a trăit într-o acalmie totală, literatura stagnând și din cauză că era folosită, așa cum a procedat și Școala ardeleană, pentru a legitima un statut, pentru a justifica în primă linie dreptul de existență și de cultură națională a românilor. Este un prim simptom pentru configurarea literaturii și a limitelor pe care notiunea le suportă în spațiul transilvănean. Școala ardeleană anticipă, prin formula cu care îmbracă aspectele literare, o corupere a literarului, pregătind terenul pentru anii de început ai secolului până la Primul Război Mondial.

Revenind la literatura secolului al XIX-lea, Dumitru Popovici aprecia că aceasta se prezintă ca o mișcare de flux și reflux. În anii 1860-1880 școlii latiniste încep să-i fie tot mai des imputate excesele, atrăgându-și două mari capete de acuzare : 1.prin limba artificială și neînțeleasă de popor se realiza o tot mai mare discrepanță între știutorii de carte și marile mase; 2.amenința să producă o sciziune între activitatea literară a scriitorilor din România și cei din Transilvania, existând riscul să-i izoleze de primii și atentându-se astfel la unitatea de limbă, unitatea de cultură și chiar unitatea națională.

Primele redute cucerite de junimism sunt, la nivel intern Brașovul care funcționează ca și cordon de transmisie, de intermediar cultural între România și Transilvania, cel mai receptiv centru la trecerea de la etimologism la fonetism, iar la nivel extern, Viena, centru studențesc redutabil, care prin societatea România Jună, ce grupa tineri din toate provincile românești, reușea să aducă în prim planul preocupărilor lor chestiuni legate de unitate culturală, atacând și problema limbii.

Avem astfel, în acestă perioadă o literatură slab conturată, ce încearcă să se așeze, să-și caute o matcă, în condițiile în care există mai multe discuții asupra ei și încercări de a-i trasa viitoare direcții, decât opere propriu-zise. Ioan Slavici și George Coșbuc devin repere fundamentale pentru literatura Transilvaniei de la sfârșitul secolului al XIX-lea, generând după ei valuri întregi de epigoni.

Analizând domeniul presei, dacă ne ghidăm după constatarea lui Ioan Lupaș putem spune că perioada care ne interesează, cea cuprinsă între secole, constituie ‘epoca de înflorire a ziaristicii românești-transilvănene’ ziarele inaugurând lupta națională-politică și introducând poporul ca factor activ în viața de stat. Presa se constituie acum într-un exercițiu al elitei, dar nu unul elitist, mesajul ei ajungând până în rândul mulțimii, construind primele manifestări ale unei școli politice. O statistică sumară ne arată că din cele treizeci și nouă de publicații periodice care iau ființă în Transilvania între anii 1890-1902, opt sunt de profil literar sau cultural, iar restul de treizeci și unu au un caracter politic, social sau economic.

Această trecere în revistă a peisajului transilvănean, surprins în varietatea planurior sale, este necesară pentru a putea intui și întelege decorul în care se desfășoară activitatea actanților, reprezentativi pentru lucrarea de față, respectiv a studenților, care în vara anului 1902 se hotărăsc să înființeze o revistă.

Mare parte dintre tinerii care pleacă la studii superioare în Monarhia Austro-Ungară și nu doar ei, o fac, perfect racordați la ideea de misie sacră ce la revine lor, generației care trebuie să-și asume continuarea acelei tradiții a elitei combatante, un fir roșu al istoriei Transilvaniei. Pentru tinerii studioși, vor spune ei, ”nu era altă scăpare decât a-i smulge civilizației tot ce-ți putea da, și încărcat de pradă, scuturând praful din drum a te întoarce din nou după zidul din bătrâni, a duce mai departe firul unei continuități milenare…”. Contactul cu Occidentul este acceptat pentru că răspunde dezideratelor naționale. Studenții români vor accepta ideea universităților străine pentru că modelul civilizator intern lipsea. Ceea ce ei practică se poate numi un soi de ‘haiducie culturală’, lucrurile fiind văzute prin optica unui utilitarism cultural cu finalitate națională.

Nu trebuie omis nici faptul că marea majoritate a tinerilor studioși merg la universitățile străine ca beneficiari ai politicii de stipendii care ia dimensiunii fantastice în primii ani ai secolului al XX-lea. Ei merg astfel cu un rol dinainte trasat, extrem de responsabilizați în ceea ce privea activitatea lor acolo.

Tinerii al căror traseu încercăm să-l surprindem în câteva puncte reprezentative pentru evoluția lor sunt: Alexandru Ciura, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Ioan Lupaș, Aurel P.Bănuțiu, Dionisie Stoica, Ioan Lapedatu, Octav.C.Tăslăuanu, Ștefan Octavian Iosif.

Mare parte dintre aceștia se întâlnesc la Budapesta, centrul studențesc cel mai popular în rândurile tineretului transilvănean. Domeniile lor predominante de studiu sunt filologia, filosofia, teologia, dreptul.

Aproape toți provin din sate românești desăvârșindu-și educația în centre culturale românești recunoscute ca Sibiu, Brașov, Blaj, Năsăud etc.

Mediul familial în care personalitatea acestora se dezvoltă este de asemenea unul reprezentativ, mare parte dintre cei enunțați provin din familii de preoți. Se continuă astfel tradiția care îi plasa pe acești slujitori ai bisericii la temelia formării noilor categorii de intelectuali români din Transilvania.

Pentru tinerii studenți experiența budapestană va reprezenta un șoc. Orașul tentacular pare că îi sufocă, îi condamnă la o ‘penibilă singurătate morală’.

În aceste condiții nevoia unui reper care să-i adune laolată reamintindu-le cine sunt și oferindu-le șansa implicării în proiecte de interes național este societatea studențească Petru Maior. Înființată în 1862 aceasta reușea să concentreze tineretul român studios trasându-i niște linii de anumită conduită culturală. Influența societății Petru Maior la dezvoltarea unei elite intelectuale transilvănene a fost uriașă. Lista membrilor ei se suprapune cu a personalităților care au marcat destinul cultural național. Prin urmare, experiența Petru Maior trebuie văzută ca o școală de atitudine pentru acei tineri, care-și caută în anii tinereții lor o supapă de idealism. Idealismul lor e lipsit însă de naivitatea tinereții, nu e un sistem de gândire ad absurdum sau o blocare în proiect (ce-i drept într-un proiect grandios), fiind un energizant ancorat tot timpul la niște realități. Acest idealism se fortifică, așa cum și citatul următor o sugerează, la întâlnirea cu un sistem opresiv, care violentează visurile unor tineri pentru care existența se traduce în termeni de intensitatea idealului: Eram ca treizeci de studenți români acolo, pe malul Dunării, condamnați prin practicile de desnaționalizare ale statului din care făceam parte să devenim niște ieniceri ai culturii străine[…].Intențiile acestea s-au întors împotriva celor ce le-au conceput’, ‘era desigur, interesant să vezi în acest oraș , în această capitală, adunate mănunchiuri de zece-cincisprezece băieți, care în subsolul unei case ungurești, singularizați sufletește și diferențiați de ceea ce era în jur, întocmai ca dinamitarzii pe sub pământ, lucram la prăbușirea imperiului austro-ungar’.

Ideea unei reviste a tinerimii universitare nu era nouă…Chiar societatea Petru Maior avusese o tentativă în acest sens prin ‘Rosa cu ghimpi’ înființată în 1877 și rezistând până în 1894, însă de această dată se dorea ceva care să atingă niște tonalități mai grave, un organ asumat ca un act politic de către cei ce gândeau la realizarea lui : ‘o piedică principală, care tot mai mult se simțește, care tot mai mare piatră devine în calea înaintării noastre este fără îndoială lipsa unui organ permanent de comunicație între noi și neamul nostru’.

Prilejul se va ivi în momentul în care Aurel P.Bănuțiu student în anul II al Facultății de Drept din Cluj-Napoca, moștenește câteva mii de coroane de aur. După ce se convinge că Clujul de după anii Memorandumului nu reprezenta mediul cel mai potrivit pentru editarea unei reviste, acesta se va înscrie în februarue 1902 la Facultatea de Drept din Budapesta, cu gândul să-și realizeze aici planul. Evident, ședințele societății Petru Maior nu au fost ocolite, iar colectivul găsit aici, dintre care: Octavian Goga, Ioan Lupaș, Alexandru Ciura, Ion Agârbiceanu, V.E.Moldovan, Ghiță Pop, Sebastian Stanca, A.Ciato,Zaharia Muntean, I.Șchiopul îl va face să le propună ideea revistei. Pe lângă cele mai sus menționate, un alt numitor comun al acestor tineri îl constituie și ucenicia lor la reviste consacrate din Transilvania ca Familia, Tribuna, Foaia ilustrată, ei venind astfel cu un bagaj gazetăresc gata format.

În ziua de 10 mai a anului 1902, după ce aceasta fusese discutată în prealabil, se formează Comitetul de redacție al viitoarei publicații. Acesta îl va avea în frunte pe Alexandru Ciura ca redactor șef, pe Aurel P.Bănuțiu ca editor și redactor responsabil, Octavian Goga, Ioan Lupaș, Ion Montani, Dionisie Stoica, Ion Lapedatu, Vasile M.Moldovan, Sebastian Stanca, George Zărie -membri . În ziua următoare au loc discuții legate de numele pe care această revistă îl va lua. Există o serie de propuneri, dar se pare că cea a lui Alexandru Ciura se va bucura de unanimitatea voturilor. Numele revistei avea să fie din acel moment Luceafărul. Denumirea era mai mult decât o simplă siglă. Stând sub semnul lui Mihai Eminescu, care devenea un mentor pentru acei tineri, titlul inducea ideea unei regenerări naționale ‘acest titlu l-am găsit noi mai potrivit cu starea noastră sufletească și cu conștiința noastră literară din acele vremi’.

Primul număr al revistei va apărea pe 1 iulie 1902, într-o formulă de organizare care se va menține aceeași cu câteva mici modificări de-a lungul timpului, având rubricile poezie, cronică, bibliografie, ilustrații, poșta redacției.

Pe parcursul primului an, Luceafărul, care apărea de două ori pe lună, cuprinzând între 18-40 de pagini, nu reușește să se remarce, rămânând la statutul unei modeste reviste studențești. Situația revistei ajunge la limită din cauza indiferenței manifestate de publicul care nu-și onora plata abonamentelor. Primii ani sunt anii experimentelor de supraviețuire, de familiarizare a cititorilor cu un nou produs cultural.

Aurel P.Bănuțiu împreună cu Alexandru Ciura fac apeluri către toți oameni de cultură din Transilvania și din întreaga Românie pentru susținere. Le vor răspunde Nicolae Iorga, Alexandru Mocioni, Iosif Vulcan, Alexandru Ciato, Elie Dăianu, Ilarie Chendi, Ion Pop Reteganul, Valeriu Braniște, Traian Mihoiu.

Octav.C.Tăslăuanu, pe atunci secretar la Consulatul general al României de la Budapesta, absolvent al Facultății de Filologie de la București, deci deprins cu o limbă românească dezbrăcată de ardelenismele inerente Luceafărului, va hotărî, la invitația fostului său coleg de liceu, Luca Rus, în acel moment secretar al ‘Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor’, să se implice activ în destinul revistei. Rolul său va fi, în primele numere acela de verificare și corectare, din punctul de vedere al limbii și al stilului a articolelor ce trebuiau publicate în revistă. Însă odată ajuns în interiorul redacției, Octav.C Tăslăuanu va provoca o schismă, înlăturându-i pe Aurel P.Bănuțiu, Sebastian Stanca și Dionisie Stoica.Unii cercetători ai revistei cred că plecarea celor trei s-a datorat unor diferende legate de orientarea Luceafărului, O.C. Tăslăuanu și Octavian Goga fiind adepții unei linii panromâniste, în timp ce tabăra cealaltă părea orientată mai degrabă spre un regionalism cultural.

Chiar și după victoria taberei sale (care îi va reuni în curând pe Ștefan Octavian Iosif, Sextil Pușcariu, Vasile Pârvan, Zaharie Bârsan, George Manu, Iosif Popovici, Corneliu Moldovan, Horia Petra Petrescu, Maria Cunțan), Octav C.Tăslăuanu nu-și putea asuma un rol foarte vizibil în cadrul revistei, dată fiind calitatatea sa de funcționar al Consulatului general al României. Totuși, la intervențiile sale, Octavian Goga este numit noul redactor responsabil, iar la 15 martie 1903, Tăslăuanu preia de la Aurel P.Bănuțiu dreptul de proprietate asupra revistei. La începutul anului 1904, Octav C.Tăslăuanu apare pe frontispiciul Luceafărului ca proprietar și editor, însă în scurt timp este reclamat de autoritățile maghiare că face agitație politică, fiind astfel nevoit să renunțe la această titulatură care îi va reveni lui Octavian Goga. Poetul ardelean nu va păstra însă mult această funcție, nevoit să plece din Budapesta, îi va transfera dreptul de proprietar, editor și redactor responsabil lui Iosif Șchipul, apropiat colaborator al lui Tăslăuanu.

Fapt extrem de semnificativ, dacă îl analizăm luând în considerare tirajul publicațiilor din epocă ce se adresau cititorilor români, primul număr al anului 1904 din revista Luceafărul se va tipări în 5000 de exemplare, un adevărat record.

Cifra este importantă și pentru că demonstrează că rețeaua de distribuție a revistei depășea cu mult granițele Budapestei, dar și ale Transilvaniei, ea bucurându-se de popularitate și în România. Categoriile socio-profesionale cărora revista se adresa erau constituite în primul rând din studenți, cărturari, dascăli, preoți, și din întreaga clasă a burgheziei incipiente de la începutul secolului al XX-lea. La acest număr participă și Mihail Sadoveanu, I.A.Bassarabescu, Enea Hodoș.

În anul 1905, prin sacrificiile organizatorului de excepție al revistei, Octav Tăslăuanu se înființează o tipografie proprie a Luceafărului.

Luceafărul se va impune tot mai mult în galeria publicaților selecte, impresionând atât prin calitatea cuprinsului, cât și prin condițiile tehnice în care apărea, remarcabile pentru acea vreme.

Cu toate problemele pe care le întâmpină constant această revistă, ea ajunge să fie distribuită în România, Bucovina, Basarabia, Balcani, Statele Unite ale Americii( în condițiile în care exista la inceputul secolului o adevărată migrație a românilor în această zonă).

La începutul anului 1906, Octavian Goga, în urma succesului său fulminant cu primul său volum de poezii, este numit secretar literar al Astrei, funcție pe care acesta o primește, chiar dacă presupunea un domiciliu stabil la Sibiu.

În același an, la 1 septembrie Octav C.Tăslăuanu primea funcția de secretar adminstrativ al Asociațiunii. În aceste condiții, revista Luceafărul se mută la Sibiu, încheind o etapă, de un specific aparte în formarea sa și începând o alta, mai aproape de realitățile despre care ei scriau, etapă ce presupunea un contact mai direct și o cunoaștere mai veridică a mentalităților vremii, dar și un discurs mutat la altă temperatură.

La acea vreme Sibiul era centrul religios, cultural și politic al întregii Transilvanii. Religios, pentru că Mitropolia Ardealului își avea sediul în orașul de pe malul Cibinului, clerul fiind, în acel context, extrem de implicat în ceea ce azi poate fi tratat drept chestiuni politice, însă așa cum aminteam în rândurile de mai sus, atunci aceste ‘deprinderi’ luau dimensiunea unei ‘politici’ a neamului.

Perspectiva culturală a Sibiului era dată de existența Astrei, organism ce concentra întreaga intelectualitate transilvăneană, pe care reușea să o implice activ în toate proiectele de emancipare culturală. Orașul avea o deschidere fantastică, fiind recunoscut ca o arenă în care se dezbăteau intens toate ideile culturale vehiculate în acea vreme.

Primele două reprezentări ale Sibiului, respectiv centru cultural și religios implică și o a treia perspectivă – cea politică. După 1905 asistăm la o mutație considerabilă în politica Partidului Național Român, prin renunțarea la pasivismul care a reprezentat un boicot surd îndreptat către autoritățile maghiare, prin neparticiparea la lucrările Parlamentului, refuzând trimiterea de reprezentanți români, nerecunoscând astfel o politică agresivă și injustă-aceea a nerecunoașterii minorităților naționale în cadrul statului maghiar. După eșecul Memorandumului s-a constat că drumul legalist, al protestelor prin petiții, nu era deloc unul eficient, dimpotrivă. După anii 1892-1894 se trăiește într-o prelungă stare de acalmie, un val de pesimism cuprinde orice așteptări venite din partea Partidului Național Român. Turnura se produce în 1903 când Aurel Vlad, menbru P.N.R. se hotărăște să participe la alegerile parlamentare, neavând aprobarea partidului.

Victoria acestuia vine să consolideze mesajul celor care cu ani înainte propuseseră soluția activismului, a luptei politice asumate. Undele de scepticism ale ‘bătrânilor’ din Comitetul Central P.N.R. vor fi înlăturate în anul 1905, când politica activistă va fi inaugurată în programul partidului. Adepții acesteia, în special tinerii, vor pregăti o nouă generație în politică, ce va beneficia de un mesaj mult mai combatant decât cel al înaintașilor. Sibiul, care era încă de dinainte de anul 1905 un centru susținător al activismului, va deveni tot mai mult un punct-reper care să traseze conduite politice.

Etapa sibiană a Luceafărului coincide cu cea mai grea perioadă pentru presa națională. Încă de când era la Budapesta, revista va întâmpina o serie de greutăți din partea autorităților : ‘La fiecare număr suntem amenințați să dispărem pentru totdeauna’, avea să mărturisească Octavian Goga într-o scrisoare din 1904. Condițiile în care aceștia scriu, ajunși la Sibiu, sunt unele de cenzură totală, existând tot timpul o imensă presiune asupra lor: ‘Procurorii…ne-au luat la ochi și în fiecare săptămână ne așează câte o rămurea de spini pe frunte- până ne montează deabinelea martiri. Mai ales Goga.’.

Etapa sibiană va aduce deplina consacrare a Luceafărului care, continuă să lanseze direcții în cultura română până în anii primului război mondial. Pe 16 iunie 1914 apare ultimul număr al revistei, în această formulă. Octav.C.Tăslăuanu va încerca să o reînvie după anii gri ai războiului, însă existența ei va fi efemeră ( va supraviețui de la 1 ianuarie 1919 până la 1 mai 1920).

Din cadrul trasat în paginile de mai sus, se remarcă faptul că acești tineri care vor constitui generația Luceafărului ating în devenirea lor niște puncte-reper pentru tipologia intelectualului român transilvănean, intersectându-se în acest traseu al lor cu niște locuri comune, cu niște zone sensibile. Astfel, etapele evoluției lor se înscriu pe o traiectorie consacrată, iar evoluția lor, pusă în contextul vremii, nu frizează excepționalul.

Începând de la spațiul în care aceștia se formează, preponderent acela al satului românesc și de la familiile care poartă cu ele tradiția primilor cărturari- formate deci în jurul unui preot sau al unui învățător, aceștia pleacă în lume cu un set de valori proprii unei lumi patriarhale ale cărei ecouri pot fi sesizabile la toate nivelurile creației lor.

Mediul școlar în care aceștia se formează e de asemenea unul consacrat- cel al centrelor culturale din Transilvaniei ca Sibiu, Brașov, Blaj, Năsăud. Cele mai multe dintre acestea unifică dimensiunea religioasă și politică, în sens național.

Traseul lor școlar urmează drumul consacrat al tineretului studios din Transilvania, la majoritatea lor oprindu-se la universitatea din Budapesta, cel mai popular centru studențesc pentru români. Implicarea lor, odată ajunși într-un alt spațiu, în chestiuni ce țintesc spre emanciparea culturală și națională, în formula activării la Societatea academică Petru Maior, constituie de fapt un prolog, o etapă pregătitoare în ceea ce va însemna proiectul generației lor. Stadiul petrecut in rândul societății studențești va însemna și o mai bună articulare a unui discurs care va face carieră în Transilvania. Nu trebuie uitat că acești tineri vor folosi autoexilul studențesc pentru a se întoarce, după terminarea studiilor acasă, încercând să folosească acolo tot bagajul informațional oferit de Occident, în încercări de creștere a nivelului cultural prin implicări active în demersuri care vizează acest scop. Această implicare va fi permanent asumată de ei ca o datorie, ca o misiune sacră. Nu trebuie omisă nici ipostaza prin care acești tineri ajung să studieze la universități străine, aceea de beneficiari ai unor burse din partea diverselor societăți culturale. Cazurile lor devin astfel simptomatice pentru modul în care o societate devine ferm conștientă de faptul că înaintarea ca popor este condiționată de creșterea culturală, cea de la care se poate începe schimbarea stărilor de fapt din Transilvania.

Preocupările acestor studenți vor atinge domenii ca literatură, filosofie, istorie, lingvistică, folclor toate putând fi subordonate imperativelor naționale, orientarea spre ele nefiind deloc întâmplătoare.

Implicarea lor, odată întorși acasă, în rândurile Astrei sau ale altor societăți culturale, ca Societatea pentru fond de teatru roman, se înscrie de asemenea în fișa intelectualului transilvănean.

Un alt aspect important îl constituie și intensa colaborare a acestora cu România, atât la nivel instituțional prin Academia Română sau Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, dar și la nivelul personalităților culturale de acolo cu care întrețin un autentic schimb de impresii culturale.

Avem astfel conturat portretul-robot al intelectualului transilvănean de la cumpăna secolelor XIX-XX.

CAPITOLUL II

PROFILUL SCRIITORULUI MILITANT

Criticul literar, Constantin Ciopraga aprecia, raportat la evoluția literaturii transilvănene de la începutul secolului al XX-lea, faptul că aceasta respectă un firesc al devenirii sale, întrucât, după momentul Slavici, al ‘realismului popular’ și momentul Coșbuc, al ‘sintezei de adevăr și mitologie’, literatura de după 1900 nu se putea așeza decât pe bazele unui activism, arta fiind puternic ancorată în realitățile sociale și istorice.

Aceasta a determinat o sobrietate apropiată de exces a scriitorului de aici, un logos energic, inflamat, exersarea unei maturități înainte de vreme și asumarea poverii unei misii.

În căutarea unui reper care să li se potrivească structural, studenții români din Budapesta se vor opri, cu toată gravitatea trăirii lor asupra lui Mihai Eminescu, receptat de ei ca mentorul total. De altfel, Eugen Lovinescu va menționa că începutul secolului al XX-lea se caracterizează printr-o mișcare națională izvorâtă din ideologia lui Mihai Eminescu.

E o perioadă în care opera lui Eminescu se refiltrează, se recitește nu în grila esteticului școlii junimiste ( care oricum era inoperantă, insuficientă pentru o bună parte din scriitorii ardeleni care gândeau în termenii unor comandamente de altă factură), ci în cadențele sale militantiste.

Revenind la modul în care imaginea poetului funcționa pentru tinerii scriitori, Octavian Goga nota: ’ toată lupta noastră de dezrobire, toate zvârcolirile minții pentru a ne prinde într-un mănunchi sunt radiațiuni din credințele poetului.[…]Cine a trăit aici o viață intelectuală pe vremea regimului unguresc, își dă, poate, mai bine seama de imensa forță morală cu care ne înarma scrisul lui Eminescu’.

De departe cel mai incisiv și mai în măsură să fie declarat un continuator al lui Eminescu, în ceea ce privește activitatea sa publicistică, Octavian Goga nu reprezintă excepționalul generației sale, ideile vehiculate de acesta fiind regăsibile la întreaga redacție a Luceafărului.

Un alt reper de la care se revendică tinerii studenți este cel gazetăresc reprezentat de Tribuna, periodic ce devenise o arenă de luptă, susținător fervent al activismului politic. Tribuna lui Ioan Slavici va însemna o ‘erupțiune explozivă a sentimentelor’ într-un moment în care ‘starea de surescitare își atinsese apogeul’. În acest sens, direcția lansată de tinerii de la Luceafărul va purta numele de neoactivism. Afilierea lor la chestiunile politice se face prin prisma capacității oferite de tinerețea lor: darul clarității privirii :’ noi tinerii, abia trecuți de douăzeci de ani, vedeam mai limpede drumul politicei românești decât bărbații maturi cu reputație și cu răspundere’ . În subsidiar implicarea atât de activă în chestiunile politice vine, din partea tinerilor, să sugereze penalizarea unei abordări concesive și absente (prin pasivismul politic) și să anunțe o repoziționare de discurs. În acei ani-laborator, neunitari în direcție, Luceafărul vine să ordoneze, să clarifice stările de fapt.

Primul număr al revistei poartă drept motto un fragment dintr-o poezie de-a lui Ștefan Octavian Iosif sugestivă pentru autoproiecția tinerilor :’ Eu nu-s decât un glas din satul \Pierdut în noapte…\ Eu nu-s decât un sol, eu sunt drumețul\ Grăbit, -și noaptea înapoi mă cere…\Sunt flacăra, pe care-o poartă vântul,\ Dar trebuie să vină cântărețul!\ El va slăvi măreața Înviere:\ Veniți cu toții să vestim cuvântul !…’.

Redactorii Luceafărului își prezintă astfel cartea de vizită, asumându-și totodată ipostaza de ‘sol’ smuls din lumea tristeților satului, venit să pregătească terenul unei renașteri. Tonalitatea mesianică, ‘focul’ care-i mistuie pe aceștia vor deveni constante ale scrisului lor.

Generația Luceafărului respiră aerul tare al unui idealism pompat și produs de o întreagă conjunctură istorică. Idealismul lor nu este unul însușit doar la nivelul elitei intelectuale. Sextil Pușcariu menționa: ‘Un ideal politic nu se propune, ci se impune. Nu se strâng zece sau o sută de indivizi ca să discute : acum ce facem?, ci când timpul naște o cerință o simt toți, și o spune de regulă unul’ .

Ancorarea lor profundă în prezentul damnat va fi asumată total, funcționând pentru ei ca o justificare a scrisului pe care îl abordează. Pentru acest gen de scriitor imperativul prezentului e imboldul creației: ’pentru ca noi să trăim în viitor ca neam trebuie să grijim să nu ne prăpădim în prezent’.

Traseul devenirii acestui tip de scriitor este foarte bine punctat de Sebastian Bornemisa, un apropiat al literaturii transilvănene de la începutul secolului. Iată cum descria acesta fenomenul în 1911: ‘[…] lupta pentru existența noastră națională servindu-se de bună arma de presă- ne cere scriitori tot mai talentați și instruiți în slujba ziarelor. Abia s-a ridicat colo ori colo un tânăr ce dă semne a purta un talent de scriitor, el e chemat în o redacție ori în cealaltă, și acolo șeful îi pune în mână nu condeiul de scriitor, ci spadă de luptător, și în loc de muzica divină a muzelor, el aude zilnic ropotul armelor de luptă, și din dulcele povestitor, ori poet, ori novelist ce s-ar fi ales poate, – se trezește ca mâine un scriitor ce numai muzica asta sinistră a luptelor aspre cu peana o mai înțelege, o mai simte, o mai trăiește!- servind zilnic hrană de acest fel sufletelor cetitorilor săi. Tot scriitor e, încă prețios și de real folos neamului său, dar nu mai mult dulcele poet, gingașul nuvelist ori alintătorul povestaș ce altfel poate se alegea de el.[…] Presa a devenit manifestarea sufletelor celor mai militante ale scriitorilor de la noi’.

Sebastian Bornemisa punctează unul dintre motivele extrem de des invocate ale scriitorilor ardeleni, acela al ‘împrejurărilor nevaforabile’ care-i forțează să abandoneze literatura pură și să se avânte în ipostaza de ‘salavatore della patria’. Tot criticul ardelean introduce ideea că această modificare structurală a scriitorilor apare anorganic, mai mult impusă decât consimțită. Chiar și așa, opera lui publicistică nu-i anulează statutul de scriitor. Ceva însă se pierde…

Problematizările tinerilor de la Luceafărul traduc impasul în care se află scriitorul român transilvănean la început de secol XX în două opțiuni: există fie un scriitor ‘al cetății’ cel care se confundă cu problemele neamului său, fie un scriitor ‘închis într-un turn de fildeș’ care își permite luxul de a contempla, de a se deda artei pure. Ultima ipostază este inaplicabilă pe solul literaturii ardelenești: ‘La noi nu se poate aplica încă rețeta Occidentului în care o civilizație veche și o viață de stat bine statornicită au izolat pe artist în turnul de ivoriu, unde ca un fin cizelator departe de clamoarea vulgului își sculptează visul lui strălucitor’.

Din nou aceleași condiții externe care-l obligă pe scriitorul transilvănean la un practicism condamnat istoricește. Discuția se poartă de fapt în jurul listei de priorități: într-o provincie cu 49% din populație analfabetă nu e timp de ‘literatură frumoasă’ vor motiva apărătorii Luceafărului: ‘e lucru firesc ca noi să nu avem o literatură care să se poată asemăna cu a altor neamuri. Pentru că starea noastră se deosebește de cea a altor neamuri ‘ . Literatura condiționată de starea culturii, va fi unul din mesajele cele mai vizibile ale începutului de secol. Însuși președintele Astrei, Andrei Bârseanu întărea în discursurile sale la Adunările generale ale Asociațiunii relația între cele două sfere, menționând că literatura trebuie să fie un propagator al culturii, un energizant al creșterii culturale.

În condițiile în care intelectualul se definește la începutul secolului în Transilvania ca fiind ‘cel care se ocupă în chip activ cu progresul culturii române în diferitele ei manifestări: înglobând oameni de știință și de litere, artiști, și politicieni ( conștienți de greaua lor misiune, având o întinsă cultură generală)’, premisele formării lor stau sub același semn al imediatului, al concretului.

Octav.C. Tăslăuanu, redactorul Luceafărului mărturisea în acest sens:’ Ne dădeam seama că o elită intelectuală nu are menirea să se închidă în zăbrelele unei caste, ci are îndatoriri de împlinit în sânul națiunii, îndatoriri dintre care funcțiunea socială de îndrumătoare a poporului e cea mai de seamă’ . La fel opina și Octavian Goga: ‘Scriitorul trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui și se transformă într-o trâmbiță de alarmă’. A le aplica acestor ‘vectori-directori ai poporului’ grile inspirate din teoriile asupra frumosului în artă devine deci un lucru mai mult decât forțat. Rostul lor, rațiunile scrisului lor trebuiesc căutate în alte direcții.

Episodul de o importanță majoră în legitimarea direcției adoptate de aceștia se consumă atunci când primul volum de poezii al lui Octavian Goga este premiat de Academie, însuși Titu Maiorescu, susținătorul frenetic al estetismului înainte de toate făcându-i laudatio ‘patriotismul […] poate fi în certe împrejurări, născător de poezie’.

Replica acestuia nu trebuie însă absolutizată, criticul literar neabdicând de la miezul forte al doctrinei sale:’ Dar unde se vede arta scriitorului, nu este în patriotismul simțit, ci în manifestarea lui menținută în dreapta măsură a frumosului’. Pentru scriitorii Luceafărului aceasta va reprezenta proba de foc- cum să găsești rețeta care să îmbine un stil militant, percutant pentru mase și în același timp să nu faci rabat de forma discursului…

Artistul, in viziunea tinerilor de la revistă, trebuie să crească temperatura publicului ‘să înfierbânte’.

Aceste considerații au fost necesare pentru introducerea în tematica propriu-zisă, respectiv în analizarea concretă a profilului scriitorului militant așa cum se desprinde el din paginile revistei Luceafărul.

În primul număr al acesteia, la rubrica Redacțional (lăsată de regulă pentru ultimele pagini, scrisă cu caractere mult mai mici decât restul publicației) se tipărește o scrisoare venită din partea lui Nicolae Iorga. Rândurile sale, chiar dacă ascunse din prim planul revistei sunt extrem de importante pentru a înțelege poziționările recomandate scriitorului transilvănean din acea perioadă. Profesorul Iorga scria: ‘La dumneavoastră preocupațiunile estetice nu trebuie să joace rolul de căpetenie și nu sunteți în așa împrejurări, încât să vă consacrați artei pure. Sunteți în luptă și trebuie să vă luptați. Mai mult decât noi, trebuie să îndreptați toate puterile, pentru a vă cunoaște cât mai bine și a întări astfel conștiința națională, de care atârnă totul.[…] Asupra Românimii înstrăinate prin altă viață de stat vorbiți-ne! Tipăriți poezii populare, povești, amintiri. Nu imitați, fiindcă nu aduce niciun folos, nu vă lăsați ispitiți de lucrurile ce ați citit la alții. Scrieți de la D-voastre din țară și din sufletul românesc de acolo’ . Arta pură, așa cum lasă să se înțeleagă Nicolae Iorga, reprezintă un deziderat hazardat în acel moment pentru Transilvania literară. Există ideea, atât de des vehiculată, a unor condiționări socio-istorice pe care arta pură le pretinde. Și la Iorga, dar și la alți intelectuali din Transilvania există această relație între context (perspectiva socio-istorică) și artă, primul termen determinându-l în viziunea lor pe cel de-al doilea și niciodată invers.

Prin urmare, scriitorilor transilvăneni, Nicolae Iorga le propune munca la o carte de vizită (‘vorbiți-ne’, ‘spune-ți-ne cine sunteți’), piruete către moștenirea trecutului ( da pentru poezii populare, material original), dar mai ales întărirea conștiinței naționale ‘de care atârnă totul’. Scriitorul trebuie să conștientizeze lupta din jurul său și să ia parte activ la ea. Deși nu a fost niciodată asumată ca atare, intervenția lui Nicolae Iorga va funcționa pe post de program al noii reviste.

Moda lansată de Mihai Eminescu, în materie de execerbare a ‘simțămintelor eului liric’, extrem de mondenizată și vulgarizată între cei ce se autointitulau poeți și tentativele de adoptare a ’decadentismului apusean’ se sfârșesc parodic în peisajul literar transilvănean, existând o serie de luări de poziție, în paginile Luceafărului care îndeamnă la o revenire la un fond ‘sănătos’ și autohton ( în sensul miezului tare al creației unui neam).

Exemplele din literatura occidentală și nu numai, pe care tinerii redactori le oferă, vin să legitimize justețea cauzei lor. Dante, Goethe, Schiller, Alexandrescu, Heliade Rădulescu, Bolintineanu, Alecsandri, Negruzzi ar trebui să fie reperele generației noi de scriitori.

Există și la nivelul poeziilor publicate în paginile Luceafărului aceeași încercare de a obișnui, de a convinge publicul cu ipostaza poetului debarasat de ‘metafizicile reci’, a poetului care coboară din genialitatea sa în mulțime. Postura lui nu e una desacralizantă în spirit marxist, condiția lui nu devine una comună, el rămâne insul superior care nu își reneagă substanța sa intimă, rădăcinile: ‘Poetul este sol de bine,\ El este preotul ales,\ Ear’nu un sceptic trist și rece,\ Un gânditor neînțeles,\ Menit zadarnic să desfire\ Infricoșatele probleme’.

Profilul scriitorului militant se articulează și prin recursul la bagajul lăsat de înaintași. Se realizează astfel strategii extrem de motivante. Discursul elitei intelectuale transilvănene a avut întotdeauna o aderență și o fantastică sensibilitate la trecut. Moartea unui lider al mișcării naționale este un prilej de trasare și delimitare în generații noi-ei ( aproape întotdeauna perspectiva prezentului la contactul cu trecutul devine sumbră). Ceea ce i se impută de cele mai multe ori noului intelectual e lipsa de idealism, apatia, indiferența. Pe acest filon se va lucra cel mai mult. Paginile revistei Luceafărul găzduiesc o adevărată ‘școală de idealism’.

Chestiunea scriitorului în acest peisaj plin de dinamism la toate nivelurile este atent analizată în revistă. Există, în mod cert, un salt calitativ, în punerea problemei, o poftă de exersare a simțului critic și de tatonare și interogare a problematicii.

Alexandru Ciura în articolul ‘Efemeride’ lansează niște disocieri interesante: există, va spune el, o literatură de volum făcută de ‘cei ce trec senin prin viață’ și poartă distincția de ‘scriitor de carte’ și o alta ‘fasciculară’ aceea a scrierilor mai mult sau mai puțin polemice, adresate prezentului, trimise la ziar de cei ce nu vor avea niciodată șansa unei recunoașteri a talentului literar, nu pentru că nu l-ar avea, ci pentru că l-au direcționat în chestiuni ‘profane’. Aceștia din urmă constituie tagma ‘scriitorilor de ziare’ care ‘au jertfit entuziasm și dragoste pe altarul culturii naționale, cu efect poate mai puțin uimitor’. Pentru Alexandru Ciura această categorie a celor ce au ratat să devină ‘scriitori de cărți’ merită toată considerația, pentru că, deși ‘nu pot să ceară intrare în literatură’ ‘și-au îndeplinit misiunea’. Interesant este faptul că autorul articolului respectă puritatea planurilor, reușind să facă o distincție care devine tot mai problematică în acel context: există așadar, scriitorul consacrat artei pure și scriitorul social, ambele ipostaze la fel de necesare societății. La ‘muncitorii anonimi ai presei noastre’ se va referi și Ioan Lupaș, cei care au creat o ‘școală națională a poporului nostru, din care a răsărit, și până acum, conștiința demnității lui ca factor cultural și politic’.

Pentru scriitorii Luceafărului actul scrierii poartă în el o încărcătură mistică, el devine în formularea lui Octavian Goga ‘scrisul cu sânge’. Când însă se simt desacralizări în literatură se reacționează prompt: ‘Literatura noastră mi se prezintă ca un templu vechi în care nu se mai roagă nimeni’.

Sextil Pușcariu încercând să traseze o direcție a intelectualului prezentului începe cu o întoarcere spre trecut. Dacă generația bunicilor lor era cea entuziastă, idealistă până la capăt în ideea că progresul e determinat de starea culturală, iar cea a părinților scade în implicarea afectivă, fiind mai atinsă de pragmatism, axată pe chestiuni efective (înființare de bănci, strategii de creștere economică etc.) atunci generației tinere i se cere continuarea proiectului național prin unificarea celor două tendințe, prin urmare trecerea la un idealism aplicat.

În aceeași direcție a căutării unor sensuri ale rolului scriitorului român din Transilvania, apare, în 1903 articolul ‘Un curent neîntemeiat în literatura română’ semnat U.T.Mihaiu. Deși redacția va preciza printr-o notă de subsol că nu se poate identifica cu părerile autorului, este clar că articolul a fost inclus în paginile revistei tocmai pentru a stârni contrareacții.

U.T.Mihaiu vrea de la noul scriitor o rupere de trecut, de ‘patriotismul calp’, de tendințele ‘patriarhale și țărăniste’ ale literaturii transilvănene. Paradoxal, el vede însă rolul scriitorului tot în termeni de militantism însă nu unul de factură ‘romantică molcomă’, ci unul propovăduit de niște ‘spirite violente, energii bărbătești’ capabile de ‘luptă neobosită’. Reacția lui va fi taxată drept teribilistă, iar replicile de genul ‘ ne trebuie pumnale care vor înjunghia toată poezia patriarhală, sentimentală’ nu vor face decât să-l propună drept un exaltat cu alergie la trecut .Literatura militantă, în formula lui, este una cu rol sanitar care ‘ să desrădăcineze tot ce e putred și infectat în publicul nostru’. Pe lângă excesele mai ales de nivel retoric ‘avem lipsă de o literatură care să spele, să frece, să curețe, nu cu apă de trandafiri și cu pene de păun, ci cu sublimat, vată, lapis și carbon’, în subsidiar se poate descoperi o problemă de supralicitare a unui trecut, de trimiterea a lui în zona vulgului. U.T.Mihaiu vrea scriitori care să-și uite apartenența la un neam, la o istorie, vrea scriitori care să înceapă totul de la zero, să execute exorcizări și lepădări tocmai de ceea ce constituia fondul miltantismului lor: ideea națională. Militantismul propus de U.T.Mihaiu nu are factorul motivant, deci este inoperabil, vor conchide Nicolae Iorga și Sextil Pușcariu în două articole replică la tezele mai tânărului lor coleg de breaslă.

Militantismul în scris, văzut în componenta sa naționalistă produce noi deschideri de discuții. Pentru Alexandru Ciura există scriitori naționali ‘ai poporului’ și scriitori naționaliști ‘ai clasei culte’. Dacă naționalismul poporului este organic, naționalismul inteligenței are însă și un veșmânt artificial. Poet naționalist e, în viziunea lui, Mihai Eminescu, iar poet național a fost, până să se apuce de poezii patriotice, George Coșbuc. A intra pe tărâmul poeziilor de inspirație patriotică înseamnă a încerca să îmbraci într-o formă poetică niște sentimente care devin astfel instrumente ale discursului elitist, anunță trecerea la un nivel restrictiv. Recomandarea lui Alexandru Ciura pentru spațiul românesc transilvănean e rămânerea la tenta națională, adică a acceptării unei formule cât mai accesibile pentru mase. Discrepanța intelectualitate- popor nu trebuie să se afirme în acest moment.

Probabil articolele lui Goga sunt cele mai elocvente în a arăta că se trece deja la o altă paradigmă a scriitorului. Ruptura e certă, dacă până atunci scriitorul era un ‘sfătuitor’ în ceea ce priveau direcțiile de ridicare a unei societăți, astăzi el trebuie să fie un ‘poruncitor’. Pentru a beneficia de acest statut e însă nevoie de o legitimare a lui în fața poporului. Aceasta se obține prin implicare, prin validarea proiectului național al scriitorului de către public. Acțiunea acestui scriitor se învârte în jurul unei idei, condeiul lui nu ascultă de ‘patima omului flămând’, ci el lucrează cu ‘sfințenia ce se cuvine unei arme de apărare’. Avem deja o gamă generoasă a reprezentării actului scris în viziunea tinerilor de la Luceafărul, este scrisul cu sânge, scrisul scut ( ambele la Octavian Goga), scrisul sfânt, scrisul bisturiu ( la U.T.Mihaiu).

Cea mai des uzitată formulă care revine când se propune o ipostază pentru noul scriitor este aceea a ‘apostolatului cultural’. Acești apostoli ai culturii au rolul de a avertiza asupra prezenței ‘falșilor proroci ‘( se observă gama gravă a scripturii) care vin să confiște un discurs. Dacă apostolatul cultural este centrat în acel moment pe ideea națională ‘vremea va șterge odată trebuințele prezentului, va polei cu alt duh sufletele oamenilor și va schimba și îndatoririle apostolatului, dar până atunci e mult…’

‘Aruncarea în luptă’ se face pentru că nu există alternative și ea presupune o dizolvare a personalității scriitorului, ‘sacrificarea intereselor și ambițiilor personale și subordonarea lor la interesul comun’, sinonim interesului național.

La începutul secolului al XX-lea în Transilvania există o relație destul de apropiată între politică și cultură, ultima fiind considerată o furnizoare de material ideatic și uman pentru prima: ’ Trebuie să înțelegem odată că la noi politică românească fără cultură românească nu se poate face și trebuie să ne împăcăm cu ideea că numai valorile reale din toate punctele de vedere au îndreptățirea de a participa la conducerea politică a poporului nostru’.

Orientarea națională în artă va reprezenta o fază, o temelie suficient de puternică, încât să poată produce, cu timpul o ‘artă mare, proprie, originală […] care va trece hotarele țării răspândindu-se în lumea întreagă’ . Intrarea artei românești în galeria celebrităților se va face prin ‘ceea ce este propriu românesc’, prin specificul național. Valoarea intimă a artei unui popor își găsește aprecierea în valoarea pe plan universal. Până atunci, românismul în artă trebuie acceptat, fiindcă există o ordine a culturii care nu concepe salturi.

Scriitorul militant este cel care reface o legătură cu trecutul, are structura de punte, el nu vine să propună o altă perspectivă asupra culturii pentru că el lucrează cu o cultură livrată de tradiție.

Apar niște diferende la nivel de abordare a militantismului scriitoricesc între Nicolae Iorga și cei de la Luceafărul. Ilustrul om de cultură voia un amestec din partea scriitorului în toate chestiunile zilei, un soi de militantism generalizat la toate nivelurile. Cei de la Luceafărul nu-i vor împărtăși ideea, pentru că în Transilvania realitățile mărunte la care făcea apel Iorga, erau percepute ca aflate în conexiune cu problema națională subsidiare acesteia. Difuzarea militantismului până la straturile cotidiane nu este deci prioritară în Transilvania ‘sunt însă chestiuni mari, chestiuni într-adevăr vitale ale neamului românesc întreg, cari nu pot fi întâmpinate cu indiferență (chestiunea țăranilor în România, chestiunea școlilor în Transilvania)’.

E interesant de surprins și mediul ideatic în care sunt nevoiți să se desfășoare tinerii scriitori care să răspundă la comandamentele prezentului și ale societății. Epoca Memorandumului a generalizat până la saturație un discurs pe teme naționale, însușit pe scară largă. După ea a urmat o ‘fanfaronadă națională’, o pleiadă de ‘falși apostoli’ care au dus lucrurile într-un derizoriu total. Ei sunt responsabili pentru reacția generală de critică, nemulțumire, neîncredere, plictis ‘e un convoi de bolnavi care se vaită în numele neamului fără să caute izvorul mânturii’. Viața literară resimte această întrecere în fraze, această efervescență discursivă, existând chiar sindromul blocării într-o ‘primăvără literară’. Scriitorul trebuie în aceste condiții, în care e o manie în rândul tineretului să-i apară numele la gazetă, să vină cu un discurs percutant, scos din clișee. Oricum soluția nu e de căutat în pomparea tot mai accentuată a idealismului.

Octav.C.Tăslăuanu, analizând poziționarea între estetic și național, preciza : ‘Paginile literaturii noastre de astăzi nu sunt capriciile unor oameni care se îndeletnicesc cu tainele frumosului; în această literatură trăiește sufletul unui neam întreg, în creațiunile scriitorilor noștri tineri palpită puterea artistică a poporului nostru tânăr, menit să îmbogățească literatura națională și universală cu opere nepieritoare’. Redactorul Luceafărului insinuează că literatura actuală deși nu este apanajul esteților va avea o recunoaștere ca ’literatură’ în literatura universală. Produsul acestor tineri care nu scriu cu imperativul formei se cheamă totuși literatură. Deși se pleacă de alte premise decât cele care ghidează arta pură, rezultatul scrisului lor se convertește în literatură. Noțiunea, de altfel, devine pentru acea perioadă în Transilvania, un concept destul de globalizant și încăpător pentru o serie de experimente. Niște neinițiați, pare că spune Tăslăuanu, pot emite pretenții literare, în momentul în care răspund unor cerințe ale neamului, văzut ca un concept fluviu, anistoric, care dă nota de autentic demersului lor. Cărturărimea, spune același Octav.C.Tăslăuanu, are de trecut printr-o serie de examene de conștiință, trebuie să-și asume niște ‘jertfe de creier’, trebuie să gândească în termeni de datorie.

În anul 1908, în numărul patru al revistei, va apărea un articol care va bulversa pentru o lungă perioadă de timp lumea culturală din Transilvania, și nu numai. Articolul, intitulat ‘Două culturi’ va oferi niște perspective îndrăznețe, poate excesiv de îndrăznețe, constituind o tentativă de demitizare culturală, neargumentată suficient și de aici catalogată drept ‘rătăcire’. Articolul dezbătut tratează chestiunea unității culturale plecând de la premisa că aceasta ‘a devenit o deviză folositoare fără nici un fel de explicații’. Unitatea a existat până atunci doar la nivelul clasei culte. Tăslăuanu acuză cărturarii că n-au reușit să creeze o cultură unitară fragmentând-o în două: o cultură a clasei stăpânite și una a clasei stăpânitoare. Cultura țăranilor reprezintă adevărata cultură națională, aceea a domnilor este, în schimb una cosmopolită, internațională. Încercând să sugereze o apropiere între cărturari și țărani, Tăslăuanu comite niște erori grave de abordare, adoptând, într-un spațiu cultural care respingea total orice teorie venită pe filieră marxistă, niște formulări care induc ideea unei lupte de clasă dusă pe tărâm cultural. Revolta lui, într-o formă extrem de neinspirat îmbrăcată, se îndreaptă împotriva scriitorilor care au consimțit să renunțe la fondul lor de autenticitate și s-au lăsați corupți de mirajele culturii occidentale în timpul studiilor în străinătate. Din cauza lor, unitatea culturală a fost adusă la stadiul de ‘ficțiune cărturărească’. Una din erorile majore ale articolului citat, pentru care de altfel va fi și taxat în nenumărate rânduri, va fi afirmația ‘orice fel de legătură cu România de astăzi nu poate aduce mult bine pe seama țării noastre’. Poziția redactorului șef de la Luceafărul pare cel puțin absurdă, în condițiile în care tocmai el se ocupa, în cadrul revistei de stabilirea unor contacte între cărturarii din România cu cei din Transilvania. Încercând să puncteze o problemă sensibilă, aceea a diferenței tot mai pronunțate între clasa intelectuală și țărani, Octav.C.Tăslăuanu dinamitează întreg peisajul cultural, atacând cu virulență ‘clasa’ cărturarilor, responsabilă de înstrăinarea mentalității românești și de pierderea identității naționale a poporului. Atacurile asupra articolului apar imediat, impresionând prin gravitatea tonului cele ale lui Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, A.C.Popovici.

Încercând să nuanțeze lucrurile, Octavian Goga va interveni, făcând un excurs istoric și arătând că ruptura între intelectuali și țărani se produce în 1848, moment după care se consacră un ‘retorism fără suflet’ în rândurile primilor. Astăzi, va spune același, cei chemați să stea în primele rânduri ale luptei, care e văzută în termenii unei suprapuneri moral\național trebuie să fie publiciștii. Una dintre problemele extrem de grave ale perioadei va fi aceea a ‘prisosului de intelectuali’. Everfescența frecventării facultăților de căre tinerii români transilvăneni va crea și problema absorbției lor după terminarea studiilor. Tot mai puțini dintre ei nu se mai stabilesc în România sau Transilvania, implicați în creșterea nivelului cultural, ci consimt să devină funcționari, lăsând astfel un segment gol într-un peisaj foarte sensibil, ca cel al educației tinerilor.

De aici și ideea unei pedagogii naționale vehiculată intens și văzută ca o datorie a intelectualului care trebuie să întoarcă ceva neamului său. Și Ion Agârbiceanu va semnala această inflație a intelectualului leneș, neimplicat în social-național. A propune rețete de militantism scriitoricesc în aceste condiții devine tot mai hazardat ‘Observăm că vin ostași noi pe fiecare zi, dar lupta merge încet, ca și când ostașii ar veni învinși deja’.

Tipologia scriitorului-soldat va fi una ilustrativă pentru modul de concepere a implicării literare care se derulează în termenii unei jertfe naționale. Interogându-se asupra elementelor definitorii ale unui individ cult, Ion Agârbiceanu va preciza că acesta nu este condiționat de ‘învățarea de carte’, ci de consacrarea sa în planul ideilor active ‘față de popor, față de cultură și lipsele ei ‘.

Relevant pentru aspectul pe care îl supunem analizei în acest capitol este articolul ‘Scriitorii și politica’. Această relație este de fapt axul central al preocupărilor literare la început de secol în Transilvania. Articolul pornește de la o ipoteză care ar putea fi considerată șocantă luând în considerare raportarea literaturii în cauză: ‘Literatura și politica de obicei nu duc casă bună împreună’. Imediat, însă se produce o contextualizare a situației ‘în zilele de luptă, artistul renunță la statutul său artistic pentru a se lupta cu năzuințele naționale’. Prin urmare artistul funcționează și creează în funcție de necesitățile nației sale, el trebuie să fie continuu racordat la present, la ‘tendințe’,cum avea să se precizeze același Ion Agârbiceanu: ’Putem noi să despărțim arta de tendințe? Poate un prozator ardelean de talent […] să se lipsească de anumite idei, care îl frământă zilnic? Poate el într-o țară ca a noastră, unde literatura ungurească e plină de tendințe antiromânești […] să renunțe la spiritul tradiției și la glasul îndemnător al inimei? Ideile unui scriitor, fie cât de actuale și cât de militante, când sunt întrupate în forme literare alese, câștigă dreptul lor de existență.’. Punctarea necesității existenței unei ‘forme literare alese’ în operele de caracter militant înseamnă o asumare de pe niște poziții rezonabile a statului scriitorului care trebuie să depășească ceea ce devenise în epocă o deprindere, adică naționalismul logoreico-rentabil, și să lucreze la vestimentația scrisului.

Chestiunea epuizării vocabularului naționalist devine una tot mai acută, reclamând cu necesitate o revigorare, o reinventare a acestuia și în același timp o acțiune sanitară de eliminare a exceselor verbale.

Acestea se produc și fiindcă societatea culturală transilvăneană nu era dotată cu un cabinet de critici care să semnaleze prompt derapajele în literatură și în discursul cultural, în genere.

Programul tinerilor scriitori de la Luceafărul va urmări în primul rând o ‘românizare a conștiințelor’ și apoi o ‘democratizare a spiritului public’.

Există însă, pericolul ca abordarea literaturii din punctul de vedere al unei profesiuni să fie păgubitoare în demersul scriitorului, așa cum era el înțeles în acel moment, închizându-l ‘într-un cerc strâmt de preocupări exclusiv literare’ și rupându-l de una dintre valențele sale consacrate, aceea de coborâtor în mijlocul poporului.

Gândind la ceas aniversar asupra aspectelor care i-au adus împreună, tinerii scriitori de la Luceafărul vor menționa motorul Eminescu și ambiția de a face față asaltului străinismelor.

Trecerea primului deceniu din secolul al XX-lea a însemnat pentru societatea românească din Transilvania o responsabilizare, o trezire a spiritului public. Aceasta poate fi pusă și pe seama faptului că în această perioadă participarea la viața politică devine tot mai vizibilă, implicând elitele care aduc discursul politic în paginile revistelor culturale.

Primul număr al anului 1912 va însemna pentru redacția Luceafărului trecerea la o etapă de maturitate, la un program mai elaborat, mai bine construit. Analizele găzduite în paginile revistei devin exerciții de aprofundare a unei moșteniri istorice.

Gheorghe Pop va încerca o trecere în revistă a stărilor din generația prezentă în comparație cu cele trecute. Dacă intelectualii trecuți așteptau salvarea neamului din afară, ca un rezultat al unor forțe exterioare lor, cei din prezent descoperă tăișul fin al cuvintelor care devin o armă redutabilă. Autorul articolului vine cu o constatare inedită, când mărturisește că toată gândirea politică în Transilvania s-a construit în jurul punctelor enunțate pe Câmpia Libertății, la Blaj, în 1848, de către Simion Bănuțiu. Capitalul de idei moștenit de la acesta va fi valorificat până la saturație, din comoditate de către fruntașii politici. Pe aceste considerente se produce începând de atunci o distanțare între omul politic și cărturarul care vine și îi penalizează un discurs supralicitat.

Sextil Pușcariu va amenda și el supralicitarea discursului naționalist, difuzarea lui oriunde și de către oricine: ‘ La noi din nefericire există părerea absurdă că pentru ca să poți purta un proces trebuie să fi învățat drepturile, pentru ca să prescrii un medicament bolnavului trebuie să fi terminat facultatea de medicină, dar pentru ca să faci politică și filologie e de-ajuns să îți iubești neamul’.

Octavian Goga este cel care anunță în discursurile sale o mutare a centrului de greutate, în sensul unei poziționări pe chestiunile interne, adoptarea strategiei ‘prin noi înșine’ și difuzarea politicului la toate nivelurile vieții naționale. Tot el va fi acela care va introduce intelectualizarea politicii, ridicarea nivelului discursiv. Octavian Goga este probabil vocea cea mai fermă în a susține implicarea scriitorului în politic. Aceasta se poate realiza numai de pe poziții combatante. Contextul istoric în care se află Transilvania este unul de luptă, deci literatura trebuie să se racordeze și ea la acesta: ‘Noi […] suntem un popor luptător; un popor care privește înainte, care are idealuri de realizat. Ne trebuie deci o literatură luptătoare, o literatură înfrățită cu marile probleme ale existenței noastre, o literatură milenară, dincolo de limitele unor impulsuri pur individuale, o literatură care are ochii ațintiți spre cer, dar care sub picioare simte pământul-pământul nostru: o literatură națională.[…] În Ardeal scriitorul este, în mod fatal un luptător, iar arta un balsam prin care se alină durerile celor ferecați.[…] Scrisul este aici un stâlp de foc care luminează drumul, o protestare vie, o superioară afirmare a dreptului nostru la viață’ .

Noile provocări pentru scriitorul transilvănean vor consta în implicarea lui în problemele ce țin de aspectele naționale. Pentru Sextil Pușcariu soluția stă nu în aprecierea rolului unui scriitor individual, cât în afilierea lui la o grupare literară. Abia în acest fel demersul scriitorului devine eficient, când este reperat ca și colectiv (gruparea de la Tribuna, cea de la Luceafărul). În studiul său, întins pe mai multe episoade, Grupări literare și idei politice autorul încearcă o aranjare cronologică a peisajului cultural și politic din Transilvania. Prima grupare literară este plasată în 1840 și este cea care a realizat că sub numele de cultură și politică se cuprind ‘numai manifestări cu înfățișare deosebită ale aceleiași puteri: o energie națională’. După acest moment, fiindcă a existat o dezvoltare atât de rapidă, generațiile nu au mai urmat la intervaluri așa de mari.

In disputa tineri – bătrâni, chiar dacă primii în rebeliunea lor își permit să-i atace pe ultimii, exagerările lor sunt necesare, opinează Sextil Pușcariu.

Scriitorul transilvănean de început de secol are o apetență fantastică pentru piruete spre trecut, pentru surprinderea globalizantă a acestuia, de cele mai multe ori în încercări de sistematizare și ordonare a lui. Predilecția pentru acest gen de observație se întâlnește, printre alții, și la Radu S.Dragnea, care va opera o trasare a culturii române moderne pe epoci, astfel: curentul popular-istoric ( reprezentat de revistele ‘Dacia literară’, ‘România literară’, ‘Steaua Dunării’), curentul din jurul ‘Convorbirilor literare’, curentul socialist, iar în prezent curentul naționalist.

Sesizând noul tip de scriitor pe care societatea occidentală îl propune ‘un deziluzionist, un fantezist, un străin de tot ce se petrece în mijlocul societății din care face parte’, Radu S.Dragnea aduce, într-un mod sugestiv pentru felul în care va reuși scriitorul militant să-și legitimize arta, creația, argumentul schopenhauerian :’ Scopul în care poetul ne pune fantazia în mișcare este de a ne releva ideile, adecă de a ne arăta printr-un exemplu ce este viața, ce este lumea. Prima condiție pentru aceasta este să o cunoască el însuși’. Același va milita pentru o implicare în ‘frământările vieții’ din partea scriitorului. Ipostaza de scriitor presupune, din partea aceluiași, trei calități intercondiționate între ele: trăsături adânci ale vieții omenești, trăsături largi din viața neamului lui, iar la sfârșit valoarea estetică aplicată acestora. Prin urmare, esteticul continuă să fie un demandament în construcția scriitorului transilvănean, chiar dacă e perceput într-o manieră care să îmbrace niște atitudini.

Profilul scriitorului transilvănean de început de secol va cuprinde și raportarea sa la religios. Chiar dacă Biserica prin reprezentanții săi obișnuiți cu abordările implicate , venite pe linia activismului a cărui susținător fervent a fost Mitropolitul Andrei Șaguna, continua să rămână o prezență vizibilă în problemele de ordin național, laicizarea gândirii politico-culturale se accelerase.

Ioan Lupaș, redactor al Luceafărului, va analiza relația intelectualului cu religia, avertizând că educația religioasă a cărturărimii trebuie să continue, ea fiind o punte cu tradiția, un reper identitar.

Silviu Dragomir, interogându-se și el asupra efectelor implicării scriitorului în politică va consemna:’Cel dintâi glas al politicii românești în Ardeal a fost al scriitorului român de la sfârșitul secolului XVIII.[sunt invocate aici exemplele lui Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior]. Lucrul acesta nu ar trebui uitat și când unii dintre fruntașii noștri ar voi să scoată pe scriitori din politică, ei ar săvârși un act de ingratitudine față de înaintașii, cari au așezat temeliile politicei românești ‘.

Disputa în jurul participării scriitorului în fenomenul politic este reluată în această perioadă cu atât de multă vervă și datorită faptului că Octavian Goga primise în 1908 fotoliul de deputat în Parlamentul budapestan. Contestatărilor venite din mai multe părți, Luceafărul le răspunde cu ample materiale care să justifice prezența scriitorului în mediul politic. Trebuie reamintită cu acest prilej, percepția asupra a ceea ce de regulă era numit mediul politic. În condițiile în care politicul însemna luptă națională, iar aceasta era înțeleasă ca trebuind a fi purtată la toate nivelurile societății, scriitorul se înscrie firesc pe această traiectorie.

A-i cere însă, scriitorului format în ambianța sfârșitului romantismului, încărcat de un idealism total să danseze după regulile pragmatice, de cele mai multe ori sub semnul imoralului din politică pare o misiune imposibilă. Contextualizând, lucrurile nu stau tocmai așa. În această partitură acordată și conștiincios asumată de scriitorul transilvănean stă dezlegarea enigmei scriiturii de sorginte ardelenească. Acest scriitor va aplica rețeta schizoidă a demandamentelor social-naționale pe care va încerca să le asezoneze celor artistice. Scriitorul transilvănean al epocii scrie programatic, are o miză clar conturată pentru orice operă.

Pentru Transilvania începutului de secol al XX-lea,una dintre principalele funcții ale elitei ce trăia atunci perioada coagulării sale, era aceea a reprezentării naționale. Elita trebuia să ducă la Budapesta, dar și în rândul maselor din Transilvania un discurs despre realități locale, justițiar, dar și unul de afirmare. Elita trebuia totodată să realizeze unitatea culturală cu România.

Încercând să ofere soluții pe care intelectualul român să și le însușească, I.T.Lais va propune rețeta ‘entuziasmării politicului’: ’politica noastră nu poate fi numai una economică și practică, ci o politică entuziastă’. În această inițiativă intelectualul are rolul principal, responsabilitatea majoră.

Apar însă și excese, semnalate de cei de la Luceafărul prin formula ‘epoca serbărilor naționale’. Festivismul exagerat nu face decât să popularizeze un mod superficial și forțat de a pune probleme și creează în același timp un circuit închis, atât în ceea ce privește publicul, cât și participanții. Scenografia aceasta poate fi extrem de păguboasă, reducând la vulg chestiuni stringente de supraviețuire națională: ‘Serbările naționale au ajuns un fel de narcotic cu care ne îmbătăm ca să uităm mizeria și chinurile apăsării politice’, ‘Să părăsim viața de pustnicie veselă și de entuziasm steril în numele idealului național și să trecem la o operă pozitivă și productivă’.

Izbucnirea războaielor balcanice va aduce, în paginile Luceafărului, noi chemări la idealism, la depășirea ‘împrejurărilor mici’ în care se trăia și se visa. Evenimentele din Balcani proiectează o stare de așteptare, vin cu un ‘ferment binefăcător’, regrupează forțele: ‘Simțim cum se desfac din nou razele unui ideal, cum se lămurește o țintă în conștiințele desamorțite’ .

Chiar și așa, scriitorii transilvăneni vor fi penalizați de redactorii Luceafărului pentru tăcerea lor din timpul conflictelor din Balcani, neangajarea lor, așa cum statutul îi obliga în viziunea acestora. Însă, pe măsură ce evenimentele iau amploare, ‘literații’ vor ști să-și regăsească entuziasmul luptător: ‘Se pare că începem să auzim din ce în ce mai lămurit glasul poruncitor al Națiunii’. Situația din Balcani produce chiar o inflație de păreri, o masă de energii verbale care nu reușesc să se coaguleze.

Cele două mari tare pe care redacția de la Luceafărul le va puncta tot mai asiduu începând de acum, ar fi izolarea nejustificată a scriitorului, ruperea lui de cetate și banalizarea, din partea aceluiași, a discursului naționalist. Momentul trăit este asumat cu deplină sinceritate într-unul din articole :’ Suntem- și e fatal să fie așa- în epoca aceea când abia am câștigat elemetele primitive ale unei culturi, în acea periculoasă situație când se scrie corect, se vorbește declamatoric, se fac versuri după tactul flașnetei și cu gândul la răsplata casei școalelor, când banalitatea cea mai ucigătoare e îmbrăcată în cele mai corecte și mai zornăitoare versuri’ .

Ipostaza consacrată a ‘cărturărimii’, așa cum e ea prezentă în paginile revistei rămâne aceea a unei oștiri, mereu pe baricade.

Încercând o suită de concluzii, acum, la finalul capitolului despre profilul scriitorului transilvănean în perioada 1904-1914, așa cum reiese acesta din paginile Luceafărului, putem trece, la o primă constatare, o diferență de ton, vis-a-vis de antecesorul său.

Scriitorul analizat de noi este programat să își exerseze continuu corzile vocale în interiorul cetății, și nu numai, funcționând ca reprezentant al acesteia oriunde s-ar duce.

El se dezvoltă într-o ‘societate în fermentație’, încă nu bine închegată. E vorba de o societate care nu-și exersase pe deplin relația cu elita, de aici și tatonările în găsirea unui statut pentru scriitorul acelui spațiu. Într-un context istoric nefavorabil, în care ‘politica îmbrățișează tot câmpul vast al vieții publice’, rolul scriitorului nu avea cum să nu fie altul decât cel al angajatului total în chestiuni ce intră în sfera apărării ființei naționale.

Postura în care ni se prezintă el în această perioadă nu are valențe de excepțional, înscriindu-se într-o traiectorie consacrată a întregii intelectualității transilvănene. Începutul de secol aduce cu sine o masă tot mai mare de tineri școliți la universitățile străine care se întorc acasă cu ideea misiei pe care o au de înfăptuit. Scrisul lor este văzut ca un act de restitutio simbolic. Impregnant cu nuanțe de vervă, patos și doze mari de idealism el trebuie să se întoarcă spre slujirea scopurilor naționale.

Scrisul lor se revendică de la Mihai Eminescu, cel care acționează ca un punct de coagulare pentru tinerii studioși, care vor găsi în forța discursurilor sale politice adevărate repere de abordare a chestiunilor naționale.

Activismul acestora, în condițiile în care Transilvania își exersase această partitură și în plan politic prin abordarea la un mod implicat a luptelor parlamentare de la Budapesta și prin încercarea de creare a unei mase conștientizate la nivel politic, va fi exersat și în plan cultural.

Această înrolare a scriitorului este văzută, însă, ca fiind una conjuncturală, o etapă intermediară prin care au trecut toate popoarele la un moment dat. Dezvoltarea culturală și contextul istoric al Transilvaniei abia acum au permis această poziționare a scriitorului. Această perspectivă îi disociază pe cei de la Luceafărul de grupările semănătoriste sau poporaniste.

Ei își conștientizează abaterile de la ‘scrisul frumos’, dar încearcă să-și le disculpe prin raportarea lor la niște considerente de ordin național. Esteticul continuă să rămână parte din năzuințele lor literare, dar nu prioritar. Există în scrierile lor o conviețuire pașnică cu esteticul, dar nu o intercondiționare de acesta.

Scriitorul militant reprezintă un statut provizoriu, care poate fi depășit prin schimbarea unor realități de ordin social-politic.

Acest scriitor trebuie să-și asume o prezență de punte, atât prin faptul că el trebuie să preia moștenirea trecutului, să o reinvestească în situația dată, dar și prin realizarea unei legături destul de depărtate între clasa cultă și cea a țăranilor. Mesajul său trebuie să fie un liant, în condițiile în care, o dată cu apariția păturii cărturărești tot mai consistente, pare că rețelele de comunicare între lumea satului și oraș devin tot mai inoperante.

Totodată, scriitorul militant trebuie să facă față valului considerabil de colegi de breaslă care au început să folosească acest discurs la modul superficial și vulgar devalorizându-l.

Va exista în epocă o apetență pentru exagerări de acest gen inerentă generalizării problemelor de ordin politic-național la nivelul care are loc în Transilvania.

Scriitorul militant e un om al timpului său, extrem de puternic ancorat în present, extrem de atent la durerile cetății.

Această categorie intră mult mai vizibil în scenă odată cu afirmarea propriu-zisă în politică a unuia dintre protagoniștii Luceafărului, Octavian Goga.

Acum încep să apară chestionări legate de compatibilitatea între statutul de scriitor și cel de om politic. Atacurile vin cel mai ades, din partea unor lideri politici care trăiau în comoditatea pe care temele discursului lui Simion Bărnuțiu de la Blaj din 1848 le-o furnizase.Goga produce o intelectualizare a discursului politic care în acel moment se afla în impas. El devine prin excelență, prototipul scriitorului militant al perioadei analizate.

Pentru acesta rolul literaturii în schimbarea stărilor de fapt din Transilvania este unul major plecând de la considerentul că: ’La începutul oricărei mișcări de desrobire stă în istorie o poezie, o operă de artă’ . Scrisul este deci, în viziunea sa un act de protest. Pentru Transilvania acelor ani, în condițiile în care autoritățile aplicau o cenzură teribilă și sancționau cu închisoare orice articol cu alură de manifest, scrisul era într-adevăr un gest de curaj, de asumare a unor crezuri la capătul cărora se poate afla un martiriu personal. Tinerii începutului de secol transilvănean se vor arunca în această luptă fără nicio reținere, convinși de valabilitatea crezului lor. Așa se explică și numărul mare al celor care se implică în activitatea redacțională la diverse reviste, ziare.

Apare astfel categoria scriitorului dublat de redactor. Va fi una din mărcile distinctive ale scriitorului transilvănean. În anii de după unirea din 1918 această ipostază inedită va genera o serie de critici din partea oamenilor de litere din România. Noile condiții istorice vor însemna pentru scriitorul care trăia din febra propriului său militantism o reconversie de discurs. Practicismul antebelic trebuia înlocuit cu altă rețetă, însă pentru scriitorii de ieri mutația va fi dificilă.

Camil Petrescu va critica această înclinație, cea a scriitorului implicat în articolele de atitudine politică, ce se va mai manifesta încă și după 1918, intitulând-o ‘drama crescătorului de roze condamnat să plivească legume’….

Prin urmare, o analiză a proiecțiilor scriitorului român din Transilvania de la începutul secolului al XX-lea devine o rampă de lansare în analize legate de viitoarele repoziționări ale aceluiași actant însă în condițiie schimbate de după unire. Pentru a explica niște atitudini scriitoricești, niște mutații la nivel discursiv nu trebuie ocolită etapa tratată în acest capitol care conține în ea germenii noii transformări.

CAPITOLUL III

ANALIZA DISCURSULUI MILITANT DIN PAGINILE REVISTEI

LUCEAFĂRUL

Acest al treilea capitol își propune să sondeze unele structuri ale discursului militant produs de redacția Luceafărului, insistând pe ceea ce pot fi numite locurile comune ale acestei scriituri.

Contextul în care tinerii scriitori de la Luceafărul produc un asemenea discurs reclamă astfel de atitudini verbale. După eșecul Memorandumului, cărturărimea va realiza că reacțiile convenționale, constând în memorii și plângeri la curtea de la Viena nu mai pot fi o soluție. Se trece la alt palier de abordare a chestiunilor naționale. Actanții unui asemenea demers nu pot fi decât cei ce constituie ‘cărturărimea în formare ’, tinerii studenți de la centrele universitare din Viena și Budapesta. Aceștia descoperă modul incisiv, inflamat de a folosi cuvintele, generalizând un discurs purtat pe tonalitățile cele mai combatante. Pe toți îi unește ‘mistica’ ideii naționale, chiar dacă există maniere diferite prin care se ajunge la realizarea ei. Primii ani de apariție ai revistei sunt cei în care tot mai multe voci susțin trecerea la o altă raportare în politică, respectiv părăsirea pasivismului și trecerea la activism. Anul 1905 va consacra oficial noua strategie.

Activismul din rândurile ‘Luceafărului’ anticipase însă decizia liderilor Partidului Național Român.

Militantismul celor de la revista înființată în Budapesta, poate fi analizat la mai multe niveluri.

Există, la o primă observare, o formă de militantism vizual, prezent la modul de concepere a copertei, la imaginile pe care redacția consimte să le pună în fiecare număr.

A dedica, cu ocazia a cinci sute de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare un număr întreg cu acesta, în condițiile în care autoritățile interziseseră orice manifestare de simpatie, sau cu oamenii de cultură din România ca Alexandru Vlahuță, Nicolae Grigorescu, Luchian, George Coșbuc, Vasile Alecsandri, sau a pune pe aceeași coperta figura lui Traian alăurată celei a lui Carol constituie semnele unui militantism mascat.

Tablourile prezente în paginile revistei se înscriu în jurul unei tematicii devenite curentă, centrată pe ideea de înălțare, renaștere, luptă. Pentru a familiariza publicul transilvănean cu o cultură a vizualului, tablourile sunt explicate în duhul revistei. Un comentariu al tabloului ‘Non omis moriar’ sună astfel: ‘ El moare, ce e drept, dar ideile, operele lui rămân în urmă, ca după veacuri să rostească încă omenirii’ ( explicație sugestivă atât pentru temele alese, dar și pentru modul de punere a chestiunii).

Probabil că atingerea punctului celui mai de sus în difuzarea militantismului vizual se produce în numărul 11-12 din anul 1908. Redacția alege să tipărească, împrăștiate printre articole fără tangență cu respectiva chestiune, fotografii ale victimelor, răniților campaniei electorale din acel an, când autoritățile maghiare au făcut exces de zel cu țăranii care votau cu candidații români. Cele câteva poze, complet smulse din contextul în care apar, alăturate unor texte de beletristică, fără relevanță pentru ele, indică fără niciun dubiu un scenariu conștient din partea unei redacții care acționa în condiții de cenzură. Imaginile sunt impregnate de o puternică notă sugestivă. Pe lângă trupurile neînsuflețite ale țăranilor sunt expuse și fotografiile copiilor rămași orfani ( aici poate fi sesizat sensul către care merge mesajul). Pozele acestea, însoțite de un text explicativ simplu și fără înflăcărări verbale constituie, în subsidiar un mesaj militant de o putere de transmitere fantastică.

Miezul tare al discursului militant este de căutat însă, în mesajul scris al celor de la Luceafărul.

Primul număr al revistei este reprezentativ pentru familiarizarea cu un discurs limitat de niște formulări și incantații consacrate apoi în întreaga existență a revistei.

Nucleul forte al discursului militant stă sub semnul idealismului, pompat puternic încă de la primele rânduri ale Luceafărului. Idealismul se traduce aici prin ‘idealul dătăor de lumină […], cultura națională’.

O analiză de frecvență a gradului de utilizare a ‘idealismului’ (fie direct, fie subînțeles) sugerează că avem de-a face cu un topoi consacrat, un generator al discursului militant.

Tinerii care pornesc în editarea Luceafărului sunt probabil, ultima generație a literaturii române care mai trăiește în apropierea ideilor mari, care mai gândește în termenii idealului. La ea se mai simte încă sufletul romantic care se stinge.

Totul este văzut de acești tineri în lumina principiului idealismului difuzat la toate palierele. Idealismul este ‘motorul universal’, este ‘esența creștinismului’, însuși naționalitatea este ‘un tărâm de idealism’. Redactorii Luceafărului vor spune un nu hotărât perspectivelor realiste (înțelegând prin acestea cele de resemnare cu situația dată), pedalând într-un ritm frenetic pe panta idealismului : ’ Poporul nostru este idealist în toate manifestările lui și ar fi o crimă să-i slăbim idealismul’. Idealismul e transformat astfel într-un specific național susținut, vor spune cei de la Luceafărul, de întreaga noastră cultură orală.

O societate care începuse să simtă tot mai acut tentația ‘curentului bolnav de materialism’ este învățată de către cei de la revistă ‘să se scuture’ de această rătăcire și să regăsească formula salvatoare, a idealismului.

Idealismul prezent în scrisul tinerilor înseamnă, dintr-un anumit punct de vedere, memorie națională: ‘Sufletul nostru, al tineretului de astăzi, numai încălzindu-se la focul uriaș și sfânt al celor patruzeci de mii de inimi românești ce au tremurat pe câmpul Blajului sub povara unui sentiment comun, – numai ocrotind o scânteie din căldura lor, să mai poată înălța’.

Pentru Vasile Pârvan idealismul se traducea printr-o ‘dizolvare a individualului în acțiunea și scopurile unei idei comune tuturor ‘, ‘sacrificarea intereselor și ambițiilor personale și subordonarea lor la interesul comun, în cazul nostru la interesul național’.

Lecția idealismului trebuie înainte de toate a fi predată de intelectuali :’în cărturari trebuie să fâlfâie mai aprinsă flacăra idealurilor’. Iar idealul nu încetează a fi numit de câte ori e nevoie: cultura națională ‘arma noastră cea mai înfricoșătoare împotriva tuturor ispitelor și primejdiilor care ne pândesc existența’.

Militantismul celor de la Luceafărul se conjugă în termenii sacrificiului, al unei jertfe conștient asumate. Participarea la lupta națională ia dimensiunea unei ieșiri din lumea profană, a unui moment de prag. Chestiunea ‘misiei’, articulează și mai solid mesajul. Lucrurile sunt văzute în termenii unei datorii, se gândește în termeni de interes colectiv.

Arsenalul de expresii folosite, ‘botezul de foc al istoriei’, jertfa, sacrificiu etc. conturează un câmp semantic plin de accente patetice, inflamat, plin de elan revoluționar.

Chemările la luptă sunt numeroase în articolele revistei. Discursul, firesc, dacă luăm în considerare condițiile în care e scris, nu permite dispuneri maniheiste ale celor două tabere care se înfruntă în luptă. Perspectiva e permanent cea a unității interne, e un punct de vedere mai degrabă defensiv, de apărare a unei identități care se simte amenințată.

Militantismul scris se manifestă, atât în articole declarative, care se ocupă de analiza stărilor de fapt din Transilvania, deci cele care își asumă din start această modalitate, dar și la nivelul unui militantism mascat obținut prin recursul la episoade istorice.

Orice întoarcere în trecut se face cu o miză clară. Publicarea scrisorilor lui Anton Pann (care tratau probleme de sprijinire a studenților români cu stipendii, lupta împotriva desnaționalizării, pentru ‘binele public al națiunii’ etc.), cele ale fruntașului de la 1848, Alexandru Papiu Ilarian (care a refuzat toată viața decorațiile împărătești), relatarea drumului lui Horea la Viena cu cererile românilor, despre anul 1850 și studenții români ardeleni din Viena în îngrijirea lui Vasile Pârvan, viața lui Gheorghe Șincai.

Cei de la Luceafărul se întorc spre subiecte istorice pentru a defula la nivel discursiv, pentru că doar în acest mod, având de partea lor dovezile irefutabile ale trecutului își permit să condamne politica maghiară și să producă în același timp energizante pentru vremurile prezente: ‘cade-se nouă celor trăitori sub ocrotirea unor vremi maștere, să ne întoarcem cu fața înapoi, să căutăm un razim nădejdilor pe calea prăbușirii. Noi tineretul de astăzi, cu întreg rostul aspirațiunilor noastre, cu sufletul și mintea sălășuită în noi, avem mare lipsă de premenire, de întărire’ .

Recursul la trecut legitimează idealurile actuale și oferă modele. Totodată, trebuie precizat că orice discurs militant este primordial un discurs identitar. Temele sale sunt de fapt axurile în jurul cărora se primesc și se construiesc niște proiecții: ’ să știm și noi și să spunem și altora, că Românii nu s-au născut ca stat ca factor cultural și politic în orientul Europei la 1856 ori la 1821, atunci am reînviat la viața națională pe care o perdusem mai bine de un veac. Vreme de trei secole am fost un factor cultural și politic, luptând împotriva barbariei, susținând din bunăvoie, din avutul și dărnicia noastră viața religioasă și culturală a creștinilor ortodocși din întregul răsăritul de sub stăpânirea Turcului’.

Un alt experiment de militantism discursiv este încercat de cei de la Luceafărul cu prilejul trecerii din viață a unor personalități cultural-istorice reprezentative pentru rolul jucat în mișcarea națională. Acest prilej este folosit pentru exersarea unei tonalități războinice, pentru posibilitatea efectuării unor paralele între atmosfera trecutului și cea a prezentului care dezamăgește: ‘se duc pe rând nestorii luptelor noastre naționale și cu ei vedem mutându-se în alte lumi de pe arena neamului nostru: trezvia duhului purtat cu curățenie, dragostea de muncă obștească, vigoarea și perseverența încălzită de idealism.Teama ne cuprinde, că adânc înțeleni-se-va ogorul luptelor unui neam obidit’ .

Trecutul glorios opus unui prezent degradant, fără perspective luminoase va fi una din temele des vehiculate în paginile revistei. Tinerii scriitori nu vor considera atitudinea înaintașilor lor ca fiind motivată de ‘spiritul veacului’. Există niște diferențe de ordin moral, vor sugera ei, între cele două generații. Cea a anului 1902 se prezintă ca fiind a ’tinerilor’, încercând astfel să inducă impresia unei revigorări, a unui schimb de ștafetă. ‘Tinerimea’ devine actantul principal al paginilor revistei, pentru că ea beneficia de nebunia intrării în luptă. Tinerimea trebuia așadar inclusă în ‘chestiunile de forță’, chestiunile ce țin de interesele unității de neam. Cei de la Luceafărul vor propune tinerimea ca ‘organ de control’ în treburile publice. Felul acesta de poziționare sugerează nevoia unei ruperi de ritm, trecerea urgentă la acțiune, depășirea pasivismului părinților și intrarea în arenă.

Totodată, această strategie construiește ceea ce s-ar putea numi ‘cultul marilor bărbați’, exemplificat în paginile revistei prin Ion Rațiu, Mihai Eminescu, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Alexandru Mocsony: ‘Aducerea aminte totdeauna îi vom păstra-o, și chipul lui măreț călăuzi-ne-va pe drumul aspirațiunilor noastre naționale’, ‘O singură consolație avem, aceea, că resultatele muncii lui vor fi neperitoare și ne vor servi tuturora ca îndemn spre fapte vrednice și bărbătești’.

Marii bărbați ai istoriei naționale sunt prezentați ca niște ‘martiri’ pentru ideea națională, viața lor a însemnat uitare de sine și luptă pentru a ‘fi folositori neamului’. Expresia care e uzitată de câte ori li se aduce numele în discuție este cea de ‘prooroci naționali’. Apelul la formulări cu rezonanță biblică va fi unul extrem de frecvent, intrând în dicționarul de bază al discursului militant. Plecând de la următoarea premisă :’ Când vorbim de patria noastră să ne alegem vorbele căci vorbim de un lucru sfânt’, abordarea temei naționale va avea tot timpul forma unui adevăr ultim, va produce o predispoziție către un stil grandilocvent, construit pe o gamă de epitete totalizante, superlativizante. Insăși revista va fi considerată încă de la primul său număr un ‘campo santo’, tocmai prin faptul că trata niște chestiuni de o sensibilitate aparte.

Raportarea tinerilor de la Luceafărul se face în jurul entității spirituale a neamului și pentru că este vorba de un spațiu care s-a identificat, în condiții de opresiune puternică în decursul existenței sale, cu un reper atemporal, neamul fiind matricea ieșită din istorie, a poporului român.

Neexistând un program clar stabilit, redacția va puncta totuși, în primul număr al fiecărui an scopul major al apariției sale: ‘propovăduirea culturii naționale’. Există câteva direcții în jurul cărora se realizează aceasta: prin realizarea unor legături cu cei din România, crearea unei piețe comune de desfacere a produsului cultural, difuzarea culturii până la nivelul claselor de jos, accesibilizarea în acest sens a discursului intelectual pentru a opri din derapajul existent între clasa cărturarilor și cea a elitei, iar un al treilea aspect al chestiunii constă în impregnarea literaturii cu accente militante de ’stâlp de foc’.

Primul nivel trezește o retorică aparte. Problema este pusă în termenii unei re-cunoașteri la nivel cultural care trebuie să se producă acum, cu o mult mai mare intensitate decât înainte: ‘să ne cunoaștem și atunci vom fi una’ , ‘să ne strângem rândurile’ . Unitatea românilor din Transilvania și România se realizează, la un prim stadiu, prin cultură : ‘Nimic nu întărește legătura firească între frații de același sânge, de același neam cum o întărește cartea. Cartea românească este asigurarea viitorului nostru’.

Cel de-al doilea nivel, al difuzării culturii până în păturile de jos este unul destul de sensibil. Apare aici delimitarea direcției de la Luceafărul de derapajele care se produc în România în numele ideii de sat și țăran: ‘Nu am căuta să adaptăm poporul felului nostru de a vedea, învățat de la alții, ci învățătura noastră am adapta-o intereselor poporului. Asta e și mai greu și mai periculos. Ne-o dovedește și poporanismul din țară’. Discursul celor de la Luceafărul pare a se feri de supralicitări patetice în continuarea celor două direcții din țară. În spațiul transilvănean, problema centrală rămâne cea a unității culturale și a promovării idealului național.

Simptomatic pentru existența budapestană a revistei, imixtiunile politicului propriu-zis (ale celui de factură electorală) și ale abuzurilor autorităților sunt lăsate pentru ultimele pagini, unde sunt trecute la rubrica Cronică, într-o coloană cu un scris mărunt, ferită de un grad mare de expunere. Chiar dacă se simte aerul de autocenzură pe care redacția încearcă să-l imprime, tonul nu suferă niciun compromis. Astfel, în al doilea an de apariție, chiar dacă se zbăteau cu grave probleme de apariție, cei de la Luceafărul consimt să reproducă la rubrica mai sus menționată cuvinte de bucurie pentru alegerea lui Aurel Vlad ca deputat de Orăștie, gest care anunța ieșirea din pasivismul politic :’noi, care nu ne încălzim de politica turcească a încrederii oarbe în providența leneșă a fatalismului, noi care vrem să trăim și să luptăm, suntem mândri că putem aclama pe-un viteaz’. Redacția va fi, în urma acestor luări de poziție amendată, iar existența ei amenințată. În 1905, există un alt episod care va pune într-o situație limită revista. În numărul patru, depășindu-și încadrarea de revistă culturală inofensivă pentru autoritățile maghiare, Luceafărul va publica pozele deputaților români aleși cu program național, prezentându-i apoi în câteva fraze în deja celebra rubrică de avangardă pentru chestiunile naționale-Cronica.

Anul 1906 înseamnă mutarea revistei la Sibiu și odată cu aceasta găsirea unor noi formule de practicare a militantismului, motivate de faptul că ‘aici, în vârtejul vieții românești , vrând-nevrând luăm parte la la toate frământările cari determină evoluția noastră socială și culturală. Chestiunile la ordinea zilei, pe cari până acum le atingeam numai incidental, de acum încolo o să le urmărim cu o deosebită atențiune, oriunde s-ar ivi ele’. Sub titulatura de ‘oglindă a vieții culturale a românilor din Ungaria’ revista înțelegea, de fapt, implicarea sa prin subordonarea literaturii idealului național.

Militantismul propune, de fapt, o racordarea a tuturor aspectelor vieții românești la ideea națională, vectorul roșu de la care pleacă scrisul celor de la Luceafărul. Formula militantă presupune ‘a lupta prin artă la împlinirea visului neamului’.

Militantismul vine și ca o contrareacție la atmosfera prezentului. Totuși, premisele de la care pleacă redacția Luceafărului, încă de la primul număr, sunt acelea ale unei ‘noi suflări de viață’ ai cărei reprezentanți sunt. Există o ambiguitate strategic întreținută de tinerii scriitorii în raportarea lor la prezent.

Este vizibilă o atitudine regenerantă, optimistă, întreținută de sindromul ‘primăverii literare’ caracterizate de ‘simțiri tinere, puternice’ care ‘cer întrupare îndemnând la scris’. Prezentarea fenomenul ‘renașterii naționale a sufletului românesc’, simptomatic, vor spune cei de la Luceafărul, pentru primul deceniu al noului secol, are o miză clară : entuziasmarea tinerilor către ideea națională și transformarea ei de la stadiul de ideal la cel de potențialitate.

Când, la începutul anului 1912, Octavian Goga va încerca într-un editorial să facă o analiză a primului deceniu de apariție al Luceafărului, el va opune celui trecut caracterizat de oboseală, lâncezeală, egoism, utilitarism îngust, lipsit de acțiuni care să angajeze conștiința publică celui încheiat atunci, o adevărată perioadă de fermentare, de revoltă.

Militantismul discursiv se traduce prin inducerea unei efervescențe colective, prin oferirea unei panorame promițătoare: ’Se deslușește mai multă îndrăzneală, o structură nervoasă mai iritabilă, mai multă revoltă în fața nedreptății, un spirit critic mai pronunțat. Morala publică e influențată de fluctuațiunea proaspătă, cătușele ipocriziei tradiționale mai slăbesc, hotarele unui egoism strâmt se sparg și pe alocurea se ivesc licăriri răzlețe de avâturi generoase. S-ar părea că ard focuri pe culmi cari vestesc drumețului priceput apropierea unei oști din adâncimea văii…’

În strânsă relație cu aceasta e și reversul, teroarea prezentului. Acesta e în primul rând cădere morală: ‘astăzi, când ne bântuie atât amar de derăpănare lăuntrică’,’ în aceste vremuri de destrămare’,’vremi maștere’. Momentul prezent aduce cu el și perspectiva unui blestem istoric al neamului ‘neîndreptățit de soarte’, ‘născut într-o zodie fără de noroc’.

Prezentul dezamăgește și prin indiferență, nepăsare: ’ Trebuie despăturat sufletul tânăr de ceața nelucrărei care moleșește firea’, stagnare, spirit critic superficial, plictiseală, dezgust ‘e un convoiu de bolnavi care se vaită în numele neamului, fără să caute izvorul tămăduirii’ . Prezentul înseamnă descompunere socială, amnezia valorilor, șovăială, înseamnă apariția unui tip de intelectual care începe să se desrădăcineze, să nu mai vibreze la aceași intensitate la valorile naționale.

Această punere într-o lumină închisă a prezentului își are rațiunile sale: creează imboldul necesar schimbării strărilor de fapt și propune elaborarea unei scriituri născute ‘între marginile durerilor de azi’. Așadar greutatea prezentului vine și ca o consecință a caracterelor slabe care îl populează, dar și ca rezultantă a unui context istoric opresiv care poate fi depășit prin încorporarea lui în domeniul de inspirație al artei. Un leitmotiv al paginilor din Luceafărul va consta în racordarea permanentă a scrisului la drama prezentului:’ O operă literară trebuie să izvorască din cele mai largi și mai adânci frământări de vremi în care e scrisă’ . Scrisul este receptat ca fiind ‘oglinda neamului’, devenind deci un act de responsabilitate majoră, cu implicații dintre cele mai importante.

Mecanismul acesta, de raportare diferită la prezent constituie una dintre strategiile scriitoriilor de la Luceafărul, care, pe de-o parte adoptă o atitudine critică față de orizontul îngust al prezentului în ideea unei transformări necesare la nivel social, iar din alt punct de vedere etalează noile virtuți ale momentului, care diferă major de celelalte, la nivel atitudinal.

Ambele poziționări tind spre același scop: mobilizare și coagulare în jurul idealului național, implicarea la toate nivelurile, conștientizarea elitei și a maselor.

Militantismul Luceafărului se traduce și prin propunerea ‘curentului românesc’ în artă, a valorificării ideii de specific național. Acest specific nu poate fi localizat decât în lumea satului. Satul este conceput ca matrice identitară, ce păstrează nealterate conținuturile adânci ale neamului. Cărturărimii îi revine rolul de a relua o legătură întreruptă cu acest spațiu și cu oamenii lui.

Specificul național este descris în termeni consacrați în filosofia germană, ‘fondul nostru sufletesc’ sau văzut în ipostaza tradiției ‘brazda strămoșească’.

Cultura națională trece prin omphalosul satului :’ cărturarii noștri de pretutindeni încep a se convinge tot mai mult că baza culturii noastre naționale- în limbă, literatură și în artă, peste tot- nu se poate clădi temeinic și durabil, decât ascultând și poporul de la sate’ .

Scriitorii de la Luceafărul continuă astfel chestionarea identitară. Curentul românesc, respectă în viziunea lor ‘ordinea culturii’, și civilizația apuseană trecând printr-o asemenea fază.

Această reîntoarcere la popor este simptomatică pentru criza valorilor care începe să fie tot mai vizibilă în societatea culturală transilvăneană, care pare că rătăcește căutându-și niște piloni tari de susținere. ‘Să clădim puntea’ așa avea să sune unul dintre îndemnurile revistei. Complexul provinciei cu un număr tulburător de mare de analfabeți este prezent și el: pentru a crește cultural e nevoie de public, și abia apoi de creație artistică, sunt de părere cei de la Luceafărul. Conștienți de faptul că o renaștere națională este dependentă de una culturală, iar aceasta de crearea unui public cu un minim bagaj informațional atenția intelectualilor transilvăneni se va îndrepta spre lumea satului.

Așa cum și președintele ASTREI din acea perioadă, Andrei Bârseanu menționa, ideea creșterii culturale devenise un pilon forte, însă el trebuia aplicat diferit, trebuind să existe rețete diferite pentru fiecare nivel de punere a problemei (într-un fel trebuia pusă chestiunea pentru intelectuali, în alt fel pentru marea masă).

‘Șovăiala’ va fi termenul uzat în paginile revistei pentru a arăta debusolarea pe care impactul modernizării îl produce asupra scriitorului transilvănean.

Militantismul celor de la Luceafărul se energizează în relație cu Istoria ‘acest popor viguros și trainic, care și-a scris numele pe optsprezece veacuri, nu va fi șters de pe paginile istoriei, precum ai șterge colbul de pe cronici’. Străbunii, devin un element discursiv la care se apelează des, având ecouri de ridicare la luptă. Trecutul e un adevărat personaj care se cere răzbunat :’ spada și crucea străbunilor vă cheamă la o nouă redeșteptare’.

Formula care consacră această ipostază a militantismului asumat de scriitorii de la Luceafărul este aceea a ‘apostolatului cultural’. Paralel cu această imagine merge cea de ‘lumină’. Cu puternice rezonanțe biblice, misiunea apostolatului e percepută ca o conștientizare pe care cărturărimea e datoare să o întreprindă, transmițând acest furor național la toate straturile.

Interesant este faptul că întreaga cărturărime este conștientă că acest rol al său poate avea și repercursiuni negative în planul creației sale, dar consimte să își joace partitura până când soarta îi va permite să se întoarcă la ‘turnul său de fildeș’. Cauzalitatea istorică pare a fi generatorul noii abordări.

Tot cei de la Luceafărul vor mai înregimenta și alte categorii în spiritul militantismului, îndemnând și preoții din Transilvania la aceeași ‘misiune apostolică’, alături de profesorii care sunt îndemnați să producă o ‘educație națională’, ferită de duhul rătăcirii fondului românesc.

Militantismul celor de la Luceafărul este îmbrăcat în armura ideii naționale, din care decurg toate celelalte: unitate culturală, refacerea legăturii sat-oraș, culturalizarea țăranilor, promovarea specificului național în artă.

Tonalitățile militante pot fi însă împrumutate și de către niște epigoni care nu simt nimic din crezul tinerilor, dar îl adoptă din chestiuni de modă și popularizare. Ei sunt numiți ‘falșii prooroci’, sunt vinovați de a fi denaturat iresponsabil discursul naționalist. Există un miraj al devenirii rapide :’ Tineretul nostru pare a se lăsa împins de o sete nesocotită de a figura, de aș vedea numele la gazetă. Răsar tot mai mulți meșteri pripiți care cu o grabă uimitoare ticluiesc articole de ziar, scriu versuri, împart povețe și încurcă lumea pe toate cărările’

Formula care însoțește prerogativele scriitorilor este aceea a ‘oștirii’, a unui corp organizat, condus de aceeași idee directoare. Totodată expresia atinge și latura unei înregimentări, avertizând asupra rolului pe care scriitorul este chemat să-l joace în situația dată. Jumătățile de ton nu sunt acceptate, iar obiectivul principal nu poate fi relativizat. În luptă se intră, nu pentru că interesele o cer, ci pentru că fiecare are un angajament față de neamul în care s-a născut, opinează cei de la Luceafărul.

Retorica celor de la Luceafărul se învârte în jurul unor termeni ca: neam, națiune, patrie, unitate, frați, toate puncte nodale ale oricărui discurs identitar, cu filiație romantică certă.

În condițiile în care revista din Budapesta publica articole în vreme de cenzură, este firesc ca țelul lor proclamat să fie cel al ‘culturii naționale’, încercând astfel o formulare care să păcălească autoritățile, legat de imixtiunea tinerilor de la redacție în politic.

Discursul militant al celor de la Luceafărul reușește să creeze, lucru extrem de important pentru acel moment, un public către care să fie direcționate toate apelurile sale. Discursul capătă astfel valențe persuasive certe. Scrisul lor este impregnat de un didacticism, uneori afirmat la un mod mult prea ostentativ.

Existența categoriei ‘falșilor profeți’ induce ideea că există anumiți proprietari ai discursului militant, niște câini de pază care penalizează abaterile deasacralizante.

Presa Transilvaniei devenea astfel un punct de promovare a ideilor militante, o voce de autoritate în peisajul cultural împregnând cu iz național orice manifestare verbală a sa.

Dacă în momentul în care articolele Luceafărului erau citite de publicul său, aspectul politic al revistei se putea doar intui, întrezări, la o lectură actualizată este parcă mai vizibil.

Scriitorii și artiști vor îndruma spiritualitatea românească spre țărănime, văzută ca singura temelie sănătoasă și temeinică a renașterii naționale. Intuiția acestora de ‘profeți ai neamului’ le va aloca acestora și motivația de a intra în luptă, asumându-și în acest sens ‘povara sacrificială a existenței’.

Dacă la început formele de militantism discursiv sunt plasate pe ultimele pagini ale revistei, în rubrica cu caractere mici, Cronica, cu timpul, mai ales după mutarea revistei la Sibiu, ele vor beneficia de un loc central, de un spațiu tot mai generos. Asistăm astfel la procesul de așezare a acestui tip de discurs, care penetrează deopotrivă masele și intelectualii. E o formulă unificatoare, aceasta a militantismului, o formulă neindusă artificial, care răspunde clar unor deziderate ale societății.

CONCLUZII

La finalul celor trei capitole consacrate problematicii scriitorului de la Luceafărul, se cuvin a fi tușate unele din ideile care s-au născut odată cu această cercetare. Mizele ei, am observat pe măsură ce înaintam, depășesc simpla readucere în prezent a unei tipologii de intelectual. Chestiunea se înscrie în gama mai largă a specificului literaturii din Transilvania.

Reacțiile care au loc după unirea din 1918 în mediul cultural românesc sunt reprezentative în acest sens. Încercând o prezentare a bagajului literar transilvănean în acei primi ani de după unire, se constată că aici lucrurile cunosc alte tonalități, altfel se prezintă profilul actanților. Răspunsurile la aceasta sunt de căutat în trecut.

Cercetarea mea s-a ocupat de perioada de la începutul secolului, deși pilonii de bază ai unei analize asupra caracterului militant al scrisului transilvăean ar trebui, cred, căutați încă din timpul Școlii Ardelene. Moștenirea acesteia era încă vizibilă în antebelic și am încercat să surprind din constantele sale în abordarea subiectului ales.

Ipostaza scriitorului-scutier, al acestui Ianus care trăiește la aceași intensitate deopotrivă faptele trecutului și ale prezentului devine o constantă a literaturii transilvănene.

Cei care semnează în paginile Luceafărului își vor asuma această partitură, aruncându-se în mirajul ei cu toată ființa .Riscul la care ei se supuneau semnând articole ce conțineau mesaje de conșientizare culturală și națională îi absolvă de orice ipocrizie discursivă și garantează pentru militantismul autentic care străbate textele lor. Un alt argument ar fi și implicarea lor, în proporție considerabilă, după 1918, în refacerea structurilor politice ale noului stat. Politicul va reprezenta, deci, pentru ei o tentație aproape irezistibilă.

Acestor tineri nu le pot fi aplicate judecăți, din perspective puriste, asupra actului literar. Scrisului lor i se cuvin alte grile de interpretare. El se justifică și prin criza la nivelului discursului ce apare între omul implicat politic și căturar. Cei din urmă, încep să sancționeze tot mai acut incapacitatea primilor de a ieși din ideile unui discurs consacrat cu o jumătate de secol înainte, la Blaj. În aceste condiții, tinerii din redacția Luceafărului vor propune un discurs intelectualizat și adus la intensitatea prezentului. Scriitorii vor penaliza nemilos orice intrus pe acest ‘campo santo’, care este discursul militant centrat pe ideea națională. Nu se admit vulgarizări discursive, generalizări grosolane pe acest palier.

Scrisul lor devine astfel parte a arsenalului de luptă. Problema ‘esteticului în artă’, chiar dacă neprioritară în scrisul lor, va fi una intens dezbătută în paginile revistei, ea nefiind repudiată. Din contră, ori de câte ori e nevoie, redacția își prezintă formula scrisului ca o sinteză de militantism național-etic îmbrăcat într-o formă frumoasă. Compromisul pe care îl fac, trădarea manierei pur estetice este conștientizată de scriitorii Luceafărului care, însă, văd în termenii provizoratului această strategie a lor, a militantismului verbal, promițând că o vor părăsi odată cu schimbarea reperelor istorice. Așa cum aminteam și mai sus, lucrurile nu s-au realizat atât de ușor. Discuția poate intra acum pe făgașul unei interogații, simptomatice și pentru România cotidiană : în ce măsură se justifică ‘trădarea scriitorului’, intrarea lui în cotidianul cu iz politic ?

BIBLIOGRAFIE 

LUCRǍRI GENERALE :

1.HITCHINS KEITH, Conștiință națională și acțiune politică, Cluj-Napoca, Dacia, 1992

2.COORD.PLATON GHEORGHE,Istoria românilor, vol.VII, tom 2, Academia Română, București, Ed.Enciclopedică, 2003

3.LOVINESCU EUGEN, Istoria literaturii române contemporane, vol. I, București, Minerva, 1973

4.MICU DUMITRU, Literatura română în secolul al XX-lea, București, Ed.Fundației Culturale Române, 2000

II. LUCRǍRI SPECIALE :

5.BODEA GHEORGHE, Goga, o viață,un destin, Cluj-Napoca,

Limes, 2004

6.BORNEMISA SEBASTIAN, Almanahul scriitorilor dela noi,

Orăștie, Ed.Librăriei Naționale, 1911

7.BREAZU ION, Literatura Transilvaniei, București, Casa

Școalelor, 1944

8.CǍLINESCU GEORGE, Istoria literaturii române de la origini

până în prezent, vol.IV, București, Ed.Cartea românească,

1999

9.CHENDI ILARIE, 10 ani de mișcare literară în Transilvania,

Oradea Mare, 1901

10.CIOPRAGA CONSTANTIN, Literatura română între 1900-1918,

Iași, Junimea, 1970

11. GLODARIU EUGENIA, Asociațiile culturale ale tineretului

studios român din monarhia habsburgică, Cluj-Napoca,

Biblioteca Musei Napocensis XVII, 1998

12.GOGA OCTAVIAN, Fragmente autobiografice, București, Ed.

Cartea românească

13.GOGA OCTAVIAN, Mustul care fierbe, București, Imprimeria

Statului

14.LUPAȘ IOAN, Contribuțuni la istoria ziaristicii ardelene,

Sibiu, Ed.Asociațiunii, 1926

15.LUPAȘ IOAN, Din istoria Transilvaniei, București, Ed.

Eminescu, 1988

16.MAIOR LIVIU, Mișcarea națională românească din

Transilvania, Cluj-Napoca, Dacia, 1992

17.MAIORESCU TITU, Critice, vol.III, București, Socec, 1928

18.NEAȚǍ ION, Luceafărul, Timișoara, Ed.Facla, 1984

19.POPOVICI DUMITRU, Studii literare, Sibiu, 1942

20.PUȘCARIU SEXTIL, Latinitate și ortodoxie, Cluj-Napoca,

Ed.Napoca Star, 2006

21.PUȘCARIU SEXTIL, Scrisori de la Octav C.Tăslăuanu, Sibiu,

Institutul de arte grafice Dacia traiană,1943

22.SIGMIREAN CORNEL, Istoria formării intelectualității

românești din Transilvania în epoca modernă,

Cluj-Napoca, PUC, 2000

23. TǍSLǍUANU OCTAV, Amintiri, București, Ed.Bucovina

24.TǍSLǍUANU OCTAV, Octavian Goga, București, Ed.Bucovina

25. TǍSLǍUANU OCTAV, Volum comemorativ, Miercurea-Ciuc,

1978

26.TRITEANU MIHAI, Luceafărul, București, Ed.Enciclopedică,

1972

III.PERIODICE

Almanahul Societății Academice ‘Petru Maior’, Cluj,

Cartea românească, 1929

Revista ‘Luceafărul’, Colecțiile  1902-1914 ; 1942, II, nr.7-8

TRANSILVANIA, 1922, nr.comemorativ A.Bârseanu

ȚARA NOASTRǍ, 1923, nr.22 ; 1924, nr.24