Scrierea Istoriei In Limba Romana A. D. Xenopol

Economie

Scrierea Istoriei In Limba Romana A. D. Xenopol

Byadmin ianuarie 1, 2024

Scrierea istoriei în limba română: A. D. Xenopol

Elemente de limbă, stil și discurs

CUPRINS

PREFAȚĂ

Notă preliminară

Introducere

1. Precizări inițiale

1.1. Explicarea demersului

1.2. Chestiuni metodologice

1.2.1. Analiza pe niveluri de limbă

1.2.2. Ontic și deontic în cercetare

1.3. Stadiul cercetărilor privind limba și stilul lui A. D. Xenopol

2. Personalitatea lui A. D. Xenopol. Viața și opera (prezentare generală

2.1. Schiță de biografie (orizontul formativ și cariera științifică)

2.2. Opera științifică

3. Structura prezentei lucrări

Partea I

Repere teoretice

Capitolul I. Istoria ca știință

1. Clasificarea științelor și încadrarea istoriei

1.1. Tipuri de clasificări ale științelor

1.1.1. Absența istoriei din clasificări

1.1.2. Prezența istoriei în clasificări

1.2. Specificul istoriei ca știință

2. Concepția lui A.D. Xenopol referitoare la clasificarea științelor și specificul istoriei

2.1. Probleme de epistemologie tratate în afara Istoriei românilor din Dacia Traiană

2.2. Probleme de epistemologie abordate în cadrul Istoriei românilor din Dacia Traiană

Capitolul al II-lea. Limba română literară

1. Conceptul de limbă literară

1.1. Încercări de definire a limbii literare

1.2. Evoluția ideii de «limbă literară/de cultură» în conștiința românilor

1.3. Istoria limbii române literare (periodizare și momente esențiale)

2. Concepția lui A. D. Xenopol despre limba (română) literară

2.1. Probleme de limbă studiate în afara Istoriei românilor din Dacia Traiană

2.1.1. Preocupările lui Xenopol referitoare la limbă / limbaj în general

2.1.2. Preocupările lui Xenopol referitoare la limba română ca limbă istorică

2.1.3. Ideile lui Xenopol despre limba literară

2.2. Probleme de limbă examinate în cadrul Istoriei românilor din Dacia Traiană

Capitolul al III-lea. Stilul și discursul istoriei

1. Stilul și discursul științei in genere

1.1. Conceptul de «stil funcțional» vs conceptul de «discurs/text»

1.2. Clasificări ale stilurilor funcționale și încadrarea stilului științific

1.3. Caracterizarea stilului științific

1.3.1. Trăsături relevante ale stilului științific

1.3.2. Problema terminologiei științifice

1.4. Clasificări ale discursurilor/textelor științifice

2. Metafora/analogia în știință

3. Despre cum trebuie scrisă istoria

3.1. Limbajul funcțional al istoriei

3.2. Discursul istoriei

3.2.1. Organizarea și virtuțile „stilistice” ale discursului istoric

3.2.2. Problema verbului în scrierea istorică

4. Cum s-a scris istoria până la A. D. Xenopol

5. Concepția lui Xenopol despre scrierea textului științific / istoric

5.1. Reflecții privind stilul propriu și recomandări

5.2. Judecăți privind stilul precursorilor

Partea a II-a

Limba și stilul textelor istorice aparținându-i lui A. D. Xenopol

Capitolul I. Limba din scrierile istorice ale lui A. D. Xenopol

1. Observații preliminare

2. Analiza pe niveluri de limbă

2.1. Nivelul fonetic

2.2. Nivelul morfologic

2.2.1. Verbul

2.2.2. Substantivul

2.2.3. Adjectivul

2.2.4. Adverbul

2.2.5. Pronumele

2.2.6. Numeralul

2.2.7. Prepoziția

2.3. Nivelul sintactic

2.4. Nivelul lexical

2.4.1. Termeni inactuali

2.4.2. Problema neologismelor

2.4.3. Expresii, sintagme inactuale

2.4.4. Interferențe

2.4.5. Creații lexicale

2.4.6. Întrebuințări figurate

2.4.7. Termeni preluați din latină

2.4.8. Forme bizare

2.4.9. Derivare și compunere

2.4.10. Elemente de metalimbaj

2.4.11. Variante lexicale inactuale

2.4.12. Nume proprii

2.4.13. Regionalisme

2.4.14. Calcuri lingvistice

2.4.15. Problema terminologiei istorice

2.5. Frazeologia și paremiologia/discursul repetat

2.5.1. Obiectul și statutul frazeologiei in genere

2.5.2. Frazeologie/discurs repetat în Istoria lui Xenopol

2.5.2.1. Locuțiuni

2.5.2.2. Expresii

2.5.2.3. Formule și clișee internaționale

2.5.2.4. Discurs repetat invocat sau modificat

2.5.2.5. Paremiologie sau spirit gnomic inedit

2.5.2.6. Caracterizare de ansamblu a inventarului frazeologic

Capitolul al II-lea. Stilul din scrierile istorice ale lui A. D. Xenopol (efectele retorice)

1. Figuri de stil diverse (elemente de retorică)

1.1. Exclamații retorice

1.2. Interogații retorice

1.3. Repetiții/anafore

1.4. Descrieri idilice/poetice/comentarii

1.5. Ironii

1.6. Tehnica portretului

1.7. Exprimare prețioasă

1.8. Alte elemente generatoare de expresivitate

1.9. Sinonime contextuale

2. O figură de stil privilegiată: Metafora/analogia la A. D. Xenopol (sau între metafora plasticizantă și metafora revelatorie)

Concluzii

Bibliografie

PREFAȚĂ

În lucrarea sa, intitulată Scrierea istoriei în limba română: A. D. Xenopol. Elemente de limbă, stil și discurs Neculai Muscalu și-a propus să studieze modalitatea individuală în care marele istoric român A. D. Xenopol a întrebuințat în scris limba română literară a epocii sale sau, cu propriile cuvinte, și-a propus să vadă dacă „există un mod particular de a scrie istorie în limba română, un mod purtând amprenta specifică a lui A. D. Xenopol”. Fundamentul empiric al cercetării d-lui Muscalu îl constituie opera fundamentală a istoricului ieșean, Istoria românilor din Dacia Traiană (vol. I-VII, 1888 -1893). Referința principală este ediția modernă oferită de reputatul istoric Alexandru Zub.

Concepută și realizată ca teză de doctorat, lucrarea d-lui Neculai Muscalu vădește un pronunțat caracter teoretic-speculativ, autorul încercând să își lămurească și să-și aproprieze concepte și distincții ferme în ceea ce privește specificul și particularitățile istoriei limbii literare, precum și reperele metodologice principale ale abordării critice a stilului unui autor complex cum a fost A. D. Xenopol.

În cele trei capitole autorul lucrării urmărește mai întâi delimitarea domeniului istoriei în tabloul general al științelor umaniste, continuă cu definirea conceptului de limbă literară și o încercare de periodizare a istoriei limbii române literare, pentru a încheia cu circumscrierea stilului textelor istorice în raport cu stilul științific în genere.

În calitate de filolog, atenția mi-a fost atrasă de partea a doua a lucrării, în care autorul se concentrează asupra unor chestiuni privitoare la limba textelor studiate și asupra chestiunilor de ordin stilistic. Din această a doua parte a lucrării d-lui Muscalu am reținut observațiile interesante privitoare la unele enunțuri ale lui Xenopol încadrabile în ceea ce Coșeriu numea „tehnica discursului repetat” (citate celebre, proverbe, zicale etc.), care constituie, ne spune autorul cărții, un fel de „micro-texte”, cu sens propriu.

Mai rețin de asemenea observația că la Xenopol se constată o frecvență ridicată a perioadelor lungi, adesea cu situarea unui grup mare de propoziții subordonate plasate în fața principalei. În ce privește nivelul lexical, pe baza impresiei pe care mi-am format-o cândva citind Istoria lui Xenopol, confirm constatarea d-lui Muscalu că la Xenopol întâlnim relativ frecvent cuvinte ieșite din uzul actual (devenite arhaisme), cum ar fi apriat ‘clar’, atârnare ‘dependență’, aterdisi ‘a suprasolicita’, câtime ‘cantitate’, cerbicos, consângean, descăpățânare, a se fățări ‘a se preface’, introlocare ‘unire’, îndecomun ‘laolaltă’ etc., sau creații lexicale personale mai puțin obișnuite, cum sunt: fanariotiza, ungurire, împotrivitor, încălcător, însemnător, răzășofag.

O trăsătură particulară a stilului autorului studiat pare să fie coloratura literar-beletristică pe care o capătă discursul istoricului datorită abundenței de locuțiuni verbale precum a sta pe/la gânduri, a se pune rău (cu cineva), a trece (cuiva) prin minte, a o rupe de fugă etc. sau expresii precum a aduce la sapă de lemn, a arunca pulbere în ochi (cuiva), a-și călca pe inimă, a-și lua lumea în cap, a prinde rădăcini ș.a.

Apreciez că cele mai multe dintre disocierile operate de autorul prezentei lucrări, ca și evaluările făcute, sunt corecte și susținute de exemple corect selecționate. În cele două secțiuni ale sale, literatură de specialitate și izvoare, bibliografia este de calitate și corect întocmită.

În final, îmi exprim părerea că lucrarea d-lui Neculai Muscalu reprezintă o contribuție remarcabilă la cunoașterea personalității creatoare a unuia dintre cei mai importanți istoriografi români.

Jena, 29 noiembrie 2014

Eugen Munteanu

Notă preliminară

Prezentul volum, pe care îl pun astăzi la dispoziția cititorilor interesați, are la bază teza mea de doctorat purtând aproximativ același nume – Scrierea istoriei în limba română: A. D. Xenopol, teză pe care am susținut-o public la începutul anului 2013 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Mă bucur că o asemenea lucrare, în urma susținerii, s-a învrednicit să primească distincția magna cum laude și îmi exprim, totodată, satisfacția că titlul de doctor mi-a fost acordat chiar de către universitatea la care A. D. Xenopol și-a desfășurat prodigioasa activitate, atât ca profesor, cât și ca decan și rector. Universitatea ieșeană nu l-a uitat și nici nu are cum să-l uite: marele Profesor și Istoric a fost imortalizat într-o statuie creată pe măsura personalității sale copleșitoare, care veghează la intrarea în venerabila instituție, prima noastră universitate românească.

Dat fiind faptul că am beneficiat, în primul rând, de o formație/pregătire istorică, am nutrit mereu o reală admirație pentru figura fascinantă a lui A. D. Xenopol. În momentul în care pasiunea m-a îndreptat și spre domeniul filologiei, admirația față de savantul român nu doar că nu s-a știrbit nicicum, ci, dimpotrivă, a crescut considerabil. Sper ca prin această carte, în care istoria se întâlnește cu filologia spre folosul celei din urmă, să contribui la o mai bună cunoaștere (sau recunoaștere) a activității celui care a depus eforturi uriașe pentru luminarea și progresul neamului său. A. D. Xenopol o merită cu prisosință. Păcat numai că istoria noastră culturală numără prea puțini oameni cu statura și dârzenia sa…

Încheiind această etapă a cercetării operei xenopoliene, doresc să mulțumesc celor care m-au sprijinit sau călăuzit în tot acest demers: Domnului Prof. univ. dr. Eugen Munteanu, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care, cu deosebită competență și deplină acribie, m-a îndrumat pe parcursul acestei cercetări științifice; Domnului Prof. univ. dr. Ioan Oprea, de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, pentru care o atare temă de investigație a fost una de suflet, Domnia Sa oferindu-mi, cu toată disponibilitatea, ajutorul ori de câte ori m-am confruntat cu dificultăți de natură lingvistico-filologică; Domnului Prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, de la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române, pentru atenta supervizare a lucrării, în calitate de referent, și pentru o serie de informații necesare definitivării acestei cărți; nu în ultimul rând, Domnului Cercetător șt. pr. II dr. Florin-Teodor Olariu, de la Academia Română, Filiala Iași, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, pentru sugestiile binevenite, de îmbunătățire a tezei mele, și pentru aprecierile generoase formulate, ca referent științific, la adresa acesteia.

*

* *

Se cuvine să-mi exprim recunoștința, în încheierea acestei Note preliminare, față de fratele meu, Lucian-Constantin Muscalu, și mătușa mea, Ana Staicu (căsătorită Bortă), pentru susținerea neîntreruptă și de ale căror aprecieri, încurajări și sugestii m-am bucurat de atâtea ori.

Mulțumesc și celorlalți membri ai familiei, care au manifestat o binevoitoare înțelegere, apreciind și încurajând preocupările mele istorico-filologice.

Dedic această carte, în semn de prețuire, părinților mei, Mira și Constantin Muscalu, din Borlești, județul Neamț, care m-au încurajat permanent în eforturile mele intelectuale, îngăduindu-mi să lipsecantitate’, cerbicos, consângean, descăpățânare, a se fățări ‘a se preface’, introlocare ‘unire’, îndecomun ‘laolaltă’ etc., sau creații lexicale personale mai puțin obișnuite, cum sunt: fanariotiza, ungurire, împotrivitor, încălcător, însemnător, răzășofag.

O trăsătură particulară a stilului autorului studiat pare să fie coloratura literar-beletristică pe care o capătă discursul istoricului datorită abundenței de locuțiuni verbale precum a sta pe/la gânduri, a se pune rău (cu cineva), a trece (cuiva) prin minte, a o rupe de fugă etc. sau expresii precum a aduce la sapă de lemn, a arunca pulbere în ochi (cuiva), a-și călca pe inimă, a-și lua lumea în cap, a prinde rădăcini ș.a.

Apreciez că cele mai multe dintre disocierile operate de autorul prezentei lucrări, ca și evaluările făcute, sunt corecte și susținute de exemple corect selecționate. În cele două secțiuni ale sale, literatură de specialitate și izvoare, bibliografia este de calitate și corect întocmită.

În final, îmi exprim părerea că lucrarea d-lui Neculai Muscalu reprezintă o contribuție remarcabilă la cunoașterea personalității creatoare a unuia dintre cei mai importanți istoriografi români.

Jena, 29 noiembrie 2014

Eugen Munteanu

Notă preliminară

Prezentul volum, pe care îl pun astăzi la dispoziția cititorilor interesați, are la bază teza mea de doctorat purtând aproximativ același nume – Scrierea istoriei în limba română: A. D. Xenopol, teză pe care am susținut-o public la începutul anului 2013 la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

Mă bucur că o asemenea lucrare, în urma susținerii, s-a învrednicit să primească distincția magna cum laude și îmi exprim, totodată, satisfacția că titlul de doctor mi-a fost acordat chiar de către universitatea la care A. D. Xenopol și-a desfășurat prodigioasa activitate, atât ca profesor, cât și ca decan și rector. Universitatea ieșeană nu l-a uitat și nici nu are cum să-l uite: marele Profesor și Istoric a fost imortalizat într-o statuie creată pe măsura personalității sale copleșitoare, care veghează la intrarea în venerabila instituție, prima noastră universitate românească.

Dat fiind faptul că am beneficiat, în primul rând, de o formație/pregătire istorică, am nutrit mereu o reală admirație pentru figura fascinantă a lui A. D. Xenopol. În momentul în care pasiunea m-a îndreptat și spre domeniul filologiei, admirația față de savantul român nu doar că nu s-a știrbit nicicum, ci, dimpotrivă, a crescut considerabil. Sper ca prin această carte, în care istoria se întâlnește cu filologia spre folosul celei din urmă, să contribui la o mai bună cunoaștere (sau recunoaștere) a activității celui care a depus eforturi uriașe pentru luminarea și progresul neamului său. A. D. Xenopol o merită cu prisosință. Păcat numai că istoria noastră culturală numără prea puțini oameni cu statura și dârzenia sa…

Încheiind această etapă a cercetării operei xenopoliene, doresc să mulțumesc celor care m-au sprijinit sau călăuzit în tot acest demers: Domnului Prof. univ. dr. Eugen Munteanu, de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, care, cu deosebită competență și deplină acribie, m-a îndrumat pe parcursul acestei cercetări științifice; Domnului Prof. univ. dr. Ioan Oprea, de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, pentru care o atare temă de investigație a fost una de suflet, Domnia Sa oferindu-mi, cu toată disponibilitatea, ajutorul ori de câte ori m-am confruntat cu dificultăți de natură lingvistico-filologică; Domnului Prof. univ. dr. Gheorghe Chivu, de la Universitatea din București, membru corespondent al Academiei Române, pentru atenta supervizare a lucrării, în calitate de referent, și pentru o serie de informații necesare definitivării acestei cărți; nu în ultimul rând, Domnului Cercetător șt. pr. II dr. Florin-Teodor Olariu, de la Academia Română, Filiala Iași, Institutul de Filologie Română „A. Philippide”, pentru sugestiile binevenite, de îmbunătățire a tezei mele, și pentru aprecierile generoase formulate, ca referent științific, la adresa acesteia.

*

* *

Se cuvine să-mi exprim recunoștința, în încheierea acestei Note preliminare, față de fratele meu, Lucian-Constantin Muscalu, și mătușa mea, Ana Staicu (căsătorită Bortă), pentru susținerea neîntreruptă și de ale căror aprecieri, încurajări și sugestii m-am bucurat de atâtea ori.

Mulțumesc și celorlalți membri ai familiei, care au manifestat o binevoitoare înțelegere, apreciind și încurajând preocupările mele istorico-filologice.

Dedic această carte, în semn de prețuire, părinților mei, Mira și Constantin Muscalu, din Borlești, județul Neamț, care m-au încurajat permanent în eforturile mele intelectuale, îngăduindu-mi să lipsesc adesea din sânul familiei, ori de câte ori căutările mele de ordin științific m-au purtat departe de casă.

Neculai Muscalu

Introducere

1. Precizări inițiale

1.1. Explicarea demersului

O astfel de temă – Scrierea istoriei în limba română: A. D. Xenopol. Elemente de limbă, stil și discurs – cuprinde în sine mai multe probleme. Chiar dacă cercetarea este una de tip monografic, vizând, în principal, limba și stilul scrierilor istorice ale lui Xenopol, considerăm că trebuie precizate, lămurite și tratate, în prealabil, o serie de aspecte:

i) Prin sintagma limba română avem în vedere, în acest caz, limba română literară, așadar limba română ca limbă de cultură, ca limbă scrisă. De aceea, se cuvine, firește, să prezentăm sintetic și stadiul la care ajunsese limba română literară în perioada în care activa marele istoric.

ii) Deoarece istoria este o știință cu un statut aparte, trebuie determinat și specificul sau esența discursului propriu acesteia.

iii) Scrierea istoriei se face/trebuie să se facă într-un anume fel, adică în conformitate cu anumite tradiții ale redactării textului istoric; în consecință, este necesară identificarea acelor virtuți ori exigențe (mai mult sau mai puțin stilistice) ale textului de factură istorică.

iv) Judecând in abstracto lucrurile, trebuie văzut în ce măsură se poate vorbi despre existența (sau autonomia) unui limbaj funcțional istoric (= al istoriei), ca un subtip al stilului funcțional (tehnico)științific.

v) Problema terminologiei istorice este și ea importantă. Ca întotdeauna când vine vorba de terminologie, este nevoie și de o cunoaștere (până la un anumit grad) a domeniului în cauză și a disciplinei aferente (după ale cărei exigențe și criterii obiective se constituie respectiva terminologie). Prin urmare, este necesară încadrarea istoriei într-o clasificare a științelor și caracterizarea disciplinei în cauză.

Odată discutate și clarificate, din punct de vedere teoretic, aceste chestiuni, vom trece la demonstrarea tezei anunțate în titlul lucrării noastre, teză ce poate fi formulată explicit în felul următor: există un mod particular de a scrie istorie în limba română, un mod purtând amprenta specifică a lui A. D. Xenopol. Altfel spus, deși natura și rigoarea științei îi impun cercetătorului/omului de știință o exprimare sobră și neutră – în principiu, nemarcată stilistic – , totuși, mai ales în cazul marilor personalități, se poate spune (firește, într-o măsură mai mică decât în privința literaturii artistice) că și în știință „stilul este omul însuși” (Buffon).

În același timp, în cazul lui A. D. Xenopol, va trebui să ținem seama și de alte aspecte suplimentare, care influențează, într-un grad mai mare sau mai mic, modul în care savantul își scrie opera:

α) faptul că el este atât un istoric (în sensul de practicant al disciplinei istorice), cât și un teoretician al istoriei;

β) faptul că el este atât un vorbitor („practicant”/utilizator al limbii române literare, in genere, și al stilului științific, în special), cât și un om de știință având o concepție proprie asupra limbii literare și asupra felului în care trebuie scrisă istoria.

În acest sens, materialul supus cercetării a fost constituit, în principal, de opera capitală a lui A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, publicată, în șase volume masive (însumând 3994 de pagini), între anii 1888-1893. Lucrarea a cunoscut, de-a lungul timpului, patru ediții: ediția I (deja menționată, retipărită și ca o ediție populară, fără aparat critic, în 1896, în 12 volume); ediția a II-a, revizuită de autor, proiectată în 14 volume, din care au apărut însă doar primele cinci (din cauza sănătății precare a autorului); ediția a III-a, în 14 volume, între 1925-1930, sub îngrijirea lui I. Vlădescu și, în fine, ediția a IV-a (parțială, din păcate, și ea: au apărut doar primele patru volume), îngrijită de Al. Zub și menită să reproducă, după toate exigențele unei ediții critice (cu numeroase note și comentarii de corectare sau aducere la zi a informației), cele șase tomuri inițiale, dimpreună cu revizuirile și adăugirile ulterioare ale autorului. Aceasta din urmă, după cum era firesc, este și ediția pe care am utilizat-o preponderent pentru cercetarea de față. Fiindcă din această ediție critică nu au apărut decât volumele I-IV din cele șase proiectate (și, de altfel, respectând distribuția inițială a materiei, așa cum a fost la prima ediție), restul cercetării s-a bazat pe celelalte două volume rămase, V și VI (vezi siglele XIR, V și XIR, VI), consultate în versiunea lor originară din anii 1892-1893. Totuși, pentru anumite aspecte (de pildă, pentru verificarea unor fapte de limbă) am mers și la primele patru volume ale celei dintâi ediții (apărute între 1888-1891, ce apar în bibliografia noastră fără sigle), specificând lucrul acesta acolo unde a fost cazul.

În ce ar consta necesitatea și relevanța unei asemenea monografii? Dincolo de interesul particular pe care l-am putea manifesta pentru ideile susținute de A. D. Xenopol cu privire la limba română literară, dincolo de pornirea firească de a evidenția particularitățile de limbă și de stil ce caracterizează o personalitate (sau orice personalitate) de anvergura lui Xenopol, meritul unei astfel de cercetări ar consta și în încercarea de a analiza o operă de reală însemnătate pentru cultura românească și, mai ales, pentru limba română literară: Istoria românilor din Dacia Traiană. Această vastă lucrare – mai ales prin ediția populară, în 12 volume, din 1896 – a pătruns, după estimarea lui Al. Zub, „până în ultimul cătun”, constituind una dintre lecturile de căpătâi ale epocii: „Nu exagerăm deloc afirmând că această operă a fost multă vreme un element formativ al conștiinței civice și că ea a contribuit într-o măsură importantă la crearea solidarității naționale”. Se poate bănui că ea a influențat, neîndoielnic, nu doar cunoașterea românilor privind istoria lor, ci (într-o anumită măsură) și limba celor care au citit-o. Păstrând proporțiile și raportându-ne îndeosebi la registrul grav al științei, nu la cel artistic, trebuie spus că nu doar poeții sunt creatori de limbă (literară), ci și oamenii de știință. Unii (cum este și Xenopol) mai mult decât alții.

1.2. Chestiuni metodologice

Conform tradiției încetățenite, am folosit metodele curente întrebuințate în practica lingvistică în astfel de cazuri. De pildă, în investigarea compartimentului lexical, metoda de cercetare va fi atât sincronică, cât și diacronică. În același timp, analiza paradigmatică, relevantă pentru evidențierea structurii lexicului neologic, va fi combinată cu cea sintagmatică, referitoare la funcționarea acestuia. Alte metode de analiză puse la lucru în cazul lexicului sunt: metoda comparativ-istorică (în special cea etimologică), metoda descriptivă etc. Evident, aceste tipuri de metode sunt integrate cadrului general de analiză reprezentat de analiza pe niveluri de limbă, fără de care nu poate fi imaginată nicio cercetare lingvistică serioasă. Din acest motiv, am considerat oportun să facem o prezentare a acesteia, fructificând indicațiile metodologice ale unor specialiști care au avut în vedere chiar perioada ce ne interesează (secolul al XIX-lea).

1.2.1. Analiza pe niveluri de limbă

În cercetările lingvistice românești (și nu doar românești), atunci când se are în vedere limba unui anumit scriitor sau limba unei anumite personalități (om de știință, om politic etc.), modul în care se prezintă materialul adunat este, de obicei, cel al organizării pe niveluri de limbă. Pentru a dovedi acest lucru, este suficient să mergem, de pildă, la studiile mai vechi ale lui Iorgu Iordan despre limba lui Ion Neculce sau despre cea a lui Ion Creangă ori despre cea a lui I. L. Caragiale ș.a.m.d. La fel se procedează și astăzi și, de altfel, aceeași manieră de prezentare a faptelor/particularităților lingvistice se întrebuințează și în descrierea pe epoci/perioade a evoluției limbii române (inclusiv literare) din numeroasele noastre istorii și studii de profil.

Justificarea științifică a unei asemenea modalități de ordonare o găsim și într-un studiu celebru al lui Émile Benveniste, Nivelele analizei lingvistice, în care lingvistul francez, referindu-se la noutatea adusă de structuralism în cadrul lingvisticii moderne, remarca: „Marea schimbare survenită în lingvistică privește tocmai următorul aspect: s-a hotărât, mai întâi, că limbajul trebuie descris ca o structură formală, dar că această descriere necesită, în prealabil, stabilirea unor proceduri și criterii adecvate și că, în ansamblu, realitatea obiectului nu poate fi separată de metoda care-l definește. Confruntați cu complexitatea extraordinară a limbajului, trebuie să introducem o ordine nu numai în ceea ce privește fenomenele studiate, pentru a le clasifica conform unui principiu rațional, ci și în ceea ce privește metodele de analiză, pentru a întocmi o descriere coerentă, care să respecte aceleași concepte și criterii. Noțiunea de nivel ni se pare a fi esențială pentru determinarea procedurii de analiză. Este singura care poate justifica natura articulată a limbajului și caracterul discret al elementelor sale; singura care ne permite să recunoaștem, dincolo de complexitatea formelor, arhitectura specifică părților și întregului”.

Că așa trebuie procedat, o demonstrează și secțiunea de „indicații metodologice” elaborată de Al. Rosetti, B. Cazacu, G. Ivănescu, Valeria Guțu Romalo și Tudor Vianu în prima parte din antologia de Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, secțiune în care sunt oferite principii de analiză pentru fiecare nivel în parte. Indicațiile metodologice respective sunt foarte utile, întrucât vin din partea unor specialiști recunoscuți și deoarece privesc secolul al XIX-lea; de aceea, le vom reda aici (cu scopul de a le urma în cercetarea de față) pe câteva dintre cele mai importante.

1.2.1.1. Nivelul fonetic

Ceea ce reținem din articolul redactat de Al. Rosetti și B. Cazacu, Probleme de fonetică, este că – atunci când vine vorba de aspectele fonetice examinate – „o problemă care trebuie rezolvată în prealabil e aceea a interpretării grafiei textelor”. După o demonstrație grăitoare, concluzia autorilor este următoarea: „Așadar, trebuie eliminate din cercetarea noastră toate faptele care țin de ortografie. Vom reține, în schimb, fapte fonetice propriu-zise.”.

1.2.1.2. Nivelul morfologic

Pe aceeași linie metodologică, G. Ivănescu oferă o serie de „îndrumări în cercetarea morfologiei”, apreciind că metoda fundamentală a studierii limbii literare din secolul al XIX-lea o constituie comparația dintre limba nouă și limba veche. Deși o asemenea tratare pare să țină de domeniul evidenței, totuși autorul observă că până la acel moment cercetările anterioare se mărginiseră să descrie formele limbii vechi fără raportarea la cele moderne (constatarea fiind valabilă și în sens invers), ceea ce a condus la apariția unor lipsuri în ceea ce privește înregistrarea unor fenomene și procese manifestate în limbă sau în ceea ce privește geneza ori explicarea unor fapte de limbă. După lingvistul ieșean, „comparația limbii noi cu limba veche se reduce, pentru orice cercetător care parcurge textele din secolul trecut, la două operații: pe de o parte, la constatarea deosebirilor dintre limba textelor și limba mai veche, care trebuie bine cunoscută, pentru a se putea vedea cum a luat naștere cea nouă; pe de alta, la constatarea deosebirilor dintre limba textelor și limba de azi.”. G. Ivănescu consideră că deosebirile față de limba veche „se explică fie prin pătrunderea în limba literară a unor fapte de limbă care până atunci fusese[ră] numai populare sau familiare, fie prin împrumut din vreo limbă străină de cultură, fie prin însuși actul de creație al unui scriitor sau gramatic”. În schimb, deosebirile față de limba actuală s-ar explica „fie ca o transmisiune din limba veche, în virtutea tradiției literare – și se va constata că limba literară a secolului al XIX-lea merge în atâtea privințe cu limba veche –, fie prin pătrunderea în limba scrisă, cu sau fără intenția de a deveni literare, a unor fapte populare, fie prin modul divers de a adapta neologismele sau de a crea elemente lingvistice noi”.

După cum se observă, indicațiile lui G. Ivănescu depășesc cadrul cercetării morfologiei, fiind aplicabile și în cazul altor niveluri ale limbii.

1.2.1.3. Nivelul sintactic

Într-un articol bine sistematizat, Valeria Guțu Romalo prezintă „câteva probleme ale studierii sintaxei” care merită avute în vedere când investigăm acest compartiment al limbii. Pentru început, autoarea subliniază complexitatea nivelului sintactic (a cărui studiere prezintă dificultăți proprii) în comparație cu celelalte niveluri, apreciind totuși că „metoda de lucru a cercetătorului nu se deosebește, în mare, de cea folosită în studierea morfologiei, a lexicului sau a foneticii”. Și în acest caz, cercetarea cuprinde cele două etape obișnuite: 1) Culegerea materialului și 2) Interpretarea și clasarea lui. În plus, se afirmă că „interpretarea faptelor are două aspecte: unul lingvistic și altul stilistic”. Clasarea materialului, odată interpretat, reprezintă o simplă ordonare, în funcție de diversele criterii determinate de scopul cercetării faptelor. În schimb, interpretarea materialului „constituie partea cea mai delicată a cercetării, presupunând discriminarea între ce e propriu, particular unei publicații, unui autor, unui curent și ce e general, între elementele vechi, pe cale de dispariție, și cele noi care se dezvoltă, între faptele care leagă sintaxa unei epoci de stadiul de limbă anterior și cele care îl anunță pe cel următor”. După Valeria Guțu Romalo, problemele fundamentale pe care le ridică limba secolului al XIX-lea ar fi următoarele:

problema elementului popular, a raportului dintre limba populară și cea literară;

problema influențelor străine;

problema construcțiilor arhaice;

problema unificării limbii literare.

Pe de altă parte, referindu-se la interpretarea stilistică din cadrul studierii limbii unui scriitor, autoarea recomandă urmărirea a două aspecte principale: modul de selectare a materialului (predilecția pentru anumite construcții) și modul de utilizare a unor construcții (arhaice, populare, de jargon) în scopul caracterizării personajelor sau a redării cât mai realiste a culorii locale, a mediului (și timpului) în care se desfășoară acțiunea unei opere literare. Pe lângă toate acestea, Valeria Guțu Romalo amintește că prezentarea faptelor, în cazul acestui nivel lingvistic, trebuie să cuprindă trei părți: a) sintaxa părților de vorbire; b) sintaxa propoziției; c) probleme de sintaxă a frazei.

1.2.1.4. Nivelul lexical

În același volum, Boris Cazacu evidențiază faptul că, dintre toate compartimentele limbii, vocabularul este cel în care se vădește cel mai bine strânsa legătură dintre istoria societății și istoria limbii. Din această observație derivă și un important principiu metodologic, pe care fiecare cercetător este obligat să-l ia în considerație: schimbările intervenite în vocabular trebuie raportate la istoria societății respective. Printre altele – în special atunci când avem în vedere limba unui anume scriitor – merită reținută și această recomandare: „Exemplele de mai sus[ (n.n. N.M.)] arată necesitatea examinării comparative a versiunilor succesive ale operelor aceluiași autor; concluziile care se desprind din considerarea schimbărilor în componența lexicului unui anumit scriitor permit caracterizarea liniei de evoluție a acestuia, dar oferă și date semnificative pentru ilustrarea anumitor tendințe ale dezvoltării lexicului limbii române literare din secolul al XIX-lea”.

1.2.1.5. Nivelul stilistic

La rigoare, nu există un nivel stilistic propriu-zis, ca un compartiment autonom al limbii, așa cum sunt celelalte niveluri. Un asemenea „nivel” rezultă din însumarea faptelor expresive provenind de la celelalte niveluri, observație cu atât mai evidentă cu cât se știe (sau ar trebui să se știe) prea bine că expresivitatea/faptele de stil apar(e) în actele concrete de vorbire, adică în discursuri/texte.

Utile în această privință (ca întotdeauna, de altfel) sunt indicațiile metodologice oferite de Tudor Vianu. Concepția sa stilistică este concentrată în următoarele cuvinte: „Distingem deci în faptele de limbă un nucleu al comunicării și o zonă înconjurătoare a expresiei individuale. Nu toate faptele de limbă posedă însă o asemenea zonă înconjurătoare[].”. Aceasta conduce, în opinia lui Vianu, la formularea unui prim principiu al cercetării stilistice: „particularitățile de expresie pe care le studiază [stilistica] nu sunt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori”. Prin urmare, istoricul limbii ar trebui să se limiteze doar la nucleul comunicării, în timp ce specialistul interesat de stil ar trebui să aibă în vedere și „notele însoțitoare expresive”, numai că această atitudine a celui din urmă nu devine posibilă „decât dacă faptul de expresie răsună în sensibilitatea lui”. De aici rezultă că „interpretarea stilistică trebuie făcută cu spirit critic și într-un fel care să aibă sorți să obțină consensul tuturor aprecierilor și al tuturor sensibilităților”.

Mai departe, pe linia celor spuse mai sus, esteticianul român – bun cunoscător al teoriilor limbajului din vremea sa – postulează că există tot atâtea categorii stilistice câte categorii lingvistice sunt. În consecință, el declară ferm: „Categoriile principale ale lingvisticii sincronice sunt deci fonetica, lexicul, morfologia, sintaxa părților de cuvânt, topica, sintaxa frazei, ordinea contextului. Categoriile stilistice sunt aceleași. Felul în care trebuie grupate observațiile în legătură cu stilul unui scriitor poate reproduce dezvoltarea problemelor limbii de la simplu la complex, de la sunet la context.”. În plus, spre deosebire de cercetătorii preocupați exclusiv de problemele de limbă, Vianu apreciază că studierea grafiilor poate conduce la constatări de ordin stilistic, de aceea „cercetătorul stilului trebuie să urmărească toate amănuntele grafiei”.

În încheierea acestei expuneri privind ideile lui Tudor Vianu referitoare la exigențele cercetării stilistice, redăm un citat al aceluiași specialist, conținând un sfat nu mai puțin prețios (sau o pledoarie pentru importanța retoricii clasice): „Mi se pare recomandabil ca noii cercetători să cunoască tratatele de poetică și retorică ale clasicismului. Ele cuprind, împreună cu un mare depozit de fapte de observație, generalizările făcute în timp de secole asupra lor și care pot încă orienta cercetarea.”. Mai mult decât atât, „cercetătorul stilului trebuie să stăpânească o întinsă cultură de specialitate”.

În consecință, ocupându-ne de limba română literară utilizată de A. D. Xenopol în scrierile sale istorice, vom încerca să facem, în primul rând, o ordonare obiectivă și reală a faptelor și, doar acolo unde necesitățile de tip practic o cer, o ordonare arbitrară și convențională (de pildă, atunci când materialul lexical va fi dispus în ordine alfabetică).

1.2.2. Ontic și deontic vs empiric în cercetare

La întrebarea „cum trebuie/ar trebui să fie cultura?”, Eugeniu Coșeriu – într-o prelegere ieșeană intitulată chiar Deontologia culturii – răspunde: „Așa cum este cultura în esența ei, adică identificând onticul cu deonticul, de acord cu timpul care a distrus sau a suprimat diferența însăși dintre ontic și deontic. Însă nu așa cum este în mod empiric, pe ici, pe colo, cultura, – repet – cum este în esența ei.”. Norma se aplică, desigur, și în cazul științei, întrucât știința este una dintre formele culturii, alături de filozofie, limbaj, artă, religie și mit. În consecință, știința va fi preocupată de universal (căci tocmai acesta este și sensul teoriei: de a capta universalul în faptele concrete), adică – referindu-se, bunăoară, la om – va vorbi despre om în general, așa cum trebuie să fie, fără defecte, chiar dacă (empiric) întâlnim uneori și oameni cu defecte (fie iraționali, fie fără o mână etc.).

Acesta este motivul pentru care vom raporta concepțiile lui A. D. Xenopol (considerat „subiect empiric”) la ceea ce constituie în prezent etalonul, la ceea ce se consideră astăzi a fi „deontic” în știință (fie că-i vorba de lingvistică, fie că-i vorba, în cazul de față, de istorie), în baza progreselor înregistrate până acum. Altfel spus, se cuvine să avem în minte, clar delimitat, modul just în care trebuie scrisă istoria (ca ideal sau ca model) pentru a judeca adecvat ceea ce găsim la Xenopol.

În același fel vom proceda și în cazul textului istoric ca atare (ca expresie a unui conținut de natură istorică), ce-l are drept autor pe Xenopol, pentru a determina dacă savantul român folosește stilul cerut de un asemenea demers. Este, de altminteri, modalitatea aleasă de Coșeriu atunci când se ocupă de rugăciune ca text. Mai întâi, savantul stabilește care este esența ideală și universală a rugăciunii: „O definiție adecvată a esenței universale a rugăciunii se referă în schimb, întotdeauna, la modul de a fi ideal al obiectului definit: ființa (Sein) acesteia se identifică astfel cu «ceea ce trebuie să fie» (Sein Sollen) ea. Așadar, în cazul nostru, e vorba despre idealul rugăciunii, în câmpul unei religii ideale.”.

1.3. Stadiul cercetărilor privind limba și stilul lui A. D. Xenopol

Observații privind limba și stilul lui A. D. Xenopol se vor fi făcut, fie și în treacăt, încă de la început. Astfel, în biobibliografia întocmită de Al. Zub este consemnat și titlul (foarte lung) al unei recenzii, ce conține în sine și o referire la stilul istoricului Xenopol: Gion [Ionescu, G.I.], „Istoria românilor” de A. D. Xenopol (urmare). Epoca fanariotă. Neajunsurile lucrărei în studiul acestei epoce. Istoria contemporană și măsura în care autorul a tractat-o. Stilul în lucrarea d-lui A. D. Xenopol. Istoria romană și profesorii superiori, în „Românul”, 1886, 21-22 sept., p. 825.

Discutând despre funcțiile stilistice ale prezentului etern în narațiunea istorică, Tudor Vianu apelează și la Istoria lui Xenopol (vol. V și VII, [probabil] din ediția a III-a), reproducând câteva fragmente pentru ilustrare, alături de altele din N. Bălcescu, B.P. Hasdeu et alii.

Cea mai extinsă și mai complexă cercetare dedicată exclusiv lui Xenopol, atât în ceea ce privește ideile acestuia despre limba literară, cât și cu referire la unele particularități ale limbii întrebuințate de marele istoric, îi aparține lingvistului ieșean Stelian Dumistrăcel. Studiul respectiv a fost publicat în 1972 sub titlul Rolul limbii române în cultura națională și necesitatea cultivării limbii în concepția lui A. D. Xenopol. Vom avea ocazia de a ne raporta la acesta, în amănunt, într-o altă secțiune a lucrării noastre.

Deoarece A. D. Xenopol a avut și preocupări de filozofie, în special de metodologie și de filozofie a istoriei, și terminologia sa filozofică a stat în atenția cercetătorului Ioan Oprea în lucrarea sa de referință, Terminologia filozofică românească modernă. În această privință, Xenopol se remarcă prin tendința „de a reîntoarce terminologia științifică și filozofică spre termenii populari”.

2. Personalitatea lui A. D. Xenopol. Viața și opera (prezentare generală)

Îi datorăm lui Alexandru Zub o încercare de prezentare sintetică a vieții și operei lui A. D. Xenopol, prezentare care punctează, totodată, și însemnătatea savantului atât în cultura română, cât și în gândirea mondială. Este vorba despre eseul L’Historiographie roumaine à l’âge de la synthèse: A. D. Xenopol (apărut în 1983 la Editura Științifică și Enciclopedică și însumând 102 p.). Între timp, s-a publicat și versiunea românească (de fapt, textul original), Istoriografia română la vârsta sintezei: A.D. Xenopol (Institutul European, Iași, 2004, 115 p.). Preocupat constant de figura marelui istoric, Al. Zub afirmă, la începutul sintezei amintite, că A. D. Xenopol este, neîndoielnic, una dintre personalitățile „cele mai interesante și mai luminoase” care au construit România modernă. O primă caracterizare fixează direcțiile și domeniile sale de activitate, de aceea ne permitem să o reproducem in extenso: „Istoric, filosof, economist, sociolog, jurisconsult, pedagog, el a dat în fiecare din aceste ipostaze, și mai ales în primele trei, lucrări ce-i asigură un loc eminent în știința și cultura epocii. Ca istoric, el a elaborat întâia sinteză completă asupra trecutului românesc, sinteză pe care a pus-o și la îndemâna străinătății pe calea unui compendiu. Ca filosof, el s-a aplecat asupra aceluiași domeniu, construind o teorie a istoriei, rezemată pe ideea de serie evolutivă și elaborând o logică a disciplinei pe care o profesa. Ca economist, în fine, el a apărat, împreună cu Dionisie Pop Marțian ș.a., interesele vitale ale României, fiind unul dintre întemeietorii curentului național pe tărâm economic.”.

2.1. Schiță de biografie (orizontul formativ și cariera științifică)

Redactând această scurtă biografie, am căutat să conturăm personalitatea complexă a savantului și aria largă a preocupărilor sale. Scopul a fost însă acela de a prezenta mai ales acele aspecte sau evenimente care luminează chestiunile ce ne interesează în lucrarea noastră. Asupra acestora – după cum se va vedea – am insistat, expunerea depășind pe alocuri caracterul unei simple „schițe” biografice. În perspectiva abordărilor noastre referitoare la concepțiile lui Xenopol despre limba literară, despre stilul scrierilor istorice, despre neologisme și terminologie, despre problema metaforelor etc., ni se par deosebit de utile îndeosebi mărturisirile sale din Istoria ideilor mele (din care am citat adesea in extenso). Așadar, ne privesc în mod direct: gradul în care Xenopol stăpânea limbile străine (latina, franceza, germana etc. – se pot explica astfel, de pildă, unele cazuri de interferență lingvistică) și spre care dintre ele mergea preferința sa, faptul că se îndeletnicea cu poezia și că avea darul metaforelor/analogiilor, faptul că era îndrăgostit de natură, modul în care au întâmpinat cei de la Junimea atitudinea sa anti-neologistică (de moment) și multe altele.

A.D. Xenopol s-a născut la 24 martie 1847, la Iași, ca fiu al dragomanului Dimitrie Xenopol, ce activa la consulatul prusian din capitala Moldovei, și al Mariei Vasiliu. Tatăl, un cărturar poliglot (care, ajuns în Moldova, va renunța la slujba de translator și își va schimba numele din Brunswick în Xenopol, însemnând ‘fiul străinului’ în grecește), le va crea atât lui A. D. Xenopol, cât și celorlalți doi frați mai mici, Adela și Nicolae, o atmosferă propice studiului.

Deși părintele său știa și germana și ar fi putut să-i învețe și pe copiii săi încă de mici această limbă, preferința a mers către franceză (de altminteri, și învățământul funcționa „după sistemul de atunci al pensionatelor franceze în limba franceză”). În pofida dorinței tatălui, germana nu le plăcu: „El voia să ne deprindă și cu limba aceasta; dar ea nu-mi era pe plac și o învățam fără gust, încât propășirea mea în cunoștința ei rămase totdeauna slabă.”. De cunoștințe într-adevăr „slabe” din partea lui Xenopol în ceea ce privește limba germană, însă, nu se poate vorbi, mai ales că istoricul și-a făcut studiile superioare în Germania. Este o exagerare întemeiată pe faptul că limba franceză îi devenise din primii ani aproape la fel de intimă ca limba română: „Din această practică timpurie și de toate zilele a limbei franceze se explică cum de o posed, îndestul de bine în scris și în vorbire…”.

„Strămutarea” familiei lângă Bacău, pentru doi ani, și apoi chiar în Bacău îi îmbogățește experiența. În urma celor doi ani petrecuți la moșia Filipenii, ajunge să iubească viața de la țară. De la un soldat neamț, Franz, deprinde meșteșugul înălțării zmeielor, pasiune care îi rămâne în suflet toată viața și care ar explica, totodată, anumite propensiuni ale intelectului său: „Și astăzi, când văd un zmeu zbârnâind prin aer, nu mă pot împiedeca de a nu mă opri spre a privi la el. Această pasiune a mea pentru zmee denotă o plecare a minței mele către desfătările ideale.”.

În 1856, la vârsta de 9 ani, Xenopol se reîntoarce în Iași. La pensionul unui grec, Constantin Athanasiade, tânărul va învăța elina și greaca modernă și, bineînțeles, va aprofunda cunoștințele de limba franceză. Pensionul funcționa după sistemul vechilor școli fanariote, așa că toți copiii erau obligați să învețe Iliada pe de rost („mai multe sute de versuri din cântul I și cu traducerea lor, neînțelegând nici un cuvânt nici din limba originală, nici din cea în care se traducea [= greaca modernă, n.n. N.M.]”). Simultan, ia lecții de desen liniar (practică ce se va dovedi utilă mai târziu) sub îndrumarea inginerului francez François Gaildry.

O altă pasiune a tânărului Xenopol a reprezentat-o grădinăria. Faptul că-și petrecea timpul liber plantând flori și pomi (sau chiar altoind pomi) îl va face să dezvolte „acea mare iubire a naturei” care va conduce nu doar la consemnarea impresiilor din natură și din călătorii, ci și (după cum vom vedea) la o adevărată predilecție, în discursul istoric, pentru analogiile luate din lumea biologiei (din domeniul botanicii, în special): „Tot în acest răstimp mă ocupam mult cu grădinăria. Casele părințești aveau un loc foarte mare și în fundul lui era un deal înalt de vo 8 metri, pe care se întindea un frumos tapșan de iarbă. Tatăl meu îl prefăcuse în o grădină de pomi roditori și de vie și eu îmi petreceam tot timpul liber la lucrarea acelei grădini, întocmind straturi, greblând și curățind iarba, plantând flori și copaci, ba chiar deprinsesem și a altoi arbori de la un grădinar, neamțul Masapust, care întocmise grădina. Această îndeletnicire a mea cu pământul și cu plantele spori plecarea pentru agricultură, dobândită încă din petrecerea mea la țară și care îmi îndrumă mai târziu mintea cătră natură și cei ce stau mai aproape de ea, nu mai puțin. Din aceste se dezvoltă în mine acea mare iubire a naturei care a dat mai târziu naștere la însemnarea amintirilor mele de călătorii și a impresiilor mele din natură.”.

Ajuns la liceu (= școala secundară, „așa numita Academie” din Iași), o puternică impresie îi face profesorul de latină, Zaharia Columb, de o severitate și de o corectitudine ieșite din comun. Cu acest profesor va învăța latina atât de bine, încât, atunci când își va da doctoratul în drept la Berlin, teza sa, la o prima corectură, prezintă doar câteva greșeli de… stil!

Spre sfârșitul școlii secundare descoperă frumusețea istoriei, luând contact cu scrierile lui Volney (Les Ruines) și ale lui Guizot (Istoria civilizației în Europa și Franța), pe care le citește cu asiduitate.

În 1866 („fiind în clasa a V-a, la Academie”), redactează o lucrare despre importanța și utilitatea istoriei, pe care o citește în cadrul unei proaspăt înființate societăți de elevi (al cărei președinte era). După cum notează Xenopol însuși, în această primă încercare (autorul avea doar 19 ani!), „se văd însușirile care vor dezvolta pe acele de mai târziu, precumpănirea ideilor în expunerea trecutului și stilul meu limpede și colorat.”. Merită redată in extenso caracterizarea pe care un Xenopol ajuns la senectute o face lucrării unui Xenopol abia ieșit din adolescență: „Stilul în care am scris această primă a mea încercare pe câmpul științei, și asupra căruia de aceea și stăruiesc mai mult, este încă încărcat cu neologisme; dar se observa în el un avânt al gândirei și frumoase asemăluiri: Așa spun într-un loc: «Mintea este o undă limpede, în care se reflectă faptele și obiectele ca în o oglindă. Imaginea e pură cât timp unda e liniștită și dacă arunci în ea o piatră, o bucată de țarină, și îndată imaginea va apărea tremurândă și difuză ochilor noștri. Aruncați în mintea noastră acea piatră, acea țarină, pasiunile și ignoranța, n-ar deveni imaginea faptului și prin urmare exprimarea – istoria lui?» Și aiurea, unde vorbesc de caracterele istoriei mai vechi care cunoșteau mult mai puțin evenimentele cum le cunosc cercetările mai nouă cu toate că erau mai apropiate de ele, închei cu minunata comparație: «Și soarele, deși este vara mai depărtat de pământ decât iarna, totuși vara el încălzește mai mult».”.

După încheierea clasei a V-a a liceului de stat, în 1866, Xenopol intră la Institutul Academic, o eminentă școală privată unde îl are ca profesor, printre alți dascăli de renume, și pe Titu Maiorescu. Acesta din urmă îl remarcă și îl ia „sub a lui protecție”, invitându-l și acasă unde are prilejul de a asculta muzică de calitate.

În iunie 1867, la 20 de ani, susține bacalaureatul („ce tocmai atunci se înființase în Iași”), un examen „îndestul de împovărat”, întrucât cuprindea – „pe lângă toate obiectele litere ca greceasca, latina și franceza” – și discipline matematice, precum trigonometria sferică și cosmografia matematică.

Bucurându-se de susținerea lui Maiorescu, tânărul Xenopol primește de la Junimea o bursă de 150 de galbeni pe an pentru a merge (din septembrie 1867) să studieze la Berlin. Timp de patru ani, el își desăvârșește studiile superioare la Universitățile din Berlin și Giessen. Deși incomodat, la început, „de o slabă cunoștință a limbei germane”, Xenopol se înscrie imediat la două facultăți („juridică și filozofică”), urmând, încă din anul I, „un număr prea mare de 8 cursuri, patru juridice și patru filozofice”, ceea ce-i trezește admirația lui Maiorescu.

În același timp, își însușește suficient de bine limba germană, dar, dintre limbile străine, tot cea franceză îi rămâne mai apropiată: „Căutam astfel să mă folosesc pe toate căile de petrecerea mea în un așa de mare centru cultural ca Berlinul. Dar lucru curios; deși am învățat destul de bine limba germană, nu am uitat deloc pe cea franceză și gândirea mea a rămas tot sub înrâurirea acestei din urmă limbi, cu toată însușirea din partea mea pentru germană”. În 1871 își ia ambele doctorate, în drept și filozofie, primind pentru fiecare distincția magna cum laude.

Încă din perioada studiilor berlineze publică în „Convorbiri literare” studii de natură sociologică și istorică. Prima lucrare, ce apare în 1869 (după mărturisirea autorului; în realitate, apare în 1968), este Cultura națională, în care se vădește puternicul său sentiment național, care-l va anima întreaga viață: „Naționalist am fost de la cea dintâi îngânare a minții mele pe tărâmul cugetării și așa am rămas până acum și așa nădăjduiesc să trec în pământ”.

Tot la Berlin fiind, în 1871 câștigă concursul pentru cea mai bună „cuvântare” ce merita să fie rostită, în același an, la mormântul lui Ștefan cel Mare cu prilejul sărbătoririi eroului moldovean la mănăstirea Putna. Discursul său va fi tipărit în mii de exemplare, „contribuind la înviorarea simțimântului național și la rădicarea conștiinței neamului”.

După întoarcerea în țară, începând, deci, din 1871, exercită timp de 7 ani funcția de procuror la Tribunalul din Iași. În 1878, pe fondul unor neînțelegeri cu procurorul general de atunci, își dă demisia din magistratură, practicând avocatura până în 1883, când devine profesor de istoria românilor la Universitatea din Iași („fără a părăsi însă cariera avocățască, dar lăsând-o pe al doilea plan”). După cum va mărturisi mai târziu, teoria și practica dreptului au constituit o bună pregătire pentru tratarea istoriei, întrucât „logica dreptului se îndreaptă mai mult după acea a faptelor, care nu totdeauna e aceea a ideilor”. În plus, „nu este cu putință de înțeles viața lăuntrică a popoarelor fără cercetarea așezămintelor lor, care toate sunt întemeiate pe raporturi juridice”.

Înainte de a deveni profesor universitar, Xenopol predase istoria și la Institutul Academic, adică în locul în care își finalizase studiile secundare. Rememorarea acelei perioade, mai ales datorită evocării unui profesor al său (cu care ajunsese apoi coleg), I. Melik, „om de o desăvârșită și drămăluită exactitate”, îl conduce la o judecată justă referitoare la (măcar unii) români în ceea ce privește rigoarea și punctualitatea: „Din această educație s-a împlântat și în mine simțul exactității în îndeplinirea datoriei, a căruia lipsă m-a jignit totdeauna mult la conaționalii săi”. Credem că așa se explică ritmul susținut, aproape incredibil, în care Xenopol și-a elaborat amplele lucrări și tenacitatea cu care și-a dus la capăt ambițioasele proiecte.

În 1871 are loc și introducerea sa în societatea Junimea, de la care spiritul său primi „multe și folositoare îmboldiri” și pe care o caracterizează în felul următor: „Era o societate care cu nedreptul a fost numită societate de admirare mutuală, fiindcă societatea în care membrii să se sfâșie mai mult unii pe alții prin critica lucrărilor lor, decât Junimea nu cred ca să fi fost pe lume, dar critica era suportabilă, fiindcă niciodată nu era făcută cu amărăciune, ci totdeauna din glumă și cu voie bună. De aceea și fiecare membru primea observările, dacă nu cu plăcere, cel puțin fără revoltă.”. Această atmosferă a criticii constructive l-a ajutat pe Xenopol și în formarea unui stil științific adecvat (după un efemer exces anti-neologistic): „Cât de mult m-am folosit eu de critica Junimei, atât pentru a mânui eu însumi acest gen, cât și aplicată la scrierile mele istorice, îmi aduc aminte că de la un timp, mă hotărâsem să-mi schimb stilul, să mă feresc de neologismele pe care le întrebuințam prea des. Căzui, bineînțeles, în excesul potrivnic, așa că încercarea mea stârni în Junimea o protestare și un râs unanim care mă învăță să reduc excluderea neologismelor la o proporție mai moderată.”.

Din 1871 (când se întoarce în țară) până în 1883 (când devine profesor universitar), Xenopol are o activitate publicistică remarcabilă, elaborând o serie de lucrări ce apar toate în „Convorbiri literare”. Intrarea sa, în 1878, în gruparea liberalilor moderați aduce o răcire a raporturilor sale cu Maiorescu și o despărțire de Junimea (aflată, din punct de vedere politic, în tabăra conservatoare).

Ocupând catedra de istorie a românilor la universitatea ieșeană, lui Xenopol i se împlinea, la 36 de ani, un mare vis. Încă din perioada studenției strânsese material, având intenția de a scrie „istoria completă a poporului” său. La câțiva ani de la instalarea sa ca profesor universitar, lucrând „cu un avânt și un dor nemaipomenit”, redactând 8-10 ore pe zi, vede tipărit, în 1888, primul volum al acestei capodopere istorice. Ritmul în care publică și celelalte volume îi umple de mirare pe contemporani, care nu știau câtă muncă se ascunde în spatele acestei întreprinderi: „Volumurile se urmară regulat în fiecare an, câte unul, așa că la 1893 după 10 ani de muncă aplicată redactării și 16 ani de pregătire anterioară, în total 26 de ani, putui vedea desăvârșită una din lucrările cele mari ale vieței mele: Istoria deplină a poporului român. Mi se dădu în Iași un mare banchet pentru sărbătorirea acestei opere naționale și Academia Română mă alese de membru ordinar al ei. Lumea se mira cum de scoteam regulat în fiecare an câte un volum. Dar când începusem tiparul în 1888, patru volume erau aproape redactate, al V-lea, Fanarioții, era gata ca adunare de material și singur al VI-lea era numai de conceput.”.

Privind în urmă spre cea dintâi ediție a Istoriei sale (și pregătind o nouă ediție), Xenopol constată că este „o lucrare conștiincioasă și bine întemeiată” și că, deși între timp cantitatea de informații istorice a sporit, opera își păstrează ideile fundamentale și structura inițială („canavaua pe care am țesut expunerea a rămas aproape neschimbată”). Mai mult decât atât, chiar dacă în vremea aceea nu ajunsese la o concepție teoretică bine pusă la punct în ceea ce privește specificul istoriei ca disciplină, o intuiție sigură („un sănătos instinct”) l-a făcut să lucreze „în mod neconștient” după niște principii pe care le va formula și justifica mai târziu (și anume că „ideile generale în istorie nu sunt legile, ci seriile de dezvoltare”). În consecință, Xenopol demonstrează într-o enumerare densă, folosindu-se de materialul prezentat în Istoria românilor din Dacia Traiană, că respectiva concepție se găsea deja acolo in nuce: „Toată istoria românilor nu este decât o înmănunchere de serii istorice care se țin una de alta, se prefac una în alta, se înrâuresc mutual, se combat sau se sprijinesc între ele. Așa bunăoară am arătat cum din stăpânirea turcească izvora înrâurirea grecească, din aceasta cea franceză și din aceasta din urmă regenerarea românilor, intelectuală și politică.”.

Până și destinul limbii române și avatarurile prin care a trecut ea până să devină limbă de cultură primesc o explicație din aceeași perspectivă: „am dovedit cum introducerea limbei române în biserică a dat avânt unei dezvoltări intelectuale românești, care în timpul fanarioților nu a fost stânsă, ci numai înăbușită și care aprinsă din nou la soarele renașterii minței românești în Ardeal, trebuia să se îmbine cu înrâurirea franceză pentru a readuce iarăși cu onoare la români viața națională.”.

Și în memoriile sale, Xenopol rămâne fidel crezului său (enunțat în Introducerea [din 1888] la primul volum al Istoriei), potrivit căruia, în știință, adevărul trebuie înfățișat într-o haină frumoasă, iar, când vine vorba de scrierea istoriei naționale, patriotismul nu trebuie reprimat: „Dar cele 6 vol. de Istoria românilor mai au o însușire, aceea de a fi pătrunsă de la un capăt la celălalt de jocul ascuns al iubirii de țară și de neam, care străbate adese cu scânteiele sau flăcările ei prin spuza gândirilor, poate mai mult chiar de cum o învoiește o tratare absolut științifică a istoriei.”. O concisă caracterizare are în vedere și limba întrebuințată în acest scop: „Limba în care am scris aceste volumuri este pe cât s-a putut adevărata limbă românească, ferită pe cât de arhaisme nefolositoare, așa de neologisme de prisos.”.

Nefiind lipsit de o anumită înzestrare poetică, Xenopol recunoaște că acest aspect transpare, la nivel stilistic, și în operele sale istorice: „Dacă notez însă această trăsătură a inteligenței mele este pentru că totdeauna am avut și darul de a întrupa gândirea și icoana și dacă scrierile mele istorice au și însușiri stilistice, ele sunt datorite acestei plecări a mele cătră poezii care totdeauna au dat fără de voie rostirii concepțiilor mele, fie din viu grai, fie în scris, un colorit deosebit.”.

În paralel, pe lângă activitatea științifică propriu-zisă și cea de la catedră, Xenopol se implică în viața comunității sale, oferindu-și dezinteresat ajutorul acolo unde crede că este necesar. Unul dintre eforturile sale s-a îndreptat cu precădere în direcția promovării oamenilor competenți în lumea universitară sau academică. Astfel, printre cei care îi datorau mult (unii dintre ei dovedindu-se ingrați ulterior) se numără: D. Onciul, N. Iorga, A.C. Cuza, Calistrat Hogaș și alții.

O altă preocupare care l-a solicitat în permanență a fost aceea de a-și face cunoscute țara și poporul în lume sau de a combate erorile ori prejudecățile străinilor cu privire la istoria noastră. Pentru aceasta, el colaborează la reviste de prestigiu din Franța și Germania, participă la congrese internaționale (la Paris, Roma, Londra etc.), ține conferințe în străinătate, poartă o bogată corespondență cu savanții vremii, ceea ce-i atrage recunoașterea la nivel mondial. Ca semn al acesteia, Academia științelor morale și politice din Paris îl alege în 1900 ca membru corespondent, cinste de care se mai bucurase anterior doar Gheorghe Bibescu.

După finalizarea Istoriei românilor din Dacia Traiană, Xenopol se concentrează asupra teoriei istoriei, ajungând ca „după patru ani de stăruitoare cugetare și cetire” să-și strângă ideile într-un sistem, dând la iveală o carte de 300 de pagini, Les principes fondamentaux de l’histoire, tipărită la Paris în 1899. Un an mai târziu, la Iași, va apărea și versiunea românească a lucrării, Principiile fundamentale ale istoriei. Faptul că și-a redactat această operă mai întâi în limba franceză este motivat de istoricul român în principal de absența unei terminologii adecvate: „am făcut-o fiindcă în lipsa unei terminologii filozofice proprii românești, ar fi trebuit să înving două greutăți în a ei alcătuire, întâi acea destul de însemnată a ideilor înseși, după cum acea a învestmântărei lor în scriere, greutate îndoită pe care o înlăturam prin cugetarea și scrierea ei în o limbă cu terminologie filozofică formată. Traducerea pe care o făcui este însemnată prin intenția de a da în o limbă românească cât se poate de curată idei încă nerostite în această limbă, ferindu-mă cât puteam de neologisme, fără însă a merge prea departe în înlăturarea lor.”.

Dar teoria trebuia confirmată și de practică. Alți patru ani sunt închinați unei lucrări de „istorie pragmatică” în care Xenopol aplică explicit principiile determinate. Apare astfel, în 1902, Domnia lui Cuza Vodă (2 vol.), o monografie despre care autorul spune: „Efectul acestei scrieri a mele asupra cugetului țării fu de tot covârșitor.” (În sensul că a redeșteptat interesul românilor pentru figura marelui domnitor amenințată să intre în uitare.).

[Deoarece Istoria ideilor mele lasă neacoperită din punct de vedere biografic ultima perioadă a vieții lui Xenopol, am apelat la cercetările efectuate de Al. Zub pentru a suplini această lacună.]

În continuare, Xenopol rămâne deosebit de activ în plan științific, participând la diverse campanii de ordin cultural (cum este și cea inițiată în 1906 de N. Iorga pentru apărarea limbii române). Ține, la Sorbona, în 1908, o serie de prelegeri despre filozofia istoriei, fiind elogiat de presa străină. Ia parte la congrese științifice și la alte manifestări similare desfășurate în importante centre universitare ale Europei. Este o personalitate atât de cunoscută, încât, în 1909, se pune chiar problema unei eventuale desemnări a sa ca membru al Institutului Nobel.

Solidaritatea sa dintotdeauna cu cei năpăstuiți iese în evidență și în 1907, când ia apărarea țăranilor răsculați, propunând mijloace de îmbunătățire a condiției lor. De altfel, după acest moment sângeros al istoriei noastre, el se reorientează și în plan politic, aderând în 1908 la Partidul conservator-democrat, condus de Take Ionescu.

Viața universitară îl solicită și ea: în 1907 este ales decan al Facultății de Litere și Filozofie din Iași și, în această poziție, are satisfacția de a prezida comisia care a acordat primul doctorat în filozofie și litere al universității ieșene.

Evenimentele anului 1914 îl fac să viseze la marea unire, de aceea se mută la București, unde „inițiază o campanie de pregătire a spiritelor pentru desăvârșirea unității de stat”. La sfârșitul acestui an, suprasolicitarea face ca organismul marelui istoric să cedeze: se îmbolnăvește grav. În 1915 se retrage din învățământ și, până la sfârșitul vieții, duce o viață plină de lipsuri materiale. Extrem de slăbit, se stinge la 20 februarie 1920. I se organizează funeralii naționale și este înmormântat la cimitirul Bellu. Redactându-și, în 1919, testamentul, se declara fericit că și-a văzut realizat idealul de-o viață, anticipat în scrierile sale istorice, exprimându-și din nou încrederea în destinul patriei sale.

2.2. Opera științifică (cu o privire specială asupra lucrărilor de istorie și de filozofie/metodologie a istoriei)

Simpla enumerare a scrierilor, fie și numai istorice, ale lui A. D. Xenopol ar umple foarte multe pagini. Activitatea sa stă încă de la început sub semnul enciclopedismului. Al. Zub, care a inventariat întreaga sa operă, notează că tânărul savant „scrie studii de istorie și de filozofia culturii, articole de estetică și critică literară, note bibliografice, aforisme, versuri, proză, devenind, cum s-a spus, un fel de factotum, «cel mai fecund scriitor al Convorbirilor literare» [G. Panu, n.n. N.M.].”.

În cele ce urmează, ne propunem să facem doar o trecere în revistă, după criteriul cronologic, a principalelor lucrări ale lui Xenopol care au ca obiect, pe de o parte, (A) istoria națională și, pe de altă parte, (B) teoria, metodologia și filozofia istoriei. Dacă în cazul scrierilor propriu-zis istorice vom avea în vedere numai cărțile-monografii sau volumele de sine stătătoare, în celălalt caz, al scrierilor teoretice, vom plasa în listă și articolele apărute în diverse publicații de specialitate.

A. Scrieri istorice propriu-zise

În secțiunea precedentă, dedicată vieții lui A. D. Xenopol, am comentat conținutul, condițiile sau ecourile apariției unora dintre lucrările (cele mai semnificative) de mai jos. Din acest motiv, ne vom mulțumi aici doar cu înșiruirea cronologică a titlurilor:

1. Războaiele dintre ruși și turci și înrâurirea lor asupra țărilor române (2 vol.), Iași, 1880;

2. Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, 1884;

3. Une énigme historique: les Roumains au moyen-âge, Paris, 1885;

4. Études historique sur le peuple roumain, Jassy, 1887;

5. Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I-VI, Iași, 1888-1893 (o ediție populară [adică lipsită de aparatul critic], în 12 volume, a acestei capodopere va apărea, tot la Iași, în 1896);

6. Histoire des Roumains de la Dacia Traiane depuis les origines jusqu’à l’Union des Principautés en 1859 (2 vol.), Paris, 1896;

7. Istoria și genealogia casei Callimachi, București, 1897;

8. Magyars et Roumains devant l’historire. Réponse à M.A. de Bertha, Paris, 1900;

9. Domnia lui Cuza Vodă, vol. I-II, Iași, 1903;

10. Istoria partidelor politice în România, vol. I, București, 1910;

B. Scrieri de teorie, metodologie și filozofie a istoriei

Din aceleași considerente (vezi supra, A), oferim o listă (fără comentarii) a lucrărilor reprezentative ale lui Xenopol din această zonă a științei:

1. Les Principes fondamentaux de l’histoire, Paris, 1899 (versiunea românească: Principiile fundamentale ale istoriei, Iași, 1900);

2. Les faits de répetition et les faits de succession, în „Revue de synthèse historique”, Paris, I, 1900;

3. Les sciences naturelles et l’histoire, în „Revue philosophique de France et de l’étranger”, Paris, 1900, și în „Revue de synthèse historique”, III, 1902;

4. L’hypothèse dans l’histoire, în „Annales internationales d’histoire comparée” (Congrès de Paris, 1900, Ire section: Histoire générale et diplomatique), Paris, 1901;

5. Psychologie et histoire, în „Séances et travaux de l’Académie des Sciences Morales et Politiques”, Paris, LXI, 1901;

6. La classification des sciences et l’histoire, în „Revue de synthèse historique”, II, 1901;

7. Répétition et succession universelles, în „Séances et travaux…”, XLII, 1902, XLIV, 1904;

8. Caractère de l’histoire, în „Revue philosophique”, XXIX, 1904;

9. Explication psychologique des faits historiques, în Atti del V Congresso internationale di psicologia tenuto an Roma dal 26 al 30 aprilie 1905, Roma, 1905;

10. La notion de valeur en histoire, în „Revue de synthèse historique”, VI, 1905 (Versiunea germană: Der Wertbegriff in der Geschichte, în „Deutsche Literaturzeitung”, Berlin, XXVII, 1906);

11. Cauzalitatea în succesiune, în „Analele Academiei. Memoriile Secțiunii Istorice”, s. II, t. XXVIII, 1905-1906;

12. Histoire et géologie, în „Revue du mois”, Paris, VI, 1906;

13. Evoluția în istorie, în „Analele Academiei. Memoriile Secțiunii Istorice”, s. II, t. XXIX, 1906-1907;

14. La concezione scientifica della storia, în „Rivista italiana di sociologia”, XII, 1908;

15. La théorie de l’histoire, Paris, 1908 (Versiunea spaniolă: Teoría de la historia, Madrid, 1911);

16. Théorie et philosophie de l’histoire, în „Revue internationale de l’enseignement”, XXIX, 1909;

17. Zur Logik der Geschichte, în „Historiche Zeitschrift”, 102, Bd., 1909;

18. De la méthode dans les sciences et dans l’histoire, în „Revue internationale de l’enseignement”, XXX, 1910;

19. Quelques réflexions sur la causalité en histoire, în „Revue de synthèse historique”, XXI, 1910;

20. L’inférence en histoire, în „Revue de synthèse historique”, XXII, 1911;

21. L’idée de loi scientifique et l’histoire, în „Scientia”, Bologna, VI, 1912;

22. Le scienze positive e le scienze storiche, en „Rivista italiana di sociologia”, XVIII, 1913;

23. Le caractère scientifique de l’histoire, în „Bulletin bibliographique et pédagogique du Musée Belge”, Louvain, 1914;

24. La causalité dans la séries historique, în „Revue de synthèse historique”, XXVIII, 1914.

25. Natur und Geschichte, în „Historische Zeitschrift”, 113, Bd., 1914.

3. Structura prezentei lucrări

În conformitate cu precizările preliminare (din această Introducere, vezi 1.1.), în care am indicat limpede implicațiile tezei de care ne ocupăm (și pe care încercăm să o demonstrăm), devine necesar ca lucrarea noastră să se desfășoare, în linii mari, după următorul plan:

Partea I, intitulată Repere teoretice, conține trei capitole care au rolul:

1) de a delimita domeniul istoriei în tabloul general al științelor, stabilind și specificul acestei discipline;

2) de a defini limba literară, făcând, totodată, o periodizare a românei literare și o caracterizare a limbii de cultură din epoca formării lui Xenopol;

3) de a circumscrie natura stilului și a discursului istoriei, în raport cu stilul științific în general (ca stil funcțional) și cu discursul științific specializat.

Privind aceste obiecte (istoria, limba literară și stilul, respectiv discursul istoriei) sub aspectul conținutului (adică din punct de vedere conceptual), am tratat în paralel, în cadrul fiecăruia dintre cele trei capitole, și concepția/teoria/ideile lui A.D. Xenopol despre problemele în cauză, așa cum apar ele tratate atât (și mai ales) în afara Istoriei românilor din Dacia Traiană, în diverse studii, cât și (pe alocuri) în interiorul respectivei capodopere. În plus, în capitolul al III-lea, am făcut și o prezentare concisă a limbii și a stilului principalilor precursori ai lui Xenopol în materie de istorie, întrucât Xenopol se înscrie într-o tradiție care nu poate și nu trebuie să fie eludată.

Partea a II-a, Limba și stilul textelor istorice aparținându-i lui A. D. Xenopol, este formată din două mari capitole în care sunt analizate:

1) chestiunile care țin strict de limbă (analiză efectuată pe nivelurile limbii);

2) chestiunile de ordin stilistic/retoric, în care se încearcă surprinderea acelor trăsături care conferă scrierilor/textelor istorice ale lui Xenopol un relief cu totul particular.

Deși obiectul acestei lucrări îl constituie, în primul rând, limba și stilul din Istoria românilor din Dacia Traiană, am apelat uneori și la alte opere/studii istorice ale lui Xenopol pentru a întări unele constatări legate de permanența anumitor particularități de limbă și stil ale savantului ori, din contră, pentru a semnala modificări, renunțări, discontinuități de la o etapă la alta ale acestuia.

Partea I

Repere teoretice

Capitolul I. Istoria ca știință

Clasificarea științelor și încadrarea istoriei

Problema clasificării științelor este conexă altor probleme, precum celei a specificului/naturii unei anumite discipline (în cazul de față, istoria), celei a terminologiei dintr-o știință și, de asemenea, celei a tipologiei discursului științific.

1.1. Tipuri de clasificări ale științelor

Cu raportare la tema cercetării noastre, prezentarea poate avea două părți: una în care autorii clasificărilor amintite nu iau în considerație istoria ca știință și una în care autorii acordă atenția cuvenită acestei discipline.

1.1.1. Absența istoriei din clasificări

i) Clasificarea lui Aristotel

De-a lungul timpului au existat mai multe încercări de clasificare a științelor. Una dintre primele și dintre cele mai cunoscute este cea a lui Aristotel (ce îl urmează, în această privință, în linii mari, pe Platon), care avea convingerea că nu există un alt fel de știință decât cea a universalului. În consecință, știința cea mai generală, știința principiilor (sau filozofia primă), adică metafizica ocupa primul loc, după care veneau științe mai puțin generale, precum matematica, fizica, etica, poetica etc. Clasificarea platonico-aristotelică a științelor este una tripartită, în funcție de acțiunea caracteristică fiecărei categorii de științe:

a) științele teoretice (științe contemplative, cf. vb. gr. theoréin ‘a contemplaʼ): metafizica, matematica și fizica;

b) științele practice (cele relative la acțiune, cf. vb. gr. prattéin ‘a face neproductivʼ): etica, științele economice, politica (la aceasta din urmă intrând, în concepția lui Aristotel, și retorica);

c) științele poietice (sau făuritoare, adică cele referitoare la producerea unui lucru, cf. vb. gr. poiéin ‘a face, a produceʼ): muzica, poezia, arhitectura (artele în general).

Se observă imediat că istoria nu se regăsește printre științele tratate sau clasificate de către Aristotel. Care să fie motivul? Un eventual răspuns poate fi aflat din studiul Aristotel și Tucidide. În marginea cap. IX al Poeticei elaborat de D.M. Pippidi.

În viziunea lui Aristotel, știință autentică este doar cea care surprinde universalul. Or, istoria înfățișează „mai degrabă particularul” (Poetica, IX, 1451 b). Până și poezia este „mai filozofică și mai aleasă” (ibid.), deoarece captează și ea universalul în faptele concrete, prezentând lucruri ce se pot întâmpla „în marginile verosimilului și ale necesarului” (ibid.). D.M. Pippidi încearcă să explice de ce Aristotel (care îl amintește, bunăoară, pe Herodot) nu face nicio referire și la Tucidide, a cărui concepție asupra istoriei ar fi permis încadrarea acesteia în clasa științelor, după standardele Stagiritului. Se pare că explicația stă în „confuzia – insuficient relevată – între istoria așa cum îi apărea filozofului și istoria așa cum o înțelegem astăzi”. Istoria, așa cum o vedea autorul Războiului peloponesiac, intra, va fi crezut Aristotel, în domeniul politicii. O dovedește o altă operă aristotelică, Retorica (I, 4, 1360 a), în care este subliniată importanța cercetării trecutului, de vreme ce „e normal ca pricini asemănătoare să prilejuiască de fiecare dată urmări asemănătoare”. Extrăgând consecințele cuvenite din această frază și făcând raportare și la alte paragrafe din Etica nicomahică, Retorica și Politica, D.M. Pippidi oferă următoarea soluție: „Ceea ce se desprinde din ea [= din fraza citată] e convingerea filozofului despre posibilitatea unei științe a societăților umane, în stare să abstragă din cunoașterea temeinică a trecutului legile dezvoltării lor viitoare. În ochii lui Aristotel, această știință e politica, dar e evident că informația pe care o presupune și pe care își întemeiază rezultatele e oferită de o disciplină distinctă, care e istoria, în îndoitul înțeles de știință a trecutului național și de știință a neamurilor străine.”. Astfel, omițându-l în legătură cu istoria, Stagiritul îl plasa pe Tucidide în rândul gânditorilor politici. Altminteri, istoria (așa cum o practicau sau o consemnau alții) îi apărea filozofului ca „domeniul prin excelență al contingentului și al accidentalului”.

Întrucât ideile lui Aristotel despre ceea ce ar trebui să fie știința au persistat multă vreme și întrucât chiar ideile despre ceea ce ar trebui fie obiectul istoriei au variat timp îndelungat, istoria a rămas secole de-a rândul în afara clasificărilor privitoare la științe, nefiind încadrată nicăieri. Mai mult decât atât, au existat dintotdeauna păreri diferite referitoare la obiectul și specificul istoriei, ceea ce a îngreunat constituirea acestei discipline ca știință autonomă.

ii) Clasificarea lui Martianus Capella

Cert este că istoria nu este cuprinsă nici în faimoasa împărțire a disciplinelor (a „artelor liberale”) în trivium (gramatica, retorica, dialectica) și quadrivium (aritmetica, geometria, astronomia și muzica) pe care a făcut-o Martianus Capella (în prima jumătate a secolului al V-lea d.Hr.) și care s-a bucurat de notorietate în Evul Mediu. După cum se vede, trivium-ul era format din discipline „lingvistice”, ce aveau rol propedeutic, reprezentând baza pentru celelalte științe (considerate mai avansate) din quadrivium.

iii) Clasificările arabilor

Nici măcar în clasificările mai complexe ale arabilor, ce-și doreau să înregistreze întreaga cunoaștere, nu întâlnim istoria. Astfel, Al-Farabi (cca 870-950) propunea o taxonomie în cinci ramuri: 1) lingvistica și filologia; 2) logica; 3) științele matematice (aritmetica, geometria, perspectiva, astronomia, știința despre greutate, mecanica); 4) fizica și metafizica; 5) științele politice, juridice și teologice. Același lucru poate fi constatat și în cazul altor clasificări ale științelor din aceeași perioadă, fie că este vorba de Avicenna (980-1037) sau de Frații Purității (asociație înființată în jurul anului 983).

iv) Clasificarea lui John Locke

Propuneri de clasificare a științelor se întâlnesc și ulterior la alți gânditori. În acest sens, merită amintită încercarea filozofului englez John Locke (1632-1704) care utiliza drept criteriu o distincție tripartită a obiectelor cunoașterii: „Căci cineva nu-și poate întrebuința gândirea decât fie examinând lucrurile înseși pentru a descoperi adevărul, fie folosind lucrurile care sunt în puterea sa (adică propriile sale acțiuni), pentru a ajunge la propriile sale țeluri, fie întrebuințând semnele de care se servește mintea în ambele cazuri pentru a le orândui cum trebuie, în scopul de a obține cunoștințe mai clare”. În consecință, știința se poate împărți, în viziunea lui J. Locke, în trei mari clase: 1) Fizica (φυσική), constând în „cunoașterea lucrurilor astfel cum sunt în propria lor ființă, alcătuirea lor, proprietățile și acțiunile lor” (Locke folosește pentru aceasta și denumirea de „filozofie naturală”); 2) Practica (πραχτική) – „îndemânarea de a folosi cum trebuie propriile noastre puteri și acțiuni” (cea mai importantă fiind aici etica); 3) Σημειωτική [Semiotica] – „«învățătura semnelor», între care cele mai uzuale sunt cuvintele și deci este destul de potrivit numită și Λογική «logica»”.

1.1.2. Prezența istoriei în clasificări

i) Clasificări moderne (după Daniela Rovența-Frumușani)

Abia în perioada modernă, odată cu recunoașterea istoriei ca disciplină autonomă, asistăm la includerea acesteia în diverse clasificări. Drept dovadă stă sinteza realizată de Daniela Rovența-Frumușani, care – în demersul său privind semiotica discursului științific – este conștientă de faptul că o tipologie a discursului (științific) trebuie raportată la o tipologie a „realului”: „Dat fiind că tipurile de semne ce funcționează în discursul științific sunt determinate de tipul de discurs, va trebui să distingem principalele tipuri de discurs științific (tipul de discurs fiind determinat la rândul său de tipul de practică științifică) [subl. aut.]”.

Autoarea consideră clasificarea științelor „una dintre cele mai spinoase și [mai] controversate probleme din istoria cunoașterii”, datorită multiplicității criteriilor adoptate (după obiect, după metodă, după finalitate etc.), ceea ce a condus, implicit, la o multiplicitate a taxinomiilor elaborate și, totodată, la absența unei perspective unitare a sistemului științelor. Redăm, în cele ce urmează, sinteza Danielei Rovența-Frumușani:

[a] „Conform criteriului obiectului, au fost distinse: științele naturii (anorganice – geologia, preorganice – fizica, chimia, organice – biologia); științele omului (științele sociale, istoria, filozofia etc.); matematica.

[b] Conform scopului lor, științele sunt: normative (etica, pedagogia, științele juridice); sistematizatoare (științele naturii); explicative (fizica, chimia și celelalte).

[c] Conform gradului de complexitate (sau de abstractizare) se poate vorbi de o tetracotomie: științe logice (logica și matematica), științele omului (psihologie, sociologie, istorie, lingvistică etc.), științele fizice (fizica, chimia, biologia, geografia) și științele tehnice.

[d] După metodologie se poate vorbi de științe demonstrative (matematica, logica), științe descriptive (geografia, istoria), științe experimentale (chimia, anatomia, psihologia).

[e] Conform interesului de cunoaștere (tehnic, practic sau de emancipare) J. Habermas […] distinge științele empiric-analitice (vizând stăpânirea obiectului și explicarea cauzală a fenomenelor), științele istoric-hermeneutice (tinzând spre realizarea comprehensiunii și menținerea comunicării) și științele critice (filozofia)”.

Mai departe, aceeași cercetătoare apreciază că nicio clasificare de acest tip nu este definitivă, întrucât asistăm la „o permanentă resemantizare a științelor”, științe a căror evoluție este în continuă desfășurare, ca și procesul cunoașterii și al semiozei. „Resemantizarea” în cauză impune luarea în considerație a unor parametri precum: „i) structurile socio-instituționale; ii) structurile organizaționale; iii) structurile productive epistemice (experimental-teoretice, logice și metodologice care concură la producerea cunoașterii științifice); iv) structurile produse (concepte, judecăți, teorii); v) structurile praxiologice și axiologice”.

ii) Clasificarea lui Eugeniu Coșeriu

Eugeniu Coșeriu clasifică științele plecând de la întrebările pe care acestea le pun cu privire la esența lucrurilor și a ființelor. Ca atare, la întrebarea referitoare la esența individului, răspunde întotdeauna (justificat și complet) istoria, fiindcă ea este știința individualului. La întrebarea privitoare la esența unei clase (adică la esența lucrurilor ce corespund unei noțiuni), răspunsurile sunt date de științele generalului, care sunt de trei tipuri, în funcție de obiectul pe care îl investighează: „1. științele matematice, care se ocupă cu obiectele și relațiile pur formale; 2. științele naturale, care se ocupă cu obiectele exterioare omului și cu omul (considerat ca obiect exterior), cu obiecte care ni se prezintă mai întâi ca o substanță determinată, ca o anumită materie cristalizată într-un anumit fel, substanța fiind aceea care ia o formă; 3. științele culturii sau științele umaniste, care se ocupă cu obiectele create liber de om și care sunt, în primul rând, forme în conștiință (au existență internă), care iau o anumită substanță pentru a fi concretizate în lume, ca să poată deveni intersubiective; astfel de forme sunt limbajul, arta, religia și alte produse ale activității culturale, ale activității spiritului, ale activității creatoare înseși”.

La un nivel mai profund, există „o știință care își pune întrebări cu privire la esența esenței, la quid-ul quid-ului”. Aceasta este filozofia sau știința universalului, care ne conduce la primele principii ale fiecărui mod de a fi. De pildă, filozofia limbajului caută să delimiteze limbajul față de alte tipuri de obiecte care prezintă anumite trăsături comune cu cele ale acestuia, precum „arta, care se prezintă ca expresivitate, asemenea limbajului; activitatea practică, care poate întrebuința și întrebuințează limbajul ca instrument; sau gândirea rațională, care nu este posibilă fără limbaj”.

1.2. Specificul istoriei ca știință

Îi datorăm filozofului și istoricului britanic R.G. Collingwood (1889-1943) o exemplară incursiune în istoria «ideii de istorie». Celebrul profesor de la Oxford prezintă atât avatarurile istoriei în devenirea (și acceptarea) ei ca știință, de la Herodot până în secolul al XX-lea, cât și importante reflecții cu privire la natura specifică a obiectului acestei discipline. Pentru a pregăti, oarecum, discuția despre concepția lui A.D. Xenopol referitoare la esența istoriei, vom reține aici, mai cu seamă, judecățile lui Collingwood despre raportul (sau distincția) dintre istorie și științele naturii, sau, mai curând, dintre fenomenele de care se ocupă fiecare.

Pentru început, reținem o remarcă despre efectul evoluționismului asupra istoriei: „Această concepție evoluționistă asupra naturii […] ar putea da impresia, la o primă vedere, de a fi șters diferența dintre procesul natural și procesul istoric și de a fi dizolvat natura în istorie.” [aici și în cele ce urmează, traducerea românească a citatelor originare englezești ne aparține]. În realitate, avem de-a face cu două aspecte diferite, fiindcă trecutul unui proces natural nu se identifică nicidecum cu trecutul istoric propriu-zis: „Trecutul, într-un proces natural, este un trecut depășit și mort.”; „…trecutul istoric, spre deosebire de trecutul natural, este un trecut viu, ținut în viață prin însuși actul gândirii istorice; schimbarea istorică de la un mod de gândire la altul nu este moartea celui dintâi, ci supraviețuirea sa integrată într-un nou context ce implică dezvoltarea și criticarea propriilor sale idei.”.

Singurul loc în care suprapunerea celor două procese ar fi posibilă este tărâmul… mitologiei: „Există o singură ipoteză în care procesele naturale ar putea fi privite ca având, în ultimă instanță, caracter istoric: cea potrivit căreia aceste procese sunt în realitate procese ale unei acțiuni determinate de un gând ce constituie propria lor parte internă. Aceasta ar presupune ca evenimentele naturale să fie expresii ale gândurilor, fie acestea ale lui Dumnezeu, fie ale unor inteligențe finite angelice ori demonice, fie ale unor minți cum este mintea noastră, sălășluind în corpuri organice și anorganice ale naturii, după cum și mințile noastre locuiesc în trupurile noastre.”.

În consecință, Collingwood este tranșant: „Suntem siguri măcar asupra unui fapt: că, cel puțin atât cât ne permite cunoașterea științifică și istorică, procesele evenimentelor ce constituie lumea naturii sunt laolaltă diferite în esență de procesele de gândire, ce reprezintă lumea istoriei.”.

Diferența dintre cele două categorii de procese este surprinsă și în următoarea caracterizare: „Procesele naturii pot fi descrise, prin urmare, ca secvențe de simple evenimente, în timp ce procesele istoriei nu pot [fi descrise]. Ele nu sunt procese de simple evenimente, ci procese ale acțiunilor ce prezintă o parte interioară constând în procese ale gândirii; și ceea ce urmărește istoricul sunt tocmai aceste procese ale gândului. Toată istoria este istoria gândului.”.

Dar cum trebuie să procedeze istoricul? Care este sarcina sa? Următoarele idei sunt revelatoare: „Istoria gândului și, prin urmare, toată istoria este reconstituirea gândului trecut în însăși mintea istoricului […]. Istoricul nu doar că reconstituie gândul [pe]trecut, el îl reconstituie în contextul propriei cunoașteri și, în consecință, reconstituindu-l, îl supune criticii, își formează propria judecată cu privire la valoarea acestuia, corectează orice eroare pe care o poate discerne în acesta.”. Și, mai mult decât atât: „Când el [= istoricul] știe ce s-a întâmplat, el deja cunoaște de ce s-a întâmplat. Aceasta nu înseamnă că [anumite] cuvinte precum «cauză» sunt neapărat nepotrivite în cazul istoriei; înseamnă numai că ele sunt întrebuințate acolo într-o accepție specială. Când un om de știință întreabă «De ce s-a înroșit cutare bucată de hârtie de turnesol?», el vrea să spună «În ce condiții se înroșesc bucățile de hârtie de turnesol?». Când un istoric întreabă «De ce l-a înjunghiat Brutus pe Cezar?», el vrea să spună «Ce a gândit Brutus de l-a făcut să se hotărască să-l înjunghie pe Cezar?»”.

Și interpretarea documentelor istorice este un adevărat efort hermeneutic, în care, pe de o parte, cel care interpretează se identifică oarecum cu cel interpretat, iar, pe de altă parte, se disociază de acesta (pentru că nu reprezintă, desigur, una și aceeași persoană): „Dar cum distinge istoricul gândurile pe care încearcă să le descopere? Nu-i decât o cale prin care o poate face: regândindu-le în propria-i minte. Istoricul filozofiei, citindu-l pe Platon, încearcă să afle ce a gândit Platon când s-a exprimat cu anumite cuvinte. Singurul mod în care o poate face este regândind [gândul lui Platon] pentru sine. Aceasta este de fapt ceea ce vrem să zicem atunci când vorbim despre «înțelegerea cuvintelor».”.

Cât privește relația dintre timp și un eveniment istoric, găsim idei însemnate la Eugeniu Coșeriu. Chiar dacă formularea sa se referă la schimbarea lingvistică, afirmațiile savantului român vădesc o excepțională stăpânire și a domeniului istoriei (sau a filozofiei ori a metodologiei acesteia): „Istoria nu explică, cum cred (sau spun) mulți lingviști, prezentul cu ajutorul trecutului, ci păstrând termenii, prezentul cu ajutorul viitorului. Sigur, viitorul ca atare – «viitorul» față cu acest moment «prezent» – nu poate fi obiect al științei; ca să poată fi, trebuie să devină «trecut» (cunoaștere, și deci știință adevărată, există doar pentru trecut), adică trebuie să fie «viitor» doar față de un alt «trecut», anterior acestuia. Astfel spus, istoria stabilește un raport între două evenimente trecute A și B, unde B, ca dezvoltare sau stare ulterioară a lui A, constituie viitorul acestuia și îl interpretează și explică pe A cu ajutorul lui B, adică, descriindu-l pe B, arată motivarea sa istorică în dezvoltarea lui A și în acest sens confirmă acele descrieri ale lui A care semnalau potențialitățile virtuale, sau, eventual, descoperă în A potențialități neîntâlnite în descrierea ca atare, tocmai pentru că s-au dezvoltat apoi în mod coerent și au fost confirmate de B.”.

2. Concepția lui A.D. Xenopol referitoare la clasificarea științelor și la specificul istoriei

Dacă este să dăm crezare celor mărturisite în scrierea autobiografică Istoria ideilor mele (vezi supra, Introducere, 2.2.), atunci ar părea că pe Xenopol nu l-au interesat prea mult chestiunile de teorie a științei, în general, sau de teorie a istoriei, în special, înainte de a-și fi încheiat vasta sa lucrare, Istoria românilor în Dacia Traiană. Totuși, astfel de preocupări trebuie să fi existat și mai înainte, de vreme ce unele reflecții de acest tip se găsesc inserate și în capodopera sa istorică. Unele idei de teorie a istoriei (de pildă, cele referitoare la «seriile istorice») nu se găsesc în prima ediție a Istoriei; ele au fost introduse în următoarea ediție, fiindcă, între timp, savantul își lămurise unele dileme epistemologice. Altele, în schimb, pot fi aflate de la început acolo. Din acest motiv, am decis să împărțim în două secțiuni materia ce urmează: o secțiune, mai consistentă, va prezenta concepția lui Xenopol despre știință (sau științe) în general și despre natura aparte a istoriei (ca disciplină) așa cum a dezvoltat-o în studiile teoretice; cealaltă secțiune, mai redusă, va avea în vedere acele locuri din Istorie în care Xenopol a strecurat – mai mult sau mai puțin explicit – elemente de teorie a istoriei.

2.1. Probleme de epistemologie tratate în afara Istoriei românilor din Dacia Traiană

Pentru a putea dezvolta o teorie a istoriei, Xenopol a căutat să elaboreze și o teorie generală a științei, în cadrul căreia filozoful și istoricul român urma să plaseze teoria istoriei ca știință specială. În concepția sa, istoria umanității ar reprezenta doar un capitol al istoriei generale a existenței: istoria omenirii, strâns legată de istoria naturii, laolaltă cu geologia și cu transformismul ar forma o singură știință.

Credința lui Xenopol – care străbate ca un fir roșu întreaga sa gândire teoretică – este aceea că știința se poate constitui numai dacă se pornește de la două premise filozofice materialiste: caracterul obiectiv, material al lumii și posibilitatea reflectării ei adecvate în conștiință.

Se știe că datorită rezultatelor remarcabile pe care le-au obținut științele naturii în secolul al XIX-lea, a apărut tendința ca acestea să servească drept model și științelor sociale. Mai mult decât atât, întrucât cea mai importantă categorie cu care operau științele naturii era legea (ce dădea posibilitatea de a prevedea fenomene viitoare și de a ordona natura), s-a ajuns la concluzia că numai disciplinele care puteau stabili legi trebuiau admise drept științe. În consecință, istoriei i s-a negat multă vreme caracterul de știință, deoarece îi lipsea acest element organizator al cunoașterii științifice.

Respingând atât tendințele naturaliste, care urmăreau să aplice istoriei legi din științele naturii, cât și propunerile unora de a întemeia istoria pe baza legilor formulate de sociologie, Xenopol va căuta alte soluții pentru a constitui istoria științei. Îi trebuia tot un concept cu caracter obiectiv, similar legii, dar care să se potrivească specificului istoriei. Deși avea afinități pentru științele naturii, Xenopol evită să caute un sprijin în acestea pentru a justifica autonomia istoriei, din pricina categoriei de lege cu care ele operau. Adaptată la specificul istoriei, noțiunea convenabilă i se pare a fi aceea de serie, care va dobândi, în acest domeniu, valoarea explicației cauzale. Totuși, de o desprindere completă de științele naturii nu se poate vorbi, deoarece – pe baza ideii de evoluție – el leagă istoria de științele geologiei și biologiei. În plus, Xenopol vrea să apropie istoria de biologia darwinistă, întrucât consideră că aceasta tratează dezvoltarea organică în același mod ca istoria.

În consecință, căutând un fundament solid pentru istorie, Xenopol militează pentru cuprinderea, într-o singură știință a dezvoltării, a geologiei istorice, a biologiei filogenetice și a istoriei omenirii, motivând această grupare în temeiul principiului evolutiv și al unei metode comune.

În ceea ce privește clasificarea științelor, Xenopol respinge o serie de propuneri anterioare (cum erau cele ale unor gânditori precum Bacon, D’Alembert, Ampère, Rickert): „Integrând toate fenomenele, atât cele naturale, cât și cele social-spirituale, în sfera cea mai cuprinzătoare a existenței, filozoful român le privește din punctul de vedere al comportării lor în raport cu ideea de schimbare și dezvoltare în timp, și constată că există două feluri de fapte: unele care se repetă mereu în cursul timpului, dar nu se schimbă, și altele care se succed, se schimbă mereu fără a se repeta. Există deci două moduri de a fi, două laturi ale realității materiale și social-spirituale: o latură statică, reprezentată de faptele de repetiție, și una dinamică, reprezentată de faptele de succesiune.”.

Plecând, așadar, de la această distincție între faptele de repetiție și faptele de succesiune, savantul român va oferi propria clasificare a științelor:

1) Științele teoretice (care cercetează fenomenele de repetiție) se împart în a) științe ale materiei (fizica, chimia, astronomia, biologia etc.) și b) științe ale spiritului (matematica, psihologia, logica, economia politică, dreptul, sociologia);

2) Științele istorice (care cercetează fenomenele de succesiune) se bifurcă, de asemenea, în a) științe ale materiei (geologia, paleontologia, teoria descendenței) și b) științe ale spiritului (aici intrând, pe de o parte, istoria cu toate ramurile sale: politica, economia etc., văzute ca științe istorice reale; pe de altă parte, disciplinele cultural-intelectuale, văzute ca științe istorice ideale).

Comparând cele două concepte, «seria» și «legea», Xenopol consideră că, de fapt, cea dintâi este superioară celeilalte ca valoare explicativă, întrucât leagă faptele succesive „pe firul cauzalității”, oferind o justificare cauzală fenomenelor. Prin urmare, „spre deosebire de lege, seria «este lipită absolut de elementul timpului». Legea grupează prin generalizare o clasă de fenomene făcând abstracție de specificul fiecăreia, iar seria un lanț, o dezvoltare de fenomene, fără să le răpească specificul. Seria nu poate prevedea, deoarece faptele de succesiune nu se repetă, sunt mereu noi, dar poate totuși întrevedea direcția de dezvoltare a faptelor, tendința lor.”.

Pe lângă apelul la conceptele și distincțiile deja amintite, Xenopol a încercat să justifice natura aparte a istoriei (dar și a științelor dezvoltării in genere) și prin utilizarea unei metode noi, specifice. Deoarece inducția și deducția îi apăreau ca insuficiente sau inadecvate pentru cercetarea de tip istoric, savantul român a propus metoda inferenței, „un procedeu special care constă în a descoperi necunoscutul individual, cu ajutorul cunoscutului tot individual, a conchide din existența unui fapt existența altui fapt, pe care-l presupune în mod necesar.”.

Chiar dacă nu toate contribuțiile teoretice ale lui Xenopol mai rezistă azi, trebuie spus că ideile sale au circulat în epocă și au făcut „carieră”. Din perspectiva științei moderne, Al. Zub întreprinde în ultimele două capitole ale monografiei sale, Istoriografia română la vârsta sintezei: A.D. Xenopol, o evaluare a ideilor sale, menționând și ecourile postume ale operei marelui istoric. Dacă se are în vedere noua „istorie serială” promovată de istoricii francezi, atunci se poate spune că, în ultima vreme, unele concepte și distincții aparținându-i lui Xenopol cunosc un anumit reviriment.

În ceea ce ne privește, teoria lui Xenopol despre istorie (indiferent dacă ideile pe care le conține mai sunt valabile sau nu) ne interesează mai ales în perspectiva cercetării pe care o efectuăm. Nu ne putem aventura să studiem, de exemplu, literatura fantastică a lui Mircea Eliade, fără să fi citit în prealabil literatura de specialitate scrisă de acesta pentru a afla mai întâi ce înseamnă „camuflarea sacrului în profan”, în ce constă „coincidența contrariilor”, care este concepția savantului despre mit, religie etc. O asemenea analogie cu exigențele studierii operei lui Mircea Eliade ar putea părea, în cazul de față, deplasată. Deci, în ce fel ne ajută concepția lui A.D. Xenopol despre seriile istorice, de exemplu, la interpretarea materialului pe care îl supunem investigației? Ei bine, după cum vom vedea, cel puțin în două privințe: pe de o parte, justifică o anumită concepție legată de limba literară în general și de problema neologismelor în special; pe de altă parte, motivează, în practică, atitudinea lui Xenopol față de neologisme, măsura în care le dozează în scrisul său.

Ca dovadă a celor susținute mai sus, prezentăm un citat în care savantul român pune la lucru conceptul de «serie culturală» pentru a explica stadiul la care ajunsese limba română literară în timpul domniei lui Al. I. Cuza. Fragmentul face parte din Cap. XVI, Seriile istorice din domnia lui Alexandru Ioan I, din Domnia lui Cuza Vodă, unde, alături de seriile culturale, sunt discutate și seriile politice și economice: „Ca formă, literatura se abate tot mai mult de la rostirea în limba înțeleasă de popor. O urmare a marei serii ce îndreaptă mintea poporului nostru spre cultura franceză, fu înstrăinarea și a limbei, prin introducerea unui număr tot mai mare de cuvinte împrumutate din acea limbă. Seria întrebuințărei neologismelor este mai veche în cultura românească; dar pe timpul lui Alexandru Ioan I ia [sic!] ajunge la cea mai înaltă a ei rostire și se menține astfel cu puțin excepțiuni; acele ale literaților aleși în decursul acestei domnii. Acești din urmă însă sprijin și o serie mai veche încă, acea a limbei curate românești, precum era ea înaintea atingerei cu civilizația apusană; și scrierile lor se adaog cătră seria sănătoasă ce trebuia mai târziu să învingă, în rostirea cugetărei românești, prin o formă a graiului potrivită ei. Prin urmare, asistăm în Domnia lui Alexandru Ioan I la predomnirea a trei serii menite a dispărea sau a se reduce mult în puterile lor; acele ale poeziilor și istoriei patriotice și acea a graiului înțesat de neologisme, care serii trebuia să fie biruite mai târziu de cântarea simțirilor individuale, de istoria critică a neamului și de limba curată a graiului poporan.”.

Ar mai fi de subliniat faptul că, în virtutea „instinctului sănătos” de care vorbea, Xenopol a oferit explicații „seriale” unor fapte de „politică lingvistică/culturală” (în termenii actuali) chiar și înainte de a-și elabora explicit concepția teoretică.

2.2. Probleme de epistemologie abordate în cadrul Istoriei românilor din Dacia Traiană

Înainte de a fi început publicarea Istoriei românilor în Dacia Traiană, Xenopol a redactat, cu un deceniu înainte, un manual care s-a bucurat de mai multe reeditări: Istoria Românilor pentru clasele primare de ambe-sexele (1879). Pus în situația de a le explica minților tinere, într-o primă lecție, care este scopul istoriei, el nota: „Istoria caută să ne explice trecutul unui popor sau al omenirei. A explica va să zică a intra în cercetarea cauzelor și a efectelor care au dus pe un popor sau pe omenire la cutare sau cutare grad de cultură sau de scădere a acesteia. A îndrepta privirea sa asupra cauzelor va să zică la rândul său a cerceta fapte lăuntrice văzute numai cu ochiul spiritului și nu cu ochii din afară și pentru care faptele văzute sunt numai un simptom sau un efect al celor din lăuntru.”. Așadar, încă de pe atunci, tânărul istoric avea în vedere chestiunea cauzalității, pledând pentru o depășire a unei istoriografii seci, care consta într-o înșiruire anostă de date și fapte.

Mai mult decât atât, datorită pregătirii serioase pe care o primise la Universitatea din Berlin, Xenopol era la curent cu ideile despre misiunea modernă a istoriei. Ideea că omul se supune fatalității (idee susținută și mai târziu, în Istoria mare) se găsește deja aici: „Istoria este deci astăzi cu totul altceva decât ceea ce se credea în trecut. Ba istoria în timpurile noastre tinde la un scop și mai înalt. Pătrunsă de ideea că omul nu este liber în manifestarea voinței sale, că toate faptele omenești ascultă de puteri fatale și neînduplecate, și că prin urmare acestea sunt supuse unor legi nestrămutate, ea tinde la descoperirea acestor legi, atât în viața popoarelor cât și a omenirei.”.

În cele ce urmează, redăm și comentăm câteva paragrafe cu caracter teoretic extrase din Istoria românilor din Dacia Traiană:

a) Într-un loc, mintea speculativă a lui Xenopol încearcă să imagineze un alt destin al dacilor; îl oprește însă îndatoririle istoricului, care e obligat să se ocupe doar de ceea ce a fost: „Ce s-ar fi putut naște, dacă dacii ar fi trăit și ar fi fost civilizați prin romani, cine ar putea-o spune? Ce fel de producte erau să iasă din agera lor minte? Cu ce poezie, cu ce artă, cu ce filozofie erau să îmbogățească ei tezaurul gândirei omenești? Dar istoria nu se îndeletnicește cu ceea ce ar fi putut fi; ea studiază numai ceea ce a fost și ceea ce a fost a trebuit să fie [subl. aut.]. Așa era scris în «cartea oarbelor destine», ca dacii, popor tânăr și vânjos, să fie răsturnat și copleșit de romani, popor bătrân și, în mare parte, istovit.” (XIR, I, p. 93).

b) În același fel apreciază Xenopol misiunea istoricului și în cel de-al doilea volum al Istoriei: „Dar în istorie e de prisos a arăta păreri de rău asupra faptelor întâmplate și de a cugeta asupra celor ce ar fi putut să le înlocuiască. Faptele de care este plină sunt toate fatale; ele s-au întâmplat, nu se mai pot reîntoarce. Treaba istoricului este de a le înțelege, iar nu de a le deplânge.” (XIR, II, p. 266). După cum se vede, persistă ideea fatalității în istorie.

c) Acest fragment este unul dintre cele mai interesante, fiindcă prezintă istoria ca o reconstituire a gândului (pe)trecut al unui personaj istoric în mintea istoricului însuși. În acest fel, putem spune că A.D. Xenopol anticipează metoda lui Collingwood (vezi supra, 1.2.): „Să ne punem acum în poziția împăratului Aurelian, când a trebuit să facă însemnatul pas îndărăt în istoria romană, ea, care până atunci nu cunoscuse alt strigăt decât acel de înainte, și să vedem dacă el putea arăta, așa de-a dreptul și fără o îndulcire amara necesitate a pierderei unei provincii.” (XIR, I, p. 203).

d) Într-un alt citat descoperim (fără să fie numită) metoda inferenței pe care Xenopol o va recomanda în cercetarea istorică (vezi supra, 2.1.): „Pentru a îndruma cercetarea noastră, este nevoie a pleca de la fapte cunoscute pentru a ne urca apoi la cele necunoscute. În istoria Munteniei avem fapte absolut sigure, bine înțeles nu în amănunțimi, ci în trăsături obștești [generale], asupra perioadelor atât premergătoare, cât și următoare întemeierii statului ei; faptul însă al întemeierii acestui stat însuși este o verigă ce lipsește din seria dezvoltării politice a acestei țări și ea trebuiește făurită în acest lanț prin mijlocul inferenței și al ipotezei.” (XIR, II, p. 14-15).

e) Următoarele fraze au fost adăugate ulterior primei ediții, după ce Xenopol a ajuns la rafinarea concepției sale. Găsim aici o caracterizare a tipurilor de știință pe care le-a deosebit în lucrările teoretice: „Limpezirea cauzelor este una din datoriile de căpetenie ale istoricului. Când el nu poate să le pătrundă pe deplin, trebuie să întrebuințeze toate elementele ce-i procură izvoarele pentru a îndeplini golul prin ipoteze; căci fără această înlănțuire cauzală, nu există istorie științifică. În științele faptelor de repețire, așa numitele științe naturale, elementul care preface adunarea de material al observației și experienței în un sistem științific, este acel al legii. Numai când se descopăr legile fenomenelor și când acestea sunt închegate în formule abstracte, se poate spune că am făcut știință.” (XIR, II, p. 268). El explică, totodată, în ce constă istoria veritabilă (în opoziție cu simpla colectare a datelor) și care este raportul dintre lege (specifică științelor naturale) și serie (specifică disciplinelor istorice): „În istorie însă adunarea faptelor, oricât de bogată ar fi ea și oricâtă cheltuială de muncă ar fi pricinuit dobândirea unei vaste erudiții, nu dă naștere istoriei, dacă se mărginește numai la atâta. Pentru ca să se înfăptuiască știința istorică, trebuie să se adauge elementul seriei istorice, analogul legii din științele repețirii (așa numitele științe naturale). Precum însă legea ia naștere prin abstracție și generalizare, așa seria se alcătuiește prin legătura cauzală între faptele succesive. A se lăsa în părăsire acest element de căpetenie este a se face în istorie numai treabă de salahor, foarte meritorie fiind ca foarte grea, dar nu operă de arhitect care să dea naștere la plăzmuiri nepieritoare.” (XIR, II, p. 269).

f) Aceeași convingere că puterile evoluției acționează în mod fatal în istorie este afirmată și în fragmentul de mai jos, în care se pune iarăși problema seriei istorice (singura care ar explica, în viziunea lui Xenopol, faptul că nu am dispărut ca națiune): „În acești secoli înjosiți ai vieții românești trebuie să constatăm, cu o adâncă mâhnire, că românii au făcut tot ce au putut spre a se sinucide și că, dacă lucrul nu a izbutit, este numai fiindcă alții nu i-au lăsat să o îndeplinească. Se vede însă că puterile evoluției ne-au fost spre priință și de aceea am scăpat teferi din toate nevoile. Să lucrăm deci și de acum înainte cu încredere în viitor, căci seria istorică în care e prinsă dezvoltarea noastră este o serie suitoare și lucrarea noastră în sensul propășirii și a vieții nu va avea de luptat ca la alte nenorocite popoare cu o osândire pregătită de mai înainte.” (XIR, II, p. 174).

g) Și politica lui Mihai Viteazul este explicată din perspectiva acelorași concepte (fatalitate, evoluție, serie): „Acela însă ce este deprins cu fatalitatea evenimentelor istorice nu va vedea în purtarea lui Mihai Viteazul către țărani decât veriga neapărată de care se leagă ca un lanț neîntrerupt toate celelalte fapte ale sale. Mihai Viteazul fu împins de împrejurări, chiar de la început fără de voia lui, la cucerirea <unirea> Ardealului. Pentru a o îndeplini avea nevoie întâi de prietenia boierilor munteni, apoi de o armată de mercenari, ambele cereri ce nu puteau fi îndeplinite decât cu jertfirea țăranului muntean; și el îl jertfi. Așa cerea în chip neînduplecat complexul împrejurărilor acelor timpuri de urgie și desigur că în apăsarea țăranului român ele sunt mult mai de vină decât domnul ce o executa, instrument neconștiut al unei evoluțiuni istorice.” (XIR, III, p. 302).

h) Încredințat că seria istorică în care era cuprinsă și epoca sa nu se încheiase, Xenopol se arată optimist, susținând că respectiva serie se va finaliza cu unirea tuturor românilor (timpul îi va da dreptate): „Dacă însă dezvoltarea popoarelor este fatală și dacă închegarea unității naționale este tendința obștească a timpurilor viitoare, să trăim cu convingerea adâncă și nestrămutată că va suna odată ora mult așteptată când marginile statului vor cădea împreună cu acele ale poporului român. Acesta să fie idealul către care tindem, ținta noastră pe pământ!” (XIR, IV, p. 88).

Capitolul al II-lea. Limba română literară

1. Conceptul de limbă literară

1.1. Încercări de definire a limbii literare

Într-o privire sintetică asupra istoriei limbii române literare, Ion Gheție apreciază că, deși preocupările legate de studiul limbii române literare sunt mai vechi de un secol, de o cercetare sistematică și susținută a acestui domeniu nu se poate vorbi decât începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Una dintre confuziile care au persistat multă vreme a fost aceea că limba literară și limba literaturii artistice coincid, aceasta, probabil, și din cauza faptului că, în absența unor istorii ale limbii literare, cercetarea domeniului înregistra doar un număr de monografii dedicate unor scriitori însemnați. În același timp, dificultăți creau, pe de o parte, (a) faptul că noțiunii de «limbă literară» i s-a acordat o accepție restrictivă, iar, pe de altă parte, (b) faptul că termenii care o desemnau a fost ezitant întrebuințați: B.P. Hasdeu folosea termenul limbă tipică, Școala ieșeană a lui A. Philippide – limbă comună, în vreme ce alții (cei mai numeroși) au adoptat termenul de limbă literară.

De regulă, se consideră a fi meritul lui Iorgu Iordan de a fi examinat într-un articol din 1954, Limba literară (Privire generală), principalele probleme de natură teoretică și metodologică ale studierii limbii literare, aducând clarificări în mai multe privințe. Printre altele, I. Iordan susține că limba literară nu mai trebuie confundată cu limba producțiilor artistice, ea reprezentând, de fapt, „haina tuturor producțiilor culturale omenești, indiferent de domeniile cărora aparțin: literatură, știință, ideologie, politică, administrație etc.”.

Pentru Iorgu Iordan, limba literară reprezintă aspectul cel mai „desăvârșit” al limbii naționale, marele lingvist subliniind caracterul normat și unitar al acesteia – trăsături care vor fi luate în considerație și în definiția limbii literare formulată ulterior de Al. Rosetti, B. Cazacu și Liviu Onu.

În plus, atât Al. Graur, cât și I. Coteanu, vor pune accentul pe caracterul îngrijit al limbii literare, arătându-se mai puțin interesați de problema caracterului unitar, în timp ce J. Byck va fi preocupat mai curând de aspectul corectitudinii.

Definiția dată de Ștefan Munteanu sintetizează, practic, aproape toate aspectele evidențiate de cei de dinaintea sa: „limba literară este aspectul normat și cultivat al unei limbi naționale. Altfel spus, limba literară este acea variantă a limbii naționale caracterizată printr-un sistem de norme, fixate în scris, care îi asigură o anumită unitate și stabilitate, precum și prin caracterul ei prelucrat, îngrijit.”.

O definiție încă și mai bună (inclusiv prin concizia ei) este cea oferită de Ion Gheție: „limba literară ar putea fi definită drept aspectul cel mai îngrijit (sau varianta cea mai îngrijită) a limbii naționale, care servește ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii și se caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunității căreia se adresează.”.

O mențiune specială merită Eugeniu Coșeriu, care preferă termenul de limbă exemplară celui de limbă literară: „limba exemplară este limba care se formează pe deasupra diferențelor dialectale ca normă lingvistică pentru toată comunitatea lingvistică, cel puțin pentru toate acele treburi care sunt treburi ale comunității întregi (politica ia, în general, expresia culturii majore).”. Mai mult decât atât, savantul de origine română susține că, printr-un proces istoric firesc, se formează mai întâi, deasupra dialectelor, anumite limbi comune care se diferențiază în spațiu, după care se petrece următorul moment: „mai ales când o limbă comună e vorbită într-un spațiu foarte vast sau când e vorbită în mai multe state […], pe deasupra limbii comune și a calității limbii comune, se formează din nou, de obicei printr-un proces istoric care poate fi ajutat intenționat, o limbă exemplară, o normă a acestei limbi comune, adică o limbă comună a limbii comune, limbă pe care o putem numi limbă standard sau, am preferat eu s-o numesc, limbă exemplară. Este, de exemplu, limba pe care o poate susține o academie într-o țară, sau limba păturii culte, sau limba celor care dirijează comunitatea, care guvernează.”.

1.2. Evoluția ideii de «limbă literară/de cultură» în conștiința românilor

Într-un volum colectiv de studii de istoria limbii literare, Ion Gheție și Mircea Seche au urmărit, într-o cercetare, discuțiile privind limba română literară purtate în perioada 1830-1860. În același volum, D. Macrea urmărește aceeași temă, doar că se referă la intervalul ce acoperă cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vom încerca să facem o sinteză a conținutului acestor două materiale, pentru a reconstitui, într-o anumită măsură, contextul cultural în care s-a format și A.D. Xenopol (născut la 1847).

Datorită ideilor emanate de reprezentanții Școlii Ardelene la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului următor, problema limbii literare și a cultivării ei a intrat în atenția oamenilor de cultură de pe ambele părți ale Carpaților, constituind una dintre preocupările lor majore. Așa se face că perioada cuprinsă între anii 1830-1860 se caracterizează printr-o veritabilă „febră filologică”, discuțiile legate de limba literară purtându-se în cele mai variate publicații, de la cele specializate până la cele de vulgarizare științifică.

1.2.1. Problemele limbii literare în perioada 1830-1860

Ion Gheție și Mircea Seche disting două probleme capitale viu disputate în acea epocă:

a) problema unificării limbii literare și

b) problema perfecționării, a modernizării limbii literare.

a) Problema unificării limbii române literare

Dacă nevoia unei limbi literare unitare fusese numai în treacăt atinsă înainte de 1830 (de Gh. Șincai, de doctorul Vasilie Popp și chiar de Heliade, în prefața Gramaticii sale din 1828), necesitatea unei asemenea limbi va fi afirmată ferm de I. Heliade Rădulescu în prima scrisoare adresată lui C. Negruzzi, în 1836. În corespondența (inițiată de scriitorul moldovean), Heliade propune ca această unificare să se facă, prin concursul oamenilor de cultură, pornindu-se de la limba bisericească, dar și printr-o selecție a celor mai corecte forme și cuvinte din toate graiurile. Heliade punea, mai întâi, (1) problema unificării limbii scrise, apoi (2) se întreba dacă era necesară preluarea ca model a dialectului unei anumite provincii sau a limbii bisericești, cea din urmă soluție ridicând, la rându-i, o altă (3) problemă: să fie considerată aceasta o limbă deja formată/desăvârșită, sau o limbă susceptibilă de perfecționare și de îmbogățire?.

În favoarea unificării limbii s-au pronunțat mai toți oamenii de cultură ai timpului. În ceea ce privește constituirea unei limbi literare unificate pe baza tipăriturilor bisericești, în afara lui Heliade au existat și alți susținători ai ideii, printre care G. Barițiu, Timotei Cipariu, cu condiția ca această variantă a limbii române să fie corijată sub unele aspecte.

Tot dinspre Școala Ardeleană (în special din prefața lui Gh. Șincai la Catehism [1783]) venea și ideea unificării limbii printr-o selecție gramaticală și lexicală a formelor și cuvintelor din toate provinciile românești, atâta timp cât erau „tocma românești”, adică de origine latină. Așa de face că redacția „Albinei românești” (publicație condusă de Gh. Asachi) va înființa la un moment dat o rubrică de Lexicografie a cărei menire era aceea de a (re)pune în circulație (în limba literară) cuvinte românești de origine latină dispărute din limbă sau existente doar în anumite regiuni. Se încerca, pe de o parte, eliminarea regionalismelor stridente (fie maghiarisme, în Ardeal, fie turcisme și grecisme, în Principate), ba chiar și a unor slavonisme livrești, iar, pe de altă parte, îmbogățirea limbii literare cu termeni provenind din graiuri sau din texte vechi.

Deoarece corespondența purtată cu C. Negruzzi (și tipărită în 1838) nu produsese efectele scontate în rândul moldovenilor, I. Heliade Rădulescu publică în ziarul său („Curierul românesc”), în 1839, articolul Literatura, în care examinează limba întrebuințată atât de „Gazeta de Transilvania”, cât și de „Albina românească”, formulând o serie de observații critice. Răspunsul nu a întârziat să apară, replica venind din partea celui mai de seamă filolog moldovean al vremii, G. Săulescu, care, în articolul Observații gramaticești asupra limbei românești (publicat în același an în „Albina românească”), se arată indignat de faptul că „unii din filologii Țerei Românești” vor să impună graiul lor ca normă a limbii literare. Altminteri, Săulescu se declară de acord cu unificarea limbii literare pe baza textelor bisericești. În același timp, filologul moldovean formulează, la rândul său, o serie de obiecții împotriva regulilor promovate de filologii munteni. Polemica iscată continuă cu intervenția lui Heliade, susținut de Negruzzi, și, în cele din urmă, după replici din ambele părți, disputa se rezolvă în favoarea lui Heliade.

b) Problema perfecționării limbii române literare

La fel de dezbătută a fost, în perioada 1830-1860, și problema modernizării limbii române literare. Această modernizare presupunea, pe de o parte, necesitatea îmbogățirii lexicului românesc, iar, pe de altă parte, necesitatea cultivării limbii (căci elementele adăugate trebuiau și păstrate). Cum se cuvenea să se facă această îmbogățire și cultivare a limbii? I. Gheție și M. Seche (pornind de la o clasificare a lui Heliade) identifică trei tipuri de soluții corespunzând celor trei (eventual patru) curente principale care s-au manifestat în epocă:

1) curentul radical, extrem purist, ce „urmărea eliminarea din limba română a tuturor elementelor «străine», adică nelatine, prefacerea și curățirea ei «din rădăcină», bineînțeles prin înlocuirea elementelor «străine» cu elemente latine (eventual grecești ori romanice)”;

2) curentul moderaților, care susținea că, indiferent de originea lor, cuvintele aflate în uz „trebuie păstrate în vocabularul românesc, urmând a le mai «subția, ale înnobila și a le rumâni» [C. Negruzzi]”;

3) curentul conservator, ai cărui reprezentanți încercau (pe cât posibil) să păstreze limba așa cum era.

Încercând să reconstituie, în toată dimensiunea sa, dezbaterea publică purtată între anii 1830-1860, I. Gheție și M. Seche constată pretutindeni lipsa de coerență: nici măcar cărturarii sau scriitorii cu o pregătire temeinică (Heliade, C, Negruzzi, Al. Russo, G. Săulescu și I. Genilie) nu dau semne că ar avea vreo concepție complexă și unitară cu privire la îmbogățirea și cultivarea limbii naționale. Tot ce se poate aduna sunt câteva idei disparate, dintre care unele nici nu sunt suficient de clare. În orice caz, în perioada respectivă predomină, într-o variantă sau alta, soluțiile latiniste.

În concluzie, opiniile lansate între 1830-1860 de către oamenii de cultură de pe întreg teritoriul locuit de români au fost uneori pătimaș disputate, alteori au fost primite cu entuziasm. Se simțea însă nevoia unui for superior, a unui consiliu alcătuit din gramaticieni provenind din toate provinciile românești. Se cerea tot mai insistent înființarea unei Academii, care să elaboreze reguli (inclusiv în ceea ce privește ortografia), să conceapă o gramatică a limbii române și să realizeze un dicționar cuprinzător al acesteia. Cu toate acestea, abia în anul 1866 va lua ființă Societatea Academică Română (transformată în Academia Română în 1879), care-și va asuma aceste sarcini, prevăzându-se chiar în actul de întemeiere.

1.2.2. Contribuția Academiei Române la desăvârșirea limbii române literare

Dintre cele trei misiuni anunțate, cea care a suscitat cele mai numeroase și mai îndelungate controverse a fost chestiunea ortografiei. O vreme (perioada 1869-1881), latiniștii – majoritari în Societatea Academică – au reușit să impună oficial o ortografie latinist-etimologizantă, care nu a fost însă acceptată de scriitori, aceștia practicând în continuare o ortografie fonetică.

Cel mai combatant reprezentant al anti-etimologismului în ortografie a fost Titu Maiorescu, cel care – și teoretic, prin publicarea lucrării sale, Despre scrierea limbii române (1866), dar și practic, prin norma de scriere impusă revistei „Convorbiri literare” – a contribuit, ajutat de marii scriitori clasici, la generalizarea ortografiei de tip fonetic.

Declinul etimologismului în ortografie și al latinismului se produce în 1880-1881, când Academia face o nouă reformă ortografică, propunând o ortografie fonetică, dar păstrând, totuși, unele urme de etimologism. Prin Al. Lambrior, H. Tiktin și I. Bianu, lupta pentru o ortografie fonetică va continua și după 1880. Reformele ulterioare vor face ca ortografia cu litere latine pe care o avem să ajungă una dintre cele mai științifice.

Discuții la fel de aprinse a provocat un alt obiectiv major, Dicționarul limbii române. În intervalul 1873-1877, Societatea Academică Română a tipărit un dicționar, în trei volume, întocmit de latiniștii August Treboniu Laurian și I.C. Massim (în colaborare cu Iosif Hodoș și G. Barițiu). Acesta a reprezentat o altă exagerare a latiniștilor, fiindcă – după cum a observat Al. Odobescu, unul dintre contestatarii cei mai vehemenți – lucrarea înfățișa „nu atât limba astfel precum ea se află azi scrisă și vorbită de către națiunea română, ci astfel precum se pare domnilor membri ai comisiunii că ea ar trebui să devină”.

Într-adevăr, autorii dicționarului în cauză introduseseră în mod deliberat în paginile acestuia numeroase cuvinte latinești inexistente în limba română (deci, luate din dicționarele de limbă latină), procedând, totodată, și la o relatinizare a cuvintelor moștenite din latină până în punctul în care deveniră de nerecunoscut. Ulterior, proiectul unui asemenea dicționar va fi preluat de B.P. Hasdeu (Etymologicum Magnum Romaniae), apoi de A. Philippide și Sextil Pușcariu, fără a putea fi dus la îndeplinire în totalitate. Abia în zilele noastre s-a finalizat realizarea acestui dicționar tezaur.

Și în privința celei de-a treia lucrări, Gramatica limbii române, discuțiile au fost intense, lupta ducându-se, și aici, între adepții principiului etimologist latinizant și reprezentanții principiului descriptiv-normativ. Trebuie să recunoaștem însă că pe toate cele trei fronturi (ortografie, gramatică, dicționar) latiniștii au fost deosebit de harnici. Și Gramatica limbii române realizată de Timotei Cipariu a apărut relativ repede, în două volume, între anii 1869-1877. Din păcate, aceleași principii etimologiste au făcut-o inutilizabilă.

Cea mai bună gramatică a limbii române din secolul al XIX-lea (și chiar și din prima jumătate a secolului al XX-lea) este opera lui H. Tiktin (1889; ediția a III-a în 1945), o gramatică scrisă în temeiul principiului științific descriptiv și normativ.

În ceea ce privește limba literară ca atare, în această epocă discuțiile cele mai numeroase s-au purtat în jurul problemei neologismelor. Faptul că, pe drumul progresului cultural-științific, românii au fost nevoiți să ardă o serie de etape a făcut ca în limba română să pătrundă foarte multe neologisme latine și romanice datorită contactului activ și multilateral cu Occidentul. Împotriva invaziei de neologisme (printre care se numărau și cele necesare, fără îndoială), au luat atitudine scriitorii și oamenii de cultură (de pildă, Titu Maiorescu, M. Eminescu etc.), din dorința de a-i conserva limbii naționale specificul. Dincolo de studiile riguroase ale lui Maiorescu (Limba ziarelor din Austria, Neologismele și altele), semnificativ ni se pare următorul moment din epocă. Cu prilejul unei conferințe ținute în 1890 de istoricul Gh. Ionescu-Gion, care se arăta scandalizat de puternica influență a limbii franceze asupra limbajului societății culte din acea vreme (de la cel politic și juridic, până la cel militar), mai mulți învățați (B.P. Hasdeu, Lazăr Șăineanu, Al. Odobescu, A.D. Xenopol și alții) au încercat să lămurească problema neologismelor: „Toți aceștia s-au pronunțat împotriva exagerărilor care se făceau cu franțuzismele, dar și împotriva exclusivismului lui Ionescu-Gion.”.

Pe noi ne interesează aici mai ales punctul de vedere al lui A.D. Xenopol. Istoricul nu se opunea limbii franceze ca organ de cultură, deoarece – spunea el – „prin ea a[u] pătruns în mintea noastră principiile și ideile civilizatoare”, numai că „pătrunderea prea adâncă a franțuzismelor în țesătura limbii române înseamnă schimonosirea individualității ei”.

Idei sănătoase despre adoptarea neologismelor în diverse sfere de activitate sau despre normele limbii literare in genere se întâlnesc, în epocă, și la marii noștri scriitori: M. Eminescu, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, Barbu Ștefănescu Delavrancea și alții.

1.3. Istoria limbii române literare (periodizare și momente esențiale)

În 1978, Ion Gheție constata că problema periodizării istoriei limbii române literare, deși una importantă, nu se bucurase de atenția meritată. Al. Rosetti, B. Cazacu și L. Onu adoptaseră, în istoria lor, criteriul foarte comod al împărțirii pe secole, însă acesta era un criteriu arbitrar și nu unul justificat din punct de vedere științific. O periodizare mai bună, pe trei epoci, oferiseră Șt. Munteanu și V. Țâra într-un curs universitar din 1971, însă ultima perioadă (cea modernă, de la 1830 până în zilele noastre) era împărțită și ea în trei faze – în opinia lui I. Gheție – după criterii lipsite de omogenitate.

Convins că o periodizare a istoriei literare trebuie să surprindă „principalele momente ale procesului ei de unificare și de modernizare”, Ion Gheție propune și el o împărțire în două mari epoci în evoluția limbii literare, Epoca veche (1532-1780) și Epoca modernă (1780-1960), renunțând la delimitarea unei perioade de tranziție între cele două faze ale românei literare. După părerea sa, faza respectivă (cea de tranziție) există, însă ar trebui plasată mai curând în cadrul epocii moderne, decât în cel al epocii vechi.

În cele ce urmează, redăm periodizarea aparținându-i lui Gheție, împreună cu elementele sau evenimentele pe care se întemeiază:

A. Epoca veche (1532-1780) cuprinde două perioade:

a) cea dintre 1532 și 1656, ce marchează intervalul formării și consolidării principalelor variante literare ale limbii române literare (în 1532 apar Evanghelia și Apostolul din Moldova – ambele pierdute azi – , iar în 1656 se tipărește la Bălgrad Scutul Catehismușului, încheindu-se astfel o perioadă de efervescență culturală în care cărțile românești au cunoscut o largă difuzare);

b) cea dintre 1656 și 1780, în care se înregistrează o primă unificare a românei literare datorită influențelor reciproce între variantele regionale ale acesteia (anul 1780 este cel în care apare Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, scrisă de S. Micu și Gh. Șincai, în care sunt expuse ideile lingvistice ale Școlii Ardelene).

B. Epoca modernă (1780-1960) este formată din trei perioade:

a) cea dintre 1780 și 1836, caracterizată printr-o diversificare lingvistică accentuată, care conduce la pierderea, într-o mare măsură, a unității câștigate în faza precedentă (1836 este anul începerii corespondenței dintre I. Heliade Rădulescu și C. Negruzzi, corespondență care a avut, datorită ideilor exprimate de cel dintâi, un rol deosebit de important pentru unificarea limbii literare);

b) cea dintre 1836-1881, în care sunt stabilite principalele norme ale limbii literare unice actuale (1881 este anul în care sunt publicate primele reguli ortografice ale Academiei Române, având menirea de a unifica aspectul scris al românei literare);

c) cea dintre 1881-1960, în care sunt definitivate în amănunt normele limbii române literare contemporane (această perioadă este marcată de apariția, în 1960, a Îndreptarului ortografic, ortoepic și de punctuație).

Înainte de a proiecta o periodizare propriu-zisă a evoluției limbii române literare, ar trebui avută în vedere o distincție operată de G. Ivănescu, distincție ce cunoaște în ultima vreme un anumit reviriment. G. Ivănescu face o deosebire netă între istoria graiurilor populare și cea a limbilor literare pornind de la determinismul natural, pentru cele dintâi, și de la determinismul social, pentru cele din a doua categorie: „formele primitive ale limbajului, anume graiurile populare, se comportă în unele privințe ca natura, și […] o comportare deosebită de aceea a naturii, și deci specifică dezvoltării spirituale, vieții sociale, găsim numai la limbile literare.”. În plus, plecând și de la distincția pe care o face filozoful Lucian Blaga între culturile minore (culturile etnografice) și culturile majore (culturile superioare), G. Ivănescu vorbește și el de „spiritul minor, înlănțuit încă de factori naturali, și de spiritul major, devenit cu adevărat autonom.”. În consecință, graiurile populare par a fi expresia spiritului minor, în vreme ce limbile literare reprezintă expresia spiritului major. În opinia lui Ivănescu, cele două forme ale spiritului se află într-o opoziție radicală, în pofida unor asemănări ce pot fi identificate, totuși, între ele; am avea de-a face aici cu „un aspect al dialecticii spiritului” care a scăpat multor categorii de specialiști (de la lingviști până la filozofi).

Distincția „Blaga – Ivănescu” a fost reluată și dezvoltată la problemele limbii literare într-un curs universitar semnat de Ioan Oprea și Rodica Nagy, Istoria limbii române literare. Epoca modernă, unde deschide discuția despre fazele istoriei limbii române. Extragem câteva afirmații cu valoare conclusivă: „…se poate deci considera că limba română, la fel ca toate limbile lumii, a cunoscut o fază preliterară, o fază în care ea nu era scrisă și nu participa la crearea unei culturi majore. […] Ca atare, faza literară [subl. aut.] a limbii române trebuia să înceapă cu înlăturarea acestei diglosii, prin recuperarea treptată a funcțiilor specifice unei limbi de cultură.”. Această distincție este importantă și pentru că exclude plasarea originii limbii române literare într-o perioadă nedeterminată, în creațiile folclorice.

2. Concepția lui A.D. Xenopol despre limba (română) literară

Ca și mai sus, când a fost vorba de știință in genere și de specificul istoriei, împărțim și aici discuția în două secțiuni: 1) Probleme de limbă studiate în afara Istoriei românilor din Dacia Traiană – secțiune în care vom cerceta o serie de articole, studii etc., anterioare sau ulterioare publicării Istoriei (în prima sa ediție), în care Xenopol s-a ocupat de diverse chestiuni lingvistice, fie de pe poziția filozofului interesat de limbă/limbaj ca fenomen uman universal, fie de pe poziția omului de cultură interesat de desăvârșirea limbii române literare; 2) Probleme de limbă examinate în cadrul Istoriei românilor din Dacia Traiană – secțiune în care vom prezenta și comenta locurile din această operă istorică în care Xenopol s-a ocupat de anumite aspecte ce pot stârni interesul lingvisticii și/sau al filologiei. După cum era de așteptat, unele probleme ale secțiunii întâi se vor regăsi (uneori, chiar într-o formulare similară) și în secțiunea a două; altele (mai puține, ce-i drept) sunt însă inedite în raport cu cele din prima secțiune; de asemenea, în Istorie găsim idei ce le continuă pe cele din lucrări de tinerețe, dar și idei care au fost modificate, într-o măsură mai mare sau mai mică, de scrierile ulterioare.

O cercetare amplă privind concepția lui A.D. Xenopol referitoare la problema limbii literare a fost făcută de Stelian Dumistrăcel în articolul Rolul limbii române în cultura națională și necesitatea cultivării limbii în concepția lui A.D. Xenopol (1972). Trebuie spus că, la rigoare, titlul astfel formulat nu acoperă în totalitate problematica discutată în studiul ca atare. Titlul nu reflectă, de pildă, cercetarea făcută chiar limbii lui Xenopol (aspectul acesta ar putea rezulta doar implicit din titlul în cauză). În paralel cu analiza noastră, vom cita din (sau vom face trimitere la) studiul la studiul elaborat de lingvistul ieșean ori de câte ori va fi nevoie.

2.1. Probleme de limbă studiate în afara Istoriei românilor din Dacia Traiană

În articolele și studiile sale, Xenopol a fost preocupat atât de limbaj în general, ca dimensiune fundamentală a omului, ce îl transformă în ființă socială și culturală, cât și de limba română istorică în diversitatea ei. Energia cea mai mare însă a dedicat-o limbii române literare, prin activitatea pe care a desfășurat-o în combaterea neologismelor socotite inutile.

2.1.1. Preocupările lui Xenopol referitoare la limbă/limbaj în general

Înclinația lui Xenopol spre reflecția filozofică poate fi sesizată încă din primul eseu publicat în „Convorbiri literare”, Cultura națională (1868), scris când istoricul avea doar 21 de ani. Aici apar și primele sale preocupări pentru ceea ce numim astăzi „filozofia limbajului” și chiar și pentru un fel de „politică lingvistică”.

Începutul articolului stă sub semnul unor considerații de ordin psihologic. În încercarea de a determina în ce constă „elementul de cultură națională”, Xenopol explică modul în care iau naștere noțiunile în mintea omenească, cum se formează judecățile, gândirea etc., ajungând apoi la mecanismul prin care omul devine creator și transmițător de cultură. Acest „element” trebuie să fie unul distinctiv. Specificul unei culturi naționale nu rezidă nici în legile sufletului (identice la toți oamenii), nici în noțiunile științifice (căci „știința e cosmopolită și purtătorii ei sunt cetățenii lumei”), ci în „complexul de noțiuni ce acel popor, în cercul hotărât lui de natură, va fi adunat în sufletul său, ca tezaur propriu național”.

Mai departe, Xenopol caută să dovedească – cu numeroase argumente, dar și într-un stil pronunțat metaforic – influența mediului geografic și a rasei (în diversitatea lor copleșitoare) asupra sufletului colectiv (adică asupra spiritului național). Dar care ar fi „câmpul culturii naționale”? Excluzând ceea ce ar fi comun tuturor culturilor, rămân patru mari „ramuri”: „Limba, dreptul și moravurile, literatura și tradițiunile, arțile frumoase [subl. aut.].”.

Încă din începutul secțiunii a IV-a a eseului, în care tratează Limba, Xenopol afirmă importanța limbii (sau a limbajului) în raport cu celelalte forme ale culturii: „Dintre toate formele sub care cuprinsul sufletului se reproduce în lumea esterioară, niciuna nu este mai bogată, mai clară și mai credincioasă decât limba”. Referindu-se, mai departe, la împărțirea omenirii în popoare în funcție de limba în care se înțeleg indivizii (rezultând ceea ce astăzi numim „comunități idiomatice”), tânărul savant reafirmă adevărul potrivit căruia limba „este unul din obiectele, ba chiar cel de căpitenie, al culturei naționale”. În felul acesta, el face trecerea de la limbajul văzut ca formă (dar și bază) a culturii in genere (la nivel universal, așadar), la limba istorică, ce instituie un mod aparte de a structura realitatea, un mod specific unei națiuni – o idee care îi venea, probabil, de la W. von Humboldt.

Este interesant că Xenopol, după aceste considerații generale, își continuă reflecțiile de filozofie a limbii atacând chestiunea cuvântului: „Toate aceste se deduc din un singur adevăr de aflat anume: ce este cuvântul?”. Pe de altă parte, dacă avem în vedere că, în opinia lui Xenopol, există un veritabil izomorfism între gândire și limbă, era firesc ca, vorbind despre limbă, să pornească de la cuvânt, după cum, la începutul eseului, tratase despre noțiune ca prim element al gândirii. Ceva mai încolo găsim și justificarea: „…cuvântul fiind materializarea noțiunei, urmează că limba întreagă este materializarea lumei interioare. Noțiunea devenind cuvânt, șirurile de noțiuni devin șiruri de cuvinte, legăturile între noțiuni legături între cuvinte; logica inteligenței este logica limbei, curgerea graiurilor curgerea gândirilor.”.

Încercând să răspundă la întrebarea „Ce este cuvântul?”, Xenopol reia explicația felului în care, prin abstractizare, plecându-se de la reprezentări, apar noțiunile. Dar cum apare efectiv cuvântul? Cum se leagă o noțiune de o expresie? Altfel spus, în termeni moderni, cum se produce îmbinarea între un semnificat și un semnificant? Frazele care urmează (ce dovedesc precocitatea/maturitatea în gândire a lui Xenopol) sunt deosebit de actuale prin ceea ce afirmă, de aceea ne permitem să le reproducem: „…omul este mai înainte de toate o ființă socială; individul prin sine însuși este nedeplin; el are nevoie de îndeplinirea ființei sale în acea ale semenilor săi, și natura omului fiind totodată înaltă, în sufletul său resfrângându-se lumea ce-l încunjoară, socialitatea la el va avea de prim țel comunicarea acelei lumi interioare. În întâiul moment când impulsul interior, ce rezultă din cele două cauze arătate, frământă natura lui, el a auzit deja răsunând în aer accente, în care natura interioară a ființelor ce le produceau părea că se revarsă, împins de instinct, el urmează tot astfeliu; și sunetul, ieșind din plămâiele [sic!] sale modulat de organele graiului, dă naștere cuvântului, iară acesta, producându-se în momentul când o noțiune este prezentă în minte, se leagă cu ea pentru totdeauna. Prin această procedare minunată a naturei, cele două cerinți sunt împlinite: noțiunile capătă un centru, sau mai bine zicând o formă materială în lumea esterioară, care le asigură esistența și reproducerea lor în suflet, și comunicațiunea lumelor interioare devine posibilă, căci cuvântul, răsunând trecător în elementul subtil al aerului, formă ca o punte peste care o noțiune trece din un suflet în altul, sfărâmând-o în urma sa.”.

Găsim în acest fragment cel puțin două idei capitale care, prin adevărul lor, ar satisface și astăzi un filozof al limbajului: a) caracterul social al omului este dat de/prin limbaj – desigur, ca ecou aristotelic (vezi Politica, I, 2, 1253a); și b) conținutul de conștiință nu poate fi împărtășit celorlalți decât legându-l de ceva material. Cu alte cuvinte, funcția fundamentală a limbajului este aceea de a comunica (cu cineva), iar această comunicare devină posibilă – înainte de toate – asocierii dintre un semnificat și un semnificant.

Câtă dreptate are Xenopol se poate vedea și dacă ne raportăm la afirmațiile unui mare lingvist și filozof al limbajului contemporan, Eugeniu Coșeriu: „Cât mă privește pe mine, eu formulez problema astfel. Mai întâi fac distincția între două tipuri de comunicare: între a comunica despre ceva și a comunica ceva cu cineva. De obicei se consideră că funcțiunea limbajului este de a comunica ceva despre ceva. Dar această funcțiune este secundară și derivată, și nu este esențială, în sensul că poate lipsi. Putem noi să încercăm să comunică ceva, dar, dacă celălalt nu înțelege, atunci comunicarea este falimentară!”.

În consecință – conchide și subliniază Xenopol – , „cuvântul este întruparea noțiunei în sunet (și anume în sunetul articulat). Aceasta este cheia înțelegerei fenomenului limbei.”.

Este momentul să căutăm să aflăm dacă gânditorul român, după ce a tratat just chestiunea intersubiectivității limbajului, mai lămurește la fel de clar și felul „cum noțiunea se întrupește în cuvânt, pentru a putè astfel pricepe mai deplin natura însăși a limbei”. În acest punct, Xenopol abordează o temă la fel de veche ca filozofia (dacă avem în vedere dialogul lui Platon, Cratylos): este legătura dintre nume/cuvinte (sub aspectul lor material) și obiecte una necesară sau arbitrară? Între physei și thesei, Xenopol alege prima concepție, încadrându-se în tabăra analogiștilor. După el, relația respectivă nu este una întâmplătoare/convențională, ci necesară/cauzală. Însă modul în care încearcă să dovedească acest lucru nu ni se mai pare la fel de inspirat. Reamintind discuția anterioară despre onomatopee, el continuă în felul următor: „E ușor de recunoscut că această cale nu este totdeauna aplicabilă, și deci ne rămâne de arătat – amintind încă o dată că elementul material a limbei este sunetul și numai sunetul – cum va procede limba în denumirea acelor obiecte ce nu sunt nici într-un mod însoțite de sunete ale naturei. S-ar putè crede deodată că alegerea sunetelor pentru atare obiecte este arbitrară, sau că legătura ce are loc între cuvânt și noțiune este întâmplătoare. Din cele ce urmează însă se va vedea din contra, că cuvântul este legat cu noțiunea ce reprezintă într-un mod intim și necesar, că el nu este un mod esterior arbitrar a noțiunei, ci derivă din însăși esența ei, precum derivă figura unei statue din idealul artistului ce-i dă naștere.”.

Prin urmare, în cazul cuvintelor (cele mai multe, de altminteri) care nu sunt onomatopeice, Xenopol apreciază că acestea iau naștere într-un chip asemănător producerii onomatopeelor, doar că, de această dată, „sunetul e produs prin o cauză interioară”. El consideră că „sufletul, în momentul formărei noțiunei, pare a auzi în sine un sunet; el pare a primi odată cu impresiunea văzului etc. și una prin auz; aceasta din urmă însă nu poate fi, prin analogie, decât de natura acelora ce sufletul era deprins să primească în factul [sic!] denumirei onomatopeice. Acest sunet închipuit determină, prin acțiunea sa asupra organului voacei, cuvântul în care noțiunea se fixează.”.

Astăzi, o astfel de concepție (plasată în zona speculativului) este destul de greu de susținut. Mai incitantă pare a fi însă analogia pe care Xenopol – în rândurile de mai sus – o face între (a) raportul „intim și necesar” dintre semnificant („cuvânt”) și semnificat („noțiune”) și (b) raportul dintre „figura unei statue” (adică forma incorporată deja în materie – în marmură, de pildă) și „idealul artistului” (adică forma de conștiință, reprezentarea mentală/ideea ce urmează să fie pusă în act). Această analogie între (a) și (b) este adecvată numai dacă ne referim la cultură în general și la formele care o reprezintă; în cazul de față, (a) are în vedere limbajul în general, iar (b) arta (sau, mai precis, sculptura) în general. După cum a demonstrat Coșeriu, în cultură substanța (ca materie) nu este indiferentă, căci ea servește finalității. Figura statuii poate fi percepută tocmai pentru că forma este „întrupată” în materie, dar raportul dintre cele două nu este întemeiat pe necesitate, ci pe finalitate. Cu referire la limbaj, trecerea de la cauzalitate (cum era la Platon) la finalitate a fost făcută de Aristotel, care nu se mai întreabă „de ce există numele”, ci „pentru ce există” ele (în ce scop), stabilind caracterul de simbol al semnului lingvistic.

Reflecțiile lui Xenopol legate de limbă în general (și nu cu privire la o anumită limbă istorică) se încheie în acest articol cu o altă constatare judicioasă, aceea că limba reprezintă atributul esențial al identității unui popor: „Limba are însă o importanță și mai mare. Revărsând ea în lumea esterioară în modul cel mai precis cea mai mare și mai esențială parte din cuprinsul sufletesc al unui popor, ea devine înainte de toate semnul cel mai clar a naționalității.”. În consecință, susține Xenopol (în manieră humboldtiană, pesemne) dispariția unei limbi duce la dispariția unui mod particular și irepetabil de a vedea lumea: „Peirea limbii este peirea poporului, ceea ce nu vra să zică peirea generațiunilor, acestea ținându-se ca lanțuri neîntrerupte, ci peirea acelui mod de a reflecta în sine lumea esterioară, care era comun unei sume de indivizi.”.

Se mai găsesc în eseul Cultura națională și alte elemente de filozofia limbajului, dar în alt loc – în secțiunea a VI-a, rezervată literaturii și tradițiunilor, în care Xenopol face deosebirea dintre ceea ce numim astăzi „literatură de specialitate” (ca discurs tehnico-științific) și „literatura artistică” sau dintre „limbajul intelectual/rațional” și cel „afectiv”. Într-o terminologie cam vagă (deoarece la 1868, când scria, posibilitățile limbii române nu erau cele de acum), tânărul învățat anticipează, într-o măsură, chiar și „dubla intenție a limbajului” teoretizată șase decenii mai târziu de Tudor Vianu: „Orice producțiune [ca text scris, n.n. N.M.] a sufletului omenesc esprimată prin limbă face parte din ceea ce se înțelege sub numele de literatură în sens general. Limba poate însă juca un rol îndoit în producțiunea literară: [1] sau ea servește numai de mijloc pentru tranzițiunea unor gândiri fiindcă este, după cum am văzut-o, cea mai clară și mai credincioasă reproducătoare a sufletului omenesc, fără ca pentru aceasta ea să fie numaidecât forma necesară și nestrămutabilă pentru esprimarea acelor gândiri, ci ar fi putut foarte bine a fi înlocuită prin alta; [2] sau ea reproduce o parte din conținutul sufletului astfeliu, că ia în această reproducțiune un rol activ, că ea însăși contribuie la efectul ce așteptăm de reproducerea gândirii, și că acest efect nu atârnă numai de la cuprinsul esprimat.”.

Atunci când „cuprinsul” (conținutul sau, mai degrabă, desemnarea/referința) „preponderează asupra formei ce-l esprimă”, avem de-a face cu primul tip de literatură (cea specializată) și aproape că nu interesează în ce limbă este redat acest conținut: „cum aceasta se face este indiferent, fie aceasta prin figuri, formule, esemple de fapte, fie prin o limbă sau prin o alta, fie prin un șir de cuvinte sau prin un altul”. În schimb, în al doilea caz (al literaturii artistice), rolul limbii este esențial și, „dacă forma nu preponderează asupra cuprinsului, cel puțin ambele stau pe aceeași treaptă. Modul trecerei gândirei nu se poate face prin alt mijloc decât prin limbă, este de mare importanță în care limbă aceasta se face, și în ce mod este formulată esprimarea.”. Așadar, în prima situație, crede Xenopol, textul se alcătuiește „logic”, în cea de-a doua, „armonic”. Într-o notă de subsol, istoricul lămurește și mai bine în ce constă specificul literaturii artistice în raport cu cea specializată: „Nu stricăm nicidecum meritul unui tratat de matematici, dacă modificăm șirul limbei (stil, espresiuni) în el, întrucât sensul și claritatea nu sunt atinse. De asemene e de o importanță practică numai dacă tratatul e scris franțuzește, nemțește, englizește. Din contra un roman, o tragedie, un discurs în care am preface acel șir, poate chiar clarificându-l, pot perde o mare parte sau chiar tot meritul lor, și traducerile acestora în alte limbi, fie ele oricât de bine făcute, vor fi totdeauna neperfecte.”.

Această înșiruire „armonică” de care vorbește Xenopol (și pe care teoreticienii moderni ai literaturii o numesc „literaritate”) și limba de care se servește scriitorul pentru a o compune, constituie în concepția savantului român elementul definitoriu/esențial al literaturii artistice naționale.

2.1.2. Preocupările lui Xenopol referitoare la limba română ca limbă istorică

Înainte de a trata concepția lui Xenopol despre limba română literară, se cuvine să ne ocupăm de ideile sale legate de limba română ca limbă istorică. Credem că merită să urmărim în ce măsură a sesizat și a tratat marele istoric diversitatea internă a limbii naționale. Preluând distincțiile și terminologia lui Eugeniu Coșeriu, încercăm să examinăm și să organizăm cele scrise de Xenopol în funcție de diferențele diatopice (dialecte), diferențele diastratice (niveluri de limbă) și diferențele diafazice pe care le-a înregistrat în vorbirea românilor de pretutindeni.

2.1.2.1. Diferențe diatopice

Locul în care Xenopol s-a ocupat pe larg de problema (sub)dialectelor românești este articolul Unitatea sufletului românesc (1911) . După ce stabilește că limba are caracter social și că fiecare popor vorbește propriul idiom, neînțeles de celelalte comunități, istoricul abordează problema graiurilor românești tocmai pentru a arăta că, spre deosebire de ceea ce se constată în cazul altor popoare, la români se întâlnește o unitate lingvistică excepțională. În acest sens, diferențele dialectale ar fi neglijabile: „…pretutindeni rostirea cuprinsului nostru sufletesc este aceeași, înțeleasă de la un capăt la celălalt al regiunilor locuite de români. Într-adevăr graiul românesc este același în toate părțile locuite de românii din Dacia Traiană, și nu există aproape nicio deosebire dialectală care să împedice această înțelegere. Sunt fără îndoială deosebiri în tezaurul de cuvinte, deosebiri lexicale, dar care nu ating esența însăși a limbei și nu opun înțelegerei comune decât o stavilă ușor de învins.”. Așa, de pildă, Xenopol observă că cele mai mari deosebiri de natură lexicală se înregistrează „între graiul transilvănean și cel din România liberă”; de asemenea, numeroase asemenea deosebiri se întâlnesc „între limba românilor din Banat și acei din restul țărilor de la nordul Dunărei” (cum ar fi: meros ‘mândru’, meserere ‘milă’, matrac ‘băț’, moțoc ‘prost’, mieriu ‘albastru’, mirăe ‘minune’, mozomanie ‘dihanie, arătare’).

Însă cuvinte de acest tip, puține la număr, nu împiedică o bună comunicare, mai ales dacă vorbitorii, atunci când nu le înțeleg din context, apelează la funcția metalingvistică: „…aceste câteva cuvinte sau se înțeleg din decursul vorbirii, sau întrebi ce însamnă”. Nici măcar unele particularități fonetice și morfologice nu constituie o problemă pentru înțelegerea reciprocă. De aici, concluzia favorabilă unității lingvistice a românilor: „Se poate deci susținea cu drept cuvânt că limba românilor de la nordul Dunării nu înfățișează deosebiri dialectale, pe când este cunoscut că în Italia bunăoară, venețianul nu înțelege pe piemontez, nici romanul pe neapolitan. De asemenea în Germania țaranul prusian și cu cel din provinciile renane se înțeleg numai cu cea mai mare greutate, lăsând la o parte graiul provansal din Franța care este aproape o limbă deosebită de cea franceză.”. Explicația pentru unitatea lingvistică a românilor de la nord de Dunăre, o găsește Xenopol în îndelungată transhumanță, „acest dus și venit necontenit al poporului de păstor al românilor”.

În prezent, este acceptată (de majoritatea lingviștilor de bună-credință) ideea că limba română istorică are patru dialecte: pe de o parte, daco-româna (vorbită în nordul Dunării, având la rându-i cinci dialecte: moldovenesc, muntenesc, bănățean, crișean și maramureșean) și, pe de altă parte, macedo-română (sau aromâna), megleno-româna și istro-româna (ultimele trei fiind vorbite la în sudul Dunării). Pentru Xenopol (care nu-i menționează și pe megleno-români) însă, dialectele sud-dunărene prezintă diferențe mult prea mari pentru a putea fi încadrate în același idiom. Totuși, le acordă și acestora un caracter românesc sau un anumit drept de participare la unitatea de care vorbește, conștient că diferențele diatopice dintre limba celor din nord și limba celor din sud nu sunt mai mari decât cele înregistrate între dialectele italice: „Pe când limba daco-românilor este înțăleasă de toți fiii acestui popor, acea a macedo și istro-românilor înfățișază greutăți mult mai mari pentru a ei pătrundere. Nu mai este vorba aici de deosebiri lexicografice cu toate că și aceste sunt mult mai numeroase și mai însemnate, ci de însuși [sic!] forma gramaticală și sintactică care îngreuează înțelesul acestor adevărate dialecte românești. Există între limba daco și acea a macedo-românilor cam aceleași deosebiri care despart dialectul piemontez de acel neapolitan. S-înțelege că aceste graiuri păstrează totuși caracterul românesc și că sunt mai apropiate de limba daco-română de cum sunt apropiate de dânsa celelalte limbi neo-latine; că există o mai mare asemănare între limba macedo și a istro-românilor și limba daco-românilor, decât între această din urmă limbă și cea franceză, italiană sau spaniolă.”.

2.1.2.2. Diferențe diastratice

După Eugeniu Coșeriu, prin diferențe diastratice trebuie să înțelegem acea „varietate între straturile sau păturile socioculturale ale comunității”. De pildă, deosebirile, în cadrul aceleiași limbi istorice, dintre limba cultă (literară) și limba populară intră la aceste diferențe diastratice.

Nici acest aspect nu i-a scăpat lui Xenopol, care, vrând să dovedească unitatea lingvistică a românilor, constată, pe verticală, de la limba cultă la cea populară, mai degrabă o omogenitate (sinstratie), decât o varietate (diastratie). Este semnificativ faptul că istoricul român utilizează în acest scop, de câteva ori, chiar termenul strat: „În afară însă de această unitate a graiului poporan între grupele de români așazate în deosebitele regiuni de la nordul Dunărei, unitatea sufletului românesc se mai păstrează cel puțin prin acest element al său de căpitenie – limba – și între clasa cultă și stratul de jos al întregului neam.”.

Știind că lexicul este componenta cea mai dinamică a limbii, Xenopol argumentează unitatea lingvistică românească mai puțin prin vocabular și mai mult prin caracterul unitar al gramaticii („țesătura limbii”), observând că la alte popoare diferențele de ordin gramatical între vorbirea poporului și cea a păturii culte sunt frapante: „La alte popoare, bunăoară la germani, la franceji, la italieni, dialectul sau dialectele vorbite de popor sunt deosebite de limba literară a societăței culte, și numai școala introduce în mintea oamenilor de rând cunoștința graiului superior. La noi în țară, omul de jos vorbește aceeași limbă cu omul cult, și numai tezaurul de cuvinte, îmbogățit prin neologisme necunoscute în cea mai mare parte straturilor inferioare, despart graiul cult de cel de rând. Țesătura limbii însă, forma cuvintelor comună ambelor graiuri, rămân aceleași, și cu răspândirea ideilor noue și a cuvintelor ce le reprezintă în mintea straturilor [subl. n. N.M.] de jos, se întinde tot mai mult unificarea limbei.”.

Concluzia este fermă: „Limba românească este deci același organ de înțelegere vorbit de tot poporul românesc și înțeles de el din susul pănă josul piramidei sociale.”. Mai mult decât atât, Xenopol este de părere că progresul rapid pe care l-a înregistrat neamul românesc în epoca modernă, emanciparea sa cultural-științifică, se datorează și acestei omogenități lingvistice la nivel socio-cultural, fiindcă numai astfel ideile „înalte și frumoase izvorâte din mintea straturilor culte pătrund fără mare greutate în acea a celor puțin luminate”.

2.1.2.3. Diferențe diafazice

Diferențele diafazice se referă, în viziunea lui Coșeriu, la acea „varietate între scopurile expresive, determinate de elementele fundamentale ale actului lingvistic concret, care sunt în afară de vorbitor (lucrurile despre care se vorbește, ascultătorul sau destinatarul, situația în care se vorbește, circumstanța vorbirii)”. Este vorba, așadar, de ceea ce se înțelege, de regulă, prin „deosebiri stilistice”. Fără îndoială că există diferențe sensibile, de pildă, între stilul familiar și stilul solemn.

Un asemenea aspect este surprins și de Xenopol, chiar dacă nu constituie cel mai bun exemplu pentru a ilustra diferențele de care vorbim. El constată la nivelul păturii culte românești (care obișnuiește să vorbească franțuzește în saloane) existența unui stil familiar hibrid, rezultat din amestecul de cuvinte franțuzești și românești: „Îndeobște în saloanele noastre se vorbește franțuzește, dar de câtva timp s-a introdus un nou sistem, pe cât de urâcios pe atât de ridicol, anume acela de a amesteca graiul românesc cu acel francez, de a începe o frasă în românește pentru a o sfârși în franțuzește sau viceversa, de a face un potpuriu de limbă, îngrozitor la auz și obositor pentru gândire.”.

Practicată în conversația curentă a celor culți (sau doar pretinși astfel), această „modă” lingvistică, la rigoare, nici nu poate fi numită „stil”, fiindcă amestecul celor două limbi nu se face după niște reguli clare, ci aproape la întâmplare: „De câte ori nu se aud convorbiri ca de aceste: – Ai fost la curse? / – Oui, j’y ai été; dar nu mi-a plăcut anul acesta. Les chevaux étaient faibles. / – Comme si on allait la curse numai spre a vedea courrir. Mai este și autre chose. / – Ce vrei să spui? Lumea? En effet era foarte multă lume. Il y avait de belles toiletts și mai ales de belles femmes… și așa mai departe, un gallimatias hibrid, nici franțuzește nici românește, ci un mișmaș nesuferit de cuvinte și de frase rupte din ambele limbi și împreunate cum vrea Dumnezeu. Veți mărturisi că un astfel de grai este ridicol în modul extrem, și cu toate acestea mai toți îl practicăm pe o scară cu totul întinsă.”.

În orice caz, situat la intersecția diastraticului cu diafazicul (ca modalitate expresivă ce caracterizează pătura cultă), acest „stil” este considerat dăunător de Xenopol, deoarece poate afecta și limba autentic românească: „Este știut că dezvoltarea unei limbi își ia avântul ei cel mai mare de la relațiile de toate zilele, mai ales de la convorbirile preschimbate pentru acele mii de nimicuri între bărbați și femei adunați spre a petrece.”.

2.1.3. Ideile lui Xenopol despre limba literară (constatări și recomandări)

După cum am văzut deja (vezi supra, 2.1.2), pentru Xenopol, limba română literară („graiul superior”) s-ar deosebi de graiul simplu al poporului prin cantitatea de neologisme adunate. De aceea, încă de la început, în eseul Cultura națională, savantul militează pentru o dezvoltare naturală a limbii, în conformitate cu progresul spiritual al poporului. Reacția sa cea mai vehementă este împotriva preluării de neologisme fără discernământ și, în această privință, el pare a avea în vedere atât neologismele (împrumuturile) propriu-zise, cât și calcurile semantice (sau, mai degrabă cele frazeologice): „Aceste formațiuni străine sunt de două neamuri: unele sunt acele ce ating materialul limbei, cuvintele, celelalte se rapoartă la spiritul ei, adecă la legătura originală a noțiunilor între ele. Ambele sunt periculoase, cele de felul al doile însă într-un mod mult mai grozav.”.

Împotrivindu-se acestor tendințe „ce amenință existența limbei însăși”, Xenopol propune ca soluție dezbaterea publică („câmpul liber al discuțiunii este singurul mijloc care trebuie întrebuințat pentru apărarea limbei de formațiuni străine”), și nu impunerea de reguli arbitrare. El știe prea bine că „limba, dezvoltându-se împreună cu întregul cuprins sufletesc a unui popor, urmează că ea are o dezvoltare istorică, adecă liberă, prin urmare nimic nu e mai contrar dezvoltărei limbei decât regulamentările arbitrare”. Din acest motiv, tânărul istoric nu se opune total neologismelor in genere, ci este contra celor inutile, fiind, de altfel, deschis la împrumuturile provenind din limbile romanice, „limbele popoarelor celor mai conforme în spiritul lor cu poporul a cărui limbă e în stare de formațiune”.

Același punct de vedere nu mai este valabil și în cazul cuvintelor străine de spiritul limbii, care au fost deja adoptate. De aceea, făcând aluzii la atitudinea „puristă” a unora dintre contemporanii săi, Xenopol se disociază ferm de aceasta, promovând idei foarte sănătoase: „Cuvintele de origine străină adoptate prin uz într-o limbă nu trebuiesc alungate pentru a fi înlocuite prin altele ce s-ar părè mai conforme cu acea limbă. […] Este a necunoaște puterea istoriei, a nega legitimitatea cursului evenimentelor omenești, de a alerga peste secoli la izvoare stinse de atâta timp pentru a lua de acolo forme seci de cuvinte și a înlocui [subl. aut.] cu ele forme vii și pline de putere din sufletul unui popor.”.

Foarte primejdioase pentru spiritul limbii naționale i se par, în tinerețe, lui Xenopol calcurile frazeologice și, pesemne, imitarea sintaxei altor limbi. Aceste „formațiuni care imitează legături de cuvinte din alte limbi au de rezultat de a desface cu încetul și în suflet legătura între noțiuni; și de a o stabili iarăși după forma ce o are la poporul imitat. Periculul este întâi neînsemnat, ba încă ce e mai mult, prin aceea că legăturile imitate de limba străină par a avè în limba ce imitează un caracter original, sunt chiar mai atrăgătoare pentru acei cari cred că original e orice lucru nou. Cu timpul însă el roade cu încetul firea însăși a limbei, făcând-o să treacă în stare de traducțiune a limbei imitate, și spiritul poporului însuși, suflarea ce-i dă naștere, dispare pe nesimțite.”. Astăzi, din perspectiva lingvisticii moderne, aceste temeri pot părea exagerate.

Spre sfârșitul vieții, în Unitatea sufletului românesc, Xenopol expune același crez. Amintind, ca un contra-exemplu, situația grecilor, care și-au încărcat în mod artificial limba (neogreaca) cu termeni din vechea elină, savantul susține că și noi ne-am aflat într-o situație similară, din cauza latiniștilor, însă, din fericire, o asemenea primejdie a trecut: „…și la noi s-a arătat într-un timp aceeași tendință de a ne considera ca romani curați, de a ne apropia cât mai mult de viața romană. S-a cerut de unii din învățații noștri mai vechi reîntoarcerea statului la formele republicane, a religiei la păgânism și mai ales a limbei la cea latină. Istoria românilor de A. Treboniu Laurian care înlocuiește datarea de la Hristos cu acea de la facerea Romei, și mai ales vestitul dicționar al Academiei lucrat de același învățat în colaborare cu I.C. Massim, documentează această tendință greșită în dezvoltarea poporului român. Dar o reacție sănătoasă îndepărtă la noi primejdia și întoarse luarea aminte a scriitorilor noștri asupra graiului poporan, ferind astfel neamul românesc de coruperea și stricarea limbii.”.

Într-o conferință din 1887 dedicată influenței franceze asupra culturii românești, Xenopol face mai întâi un istoric al respectivei înrâuriri, ajungând apoi și la ceea ce datorează limba română limbii franceze. Fără îndoială, a fost necesar ca ideile „înaintate și culte” pe care românii le-au împrumutat de la francezi să fie însoțite și de cuvintele trebuitoare pentru a le exprima, numai că „adăogirea de cuvinte franceze se făcu și acolo unde aveam cuvântul nostru cel vechi și frumos românesc, încât aici nu mai era o îmbogățire ci o sărăcire a limbei.”. Primejdia venea acum din două părți: pe de o parte, curentul latinist, pe de altă parte „școala franceză”, care amenințau să transforme limba română într-un „jargon nesuferit din un grai încântător”. Salvarea apăru din patru surse („izvoare”):

a) literatura artistică („sub pana câtorva poeți și scriitori români, limba noastră se arătă destoinică a exprima gândirile cele fine și înalte cu cuvinte luate din propria ei țesătură”);

b) dezbaterile parlamentare („aici limba dobândi energia și puterea care se pune de obicei în slujba luptelor politice”);

c) dezbaterile judecătorești (care „introduseră în limba noastră mlădierea și fineța trebuitoare spre a exprima controversele juridice”) și

d) literatura populară („adunarea poesiilor și poveștilor poporane îmbogăți limba cu o sumă de cuvinte ce zăceau necunoscute, păstrate în graiul țărănesc”).

În felul acesta „se reduse tot mai mult nămolul de cuvinte franceze ce se furișau în limbă”, deși, în relațiile sociale (în pătura superioară/cultă), limba franceză se întrebuința în continuare în conversația curentă, ba chiar și ca „organ de exprimare a cugetărilor” (vezi și supra, 2.2.3.).

Și totuși, două decenii mai târziu, Xenopol devine mai radical. Luând „direcțiunea” revistei „Arhiva”, el luptă pentru „readucerea limbei românești în matca ei originală după exemplul și autoritatea marilor scriitori ai neamului”. Programul fixat îl face să ia tot mai des atitudine contra neologismelor neavenite. Din „izvoarele” semnalate mai sus ca surse pentru revigorarea limbii române, numai literatura câtorva „scriitori aleși” îl mai mulțumește; altminteri, „chiar în sfera literară, în roman, în nuvelă, în poezii, se introduc neologisme cu derâdicata, pentru ușurarea sau originalitatea rimei, sau pentru a face pe grozavul”. Acum i se pare că „este îngrozitoare limba juridică, acea a scrierilor științifice și mai ales medicale”, iar „critica estetică și filosofică este apoi scrisă în aceeași formă de limbă ca și încercările științifice, încât putem zice că în sfera cugetării abstracte, limba românească nu există, ci numai un jargon franco-român din cele mai respingătoare”.

Curios este că A. D. Xenopol și-a modificat într-o anumită măsură și concepția asupra terminologiei, dând impresia că tratează termenii științifici la fel ca oricare neologism inutil. În tinerețe, el susținuse niște idei foarte sănătoase, actuale și astăzi: „O altă consecvență ce am putè trage din cercetarea de față este că trebuie să ne dezbrăcăm de acel fals simțimânt de patriotism și de românism, care vra și romanizarea terminologiilor științifice. Noțiunile științifice fiind aceleași la toate popoarele ce le posed, ar trebui ca și cuvintele ce le esprimă să fie aceleași. Terminologia științifică trebuie în genere împrumutată de la poporul la care știința corespunzătoare s-a dezvoltat. Mai ales trebuie a se feri de traducerea cuvintelor tehnice ale altor limbi prin cuvinte din viața comună, care traducere pare unora un mare avantaj; căci aceste cuvinte având în genere mai multe înțelesuri întunecă noțiunile clare și simple ale științei.”.

Cum se explică schimbarea de perspectivă? El observă că „la cele mai multe din limbile culte de astăzi, dezvoltarea s-a făcut din lăuntrul limbei, nu prin adaos din afară. Terminii trebuitori pentru ideile nouă s-au format prin modificarea terminilor vechi sau prin combinarea lor, sau prin iscodiri de-adreptul din geniul limbei însuși”. Faptul că românii au luat de-a gata „productele civilizației” simultan cu termenii ce le desemnau, preponderent de la francezi, ar fi dus la o distrugere a capacității creatoare a limbii române în ceea ce privește mijloacele interne: „Prin aceasta s-a făcut un rău foarte mare limbei românești, fiindcă i s-a răpit facultatea de a găsi ea însăși mijlocul de rostire pentru gândirile nouă; i s-a frânt elasticitatea, i s-a înăbușit puterea creatoare și a făcut din ea un loc de scursoare pentru toate cuvintele străine ce veniau să o despodobească.”. Și această constatare apare astăzi ca fiind exagerată. Ea vine, de altfel, ca un reflex al teoriei „formei fără fond” susținute de Junimea, teorie pe care, totuși, student la Berlin fiind, n-o împărtășea în aceeași măsură ca Maiorescu, aducându-i, pe atunci, obiecții în scrisorile trimise lui Iacob Negruzzi.

Această atitudine oarecum „puristă”, vizând „curățirea limbei românești”, este motivată de încercarea de a realiza, prin efort comun, o limbă exemplară (în termenii lui Coșeriu), soluția lui Xenopol fiind aceeași dezbatere publică pe care o recomandase încă din 1868 în Cultura națională. Într-adevăr, limba literară a luat naștere prin contribuția scriitorilor și a întregii societăți culte; de aceea, replica pe care i-o dă, într-o nota de subsol, lui Ovid Densusiau, deosebind (fie și intuitiv) teoria limbii de politica lingvistică, merită reprodusă: „D-l O. Densușianu, în No. 13 din «Viața Nouă», vra să păstreze amestecul teoretic, în chipul de a scrie, numai filologilor, și-mi tăgăduește înșușirea de a-mi spune cuvântul în această chestiune. Cred că greșește, fiindcă nu e vorba de studiul științific al limbei, ci de poleirea corpului ei cel viu și frumos. Suntem însă mulțămiți că am adus iar în desbatere marea întrebare a curățirei limbei românești, care, bineînțeles, nu poate fi opera unui singur om, ci acea a tuturor scriitorilor, ba mai bine zis a întregei societăți culte. Ar trebui ca această lucrare comună să fie îndeplinită fără patimă, fără împunsături ironice și numai cât cu gândul și dorul de a găsi adevărul și de a contribui cu toții spre a face din limba românească un organ de rostire pe cât de cult, pe atât și de frumos.”.

În activitatea practică de „curățire” a limbii, desfășurată prin intermediul articolelor publicistice (mai ales ale celor din „Arhiva”), acțiunile lui Xenopol nu prea au dat roade, iar timpul a adus cu sine consacrarea prin uz a majorității neologismelor pe care le-a combătut. De pildă, în articolul Neologismele (1907), el respinge cuvintele pantă, morb și cord (ultimele două aparținând terminologiei medicale), pe motiv că avem deja clină, boală și inimă. În același fel, dorește înlăturarea termenilor pasager, bandă, bijutier, navetă, fiindcă avem deja cuvintele călător, ceată, giuvaergiu, suveică. De vreme ce navette din franceză corespunde românescului suveică, el propune să nu se mai zică a face navetă (între un loc și altul), ci a face suveică. Evoluția ulterioară a limbii nu i-a dat dreptate în aceste cazuri și nici în numeroase altele pe care le-a respins în acest articol, dar care (fără excepție!) și-au găsit locul în limba literară: creion, jurnal, imprimerie, abator, abluție [abluțiune], vapor, cupru, lenjerie [lenjerie], jupă / jupon, sentură [centură], supieră, candelabru, fotoliu, landou, coral (cărora Xenopol le contrapunea sinonimele mai vechi: plumb, ziar, tipografie, tăietoare, spălare, abur, aramă, rufărie, fustă, cingătoare, castron, policandru, jeț/jilț, caretă, mărgean).

Însă cel mai interesant material pentru noi este cel reprezentat de articolul dedicat limbii în care este scrisă publicația „Viața românească”, fiindcă ne permite – în perspectiva analizei pe care o vom face lexicului din Istoria românilor din Dacia Traiană în partea a doua a lucrării noastre – să reconstituim, într-o anumită măsură, o parte din fondul activ al vocabularului lui Xenopol. Selectând și respingând peste 100 de neologisme descoperite în articolele unui număr din „Viața românească”, istoricul întocmește, practic, un fel de Appendix Probi, în care pentru fiecare neologism indezirabil oferă un echivalent românesc mai vechi și dezirabil. Unul dintre campionii utilizării abuzive a cuvintelor (și expresiilor) neologice este… Garabet Ibrăileanu (cu nu mai puțin de 41 de unități lexicale incriminate, extrase dintr-un articol despre neologisme!), urmat de Vintilă I. Brătianu (care scrisese un studiu economic); este examinată și limba lui A. Gane, a lui Bogdan Duică ș.a.m.d.

Am reorganizat alfabetic întregul material prezentat și discutat de Xenopol în articolul său, lăsându-i deoparte pe cei criticați. Prezintă importanță mai ales sinonimele pe care le dă istoricul român (în partea dreaptă a semnului =), fiindcă, într-adevăr, mai cu seamă acestea sunt cele pe care le vom descoperi întrebuințate în Istoria sa, în detrimentul echivalentelor neologice, care, de altminteri, au și pătruns apoi în limba literară (unele, ușor modificate fonetic).

• absolut = numai decât

• abstențiune = reținere

• abundent = îmbelșugat

• achiziție = dobândire

• acumulat = adunat, îngrămădit

• adaptat = potrivit la

• agita = înteți

• agrava = îngreuia

• apt = potrivit

• asista = stătea față

• asortare = întocmire, pregătire

• atenție = luare aminte

• atitudine = ținută

• cadru = privaz

• calculat = socotit

• casant = presupt

• celebru = vestit

• comod = îndemănatec

• compara = asemăna, asemălui

• compartiment = despărțitură

• complect = deplin

• comprehensiv = cuprinzător

• condamna = osândi

• confirma = întări

• consacrat = consfințit

• consecință = urmare

• considerațiune = băgare în seamă

• constitutiv = alcătuitor

• conștient = conștiut

• corectiv(ă) = îndreptare

• depinde = atârna

• descompoziție = descompunere

• detaliu = amănunțime

• determinant = hotărâtor

• disponibil = slobod

• exact = întocmai

• explica = lămuri

• extraordinar = afară din cale

• face curaj = a-și lua inima în dinți

• face forte (a se ~) = a se încumeta, bizui

• facil = lesnicios, ușor, ușuratec

• favorabil = priincios

• foileton = foiță

• formează = alcătuiește

• forță = putere

• frequent = des

• fugitiv = fugător

• garanție = chezășluire

• germen = colț

• grație (lor) = mulțumită (lor)

• gusta teatrul = a-i plăcea teatrul

• hidos = hâd

• importanță = însemnătate

• impresie = întipărire

• impulsiune = îmboldire

• incontestabil = netăgăduit

• indiferență = nepăsare

• inedit = needit

• influență = înrâurire

• inovațiune = înnoire

• inventa = iscodi

• izolat = singuratec

• justifica = îndreptăți

• lansa = arunca

• limita (a se ~) = a se mărgini

• linguistică = limbistică

• meschin = josnic

• nedigerat = nemistuit

• nefundat = neîntemeiat

• obligat = dator

• ocazie = prilej

• oportun = potrivit

• origină = început, obârșie

• participare = împărtășire

• penetrație = pătrundere

• permanent = statornic

• poetic = măiestrit, nefiresc

• posibilitate = putință

• prefera = a-i plăcea mai bine

• preparație = pregătire

• presiune = apăsare

• prezenta = înfățișa

• preta (a se ~ la) = a primi

• principal = de căpitenie

• procedeu = chip de a lucra

• profita = a se folosi (de)

• propagat = răspândit

• pur = curat

• reflex = răsfrângere

• relata = [povesti]

• remunerație = răsplată

• renovare = reîn(n)oire

• renunța = a se lepăda de

• repugnat = făcut silă

• retrospectivă (privire ~) = îndărăpt

• rezistență = împotrivire

• rezumat (în ~) = în scurt

• sacrificiu = jărtfă

• sarcastic = luător în râs

• satisface = mulțămi

• sentiment = simțimânt

• soluție = dezlegare

• spectacol = priveliște

• spontan = de la sine pornit, plecat

• striat = vărgat

• suficient = îndestulător

• utilitate = folosință

• utiliza = întrebuința, a se folosi de

• utilizabil = de care te poți folosi

• vorace = lacom

Aceeași atitudine este vizibilă și în lucrările proprii, în modul în care adaptează sau folosește, de pildă, terminologia filozofică. Îi datorăm lui Ioan Oprea o caracterizare a acesteia: „Xenopol reprezintă, în maniera cea mai evidentă, tendința manifestată în ultimele decenii ale secolului trecut, de a reîntoarce terminologia științifică și filozofică spre termenii populari, revitalizând astfel multe din vechile calcuri din prima jumătate a secolului al XIX-lea”. Cercetătorul constată că în lucrările de factură filozofică ale lui Xenopol apar („alături de neologismele corespunzătoare”), foarte frecvent, termeni precum: dovezi (argumente), dovedi (demonstra), câtățime și câtime (cantitate), pricină, încheia, încheiere, încheietor (concludent), miez (esență), obștesc (general, de exemplu în „ideile obștești”) și obștime (generalitate), putincios (posibil) și putință (posibilitate) etc. În anumite cazuri – observă Ioan Oprea – „calcurile întrebuințate de Xenopol aveau o circulație mai mare în epocă”: învederat (evident), ființă (existență) și a ființa (a exista); conștiut (< lat. conscius, pentru conștient), cauzațiune (cauzalitate) și altele.

Se pare că A.D. Xenopol, în pofida bunelor intenții care l-au animat, nu a fost pe deplin conștient de necesitatea unei limbi române bogate, care să exprime nuanțat complexitatea gândirii. De asemenea, el nu pare să fi sesizat importanța concurenței sinonimelor, ce conduce, în cele din urmă, la diferențierea sensurilor, tocmai pentru a exprima nuanțele conținutului („cuprinsului”) sufletesc.

2.2. Probleme de limbă examinate în cadrul Istoriei românilor din Dacia Traiană

În linii mari, chestiunile lingvistice discutate de Xenopol în monumentala sa istorie, se țin legate de materia înfățișată în aceasta (faptele istorice). Dar, tratând aspecte ce țin de istoria limbii române (literare sau nu) sau de stilul cutărui cronicar ori scriitor, savantul apelează și la noțiuni de teorie a limbii, chiar dacă uneori o face din perspectiva unui non-lingvist (în definitiv, deși avea o anumită pregătire în domeniu, lingvistica nu era specialitatea lui).

a) Despre terminologia creștină românească

Referindu-se la terminologia creștină românească de origine latină, Xenopol discută probleme de lexicologie, postulând un principiu semantic destul de contestabil sau, cel puțin, nu infailibil: „Graiul românesc cuprinde în sine un număr îndestul de însemnat de cuvinte de origină latină, care reproduc astăzi noțiuni privitoare la religia creștină. Pentru ca un cuvânt să primească și să păstreze o însemnare oarecare, se cere neapărat ca înțelesul ce l-a luat să fi căzut odată cu formarea lui; cu alte vorbe, odată cu turnarea formei, limba a modelat în ea și cuprinsul cuvântului. Se poate ca un cuvânt să primească în decursul timpului și alte înțelesuri; aceste vor fi totdeauna derivate sau secundare. Înțelesul principal, fundamental, al cuvântului a trebuit să fie dat, odată cu țâșnirea lui din graiul omenesc, întrucât cuvântul nu este decât întruparea materială a ideei sau noțiunei [subl.n. N.M.]” (XIR, I, p. 280).

Mai convingătoare este, în schimb, argumentarea ce urmează: „Într-adevăr, cum ne-am putea închipui ca limba românească să fi luat mai târziu elemente latinești, pentru a le aplica la noțiuni privitoare la religia creștină? Mai întâi, ar fi natural ca, dacă aceste noțiuni au fost cu toatele împrumutate de la popoare străine, să le găsim însemnate cu cuvinte luate din limbile acelor popoare, precum am văzut mai sus că uneltele și noțiunile de plugărie împrumutate de români de la slavoni au venit în viața română împreună cu cuvintele luate din limba acestora. A se presupune însă că românii, deși ar fi primit noțiunile lor creștine de la popoare mai târzii, totuși s-ar fi întors la elementul latin al limbei lor pentru a le numi este cu neputință, întrucât acest element se contopise în limba română după formarea ei și deci, n-ar mai fi avut de unde să-l reîmprospăteze. Prin urmare, cuvintele creștine de origine latină ale limbei românești sunt neexplicabile, dacă nu admitem că ele au luat naștere în minți ce erau totodată și creștine și romane [subl. aut.].” (XIR, I, p. 280-281).

b) Despre dialectele și subdialectele limbii române istorice

Față de cele susținute ulterior (în art. Unitatea sufletului românesc [1911]; vezi supra, 2.1.2.1) în privința dialectelor limbii române istorice de la sud de Dunăre, Xenopol este mult mai reținut: „Nu se poate susține în niciun chip identitatea limbilor daco- și macedo-române, identitate atât de iubită partizanilor formărei naționalităței române la sudul Dunărei. Un român din Dacia nu înțelege pe un macedo-român și viceversa, fără pregătire.” (XIR, I, p. 293).

Combătând teoria lui Roesler, istoricul este în continuare la fel de categoric. Faptul că un macedo-român și un român nu se pot înțelege în conversație, i se pare un argument determinant. În concluzie, limba română (la fel ca și „naționalitatea” română) nu avea cum să se formeze în sudul Dunării: „Prin urmare, nici prezența grecismelor antice, nici aceea a albanismelor, nici elementul slavon (sclavin) ale limbii române, nici creștinismul latin primitiv al românilor, nici primirea acelui bulgăresc din partea lor, nici, în sfârșit, pretinsa identitate a limbilor macedo- și daco-române, identitate care nu există, nu cer formarea naționalităței române la sudul Dunărei; iar părăsirea Daciei lui Traian de poporația ei, la retragerea lui Aurelian, este o poveste iscodită de un scriitor slugarnic pentru a linguși pe primul împărat roman, care puse pasul îndărăpt față cu barbarii și care scriitor a dat naștere unei întregi teorii răutăcioase, de care aveau nevoie popoarele domnitoare ale Transilvaniei spre a dezbrăca pe românii de dincolo de piscuri și de drepturile ideale, după ce le răpise, cu drepturile reale, până și pâinea de toate zilele.” (XIR, I, p. 295).

Cât privește subdialectele daco-românei, Xenopol remarcă omogenitatea excepțională a acestora, confirmându-se astfel și „unitatea sufletului omenesc”: „Am văzut aiurea că limba română nu posedă la nordul Dunării nicio deosebire dialectală; toate schimbările ce se observă în vorbirea românilor din deosebitele părți ale Daciei Traiane constau numai în unele cuvinte particulare. Nicăieri această diferențiere nu atinge formele limbii, care rămân pretutindeni riguros aceleași, încât deosebirile poartă caracterul unor provincialisme și nu acela al unor variații dialectale. Aceasta este cu atât mai afară din cale, cu cât regiunea cuprinsă de neamul românesc are o întindere de 300 000 kilometri patrați, adică pe atât cât e întreaga Italie și mai bine de jumătate pe cât cuprinde Franța. În aceste de pe urmă țări deosebirile dialectice sunt de tot însemnate, așa că normandul nu înțelege pe gascon, lombardul pe locuitorul din Romagna și piemontezul pe venețian. Dimpotrivă, la români, afară de câteva cuvinte rare și de unele particularități în rostire, toate părțile acestui popor vorbesc una și aceeași limbă: maramureșeanul înțelege fără nicio greutate pe dobrogean și bucovineanul pe românul din Banat.” (XIR, II, p. 48-49).

c) Despre influența slavă (și slavonă) asupra vocabularului românesc

Într-o exprimare foarte plastică, Xenopol prezintă cele două căi pe care au pătruns cuvintele slave („slavone”) în limba română: pe calea bisericească (din slavonă) și pe calea contactului interetnic/lingvistic. Evident, mai importantă și mai consistentă a fost influența a doua, cea directă, în timp ce înrâurirea prin intermediul bisericii a fost una efemeră (cuvintele aduse de ea nu au putut face față concurenței cu termenii de origine romanică): „Cuvintele slavone introduse prin biserică sunt acele ce s-au prins mai slab de graiul poporului român, deci acele ce s-au dezlipit mai ușor în timpurile mai nouă. Ele nu pătrunseră în organismul viu al limbei, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte întregitoare. Suprapuse adeseori cuvintelor romanice, ele au fost aruncate departe de graiul poporului, îndată ce struna română, atinsă de degetul regenerărei, zbârnâi puternicul său sunet. Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită prin contactul de la popor la popor. Aici, cuvintele împrumutate de la slavi rămaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputință de alungat din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare. Aici, vedem dimpotrivă o înrâurire firească, primită de bunăvoie și plăcere, de limba și simțul poporului. Dincolo, una măestrită și silită, suferită de graiul și de mintea românilor timp de veacuri întregi, dar pe care, la un timp dat, o scutură și o respinse.” (XIR, I, p. 302).

Trăgând învățămintele trebuitoare din istoria limbii, Xenopol face câteva juste recomandări de politică lingvistică (făcând și aluzie la încercările latiniștilor anteriori sau contemporani lui): „În lucrarea de regenerare a naționalităței noastre pe care cu mare avânt a întreprins-o timpul în care trăim, și care are drept prima ei țintă curățirea limbei, să băgăm de seamă a nu atinge de cuvintele, chiar străine, ce au devenit un trup și un sânge cu noi; să luăm aminte ca, tăind uscăturile, să nu atingem ramuri verzi ce vor putea produce frunze și flori. Numai pedanții cred că o limbă se poate fabrica; poporul adevărat, natura vie nu-i ascultă. Și să nu ne temem că, prin cuvintele slave ce le cuprinde limba noastră, am devenit slavi, tot atât de puțin pe cât francezii devin germani prin elementul german al limbei lor sau spaniolii arabi, prin acel arab. Limbile se caracterizează nu după tezaurul lor de cuvinte, ci după țesătura intimă a gândirilor, și aceasta e romană; căci în toată întinderea ei, gramatica limbei noastre este latină.” (ibidem).

d) Despre stilul individual (al lui Neagoe Basarab)

În volumul al IV-lea al Istoriei sale, Xenopol face o serie de caracterizări privind stilul cronicarilor (moldoveni, mai cu seamă, dar și munteni). Despre acestea vom discuta în secțiunea rezervată felului în care s-a scris istoria până la Xenopol, în încercarea de a schița evoluția stilului istoric in genere în cultura noastră. Altminteri, pe alocuri, Xenopol comentează particularitățile stilistice ale unor personaje care nu s-au îndeletnicit cu istoriografia. Undeva, de pildă, se ocupă de stilul lui Neagoe Basarab, nemulțumit de o comparație nereușită: „Mai spune Neagoe, după o comparație cam îndrăzneață între lacrimile și feciorii noștri, care ar fi ambii de la sufletul nostru, frumosul aforism că «lacrimele sunt aripele pocăinței», stricând însă efectul acestei gândiri prin adaosul nepotrivit: «și nu numai aripi, ci și mumă și apoi iar și fete».” (XIR, III, p. 513).

e) Despre o funcție stilistică a diminutivului

Descriind într-o manieră ironică tehnicile prin care clerul știa, pe vremuri, să atragă fonduri și bunuri spre folosul bisericii, Xenopol observă și o interesantă funcție a diminutivului: „D-apoi și ce bine știa să se umilească clerul pentru a căpăta pomană e o foarte caracteristică scrisoare a arhiepiscopului Teofan, a egumenului Partenie și a tot soborul mănăstirii Slatina; găsim o stăruință către domnii de la Bistrița «pentru doi călugări trimiși în Țara Ungurească <Transilvania, n. ed.> pentru milostenie», spunând în scrisoare că «cine-l va îndura Dumnezeu să ne miluiască sfânta mănăstire și sfânta biserică cu bouleni, cu călușei, cu văcușoare, cu vitișoare, cu chelșugel [subl. n. N.M.], cine cu din ce-l va îndura Dumnezeu». Milogirea nu are nicio deosebire de cererea calicilor la pod care și ei caută prin diminutivele rugăminților lor care nu se deosebeau nici prin scopul urmărit – interesul personal de câștig, fără muncă.” (XIR, III, p. 517).

f) Despre limbajul poeziei vs limbajul prozei

Încercând să dovedească „înrâurirea ce a putut s-o exercite stihuirea românească a lui Dosoftei asupra minții românești”, Xenopol ajunge la reflecții legate de natura poeziei în opoziție cu cea a prozei. Practic, printr-o modalitate metaforică, savantul reproduce ideile pe care le înfățișase, în tinerețe, în eseul Cultura națională (1868), cu privire la specificul literaturii artistice în raport cu literatura specializată. El pare, totuși, să judece acum (fie și parțial) proza după caracteristicile literaturii științifice (unde conta „cuprinsul” [= conținutul], și nu forma), iar poezia, cum e și firesc, după criteriile literaturii artistice (în care forma contribuie la fel de mult ca și „cuprinsul” la realizarea operei; vezi supra, 2.1.1.): „Lucrarea lui Dosoftei se prezintă mai întâi în totalitatea ei ca o poemă întreagă; apoi, prin materia ce conținea, poate cea mai citită a timpurilor de atunci, trebuia să se introducă între toți oamenii știutori de carte, să devină poporană. Poezia are însă puterea aceea de a atrage luarea-aminte asupra organului gândirii, asupra limbii în care dânsa este rostită, pe când proza, mai modestă, lasă să străbată prin ea limpezeala gândirii, dispărând adesea îndărătul ei. Proza este aerul prin care vedem, fără ca și dânsul să fie văzut. Poezia, și ca mijloc străveziu al gândirii, este apa limpedelui izvor, care îți dă cunoștință, prin tremurarea ei, și de mediul prin care o privești. Poezia pune în mișcare gândirea în îmbrăcarea ei concretă, sub forma cuvântului; armonia versului, acel element muzical al poeziei, încă din limbă fac parte, încât este învederat că poezia încântă nu numai prin gândirile ce le provoacă în noi, ci și prin limba în care ele sunt rostite.” (XIR, IV, p. 432).

Ceea ce teoretizează în manieră foarte plastică Xenopol ar reprezenta un abuz, dacă ar avea în vedere proza artistică. Însă el se referă la relatările cronicărești (adică, în definitiv, la o proză „științifică”): „Dacă proza poate să ne facă a iubi gândirea rostită prin ea, poezia ne va face să iubim și gândirea și limba, și dacă scrierile lui Miron Costin, Dimitrie Cantemir și Grigore Ureche făcură pe români să-și iubească neamul, versurile lui Dosoftei îl împinseră să-și iubească limba, întărind prin aceasta și mai mult iubirea neamului însuși.” (ibidem).

g) Despre introducerea limbii române în biserică

Xenopol a fost cel dintâi care a dovedit, cu argumente convingătoare, că în timpul domniei lui Matei Basarab și a lui Vasile Lupu limba română a fost introdusă în biserică datorită evoluției unei serii istorice (vezi supra, cap. I, pct. 2.1.), și nu grație „conștiinței luminate” a respectivilor domnitori: „Iată deci cum trebuie înțeleasă în chip istoric, adică adevărat, introducerea limbii române în biserică, ca o împrejurare adusă nu de conștiința luminată a domnilor acelui timp, care ar fi vroit să apere pe poporul român de a cădea în învățăturile ereticilor, ci de dezvoltarea neapărată a lucrurilor, care împinsese atât pe domni cât și pe popor a întrebuința tot mai mult limba lui proprie, mai întâi în rostirea închinării lui către dumnezeire, apoi și în alte ale sale daraveri. Întrebuințarea limbii române duse apoi neapărat la deșteptarea conștiinței naționale, dar introducerea ei nu fu productul unei asemenea deșteptări, ci rezultatul fatal al desfășurării istorice.” (XIR, IV, p. 63).

h) Despre activitatea lui I. Heliade Rădulescu legată de limba română literară

A. D. Xenopol cunoștea foarte bine și discuțiile anterioare purtate în jurul limbii literare. Dintre precursori, se vede că a avea o anumită admirație față de personalitatea lui I. Heliade Rădulescu. De altfel, el comentase în tinerețe, în „Convorbiri literare”, corespondența dintre Heliade și C. Negruzzi pe marginea desăvârșirii limbii naționale. În ceea ce privește începuturile activității celui dintâi, el afirmă: „Este interesant de cunoscut părerile ce le avea redactorul Curierului asupra limbei ce se introducea pentru întâia oară, ca organ obștesc de cugetare a poporului român. Costache Negruzzi, care aflase de lucrările lui Heliade de pănă atunci pe tărâmul limbei românești, îi ceruse mai multe sfaturi în chipul cum trebuia să mlădieze această limbă. Răspunsul lui Heliade este însămnat atât prin ideile sănătoase ce conține asupra căii ce trebuie apucată spre cultivarea limbei românești, cât și prin faptul că conține o critică, oarecum prevestitoare de toate rătăcirile în care poporul nostru a căzut în această privire, rătăciri de care, lucru curioz, nu s-a putut apăra însuși cel care le biciuise.” (XIR, VI, p. 247).

Dintre cele spuse sau promovate de Heliade, următoarele fraze i se par memorabile, de aceea le reproduce și le comentează: „«O limbă, zice Heliade, cu cât se lucrează, cu atâta se cultivă, se regulează și se desăvârșește, legiuindu-se fiecare termin, fiecare frază cum să se zică și cum să se scrie. Când am început a scrie, fiecine a putut să mă vază un scriitor care începe, care nu are experiență și prin a cărui pană de abie au trecut câteva vorbe și câteva fraze ale limbii întregi. Scriind însă am vrut să fiu înțăles, și prin urmare am respectat vorbele și frazele cele vechi și obicinuite sub forma în care se aflau, care deși vicioasă, da însă să înțăleagă cetitorului aceea ce s-a gândit scriitorul». Principiile după care Heliade se conduce în desvoltarea și îmbogățirea limbei, sunt «dreptul cuvânt care-l povățuește să românizeze zicerile cele noue după cum le-au grecit, latinit, italienit, Grecii, Romanii și Italienii; apoi armonia care-l împinge a face scutire de pravilă, când urechea delicată trebuia să fie rânită de asprimea întimpinului celui urât, și în sfârșit energia, fără de care limba își pierde toată a ei putere, când e silită a se târî, zăbovindu-se de lungimea zicerilor, ca să ajungă la a sa țintă».” (ibidem, p. 247-248).

Mai departe, istoricul face una dintre cele mai bune caracterizări ale activității înaintașului său, subliniind și contribuția lui Heliade (inclusiv de ordin practic) la constituirea stilurilor funcționale românești (științific și beletristic): „Heliade, urmărind pe cât putea atari principii, traduse mai întâi cărți de știință, precum un curs de matematică, unul de logică, scriind totodată și o gramatică (acea cetită în ședințele societăței literare), în scopul de a înzăstra limba cu terminii necesari pentru rostirea ideilor din care se compun acele științi. După ce își formă limba știinților sau a duhului, el păși cătră acea a inimei sau a simțimântului, punându-și și aici ca maximă conducătoare de a nu strica limba cea legiuită odată de moșii noștri, și ținându-se pe cât se putea în drumul literaturei celei sfinte sau bisericești. Se apucă deci de tradus lucrări însămnate literare, vroind să vază «pe cât se mlădie limba și cât este de destoinică să exprime acele idei atât de frumoase înalte și pline de patimă», și ca rezultat al tuturor încercărilor sale ne spune Heliade, că «limba au aflat-o destoinică, căci ea i-a fost învățătorul și singură l-a povățuit cum trebuia s-o mâie; și cine o va asculta, cine nu va eși din regulele prescrise ale naturei ei, va ajunge în scurtă vreme departe, căci fără a se rătăci merge de-a dreptul fără a se abate niciodată. Vorbele-i lipsesc și frazele; urzirea sau scheletul ei este mare, elegant și nobil. Energia nu-i lipsește, armonia se simte pretutindene și când va să fie zugrav, vezi însuși [sic!] natura».” (ibidem, p. 248-249).

Deoarece fusese și el un martor al controverselor iscate de publicarea Dicționarului limbii române elaborat de Laurian și Massim (din însărcinarea Societății Academice Române), Xenopol admite părerea lui Heliade potrivit căreia nu este recomandabilă cultivarea limbii literare prin intermediul unui dicționar: „Tot atât de înțălept respinge Heliade ideea unui dicționar ca mijloc de cultivare a limbei, idee atinsă de C. Negruzzi în scrisoarea cătră el. «A fi început de la un dicționar, după a mea părere, nu era bine, căci erau să se adune câțiva neîncercați în limbă, și să pună niște pravili care ceilalți să le păzască în paguba lor, iar legiuitorii după o mai lungă experiență să se căiască de ceea ce au făcut, să schimbe dicționarul după ce lumea s-a învățat o dată rău, adică după ce a stricat pe biata tinerime, cu legiuirea lor ce eșită dintr-un cap fără judecată și experiență». Asemene idei sănătoase și înțălepte aveau o nespusă însămnătate pentru vremile acele în care limba română își căuta încă albia în care să curgă.” (ibidem, p. 249).

i) Despre un episod cu implicații lingvistice

Xenopol consemnează în ultimul volum al Istoriei sale o serie de încercări de suprimare a predării în limba română a cursului superior de la Academia Mihăileană. Astfel, reținem că în anul 1843 mai mulți boieri (influențați de ruși) îi cer lui Mihai Sturza să desființeze respectivul curs. Însă domnitorul înaintează solicitarea către adunarea obștească. Președintele acesteia, Alecu Ghica, „…ordonă să i se aducă înainte în camerile adunărei chiar, pe trei din cei mai buni elevi, spre a se convinge prin el însuși despre imputarea adusă limbii românești” (XIR, VI, p. 290).

Episodul (dincolo de marcarea unei victorii a românismului în școală) este unul dintre cele care îi dau satisfacția lui Xenopol de a crede că, într-o fază pre-pașoptistă, începeam să avem o limbă literară „competitivă”, aptă să exprime noțiunile tehnice. Cazul relatat este interesant și pentru că aduce o discuție despre diferența dintre cuvintele simple (ale limbii de zi cu zi) și termenii științifici (adesea, neologici): „Se înfățoșară elevii Teodor Codrescu, Emanoil Morțun și Emanoil Filipescu, care aveau toți trei câte o mică lucrare, doveditoare cum se poate reproduce în limba română orice știință și ideie. Președintele examinând acele scrieri, dădu peste câteva cuvinte tehnice, asupra cărora le făcu întrebare, cum de le-au introdus în scrierile lor, dacă nu cunosc derivările din limba elină? Elevii însă dovediră în chip satisfăcător nu numai că cunoșteau derivările și posedau cunoștința limbii eline; dar că se putea reproduce pe deplin în românește cugetările științifice. Dând președintele peste cuvântul afinitate [subl. aut.], boierii din opoziție care se adunase dimpreună cu toată camera în jurul președintelui, se aninară de acest cuvânt, susținând că elevii strică limba românească, neputând înțălege poporul un asemenea termin, pentru care ar fi trebuit pus cuvântul de înrudire [subl. aut.]. După o lungă discuție, elevii ajunseră a dovedi că cuvântul afinitate trebuie să fie înțăles de popor, care cunoaște cuvinte de fin, fină [subl. aut.], din care el se derivă; că acest cuvânt este mai potrivit decât acel de înrudire, pentru exprimarea noțiunei științifice, întrucât poate cuprinde în el și legătura dintre animale și plante, pe când terminul de înrudire s-ar referi mai restrâns numai la legăturile de familie ale omului. Proba ieșind în favoarea elevilor și a învățământului românesc, glasul opoziției amuți și partida progresistă putu scăpa în acel an școala românească de pericolul ce o amenința.” (ibidem).

Capitolul al III-lea. Stilul și discursul istoriei

1. Stilul și discursul științei in genere

Conceptul de «stil funcțional» vs conceptul de «discurs/text»

Referindu-se la stilistică în cea mai largă accepțiune a termenului, și anume ca studiu al limbii în acțiune ori ca cercetare a modului în care vorbitorii se folosesc de graiul lor într-o împrejurare sau alta, Ion Coteanu afirmă că o astfel de disciplină este obligatoriu funcțională, având un domeniu sincronic prin definiție. Altfel spus, obiectul acesteia îl constituie stilurile sau limbajele funcționale.

Dar ce sunt stilurile/limbajele funcționale? Într-un Dicționar general de științe ale limbii ele sunt definite astfel: „Varietăți ale limbii literare comune, diferențiate între ele prin funcția pe care o îndeplinesc ca mijloace de comunicare în sfere determinate de activitate.”. Autoarea articolului respectiv, Mihaela Mancaș, după ce face o trimitere la I. Coteanu, precizează că „fiecare stil funcțional totalizează un număr de procedee specifice, situate la toate nivelurile limbii”. În același timp, se apreciază că „stilurile funcționale au caracter istoric și își datorează apariția unor factori extralingvistici: evoluția culturală a societății, dezvoltarea diferitelor domenii de activitate care au impus fixarea unor limbaje specializate”.

Într-adevăr, raportarea trebuie făcută la I. Coteanu, care definise și caracterizase limbajul specializat în felul următor: „Înțelegem aici prin limbaj un sistem lingvistic mai mult ori mai puțin specializat în redarea conținutului de idei specifice unei activități profesionale, unuia sau mai multor domenii din viața social-culturală, cum sunt arta literaturii, știința și tehnica, filozofia, critica literară și artistică, istoria, viața familială etc., care, toate, au, ori tind să aibă, cuvinte, expresii și reguli proprii de organizare, rezultate din diverse restricții impuse limbii.”.

Din cele spuse de lingvistul bucureștean, remarcăm, printre altele, și luarea în considerație a istoriei ca domeniu al vieții social-culturale. Să însemne acest lucru că I. Coteanu avea în vedere și un limbaj specific istoriei? Vom constata mai târziu că, într-adevăr, se gândise la așa ceva (vezi infra, 3.1.). De altfel, admițând că domenii precum cele enumerate mai sus au (sau tind să aibă) o manieră proprie de exprimare, Coteanu nu făcea altceva decât să aplice la stilistică (analogic, bineînțeles) un dicton preluat din biologie: „«funcția creează organul», căci o destinație specială și constantă transformă limba în limbaj”.

În ceea ce privește realizarea concretă a stilului, punerea sa în act, se admite, de obicei, că aceasta este reprezentată de discurs sau de text. Totuși, în științele limbajului, cei doi termeni nu sunt pe deplin sinonimi (deși există cercetători care îi folosesc fără diferențiere, considerându-i interșanjabili). Discursul ar fi, mai degrabă, realizarea limbii în acțiune, în desfășurare, în timp ce textul ar constitui realizarea respectivă în formă încheiată, ca produs.

Pe urmele lui Roman Jakobson, I. Coteanu „împacă” cei doi termeni, utilizând un singur termen, însă altul: mesajul. Modul în care lingvistul român caracterizează realitatea desemnată de acesta din urmă în raport cu stilul funcțional merită amintit integral, de aceea ne permitem să cităm in extenso descrierea în cauză: „Aspectul concret, limitat și particular al stilului este mesajul. El se caracterizează prin trei trăsături specifice:

1. Este în genere o suită de propoziții și de fraze coerente, integrate într-un tot.

2. Are început și sfârșit (nici limba, nici stilul nu au o desfășurare finită în timp).

3. Este concretizarea unei structuri lingvistice derivate numită stil.

Potrivit cu aceste caracteristici, mesajul se ordonează prin coerența conținutului său. El reprezintă, prin urmare, o unitate de structură cu reguli de segmentare asemănătoare celor utilizate la descompunerea altor unități lingvistice.

Din faptul că este un tot coerent, cu un început și un sfârșit, rezultă și interpretarea lui curentă când se vorbește, de exemplu, despre mesajul unei opere.

Lungimea mesajului variază de la un enunț până la o operă întreagă. […] Un mesaj poate fi deci un roman, o nuvelă, o baladă, o poezie lirică etc., dar și o parte a lor, având dimensiunea decisă numai de coerența conținutului. […] Prin urmare, o operă se subdivide în mesaje parțiale. Ele nu reprezintă, cum am fi tentați să credem, ideile principale din operă, ci expresia oricăror idei din operă.”.

1.2. Clasificări ale stilurilor funcționale și încadrarea stilului științific

Numărul stilurilor funcționale diferă în funcție de criteriile luate în considerație de fiecare cercetător în parte. În cazul limbii române literare, este recunoscută îndeobște existența a trei stiluri funcționale: beletristic (artistic), științific și juridic-administrativ. De-a lungul timpului (de la începutul secolului al XX-lea, când Școala de la Praga a pus în circulație conceptul) au fost propuse și alte varietăți care nu au întrunit însă consensul tuturor specialiștilor (fie nu erau suficient individualizate, fie erau încadrabile, ca subtipuri, în celelalte limbaje funcționale). La noi, unii lingviști au luat în discuție și stiluri precum: publicistic (Paula Diaconescu, Dumitru Irimia), familiar sau colocvial (Iorgu Iordan, Constant Maneca), oratoric (Iorgu Iordan, Paula Diaconescu), epistolar și telegrafic (Lidia Sfârlea).

i) După I. Coteanu, toate variantele funcționale s-ar reduce, la rigoare, la opoziția dintre artistic/non-artistic. Comparate, cele două categorii de limbaje ar avea următoarele trăsături:

I. Stilul artistic – 1) limbaj conotativ; 2) caracter individual; 3) unicitate și inovare a expresiei; 4) bogăție lexicală, din punct de vedere statistic; 5) sensuri multiple ale aceluiași cuvânt, contextual variabile;

II. Stilurile non-artistice – 1) limbaj denotativ; 2) caracter colectiv; 3) expresie caracterizată prin utilizarea unor formule și construcții mai mult sau mai puțin fixe, repetabile la nivelul colectivității vorbitorilor; 4) concentrație lexicală, din punct de vedere statistic; 5) sensuri unice ale cuvântului, independente (sau cât mai puțin dependente) de context.

ii) După Dumitru Irimia, stilurile funcționale „se întemeiază pe mesaje specializate în legătură cu tipuri specifice de cunoaștere și comunicare”. Din această perspectivă, pot fi considerate distincte următoarele stiluri

stilul beletristic (popular și cult), ce corespunde cunoașterii și comunicării de tip artistic;

stilul științific, corespunzând cunoașterii și comunicării științifice;

stilul religios, corespunzător cunoașterii și comunicării de natură religioasă;

stilul publicistic, corespunzând transmiterii cunoașterii prin mass-media;

stilul juridico-administrativ, ce corespunde comunicării dintre individ și instituțiile de organizare a societății.

La rigoare, consideră D. Irimia, se poate vorbi de un nivel prim (cuprinzând stilul științific, stilul beletristic și stilul religios) și de un nivel secund de desfășurare a procesului de cunoaștere (în care își construiesc profilul specific stilul publicistic și stilul juridico-administrativ).

iii) Recentă este reproiectarea, într-o încercare de sinteză, a structurii stilurilor funcționale realizată de Stelian Dumistrăcel. În circumscrierea acestora, cercetătorul pornește de la distincțiile operate de trei mari înaintași: Aristotel, Ion Heliade Rădulescu și Karl Bühler. Rezultă, în baza relației dintre „funcții” (după Bühler – denotarea, manifestarea și apelul), „uzuri” (după Aristotel – uzul științific, cel poetic și cel practic), respectiv „limbi” (după Heliade Rădulescu – „limba științei sau a duhului”, „limba inimei sau a simtimentului” și „limba politicii”), numai trei stiluri funcționale: stilul tehnico-științific, stilul beletristic (acceptate de toți specialiștii) și stilul comunicării publice și private.

Relația „funcții” – „uzuri” – „stiluri”

Sursa: Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic, p. 44

1.3. Caracterizarea stilului științific

O caracterizare a stilului științific ce pune accentul mai ales pe terminologia/terminologiile aferente acestuia descoperim la autoarele DGȘL: „stilul științific este caracterizat prin terminologii specifice diverselor domenii de cercetare (matematică, medicină, fizică, dar și arheologie, istorie, istorie literară, discipline mai puțin riguroase în alcătuirea terminologiilor), printr-o structură sintactică proprie și, în planul expunerii, prin faptul că uzează de raționamente (în opoziție cu imaginea artistică și cu limbajul figurat)”.

Interesantă și utilă este și modalitatea în care Dumitru Irimia caracterizează stilul științific din perspectiva funcțiilor limbajului și a raportului dintre limbă, gândire și realitate: „Prin funcția referențială, limba trece lumea extralingvistică – situată între existența ei obiectuală, perceperea și conceptualizarea ei, prin raportul limbă ↔ gândire – în lumea lingvistică a semnului denominativ (unități lexicale) și a structurii predicaționale (enunțuri sintactice). Terminologia științifică (la nivel lexical) și structurarea logică a predicației (la nivel sintactic) reprezintă modul și mijloacele specifice de conceptualizare”.

În textul științific, zona reflexivității/expresivității individuale tinde spre zero, reducându-se la maxim modalizarea afectivă a planului semantic al unităților denominative, dar și a desfășurării predicației. În același timp, prezența masivă a neologismelor în fondul principal terminologic (strat lexical marcat intelectual) și modelele morfo-sintactice ale textului științific reprezintă o dovadă a constituirii și dezvoltării profilului acestui stil funcțional prin întrebuințarea scrisă a limbii naționale în condițiile predominării dimensiunii raționale a ființei umane și a subordonării riguroase față de normele limbii literare.

Mai mult decât atât, „chiar varianta orală (dezvoltată la congrese, colocvii, dezbateri științifice) sau varianta didactică (orală/în scris, dezvoltată în învățământ; în scris și prin «știință popularizată») se păstrează între determinările normative ale limbii de cultură”. Pe de altă parte, însă, „universalitatea și obiectivitatea cunoașterii științifice impun dezvoltarea unui raport de complementaritate în structurarea textului științific între actualizarea sistemului limbii și actualizarea altor sisteme de semne – simboluri matematice, fizice etc., care rămân în esență incompatibile cu oralitatea”.

1.3.1. Trăsături relevante ale stilului științific

La Gheorghe Constantinescu-Dobridor întâlnim o caracterizare sintetică a stilului științific atât din perioada în care se formează și activează A.D. Xenopol, cât și din fazele anterioară și ulterioară activității istoricului. O reproducem integral, deoarece, printre altele, descrie stilul funcțional și prin intermediul conceptului (antic) de «virtute/calitate stilistică» (precum claritatea, simplitatea etc.). Altminteri, descrierea în sine, după cum se observă, conține unele contradicții, reieșind, probabil, și din confuzia parțială pe care Constantinescu-Dobridor pare să o facă între «stil» și «discurs»: „[Stilul științific este un] stil funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea populară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc.”.

Nu este prea clar de ce autorul prezentării sintetice de mai sus plasează în același interval istoric (perioada 1830-1860), printre trăsăturile stilului științific, pe de o parte, „corectitudinea logico-gramatică”, pe de altă parte, „inversiunile”; de asemenea, pentru faza limbii actuale, nu este limpede la ce se referă Constantinescu-Dobridor când vorbește despre „asocieri de idei neașteptate” (acestea se produc în texte și nu în stilul propriu-zis) ș.a.m.d.

1.3.2. Problema terminologiei științifice

La rigoare, se pare că diferența specifică în cazul unui stil funcțional (cu atât mai mult când vine vorba de limbajul științific) este dată de terminologie: „Un limbaj profesional sau o terminologie va avea în vedere aspectele legate de domeniul de activitate reprezentat, de poziția socială a utilizatorilor acestui limbaj, de structura lui etimologică și de relațiile cu alte sectoare ale limbii.”.

O excelentă prezentare a specificului terminologiei în raport cu limbajul comun/obișnuit ne este oferită de E. Coșeriu. În viziunea acestuia, terminologia nu face obiectul semanticii structurale. Cea din urmă poate constata însă, ulterior, în ce măsură sunt/au fost utilizate de știință și tehnică structurile semantice deja date în limbi. Ar fi de o reală însemnătate – spune Coșeriu – dacă s-ar stabili modul în care filozofia utilizează astfel de structuri. Se declară uneori că Aristotel, Hegel sau Heidegger au știut să întrebuințeze eficient, pentru distincțiile lor filozofice, resursele limbii grecești sau ale limbii germane. Observația este corectă, numai că distincțiile respective nu sunt distincții semantice ale limbilor amintite, ele putând fi definite doar în relație cu uzul propriu celor trei filozofi: ceea ce se numește, de pildă, «limbajul lui Heidegger» este, lexicologic vorbind, parțial, limbă germană, parțial, terminologie filozofică generală și, parțial, terminologie specific heideggeriană.

Terminologiile prezintă interes mai ales din punctul de vedere al constituirii semnificanților lor (fiindcă semnificatelor specifice fac obiectul lingvisticii numite «externe» – în acest sens, studiile asupra terminologiei sunt, de fapt, contribuții ale lingvisticii la etnografie și la istoria culturii nelingvistice). Dacă se ia cazul lexicului „politic”, adică terminologia referitoare la noțiunile și instituțiile politice (de exemplu, termeni ca democrație, liberalism, socialism, constituție, partid, regim, guvern, parlament, revoluție, stat, politică etc.), se constată că această terminologie nu prezintă nimic specific din punct de vedere lingvistic: „Problemele sale, ca în cazul oricărei alte terminologii, sunt probleme de lingvistică istorică și de istorie pur și simplu, adică, în parte, probleme de semantică lingvistică și, în parte – și întâi de toate – , probleme de istorie a lucrurilor și a ideilor; a se examina cazul unor termeni cum ar fi constituție, parlament, liberalism etc., cuvinte romanice din punct de vedere material, dar al căror conținut ideologic – care determină folosirea lor în terminologia politică – provine în mare parte din Anglia.”.

1.4. Clasificări ale discursurilor/textelor științifice

Pornind, în principal, de la Ch. Morris, ce clasifică practicile semiotice din punctul de vedere al semnificației și al utilizării semnelor, Daniela Rovența-Frumușani încearcă o primă caracterizare a discursurilor, observând că: „Deși definiția fiecărui tip de discurs este corectă (discursul științific fiind preponderent designativ și informativ, cel fictiv, designativ și evaluativ [indirect] etc.), remarcăm eterogenitatea nivelului de generalitate la care se situează anumite discursuri; astfel, discursul logico-matematic, metafizic, juridic, moral, cosmologic sunt subcategorizări ale discursului științific, în timp ce discursul politic și cel de propagandă nu pot fi atât de net disociate”.

Luând în considerație și ideea multiplicării perspectivelor (din cadrul așa-numitului „relativism obiectiv”, adoptat de Morris în 1932), Rovența-Frumușani propune – în funcție de divizarea practicii sociale în câmpuri de referință – următoarele tipuri de discurs științific:

logico-matematic;

al științelor omului: juridic, etic, filozofic, psihologic, socio-economic, istoric, lingvistic;

al științelor naturii: fizic, chimic, biologic, geografic.

Totuși, cercetătoarea apreciază că „a vorbi la modul absolut de discursul chimic sau medical sau istoric este o utopie, realitatea fiind constituită dintr-o varietate de subtipuri care includ pe lângă conținutul mesajului o serie de parametri legați de situația comunicativă”.

În consecință, Daniela Rovența-Frumușani încearcă să stabilească și o tipologie a discursului bazată pe componentele instanței comunicative, ținând seama de canalul comunicării, relația locutor-enunț, relațiile între interlocutori. O astfel de clasificare ar fi pe deplin motivată, de vreme ce „comunicarea scrisă diferă esențial de cea orală; pe de altă parte, chiar în cazul comunicării orale, organizarea discursivă va fi substanțial modificată într-un experiment de laborator față de un congres internațional cu aceeași temă (circumscrierea termenilor, rolul implicitului etc.). Iar în cazul comunicării scrise, tipul de limbaj și de discurs va varia în funcție de natura receptorului (revistă pentru specialiști, revistă de vulgarizare sau coloanele științifice ale unui mare cotidian.”.

În cele din urmă, Rovența-Frumușani își exprimă convingerea că „fundamentarea unei tipologii discursive trebuie să combine criteriul noțional-referențial (câmpul de referință al practicii sociale) cu specificitatea discursivă la nivel enunțiativ (raportul locutor/interlocutor și poziția lor față de obiectul cunoașterii), cognitiv (este vorba de operațiile discursive tip definiție, explicație, clasificare ce structurează cunoașterea), argumentativ (discurs neutru /vs/ discurs polemic) și semiotic (alegerea, distribuția și articularea semnelor non-verbale).”. Ca atare, autoarea va opta pentru o clasificare tripartită operată conform criteriului enunțiativ, scindând discursul științific în:

discurs specializat, adresat specialiștilor domeniului în cauză;

discurs didactic;

discurs de vulgarizare,

întrucât „reprezentarea cunoașterii (gradul de complexitate a conceptualizării) depinde de performanța cognitivă a interlocutorului, mai exact de imaginea pe care și-o construiește locutorul despre cunoștințele, motivațiile, așteptările interlocutorului său”.

Această tipologie propusă de Rovența-Frumușani a fost acceptată și de alți lingviști români, bucurându-se de o anumită circulație mai ales în domeniul terminologiilor.

La rigoare, se poate vorbi nu de trei, ci de două tipuri de discurs, în funcție de calitatea receptorului, văzut fie ca „outsider”, fie ca „insider”: „Discursul didactic și de vulgarizare presupun un receptor «outsider» căruia i se inculcă sau transmite un corpus de cunoștințe, în timp ce discursul specializat implică un partener «insider» deținător al aceluiași «back-ground knowledge» ce se cere dezvoltat sau reexaminat.”.

Criteriul accesibilității discursive are un impact deosebit în ceea ce privește alegerea operațiilor cognitive și structurarea argumentativă: „Dacă discursul specializat se bazează pe construcții complexe ipotetico-deductive (adesea polemice), discursul didactic urmărește constituirea unei imagini finite, securizante a cunoașterii, tradusă printr-o preponderență descriptivă și definițională și modalitatea certitudinii. Sistemele semiotice non-lingvistice dețin în discursul vulgarizator un rol hotărâtor (de dublare a informației verbale pentru a facilita integrarea cunoștințelor și sistematizarea lor), în timp ce discursul de cercetare le instituie ca vizualizare adesea non-redundantă a cunoștințelor prezentate.”.

2. Metafora/analogia în știință

Într-un capitol din cartea sa, La început a fost metafora, Ștefan Avădanei tratează metafora științifică, pe care o încadrează între analogie și model. De la început, se afirmă că „marele joc al omenirii dintotdeauna a fost și este știința, iar istoria și filosofia științei oferă numeroase dovezi că acest joc a fost adesea unul metaforic”. Într-adevăr, se cunosc suficiente exemple de transfer de concepte și metode științifice din domeniul disciplinelor sociale în cel al disciplinelor exacte, după cum reciproca este și ea valabilă: științele „dure” împrumută frecvent structuri și modele celor umaniste. Paradigmele se intersectează, se substituie și se completează unele pe altele într-o asemenea măsură, încât pare îndreptățită opinia lui Ștefan Avădanei, potrivit căruia, „fiind prin definiție o modalitate de transgresare, metafora s-ar putea dovedi (dacă nu a și făcut-o deja), în diversele ei ipostaze, drept șansa și condiția interdisciplinarității”.

De altfel, despre necesitatea unei gândiri metaforice în cazul filozofului sau al omului de știință a vorbit însuși Aristotel. Apreciind în grad maxim „darul metaforelor”, Stagiritul declara: „Dintre toate, singur el nu se poate învăța de la alții, și e dovada unei fericite predispoziții: căci a face metafore frumoase înseamnă a ști să vezi asemănările dintre lucruri.” (Poetica, 1459a). Capacitatea de a vedea „asemănările dintre lucruri”, adică de a stabili analogii este deosebit de importantă și în știința modernă, analogia fiind considerată „o relație între două entități, procese, sau orice altceva care permite elaborarea de deducții privitoare la unul sau una dintre ele, de obicei aceea despre care se știe mai puțin, în baza a ceea ce știm despre cealaltă”. Și comparația este tot o specie a metaforei, și nu invers, cum s-a încetățenit prin intermediul manualelor școlare, unde se afirmă (pe urmele lui Quintilian) că metafora este o comparație prescurtată. La rigoare (și lucrul acesta l-a expus foarte bine Aristotel în Retorica, III, 4, 1406 b), comparația este o metaforă dezvoltată.

Importanța metaforei pentru discursul științific este subliniată și de Daniela Rovența-Frumușani, care (pe linie semiotică, pornind de la Ch.S. Peirce) o consideră „al treilea tip de iconicitate”, celelalte două tipuri de iconicitate fiind imaginea și diagrama. De altminteri, această cercetătoare stabilește și un paralelism între triada imagine/diagramă/metaforă și triada discursivă: text de vulgarizare/didactic/specializat: „textul de vulgarizare este preponderent figurabil: fotografii, desene, ceea ce asigură motivația în abordarea sa; textul didactic este preponderent diagramatic pentru a asigura înțelegerea și memorarea datelor inculcate; textul specializat este metaforic (cf. metafore grafice) și simbolic”.

Mai departe, Daniela Rovența-Frumușani observă că, spre deosebire de imagine (bazată pe o analogie substanțială) și de diagramă (bazată pe o analogie relațională), metafora se întemeiază pe un alt gen de paralelism. Dacă, până nu demult, metafora interesa îndeobște retorica și lingvistica, cercetările recente au deplasat metafora în spațiul epistemologic: „Metafora și-a încheiat rolul de «mit poetic», pentru a deveni un principiu explicativ în știință, precum și o componentă a limbajului cotidian”. Diferența dintre metafora științifică și metafora poetică este una esențială. Cea dintâi este o metaforă „magistrală”, având ca scop informarea (didactică), lămurirea, acțiunea de convingere, în vreme ce metafora poetică este idiomatică, având un caracter original, individual prin excelență și înscriindu-se în zona conotativă a discursului literar. Din contră, metafora științifică are un caracter general și convențional, subordonându-se dimensiunii denotative a limbajului.

Dintre cele prezentate sau discutate de Rovența-Frumușani în legătură cu metafora științifică, ne mai rețin atenția două probleme:

identificarea celor trei niveluri de generalitate a metaforei și

distincția dintre metafora nominală și metafora verbală.

Astfel, la punctul a) se vorbește despre: „metafora generală (aparținând discursului științific de orice natură: «rădăcină», «izvor», «sferă», «drum», «cerc»), metafora standard (aparținând unei practici științifice particulare: «groapă de potențial», «barieră de potențial», «efect tunel» etc. în fizica nucleară) și metafora individuală (analogie momentană, efect al unei opțiuni stilistice aparținând unui anume autor într-un anumit context)”.

Cât despre b) problema incidenței metaforei (nivelul cuvântului sau nivelul enunțului?), autoarea afirmă: „Metafora nominală fixează conceptul, în timp ce metafora verbală explicitează procesul, situându-se astfel la nivelul enunțului”.

Reflecțiile și distincțiile lui Lucian Blaga despre metafora din poezie (și din limbajul comun) se pot dovedi utile și în cazul analogiilor/metaforelor din știință. Merită amintite câteva dintre acestea:

a) Despre metafora plasticizantă: „Metafora plasticizantă reprezintă o tehnică compensatorie, ea nu e chemată să îmbogățească faptul, la care se referă, ci să completeze și să răzbune neputința expresiei directe, sau, mai precis, să facă de prisos infinitul expresiei directe.” (ex.: cicoarea ochilor) ; „Metaforele plasticizante nasc din incongruența fatală dintre lumea concretă și lumea noțiunilor abstracte.”.

b) Despre metaforele revelatorii: „Metaforele revelatorii sunt destinate să scoată la iveală ceva ascuns, chiar despre faptele pe care le vizează. Metaforele revelatorii încearcă într-un fel revelarea unui «mister», prin mijloace pe care ni le pune la îndemână lumea concretă, experiența sensibilă și lumea imaginară.” . De exemplu, numind moartea „a lumii mireasă” și dispariția lui „o nuntă”, ciobanul din Miorița revelează o latură ascunsă a morții. În viziunea lui Blaga, metafora este chemată 1) fie „să compenseze insuficiențele expresiei directe pentru un obiect”, 2) fie „să reveleze laturi și semnificații ascunse, reale sau imaginare, ale unui obiect.”. Când nu îndeplinește niciuna dintre cele două sarcini, metafora poate fi „un joc agreabil”, însă rămâne unul gratuit, căruia îi lipsește „o justificare mai adâncă”.

Vom vedea, în partea a II-a a lucrării noastre, că bogatul inventar al metaforelor (în sens larg, incluzând și comparațiile) cules din Istoria lui Xenopol se situează între cele două tipuri de metafore teoretizate și ilustrate de Blaga sau, altfel zis, marele istoric creează analogii încadrabile atât într-o clasă, cât și în cealaltă.

3. Despre cum trebuie scrisă istoria

Modul în care se scrie (sau ar trebui scrisă) istoria pune mai multe probleme. La rigoare, acestea se pot reduce la două:

a) Modul în care a fost privit și tratat, de-a lungul vremii, însuși obiectul istoriei (problemă de conținut);

b) Modul în care a fost redată/transmisă istoria ca text (problemă de expresie), aici interesând chestiuni precum timpurile verbale utilizate, virtuțile stilistice specifice, strategiile/tradițiile textuale întrebuințate etc.

Despre problema de conținut am discutat deja, în legătură cu unele aspecte. Ar mai fi, poate, de subliniat faptul că în cursul istoriei propriu-zise (ca devenire a omului) au existat mai multe păreri despre ceea ce este sau despre ceea ce ar trebui să facă istoria.

R.G. Collingwood, în cartea sa, The Idea of History, trece în revistă diferitele moduri în care s-a făcut istorie/istoriografie, începând de la primele documente scrise care ne-au parvenit de la antici și până în perioada modernă. Istoricii moderni – spune Collingwood – concep istoria drept: (i) o știință sau o modalitate de a răspunde la întrebări (ii) preocupată de acțiunile omenești din trecut, (iii) realizată prin interpretarea dovezilor (iv) în scopul autocunoașterii omenești. Dacă ne uităm în urmă la felul în care înțelegeau să facă istorie sumerienii, de pildă, atunci vom observa că, în realitate, metoda lor nu avea nimic în comun cu metoda istorică. Ei făceau, de fapt, teologie, și nu istorie, nerespectând, în definitiv, niciuna dintre cele patru cerințe incluse de Collingwood în corpul definiției de mai sus.

Fără să mai insistăm asupra diverselor concepții care au stat la baza investigațiilor istorice de la origini până în prezent, precizăm doar că punctul de cotitură care a dus la constituirea istoriei ca disciplină autonomă a fost momentul în care s-a trecut de la maniera strict factologică a istoriografiei la maniera interpretativă a istoriei.

În ceea ce privește latura de expresie a istoriei, vom avea în vedere, în cele ce urmează, distincția de care ne-am ocupat încă de la începutul acestui capitol, adică, pe de o parte, stilul (mai bine zis, limbajul) funcțional al istoriei, iar, pe de altă parte, discursul aferent acestuia.

3.1. Limbajul funcțional al istoriei

În cazul culturii noastre, Ion Coteanu plasează apariția limbajului istoriei chiar la începuturile limbajului științific in genere. În considerațiile sale, lingvistul român pornește de la ideea că știința este, în ultimă instanță, „o sumă de reguli prin care se constată și se stabilește cum și de ce lucrurile și fenomenele se leagă între ele”. De vreme ce toate observațiile și ipotezele (mai mult sau mai puțin complicate) derivă din aceste două întrebări fundamentale („cum?” și „de ce?”), atunci trebuie admis că știința există încă din cele mai vechi faze de dezvoltare a omenirii, așadar, că ea are o istorie (indiferent de faptul că primele forme de manifestare erau stângace, naive sau inexacte). De aici, o primă premisă: „dacă știința are o istorie, și limbajul ei trebuie să aibă una, fie că rămâne în urmă sau o ia înainte”. Și, mai departe, ca o consecință firească, se impune constatarea că „nu se poate caracteriza limbajul științific al unei epoci fără a avea o idee, chiar sumară, dacă altfel nu este cu putință, despre stadiul cunoștințelor tehnico-științifice ale vorbitorilor unei limbi în acea perioadă”.

Din diverse motive, I. Coteanu apreciază că începuturile limbajului științific scris pot fi aflate la noi în lucrările de istorie, în unele acte diplomatice sau în cronici, numai că includerea în limbajul științific a modului în care erau redactate cronicile – și aceasta ar fi cea de-a doua premisă a lingvistului bucureștean – necesită unele lămuriri. Nu este vorba de simpla istoriografie, ce se rezumă la o înșiruire de evenimente, ci de istoria văzută deja ca știință, capabilă să relaționeze respectivele evenimente și să le explice. În plus, I. Coteanu are în vedere faptul că autorii de scrieri istorice, din dorința de a-și fundamenta judecățile pe date cât mai exacte și mai amănunțite, prezintă în textele lor calitatea preciziei (condiție sine qua non în orice activitate științifică).

Întrucât istoria însemna pentru cei vechi nu doar ceea ce s-a întâmplat, ci și ceea ce s-ar putea întâmpla (servind „de învățătură și de orientare politică”), devine evident de ce „ea apare ca principala știință în perioadele de început ale scrisului în limba română”. Desigur, în operele primilor cronicari nu asistăm întotdeauna la un discurs istoric în stare pură, adică respectând toate exigențele genului: sunt frecvente digresiunile de natură religioasă / teologică, alunecările spre literatură (când informația este suplimentată prin fantezie), laolaltă cu inserările de limbaj juridic (când discuția se îndreaptă spre latura juridică a chestiunilor consemnate). Lipsa de omogenitate se vădește și în terminologie, primele lucrări de istorie neavând o terminologie specifică, ci una împrumutată (și, eventual, adaptată) din alte stiluri ale limbii. Observația nu trebuie să ne mire, dat fiind caracterul enciclopedic (sau, cel puțin, tendința spre enciclopedie) a(l) acestei discipline, deprinsă să se miște într-un orizont de cunoștințe și de idei atât de larg.

În aceste condiții, se pune întrebarea dacă „se mai poate spune că ea [= istoria] are efectiv un limbaj al ei sau nu face decât să-și alinieze exprimarea la aceea prin care se formulează în genere stadiul cunoștințelor dintr-o epocă sau alta”. I. Coteanu alege să răspundă la întrebare negând (ca exercițiu de gândire), în prima instanță, caracterul autonom al unui limbaj al istoriei: „Admițând că ipoteza din urmă s-ar confirma întru totul, ar trebui să se vadă dacă printre celelalte limbaje mai este vreunul cu aceleași calități și funcții [subl. n. N.M.]. Dacă nu mai este, atunci limbajul istoriei, având locul său în sistemul funcțional al limbii, este o unitate lingvistică și urmează să fie cercetat în consecință”. Convingerea lui I. Coteanu este că el nu se confundă cu celelalte limbaje, deoarece:

• limbajul juridico-administrativ, deși se apropie de cel istoric în fazele incipiente ale acestuia, are ca obiect un anumit aspect al relațiilor sociale, relații pe care, însă, le exprimă static, și nu în desfășurarea lor temporală;

• limbajul artei literare are ca scop fundamental crearea de lumi imaginare;

• limbajul filozofic are menirea de a expune în formulări adecvate legile care guvernează natura și societatea (chiar dacă istoria obligă, în cazul fundamentării afirmațiilor și analizelor sale, la cunoașterea legilor sociale).

Prin urmare, concluzia lui Coteanu este aceea că „limbajul istoriei se organizează în conformitate nu numai cu obiectul de studiu al istoriei, ci și cu metodele ei, care sunt științifice”. Din perspectiva din care cercetătorul bucureștean examinează lucrurile, nu prezintă importanță caracterul adesea interdisciplinar al acestei discipline, adică faptul că istoria bine făcută apelează la sociologie, economie politică, psihologie socială, studiul relațiilor juridice etc., fiindcă toate acestea sunt auxiliare ce se subordonează scopului său fundamental.

În schimb, odată determinat specificul disciplinei istorice și al limbajului corespunzător, este subliniată – și observația ni se pare de mare însemnătate – necesitatea încadrării istoriei într-o clasificare (plauzibilă) a științelor: „Este necesar totodată să se țină seama și de gruparea în mare a științelor. Unele au ca obiect societatea și omul ca membru al ei – științele sociale și umaniste; altele se ocupă de natură și de om ca parte a naturii – științele naturale și științele tehnicii de exploatare a naturii [subl. n. N.M.], inclusiv matematica, a cărei plasare în această serie se bazează pe o idee pragmatică ușor de înțeles.”. Importanța acestor distincții pentru cercetarea stilurilor funcționale rezidă în aceea că fiecărei mari clase/grupări de științe îi este proprie o anumită formă de expresie. Astfel: „Științele din prima categorie cultivă un mod de exprimare, pe când cele din a doua categorie cultivă alt mod. În cazul acestora din urmă specializarea se accentuează din ce în ce mai mult, potrivit cu adâncirea diviziunii muncii sociale. Limbajul tehnico-științific reflectă acest proces printr-o terminologie din ce în ce mai bogată și mai precisă, prin stabilirea unor reguli de expunere din ce în ce mai simple, în care preocuparea esențială este de a elimina din fraze și propoziții tot ce duce la încetinirea sau ocolirea celui mai scurt demers spre concluziile raționamentului științific.”.

După cum se vede, clasificarea de mai sus s-a făcut în funcție de obiectul delimitat și supus cercetării. Natura aparte a discursului istoriei se explică, așadar, prin natura aparte a obiectului său: „Expunerea istoriei este tributară drumului parcurs de evenimente, iar acestea, nerepetându-se niciodată în același fel, nu se pot transpune în scheme formalizate, cum se întâmplă frecvent cu datele din științele care au ca obiect general natura și exploatarea ei.”. Clasificarea în cauză este cu atât mai utilă în momentul în care remarcăm că „despărțirea științelor în categoriile de mai sus se reflectă în evoluția lor la noi în sensul că cele care privesc sub o formă sau alta socialul se concretizează și în scris încă din secolul al XVII-lea, pe când științele naturii și ale exploatării ei fac acest lucru abia în ultima parte a secolului al XVIII-lea, dar mai cu seamă în secolul al XIX-lea.”.

3.2. Discursul istoriei

Într-o lecție (din 1897) menită să definească „frumusețea în scrierea istoriei”, discipolul cel mai însemnat al lui A.D. Xenopol, Nicolae Iorga, susținea că „într-o operă istorică sunt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintâi determină soliditatea și adevărul, celelalte frumusețea”. Aceste exigențe ale redactării textului istoric erau cunoscute de foarte multă vreme; parțial, încă din vremea lui Lucian din Samosata (aprox. 125-180 d.Hr.), care a și lăsat o lucrare intitulată Cum trebuie scrisă istoria. Cei vechi numeau «organizarea» în cauză oikonomia, iar «stilul», lexis. Interesul nostru se va îndrepta mai ales asupra celui din urmă.

3.2.1. Organizarea și virtuțile „stilistice” ale discursului istoric

Într-o disertație referitoare la jurnalism (De relationibus novellis/Despre relatările jurnalistice), dar plecând de la istorie și, îndeosebi, de la narațiunea specifică acesteia, pe care o lua ca bază de comparație pentru discursul știrilor, tânărul medic german Tobias Peucer amintea în ce constau, în viziunea anticilor, cele două elemente care, după N. Iorga, ar constitui „frumusețea” operei istorice. Modelul era oferit de vechea retorică (prin Cicero, bunăoară) și de Lucian din Samosata, care a elaborat un adevărat „îndreptar” pentru cei care alcătuiau istorii.

Este surprinzător cât de bine sistematizează Peucer toată această problematică a organizării și a virtuților stilistice în numai trei paragrafe. Mai întâi, el precizează distincția în cauza: „§XX. Dacă se cercetează forma relatărilor de acest fel, ea este variată. Vorbind în general, ea constă totuși în oikonomia și lexis, din moment ce în această formă de obicei este constituit, de altfel, corpul istoriei. Oikonomia privește ordinea și aranjarea relatării faptelor, lexis se referă la limba și stilul potrivit faptelor.”.

Apoi, Peucer tratează problema «organizării»: „§XXI. Dar în ceea ce privește oikonomia – organizarea <materialului>, ea pare să depindă foarte mult de natura subiectului tratat. Căci sunt expuse fie mai multe subiecte de diferite feluri, fie unul singur. În cadrul expunerii subiectelor, ordinea este arbitrară, deoarece între evenimentele petrecute în locuri, timpuri și moduri diferite nu există nicio legătură. De aceea se respectă ordinea pe care o dictează întâmplarea. Dar în cazul unui singur și unic subiect trebuie respectată neapărat ordinea care este firească. […] În cazul altor povestiri trebuie, de asemenea, avute în vedere cele șase elemente cunoscute de care întotdeauna, de regulă, se ține seama: autorul, acțiunea, cauza, modul, locul și timpul.”.

În fine, impunând relatărilor jurnalistice exigențele de redactare specifice narațiunii istorice, Peucer prezintă calitățile care asigură cel mai convenabil «stil»: „§XXII. Lexis-ul – exprimarea sau stilul – știrilor nu trebuie să fie nici retoric, nici poetic, fiindcă stilul retoric îl îndepărtează pe cititorul dornic de știri, iar cel poetic îl răscolește și nici nu expune suficient de clar evenimentul. De fapt, povestitorul, ca să încânte, vrea să fie imediat înțeles. Cf. Cicero, Despre orator, cartea a II-a. El ajunge la acest rezultat dacă folosește un limbaj în parte curat, în parte clar și succint. Cicero recomandă acest lucru în lucrarea sa Brutus: «În istorie, spune el, nimic nu este mai dulce decât concizia clară și corectă» [Brutus, 262, nota lui T.P.]. Așadar, trebuie evitate cuvintele neclare și o topică încâlcită. Asupra acestui lucru atrage atenția și Lucian în Cum trebuie scrisă istoria: «Primul scop al limbii folosite de acesta (istoricul) este acela de a relata cât mai exact evenimentele și de a le expune cât mai clar cu putință, folosind nici cuvinte de neînțeles, nici cele ieșite din uz, nici cele rostite în piețe ori prin cârciumi, ci doar acele cuvinte înțelese de mulțime și lăudate de oamenii învățați» [Lucian, 44, nota lui T.P.].”.

De-a lungul timpului, istoricii au respectat, mai mult sau mai puțin, aceste principii „stilistice” transmise de tradiție, care le erau cunoscute și istoricilor români.

3.2.2. Problema verbului în scrierea istorică

i) Timpul reflectat în/prin limbaj (după Eugeniu Coșeriu)

Ocupându-se de relația dintre timp și limbaj, E. Coșeriu consideră că, la rigoare, nu este vorba de un singur raport unic și reciproc între cele două realități, ci, de fapt, de o serie întreagă de raporturi multiple și complexe, care sunt de cel puțin trei tipuri: „În primul rând, limbajul, ca fapt real, este cufundat în timp: ca oricare alt fapt al realității, se întâmplă (și se desfășoară) în timp. În al doilea rând, limbajul semnifică și reprezintă timpul și structura sa așa cum este conceput intuitiv, nu mai puțin de cum structurează întreaga experiență umană și toată «lumea» ca obiect care poate fi gândit, lume construită, ba chiar creată de om tocmai cu ajutorul limbajului. În al treilea rând, limbajul numește «timpul lucrurilor», adică situează și ordonează în timp lucrurile și evenimentele. La aceste raporturi, să zicem așa «de natură pozitivă», se adaugă un tip negativ: omul se folosește de limbaj în general și de discurs în special – adică de forma individuală a limbajului însuși – chiar pentru a refuza timpul, pentru a căuta să-l domine sau de-a dreptul pentru a ieși din timp.”.

Acestea fiind zise, Coșeriu trece apoi la discutarea celor patru aspecte dintr-o perspectivă preponderent filozofică (sau de filozofie a limbajului). În legătură cu tema fixată, pe noi ne va interesa aici, mai cu seamă, cel de-al treilea aspect al problemei, adică „timpul ca poziție în timp, «spusă» de limbajul însuși”. După ce trece în revistă o serie de păreri, savantul de origine română apreciază că „timpurile verbale nu desemnează timpul cronologic sau «absolut», «timpul calendaristic», ci timpul relativ, considerat din perspectiva vorbitorului și din punctul de vedere al momentului vorbirii”. Mai mult decât atât, referindu-se la limbile romanice, Coșeriu afirmă că, în sistemul verbal al acestora, se disting net două planuri temporale:

a) planul actual (al faptelor „efective”, constituit din prezent, din trecutul „depărtat” și viitor, cu subdiviziunile lor);

b) planul inactual (pe care se plasează evenimentele „într-un fel diminuate, în realitatea lor, sau în «efectivitate» [de exemplu, pentru că ele constituie numai fundalul faptelor despre care se vorbește, sau pentru că se prezintă ca neîntâmplate, ca ipotetice, ca incerte, ca dependente de anumite condiții etc.])”.

Mai extragem din studiul lui Coșeriu și o altă observație valabilă pentru limbile romanice: imperfectul constituie, în toate aceste limbi, centrul și timpul general sau neutru al planului inactual; el este, așadar, nu un autentic timp al trecutului, ci, mai curând, un fel de prezent al inactualului.

În acest cadru general trasat de Coșeriu cu privire la problema raportului timp – limbaj, putem introduce o serie de considerații referitoare la relația dintre timpuri (văzute din perspectivă gramaticală) și narațiunea istorică.

ii) Contribuția lui Émile Benveniste

În studiul Relațiile temporale în cazul verbului francez, Émile Benveniste își propune să demonstreze că organizarea timpurilor (din limba franceză îndeosebi) se face în baza unor principii complexe, însă mai puțin evidente. El susține că „timpurile verbului francez nu sunt utilizate ca membri ai unui sistem unic, ci se distribuie în două sisteme distincte și complementare. Fiecare dintre ele conține doar unele din aceste timpuri verbale; amândouă se utilizează concurent și rămân la dispoziția locutorului.”. Cele două sisteme prezintă o deosebită importanță și pentru cercetarea noastră, întrucât – după părerea lingvistului francez – ele „pun în evidență două planuri diferite de enunțare, pe care le vom distinge ca fiind cel al narațiunii și cel al discursului [subl. lui É.B.].”.

Mai departe, É. Benveniste se ocupă de „enunțarea istorică” (redusă, în prezent, la exprimarea scrisă), ce caracterizează evocarea evenimentelor trecute. Cei trei termeni-cheie care trebuie reținuți în acest caz ar fi «narațiune», «eveniment», «trecut». Specialistul francez consideră că planul istoric al enunțării „se manifestă prin introducerea unei delimitări specifice pentru cele două categorii verbale ale timpului și persoanei luate împreună”. De aceea, el va defini și va descrie narațiunea istorică drept „modul de enunțare care exclude orice formă lingvistică «autobiografică». Istoricul nu va spune niciodată eu sau tu și nici aici sau acum, deoarece nu va împrumuta niciodată aparatul formal al discursului, care constă în primul rând în relația de persoană eu / tu. Prin urmare, nu vom înregistra, într-o narațiune istorică urmată cu strictețe, decât forme de «persoana a 3-a»”.

În ceea ce privește câmpul expresiei temporale, se apreciază că enunțarea istorică admite trei tipuri: „aoristul (= perfect simplu sau perfect definit), imperfectul (inclusiv forma în –rait numită condițional), mai-mult-ca-perfectul. Se mai poate adăuga, în anumite condiții, un timp perifrastic ca substitut al viitorului, numit prospectivul. Prezentul este exclus, cu excepția – foarte rară – a prezentului atemporal de tipul «prezentului din definiție».”. Pentru a dovedi și ilustra cele spuse, Benveniste oferă trei ample citate, ca exemple de narațiune, luate la întâmplare. Se observă imediat că, atâta vreme cât narațiunea curge firesc, ea se construiește pe baza unei triple relații temporale: aorist, imperfect, mai-mult-ca-perfect. Dacă autorul ar rămâne fidel calității sale de istoric, atunci el nu ar trebui să accepte „elemente străine narațiunii evenimentelor (discurs, reflecții, comparații)”. La rigoare, „nici nu mai există narator. Evenimentele sunt introduse în ordinea în care s-au produs, pe măsură ce se conturează în orizontul istoriei. Aici nimeni nu vorbește; evenimentele par să se relateze pe ele însele. Timpul fundamental este aoristul, timp al evenimentului în afara persoanei naratorului.”.

În acest punct, reputatul savant francez revine asupra planului discursului, tratându-l pe larg. El avertizează că termenul discurs trebuie luat în accepția cea mai largă: „orice enunțare [de acest tip] presupune existența unui locutor și a unui auditor, iar primul dintre ei are intenția de a-l influența pe celălalt într-un mod sau altul”. Cu alte cuvinte, „este vorba în primul rând despre diversitatea discursurilor orale de orice fel și de orice nivel, de la conversația cea mai obișnuită la discursul cel mai cizelat; dar și despre cantitatea de scrieri care reproduc discursuri orale sau care își împrumută de la acestea structura și scopul: corespondența, memoriile, teatrul, lucrările didactice, pe scurt, toate genurile în care cineva se adresează cuiva, se enunță ca locutor și se organizează ceea ce spune în categoria persoanei.”.

Ceea ce deosebește radical discursul de narațiunea istorică este alegerea timpurilor verbale: „Discursul utilizează liber toate formele personale ale verbului, în aceeași măsură eu/tu și el”. Spre deosebire de narațiunea istorică, în care persoana a 3-a nu se opune alteia (înregistrându-se, de fapt, „o absență a unei persoane”, întrucât naratorul nu intervine deloc), în discurs vorbitorul opune o non-persoană el unei persoane eu/tu. În același timp, „registrul timpurilor verbale este mult mai larg în cazul discursului: practic toate timpurile sunt posibile, cu excepția aoristului[], alungat astăzi din planul enunțării și reprezentând forma specifică istoriei. Trebuie amintite, în primul rând, cele trei tipuri fundamentale ale discursului: prezentul, viitorul și perfectul, toate trei excluse din narațiunea istorică (cu excepția mai-mult-ca-perfectului). Imperfectul este comun ambelor planuri.”.

Mai observă Benveniste că, în practică, se trece spontan de la planul narativ la cel discursiv și că în cadrul unei narațiuni istorice poate fi inserat un discurs, ori de câte ori istoricul fie reproduce cuvintele unui personaj, fie intervine el însuși pentru a comenta/judeca evenimentele relatate. În aceste situații, „se trece la un alt sistem temporal, cel al discursului”.

Sintetizând, lingvistul francez susține că:

a) enunțarea istorică admite aoristul, imperfectul, mai-mult-ca-perfectul și prospectivul (în forme de persoana a 3-a), excluzând prezentul, perfectul, viitorul (simplu și compus);

b) enunțarea discursului admite toate timpurile la orice formă, cu excepția aoristului (simplu și compus).

În opinia celebrului indo-europenist, „excluderile sunt la fel de importante ca și timpurile admise. Pentru istoric, prezentul, perfectul și viitorul sunt excluse, pentru că dimensiunea prezentului este incompatibilă cu intenția istorică: dacă apare, prezentul trebuie interpretat neapărat ca prezent istoric, însă istoricul nu se poate înscrie în istorie fără să-și dezmintă scopul. Pentru a putea fi introdus ca atare în exprimarea temporală, un eveniment trebuie să fi încetat de a mai fi prezent.”.

iii) Contribuția lui Tudor Vianu

Este cazul să ne întrebăm acum dacă s-a ocupat cineva și de problema timpurilor verbale în raport cu scrierile istoricilor români, mai precis, dacă a urmărit cineva, în diacronie, întrebuințarea anumitor timpuri verbale în narațiunea istorică.

Cel care a întreprins o astfel de analiză, deși interesat mai degrabă de aspectele stilistice (adică ținând de stilul individual), a fost Tudor Vianu. La sfârșitul cărții sale, Arta prozatorilor români [1941], T. Vianu adaugă și o serie de Anexe în care include câteva „contribuții la stilistica verbului”: Problema stilistică a imperfectului, Mai-mult-ca-perfectul și tehnica narațiunii, Prezentul etern în narațiunea istorică, Tehnica basso-reliefului în proza lui N. Bălcescu.

Chiar dacă nu se referă întotdeauna/exclusiv la istorici, găsim în articolele lui T. Vianu observații foarte utile. Mai întâi, esteticianul român discută problema timpurilor verbale referitoare la trecut raportându-se la scriitori francezi și la teoreticieni (preponderent) francezi. Totuși, prima referință la scrierile istorice vine dinspre Iorgu Iordan, citat în subsolul paginii pentru constatările juste despre diferența dintre perfectul simplu și cel compus: „Între perfectul simplu și cel compus nu există nicio deosebire obiectivă: amândouă arată acțiuni săvârșite în trecut. Deosebirea dintre ele este de natură subiectivă. O acțiune trecută care ne este indiferentă o exprimăm prin perfectul simplu. De aceea acest timp apare des în povestirile istorice… [subl.n. N.M.]. Dimpotrivă, o acțiune trecută ale cărei ecouri sunt încă vii în sufletul nostru o exprimăm prin perfectul compus.”.

Mai departe, Vianu se întreabă dacă imperfectul indicativului are, în proza literară românească, aceeași funcție stilistică pe care au semnalat-o criticii literari și lingviștii în cazul povestitorilor francezi și, în același timp, care ar fi momentul în care scriitorii români ajung să utilizeze efectele stilistice ce reies din natura particulară a indicativului. Pentru început, el observă că „primii noștri povestitori culți” folosesc din abundență mai-mult-ca-perfectul. Pentru a dovedi acest lucru, sunt oferite numeroase citate din prozatorii C. Negruzzi și N. Filimon (din opere, însă, cu caracter istoric) și dintr-un istoric, prin formație, N. Bălcescu (din Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul). Ulterior, în secolul al XX-lea, frecvența mai-mult-ca-perfectului se diminuează drastic și doar Sadoveanu îl mai menține, însă numai în opere cu caracter istoric pentru a reda în narațiunea sa atmosfera vechilor povestitori. Totuși, chiar și în scrierile înaintașilor (la Negruzzi și la ceilalți) se constată că „timpul acesta este folosit de preferință în părțile inițiale ale povestirilor, atunci când se schițează cadrul evenimentelor care urmează a fi narate.”. Mai mult decât atât, urmărind alternanța mai-mult-ca-perfectului în cadrul nuvelei Alexandru Lăpușneanul, T. Vianu se convinge că alternanța respectivă are o funcție mai degrabă gramaticală, decât stilistică: „Ea servește a marca raportul timpurilor, trecerea de la acțiuni mai îndepărtate la acțiuni mai apropiate”.

Observația că folosirea mai-mult-ca-perfectului scade la prozatorii mai noi este reiterată și în alt studiu, Mai-mult-ca-perfectul și tehnica narațiunii. Se apreciază însă că acest timp verbal dobândește – în comparație cu scrierile vechilor scriitori – funcții stilistice noi. Tudor Vianu oferă suficiente citate, încât să demonstreze, bunăoară, că pe lângă mai-mult-ca-perfectul anteriorității (cunoscut de gramatici), există și un mai-mult-ca-perfect al cauzalității, care evocă și felul în care evenimentele se generează, „ajutând astfel lucrării de adâncire a povestirii”.

Un alt subiect care l-a preocupat pe T. Vianu a fost prezentul etern în narațiunea istorică. Pe baza unor citate extrase îndeosebi din N. Bălcescu (Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul), dar și din B.P. Hasdeu (Ion-Vodă cel Cumplit) și din A.D. Xenopol (Istoria Românilor în Dacia Traiană, vol. V și VII), esteticianul român pune în evidență diverse funcții stilistice ale prezentului etern. Rezultatele cercetării sunt sintetizate de Vianu însuși la final studiului: „Prezentul etern al reflecțiunii generale în narațiunea istorică ne ducea cu gândul la concepția retorică și filozofică a istoriei. Maxima sau sentența strecurată în povestirea faptelor este un efect stilistic care trădează pe filozof și pe orator. Prezentul etern al motivelor generale este, la rândul lui, un mijloc al analizei morale, așa cum a fost practicată în tot clasicismul.”.

Un studiu aparte este cel pe care Vianu îl dedică „tehnicii basoreliefului” în proza lui Bălcescu. Deși procedeul în cauză apare cu insistență la scriitorul pașoptist în Istoria Românilor sub Mihai-Vodă Viteazul, el poate fi întâlnit (și chiar teoretizat oarecum) și la alți istorici. Demonstrația este însă făcută foarte convingător analizându-se opera lui Bălcescu. Sentimentul patriotic al acestuia îl face să împingă în planuri mai îndepărtate (mai „umbrite”) personajele secundare sau antipatice și să lumineze eroii preferați. Dar cum procedează Bălcescu? Extrasele înfățișate de T. Vianu arată că „faptele eroului slăvit sunt povestite la prezentul istoric și participă la via lumină evocativă a acestui timp; isprăvile adversarilor sunt narate la trecut și sunt împinse, odată cu aceasta, în planuri mai umbrite ale reprezentării.”.

4. Cum s-a scris istorie până la A. D. Xenopol

În privința felului în care trebuie scrisă istoria, se cuvine să spunem de la bun început că maniera în care face Xenopol acest lucru „nu iese din goluri”. El vine și scrie/construiește pe o tradiție pe care o cunoaște foarte bine, de aceea este necesar să menționăm câțiva dintre înaintașii marelui istoric (mai ales dintre cei români), punctând aspectele relevante ale limbii și stilului lor, indiferent dacă Xenopol împărtășește sau nu modul lor de a scrie.

Desigur, o astfel de cercetare ar putea fi prelungită și către influențele venite dinspre marii istorici străini, anteriori sau contemporani lui Xenopol, cărora savantul român le va fi datorat multe, inclusiv legat de stil/exprimare, probabil, însă o asemenea investigație ar depăși limitele fixate ale lucrării noastre. Deoarece avem de-a face cu o operă scrisă în românește, mai firesc ar fi să ne întoarcem privirea mai întâi către cronicarii și istoricii români ce-i premerg lui Xenopol.

Preocupat de apariția stilului științific în limba română, Ion Coteanu plasează începuturile acestuia în primele scrieri istorice din cultura noastră. Prin urmare, o astfel de cercetare trebuie să pornească de la cei dintâi cronicari.

i) Cei dintâi cronicari

O primă observație ar fi aceea că primele cronici, văzute ca „prime modalități de exprimare științifică”, deși au ca obiect istoria, nu sunt scrise toate în același fel: „Unele, cum sunt cronicile lui Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Radu Popescu au în bună parte caracter de memorii, întemeindu-se pe cunoștințele autorilor sau a celor din jurul lor, ceea ce nu exclude însă folosirea izvoarelor scrise, românești ori străine, dar «bibliografia» lor este săracă, și interpretarea ei critică relativă.”. Dintre cei amintiți mai sus, singurul care depășește, parțial, acest nivel este Miron Costin, îndeosebi prin De neamul moldovenilor. El va fi întrecut ulterior de Constantin Cantacuzino și Dimitrie Cantemir, mai erudiți și mai pregătiți, în multe privințe (de la o mai atentă critică a izvoarelor până la utilizarea unui stil mai adecvat), pentru scrierea unor astfel de lucrări.

Primii noștri cronicari (inclusiv Miron Costin, deși mai rar) inserează în textul lor anecdote cu scop educativ: „Spun istoriile – scrie Miron Costin în zăceala 43 din Capul al șeptesprădzece – de Pir împăratul epiroților că fiind într-un război la țara Italii împrotiva râmlenilor, împlându Pyr [sic!] împăratul în fruntea oștilor sale, tocmindu-și oastea și mutându-se și într-o aripă și într-alta, unul den copiii lui ce-l păziia, s-au apropiat și i-au dzis: «Să iei aminte, împărate, cel râmlean pre un cal negru. Den toți alți oșteni alta nemică nu păzește, numai ș-au pus pre împărăția ta ochii, ori încătro te întorci, el tot aceia păzește și cearcă, cându și cându să vie asupră-ți cu sulița gata». Au răspuns Pir copilului: «Cu anevoe este hiecăruia a să feri de ce iaste să hie». Așea să poate dzice și de Vasilie-vodă, domn cu paza în toate părțile și pe la toate părți, nu s-au putut feri…”. Și, tot la Miron Costin, cu aceeași finalitate educativă (în cap. 13, zăceala 20): „Un crai de Englitera, de câte ori să îmbrăca diminețile, de atâtea ori dzicea singur șie: «Adu-ți aminte că a multe gloate de oameni ești stăpân». Domnii cei buni și direpți – reflectează cronicarul – fără grijă și desfătați stăpânesc, iar cei răi tot cu siială”.

Concepția pe care cei dintâi istoriografi ai noștri o aveau asupra istoriei ori asupra politicii și relațiilor social-economice explică – în opinia lui I. Coteanu – frecvența comparațiilor, diversele aprecieri cu privire la psihologia figurilor istorice și caracterul „sfătos” al unor paragrafe din aceste scrieri. Iată un exemplu aparținându-i aceluiași cronicar: „Că pentru aceie au dat Dumnezeu să aibă împărații, craii, domnii, cârmuitorii țărâlor, să aibă svetnici pre lângă sine, cu carii vorovind o triabă, să frământe cu vorba lucrul, și unul una, altul alta răspundzându…”.

ii) Cronicarii savanți/savanții cronicari

Abia odată cu Istoria Țării Rumânești a lui Costantin Cantacuzino se înregistrează o mutație în plan stilistic: expunerea este mai sobră și apar deja caracteristicile generale ale unui limbaj științific. Faptul că stilul lui Constantin Cantacuzino este mai puțin colorat și, ca atare, mai puțin atrăgător poate să țină și de calitățile personale ale acestuia. Este remarcabil însă că autorul se plasează încă de la început pe o poziție stilistică sobră, adoptând un mod de expunere impersonal, aspect foarte important în știință și pe care I. Coteanu îl subliniază cum se cuvine: formularea impersonală „este o caracteristică a stilului științific la care se ajunge greu și relativ târziu, cu atât mai greu cu cât istoria împinge adesea spre subiectivitate”.

Iată o frază în care limbajul impersonal este evident: „Traian Ulpie așezând deci romani lăcuitori aici și puind capete de otcârmuitori romani toatei Dachii (însă nu craiu, ci numai voievozi, pecum, și pentru alte țări supuse ale lor era, den crăie ținut mai mic făcând-o), s-au întors, și iar la Dunăre viind, acolo de ceia parte au făcut Nicopoia, precum și alții istoresc, și Bonfinie într-a trea decadă, a adoaoăi cărți a lui, carele așa scrie: «Necopoi doao sunt, una mare, alta mică se chiamă; cea mare dincolo de Dunăre, cea mică dincoace. Și cea mare Traian, cea mică Adriian au zidit, în pomenirea supunerii acestor țări» (săvai că și Bonfinie dintr-a altor scriitori zise, zice și el)”. Revenirile, întreruperile și parantezele care afectează buna „curgere” a narațiunii se explică tocmai prin noile exigențe ale scrierii introduse de stolnicul Cantacuzino.

Aceeași ținută sobră îl caracterizează și pe Dimitrie Cantemir în Hronicul romano-moldo-vlahilor. Ion Coteanu reproduce un fragment din această operă în care savantul moldovean comentează interpolările din cronica lui Grigore Ureche. Întrucât chestiunea nu putea să-l lase indiferent, Cantemir ironizează, în final, după încheierea argumentării, ignoranța crasă a interpolatorului, stăpânindu-și, în rest, pornirile subiective: „Acestea dară sunt, carile de Laslău vrăjitoriul, apoi și sfântul, povestește hronicul bulgăresc; și tocma ca acestea și mai pre urmă am aflat, și la un hronic rusesc, carile să cunoaște că din cel bulgăresc această poveste din cuvânt în cuvânt să o fie luat; iară alalte câte mai multe adaoge Simion sau altul aséminea lui măzac mai denainte decât dânsul, adică de românii cei din temnițele Râmului scoși și într-agiutoriul lui Laslău trimiși, de unde să le fie scornit, nicicum a afla nu putem, fără cât socotim că din istoria a doi crai, pre doa(u)ă deosebite vremi tâmplată, o basnă ciudată ca aceasta alcătuind, prostimii să o crează cu condeiul hârtia au muruit.”.

De altfel, și Al. Rosetti, B. Cazacu și Liviu Onu apreciază că Dimitrie Cantemir „are meritul de a fi încercat, printre primii, să pună bazele stilului științific”. Este remarcat, mai cu seamă, efortul acestuia de a încetățeni o terminologie specială pentru unele științe sociale și unele științe exacte. Din păcate, încercarea sa de a constitui o terminologie științifică (și chiar și o frază savantă, însă, totuși, retorică și artificial construită) nu a avut ecou, întrucât principalele sale lucrări redactate în românește au intrat mai târziu în circulație: „Atunci când au început să fie folosite Hronicul (în jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea, de către reprezentanții Școlii ardelene, la Blaj) și Istoria ieroglifică (prin tipărirea ei, în deceniul al 9-lea al secolului al XIX-lea), limba română se îmbogățise cu o variată terminologie științifică și, sub influența, limbii vorbite, își formase o frază mult mai elaborată decât a lui Cantemir.”.

Redăm, selectiv, un mic inventar de termeni (extrași din „Scara” Istoriei ieroglifice), alcătuit pe domenii de autorii unei istorii a limbii române literare: i) organizarea societății: aftocrator, armistiție, avocat, dimocratie, monarhie, privileghii, senator, sentenție, tirannie, tractate; ii) psihologie: anomalia, anthepatia, fantazie, ironic, melanholie, pretenție, temperament; iii) filozofie: argument, atheist, atomistii, axioma, categorii [aristotelice], dialectic, idea, metafizic, sylloghismos, theorie, ypothesis; iv) medicină: anatomic, antidot, apothecariu, boala hronică, laringa, pilula, rețeta; v) literatură: anonym, comedie, dialog, eleghii, musele, ritor, theatru, tragodie, tropicesc, tropuri; vi) muzică: harmonie, lira, melodie, palinodie; vii) științe exacte: alhimista, atomuri, chentru, comitis, eclipsis, energhie, experienția, galactea, materie, organ, orizon, planeta, sfera, tropic.

Până spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, după Cantemir, istoria ca știință nu mai este practicată. Preocupările pentru această disciplină cunosc un reviriment abia la începutul veacului al XIX-lea, odată cu demersurile cărturarilor transilvăneni, când, de altfel, și limba română cultă intră într-o fază de modernizare.

iii) Școala Ardeleană

Istoria a reprezentat un domeniu prioritar pentru cărturarii Școlii Ardelene care, în continuarea umanismului din Principate, au contribuit la dezvoltarea acestui domeniu, în pofida faptului că o seamă de traduceri și de studii originale elaborate de ei au rămas nepublicate. Opera istorică a acestor învățați vădește saltul de la narațiunea cronicărească la istoriografia modernă. Unele lucrări au fost redactate în latinește, cu scopul de a informa corect savanții străini cu privire la istoria și la programul de emancipare națională și socială a românilor, în contextul afirmării ideologiei iluministe.

În istoriografia românească, un loc însemnat (inclusiv prin spiritul critic manifestat) îl ocupă Hronica românilor și a mai multor neamuri, elaborată de Gh. Șincai în trei volume. Se cuvin amintite, de asemenea, datorită rolului avut în difuzarea ideologiei politice a mișcării ardelene, operele lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia [Buda, 1812] și Istoria besericei românilor [Buda, 1813]. Prin grija arătată pentru autenticitatea surselor și pentru citarea acestora, prin efortul de a depăși expunerea analitică, reprezentanții Școlii ardelene au ridicat scrierea istoriei pe o treaptă superioară redactărilor cronicărești anterioare.

Recent, Liliana Soare, într-o teză de doctorat, s-a ocupat de lexicul de popularizare a științei al Școlii Ardelene. Pentru domeniul istoriei, cercetarea ei a evidențiat o serie de aspecte care merită, fie și succint, aduse în atenție. Astfel, în cazul formării/constituirii terminologiei istorice, autoarea face următoarea clasificare:

a) Împrumuturi lexicale: alleanță, alleat, american, aministie, armadă, attac, attentat, baștie ‘bastion’, batalion, bombardariu, brigadă, brigadiriu, cadet, cavalerie, căpitan, collegă ‘aliat’, colonell, comendant, comadă ‘comandă’, comisariu, compagnie, confederat, confederație, cronologhie, cvardie, dezerter ‘dezertor’, epocă, escursie ‘incursiune pe teritoriul inamicului’, european, expediție ‘acțiune armată’, feldmareșal, fllotă, generariu ‘general’, gotic, hronograf, insurecție, istoric, istorie, leghion ‘legiune’, locultenent, militar, peruvian, protospatariu, protovestiariu, provințiă, spion, stratagemă, șpaniolesc, teutonii, trecva ‘armistițiu, pace’ (< it. tregua), tyrann, tyrănnia etc..

b) Calcuri de structură semantică: arme ‘armate’ (după lat. arma), deregătoria ‘misiune’ (după lat. missio, -onis), eșire ‘expediție militară’ (după lat. expeditio), împăca ‘supune’ (după lat. pacare), împlantare ‘colonizare’ (după lat. plantatio), împrumutat ‘reciproc’ (după lat. mutuus), întări ‘afirma’ (după lat. affirmare), întrece ‘învinge’ (după lat. superare), parte ‘partid’ (după lat. partes), părtaș ‘partizan’ (după fr. partisan), pornire ‘expediție militară’ (tot după lat. expeditio), soarte ‘tragere la sorți’ (după lat. sortitio), turmă ‘unitate militară’, urgisi ‘exila’ etc..

c) Calcuri de structură morfematică: întregime ‘integritate’ (după fr. intégrité), mișcăcios ‘mobil’ (după lat. mobilis), nemișcăcios ‘imobil’ (după lat. immobilis), suferit ‘tolerat’ (după fr. tolérer) etc..

d) Colocații terminologice: beserica cea prin toată lumea lățită ‘ecumenică’, cel mai de pre urmă ‘extrem’, cel mai dinlountru ‘intim’, de price ‘controversat’, din lăuntru ‘intern’, fllotă de mare (posibil și un calc după armata di mare, crede L.S.), generariu de câmp ‘feldmareșal’, împreună lucrare ‘conlucrare’, încetare de la arme ‘armistițiu’, înșelăciune militărească ‘stratagemă’, mai marii ‘strămoșii’, mergători înainte ‘avangardă’, merge înainte ‘a avansa’, sporire înainte ‘progres’ etc..

Liliana Soare a avut în vedere și relațiile de sinonimie din cadrul terminologiilor întrebuințate de învățații ardeleni, făcând următoarele constatări în cazul terminologiei istorice: „Terminologia istorică cunoaște o frecvență mai ridicată în zona binoamelor sinonimice, formate din împrumut și termen popular: consiliari – sfetnici, heredian – moștean, heredie – moștenire, prinții – căpeteniile, privilegiile – cădințele, teutonii – nemții, alleanță – unire, vasal – supus etc., mai rar din două împrumuturi: leghion – reghement. Trinoamele sinonimice nu sunt nici ele numeroase: tribut – haraci – dajde. Se întâlnesc și serii formate din împrumuturi sau cuvinte vechi și colocații: avangardă – mergători înainte, rotmistrii – căpitanii călăreților, stipendiari – ostași plătiți, stratagemă – înșelăciune militărească, thron – scaun crăiesc etc. Seriile formate din împrumuturi neologice și calcuri nu sunt numeroase: armadă – arme, escursie – eșire – pornire etc.”.

Terminologia constituie componenta de bază a cercetării unui stil funcțional, cu atât mai mult a celui (tehnico-)științific. În ceea ce privește discursul științific (în general) practicat de reprezentanții Școlii ardelene, Liliana Soare a urmat clasificarea propusă de Daniela Rovența-Frumușani (text specializat, text didactic și text de vulgarizare), observând că textele de popularizare / vulgarizare sunt cele mai numeroase, ceea ce „subliniază încă o dată profunda implicare a cărturarilor ardeleni în culturalizarea maselor, prin trecerea de la o literatură «savantă» la una orientată spre nevoile stringente ale comunității”. Mai mult decât atât, cercetătoarea demonstrează că didacticismul este o strategie dominantă a textelor elaborate de învățații ardeleni.

iv) Mihail Kogălniceanu

Făcând distincția necesară între conținut și expresie în scrierea istoriei, Al. Zub tratează ambele planuri atunci când abordează opera de istoric a lui Mihail Kogălniceanu, în monografia pe care i-a dedicat-o, încredințat fiind că din „rostul” istoriei decurge și modalitatea de expresie.

În ceea ce privește latura conținutului, Al. Zub observă că M. Kogălniceanu vine cu o nouă concepție metodologică (metoda genetică), una care „reclamă o expunere cauzală a faptelor”. Kogălniceanu abandona vechea metodă cronicărească de a concepe istoria ca pe o cronologie sterilă și, deși noua lui metodă nu însemna și o renunțare completă la metoda empirică a vechilor narațiuni, istoricul nu mai fragmenta istoria în funcție de succesiunea domniilor, căutând să plaseze în centrul ei societatea, studiul instituțiilor, al legilor, al moravurilor, al culturii naționale, orientându-se, deci, spre ceea ce savanții germani au numit istorie culturală.

În orice caz, Kogălniceanu reprezintă un punct de cotitură în cadrul investigațiilor istorice românești: „Vechea manieră factologică de a înfățișa istoria făcea astfel loc istoriei interpretative.”. El se înscrie în felul acesta pe linia demersurilor lui Bălcescu, Hasdeu, Xenopol, Iorga.

Vorbind despre latura expresiei, Al. Zub nu are în vedere întotdeauna chiar expresia lingvistică propriu-zisă. Merită, totuși, subliniate – dintre aspectele scoase la lumină de respectiva monografie – exigențele sau virtuțile pe care Kogălniceanu și le asumase citindu-l pe Lucian din Samosata: „înțelepciunea, «sentimentul cuviinților», obișnuința de a medita și priceperea de a-și exprima gândurile, inițierea în treburile publice, curajul opiniei, obiectivitatea”. Se știe că, la întrebarea Cum trebuie scrisă istoria?, istoricul antic răspundea categoric că ceea ce trebuie să primeze este doar adevărul, în niciun caz delectarea. În acest punct însă, Kogălniceanu se deosebește de Lucian, întrucât, din dorința de a reconstitui societatea omenească în multitudinea manifestărilor ei, istoricul român (influențat de unii istorici francezi) susține implicarea în cele narate sau reconstituite. Istoria nu trebuie să fie doar exactă, senină și adevărată, ci și „vie”, adică să caute să înfățișeze și suferințele, idealurile, acțiunile „eroului colectiv”.

Anticipându-l pe Xenopol, Kogălniceanu afirmă, în anul 1843, într-o prelegere inaugurală la Academia Mihăileană, că patriotismul este un ingredient necesar expunerii istorice, imprimându-i acesteia vioiciune și culoare: „sentimentul de noi și al nostru însuflețează povestirea”, dându-i „căldură, energie și încântare, când iubirea patriei îi îndreaptă condeiul”. Chiar dacă M. Kogălniceanu nu a mai apucat să scrie operele istorice proiectate – absorbit fiind de cariera de om politic – textul acestei prelegeri inaugurale rămâne, după aprecierea lui D. Onciul, „o scriere clasică, un adevărat monument al istoriografiei noastre naționale, atât prin fond, cât și prin formă”. Această capodoperă a genului a stârnit și admirația lui N. Iorga care, cu referire la stil, sesiza „largi perioade îndrăznețe” în care istoricul pașoptist „cânta ca un poet […] valoarea, și pentru civilizație, pentru omenire, a unei nații care a unit iubirea pentru carte cu cele mai aspre virtuți războinice”; în plus, pe românii de pretutindeni el îi numea, în „cuvinte ce sună ca un vers energic, frați de cruce și de sânge, de limbă și de legi”. Pentru Al. Zub, sunt remarcabile, „prin avântul oratoric, prin căldura și vioiciunea lor, pasajele în care istoricul compară mari bătălii din istoria lumii cu biruințele modeste” purtate pe o scenă mult mai restrânsă, dar cu mari sacrificii, de neamul său. Mai mult decât atât, Al. Zub face și o caracterizare de ansamblu a stilului lui Kogălniceanu întâlnit în celelalte scrieri de natură istorică: „În Histoire de la Valachie însă, precum și în lucrările de simplă expunere a unor evenimente din trecut, stilul lui Kogălniceanu e sobru, clar, precis, uneori aforistic, istoricul eclipsându-se, în dosul faptelor, care, «orânduite în serii regulate și progresive», vădesc o mare forță de convingere. Elocvența faptelor îl determină și în studiul introductiv la documentele publicate în 1875 să fie laconic. Acolo unde trebuie să reconstituie, stilul e colorat și afectiv, în concordanță cu realitatea pe care o evocă.”. Apelând la narațiunea plastică și la „culoarea locală” în reconstrucția istorică, Kogălniceanu se dovedea și un adept al Romantismului din epoca sa.

Dan Simonescu, într-un studiu dedicat contribuției lui M. Kogălniceanu la dezvoltarea și îmbogățirea limbii române literare, observă că – dintre scriitorii generației pașoptiste – el este cel care s-a exercitat în cele mai multe forme și genuri literare. În afara studiilor de istorie și sociologie, opera sa cuprinde beletristică, discursuri politice și academice, articole publicate în ziare și almanahuri ș.a.m.d. Pentru a evalua corect aportul istoricului la desăvârșirea limbii literare, trebuie avute în vedere toate aceste materiale, ba chiar și traducerile pe care le-a făcut din franceză și germană, pentru că un asemenea exercițiu l-a ajutat să-și îmbunătățească / îmbogățească limba.

Kogălniceanu a fost preocupat de unitatea limbii române literare încă de la început (dovadă celebra Introducție la „Dacia literară”, din 1840, în care pleda pentru „o limbă și o literatură comună pentru toți”), dar nu vom insista aici asupra pledoariilor făcute de savant în acest sens. Ne interesează efectiv, în completarea celor spuse mai sus, care sunt particularitățile limbii sale, adică modul în care a înțeles Kogălniceanu să contribuie prin exemplul propriu la acea „limbă comună” de care vorbea.

Astfel, Dan Simonescu remarcă faptul că opera de tinerețe a lui Kogălniceanu abundă în fonetisme moldovenești, dintre care sunt de amintit:

– a în locul diftongului ea: samănă, nemțască, sară, moldovan etc.; diftongului muntenesc ea îi corespunde în poziție finală și sunetul è: abiè, mè, putè, catifè etc;

– ie pentru ia: băiat, înapoiet, cimpoieș, împrăștiet, urieș etc.;

– ii pentru ei: trii, triimi etc.;

– a pentru ă: macar, gazdaș, calău, celalalt, înlacrimați etc.;

– e, după j, s, ș, ț, z, se transformă în ă: rămăsesă, apropiasă, asămălui, săcetă, sămn, înțălepciune etc.;

– e neaccentuat devine i: nimine, asemine, moldovinesc etc.;

– ǧ pentru j, frecvent: giur, împregiur, giugul și chiar negligință ș.a.m.d.;

– n – n > r – n (cazuri de disimilație): amerința, amărunturi (destul de rare).

Examinarea unor reeditări succesive ale operei lui Kogălniceanu, din timpul vieții sale, pune în evidență unele modificări în corpul fonetic al unor cuvinte, fie acestea neologisme sau nu (a doua formă din perechi este cea aleasă ulterior de autor): trebuie / trebue, înfățoșază / înfățoșează, sara / seara, împrăștiet / împrăștiat, macar / măcar; epoha / epoca, chaos / haos, urieșă / uriașă etc., ceea ce arată o dorința a lui Kogălniceanu de „racordare” la tendințele limbii literare din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care luase ca model, în bună măsură, dialectul muntenesc. Totuși, după ce analizează limba lui Kogălniceanu pentru fiecare nivel lingvistic în parte (fonetic, morfologic, sintactic, lexical), Dan Simonescu formulează o concluzie categorică: „particularitățile fonetice, sintactice, vocabularul limbii lui sunt prea diferite, sunt departe de a oglindi limba comună a întregului popor și pe cea literară”.

Mai reținem dintre aprecierile lui Simonescu câteva legate de contribuția lui Kogălniceanu la constituirea terminologiei științifice și a stilurilor funcționale: „În articolele lui sociale […], Kogălniceanu, mergând pe urmele înaintașilor săi, Dinicu Golescu și I. Heliade-Rădulescu, a depus eforturi, și, în mare parte, a reușit, să creeze o terminologie științifică social-politică, pe bază de neologisme. Cuvintele lui, care exprimă noțiuni de sociologie, economie, agronomie, drept, filozofie, au rămas, în majoritatea cazurilor, în limba literară actuală de specialitate.”; „El a pus în circulație termeni noi și stiluri de exprimare diferite: artistico-beletristic în discursurile și proza lui politică; științific în studiile sale istorice; stilul epistolar în scrisorile sale către membrii familiei, modele de gen epistolar familial; în fine, stilul oficial în redactarea numeroaselor acte de guvernământ.”.

v) Nicolae Bălcescu

Vorbind despre dezvoltarea stilului științific în limba română literară a secolului al XIX-lea, Ion Gheție se referă și la stilul lucrărilor de istorie: „Întârziată ne apare și constituirea unui stil științific în studiile istorice, în împrejurările în care istoriografia romantică, în frunte cu Bălcescu, readuce maniera de exprimare în vecinătatea stilului beletristic.”.

Într-un studiu menit să umple, în plină epocă socialistă, un gol – cel legat de limbă și stil – în cercetarea multilaterală referitoare la opera și la personalitatea lui N. Bălcescu, Tudor Vianu relevă o serie de particularități ale limbii și ale stilului acestuia.

Încă de la început este sesizată, în structura spirituală a lui Bălcescu, interferența dintre istoric și revoluționar oglindită artistic prin intermediul limbii: „Istoricul a susținut astfel pe revoluționarul Bălcescu și ideile, ca și tendințele lui practice și active, și-au găsit forma lor adecvată în limba și procedeele lui artistice.”. Este indicată una dintre căile prin care reușește să facă acest lucru: „Autorizându-se de la trecut pentru a susține năzuințe actuale, evocând luptele și libertățile trecutului pe care dorea să întemeieze aspirațiile noi ale poporului, Bălcescu reflectă această poziție în limbă prin acea îmbinare a termenilor moderni cu termeni și construcții vechi, mai ales cronicărești, care dă stilului său una din caracteristicile lui cele mai izbitoare.”.

Opera istoricului conține destule neologisme, preluate din franceză sau italiană: concuistă, concherant, coopera, confianță, a dirige, privat, suvenir etc., laolaltă cu unii termeni împrumutați din rusă sau formați după modelul neologismelor din această limbă (în special derivatele în –ie): armie, misie (= misiune), nație, emanțipație etc. Însă Bălcescu n-a căzut nici în exagerări latiniste, nici în „eroarea heliadistă”. El a încercat să conserve caracterul național al limbii, preferând să folosească, la nevoie, calcul lingvistic sau, pur și simplu, traducerea: atârnare (= dependență), omenire (= umanitate), orășenie (= burghezie), simțiment (= sentiment), simțibilitate (= sensibilitate) etc.

Tudor Vianu pune pe seama „poziției sale de istoric revoluționar” faptul că Bălcescu întrebuințează elemente lexicale, forme și construcții arhaice (unele păstrate și în limba populară), întrucât, vorbind despre trecut, el creează atmosfera epocii (în definitiv, avem de-a face cu un procedeu romantic). Adeseori, cuvinte actuale sunt folosite cu semnificațiile lor vechi: cuvânt ‘rațiune, motiv’; cap ‘șef, domnitor’; a robi ‘a face muncă de rob’; scumpete ‘avariție’ etc.

Tot în spiritul limbii vechi, Bălcescu preferă derivarea negativelor cu prefixul ne-, refuzând modernul in- (de pildă, neexperiență, în loc de inexperiență). La fel procedează în cazul acuzativului cu prepoziția pe în situații de tipul: „Ei înșelară pe popor…”; „Vom vedea pe nația română…” etc. Perfectul conjunctivului la verbele active compuse cu fie apare și la Bălcescu: „Câmpia… pustie trebuie să fi rămas pe seama statului…”. Tot un fapt specific limbii vechi (dar atestat și în graiuri) este gerunziul derivat nu de la infinitiv, ci de la persoana a II-a singular a prezentului indicativului; la Bălcescu se întâlnesc forme precum rămâind, propuind etc. Chiar și infinitivul lung poate fi descoperit în paginile sale istorice: „frații lui Baltazar, cari apucaseră de-a fugire în Polonia…”.

Inversiunile și construcțiile cu verbul la sfârșitul frazelor sunt alte particularități datorate cronicarilor, pe care Bălcescu le utilizează, alături de cele mai sus menționate, pentru a conferi textului său o „aromă” arhaică, dar și populară în același timp.

În ceea ce privește talentul său scriitoricesc, Tudor Vianu observă că istoricului Bălcescu îi este proprie scrierea narațiunilor, în vreme ce revoluționarului Bălcescu îi este specifică redactarea discursurilor. Ocupându-se de cea mai importantă operă a lui Bălcescu, Istoria românilor sub Mihai Viteazul (sic!), Vianu este impresionat de compoziția ei complexă, care i se înfățișează în felul următor: „În tot cursul expunerii sale, narațiunea ajunsă la un anumit punct al înaintării ei se dezvoltă într-o multiplicitate de direcții și, oarecum, în forma razelor unei stele, pentru a lumina situația la care expunerea liniară ajunsese sau pentru a ajuta înțelegerea situațiilor următoare. Simpla compoziție liniară este forma cea mai primitivă a povestirii istorice; ea este, în general, aceea a cronicilor. Bălcescu este însă un istoric și un gânditor, atent la complexitatea și interdependența faptelor. Orizontul său este dintre cele mai largi. El știe că orice fapt istoric particular aparține unei totalități și că își primește întreaga semnificație numai din legăturile lui. Această înțelegere a istoriei determină forma compoziției narative la Bălcescu.”.

Cât despre talentul său portretistic, acesta funcționează astfel: „Descrierea portretistică înaintează deci de la aparența exterioară la ființa sufletească a modelului său, pe care îl recompune din însușiri morale generale: credință, patriotism, omenie, dreptate, sinceritate, statornicie. În același fel procedau maeștrii portretului clasic, compus din facultăți și nu din însușiri, din substantive și nu din adjective.”. Însă acesta era rețeta portretului unui erou excepțional (Mihai Viteazul). Personajele istorice care nu se remarcă prin calități însemnate – cum sunt sultanul Murad al II-lea și împăratul Rudolf al II-lea al Germaniei – beneficiază de portrete alcătuite după o altă tehnică: „…modelul este înconjurat de ființele sau lucrurile lui familiare, prezentate cu o mare animație sau abundență. Aceste înfățișări ale mediului consună cu omul pe care-l împrejmuiesc și-l exprimă.”.

Spre deosebire de urmașul său, Al. Odobescu, Bălcescu n-a fost înzestrat cu talent peisagistic. El nu este un pictor al naturii. Deși a dat și unele descrieri (portrete și tablouri), el nu dovedește „exuberanță coloristică și imagistică”, rămânând un scriitor sobru. Comparațiile („românii sunt ca niște uriași”, „ca niște zmei” etc.) sunt sărace, iar metaforele nu surprind (licoare de pace, torța vechilor uri etc.). Nici metonimiile (a se bate cu ferul, a scrie cu sabie și sânge) și nici epitetele (neînspăimântatul voievod, crudul Filip, meșteșugitul vizir) nu impresionează.

Un procedeu care dă, totuși, culoare stilului, în absența imaginilor propriu-zise, sunt comparațiile luate din istoria veche (procedeu de sorginte clasică): „Schema dezarmării gâdelui aduce următoarea comparație: «Astfel, în acele mari timpuri bătrâne, un Cimbru barbar se înfioară de vederea măreață a lui Mariu și nu îndrăzni a ucide pe acel ce zdrobise tot neamul lui. Călugărenii sunt Termopile ale românilor. Mihai, precum odinioară semizeii cântați de nemuritorul Homer, alerga într-o parte și în alta prin tabăra turcească.»”.

Ar mai fi de remarcat faptul că Bălcescu – în maniera istoricilor antici, precum Salus, Titus Livius și Tacit – apelează la vorbirea directă sau indirectă, introducând astfel discursul în istorie, făcând personajele să vorbească (chiar dacă discursurile „reproduse” vor fi fost fictive, ele aveau sarcina de a rezuma o situație sau de a dezvălui ideile personajelor).

Ca „scriitor partizan”, Bălcescu se implică în textul său, ceea ce – în plan lingvistic – se reflectă în mulțimea frazelor exclamative. Tot astfel, efect retoric au și frazele interogative, ce au menirea de a introduce în discuție o temă nouă. Același lucru este constatat și în cazul sintaxei frazei in genere: „Fraza lui Bălcescu este fraza oratorică. Ampla construcție sintactică, pe care o întâlnim la tot pasul în scrierile lui, alcătuiește o structură de determinări ale propoziției principale, care, la rândul lor, primesc alte determinări, întruchipând o adevărată cascadă a debitului oratoric.”.

Despre efectul special pe care îl obține Bălcescu din alternarea prezentului istoric cu alte forme ale trecutului (tehnica „basoreliefului”) am vorbit deja (vezi supra, 3.); la fel, și cu privire la utilizarea așa-numitului „prezent etern”.

vi) Alexandru Ioan Odobescu

Ii datorăm tot lui Tudor Vianu o analiză exemplară și în cazul limbii și stilului lui Al. I. Odobescu. Din cercetarea esteticianului român, care are în vedere întreaga creație a lui Odobescu, reținem aici doar unele aspecte remarcate de Vianu în scrierile istorice (eventual, în proza literară cu caracter istoric).

Astfel, în privința vocabularului, Vianu întreprinde un studiu foarte serios, extrăgând și grupând cuvintele în clase precum: „elementul popular”, „arhaismele”, „neologismele”. Prezintă interes pentru noi problema arhaismelor, în cazul cărora Vianu alcătuiește un amplu inventar, cuprinzând termeni din administrație, funcțiuni, titluri și acte oficiale, instituții, armată (trupe, arme și alte obiecte militare, titluri militare), biserică și viață religioasă, produse meșteșugărești, vestminte și stofe, pietre prețioase etc. Despre importanța lor în opera lui Odobescu, Vianu spune următoarele: „Arhaismele alcătuiesc un sector larg reprezentat al sferei lexicale a lui Odobescu. Întreprinzând cercetări istorice (ca în Poeții Văcărești), scriitorul a întrebuințat cuvintele corespunzătoare realităților descrise. Dar mai cu seamă în povestirile sale din trecut, în așa-zisele scene istorice (Mihnea-Vodă cel rău, Doamna Chiajna), preocuparea de a reda «culoarea locală» l-a făcut pe Odobescu să-și compună o terminologie culeasă din scrierile trecutului. Descriind civilizația materială sau viața socială, povestitorul s-a exprimat în limba trecutului evocat de el.”.

Un alt aspect care merită relevat aici este cel referitor la sintaxa frazei. Dacă Bălcescu – argumentează Vianu, oferind și exemple – s-a dovedit a-i fi superior lui Heliade în această privință, Odobescu, în schimb, îi depășește pe amândoi prin modul în care își construiește perioadele: „Unul din câștigurile cele mai însemnate ale artei scriitoricești a lui Odobescu a fost consolidarea perioadei bogate, cu numeroase determinări pe trunchiul a două sau trei propoziții principale, dezvoltată printr-o perfectă stăpânire a unei gândiri complexe și nuanțate și cu un mare simț arhitectonic al construcției.”. Principalele procedee de construcție ale lui Odobescu – discutate pe larg de T. Vianu – sunt simetria (sprijinirea întregii construcții pe două propoziții principale aflate în raport de coordonare adversativă), inversarea (un caz al simetriei, constând în „dispunerea unor elemente în jurul unui ax”) și ramificarea (subordonarea față de o regentă). Aspectul evidențiat caracterizează atât scriitorul de literatură artistică, cât și istoricul: „Folosirea largilor perioade arborescente, atât de des întrebuințate de Odobescu încât ea devine una din particularitățile cele mai izbitoare ale stilului său, corespunde caracteristicilor principale ale imaginației și gândirii acestui scriitor. […] Ideile lui au complexitate, mersul cugetării sale înaintează printre excepții, explicații și nuanțări, care se exprimă, de asemenea, foarte potrivit în tipul sintactic al periodului său.”.

vii) Bogdan Petriceicu Hasdeu

În Studiul introductiv întocmit de Grigore Brâncuș la ediția unei opere de referință a lui B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, se susține că în aceasta descoperim o anumită originalitate a limbii și a stilului. Totodată, se apreciază că „ea e un veritabil document lingvistic și stilistic, căci reflectă aproape toate tendințele înnoitoare ale limbii literare a epocii. Orientările eliadiste, latiniste, cele promovate de curentul istoric-popular etc. se regăsesc topite aici într-o prelucrare unică. Opera are caracter oratoric și polemic, ceea ce explică abundența de elemente proprii limbii vorbite și organizarea stilistică particulară a întregului material lingvistic.”.

Grigore Brâncuș întreprinde mai întâi o analiză strict lingvistică, cu scopul de a arata în ce măsură limba utilizată de Hasdeu este în concordanță cu limba literară a epocii. De altfel, demersul acestui lingvist va urmări preponderent aspectele de limbă, formulând doar spre sfârșitul studiului câteva observații generale referitoare la specificul stilistic al operei respective.

O primă constatare este cea legată de problema neologismului (foarte importantă atunci când vine vorba de orice text românesc de pe la mijlocul secolului al XIX-lea). Istoria lui Hasdeu abundă în cuvinte noi, în forme ce au cunoscut o anumită circulație în scrierile epocii, dar care nu s-au impus ca atare în limba literară de mai târziu. Majoritatea conservă particularități fonetice, morfologice și lexicale ale limbilor din care provin (latină, franceză, italiană, neogreacă și, mai rar, rusă și poloneză), trădând, totuși, încercarea oamenilor de cultură de a le da o nuanță românească. Oferim în cele ce urmează, după Grigore Brâncuș, câteva exemple ordonate după clasele morfologice:

Substantive: acuile (pl. pentru ‘acvile’), adiectiv, adiunctiv, admiral, adverbiu, cartă ‘hartă’, chimic ‘chimist’, comerciu, dromadar, facsimile, falsar ‘falsificator’, famă ‘faimă’, fizic ‘fizician’, frecuență, gubernator, insectul, maioritate, metod / metoadă, prelude, popolaritate, tractat, variant, zoană / zonă etc.

Adjective: adecvat, analogă, benevole, bilinguă, circonspect, conservatrice, duplu, ecuivoc, europeu, feodal, forte, gentilițiu ‘gentilic’, licuide, modificatrice, ostic ‘vestic’, vagabunde etc.

Verbe: a concurge, a corege (part. cores), a dirige, a diverge, a imprime, a neglege ‘a neglija’, a posede, a precede, a reziste; în conjugare, mai ales la pers. a III-a, se înregistrează forme precum: ei confesă, se contrabalanță, el debută, acoardă, concoardă, expoartă, se rezoalvă etc.

Tot în cadrul neologismului, prezintă interes câteva chestiuni de formare a cuvintelor.

De pildă, în limba textului analizat, toate cuvintele care s-au fixat ulterior cu sufixul –ție apar numai cu forma în –țiune (sufix impus îndeobște de direcția latinistă): aberațiune, acuizițiune, admirațiune, bifurcațiune, complicațiune, demarcațiune, divagațiune etc. Și derivatele în –iune cunosc în textul lui Hasdeu o frecvență absolută, întrucât nu se întâlnesc deloc variante în –ie: aluziune, cestiune, confuziune, expresiune, invaziune, ocaziune, progresiune, suspensiune etc. Neologismele care s-au încetățenit mai apoi cu sufixul –ență, apar la Hasdeu cu variantele în –ință: abundință, afluință, coincidință, evidință, reminiscință, violință etc.

Derivatele adjectivale corespunzătoare acestora din urmă au sufixul în –inte: cunoștinte, converginte, inocinte, nedependinte, proemininte etc. O serie de substantive derivate cu sufixul latino-romanic –itate (paralele cu adjective în -bil, -os, -al, -iv etc.) dovedesc, de asemenea, actualitatea lexicului utilizat de Hasdeu: admisibilitate, imutabilitate, plauzibilitate, ponderozitate, susceptibilitate, viciozitate etc.

Foarte frecvent se întâlnesc la Hasdeu adverbele în –mente (eventual, în -amente, -almente), după un model de tip italian (des întâlnite și la Heliade și Asachi): absolutamente, arbitrariamente, comparativamente, directamente, fatalmente, literalmente, naturalmente, radicalmente, tacitamente, universalmente etc.

Pe modelul limbii populare vechi, Hasdeu creează (când vine vorba de limba populației pe care o exprimă cuvântul din temă) numeroase adverbe în –ește: anglezește, celticește, doricește, goticește, polonește, sarmaticește, tracicește etc.

În schimb, foarte rare sunt derivatele substantivale și adjectivale cu prefixul neologic in-, ca echivalent al acestuia fiind preferat prefixul vechi ne-, rezultând: necalculabil, necompatibilitate, necomplet, neprobabil, nepropriu, nesalubră etc.

Cu toate acestea, asemeni multor altor oameni de cultură din acea perioadă, Hasdeu a manifestat o anumită reținere față de neologisme, optând adesea pentru mijloacele interne în redarea conceptelor noi. Gr. Brâncuș înregistrează și tipuri de traduceri lexicale (parțiale sau totale), precum și diverse calcuri semantice pe care le ilustrează cu suficient material: cătătură ‘cercetare’, a cercuscrie ‘a circumscrie’, contimpurean, despoporare ‘depopulare’, întroducere, omenimea ‘umanitatea’, simț ‘sens’ etc.

În ceea ce privește particularitățile morfologice, frapant este mai ales numărul ridicat de plurale feminine în –e (desinență ce corespunde lui –ă de la singular), aspect ce poate fi explicat printr-o concepție etimologistă în materie de limbă literară: armure, bibliotece, biserice, cărămize, cronice, harte, peștere, picăture, săptămâne etc.

De asemenea, în concordanță cu manifestarea multor oameni de cultură din acea epocă, Hasdeu promovează variantele de plural în –uri ale neutrelor neologice: canaluri, centruri, epigrafuri, instincturi, materialuri, templuri etc. La fel, sunt frecvente formele de plural masculin ale unor substantive (neologice în cea mai mare parte) care s-au fixat mai târziu ca neutre sau ca feminine: animali, mamifere, timpi, viscoli, antilopi etc.

Prezența numeroaselor dublete fonetice și morfologice (uneori chiar lexicale) este explicată de Gr. Brâncuș fie prin etimologiile diferite, fie prin apartenența la diferite faze din istoria limbii (literare sau nu) și chiar prin apartenența la graiuri diferite: adaugă / adaogă, altminte / altminteri, arbor / arbore (arbure), cuprinde / coprinde, menține / mănțime, termen / termin etc..

La Hasdeu, neologismele care astăzi au sunetul h- la inițială (întrucât pronunțarea românească a copiat modelul grafic străin), apar fără inițială, respectând aspectul sonor al corespondentelor din franceză și italiană: alucinațiuni, azard, eraldică, iperbolă etc. Iar cuvintelor care îl conțin pe h velar le corespund în textul lui Hasdeu variante cu oclusivă velară: monacală, monarh, patriarc, tecnic etc..

O altă particularitate frapantă este aceea că „Hasdeu recurge cu o reală plăcere la fonetisme arhaice și populare, la unele particularități de flexiune și la un număr imens de cuvinte și construcții specifice limbii populare”: atâta, beutură, cată ‘trebuie’, cătră, a clătena, copaciu, a dumeri, împle, încai, mănunt, rătund etc.

Gr. Brâncuș sesizează în scrisul lui Hasdeu și elemente ale morfologiei populare, oprindu-se mai ales asupra pronumelui relativ care, ce se întâlnește în forme variabile după număr și gen: carele, carea, cari (carii) – „Mircea cel Mare, carele cucerise litoralul…”; „Vlahi, cari se zic a fi fost o colonie…”; „Crenge a cărora separațiune…” ș.a.m.d.

Atmosfera populară și ușor arhaică a scrierii este conferită și de formele analitice de mai mult ca perfect: „le-au fost împrumutat”; „s-au fost întrebuințat”; mi-a fost atras atențiunea” etc..

Fenomenul străvechi al iotacizării formelor verbale (în special la persoana a III-a a conjunctivului) vine la Hasdeu tot dinspre limba populară: să se ascunză, să auză, să coprinză, să crează, să pătrunză, să preșează, să prevază, să surâză etc..

La finalul tratării aspectelor ce țin exclusiv de limbă, Gr. Brâncuș face o caracterizare de ansamblu a orientării lingvistice a lui Hasdeu, oferind și motivația: „Deși moldovean prin naștere, Hasdeu refuză sistematic apelul la trăsăturile proprii graiurilor din aria de est a țării. Aceasta pentru că autoritatea sa scriitoricească s-a desfășurat numai la București (cu excepția primilor ani petrecuți la Iași) și pentru că, în materie de limbă literară, el a adoptat, încă de la început, concepțiile lui Eliade și apoi ale învățaților latiniști. Se poate aprecia, așadar, că preferințele lui lingvistice se îndreptau spre graiurile din Oltenia și Muntenia.”.

Încă de la analizele lui G. Călinescu sau ale lui Tudor Vianu, a fost subliniată componenta retorică a scrisului lui Hasdeu. Cel din urmă, încadrându-l în categoria „scriitorilor savanți”, notase deja că, spre deosebire de Bălcescu, fraza sa este mai scurtă, sincopată, încărcată de exclamații și interogații retorice, de antiteze, analogii, enumerări, repetiții anaforice etc. Mihaela Mancaș își încheie studiul dedicat particularităților de expresie ale lui Hasdeu cu următoarea caracterizare: „Retorismul și stilul savant pe de o parte, limbajul popular foarte colorat, cu elemente de limbă vorbită, pe de altă parte, reprezintă două extreme stilistice, între care a oscilat permanent personalitatea plină de contraste a lui B.P. Hasdeu.”.

Ocupându-se de stilul și de efectele retorice ale lui Hasdeu așa cum apar în Istoria critică a românilor, Gr. Brâncuș punctează calitățile de polemist și de orator ale savantului: „Polemistul Hasdeu, pe o linie superioară lui Eliade, cultivă uneori un limbaj violent, crud, sarcastic, se adresează adesea unui interlocutor imaginar, încât textul pare pronunțat de la tribuna oratoriei, de unde se trimit «săgeți» și «fulgere» în direcția adversarului.”. Redăm, după Gr. Brâncuș, câteva dintre trăsăturile sale stilistice sau retorice:

– antepunerea adjectivului în raport cu substantivul: „anticul Erodot”, „trecătorului interes”, „modernul Buckle”, „însuși Montesquieu” ș.a.m.d.;

– inversiunea auxiliarului din structura unor forme verbale compuse în propoziții interogative: „De la cine anume fostu-le-au luat românii?”, „Înțelesu-l-a vreunul dintr-înșii?” etc.;

– notele caracterizatoare ce însoțesc numele personalităților istorice: „răposatul Eliade”, „ilustrul Vico”, „nemuritorul Mircea” etc.;

– numele proprii însoțite de un articol nedefinit (pentru o individualizare mai puternică): „un Mircea”, „un Neagoe”, „un Mihai” etc.;

– trecerea la plural a unor nume proprii (pentru a multiplica individualități-model): „Nu toate țările dau pe Mohamezi, pe Bonaparți, pe Alexandri, pe Cinghizhani” ș.a.;

– folosirea numelui de persoană în locul operei (metonimie): „În Ovidiu, în Strabone, în Iornande, în Dione Casiu, în toți clasicii…” etc.

Dintre efecte retorice, sunt de amintit:

– enumerarea abundentă: „Pământul muntos și păduros al Oltului înfiora pe sciți, pe romani, pe unguri, pe pecenegi, pe toți cuceritorii Istrului” etc.;

– repetițiile retorice (care pun în evidență logica „descompunerii” întregului și analiza detaliilor): „căci de la codru verde până la codru verde sau de la apă limpede până la apă limpede trebuie să treci mlaștine și iar mlaștine…”;

– interogațiile retorice (foarte frecvente): „Au atunci nu era… tot feliul de mlaștine și mocirle cu funestele lor efluve febrifere?” (adesea interogativele sunt urmate de propoziții-răspuns foarte scurte: „Datează ea oare chiar din anul 1215? Aș!”);

– frecvența propozițiilor conclusive introduse (în afară de formele deci, prin urmare, așadar) prin construcții populare expresive precum: ei bine, iacă de ce, iacă dară, așa că etc.;

– numeroasele elemente de adresare (orientate către un interlocutor sau auditor imaginar), ce au scopul de a da textului caracterul unei expuneri de la o tribună academică: „Opriți-vă un moment și cugetați…”, „Să ascultăm dară pe cel mai modern blazonist britanic…” etc. (în același fel se face și legătura dintre diferitele capitole ale cărții);

– abundența elementelor (cuvinte, expresii, construcții sintactice) ce țin de stilul colocvial (atrase de intențiile polemice ale autorului).

Dacă am acordat mai multă atenție și mai mult spațiu trăsăturilor stilistico-lingvistice ale lui Hasdeu, identificate în opera istorică a creației sale, aceasta se datorează dorinței noastre de a-l compara pe acesta cu Xenopol. Hasdeu (un anti-junimist, totodată) este marele contemporan al lui Xenopol și „adversarul” său pe probleme de istorie. Mai mult decât atât, în multe privințe, cei doi nu împărtășeau aceleași opinii lingvistice (în cadrul disputelor de la Academie, referitoare la ortografie bunăoară, cei doi s-au plasat mai totdeauna în tabere diferite). Și totuși, în ceea ce privește utilizarea strategiilor sau a efectelor retorice în scrisul lor, cei doi se aseamănă destul de mult (în pofida unui caracter retoric mai accentuat în cazul lui Hasdeu, lucru care – după cum vom vedea mai jos – nu i-a scăpat lui Xenopol). În consecință, credem că o comparație între limba și stilul celor doi se impunea.

5. Concepția lui Xenopol despre scrierea textului științific/istoric

După cum am precizat deja în preambulul lucrării noastre, recomandările stilistice ale lui Xenopol se împletesc cu reflecțiile pe marginea stilului personal. Le vom comenta aici mai întâi pe cele care vizează propriul stil și apoi pe cele care se referă la stilul altor istorici (precursori sau contemporani).

5.1. Reflecții privind stilul propriu și recomandări

i) Despre scrierea științifică (strict specializată) a istoriei

În prefața primei ediții a istoriei sale, savantul, conștient de felul riguros în care ar trebui redactată o asemenea operă, mărturisește „vina” de a nu fi folosit pretutindeni tonul rece al obiectivității. Stilul „încălzit” (de pe alocuri) este justificat, totuși, de o anumită convingere, fiindcă omului de știință nu-i este (sau n-ar trebui să-i fie) indiferent veșmântul sub care se înfățișează adevărul: „Se va găsi poate un alt neajuns lucrărei mele, anume de a nu fi egală în stilul ei în toate părțile sale. Când era vorba de a fixa o dată sau de a determina succesiunea unor domni, stilul trebuia să iee caracterul unei discuții științifice. Aiurea, unde simțiam pulsul cel mare al nației răsunând în inima mea, la priveliștea faptelor mărețe, sau la trecutul de durere al poporului român, fără să fi vrut, mi se încălzia condeiul și povestirea lua un caracter mai literar. Eu sunt anume de părere că istoria trebuie să scruteze spre a afla adevărul; dar că acestuia nu-i va sta niciodată rău, când va fi învălit în o haină frumoasă. De aceea cred că, deși istoria tinde a deveni o știință, scrierea ei nu trebuie să înceteze a rămânea pe cât se va putea mai mult, și o lucrare literară și în îmbinarea acestor două caractere stă tocmai partea cea mai grea a formei în istorie.” (XIR, I, p. 35-36, Prefață la ediția I, 1888).

Peste ani, această concepție va rămâne neschimbată. Iată ce declară istoricul în prefața celei de-a doua ediții (începută în 1913, proiectată în 14 „volumuri”): „Istoria Românilor cuprinsă în aceste 14 volumuri este o lucrare științifică, care nu lipsește însă de a fi încălzită de focul sfânt al iubirei de țară și neam, de câte ori s-a înfățișat prilejul de a o face.” (XIR, I, p. 38, Prefață la ediția a II-a).

ii) Despre scrierea didactică a istoriei

Mare profesor/pedagog totodată, Xenopol a fost interesat și de modul în care ar trebui să fie predată istoria în școală, pledând pentru un stil inteligibil, adecvat cunoștințelor lingvistice ale copiilor și, în același timp, arătându-se împotriva învățării mecanice. Sfaturile sale sunt încă actuale: „Cum trebuie să fie predată istoria pentru a ajunge la acest scop? Se vede de la sine că condiția cea dintâi va fi ca ea să fie înțeleasă [subl. lui A.D.X.] de copil. Nu este nimic mai periculos pentru mintea tânără decât învățarea pe de rost, care mai ales în istorie este încă din nenorocire atât de răspândită în țară la noi. Nu știm cum să ferim mai energic pe învățător de această metoadă ucigătoare de spirit care face pe elev robul literii moarte și a cuvântului, adesea fără de înțeles în capul său. Să nu uităm că avem a face cu copii, că cele mai multe din cuvintele cari au un înțeles pentru noi, n-au niciunul pentru dânșii, așa sunt: guvern, cultură, cauză, efect, civilizație și câte altele. Toate aceste cuvinte, sau ideile corespunzătoare când se întâlnesc, trebuesc explicate copilului prin exemple luate din sfera noțiunilor ce le are acesta și nu din sfera profesorelui [sic!]. Tocmai aceasta e treaba cea mai grea a profesorului; de a ști să se pună cu mintea sa la nivelul minței acelora pe cari îi învață, a le vorbi astfel precum își vorbesc ei între ei, pentru ca să fie înțeles. Prin urmare profesorul va căuta înainte de toate ca materia predată să fie înțeleasă de copil și se va feri ca de o ciumă de învățarea pe de rost.”.

Profesorul nu trebuie să excludă utilizarea anecdoticului din predarea istoriei, numai că recurgerea la acesta se cuvine să fie făcută cu măsură: „Se înțelege că profesorul trebue să caute a face cursul său și interesant prin aruncarea pe ici pe colea de anecdote care să înveselească pe copii. Unele din aceste care au luat caracterul de credințe poporane, precum istoria cu zimbrul lui Bogdan etc. s-au primit chiar în textul acestei cărți. Însă noi n-am putut face din cartea noastră o adunătură de anecdote precum nici profesorul nu trebuie să o facă din explicarea sa. Nu trebuie să uităm că dăm copilului ceva de învățat, prin urmare ceva serios și nu înțelegem când copilul se necăjește atât de greu pentru a înțelege matemateca, pentru ce nu s-ar necăji și ceva spre a înțelege istoria.”.

În fine, în aceeași rețetă se include și problema neologismelor, lăsate frecvent deoparte pentru a respecta, la acest nivel, exigența clarității: „Totul ce am căutat a fost de a fi clari și de a ne exprima într-o limbă înțeleasă copiilor. De aceea nu ni se va ținea de rău dacă am părăsit cam cu totul neologismele franceze și dacă ne-am întors pe cât se poate la vechea limbă, adevărata limbă a copiilor pe care ei o învață de la mamele, de la dădacele și de la slugile lor cu care mai ales vin în atingere în cei dintâi ani ai copilăriei. Date cronologice nu am pus prea multe, fiindcă știm din experiență că pentru copil ele nu au o valoare mare și că un copil cu greu este în stare a pricepe ce vrea să zică 500 de ani înainte de Christos când chiar 500 de ani sunt pentru mintea sa o noțiune cu mult prea mare.”.

5.2. Judecăți privind stilul precursorilor

Xenopol a formulat judecăți legate de stilul precursorilor începând de la primii cronicari și ajungând până la un contemporan cum era B.P. Hasdeu. Chiar dacă, în unele privințe, opiniile sale s-ar putea să nu-i mai satisfacă întrutotul pe specialiștii de astăzi, este interesant și lăudabil totuși că marele cărturar s-a ocupat și de această latură. Redăm aici câteva dintre caracterizările întâlnite.

i) Grigore Ureche

Astfel, în cazul lui Grigore Ureche, el notează: „Stilul celui întâi cronicar moldovean – căci până la el avem numai lucrări impersonale, cronici și nu cronicari – este îndeobște frumos, lesne curgător, înțeles și plin de energie. O sumă de rostiri plastice și de comparații potrivite și frumoase îl înfloresc.” (XIR, IV, 424). Pentru ilustrarea „felului cum mânuiește limba”, Xenopol alege prezentarea secetei de la 1585 (ce „arată puterea lui de descriere”) și „vestitul portret” al lui Ștefan cel Mare (ca exemplu „al modului cum Grigore Ureche închega în limbă cugetările sale”).

ii) Miron Costin

La Miron Costin, dincolo de virtuțile limbii românești utilizate, istoricul apreciază o calitate deja specifică stilului funcțional științific, obiectivitatea: „Ca scriitor, Miron Costin mlădie mai ușor încă decât Grigore Ureche limba românească; stilul său este mai curgător și, cu toate aceste, mai străbătut de gândiri și de cugetări proprii, decât povestirea lui Ureche. Am putea spune că cronicarul cel dintâi al Moldovei este mai obiectiv în expunere decât acest de-al doilea, care reflectează mai adeseori asupra faptelor ce le întâlnește, rostește hotărât simțămintele ce i le inspiră evenimentele țării, adeseori chiar cu o mare amărăciune; este, într-un cuvânt, mai subiectiv în așternere decât predecesorul său. Cu toate aceste, și el se silește pe cât se poate a păstra nepărtinirea istoricului, și spune într-un loc că «noi, măcară că am fi datori cu pomenire lăudată mai mult lui Ștefan-Vodă [Gheorghe], de la care multă milă am avut, decât de la Vasile-Vodă, de la carele multă urgie părinții noștri au petrecut, iar dreptatea socotind nu pot <poci> scrie într-alt chip», căci, adaugă cronicarul, «nimic nu strică credința așa celor ce scriu letopisețele cu fățărie, când veghe voia unuia și coboară lucrul cu hula altuia.»” (XIR, IV, p. 430).

iii) Neculai Costin

Pentru Neculai Costin are următoarea caracterizare: „Și în descrierea evenimentelor Moldovei el arată o citire și o cunoștință mai apropiată a cărților sfinte, pe care le citează mai des, când se potrivesc sentințele lor cu morala întâmplărilor ce le povestește.” (XIR, IV, p. 431). Și acesta încearcă, asemeni tatălui său, să fie obiectiv: „El laudă pe domnii aceia sub care era bine boierilor; este însă îndestul de nepărtinitor chiar cu aceia ce le făceau rău. […] Și ca să nu se creadă că ar apăsa prea mult condeiul asupra acestui domnitor, spune că «este cu greu a nu se scrie aceste lucruri, că spune Sfânta Scriptură că, de vor tăcea oamenii, pietrele vor răspunde»” (ibid.).

iv) Mihail Moxa

Și la Mihail Moxa (bănuit a fi autorul celei mai vechi cronici muntenești), care reproduce cam frecvent (prin traducere ad litteram) sursele străine, Xenopol identifică o anumită originalitate a stilului: „Apoi stilul său, pretutindene unde nu enumeră numai înșirarea mai mult cronologică a faptelor și se poate arunca în descrieri, îl arată ca stăpân pe pana lui, cu toate că, inspirat de izvorul consultat, reproduce în deplină libertate ideile împrumutate.” (XIR, IV, p. 443); „Aiurea întâlnim un portret invers, colorat însă cu aceeași putere… […] Într-un loc exclamă cu energie… […] Că aceste însușiri ale stilului său nu sunt numai reproduceri ale textelor slave, ci în mare parte datorite propriei lui creațiuni, se vede mai întâi de pe turnarea lor dintr-o singură fiertură a gândului său, apoi de pe aceea că în puținele bucăți, care provin învederat numai din concepția lui, se întâlnește aceeași bogăție de idei și pompă e expresiei.” (XIR, IV, p. 444); „După acest fragment [= o notiță „stilizată” despre alcătuirea cărții sale], scris din propria îmboldire a lui Moxa, se vede că dânsul ținea pana lui cu oarecare destoinicie, că mânuia limba nu ca ucenic, ci ca meșter pentru acele timpuri, care căutau, cum zice Cantemir, mai mult să facă fapte decât să le scrie.” (ibid.).

v) Dimitrie Cantemir

În Hronicul a vechimei romano-moldo-vlahilor, scris de Dimitrie Cantemir, Xenopol vede o serie de calități care, mutatis mutandis, se potrivesc și Istoriei românilor din Dacia Traiană: „…este o lucrare de mare însemnătate, care se deosebește în totul de letopisețele cronicarilor moldoveni. Aici nu mai avem a face cu o cronică, ci cu o lucrare istorică în adevăratul înțeles al cuvântului, plină de o vastă și bogată erudiție și în care izvoarele sunt analizate, confruntate, luminate sau combătute unele prin altele, cu o sârguință și o destoinicie care te pune în uimire. Simți că ai înainte un învățat care posedă de minune toată știința trebuitoare pentru vasta lucrare pe care o întreprinsese. Aceasta nu era nimic mai puțin decât încercarea de a schița istoria românilor, de la prima lor urzire ca daci și apoi ca romani pe pământul Daciei, și în urmă dovedirea stăruinței lor în acea țară din an în an, până la întemeierea principatelor…” (XIR, IV, p. 434).

Stilul științific întrebuințat de eruditul domnitor moldovean i se pare unul accesibil: „Deși scrierea lui Cantemir e o lucrare de erudiție, totuși ea este așa scrisă ca citirea ei să fie ușoară și plăcută oricui, și în afară de citația câtorva texte latinești și grecești, care însă sunt toate puse pe românește, ea nu înfățișează nicio greutate la înțelegere.” (ibid.)

În plus, Xenopol înregistrează la Cantemir o particularitate care (după cum am văzut anterior, la 5.1.) îl caracteriza și pe el: „Uneori, când simțământul îl năbușea, gândirea lui rece și științifică se urca la o adevărată poezie, din care raportăm numai următorul loc care dovedește că Cantemir, când vroia, știa să închege gândirea lui în cea mai frumoasă rostire: «Într-acesta chip dară pre romano-moldo-valahii noștri, Roma maica, din lăuntrurile sale născându-i, i-au aplecat și i-au crescut. Traian părintele cu obiceile și armele românești [sic!] învățându-i, a Dachiei adevărați moștenitori i-au pus și cu curat sângele fiilor săi pre Dachia, care mai înainte barbară era, au evghenisit-o.»” (XIR, IV, p. 435).

vi) Bogdan Petriceicu Hasdeu

Contemporan lui Xenopol, B.P. Hasdeu a fost un savant cu o solidă pregătire multilaterală, inclusiv în domeniul istoriei; un om de știință pe care Xenopol l-a admirat, în pofida polemicilor și a disensiunilor pe care le-au avut uneori (mai ales din cauza temperamentului lui Hasdeu). În privința stilului practicat de acest învățat în unele scrieri de natură istorică, Xenopol n-a avut întotdeauna cuvinte de laudă. De pildă, criticând, într-o amplă notă de subsol, scrierea lui B.P. Hasdeu, Ioan Vodă cel Cumplit (București, 1965), „eminentă prin mulțimea și noutatea izvoarelor consultate”, dar „cu totul exagerată, atât în fond, cât și în formă” (XIR, III, p. 93), Xenopol îi impută acestuia – dincolo de faptul de a fi pus „prea multă imaginație în reconstituirea trecutului” – un stil inadecvat: „Exclamațiuni de cel mai rău gust, bazate pe niște premise ce nu le justifică întru nimic, se întâlnesc la fiece pas în scrierea lui Hasdeu; de ex.: «Puteți judeca cine fu Ioan Vodă» (p. 75) sau «închipuiți-vă acum o oaste moldovenească sub un Ioan Vodă!», «Ioan Vodă din față, Ioan Vodă din dreapta, Ioan Vodă din stânga» (p. 87). […] Forma ei este potrivită cu fondul. Pretutindeni se întâlnesc declamații pompoase, fraze sforăitoare și am numărat vreo trei sute [subl. lui A.D.X.] de puncte de exclamație. Pretutindeni aluziuni la timpurile actuale care turbură liniștea istorică, precum de ex. că: «camerile legislative nu fac un 2 mai!» (p. 31) sau următoarea fenomenală comparație: «Aventurierul ne apare deodată milionar, ca cel mai avut

comerciant de pietre scumpe din capitala Turciei, întunecând prin bogățiile și luxul său pe pașale și pe agale! Faptul e tot atât de cert precum e cert că d. Török sau d. Bossel posed cele mai frumoase și cele mai scumpe case în București [subl. lui A.D.X.]»!! Și, cu toate acestea, lucrarea lui Hasdeu are o valoare netăgăduită: pune în lumină o sumă de puncte nouă, aduce multe izvoare necunoscute la lumină care trebue însă culese precum grăunții de aur ce trebue să-i speli îndelung din năsipul râurilor.” (XIR, III, p. 94).

Partea a II-a

Limba și stilul textelor istorice aparținându-i lui A. D. Xenopol

Capitolul I. Limba din scrierile istorice ale lui A. D. Xenopol

1. Observații preliminare

În afara studiilor deja menționate (vezi supra, Introducere, 1.3.), în care sunt tratate, într-o măsură mai mare sau mai mică, diverse aspecte referitoare la limba și/sau stilul lui Xenopol, ar trebui amintite și notele prevenitoare ale editorilor de la volumele I și II ale ediției a IV-a a Istoriei românilor din Dacia Traiană. Ele cuprind informații importante legate în special de fonetică, de forma cuvintelor aflate în scrisul lui Xenopol, de ortografie, dar chiar și de lexicologie, prin formularea unor constatări privind arhaismele.

Așadar, considerăm că nu este lipsit de interes să prezentăm precizările celor care au editat textul Istoriei lui Xenopol (ne referim la cei care au îngrijit ediția critică apărută între anii 1985-1993). Aceste precizări reprezintă deja o caracterizare concisă a unor aspecte ale limbii lui Xenopol. Din acest motiv, ne permitem să cităm in extenso paragrafele care le conțin, urmând să facem, acolo unde este cazul, câteva comentarii.

La volumul I, editorul Virgil Mihailescu-Bîrliba previne cititorii în felul următor (nota este datată 25 iulie 1983): „În ceea ce privește limba propriu-zisă, adoptând principiul fidelității față de text, am păstrat formele care ni s-au părut mai apropiate de cele din zilele noastre, selectându-le din ultimele două ediții. În ansamblu, am conservat nealterată exprimarea autorului, eliminând doar câteva din particularitățile ortografice ale epocii, ca: u mut, final, precum și consoanele duble ss sau nn; pe de altă parte, am dublat consoanele, când a fost cazul (înnoire). De asemenea, peste tot s-au aplicat normele ortografiei actuale; menționăm înlăturarea majusculelor folosite pentru numele de popoare sau, în alte cazuri, neadecvate. Mai semnalăm și operarea unor modificări de tipul: s intervocalic devine z; s tare devine z (desvoltare – dezvoltare, desbinare – dezbinare); â din interiorul cuvintelor devine î; ó s-a transcris oa; e final devine ă (noue – nouă). S-a păstrat semnul e, fără a-l diftonga (fer, împedecat). Am eliminat și formele oscilante, bineînțeles, în favoarea celor uzitate astăzi: afluent, în loc de afluient, același – acelaș, așează – așază, apusean – apusan, adică – adecă; comerț – comerciu, cheamă – chiamă, citească – cetiască, deosebește – deosebesce, deie – dee, dinspre – dispre, eveniment – evenement ș.a.m.d. Când ambele forme oscilante nu erau identice cu cele actuale, am ales forma cea mai apropiată de termenul folosit în zilele noastre (contimporan, în loc de contimpuran). Deoarece am sesizat în Istorie și unele ezitări în folosirea numelor de personalități sau de localități antice, în cazurile de o mai mare însemnătate, am intervenit, alegând forma încetățenită actualmente (Burebista, în loc de Boerebiste; Sarmizegetusa, pentru Sarmisegetuza sau Sarmizegetuza; Potaissa, pentru Potaisa etc.). Am păstrat Samus, în loc de Someș, deoarece am considerat că Xenopol voia să sublinieze apropierea dintre hidronimul antic și cel actual. De asemenea, pentru a reda cât mai fidel limba autorului, am păstrat genitivul în ei (țărei, demnităței). S-a menținut, în rest, integral vocabularul Istoriei (arhaisme, neologisme proprii, moldovenisme), precum și sublinierile din expunere (aldine sau cursive); în cazul unor cuvinte, care astăzi se folosesc mai puțin sau deloc, le-am semnalat cu un asterisc (*) și le-am explicat în subsol.” (Notă asupra ediției, XIR, I, p. 31-32).

Desigur, nu fiecare volum în parte ar trebui precedat de astfel de lămuriri preliminare într-o asemenea ediție; de obicei, este suficientă cea care se găsește în deschiderea primului volum. Totuși, în cazul Istoriei lui Xenopol, a devenit necesară o a doua notă explicativă, întrucât, pe măsură ce se lucra în continuare la această ediție critică, concepția asupra editării (și chiar echipa de editori) s-a mai schimbat.

În consecință, al doilea volum prezintă următoarea notă semnată de Nicolae Stoicescu: „Adoptând în mod firesc principiul fidelității față de textul editat, am respectat limba și stilul utilizate de Xenopol, păstrând chiar termenii vechi, proprii epocii în care își scria prima ediție: daraveri (probleme, chestiuni), de nevoie (necesar), frecări (fricțiuni), împoncișare (împotrivire), intervenirea (intervenția), neizbutirea (insuccesul), poporația (populația), predomnitor (predominant), producte (produse), proteguire (protecție), repețite (repetate) etc.

Pentru înlesnirea înțelegerii lor, la unii din acești termeni am dat în paranteze drepte sensul lor de astăzi; de pildă: cerbicoase (tenace, dârze), împreunare (întâlnire), a încujba (a încovoia), noblețe (nobilime), prezenturi (daruri), supus (aservit), științe (informații, știri) etc.

Cu tot respectul pentru opera lui Xenopol, am considerat necesar să înlocuim unele cuvinte sau expresii depășite, sau ieșite din uz, al căror sens este mai greu de înțeles cititorilor de astăzi: citații (citate), conștiute (conștiente), fărămătuit (fărâmițat), limbistice (lingvistice), în privirea (pentru în privința) etc.

În afară de aceasta, am eliminat forma genitivală ei (țărei – țării), precum și pe u final de la unele cuvinte (războiu, Mateiu etc.), am pus literă mică la numele de popoare care pe atunci se scriau cu litere mari și am îndreptat unele forme improprii ale unor nume de țări sau regiuni (Franția, Aragonia etc.).

În felul acesta, considerăm că, fără să forțăm textul lui Xenopol, l-am făcut mai accesibil cititorilor din epoca noastră.” (Notă asupra ediției, XIR, II, p. 7-8).

După cum se observă, din dorința de a apropia textul lui Xenopol de normele limbii române literare actuale, editorii celui de-al doilea volum (la fel ca și în cazul volumelor III și IV) se îndepărtează sensibil de „principiul fidelității față de text”, așa cum fusese anunțat (și respectat) în primul volum.

2. Analiza pe niveluri de limbă

Deși toate compartimentele limbii unui scriitor sunt importante, analiza noastră va acorda o atenție deosebită mai ales nivelului lexical și celui gramatical (în special celui morfologic). Chiar dacă în cazul frazeologiei nu se poate vorbi de un nivel clar conturat, deoarece unitățile frazeologice prezintă trăsături ce țin fie de nivelul lexical (prin semantică), fie de nivelul sintactic (prin modul de îmbinare al cuvintelor ce le compun), am decis să discutăm tot în cadrul acestui capitol și aceste probleme. Un regim aparte îl au acele enunțuri, aparținând discursului repetat (adică frazeologiei în sens larg), care nu sunt echivalente reale sau potențiale ale unor cuvinte (citatele celebre, proverbele, zicalele etc.), constituind, practic, niște „micro-texte”, cu sens propriu, de sine stătător. Pentru a nu rupe unitatea tratării, le-am discutat și pe acestea în același loc.

2.1. Nivelul fonetic

După cum am stabilit deja (vezi supra, Introducere, 1.2.1.1.) chestiunile ortografice nu ar trebui să ne preocupe prea mult la analiza acestui nivel. Încă din primele pagini ale Istoriei lui Xenopol (în prima sa ediție, din 1888), ne întâmpină, de pildă, următoarea problemă ortografică: litera i notează indistinct când sunetul [i], când sunetul [î], deși există și este întrebuințat și semnul grafic î: in [în], sin [sîn], inriurire [înrîurire], intreg etc.; în schimb, apare scris: dînsul, pămînt, pînză.

Asupra fonetismelor propriu-zise (fie ale subdialectului moldovenesc, fie ale rostirii populare) nu mai insistăm aici, ele fiind deja indicate de editori în notele preliminare reproduse mai sus.

2.2. Nivelul morfologic

După cum am văzut în secțiunea cu caracter metodologic (vezi supra, Introducere, 1.2.1.2.), metoda ce ar trebui aplicată constă în a raporta faza de limbă mai veche la cea recentă. La nivelul morfologic am înregistrat numeroase fapte lingvistice care nu mai corespund normelor limbii române literare actuale.

2.2.1. Verbul

Semnalăm, în cele ce urmează, o serie de verbe (la infinitiv) care, la Xenopol, se încadrează într-o altă conjugare decât cea actuală:

• a susținea: „nu se mai poate susținea că nația dacilor ar fi fost cu desăvârșire nimicită de romani” (XIR, I, p. 144); „nu se poate suținea părerea că…” (XIR, II, p. 166);

• a menținea: „își dădea toate silințele putincioase spre a menținea pe regele Poloniei” (XIR, IV, p. 262);

• a ținea: „„…ca locțiitori regești, puteau ținea și congregațiile generale” (XIR, I, p. 333);

• a obținea: „stăruiește a obținea întărirea și împuținarea tributului” (XIR, IV, p. 236);

• a cheltuia: „Însă slujba se socotea într-adevăr numai acea făcută cu sabia în mână și cu primejdia vieții pe câmpul de război, și nu acea cheltuiată într-o liniștită lucrare de cancelarie.” (XIR, II, p. 187);

• a rămânea: „Heissler stăruiește a rămânea în Muntenia” (XIR, IV, p. 281);

Forme diferite de paradigma actuală înregistrăm și la prezentul unor verbe (de obicei, la persoana a III-a singular sau plural):

• folosiau: „se folosiau de bogatele ocne de sare” (XIR, I, p. 77);

• încălzia: „mi se încălzia condeiul” (XIR, I, p. 36);

• acopere (acoperă): „miezul românesc dispare sub coaja ce-l acopere” (XIR, I, p. 408);

• constituiesc: „răstimpuri caracteristice care constituiesc, în viața lui, tot atâtea perioade deosebite” (XIR, I, p. 36);

• alerg (aleargă): „Sașii alerg la falsificări pentru a-și aroga asupra românilor niște drepturi pe care nu le aveau.” (XIR, III, p. 230);

• invoacă: „Ei invoacă mai ales în sprijinul părerei lor elasticul tărâm al etimologiilor numelor proprii.” (XIR, I, p. 68); „se invoacă bunăoară următoarele analogii” (XIR, I, p. 70; vezi și I, p. 328 etc.);

• pat (pățesc): „în ideea lor ungurii sunt neînvinși, și, când pat câte o înfrângere, îndată o înfrumusețează” (XIR, II, p. 270);

• posed (pentru [ei] posedă): „românii posed moșii în Maramureș” (XIR, I, p. 330);

• pustiază: „Dacii pustiază toată provincia…” (XIR, I, p. 107); „și de acolo pustiază, în jos, Peloponezul” (XIR, I, p. 200); [și să pustieze: „se repeziau cu o furie nemaipomenită să sfărâme și să pustieze tot ce le ieșia în cale.” (XIR, I, p. 235)];

• reiesă: „cum reiesă lucrul în chip învederat” (XIR, I, p. 143);

• repoartă: „Ștefan cel Mare repoartă izbânzi așa de strălucite” (XIR, IV, p. 424);

• scuzează: „De aceea și scuzează el «prolixitatea asiatică» a acelor acte” (XIR, IV, p. 303); „Brâncoveanu se scuzează că n-a putut încă răspunde” (XIR, IV, p. 316);

• constituiesc: „regiunile ce constituiesc mai târziu județele” (XIR, III, p. 470);

• înapoiesc: „ei înapoiesc creștinilor: Ungaria, Transilvania, Croația…” (XIR, IV, p. 309);

• sprijinesc: „acei germani sprijinesc pe acea germană” (XIR, I, p. 70);

• trebuiește: „ea trebuiește făurită în acest lanț prin mijlocul inferenței și al ipotezei.” (XIR, II, p. 15);

• se despărțește: „În 1421 Alexandru cel Bun se despărțește însă de Ringala…” (XIR, II, p. 134);

• se răpăd: „Bulgarii de aici se răpăd în 678 și pradă Tracia” (XIR, p. 269); [cf. răpide < lat. rapidus]

• se raportă / rapoartă: „Tot la dânsa se raportă și arătarea lui Cantacuzen” (XIR, I, p. 392); „Aceste elemente nu se rapoartă însă atât la proporțiile obștești ale clădirilor” (XIR, III, p. 529);

Diferențe notăm și în cazul modului conjunctiv (timpul prezent) al unor verbe:

• să crează: „Și să nu se crează că ar fi de ajuns a se presupune…” (XIR, I, p. 211);

• să iee: „stilul trebuie să iee caracterul unei discuții științifice (XIR, I, p. 35);

• să deie: „caută să-și deie seamă de succesiunea tuturor împrejurărilor” (XIR, I, p. 36); „trebui să-i deie o vază și o însemnătate deosebită” (XIR, I, p. 93);

• să (se) dedeie: „ar fi tot atât de peste fire ca un popor să se dedeie navigațiunei, fără o mare care să scalde țărmurile sale” (XIR, I, p. 409);

• să expeduiască (XIR, VI, p. 630);

• să (se) predeie: „cazacii sunt siliți să se predeie” (XIR, IV, p. 223);

• să trădeie: „episcopul Martinuzzi […] vroia să trădeie Transilvania imperialilor” (XIR, III, p. 17);

• să vreie: „ca nu cumva el să vreie a se împatrona în Transilvania” (XIR, III, p. 257);

• să înapoiască: „țăranii români și unguri revoltați cer să li se înapoiască libertățile pe care le aveau concedate de regele Sf. Ștefan.” (XIR, I, p. 321);

• să încoarde: „trebuia să încoarde mult puterile lor în viața pământească” (XIR, I, p. 88);

• să manifesteze: „ei nu puteau să-și manifesteze toată puterea de care erau plini” (XIR, I, p. 107);

• să potoale (să potolească): „Politica franceză cu toate aceste trebuia să se mai potoale din aprinderea ei contra Brâncoveanului” (XIR, IV, p. 293);

• să rapoarte: „nu mai pot să se rapoarte la triburi nomade” (XIR, I, p. 53);

• să repoarte: „care dintre ele era să repoarte izbânda în lupta pentru viață (XIR, III, p. 447);

• să respecteze (XIR, VI, p. 454);

• să (se) scuzeze: „îndrăznind să se scuzeze către turci” (XIR, IV, p. 243);

• să spereze: „ce mai putea el să spereze acum?” (XIR, II, p. 316); „[Șerban] sperează că va vedea în curând armatele imperiale la Dunăre” (XIR, IV, p. 201);

• să vânză: „să vânză domnia” (XIR, VI, p. 24);

Modificări pot fi sesizate și cu privire la unele forme de perfect simplu:

• se adauseră: „către care se adauseră apoi popoarele italice” (XIR, I, 147);

• se îngreuie: „Cu trecerea timpului, raportul lor de supunere se îngreuie din ce în ce” (XIR, III, p. 301).

De asemenea, pot fi consemnate și unele verbe care, spre deosebire de norma actuală, apar la diateza reflexivă:

• a-și răzbuna: „vroiră să-și răzbune asupra popoarelor înconjurătoare” (XIR, I, p. 47);

• se fericesc (se bucură): „Romanii atunci se fericesc a fi răpus armata lui Cotiso…” (XIR, I, p. 105); „Polonii se fericesc mult de această reintrare a Moldovei sub a lor autoritate.” (XIR, III, p. 56);

• s-ar părea: „S-ar putea părea curios cum de în documentul din 1392…” (XIR, II, p. 129);

• a se privi: „Întrucât însă în vremuri vechi, la toate popoarele, autoritatea capului statului se confundă cu dreptul de proprietate asupra țării stăpânite, domnul se privea [= considera] ca proprietarul țării sale.” (XIR, II, p. 162);

• se începe: „lupta se începe între progenitura lui Alexandru cea legiuită” (XIR, II, p. 137);

• a își da aerul (a da aerul, a da impresia): „Mihai își dă totuși aerul a se supune cererilor imperialilor” (XIR, III, p. 272);

• a-și lua aminte: „Răzvrătitorii își luaseră aminte că trebuie să facă ei acum pe oamenii ordinei” (XIR, IV, p. 159);

• a-și teme (ceva): „Acei boieri, temându-și zilele de răzbunarea lui Timuș…” (XIR, III, p. 417).

Întâlnim, în situații extraordinare, și lipsa reflexivului acolo unde s-ar impune: „În timpul acestor tratări, Petru Schiopul din Muntenia, pentru a complacea turcilor și unchiului său Lăpușneanu […] atacă pe Tomșa, însă este bătut.” (XIR, III, p. 73).

Mai remarcăm, de asemenea, o formă populară de „viitor în trecut” (erau să iasă, având sensul ‘ar fi putut să iasă’):

• „Ce fel de producte erau să iasă din agera lor minte? Cu ce poezie, cu ce artă, cu ce filozofie erau să îmbogățească ei tezaurul gândirei omenești?” (XIR, I, p. 93) .

Dintre modurile nepredicative, se evidențiază gerunziul, cu unele forme acordate:

• arzândă: „smoală aprinsă și alte materii arzânde” (XIR, I, p. 99); „sub picioarele lui se adunaseră tot mai arzânde și mai încordate lavele unui vulcan” (XIR, III, p. 255);

• născând: „…erau așa de departe către sud încât abia se auzea pomenindu-se de numele lor în născândul colos al nordului.” (XIR, II, p. 285).

Utilizarea infinitivului acolo unde astăzi folosim conjunctivul era încă destul de curentă în perioada în care scria Xenopol:

• „…emoțiune desigur sinceră, deși astăzi ne vine greu a ne-o închipui” (XIR, II, p. 394);

• „împăratul însărcina la urmă, prin instrucțiile sale, pe comisari să vadă dacă nu cumva Mihai-Vodă avea gândul a se împatrona în Transilvania” (XIR, III, p. 215).

2.2.2. Substantivul

Ceea ce se remarcă imediat în scrisul lui Xenopol sunt acele forme de genitiv-dativ care nu mai corespund normelor actuale:

• credinți: „propagatarul acestei credinți” (XIR, I, p. 83);

• cunoștinți: „Cauza acestei mai de aproape cunoștinți cu nordul…” (XIR, I, p. 49);

• existenți: „farmecul nespus al acestei existenți” (XIR, I, p. 84);

• izbânzei: „fără a se calcula întâi putința izbânzei” (XIR, I, p. 168);

• lucrărei: „Se va găsi poate încă un alt neajuns lucrărei mele…” (XIR, I, p. 35);

• minței: „timpurile ce se desfășurau înaintea minței mele” (XIR, I, p. 36);

• naționalităței: „făurirea naționalităței române” (XIR, I, p. 36);

• regenerărei: „tabloul regenerărei noastre” (XIR, I, p. 37);

• soartei: „această schimbare a soartei sale” (XIR, IV, p. 228);

• valoarei: „Lăsând la o parte aprețuirea lui Anonimus asupra valoarei poporului românesc…” (XIR, I, p. 317) – curios este că aici alternanța fonetică nu apare;

• vieței: „să expunem cursul vieței sale” (XIR, I, p. 35); „firul vieței așezate” (XIR, I, p. 36).

De asemenea, un număr de substantive prezintă forme de plural inactual sau care, deși nu aparțin limbii literare, mai pot fi întâlnite, eventual, în limba populară:

• afluente: „afluentele fluviului” (XIR, VI, p. 558);

• austriaci (XIR, V, p. 203);

• blăni (în loc de blănuri): „comerțul cu blăni” (XIR, I, p. 49);

• căminuri: „dar locuitorii ei împrăștiați se strânseră iar la căminurile lor” (XIR, I, p. 228);

• certe (certuri): „certele sale cu el dădeau numai prilej turcilor de a-i jefui pe amândoi” (XIR, IV, p. 34);

• cireși (cireșe): „…apoi pentru doamna Ruxandra prune și cireși rânduite pentru o cură” (XIR, II, p. 212);

• cunoștinți: „Istoria veche a poporului român începe de la primele cunoștinți ce le avem” (XIR, I, p. 36);

• frescuri: „se află, în catacomba cea mică din Roma, niște frescuri pe mormântul unuia Vicentius” (XIR, I, p. 86);

• juruinți: „juruinți de supunere” (XIR, II, p. 383);

• lefi: „Aceste venituri nu au însă caracterul de astăzi al unor lefi fixe” (XIR, II, p. 194);

• manifesturi: „Regele se mulțămea a publica manifesturi.” (XIR, V, p. 20);

• mașine: „mașinele [de război] întrebuințate de romani” (XIR, I, p. 98);

• mâncări: „…geții ar fi mâncat din blide de lemn mâncări ordinare” (XIR, I, p. 76);

• modeluri: „Poetul latin Horatius arată, în una din odele sale, pe femeile dacilor ca modeluri, pentru a putea biciui pe cele romane.” (XIR, I, p. 89);

• movili: „niște movili înalte făcute din pământ” (XIR, I, p. 99);

• notiți: „prea săracele notiți” (XIR, I, p. 180);

• pagine: „pe care l-am expus în paginele de până aici” (XIR, I, p. 409);

• partizi: „sub forma unei lupte între două partizi teritoriale” (XIR, III, p. 460); „partizi personale” (ibid.);

• protesturi (XIR, V, p. 407);

• spate (forma originară): „fără nicio speranță de scăpare, având în spatele sale Dunărea” (XIR, II, p. 84);

• spațiuri: „lăsând între ele spațiuri umplute cu mari bolovani de piatră” (XIR, I, p. 98);

• școale: „învățau latinește în școalele de acolo” (XIR, III, p. 498); „școalele popești” (XIR, IV, p. 57);

• trebi: „pentru a se îndeletnici cu trebile mărunte ale satului” (XIR, I, p. 336; vezi și IV, p. 15);

• volumuri (în loc de volume): „am scris aceste șase volumuri” (XIR, I, p. 36; vezi și I, p. 38; V, p. 714);

• vremi: „cari rămân în ființă până adânc în vremile de mai târziu” (XIR, II, p. 66);

• locuință (locuire): „avarii, după o locuință mai îndelungată în Panonia, pierdură din sălbăticia lor primitivă…” (XIR, I, p. 261) – este folosit un astfel de substantiv în locul celui provenind din infinitivul lung, locuire, mai ales că locuință are și alt sens.

În unele cazuri, genul este cel care nu mai corespunde gramaticii actuale, mai ales în cazul neologismelor provenite din franceză (limbă în care acestea cunoșteau un alt gen):

• clas (XIR, VI, p. 288, 292);

• defavor: „lupta se sfârșise în defavorul acestuia” (XIR, I, p. 292);

• fulgeri: „precum se vestește furtuna prin tunetul cel surd și prin fulgerii scăpărători ce luminează orizontul” (XIR, I, p. 365);

• parantez: „istoricul polon se încurcă și însuși el, prin parantezul ce-l deschide” (XIR, III, p. 85);

• partidă (partid): „boierii drăculești […] cari ridică la domnie pe Radu sau Dragomir Călugărul, din partida drăculească” (XIR, II, p. 403); „Partida imperială și a lui Radu Șerban din Muntenia…” (XIR, III, p. 333);

• peninsul: „Otomanii iau Corintul, apoi capitala peninsului chiar, Napoli di Romania” (XIR, V, p. 26).

În plus, constatăm la Xenopol o adevărată preferință pentru infinitivul lung acolo unde astăzi se întrebuințează substantive derivate sau construite după un alt model:

• intervenire (intervenție): „dacă polonii și ungurii nu vor face începutul unei interveniri, turcii ar intra numaidecât” (XIR, II, p. 435); „Acesta ceruse intervenirea împăratului german” (XIR, III, p. 104);

• surprindere (surpriză): „să considere numai prezentul nu și viitorul care conține adeseori surprinderi neașteptate” (XIR, III, p. 42);

• favorare (favorizare): „politica de favorare pe cât se putea a elementului grecesc” (XIR, IV, p. 15); „reînceperea favorării lor” (XIR, IV, p. 185);

• invitare (invitație): „Invitarea trimisă de papă, precum și scrisoarea împăratului Rudolf…” (XIR, III, p. 131);

• complicare (complicație): „Așa ar fi fost lucrurile, dacă firea cea schimbătoare a principelui Ardealului […] nu ar fi adus alte complicări…” (XIR, III, p. 187);

• observare (observație): „Și aici repetăm observarea că, dacă ar fi fost o vânzare…” (XIR, III, p. 298);

• procedare (procedură): „Că falsificarea documentelor era procedarea obișnuită a călugărilor greci…” (XIR, III, p. 338);

• protestare: „se întâlnește din când în când câte-o protestare cu arma în mână contra acestor netolerabile încălcări” (XIR, IV, p. 388; vezi și V, p. 137).

Câteva exemple interesante întâlnim și în cazul substantivelor proprii. De pildă, înregistrăm un substantiv propriu pe cale să devină eponim (tendința este aceea ca Manole să devină [un] manole ‘meșter priceput’, după modelul Harpagon [personajul lui Molière] > harpagon ‘avar’):

• „Acest meșter Manole [subl. aut.] al lui Lăpușneanu era desigur și el vreun străin.” (XIR, II, p. 211).

După model (probabil) străin (cf. engl. The Simpsons ori fr. Les Thibault), Xenopol folosește și o formă de plural în cazul unui nume propriu (ca nume de familie):

• „un alt pretendent, Lazăr, probabil vreo odraslă din nesfârșitele Potcoave ce se năpustiseră de atâtea ori asupra Moldovei” (XIR, III, p. 105).

După modelul de formare al substantivelor comune (de pildă, papă > papism ‘catolicism’: „nu vroia tocmai atunci să accentueze prea pe față deosebirile dogmatice ale ortodoxiei față cu papismul” (XIR, IV, 309)), Xenopol îl construiește de la substantivul propriu Machiavelli pe machiavelism:

• machiavelism: „Nemții puneau în lucrare înalta școală a politicii de machiavelism și înșelătorie a acelui timp spre a circonveni pe Mihai.” (XIR, III, p. 257).

2.2.3. Adjectivul

În ceea ce privește adjectivul, nu se poate afirma că acesta ar cunoaște particularități deosebite în opera științifică a lui Xenopol. Printre formele inactuale ale adjectivului întâlnite la Xenopol, sunt de amintit următoarele:

• nouă (pentru noi): „cele mai nouă au putut fi aduse chiar de romani” (XIR, I, p. 82);

• repede (rapid): „Această repede schimbare de însoțiri…” (XIR, II, p. 69); „De acolo începu repedea lățire a țării…” (XIR, II, p. 119);

• curat (într-adevăr, cu adevărat), utilizat uneori și cu valoare adverbială: „devine cu timpul o împărăție curat bulgărească” (XIR, I, p. 406); „Am văzut, într-adevăr, unde ajunseseră domniile române; erau curat vândute celui ce da mai mult.” (XIR, III, p. 124);

• asemenele (prin conversiune, ajuns substantiv): „acel jaf fenomenal al țărilor române, care nu-și găsește asemenele său în analele lumei” (XIR, V, p. 2).

Uneori, superlativul este format cu ajutorul următoarelor structuri sau forme specifice vorbirii populare:

• nespus ‘extraordinar’: „Tot din această împrejurare se explică mândria cea nespusă a dacilor.” (XIR, I, p. 88);

• neasemănat: „cu o vânjă neasemănată”;

• îndestul de extraordinară: „Puțin timp după aceasta, el primește o solie îndestul de extraordinară.” (XIR, I, p. 111);

• mai extraordinar: „întrucât găsim un fapt paralel, mai extraordinar încă, petrecut cu limba celtică…” (XIR, I, p. 171);

• din cale afară de: „care condiție, din cale afară de rușinoasă pentru turcii cei deprinși a lua întotdeauna” (XIR, IV, p. 317).

2.2.4. Adverbul

Nici adverbul nu surprinde prin forme speciale, deși ar putea fi subliniată o anumită preferință a istoricului pentru adverbele derivate din adjective cu ajutorul sufixului –ește, unele dintre ele într-o formă mai puțin obișnuită astăzi:

• istoricește (din punct de vedere istoric): „ar fi cu neputință de susținut istoricește că creștinismul s-a înfiltrat în sufletul românilor” (XIR, I, p. 280);

• canonicește: „țările române și cu deosebire Transilvania trebuiau să fie supuse canonicește unui scaun bulgăresc” (XIR, I, p. 299); „țările române nu atârnau canonicește de niciuna din episcopiile bulgare” (XIR, I, p. 300);

• deadreptul (direct): „…în niște documente care să [se] refere deadreptul la faptul descălecărei” (XIR, II, p. 41);

• fățiș (pe față): „Mihai se duce la Constantinopol, unde începe a stărui fățiș pentru căpătarea domniei…” (XIR, III, p. 128).

Interesante sunt și cazurile de substantivare a adverbului, precum dinapoiele, susurile, josurile:

• „…așa el nu face un pas înaintea lui în teritoriul Daciei, fără a acoperi dinapoiele sale cu lucrări de întărire.” (XIR, I, p. 111);

• „Astfel ironica gură a unei frumoase femei aminti lui Petru cel Mare că soarta are susurile și josurile ei și că puțin lipsise ca el să coboare poate și mai adânc de cum căzuse nenorocitul Carol.” (XIR, IV, p. 374).

2.2.5. Pronumele

În afară de pronumele personal dânsul (care în subdialectul moldovenesc nu are nicio nuanță de politețe), utilizat frecvent, descoperim și forme populare sau moldovenești ale pronumelui nehotărât (întrebuințat cu valoare adjectivală):

• oarecari: „Această armată cunoștea însă și oarecari mișcări determinate…” (XIR, I, p. 97); „erau legate de oarecari foloase” (XIR, I, p. 336);

• fiece (fiecare): „Locuitorii ei plătesc, de asemenea, principelui pe fiece an un tribut” (XIR, II, p. 68); „…sporea pe fiece zi” (XIR, II, p. 119).

La fel, și în cazul pronumelui demonstrativ (folosit tot ca adjectiv):

• ceastălaltă: „l-a respins pe râpa cealaltă; de ceastălaltă parte a făcut întărituri” (XIR, I, p. 106).

Foarte frecventă este forma „falsă” de pronume demonstrativ de depărtare (acel și acea) pentru articolul demonstrativ cel sau cea:

• „…ceea ce arată că ducatul lui Glad se întindea în jos de Mureș, precum acel al lui Menumorut se lăția la nordul acestui râu.” (XIR, I, p. 316).

Printre altele, înregistrăm și o formă inactuală de pronume (adjectiv pronominal) de întărire:

• „…și de aceea înțelegem greutatea romanilor înșii de a recunoaște în ce se deosebeau aceste două feluri de orașe” (XIR, I, p. 162).

2.2.6. Numeralul

Ca și în privința pronumelui, nici în privința numeralului nu am descoperit în opera lui Xenopol prea multe aspecte care să merite să fie semnalate. Totuși, în cazul numeralului ordinal, reținem o formă populară:

• de-a doua: „După moartea soției sale de-a doua…” (XIR, II, p. 134);

Mai remarcam unele forme populare (inclusiv ca locuțiune) de numeral cardinal multiplicativ:

• înșeptit: „16000 de oșteni creștini fuseseră în stare să răpună un număr înșeptit de dușmani” (XIR, III, p. 153);

• împătrit și încincit: „Cumpărăturile lui Iordache Cantacuzino se numără cu sutele și împătrit și încincit este numărul fețelor ce-i vând pământul prin zapise și hrisoave.” (XIR, III, p. 426);

• pe întreitele: „dar economia făcută era risipită pe întreitele cu întreținerea armatei” (XIR, III, p. 291).

2.2.7. Prepoziția

Semnalăm, în cele ce urmează, câteva utilizări ale unor prepoziții care nu mai corespund normelor din limba română literară actuală:

• Trebuie menționat statutul prepoziției pe, ce precedă unele substantive (lipsite de gen personal) care astăzi nu mai cer această prepoziție la acuzativ: „…unde soarta a voit să arunce pe poporul român de la nordul Dunării…” (XIR, I, p. 39).

De asemenea, este curios că Xenopol nu folosește (cel puțin în scris) formele într-un/-o, printr-un/-o, ci numai formele în un și prin un/în o și prin o:

• „Menandru în un loc raportat de Strabon spune că…” (XIR, I, p. 70);

• „Malurile Dunărei sunt întărite prin o mulțime de castele…” (XIR, I, p. 106); „comunicația se face prin o punte” (XIR, I, p. 116).

Alte utilizări (mai mult sau mai puțin) inactuale ale prepozițiilor pot fi considerate cele de mai jos:

• față cu: „Astfel se adeverește prin aceste dezbinări, față cu cucerirea romană, observația făcută încă de Herodot…” (XIR, I, p. 104); „Față cu niște mărturii atât de variate…” (XIR, I, p. 406); „față cu ungurii” (XIR, III, p. 212); [în schimb: „măsuri luate față de domnul român” (XIR, III, p. 215)]

• relativ la (referitor la): „anume cele spuse de el relativ la descălecarea Munteniei” (XIR, II, p. 39);

• înaintea de + infinitiv: „înaintea de a se începe scenele războiului” (XIR, I, p. 76);

• în contra: „lupta de moarte ce o duseră în contra poporului roman” (XIR, I, p. 94); să uniască cât se poate mai multe din popoarele barbare în contra amenințătoarei stăpâniri romane” (XIR, I, p. 107);

• la (în structura complementului indirect din dativ, cu prepoziție): „…pentru a putea astfel să slujească la scopul propus.” (XIR, I, p. 130);

• în perfecție (pentru la perfecție): „el scria și vorbea în perfecție limbile latină și franceză și italiană” (XIR, V, p. 9);

• precât (pop. ‘după cum, după cât): „La atacul, precât și la apărarea cetăților, dacii întrebuințau aproape aceleași mijloace…” (XIR, I, p. 98);

• a avea de scop (în loc de a avea ca scop): „având deocamdată de scop de a se întări pentru împotrivire” (XIR, I, p. 98);

2. 3. Nivelul sintactic

i) Sintaxa frazei

În privința sintaxei frazei, se constată la Xenopol prezența perioadelor lungi (poate și sub influența limbii latine pe care o cunoștea foarte bine). În acest fel, el amintește de construcția frazei la Bălcescu și, mai ales, la Odobescu. Uneori însă, frazele sunt atât de lungi, încât până și cititorul este amenințat să piardă șirul propozițiilor:

• „Lucru însă vrednic de însemnat și asupra căruia eu am atras pentru întâia oară luare aminte, deși era îndestul numai a arunca ochii pe ambele legiuiri spre a-l descoperi, este că capitolele cărții de învățătură a lui Vasile Lupu se află intercalate și răspândite, cu neregula pe care am caracterizat-o, în pravila lui Matei Basarab, fiind întreruptă continuitatea lor de capitole lungi, nesfârșite, ce conțin reguli canonice ce lipsesc în condica domnului Moldovei, aceste capitole, comune ambelor pravile, nu numai că poartă același titlu în ambele legiuri, dar mai conțin și identic aceeași materie, împărțită într-un număr egal de paragrafe, încât se vede că pravila lui Matei Basarab cuprinde, în nămolul de dispoziții canonice, care alcătuiesc partea ei cea mai de seamă, și întreaga pravila lui Vasile Lupu, prezentând numai rareori unele mici și neînsemnate deosebiri dialectale.” (XIR, IV, p. 138).

În unele cazuri, chiar și autorul greșește construcția și fraza își pierde coeziunea sintactică, cum avem în exemplul următor:

• „La reînceperea luptei, românii, lipsiți de artileria care îi sprijinise atât de minunat în primul lor atac, începură a slăbi, iar turcii, împrospătându-și puterile din mulțimea lor, pe când românii rămâneau tot aceia și, mai supravenind în sfărșit și tătarii” (XIR, III, p. 91);

Printre frazele tipice, în care gerunziul românesc joacă rolul ablativului absolut (din latină), se pot menționa și acestea:

• „Murind însă Burebista, împărăția lui, prea timpuriu închegată din elemente deosebite, nealipite unul de altul prin nicio legătură, se desface în patru părți, cum am văzut mai sus.” (XIR, I, p. 103);

• „Moartea lui Cesar aruncând Imperiul Roman iarăși în groazele războiului civil, dacii reîncep pustiirea provinciilor romane.” (XIR, I, p. 104).

Un alt tip de frază tipică la Xenopol este cea în care subordonata cauzală se găsește la început:

• „Întrucât unele din cuvintele creștinești de origine latină nu s-au putut introduce în limba română decât învederat după Constantin cel Mare și pe acest timp Dacia Traiană nu se mai ținea de Imperiul Roman, este învederat că trebuie ca poporația de mai târziu a acestei regiuni să fi locuit și după Constantin cel Mare în limitele Imperiului Roman, pentru a putea primi în limba ei asemenea cuvinte.” (XIR, I, p. 286).

Uneori asistăm la introducerea atributivei prin pronumele relativ ce, acolo unde astăzi este introdusă prin pe care:

• „Și din această veșnică adăogire a acestui element, se explică înrâurirea lui atotputernică asupra naționalităților eterogene 1/ ce le întâlnim în provincie 2/, precum și contopirea lor atât de deplină în elementul latin 1/.” (XIR, I, p. 178);

• „atâta numai că împrejurările în care a trăit și făptuit făcuseră să înflorească în sufletul ei contrapartea însușirilor ce ne-am aștepta să regăsim în fiica lui Petru Rareș…” (XIR, III, p. 19).

ii) Elipse, dislocări sintactice, anacoluturi

Am ales să încadrăm în rândul faptelor de sintaxă și o serie de fenomene considerate de lingviști drept greșeli sau devieri de la normă, cum sunt elipsele, dislocările sintactice și anacoluturile, ce caracterizează mai ales vorbirea populară.

a) Iată câteva exemple de elipsă:

• „Desemnurile Columnei lui Traian, totdeauna așa de exacte, ar fi reprodus desigur buimăceala unei fugi pripite, în cazul în care ar fi fost vorba de o asemenea.”

• „Deși nu ne-a rămas nicio știre directă asupra lucrărei ocnelor, totuși putem deduce o asemenea [știre] din faptul că am întâlnit în Dacia un întreprinzător al salinelor…” (XIR, I, p. 178);

• „Pentru a ajunge la pacificarea nouăi lor [provincii] agonisite, trebuiau numaidecât să liniștească triburile barbare…” (XIR, I, p. 103);

• „…dar totodată să imprime cu grăbire caracterul roman acestei nouă [provincii] agonisite, pentru a putea astfel să slujească la scopul propus.” (XIR, I, p. 130).

b) Iată și un caz de anacolut:

• „Cu repeziciunea fulgerului, particulară tuturor mișcărilor și hotărârilor lui Mihai Viteazul, el trece munții, cade asupra oștirii lui Ieremia, care, trecând mai toată de bunăvoie către dânsul, Ieremia o rupe de fugă spre Hotin, unde se închide.” (XIR, III, p. 207).

c) Numeroase sunt situațiile în care apar dizlocări sintactice:

• „Căpitanul răspunse Valahului că este arestat din partea majestății sale și Mihai, făcând mișcarea de a-și lua spada, fu apucat înainte de căpitan, a cărui însărcinare era ca, la caz când Valahul nu ar voi să meargă, să-l ucidă, și lovit în piept cu vârful unei suliți.” (XIR, III, p. 285);

• „Simion Movilă strică mai multe din actele făcute de Mihai Viteazul; bunăoară, restituie moșnenilor din Apele Vii moșia ce le fusese luată domnească de Mihai Viteazul, pentru că nu putuseră plăti o dare impusă asupra lor…” (XIR, III, p. 324);

• „…lupta se începe între progenitura lui Alexandru cea legiuită” (XIR, II, p. 137);

• „Fiind însă că drumul prin Asia către țara sciților era plin de greutăți…” (XIR, I, p. 51);

• „Fiind însă că această țară era așezată peste hotarele firești ale împărăției romane…” (XIR, I, p. 130);

• „…vom vedea că Ștefan cel Mare adaugă, pe lângă nerecunoștință, și greșeala cea mai mare politică a întregii sale vieți…” (XIR, II, p. 250);

•„muntele ce părea nerăsturnabil al stăpânirii otomane” (XIR, III, p. 75).

iii) Dezacorduri

Iată un caz de acord prin atracție cu substantivul din apoziție:

• „…cu atât mai mult că și familia cea mai însemnată a boierilor de atunci, Buzeștii, deveniseră partizanii cei mai aprinși ai politicii germane.” (XIR, III, p. 326);

De asemenea, pot fi înregistrate și dezacorduri ale cazurilor oblice. Ne mărginim la citarea unui singur exemplu.

• „Din cauza acestei conștiințe totdeauna vie, deși întunecată, pe care țăranul o avea despre dreptul său asupra pământului…” (XIR, III, p. 447).

iv) Inversiuni

Din perspectivă strict gramaticală, tot ca fenomene de natură sintactică (eventual, ca ținând de topică) pot fi tratate și inversiunile următoare. Forme precum fost-a, păstrat-au etc. sunt specifice și vorbirii populare. În același timp, exemplele de mai jos (sau măcar unele dintre ele) pot fi privite și ca fapte de stil, fiind create adesea din necesități retorice, pentru a obține anumite efecte în planul expresivității discursului:

• „Fost-a poporul acela care a provocat și susținut cu atâta energie lupta în contra bizantinilor, precum și vestita familie a Asăneștilor, într-adevăr valahi din munții peninsulei?” (XIR, I, p. 404);

• „Ne întrebăm acuma: fost-a falsificatorul documentelor Câmpulungului un istoric care cercetase, încă de prin secolii trecuți, documentele țării?” (XIR, II, p. 26);

• „Păstrat-au doar și francezi în limba lor câteva cuvinte eline…” (XIR, I, p. 133);

• „Lăsat-au hunii urme din trecerea și stăpânirea lor în țările române?” (XIR, I, p. 226);

• „…vroind să deie Transilvania unui principe din sângele lor, numească-se el Báthory, Székely, sau cum va vroi.” (XIR, III, p. 327);

• „…cu toată pornirea unei grabnice și pripite propășiri, precum este întreaga noastră dezvoltare…” (XIR, I, p. 35);

• „…am întreprins greaua îndeletnicire de a expune bântuitele destine…” (XIR, I, p. 35);

• „…considerând astfel și în mod religios izbânzile pravoslavnicului său popor.” (XIR, IV, p. 363);

• „…unde cultura omenească a dat cele mai strălucite ale sale roade.” (XIR, I, p. 39);

• „…care și dânșii trăgeau cele mai frumoase ale lor averi…” (XIR, III, p. 325);

• „Despre ei ne spune Herodot aiurea că sunt niște oameni cu port răsfățat și foarte de aur purtători.” (XIR, I, p. 47);

• „…reîntoarcerea lui Sigismund în Transilvania convenea în totul domnului muntean, întrucât îndepărta de el temuta de dânsul protecție germană.” (XIR, III, p. 186);

• „…trebuie să ținem seama de înceata și greaua strămutare a ideilor.” (XIR, I, p. 49);

• „…natura toată părea că se întristează, când dragul astru dispărea de pe firmament.” (XIR, I, p. 83);

• „Aceste făgăduinți de întăriri printr-un strașnic jurământ…” (XIR, III, p. 56);

• „…pentru a avea astfel din timp știrile cele mai pozitive asupra acestei însemnate împrejurări.” (XIR, III, p. 176);

• „…trăgându-l la judecată pentru acea fără vină ucidere a tatălui său…” (XIR, IV, p. 186).

2. 4. Nivelul lexical

Cel mai interesant și mai bogat în fapte dintre nivelurile analizate în opera istorică a lui Xenopol este nivelul lexical. Astfel, am înregistrat foarte multe cuvinte ieșite din uzul actual al românei literare (arhaisme) precum: apriat (clar), atârnare (dependență), aterdisi (a suprasolicita), câtime (cantitate), cerbicos, consângean, descăpățânare, fățări (a se preface), introlocare (unire), îndecomun (laolaltă) etc. În același timp, se întâlnesc și unele neologisme rare: autogen (indigen), pacificare, substrage etc. Dintre creațiile lexicale mai puțin obișnuite, menționăm câteva exemple: fanariotiza, ungurire, împotrivitor, încălcător, însemnător etc. (mai ales cele formate prin derivare cu sufixul -ător) și chiar răzășofag (întrebuințat mai frecvent decât echivalentul mâncător de răzeși).

În cele ce urmează oferim o listă cât mai cuprinzătoare (organizată după criteriul alfabetic) formată din termenii care ne apar ca fiind inactuali în raport cu faza actuală a limbii române literare:

2.4.1. Termeni inactuali

• aclimatat (aclimatizat): „Chiar dacă n-ar fi găsit geto-dacii cultura vinului aclimatată în părțile nordice al Istrului, ar fi introdus-o ei din sud.” (XIR, I, p. 75);

• acolea (aici): „și de-acolea înainte, prin Napoca la Porolissum” (XIR, I, p. 118);

• adeveri (confirma): „Se adeverește însă alianța dacilor și a geților…” (XIR, I, p. 104); „Astfel se adeverește prin aceste dezbinări, față cu cucerirea romană, observația făcută încă de Herodot…” (ibid.);

• aghezmui ([fig.] a mitui): „vizirul, ce era necontenit aghezmuit de dânsul, pune să-i bată la poarta palatului…” (XIR, III, p. 378);

• ajunge (a atinge, a îndeplini): „Acesta, trimițând regelui Henric al III-lea o carte de liberă trecere pentru Cercel, regele crezu că și-a ajuns scopul…” (XIR, III, p. 31);

• ajutător (auxiliar): „mai multe cohorte de trupe ajutătoare din Commagena” (XIR, I, p. 132); „trei soiuri de corpuri ajutătoare” (XIR, I, p. 147);

• amănunțime/amărunțime (detaliu, amănunt): „Acest prețios document ne dă amănunțimi interesante asupra constituirei acestor colegii.” (XIR, I, p. 167); „Un raport adresat nunțiului papal din Polonia conține asupra acestor împrejurări niște amărunțiri foarte interesante.” (XIR, III, p. 101);

• aminti (menționa): „Altă inscripție amintește pe tatăl și pe mama cu numele dace…” (XIR, I, p. 143; vezi și I, p. 160 etc.); amintire (mențiune, menționare): „dar moare de boală și de bătrânețe după anul 1593, în care găsim ultima lui amintire” (XIR, III, p. 105);

• amintitor (în expr. înv. piatră amintitoare): „punând piatra amintitoare pe mormântul…” (XIR, I, p. 143);

• antecesor (predecesor): „…că «au fugit acei cumani în părțile și hotarele tătarilor, peste munți, pe unde niciodată nu mai umblase vreun antecesor de ai mei».” (XIR, II, p. 40); [Xenopol îl preferă pe antecesor lui precedesor, deși acesta apare în textul latinesc originar: „…quos nemo praedecessorum nostrorum paragrauerat, ultra alpes”] și totuși: „Ludovic însă se mulțumi numai cu supremația politică pe care și Alexandru Basarab se oferise să o recunoască predecesorului său…” (XIR, II, p. 74); „…care tratat pusese cheia la bolta ce o ridicaseră încă antecesorii săi” (XIR, II, p. 91; vezi și II, p. 168 etc.);

• antemergător (precursor): „cei din urmă au copiat cu mai multă sau mai puțină exactitate pe antemergătorul lor, Vopiscus” (XIR, I, p. 202); „supunerea acelei țări era numai antemergătoarea propriei sale supuneri” (XIR, II, p. 92);

• apăsa (a oprima): „…se produseră în Ungaria niște turburări pentru alegerea urmașului său, care opriră pe apăsători a se lua după apăsați” (XIR, II, p. 31);

• aplecare (înclinație): „cu toate că poporul daco-roman rămăsese cu aplecări agricole…” (XIR, I, p. 260);

• apriat ([înv.] clar): „Apoi Dio Cassio, acel istoric, pe cât de judicios, pe atât de bine informat, ne spune apriat că Decebal vroia să ceară pace…” (XIR, I, p. 139);

• arătare (dovadă): „când Moldova fusese prădată, polonii îi trimiseseră arătări de părere de rău” (XIR, II, p. 426); „Pașii răspund arătărilor sale de prieteșug, trimițându-i mai multe daruri” (XIR, III, p. 265);

• asignație (împroprietărire): „o amintire a asignației de pământuri făcută veteranilor romani” (XIR, I, p. 148);

• așerbire (aservire): „să tindă la așerbirea cât mai deplină a poporului supus de către acele domnitoare.” (XIR, I, p. 346);

• atârnare (dependență): „fiind în deplină atârnare de romani” (XIR, I, p. 106);

• aterdisi (atârdisi [< neogr.] ‘a supralicita’): „se ivesc o sumă de concurenți, aterdisând care de care mai strașnic pentru dobândirea ei” (XIR, III, p. 106);

• aterdisire: „mazilirea lui Racoviță nu era un fapt ordinar, provenit din o schimbare a proteguitorilor săi din Constantinopol sau din o aterdisire mai mare la mezatul acestei țări” (XIR, IV, p. 354);

• atinge (învecina): „Dalmația […] pe unde se atingea cu Panonia Inferioară” (XIR, I, p. 288);

• atingere (contact): „dar o atingere mai strânsă cu acești munți nu aveau” (XIR, I, p. 49); „dacă a mai fost vreo atingere între aceste două grupe de la prima lor desfacere în două popoare” (XIR, I, p. 384);

• basilical (bisericesc): „cele ce se spun despre o introducere a legilor basilicale sub domnia lui Alexandru cel Bun” (XIR, IV, p. 89);

• baștină (în loc. adj. de baștină ‘autohton’): „și tot el a înghițit și elementul cel bogat de baștină al daco-geților” (XIR, I, p. 147);

• calculator (calculat, chibzuit): „Sistemul rece și calculator al lui Szechenyi…” (XIR, VI, p. 331);

• caracteristică (caracterizare): „Ce minunată caracteristică a regimului de atunci sub care trăiau țările române” (XIR, III, p. 355);

• călcare (invadare): „în a doua lui călcare a dacilor, a intrat în țara lor prin valea Oltului” (XIR, I, p. 50);

• câtime (cantitate): „O câtime nenumărată de cărți grecești ieși din tipografiile muntene și moldovene…” (XIR, IV, p. 463);

• cerbicie (îndârjire): „Locuitorii țării sale arătaseră în toate timpurile o neînvinsă cerbicie…” (XIR, II, p. 282);

• cerbicos (îndârjit): „opunând romanilor o împotrivire atât de cerbicoasă” (XIR, I, p. 93); „împotrivirea dacilor devenia mai cerbicoasă” (XIR, I, p. 113); „luptele marelui împărat cu cerbicosul rege al dacilor” (XIR, I, p. 292);

• cerșitori (a cerși): „bietul Gheorghe Ștefan colinda străinătatea, cerșitorindu-și pâinea la ușile principilor” (XIR, IV, 224);

• circonveni (< fr. circonvenir ‘a înconjura, a încercui, a sili’): „Zápolya care, la început, circonvenit de Rareș, nu numai că-i mulțumise călduros pentru izbânda de la Feldioara, dar îl ajutase chiar…” (XIR, II, p. 441); „cu toate că întreaga dibăcie diplomatică constă, ca și atunci, în a circonveni pe adversar” (XIR, III, p. 80; vezi și III, p. 257);

• coborâtor (descendent): „Dar cum putem să ne închipuim că numele întemeietorului poporului român să se fi transmis, sărind peste Dacia, de la romani la slavi și apoi, de la aceștia să se fi întors la coborâtorii daco-romanilor?” (XIR, I, p. 210); „coborâtorii lui Petru Mușat erau după cât se vede mai îndușmăniți cu acei ai lui Petru Mușat” (XIR, II, p. 129; vezi și III, p. 445 etc.);

• concede (< fr. concéder ‘a atribui, a acorda un privilegiu’): „un document din 1222 spune că s-a concedat acelor cavaleri să nu plătească nicio vamă” (XIR, I, p. 327); „privilegiul andrean din 1224 concede coloniștilor germani din Săbiu…” (XIR, I, p. 327; vezi și III, p. 223 etc.);

• concesie (concesiune, în sensul verbului de mai sus): „Așa concesia knezatului către familia Mutnuk (Iuga și Bogdan) asupra unui sat nou așezat…” (XIR, I, p. 335); „Concesia knezatului era sau timporară sau ereditară.” (XIR, I, p. 336);

• concurge (a participa, a converge; vezi și a incurge): „Dacă am expune și nenumăratele pârae de tot mici, care concurg la formarea râurilor mai mari…” (XIR, I, p. 257); „Mai multe împrejurări concurg a dovedi lucrul în mod învederat.” (XIR, II, p. 168);

• conferi (a conversa, a discuta): „ne spune că în fiecare noapte conferea Brâncoveanu cu Thököly” (XIR, IV, p. 286);

• confină (< fr. confine ‘limită, graniță’): „Pe când se aflau avarii pe confinile monarhiei france, longobarzii care se pregăteau a ieși din Panonia pentru a se strămuta în Italia…” (XIR, I, p. 246);

• consângean (consangvin): „pe mormântul consângenilor lor” (XIR, I, p. 143);

• cumpănă ([fig.] pericol): „redobândiră, prin relațiile și averile ce le putură scăpa din cumpăna prin care trecuseră” (XIR, IV, p. 176);

• consuna (a se potrivi, a fi în consonanță): „dar și arătările capilor conducători și a drumurilor călcate de ei consună de minune cu aceste din urmă izvoare” (XIR, I, p. 377);

• conștiut (conștient): „determinat prin prefacerea faptelor exterioare și nu atâta acel al unui abuz conștiut, repetat în curs de veacuri” (XIR, III, p. 446);

• contrazicător (contradictoriu): „Întrucât se poate reconstitui după niște notițe atât de sărace și în aparență chiar contrazicătoare șirul evenimentelor petrecute…” (XIR, I, p. 66); „aceste vorbe atât de contrazicătoare ale lui Vopiscus” (XIR, I, p. 202);

• cumpăni (a echilibra): „Ori prin cine era însă mijlocit comerțul, raportul între export și import se cumpănea totdeauna în folosul țării” (XIR, II, p. 210);

• curarisi (a vindeca): „Rana fiind la gleznă, într-un punct delicat al încheieturii, se perpetuă la Ștefan cel Mare care nu avea niciodată răgazul trebuitor spre a se curarisi radical.” (XIR, II, p. 341);

• daraveră (chestiune, afacere): „regularea daraverilor lor” (XIR, I, p. 145); „daraverile încheiate cu soldații” (XIR, I, p. 164; vezi și I, p. 165);

• decopia (a copia): „ei amestecau adeseori părerile lor printre rândurile scriitorilor pe care-i decopiau” (XIR, I, p. 197);

• delăsare (abandonare): „nici după delăsarea Daciei în prada lor, goții nu-și părăsesc așezările de pe țărmurile Mărei Negre…” (XIR, I, p. 219);

• deosebit (divers): „Mai multe feluri de preoți, care deserveau numeroasele temple închinate deosebiților zei romani….” (XIR, I, p. 166);

• descăpățânare (decapitare): „Prin această descăpățânare a poporului român, i s-a răpit puterea lui…” (XIR, I, p. 346);

• deștepta (a avertiza): „Ștefan atunci îl deșteaptă [avertizează, n. ed.] ca să se țină de împăcarea încheiată…” (XIR, II, p. 327);

• detrage (a abate, a deturna): „Basta ordonă lui Radu să cadă asupra turcilor peste Dunăre spre a-i mai detrage de la mersul lor victorios în Ungaria” (XIR, III, p. 326); detras (abătut, deturnat): „Soliman, detras prin o răscoală din Cilicia de la urmărirea cuceririi Ungariei, părăsește expediția…” (XIR, II, p. 437);

• dezbrăca (a deposeda): „o mare nevoie care împingea pe moșnean a se dezbrăca de ocina lui, moștenită de la străbuni” (XIR, III, p. 424);

• dezmădulare (dezmembrare; cf. fr. désmembrement): „Despre acest fapt prea însemnat al desmădulării Moldovei fac dovadă mai multe izvoare” (XIR, II, p. 456); „Această dezmădulare a Moldovei pune începutul deosebirii țării…” (ibid.; vezi și V, p. 406);

• dezmormânta (deshuma, dezgropa): „…că aceste s-au dărâmat și n-au fost rezidite și că, împreună cu monumentele, se îngropară sub ruine și numirile lor, pe care astăzi trebuie să le dezmormântăm precum facem cu dărâmăturile lor.” (XIR, I, p. 239);

• dezțăra (părăsi țara, emigra): „pe când poporația cea bogată fuge în depărtare și se dezțărează, cea săracă caută adăpostire” (XIR, I, p. 229); „efectul acestei năvăliri […] nu fu acela de a dezțăra pe locuitori, ci numai de a-i arunca în munți și păduri” (XIR, I, p. 230; vezi și I, p. 346; II, p. 29 etc.);

• dezvăli (dezvălui): „Scrisoarea este interesantă, căci ne dezvelește întreaga fire a eroului moldovean” (XIR, II, p. 295);

• dezvălire (desfășurare): „Asociațiile […] înlesniau dezvălirea afacerilor” (XIR, I, p. 180);

• dialectic (dialectal): „În aceste de pe urmă țări deosebirile dialectice sunt de tot însemnate” (XIR, II, p. 49);

• documentat (atestat): „nu este documentat prin inscripții niciun procurator” (XIR, I, p. 159); „unde se află documentate și primele lor urme” (XIR, I, p. 231);

• domnitor (dominant): „elementul domnitor era atât de puternic” (XIR, I, p. 289);

• emana (a fi emis): „notiță combătută prin documentul din 1392 și actul de închinare din 1393, care, emanând ambele de la Roman, exclud putința unei domnii intermediare.” (XIR, II, p. 127); „documentele ce emană de la amândoi frații” (XIR, II, p. 138);

• excursie (campanie, incursiune): „Ei întreprind excursii prădalnice până prin Iliria…” (XIR, I, p. 103);

• experient (experimentat): „chip pentru că viind mai în vrâstă și mai experient” (XIR, V, p. 321);

• fățări (a se preface, a simula): „[Decebal] fățărise o primire atât de necondiționată a îndatoririlor impuse lui de Traian” (XIR, I, p. 114); „În timp ce Tomșa atrăgea astfel pe dușmanul lui Despot în țară, el fățărea pe de altă parte prietenie către domnul său” (XIR, III, p. 70; vezi și III, p. 80 etc.);

• fântână (sursă [istorică]): „Asupra fântânei sale spune Elian…” (XIR, I, p. 53); „…observăm întâi că nicio fântână veche nu scrie Cerna cu c inițial…” (XIR, I, p. 69);

• incurge (a descinde, a ataca, a face o incursiune): „Florus istoricul spune asupra acestei expediții că «Dacii ar locui munții și că, de câte ori Dunărea își unește malurile prin ger, ei obișnuiesc a incurge și a pustii vecinătățile fluviului.»” (XIR, I, p. 106); „actele de alipire […] încep a incurge din toate părțile” (XIR, VI, p. 553);

• inima (îmbărbăta): „Ioan Tarnovius nu înceta de a inima [îmbărbăta, n. ed.] pe ai săi” (XIR, II, p. 442);

• introlocare [întrolocare] (unire): „toate acele elemente, din ale căror introlocare se urzi poporul român” (XIR, I, p. 46);

• introlocat (unit): „popoarele ce fuseseră odată introlocate de daci” (XIR, I, p. 93);

• istovi (epuiza): „atunci vom fi istovit aproape tot ce se știe despre organizarea religioasă a Daciei romane” (XIR, I, p. 166);

• împlânta (introduce): „principiul progresului împlântat și nedespărțit de a noastră făptură.” (XIR, I, p. 213)

• împosesionat (posesor, pus în posesie, împroprietărit): „Alt document din 1471, de la Matei Corvin, vorbește despre nobilii sau orice clasă de oameni împosesionați… (XIR, I, p. 329);

• înadins (intenționat): „strămutați înadins din țara lor în alte părți ale imperiului” (XIR, I, p. 147); „ungurii ar fi fost conduși înadins de români” (XIR, II, p. 71);

• începător (inițial/care începe): „Derivația acestui nume trebuie dar cătată mai curând în o radicală începătoare cu s decât în una începătoare cu t.” (XIR, I, p. 49-50);

• începătornic (în loc de inițial/de la început/de început): „…am expus istoria începătornică a poporului român…” (XIR, I, p. 11); „sculptura începătornică a idolilor de lut” (XIR, I, p. 54);

• începătură (început): „să nu uităm niciodată că originea și începătura acestei tendinți stă în perioada vieței romane.” (XIR, I, p. 213);

• încheiere (concluzie): „Această încheiere apriorică găsește mai multe argumente în alte împrejurări.” (XIR, I, p. 118); „A se deduce de aici o emigrare a întregului popor este o încheiere prea îndrăzneață.” (XIR, I, p. 138);

• încheietor (categoric, relevant; concludent): „iar Titu Liviu adaugă, încă mai încheietor, că, la început, se închiseseră minele de aur din Macedonia” (XIR, I, p. 145); „Exemplul Britaniei nu este deloc încheietor, întrucât este cunoscut că elementul roman niciodată n-a fost puternic în această țară.” (XIR, I, p. 170; vezi și I, p. 280, 321 etc.);

• înconjurime (mediu, context): „rupt de pe baza sa națională, transferat din o înconjurime elinească în una romană” (XIR, I, p. 132); „…tocmai prin contrastul pe care-l înfățișează cu înconjurimea în care trăia.” (XIR, II, p. 136); „Căzând Lăpușneanu în letargie, înconjurimea lui se grăbi a-l mirui, punându-i numele Pahomie.” (XIR, III, p. 75);

• îndeaceste (dintr-acestea): „deoarece ei ospătează pe macedoneni îndeaceste” (XIR, I, p. 76);

• îndecomun ([arh.] laolaltă): „Cu toate că dacii și geții au putut fi două triburi deosebite, ele erau atât de asemănătoare, încât erau îndecomun amestecate unul cu celălalt.” (XIR, I, p. 67); „Deși geniilor râurilor nu le plac îndecomun a fi înfrânate în libertatea lor prin lucrări omenești…” (XIR, I, p. 111; vezi și I, p. 209 etc.);

• îndegeta (indica): „Amestecarea caracteristică între nume latinești și dace îndegetează o contopire acestor două elemente.” (XIR, I, p. 141); „Numărul însemnat al oamenilor care trăiau din transportul pe apă […] ne îndegetează iarăși o poporație destul de deasă a Daciei…” (XIR, I, p. 179; vezi și V, p. 227);

• îndelunga (a prelungi): „Ce făcea însă soldatul când războiul se îndelunga și el istovea pâinile și burduful de brânză ce adusese cu sine?” (XIR, II, p. 362);

• îndemăna (înv. ‘a înlesni’): „după ce pustiirea Ungariei nu le mai îndămănează traiul în ea, se hotărasc să o părăsească” (XIR, I, p. 367);

• îndemănatec (la îndemână): „Cei bogați fugeau și ei, însă în niște adăposturi mai îndemănatece; de obicei, peste graniță, în Polonia sau Transilvania.” (XIR, I, p. 229); „urmau calea mult mai îndemânatecă pe la nordul Carpaților” (XIR, I, p. 251); „trăind liniștit ca un filozof în frumosul și îndemânaticul său palat” (XIR, IV, p. 180);

• îndestul [de] (suficient [de]): „Comerțul Daciei era deci îndestul de întins…” (XIR, I, p. 78); „o poziție materială îndestul de favorabilă” (XIR, I, p. 82);

• îndestulător (suficient): „Deși acest fapt este netăgăduit, el nu este îndestulător pentru a dovedi originea celtică a popoarelor de la Dunăre.” (XIR, I, p. 70); „Indicația scriitorului elin, deși e cam generală, este totuși îndestulătoare…” (XIR, I, p. 117);

• îndoios (duplicitar): „Un pașă din oștirea turcească arată sultanului purtarea îndoioasă a lui Vlad, care este adus la Amurat și aruncat în închisoare” (XIR, II, p. 99); „se hotărâră a da ființă gândului trezit în ei prin uneltirile Chiajnei și purtarea îndoioasă a lui Iancu” (XIR, III, p. 99);

• îndoit (dublu): „Se vorbea chiar prin Roma de o îndoită încruscrire între regele geților Cotiso și împăratul roman…” (XIR, I, p. 104); „împărțirea unei porții îndoite de mâncare” (XIR, I, p. 168); „…izlaz, care acest de pe urmă există numai ca cuvânt îndoit, pe lângă altul de origine latină, pășune” (XIR, I, p. 259; vezi și I, p. 327 etc.);

• înfera (conchide [< lat. infero; fr. inférer]): „putem înfera că consoana inițială avea un sunet cam nedeterminat” (XIR, I, p. 49; vezi și I, p. 409 etc.);

• înjghebare (întocmire): „am dat la lumină cea dintâi înjghebare a istoriei depline a poporului român” (XIR, I, p. 38); „liniile fundamentale al înjghebărei mele” (ibid.);

• înrâurire: „ale cărora înrâurire o suferise” (XIR, I, p. 36); „ele trăiesc sub înrâurirea slavonismului” (XIR, I, p. 37; vezi și I, p. 43, p. 171 etc.);

• întâmpina (obiecta): „Și să nu se întâmpine că nu s-ar găsi element dac în limba română.” (XIR, I, p. 170); „Se întâmpină la toate aceste argumente ponderoase numai împrejurarea…” (XIR, I, p. 211);

• întâmpinare (obiecție): „Să înlăturăm însă și o ultimă întâmpinare care se aduce tocmai din construirea acestui pod.” (XIR, I, p. 117); „cele mai multe dintre întâmpinările aduse nu pot sta mult timp în picioare” (XIR, I, p. 211; vezi și I, p. 286 etc.);

• întronare (înscăunare): „Alexandru cel Bun, a cărui primă măsură, după întronarea lui, fu plecarea bisericii moldovene sub acea autoritate” (XIR, II, p. 199);

• întuneca (închide, ascunde): „Credem că împăratul scriitor reproduce prin acest cuvânt chiar numele actual de români, care poate pe atunci nu întunecase sunetul vocalei a în â.” (XIR, I, p. 288);

• întunecare (ocultare, ecranare): „Chiar de se întâmplă și aici vreo întunecare a unui cuvânt vechi prin unul al noilor năvălitori…” (XIR, I, p. 259);

• înturna (întoarce): „istoria nu întoarnă niciodată pe un popor îndărăt” (XIR, I, p. 260);

• învățătură (lecție): „Traian primește felicitări de la toate popoarele barbare, care se cutremuraseră de cumplita învățătură dată dacilor.” (XIR, I, p. 129);

• învederat (evident, flagrant): „această inscripție ne arată învederat pe membrii unei familii…” (XIR, I, p. 141); „cum reiesă lucrul în chip învederat” (XIR, I, p. 143; vezi și I, p. 207 etc.);

• înzeit (deificat): „pornite din învățăturile unei personalități marcante care devine apoi înzeită de generațiile următoare” (XIR, I, p. 83);

• lăți (întinde): „ceea ce arată că ducatul lui Glad se întindea în jos de Mureș, precum acel al lui Menumorut se lăția la nordul acestui râu.” (XIR, I, p. 316); „unde se întocmesc ei în locul ungurilor și se lățesc apoi înspre sud” (XIR, I, p. 360);

• lățire (extindere): „Această lățire a agriculturei proveni desigur din cauză că avarii, după o locuință mai îndelungată în Panonia, pierdură din sălbăticia lor primitivă…” (XIR, I, p. 261); „Pentru a se împiedeca lățirea credinței catolice în Moldova, să se alunge literele, adică alfabetul latin!” (XIR, I, p. 298);

• lepădare (abandonare): „deznaționalizarea unui popor începe întâi prin lepădarea numirilor sale proprii” (XIR, I, p. 169);

• limbistic (lingvistic): „apropierile limbistice făcute între limba românilor și acele celtice” (XIR, I, p. 70);

• limită (graniță): „limitele între diversele ginți sunt de obicei acele naturale” (XIR, I, p. 47);

• liniament (pentru bază, linie): „Liniamentele obștești credem că pot fi puse de pe acum…” (XIR, I, p. 35); „Astfel erau liniamentele generale ale societății acelui timp” (XIR, III, p. 462);

• lovi (frapa): „Lipsește mai ales un punct esențial care fără îndoială ar fi trebuit să loviască pe medicul elin, dacă l-ar fi văzut, anume nasul turtit…” (XIR, I, p. 55); „Un lucru ne lovește când cercetăm întăriturile vechilor documente…” (XIR, II, p. 186); „un lucru ne lovește când citim acest enigmatic document” (XIR, III, p. 299);

• manoperă (manevră): „Prin deosebite manopere, nobilii despoiară de pământul lor și pe acei dintre iobagi ce-l mai păstraseră” (XIR, I, p. 346); „toate aceste lungi manopere ale lui Cercel” (XIR, III, p. 38; vezi și III, p. 283 etc.);

• manumitere (< lat. manumitto, -ere ‘a elibera un sclav’): „Sub președinția legatului se aduna tot în capitală consiliul general al provinciei, care îl ajuta la mânuirea jurisdicției private; așa, bunăoară la manumiteri de sclavi mai mici de 30 de ani, care nu se putea face decât în prezența consiliului.” (XIR, I, p. 159);

• manuscript (manuscris): „autorul ei, raportându-se la niște manuscripte vechi, spune…” (XIR, I, p. 298); „se constată întâi existența de manuscripte românești” (XIR, IV, p. 56);

• mădular (membru): slăbindu-se în proporție puterea de coheziune ce ține la un loc mădularele sale” (XIR, I, p. 103);

• morav (nărav): „primirea cât mai curând a obiceiurilor, moravurilor și limbei poporului domnitor” (XIR, I, p. 149); [morav era destul de nou pe atunci!]

• mormântal (tombal): „este îngropat în biserica sfântului Dominic, în care se află piatra lui mormântală din anul 1536” (XIR, IV, p. 172);

• mulțumi (a satisface): „cu cât confiscarea averilor, ce era o urmare neapărată a pedepsei pentru trădare, mulțumea nesfârșitele lui nevoi de bani” (XIR, III, p. 107);

• mulțumită (recompensă): „vroiește să pună mâna pe Bistrița, spre a-și asigura astfel o mulțumită mai strălucită a ostenelilor sale” (XIR, II, p. 440); „Petru Rareș primise îndărăt de la sultan, ca mulțămită pentru prinderea lui Mailat, cetățile sale transilvane…” (XIR, II, p. 462; vezi și IV, p. 47 etc.);

• năimi (angaja): „Dar și Decebal, chiar când năimia ucigași sau trăda credința datorită vorbitorului de pace…” (XIR, I, p. 122); „el izbutește a reîntocmi o armată, năimind în ea și un număr de poloni” (XIR, II, p. 305);

• năzui (în loc de [a] spera): „și la atâta numai poate năzui timpul în care trăim” (XIR, I, p. 36);

• neaoș (autentic, get-beget): „trecea drept roman neaoș” (XIR, I, p. 142);

• neapărat (necesar, obligatoriu): „Citațiile pe care le-am făcut erau neapărate pentru a dovedi spusele mele…” (XIR, I, p. 35); „Tendința Munteniei de a se desface de legăturile de supunere […] era firească și neapărată…” (XIR, II, p. 76; vezi și II, p. 130 etc.);

• neatârnare (independență): „lupta pentru neatârnare” (XIR, I, p. 122); „o asemenea încercare nu se putea înfăptui fără lupte duse mai întâi pentru menținerea neatârnărei” (XIR, I, p. 311);

• neatârnat (independent): „domnii strălucitoare și neatârnate” (XIR, I, p. 37); „Șoseaua este cu totul neatârnată de pod…”; „cu totul neatârnat de împrejurarea dacă mai erau sau nu sub stăpânirea împărăției…” (XIR, I, p. 286); [sens propriu] (XIR, I, p. 116); „poporația dacă, pe timpul vieții sale neatârnate” (XIR, I, p. 175);

• neconștiut (inconștient): „aproape întreaga noastră istorie nu este decât reflexul adeseori neconștiut al istoriei străine” (XIR, I, p. 37); „La această dărăpănare înceată dar continuă a puterii turcești, românii au luat poate cea mai strălucită parte și în această jertfă, deși neconștiută…” (XIR, II, p. 78);

• neprecugetat (necugetat): „Marea inimă a lui Traian învinsese marea lui minte și neprecugetat, ascultând de o pornire pătimașă, plecă el la cucerirea Daciei.” (XIR, I, p. 109); „deseori pripit și neprecugetat” (XIR, III, p. 286);

• nerăsturnabil (irefutabil, de nerespins): „o dovadă puternică și nerăsturnabilă” (XIR, I, p. 234);

• nevoi (a necesita): „în Moldova se întâmpla o nouă criză de domnie, care, pentru a fi înțeleasă, nevoiește o ochire asupra politicii polone, provocatoarea ei” (XIR, III, p. 157);

• nobilita (a înnobila): „unul din ostașii nobilitați de Ștefan cel Mare” (XIR, V, p. 49);

• noblețe (nobilime): „El aduse cu sine principiul monarhic al ocârmuirii sub voevozi, noblețea [nobilimea] cu drepturile și îndatoririle sale…” (XIR, II, p. 41-42); „Cât timp fuseseră vasali regești, ei nu putuseră să creeze nobili […], deoarece ei singuri erau considerați ca ținând noblețea și teritoriile lor din bunăvoința regelui.” (XIR, II, p. 161);

• notiță (însemnare): „Notițele rămase de la cei vechi ne înlesnesc a întrevedea că geții într-adevăr mai aveau și un al doilea zeu…” (XIR, I, p. 83);

• nutri (hrăni): „nenutrindu-se niciodată din productele plugului, ci numai din turmele lor” (XIR, I, p. 51; vezi și I, p. 53);

• obârșie (origine): „personaje de obârșie din Aequum, oraș dalmatin” (XIR, I, p. 134); „cuvinte de obârșie celtică” (XIR, I, p. 137);

• obișnuelnic (în sintagma drept obișnuielnic – ansamblul obiceiurilor juridice transmise din generație în generație, care reglementau viața comunității): „regulați în daraverile lor prin un drept obișnuelnic valah” (XIR, I, p. 337); „Mihai Viteazul consfințește printr-un așezământ șerbirea țăranului sub numele de rumânie, care până la dânsul era numai obișnuelnică” (XIR, II, p. 42);

• oblăduire (protecție): „starea de prosperitate în care se afla această provincie sub oblăduirea romană” (XIR, I, p. 189); „starea liniștită și înfloritoare a oblăduirei romane” (XIR, I, p. 218; vezi și II, p. 136 etc.);

• observa (a face o observație, a atrage atenția cuiva): „Rezidentul observă împăratului că nu toți cei ce se pretind fii de domn ar avea această însușire” (XIR, III, p. 104);

• obștesc (comun, colectiv, general, public): „o regulă obștească” (XIR, I, p. 42);

• ocârmui (conduce): „Acest consiliu ocârmuia toate interesele orașului…” (XIR, I, p. 165); „să ocârmuiască după chipul roman” (XIR, I, p. 236);

• ocârmuire (conducere): „se introduse la poporul geto-dac acea ocârmuire originală” (XIR, I, p. 87); „ocârmuirea romană” (XIR, I, p. 117; vezi și I, p. 157 etc.);

• ocârmuitor (conducător): „Mare general, iscusit [om] politic, ocârmuitor dibaci, iată deci ce a fost Ștefan cel Mare.” (XIR, II, p. 345);

• ochire (privire [retrospectivă]): „trebuie să aruncăm o ochire asupra domniei interne a lui Ioan-Vodă” (XIR, III, p. 83); „o ochire asupra politicii polone” (XIR, III, p. 157); „După această ochire îndărăt, să ne îndrumăm iarăși către timpurile viitoare.” (XIR, III, p. 347);

• oploși (a adăposti): „făgăduind acestuia că nu va oploși pe fugarii moldoveni” (XIR, II, p. 296); „căci cu toții se simțeau fii ai unei mume comune, patria ce-i oploșea” (XIR, II, p. 371);

• orândui (organiza): „[consiliul] orânduia repartiția impozitului pe capete” (XIR, I, p. 165);

• orcan (< germ. Orkan ‘uragan’): „Nu veniseră deci unguri[i] ca goții, hunii sau avarii, ca un orcan îngrozitor de popoare prădalnice…” (XIR, I, p. 324);

• ordinar (obișnuit): „…geții ar fi mâncat din blide de lemn mâncări ordinare” (XIR, I, p. 76);

• osebire (deosebire): „boierii se răscoală fără osebire de partid contra domniilor impuse de străini” (XIR, III, p. 42);

• osebitor (distinctiv): „elementul osebitor al acestor perioade” (XIR, I, p, 36);

• ponderos (cu greutate): „Se întâmpină la toate aceste argumente ponderoase numai împrejurarea că unele denumiri…” (XIR, I, p. 211);

• popor (oaste): „Boierii cei fugiți s-au adunat la Brăila și au fost ademeniți de voievod cu jurământ să vină la el și apoi au fost măcelăriți cu femei și copii de poporul voievodului.” (XIR, III, p. 15);

• poporat (populat): „în sânul unei provincii poporate și bogate” (XIR, I, p. 180); „poporat de romani” (XIR, I, p. 288);

• poporație (populație): „românii alcătuiesc mai pretutindeni o poporație compactă” (XIR, I, p. 42; vezi și I, p. 51, 68);

• potrivnic (adversar): „S-a susținut de unii potrivnici ai stăruinței românilor în Dacia Traiană, că aceste nume…” (XIR, I, p. 210); „Această lipsă a fost invocată de potrivnicii stăruinței românilor din Dacia” (XIR, I, p. 221);

• precădere (întâietate): „credem că tot ipoteza descălecărei statului muntean de către niște români coborâți din Făgăraș trebuie să aibă precăderea” (XIR, II, p. 32);

• procede (< lat. procedo, -re ‘a înainta, a porni, a acționa’): „Fiindcă însă lupta cu turcii reîncepuse, el nu vroia să proceadă cu violență în contra lui Báthory” (XIR, III, p. 183); „Totuși, înainte de a procede fățiș cu această putere la un act de legătură…” (XIR, III, p. 189); „Și contra moldoveanului procede domnul muntean cu aceleași mijloace viclene” (XIR, III, p. 207);

• precumpănire (preponderență): „Numele conținute în ele dau o precumpănire vădită elementului roman.” (XIR, I, p. 146); „Precumpănirea deci a limbii românești, vorbită dincolo de munți…” (XIR, II, p. 49);

• precumpănitor (preponderent): „o înrâurire precumpănitoare” (XIR, I, p. 43);

• predomnire (predominare, dominare, hegemonie): „predomnirea slavonă” (XIR, I, p. 37); „predomnirea dacilor” (XIR, I, p. 92); „Ei ajung cu timpul la predomnire, impunând numele lor întregului popor.” (XIR, I, p. 362);

• preînnoire (refacere, regenerare): „Credința în nemurirea sufletului și a preînnoirei lui succesive…” (XIR, I, p. 87);

• prepuielnic ([arh.] bănuitor, circumspect): „După ce Mihai împacă mintea prepuielnică a lui Báthory…” (XIR, III, p. 163); „pe care prepuelnica lui minte […] i le făcea vrednice de crezut” (XIR, III, p. 285; vezi și V, p. 35);

• prepus (bănuială): „Chiar de la început vedem pe Ioan-Vodă tăind pe Ionașcu Zbierea, pentru prepus că ținea cu polonii.” (XIR, III, p. 83); „nu putură îndepărta prepusurile turcilor” (XIR, III, p. 177; vezi și III, p. 215 etc.);

• prescrie (a transcrie): „Dionisie Fotino spune că ar fi aflat textul hatișerifului pe care-l dă el ca purtând data din 1393, într-o însemnare veche a unui boier, serdarul Constantin Chițoreanu, care l-ar fi prescris el însuși după un hrisov vechi.” (XIR, II, p. 89);

• președea (prezida): „…ca locțiitori regești, puteau ținea și congregațiile generale când nu le președea însuși monarhul” (XIR, I, p. 333); „încât norocosul favorit al surorei padișahului preșezuse ceremoniei propriei sale înecări” (XIR, III, p. 39); „iar Báthory mai mult președea decât conducea expediția” (XIR, III, p. 152; vezi și IV, p. 88);

• prezent (dar, cadou): „să contribuie la prezenturile în bani date de provincii împăratului” (XIR, I, p. 165); „o caretă prea frumoasă cu 4 cai, pe lângă alte prezenturi ce mai fuseseră împărțite la vizir” (XIR, III, p. 190);

• prezident (președinte): „Numele atât al prezidentului, Artemidorus Apolloni, cât și acel al casierilor…” (XIR, I, p. 168);

• priincios (favorabil, prielnic): „temându-se să dea bătălia în locuri așa de priincioase oștirii române” (XIR, II, p. 85);

• prinsoare (captivitate, închisoare): „Baiazid el însuși este prins și, cu toate că este bine tratat de fratele său întru Mohamed, hanul mongolilor, moare după un an de prinsoare.” (XIR, II, p. 86); „se hotărăște la un act disperat, anume să fugă din prinsoarea în care era reținut” (XIR, III, p. 37);

• pronumit (supranumit): „Astfel ajunge Mircea, pronumit cel Bătrân, pe scaunul Basarabilor în 1386.” (XIR, II, p. 76);

• propagatar (promotor, propagator): „Zamolxis, propagatarul acestei credinți, fu adorat mai târziu el însuși ca zeu.” (XIR, I, p. 83);

• propăși (a progresa): „Dacia propășise atât în numărul locuitorilor, cât și în starea ei economică” (XIR, I, p. 158); „Cu cât propășea statul și se înmulțea numărul dregătorilor…” (XIR, II, p. 195);

• propășire (în loc de progres): „potrivit cu propășirea poporului” (XIR, I, p. 35);

• putință (posibilitate): „întrucât metempsicoza admitea putința curățirei sufletului” (XIR, I, p. 86); „dă seamă pe de altă parte despre putința unui comerț…” (XIR, I, p. 384; vezi și II, p. 127 etc.);

• răspunde (a plăti, a achita): „când satul nu putea răspunde birul cu care era impus” (XIR, II, p. 166); „Marchizul se obliga la rândul lui către Petru ca să-i răspundă «după terminarea afacerii, într-un chip hotărât, o sumă însemnată de galbeni ungurești…»” (XIR, II, p. 460; vezi și III, p. 300 etc.);

• răspundere (corespondență, legătură): „anevoioase sunt răspunderile între aceste două părți” (XIR, I, p. 43);

• rășchira (împrăștia): „Traian, pentru a rășchira pe daci, îi atacă prin un corp expediționar” (XIR, I, p. 119);

• râpă (mal): „August trimite pe Lentulus, care îl gonește pe cealaltă râpă.” (XIR, I, p. 105); „râpa dreaptă a fluviului” (ibid.);

• recenziment (recensământ): „își ia îndatorirea de a plăti el darea el darea cuvenită până la noul recenziment (XIR, I, p. 159; vezi și I, p. 160);

• reclama (a cere): „acesta din urmă reclamă ajutor de la cuscrul său, Matei Corvin, împotriva turcilor” (XIR, II, p. 361); „Hanul cere îndată lui Gheorghe Ștefan pe soția și copiii Lupului, care sunt însă reclamați în același timp și de turci” (XIR, IV, p. 46);

• regula (a regulariza, a reglementa): „spre a regula marginile ambelor împărății” (XIR, I, p. 274); „regulează îndatoririle birjarilor” (XIR, VI, p. 194);

• regulare (reglare, reglementare): „le dădea putința de a întrebuința formele stricte ale dreptului roman la regularea daraverilor lor” (XIR, I, p. 145);

• reîntocmire (refacere, reparare): „…uneltele de fier care slujeau la spargerea stâncilor, stricându-se în fiece moment, erau de nevoie mulți meșteri, care să se îndeletnicească cu reîntocmirea lor.” (XIR, I, p. 179);

• relație (relatare): „A doua scrisoare, din 12 august 1462, conține relația unui albanez fugit de la Adrianopole” (XIR, II, p. 262); „Astfel relația celor cinci genovezi spune că puțini dintre valahi scăpară” (XIR, II, p. 304; vezi și II, p. 366);

• remite (trimite): „Un trimis scit remise regelui o pasăre, un chițcan, o broască și cinci săgeți…” (XIR, I, p. 52);

• repejune (rapiditate): „Cu toată fenomenala repejune cu care se construiau lucrările romane…” (XIR, I, p. 116); „Domnii cari până acum începuseră a se schimba cu o mare repejune sunt răpiți de un adevărat vârtej…” (XIR, II, p. 404);

• reședea (a-și avea reședința, a rezida): „deși trăgea veniturile părților sudice ale țării atribuite lui prin actul de împărțeală, reședea tot la Suceava, alăturea cu fratele său” (XIR, II, p. 138); „Ieremia Movilă, partizanul polonilor, reșede iarăși în Suceava” (XIR, III, p. 74); „Noi credem că explicarea acestui fapt reșede în următoarea observație…” (XIR, II, p. 187);

• rostire (categorie): „Dacă și curtenii și călărașii ar fi fost îndatoriți a ieși la armată din pricina pământurilor dăruite lor sau străbunilor lor, atunci nu înțelegem pentru ce Cantemir îi desparte în două rostiri [categorii, n. ed.] și nu-i cuprinde în una singură.” (XIR, II, p. 364);

• rostit (evident): „Rămășițele unor astfel de obiecte găsite în stațiile țărilor amintite din regiunea carpato-balcanică au un caracter de asemănare foarte rostit.” (XIR, I, p. 54); „…au un caracter elinesc cu totul rostit” (XIR, I, p. 168);

• sălășluință (adăpost, așezare): „la sudul Dunărei, unde am văzut că era sălășluința marei familii a dacilor” (XIR, I, p. 66); „în regiunea în care a fost întotdeauna sălășluința poporului român” (XIR, I, p. 255);

• săpat (gravat): „adeseori, tolbele erau frumos săpate” (XIR, I, p. 97);

• sâmbure (nucleu [calc după germ. Kern ‘sâmbure, nucleu’]): „Clasa cea mai întinsă și numeroasă a proprietarilor mici, care formau sâmburele cel puternic al oștirilor” (XIR, III, p. 448);

• scăpăta (sărăci): „când un decurion scăpăta, era susținut din casa orașului” (XIR, I, p. 165);

• seminție (popor, neam): „Aceste seminții erau însă așezate și statornice…” (XIR, I, p. 52);

• senz (sens [interferență germană?]): „aceasta ne arată că partea înaltă a țărei a trebuit să fie cutreierată în toate senzurile de poporul român…” (XIR, I, p. 234);

• siliște (vatră): „…aceste elemente, în aparență străine de firea romană, care veneau să ocupe siliștele Daciei.” (XIR, I, p. 131; vezi și I, p. 138);

• silui (forța, străpunge): „Dacii cunoșteau însă și arta de a întări orașele sau lagărele lor, precum și acea de a silui întăriturile vrăjmașilor.” (XIR, I, p. 97);

• simplicitate ([< lat. simplicitas] simplitate): „Geții și dacii duceau, în locuințele lor, o viață destul de simplă. Despre această simplicitate avem o dovadă…” (XIR, I, p. 76);

• soi (tip, gen): „pentru a vedea astfel ce soiuri de ramuri de producție înfloriau în Dacia” (XIR, I, p. 179);

• soț (tovarăș, însoțitor): „…dându-i epitetul de cel Bun, cu care el apare în privazul timpului ca un soț vrednic al contemporanului său Mircea cel Bătrân” (XIR, II, p. 137);

• sta (consta): „Importul trebuia să fi stătut din arme, stofe mai scumpe…” (XIR, I, p. 78);

• stavilă (obstacol, piedică): „abia veacul nostru văzu dispărând stavila ridicată între ele și unirea lor într-un singur corp” (XIR, I, p. 43; vezi și I, p. 198);

• stăruință (continuitate, insistență): „Argumente generale pentru stăruința dacilor sub romani” (XIR, I, p. 137); „în privirea stăruinței românilor în Dacia Traiană” (XIR, I, p, 208); „îngrijind astfel cu stăruință de una din întâile condiții igienice” (XIR, I, p. 183; vezi și I, p. 220, 238 etc.);

• stătător (locuitor): „Că el era stătător în acest oraș se vede din faptul că se strămutase aicea cu familia lui…” (XIR, I, p. 180);

• stâlpi (a marca, a delimita): „boierii hotarnici trimiți ca să stâlpească moșiile” (XIR, III, p. 432); stâlpit (marcat): „Adaogă inscripția că dacii au fost invitați să iasă din locul stâlpit.” (XIR, I, p. 143);

• strădănuire (strădanie, efort): „întreaga noastră strădănuire, întreaga noastră muncă” (XIR, I, p. 44);

• strămuta (muta): „căci accentul nu se strămută, ci se păstrează pe silaba accentuată veche” (XIR, I, p. 209); longobarzii care se pregăteau a ieși din Panonia pentru a se strămuta în Italia…” (XIR, I, p. 246);

• strămutare (mutare, schimbare, migrare): „pentru acele timpuri trebuie să ținem seamă de înceata și greaua strămutare a ideilor” (XIR, I, p. 49); „Încă de la primele strămutări ale goților…” (XIR, I, p. 290);

• străpurta (muta): „Dar, în afară de aceste dovezi mai directe asupra existenței lui Negru vodă mai sunt și alte fapte care întăresc această existență și care străpoartă originea lui dincolo, peste munți.” (XIR, I, p. 20);

• stretăia (intersecta, secționa): „Acest al doilea triunghi întinde laturile sale aproape paralel cu cursul râurilor, stretâindu-le numai în două puncte…” (XIR, I, p. 42); „…muntele care ar trebui să-i despartă de alte naționalități, strătaie însuși poporul lor în mai multe mădulare dezbinate…” (XIR, I, p. 42-43);

• subsemna (semna): „Acest Ștefan Bogdan cere ajutorul și al lui Henric al IV-lea și subsemnă cu litere grecești, și acum cu numele de Ilie.” (XIR, III, p. 40); „subsemnă această interesantă scrisoare” (XIR, III, p. 59);

• subțire (subtil): „Nu mai puțin subțire este și amintirea în treacăt despre turcul, prietenul lui Mihai Viteazul…” (XIR, III, p. 187);

• subțietate (subtilitate): „grecii din Bizanț erau meșteri în învârtirea limbii și în subțietățile retoricii” (XIR, II, p. 78); [cf. lat. subtilis > subțire]

• sumeți (a [se] mândri): „Apoi nobilimea polonă se sumețise tot mai tare față de principii săi, smulgându-le tot mai multe privilegii.” (XIR, II, p. 285);

• sumeție (mândrie, trufie): „sporirea puterei și a sumeției dacilor” (XIR, I, p. 108);

• suplanta (< fr. supplanter ‘a înlocui’): „când predomnirea slavonismului este suplantată de cea a grecismului” (XIR, I, p. 37); „Creștinismul roman fu suplantat cu violență prin acel bulgăresc” (XIR, III, p. 490; vezi și IV, 56);

• svițeran (elvețian): „asemenea cantoanelor svițerene” (XIR, I, p. 43);

• știință (știre, informație): „…el a trebuit să-și fi luat științele privitoare la această parte a relațiilor.” (XIR, II, p. 17); „decât acele puține științe ce ni le-au procurat întocmirea generală…” (XIR, I, p. 160; vezi și I, p. 197 etc.);

• tămâia ([fig.] a mitui): „S-ar părea că însuși ambasadorul Franței, care critică pe turci pentru obiceiul lor de a nu încuviința nicio cerere acelor ce o făceau până ce nu aduceau vreun dar, fusese tămâiat de domnul cel nou, deoarece îl vedem la început foarte rece față cu cererea lui Despot…” (XIR, III, p. 64);

• tărâm (teren): „alegându-și tărâmul de operație” (XIR, I, p. 105); „se aflau și gropi mici, exploatate de privați, în tărâmurile aurifere” (XIR, I, p. 177; vezi și II, p. 92 etc.);

• temelia (baza): „Meiul pare a fi fost temelia hranei locuitorilor din țările române…” XIR, I, p. 75);

• titlui (a acorda titlul): „fiind titluit pe medaliile timpului său de «restitutor Daciae»” (XIR, I, p. 197);

• toi [arh.] (ceată, grup): „toiurile de popoare nomade” (XIR, I, p. 47);

• trăgănare (întârziere): „această trăgănare în adunarea oștirilor fusese una din pricinile destituirii sale” (XIR, III, p. 147);

• ținutal (local, regional): „adunările sau dietele – numite în documentele ungurești congregationes – care puteau fi sau ținutale, chemate de comiții ținuturilor, sau obștești, ale întregii țări” (XIR, I, p. 338); „După ce am găsit pe români luând parte la congregațiile ținutale…” (XIR, I, p. 340);

• vânjă (putere, vigoare): „în stare a lupta contra romanilor cu o vânjă neasemănată” (XIR, I, p. 99); „vița cea plină de vânjă a rasei tracice” (XIR, I, p. 213);

• vremelnic (efemer): „goții, când se coborâră la 375 peste Dunăre, unde se și așezară vremelnic…” (XIR, I, p. 290);

• zbor (avânt, elan): „Cu venirea slavilor pare să se fi dat un zbor mai mare lucrărei pământului.” (XIR, I, p. 260).

În plus, remarcăm concurența dintre mal și râpă în textele lui Xenopol și chiar și structuri în care termenii (sau derivate de la ei) se combină:

• malurile râpoase: „până la Oltul cel cu malurile râpoase” (XIR, I, p. 47);

• „malul stâng, râpos, al Oltului” (XIR, I, p. 150);

• „Malurile Dunărei sunt întărite prin o mulțime de castele…” (XIR, I, p. 106).

2.4.2. Problema neologismelor

Oferim în cele ce urmează o serie de neologisme concurente, dar mai rare (sau specializate către o accepție mai „îngustă”):

• continuitate: „[muntele] rupe continuitatea țărei lor, împărțind-o în mai multe regiuni” (XIR, I, p. 43) [față de stăruință]

• dependent: „în punctul unde se sfârșește golful dependent de Tracia” (XIR, I, p. 47); [față de atârnare]

• autonom și autonomie [față de neatârnat/neatârnare]: „E drept că două regiuni ale Țării Românești păstrează și sub stăpânirea unitară, și până chiar mult mai târziu, o poziție mai autonomă, anume Oltenia și Vrancea; dar această autonomie nu merge atât de departe încât să desființeze unitatea statului muntean.” (XIR, II, p. 16);

• determinat: „marginea între Sciția și Tracia pe la gurile Dunărei nu este determinată de Herodot” (XIR, I, p. 47);

• indicație: „încât și în Strabon avem aceeași indicație că râul Maris ar fi însemnând Oltul” (XIR, I, p. 50); „…toate, indicații, care strămută așezarea vlahilor” (XIR, I, p. 407); [față de indegetare]

• influență: „Aș fi vrut să mă opresc chiar înainte de anul 1848, din generația căruia mai trăiesc încă bărbați care au influență asupra mersului împrejurărilor.” (XIR, I, p. 37); [față de înrâurire]

• mutual: „slăbindu-se ei mutual pentru folosul poporului rege” (XIR, I, p. 103); „ajutarea lor mutuală” (XIR, II, p. 81); „neîncrederea mutuală a nemților și ungurilor” (XIR, III, p. 281); [niciodată reciproc!]

• organizare (față de orânduire): „asupra organizării sociale” (XIR, I, p. 92); „Organizarea statului” (ibid.); „asupra organizării tactice” (ibid., p. 94);

• existență (față de ființare, mai ales în XTR): „mai multe bresle de oameni, ale căror existență este greu de explicat” (XIR, I, p. 181);

Iată și câteva exemple de neologisme rare:

• autogen (autohton, indigen): „prin urmare râurile autogene ale Sciției vor fi acelea ce izvorăsc pe latura exterioară” (XIR, I, p. 47);

• pacificare: „pentru a ajunge la pacificarea nouăi lor agonisite” (XIR, I, p. 103);

• procrea: „se grăbea să se însoare cu o femeie din localitate, cu care procrea copii…” (XIR, I, p, 147);

• substras (de la a substrage): „dacii din Muntenia și Moldova n-au fost cu totul substrași de la înrâurirea romană” (XIR, I, p. 150); „nici aceste părți ale Daciei libere nu erau cu totul substrase de la înrâurirea romană” (XIR, I, p. 151);

• substrage: „Moravii […] substrăseseră Panonia de mult de sub dominarea francilor” (XIR, I, p. 318).

În primă instanță, nu am reușit să identificăm nicăieri forma iobagion: „Knezii erau deci, la început, pristavii satelor libere – villae liberae – locuite, cum vom vedea, de iobagionii castrelor, îndatorați la slujba militară și, pe lângă castele, la întreținerea acestora.” (XIR, I, p. 336). Dar lămurirea este dată de Xenopol mai apoi: „Țăranii supuși purtau numele de villici, iar cei slobozi, acel de iobbagiones, iobbagiones castri sau castrorum.” (XIR, I, p. 341); [deci, avem de-a face cu forma latinizată a maghiarului iobbagy].

2.4.3. Expresii, sintagme inactuale:

• numai cât (pentru doar, numai): „Consoanele p, r, t, au fost păstrate și numai cât vocalele au suferit o schimbare firească…” (XIR, I, p. 49);

• în totul (complet): „pe cap purtau o legătoare care slobodă, care le acoperia părul în totul” (XIR, I, p. 77);

• cu deadinsul: „turcii, amestecându-se tot mai des și mai cu deadinsul în numirea domnilor…” (XIR, III, p. 14);

• cu osebire: „Aceștia erau mai cu osebire din tribul piruștilor…” (XIR, I, p. 134); „constau mai cu osebire în provizii de mâncare” (XIR, I, p. 168; vezi și I, p. 296 etc.);

• cu deosebire: „Îndeletnicirea de căpetenie a Daciei romane nu fu decât o continuare a acelei la care se dădea mai cu deosebire și poporația dacă…” (XIR, I, p. 175);

2.4.4. Interferențe

• puterea tribunicie (calc după lat. tribunicia potestas sau potestas tribunicia ‘putere supremă’) [deci, tribunicie nu-i un adjectiv românesc]: „El fusese ridicat când Traian îmbrăcase pentru a 13-a oară puterea tribunicie, deci în anul 111 <108-109> după Hristos.” (XIR, I, p. 130);

Din categoria greșelilor semantice, poate fi amintit pleonasmul, de care nu a scăpat nici marele istoric român:

• „Inscripțiile pontice conțin mai multe nume proprii scitice, ale căror etimologie se reaflă iarăși numai în limbile arice.” (XIR, I, p. 55);

• „Am văzut anume că, în partea superioară a stâlpilor, s-au găsit găuri care slujeau, după cât se vede, la prinderea structurei superioare a podului, care era de lemn, și că s-au găsit în ele chiar resturi de crâmpeie de stejar.” (XIR, I, p. 117);

2.4.5. Creații lexicale

Dintre creațiile lexicale mai puțin obișnuite, menționăm câteva exemple: fanariotiza, ungurire, împotrivitor, încălcător, însemnător etc. (mai ales cele formate prin derivare cu sufixul -ător) și chiar răzășofag (întrebuințat mai frecvent decât echivalentul mâncător de răzeși).

Dintre derivate, merită amintite cele formate cu prefixul dez-: dezesperare, dezîncântare, deznaționalizare, dezțărare etc. și, mai ales, cele formate cu prefixul negativ ne- (în dauna celor cu in-): neconștiut, necult, neestetic, nedescriptibil, neexact, nepropriu etc. De asemenea, câteva alcătuite cu prefixul în-, precum: îndușmănit, înminunat, împatronat etc. Mai puțin reprezentate sunt derivatele cu sufixe, cum sunt cele în -ism (străinism), -enie (supușenie), -șag (adaoșag), -șug (prieteșug) ș.a. Ceea ce frapează însă este numărul foarte mare al substantivelor terminate în –(ț)iune (față de cele cu terminația în –(ț)ie): aluziune, capitulațiune, condițiune, demisiune, excepțiune, intervențiune, producțiune etc.:

• fanariotiza: „deși român prin sângele lui, era fanariotizat prin înconjurimea lui” (XIR, V, p. 58);

• ungurire: „Maghiarii au dreptul de a cere în schimb pentru favorarea cetățeniei ungurirea acelor ce aspiră la ea.” (XIR, VI, p. 328; vezi și VI, p. 330);

• dătător: (‘care dă’ [azi se zice, dar în structuri de tipul „dătător de speranță”]): „…și deci adeverește și existența dătătorului acelui hrisov, a lui Radu-Negru, întemeietorul statului muntean” (XIR, II, p. 27);

• degradatoare (degradantă): „totdeauna turcii au recunoscut că nu aveau asemenea drepturi asupra țărilor române, cu toată degradatoarea robie în care ele căzuseră” (XIR, II, p. 428; pentru „degradatoare robie”, vezi și III, p. 255); „și ei se putură lepăda măcar un moment de degrădătoarea lor corupție” (XIR, III, p. 32);

• deosebitor: „nu merita prin nicio însușire acest supranume deosebitor” (XIR, II, p. 382);

• devărsător (care deversează): „o însemnată posesie romană, mai întâi prin valoarea ei comercială, ca devărsătoare a mai tuturor regiunilor nordice către Imperiul Roman” (XIR, I, p. 196);

• împotrivitor (cel care se împotrivește): „…anume de a fi aspri cu împotrivitorii și blânzi cu aceia ce se supuneau lor” (XIR, I, p. 138) [ar fi putut să zică și măcar supuși ori *supunători];

• încălcător: „acele drepturi încălcătoare care coborâră mare parte din poporația unor slugi sau robi ai stăpânilor” (XIR, II, p. 194);

• înconjurător (cel care înconjoară): „Asaltul întâi dat de romani nu izbutește, mai ales din cauza bolovanilor celor enormi aruncați de daci în capetele înconjurătorilor.” (XIR, I, p. 124);

• îngrijitor (îngrijorător): „…că urmările ei îngrijitoare pentru poporațiile cucerite se arătară tocmai târziu” (XIR, I, p. 347);

• însemnător (însemnată): „influența acestui popor asupra agriculturei românești a fost însemnătoare” (XIR, I, p. 261); „Popasul, deși scurt, fu însemnător, căci el era făcut pe calea pieirii.” (XIR, III, p. 43; vezi și III, p. 342);

• „…se vede că Hadrian, în loc de a fi considerat de contimporanii săi ca un micșurător al cucerirei lui Traian, este privit din contra de întăritorul ei…” (XIR, I, p. 197);

• născător (părinte): „Apoi Chiajna chiar, după cât se vede, moștenise, fie prin ereditate, fie prin atavism, mai mult părțile rele ale caracterului marilor ei născători…” (XIR, III, p. 19); născătoare (mamă): „acesta răspândi vestea că ar fi pierit împreună cu născătoarea lui” (XIR, IV, p. 234);

• părăduitoare: „…făcuse daruri la acele sfinte așezăminte, toate însă întunecate și lăsate în urmă de bogata și părăduitoarea dărnicie a lui Neagoe” (XIR, II, p. 395);

• simțitor (sensibil): „Despot atinsese prin această propunere […] coarda simțitoare a sultanului.” (XIR, III, p. 64); [dar și ‘dureros, care se simte’]: „îl pune la opreală și îi aplică o bătaie simțitoare” (XIR, IV, p. 239);

• sugător de popor (‘unul care „suge sângele” poporului’, vezi și mâncător de răzeși): „dovadă că Sofialâu și Basalache sunt găsiți în țară la venirea lui Antonie Vodă, care le și aplică pedeapsa meritată de niște asemenea sugători de popor” (XIR, IV, p. 189);

• [și în formă articulată] „în Moldova se întâmpla o nouă criză de domnie, care, pentru a fi înțeleasă, nevoiește o ochire asupra politicii polone, provocatoarea ei” (XIR, III, p. 157).

2.4.6. Întrebuințări figurate

• „pentru a-și întinde stăpânirea pe o șuviță îngustă de pământ…” (XIR, I, p. 150);

• aruncătură a gândirii: „Vopiscus spune chiar dintr-o singură aruncătură a gândirei…” (XIR, I, p. 202);

• întinsoare a gândirii: „Toate aceste argumente, sintetizate într-o singură întinsoare a gândirii, pot produce oarecare efect asupra minților nedeprinse cu construirile logice și istorice.” (XIR, II, p. 240).

• Expresie: politică lăuntrică [pentru politică internă]: „Cu prilejul reînturnării lui în scaunul muntean, Radu de la Afumați începe și o cu totul altă politică lăuntrică.” (XIR, II, p. 402).

2.4.7. Termeni preluați din latină:

• tabulă cerată: „o dovadă conținută în o tabulă cerată” (XIR, I, p. 159);

• tributum soli; tributum capitis: „acei ce plăteau tributum soli, erau scutiți de tributum capitis” (XIR, I, p. 159);

• „Fiind însă că unele forme ale dreptului nu se puteau pune în lucrare decât în Italia, precum mancipația, uzucapia și altele…” (XIR, I, p. 161).

Într-un mod cu totul excepțional, întâlnim și un neologism de origine spaniolă:

• guerilla: „între ambele state era o stare de război continuă, război mic, un soi de guerilla [subl. aut.], care amenința pe fiece zi să se schimbe în unul mare” (XIR, III, p. 129).

2.4.8. Forme bizare

Nu știm dacă în următorul caz aveam de-a face cu o greșeală de tipar sau cu un termen rar, neînregistrat de dicționare:

• șin [?]: „începând de la Turnu Severinului în jos și vor fi căutat scapare în șinurile Carpaților…” (XIR, I, p. 291); [„probabil sînuri sau șiruri” (spun editorii vol. I, în XIR, I, p. 305)];

Ar putea fi, totuși, sîn/sân, într-o utlizarea metaforică; cf și „Ei se îndeletniciră deci cu cultura pământului până și în gâturile munților…” (XIR, I, p. 260); „Crescut în aceleași gâturi ale munților…” (XIR, II, p. 50).

2.4.9. Derivare și compunere

i) Prefixare

a) Cu dez-/des-

• descăpățânare (decapitare): „Prin această descăpățânare a poporului român, i s-a răpit puterea lui…” (XIR, I, p. 346);

• dezesperare (disperare): „Turcii luptaseră cu cea de pe urmă dezesperare” (XIR, IV, p. 200);

• dezîncântare (dezamăgire): „dezîncântarea pe care avură să o sufere țăranii Ardealului din purtarea lui Mihai către ei” (XIR, III, p. 261); dezîncântat (dezamăgit): „francezii însă dezîncântați cu totul de proteguitul lor, pentru sprijinul căruia ei se compromiseră atât de mult în ochii Porții, îi arată o răceală foarte mare.” (XIR, III, p. 36);

• dezmădulată: „[Moldova] sfâșiată și dezmădulată, pierzându-și două părți din corpul ei…” (XIR, IV, p. 395);

• deznaționalizare: „acțiunea deznaționalizatoare a armatei” (XIR, I, p. 147); „grabnica lor deznaționalizare” (XIR, I, p. 148);

• dezrădăcinat: „…încât aceste nu mai putură a fi dezrădăcinate prin nicio înrâurire posterioară” (XIR, I, p. 297); dezrădăcina: „spre a dezrădăcina opoziția din cuibul de peste Olt” (XIR, II, p. 410);

• dezpoporat: „atât de pustiată și despoporată apare Muntenia (XIR, IV, p. 235);

• dezțărare: „Slăbirea nobilimei române adusă întâi prin desțărarea unei părți a ei dincolo de munți…” (XIR, I, p. 346);

• descuviința (antonimul lui încuviința): „comisarii bagă de seamă că voievodul din propria lui gură repetase spusele pe care le descuviința cu atâta putere în fura boierului său” (XIR, III, p. 216);

• [variantă dis-] „Se vede că Vlad fusese chiar disgrațiat…” (XIR, II, p. 98); „Petru, disgrațiat apoi de Ioan Corvin” (XIR, II, p. 143);

b) Cu ne- (în loc de in-)

• neconștiut: „aproape întreaga noastră istorie nu este decât reflexul adeseori neconștiut al istoriei străine” (XIR, I, p. 37); „instrument neconștiut al unei evoluțiuni istorice.” (XIR, III, p. 302; vezi și III, p. 443);

• nediviz (indiviz): „Proprietarul, deci, nu putea dispune după placul său de dreptul de proprietate asupra porțiunii nedivize din pământul obștesc…” (XIR, IV, p. 93);

• necult: „Mai niciun macedo-român nu se ocupă cu agricultura și, din acei rămași în munți, partea mai necultă urmează înainte a se îndeletnici cu păstoria.” (XIR, I, p. 409); „popor necult” (XIR, VI, p. 352);

• neestetic: „caracterul neestetic al picturii bizantine a acelui timp” (XIR, IV, p. 410);

• nedescriptibil (XIR, VI, p. 349);

• nedestructibil: „[sufletul] este nedestructibil și înzestrat cu simțire și după moartep.” (XIR, I, p. 85);

• neatacabil: „iese din neatacabila lui poziție spre a se expune în câmp liber” (XIR, III, p. 286);

• neegală: „o luptă neegală” (XIR, III, p. 271);

• neexact: „Aceste cuvinte sunt desigur neexacte pentru anul în care sunt puse” (XIR, II, p. 94);

• neexplicabile: „cuvintele creștine de origine latină ale limbei românești sunt neexplicabile, dacă nu admitem că ele au luat naștere în minți ce erau totodată și creștine și romane.” (XIR, I, p. 280-281);

• nepropriu/neproprie [impropriu/e]: „Este învederat că termenul de knezat este luat în formula întâi ca nepropriu” (XIR, I, p. 336); „Denumirea neproprie de bulgari dată românilor de la nordul Dunărei” (XIR, I, p. 277);

• nerațional (irațional): „Cum să se explice aceste apucături ce par atât de neraționale?” (XIR, IV, p. 233); [chiar pereche] „Poporul de jos, lucrând și aici ca totdeauna în chip neconștiut și nerațional, se face instrumentul răzbunării boierești” (XIR, IV, p. 360);

• neînlăturabil (pentru de neînlăturat): „necesitate neînlăturabilă pentru acele timpuri” (XIR, II, p. 251); „el se îngriji, întrucât era cu putință, de a feri Moldova de pericolele pe care le credea mai aproape și mai neînlăturabile.” (XIR, II, p. 348);

• neprobabil: „Aceasta însă este cu totul neprobabil.” (XIR, II, p. 434);

• nerăsturnabil: „muntele ce părea nerăsturnabil al stăpânirii otomane” (XIR, III, p. 75);

• netolerabil: „contra acestor netolerabile încălcări” (XIR, IV, p. 388);

• neconsecvență (XIR, VI, p. 594);

• nedisciplină: „Iată cum se explică deci că, cu toată nedisciplina (în sensul de astăzi al cuvântului) oștirilor române, ele erau în stare să lupte cu izbândă…” (XIR, II, p. 371);

• nestabilitate: „Aceeași nesiguranță și nestabilitate a judecăților se întâlnește și în pricinile criminale” (XIR, IV, p. 109); „Se înțelege de la sine ce înspăimântătoare nestabilitate se aducea prin o asemenea stare de lucruri” (XIR, IV, p. 234);

• necurăți: „cine știe cât timp va mai necurăți încă aerul civilizației” (XIR, IV, p. 279).

c) Cu con-

• conglăsuire (consens): „conglăsuirea tuturor” (XIR, VI, p. 635);

d) Cu în-

• înminunat: „apărând el însuși ca împărat înaintea compatrioților săi înminunați” (XIR, I, p. 394);

• îndușmănit: „coborâtorii lui Petru Mușat erau după cât se vede mai îndușmăniți cu acei ai lui Petru Mușat” (XIR, II, p. 129; vezi și IV, p. 35); [vezi și verbul îndușmăni: „îndușmănindu-se din ce în ce mai mult cu foștii lor stăpâni” (XIR, II, p. 184)];

• înrădăcina: „cu atâta ea se înrădăcina mai puternic” (XIR, II, p. 202); vezi și implantare: „Este învederat că implantarea unui asemenea sistem străin de dovadă într-o minte și niște obiceiuri romane…” (XIR, IV, p. 121);

• împatrona: „împăratul însărcina la urmă, prin instrucțiile sale, pe comisari să vadă dacă nu cumva Mihai-Vodă avea gândul a se împatrona în Transilvania” (XIR, III, p. 215); „ca nu cumva el să vreie a se împatrona în Transilvania” (XIR, III, p. 257).

Excepție: • coronat: „În curând după întronarea lui, el dă semne vădite de turburare a cugetării sale: ia titlul de arhiduce, face să fie uns și coronat în această însușire în catedrala din Târgoviște” (XIR, IV, p. 165).

e) Cu re-

• „Miron Barnovshi cere sfatul divanului spre a reîmpopora satele pustiite prin reaua ocârmuire a predecesorilor săi.” (XIR, III, p. 463);

f) Cu răs-

• răstoarce: „se dăduse la multe jafuri și prădăciuni, pe care Matei vroia să le răstoarcă cu ajutorul lui Racoți (XIR, IV, p. 27).

g) Prefixoide

• contraparte (contrariu): „atâta numai că împrejurările în care a trăit și făptuit făcuseră să înflorească în sufletul ei contrapartea însușirilor ce ne-am aștepta să regăsim în fiica lui Petru Rareș…” (XIR, III, p. 19);

• extra-legal (ilegal, în afara legii): „neavând nici un mijloc legal de împotrivire, alerga la cele extra-legale” (XIR, III, p. 469);

• supraveni: „iar turcii, împrospătându-și puterile din mulțimea lor, pe când românii rămâneau tot aceia și, mai supravenind în sfărșit și tătarii” (XIR, III, p. 91).

ii) Sufixare

a) Cu -ism:

• străinism: „tocmai în momentul în care un străinism mult mai periculos decât slavonismul se introducea în sânul poporului român…” (XIR, IV, p. 393).

b) Cu -enie

• supușenie: „Cu cât caracterul șerbiei în țările române, îndepărtându-se de vechea supușenie, lua caracterul iobăgiei…” (XIR, II, p. 368).

c) Cu -șag

• adaoșag: „o dare pe țară, îngreuiată prin năpăști [subl. aut.], adică prin adaoșaguri la darea rânduită de la început” (XIR, IV, p. 356).

d) Cu -șug

• prieteșug: „Pașii răspund arătărilor sale de prieteșug, trimițându-i mai multe daruri” (XIR, III, p. 265).

e) Sufixoide:

• răzășofag [creație proprie?] (cel care acaparează moșiile răzeșilor): „Un mai vajnic răzășofag este Toma [Cantacuzino, n. ed.] vel stolnic, care cumpără sau ia prin judecată mai tot satul Porcești din județul <ținutul> Neamț” (XIR, III, p. 426);

Undeva, Xenopol folosește și formula echivalentă mâncător de răzeși: „Cu toată bunătatea lui Iordache, am văzut că el fusese cel mai mare mâncător de răzeși din Moldova; dar a distruge răzășiile nu era pe atunci privit ca o faptă rea…” (XIR, IV, p. 177).

Compuse propriu-zise

Acestea nu atrag atenția în mod special. Poate fi însă menționată următoarea formă:

• răuvăzuți: „făgăduindu-le acolo îndepărtarea răuvăzuților greci” (XIR, IV, p. 188).

2.4.10. Elemente de metalimbaj

Acestea, puține la număr, apar îndeosebi inserate în text ca explicații ale unor cuvinte despre care autor crede că nu sunt înțelese de majoritatea cititorilor:

• „După neuri veneau androfagii (mâncători de oameni) și melanchlenii (cei cu haina neagră)…” (XIR, I, p. 48);

• „Meiul pare să fi fost temelia hranei locuitorilor din țările române, până adânc în timpurile moderne, când păpușoiul (porumbul) veni să înlocuiască această antică cereală.” (XIR, I, p. 75);

• „…totuși întâlnim și un import de piei crude în țările române, ceea ce nu se poate înțelege decât în scopul de a fi argăsite (tăbăcite) aici.” (XIR, II, p. 211);

• „…pentru a câștiga însă timp, el trimise, din partea întregii nobilimi și a poporului țării, un arz (tânguire către Poartă), în care se cerea cu stăruință ca să se lase domnia lui Matei…” (XIR, IV, p. 30);

• „Întemeierea celor două state, Muntenia și Moldova, poartă în tradiția națională numele de descălecare, termen care s-a introdus și în graiul obișnuit pentru a însemna colonizare, așezare, întemeiere. Aceste termen arată prin el însuși că înființarea statelor române s-a făcut prin oameni veniți mai de departe și care sosiră călări.” (XIR, II, p. 14).

2.4.11. Variante lexicale inactuale

Acestea sunt cuvinte care sunt curente și astăzi, dar în variante fonetice mai mult sau mai puțin diferite de cele întrebuințate de Xenopol. Prezența lor în textele istoricului român se explică prin idiolectul acestuia, care încorpora forme regionale ori arhaice, neologisme obținute prin calchiere etc.

• acei (pentru cei): „între locuitorii cei mai vechi ai Daciei și acei de astăzi” (XIR, I, p. 53);

• adăoga: „Strabon și Plinius adaogă că selașii din Piemont fiind supuși…” (XIR, I, p. 145); „De îndată ce se adăogea o țară nouă Împărăției Romane…” (XIR, I, p. 162);

• advocat: „advocații cauzei maghiare” (XIR, I, p. 328);

• aice (aici): „care fuge de aice dinaintea unei năvăliri a poporului sarmatic” (XIR, I, p. 205); „în expunerea de până aice…” (ibid.); „Dacă trecem munții în Oltenia, găsim aice mai multe numiri…” (XIR, I, p. 206);

• aiure: „pentru a căuta aiure scăpare și adăpostire” (XIR, I, p. 212); „să caute aiure adăpostirea existenței” (XIR, I, p. 228);

• apăduct (apeduct): „urmele unui apăduct și ale unui castel roman” (XIR, I, p. 178; vezi și I, p. 183);

• aprețuire (apreciere): „Lăsând la o parte aprețuirea lui Anonimus asupra valoarei poporului românesc…” (XIR, I, p. 317); „această părere nu este numai o aprețuire a noastră” (XIR, II, p. 267; vezi și III, p. 283 etc.);

• caprițios: „din fapte de aceste izolate și adeseori așa de caprițioase ale limbei nu se poate deduce nicio încheiere” (XIR, I, p. 259);

• căta (pentru căuta): „Derivația acestui nume trebuie dar cătată mai curând în o radicală începătoare cu s…” (XIR, I, p. 49; vezi și I, p. 158); „Cată deci a i se mai adăogi un sprijin…” (XIR, I, p. 403);

• cerca: „spornica lucrare a fraților apostoli, Metodiu și Chiril, cerca să introducă creștinismul” (XIR, I, p. 296); „Ștefan cearcă încă o dată să dobândească ajutor” (XIR, II, p. 298);

• cetățan: „și care arată totodată că era cetățan în Dacia” (XIR, I, p. 137; vezi și I, p. 142);

• ceti: „să cetesc mult mai mult decât ceea ce rezultă din citațiile mele” (XIR, I, p. 35; vezi și I, p. 134);

• cetitor: „spre a minuna pe cetitor cu cunoștințele autorului” (XIR, I, p. 35);

• chaotic (haotic): „în mijlocul neorânduelilor unei stări chaotice” (XIR, I, p. 206); „trecerea de la starea liniștită și înfloritoare a oblăduirei romane la acea chaotică a timpurilor năvălirei…” (XIR, I, p. 218);

• chestie: „toponimia și chestia stăruinței” (XIR, I, p. 210); „nu prea este hotărâtor în chestie” (XIR, I, p. 260; vezi și I, p. 337, 338 etc.);

• cohesiune: „slăbindu-se în proporție puterea de coheziune ce ține la un loc mădularele sale” (XIR, I, p. 103);

• comentar (comentariu): „repetând fără comentar, în rapoartele lor, tânguirile lui Mihai” (XIR, III, p. 251); „asemenea orânduiri nu mai au nevoie de niciun comentar” (XIR, V, p. 182);

• compețire: „compețirile rivale” (XIR, II, p. 92); „compețirile pentru domnie” (XIR, II, p. 129);

• compețitor: „toți compețitorii au dreptul de a fi aleși” (XIR, II, p. 93);

• complect: „M-am silit însă, pe cât mi-a fost prin putință, a fi complect.” (XIR, I, p. 35); „Zeaua complectă care acoperea tot corpul…” (XIR, I, p. 97; vezi și I, p. 142);

• corumpere: „să se lepede de asemenea încercări de corumpere care ar putea să se întoarcă în contra lui” (XIR, IV, p. 239); „corumperea domnului” (XIR, IV, p. 256);

• creștiniza (creștina): „își trimiteau chiar fetele la Constantinopole, unde ele se creștinizau” (XIR, I, p. 362);

• cumpărătură (cumpărare): „Uneori sașii obțineau stăpânirea unor sate românești prin cumpărătură de la regii unguri.” (XIR, III, p. 229); „Cumpărăturile lui Iordache Cantacuzino se numără cu sutele și împătrit și încincit este numărul fețelor ce-i vând pâmântul prin zapise și hrisoave.” (XIR, III, p. 426);

• curăți/curățire: „putința curățirii sufletului” (XIR, I, p. 86);

• datorit (pentru datorat): „Fenomenele de această natură, pe care le înfățișează rasa chineză, sunt datorită îngrășărei prin întrebuințarea opiului.” (XIR, I, p. 55); datori: „căci și Petru Rareș datorise înălțarea lui în scaunul Moldovei tot sprijinului leșesc” (XIR, III, p. 56);

• dărma (dărâma): „în contra elementelor atmosferice care acum le mănâncă și le darmă” (XIR, I, p. 183);

• defecție: „de a provoca cât mai multe de aceste defecții, pentru a slăbi pe dușman” (XIR, I, p. 113); „Armata lui Mihai Viteazul […], cu toate defecțiile, număra la aproape 22.000 de oameni” (XIR, III, p. 268);

• dezerție (dezertare): „dezerțiile, lipsele, bolile și moartea violentă pe care armata lui Mihai niciodată nu încetase a o răspândi în șirurile păgânilor” (XIR, III, p. 153);

• dezvăli (dezvălui): „Scrisoarea este interesantă, căci ne dezvelește întreaga fire a eroului moldovean” (XIR, II, p. 295);

• dimisie (retragere): „odată cu dimisia lor din armată” (XIR, I, p. 148);

• explicare: „prezența de celți în Dacia după colonizare ar da o explicare îndestulătoare acestei împrejurări” (XIR, I, p. 137);

• falș: „Departe de mine falșa modestie de a mă preface…” (XIR, I, p. 35); „Ei pornesc de la premisa de tot falșă…” (XIR, I, p. 221; vezi și III, p. 220);

• falșificare: „falșificare de monede” (XIR, I, p. 344);

• falșificator: „dispoziții draconice, prezentate de falșificator ca productul unei învoieli” (XIR, III, p. 230);

• incursie: „se hotărăște să pedepsească veșnicile incursii ale sciților” (XIR, I, p. 51; vezi și I, p. 105, 221 etc.);

• inimic: „prefăcându-se că fug de inimic” (XIR, I, p. 94);

• interdict (interdicție): „arhiepiscopul aruncă atunci interdictul asupra țăranilor răzvrătitori, oprind slujbele îndeplinite de biserică” (XIR, III, p. 222);

• împărtășire (împărțire): „fără nicio răspundere alta decât împărtășirea prăzii cu acei ce-l puneau în pâine” (XIR, III, p. 388);

• înnobilita (înnobila): „Carol Robert dăruiește knezului Crăciun (înnobilitându-l) moșia Bilka” (XIR, I, p. 336);

• însănătoșare: „căutând însănătoșarea de suferințele lor” (XIR, I, p. 186);

• întemeiare: „întemeiarea dinastiei” (XIR, I, p. 37);

• întunerec: „nevoia de a dovedi că ziua este lumină, sau noaptea, întunerec” (XIR, I, p. 146);

• jăluitor: „ca să pună pe jăluitori înapoi în posesiunile lor” (XIR, II, p. 35);

• lature: „comerț îndestul de întins al genovezilor cu laturea nordică a Dunărei” (XIR, I, p. 384);

• liberare (eliberare): „Liberarea lor jignea pe câteva individualități, nu pe o clasă întreagă.” (XIR, III, p. 234);

• [să] loviască: „ar fi trebuit să loviască pe medicul elin” (XIR, I, p. 55);

• maștică (mașteră): „Papa trimite în 1370 o scrisoare către maștica lui Vladislav Basarab, catolica Clara, văduva tatălui său…” (XIR, II, p. 74);

• mâni: „lăsând-o pustie în mânile sciților” (XIR, I, p. 54);

• mesteca (amesteca): „timpul atotcotropitor învăluind și mestecând relațiile primitive” (XIR, II, p. 367);

• metempsicoză: „Această idee însă era deosebită de metempsicoza lui Platon…” (XIR, I, p. 86);

• micșurat: „alese drept capitală a micșuratei sale țări orașul Ohrida” (XIR, I, p. 297);

• monarc: „bulgarii iau această plecare a monarcului drept un semn de teamă” (XIR, I, p. 269);

• monetă: „bate monete și medalii în cinstea lui Traian” (XIR, I, p. 119);

• mulțămi: „o piatră, în care i se mulțămește…” (XIR, I, p. 159);

• nainte: „expunerile de mai nainte” (XIR, I, p. 35);

• neguțitor: „cele mai vechi din ele vor fi fost aduse tot de neguțitorii din coloniile grecești” (XIR, I, p. 82; vezi și I, p. 132);

• nimica: „El nu știe nimica despre colonizarea Daciei…” (XIR, I, p. 292);

• operație (operațiune militară): „alegându-și tărâmul de operație” (XIR, I, p. 105);

• origină: „De la origina statelor Munteniei și Moldovei…” (XIR, I, p. 37); „numele patronimice de origină elină” (XIR, I, p. 145);

• ornamentică (ornamentație): „câteva obiecte referitoare la ornamentica sau slujba bisericească” (XIR, I, p. 285);

• paveluire (pavare): „precum paveluirea curței unuia de către un oarecare Probus” (XIR, I, p. 188);

• perpetuității (perpetuării): „un mijloc de asigurare a perpetuității acestor slujbe” (XIR, I, p. 336);

• plastografisi (plastografia): „popa Pavăl mărturisește că […] a plastografisit un document de la Petru-Vodă” (XIR, III, p. 338);

• pontifice (pontif): „Petru Cercel alergă deci la Roma; aici el trebuia să câștige favoarea marelui pontifice.” (XIR, III, p. 37); „în care scrisoare marele pontifice îi spune…” (XIR, III, p. 181);

• prădăciune: „ei își vor fi întins stăpânirea, adică prădăciunile lor și prin văile Sameșului și Mureșului…” (XIR, I, p. 227); „blândețea, moravurile pașnice, alături cu cruzimile, prădăciunile și neomeniile cele mai revoltătoare” (XIR, I, p. 249);

• prăpăstuit (prăpăstios): „Ideile, dimpotrivă, pot provoca crize grabnice și prăpăstuite” (XIR, III, p. 404); „Domniile se schimbă din nou într-un chip prăpăstuit sub mistuitoarea corupție turcească.” (XIR, III, p. 407);

• privire (privință): „să nu se grăbească a ajuta pe un om ce poate nu o merită în nicio privire” (XIR, III, p. 104); „Se vede că tratatul recunoscuse unele din cereri, dar le depășise mult în toate privirile.” (XIR, III, p. 144); nu trebuia să fie cu totul lipsit de presupuneri în privirea lui Mihai.” (XIR, III, p. 194);

• product: „nenutrindu-se niciodată din productele plugului” (XIR, I, p. 51); „Ce fel de producte erau să iasă din agera lor minte?” (XIR, I, p. 93; vezi și II, p. 195 etc.);

• protegui (proteja): „colegiile industriale proteguiau munca” (XIR, I, p. 180);

• proteguitor (protector): „…se declară proteguitorul religiei catolice în Moldova” (XIR, II, p. 120);

• radicală (radical/rădăcină): „își trage originea din radicala sanscrită sru a curge” (XIR, I, p. 50);

• răzima/răzăma: „ambele se razimă cu spatele lor de zidul cel greu de străbătut” (XIR, I, 43); „nu mai simt nevoia de a se răzăma pe partidele lăuntrice” (XIR, III, p. 42);

• repețit (repetat): „a înfrunta în repețite rânduri pajurile romane” (XIR, I, p. 106); „ceea ce se adeverește nu numai din repețitele tablouri ale Columnei Traiane” (XIR, I, p. 122, vezi și I, p. 317 etc.);

• a rotunzi: „viitorul va putea numai rotunzi sau polei formele” (XIR, I, p. 35);

• sămăna: „ele samănă mai mult între ele, de cum samănă toate trei cu limbile surori latine din apusul Europei” (XIR, I, p. 289; vezi și I, p. 361 etc.);

• scoborî: „scoborându-se după aceea capitala din nord către Dunăre” (XIR, II, p. 240);

• sequestrați: „Adeseori se văd iobagi sequestrați…” (XIR, I, p. 344);

• simțimânt: „de care îi despărția simțimântul religios” (XIR, I, p. 296); „asemenea întoarcere a simțămintelor nu trebuie deloc să ne pună în mirare” (XIR, II, p. 129);

• spărietoare: „căci turcii erau buni numai de spărietoare” (XIR, III, p. 256);

• stâmpăra: „vedem în Dacia stâmpărându-se mai curând decât aiurea viața nomadă” (XIR, I, p. 82); „furia lor sălbatică nu fusese încă stâmpărată” (XIR, I, p. 231; vezi și III, p. 350);

• surgunit: „Ovidiu, care tocmai pe atunci fusese surgunit la Tomi[s]…” (XIR, I, p. 105);

• șivoi (șuvoi, dar cu sensul de ‘curs’): „urcarea îndărăt a șivoiului Dunărei” (XIR, I, p. 109); [și figurat] „ca o stavilă puternică, care reținea prin munții ei șivoiul năvălirei” (XIR, I, p. 198);

• tăiet [reg. Mold.]: „mânca adeseori din cărnurile tăiete” (XIR, I, p. 284);

• tăiuș: „Sabia scurtă, dreaptă și cu două tăiușuri, în formă de pumnal…” (XIR, I, p. 97);

• tecnic: „cu numele lor tecnic: tabulae honestae missionis” (XIR, I, p. 148);

• termin: „atunci avem explicarea terminului a se zârni, adică a se întuneca” (XIR, I, p. 69);

• timporar: „Concesia knezatului era sau timporară sau ereditară.” (XIR, I, p. 336);

• văzut (vădit): „Proclamația lui din 20 Martie este semnul cel mai văzut al acestei prefaceri.” (XIR, V, p. 483);

• vârtute: „un om de o asemenea vârtute” (XIR, I, p. 107); [vârtute nu este o simplă variantă pentru virtute; s-ar părea că este moștenit și înseamnă și ‘vigoare, putere’]

• vițiu: „Îmbelșugarea vinului la popoarele tracice explică vițiul lor național, beția.” (XIR, I, p. 75);

• vizitație (vizită): „Trimisul papei, Bandini, care făcu o vizitație bisericilor catolice din Moldova…” (XIR, II, p. 133);

• vroi (din voi + vrea) [considerată neliterară în prezent]: „aceștia, urmăriți de Darius, vroiră să-și răzbune asupra popoarelor înconjurătoare” (XIR, I, p. 47); „care nu vroia cu niciun chip să recunoască autoritatea patriarhală” (XIR, II, p. 199);

• vroință (voință): „a nu se mai opune vroinței Apusului” (XIR, VI, p. 506);

• zmulge: „pe care romanii le zmulgeau de la ele din țară” (XIR, I, p. 147); vezi, de asemenea, zmult (smuls): „atare element fusese zmult din pământul său” (XIR, I, p. 132);

Substantive terminate în –(ț)iune

Acestea se întâlnesc la Xenopol într-un număr impresionant, covârșindu-le pe cele curente astăzi, terminate în –(ț)ie:

• aluziune (XIR, V, p. 229);

• capitulațiune (XIR, V, p. 297);

• condițiune: „îndată ce se iviră condițiunile în care se puteau arăta urmările” (XIR, III, p. 458; vezi și V, p. 79, 80 etc.);

• convențiune (XIR, V, p. 223);

• defecțiune: „Totuși oștirile răsculate sunt bătute, mai ales din pricina necontenitelor defecțiuni ce se făceau în rândurile lor” (XIR, IV, p. 160);

• demisiune (XIR, VI, p. 601).

• discuțiune: „Din discuțiunea de mai sus ar urma că regiunile…” (XIR, III, p. 472; vezi și IV, p. 422);

• dispozițiune: „domnul avea aproape libera dispozițiune asupra averilor private” (XIR, II, p. 170);

• emoțiune: „poporul plângea împreună cu el, emoțiune desigur sinceră” (XIR, II, p. 394);

• excepțiune: „Singurele care par a face excepțiune sunt…” (XIR, I, p. 257);

• intervențiune (XIR, V, p. 182, 188);

• modificațiune (XIR, V, p. 301);

• ocupațiune (XIR, V, p. 271);

• prestațiune: „prestațiunele în natură” (XIR, V, p. 103);

• producțiune: „care de care mai arbitrară, mai nedreaptă și mai distrugătoare de producțiune” (XIR, III, p. 475);

• protecțiune (XIR, V, p. 207);

• reacțiune: „Cine va bănui lui Miron Costin acest vis frumos, când realitatea înspăimântătoare trebuia prin reacțiune să trezească în mintea lui un miraj înșelător?” (XIR, IV, p. 430);

• redacțiune (redactare): „cronica se oprește la 1594, epocă îndestul de îndepărtată de data redacțiunii” (XIR, IV, p. 421);

• relațiune: „Vlad Dracul din Muntenia, ale cărui relațiuni încordate cu guvernatorul Ungariei le-am expus…” (XIR, II, p. 140); „complicatele relațiuni politice ale împăraților” (XIR, IV, p. 38; vezi și IV, p. 440 etc.);

• navigațiune: „ar fi tot atât de peste fire ca un popor să se dedeie navigațiunei, fară o mare care să scalde țărmurile sale” (XIR, I, p. 409);

• stipulațiune (XIR, V, p. 195).

Pe alocuri asistăm și la unele ezitări:

• producțiune: „asupra producțiunei Olteniei aflăm…” (XIR, V, p. 93), dar și producție: „această însemnată producție a Olteniei…” (XIR, V, p. 93);

• contribuțiune (XIR, V, p. 110), dar și contribuție (ibid.).

2.4.12. Nume proprii

În ceea ce privește numele proprii, nu sunt foarte multe aspecte de semnalat, cu excepția celor de mai jos:

• Constantinopolea: „în anul 625, se văd bulgari în armata avarilor, care asediază Constantinopolea” (XIR, I, p. 268); „cucerirea Constantinopolei” (XIR, II, p. 143);

• Adrianapolea: „Fratele său ia între aceste Adrianopolea, constrânsă prin foame a se preda” (XIR, I, p. 271);

2.4.13. Regionalisme

Deși Xenopol a urmărit să construiască prin scrisul său o autentică limbă literară, ca normă supradialectală, textul să se resimte de unele elemente regionale (mai ales fonetice), cum sunt și cele de mai jos:

• „puntul de videre (XIR, VI, p. 565);

• „în locul unei scrisori de recomănduire” (XIR, V, p. 505);

• ghibaci [forma etimologică, de altfel]: „ghibaciu ocârmuitor” (XIR, V, p. 46; vezi și V, p. 78, 82);

• ghibăcie (XIR, V, p. 96, 122).

Ca o concluzie, poate fi citată aprecierea unui editor al Istoriei lui Xenopol: „Deși puțin arhaică, utilizând numeroase moldovenisme sau forme ieșite între timp din uz, limba lui Xenopol are o savoare deosebită, ca aceea a marilor povestitori moldoveni.” (Caracterizarea lui N. Stoicescu, în XIR, IV, p. 501).

2.4.14. Calcuri lingvistice

Stelian Dumistrăcel s-a ocupat de unele calcuri, mai ales după germană, prezente în opera lui Xenopol, care sunt datorate fie istoricului însuși (datorită bunei cunoașteri a limbii germane), fie unor scriitori bucovineni sau transilvăneni de la care Xenopol ar fi preluat o serie de termeni: „Dintre calcurile mai vechi preluate de Xenopol notăm pe (a) îndegeta «a indica», folosit și de I.G. Sbiera, S.Fl. Marian, și care este, după Dicționarul Academiei, creat după germ. Fingerzeig «indicațiune»; conștiut, folosit de Maiorescu, Sbiera, întâlnit și într-o scrisoare a lui Eminescu de la Viena din 1870, pe care îl considerăm creat după modelul germ. bewuβt (vezi și neconștiut, după germ. unbewuβt). În aceeași situație se află subst. întipărire, la care Xenopol ține, se pare, foarte mult, care are sensul germ. Eindruck. Nerăsturnabil, «irefutabil», «indiscutabil», a fost creat după modelul și cu sensul germ. unumstöβlich. Socotim că pentru sensurile citate mai sus ale lui încheiere, cu derivatul încheietor, și ale verbului (a se) slei, pot fi luate în considerație și germ. Schluβ, schlüssig, respectiv germ. versiegen, de la care s-a putut lua sensul abstract «a se epuiza». Vom mai adăuga câteva exemple edificatoare: germ. teilnehmen, «a împărtăși», explică construcția neobișnuită din propoziția: «că el ia mare parte la speranțele românilor…», după cum fortsetzen stă în spatele expresiei a urma înainte, «a continua».”.

Observațiile lui Stelian Dumistrăcel se cuvin a fi preluate și în cercetarea noastră, întrucât cuvintele și structurile discutate de lingvistul ieșean apar și în cadrul Istoriei românilor din Dacia Traiană.

2.4.15. Problema terminologiei istorice

Problema terminologiei în Istoria românilor din Dacia Traiană poate fi privită sub cel puțin două aspecte: pe de o parte, avem de-a face cu terminologia din diverse perioade istorice, pe care Xenopol o înregistrează ca atare (și eventual o discută), pe de altă parte, putem urmări termenii proprii științei istorice pe care Xenopol îi folosește în scrierile sale.

În primul caz, trebuie precizat că însuși Xenopol semnalează în indicele ultimului volum al Istoriei sale mai multe tipuri de terminologii de care s-a ocupat în lucrarea sa: Terminologia agricolă latină, Terminologia pastorală latină, Terminologia vinicolă latină, Terminologia creștină latină, Terminologia geografică slavă, Terminologia agricolă slavă, Terminologia religioasă slavă, Terminologia religioasă grecească (XIR, VI, p. 665). În alte părți, el inventariază termenii militari, cei ai rangurilor boierești ș.a.m.d., oferind și etimologiile acestora, într-o expunere care nu prezintă interes pentru cercetarea de față, întrucât respectivele înșiruiri de termeni nu privesc în mod direct limba și stilul care îl caracterizează, efectiv, pe Xenopol.

Ne interesează însă dacă se poate vorbi, la Xenopol, de o terminologie istorică (în sensul de terminologie specifică istoriei ca știință). După cum a arătat și Liliana Soare cu referire la terminologia din scrierile de natură istorică ale reprezentanților Școlii Ardelene, dar și din istorie în general (vezi supra, cap. III, 4.), terminologia istorică este săracă în termeni specifici, ea operând cu termeni luați din alte discipline conexe (sociologie, politică, economie etc.). Astfel, am observat deja, în cadrul materialului înregistrat la analiza nivelului lexical, că Xenopol își formase o terminologie proprie pentru a desemna diverse realități de care se ocupă istoria: pentru «origine», el preferă (fără a exclude complet chiar cuvântul origine, cu varianta origină, mai frecvent) cuvântul obârșie, pentru «organizare», el are termenul orânduire, pentru «(in)dependență», îl folosește pe (ne)atârnare; apoi, ocârmuire apare pentru «conducere/guvernare» ș.a.m.d. Preferința pentru această terminologie, oarecum învechită astăzi, se explică și prin atitudinea pe care Xenopol a avut-o față de neologisme.

Probabil că cel mai important termen istoric din opera lui Xenopol îl constituie cuvântul stăruință, folosit pentru ceea ce se numește în scrierile de istorie din prezent continuitate. Teoria continuității românilor pe teritoriul nostru actual este una dintre cele mai însemnate, de aceea a fost frecvent invocată. Termenul stăruință este prezent chiar în subtitlul unei cărți scrise de Xenopol, Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană (1884), fiind folosit în interiorul volumului aproape exclusiv, în dauna neologismului continuitate. Aceeași preferință pentru stăruință poate fi remarcată și în Istoria românilor din Dacia Traiană, doar că aici, ocurențele termenului continuitate sunt mai numeroase decât în cartea publicată cu câțiva ani mai devreme, semn că Xenopol își mai revizuise atitudinea față de unele neologisme. Dăm mai jos câteva exemple în care continuitate apare în Istoria românilor atât cu referire la teoria mai sus amintită (foarte rar, totuși, în comparație cu stăruință), cât și în legătură cu alte aspecte:

• „[muntele] rupe continuitatea țărei lor, împărțind-o în mai multe regiuni” (XIR, I, p. 43);

• „După aproape două mii cinci sute de ani, românii păstrează încă denumirile vechi ale acestor patru cursuri de apă, o continuitate în tradiția locală care nu se poate explica decât prin o continuitate a poporației ce a locuit în preajma acestor râuri…” (XIR, I, p. 51);

• „Și aici am avea o continuitate a îndeletnicirilor economice între locuitorii cei mai vechi ai Daciei și acei de astăzi, precum am găsit mai sus continuitatea cea izbitoare în denumirile geografice, ambele împrejurări care denotă o statornicie a stratului de la care am moștenit aceste elemente.” (XIR, I, p. 53);

• „Această aplicare a numelui generic al lanțului, cum se afla la cei vechi, la niște piscuri singuratice, de către poporul român, dovedește o continuitate învederată a locuinței sale în sânul lor…” (XIR, I, p. 207; vezi și I, p. 237);

• „Autorii aceia care tăgăduiesc românilor continuitatea pe teritoriul vechei Dacii, susțin, dimpotrivă, că valahii ar fi avut rolul precumpănitor la întemeierea și sprijinirea statului valaho-bulgar…” (XIR, I, p. 404; vezi și II, p. 50).

2.5. Frazeologia și paremiologia/discursul repetat

2.5.1. Obiectul și statutul frazeologiei in genere

Pentru a identifica și cerceta riguros unitățile frazeologice din Istoria lui A.D. Xenopol, este nevoie să precizăm mai întâi ce sunt acestea și cum se clasifică ele. Frazeologia – socotită o știință încă tânără și, după unii specialiști, încă insuficient fundamentată ori desprinsă de lexicologie și sintaxă – studiază îmbinările stabile de cuvinte. Și în acest domeniu se poate vorbi fie de o perspectivă strictă/îngustă, fie de una largă (sau de o frazeologie în sens strict și una în sens larg). Astfel, primei perspective i-ar corespunde, de pildă, concepția lui Theodor Hristea, celei de-a doua i-ar reveni, de exemplu, concepția lui Eugeniu Coșeriu, lingvist care, pentru tot ce înseamnă combinație stabilă de cuvinte, preferă termenul de discurs repetat.

2.5.1.1. Perspectiva lui Theodor Hristea

Pentru Theodor Hristea, obiectul frazeologiei îl reprezintă toate unitățile frazeologice văzute ca „echivalente reale sau numai potențiale ale cuvintelor”. Este important de adăugat că toate frazeologismele (dintr-o limbă dată) „sunt combinații stabile de două sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar [subl. lui Th. Hr.]”. În consecință, unitățile frazeologice „denumesc un singur obiect, o singură însușire, o singură acțiune, un proces sau un fenomen unic”. Ele se deosebesc de îmbinările libere de cuvinte prin aceea că „există deja în limbă, sunt consacrate de uz și sunt simțite ca unități distincte, tocmai pentru că s-a realizat (într-o măsură mai mică ori mai mare) sudura elementelor care le alcătuiesc”. Astfel, în comparație cu sintagme precum apă caldă, apă rece, apă fiartă, apă curată etc., formule ca apă minerală, apă oxigenată, apă de colonie, apă regală etc. constituie unități frazeologice evidente.

2.5.1.1.1. În ceea ce privește clasificarea unităților frazeologice, pentru noi prezintă importanță, în special, distincția dintre locuțiuni și expresii. Observând că mai ales specialiștii din domeniul gramaticii preferă termenul locuțiune pentru a desemna majoritatea unităților frazeologice (așadar, inclusiv expresiile), Th. Hristea apreciază că distincția de mai sus este necesară atunci când se are în vedere problema expresivității. Astfel, vor considerate expresii acele îmbinări de cuvinte care sunt mai expresive (adică cele având o mai pronunțată încărcătură afectivă). Fără îndoială că numeroase așa-zise „locuțiuni verbale”, precum a spăla putina, a tăia frunze la câini, a-i lipsi o doagă, a-și lua inima-n dinți etc. sunt, de fapt, expresii în adevăratul sens al cuvântului. În cazul în care „expresivitatea a dispărut complet (ori în cea mai mare măsură) și grupul frazeologic a devenit «împietrit» sau cât mai bine sudat (ca în a băga de seamă, a-și aduce aminte etc.), atunci putem vorbi de locuțiuni fără teama de a greși”. Desigur, există și cazuri „intermediare”, în care nu se poate decide clar dacă avem de-a face cu expresii ori cu locuțiuni. Această chestiune – crede Th. Hristea – nu ar trebui să ne preocupe prea mult: „Cu adevărat important este numai faptul că atât unele, cât și celelalte sunt unități frazeologice sau frazeologisme, pe care, la analiza gramaticală, le luăm mai întâi împreună (dacă sensul lor global și unele caracteristici morfo-sintactice ne dictează acest lucru)”.

În cadrul expresiilor, un loc aparte îl ocupă idiotismele sau expresiile idiomatice, adică acele expresii specifice unei anumite limbi, cu înțeles figurat și care (în principiu) nu se pot traduce ad litteram în alte limbi (pentru limba română, pot fi date ca exemple: a nu-i fi boii acasă, a nu se simți în apele sale, a bate apa în piuă, a-și da arama pe față și altele).

2.5.1.1.2. O altă categorie de frazeologisme pe care Th. Hristea o ia în considerație (acceptând propunerile unor autori ruși) este aceea a formulelor și clișeelor internaționale.

Dintre „formule” (ce au apărut în diverse limbi de cultură și civilizație, prezentând un caracter convențional și internațional), Th. Hristea amintește unele precum: artă pentru artă, răul secolului (< fr. le mal du siècle), turn de fildeș (< fr. tour d’ivoire), mărul discordiei, nodul gordian, fata morgana. De asemenea, tot aici se încadrează și expresii latinești consacrate, de pildă: tabula rasa, rara avis, ad calendas graecas, magna cum laude etc.

„Clișeele internaționale” sunt cele în a căror componență intră un nume propriu (de persoană, cel mai adesea) și care au la bază surse mitologice (uneori biblice) ori chiar întâmplări reale cu un anumit tâlc ce trebuie cunoscut. Dintre acestea (foarte numeroase), enumerăm aici doar câteva: arca lui Noe, călcâiul lui Ahile, firul Ariadnei, mărul lui Adam, nasul Cleopatrei, oul lui Columb, patul lui Procust, pânza Penelopei, sabia lui Damocles etc.

2.5.1.2. Perspectiva lui Eugeniu Coșeriu

În cadrul limbii sincronice, E. Coșeriu deosebește între „două tipuri de tradiții: tehnica liberă a discursului și discursul repetat”. Tehnica liberă cuprinde „elementele constitutive ale limbii și regulile «actuale» cu privire la modificarea și combinarea lor, adică «cuvintele», instrumentele și procedeele lexicale și gramaticale”, în vreme ce prin discurs repetat ar trebui să se înțeleagă „tot ceea ce în vorbirea unei comunități se repetă într-o formă mai mult sau mai puțin identică de discurs deja făcut sau combinare mai mult sau mai puțin fixă, ca fragment, lung sau scurt, a «ceea ce s-a spus deja»”. Aceasta face ca „textul”/discursul rezultat, constituit adesea prin inserarea discursului repetat în tehnica liberă a discursului, să semene cu un tablou realizat prin „colaj”.

După același lingvist, ca „specii” ale discursului repetat, pot fi considerate citatele („ca repetare a unor fragmente de texte – literare sau altele – cunoscute ca atare”), proverbele, locuțiunile fixe, formulele de comparație și diferite alte expresii. La rigoare, doar o parte dintre ele aparțin limbii (adică privesc competența idiomatică), citatele, proverbele și wellerismele făcând obiectul lingvisticii textului (fiind socotite „tradiții literare inserate în tradiția lingvistică”).

După cum am precizat deja (vezi supra, 1.), concepția lui Eugeniu Coșeriu s-ar încadra în ceea ce am numit frazeologie în sens larg; de altfel, chiar marele lingvist o mărturisește: „am făcut această deosebire, pentru tot ce este frazeologie, tot ce este discurs repetat, și s-a creat atunci și o disciplină pentru studiul acestui discurso repetido”. În schimb, Th. Hristea reduce drastic obiectul frazeologiei, el fiind de părere că „zicalele, proverbele, maximele, sentințele și în special așa-zisele citate celebre (care, adeseori, constituie fraze întregi) ar trebui excluse din sfera propriu-zisă a frazeologiei”.

2.5.1.3. Modificările enunțurilor aparținând discursului repetat

Eugeniu Coșeriu semnala și faptul că expresiile, citatele celebre etc. pot fi chiar variate parțial, pentru aluzie. Pe urmele lui Coșeriu, Stelian Dumistrăcel a sistematizat tipurile de modificări posibile, recurgând la o veche (dar mereu actuală) clasificare quadripartită făcută de Quintilian solecismelor. Așadar, modificările pe care le pot suferi enunțurile aparținând discursului repetat (fie acestea locuțiuni expresive, parimii, idiotisme, maxime, „cuvinte celebre”, titluri de opere literare sau muzicale ori citate propriu-zise „de autor” etc.) pot fi grupate în cele patru „figuri de construcție” puse în evidență de Quintilian în Arta oratorică (I. 5, 39-41): detractio (suprimarea), adiectio (adăugarea), immutatio (substituirea) și transmutatio (permutarea).

2.5.2. Frazeologie/discurs repetat în Istoria lui Xenopol

Materialul pe care îl vom prezenta în continuare, extras din Istoria lui Xenopol, se încadrează în sfera mai largă a discursului repetat. Dacă am fi vorbit despre unitățile de care se ocupă frazeologia în sens strict, atunci ne-am fi referit doar la expresiile și locuțiunile identificate în textul supus investigației. Ni s-a părut însă mult mai profitabilă perspectiva lui E. Coșeriu, de aceea, pe lângă expresiile și locuțiunile descoperite (cele mai numeroase, de altfel, și pe care le-am și plasat pe prima poziție), am înregistrat orice altă formulă ce ar putea fi catalogată drept discurs repetat. Oferim, în cele ce urmează, un inventar (ce s-a dorit exhaustiv) al unităților frazeologice aflate în paginile Istoriei românilor din Dacia Traiană. După fiecare grupaj de unități frazeologice (ordonate alfabetic), vom face, acolo unde este cazul, și unele observații sau comentarii.

2.5.2.1. Locuțiuni

Cele mai multe locuțiuni – nu doar la nivelul limbii lui Xenopol, ci și la nivelul limbii române înseși – sunt cele verbale. De altminteri, după cum vom vedea, așa stau lucrurile și în cazul expresiilor idiomatice, unde tot cele cu valoare verbală sunt mai numeroase.

2.5.2.1.1. Locuțiuni verbale

• a apuca calea ‘a porni/a lua drumul’: „…după care Mihai apucă calea spre Praga…” (XIR, III, p. 324);

• a bate halca: „El se înconjură cu tineri poloni care-i țineau loc de sfetnici și cu care bătea halca toată ziua și risipea averile în bancheturi și desfrânări.” (XIR, III, p. 76);

• a-și bate joc: „Pe Ioan-Vodă cel Cumplit îl învinuiau iarăși cu mare amărăciune că și-ar fi bătut joc de lege, însurându-se în postul mare.” (XIR, III, p. 102; vezi și III, p. 531);

• a băga în seamă: „…nu mai puțin băgat în seamă este și împrejurarea că Iordanes dă ca graniță apuseană a țării gepizilor râul Tisa…” (XIR, I, p. 227);

• a cădea în dizgrație: „Din ceilalți doi ce-i duce cu dânsa la Constantinopol, când cade în dizgrație…” (XIR, III, p. 20; vezi și III, p. 39, 53 etc.);

• a călca cuvântul dat ‘a încălca o promisiune’: „…ceea ce nu-l împiedica însă, din când în când, a-și călca cuvântul dat.” (XIR, IV, p. 36);

• a da aerul ‘a face impresia’: „Când veni în Moldova, el își dădu aerul de sol al împăratului…” (XIR, III, p. 66);

• a da de știre: „…ci, dimpotrivă, a-i da de știre despre ele, a-i sta personal în ajutor…” (XIR, II, p. 253);

• a da dosul ‘a se întoarce / retrage’: „Românii, la rândul lor, dădură dosul și o rupseră de fugă.” (XIR, III, p. 91);

• a da drumul ‘a elibera’: „Papa scrie într-adevăr lui Ștefan Báthory, ce era și rege al Poloniei, ca să deie drumul din închisoare lui Petru.” (XIR, III, p. 36);

• a-și da duhul ‘a muri’: „…el ceru ca să fie călugărit atunci când îl vor vedea aproape de a-și da duhul.” (XIR, III, p. 75);

• a da greș: „Acțiunea militară care trebuia să sprijine calculele lui politice a dat însă mai totdeauna greș.” (XIR, II, p. 92);

• a da mulțămită ‘a recompensa’: „…în 8 aprilie 1602, Simion Movilă era încă în Muntenia și dădea o mulțămită unui boier al său…” (XIR, III, p. 325).

• a da pe față ‘a divulga’: „…Moise Székely dăduse pe față scopurile sale dușmănești…” (XIR, III, p. 326; vezi și III, p. 382, 406; V, p. 18 etc.);

• a se da rămas ‘a se preda’: „Iacob Eraclide însă nu se dă rămas; el câștigă în favoarea lui pe regele Ferdinand…” (XIR, III, p. 62);

• a da seamă: „Lucrarea ce o înfățișez nației mele este un sistem întreg, care caută să-și deie seamă de succesiunea tuturor împrejurărilor prin care ea a trecut.” (XIR, I, p. 36); „Nu credem ca să se poată da seamă astfel de complexul tuturor împrejurărilor istoriei noastre, decât în modul în care le-am expus noi.” (ibid.; vezi și I, p. 227 etc.);

• a-și da silințele: „…regele își dădea toate silințele pentru a întoarce la această religie pe schismatici…” (XIR, II, p. 30);

• a-și da sufletul ‘a muri’: „…încă înainte de a-și da sufletul domnul ce se afla pe patul de moarte…” (XIR, II, p. 172); „încă înainte ca Ștefan cel Mare să-și fi dat sufletul…” (ibid.; vezi și IV, p. 225);

• a da voie ‘a permite’: „…regele ascultă de tânguirile oamenilor și le dă voie să-și aleagă voevodul după plac.” (XIR, I, p. 333);

• a face pe plac ‘a satisface’: „…el voiește să le facă pe plac…” (XIR, II, p. 295);

• a face propășire ‘a progresa’: „În același an găsim că năzuințele lui Petru fac propășire în mintea regelui…” (XIR, II, p. 436);

• a-și face seamă ‘a se sinucide’: „…scrie mamei sale că, dacă nu o scapă de bărbatul ei, își va face seamă.” (XIR, III, p. 344);

• a face sminteală ‘a strica ’: „Pentru aceea el nu va face nicio sminteală locuitorilor Albei…” (XIR, III, p. 198);

• a fi de trebuință: „Pentru a lămuri deci până unde se întindea Sciția, este de trebuință a se determina poziția geografică a acestor neamuri.” (XIR, I, p. 47);

• a găsi de cuviință: „…acesta găsește de cuviință a călca el îndatoririle de credință.” (XIR, II, p. 132);

• a ieși la [un] capăt: „…nu ieșeau la niciun capăt…” (XIR, I, p. 201);

• a învăța minte: „Constantin Mavrocordat învățase minte.” (XIR, V, p. 128);

• a lua cu asalt: „Aici, închizând drumul prin arbori răsturnați în cale, romanii sunt nevoiți să ia pădurea cu asalt, ca o cetate.” (XIR, I, p. 114);

• a lua cu binișorul: „Venind solii tătărești, nu știau cei germani cum să-i ieie mai cu binișorul spre a îmblânzi sălbatica lor fire și a-i aduce la gânduri mai bune față cu creștinii.” (XIR, III, p. 181);

• a lua grijă (de cineva): „Împăratul trebui să-și dea aerul că a luat cel puțin grijă de locuitorii romani ai Daciei.” (XIR, I, p. 203);

• a lua în bătaie de joc: „Domnul român, luat în bătaie de joc, se hotărăște să-și răzbune…” (XIR, II, p. 71);

• a lua în privire ‘a lua în considerație’: „Așa ne apare nouă că procedează acei ce, fără a lua în privire mărturisirile cele mai concordante și mai adevărate asupra lui Vlad Țepeș, voiesc să-l dărâme…” (XIR, II, p. 264);

• a lua în stăpânire: „…această concepție a suveranității asupra țării luate de el în stăpânire…” (XIR, II, p. 162);

• a lua la goană: „…și luându-i la goană, îi scoate din Hemus și-i alungă până la Dunăre.” (XIR, I, p. 394);

• a lua naștere: „Învățăturile calvine încercară însă curând a se lăți mai departe decât Apusul, unde luaseră naștere, și a cuprinde și Răsăritul.” (XIR, IV, p. 50);

• a lua parte ‘a participa’: „Petru Mușat nu voise să ia fățiș parte la un act de dușmănie eventuală contra regelui Ungariei…” (XIR, II, p. 126);

• a-și lua ziua bună ‘(aici) a renunța’: „Mai la urmă trebuia să le lucească adevărul că, dacă poziția lor politică ar fi zdruncinată, ar trebui să-și ieie ziua bună pentru totdeauna de la dulcele foloase în numărătoare.” (XIR, III, p. 147; vezi și III, p. 158);

• a primi cu brațele deschise: „Românii din Muntenia, dacă primiră cu brațele deschise pe descălecători…” (XIR, II, p. 68);

• a se prinde frați de cruce: „Capii armatelor aliate se prinseră frați de cruce…” (XIR, I, p. 363);

• a prinde limbă ‘a afla’: „…marele împărat, prinzând limbă de cele ce se uneltiau în spatele lui, se grăbește a trece Istrul…” (XIR, I, p. 52);

• a se pune bine (cu cineva): „…de a se pune bine cu elementul ce predomnea…” (XIR, IV, p. 15);

• a pune capăt: „Atunci revoluția grecească pune capăt acestei nouă înrâuriri străine și poporul românesc ajunge în sfârșit, după lungi zbuciumări…” (XIR, I, p. 37; vezi și III, p. 387);

• a pune [un] capăt zilelor ‘a ucide’: „…[Ivancu] apucă el înaintea pericolului, punând el un capăt zilelor lui Asan.” (XIR, I, p. 395; vezi și II, p. 123, 139 etc.);

• a pune în lucrare: „Romanii întrebuințau însă aceste metereze și pentru a închide o cetate dușmană, reducând-o prin foame, precum puneau în lucrare catapultele cu care bombardau cetatea.” (XIR, I, p. 99; vezi și I, p. 286; II, p. 162; V, p. 103 etc.);

• a-și pune în minte ‘a plănui/a-și propune’: „Hanul tătăresc își pune atunci în minte să cucerească Moldova…” (XIR, II, p. 425);

• a pune la cale ‘a plănui/a organiza’: „…iar Matei Basarab scăpă de pericol, punându-și trebile la cale prin bani…” (XIR, IV, p. 15);

• a pune la opreală ‘a aresta/a reține’: „…și regele polon să aibă dreptul, pentru încasarea acestei sume, să pună la opreală pe toți neguțătorii moldoveni pe care i-ar afla în Polonia.” (XIR, II, p. 135; vezi și II, p. 463);

• a pune piciorul ‘a păși/a pătrunde pe un teritoriu’: „de îndată ce pune piciorul în ea” (XIR, II, p. 162);

• a se pune rău (cu cineva): „Totuși Cantemir nu vroia să se pună rău de tot nici cu nemții…” (XIR, IV, p. 262; vezi și IV, p. 315);

• a o rupe de fugă: „Domițian o rupse de fugă îndată, la prima veste a nenorocirei, și Moesia rămânând fără apărare, este cumplit devastată de daci.” (XIR, I, p. 107; vezi și I, p. 220, 228, 229 etc.);

• a-și sări din fire (a se panica): „tot poporul își sări din fire” (XIR, V, p. 353);

• a sta în cale ‘a se împotrivi (la propriu, spațial vorbind)’: „…călugării și preoții bulgari căutau adăpost în țările de la nordul fluviului și mai ales în acele [sic!] române ce le stăteau în cale.” (XIR, II, p. 203);

• a sta pe/la gânduri: „…nu stătură pe gânduri spre a se hotărî la o atare schimbare.” (XIR, III, p. 220); „Turcii chiar stătură câtva timp la gânduri” (XIR, V, p. 8; vezi și V, p. 27, 443 etc.);

• a trage foloase: „În afară de acest drept de la care trăgea foloase prin ½ din amenzi…” (XIR, I, p. 335; vezi și II, p. 29 etc.);

• a trece (cuiva) prin minte: „…nimănui nu i-a trecut prin minte să susțină în aceste țări o stârpire totală a elementului indigen.” (XIR, I, p. 169-170; vezi și III, p. 288);

• a trece cu vederea ‘a ignora’: „…uneori însă divanul era chiar trecut cu vederea…” (XIR, II, p. 170);

• a ține în grații: „…îl ruga foarte mult să binevoiască a ținea în grațiile sale pe acel fiu de domn din Moldova.” (XIR, III, p. 77);

• a ține pruba ‘a dovedi’: „…că apoi chiar acei ce vin sunt gata numai la pradă, iar că nu țin pruba la luptă și că ar trebui atacați…” (XIR, III, p. 132);

• a-și (re)veni în fire: „Retrăgându-se ei, Ungaria și cu regiunile anexe își reveniră în fire…” (XIR, I, p. 367);

• a-i veni (cuiva) la socoteală: „…ci numai la putere turcească care o dăruia cui și cum îi venea mai bine la socoteală.” (XIR, III, p. 33).

În marea lor majoritate, cu unele variații formale pe care le-am semnalat în notele de subsol, locuțiunile verbale prezintă în textul lui Xenopol aceeași formă cu care sunt înregistrate în dicționare. Există și unele exemple de locuțiuni mai arhaice în sine sau care conțin arhaisme (a bate halca, a da dosul, a face sminteală, a prinde limbă, a ține pruba, a se da rămas) ori care includ în corpul lor cuvinte calchiate (a face propășire) sau păstrate într-o formă populară (a da mulțămită).

2.5.2.1.2. Locuțiuni substantivale

În general, locuțiunile substantivale provin – după cum a arătat Th. Hristea – din locuțiuni verbale prin procedeul derivării frazeologice. De pildă:

• luare aminte ‘atenție’ (care provine din a lua aminte): „Documentul care a preocupat cel mai mult luarea aminte a istoricilor…” (XIR, I, p. 338; vezi și II, p. 86 etc.); și de aici și a atrage luarea aminte (XIR, II, 49, 71);

• luare în stăpânire (< a lua în stăpânire): „…această luare în stăpânire a proprietății țării…” (XIR, II, p. 162);

• punere pe românește (de la a pune pe românește ‘a traduce [în românește]’: „…mai bine de 100 de ani după punerea pe românește a celor întâi cărți de religie din partea lor…” (XIR, IV, p. 63).

2.5.2.1.3. Locuțiuni adverbiale

După locuțiunile verbale, vin, numeric vorbind, cele adverbiale (de altfel, situația din textul lui Xenopol o confirmă pe cea din limbă):

• ca prin minune ‘miraculos’: „…scăpând după aceea ca prin minune din mâinile armatei ardelene.” (XIR, II, p. 447);

• cu deadinsul ‘intenționat’: „…turcii, amestecându-se tot mai des și mai cu deadinsul în numirea domnilor.” (XIR, III, p. 14);

• cu desăvârșire ‘complet’: „nația dacilor ar fi fost cu desăvârșire nimicită de romani” (XIR, I, p. 144);

• cu doară și poate ‘ezitant’: „De aceea îl vedem rostindu-se asupra chestiunii bănești cu doară și poate.” (XIR, III, p. 195);

• cu niciun chip ‘deloc’: „…nu vroiau cu niciun chip să revină la Petru Rareș…” (XIR, II, p. 457);

• de-a pururi ‘veșnic’: „…ci să fie de-a pururi sclavi agricoli ai domnilor lor, adică lipsiți de pământ.” (XIR, III, p. 226);

• cu toptanul ‘în cantitate mare’: „…în care elementele străine intră cu toptanul și rămân astfel neasimilate în mijlocul vieții sale.” (XIR, IV, p. 121);

• de a totului tot ‘complet’: „Până atunci situația în Moldova se schimbase de a totului tot.” (XIR, III, p. 83);

• din când în când ‘uneori’: „…ceea ce nu-l împiedica însă, din când în când, a-și călca cuvântul dat.” (XIR, IV, p. 36);

• după bunul plac: „Dreptul de opoziție, care este astăzi așa de strict mărginit, pe atunci se întindea, ca toate lucrurile, după bunul plac al organelor ocârmuitoare.” (XIR, IV, p. 108);

• în voia întâmplării ‘aleatoriu’: „…Aurelian dădu ordin legiunilor să o părăsească în voia întâmplării.” (XIR, I, p. 201);

• pe de-amănuntul ‘amănunțit’: „Înainte de a analiza mai pe de-amănuntul aceste prea însemnate transformări…” (XIR, III, p. 411);

• pe ici, pe colea: „Într-un cuvânt, întregul tablou ce reiese din inscripții este acel al unei vieți romane, atinsă pe ici pe colea de elemente străine.” (XIR, I, p. 146);

• pe întrecutele: „…jăfuite pe întrecutele de domnii apăsătoare.” (XIR, III, p. 43);

• pe neașteptate: „Deși Bogdan scăpă de acest pericol, el nu trebuia să mai trăiască mult; moartea veni pe neașteptate și-l cosi în floarea anilor.” (XIR, II, p. 429);

• pe vrute și nevrute: „El înrolă mai ales pe vrute și nevrute pe neguțitorii greci…” (XIR, IV, p. 222).

După cum se observă, câteva dintre acestea (sau varianta în care se prezintă ele aici) – cu deadinsul (în loc de cu dinadinsul), pe de-amănuntul (în loc de în amănunt), cu doară și poate, de a totului tot – pot părea învechite ori cel puțin neobișnuite pentru optica vorbitorului actual.

2.5.2.1.4. Locuțiuni adjectivale

Acestea se întâlnesc destul de rar la Xenopol, ceea ce nu surprinde, dacă ne raportăm și la limba română in genere:

• afară din cale ‘neobișnuit/extraordinar’: „Nu este deci deloc lucru afară din cale de a vedea pe Atila îndreptându-se la romani pentru a-și dobândi miniștrii…” (XIR, I, p. 206);

• de seamă ‘ales’: „…căci n-ar avea alte arme decât arcuri și săgeți, iar ducele lor Gelu nu ar fi om de seamă…” (XIR, I, p. 317);

• în toată puterea cuvântului ‘desăvârșit, complet’: „Era barbaria în toată puterea cuvântului, barbaria cea oarbă și înnăscută a rasei…” (XIR, I, p. 235; vezi și II, p. 295; III, p. 304);

• pe picior de ‘pregătit (de ceva)’: „…care nu-i mai învoia a pune nici măcar 1000 de oameni pe picior de război…” (XIR, IV, p. 305).

Sintagma afară din cale, cu semnificația ‘neobișnuit/extraordinar’, este o locuțiune verbală care, datorită sensului, a ajuns să ajute și la formarea superlativului popular (cu o schimbare de topică, totuși): din cale afară ‘foarte’: „…care condiție, din cale afară de rușinoasă pentru turcii cei deprinși a lua totdeauna, niciodată însă de a da bani, trebuia să fie îndeplinită…” (XIR, IV, p. 317).

2.5.2.2. Expresii

Prin expresii înțelegem îndeosebi acele frazeologisme purtătoare, într-o măsură mai mare sau mai mică, de expresivitate. Majoritatea au la bază, în momentul de formare, o imagine și sunt proprii modului de a vedea lumea specific unei anumite comunități idiomatice (din acest motiv, se mai numesc și expresii idiomatice). Am organizat materialul frazeologic (vezi și supra, la locuțiuni) extras din Istoria lui Xenopol în funcție de cele patru categorii lexico-semantice fundamentale: verbul, substantivul, adverbul, adjectivul. Nu constituie o surpriză faptul că majoritatea expresiilor sunt cele cu valoare verbală.

2.5.2.2.1. Expresii cu valoare verbală

• a aduce la sapa de lemn ‘a sărăci’: „…sub stăpânirea ungurilor, încolțiseră seriile de fapte care vor aduce poporul lor de baștină la sapa de lemn în privirea materială și la ruinarea întregii sale vieți naționale.” (XIR, I, p. 345);

• a ajunge (cuiva) cuțitul la os ‘a ajunge la limita răbdării’: „Numai când ajungea turcilor cuțitul la os își veneau în fire și-și aduceau aminte că interesul colectiv trebuie să meargă înaintea celui individual, fie și numai cât spre a-l ocroti pe acesta.” (XIR, III, p. 147); am întâlnit și varianta a pune (cuiva) cuțitul la os (XIR, VI, 281);

• a[-și] arunca masca ‘a [se] demasca’: „…era pericol ca, dacă catolicii ar fi stăruit în cererile lor, Lațcu să nu arunce masca ce și-o pusese pe față…” (XIR, I, p. 121);

• a[-și] arunca ochii (pe ceva) ‘a privi rapid’: „Lucru însă vrednic de însemnat și asupra căruia eu am atras pentru întâia oară luare aminte, deși era îndestul numai a arunca ochii pe ambele legiuiri spre a-l descoperi…” (XIR, IV, p. 138);

• a arunca pulbere în ochii (cuiva): „…și astfel nu va fi lipsit de a arunca pulbere în ochii contimporanilor, precum au făcut-o și vor face-o întotdeauna guvernele…” (XIR, I, p. 204);

• [a] bate de stinge: „…având nevoie de provizii, bate pe generalul grec, de-l stânge și-l ia chiar prins.” (XIR, I, p. 396);

• a bate în struna (cuiva) ‘a face (cuiva) pe plac’: „Ca unul ce trebuia să bată în struna francezilor, să le măgulească interesul spre a dobândi sprijinul lor…” (XIR, III, p. 33);

• a-și călca pe inimă ‘a face compromisuri’: „Prusia, deși nu-și călca cu totul pe inimă…” (XIR, VI, p. 503);

• a călca pe urmele (cuiva) ‘a semăna (cuiva)’: „…Radu este nevoit în curând, pentru a-și asigura domnia dinspre nord, a călca pe urmele tatălui său și a se pune bine cu ungurii…” (XIR, II, p. 383);

• a căuta pete în soare: „Să nu se caute deci pete în soare! Nomenclatura orografiei și a [h]idrologiei Daciei a rămas și astăzi aceea ce era cu aproape de 2000 de ani în urmă, pe timpul vecilor daci.” (XIR, I, p. 212);

• a da aerul ‘a da impresia’: „Împăratul trebui să-și dea aerul că a luat cel puțin grijă de locuitorii romani ai Daciei.” (XIR, I, p. 203);

• a da cu piciorul (la ceva) ‘a renunța / a respinge’: „Mihai era răzbunat; ungurii, cărora nemții îl jertfiseră, le dădea acuma cu piciorul. (XIR, III, p. 281);

• a da la lumină ‘a dezvălui’: „De atunci însă și până astăzi, s-a mai dat la lumină un număr de alte acte de același fel…” (XIR, I, p. 339);

• a da morții (pe cineva): „Se vede că Neagoe Basarab, capul Băsărăbeștilor, fu pârât la Vlăduț, cu sau fără drept, că umblă după domnie, ceea ce împinse pe domn la gândul de a-l da morții.” (XIR, II, p. 392);

• a da tonul: „Când însă statul trebui organizat, bulgarii începură a da tonul.” (XIR, I, p. 406);

• a face val-vârtej: „…se ucideau oamenii cu miile, se părăduiau și se prădau averile, se făcea val-vârtej în soarta nenorocitului popor.” (XIR, IV, p. 255);

• a închide ochii ‘a muri’: „…totuși și dânsul nu închide ochii înconjurat de liniștea ce ar trebui să preceadă pe aceea a mormântului…” (XIR, IV, p. 48; vezi și IV, p. 234);

• a închide (cineva) ochii ‘a trece cu vederea’: „Toate aceste împrejurări îi făceau să mai închidă ochii asupra faptelor domnului muntean, când ele deveneau prea transparente.” (XIR, IV, p. 317; vezi și V, p. 162);

• a închide ochii (cuiva) ‘a adormi vigilența (cuiva)’: „…Vasile Lupu izbutește să le închidă ochii prin frumoase și bogate daruri.” (XIR, IV, p. 36);

• a încurca ițele: „…caracterul său cel aprig și neoprit încurca mai mult ițele ei decât le descâlcea.” (XIR, III, p. 248);

• a îneca în sânge ‘a suprima / înăbuși’: „Latinii, după ce îneacă în sânge revolta celorlalte cetăți, atacă Adrianopole…” (XIR, I, p. 398);

• a-și lua inima [probabil, reducere a expresiei a-și lua inima în dinți] ‘a se îmbărbăta’: „Unul din ei își luă inima și începu a săpa până ajunse la moaștele sfântului…” (XIR, II, p. 394);

• a-și lua lumea în cap ‘a pleca/a părăsi un loc’: „…ne mirăm cum de au putut ele păstra și puținul popor ce se resfira pe pajiștile lor, cum de n-au luat cu toții lumea în cap, spre a trece sub alte domnii, unde să ducă un trai mai liniștit.” (XIR, III, p. 411);

• a-și mânca comândul ‘a-și epuiza resursele’: „…boierii din Transilvania care-și mâncase tot comândul în pribegirea lor.” (XIR, VI, p. 43);

• a mânca inima (cuiva) ‘a preocupa’: „Cu toate că de atunci luptele par a fi încetat, grija pribegilor mânca tot timpul inima Chiajnei…” (XIR, III, p. 20);

• a mânca pâinea (cuiva) ‘a sluji (pe cineva)’: „Iordache Ruset […] nu se sfiiește a părăsi familia a cărei pâine o mâncase întotdeauna…” (XIR, IV, p. 391);

• a pescui în apă tulbure ‘a se folosi de împrejurări tulburi pentru obținerea unui avantaj’: „Politica Austriei de «a pescui în apă tulbure» era urmată acuma tocmai de acea putere care pe timpul lui Friderik cel Mare caracterizase cu atâta ironie acel sistem de a se mări și a se întinde, folosindu-se de încurcăturile altora.” (XIR, V, p. 324);

• a-și plăti datoria lumească ‘a muri’: „…că se teme ca această tăcere să nu însemne cumva că și Melanchton, al lui făcător de bine și prieten, să fi plătit datoria lumească.” (XIR, III, p. 59);

• a plăti prin aceeași monedă: „Dacă Mihai le-a plătit anticipat prin aceeași monedă, aceasta a trebuit s-o facă spre a se pune în legitimă apărare…” (XIR, III, p. 191);

• a pleca grumajii ‘a se supune’: „Dacă însuși Ștefan cel Mare plecase grumajii săi sub covârșitoarea lor putere, erau să întreprindă niște pigmei, cum erau urmașii lui, o luptă de împotrivire?” (XIR, II, p. 100);

• a prinde rădăcini ‘a se fixa’: „Înrâurirea polonă în Moldova prinsese adânci rădăcini sub domnia lui Lăpușneanu…” (XIR, III, p. 83);

• a prinde în laț: „Vroiseră a se sluji de unguri, pentru a scăpa de Mihai Viteazul și fuseseră prinși în laț…” (XIR, III, p. 327);

• a[-și] pune în cumpănă (viața, sufletul etc.) ‘a risca’: „…își pusese viața în cumpănă pentru a respinge autoritatea statului maghiar…” (XIR, II, p. 68; vezi și III, p. 211); „…trimișii papei vor fi îndemnat pe Lațcu să se despartă de ea spre a nu-și pune sufletul în cumpănă.” (XIR, II, p. 121);

• a pune ochiul (pe ceva): „Mihai deocamdată își pune ochiul pe Moldova spre a alunga din ea pe Ieremia Movilă…” (XIR, III, p. 203; pentru varianta a avea ochiul (pe ceva) ‘a monitoriza’, vezi IV, p. 321);

• a pune mâna (pe ceva) ‘a acapara’: „…tendințele sale de a pune iarăși mâna pe statul muntean…” (XIR, II, p. 92);

• a se purta cu două fețe: „Totuși, nici sultanul nu putea avea deplină încredere în Vlad, deoarece acesta se purtase cu două fețe către turci.” (XIR, II, p. 98);

• a nu rămâne nici sămânță (din ceva) ‘a se distruge complet’: „…iar acuma vrea să le facă și el tot așa, ca să nu rămână nici sămânță din ei.” (XIR, II, p. 97);

• a răpi pâinea din gură: „Prin urmare, nu prea este exactă tânguirea boierilor că li s-ar răpi pâinea din gură prin ocuparea dregătoriilor de către greci.” (XIR, IV, p. 390);

• a reduce în cenușă ‘a nimici’: „…iar polonii năvălesc cu mare furie în Moldova, pustiesc toată țara prin foc și omor și reduc în cenușă orașele Cernăuți, Dorohoi, Botoșani…” (XIR, II, p. 422);

• a sări (cuiva) în ochi: „Cercetătorii au rămas oarecum loviți de numărul mare de inscripții conținând nume sau zeități grecești; aceasta, din cauză că numai acestea le-au sărit în ochi.” (XIR, I, p. 146);

• a scoate capul la lumină ‘a se ivi’: „Aceste popoare, adăpostite până atunci în văgăunile munților, începură a scoate capul la lumină, coborându-se cu încetul pe coastele și prin văile lor…” (XIR, I, p. 311);

• a sta în picioare ‘a rezista’: „Am văzut că, la o cercetare mai amănunțită, cele mai multe din întâmpinările aduse nu pot sta mult timp în picioare.” (XIR, I, p. 211);

• a sta pe picior de egalitate (cu cineva): „…de asemenea și cu regele Ungariei sta pe picior de deplină egalitate…” (XIR, II, p. 92);

• a tăia (pe cineva) capul ‘a (se) pricepe/a înțelege’: „…[pe Kekaumenos], de meserie militar, nu-l prea tăia capul în ale istoriei.” (XIR, I, p. 292);

• a-și trage ultima răsuflare ‘a muri’: „Amintim că tot așa se urmase și la moartea lui Ștefan cel Mare, când boierii se luaseră la ceartă de la alegerea moștenitorului, înainte ca eroul Moldovei să-și fi tras ultima răsuflare, ceea ce aduse asupra lor urgia muribundului.” (XIR, IV, p. 154);

• a trece pragul vieții ‘a muri’: „El însă nu-și mai revăzu țara și trecu pragul vieții pe malurile Bosforului…” (XIR, IV, p. 48);

• a trimite pe ceea lume ‘a omorî’: „Se înțelege de la sine că, pe lângă țeapă, el întrebuința și toate celelalte iscodiri demonice prin care se trimitea pe acele vremuri un om pe ceea lume.” (XIR, II, p. 255);

• a tuna și a fulgera ‘a amenința cumplit’: „În zadar tună și fulgeră Polonia…” (XIR, IV, p. 305);

• a ține în frâu: „…în Polonia regele putea totdeauna ținea în frâu pe Bogdan.” (XIR, II, p. 423; vezi și VI, p. 136);

• a ține piept ‘a rezista’: „Față însă cu acea bulgară, ei nu mai putură ținea piept, ci se retraseră din toată Moesia…” (XIR, I, p. 291);

• a-și vărsa focul: „…Negru-Vodă, care, înainte de a părăsi Făgărașul (ducatul), își vărsă focul asupra celor ce-i pricinuiseră neajunsuri…” (XIR, II, p. 24);

• a vedea cu ochi răi: „…ca aceștia să vadă cu ochi răi politica regelui lor…” (XIR, II, p. 324);

• a (nu) vedea cu ochi buni: „Olandejii […] nu puteau vedea cu ochi buni ca turcii să fie răsturnați” (XIR, V, p. 76);

• a veni cu mâinile goale: „…și ei trebuiră să plece capul, căci veniseră cu mâinile goale…” (XIR, III, p. 377; pentru varianta a ieși cu mâinile goale, vezi IV, p. 305).

Se observă că inventarul frazeologic cu valoare verbală înfățișat mai sus este destul de bogat. În cadrul acestuia pot fi sesizate relații de sinonimie frazeologică. De pildă, ca echivalente expresive pentru a muri, găsim: a-și plăti datoria lumească, a închide ochii, a-și trage ultima suflare, a trece pragul vieții; pentru a ucide, aflăm sinonimele a da morții și a trimite pe ceea lume. Deși rară, chiar și omonimia (și nu polisemia!) frazeologică poate fi identificată. De exemplu, în sintagma a închide ochii trebuie să vedem trei expresii autonome, fiecare cu semnificație proprie și cu un regim diferit de combinare cu alte unități în sintaxa propoziției: fie ‘a muri (cineva)’, fie ‘a trece cu vederea (ceva cuiva)’, fie ‘a adormi/înșela vigilența (cuiva)’. Se evidențiază, de asemenea, unele cuvinte care participă mai mult decât altele (în calitate de cuvinte-temă) la constituirea de expresii idiomatice. Bunăoară, termenul ochi apare în a închide ochii, a-și arunca ochii (pe ceva), a arunca pulbere în ochii (cuiva), a pune ochiul (pe ceva), a sări (cuiva) în ochi (ceva) și a vedea cu ochi răi sau a nu vedea cu ochi buni (ceva/pe cineva). La fel, și în cazul cuvintelor inimă și pâine: a-și călca pe inimă, a-și lua inima [în dinți], a mânca (ceva) inima (cuiva), respectiv a mânca pâinea (cuiva) și a-i răpi (cuiva) pâinea din gură.

2.5.2.2.2. Expresii cu valoare substantivală

Deși mai bine reprezentate decât locuțiunilor substantivale, expresiile cu valoare substantivală sunt, totuși, rare la Xenopol:

• bani albi pentru zile negre: „…încât să-i adune o așa de însemnată avere la ieșirea lui din principat – bani albi pentru zile negre.” (XIR, III, p. 35; vezi și III, p. 409);

• foc de paie ‘lucru efemer’: „Totuși, s-ar părea că iubirea lui cea năprasnică pentru frumoasa Saftă nu fusese decât un foc de paie, deoarece, atunci când părăsește Transilvania, ajungând în Polonia, el o trimite pe doamna Safta înapoi la Moldova la casele ei, pentru că nu o mai iubea.” (XIR, IV, p. 228);

• vântură-țară: „…încercarea lui nesocotită de a ajuta pe un vântură-țară…” (XIR, II, p. 91; vezi și III, p. 24; VI, p. 359 etc.); Sensul expresiei reiese clar mai ales din următorul context, unde avem de-a face cu o serie cvasi-sinonimică: „…vagabonzi, vântură-țară și oameni fără căpătâi…” (XIR, V, p. 492);

• pulbere și cenușă: „…ca un orcan îngrozitor de popoare prădalnice, care prefăceau în pulbere și cenușă tot ce le ieșia înainte…” (XIR, I, p. 324);

• cheia bolții (în limba actuală, în forma cheie de boltă ‘element de bază care explică sau dezleagă o problemă’): „…cheia bolții întregului edificiu social era puterea domnească.” (XIR, II, p. 172). La Xenopol se găsește și un „semifrazeologism” verbal, adică o sintagmă insuficient fixată de uz, având ca punct de plecare tot cheia de boltă: „…care tratat pusese cheia la bolta ce o ridicaseră încă antecesorii săi” (XIR, II, p. 91).

2.5.2.2.3. Expresii cu valoare adverbială

Și acestea sunt destul de rare în Istoria lui Xenopol:

• cu foc și cu sabie: „…[bulgarii] pustiind totul cu foc și cu sabie și alungând pe ducii franci, așezară peste poporul cucerit ocârmuitori bulgari.” (XIR, I, p. 274);

• cu limbă de moarte: „…dispunând cu limbă de moarte, ca rămășițele sale să fie strămutate la Roma.” (XIR, I, p. 176);

• din tălpi până în creștet ‘complet’: „Acest principe, pe care l-am cunoscut a fi grecizat din tălpi până în creștet…” (XIR, III, p. 351);

• în patru ochi ‘în particular’: „Aceste întâlniri în patru ochi ale lui Vasile Lupu cu patriarhul se repetară în mai multe rânduri…” (XIR, IV, p. 19).

2.5.2.2.4. Expresii cu valoare adjectivală

Ne-a reținut atenția doar următoarea expresie cu valoare adjectivală, și aceasta obținută prin procedeul derivării frazeologice de la frazeologismul verbal a bate la ochi:

• bătător la ochi ‘evident/frapant, suspect’: „…și mai ales ambasadele mutuale erau prea bătătoare la ochi spre a rămânea tăinuite.” (XIR, IV, p. 27).

2.5.2.3. Formule și clișee internaționale

Există și câteva astfel de exemple în Istoria lui Xenopol:

• mărul discordiei: „…iar în Transilvania, un principat supus și tributar sultanului, aruncat ca mărul discordiei între împărăția turcească și cea germană…” (XIR, II, p. 404);

• a tăia nodul gordian: „Sturza, văzându-se atât de greu amenințat, se hotărăște a tăia nodul gordian, oferind împlinirea deficitului din propria lui avere.” (XIR, VI, p. 223). Prin derivare frazeologică se ajunge și la tăierea nodului gordian: „ele [= trupele împărătesei Ecaterina] își găsiră o întrebuințare mult mai practică în dezlegarea încurcăturilor Crimeei, și anume prin tăierea nodului gordian, adică reducând pe tătari în stăpânirea turcească.” (XIR, V, p. 288);

• a gusta din rodul oprit: „După ce îi lăsase să guste din rodul cel oprit, acuma vroiau să-i înțărce!” (XIR, VI, p. 282); vezi și următorul exemplu, ce face referire la același context: „Dulce este însă numai rodul cel oprit.” (XIR, II, p. 384);

• sabia lui Damocles: „Deși el [= pericolul rusesc] fusese de astă dată înlăturat, putea să se reînnoiască în fiece zi; era o vecinică amenințare, ce atârna ca o sabie ascuțită asupra statului turcesc.” (XIR, V, p. 22). În mod cert, chiar dacă nu-l nominalizează, Xenopol face trimitere aici la Damocles (cf. expresia Sabia lui Damocles ‘pericol iminent’).

Dintre expresiile latinești utilizate în mod curent în scrierile culte, am descoperit la Xenopol doar trei astfel de formule:

• ab antiquo: „Din cele aduse până aice putem încheia că proprietatea cea mai mare actuală de la noi s-a alcătuit din înglotirea treptată și repetată a părticelelor celor mici stăpânite de răzăși ab antiquo…” (XIR, III, p. 434);

• ad litteram: „Arătarea istoricilor poloni Gorecki și Paprocki că în armata lui Ioan vodă cel Cumplit cavaleria era compusă din nobili, iar pedeștri erau țărani, nu trebuie luată ad litteram, căci se putea să fie călări și țărani, care însă dispăreau în ceața și vaza cea mai mare a nobililor.” (XIR, II, p. 372);

• est modus in rebus: „Dar est modus in rebus. Dacă am respectat totdeauna mai mult adevărul decât iubirea de neam, n-am îndrăznit niciodată a sfâșia acest adevăr însuși când venea la slujba simțământului, numai pentru dragul de a mă arăta mai strașnic…” (XIR, II, p. 263);

• [ad libitum] – cu o anumită indulgență, ar putea fi admisă aici, ca fiind un calc, expresia după plăcere (< lat. ad libitum ‘după plac’): „…Mircea încheie cu regele Vladislav o legătură de prietenie care avea de obiect ajutarea lor mutuală cu toată puterea contra craiului Ungariei, iar în contra altor dușmani după plăcere.” (XIR, II, p. 81).

2.5.2.4. Discurs repetat invocat sau modificat

Multe dintre exemplele pe care le vom discuta în continuare părăsesc frazeologia în sens strict (perspectiva lui Th. Hristea), dar se încadrează la ceea ce E. Coșeriu numește discurs repetat, în sensul că avem de-a face și cu citate celebre, și cu zicale etc.

2.5.2.4.1. Discurs repetat invocat ca atare

• a lăsa să treacă și acest pahar (expresie de proveniență biblică, din Evanghelia lui Luca, 22): „Dar Ștefan lăsă să treacă și acest pahar; credea că cu dânsul și-a plătit, deși scump, ajutorul cerut.” (XIR, II, p. 317) – este vorba de momentul în care cortul în care Ștefan cel Mare depunea jurământul de vasalitate către Cazimir, regele Poloniei, cade spre a-l expune privirilor nobililor polonezi; tot cu referire la acțiunile lui Cazimir împotriva lui Ștefan, Xenopol întrebuințează sintagma cupa amărăciunilor, evocând același context originar: „Cupa amărăciunilor se umpluse pentru Ștefan și trebuia să se reverse.” (XIR, II, p. 326-327);

• Scopul îndreptățește (scuză) mijloacele (vorbind despre modul în care înțelegeau să lupte dacii cu romanii, Xenopol invocă celebra formulă a lui Machiavelli): „…și, dacă vreodată fu de primit principiul că scopul îndreptățește mijloacele, apoi fără îndoială că a fost atunci.” (XIR, I, p. 124);

• Proști, dar mulți (o cunoscută replică a lui Alexandru Lăpușneanu[l], din nuvela omonimă, la al cărei autor trimite, fără a-l numi însă, și Xenopol): „Răspunsul este ușor de dat dacă ne vom aminti că temelia puterii armate a Moldovei, milițiile țărănești [„oastea cea mare”], cei «proști dar mulți», pe care un genial scriitor român îi pune în gura lui Lăpușneanu, părăsise pe acesta în lupta lui cu Despot, iar pe Ioan îl susțineau nu numai din datorie, ci chiar din iubire și devotament.” (XIR, III, p. 86);

• [Dați-mi un punct de sprijin și voi răsturna lumea (Arhimede)] – la Xenopol întâlnim preluarea acestui enunț faimos într-o versiune ușor modificată: „Lui Mihai [Viteazul] îi lipsea un punct de sprijin pe care să se poată răzăma spre a ridica lumea ce gravita în jurul lui.” (XIR, III, p. 256);

• Mâncarea este fudulie, iar băutura temelie (zicală populară): „Se vede deci că străbunii noștri împărtășiau și ei zicătoarea românului că: mâncarea este fudulie, iar băutura temelie.” (XIR, I, p, 168);

• De ce te temi, de aceea nu scapi (zicală): „Tocmai însă de ce se temea Ștefan Cantacuzino, de aceea nu scăpă.” (XIR, V, p. 28);

• a scrie pe suprafața apei (acest frazeologism pare popular [a scrie pe apă], dar, din pricina neologismului suprafață, ne putem gândi și la o origine livrescă, la un calc; interogațiile retorice și răspunsul prelungesc caracterul efemer al acțiunii exprimate): „Ce înseamnă însă a trata cu tătarii? A scrie pe suprafața apei. Știa acest popor ce este cuvântul dat?; avea el măcar o idee despre ceea ce este starea de pace? Tratările începute se evaporează o dată cu fumul vinului din creierii lor; toată acea pânză prietinoasă ce se întinsese pe ochii lor, sub fermecătorul efect al băuturii, căzu de îndată ce ei se deșteptară.” (XIR, III, p. 182).

În categoria clișeului intră, de pildă, și formularea cu repeziciunea fulgerului: „lovitură urmează după lovitură cu repeziciunea fulgerului.” (XIR, I, p. 124); însă nu am dorit să insistăm prea mult asupra unor astfel de exprimări.

Trebuie făcută deosebirea între preluarea/utilizarea firească a discursului repetat în construcția textului (cum se întâmplă mai ales cu expresiile și locuțiunile) și invocarea acestuia după regulile citării (punând ghilimele și indicând, eventual, autorul enunțului celebru), cum avem în următoarele exemple:

• Ulciorul nu merge de multe ori la apă (citat într-o formă ușor diferită de Xenopol): „«Merge ulciorul la apă până se sparge». Acest adevăr, exprimat alegoric de fabulă, se îndeplini acuma asupra capului lui Brâncoveanu.” (XIR, IV, p. 323);

• Nu sunt vremile sub cârma omului… (din Letopisețul lui Miron Costin): „Miron Costin a nimerit însă o formulare a acestui gând într-o frază ce va rămânea celebră prin conciziunea, frumusețea și poezia ei: «Nu sunt vremile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi». Această cugetare, care leapădă forma religioasă și se străpoartă numai pe tărâmul istoric, rămâne și astăzi adevărată, astăzi când puterea lui Dumnezeu a fost înlocuită în mintea oamenilor prin legile tot atât de fatale ale dezvoltărei popoarelor.” (XIR, IV, p. 429).

Uneori, frazeologismele sunt citate pentru valoarea lor în sine, ca obiect al reflecției lingvistice. Xenopol face și încercări de etimologie frazeologică. Bunăoară, în cazul expresiei tufă în pungă ‘nimic’, el precizează: „Tufă de la elenicul τύφος (fum) ce nu se află în greceasca modernă. Nu trebuie confundat acest cuvânt care înseamnă nimic, echivalent cu fum (d[e] e[xemplu,] în locuțiunea tufă în pungă), cu tufă de la latinescul tuffa: tufă de la ierburi, tufăriș de arbori.” (XIR, I, p. 133).

În alt loc, istoricul se servește de argumentul frazeologic pentru a dovedi vechimea unui termen românesc creștin de origine latinească. În acest sens, el alcătuiește familia frazeologică a cuvântului păcat: „Păcat, termen religios care înseamnă tocmai călcarea legei, derivă de la latinescul peccatum și este întrebuințat în atâtea locuțiuni, precum a-și trage păcatul, a paște păcatul pe cineva, păcat de el, păcat! încât fără îndoială este de origine veche în limba română.” (XIR, I, p. 283).

2.5.2.4.2. Discurs repetat modificat

Xenopol, spirit creator, își ia libertatea de a modifica unele expresii celebre sau frazeologisme. Cel mai frecvent tip de modificare a enunțurilor aparținând discursului repetat este cel al substituției (immutatio):

• veni, vidi, vici (lapidara frază a lui Cesar, anunțând senatul despre victoria sa asupra lui Pharnaces din Pont, în 47 î.Hr.): „Cronicarul Neculce spune că «hopul fiind mai greu, Brâncoveanu trebui să cheltuiască până la o mie de pungi de bani». Vergo ar fi putut spune, parodiind pe Cesar: «veni, emi, vici»: venii, cumpărai, învinsăi.” (XIR, IV, p. 290);

• pâinea neagră/amară a străinătății (în locul cuvântului străinătate, Xenopol îl plasează inspirat pe mazilie): „…iar Cantemir, cu toate slujbele aduse împărăției, se duce la Constantinopol, spre a mânca și el pânea amară a maziliei, îndulcită numai cât prin speranța de a se putea iarăși cât de curând cu tronul pe care-l părăsea.” (XIR, IV, p. 390).

Întâlnim chiar și modificarea prin adăugare (adiectio) în cazul unui frazeologism expresiv:

• a apuca taurul de coarne „Ce curând erau să fie lăsate la o parte atare jurăminte, și apucând taurul norocului de coarne, era să ne făurim noi înșine soarta refuzată de areopagul european.” (XIR, VI, p. 625).

Nu știm dacă nu cumva, în exemplul de mai jos, am avea de-a face cu o parafrazare (sau, mai degrabă, o versiune explicită) pentru ce-i în gușă, și-n căpușă: „El credea că toți oamenii erau ca el; că ce aveau în inimă rosteau și din gură.” (XIR, III, p. 71).

2.5.2.5. Paremiologie sau spirit gnomic inedit

Am adunat aici câteva enunțuri care fie provin din paremiologia populară, fie sunt rodul reflecțiilor personale ale lui Xenopol (fără să avem întotdeauna garanția că așa este). În mod cert, dacă unele dintre „vorbele de duh” prezentate în continuare nu aparțin unei tradiții, ele nu pot considerate ca făcând parte din sfera discursului repetat. Le-am cules, totuși, pentru că seamănă cu cele din respectiva zonă.

În fragmentul următor, cuvintele subliniate și introduse prin structura „fiind cunoscut că” par a face parte din tezaurul de înțelepciune populară (în orice caz, chiar dacă Xenopol îl va fi formulat altfel, adevărul acestor vorbe va fi făcând parte din zestrea culturală a neamului): „Tocmai această asigurare, precum și tonul întregii scrisori […] ne fac să ne îndoim despre deplinul adevăr al celor arătate, fiind cunoscut că vorbele late se întâlnesc de obicei acolo unde fapta este puțină.” (XIR, II, p. 307).

În contextul de mai jos, avem de-a face, probabil, cu o reflecție proprie: „Răpite de vârtejele intereselor lor nemijlocite, ele uitaseră pe acel obștesc și apoi omul este așa făcut că nu se gândește la primejdie până nu o vede cu ochii.” (XIR, II, p. 278).

Prin generalizare inductivă, Xenopol ajunge la o concluzie politico-financiară cu valoare aforistică: „Spiritul cel prea îngust al neguțătorului, care vede numai banul înaintea ochilor lui, a pierdut totdeauna statele bazate pe el; așa au căzut în vremuri vechi orașele feniciene: Sidonul, Tirul și Cartagina; așa a căzut și Veneția și tot așa vor cădea toate acele state care vor pune banul mai presus de interesele lor politice.” (XIR, II, p. 311).

În altă parte, meditația lui Xenopol se desfășoară sub formă interogativă: „Când începi a cădea, te oprești numai în fundul prăpastiei; pentru ce oare când începi a urca nu trebuie numaidecât să ajungi și culmea?” (XIR, III, p. 459).

2.5.2.6. Caracterizare de ansamblu

Dacă raportăm materialul frazeologic extras din Istoria lui Xenopol la întinderea acestei opere, atunci ar putea să pară, cantitativ vorbind, destul de puțin. În realitate, dacă avem în vedere în special expresiile și locuțiunile și dacă ținem seama de faptul că avem de-a face cu un text științific, și nu unul beletristic, atunci trebuie să admitem că aceste frazeologisme sunt destul de numeroase la Xenopol. Deși utilizarea lor (relativ frecventă) nu respectă exigențele stilului științific în general (și al istoriei, în particular), ea vine să confirme, alături de figurile de stil, de efectele retorice etc., expresivitatea discursului acestui mare istoric, caracterul aparte al stilului său.

Capitolul al II-lea. Stilul din scrierile istorice ale lui A.D. Xenopol (efectele retorice)

1. Figuri de stil diverse (elemente de retorică)

După cum se știe, una dintre cele cinci părți ale retoricii antice o constituia elocuția (elocutio), care avea în vedere dimensiunea estetică a discursului (fiind o artă a stilului) și care cuprindea: „corectitudinea gramaticală, alegerea cuvintelor, efecte de ritm și eufonie, figuri și tropi”.

Clasificarea figurilor de stil reprezintă una dintre cele mai dificile probleme de taxonomie, întrucât figurile sunt foarte numeroase și extrem de diverse. După estimarea lui Gh. N. Dragomirescu, ele depășesc numărul de 200 (unele dintre ele fiind, desigur, subspecii ale altora mai cunoscute și mai cuprinzătoare).

În cele ce urmează, am fi putut lua în considerație clasificarea figurilor de stil așa cum a fost făcută de Gh. N. Dragomirescu, specialist care și-a închinat întreaga viață inventarierii, definirii, ilustrării și clasificării acestora. Întrucât autorii clasici nu au reușit să se pună de acord și să propună o clasificare unitară și invariabilă, Dragomirescu va veni cu propria clasificare, grupând figurile în funcție de tehnica realizării lor, tehnică generată de un impuls de ordin psihologic: intensificarea expresiei. Ne propunem să redăm in extenso rațiunile pe care se întemeiază lingvistul român: „Este, deci, vorba de aspectul genetic sau cauzal al figurilor; ceea ce rezultă din declanșarea acestui impuls al intensificării expresiei se numește expresivitate, al cărei coeficient cantitativ și calitativ constituie și măsura măiestriei artistice, dar și oglinda individualității creatoare a scriitorului. Am găsit că tehnica realizării unei figuri poate fi expresia directă a insistenței și simetriei: a insistenței iterative, care dă naștere figurilor «repetiției», sau a insistenței augmentative și reflexive, care caracterizează figurile «insistenței»; sau tehnica realizării poate fi expresia indirectă a insistenței și anume sugestia, adică ecoul implicit al semnului lingvistic explicit, ceea ce a dus la gruparea celor mai multe figuri în capitolul «ambiguității», și în sfârșit, expresia directă a detaliilor plastice, tot un gen al insistenței, pe care le transmit, în mod caracteristic, o serie de figuri grupate de noi sub numele de figuri ale «plasticității» [subl. aut.].”.

După o amănunțită tratare a criteriilor de clasificare, ceea ce propune Gh. N. Dragomirescu este această sistematizare:

I. Figurile repetiției: fonologice, lexicale, gramaticale.

II. Figurile insistenței: A. Figuri ale belșugului de expresie (fonologice, lexico-gramaticale); B. Figuri ale reflecției; C. Figuri ale exagerării.

III. Figurile ambiguității: A. Figuri ale economiei de expresie (fonologice, lexico-gramaticale); B. Figuri ale similitudinii și analogiei (fonologice, lexico-gramaticale); C. Figuri ale substituției: a) figuri ale substituției propriu-zise; b) figuri ale atenuării; c) figuri ale ironiei; D. Figuri ale simulării; E. Figuri ale contradicției și opoziției; F. Figuri ale «abaterii» logice și gramaticale.

IV. Figurile plasticității: A. Figuri ale descripției; B. Figuri ale exemplului; C. Figuri ale compoziției.

Clasificarea lui Gh. N. Dragomirescu este însă mult prea complexă/complicată pentru faptele stilistice existente în Istoria lui Xenopol, care, deși prezintă din abundență anumite figuri de stil (în principal, metafora și comparația), nu este, totuși, o lucrare beletristică, adică un produs artistic în care autorul să urmărească neapărat efecte estetice. După cum mărturisea și Xenopol, frumusețea stilului științific este dezirabilă, dar nu obligatorie, adică nu este primară/esențială, ci secundară. Din acest motiv, am amintit clasificarea de mai sus doar cu scopul de a oferi o încadrare pentru aspectele pe care le vom discuta în cele ce urmează.

Mai mult decât atât, facem precizarea că – din multitudinea figurilor/faptelor de stil – ne-au interesat numai acelea care ies în evidența la Xenopol printr-o anumită insistență a întrebuințării lor.

1.1. Exclamații retorice

• „De câtă încordare va avea nevoie simțimântul național la români, pentru ca luându-și zborul peste culmile carpatice, să prindă într-un singur lanț viața lor ca popor!” (XIR, I, p. 43);

• „Se vede că era în Dacia o adevărată molimă de inscripții, dacă vedem una pusă pentru a aminti împărțirea unei porții îndoite de mâncare!” (XIR, I, p. 168); [se simte aici și o nuanță de ironie/umor]

• Măreață priveliște a măririi și decăderii lucrurilor acestei lumi!” (XIR, II, p. 78);

• „Iată la ce ieșiseră silințele eroice de mai bine de o sută de ani, făcute de domnii Munteniei de la descălecare până la moartea lui Mircea!” (XIR, II, p. 98);

• „Cât de iute ajunsese Moldova pe sora ei mai mare, Muntenia, în valea plângerilor, către care ambele fuseseră aruncate, spre a se afunda acolo pentru mulți ani, pentru secoli, în mocirla mizeriilor!” (XIR, II, p. 453-454);

• „Un grec protestant [= Iacob Eraclide] care combate cu francezii în armatele catolicului Carol al V-lea! Câte cuvinte atâtea idei, ce par a se exclude una pe alta, întrunite cu toatele în persoana lui Despot.” (XIR, III, p. 59); [uimire ironică]

• „Izbânzile le repurtă cu ajutorul poporului de jos; trădarea îi veni din partea celor mari! Ce minunată învățătură pentru viitor!” (XIR, III, p. 85); referitor la Ioan-Vodă cel Cumplit [ironie];

• „Cu cât mai mult trebuiau ei să urască și să respingă o dominare germană îmbrăcată în o haină românească. Să primească ei de domn pe un membru al acelui popor, pe care se obișnuise de veacuri a-l privi ca robul lor, aceasta le venea peste fire!” (XIR, III, p. 212) [despre Mihai Viteazul];

• „Sărmanele țări române, în ce stare ajunseseră dacă orice venetic din lume putea să năzuiască a-și căpătui copiii prin domnia uneia din ele!” (XIR, III, p. 351) [exclamație patriotică amintind de lamentațiile lui Neculce]

• „Câtă amărăciune, câte dureri și câte lacrimi nu ascundeau această hiritisire!” (XIR, III, p. 426); [solidaritate cu cei chinuiți – care acceptaseră în act scris să cedeze pământurile strămoșești către un boiernaș]

• „Iată unde ajunsese corupția turcească!” (XIR, IV, p. 308);

• „Șiretenie naivă; dar cu izbândă față cu naivii turci!” (XIR, IV, p. 309);

1.2. Interogații retorice

• „Ce s-ar fi putut naște, dacă dacii ar fi trăit și ar fi fost civilizați prin romani, cine ar pute-o spune? Ce fel de producte erau să iasă din agera lor minte? Cu ce poezie, cu ce artă, cu ce filozofie erau să îmbogățească ei tezaurul gândirii omenești?” (XIR, I, p. 93); [suită de interogații];

• „Dar, dacă Traian nu vroi să mai slăbiască încă elementul roman din Italia, trimițându-l el în Dacia, putu el împedecă pe locuitorii centrului împărăției și a capitalei a se duce de bunăvoia lor în țara către a cărei pământ îi atrăgea, cu o putere neînvinsă, farmecul aurului, ascuns în măruntaiele acestei fericite regiuni? Putea Traian să împiedice colonizarea voluntară a provinciei cu elemente din Italia chiar, după cum el oprise aducerea de acolo a coloniilor sale?” (XIR, I, p. 145);

• „Ei bine! pe toți acești trădători ai cauzei naționale a dacilor, pe toate aceste eminente ajutoare ce veneau la Traian chiar în țară dușmană, să-i fi ucis romanii fără cruțare? Credem că o asemenea părere este curat vorbind absurdă.” (XIR, I, p. 139);

• „Dar unde este nevoia de a dovedi că ziua este lumină, sau noaptea, întuneric?” (XIR, I, p. 160); [interogație retorică ironică]

• „Într-adevăr, ce rol joacă simțimântul național asupra maselor, când pericolul se apropie?” (XIR, I, p. 205);

• „Unde se poate găsi în o asemenea stare de lucruri, fie și cel mai slab motiv care să fi făcut pe Nestor a pomeni nici măcar pe francii lui Carol, ci pe germanii lui Arnulf, cu numele de valahi?” (XIR, I, p. 319);

• „Ce sunt, alături cu atari nenorociri reale, cele mai cumplite închipuiri ale poeților?” (XIR, IV, p. 256);

• „Dar numai aici la nordul Dunărei sunt zămisliți Latini în părțile răsăritene ale Europei? Mai sunt încă un număr, și acela însemnat, de frați ceva mai îndepărtați și dincolo de Balcani. Oare vulturii din Carpați nu-și ieu câteodată sborul peste turburile ale Dunărei unde și se odihnesc tocmai pe piscurile Pindului? Și pentru ce nu am putea spera și realizarea acestuilalt vis, și închipui un stat românesc sau o confederație purtată nu numai de Carpați, dar încă și de Balcani, și udându-și poalele în cele trei mări: Neagra, Egea și Adriatica?”.

Interogații retorice dublate de exclamații retorice

• „Dar atunci cum s-ar putea împăca arătările lui Herodot cu așezarea și cursul râurilor noastre? Argeșul să se verse în Dunăre între Prut și Siret!” (XIR, I, p. 50); [scandalizare]

• „Supremație avea netăgăduit Matei asupra lui Ștefan, însă de aceea scrisă numai pe hârtie, căci în realitate ce autoritate putea avea un rege bătut și fugărit de el? […] Oare așa ar fi vorbit ungurul despre cea mai mică izbândă a poporului său? Ura, invidia, chiar singure, pot să falsifice cea mai sănătoasă cugetare, dar atunci când ele se îngemănează într-un suflet deprins numai cu pătimașe judecăți!” (XIR, II, p. 292);

• [și invers] „Fără îndoială că trădarea însoțise acest act de răzbunare! Dar oare această cale prezisă și înșelătoare nu era îndreptățită prin nemaipomenitele jafuri ale turcilor și nu era învoit a se răzbuna, prin o singură nedreptate, sutele și miile de strâmbătăți comise pe fiece zi de un nenumărat șir de ani?” (XIR, III, p. 138); [justificarea unei acțiuni a lui Mihai Viteazul – măcelărirea turcilor creditori]

Interogații dublate de răspunsuri

• „Unde sunt românii Peninsulei Balcanului? Să se întrebe autorii greci ei înșiși, care destăinuiesc, adeseori, fără să vrea, origina eroilor, de la care ei își fac atâta glorie; să se întrebe numele satelor din care ei sunt originari, și apoi să se cerceteze poporația, tradițiile, numele patrimonice a acelor locuitori, limba pe care o vorbesc, însă numai pe ascuns și în sânul familiilor lor, și atunci se va arăta adevăratul caracter al poporației lor române, acoperite de valul grecesc.” (XIR, I, p. 408).

1.3. Repetiții/Anafore

• „În zadar căutase Roles sau Oroles, regele unui trib al geților, a face să înțeleagă neamurile poporului său, că ar trebui să se uniască cu toții contra dușmanului comun; în zadar ilustrase el chiar sfatul său prin un exemplu viu, asmuțind doi câini, unul asupra altuia și dând drumul unui lup înaintea lor…” (XIR, I, p. 104);

• „Mihai-Vodă ținu un sfat cu capii armatei sale și cu toții se rostiră pentru luptă, hotărâre mare când ne gândim că unui trebuia să lupte contra șapte și că toată armata lui Mihai nu număra mai mult de 12 tunuri, pe când cea turcească avea peste 80; hotărâre mare când ne gândim că acei ce o luaseră știau prea bine că merg la o moarte sigură; hotărâre frumoasă, căci pornea numai din curata îmboldire a împlinirii datoriei.” (XIR, III, p. 148);

• [despre biserica de la Curtea de Argeș] „Impresia totală ce o lasă asupra ochiului este a unei armonii depline a formelor sale; nicăierea spiritul nu găsește de îndreptat ceva; nicăierea ceva prea mult, nicăierea prea puțin. Pretutindeni o cumpătare în ornamente, care, deși foarte variate, nu obosesc niciodată privirea prin o nemăsurată încărcare.” (XIR, III, p. 528);

• „Aceiași sfinți slabi și galbeni, cu nasul subțire și ochii mari ce par a se ținea într-una, fără nicio expresie în figura lor, decât doar evlavia căutăturii; aceleași poze neschimbate și lipsite de orice libertate în mișcările lor; aceleași mâni ridicate în sus spre semn de binecuvântare, arătând cu degetele lor țepene cerul dătător de milă; aceleași vestminte cu faldurile bățoase, care acoperă cu o mare îngrijire orice goliciune a corpului fără a-l împodobi, iată în puține trăsături caracterele picturii bizantine.” (XIR, III, p. 523);

• „Dacă vreunul din oamenii ce au mânuit condeiul au avut o înrâurire asupra dezvoltărei culturale și naționale a românilor; dacă vreun glas a fost ascultat cu drag din colibă până în palat; dacă vreun poet a știut să facă să răsune, în limba poeziei artistice, struna inimei poporului, apoi desigur că a fost Vasile Alecsandri.” (XIR, VI, p. 322);

1.4. Descrieri idilice/poetice/comentarii

• „Crâncene scene se petreceau pe atunci sub acelaș cer care înveselește astăzi câmpiile noastre și acelaș soare, aceleași stele luminau adeseori jertfe omenești făcute unor zei monstruoși. Astăzi s-au schimbat lucrurile cu totul, și un popor așezat se trudește spre civilizația ce încolțește pe bogatele-i ogoare.” (XIR, I, p. 52);

• „Se mai găsesc [la Băile Herculane] însă dedicații și lui Esculap și Higieei, în o piatră pusă de un părinte pentru însănătoșarea din o grea boală a fiicei sale Junia Cirila, prin virtutea apelor. Acum însă dorm cu toții și de veacuri, atât tatăl, cât și fiica lui, acei care altă dată mulțămeau zeilor pentru vindecarea lor!” [comentariu melancolic + sinonimie].

1.5. Ironii

• „Cu asemenea etimologie [este vorba de încercările unor slaviști de a explica unele cuvinte autohtone ca fiind, de fapt, de origine slavă, n.n. N.M.] s-ar ajunge în curând, cum spune Miklosich, și el un slav, însă cuminte, a se slaviza și Mekka și Medina.” (XIR, I, p. 69);

• „Bogdan bătu pe Balc, fiul lui Sas (precum și pe regele Ludovic, ce alergase în ajutorul lui), și-l alungă peste munți să guste acolo în pace și liniște dulcele roade ale stăpânirii ungurești.” (XIR, II, p. 119);

• „Închinare către unguri, închinare către poloni, închinare către turci, iată maxima ce decurge urmată de Petru Aron, aplicând în politică cuvintele cărților sfinte: «capul plecat sabia nu-l taie».” (XIR, II, p. 145) [ironie anaforică];

• „Către turci, slugărire înjositoare, către unguri, închinare, după principiul bisericesc pe care-l practica cu toată osârdia evlaviosul Neagoe: «capul plecat sabia nu-l taie».” (XIR, II, p. 396);

• „Ba el merge până acolo cu amețirea lui că poftește pe Mihai la nuntă, ca și când domnul Munteniei avea timpul acum să-și miște picioarele în cadență și nu-l aștepta un danț mult mai cumplit, adevăratul danț al morților pe malurile Dunării.” (XIR, III, p. 147);

1.6. Tehnica portretului

• „Pe când la daci se arăta un om de asemenea vârtute [= Decebal], pe tronul Imperiului Roman lâncezia un despot slab și desfrânat [= Domițian], nerăbdător la muncă, cu inima fricoasă, iubind a se preumbla mai mult prin orașe decât a sta în lagăre, a fi purtat în lectică decât a se urca pe cal, a-și purta războaiele prin generali, iar el a zăbovi în trândăvie. Imperiul roman era mare, dar regele său mic; acela al dacilor, restrâns, însă condus de un geniu. Se compensau deci pozițiile ambilor luptători; ba chiar cumpăna se pleca în favoarea barbarului.” (XIR, I, p. 107); [portrete în antiteză]

1.7. Exprimare prețioasă

• „Că nu era cu totul neîngrijit cultul muzelor pe lângă acel al lui Mamon, se vede din mai multe inscripții scrise în versuri sau cel puțin în o formă care nu mai este curat epigrafică, ci îmbracă un caracter literar. Aceste inscripții se găsesc pe unele morminte care înghițiau în recele lor sân o pierdere cu deosebire dureroasă și pentru exprimarea căreia limba lua accentul, mai de-a dreptul în legătură cu inima, al poeziei.” (XIR, I, p. 189).

1.8. Alte elemente generatoare de expresivitate

Epitete

• „…în secolul nostru cel de fier și de foc” (XIR, I, p. 39);

Oralitate

• „Ei bine! tocmai aceasta nu se întâmplă.” (XIR, II, p. 25);

Exprimare figurată

• „…regele Vladislav al II-lea […] constituia pentru Ilie un sprijin dinaintea căruia trebuia să ațipească ura ascunsă ce fierbea în fratele său Ștefan…” (XIR, II, p. 139);

• „Deocamdată, acestea [= relele viitoare] clocoteau ascunse în măruntaiele viitorului…” (XIR, II, p. 215);

• „El [= Ștefan cel Mare] bătuse în struna timpului și ea dăduse un sunet armonios.” (XIR, II, p. 251);

• „Deși Bogdan scăpă de acest pericol, el nu trebuia să mai trăiască mult; moartea veni pe neașteptate și-l cosi în floarea anilor.” (XIR, II, p. 429); [formulă eufemistică]

• „Ei [= domnii] jăfuiau îndoit țările române mai întâi în scopul de a-și plăti creditorii și a unge palmele cele totdeauna uscate ale turcilor; apoi spre a-și aduna pe sama lor o avere însemnătoare.” (XIR, III, p. 409);

• „După ce această de pe urmă lance va fi frântă pe mormântul libertății țărilor române, vuetul armelor va amuți pentru lungi secoli, sau dacă va mai răsuna va fi nu spre a păstra, ci numai spre a distruge și ceea ce mai rămăsese.” (XIR, II, p. 466);

• „Astfel se ațâța din toate părțile focul sub picioarele tronului lui Despot, care trebuia să izbucnească și să-l cuprindă în flăcările sale.” (XIR, III, p. 68);

Jocuri de cuvinte

• „Domnul Moldovei se hotărî, în această grea împrejurare, a jertfi țării sale și ceea ce avea mai scump la sufletul său, vrednicia lui personală, și să pună el genunchiul în pământ înaintea unui rege ce era departe de a ajunge la genunchile sale.” (XIR, II, p. 316);

• „Pe de altă parte, găsim pe Bogdan mărind cu 6 aspri taxele vamale ale mărfurilor din Polonia, încât vedem că relațiile între Polonia și Moldova se înăspreau.” (XIR, II, p. 425);

• numi (a bate monedă?! < lat. nummus ‘ban, monedă’): „Că lucrul nu este așa se vede de pe aceea că regele ungur păstrează, și după ce este bătut, stăpânirea banatului, numind bani în el.” (XIR, II, p. 72);

Paralelism

• „Se văzu și atunci, ca de atâtea ori în lume, îngenunchind virtutea înaintea slăbiciunii și meritul adevărat înaintea spoielii.” (XIR, II, p. 317).

Chiasm

• „Aici ei [= grecii] deveniră stăpâni din slugi ce erau mai înainte și poruncitori mândri din smeriți ascultători prin două împrejurări care îi urcară din pulbere la mărire și onoruri neauzite.” (XIR, III, p. 342);

Formulă narativă mediană

• „Dar, să nu apucăm lucrurile înainte, ci să ne întoarcem iarăși acolo unde ne trage rândul.” (XIR, II, p. 361);

Scandalizare amplă/subiectivitate/implicare afectivă

• [despre domnia lui Nicolae Mavrocordat] „Întreaga această daravere ne descopere trista stare în care se afla societatea acelui timp. Dreptul proprietății, temelia societăților, nesigur, schimbând de stăpân după domnul din scaun; iar oamenii! Ni se urcă sângele in obraz înaintea unui atare grad de înjosire. Un patriarh al bisericei creștine, reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, care uneltește împreună cu domnul din scaun despoierea unei văduve și care, deși primise dinainte de la domn făgăduința închinărei mănăstirei ce era să câștige pricina, are nerușinarea a figura între judecătorii ce erau să o cerceteze! Mitropoliți, boieri și episcopi care înaintea unui ordin venit de sus rostesc o judecată pe care o știau nedreaptă, și mai mult decât atâta, fețele bisericești nu au măcar curajul a mărturisi păcatul comis, ci ca niște răi făcători de felul cel mai comun, caută să acopere abaterea prin minciună! Toate aceste inimi mici, caractere mișelești care conduc destinele unui biet popor, iată într-adevăr o priveliște care te-ar face să urăști omenirea, dacă față cu starea cumplită a societăței acelui timp, nu ai găsi mai curând lacrimi pentru a o plânge. Din aceste figuri urâcioase ale unui urâcios trecut niciuna însă nu inspiră un dezgust așa de adânc ca acele ale pristavilor străini ai bisericei creștine, care cu ipocrita lor umilință, cu cuvântul lui Dumnezeu pe buze, iar în inimi cu pofte lumești, se foloseau de neștiutoarea națiune română, pentru a face adeseori pe părinți să-și dezmoștenească copiii spre a mulțămi nemărginita lor lăcomie.” (XIR, V, p. 19);

• „Cât de grabnic fusese norocul dacilor la suiș, mai iute și prăpăstios fu el la coborâș; căci, pe când Decebal credea că și-a ajuns ținta, de a dobândi un răgaz, în răstimpul căruia să poată a se pregăti pentru lupta hotărâtoare, se suie tocmai pe tronul Romei marele împărat Traian, care trebuia să răzbune, în modul cel mai cumplit, cumplita rușine adusă împărăției lumei.” (XIR, I, p. 108);

Strategie textuală de implicare a naratorului

• „Să cercetăm acuma după inscripțiile aflate pe pământul Daciei, din care regiuni veniră în această țară coloniștii romani și pe urmă să vedem ce caracter dobândiră aceste elemente, în aparență străine de firea romană, care veneau să ocupe siliștele Daciei.” (XIR, I, p. 131);

• „Să vedem ce s-a petrecut cu hunii, care veneau pe urmele goților, ca niște tigri însetați de sânge, după o ceată de lupi nemilostivi.” (XIR, I, p. 222).

1.9. Sinonimie contextuală

Ordonăm (după O. Vințeler, pentru problematica generală a sinonimiei, și după Th. Hristea, pentru sinonimia frazeologică și lexico-frazeologică) numeroasele exemple de sinonimie contextuală descoperite în Istoria lui Xenopol.

i) Sinonimie juxtapusă

Sinonimie lexicală

• „Natura reprezintă, în formele ei neclintite și înțepenite, elementul statornic în viața poporului; plăsmuirile minței omenești pe acel progresiv și schimbător.” (XIR, I, p. 39);

• „Moralizarea și întinderea statului dac trebuie să-i deie o vază și o însemnătate deosebită în ochii popoarelor barbare din vecinătate.” (XIR, I, p. 93);

• „Poporul roman era fără îndoială crud; dar cruzimea lui era războinică și avea întotdeauna un scop și o țintă…” (XIR, I, p. 138);

• „…dacă [Traian] vroia ca a lui cucerire să devină pentru Împărăția Romană un scut și o apărare, iar nu numai o nadă mai mult spre a atrage pe barbari.” (XIR, I, p. 144); [ușor figurată]

• „Acești boieri aveau apoi pe lângă sine slugi, încă dinaintea coborârii lor în țările române, care slugi se contopeau și se amestecau cu poporația satului dăruit, încât formau un singur tot.” (XIR, II, p. 166);

• „Totuși, nenorocirile ce lovesc pe Cercel îndată după ieșirea lui din țară mai întârzie pentru câtva timp loviturile sale, lăsând pe Mihnea să jăfuiască țara în o mai mare liniște și tihnă de cum o jăfuise el.” (XIR, III, p. 35);

• „Ea [= scrisoarea] părea chiar lumii de atunci atât de stranie, încât se bănui că ar fi fost iscodită sau plăsmuită, fie de Ioan – Vodă, fie de alți dușmani ai regatului.” (XIR, III, p. 82);

• „…[Vasile Lupu] se dăduse la multe jafuri și prădăciuni…” (XIR, IV, p. 27);

• „Tot talentul este de a ghici și prevedea evenimentele, și aceasta o făcuse cu o ageră pătrundere fiul postelnicului Constantin.” (XIR, IV, p. 204);

• „Nostime și hazlii sunt numeroasele daruri cuprinse în rubrica numită poclonul hanului…” (XIR, IV, p. 400);

• „Arma întrebuințată de ei era mai ales ponegrirea și calomnia conducătorilor mișcărei.” (XIR, VI, p. 350);

• „…toți acești domni […] își făceau din străinismul lor o fală și o mândrie.” (XIR, VI, p. 30);

• „…fără a zemisli în ea nicio idee roditoare, niciun gând producător…” (XIR, VI, 26); [repetiție semantică]

Sinonimie lexico-frazeologică

• „Cu toate acestea, aplicat la evrei, el pierde parfumul său de noblețe și ia unul de râs și de bătaie de joc și acest dublu înțeles se întâlnește chiar astăzi.” (XIR, II, p. 44);

•„…vagabonzi, vântură-țară și oameni fără căpătâi…” (XIR, V, p. 492).

Sinonimie frazeologică

• „Totul ajunsese de râs și de batjocură…” (XIR, III, 340).

ii) Sinonimie distanțată

Sinonimie lexicală

• „De la origina statelor Munteniei și Moldovei, ele trăiesc sub înrâurirea slavonismului, până către jumătatea veacului al XVII-lea… […] Aș fi vrut să mă opresc chiar înainte de anul 1848, din generația căruia mai trăiesc încă bărbați care au influență asupra mersului împrejurărilor.” (XIR, I, p. 37 – Precuvântare la ediția I);

• „…dar oricât ar fi să așteptăm, mărimea țelului să ne deie puterea de a răbda, și întreaga noastră strădănuire [sic!], întreaga noastră muncă să fie îndreptată numai și numai spre acest scop sfânt și măreț. Fericit e poporul ce poate avea în această lume un ideal de realizat; al nostru este viu înaintea ochilor și noi să nu-l vedem!” (XIR, I, p. 44); [paragraf cu construcție retorică – 3 termeni]

• „Când ungurii întreprind cucerirea ducatului lui Glad, ei supun întâi partea cuprinsă între Mureș și Timiș, ceea ce arată că ducatul lui Glad se întindea în jos de Mureș, precum acel al lui Menumorut se lăția la nordul acestui râu.” (XIR, I, p. 316);

• „…apoi, Mihai Viteazul, care se sprijinea în Muntenia pe elementul boieresc, cum ar fi putut el căuta razimul său peste munți în elementul poporului de jos? Și în Transilvania el trebuia să-și caute proptelele în clasa politică a țării, în nobilii ei, care, fiind însă tocmai de alt neam decât el, nu-i dădură niciodată o ascultare pornită din inimă. El fu deci nevoit și aici să lase în părăsire tocmai acel element în care singur ar fi putut găsi sprijinul potrivit pentru îndeplinirea uriașelor sale planuri…” (XIR, III, p. 302); [trei termeni sinonimici]

• „Cât despre Vasile Lupu, el însuși trăgându-și originea din părțile grecești, se aruncase îndată după urcarea lui în brațele compatrioților săi cu mult mai puțină rezervă decât domnul Munteniei, lepădând cu totul masca patriotică cu care se acoperise spre a ajunge la domnie. […] De aceea, adaugă mitropolitul Dosoftei că Lupu își ținea începutul său din Macedonia. Lupu deci ar putea fi de obârșie macedo-român, însă bineînțeles grecizat.” (XIR, IV, p. 18); [3 termeni sinonimici]

• „Asupra fântânei sale spune Elian că «ar merita cea mai deplină încredere, căci el ar fi cunoscut lucrurile din propria-i experiență și nu după nesigure povești, ca Herodot» […] Cu toate că izvorul lui Elian vorbește de sciți îndeobște, este învederat că cultura albinelor nu putea să existe la partea nomadă a acelui popor…” (XIR, I, p. 53);

• „Cea dintâi grijă a lor fu de a tăia izvorul, unde se adăpau clasele de jos…[…] Trebuia secată fântâna de unde se hrănea această inteligență; trebuia lovit învățământul ei.” (XIR, VI, p. 292); [sinonimie mai metaforică în comparație cu cea de sus]

• „Acest comerț va fi constat din exportul grânelor către orașele maritime… […] Importul trebuia să fi stătut din arme, stofe mai scumpe, apoi bronz și obiecte din bronz…” (XIR, I, p. 78);

• „Motivul ce împinse pe Traian la acest război n-a fost dorința lui de a face cuceriri nouă, cu toate că el, ca adevărat roman, deși originar din Spania, nu va fi disprețuit izbânzile militare.” (XIR, I, p. 102);

• „El [= Traian] a vrut însă să scape imperiul de înjositorul tribut pe care-l plătea dacilor, precum și să înlăture pericolul ce creștea pe fie ce zi contra siguranței romanilor, prin sporirea puterei și a sumeției dacilor. […] Traian avea deci drept țintă, în întâia lui expediție, numai înjosirea trufiei lui Decebal și rânduirea lui sub legea generală…” (XIR, I, p. 108);

• „Fără îndoială că și aceste numiri romane vor fi avut corelativele lor dace, după cum capitala purta dubla numire de Sarmizegethuza regia și de Ulpia Traiana Augusta; dar ele au fost întunecate, la scriitorii care s-au ocupat cu Dacia, de numele paralele romane.” (XIR, I, p. 140);

• „…trebuiau să garanteze cu averea lor încasarea dărilor de la poporul orașului, din cauza cărei îndatoriri erau puși sub un fel de epitropie în privirea daraverilor lor private ca să nu poată întreprinde afaceri și compromite poziția lor.” (XIR, I, p. 165);

• „De aceea și acei 164 <169> de ani de stăpânire romană fură îndestulători pentru a întuneca cu totul în gura poporației băștinașe idiomul indigen, astfel că astăzi să se regăsească numai slabe urme din el în graiul poporului român.” (XIR, I, p. 212);

• „Numai cât în rădăcina fiziologică a neamului românesc se află vechiul prototip dac, păstrat cu o curățenie tot atât de mare ca și limpezala minței romane… […] …puternicul strat al intelectualităței romane care, ca o apă adâncă, acoperi totul, fără a lăsa măcar să se mai prevadă prin străvezala ei elementele înecate.” (XIR, I, p. 212);

• „Anul întâi însă îl petrece în Moesia, priveghind sfârșirea construirei podului, care nu se putea efectua înainte de a se ocupa mai întâi, cu armata, râpa nordică a fluviului, căci, altfel, dacii s-ar fi opus la alipirea lui de malul țărei lor.” (XIR, I, p. 119);

• „…Baian trece Dunărea la Singidunum (astăzi Belgrad în Serbia), merge de-a lungul râpei drepte a fluviului până în fața Sciției, unde-l trece pe malul nordic, pentru a pedepsi pe pretinșii săi supuși.” (XIR, I, p. 251);

• „De aceea, cu cât se sileau mai mult papii și ungurii, instrumentele lor, a scoate din mintea românilor credința ortodoxă, cu atâta ea se înrădăcina mai puternic; și fiindcă românii aveau în biserica lor forma slavă a ortodoxismului, această formă se împlântă tot mai adânc în inima lor.” (XIR, II, p. 202); [ușor metaforică]

• „Să se observe că nu poate fi vorba aici de ridicarea unei oști în dobândă, precum vom vedea că se făcea cu gloatele, deoarece în asemenea caz o scutire ar fi fost identică cu o defavoare. Era liberarea de o îndatorire…” (XIR, II, p. 367);

• „Se vede că Neagoe Basarab, capul Băsărăbeștilor, fu pârât la Vlăduț, cu sau fără drept, că umblă după domnie, ceea ce împinse pe domn la gândul de a-l da morții. Neagoe prinde veste la timp, fuge peste Dunăre și, revenind cu ajutorul turcilor care urgiseau pe Vlăduț de când se închinase ungurilor, îl bate și-l ucide.” (XIR, II, p. 392);

• „Se vede că talentul său înnăscut, mai ales pentru limbi, îl pusese în putință a învăța atât la dascălul său din Iași, cât și la acei ce-i avu în Constantinopol numeroasele idiomuri pe care le poseda, anume: turceasca, araba, persana, elena, greceasca, latina, slavona și franceza.” (XIR, IV, p. 433).

Sinonimie lexico-frazeologică

• „Apoi, în Spania și Galia, ne-au rămas oare mai multe nume celtice ale poporației de baștină și nu poartă și ea mai toată un caracter roman, cu toate că nimănui nu i-a trecut prin minte să susțină în aceste țări o stăpânire totală a elementului indigen.” (XIR, I, p. 169-170);

• „…cereri ce supărară pe turci în contra lui și-l făcură să cadă din grația în care se afla… […] Ajungând asemenea demersuri ale lui Radu Mihnea la auzul Porții, se hotărăște deocamdată să-l dizgrațieze mutându-l în Moldova.” (XIR, III, p. 334); [cu aceeași bază]

• „Și cu toate aceste, dacă și-ar fi adus aminte numai că în mâinile postelnicului stătuse nu numai de a da domnia fiului său, dar chiar de o relua pentru sine… […] Ghica însă nu-și aminti aceste lucruri…” (XIR, IV, p. 181); [aceeași bază]

• „El [= Vasile Lupu] însă nu-și mai revăzu țara și trecu pragul vieții pe malurile Bosforului, după martie 1661, când găsim un raport spunând că ar fi bolnav de moarte. Matei Basarab, deși se stânge în scaunul său, lucru cam rar în acele timpuri de frământare și neastâmpăr, totuși și dânsul nu închide ochii înconjurat de liniștea ce ar trebui să preceadă pe acea a mormântului…” (XIR, IV, p. 48); [3 termeni sinonimici]

Sinonimie frazeologică

• „Prima întâlnire cu dacii fu acea a unei trupe de cavalerie de daci sau mai curând de sarmați, îmbrăcați în zale, pe care romanii îi bat și-i iau pe [sic!] fugă. […] Cavaleria mauretană sub Lucius Quietus atacă pe daci și-i pune pe fugă, scăpând ei în fundul pădurilor.” (XIR, I, p. 113-114);

• „Mircea luptă atât cu energie cât și cu dibăcie contra ambelor acestor pericole; dar mai la urmă tot fu nevoit să-și plece grumajii sub jugul otoman. Din momentul ce Ungaria văzu Muntenia îngenuncheată sub turci, ea trebui să se gândească…” (XIR, II, p. 92);

2. O figură de stil privilegiată: Metafora/analogia la A.D. Xenopol (sau între metafora plasticizantă și metafora revelatorie)

Importanța metaforei pentru discursul științific a fost subliniată uneori în literatura de specialitate. De pildă, Daniela Rovența-Frumușani consideră metafora „al treilea tip de iconicitate”, celelalte două tipuri de iconicitate fiind imaginea și diagrama. De altminteri, specialista respectivă stabilește și un paralelism între triada imagine / diagramă / metaforă și triada discursivă: text de vulgarizare / didactic / specializat: „textul de vulgarizare este preponderent figurabil: fotografii, desene, ceea ce asigură motivația în abordarea sa; textul didactic este preponderent diagramatic pentru a asigura înțelegerea și memorarea datelor inculcate; textul specializat este metaforic (cf. metafore grafice) și simbolic”.

Diferența dintre metafora științifică și metafora poetică este una esențială. Cea dintâi este o metaforă „magistrală”, având ca scop informarea (didactică), lămurirea, acțiunea de convingere, în vreme ce metafora poetică este idiomatică, având un caracter original, individual prin excelență și înscriindu-se în zona conotativă a discursului literar. Din contră, metafora științifică are un caracter general și convențional, subordonându-se dimensiunii denotative a limbajului. O caracterizare utilă a metaforei științifice întâlnim la Cristinel Munteanu care, preluând o distincție a lui Lucian Blaga, afirmă: „Ca și în limbajul propriu-zis, există și în știință atât «metafore ocazionale», cât și «metafore încetățenite», acestea din urmă având o circulație mai mare sau mai mică în universul de discurs specific. […] Ceva asemănător se petrece și cu metaforele din știință. Unele dintre ele au o apariție singulară (ca hapax), în textul unui cercetător, care încearcă să lumineze un aspect al realității investigate printr-o analogie. […] O metaforă sugestivă, revelatorie, utilă din punct de vedere epistemologic, este preluată și de alți oameni de știință, putând face carieră în domeniul respectiv. Fără îndoială, în funcție de [r]evoluțiile științifice, unele metafore ajung să fie părăsite, uitate etc. Însă, spre deosebire de poezie, unde metaforele revelatorii au, cel mai adesea, o unică ocurență, în știință tocmai metaforele socotite revelatorii se fixează în uz și capătă putere de circulație.”.

Mai precizăm, dintru început, că prin analogie înțelegem aici metafora în sens larg. Și comparația este tot o specie a metaforei, și nu invers, cum s-a încetățenit prin intermediul manualelor școlare, unde se afirmă (pe urmele lui Quintilian) că metafora este o comparație prescurtată.

De departe, cea mai frapantă trăsătură a stilului științific xenopolian o reprezintă utilizarea frecventă a metaforelor și a comparațiilor menite să lumineze anumite aspecte istorice. Pe parcursul unei cercetări extinse, am identificat, în cele șase volume ale Istoriei românilor din Dacia Traiană, aproximativ 300 de analogii (comparații și metafore).

Istoria românilor (ca și istoria in genere, ca proces) se află – în viziunea lui A.D. Xenopol – sub semnul fatalității. Indiferent de cât de puternică ar fi voința oamenilor, ei trebuie să se plece sub tăria „legilor”/seriilor istorice ori a principiului cauzalității. Nu întâmplător, istoria unui neam este comparată/asemănată cu creșterea unui arbore (și de aici unele asemănări ale concepției sale cu evoluționismul darwinian). Copacul se dezvoltă în virtutea unor forțe interne de creștere, este programat (genetic) să crească într-un anume fel, doar că acest program nu poate fi cunoscut cu precizie dinainte. De aceea, în vastul tablou al istoriei, conturat de A.D. Xenopol, firea oamenilor și acțiunile lor par a nu fi putut depăși o anumită condiție „naturală”, o anumită structură „animalieră”. De aici și natura (organică și anorganică), de o bogată diversitate, asociată metaforic psihologiei și câmpului de acțiune al omului și populând universul de discurs al istoriei la Xenopol. Desigur, istoria ca proces nu este același lucru cu natura (sau cu procesul natural), iar marele cărturar era perfect conștient de acest adevăr.

În acest sens, ni se pare nimerit să consemnăm următoarea observație a lui Eugeniu Coșeriu, care comenta aceeași influență a științelor naturii (conform ideologiei pozitiviste), de data aceasta asupra lingvisticii. Mutatis mutandis, constatarea este valabilă și în cazul istoriei: „Fără îndoială, limbile nu mai sunt considerate ca organisme naturale, dar de multe ori sistemele lingvistice se «reifică», fiind tratate nu ca tradiții ale unei activități libere a omului, ci ca ʽlucruriʼ, ca obiecte naturale.”.

Am preferat să redăm, aproape exhaustiv, inventarul de analogii (metafore în sens larg, cuprinzând și comparațiile), tocmai pentru a dovedi că trăsătura cea mai frapantă a stilului științific al marelui istoric constă în utilizarea frecventă a acestui trop, în diversele ei variante/forme. Probabil că la fel ar fi procedat și Vianu care, după o înșiruire (de câteva pagini!) de exemple privind un singur aspect stilistic, spune undeva: „Rog pe cititori să ierte lunga serie a acestor citate. Numai mulțimea exemplelor putea însă dovedi că nu ne găsim în fața unui procedeu întâmplător și izolat…”.

Analogiile plastice ne întâmpină încă din primele producții științifice ale lui Xenopol: „Lucrarea înceată în interiorul poporului, concentrarea elementului bun, luminarea părței pasive a națiunii noastre, înțelegerea asupra mijloacelor de propășire, asupra mijloacelor de îndepărtare a dezbinărilor ce ne sfâșie, a relelor materiale și morale ce se lățesc molipsitoare înlăuntrul nostru, iată lucrarea ce este menită a așeza temeliele pe care timpul nostru va rădica odată viitoarea Românie [subl. aut.]; lucrare înceată, dară nesfărâmată ca acea a polipilor ce rădică insule din sânul oceanului pe care viața își așterne covorul său, iar nu ca acea a furtunilor mării ce nalță într-o clipă cumpliții munți de spumă ca iarăși să-i cufunde în latul ocean.”.

Chiar și la începutul scrierii cu caracter memorialistic, Istoria ideilor mele, Xenopol folosește metafore, văzându-și existența asemenea unui arbore: „Deși idealismul nu e product al individualității, și aceasta nu poate fi pe deplin cunoscută fără cercetarea fiziologică și psihologică a ființei ce-i dă naștere, voi căuta să desfac, pe cât se poate, înflorirea minții de trunchiul de care se ține și să povestesc mai mult înșirarea logică a gândirilor mele, decât să analizez substratul lor pasional. […] Mai pe urmă, cum am simțit eu, florile sau spinii existenței, mă privesc pe mine, și ele pot să intereseze, numai într-un grad mai restrâns lumea ce voi lăsa-o după mine.”.

Chiar și abstracțiunile primesc un „trup” metaforic, o concretețe vegetală: „…teoria istoriei pe care am închegat-o mai târziu își avea rădăcinele în instinctul sănătos care mă călăuzia în expunerea faptelor trecutului românesc și teoria istoriei aștepta să iasă la lumină, cum așteaptă floarea să iasă din plantă la vremea ei și îmbobocirea acestui gând se arătase la mine de timpuriu, de la prima apropiere a cugetului meu de concepțiile istoriei.”.

Am organizat materialul analogiilor extrase din opera lui Xenopol, pornind de la configurarea raportului dintre formă (morphé) și materie/substanță (hýle), după care Aristotel (în Physica, II, 2) clasificase obiectele în matematice, naturale și culturale, criteriul folosit apoi de Coșeriu în clasificarea științelor (vezi supra, cap. I, 1.1.2.).

I. Obiecte formale/matematice

În următorul exemplu avem ceea ce în știință poartă numele de „modelare”. Vorbind, în introducerea impresionantei sale istorii, despre așezarea geografică a poporului român, A.D. Xenopol precizează că: „În mijlocul acestui triunghi de ape [= Dunărea, Nistru și Tisa], se ridică un alt triunghi de munți, alcătuit din puternicele lanțuri ale Carpaților răsăriteni.” (XIR, I, p. 42). Textul este însoțit și de imagine: cele două triunghiuri, cu laturi aproape paralele, sunt desenate pe(ste) harta geografică a României Mari.

La începuturile activității sale științifico-didactice, Xenopol remarcase doar triunghiul apelor: „Țările locuite de Români de a stânga Dunărei se marginesc la mează-zi cu fluviul Dunărea care dă în marea Neagră, la apus cu râul Tisa, la răsărit cu fluviul Nistru încât înfățișează un triunghiu alcătuit din aceste trei râuri. La mijlocul acestui triunghiu se întind munții Carpați [numele proprii, în subl. lui A.D.X.] care despărțesc Transilvania de România Liberă.”.

Asupra „triunghiului” Xenopol revine și în ultimul volum al istoriei sale: „Stăpânirea dacilor în timpul celei mai mari întinderi a statului lor cuprindea tot acel imens triunghi de pământ, mărginit de cele trei laturi curgătoare ale râului Tisa și ale fluviilor Dunărea și Nistrul.” (XIR, VI, p. 4).

O altă figură geometrică întrebuințată de istoric în discursul său, tot cu scopul realizării unei analogii, este cercul: „Înțelegem ca rușii, înădușind revoluția ce amenința să izbucnească în țările române, să se fi folosit de atare împrejurare spre a ocupa totodată aceste țări și a strânge în un cerc de fier amenințătoarea pentru ei revoluție maghiară.” (XIR, VI, p. 381).

II. Obiecte naturale

Acestea se pot împărți în obiecte anorganice (elementele: pământ, apă, aer, foc, laolaltă cu cele ce țin de ele) și obiecte organice (plante, animale și păsări, insecte etc.).

1. Obiecte anorganice (elementele)

a) Pământ

Analogiile la care apelează Xenopol sunt din sfera geografiei, a geologiei sau chiar a mineralogiei.

i) De pildă, referindu-se la devenirea comunității românești, de esență daco-romană, istoricul român o compară pe aceasta cu o insulă (ceea ce atrage în imagine, desigur, și elementul apă): „De aceea vom vedea ieșind din noianul năvălirei, în care totul părea că se va cufunda împreună cu marele întreg de care Dacia se ținuse, o naționalitate daco-latină care, ca o insulă împinsă de puterile telurice la suprafața apei, arată întâi pe dânsa un colț al uscatului, apoi un altul, până ce, în sfârșit, acoperită de verdeață și devenită locaș de viață pământească, ea tinse tot mai cu putere să ocupe în lume locul ce i se cuvenia.” (XIR, I, p. 213).

La fel, discutând despre fenomenul rotacismului în limba română și locurile în care acesta s-a conservat, Xenopol precizează: „Două sunt deci insulele românești ce au păstrat astăzi fenomenul arătat [= al rotacismului], care în timpuri vechi va fi fost mult mai obștește răspândit: una înconjurată de slavi și italieni, românii istrieni; alta, deși aflătoare în plină apă românească, totuși izolată de atingerea mai vie cu restul neamului, prin așezarea ei în munți înalți…” (XIR, III, p. 499-500) .

Similar, un rest al latinilor estici îi apare savantului tot ca o insulă: „…întreaga lățime a văei Dunărei, din Carpați până în Balcani, se interpuse între cele două trunchiuri ale latinilor răsăriteni, mai pierzându-se o insulă din ei și pe coastele Mărei Adriatice.” (XIR, I, p. 294).

ii) Dintre formele de relief, Xenopol o preferă pe cea mai impunătoare, adică muntele, însă nu pentru a sublinia măreția vreunui personaj istoric, ci pentru a releva (o)presiunea exercitată de diverse forțe ostile românilor: „Astfel se ducea bucată cu bucată neatârnarea Țării Moldovenești și se tot întărea pe corpul ei obosit muntele ce părea nerăsturnabil al stăpânirii otomane.” (XIR, III, p. 75).

Și tot muntele îi servește drept termen comparant istoricului în cel puțin patru situații (cvasi-identice) în care termenul comparat îl constituie limba slavonă (ori cultura în această limbă) ce asfixiază spiritul românesc: „Limba latină fu o școală pentru limbile poporane. La noi, slavismul tâmpit, orb și lipsit de orice idee, apăsa ca un munte asupra cugetului poporului român, fără sa-i aducă niciun folos…” (XIR, I, p. 302); „Limba slavă și formele culturale legate de ea apăsau ca un munte asupra minții poporului român…” (XIR, II, p. 204); „…ca un munte zăcu această limbă străină [= slavona] pe întreaga comoară intelectuală a poporului român timp de aproape opt veacuri, înăbușind orice manifestare mai înaltă a cugetării…” (XIR, III, p. 491); „Ca un munte apăsa cultura bulgaro-slavă asupra minței românilor, înădușindu-i numai gândirea, fără a zămisli în ea nicio idee roditoare, nici un gând producător.” (XIR, VI, p. 26). Aceeași presiune uriașă o poate exercita și trecutul: „Și cu toate acestea ca un munte apăsau asupra poporului român formațiunile trecutului.” (XIR, VI, p. 36).

iii) Pericolele iminente și sentimentele negative (surprinse în manifestarea ori latența lor) sunt văzute precum un vulcan sau asemenea lavei acestuia: „Din contră, Muntenia era amenințată la început de unguri care trudeau să zdrobească chiar forma de viață[] ce se înjghebase pe pământul ei; apoi, abia se mântuise de această amenințare, și turcii, spaima Europei, înaintau, ca lava revărsată de un vulcan, ca să distrugă și să înghită tot ce le sta înainte și primul stat ce se oferea privirilor lor, când căutau spre Europa.” (XIR, II, p. 130-131); „Polonii se jăluiesc sultanului care, neuitând încă uciderea lui Gritti […] sporea necontenit în ură și dușmănie contra lui Petru [Rareș], când o ultimă împrejurare trebui să împingă vulcanul la izbucnire și să arunce lava lui atotpustiitoare asupra Moldovei și prea îndrăznețului ei domn.” (XIR, II, p. 448); „Țăranii, odată porniți, se revarsă ca o lavă asupra nobilimii transilvane…” (XIR, V, p. 701); „Toate acestea însă erau numai niște manopere menite a adormi pe eroul român [= Mihai Viteazul], care și așa nu veghea cu destulă trezire asupra poziției periculoase în care se afla; sub picioarele lui se adunaseră tot mai arzânde și mai încordate lavele unui vulcan ce amenințau să-l înghită în cumplita lor erupțiune.” (XIR, III, p. 255).

iv) Acțiunile popoarelor migratoare îmbracă uneori formele unor adevărate mișcări tectonice: „Mongolii, deși n-au propriu vorbind o istorie, au determinat prin năvălirile lor o bună parte din istoria popoarelor civilizate, asemenea cataclismelor pământului, care și ele au avut, prin provocarea strămutărei neamurilor, urmări istorice din cele mai însemnate.” (XIR, I, p. 365).

v) Și deșertul cuprins de furtună l-a inspirat pe Xenopol: „Postelnicul Cantacuzino este într-adevăr un caracter excepțional în acel pustiu viforos al trecutului nostru și el merită pe deplin aureola de care l-au înconjurat timpurile acele…” (XIR, IV, p. 180).

vi) Ființa poporului român, în evoluția sa, este, după caz, de granit sau de lut, amestecând însă anorganicul cu organicul. Ca orice făptură vie, prezintă o structură anatomică (având inimă și măruntaie) și este, fără îndoială, însuflețită: „Astfel se înjghebă în Dacia o nouă făptură, de fire romană prin minte și dacă prin nemaipomenita ei energie, care păstră trăsăturile ei caracteristice, cu toată năpustirea unor roiuri nesfârșite de neamuri străine care […] se rostogoliră în imensul răstimp de 1000 de ani peste natura sa de granit, fără a putea să o distrugă, fără a-i ataca inima și măruntaiele, și cel mult, numai încrustând pașii lor pe puternica-i scoarță.” (XIR, I, p. 212); „Din lut, poporul român devenise iar om, atins de degetul dătător de viață al acestui erou [= Mihai Viteazul]” (XIR, III, p. 287).

După cum se vădește din exemplul precedent (dar și din cel care urmează), Mihai Viteazul capătă în imaginația lui Xenopol valențele și dimensiunea unui demiurg, aluzia biblică fiind evidentă: „Mihai nu avea conștiința că, cucerind aceste țări, el unește într-un singur corp poporul românesc și numai noi astăzi, văzând realizat pentru o clipă de Mihai acest vis al timpului nostru, punem în acel lut plăsmuit de Mihai gândirea ce-l însuflețește…” (XIR, III, p. 287-288).

vii) Geologia ori mineralogia oferă, la rându-le, termeni de comparație (pietre, nestemate, „grăunți de aur”) pentru evenimentele și procesele istorice: „Pentru a explica această stăruință a denumirilor, nu trebuie admis oare un element statornic al poporației, care rămânea ca pietrile în fundul unui râu cu valurile necontenit schimbătoare?” (XIR, I, p. 211); „De-acolo înainte ea [= Muntenia] trebui să dea tot îndărăt, pierzând una câte una nestematele [= teritoriile și independența] ce împodobeau coroana ei. Cel mai frumos, neatârnarea, dobândită după atâta încordare de putere de la fosta suzerană, Ungaria, trebuia să se întunece, să se acopere cu o ceață, chiar pe timpul lui Mircea, pierzând el către turci ceea ce smulsese de la unguri.” (XIR, II, p. 91).

Undeva (într-o notă de subsol), Xenopol îndeamnă la prudență cu privire la consultarea unei opere scrise de Hasdeu: „Și cu toate acestea, lucrarea lui Hasdeu are o valoare netăgăduită: pune în lumină o sumă de puncte nouă, aduce multe izvoare necunoscute la lumină care trebue însă culese precum grăunții de aur ce trebue să-i speli îndelung din năsipul râurilor.” (XIR, III, p. 94).

b) Apă

Ca și pământul, apa, datorită instabilității și forței ei, precum și datorită multiplelor ipostaze sub care se înfățișează, reprezintă o inspirată alegere pentru diversele convulsii ale istoriei.

i) Năvălirile popoarelor migratoare dau impresia de revărsare, potopire / inundare, izvorâre necontenită: „…[h]oardele barbare ce se revărsau de peste Istru, ca un potop, peste frumoasele țări de la sudul Hemului.” (XIR, I, p. 103); „Când vedem că retragerea poporației române la munte este un fapt ce se întâlnește în toate locurile unde Imperiul Roman a fost bântuit de valurile cele vijelioase ale năvălirei, nu suntem oare siliți a admite, că tot astfel a trebuit să se petreacă lucrurile și în Dacia, unde acele valuri loviră cu o putere deosebită, ca una ce era, țara cea mai expusă, prin așezarea ei, ciocnirilor barbare.” (XIR, I, p. 234); „…peste 30 de generații de oameni nu mai putură hălădui în liniște de răul barbarilor, care păreau că curg din un izvor ce nu vroia să mai sece.” (XIR, I, p. 235); „Efectul deci, pe care năvălirea avară îl avu asupra poporației daco-romane, fu acela de a o opri să se coboare din înfundăturile munților iarăși către șesul roditor, unde barbarii izvorau fără încetare, ca din o neistovită fântână.” (XIR, I, p. 247); „…că ei [= «sclavinii»] fură aruncați în acești munți prin laturea lor exterioară sub presiunea barbarilor năvălitori și, fiind foarte numeroși, inundară mai întâi Transilvania… […] din Muntenia, unde erau necontenit împrospătați prin scurgerea poporului lor de la nord către sud…” (XIR, I, p. 251).

Uneori este identificată sursa acțiunilor inamice: „El [= Mihai Viteazul] vroia să cucerească chiar și Polonia pentru a stârpi izvorul de unde se alimenta necontenita reîmprospătare a dușmăniilor pornite asupra lui.” (XIR, VI, p. 513).

Pentru a sublinia stabilitatea poporului român în fața elementului migrator, Xenopol opune apele stătătoare celor curgătoare: „Ei [= românii] sunt însă mai vechi decât slavii. Sunt matca mărei în care aceștia revărsară îmbelșugatele lor valuri; dar precum râurile nu pot preface oceanul, astfel nici slavonii nu putură schimba firea română.” (XIR, I, p. 258).

Într-un alt caz, o populație este „înghițită” de alta, după următorul scenariu: „Înconjurimile orașului [Constantinopol] însă căzură de timpuriu sub stăpânirea otomanilor, care, ca niște valuri necontenit crescătoare, răstrângeau mereu insula statului grecesc, pe care, la urma urmelor, tot trebuiau să o înghită.” (XIR, II, p. 78).

Există și o analogie dezvoltată, având scopul de a explica modul în care barbarii ocupau teritoriile: „Precum când turnăm apă pe o suprafață plană și lipsită de ridicături, lichidul se întinde în toate îndreptările și o acopere, astfel și toiurile de popoare nomade, când le vedem arătate ca ocupând o parte din un șes sau podiș, putem spune cu siguranță că întreaga regiune a acelui șes sau podiș este țara lor, în sensul adică că este cutreerată de ele.” (XIR, I, p. 47).

Ulterior, pentru a caracteriza expansiuni asemănătoare, Xenopol dovedește o predilecție pentru termenul puhoi: „El luptă cât putu, sub proteguirea împăraților, care credeau la început că vor izbuti a stăvili puhoiul cel pornit al lumei barbarilor.” (XIR, VI, p. 6); „Veniți ca un puhoi furios ale cărui ape au crescut peste noapte, ei [= otomanii] scad cu încetul, lăsând în urma lor băltoace și mlaștini, care pun spre a se usca un timp îndelungat, din care, cea de pe urmă, acea din Constantinopol, cine știe cât timp va mai necurăți aerul civilizației.” (XIR, IV, p. 279); „…puterea moscovită, ce părea un puhoi menit a înghiți împărăția otomană, este oprită în cursul ei vijelios, spulberată și aruncată în vânturi.” (XIR, VI, p. 448).

ii) Munții constituie un obstacol în calea migratorilor, obligând „curgerea” lor să se desfacă în brațe sau gârle sau pâraie: „[Mulțimea hunilor] lovindu-se de stavila nestrăbătută, pe care munții Carpaților Moldovenești o opunea înaintărei lor directe, să se desfacă în două brațe care să înconjure acești munți pe la nord și pe la sud, precum un șivoi de apă ce se lovește de o piedică, se împarte în două gârle.” (XIR, I, p. 233).

În schimb, în cazul românilor ce coboară din munți, fenomenul se petrece în sens invers: „Întâmplătoare nu este asemănarea [celor două state, Muntenia și Moldova], ci dezbinarea lor. De aceea și trebuiau ele să sfârșească, prin unire, menirea lor din vechi, încă de atunci de când porniseră ambele șiroaie din creștetul Carpaților, pentru a da în valea roditoare naștere unui râu mare, plin și unic.” (XIR, II, p. 50); „…menirea lor din vechi, încă de atunci de când ambele pâraie porniră din creștetul Carpaților spre a da în valea lor naștere unui râu sigur, mare și plin.” (XIR, VI, p. 12); „…de atunci de când pornise ambele pâraie din creștetul Carpaților, pentru a da în valea roditoare naștere unui râu mare, plin și unic.” (XIR, VI, p. 516); „Pornite ca niște râuri dătătoare de viață pentru câmpiile ce veniră să rodească, ambele ramuri ale poporului român trebuiau să deie naștere, în ambele țări născute din a lor răspândire, unei istorii în mare parte asemănătoare…” (XIR, VI, p. 516).

iii) Domnia lui Ștefan cel Mare îl face pe Xenopol să reflecteze astfel: „E mai ușor a ajunge la glorie și la mărire în sânul unui popor mare, decât a răsări ca atare în mijlocul unui popor mic. Când valurile sunt înalte, ele aruncă sus pe cel purtat de ele.” (XIR, II, p. 346).

Dar Ștefan-vodă avusese forța de a declanșa el însuși un val înalt: „După moartea lui Ștefan, țările române intrând iarăși în viața lor normală, zdruncinată în timp de 50 de ani de valul cel înalt ridicat de mâna lui Ștefan cel Mare, jocul partidelor Munteniei începe a se resimți în viața acelei țări.” (XIR, II, p. 409).

iv) Istoria însăși este asemenea unei ape curgătoare (curriculum historiae) cu un parcurs vijelios, cu rare momente de curgere liniștită: „În 1400 istoria Moldovei intră, cu Alexandru cel Bun, într-un vad liniștit, după furtunoasele timpuri petrecute sub predecesorii săi.” (XIR, II, p. 131); „În tot timpul acestor domnii [din Muntenia] tulburate și nestatornice se întinde ca o apă mare și frumoasă, în Moldova, domnia neîntreruptă și glorioasă a lui Ștefan cel Mare.” (XIR, II, p. 356).

Schimbarea domnilor în Muntenia se face alternativ, cu oameni din grupări politice diferite și abia influența turcească „izbutește la sfârșit a strămuta cu totul acea alternare, a nimici acel flux și reflux care aducea pe rând în tronul Munteniei domni din aceste două partide.” (XIR, II, p. 410).

Istoria se prezintă nu doar ca o apă curgătoare, cu desfășurare pe orizontală, ci, simultan, și ca o apă foarte adâncă, dinamică pe verticală: „Relațiile între proprietari și țărani împinseră la suprafața apelor trecutului cele două concepțiuni potrivnice…” (XIR, III, p. 447); „Acest moment important [al apariției grecilor în țările române, în sec. XVI-XVII], când se adăogi noul curent în viața poporului român, trebuia însemnat și cercetate vinele ascunse, care, izvorâte din adâncul timpului, ieșiseră acuma la lumină în turburea apă a istoriei sale.” (XIR, III, p. 347).

v) Cuvântul izvor, în accepția de ʽsursă, document, atestareʼ nu mai este demult simțit ca o metaforă în limbajul istoriei. Cu toate acestea, Xenopol reușește să revitalizeze imaginea pierdută: „Izvoarele pentru cunoștința trecutului său curg adeseori numai în picături; multe părți ale istoriei sale sunt încă niște ghicitori ce așteaptă o dezlegare.” (XIR, I, p. 35).

Alteori, pentru a descoperi izvoarele adevărului istoric, trebuie înlăturat „nămolul” opiniilor contradictorii: „Era vorba de a găsi adevărul în nămolul de păreri contrazicătoare pe care izvoarele acestei perioade le conțin asupra personajelor și a faptelor lor.” (XIR, VI, p. I [Precuvântare]).

vi) O idee mare, odată conștientizată, imprimă forță devenirii istorice asemenea unui izvor/ pârâu de munte: „Conștiința națională se redeșteptă chiar sub domnia grecilor din Fanar și împrejurările politice ce interveniră la momentul favorabil schimbă slabul pârâu în un șivoi de munte iute și pornit.” (XIR, V, p. 437); „…ideea [unirii] rămase, și fiind reînnoită mai târziu în vremuri mai liniștite, adause către izvorul ce începuse a picura în țările române unda mai bogată ce vuia cu putere dincolo peste munți.” (XIR, V, p. 763).

vii) Posteritatea lui Ștefan cel Mare nu se ridică la înălțimea ilustrului domnitor, ceea ce conduce la următoarea cugetare metaforică: „Iată unde ajunseră urmașii lui Ștefan cel Mare! Dar fluviile cele mai frumoase, aproape de vărsătura lor, nu se pierd ele adeseori în nămolite bălți?” (XIR, III, p. 54).

Mocirla și noroiul sugerează și lipsa de perspectivă: „În asemenea mocirlă însă se cufundase societatea boierească, și această corupție îngrozitoare era efectul înrâuririi ce se lățea din Constantinopol asupra țărilor române, asemene ciumei ce ne-o trimitea din când în când înfloritele maluri ale Bosforului.” (XIR, IV, p. 351).

Însă istoricul știe să găsească, în noianul de fapte ale trecutului, și „izvorul tămăduitor”, adică speranța: „Pacea de la Karlowitz [1699] aduse rezultatul cel prea fericit pentru noi, de a nu fi fost smulși atunci de sub suzeranitatea turcească, ci lăsați acolo, nu e vorba, îngropați într-o mocirlă, dar de noroiul căreia era să ne spele limpedele izvor al regenerării noastre morale și intelectuale, care ne cuprinse în veacul în care trăim.” (XIR, IV, p. 309).

viii) Înrâurirea limbii și culturii latine asupra autohtonilor geto-daci și a coloniștilor îi apare lui Xenopol ca o inundare calmă, dar masivă și omogenizantă: „…întinzând pe toate aceste elemente deosebite, indigene și imigrate, puternicul strat al intectualităței romane care, ca o apă adâncă, acoperi totul, fără a lăsa măcar să se mai prevadă prin străvezeala ei elementele înecate.” (XIR, I, p. 212).

ix) În mod paradoxal, până și pământurile (tocmai pentru că sunt văzute în ipostaza lor de avuție / bogăție) sunt imaginate ca o apă în care se poate înota sau care poate seca: „Pe când la acești domni mai vechi, care înotau încă în plina apă a pământurilor domnești, cumpărăturile făcute își au explicația lor în motive speciale, acele săvârșite de domnii următori lui Mihai Viteazul își găsesc temeiul lor în lipsa de asemenea pământuri, pe care dăruirile anterioare le secătuiseră.” (XIR, III, p. 416).

x) Statele străine se comportă uneori asemenea unor principii antagonice; de pildă, apa și focul: „Totuși Cantemir nu vroia să se pună rău de tot nici cu nemții; el cerca tocmai să împace apa și cu focul, pentru a nu fi ars de unul sau înecat de cealaltă.” (XIR, IV, p. 262).

xi) Este utilizată și imaginea apei ce se pierde în nisip: „Răscoala ungurului [= principele Racoți] se stinse ca râurile ce se pierd în năsip.”; „Astfel istoriografia moldovenească, care ridicase atât de sus simțimântul național sub condeiul lui Ioan Neculce, ajunge a dispărea la sfârșit, ca acele râuri din pustiurile Africei ce se înghit de căldura năsipului.” (XIR, V, p. 752).

xii) Tot din sfera elementului apă face parte și zăpada. În două locuri găsim aceeași analogie pentru a descrie fie progresul rapid, fie expansiunea teritorială: „Orice creație cât de mică a lor [= a pașoptiștilor] devenea sâmburele unui progres mai mare, asemenea bulgărului de zăpadă ce pornește, o minge de pe creștetul muntelui, și ajunge în vale un potop răsturnător.” (XIR, VI, p. 276); „Suntem așezați în sfera firească de întindere a popoarelor slavone, suntem expuși la pericolul de a fi luați înainte de uriașa minge de omăt ce se rostogolește de la Marea Înghețată, mergând cu o repegiune tot mai amețitoare spre țărmurile Mărei Mediterane.” (XIR, VI, p. 478).

xiii) Banii („lichizi”, desigur) ce „curg” din abundență spre Înalta Poartă fac impresia unui torent: „Întorcându-se însă în Constantinopole, Alexandru Ipsilanti știu prin un «torent de bani» să facă pe turci a uita de hainia lui cea atât de proaspătă, să dobândească a doua oară domnia Munteniei…” (XIR, V, p. 339).

c) Aer

Am încadrat aici fenomene (meteorologice), mai mult sau mai puțin extreme, ce iau naștere ori se desfășoară în văzduh sau în aer (furtuna, uraganul, chiar și ceața), precum și fenomene de altă natură, dar care se propagă tot prin / sunt generate de mediul „aerian” (vuietul, ecoul).

i) Expedițiile jefuitoare ale barbarilor sunt comparate cu un orcan (< germ. Orkan ‘uragan’): „Nu veniseră deci unguri[i] ca goții, hunii sau avarii, ca un orcan îngrozitor de popoare prădalnice, care prefăceau în pulbere și cenușă tot ce le ieșia înainte, ci ca niște dușmani…” (XIR, I, p. 324).

La fel este văzută și mișcarea eliberatoare a românilor de sub jugul otoman în timpul domniei lui Mihai Viteazul: „Răscoala românilor se făcuse de la început cu o mare strășnicie; ca o furtună atotdistrugătoare se răspândise ea pe malurile Dunării. Orcanul, după ce curățise țările române de jivinile turcești, mergea să le zdrobească în înseși culcușurile și cuiburile lor.” (XIR, III, p. 141).

După ce domnia lui Ștefan cel Mare apune, Moldova devine treptat un paradis devastat de uraganul ocupației turcești: „[Moldova] nu mai era o țară vie și înfloritoare ca în vremile dinainte; peste frumoasa ei grădină trecuse un orcan pustiitor.” (XIR, III, p. 96).

Și discursul unei personalități poate genera aceeași impresie: „Asemenea vorbe rostite dintr-un loc și de o gură autorizată, un om învățat, de care totdeauna românii au avut respect, trebuiră să facă în atmosfera atât de coruptă a timpului efectul unui orcan curățitor.” (XIR, VI, p. 270).

ii) Alteori se folosește termenul furtună: „Acele popoare sălbatice lucrau fără un plan conceput de mai înainte; ele năvăleau cu o furie turbată, dar fără scop; veneau și dispăreau ca o furtună.” (XIR, VI, p. 479).

În alt caz, furtuna singură îi pare insuficientă lui Xenopol pentru a reda grozăvia venirii tătarilor în Europa, de aceea el apelează, în același context, și la „o boală molipsitoare” ori la „un nor cumplit de lăcuste” (o certă aluzie și la „plăgile” suferite de egipteni în vremea lui Moise): „Vestea despre venirea lor [= a tătarilor] asupra Europei se lăți în ea cu mult timp înainte, precum se vestește furtuna prin tunetul cel surd și prin fulgerii scăpărători ce luminează orizontul. Când ei sosiră, sălbatici și neîndurați, lumea plecă capul, căci îi aștepta ca pe o boală molipsitoare sau ca pe un nor cumplit de lăcuste, care însă nu înghiția numai semănăturile, ci și pe semănători.” (XIR, I, p. 365).

iii) Furtuna se iscă nu doar între români și străinii invadatori, ci chiar și în sânul aceluiași popor: „În veșnicele împerecheri între domni și partidele boierești nu era cu putință ca aceste din urmă să se păstreze curate și neamestecate, în forma lor primitivă de partizane ale Drăculeștilor și ale Dăneștilor; căci precum furtuna mestecă apele mărilor, așa și furtunoasele sfâșieri dintre boieri amestecau elementele lor.” (XIR, III, p. 14); „…dar precum e destul să treacă peste o grădină o singură zi de cumplită furtună spre a se preface într-un pustiu, astfel fu de ajuns ca Duca numai să se urce pe tronul Moldovei, spre a face să dispară toată a ei înflorire și țara să se afunde într-o adâncă mizerie.” (XIR, IV, p. 241).

iv) Într-o anumită circumstanță, este suficient termenul generic vânt: „Trebui vântul cel puternic al revoluției franceze, care amenința de a răsturna toate monarhiile din Europa, pentru a împinge la liman vasul cel greoi al păcei de la Sistov.” (XIR, V, p. 303).

v) Fenomen vaporos (mixtură de aer și apă), ceața îi servește și ea marelui istoric drept termen de comparație: „Cel mai frumos, neatârnarea, dobândită după atâta încordare de putere de la fosta suzerană, Ungaria, trebuia să se întunece, să se acopere cu o ceață, chiar pe timpul lui Mircea, pierzând el către turci ceea ce smulsese de la unguri.” (XIR, II, p. 91).

vi) Ecoul și vuietul sugerează transmiterea veștilor și propagarea zăngănitului de arme: „Vestea acestei izbânzi [= luarea Ardealului] merse în curând în cele patru părți ale Europei și renumele lui [Mihai Viteazul] ajungea în depărtare mult mai mare de cum era în apropiere, asemenea ecourilor clocotitoare ce răspund din adâncul pădurilor.” (XIR, III, p. 214); „După ce această de pe urmă lance [i.e. Mihai Viteazul] va fi frântă pe mormântul libertății țărilor române, vuetul armelor va amuți pentru lungi secoli, sau dacă va mai răsuna va fi nu spre a păstra, ci numai spre a distruge și ceea ce mai rămăsese.” (XIR, II, p. 466).

d) Foc

Se cuprind aici toate elementele purtătoare sau generatoare de foc: lumina (în opoziție cu întunericul), diversele corpuri cerești, precum și obiectele producătoare de foc/lumină create de om (farul, candela), materiale combustibile etc.

i) Simbolul cunoașterii omenești l-a reprezentat întotdeauna lumina (produsă și ea, aici, tot de om): „O cercetare a acestei înrâuriri [= a naturii asupra poporului român] va lumina ca un far întregul întuneric al veacurilor trecute.” (XIR, I, p. 39).

Viața plină de lipsuri materiale și spirituale aduce cu o candelă „muribundă” rămasă fără combustibil: „…cei mici [cnezii] însă, care rămaseră în mijlocul iobagilor pe care îi ocârmuiseră, împărtășiră vitriga lor soartă, stingându-se prin sărăcirea și decăderea materială, morală și intelectuală a poporului, cum se stinge o candelă săcătuită de untdelemn.” (XIR, I, p. 337).

Alteori, este găsit combustibilul necesar întreținerii unei mari idei: „Și cu toate aceste poporul român nu murise. Sub apăsarea tot mai cruntă se aduna și se concentra tot mai mult materii zbucnitoare și care, aprinse la ciocnirea revoluției grecești, dădură foc unei lungi dâre de lumină, ce străluci în adâncul întunecimei ca un fulger ce spintecă negrul orizon.” (XIR, V, p. 437); „Și într-adevăr că stofa care să se aprindă era adunată și grămădită de veacuri în sufletul poporului român.” (XIR, V, p. 697).

ii) Fulgerul, trăsnetul, fascicolele luminoase sunt și ele avute în vedere în contextele următoare: „Această măsură la care boierii nu se așteptase și care le veni ca un trăsnet pe cap…” (XIR, VI, p. 187); „Se făcu atunci [pe vremea lui Vasile Lupu] o răsuflare în nourii groși ce le întunecau mintea și, în știrbătura găurită în cultura slavonă, apăru pentru un timp la lumină forma cea mai firească de gândire a poporului, pentru a căreia rostire trebuia cea mai puțină pregătire, gândirea românească.” (XIR, IV, p. 58); „Acum însă el [= războiul dintre ruși și turci] aruncă deodată sinistra lui lumină asupra orizontului întunecat, ca o scăpărare ce străbate nourii groși și plini de furtună.” (XIR, V, p. 157); „Vom vedea însă cum trebuia ca și aceste fericite începuturi [ale teatrului românesc] să se cufunde iarăși în întuneric și să dispară, deși ele lăsară, pe firmamentul ce-l luminase, urmele focului lor, vecinic nestins.” (XIR, VI, p. 254-255).

iii) La un moment dat, plângându-se de absența izvoarelor, Xenopol vorbește despre abilitatea istoricului de a reconstrui trecutul în felul următor: „Acuma, cu prilejul descălecării, mai ales a Munteniei, întunericul se lasă din nou pe evenimente și nu este străbătut decât de licăriri ce trebuie prinse din toate părțile pentru a înmănunchia din ele câteva raze de lumină.” (XIR, II, p. 14).

iv) Personalitățile istorice (în special domnitorii) sunt, după caz, stele, luceferi, meteori sau, pur și simplu, flăcări: „Bartolomeo Brutti […], de îndată ce vede că steaua lui [Iancu Sasul] începuse a se clătina pe cer, și trece în partea noului luceafăr [i.e. Petre Șchiopul] ce acum răsărea pe orizontul Moldovei.” (XIR, III, p. 99); „Dar cât de mult tulburase mințile germanilor meteorul [i.e. Mihai Viteazul] apărut pe cerul poporului român și cât se temeau ei de năpraznica lui fire reiesă din rapoartele și scriptele timpului.” (XIR, III, p. 219); „Via flacără aruncată mai întâi de Ioan-Vodă, apoi de Mihai Viteazul pe întunecosul firmament al țărilor române […] zgudui încă o dată în ei nervul vieții gata a se stânge și reînnoi iarăși în sufletul lor speranța ce apunea.” (XIR, III, 43); „Înaintea împăratului [= Petru cel Mare] domnul dispărea ca stelele la lumina soarelui, cu atât mai mult când acest împărat venea să ne mântuie pe poporul român de jugul cel cumplit în care era prins.” (XIR, IV, p. 376).

v) Marile idei, conștientizarea originii latine, virtuțile civilizației și ale culturii occidentale sunt comparate, mai cu seamă, cu un soare strălucitor: „…ideea originii înalte, din care se cobora poporul român, se înălța iarăși ca un soare strălucitor pe orizontul întunecat până atunci de nourii străinismului.” (XIR, VI, p. 238); „Originea lui romană [= a poporului român] apărea pe orizontul său întunecat ca un astru scânteietor, ce în curând avea să umple întregu-i firmament cu strălucitoarea lui lumină, să pătrundă și să transforme întreaga lui existență…” (XIR, IV, p. 455); „Românii se apropiese de civilizația care cu lumina ei cea vie le luase deodată ochii. Deprinzându-se însă cu ea, ei vroiră să aprindă și asupra țării lor acel soare strălucitor, și a pune și pe poporul lor în rândul oamenilor.” (XIR, VI, p. 282); „Dezvoltarea culturei îi deschisese mintea, și ideea originei romane apăruse pe orizonul întunecatei minți de până atunci ca răsăritul unui soare strălucitor.” (XIR, VI, p. 326).

vi) Mișcarea imuabilă a soarelui pe cer este luată ca bază de comparație pentru cursul fatal al evenimentelor: „Când soarele începe a coborî calea sa spre asfințit nimic în lume nu-l mai poate împiedeca de a se cufunda sub orizon. Tot așa se întâmplă și cu popoarele, când au dat pe povârnișul decăderii lor; nimic nu le mai poate reținea.” (XIR, VI, p. 416).

2. Obiectele organice

Avem în vedere aici atât elementele aparținând regnului vegetal (plante), cât și cele aparținând regnului animal (animale, păsări, insecte), precum și aspectele ce țin de anatomie (diverse membre, organe etc.).

a) Plante

i) Istoria este văzută ca un arbore, iar comparația este prelungită și în cazul elementelor / componentelor acestora (arborele trebuie să culmineze cu un rod; la fel și istoria): „Izvoarele pentru cunoștința trecutului său curg adeseori numai în picături; multe părți ale istoriei sale sunt încă niște ghicitori ce așteaptă o dezlegare. Rodul este încă necopt pe arborele istoriei noastre. S-ar părea că culegerea lui ar fi o greșită pripire […] și, potrivit cu propășirea poporului și îmbogățirea cunoștințelor, crește și se dezvoltă și arborele istoriei sale.” (XIR, I, p. 35).

ii) Nu doar istoria însăși, ci chiar și o idee fundamentală evoluează asemenea unui arbore (la fel, cu rădăcini, roade etc.): „…poporul român nu poate năbuși o speranță ce încolțește în el […], anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat, va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor românilor…” (XIR, I, p. 44); „Este fără îndoială o tendință foarte firească de a căuta departe în timpuri rădăcinile unei idei mari întrucât ne vine greu a crede că un arbore atât de uriaș să-și găsească sprijinul său numai în păturile superioare ale pământului. Ideea unirii este într-adevăr un product al dezvoltării noastre, însă nu a celei politice, ci a celei culturale care tocmai în timpurile noastre coborându-se în viața poporului dădu din ea roade politice.” (XIR, III, p. 288); „Atunci se născu ideea unirii politice, din zămislirea ei pusă pe timpul lui Matei Basarab și Vasile Lupu, unirea intelectuală. Deocamdată ea strânse în un singur corp numai cele două ramuri rășchirate din poalele Carpaților, fără a putea lega existența lor de trunchiul cel puternic rămas dincolo de piscuri.” (XIR, IV, p. 88).

Nu puteau lipsi din imaginea complexă cuvinte precum zămisli, odraslă / odrăsli, sevă etc.: „Trunchiul și rădăcina ei [= a ideii «zămislirii poporului românesc»] stăteau neatinse, deși înăbușite de nămolul de spini adunați pe ea prin vălmășagurile timpurilor. De îndată însă ce era să fie curățită și împrospătată, era iarăși să odrăslească cu putere, ca una ce nu încetase niciodată a primi din păturile poporane seva cea de viață dătătoare.” (XIR, IV, p. 428); „De îndată ce atari idei luaseră naștere în mintea poporului român, se zămislise în el și odrasla unităței politice, care aștepta numai momentul favorabil pentru a se dezvolta și ea ca un arbore trainic.” (XIR, VI, p. 514-515).

Și, în același scop, se apelează și la petalele unei flori ieșite din stadiul de îmbobocire: „Totuși este de netăgăduit că din adunarea acestor fapte mute și concentrate numai în sine însele, se dezvoltă încetul cu încetul, ca petalele unei flori ce se desfac din îmbobocire, mântuitoarea idee a unirii românilor.” (XIR, IV, p. 88).

Pe aceeași linie, se poate folosi și termenul general de plantă: „…iarăși ideea originei romane, care în orice parte poporul român săpa ogorul culturei, răsărea ca o plantă plină de rodire.” (XIR, V, p. 759).

iii) Imaginea arborelui i se înfățișează lui Xenopol și în cazul unei personalități istorice de prim rang: „Dușmanii lui [Brâncoveanu], văzându-l atât de rău compromis prin participarea lui la politica rusească, ridică cu toții iarăși capul și, punând umărul la răsturnarea domnului muntean, ajung în fine să dezrădăcineze acest arbor bătrân, care de 27 [26] de ani înfigea tot mai adânc vițele sale în scaunul Munteniei.” (XIR, IV, p. 323).

iv) Și constituirea, respectiv dezvoltarea unui stat popor prezintă aceeași structură arboricolă: „Lipindu-se de pământul nou agonisit, ele [= popoarele / ramurile getice și cele dacice] constituiră în curând un stat puternic, care sub Burebista aruncă rădăcinile sale, iar sub Decebal începu să-și dezvolte frunzișul spre înflorire.” (XIR, VI, p. 4); „Elementul latin sporia prin însuși faptul întinderii sale, și popoarele latinizate de romani slujeau la rândul lor pentru a latiniza pe altele. Astfel numai se putu lăți spiritul reprezentat la început prin mâna de oameni din Latium și Roma și din un sâmbure mic se putu dezvolta acel arbore uriaș, care umbria cu ramurile sale câte trele părțile lumei cunoscute pe atunci.” (XIR, I, p. 145).

v) Formarea poporului român din elementul dac și cel roman este asemănător unui proces de altoire. Arborele rezultat apare în cele mai mici amănunte (rădăcini, trunchi, coroană, încrengături, frunză, floare etc.) : „…țările care alcătuiesc patria […] erau adăpostul mai multor popoare, pe rădăcina cărora – acum adânc îngropată – s-au altoit pe rând toate acele elemente, din ale cărora introlocare se urzi poporul român.” (XIR, I, p. 46); „Totuși neamul dacilor nu pieri în totalitatea ființei lui; numai coroana arborelui fu retezată; trunchiul rămase plin de o hrănitoare sevă, și pe el, altoindu-se elementul roman, se puse temelia acelui popor care astăzi poartă, pe un corp și o energie dacă, predispoziția spre civilizație moștenită de la romani.” (XIR, I, p. 93); „…care elemente [dace] se pierdură apoi, fără să mai lase alte urme despre existența lor decât substratul caracterului, elementul mai mult fiziologic al rasei, deoarece floarea psihologică fusese retezată de pe trunchiul ce o purtase, de sabia romană.” (XIR, I, p. 143); „Statul dac rămase însă numai un trunchi în dezvoltarea istoriei; coroana lui fu retezată de sabia romană, care, strălucitoare și atotputernică în mâinile marelui Traian, puse o țintă prea timpurie visului de întindere a marelui rege dac.” (XIR, VI, p. 4); „Numai cât în rădăcina fiziologică a neamului românesc se reaflă vechiul prototip dac, păstrat cu o curățenie tot atât de mare ca și limpezala minței romane, încât astăzi poporul român apare ca un trunchi dac pe care s-a altoit o puternică și frumoasă coroană de încrengături, frunză și floare romană.” (XIR, I, p. 212); „Pe acest substrat mai mult fiziologic al naționalității române [= „trunchiul aric și anume tracic”] se altoi puternicul și absorbitul vlăstar al rasei latine, care prefăcu cu totul coroana arborelui împlântat pe el, păstrând numai din sălbaticul trunchi pe care fusese răsădit, energia fără seamăn și a vieții trăinicie.” (XIR, I, p. 302); „E drept însă că această viață, care tocmai pe când se împlânta în Dacia, ajunsese pe povârnișul decăderei, nu ar fi putut da o odraslă atât de roditoare, dacă nu s-ar fi altoit pe vița cea plină de vânjă a rasei trace din poalele Carpaților.” (XIR, I, p. 213).

Imaginea-idee îmbracă la un moment dat caracterul unei alegorii copleșitoare: „Aceasta [= epoca năvălirilor] a dezvoltat sâmburele vechi într-un arbore puternic cu ramurile întinse, coroana bogată și rădăcinile adânci. El răsare însă din această epocă, sălbatic și neregulat, ca trunchiurile primitive ce cresc în umbra desișurilor. Trebuia curățit și îngrijit, desfăcut la rădăcină și răsuflat la crengariu, spre a da întreaga dezvoltare puterilor sale latente. Curățirea, întreprinsă de mult, a fost dusă tot mai spre desăvârșire de epoca regenerărei, care este aproape de a fi încheiată și care este menită a face din sălbaticul fiu al pădurei un arbore civilizat.” (XIR, I, p. 218).

vi) O serie de reflecții lingvistice, referitoare îndeosebi la lexic, beneficiază de aceeași comparație: „…perzându-se așezămintele la care se refereau cuvintele aceste, cu timpul au trebuit să dispară și ele. Se tăiese rădăcina lor, care le ținea vii în conștiința poporului, și trebuiau deci să se usuce și să se dezlipească, ca frunzele de pe un trunchi mort.” (XIR, I, p. 238).

Influența lexicală slavă / slavonă este discutată în următorii termeni: „Ele [= cuvintele slavone introduse prin intermediul bisericii] nu pătrunseră în organismul viu al limbii, nu se întrupară în ea, nici nu făcură cu ea o parte întregitoare. […] Cu totul alta este înrâurirea directă slavonă, stabilită prin contactul de la popor la popor. Aici, cuvintele împrumutate de la slavi rămaseră contopite în limbă, astfel că astăzi ele sunt cu neputință de alungat din ea, fără a o sărăci, fără a rupe din arborele ei multe frunze grase, multe flori mirositoare.” (XIR, I, p. 302).

Xenopol combate acțiunea puriștilor apelând la aceeași imagine (de altfel, se observă că istoricul român este întrucâtva afectat de naturalismul lingvistic): „În lucrarea de regenerare a naționalității noastre pe care cu mare avânt a întreprins-o timpul în care trăim, și care are drept prima ei țintă curățirea limbei, să băgăm de seamă a nu ne atinge de cuvintele, chiar străine, ce au devenit un trup și un sânge cu noi; să luăm aminte ca, tăind uscăturile, să nu atingem ramuri verzi ce vor putea produce frunze și flori. Numai pedanții cred că o limbă se poate fabrica; poporul adevărat, natura vie nu-i ascultă.” (XIR, I, p. 302).

vii) Straturile sociale sunt văzute în același mod: „Knezii se coborâseră între iobagi; iobagii se prefăcuseră în șerbi și peste tot se întinse giulgiul negru al sclaviei, care tindea să înghită și ceea ce mai rămăsese din poporul român, după ce floarea lui, nobilimea și cu voievozii, fusese culeasă de aprigul grădinar [= ungurii] ce cultiva acum Țara Ardealului…” (XIR, I, p. 347).

viii) Termenul sâmbure este folosit atât ca o prelungire în detaliu a analogiei arboricole, cât și ca termen tehnic, în sensul de ‘nucleu’ (probabil sub influența limbii germane, unde Kern înseamnă atât ‘sâmbure’, cât și ‘nucleu’): „Clasa cea mai întinsă și numeroasă a proprietarilor mici, care formau sâmburele cel puternic al oștirilor lui Mircea, Țepeș, Ștefan și Ioan [Vodă cel Cumplit], se împuțina pe fiece an.” (XIR, III, p. 448); „…avându-se totodată ca scop din partea Rusiei de a forma în țările române sâmburele unei puteri militare…” (XIR, VI, p. 89); „Rusia, pornind de la un sâmbure cu totul mic, îl cultivă și-l crește, făcând să iasă din el arborele urieș al pretențiilor sale față cu Poarta.” (XIR, VI, p. 456).

Tot în accepție figurată, alături de sâmbure (și chiar miez, ca sinonim al acestuia), este întrebuințat și cuvântul coajă: „Deși însă viața materială a poporului era zdrobită [în sec. XVI], totuși cea morală și intelectuală, învălită în coaja de piatră a unei religii înțelenite și a unei limbi neînțelese, păstră, în acest învăliș chiar, neatins sâmburele dezvoltării sale viitoare.” (XIR, III, p. 42); „…ei [= românii], supunându-se elementelor domnitoare, caută singuri a trece drept ceea ce nu sunt; se dau drept albanezi și mai ales drept greci, încât astfel miezul românesc dispare sub coaja ce-l acopere.” (XIR, I, p. 408).

ix) Un alt element constitutiv, tot de esență vegetală, este ghimpele: „Mihai deci cată să se folosească de primul moment de turburare a turcilor pentru a-i izgoni și din Giurgiu, acel cuib turcesc care, de pe timpul lui Mircea cel Bătrân, fusese ca un ghimpe otrăvit în coastele Munteniei.” (XIR, III, p. 138).

x) Limba română, în lupta ei pentru supraviețuire și, ulterior, pentru dobândirea supremației în plan cultural, este imaginată în ipostaza unei plante tinere ce-și caută drumul spre lumină: „Răsturnarea slavonismului vom vedea că a fost datorită grecismului care se împlântă în cugetarea românească mai ales în interesul său, dar lăsă totuși să străbată la lumină și un colț al gândirii românești. Fiind că acest vlăstar, la început șubred și slab, era singurul ce avea dreptul de a trăi pe pământul românesc, el învinse cu timpul în lupta pentru viață asupra tufărișului grecesc ce-l înconjura și se dezvoltă în timpurile noastre tot mai puternic, hrănindu-și trunchiul din putrezirea acelor năbușite de el.” (XIR, II, p. 205); „Astfel, în poezia și povestirea poporană, în scrierile și literatura religioasă, în sfârșit, chiar în slabele urme de cugetare profană, pretutindene vedem infiltrându-se spiritul și graiul românesc ca o sevă nouă și dătătoare de viață în arborele aproape uscat al vechiului slavonism.” (XIR, III, p. 515).

xi) Elementele negative (îndeobște străine) prind rădăcini puternice în spațiul românesc: „Trebuie atras luarea aminte asupra rădăcinii din care erau să purceadă, ca o coroană prea bogată, toate relele viitoare.” (XIR, II, p. 215); „Lățirea acestei înrâuriri era cu atât mai firească cu cât reprezentanții cei mai de seamă ai corupției orientale, grecii Fanarului, își înfigeau pe fiece zi mai adânc otrăvitele lor rădăcini în pământul mănos al nației române.” (XIR, IV, p. 351); „Sub Caragea și Calimah, după un veac și jumătate de neîncetate încălcări, aflăm neamul grecesc pe deplin înrădăcinat în țările române, umflându-și vițele împletite și încâlcite din cele mai hrănitoare sucuri ale pământului românesc.” (XIR, V, p. 437).

Zădărnicia încercării de a întemeia un stat românesc fără Transilvania este redată prin imaginea arborelui plantat în nisip: „Mihai Viteazul văzu foarte bine că, fără Transilvania, orice stat românesc trebuie să rămână ca un arbore răsădit în nisip, deoarece numai în falnicii ei munți el putea să-și înfigă rădăcinile sale și ceea ce a văzut Mihai Viteazul rămâne adevărat pentru toate timpurile.” (XIR, III, p. 192).

xii) Imposibilitatea de a prevedea politica viitoare a unui mare domnitor este subliniată în felul următor: „Ce era să se dezvolte din aceste mici și obișnuite începuturi [ale lui Ștefan cel Mare în ceea ce privește politica externă], se putea cunoaște tot atât de puțin ca și forma și mărimea arborelui viitor din odrasla ce răsare din pământ.” (XIR, II, p. 251).

xiii) După cum s-a văzut, Xenopol preferă în toate aceste exemple „vegetale” termenii generali. Foarte rar (în comparație cu regnul animal) apar și unele specii: „Așa însă hotărâseră puterile istorice, înaintea cărora trebuie să se plece voințele omenești, cum se pleacă spicele de grâu sub suflarea vântului.” (XIR, III, p. 235); „Elementul roman, față cu cel străin, este așa de puternic reprezentat în Dacia, încât acest din urmă se pierde în celălalt, ca neghina cea rară în grâul curățit.” (XIR, I, p. 146).

xiv) Vicisitudinile de tot felul sunt comparate cu un uragan care devastează o grădină: „[Moldova] nu mai era o țară vie și înfloritoare ca în vremile dinainte; peste frumoasa ei grădină trecuse un orcan pustiitor.” (XIR, III, p. 96).

b) Animale

i) Cruzimea invadatorilor are drept etalon, în viziunea lui Xenopol, în primul rând tigrul, urmat, în această privință, de lup: „Să vedem ce s-a petrecut cu hunii, care veneau pe urmele goților, ca niște tigri însetați de sânge, după o ceată de lupi nemilostivi.” (XIR, I, p. 222); „…eroismul acestui bărbat [= Ștefan cel Mare], care nu se temu a se arunca cu o mână de oameni în fața ordiilor nenumărate, mai aprige și mai cumplite decât tigrii cei sângeroși când se reped încruntați asupra prăzii pândite.” (XIR, II, p. 273); „Ce deveni această poporație împreună cu acea care locuia pe ogoarele Daciei? Părăsi și ea oare provincia? Aceasta era peste putință, din pricina slabelor ei mijloace, cu toate că nici ea nu putea rămâne expusă la vălmășagul năvălirei, care producea în pașnicii locuitori, efectul ce-l face un cârd de lupi intrați deodată într-o turmă de oi.” (XIR, I, p. 228).

ii) Urmărit (Mihnea al II-lea) și urmăritor (Petru Cercel), fiecare veghind la mișcările celuilalt, sunt prezentați printr-o dublă comparație (cea de-a doua ținând însă de lumea păsărilor): „Precum câinele pe lup, astfel pândise Mihnea toate aceste lungi manopere ale lui Cercel prin care se apropia ca vulturul, restrângând tot mai mult cercurile zborului său de mult râvnitul tron al Munteniei.” (XIR, III, p. 38).

iii) O trăsătură specifică lupilor, care nu se dau în lături de la sfâșierea propriilor semeni, este surprinsă de Xenopol și în cazul unei categorii de oameni aparte: „Cete, cete umblau creditorii [turci ai] diferitelor domnii în preajma haznalei publice și când sosea vreo ladă de bani, se repezeau asupra ei ca niște lupi flămânzi, sfâșiindu-se între ei, ucigându-se, dând foc caselor unde se adăposteau și expunând întregul oraș la pericolul nimicirii.” (XIR, III, p. 125).

iv) Dorința de a conduce, de a căpăta domnia anulează în unii oameni sentimentul demnității, făcându-i să se comporte asemenea reptilelor: „Românii, hămesiți de domnie, uitaseră cu totul ce vra să mai zică demnitate omenească, se târau ca reptilele înaintea oricăruia credeau că poate să intervină în favoarea lor la atotputernicul padișah, de poala măcatului căruia apropiau cu cea mai mare sfințenie sfiicioasele lor buze.” (XIR, III, p. 391).

În alt caz, natura relației dintre doi adversari este caracterizată astfel: „Dar puțin timp trebuia să țină visul de domnie al lui Dimitrie Cantemir; Brâncoveanu nu înțelegea să lase seminția șarpelui pe tronul Moldovei.” (XIR, IV, p. 266).

v) La un moment dat, raportul dintre călău (domnitor) și victime (boieri) se inversează, vânătorul devenind vânat: „…boierii Munteniei Mari apucă înainte și, tocmai la vânătoarea aceea pe care o organizase, nu fără scop, Vintilă vodă în părțile Olteniei, vânează ei pe marele cerb în pădurea întunecată a rivalităților pierzătoare de țară.” (XIR, II, p. 407).

vi) Uneori, românii dau dovadă de o vitejie ieșită din comun, comportându-se similar fiarelor eliberate din captivitate: „În sfârșit, chemați fiind la luptă românii, aceștia [= ostașii lui Ioan Vodă cel Cumplit], oameni plini de vitejie în trup și suflet, întărâtați întocmai ca fiarele îndelung reținute, aleargă cu strigăte înfricoșate în ajutorul cazacilor.” (XIR, III, p. 88).

La fel procedează însă, mai întotdeauna, și dușmanii românilor: „Începură omoruri în masă a poporului român, chiar și fără acel simulacru de judecată, în câmp, în oraș, pe drum, unde îi întâlneau, ca fiarele sălbatice, ca câinii turbați.” (XIR, VI, p. 370); „Pentru a putea prăda în tot largul lor, fiarele sălbatice [= turcii] ce purtau numele de oștiri împărătești întrebuințează focul…” (XIR, V, p. 499).

vii) Totuși, pe alocuri, dușmanii tradiționali, turcii, nu merită apelativul de fiare, ci acela de jivine: „Orcanul [= mișcarea eliberatoare condusă de Mihai Viteazul], după ce curățise țările române de jivinile turcești, mergea să le zdrobească în înseși culcușurile și cuiburile lor.” (XIR, III, p. 141). Probabil că, prin jivine, Xenopol înțelege atât animalele propriu-zise (ce au culcușuri), cât și păsările (ce-și fac cuiburi).

viii) Tot pe mecanismul analogiei se bazează și următoarea alăturare de fraze, dintre care prima înfățișează o situație particulară / istorică, iar cea de-a doua, una universal valabilă, surprinsă de o fabulă: „Explicarea acestui fapt [= supunerea violentă a populației din Muntenia și Moldova] stă în deosebirea elementului năvălitor de acel năvălit: cel dintâi nobil, avut, cu o organizație militară; cel de-al doilea simplu, mai ales țărănesc și rășchirat, fără nicio legătură pe întinsul teritoriu al țărilor române. Se repetă însă odată veșnicul adevăr conținut în fabula ariciului cu sobolul: oaspele deposedă pe gazdă.” (XIR, II, p. 48).

ix) Diverse alte specii de animale îi servesc lui Xenopol ca bază de comparație pentru acțiuni / atitudini individuale ori colective. Bunăoară, calul (numit fugar): „Lupta însă era zadarnică; grecii încălecaseră atât de bine țările române, încât, cu toate opintelile sălbaticului fugar, el trebui mai la urmă să se domolească și să primească în tăcere frâul în capul său.” (XIR, IV, p. 24);

Sau pisica: „Nu e vorbă, Antioh-Vodă Cantemir îl vârî la ocnă [pe paharnicul grec Mavrodin]; dar el scăpă și, ca o pisică ce cade întotdeauna în picioare, reveni iar la putere pe timpul lui Mihail Racoviță.” (XIR, IV, p. 257).

Ori leul (leii): „Mai reținut însă decât acesta [= Vasile Lupu], el [= Matei Basarab] își arăta virtutea nu atâta la atac, cât la împotrivire, și dacă la urmă lovi el cel întâi, o făcu aceasta ca leul rănit ce atacă spre a se apăra.” (XIR, IV, p. 49); „Se părea că [Rusia] dormea ca leul în pustiu, când deodată era să fie trezită de mirosul prăzii ce se apropia și să se repeadă năpustit asupra ei spre a o înghiți.” (XIR, IV, p. 362-363); „Neguțitorii și mușterii sunt surprinși în mijlocului schimbului lor de daraveri de sălbaticii pasvangii care năvălesc asupra lor cu săbiile scoase, zberând ca niște lei, încât groaza cuprinde pe toți.” (XIR, V, p. 331).

Sau chiar vulpea: „Când nervul împotrivirii fu cu totul tăiat, instinctul conservării îmbrăcă această de pe urmă formă, arma celor slabi, șiretenia vulpii în loc de curajul leului, politica cu două fețe, care-și găsește suprema ei expresie în persoana lui Brâncoveanu.” (XIR, IV, p. 329).

x) Considerat din perspectivă pur biologică, și omul (ca ființă) își are locul printre „obiectele organice”, fie și în ipostaza de „pui”, adică de prunc – o metaforă pentru a desemna stadiul incipient al unui popor ori stat: „Aceasta [= viața așezată] însă nu se putu dezvolta peste Carpați, unde năvălirea maghiară, supunând elementul românesc, înăbuși încă din fașă pe șubredul prunc al statului român.” (XIR, I, p. 36); „…monarhiile europene înspăimântate, vroind să înădușe încă în fașa lui cumplitul prunc zămislit de revoluție, pornesc pe întrecutele cu armatele lor pentru a sugruma noua creațiune [= republica franceză] pe care istoria o împingea din adâncurile ei la suprafața omenirii.” (XIR, V, p. 322).

Am păstrat aici și exemplul următor, în care o fază a vârstei (copilăria) implică aceeași idee: „Fiecare timp este deci în drept să aibă istoria lui, începând chiar de la acela al copilăriei unui neam, când el nu a ieșit încă din fașele poveștilor.” (XIR, I, p. 35).

c) Păsări

i) Esența modului de «a fi pasăre» este zborul, metaforă aici pentru sentimentul național: „De câtă încordare va avea nevoie simțimântul național la români, pentru ca, luându-și zborul peste culmile carpatine, să prindă într-un singur lanț viața lor ca popor!” (XIR, I, p. 43).

ii) Vulturul constituie adesea un simbol al măreției / majestății și al forței, cum este și cazul exemplului următor: „Vulturul falnic [= Mihai Viteazul] ce-și încordase zborul peste înaltele culmi ale Carpaților, lovit de moarte, căzuse la pământ. Se va mai zvârcoli el încă câtva timp înainte de a pieri cu totul.” (XIR, III, p. 270).

iii) La Xenopol însă, cel mai frecvent, vulturul (mai ales în varianta vultan, ce prezintă, de regulă, o conotație negativă) este asociat cu spiritul prădător și neîndurător, ce-i caracterizează îndeosebi pe turci: „Dacă norocul și izbânda nu stătură pe partea lui, el [= Mircea cel Bătrân] făcu tot ce omenește era cu putință spre a apăra cuibul său de vultanul [= Imperiul Otoman] ce se abătea asupra-i…” (XIR, II, p. 79); „Urmările luării Chiliei și a Cetății Albe de către turci se arătară îndată prin repetatele prădări pe care turcii, ca vulturii din cuibul lor, le repezeau asupra Moldovei.” (XIR, II, p. 317); „…atunci când nervul împotrivirii fusese cu desăvârșire tăiat și corpurile țărilor române nu mai înfățișau decât niște leșuri, aproape în descompunere, pe care s-ar fi putut repezi fără teamă oricare din vultanii ce ne înconjurau.” (XIR, IV, p. 391).

iv) În același scop, sunt invocați (cu o singură ocurență) și corbii: „Jafurile asupritorilor nemaiputând fi suferite de locuitori [= cei din Țara Românească], mare parte din ei părăseau îndeletnicirile productive ale unei munci, al cărei cel mai bun venit era răpit de cârdul corbilor flămânzi [= turcii] ce se abătuse asupra lor.” (XIR, III, p. 41).

v) În fața acestor atacuri (inclusiv din partea polonilor), condiția românilor este comparată cu cea a unui pui prins de vultur: „Pe când însă în Valahia această purtare a lor îi făcu să fie în curând alungați, în Moldova, de care erau mai apropiați, ei [= polonii] se mențin, cu toate strigătele de desperare ale poporului, care țipa sub ei ca un pui în ghearele vulturului.” (XIR, III, p. 374).

vi) Imperiul țarist, aflat în plină ascensiune este văzut tot ca un vultur: „Și într-adevăr că Basarabia era pierdută, poate pentru totdeauna, din momentul ce vulturul Uralului înfipsese în ea ghiarele sale…” (XIR, V, p. 408).

Oprit din expansiunea sa, „leul” turcesc este și el supus atacurilor „vultanului” rusesc: „Astfel se apropia în cercuri tot mai restrânse zborul vultanului moscovit ce se abătuse de atâtea ori pe leul îngârbovit de pe malurile Bosforului, pregătindu-i de astă dată o mai strașnică lovitură.” (XIR, V, p. 337).

d) Insecte

i) Substantivele roi și roire (precum și verbul a roi) sunt des întrebuințate de Xenopol pentru a sublinia ideea de invazie sau de mișcare a unei colectivități numeroase. Consemnăm aici doar două exemple: „Astfel se înjghebă în Dacia o nouă făptură, de fire romană prin minte și dacă prin nemaipomenita ei energie, care păstră trăsăturile ei caracteristice, cu toată năpustirea unor roiuri nesfârșite de neamuri străine…” (XIR, I, p. 212); „Ieșirea în număr mai mare a poporului românesc către șes se făcu pe timpul descălecărei. Atunci elementul românesc, comprimat în Carpați prin așezarea ungurilor în Transilvania, își făcu vânt către locurile deschise și roiul său fu așa de bogat, încât umplu în curând acele două grădini ce se întind la poalele Ardealului.” (XIR, I, p. 261).

ii) Invazia distrugătoare este reprezentată sugestiv și prin norul de lăcuste: „Duca cheltuise foarte mult pentru a redobândi scaunul Moldovei și, venind în țară, este nevoit să pună grele dări «pe boieri și pe țară», spre a se achita de creditorii săi, de care adusese o mulțime cu el, toți greci lacomi și nesăturați, care se năpustiră asupra Moldovei ca un nor de lăcuste pe un lan de grâu plin și mănos…” (XIR, IV, p. 241).

iii) Efortul cerut de cercetarea istorică este asemănător migalei cu care lucrează albina: „Totuși se poate ca mai multe izvoare să-mi fi scăpat din vedere, ceea ce este prea ușor în istoria noastră, unde trebuie să culegi științele, adeseori ca albina, de pe florile cele mai îndepărtate.” (XIR, I, p. 35).

iv) Pe tiparul analogiei „cum este A pentru B, așa este și C pentru D” este construită și următoarea imagine, ce surprinde obiceiul domnitorilor munteni analog comportamentului unor musculițe: „…căci puțin timp după întronarea lui Vlad Călugărul, acest domnitor lunecă și el pe povârnișul fatal al închinării către puterea turcească, care se arăta pe fiece zi mai strașnică și mai poruncitoare și atrăgea, ca focul pe musculițe, pe domnii munteni, spre a le frânge aripile.” (XIR, II, p. 314).

e) Moluște

i) O parte a populației românești este comparată cu un melc (cuvântul scoică are aici semnificația de ‘cochilie’). Însă Xenopol nu se mulțumește cu o simplă comparație, ci inserează în ea (și adaptează) un fragment dintr-un descântec: „Ca melcul, își retrase trupul în scoica ce-i slujea de adăpost, munții Carpați, și când îl scoase iar la lumină, spre a se «îndrepta către Dunăre și-a bea apă turbure», cum spune un cântec copilăresc, el se afirmă ca o odraslă a poporului roman.” (XIR, I, p. 303).

ii) Printre termenii generali (paraziți, jivine) își face loc și un termen ce desemnează o specie de moluscă (lipitoarea): „În zădar se scuturase poporul român pentru a arunca paraziții ce se năpustiseră pe corpul său; ei înfipseră în el ascuțitele lor fălci și se țineau de dânsul ca lipitoarea ce a mușcat de curând. Apoi, după fiece acces, urma în chip fatal o perioadă de apatie, în care jivinele se întocmeau și mai îndemânatic în cuibul lor de clocire.” (XIR, IV, p. 24).

f) Părți anatomice

Tot aici se încadrează și obiectul anatomiei. Faptul că A.D. Xenopol are o viziune „naturalistă” asupra istoriei, îl face să vadă, bunăoară, poporul român drept un ansamblu unitar și organic, o ființă vie sau, din contră, sub formă de membre și organe ce tind spre constituirea întregului, adică spre unire.

i) Iată cum este prezentat poporul român, descompus în membre („mădulare”) disparate din cauza strânsorii de „pumn uriaș” exercitată de Carpați: „Așezarea geografică a românilor face o excepție de la această regulă. Ei sunt lipsiți de margini firești și muntele care ar trebui să-i despartă de alte naționalități, strătaie însuși poporul lor în mai multe mădulare dezbinate, între care ridică niște stavile uriașe […]. Desfăcându-se din Alpi […], se întind ca un lanț către răsăritul Europei, sfârșindu-se în partea lor cea mai orientală, în un pumn uriaș, în care este prinsă parte din nația română ce se împrăștie apoi printre degetele sale strânse, în șesurile Nistrului și ale Dunărei.” (XIR, I, p. 43).

Pe o altă pagină, munții dau impresia unui gigantic zid ce împarte poporul român în două trunchiuri ce privesc, fiecare în direcția opusă, asemenea unui Ianus Bifrons: „Carpații, ridicând deci uriașa lor statură în mijlocul nației române, o împart mai ales în două trunchiuri deosebite, unul întors cu fața înspre apus, celălalt spre răsărit, carele ambele se razimă cu spetele lor de zidul cel greu de străbătut, așezat între dânsele.” (XIR, I, p. 43).

ii) Chiar dacă despărțite fizic, țările române rămân unite în planul mintal, acela al conștiinței unității naționale: „Deși dezbinate cu trupurile, țările noastre erau împreunate cu mințile lor, și în o regiune superioară, se accentua unirea, pentru care conștiința poporului rămânea încă adormită.” (XIR, IV, p. 88).

iii) Ideea unității naționale ține loc de „legătură internă” sau de „chit” având menirea de a ține împreună „mădularele” marelui „corp”: „…cucerirea unui popor cere numaidecât supunerea celui care se află îndărătul lui […] slăbindu-se în proporție puterea de coheziune ce ține la un loc mădularele sale. Energia lui, consumându-se în lupte necurmate, vine un moment, unde legătura internă se sfărâmă și corpul cel mare, dezmembrat, se desface iarăși în elementele primordiale din care se alcătuise.” (XIR, I, p. 103); „…putința consolidărei puterei lor, prin unirea lor cel puțin a două din rășchiratele mădulare ale corpului lor, a celor două țări surori de la poalele Carpaților.” (XIR, VI, p. 447); „Și așa mai departe în fiecare an se adăogea tot material nou, cules din toate părțile locuite de români, care să întărească tot mai puternic chitul ce lipia laolaltă mădularele rășchirate ale naționalităței lor în un tot nedespărțit.” (XIR, VI, p. 316).

iv) Nu putea lipsi din imagine și inima (chiar și măduva), văzută ca centru al vieții unui imperiu (fie acesta cel roman sau cel otoman): „Atacurile îndreptate contra Daciei nu erau însă nimic față de acele ce loveau în Imperiul Roman. Aice era greul și pericolul, căci se apropia de inimă. Pentru a scăpa viața imperiului, Aurelian se hotărî să facă tăetura mădularului mai puțin neapărat existenței întregului și astfel jertfi el Dacia în prada barbarilor.” (XIR, I, p. 201); „Tot ca apărătoare a cauzei creștine se arăta ea și acum; numai cât creștinii de astă dată în loc de a fi românii și sârbii, erau grecii, măduva și inima imperiului otoman.” (XIR, VI, p. 64).

v) Diverse organe sau membre (trunchi / corp, cap, braț, talpă etc.) joacă roluri similare, fie că-i vorba de poporul român sau de alte neamuri considerate în calitatea lor de ființe: „…întreaga lățime a văei Dunărei, din Carpați până în Balcani, se interpuse între cele două trunchiuri ale latinilor răsăriteni, mai pierzându-se o insulă din ei și pe coastele Mărei Adriatice. De atunci atingerea între aceste trei mădulare răschirate ale unui aceluiași neam nu se mai putu înfăptui.” (XIR, I, p. 294); „Și cu toate aceste, corpul mult chinuit al nației românești nu murise încă; opoziția, care nu îndrăznea să se mai urce până la turci, ridica încă capul contra altui element, roada neapărată a domniei turcești, contra celui grecesc, care, infiltrându-se încetul cu încetul în slăbita lui ființă, amenința să o descompună.” (XIR, IV, p. 388); „Strivit încă de mult în țara lui de leagăn, frumoasa Transilvanie, prin cucerirea ungurească, el [= neamul românesc] căutase să deie o ființă dezvoltărei sale în țările de la Dunăre. Aici însă brațul său, obosit de crâncena luptă contra dușmanului din afară, căzuse amorțit și scăpase spada din mâini.” (XIR, IV, p. 391); „Elementele care constituiau societatea românească erau încă puternice și neatinse și de aceea, cu toate luptele, neorânduielile și aplecarea țărilor sub talpa străinilor, nervul împotrivirii lor nu fusese încă zdrobit și trebuia numai să se nască omul [= Ștefan cel Mare] care să știe a întoarce puterile cheltuite…” (XIR, II, p. 194).

vi) Îndârjirea este similară unui nerv (vezi supra: „nervul împotrivirii”), la fel și încăpățânarea de a trăi: „Via flacără aruncată mai întâi de Ioan-Vodă, apoi de Mihai Viteazul pe întunecosul firmament al țărilor române […] zgudui încă o dată în ei nervul vieții gata a se stânge și reînnoi iarăși în sufletul lor speranța ce apunea.” (XIR, III, 43).

vii) Aparența / iminența „morții” (adică a amenințărilor de tot soiul, a pericolului deznaționalizării) face ca țările române ori poporul român să dea impresia unor „cadavre”. În fapt, ele au capacitatea de a (re)învia: „Apoi, după aceste ultime sforțări [în lupta cu grecii parazitari], poporul român pare a se lepăda de viață; o tăcere adâncă începe a se face în jurul lui și, din cadavrul său descompus, samănă că se va forma o nouă existență, o odraslă grecească. Deodată sună trâmbița redeșteptării și mortul reînvie, începe a se zbate, se scoală în picioare, pentru a reîntregi lupta cu puteri mai odihnite în timpul morții aparente, decât în repaus liniștit și firesc.” (XIR, IV, p. 24); „Un puls dătător de viață începe a bate în corpurile până acum lâncezite ale țărilor române…” (XIR, VI, p. 237).

viii) Ideea de «boală» (cangrenă) sau de «bolnav» aplicată unor fenomene, date fiind condițiile istorice vitrege, nu lipsește nici ea: „Prin asemenea documente [din care reiese cum îi deposedau boierii pe răzeși] se vede manifestându-se din ce în ce mai pe față cangrena economică care îngusta fără încetare mica proprietate.” (XIR, III, p. 427); „De altfel, se putea întâmpla ca poporul să privească ca un mai mare rău încercarea de a-l vindeca de relele existente, ca și bolnavul ce se teme de operația ce trebuie să-i redeie viață.” (XIR, V, p. 96).

3. Obiecte culturale

Am încadrat aici elementele / obiectele ori preocupările ce țin de cultură și civilizație, adică cele ce sunt realizate de om sau îl privesc pe acesta.

A. Elemente de cultură

Se înscriu aici elementele ce vizează cultura propriu-zisă, adică acele forme care descriu lumea interioară a omului, lumea sa spirituală, reprezentând-o în exterior (ca să fie percepută și de ceilalți oameni) prin intermediul unor anumite substanțe:

a) Arhitectură

Statutul unei națiuni ori concepția politică a unui domnitor sau o cultură pot fi toate reprezentate drept un edificiu (o clădire), care, în cele din urmă, se poate ruina ori dărâma / prăbuși:

i) Starea românilor la un moment dat: „Iată la ce ieșiseră silințele eroice de mai bine de o sută de ani, făcute la domnii Munteniei de la descălecare până la moartea lui Mircea! La aceea că însuși domnii acestei țări să ceară ca o favoare supunerea către unguri. Într-o clipă se ruinase o clădire seculară; atât este de adevărat că pe cât e de greu a zidi pe atât e de ușor a dărâma.” (XIR, II, p. 98).

ii) Viziunea politică a lui Mihai Viteazul: „Între popor și Mihai era o prăpastie și pe această prăpastie, acoperită numai printr-un miraj înșelător, Mihai întreprinsese să-și înalțe clădirea [= concepția politică: întemeierea unei mari puteri]. De îndată ce ea devenise prea grea trebuia să se prăbușească! […] căci, când e sănătoasă, se pot ușor îndrepta greșelile în clădire; când însă tărâmul însuși ce o susține e șovăitor atunci nicio proptea nu o mai poate întări.” (XIR, III, p. 305).

iii) Soarta culturii și limbii slavone în țările române: „Devenind ei [= ucenicii cunoscători de slavonă, școliți în mănăstiri] tot mai rari, se săpară tot mai mult temeliile pe care stătea cultul și limba slavonă, și ele trebuiră să se zdruncine tot mai tare, până ce la sfârșit se și prăbușiră.” (XIR, IV, p. 57).

b) Artă

i) Și sculptura îl inspiră pe Xenopol. Evoluția și desăvârșirea poporului român dau impresia unei bucăți de marmură în continuă cizelare sub acțiunea factorilor istorici: „Le lipsia [dacilor] omul [= Decebal] care să știe a trage din puterile lor tot folosul putincios; lipsia artistul care să scoată din darabul de marmură, greoi și inform, minunata statuie.” (XIR, I, p. 107); „Astfel ajunse poporul român la pragul vremilor în care trăim, ca o stâncă de marmură rostogolită de furia unor valuri întărâtate, și care pierduse bucăți din a sa substanță în goana cea prăpăstioasă, dar care rămăsese îndestul de mare, spre a scoate din ea o frumoasă statue.” (XIR, VI, p. 36).

Istoria în sine a unui popor poate fi asemuită unei statui: „Istoria poporului român ar fi încetat înainte de a se naște, sau ar fi rămas numai un fragment fără înțeles, asemene acelor torsuri admirabile pe care antichitatea le-a lăsat timpurilor noastre, ghicitori nedezlegate a ceea ce a putut să fie.” (XIR, IV, p. 392).

ii) Un alt domeniu artistic invocat este pictura. Poporul român odată reîntregit, atingându-și idealurile sale, este un tablou complet. Înaintașii au avut ca misiune realizarea cadrului / privazului sau schițarea tabloului: „Dacă Mihai Viteazul puse, prin cuceririle celor trei țări române, privazul unității neamului românesc, Miron Costin, proclamând ideea acestei unități, umplu acel cadru cu tabloul ce-i lipsea, și schițarea trasă de el prin câteva linii, timpul ce trece o tot rotunjește, până când formele lui depline se vor arăta ochilor înminunați în întreg și măestrul lor chip.” (XIR, IV, p. 428); „Totuși, Mihai Viteazul […] are un merit foarte mare pentru atare idee [= unirea], acela de a fi pus cadrul ei exterior, și de a fi arătat nouă urmașilor pânza ce trebuie umplută cu mărețul tablou.” (XIR, VI, p. 513).

iii) Nu lipsește nici referința la muzică, plasată într-o imagine cu caracter mesianic: „…ce puteau ele [= Muntenia și Moldova] deveni de acum înainte decât o jucărie din ce în ce mai ușoară în mâinile asupritorilor lor? Numai cât, în adâncul cugetării se făureau strunele ce erau să răsune cândva, sub arcușul vremilor viitoare.” (XIR, III, p. 448).

c) Filozofie

Filozofia este o formă a culturii, alături de știință, limbaj, artă, religie și mitologie. În exemplul de mai jos, retragerea stolnicului Constantin Cantacuzino în palatul său este comparată cu izolarea filozofului (într-un turn de fildeș?):

„Deși postelnicul Constantin Cantacuzino se retrăsese cu totul din afacerile statului, trăind liniștit ca un filozof în frumosul și îndămânaticul său palat de la Filipești, totuși el nu încetase de a avea asupra creațiunii sale, principele Grigore Ghica, o mare influență.” (XIR, IV, p. 180).

d) Aluzii din literatură, mitologie, religie

i) Din războiul troian (așa cum ne-a fost el transmis în prelucrarea artistică a lui Homer) Xenopol preia episodul preotului Lacoon: „Nu era doar numai înfrângerea unei oștiri ca la Valea Albă, ci era împlântarea turcilor în coasta Moldovei, mușcătura cea mai simțită și mai usturătoare ce se putuse face țării lui Ștefan, ca aceea a balaurului în coasta lui Lacoon.” (XIR, II, p. 316).

ii) În citatul următor, aluzia mitologică este evidentă. Este vorba despre Tantal (cel condamnat de zei să fie veșnic însetat; de aici și expresia Chinurile lui Tantal): „Necontenit i se arată [poporului român] unirea, dar i se pun stavili pentru ca ea să nu se realizeze. Se apropie unda de buzele lui; dar când vrea să beie ea se îndepărtează.” (XIR, VI, p. 623).

iii) Deși fără a-l nominaliza, Xenopol face trimitere aici la Damocles (cf. expresia Sabia lui Damocles ‘pericol iminent’): „Deși el [= pericolul rusesc] fusese de astă dată înlăturat, putea să se reînnoiască în fiece zi; era o vecinică amenințare, ce atârna ca o sabie ascuțită asupra statului turcesc.” (XIR, V, p. 22).

iv) Mitul hermafroditului (sau al androginului) se găsește la Platon, în Banchetul: „Și astfel se născu acea constituțiune hermafrodită conținută în convențiunea de la Paris.” (XIR, VI, p. 510).

v) Ca etalon pentru suferința extremă (eventual, altruistă) este luat, fără îndoială, Iisus; în cele ce urmează, o colectivitate (neamul moldovenilor) este individualizat(ă): „De aceea, dacă vreo frântură din neamul românilor merită a fi iubit, cultivat și respectat, este, desigur, acel nobil popor al Moldovei, care, în vremile vechi s-a înălțat el în culme prin figura neasemănată a lui Ștefan cel Mare, mai încoace a fost răstignit el mai mult decât toți pe crucea suferinței și la sfârșit a mers el în fruntea tuturor când a trebuit să-și dezmormânteze neamul.” (XIR, IV, p. 395).

vi) Cuvântul chivot evocă în cultura noastră Chivotul Legilor (obiectul cel mai sacru al evreilor din Vechiul Testament): „…acele popoare bătrâne în cultură care purtau de secoli întregi pe umerile lor chivotul civilizației.” (XIR, VI, p. 271-272).

vii) Termenul diavol se raportează și el la creștinism: „Acesta [= un grec, Ghinea Țucălaș], încetișor, pe ascuns, ca un diavol, cercă pe Matei Vodă, zicându-i: de ți-e voia să faci bani mulți, fă-mă vistier mare și vei cunoaște mult folos.” (XIR, IV, p. 17).

B. Elemente de civilizație

În cele ce urmează, elementele ce constituie o bază de comparație pentru manifestările istorice nu mai fac parte din lumea spirituală (culturală propriu-zisă) a omului, ci privesc preocupările acestuia referitoare la satisfacerea necesităților sale biologice (adică legate de procurarea hranei, adăpost, extinderea teritoriului etc.).

a) Pescuit, vânătoare și luptă

i) O imagine preluată din îndeletnicirea pescuitului apare frecvent la Xenopol, mai ales când vine vorba despre atracția pe care a exercitat-o Dacia asupra celorlalte popoare prin bogățiile sale (o veritabilă nadă). Evident, procedeul este unul viclean (ca dovadă, și prezența cuvântului mreje): „…pentru a romaniza Dacia, țintă pe care Traian trebuie s-o aibă în vedere, dacă vroia ca a lui cucerire să devină pentru Împărăția Romană un scut și o apărare, iar nu numai o nadă mai mult spre a atrage pe barbari.” (XIR, I, p. 144); „Existau municipii în Dacia, fiindcă s-au încuviințat privilegiile municipale unor orașe cu poporație băștinașă, pe care romanii vroiau să le atragă mai curând către ei, devenind ele totodată o nadă care făcea să cadă și celelalte în mrejele romane.” (XIR, I, p. 162); „De îndată ce romanii puseseră piciorul în Dacia, ei întreprinseră lucrarea minelor și mai ales a celor de aur, și am văzut că tocmai acestea erau nada cea mai atrăgătoare care aducea atât de numeroși romani din toate părțile imperiului…” (XIR, I, p. 175).

În același fel face Xenopol să apară și acțiunile de câștigare a prozeliților, acțiuni puse la cale, fie de biserica catolică, fie de cea reformată (nu excludem și o aluzie la pește ca simbol pentru ‘creștin’, cf. Noul Testament, unde Iisus vorbește despre apostoli ca despre niște „pescari de oameni): „Scaunul constantinopolitan însă, totdeauna la pândă, ca și papii din Roma, spre a pescui noi supuși ai autorității lor, nu mult după constituirea Moldovei ca stat, își întinde mrejele sale și în aceste părți, spre a lăți jurisdicția sa și între moldoveni.” (XIR, II, p. 199); „Nu știm prin ce mijloace reformații izbutiră a prinde în mreje pe patriarhul Constantinopolei, Ciril Lucaris, care începe încă din 1632 a prigoni pe ortodocși și a-i sili indirect la îmbrățișarea doctrinelor calvine.” (XIR, IV, p. 50); „Românii și mai ales clerul lor, momit prin făgăduințele unor ușurări ale nevoilor sale, se lăsă a fi ademenit cel puțin în parte de asemene nadă.” (XIR, V, p. 680).

ii) În alt loc, termenul nadă este folosit figurat, cu accepția ‘mijloc de tergiversare’ într-o comparație extinsă, cu carnasiere (deși nada este o momeală folosită îndeobște în pescuit): „…Dacia a fost părăsită […] pentru a scăpa restul imperiului răsăritean de pustieri nemaipomenite; ca o nadă aruncată în gura unei haite de lupi hămisiți, care să mai întârzie goana lor omorâtoare după sania încărcată de călători.” (XIR, I, p. 201).

iii) Rezistența și spiritul de luptă al moldovenilor dau impresia unui arc gata să fie încordat: „Aicea se văzu ce putea încă Moldova [sub Ștefan cel Mare]; că deși fusese dezbinată până atunci, ba ruptă chiar în bucăți, nervul ei nu fusese atins, arcul ei încă nu plesnise și trebuise numai să ne arate mâna vânjoasă care să facă a zbârnâi încă din el puternice săgeți.” (XIR, VI, p. 18).

iv) Și în știință se poartă lupte, după toate regulile înfruntărilor cavalerești: „[Dimitrie] Cantemir însă întreprinde această îndoită luptă înarmat, ca și potrivnicii săi, cu toate armele științei, ferecat din cap până în picioare cu citații grecești și latinești și putând deci lupta ca unul deopotrivă cu cavalerii științei de atunci.” (XIR, IV, p. 435).

b) Morărit, țesut, navigație etc.

i) O imagine din morărit îi servește lui Xenopol pentru a înfățișa plastic alcătuirea poporului român: „…se adunaseră în noua provincie romană elemente deosebite prin obârșia și felul lor de a fi. Ele [= coloniștii] fură supuse aici unei înrâuriri covârșitoare care, ca o grea piatră de moară, sfărâmă toate grânele deosebite aruncate în coșul ei și scoase din a lor măcinare un popor nou și unitar ce purta pe fruntea lui tot pecetea romană.” (XIR, I, p. 144).

Cursul ireversibil al istoriei este redat, în cazul lui Ștefan cel Mare, pornindu-se de la mecanismul unei roți zimțate: „Și adevăr vorbind, nu turcii îl provocaseră pe dânsul, ci el pe turci. Ca o roată cu dinți care când prinde vreun lucru în cleștele sale îl trage și-l fărâmă până la cea de pe urmă bucățică, astfel pornirea războinică și firea neastâmpărată a lui Ștefan îl împinseră la această luptă uriașă.” (XIR, II, p. 273).

ii) Istoria este un lanț cauzal în care faptele personajele însemnate constituie verigi: „Acela însă ce este deprins cu fatalitatea evenimentelor istorice nu va vedea în purtarea lui Mihai Viteazul către țărani decât veriga neapărată de care se leagă ca un lanț neîntrerupt toate celelalte fapte ale sale.” (XIR, III, p. 301).

iii) Alteori, oamenii sunt simple unelte docile în mâinile celor puternici: „Ascultătoare unealtă în mâinile turcilor […], Balș domnea în Moldova întocmai ca un pașă…” (XIR, VI, p. 557).

iv) În următorul exemplu, asemănarea dintre cei doi poli ai comparației se apropie de identitate: „…cei mai mulți barbari […] când simțiră în spatele lor suflarea înciumată a hunilor, în Dacia, năvălirea avu întotdeauna caracterul năpustirei unor imense bande de hoți, care dădeau foc, dărâmau, pustiau, omorau…” (XIR, I, p. 235).

v) Țesutul este o altă îndeletnicire din care Xenopol își ia materialul analogiilor sale (țesătură, pânză, canava). Iată cum se țese pânza istoriei: „Natura reprezintă, în formele ei neclintite și înțepenite, elementul statornic în viața poporului; plăsmuirile minței omenești pe acel progresiv și schimbător. Din întrețeserea lor mutuală se desface în decursul veacurilor pânza istoriei.” (XIR, I, p. 39).

Structura gramaticală a limbii este văzută ca o țesătură: „Elementele străine ce se alipiră de limba română […] numai cât îi îmbogățiră vocabularul, fără a atinge esența chiar a limbii, țesătura, canavaua pe care vorbele se înșiră, pentru a deveni organul exprimărei cugetărei.” (XIR, I, p. 263).

O imagine poetică se găsește în descrierea Dunării: „În sfârșit, între statele lor [i.e. ale românilor și bulgarilor] nu se înălța niciun munte despărțitor, ci Dunărea întindea pe marginile ei turburea ei pânză, peste care plutirea învoia atingerea.” (XIR, II, p. 185).

vi) Opresiunea / stăpânirea străină este frecvent comparată de Xenopol cu un jug (de fier), deși, evident, aceasta reprezintă o metaforă curentă și în exprimarea altor scriitori: „…jugul de fier și de sânge al silniciei otomane.” (XIR, III, p. 75); „Și cu toată această slăbire a energiei lor, ambele țări mai încercară o dată scăparea de sub jugul de fier sub care intrase. Ele luptase în zadar, presimțind răul, pentru a-l înlătura. Văzând însă că jugul le-a căzut după grumaji, se mai scutură o dată ambele țări spre a-l arunca jos.” (XIR, VI, p. 23).

vii) O serie de metafore provin dintr-o practică specifică unui neam de păstori. Este vorba de prepararea cașului (munții ar reprezenta „cazanul”, în timp ce „bulzul de caș” ar constitui unitatea poporului român): „Vom vedea totuși cum Carpații au fost pe de altă parte adăpostul neamului nostru în timpul vijelios al năvălirilor barbare […] și cum în acești munți s-a fiert și închegat marea și minunata unitate a poporului român.” (XIR, I, p. 44).

Liantul care ține unit un popor este numit cheag, iar populația ca atare este închegată: „…în sânul nouăi poporații închegate… […] Vom cerceta mai jos altă împrejurare, anume dacă această grămadă de coloniști […] conținea niște elemente cu totul disparate, neunite între ele prin nicio legătură, și dacă mai ales le-au lipsit chiagul acela care face din adunături de oameni, popoare, și din grămezi de indivizi, societăți.” (XIR, I, p. 137).

Din aceeași arie de preocupări este luată și imaginea următoare: „Se vede deci că chiar până la această dată, 60 de ani după cucerire, toate elementele aduse și aflate în Dacia intraseră în acel amestec, în acea fiertură care alcătui mai târziu elementul daco-roman.” (XIR, I, p. 168).

viii) Și prepararea pâinii face parte din acest arsenal de analogii: „…domnii greci, cu cât înaintează epoca fanariotă, devin la rândul lor un element tot atât de nesigur și de șovăitor pentru stăpânii din Constantinopole, ca și vechile domnii naționale ale țărilor române. Se schimbase numai aluatul; forma în care el era dospit și copt era aceeași.” (XIR, V, p. 306).

ix) Pentru a sublinia stadiul relațiilor pe care țările române le aveau cu Imperiul Otoman la un moment dat, Xenopol întrebuințează o adevărată alegorie plecând de la domeniul navigației: „Când puterea turcească începu a închide aripile sale, statele române se gândiră tot mai mult la chipul de a nu pieri împreună cu ea și, când dânsa începea, spartă din toate părțile, să se afunde în mare, ele se desprinseră de pe coastele ei, ca barca de scăpare de corabia ce se va frânge, și încercară cu propriile lor puteri, unite într-un singur corp, a răzbate prin furioasele valuri către un liman de scăpare îndepărtat dar sigur.” (XIR, IV, p. 392).

c) Aluzii istorice

i) Întrucât Petru Rareș omorâse un om nevinovat (după cum domnitorul însuși recunoaște ulterior) doar pentru că-l rugase un altul (fără să verifice dacă era într-adevăr trădător sau nu), Xenopol găsește cu cale să se compare evenimentul respectiv cu unul din istoria recentă (lui): „Această nepăsare seamănă cu acea a regelui Dahomeiului din zilele noastre care, pentru a cerca dacă bate bine pușca ce i-o dăruise o misiune engleză, pune să tragă în cel dintâi trecător!” (XIR, II, p. 170).

ii) Mirajul unui nou Eldorado, California (cu celebra „goana după aur” din perioada 1848-1855) este proiectat de Xenopol în trecut, pe teritoriul vechii Dacii: „…se întinse o provincie romană din cele mai înfloritoare ale întregului imperiu, mai ales din pricina bogăției ei în metalul cel prețios al aurului, care făcea din Dacia California lumei vechi.” (XIR, VI, p. 5).

Aristotel, în Poetica sa, vorbea de darul metaforelor, acela de a vedea asemănările dintre lucruri, pe care nu toată lumea îl posedă. Xenopol era conștient de faptul că avea capacitatea de a metaforiza, socotindu-se „înzestrat, cum am arătat mai sus, cu darul de a-mi întrupa cugetarea în icoane…”. Dar metaforele/analogiile sale, pe care le găsim din abundență în paginile Istoriei românilor, nu sunt numai rezultatul abilității sale native de a crea frumosul (de a inventa metafora plasticizante), ele reieșind și din dorința sa de a lumina mai bine mecanismele istorice, din necesități fie pur științifice (metafore revelatorii), fie chiar didactice.

Concluzii

Dacă ar fi să facem o comparație, din punct de vedere cantitativ, între două opere istorice fundamentale, atunci Istoria critică a românilor de Hasdeu (din care a apărut un singur volum) are dimensiunile unui volum (din cele șase) din Istoria românilor din Dacia Traiană a lui Xenopol. Analiza foarte amănunțită și bogată în material pe care o efectuează Grigore Brâncuș (în studiul introductiv la ediția Istoriei critice… pe care a îngrijit-o), referitoare atât la limbă, cât și la stil/retorică, însumează doar 13 pagini. La fel, particularitățile de limbă și stil ale lui Xenopol pot fi extrase din primul volum al Istoriei sale. Atât ar fi de ajuns pentru a ne face o imagine corectă asupra posibilităților sale lingvistice și stilistice. Iată de ce, de obicei, nu există monografii sub formă de cărți asupra unor scriitori de acest gen, ci doar studii publicate sub forma unor articole mai mult sau mai puțin ample. Credem însă că statura impresionantă a lui Xenopol și polivalența preocupărilor sale merită un asemenea efort.

Cercetarea unei teme atât de complexe cum este scrierea istoriei în limba română la A.D. Xenopol impune o abordare desfășurată din mai multe unghiuri. A.D. Xenopol este o personalitate de prim rang a culturii noastre și a celei europene, care copleșește prin diversitatea preocupărilor (a fost istoric, filozof, economist, jurist, sociolog etc.) și impresionează prin tenacitatea cu care și-a dus la capăt marile proiecte. Ceea ce trebuie însă neapărat remarcat la acest mare istoric român este înclinația – nu foarte des întâlnită la români, din păcate – spre teoretizare, spre reflecție, dorința de a fundamenta pe baze filozofice solide domeniul de care se ocupă.

Nimic nu este lăsat sau făcut la întâmplare de Xenopol: tratând o problemă, el pornește întotdeauna de la o concepție; acționând într-un anume fel, el respectă, de asemenea, anumite judecăți, la care ajunsese în prealabil. Același lucru este valabil și în cazul scrierii istoriei în limba română. Xenopol are un mod particular de a face istorie și, în consecință, și un mod specific de a o scrie pe aceasta.

La o primă vedere, lucrurile pot părea (unora) simple: Xenopol scrie opera sa de căpătâi, Istoria românilor din Dacia Traiană (1888-1893), în limba română și o face conform regulilor fixate prin tradiție de către știința istoriei; altfel spus, el respectă normele lingvistice ale comunității idiomatice în mijlocul căreia trăiește și normele de redactare general valabile ale unei comunități de savanți ce se îndeletnicesc cu istoria.

În realitate, lucrurile nu stau chiar așa și sunt departe de a fi facile. Xenopol nu scrie pur și simplu în limba română (ca limbă istorică), ci în limba română literară, însă nu într-o limbă literară pe deplin fixată, ci într-una al cărei proces istoric de formare, deși avansat, nu era încă pe deplin încheiat și, în plus, într-una la a cărei desăvârșire savantul a contribuit într-o anumită măsură. După cum am văzut, Xenopol avea o concepție atât în ceea ce privește limba literară, cât și cu referire la stilul convenabil redactării unui text științific, în general, și istoriei (naționale), în special. Și – spre deosebire de alți oameni de știință, în cazul cărora suntem nevoiți să deducem din scrisul lor ideile pe care le aveau/au, fie și intuitiv, despre limbă și stil – la Xenopol întâlnim deja exprimate și justificate ideile sale despre limbă și stil; trebuie cercetat însă în ce grad sunt ele respectate sau aplicate în scrierile lui.

Se explică astfel de ce a fost necesar ca – înainte de a aborda tema propriu-zisă a lucrării noastre – să facem un drum lung, trecând prin biografia autorului, arătând în ce constă concepția sa despre știință in genere și despre istorie, care sunt ideile sale despre cultura națională și despre limbă/limbaj in genere, precum și despre limba literară ș.a.m.d. Unele mărturisiri autobiografice luminează aspecte legate de întrebuințarea metaforelor/analogiilor în scrisul său științific sau legate de cunoașterea limbilor străine și influența acestora asupra propriei limbi, unele concepte din teoria sa istorică (de pildă, noțiunea de «serie») lămuresc viziunea sa asupra limbii literare și asupra problemei neologismelor etc.

În urma studierii – dintr-o dublă perspectivă, lingvistică și stilistică – a scrierilor istorice aparținându-i lui Xenopol, cu precădere a capodoperei sale, Istoria românilor din Dacia Traiană, putem conchide că istoricul român conservă, într-o anumită măsură, tradiția europeană și cea românească de scriere a textului istoric, dar și inovează în unele privințe, cum ar fi, de exemplu, utilizarea (aproape exagerată) a analogiilor științifice, cu rol fie plasticizant, fie revelatoriu. El păstrează, de pildă, fraza arborescentă (perioadele lungi) pe care le întâlnim la Bălcescu, Kogălniceanu, Odobescu, dar – sub raportul implicării afective – , deși e un mare patriot, încearcă să fie mai obiectiv decât precursorii săi (chiar dacă, uneori, „condeiul” i se „încălzește”). În același timp, chiar dacă este un bun cunoscător al procedeelor retorice, el este mai moderat decât contemporanul său, B.P. Hasdeu.

Bibliografie

Aristotel, Poetica, studiu introductiv, traducere și comentarii de D.M. Pippidi, ediția a III-a îngrijită de Stella Petecel, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2011.

Arvinte, Vasile, Normele limbii literare în opera lui Ion Creangă, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008.

Arvinte, Vasile, Normele limbii literare în opera lui Mihai Eminescu, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008.

Avădanei, Ștefan, La început a fost metafora, Editura Virginia, Iași, 1994.

Bidu-Vrănceanu, Angela; Călărașu, Cristina; Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana; Mancaș, Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicționar general de științe. Științe ale limbii, Editura Științifică, București, 1997.

Benveniste, Émile, Probleme de lingvistică generală, vol. I, Editura Teora, București, 2000.

Blaga, Lucian, Geneza metaforei, în Idem, Trilogia culturii, Cuvânt înainte de Dumitru Ghișe, Editura pentru Literatură Universală, București, 1969, p. 275-289.

Boicu, L.; Zub, Al. (coordonatori), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viața și opera sa, Editura Academiei RSR, București, 1972.

Brâncuș, Grigore, Studiu introductiv la B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Teora Universitas, București, 1999, p. 13-35.

Bulgăr, Gh., Problemele limbii literare în concepția scriitorilor români, Antologie, studiu introductiv, comentarii, glosar, Prefață de Perpessicius, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966.

Cartojan, N., Istoria literaturii române vechi, Postfață și bibliografii finale de Dan Simonescu, Prefață de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, București, 1980.

Cazacu, B., Probleme ale studierii lexicului, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 69-83.

Chivu, Gheorghe, Limba română – de la primele texte până la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.

Collingwood, R.G., The Idea of History, Oxford University Press, London – Oxford – New York, 1946.

Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, Editura Teora, București, 1998.

Coșeriu, Eugenio, Periodismo e historia [1991], în Eugenio Coșeriu, Óscar Loureda Lamas, Lenguaje y discurso, EUNSA, Pamplona, 2006.

Coșeriu, Eugen, Prelegeri și conferințe (1992-1993), ca supliment al publicației „Anuar de lingvistică și istorie literară”, T. XXXIII, 1992-1993, Seria A, Lingvistică, Iași, 1994.

Coșeriu, Eugeniu, Lingvistica integrală, Interviu cu Eugeniu Coșeriu, realizat de Nicolae Saramandu, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996.

Coșeriu, Eugeniu, Lecții de lingvistică generală, Traducere din limba spaniolă de Eugenia Bojoga, Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura Arc, Chișinău, 2000.

Coșeriu, Eugeniu, Limbaj și politică [1987], în vol. Identitatea limbii și literaturii române în perspectiva globalizării (editat de Ofelia Ichim & Florin-Teodor Olariu), Editura Trinitas, Iași, 2002, p. 17-40.

Coșeriu, Eugeniu, Omul și limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii și lingvistică generală, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2009.

Coșeriu, Eugeniu, Istoria filozofiei limbajului. De la începuturi până la Rousseau, Ediție nouă, augmentată de Jörn Albrecht, cu o remarcă preliminară de Jürgen Trabant, Versiune românească și indice de Eugen Munteanu și Mădălina Ungureanu, Cu o prefață la ediția românească de Eugen Munteanu, București, Editura Humanitas, 2011.

Coteanu, I., Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj [vol. I], Editura Academiei RSR, București, 1973.

Coteanu, Ion, Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1860), Editura Academiei RSR, București, 1981.

Coteanu, Ion; Forăscu, Narcisa; Bidu-Vrănceanu, Angela, Limba română contemporană. Vocabularul, ediție revizuită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.

Curcă, Petru, Teoria cauzalității – argument principal al legitimității istoriei ca știință, în Boicu, L.; Zub, Al. (coordonatori), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viața și opera sa, Editura Academiei RSR, București, 1972, p. 225-241.

Dragomirescu, Gh. N., Mică enciclopedie a figurilor de stil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975.

Ducrot, Oswald; Schaeffer, Jean-Marie, Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului, Traducere de Anca Măgureanu, Viorel Vișan, Marina Păunescu, Editura Babel, București, 1996.

Dumistrăcel, Stelian, Rolul limbii române în cultura națională și necesitatea cultivării limbii în concepția lui A.D. Xenopol, în Boicu, L.; Zub, Al. (coordonatori), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viața și opera sa, Editura Academiei RSR, București, 1972, p. 367-379.

Dumistrăcel, Stelian, Pînă-n pînzele albe. Expresii românești (ediția a II-a revăzută și augmentată), Editura Institutul European, Iași, 2001.

Dumistrăcel, Stelian, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Editura Institutul European, Iași, 2006.

Dumitriu, Anton, Istoria logicii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1969.

Gheran-Mewes, Elena, Unitatea dintre teoria științei, clasificarea științelor și filozofia istoriei la A.D. Xenopol, în Boicu, L.; Zub, Al. (coordonatori), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viața și opera sa, Editura Academiei RSR, București, 1972, p. 217-223.

Gheție, Ion, Istoria limbii române literare. Privire sintetică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978.

Gheție, Ion și Seche, Mircea, Discuții despre limba română literară între anii 1830-1860, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 261-290.

Ghiță, Simion, Teoria științei la A.D. Xenopol, în Boicu, L.; Zub, Al. (coordonatori), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viața și opera sa, Editura Academiei RSR, București, 1972, p. 207-216.

Guțu Romalo, Valeria, Câteva probleme ale studierii sintaxei, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 48-68.

Hristea, Theodor, Sinonimia frazeologică și lexico-frazeologică, în „România literară”, nr. 29 din 20 iulie 1978, p. 8.

Hristea, Theodor (coord.), Sinteze de limba română (ediția a III-a), Ed. Albatros, București, 1984.

Humboldt, Wilhelm von, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei asupra dezvoltării spirituale a umanității [1836], Versiune românească, introducere, notă asupra traducerii, tabel cronologic, bibliografie și indici de Eugen Munteanu, Editura Humanitas, București, 2008.

Iordan, Iorgu, Limba română contemporană, Editura Ministerului Învățământului, București, 1956.

Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Editura Polirom, Iași, 1999.

Ivănescu, G., Problemele capitale ale vechii române literare, Extras din Buletinul Institutului de Filologie Română – Iași, vol. XI-XII [1944-1945], Tipografia Alexandru A. Țerek, Iași, 1947.

Ivănescu, G., Formarea terminologiei filozofice românești moderne, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea (redactor responsabil: Acad. Tudor Vianu), Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică, Editura Academiei R.P.R., București, 1956, p. 171-204.

Ivănescu, G., Îndrumări în cercetarea morfologiei, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 21-47.

Ivănescu, G., Istoria limbii române, Ediția a II-a, Îngrijirea ediției, indice de autori și indice de cuvinte: Mihaela Paraschiv, Editura Junimea, Iași, 2000.

Locke, John, Eseu asupra intelectului omenesc, vol. II, Editura Științifică, București, 1961.

Macrea, D., Discuțiile referitoare la dezvoltarea limbii române literare în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 291-308.

Mancaș, Mihaela, B.P. Hasdeu, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. II [Contribuții la studiul limbii și stilurilor scriitorilor], Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 274-306.

Mancaș, Mihaela, Istoria limbii române literare. Perioada modernă (secolul al XIX-lea), Universitatea din București, 1974.

Munteanu, Cristinel, Problema terminologiei în concepția lingvistică a lui Eugeniu Coșeriu, în „Analele Universității «Dunărea de Jos» din Galați”, Fascicula XXIV, Anul III, Nr. 1 (3), Lexic comun / Lexic specializat, Editura Europlus, Galați, 2010, p. 66-76.

Munteanu, Cristinel, Viața cuvintelor și selecția lor naturală (sau despre influența biologiei asupra lingvisticii), în „Communication interculturelle et littérature”, nr. 2 (14), Editura Europlus, Galați, 2011, p. 230-239.

Munteanu, Cristinel, Frazeologie românească. Formare și funcționare, Editura Institutul European, Iași, 2013.

Munteanu, Eugen; Munteanu, Lucia-Gabriela, Aeterna latinitas. Mică enciclopedie a gândirii europene în expresie latină, Editura Polirom, Iași, 1996.

Munteanu, Ștefan; Țâra, Vasile D., Istoria limbii române literare. Privire generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

Muscalu, Neculai, A.D. Xenopol despre cum trebuie scrisă istoria (o perspectivă stilistică), în „Limba română” (Chișinău), nr. 7-8, anul XXII, 2012, p. 70-79.

Muscalu, Neculai, A.D. Xenopol între metafora revelatorie și metafora plasticizantă (sau despre utilizarea analogiei în scrierea Istoriei Românilor), în „Lexic comun / Lexic specializat”, anul V, nr. 1 (7), Editura Europlus, Galați, 2012, p. 227-247.

Oprea, Ioan, Terminologia filozofică românească modernă. Studiu asupra epocii de formare, Editura Științifică, București, 1996.

Oprea, Ioan, Curs de introducere în filologie, Editura Universității din Suceava, Suceava, 2001.

Oprea, Ioan, Comunicare culturală și comunicare lingvistică în spațiul european, Editura Institutul European, Iași, 2008.

Oprea, Ioan; Nagy, Rodica, Istoria limbii române literare. Epoca modernă, Editura Universității din Suceava, Suceava, 2002.

Peucer, Tobias, De relationibus novellis/Despre relatările jurnalistice [Leipzig, 1690], prologul editorului, studiu introductiv și postfață de Cristinel Munteanu, text latin stabilit, versiune românească și note de Cristian Bejan (ediție bilingvă), Editura „Independența Economică”, Pitești, 2008.

Pușcariu, Sextil, Limba română. Privire generală [1940], vol. I, Editura Minerva, București, 1976.

Rosetti, Al.; Cazacu, B., (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I [Indicații metodologice ș.a.] și vol. II [Contribuții la studiul limbii și stilurilor scriitorilor], Editura pentru Literatură, București, 1969.

Rosetti, Al.; Cazacu, B., Probleme de fonetică, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 9-20.

Rosetti, Al.; Cazacu, B.; Onu, Liviu, Istoria limbii române literare, vol. I, De la origini până la începutul secolului al XIX-lea, Ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Minerva, București, 1971.

Rovența-Frumușani, Daniela, Semiotica discursului științific, Editura Științifică, București, 1995.

Rovența-Frumușani, Daniela, Analiza discursului. Ipoteze și ipostaze, Editura Tritonic, București, 2005.

Rusu, Valeriu (coordonator), Tratat de dialectologie românească, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984.

Sala, Marius (coordonator), Enciclopedia limbii române, Academia Română – Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, București, 2001.

Simonescu, Dan, Contribuția lui M. Kogălniceanu la dezvoltarea și îmbogățirea limbii literare, în Contribuții la istoria limbii române literare în secolul al XIX-lea (redactor responsabil: Acad. Tudor Vianu), Academia Republicii Populare Române, Institutul de Lingvistică, Editura Academiei R.P.R., București, 1956, p. 67-87.

Soare, Liliana, Școala ardeleană. Lexicul scrierilor de popularizare a științei, Editura Universității din Pitești, Pitești, 2012.

Taton, René (coord.), Istoria generală a științei. Știința antică și medievală. De la origini până la 1450, vol. I, Editura Științifică, București, 1970.

Todi, Aida, Elemente de sintaxă românească veche, Editura Paralela 45, Pitești – București – Brașov – Cluj-Napoca, 2001.

Toma, Alice, Lingvistică și matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă. Terminologie, limbaj discursiv. Interdisciplinaritate, Editura Universității din București, București, 2006.

Ursu, N. A., Formarea terminologiei științifice românești, Editura Științifică, București, 1962.

Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Editura Contemporană [sine loco], 1941.

Vianu, Tudor, Cercetarea stilului, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. I, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 84-107.

Vianu, Tudor, Nicolae Bălcescu, artist al cuvântului, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 144-162.

Vianu, Tudor, Observații asupra limbii și stilului lui A.I. Odobescu, în Al. Rosetti, B. Cazacu (redactori responsabili), Studii de istoria limbii literare. Secolul al XIX-lea, vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 241-273.

Vințeler, Onufrie, Probleme de sinonimie, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Zub, Al., A.D. Xenopol. Biobibliografie, Editura Enciclopedică Română – Editura Militară, București, 1973.

Zub, Al., Mihail Kogălniceanu, istoric, Editura Junimea, Iași, 1974.

Zub, Al., Istoriografia română la vârsta sintezei: A.D. Xenopol, Editura Institutul European, Iași, 2004.

Zub, Alexandru, Discursul istoric actual între criză și (re)construcție, în „Analele Universității «Dunărea de Jos» din Galați”, Seria Istorie, 2004, nr. 3, p. 212-221.

Izvoare:

[N.] Bălcescu, Opere alese, vol. II, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Ediție îngrijită de Andrei Rusu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960.

B.P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Ediție îngrijită și studiu introductiv de Grigore Brâncuș, Editura Teora Universitas, București, 1999.

A.D. Xenopol, Istoria Românilor pentru clasele primare de ambe-sexele, Editura Librariei Socecu & Compania, Bucuresci, 1879.

XTR = A.D. Xenopol, Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană [1884], Editura Albatros, București, 1998.

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul I, Istoria veche din vremile cele mai vechi până la întemeierea țărilor române, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1888.

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul II, Istoria medie, Partea I, De la întemeierea țărilor române, până la moartea lui Petru Rareș, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1889.

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul III, Istoria medie, Partea II, De la moartea lui Petru Rareș la Matei Basarab și Vasile Lupu, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1890.

A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul IV, Istoria modernă, Partea I (De la Matei Basarab și Vasile Lupu până la fanarioți), Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1891.

XIR, V = A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul V, Istoria modernă, Partea II, Epoca fanarioților, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1892.

XIR, VI = A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul VI, Istoria contimpurană, de la restabilirea domnilor pământeni până la îndoita alegere a lui Alexandru Cuza, Tipo-Litografia H. Goldner, Iassi, 1893.

XIR, I = A.D. Xenopol, Istoria românilor [sic!], ediția a IV-a, vol. I, Dacia anteromană, Dacia romană și năvălirile barbare, 513 înainte de Hr. – 1290, Text stabilit, note, comentarii, postfață și indice de V. Mihailescu-Bîrliba, Prefață și studiu introductiv de Al. Zub, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

XIR, II = A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediția a IV-a, vol. II, De la întemeierea Țărilor Române până la moartea lui Petru Rareș, 1546, Text stabilit de Nicolae Stoicescu și Maria Simionescu, Note, comentarii, prefață, indice și ilustrația de Nicolae Stoicescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

XIR, III = A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediția a IV-a, vol. III, De la moartea lui Petru Rareș până la Matei Basarab și Vasile Lupu, «Epoca lui Mihai Viteazul», Text stabilit de Nicolae Stoicescu și Maria Simionescu, Note, comentarii, prefață, indice și ilustrația de Nicolae Stoicescu, Glosar de Maria Simionescu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

XIR, IV = A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediția a IV-a, vol. IV, Istoria modernă (de la Matei Basarab și Vasile Lupu până la fanarioți, 1633-1821), Text stabilit de Maria Simionescu și Nicolae Stoicescu, Note, comentarii, indice, ilustrație și postfață de Nicolae Stoicescu, Notă asupra ediției de Maria Simionescu, Editura Enciclopedică, București, 1993.

A.D. Xenopol, Scrieri sociale și filozofice, Editura Științifică, București, 1967.

Alexandru Xenopol, Influența francesă în Romania (conferință ținută la 5 Martie 1887), I.G. Haimann, Librar-Editor, Bucuresci, 1887.

A.D. Xenopol, „Viața românească” (I, 3) în ceia ce privește limba în care e scrisă, în „Arhiva”, anul XVII, 1906, nr. 6, p. 283-286.

A.D. Xenopol, Limba românească, în „Arhiva”, anul XVII, 1906, nr. 7-8, p. 289-294.

A.D. Xenopol, Neologismele, în „Arhiva”, anul XVIII, 1907, nr. 4, p. 169-170.

A.D. Xenopol, Unitatea sufletului românesc, în „Arhiva”, anul XXII, nr. 5, 1911, p. 193-199.