Scrierea cu Majuscule Si Minuscule In Limba Romana Actuala

Pedagogie

Scrierea cu Majuscule Si Minuscule In Limba Romana Actuala

Byadmin ianuarie 1, 2024

SCRIEREA CU MAJUSCULE ȘI MINUSCULE ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ

CUPRINS

Introducere

Capitolul I ROMÂNA SCRISĂ

I.1. Delimitări conceptuale și precizări terminologice. Oralitate. Scriere

I.2 Dinamica limbii și norma: definire, tipologie

I.3 Ortografia și punctuația limbii române. Caracteristici fundamentale

I.4 Rolul semnelor de punctuație

CAPITOLUL II-ASPECTE SISTEMICE, NORMATIVE ȘI DISCURSIVE PRIVITOARE CAPITALĂ

II.1 Numele propriu

II.2. Principiul simbolic

II.3. Abrevierile

II.4 Tendințe actuale în folosirea majusculei și minusculei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Lucrarea de față își propune să prezinte unul dintre cele mai importante mijloace de realizare a coeziunii intrapropoziționale în limba română – Scrierea cu majuscule și minuscule în limba română actuală.

Scrierea cu majuscule presupune prezența unor corespondențe formale între care se stabilește o relație de dependență în cadrul unui enunț. Scrierea cu majuscule pune în evidență legătura existentă între componentele unei fraze prin prezența unor mărci gramaticale.

Scrierea reflectă fapte ce țin de influențe externe, de contacte între limbi, de situații de limbă și multilingvism. Sistemul ortografic al unei limbi reprezintă rezultatul unei evoluții interne îndelungate. Ortografia acționează în direcția evitării aberațiilor grafice, a formelor greu analizabile și implicit greu recognoscibile ( principiul morfologic ), a situațiilor de omografie ( principiul sintactic și cel simbolic).

Complexitatea scrierii cu majuscule derivă din faptul că reprezintă un sistem care înglobează un număr mare de reguli și elemente, iar acestea se organizează și funcționează pe baza relațiilor diverse care se stabilesc între ele. În virtutea acestor norme, ce reprezintă corectitudinea, sunt condamnate și combătute ca incorecte, cuvinte, construcții care crează posibile confuzii în transcriere.

În general, normele limbii evoluează lent, dar continuu. Folosirea limbii implicând un sistem de reguli, poate fi în permanență supusă greșelilor, încălcărilor acestor reguli. Greșeala reprezintă totuși unul dintre principalele motoare ale dezvoltării limbii. Greșeala de limbă poate fi provocată de insuficienta cunoaștere a unei limbi, de comoditatea vorbitorului, rigoarea normelor limbii transformând în abatere utilizarea formelor, termenilor, care nu au fost cuprinse în aceste norme.

A vorbi și a scrie o limbă corectă, cultivată și decentă este unul din semnele prin care se distinge omul instruit și educat.

I-ROMÂNA SCRISĂ

I.1. Delimitări conceptuale și precizări terminologice. Oralitate. Scriere

Limba română este limba latină vorbită în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile romanizate de lângă Dunăre (Dacia, Dardania, Panonia de sud, Moesia Superioară și Inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii și până astăzi.

Această limbă a suferit transformări repetate prin evolutia ei normală, dar și prin influența limbilor cu care a intrat în contact.

Din punct de vedere istoric limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt pe teritoriul țării noastre din momentul romanizării și până în zilele noastre. În această materie continuitatea este importantă: limba latină a fost transmisă de la o generatie la alta.

Un studiu comparativ între limba română și limba albaneză a determinat unele particularități comune în domeniul foneticii, vocabularului, morfologiei și sintaxei. Elementele comune ale limbilor română si albaneză nu provin din una din cele două limbi, deoarece se observă corespondențe fonetice opuse în aceste limbi. Prezența acestor elemente de vocabular în cele două limbi se explică prin prin originea comună a acestor elemente in cele două limbi, nu prin conviețuirea popoarelor respective.

Cercetarea romanității orientale arată că limba latină vorbită în Panonia nu se atașează grupului occidental a limbilor romanice. În provinciile dunărene și din Peninsula Balcanică limba latină alcătuiește grupul oriental al limbilor romanice. Unii cercetători au considerat că a existat o largă zonă romanizată, ce cuprindea teritoriile romanizate din nordul și sudul Dunării care a servit de bază pentru formarea limbii române.

Din secolul al VI-lea elementele slave au pătruns in limba română. Există dovezi că slavii au ânvățat românește introducând în limba română trăsături specifice limbii lor. Elementul slav nu se modifica în română, având o oarecare influență la considerarea apartenenței limbii române la limbile romanice.

Astfel limba română este o limbă romanică ce pe parcurs a suferit influență slavă, la fel cum această limbă romanică a căpătat de-a lungul timpului elemente noi, în cursul conviețuirii cu celelalte limbi balcanice.

Limbă sau dialect?

Ion Coteanu și-a propus să arate că istro-româna este o limba romanică, devenită între timp limbă mixtă prin amestecurile dintre graiurile slovene și croate. Acesta consideră că este decisiv criteriul subordonării unui idiom față de altul pentru rezolvarea problemei dacă acel idiom e ”limbă” sau ”dialect”, pornind de la afirmația lui Al. Graur că ”limba latină orientală a dat naștere la cinci limbi diferite, printre care și istroromâna.”

Astfel istro-româna s-a îndepărtat de daco-română căpătând caracterele neromanice împrumutate din slavonă sau croată. Pentru a deveni o limbă romanică e necesar ca dialectul istroromân să conțină elemente slave. În istroromână ceea ce s-a schimbat nu este legătură ei cu dacoromâna, ci faptul că acest idiom conține multe elemente străine în toate compartimentele gramaticii sale. Legătura nu poate fi anulată, fiind organică, decât atunci când nu se va mai vorbi istroromână pe teritoriile actuale.Istroromânii au adaptat limba croată sau slavonă în noile condiții si au pierdut limba lor strămosească.

Structura gramaticală a limbii române fiind de origine latină, asupra cuvintelor au acționat legile fonetice:

1.- ”l” intervocalic se transformă în ”r”

2.- ”ll” ajunge ”l”

3.- căderea consoanelor finale (m,n,t,s)

4.- ”o” s-a transformat în diftongul ”oa”

5.- ”b” s-a transformat în ”v” si apoi a căzut

6.- ”b” inițial s-a păstrat.

Exemple:

filum > filu > firu > fir

gula > gura

solem > sole > sore > soare

callis > calli > cali > cale

caballus > cabalu > cal

S-a stabilit că sistemul fonologic al limbii române cuprinde șapte vocale, semivocalele ”i” și ”u”, o serie de diftongi printre care 'ea' si 'oa' și 20 de consoane, dintre care 15 au o variantă palatalizată, dar numai la finalul cuvântului.

E. Petrovici a propus modificarea acestei secvențe a sistemului fonologic al limbii române, generalizând opoziția consoană dură-consoană moale, dar și introducerea conceptului opozitiei consoană labilizată-consoană nelabilizată.

”Constituindu-se ca disciplină lingvistică autohtonă, fonologia studiază funcțiile fonemelor într-o limbă luând în considerare comutațiile sunetelor și stabilind unităti diferențiative.”

Caracterul esențial al limbii latine ce stă la baza românei și a evoluției ulterioare a limbii este o trăsătură caracteristică a limbii române actuale care a rămas singura supraviețuitoare a latinei vorbite de mult în provinciile dunărene ale Imperiul Roman dar și în Peninsula Balcanică.

Fonetica limbii române a pus cercetătorilor o serie de probleme, așa cum se observă în textele din secolul al XIII-lea până în secolul al XVI-lea. Studiul grafiei textelor s-a impus astfel ca o prefață necesară studiului foneticii.

Scrise cu ajutorul alfabetului chirilic, textele din secolul al XVI-lea sunt texte religioase, acest alfabet fiind întrebuințat în manuscrisele slavonești din secolele al XV-lea și al XVI-lea. Pentru a descoperi realitatea fonetica, grafia chirilică trebuie interpretată. Grafia nu este adaptată la sunetele unei limbi, existând astfel tot felul de sunete și de varietăți de sunete ce nu pot fi redate cu ajutorul unui alfabet obișnuit, notând sunete-tip și foneme.

Lingviștii pot reda într-o mare măsură aceste subtilități, întrebuințând alfabete speciale în care fiecare sunet e notat printr-un semn. Se poate întâmpla totuși ca un alfabet care notează aproximativ exact sunetele unei limbi, din cauza evolutiei fonetice, la un moment dat, să nu mai noteze exact aceste sunete.

Principiile fonologiei aduc clarificări importante despre felul notării prin scris a sunetelor vorbite. S-a constatat că sunetul-tip este o medie a diferitelor pronunțări ale unui sunet. Astfel ”sunetul-tip ”e” reprezintă media tuturor e-urilor pronunțate în mod real, un ”e” abstract. Fenomenul este unitatea fonologică a limbii care nu poate fi analizată în unități mai mici și succesive. Deci fenomenul nu este doar un sunet, ci o reuniune de particularități fonetice folosite de vorbitor și care sunt recunoscute de auditor.”

Urmarea acestor constatări e faptul că în această situație scrisul notează sunete-tip dar și fenomene, sunetele grupându-se într-un număr limitat de tipuri sonore care pot fi recunoscute în sunetele vorbite și pe care le notăm cu literele alfabetului. Scrisul este astfel o aproximație, iar semnele care notează sunetele unei limbi sunt impuse de societate prin școli. Ele se aplică unor tipuri fonetice limitate : consoane și vocale.

S-a demonstrat astfel că alfabetul chirilic, asa cum era întrebuințat în secolul al XVI-lea a fost aplicat la notarea sunetelor limbii române spre sfârșitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea. Totodată trebuie ținut seama și de faptul că în mod frecvent s-au aplicat reguli ortografice slave cuvintelor românești:

– ”a” noteaza diftongul ”ia” ex.: apoa=apoia ; celua=celuia

– grupul ”ng” este notat ”gg”

ex.:”laggori”=”lingouri”

– ”a”, ”i”+”l”,”r” sunt notați uneori ca în cuvintele slave ”l”+”b”(b),”r”+”b” (b)

– accentuarea textelor nu corespunde întotdeauna cu realitatea fonetică, fiind indicate ca accentuate vocale care nu puteau conține accentul.

Alternanțele grafice apar fie în același text, uneori pe aceeași pagină, fie in texte diferite, notând un singur sunet, ca în urmatorul exemplu: ”lege”-”lege” și ”den”-”din”.

Toate textele din secolele al XIII- lea-XIV- lea au cunoscut alternanțele grafice. Totuși, din secolul al XIII-lea sunt atestate elemente ale limbii române în textele scrise în limbile: latină, maghiară și slavă.

În secolul al XVI-lea s-a manifestat în sintaxă o importantă influență a limbii slavone și a celei maghiare asupra sintaxei textelor romanesti traduse din aceste limbi. Vocabularul a primit numeroase elemente variate, în special pe cale carturărească.

În domeniul vocalic s-a observat că ”e” încă nu fusese acceptat drept ”e” accentuat, urmat în silaba următoare de ”e”, ci fusese diftongat în ”ea” într-o epoca anterioară. ”U” final dispăruse însă din scris chiar din secolul al XIII-lea. Notațiile cu ”b”,”b” în final întâlnite în documentele slave reprezintă o simplă grafie fără valoare fonetică.

Între ”e” și ”u” în hiat a apărut consoana ”v” ; ex.:”grevul”-”greul”. Fenomenul a fost semnalat în mai multe regiuni ale teritoriilor dacoromâne. În morfologie au fost semnalate următoarele trăsături: la numele în ”a” gasim genit-dativul în ”ii”, iar lângă terminația în ”-ure” a pluralelor neutre, apare terminația recentă ”-uri” în timp ce genit-dativul numelor proprii se realizează cu articolul ”lui”.

I.2 Dinamica limbii și norma: definire, tipologie

Atunci când ne referim la diferența dintre uz și normă, trebuie să avem în vedere faptul că norma se schimbă mai lent în timp și admite mai puține variante, în timp ce uzul reprezintă partea mai dinamică, mobilă și variată.

Dinamica normei se studiază prin examinarea indicațiilor explicite din diverse lucrări

normative (gramatici, dicționare, îndreptare ortografice și ortoepice).

Mariana Costinescu ia în considerare și aplicarea lor în textul lucrărilor respective în studiereae, tipologie

Atunci când ne referim la diferența dintre uz și normă, trebuie să avem în vedere faptul că norma se schimbă mai lent în timp și admite mai puține variante, în timp ce uzul reprezintă partea mai dinamică, mobilă și variată.

Dinamica normei se studiază prin examinarea indicațiilor explicite din diverse lucrări

normative (gramatici, dicționare, îndreptare ortografice și ortoepice).

Mariana Costinescu ia în considerare și aplicarea lor în textul lucrărilor respective în studierea principalelor gramatici românești dintre 1780 și 1963. Putem remarca că astfel se trece,

de fapt, de la dinamica normei la dinamica uzului normatorilor, operația de confruntare a

teoriei cu practica fiind bine venită pentru evaluarea eficienței celei dintîi.

Studierea dinamicii normei nu se poate realiza fără un element esențial și anume distincția între norma oficializată și diverse propuneri normative „de autor” exprimate în diverse perioade.

Deși norma este, prin definiție , mai puțin dinamică, avînd caracter stabil și unitar, activitatea de normare poate cunoaște perioade mai dinamice sau mai puțin dinamice: o perioadă dinamică a existat, mai ales în domeniul special al propunerilor de sisteme ortografice, în secolul al XIX-lea, cu deosebire în prima lui jumătate, cînd contemporanii vorbeau de o „febră” ortografică sau chiar în general lingvistică.

Un alt moment dinamic în domeniul ortografiei s-a manifestat prin discuțiile din anii 1950–1952 și, mai de curînd, prin cele din anii 1991–1993, reactualizate recent în dezbaterea din „România literară”. Dinamica uzului individual poate fi urmărită pe orizontală în variantele ocurente în idiolectul unui vorbitor/scriitor, iar pe verticală în transformarea în timp a unui idiolect, reflectată, de exemplu, în edițiile diferite ale unei scrieri (e cazul celebru al unor C. Negruzzi sau Gr. Alexandrescu). Dinamica uzului individual (a idiolectului cuiva) poate fi convergentă sau divergentă în raport cu dinamica uzului colectiv sau/și a normei.

Un exemplu de divergență oferă modificările operate de Heliade Rădulescu la reeditarea operelor de tinerețe în perioada sa italienizantă. Și în ce privește normarea există normatori individuali izolați față de tendințele obiective ale limbii.

Trecând la dinamica limbii române actuale, este necesar să se precizeze conceptul de română actuală, perioada acesteia, care este înțeleasă în cel puțin două feluri: într-un sens mai larg, sinonim cu limba contemporană, și în unul restrîns, ca subdiviziune a românei contemporane. In sens larg limba română actuală coincide cu secolul al XX-lea, eventual cu începere de din sens restrîns ea începe cu anul 1990, coincizînd cu perioada de „tranziție” (de la socialism la capitalism și de la totalitarism la democrație), iar într-un sens foarte strict ar însemna limba actuală.

I.3 Ortografia și punctuația limbii române. Caracteristici fundamentale

Limba ajută la mijlocirea comunicării dintre oameni și contribuie la formarea gândirii. Mesajul, fie oral, fie scris, este codificat în cuvinte având, o structură anumită și fiind îmbinat într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenție a semnalelor sonore cu ajutorul unui sistem de semne care se numesc litere.

Termenul ortografie provine din gr. orthos „drept, corect” și un substantiv derivat din graphein „a scrie” , deci, literal, ortografia înseamnă scrierea corectă. În sens restrâns, ortografia se raportează la scrierea corectă la nivelul cuvântului (sau al mai multor cuvinte care formează o unitate); în sens larg, aceasta include și scrierea corectă la nivelurile superioare cuvântului, adică punctuația (DOOM2).

În sens abstract, semiotic, ortografia este un sistem de reguli precise, fixe și unitare, care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a unei limbi date.

Ortografia este un sistem de reguli precise , fixe și unitare, care constau în explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi și din formularea condițiilor de folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze și să stabilizeze varianta cultivată a limbii.

Ortografia înseamnă scrierea corectă a unei limbi cultivate. Prin ortografie se stabilesc și normele ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” –a pronunța ), adică ale pronunției corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea pronunțării cuvintelor ca unități lexicale, a pronunțării unor cuvinte legate în vorbire, precum și a pronunțării formelor flexionare, făcându-se cu referiri la morfologie ori sintaxă.

Ortografia limbii române este fonetică și fonematică, în sensul că se pronunță așa cum se scrie, însă de foarte multe ori nu concordă indicația fonetică și soluția ortografică, ba chiar se găsesc în opoziție totală. Toate aceste contradicții sunt o urmare firească a acțiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic și estetic, ce reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic și ortoepic al limbii române.

1.Principiul fonetic este principiul fundamental al actualei ortografii românești: cele mai multe cuvinte din limba română se scriu cum se pronunță, litera fiind reprezentarea grafică a sunetului – tip. Normele de scriere au fost stabilite ținându-se seama de maniera de pronunțare a majorității vorbitorilor.

Trăsături ale sistemului fonetic:

· Eliminarea literei duble, motivate doar etimologic nu și fonetic: fr. Masse-masă; it- cassa- casă.

Sunt utilizate consoane duble în cuvintele derivate formate cu prefixe care se termină în aceeași consoană cu care începe rădăcina: interrelaționare, înnopta, înnebuni.

· Eliminarea literei ”u” din finalul unor cuvinte carte nu mai reprezintă o realitate fonetică: (eu) făcui, luna mai, un cui, (în loc de făcuiu, luna maiu, un cuiu). Se păstrează însă diftongul ”iu” în neologismele: ” serviciu”, ”salariu”, ”onorariu”, ”teritoriu”. Scrierea prefixelor: des-, dez-, răs-, răz- înaintea sunetelor surde sau sonore : desface/ dezbrăca, dezumanizare; răsfira, răspoimâine / răzgândi.

Consoana ”z” cu care încep unele rădăcini nu asimilează pe ”s” din prefixele des-, răs- pentru a deveni z: deszăpezi, răszice. La fel, consoana fricativă nu se repetă datorită căderii ultimului sunet al prefixelor, ele devenind astfel ”de”-”, ră-” : ”dezice”.

· Scrierea și pronunțarea consoanei dentale n înaintea consoanelor oclusive bilabiale p / b ; n este asimilat devenind m: în + pușcă = împușca, deîmpărțit, bomboană, amplasa, combate, impar.

În neologisme compuse din elemente tematice, nu se aplică regula asimilării: avanpremieră, avanpost, Istanbul, input ( în informatică, electronică).

· Scrierea și pronunțarea vocalei ”e” la început de silabă precedată de o vocală:

1. în cuvintele vechi, ”e” se scrie și se pronunță diftongat ”ie”: iepure, ieșire, caiet, vuiet, femeie , voie , ( excepție câmpie, familie, etc. în care vocala e este precedată în silaba dinainte de vocala i ).

2. în cuvintele noi ( neologisme ) , ”e” se scrie și se pronunță ”e” : epocă, erou, elan, efect, educație, eter,idee, epopee.

Scrierea și pronunțarea neologismelor intrate în limba română , într-o perioadă mai veche și care s-au adaptat sistemului limbii române, în sensul că se scriu cum se pronunță în limba de origine: lider, aisberg, miting, etc.

2. Numit de către Theodor Hristea și principiul tradițional-istoric, principiul etimologic a impus scrierea unor cuvinte care păstrează legătura fie cu o formă veche, fie cu tradiția.

În baza acestui principiu, care se opune celui fonetic-adică scriem altfel decât pronunțăm- sunt corecte următoarele forme :

Diftongul ”oa” , la început de cuvânt și la început de silabă precedată de o vocală se pronunță ”ua” : ”oameni” –” uameni” ,” serioase”-”seriuoase”, etc

Diftongul ”ea” , în pronumele personal ”ea” și la început de silabă precedată de o vocală , se pronunță ”ia”: ”ea”- ”ia”, ”aleea”-” aleia”, etc.

Formele pronumelor personale ”eu”, ”el”, ”ei”, ”ele”, sau ale verbului ”a fi” ( care încep cu vocala e ): este, ești, eram, erai , era, se pronunță diftongat ie : ieu, ieste, ieram, ierai etc.

Pluralul unor substantive și adjective masculine care se termină în ”x” (complex, fix, ortodox ) : se scriu și se pronunță cu cș nu cu x : complecși, ficși, ortodocși, etc.

Începând din anul 1993 scrierea cu ”â” pentru toate cuvintele care au sunetul ”î” în interiorul cuvântului, cu excepția derivatelor sau compuselor în care cuvântul de bază începe cu litera î :Ex: ”râpă” ,” încânta”, ”cârpă” – ”reîncălzit”, ”neînceput” , etc; totodată se scrie cu ”î” la începutul și sfârșitul unui cuvânt , precum și în interiorul cuvintelor derivate sau compuse cu un cuvânt care începe cu litera î : ”început”, ”coborî”, ”reîncălzit”, etc.

Scrierea articolului hotărât enclitic –l , în cazul substantivelor și adjectivelor care, în vorbirea curentă nu se mai pronunță: ”pomul”-”pomu”.

Scrierea formelor verbale de indicativ prezent, persoanele întâi singular și întâi, a doua și a treia plural: ”sunt”, ”suntem”, ”sunteți”.

3. Principiul simbolic cere ca același cuvânt să fie scris cu literă inițială majusculă , dacă se întrebuințează cu sensul lui obișnuit sau dacă simbolizează ceva.

Astfel numele punctelor cardinale se scriu cu inițială mică: răsărit, apus, est, miazăzi, dar se va utiliza majuscula atunci când exprimă noțiunea de ținut :

„Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus ?”

Cuvântul „ facultate” se scrie cu inițială mică atunci când are sensul de „aptitudine” și cu majusculă atunci când apare în denumirea unei instituții: ”Facultatea de limba și literatura română”.

Se scriu cu inițială majusculă denumirile marilor evenimente și epoci istorice : Unirea (Principatelor) , / Catedră ( unitate într-o instituție de învățământ superior ), Renașterea, Poarta (otomană), dar cu inițială mică epoci istorice și geologice care nu au semnificația unor „evenimente” : antichitate, capitalism, evul mediu, etc.

Se scrie cu inițială mică ”pământ”, ”soare”, ”lună”, dar atunci când sunt întrebuințate ca denumiri de aștri se vor folosi majuscule: „Planeta Mercur este cea apropiată planetă de Soare.”

”Luna este satelitul natural al Pământului.”

Se folosește cuvântul „ capitală” cu inițială mică în sintagme precum: ”pedeapsă capitală”, ”reparație capitală”, sau în context ca: „Paris este capitala țării” , dar se va folosi inițială majusculă în contextul : „Echipa de fotbal a părăsit Capitala.”

Aplicarea principiului simbolic

Principiul simbolic se aplică în scrierea cu majusculă a unor nume proprii de diverse tipuri; în alte contexte, cuvintele în cauză se scriu cu literă mică:

(a) Rolul Avocatului Poporului este acela de a apăra interesele cetățenilor vs Am consultat un avocat.

(b) Am fost la Școala „Vasile Alecsandri” vs Am fost la școală.

(c) America de Sud este spectaculoasă vs A luat-o spre sud.

(d) 24 Ianuarie este o sărbătoare importantă vs M-am născut pe 24 ianuarie.

(e) Am fost cazați la cabana Trei Brazi vs În parc sunt trei brazi.

(f) Armstrong este primul om care a ajuns pe Lună vs În noapte asta e lună plină.

(g) În Primul Război Mondial au murit mulți oameni vs Acesta este primul război politic.

(h) În istoria noastră, au fost multe războaie cu Poarta Otomană vs Deschide poarta!, În Turcia există încă mâncăruri otomane.

(i) Îmi place foarte mult în Delta Dunării vs Fluviile se varsă în mare printr-o deltă.

(j) Citește toate numerele din revista „Limba Română” vs Vorbește limba română.

4.Principiul silabic stabilește faptul că valoarea unor litere este dată fie de silaba din care fac parte, fie de literele care urmează în cadrul aceleiași silabe.

De cele mai multe ori nu citim literă cu literă , ci un grup de două sau trei litere, la fel cum nici nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă , ci printr-un grup de litere.

Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care, indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeași silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin, chiar, cheamă, gheață,etc.

5. Principiul morfologic este principiul pe care ortografia actuală se bazează, cel care completează principiul fonetic, „cel care dă posibilitatea vorbitorilor să-și însușească regulile ortografice în mod sistematic, rațional.”

Principiul morfologic se folosește în următoarele situații:

· se menționează diverse valori fonetice prin scrierea cu o singură literă ,,i”, două sau tri litere ,,i”

• i silabic : in, pin, plin

• i semivocalic în diftongi sau triftongi: piatră, crai, aripioară.

• i final ultrascurt la finalul unor cuvinte, după consoane: astăzi, poți, bani,

• literă ajutătoare a consoanelor prepalatale sau palatale: ciocan, faci.

l final semivocalic este:

• desinență pentru persoana I și a II-a singular la majoritatea timpurilor: tai (prezent ), făcui (perfect simplu ), cereai ( imperfect);

• desinență a substantivelor masculine și neutre la singular: pai, cui, rai; sau la pluralul substantivelor masculine și feminine : boi, cai, odăi;

l final vocalic sau silabic este :

• desinența verbală pentru persoana a II a a indicativului sau a conjunctivului prezent : afli, sufli, umbli.

• desinență de plural pentru substantivele și adjectivele masculine: miniștri, metri, albaștri, dubli și pentru pronumele și adjectivele pronominale posesive: noștri, voștri

• sufix pentru infinitiv prezent : (a ) citi, lovi, iubi, dori, spori ;

Două litere i se folosesc:

a. În scrierea verbelor :

• la infinitivul prezent și la perfectul simplu , persoana a III- a singular, al verbelor de conjugarea a IV-a care au radicalul terminat în i: ( a/el ) pustii, sfii, înmii,

• la persoana a II-a a indicativului și conjunctivului prezent al unor verbe: (să) știi, (să) vii ;

• la persoana I singular a perfectului simplu al verbelor de conjugarea a IV-a: ( eu) trăii, croii, citii;

b. În scrierea substantivelor și adjectivelor:

• la pluralul nearticulat al substantivelor și adjectivelor masculine, feminine și neutre care au radicalul terminat în –i : copii, poezii,/ mijlocii;

• la forma de genitiv-dativ singular articulată cu articol hotărât a substantivelor și adjectivelor feminine: serii, florii, / dulcii, micii,;

Scrierea cu trei i apare în următoarele cazuri:

• în formele articulate de N – Ac plural ale substantivelor și adjectivelor care au radicalul terminat în i : fiii, copiii, / zglobiii, castaniii;

Scrierea cu ea sau ia după :

– după ch, gh scriem ea când există forme alternante cu e: cheamă-chem,, gheață – îngheț. Întâlnim în acest caz următoarea excepție ochean-ocheane );

– după ch, gh scriem ia când alternează cu ie sau când nu alternează: schiază-schiez, , chiabur-chiaburi;

Scrierea verbelor a crea (a recrea ), a agrea

Verbele a agrea și a crea se conjugă după modelul structurii unor verbe de conjugarea I , care la indicativ prezent au sufixul –ez. Radicalul lor este agre -, cre – la care adăugăm sufixe modale și temporale, precum și desinențe de persoană și număr. Unele dintre aceste elemente încep cu –e :

– cre – ăm, -ezi, -ează/agre-, -ezi, -ează

Compusele din cuvinte întregi se scriu diferit în funcție de păstrarea sau nu a individualității sau a structurii morfologice și semantice a elementelor alcătuitoare: compusele prin alăturare se scriu cu sau fără cratimă; în flexiune interesează că primul, uneori și celălalt cuvânt (celelalte cuvinte ) flexionează: Ana-Maria / Anei-Maria, bună- cuviință /bunei-cuviințe / floarea-soarelui / florii-soarelui, Fac excepție cuvintele Târgu-Jiu , Râmnicu – Vâlcea la care flexionează ultimul element ( Târgu-Jiului , Râmnicu – Vâlcii ) deoarece ar trebui scrise într-un cuvânt, însă se scriu cu cratimă prin tradiție.

Ca și substantivele, și alte părți de vorbire sunt compuse prin alăturare cu cratimă sau cu blanc, după cum urmează :

adjective : româno-american, instructiv-educativ, liberi-cugetători, drept-credincios, nou – născuți;

adverbe: după-amiază, dis – de – dimineață, după-masă;

pronumele: Domnia sa, Măria Ta;

numeralele: douăzeci și unu, trei sute, o dată, câte trei;

La compusele prin contopire își schimbă forma numai ultimul element al compusului, de aceea se scriu într-un cuvânt: bunăvoință /bunăvoinței, binefacere/ binefaceri;
Asemeni substantivelor și alte părți de vorbire se scriu prin contopire sau sudare:

adjectivele : atotștiutor / atotștiutori;

pronume: dumneata, același, altcineva, nicicui;

numerale: treisprezece, amândoi, dintâi;

verbe: (a) binecuvânta, autoapăra, nemaiștiut;

adverbe: deasupra, întotdeauna, îndelung, oarecum;

prepoziții: înspre, dinspre, despre, înlăuntrul, dedesuptul;

conjuncții: întrucât, încât, deoarece, fiindcă, așadar, deși;

interjecții : iacătă, tralala;

Compusele prin izolare se scriu cu cratimă: papă- lapte;

6. Principiul sintactic recomandă să „scriem în două feluri ceea ce simpla pronunțare este, adeseori, imposibil de deosebit”.

Principiul sintactic apare în cazul unor perechi de secvențe sonore identice, în care cele două elemente sunt un cuvânt compus sudat, iar celălalt o îmbinare de cuvinte. Principiul sintactic se aplică destul de limitat, pentru că situațiile în care apare sunt destul de rare.

Distingem două situații:

1) Se separă prin cratimă formele conjuncte atone ale pronumelui personal și reflexiv, când sunt atașate la un cuvânt.

Potrivit cu sensul lexical și cu valorile lor gramaticale, scriem “pune-mi” în enunțul “Pune-mi cartea pe masă” deoarece pune este un verb la imperativ, iar mi este un pronume personal neaccentuat în dativ cu funcție de complement indirect, delimitarea făcând-o printr-un semn de ortografie, cratima pune[-]mi.

2) Diferențierea unor secvențe de expresie asemănătoare (omofonic), prin stabilirea sensului lexical, a valorii morfologice și a funcției sintactice.

Theodor Hristea a inventariat, în mare măsură, în anul 1981, secvențele în care se aplică principul sintactic:

-dinafară (din locuțiunea adverbială pe dinafară „pe de rost”)vs din afară „din exterior”, prepoziție + adverb

Nu a mai vrut să învețe poezia pe dinafară.

Știu, pentru tine, lucrurile par simple din afară.

-altădată – Nu ne mai iubim acum ca altădată. (“odinioară“ )(adverb de timp);

-altă dată – Ne vom gândi la altă dată pentru reuniune, în luna august sunt ocupată. (“în altă împrejurare, cu altă ocazie (locuțiune adverbială);

-altfel – Te rog să mă însoțești la muntei, altfel, sunt nevoit să plec singur. “altcumva, în alt chip” (adverb);

-alt fel – Mă va aștepta cu un alt fel de friptură astăzi la restaurant.alt soi (atribut pronom.nehot.+subst.);

– adverbul încontinuu vs în continuu, prepoziție + adjectiv

Am scris încontinuu la disertație timp de trei zile.

Ei sunt în continuu proces de creație pentru festival

-adverbul numai „doar”vs nu mai, adverb + adverb

A stat cu mine numai o zi.

Nu mai vreau să aud de el niciodată !

Scrierea într-un cuvânt compus prin contopire are loc când componentele acestuia pot fi analizate separat, compusul căpătând un sens nou în comparație cu sensurile elementelor alcătuitoare.

Scrierea în cuvinte separate se realizează când elementele alcătuitoare își păstrează individualitatea. Exemple : cumsecade/ cum se cade; deodată/de o dată;

Principiile morfologic și sintactic sunt principii gramaticale, deoarece țin în cea mai mare măsură de cele două componente ale gramaticii: morfologia și sintaxa.

Morfologia și sintaxa impun norme și reguli care trebuie respectate , întrucât scrierea nu ar mai fi unitară, nu ar mai deosebi omonimele, omofomele ori omografele, etc., iar comunicarea prin scris nu ar mai fi eficientă sau funcțională. Sistemul de scriere depinde de existența unor norme de scriere iar cunoașterea lor consolidează reguli și norme de folosire a limbii literare în ansamblul ei.

I.4 Rolul semnelor de punctuație

– Punctul (.) reprezintă semnul grafic care se notează la sfârșitul propoziției sau frazei. Are înțeles de sine stătător și marchează pauza în vorbire.

În limba română, punctul se folosește :

– după o propoziție sau frază cu înțeles deplin:

Ea merge la cinematograf.

Ea merge la cinematograf pentru a vedea noul film al regizorului Nae Caranfil.

– după un răspuns la o întrebare:

– Cine-e la ușă?

-Noi.
– după paranteză, atunci când aceasta intervine la sfârșitul unei propoziții sau fraze;
– în interiorul parantezei, dacă propoziția independentă sau fraza se află în întregime în paranteza respectivă.

– după abrevieri:

-se abreviază unele cuvinte: subst. (substantiv), pron. (pronume), adv. (adverb)
-se formează denumiri din prima literă a fiecărui cuvânt: C.F.R., U.N.I.C.E.F., B.C.R.
– se prescurtează unele cuvinte formate din prima silabă a cuvântului + consoana sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua: pag.(pagină); op.cit. (opera citată).
Uneori, abrevierile compuse din mai multe inițiale majuscule Se pot scrie cu sau fără punct între literele componente, însă DOOM2 recomandă "scrierea fără puncte despărțitoare": SUA, UNESCO, CEC, ONU

Punctul NU se utilizează niciodată :

-după opere literare, titlurile de cărți, opere muzicale: "O noapte furtunoasă", "Elixirul dragostei"
– după formulele de adresare , când se pune virgulă sau semnul exclamării: Draga mea, – Oameni buni!

-după abrevierile formate din prima și ultimele litere ale cuvântului: d-voastră; d-tale
-după simbolurile și prescurtările din chimie, fizică și matematică: C (carbon), H (hidrogen), V (volt), kg, triunghiul ABC

-după punctele cardinale: N; S; E; V;

– Punctul și virgula (;) reprezintă semnul de punctuație care marchează o pauză mai mare decât cea redată prin virgulă și mai mică decât cea redată prin punct. Punctul și virgula desparte propoziții sau grupuri de propoziții care formează unități relativ independente în cadrul unei fraze.

Folosirea acestui semn de punctuație stă la latitudinea celui care scrie textul, constituind mai mult un mijloc stilistic decât unul gramatical.

Punctul și virgula apare uneori, în dialog, după adverbe de afirmație și de negație sau după unele adverbe de mod:

Da; voi merge mai departe, pentru că te iubesc.

Bine; ia loc și vom analiza cererea.

-Virgula (,) se utilizează pentru a delimita din punct de vedere grafic grafic unele propoziții în cadrul frazei și unele părți de propoziție, stabilind și raporturile sintactice dintre ele. Virgula marchează grafic pauzele scurte din vorbire, precum și intonația și ritmul vorbirii.

I. Se utilizează în propoziție în următoarele situații :

– între părți de propoziție de același fel, când nu sunt legate prin și copulativ ori prin sau:

– subiectul multiplu :

Mâinile îngrijite, unghiile curate, părul pieptănat caracterizează un copil model.
-numele predicativ multiplu, urmat sau nu de determinări:

Mihaela este frumoasă, înaltă, suplă.

-atribute de același fel:

Și-a cumpărat o mototcicletă neagră, luxoasă, elegantă.

-complemente de același fel:

Sunt pasionat de fotbal, muzică, filme.

– după o construcție gerunzială sau participială, care este așezată la începutul frazei:
Văzând că nu a venit la întâlnire, a plecat supărat.

Ajuns la bunici, am vizitat grădina.

– între substantiv și apoziția explicativă, iar dacă după ea mai urmează și altă parte de propoziție, apoziția se intercalează între virgule:

L-am întâlnit pe Mircea, vărul tău.

Victor, fratele tău, a fost la stadion.

– complementele circumstanțiale așezate între subiect și predicat se marchează prin virgule, dacă subiectul se află în fața predicatului:

Întâmplarea, în situația de față, pare desprinsă din filme.

George, privind în gol, se simțea stânjenit.

– în cazul schimbării de topică se intercalează între virgule un complement circumstanțial:
Acesta e filmul pe care l-ați văzut, la insistențele profesorului, săptămâna trecută ?

– se intercalează între virgule cuvinte sau construcții incidente:

Iată cum, grație eforturilor voastre, ați reușit să luați examenul.

-după adverbele de afirmație sau negație:

Desigur, te va iubi mai mult. Nu, nu cred.

– după un substantiv în cazul vocativ:

Mircea, du-te la școală!

-după interjecții:

Ei, ce cadou mi-ai cumpărat?

-conjuncția așadar și locuțiunea conjuncțională prin urmare, așezate în interiorul propoziției se pun între virgule:

Mâine, așadar, plecăm la mare.

Vom pleca, prin urmare, după ce ne vom anunța prietenii.

Virgula NU se folosește niciodată :

-între subiect și predicat:

Ioana învață.

-între părți de propoziție de același fel atunci când sunt legate prin și copulativ:

Fetele și băeții se înțeleg bine.

-complementele directe și indirecte așezate după predicat:

Ea a citit o carte interesantă.

Am dat scrisoarea iubitei mele.

II. Se utilizează în frază în următoarele situații :

-Când se realizează raportul de coordonare între propozițiile frazei.
– se despart prin virgulă propozițiile juxtapuse: A intrat, /a salutat /și a plecat./
-coordonate de orice fel se despart prin virgulă: Vreau/ să cânt, /să visez, /și să râd. – completive directe;

-coordonate adversative se despart prin virgulă: S-a întors la ea, dar nu l-a primit.
-coordonate disjunctive, când încep amândouă cu când, ori, ba, fie sau se despart prin virgulă:

Ba vorbește prea mult, / ba tace.

Fie vrea,/ fie nu vrea, /tot va da lucrare de control.

Sau se duce la teatru, /sau stă acasă.

– înainte de o coordonată conclusivă se utilizează întotdeauna virgula:

Ionel învață superficial, / așa că nu va lua notă mare./

-se pune virgulă înainte de conjuncția și atunci când este narativă:

Și-au mers, și-au mers, și-au mers, până au ajuns la împărăție.

Nu se despart niciodată prin virgulă:

-coordonatele legate prin și copulativ:

Mircea învață / și scrie la română.

-In cazul unui raport de subordonare în frază:

-propoziția atributivă explicativă se desparte prin virgulă de cuvântul pe care-l determină:
Locuia în altă casă, /unde veneau mulți prieteni să-l vadă.

– când sunt așezate înaintea regentei, propozițiile completive directe și indirecte se despart prin virgulă atunci :

Ce știu,/ voi spune la proces./

– când sunt așezate înaintea regentei, propozițiile circumstanțiale de loc, de timp, de mod și de scop se despart prin virgulă:

Unde mi-ai spus, /acolo stau./ – CL
Când m-am întors, /colegii plecaseră./ – CT
Fără să privească înapoi, / Mihai și-a văzut de drum./ -CM
Ca să ajungem la timp, /plecăm cu mașina./ – CS

-propoziția cauzală întotdeauna se desparte prin virgulă de regenta ei:
Fiindcă era ultima zi de școală, /am plecat mai devreme./
Am plecat mai devreme,/fiindcă era ultima zi de școală. /
– se desparte întotdeauna prin virgulă de regentă subordonata concesivă:
Cu toate că era frig, /nu și-a luat geaca./
Nu și-a luat geaca, / deși era frig.

Niciodată nu se despart prin virgulă:

– propozițiile subiective și predicative, indiferent de locul pe care îl ocupă față de propoziția regentă:

Ar râde /cine i-ar afla visele.

Ce simțea /era /că va lua notă mare la examen.

-atributiva neizolată nu se desparte niciodată de cuvântul pe care-l determină:
El seamănă cu mama lui / care este șatenă. Am vazut filmul / pe care îl căutam de atâta timp.

-Semnul întrebării (?) se folosește în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau frazelor interogative.

Semnul întrebării se folosește în următoarele situații :

– după cuvintele, grupurile de cuvinte, propozițiile sau frazele care au ton interogativ și

care sunt întrebări directe.

– Ai găsit mingea?

– după un pasaj interogativ în care se redau spusele cuiva în vorbire indirectă:
Fusese prinsă copiind și nu știa cum să procedeze. Să nege? Să-și ceară iertare? La părinți nu se putea duce cu nota unu. Ce să facă?

– după o propoziție interogativă retorică: Cine te iubește mai mult decât mine?
-după comunicarea interogativă și exclamativă totodată se pune semnul întrebării însoțit de semnul exclamării:

Nu ți-am spus eu ?!

-în locul unei atitudini care să marcheze mimica și gesturile interlocutorului:
– De ce ai furat banii?

?…

-după o propoziție interogativă incidență: Mi-ar plăcea un băiat care – cum să spun? -care să ma adore ca pe o zeiță.

Semnul exclamării (!) se folosește din punct de vedere grafic pentru a marca intonația frazelor și a propozițiilor exclamative sau imperative.

Acest semn de punctuație se folosește:

-după o propoziție exclamativă, care poate fi completă sau eliptică de predicat:

Ce frumos este el!

Femeie, ochi alunecoși, inimă zburdalnică!

-după interjecțiile și vocativele care exprimă stări afective și sunt considerate cuvinte sau sintagme independente:

– Ah!; – Au!; Hei,hei!; Vai de mine!;

-după propoziții incidente:

Iar a chiulit – las pe mine! – îi dau lucrare !

-după substantive la vocativ, dar doar în anumite situații: Doamne! Cât este de greu!

– în locul unei atitudini care să marcheze mimica și gesturile interlocutorului:

– Mi-am cumpărat o mașină.

– !…

-Ghilimelele [" "], [« »]

Ghilimelele încadrează în interiorul propoziției nume de instituții, intreprinderi, titluri de publicații.Pot să încadreaze un cuvânt ori o sintagmă cărora subiectul vorbitor le evidențiază sensul ironic prin intonație, acestea urmând sa fie înțelese cu sensul lor antinomic (antifraza). În frază sau în text marchează grafic citarea cuvintelor altcuiva în propriul discurs.

S-a apropiat de mine și m-a întrebat : ,,De unde te cunosc ?”

În limba română se pot utiliza și un al doilea tip de ghilimele, cunoscute sub denumirea de ghilimele franțuzesti. Acest semn de punctuație este utilizat în cazul folosirii unui citat in interiorul primului citat.

– Două puncte [:]

În text marchează trecerea de la vorbirea indirectă la vorbirea directă, iar în frază, introduce o propozitie explicativa, apozitivă, cauzală, sau chiar principală.

Mi-a zis: – Mâine mergem la film!

-Punctele de suspensie […]

Acest semn de punctuație este folosit pentru a marca întreruperea comunicării (motivațiile subiectului vorbitor sunt multiple: consideră că destinatarul subînțelege ceea ce urmează; un moment de surpriză sau șoc emotional, având ca efect instaurarea tăcerii semnificative; o pauză psihologică, intenționată, a vorbitorului, după care urmează un cuvânt neașteptat, care poate avea nuanță ironică). În textul literar reprezintă un semn grafic, dar și de tonalitate, care marchează discursul fragmentar, de tip reflexiv / meditativ, semnificând interiorizarea trăirilor sau a gândurilor.

Știi…te iubesc…aproape că nu-mi găsesc cuvintele…

– Apostroful [']

În ortografia secolului al XIX-lea acest semn de punctuație substituia cratima. În textul literar are rol fonetic, marcând elidarea unui sunet și, prin urmare, contribuind la păstrarea măsurii versurilor, putând avea rol expresiv și o marcă a registrului arhaic. "Frumosu-i păr de aur desfăcut / Cădea pân' la călcâie…"

-Linia de pauza [-]

Este semnul de punctuație care se folosește în interiorul propoziției sau al frazei pentru a delimita cuvintele, construcțiile incidente, apozițiile, sau pentru a marca lipsa predicatului sau verbului copulativ, semnalând o completare în discursul poetic, introducând o explicație sau prezentând o circumstanță și plasând accentul asupra enunțului respectiv

: "Iubești – când simtiri se deșteaptă…" (Lucian Blaga, Iubire),

"O! Sufletul – curatul argint de-odinioară" (Alexandru Macedonski, Pe balta clară)

Totodată izolează o propoziție incidentă care marchează planul vorbirii indirecte, al reflexivității limbajului : "I-auzi corbii" – mi-am zis singur… și-am oftat" (George Bacovia).

De asemenea reprezintă marca unei tensiuni lirice deosebite, când este plasată după un enunț cu caracter confesiv, inducând cititorului conștiinta graviății mărturisirii: "Carbonizat, amorul fumega – Parfum de pene arse…"

II-ASPECTE SISTEMICE, NORMATIVE ȘI DISCURSIVE PRIVITOARE

II.1. Numele propriu

Numele românești de persoane se marchează așa cum sunt scrise de purtătorii lor: Constantin Brâncoveanu, V. Alecsandri, Mihai Eminescu, B.P. Hasdeu, Anton Pann, V. Pârvan, A. Russo, C. Negruzzi, Lucian Blaga.

În scrierea și pronunțarea în limba română a numelor proprii — de persoane și de locuri — străine, din limbi scrise numai sau și cu alfabetul latin se respectă grafia și pronunțarea din limbile respective: fr. Cocteau [cocto], germ. Haendel/Händel [hendăl], magh. Jokai [ĭocoĭ], pol. Mickiewicz [mițk'evič], germ. Miinchen [münh'en], magh. Petöfi [petöfi], sp. [kito], fr. Molière [molier], engl. Dr.House [dactăr haus], [], germ. Zeiss [țaǐs].

Pentru redarea cu litere latine a substantivelor proprii și a cuvintelor scrise cu alte alfabete (arab, chirilic, grecesc etc.) sau cu alte tipuri de sisteme de scriere (din chineză, japoneză ș.a.) există norme internaționale (dintre care unele au fost adoptate și ca standarde românești), precum și sisteme proprii ale țărilor respective: chin. Beijing [Beǐǧin] (scris și pronunțat în trecut și la noi Pekin), ar. Marrakech [Marakeș], jap. Okinawa ![Ochinava], rus. Onega, Tolstoi.

,, Unele nume de locuri străine cunoscute de mai multă vreme la noi au, pe lângă formele cu grafia și pronunțarea originare — folosite în lucrări de specialitate (hărți, studii de limbă etc.) —, și forme tradiționale curente, intrate prin intermediul altor limbi și adaptate limbii române (!folosite inclusiv în indicații bibliografice): it. Firenze [Firențe]/Florența, engl. London [Landăn]/Londra, rus. Moskva [Mascva]/Moscova, it. Napoli/Neapole, fr. Nice [Nis]/Nisa, ceh. Praha/Praga, gr. Thessaloniki/Salonic, pol. Warszawa [Varșava]/ Varșovia, germ. Wien [Vin]/Viena.”

Unele nume proprii latinești și vechi grecești circulă atât într-o formă tradițională, adaptată, cât și în forma originară (care se folosește în lucrări de specialitate sau, în cazul numelor de persoană latinești, când se reproduc cel puțin două dintre componentele lor): August/Augustus, Rodos/Rhodos.

În versuri se admite și folosirea altor forme decât cele recomandate de normele actuale: Jovis pentru Iupiter, alături de care apare, mai frecvent, forma tradițională Jupiter, cu corespondentul său din mitologia greacă Zeus,- pronunțat frecvent cu hiat [ze-us] în loc de forma pedantă, cu diftong, [zeŭs].

Pentru flexiunea unor astfel de nume se recomandă genitiv – dativul de tipul lui/zeiței Artemis, Dido, Palas Atena, Venus — formele de tipul Artemidei, Didonei (în afară de cazul când se folosește și nominativul Didona), Paladei Atena, Venerei, după modelul limbii de origine, fiind ieșite din uz.

Când sunt folosite atât ca substantive proprii, cât și ca substantive comune, unele dintre aceste cuvinte au forme sau/și grafii diferite (acropolă, Acropole).

Derivatele de la nume proprii se scriu cu respectarea grafiei numelui de la care provin, cf. goethean, händelian.

II.2. Principiul simbolic

Un cuvânt poate fi scris diferit (cu inițialǎ mare sau nu) în funcție de împrejurare:

-decembrie / Decembrie:

„L-am întâlnit pe 1 decembrie” ;

„1 Decembrie este sărbătoare națională”;

-Poartă / poartă:

„Boierii români se închinau Porții otomane.” ;

„Victor a deschis poarta.”;

-Semilună / semilună:

„Armatele Semilunei aveau steagurile însemnate cu o semilună.”;

-Capitală / capitală:

„În Capitală au loc reparații capitale ale sistemelor de apă și gaze.”.

-Radio / radio:

“Merge în vizită (instituția);

“Repară un radio.” (aparat de radio);

Alte exemple: Revoluție / revoluție, răsărit / Răsărit, apus / Apus, unire / Unire.

II.3 Abrevierile

Termenul abreviere este utilizat în limbajul curent al limbii române și în terminologia lingvisticii cu accepția generică de prescurtare a unui cuvânt sau grupă de cuvinte. Cele trei tipuri de abrevieri cunoscute sunt: trunchierea, sigla și acronimul.

În limba română există următoarele categorii de abrevieri:

a) simbolurile în chimie, fizică, matematică: Hg=mercur, Ca=carbon, O=oxigen, l=lungime;

b) măsurile: kg=kilogram, km=kilometru, V=volt, A=amper;

c) prenumele de persoane: I.L. Caragiale=Ion Luca Caragiale;

d) indicațiile bibliografice: art.=articol, cap.=capitol, ib. sau ibid.=ibidem, id.=idem, lucr.cit.=lucrare citată, op.cit.=opera citată, p. sau pag.=pagină, r.=rând, v.=vezi, vol.=volum;

e) numele punctelor cardinale: N=nord, S=sud, E=est, V=vest;

f) N.B.= nota bene (indicație prin care se atrage în mod deosebit atenția), P.S.= post-scriptum (indicație prin care se arată că după semnarea unei scrisori urmează un adaos);

g) titlurile academice: arh.=arhitect, dr.=doctor, acad.=academician, ing.=inginer;

h) gradele militare: col. = colonel, lt.=locotenent, serg.=sergent;

i) formulele de adresare: d-ta= dumneata, dv., dvs. sau d-voastră= dumneavoastră;

j) alte abrevieri: a.c.=anul curent, cca.= circa „aproximativ”, de ex.= de exemplu, etc.= etcetera „și celelalte”, î.e.n.= înaintea erei noastre, nr.= număr, obs.= observație etc.

De asemenea există abrevieri specifice diferitelor arii de activitate (chimie, industrie constructoare de masini, sport etc

II.4 Tendințe actuale în folosirea majusculei și minusculei

Principiul fonetic al corespondenței sunet – literă este încălcat din ce în ce mai mult de reglementările DOOM 2, prin acceptarea unei întregi serii de neologisme (neînregistrate de lucrările normative anterioare – asteriscul atrage atenția în acest sens) pentru care se recomandă scrierea și pronunțarea ca în limba de origine: *aftershave (angl.) [pron. aftărșeĭv]; *brunch (angl.) [pron. branč]; *chemin de fer (fr.) [pron. șmẽ dö fer] etc. Cele mai multe neologisme de acest tip sunt de origine engleză, urmate la o distanță apreciabilă de cuvinte din franceză, italiană, spaniolă. Desigur, indicațiile de pronunțare a cuvintelor în discuție nu pot fi decât aproximative pentru vorbitorul de limbă română, întrucât unele sunete sunt improprii limbii noastre. Considerăm însă că în asemenea situații era inevitabilă acceptarea formei din limba de proveniență; în această opțiune intervine, desigur, un fapt de cultură și civilizație contemporană de care româna, în pofida caracterului fonetic al ortografiei sale, va trebui să țină seama în viitor: din ce în ce mai mulți români învață limbi străine, iar pentru cunoscătorii limbii engleze, franceze etc. o transcriere românescă „după ureche” a acestor cuvinte ar fi de neconceput.

Excepții de la principiul corespondenței sunet – literă existau și în cazul cuvintelor vechi românești, moștenite din latină (forme din paradigma verbului a fi: ești, este, eram, erai, era, erați, erau și a pronumelui personal: eu, el, ei, ele), scrise cu e- inițial și pronunțate cu ie- (așa-numita preiotare, pusă de unii cercetători pe seama influenței slave), situație inadmisibilă în cazul neologismelor care încep cu e- (epocă, eră, ereditar etc.).

În ceea ce privește scrierea cu majusculă/minusculă, în DOOM 2 sunt prezentate mai multe situații de utilizare a majusculei în diverse abrevieri:

− integral cu litere mari:

– elementele unor structuri compuse (GMT, OUG, SNCFR, IMM) și unele formule de politețe [ASR/ALR (Alteța Sa Regală/Altețele Lor Regale), ASI/ALI (Alteța Sa Imperială/Altețele Lor Imperiale), ES (Eminența/Excelența SA), M.S. (Maiestatea Sa), P.S.S.(Preasfinția Sa),

ÎPSS (Înalt Preasfinția Sa)];

– unele noțiuni de specialitate (VHS – viteza de sedimentare a hematiilor), anumite produse [ BCA (beton celular autoclavizat), PAL (plăci aglomerate de lemn), PFL (plăci fibrolemnoase)] și punctele cardinale;

– altele: CP (cal putere), CV (curriculum vitae), D.S. (dal segno), NB (nota bene), OK (all correct), P.S. (post scriptum), P.P.S. (post post scriptum);

– literă mare pentru primul loc, al doilea sau al treilea: Sf. (Sfântul, Sfânta), MHz (megahertz), MeV (megaelectronvolt);

– literă mare pentru al doilea loc: dB(decibel), eV (electronvolt), pH (puterea hidrogenului), kW (kilowatt), kWh (kilowatt-oră);

− literele cu semne diacritice din numele unor instituții (din România) apar frecvent în abrevieri fără semnul diacritic: IDEB, IMM .

Se scriu cu literă mică (și nu mare) la inițială și:

– numele ființelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan;

– elementele inițiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror denumire este folosită în interiorul unei propoziții: Membrii celUI de-al XII-lea Congres Internațional. Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., începe cu literă mare: Al XII-lea Congres Internațional

Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obișnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceaușescu, pcr) .

Se scriu cu literă mare la inițială și:

– toate componentele (cu excepția, de regulă, a cuvintelor ajutătoare):

– numele proprii (inclusiv ale unor unități lexicale complexe folosite ca nume proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul de Independență, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);

– numele proprii de instituții, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat ; Lucrează în Universitate de doi ani; student la [anonimizat]; admiterea ;

– locuțiunilor pronominale de politețe: Alteța Sa Regală, Domnia Sa, Excelența Sa, Înălțimea Sa, Majestățile Lor Imperiale, Sfinția Sa;

– numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere și ale compartimentelor din instituții: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcția, Secretariatul, Secția de filologie și literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.

Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Țărilor Române).

Componentele sintagmei țările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entități statale unice, se scriu în mod obișnuit cu literă mică la inițială.

Scrierea cu litere majuscule

Se scriu cu inițială majusculă:

1. primul cuvânt al oricărui text și primul cuvânt care urmează după un semn de punctuație care marchează sfârșitul unei comunicări (punct, semnul întrebării, semnul exclamării, puncte de

suspensie sau două puncte, după care începe vorbirea directă marcată prin ghilimele sau prin linie de dialog):

“Vin imediat. Te rog să mă aștepți. Strig: “Bubico! Bubico! Unde e băiatul?” (I. L. Caragiale – “Bubico”)

2. numele de persoane (prenume și nume de familie), pseudonimele și poreclele: Mihai Eminescu, Johana Holt, Ion Torcălău, etc.;

3. numele proprii mitologice și religioase, numele (simple sau compuse) ale personajelor din povestiri sau basme: Dumnezeu, Budha, Zeus, Păcală, Făt-Frumos, Baba-Cloanța, Strâmbă-Lemne, etc.;

4. numele proprii date animalelor: Ursei, Lupu, Duțulache (câini), Fulger, Zefir, Breazu (cai), Rilă (iepure).;

5. numele aștrilor și ale constelațiilor: Mercur, Venus, Ursa-Mare, Steaua Polară, Terra,

Soare, ;

6. denumirile organelor și organizațiilor de stat și politice naționale și internaționale, ale întreprinderilor și instituțiilor de tot felul (cu excepția cuvintelor ajutătoare):

Guvernul României;

Organizația Națiunilor Unite;

Ministerul Justiției;

Editura Didactică și Pedegogică;

Facultatea de Litere;

7. denumirile evenimentelor cu excepția cuvintelor ajutătoare neașezate pe primul loc:

Renașterea;

Unirea Principatelor;

Lupta de Înalt, etc.;

8. numele geografice și teritorial administrative (cu excepția cuvintelor de legătură):

Țara Oașului, America de Nord, Pitești, Timișul de Sus, etc.;

9. numele punctelor cardinale care constituie al doilea termen al unui toponim compus:

Ploiești-Sud, București-Est, Suceava-Vest, Buzău-Nord,

10.primul cuvânt din titlurile publicațiilor periodice, ale operelor literare, științifice, artistice, precum și primul cuvânt din denumirile documentelor de importanță națională și internațională:

Tineretul liber;România literară; Amintiri din copilărie (de Ion Creangă ); Istoria literaturii române de la origini până în prezent (de G. Călinescu); Carul cu boi (de N. Grigorescu);

Regulamentul organic, etc.;

11. denumirile sărbătorilor (cu excepția cuvintelor ajutătoare):

Crăciun, Paște, 1 Decembrie, Anul Nou, 24 Ianuarie, etc.;

12. numele mărcilor de produse industriale: Panasonic,Ariel, Colgate, Sony, etc.;

13. numele proprii ale raselor, speciilor, varietăților de animale sau de plante; când numele este alcătuit din mai mulți termeni, majuscula este obligatorie numai la primul dintre aceștia: Bazna, York, Marele alb (rase de porci), Napoleon (mere, pere, struguri, cireșe), Aurora, Record (floarea-soarelui), etc.;

14. unele simboluri și abrevieri pentru cuvinte comune ca:

-simbolurile unor unități de măsură: CP sau HP ( =cal-putere), MW (=megawatt), GB (=gigabyte);

-abrevierile unor cuvinte sau ale unor expresii din limbi

străine: sau Comp. (=lat. compania, engl. company),

O.K. (=engl. all correct, “în regulă”), etc.

II) Se scriu cu inițială mică:

1. cuvântul care urmează după un semn de punctuație care este plasat la sfârșitul unei comunicări (semnul întrebării, semnul exclamării, două puncte, puncte de suspensie):

“Și… zic: haide să văz… o fi plecat Pricupescu? dacă o fi plecat, bine; dacă nu, merg cu el până-n târg… Azi o să fie o căldură… mai teribilă ca ieri… “ ; (I. L. Caragiale – “Dascăl prost”)

2. numele unor personaje mitice, când sunt folosite ca nume comune: iele, nimfe ;

3 numele unor personaje literare folosite pentru denumirea de tipuri omenești corespunzătoare:

donjuan, casanova, hercule;

4. numele unor obiecte denumite după orașul sau țara de origine:

havană ( țigară de foi fabricată din tutun adus din Cuba),

olandă ( țesătură de în de bună calitate, folosită la confecționarea lenjeriei), etc.;

5. numele unor obiecte, unități de măsură care au fost denumite cu numele inventatorului:

ford (limuzină), ohm, amper (unități de măsură), etc.;

6. denumirile funcțiilor de stat, politice și militare:

ministru, președinte, deputat, general, rege, senator, primministru, șah, voievod, vodă, etc.;

7. numele de popoare:

albanez, bulgar, italian, roman, etc.;

8. denumirile epocilor istorice și geologice care n-au semnificația unor evenimente:

paleolitic, feudalism, capitalism, etc.;

9. numele punctelor cardinale:

nord, sud, est, vest, miazăzi, miază-noapte, răsărit,

apus, orient, occident, etc.;

10. numele lunilor și zilelor săptămânii:

martie, aprilie, joi, vineri, etc.;

11. numele obiectelor de învățământ:

istorie, geografie, geologie, limba română.;

12. numele raselor, speciilor, varietăților de animale sau de plante exprimate prin adjective sau prin substantive comune: crețesc, ionatan (mere), buldog, caniș (câine), astrahan, merinos, țigaie (oi), etc.;

13. pronumele de politețe:

dumneata, dumnealui, dumneavoastră, etc.;

14. termenii generici urmați de un substantiv simplu sau compus, în formă de nominativ – acuzativ, neincluși în denumirea oficială a unui stat și care nu fac parte din numele geografice și

teritorial-administrative, fiind atribuiți unei realități corespunzătoare sensului lor:

râul Argeș, pasul Oituz, fluvial Volga, județul Gorj, comuna Lerești, parcul Herăstrău, etc.

Situații facultative:

1. de obicei, cuvântul de început al unui vers se scrie cu inițială majusculă. Este permisă scrierea și cu literă mică, dar trebuie respectate același reguli de scriere cu litere majuscule ca și în proză:

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

și nu ucid cu mintea tainele

ce le-ntâlnesc în calea mea.”

(Lucian Blaga– “ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ”)

2. pentru a sugera anumite sentimente, atitudini (și în special politețea), orice cuvânt poate fi pus în evidență prin scrierea în context cu inițială majusculă:

Domnule Director, Subsemnatul […] Vă rog să binevoiți a-mi da acordul Dumneavoastră […]

CONCLUZII

Constatările, observațiile și comentariile făcute din perspectiva capitolelor, subcapitolelor și paragrafelor permit degajarea unor concluzii cu caracter mai general.

Scrierea cu majuscule și minuscule în limba română actuală ca liant intrapropozițional, este un procedeu destul de complex. În realizarea corectă a acesteia se ține seama de o multitudine de date gramaticale și semantice ale elementelor, de anumite particularități ale celorlalți constituenți ai enunțului.

Normele limbajului scris sunt oglindite în sistemul de reguli ortografice. În momentul învățării limbii, individul este obligat să folosească limba conform normelor impuse de ortografia în actualitate. Forma de exprimare reprodusă prin ortografie este limba literară, varianta cultivată, îngrijită a limbii naționale.

Între cele două principii majore care guvernează dinamica limbii – claritatea mesajului și economia de material lingvistic scrierea cu majuscule este esențială în transmiterea unui mesaj clar și corect.

O ilustrare edificatoare a felului în care dinamica limbii în sectorul scrierii cu majuscule și minuscule ține seama de economicitate și claritate o constituie enunțurile cu subiecte exprimate prin cuvinte inclusive facultative.

Caracterul convențional al ortografiei poate induce ideea greșită a posibilității de a o modifica pe cale arbitrară și în mod voluntarist. În realitate ortografia, ortografia limbii române în special, este mai puțin arbitrară decât se crede, iar capacitatea ei de a se lăsa modificată în timp își găsește explicația nu în manifestarea bunului plac al cuiva, ci în necesități de ordin lingvistic și socio-cultural, nefiind așadar „un domeniu de origine publică” (G. Beldescu).

Schimbările introduse pe cale normativă urmăresc adecvarea ei la evoluția limbii și tind să o facă mai simplă și mai ușor de însușit.

Impresia de arbitrar e creată tocmai de faptul că ortografia intervine în punctele slabe ale sistemului limbii. Mai ales în asemenea situații norma ortografică trebuie respectată.

BIBLIOGRAFIE:

***Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ediția a II-a, București, Univers Enciclopedic, 1996 (DEX2)

***Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, București, Editura Academiei, 1982 (DOOM).

*** Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (DOOM2).

***Formarea cuvintelor în limba română, vol. I-III, București, Ed. Academiei, 1970-1989.

***Tratat de lingvistică generală, București, Editura Academiei, 1971.

Academia Română, Institutul de lingvistică „iorgu iordan“, Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație, ediția a V-a, București, Univers Enciclopedic, 1995.

AVRAM, MIOARA, 2001, Punctuație, în Marius Sala, (coord.), Enciclopedia limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic.

BELDESCU, G., Ortografia actuală a limbii române, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1985.

BELDESCU, G., 1997, Punctuația în limba română, ediția a II-a, revăzută și completată,

BREBAN, VASILE, Limba română corectă. Probleme de ortografie, gramatică, lexic, București, EȘ, 1973.

COSERIU, EUGENIO, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1995.

COTEANU, ION (coord.), Limba română contemporană, Fonetica, Fonologia, Morfologia, București, EDP, 1985.

COTEANU, ION, Structura și evoluția limbii române. De la origini până la 1860, București, Editura Academiei, 1981.

DRĂGHICI, OVIDIU, Fonetică și ortografie, Craiova, Editura Universitaria, 2007.

DRINCU, SERGIU, 1983, Semnele de ortografie și de punctuație în limba română (norme și exerciții), București, Editura Științifică.

FUNERIU, I., 1998, Principii și norme de tehnoredactare computerizată, Timișoara, Editura Amarcord.

GRAUR, AL. (coord.), Introducere în lingvistică, ed. a III-a, București, EȘ, 1972.

HRISTEA, THEODOR (coord.) Sinteze de limba română, ediția a III-a revăzută și din nou îmbogățită, București, Editura Albatros, 1984.

IONESCU, EMIL, Manual de lingvistică generală, București, Editura ALL, 1992.

IORDAN, IORGU, ROBU, VLADIMIR, Limba română contemporană, București, EDP, 1978.

NEGOMIREANU, DOINA, Limba română contemporană. Fonetică și fonologie. Noțiuni generale, Craiova, Editura Universitaria, 2003.

PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română I. Privire generală, București, Editura Minerva, 1976.

PUȘCARIU, SEXTIL, Limba română II. Rostirea, Ediție îngrijită de Magdalena Vulpe, București, Editura Academiei Române, 1994.

TĂTARU, ANA, Limba română. Specificul pronunțării în contrast cu germana și engleza, , Editura , 1997.

VASILIU, EMANUEL, Introducere în teoria limbii, București, Editura Academiei Române, 1992.

VASILIU, EMANUEL, Scrierea limbii române în raport cu fonetica și fonologia, Editura Universității din București, 1999.