Scopul acestei lucrări constă în evidențierea apariției și evoluției conceptului de dezvoltare [609485]

1

INTRODUCERE

Scopul acestei lucrări constă în evidențierea apariției și evoluției conceptului de dezvoltare
durabilă. Principalul obiectiv al lucrării de față îl constituie abordarea principalelor definiții date
conceptului de dezvoltare durabilă, precum și rolul acestora în dezvoltarea societății omenești în
general. În acest sens se precizează că primele definiții care abordează acest concept dintr -o
multitudine de perspective, s -au elaborat în ultimele decenii ale secolului douăzeci și în primii ani
ai secolului douăzeci și unu. Majoritatea conceptelor elaborate cu privire la dezvoltarea durabilă
se referă la trei aspecte de bază ale acestora: aspectul economic, aspectul legat de mediul
înconjurător și aspectul social.
Educația pentru D ezvoltare Durabilă este abordată transversal in curriculumul formal din
învățământul preuniversitar din România, însă și în activitățile extracurriculare și extrașcolare
(îndeosebi în cadrul programului național Școala Altfel ).
Temele cheie privind dezvoltarea durabilă abordate includ, printre altele, reducerea
sărăciei, îndatoririle cetățenești, pacea, etica, responsabilitatea, în contextul local și global,
democrația și guvernarea, justiția, securitatea, drepturile omului, sănătatea, egalitatea de gen,
diversitatea culturală, dezvoltarea rurală și urbană, economia, modelele de producție și de consum,
responsabilitatea civică, protecția mediului, managementul resurselor naturale și diversitatea
biologică și a naturii. Educația pentru Dezvoltare Durab ilă se realizează nonformal și informal și
prin numeroasele parteneriate pe care MEN le are cu autorități publice centrale și locale, operatori
economici și ONG -uri. Tematicile acestor parteneriate, în ceea ce privește învățământul
preuniversitar se referă la reducerea sărăciei, drepturi civile și responsabilități sociale la nivel
local/regional/global, drepturile copilului, egalitate și diversitate, toleranță și respect, dezvoltare
rurală și urbană, protecția mediului, managementul resurselor naturale.

2

CAPITOLUL I
DELIMITARI CONCEPTUALE
I.1. Dezvoltarea durabilă în raport cu celelalte concepte ale teoriei cu privire la devoltare

Conceptul de dezvoltare susținută (sustenabilă) sau durabilă aparține teoriei noi a
dezvoltării economice, ea însăși ramură relativ nouă a teoriei economice generale de care s -a
desprins și individualizat ca un corp teoretic autonom la nivelul anilor ′50 -′60.Deși generoasă și
acoperitoare prin temele pe care le problematizează, trimițând, consistent,pentru atinger ea
scopurilor sale demonstrative la sociologie, filosofie, etică, morală, drept, etc.teoria dezvoltării
economice și -a făurit un minim soclu epistemologic propriu; un sistem notional și categorial la
care recurge spre a opera și expune. Din această perspec tivă, socotim necesară oexplicitare, chiar
expeditivă, a acestui uzual bagaj metodologic la care teoria despre dezvoltare recurge în mod
curent.
La modul sintetic exprimat, principalele categorii operante în domeniul supus discuției
sunt:expansiune, creșt ere, progres, dezvoltare, subdezvoltare.Atunci când creșterea în valoare abso
lută a indicatorilor macroeconomici este raportată și privită la modul relativ, înfuncție de dinamica
populației, un alt concept vine în ajutor pentru a explica ce se întâmplă în economie și societate –
preogresul economic. El reprezintă o creștere a venitului național pe locuitor. In raport cu acesta,
creșterea economică poate fi:
• progresivă, atunci când creșterea venitului național este, proporțional, mai mare decât cea
a pop ulației; creșterea este, altfel spus, însoțită de un progres economic.
• recesivă, atunci când creșterea venitului național este, proporțional, mai mică decât cea a
populației; în alți termeni, creșterea economică este însoțită de un regres economic.
• statică, atunci când procentul creșterii venitului național este egal cu cel al creșterii
populației, moment în care se poate vorbi de o creștere economică dar nu și de progres.
Cu precizarea că asemenea fenomene, în toate ipostazele prezentate, și -au avut reprezentare
în realitatea faptică, adăugăm că principala acuză care se aduce indicatorilor prezentați vizează

3
latura lor predominant cantitativă; li se reproșează, adică, orientarea lor predilectă spre latura
cuantificabilă a fenomenelor și proceselor ec onomice, lăsând deoparte aspectele calitative și
schimbările structurale produse odată cu creșterea economică. Acesta este temeiul pentru care s -a
făcut apel și s -a uzat consistent de un alt concept, cel de dezvoltare. Mai ales aici, pe terenul
dezvoltării , opiniile celor preocupați de analiza fenomenului nu sunt unanime, dimpotrivă, se
înscriu pe o gamă suficient de variată. Dincolo însă de notele deosebitoare care, cel mai adesea,
nuanțează tratarea problemei, la modul unanim se admite că dezvoltarea este un concept
multidimensional. În afară de aspectul economic, precumpănitor și acoperitor care trimite,
concomitent, la creștere și progres, la fel de importante sunt considerate, aici, și aspectele legate
de social, politic, cultural, ambiental, științ ific, spiritual, uman, etc. În același timp, și tot la modul
unanim, se admite că dezvoltarea înglobează în mod obligatoriu creșterea și progresul economic.
Dincolo de aceste componente de bază dezvoltarea înseamnă mutații calitative ce țin de
ansamblul v ieții astfel încât, pe total, ea să se traducă "în faptul că oamenii se hrănesc mai bine, se
îngrijesc mai bine și capătă o mai bună cunoaștere" Ca să -și atingă atari deziderate trebuie
concepută ca fiind "ansamblul schimburilor de structuri mentale și de comportamente sociale care
permit creșterea produsului real global și care transformă progresele particulare într -un progres
social generalizat"
Dacă socotim de referință această defini tie a lui P. Guillaumont (și ea are suficiente calități
care o recoman dă în acest sens) am putea spune că progresul social generalizat reprezintă scopul
suprem al dezvoltării. Iar progresul social generalizat înseamnă atingerea unor obiective precum:
• promovarea progresului economic printr -o mai judicioasă repartizare a re zultatelor
creșterii spre a se elimina disparitățile intolerabile de avere și poziție socială;
• eliminarea sărăciei și asigurarea unui nivel de trai decent pentru întreaga populație;
• ridicarea standardului de viață prin creșterea generală a veniturilo r, asigurarea unui nivel
cât mai înalt de ocupare a forței de muncă, o mai bună educație și un mai mare acces la valorile
culturale și umane;
• extinderea gamei de alegeri economice și sociale atât pentru indivizi cât și pentru națiune,
prin eliberarea di n starea de dependență nu numai în relațiile cu alți oameni și alte state dar și față
de ignoranța și mizeria umană în general;
• îmbunătățirea performanțelor factorilor de producție și a producției însăși;
• ameliorarea instituțiilor și înnoirea permane ntă a cunoștințelor;
• raționalizarea sistemului politic și a celui decizional;
Este clar că dezvoltarea presupune o ascensiune a întregului sistem social, economic, politic,
cultural etc. Tot atât de clar este și faptul că progresele dorite a se realiza într-unul dintre domeniile
enumerate depind de rezultatele din celelalte domenii; că, altfel spus, relația dintre componentele
progresului social generalizat este una de interdependență și că o verigă lipsă sau cu o dimensiune
aflată sub nivel atrage conse cințe asupra ansamblului.
Spre a întregi imaginea asupra a ceea ce analiza economică modernă reține a fi dezvoltarea,
adăugăm că in discuție sunt aduse și aspecte legate de durata procesului, de tehnologia lui internă
ca și de finalitatea lui ultimă.Se su bliniază astfel că dezvoltarea este un proces de lungă durată,

4
susținut pe parcursul a două, trei decenii. Altfel nici n -ar fi posibile amplele schimbări pe care le
presupune în întreaga textură a organismului economic, social, politic etc. Durata mare est e impusă
de anvergura procesului. Apoi, se acreditează ideea că dezvoltarea este un proces și nu o stare de
fapt. Acest lucru este reliefat atunci cănd dezvoltarea este contrapusă subdezvoltării.
Dezvoltarea durabilă este o stare de fapt, caracterizată printr -o sumă de însușiri tipice
țărilor rămase în urmă printre care se rețin ca importante: un nivel redus de dezvoltare a
principalelor ramuri ale economiei (industrie, agricultură, construcții etc.), și o slabă integrare a
lor în ansamblu, neasigurarea acoperirii nevoilor fundamentale la nivelul "minimului vital" sau a
"costului de subzistență", un venit național pe locuitor s căzut și foarte inegal repartizat, o situație
de subordonare economică, structuri sociale înapoiate, o subutilizare cronică a forței de muncă, un
nivel scăzut de instrucție, o natalitate ridicată, în contrast cu posibilitățile de hrană ale populației
etc.S untem de acord că subdezvoltarea este, într -adevăr, o stare proprie țărilor ocolite de procesul
devoltării. Admitem că nu există limite superioare ale dezvoltării – nici o țară nu se poate considera
vreodată pe deplin dezvoltată. În același timp, socotim c ă dezvoltarea trebuie privită
bidimensional, atât ca proces cât și ca stare. Ca proces de evoluție cantitativă și calitativă a
întregului organism economic, social și politic. Ca stare de dezvoltare, în care includem, azi, țările
civilizate ale lumii, însu mând o sumă de însușiri, pozitive, prin care aceste țări se departajează de
cele slab dezvoltate.
Cât privește finalitatea ultimă a dezvoltării, toate punctele de vedere converg spre idea forță
că aceasta nu poate fi decât o "dezvoltare umană", una care s ă aibă în vedere binele general al
omului; al omului de azi dar și de mâine. Pentru a teoretiza pe un asemenea subiect analiza
economică a introdus în limbajul ei termenul de "durabilă" sau "sustenabilă"
.I.2. Dezvoltarea durabilă – punerea problemei

Vocabularul uzual al teoriei dezvoltării durabile ține de începutul anilor '80 deși
preocupările de a găsi o alternativă viabilă tipului de creștere economică postbelică prefațează, cu
mult timp înainte, conceptualizarea sa teoretică. Decalaju l se explică prin neconcordanța între cei
care, servind știința, au conștientizat că a păstra ruta modului tehnic de producție și a tipului de
creștere postbelice înseamnă a confisca dreptul la o existență mai bună a generațiilor viitoare și cei
care, la n ivelul normativ aflați, nu au realizat în același moment amenințarea la dimensiunea sa
reală. Până când acest lucru a trebuit să se producă, s -a coabitat pe terenul tatonărilor. Astfel, la
prima Conferință ONU asupra dezvoltării, ținută la Stokholm în 1972 s-a vorbit despre eco –
dezvoltare. Tot în acel an, Raportul Clubului de la Roma, intitulat "Limitele creșterii", a încins
spiritele și a obligat omenirea să conștientizeze că problemele creșterii economice sunt

5
inseparabile de cele ale poluării mediului, c reșterii explozive a populației, epuizării resurselor etc.
Expresia acestei noi atitudini s -a reflectat în inițiativa ONU de a înființa Comisia Mondială asupra
mediului și dezvoltării. Aceasta a avut ca primă sarcină să realizeze studii și să ofere recoman dări
spre a găsi conceptul acoperitor pentru acel gen de dezvoltare ce trebuia amorsat și care,
concomitent, trebuia să asigure continuarea creșterii (și nu stoparea ei așa cum sugera Raportul
Clubului de la Roma) dar și îmbunătățirea condiției de viață și a relației om-mediu. Deși utilizat la
începutul anilor '80 la Conferința Internațională asupra Conservării Mediului și în textele PNUD,
termenul de dezvoltare durabilă (sustenabilă) este lansat odată cu publicarea Raportului
Brundtland (după numele primului ministru norvegian de atunci) al Comisiei Mondiale asupra
Mediului din 1987 intitulat sugestiv "Viitorul nostru comun". Pledând pentru o reconciliere între
economie și mediul înconjurător, raportul țintește spre a găsi "o cale de dezvoltare care s ă susțină
progresul uman nu numai în câteva locuri și pentru câțiva ani, ci pentru întreaga planetă și pentru
un viitor îndepărtat"
Tot în viziunea acestui raport, dezvoltarea durabilă (viabilă și susținută) este privită ca fiind
acel tip de dezvoltare ca re răspunde nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea
generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor proprii.
În acești termeni definit, conceptul dezvoltării durabile a fost acceptat și preluat la
conferința pe aceeași temă organizată de ONU la Rio de Janeiro în 1992. Atunci, pentru prima
dată, s -a realizat dorita conexiune între pozitiv și normativ, între știință și politică. Factorii de
decizie politică au luat act că semnalele transmise de oamenii de știință au în vedere o realitate ce
nu mai poate fi ignorată. Faptul că așa stau lucrurile este confirmat de nelipsita prezență a
subiectului dezvoltare durabilă la principalele conferințe internaționale organizate de atunci sub
egida ONU sau la inițiativa și cu susținerea unor organisme non guvernamentale. Tot în această
direcție pledează și decizia Băncii Mondiale de a ține conferințe anuale începând din 1994 pe tema
sustenabilității dezvoltării, numind pentru realizarea acestui obiectiv, un vicepreședinte cu
problemele dezvoltării sustenabi le.
I.3. Dezvoltarea durabilă – concept multidimensional

Definiția dezvoltării durabile formulată prin Raportul Brundtland în 1987 este socotită
oficială, servind ca bază de raportare dar și de analize controversate cu privire la obiective,
dimensiuni, cerințe faptice ale realizării ei etc. Din disputa teoretică alimentată de această încercare
de definire considerăm că merită a fi reținute următoarele aspecte:
a) Se consideră, în unanimitate, că introducerea sintagmei dezvoltare durabilă în
vocabularul uzual al științei economice a reprezentat o necesitate obiectivă. Noțiunea a fost

6
chemată și impusă să servească, în plan teoretic, drept răspuns la criza economică și ecologică pe
care o parcurge lumea la sfârșit de secol XX și început de nou mileniu.
b) Tot la nivelul unanimității, în sondajul opiniei publice, se află ideea după care
dezvoltarea durabilă are o puternică încărcătură morală. Se pleacă, aici, de la premisa realistă că,
pe zestrea pe care o moștenește, fiecare generație își const ruiește viitorul. Or, din punctul acesta
de vedere, este de datoria generației actuale, dacă se vrea este o obligație testamentară, ca ea să
ofere noilor și viitorilor veniți cel puțin aceleași șanse pe care ea le -a moștenit.
c) Dezvoltarea durabilă va de veni tot mai mult o constantă a politicilor economice și sociale
ale fiecărui stat. Împrejurări diverse dar obiective impun acest lucru. Se poate afirma că sub
raportul obiectivelor și cerințelor generale, dezvoltarea durabilă este un concept mondo, comun în
măsura în care:
• nu există granițe economice sau ideologice ale poluării;
• gradul de suportabilitate atât al poluării cât și al sărăciei, dacă lucrurile își păstrează
tendințele actuale, se va pune în termenii supraviețuirii și, atunci, globalizarea acțiunilor necesare
a contracara asemenea trend va fi singura soluție;
• nu mai poate fi tolerată risipa, indiferent unde se produce ea; deși pământul este rotund,
resursele sale de mediu și viață sunt limitate;
• nu poate fi acceptată la infinit degrad area umană indusă de un tip decreștere care a
convertit dar, mai ales, a pervertit valori ce defines progresul general;
In același timp, dezvoltarea durabilă este și o realitate mozaicată. Specificul național –
înțelegând prin aceasta concretețea situație i proprii fiecărei țări, situație privind populația,nevoile
proprii de creștere, de producție și de consum, particularitățile de mediu, filosofia specifică de
viață etc. – dă configurație, substanță concretă și contur, politicilor de dezvoltare durabilă în
interiorul fiecărui perimetru național. Dar fapt demn de reținut, tocmai această "specializare" în
configurarea și aplicarea unor politici de dezvoltare durabilă de către fiecare țară obligă la
colaborare spre rezolvare reciprocă a unor probleme cu grad mare de intercondiționare, întărind
prin aceasta latura comună, globală, a dezvoltării durabile.
d) În strânsă legătură și în prelungirea celor menționate la punctul "c", merită a fi reținut
că dezvoltarea durabilă comportă un tratament diferit ca ni vel, mod de abordare și înțelegere,
tehnologie, resurse la care se poate face apel și șanse de reușită. Cap ătă, altfel spus, sensuri și
semnificații diferite funcție de timp, spațiu, zonă geografică etc.În interiorul acestei matrici
teoretice, semnificaț ie aparte pentru conturarea conceptului dezvoltării durabile are departajarea
țărilor lumii în bogate și sărace. Astfel, pentru țările dezvoltate, problema depoluării, a
îmbunătățirii calității vieții etc. este una de transformare, adaptare și modernizare. Pentru
schimbarea tipului de creștere economică există, aici, și voință politică și tehnologică și resurse.
Șansele de reușită sunt foarte mari. Pentru țările slab dezvoltate, problema se pune în cu totul alți
termeni, ce țin nu de scena modernizării ci d e dramă. Dacă, pe alocuri, chestiunea nu este una de
calitate a vieții ci chiar a vieții, a supraviețuirii, e de înțeles ce ordine de prioritate ocupă
dezvoltarea durabilă în politica acestor țări. Și, ca un cerc vicios, tocmai aici, structurile de
producț ie arierate, poluante, cu urmări nefaste pentru degradarea solului, a apei etc., adaugă, ca un
blestem, la situația material deja mizeră, noi factori agravanți. Iar cercul nu are nici o șansă să se
rupă pentru că rata redusă a creșterii economice, de aici, nu eliberează fondurile necesare pentru

7
investiții în echipamente de control și tehnologie antipoluantă pentru restructurările tehnologice,
instituționale și manageriale care se impugn.
Relația dintre bogăție și sărăcie are ceva de comunicat și pe linia "contribuției" la poluare
ca și a respectului față de natură. Astfel, statisticile dovedesc, cu date indubitabile, că țările sărace
ale lumii exercită cea mai slabă presiune asupra planetei. Nivelurile scăzute de dezvoltare
economică fac din ele cei mai mi ci poluatori cu CO2, SO2 și NO2, practic la jumătate față de țările
OECD. Efectul de seră și încălzirea pământului nu se datorează, primordial, săracilor. În mod
contradictoriu însă, grija și respectul pentru tot ceea ce înseamnă mediu se pare că este o atitudine
ce ține de mentalitatea celor bogați. Cu cât nivelul pe scara bogăției sociale este mai ridicat cu atât
atitudinea față de natură este mai respectuoasă. Surprinzând un asemenea aspect, Camelia
Cămășoiu exemplifică, pe terenul oferit chiar de Români a, în următorii termeni: "Este evident,
scria autoarea, că locuitorul unui bloc «ghetou» neîncălzit, fără apă și fără canalizare din Ferentari
sau Cornetu, care mai are de hrănit și o groază de copii, nu va acorda aceeași importanță parcurilor
sau depozită rii gunoaielor ca atunci când ar fi un locuitor al Vienei".Problema, socotim noi, este
una de mentalitate și culturală, dar nu numai. Locuitorului din Ferentari îi lipsește instrucția și
cultura proprii vienezului. Dar, condiția lui mizeră nu i -a înghețat, ne convine să credem, și
dragostea pentru frumos. O natură nepoluată, primitoare și reconfortantă îi produce tot atâta
plăcere ca și vienezului. Nu are cum să -și permită o astfel de plăcere pentru că lista lui de priorități
este invadată de lucruri care țin, în mod fundamental, de existența lui zilnică – inflație, locul de
muncă, condiția de locuit, hrană etc. – dar aceasta nu înseamnă că, odată aceste probleme rezolvate,
nu i-ar face plăcere să se plimbe într -un parc sau pe un lac de agrement. Dacă vienezul din exemplul
citat ar fi presat și pus în fața unor ecuații ingrate de ale căror soluții ar depinde existența sa și a
familiei sale, neîndoios că și el va fi tentat să privească dezvoltarea durabilă ca pe un capriciu.
Așadar, nu este suficient să -ți placă natura și, prin educație și cultură, să -ți cultivi gustul în acest
sens; trebuie să ai și șansa materială spre a -ți satisface plăcerea.
e) Strict etimologic vorbind, noțiunea de durabil trimite la durată, la un interval de timp
îndelungat. Or, s e pare că artizanii conceptului n -au avut în vedere, în primul rând dimensiunea
temporală, întinderea în timp a procesului. Despre creștere economică s -a vorbit de cca. Două
secole și, din punctul acesta de vedere, ea este de mult durabilă. Ceea ce pare a fi punctul forte în
sprijinul definiției dezvoltării durabile țintește spre anatomia internă a fenomenului. Se vrea, pe
scurt, a se asigura o ascendență a calității în defavoarea creșterii cantității bunurilor produse și
consumate.
Mai mult, creșterea econ omică, ale cărei origini se duc spre secolele XVII -XVIII, a perpetuat o
criză a relațiilor omului cu mediul și a relațiilor omului cu valorile sociale și morale care au definit
întotdeauna progresul general. De aceea, și odată în plus, procesul trebuie convertit spre o
dezvoltare umană durabilă, orientată prioritar spre calitatea vieții și a mediului. Acestor dimensiuni
aparținătoare fenomenului dezvoltării trebuie să li se asigure, în timp, o adevărată durabilitate.
f) Atenție merită și constatarea că abo rdarea și tematizarea fenomenului cu numele
dezvoltare durabilă s -a făcut și se face de pe poziții predominant economice. Explicația ține de
împrejurarea că vinovată de degradarea ecologică și de mutațiile, unele cu consecințe negative
asupra socialului, m oralului, politicului, etc. este filosofia economică după care s -a fasonat și s -a
dat configurație modului de producție și de consum. Și, pe cale de consecință, căutările de soluții
pentru a asigura cutezantul obiectiv de reconciliere a omului cu el însuși și a omului cu natura vor
păstra aceeași direcție; în mod predominant ele vor constitui un răspuns impus la efectele perverse

8
induse de fatidica logică care a inspirat creșterea și dezvoltarea economică postbelică; logică după
care resursele naturale și m ediul ambiant au fost tratate ca simple instrumente, puse în slujba
creșterii; logică potrivit căreia degradarea mediului și pagubele aduse sănătății omului n -au fost
luate în calcul.
g) Tot de un tratament privilegiat, în economia teoriei cu privire la d ezvoltarea durabilă, se
bucură mediul și politica de mediu. Cadența degradării ecosferei oferă singură explicație în Există
chiar pericolul ca preocuparea preponderentă pe această temă, a politicii de mediu, să reducă
nepermis de mult atenția și eforturile necesare pentru limpezirea și soluționarea celorlalte
probleme pe care fenomenul și conceptul dezvoltării durabile le subsumează.
h) Conotația termenului ca și anatomia internă a fenomenului dezvoltării durabile sunt
influențate și de "speciali tatea" celor care -și consumă energia și talentul pe această temă. Astfel,
pentru biologi și ecologiști, importante sunt resursele și mediul natural. Economiștii, în schimb, își
axează cercetarea pe costuri și prețuri; sunt de acord că nu poate fi acceptată o dezvoltare cu costuri
de mediu foarte ridicate, dar, în același timp, uzând de logica pieței, rezolvă problema cu o piruetă;
nutresc convingerea că de îndată ce o resursă costă prea scump din cauza internalizării costurilor
de mediu, semnalul pieței, p rin intermediul prețului, va fi acela ca respectiva resursă să fie
înlocuită. Din unghiul lor de vedere, demografii, sensibilizați de sporirea accentuată a populației
în ultimii 50 de ani, acceptă că este de neimaginat dezvoltarea viitoare fără încălcarea regulilor
care definesc și stabilesc stocul mondial de resurse. Futurologii, optimiști, pleacă de la premisa că
o bună parte din ceea ce astăzi înseamnă universul planetar este o necunoscută; că știința și
progresele cunoașterii ne vor ajuta să accedem spr e resurse noi și spre noi metode de exploatare a
lor. Sociologii și moraliștii sunt preocupați de clivajele mari la care conduce repartiția veniturilor

9

CAPITOLUL II.
DEZVOLTARE A DURABIL A SI CRESTERE A ECONOMICA
II.1. Poluarea mediul și a afectat area sănătat ii oamenilor

Mediul este suportul și izvorul vieții. A -l polua și distruge echivalează cu a submina
existența umană. Tocmai de aceea, Organizația Mondială a Sănătății a ajuns la concluzia că
"menținerea sănătății și bunăstării cer un mediu înconjurător propice și armonios în care toți
factorii fizici, psihologici, sociali și estetici își au locul bine definit. Mediul va trebui, în această
situație, să fie tratat drept resursă în scopul îmbunătățirii condi țiilor de viață și
bunăstării".Înscrierea în Carta OMS a unui atare deziderat nu este deloc o chestiune
întâmplătoare.Logica elementară duce pe oricine la concluzia că între dezvoltarea economică și
starea mediului, pe de o parte, și sănătatea umană, pe de altă parte, există o puternică relație de
intercondiționare. Important pentru tema noastră este ca dezvoltarea economică să fie și socială,
să influențeze pozitiv mediul și, pe această cale, să ofere suport pentru sănătatea oamenilor. Or,
este lucru știut , și statistic constatat, că dezvoltarea economică are și efecte perverse ce privesc în
mod direct mediul și, prin gradul lor de acuitate, pun în pericol însăși existența umanității. Suma
acestor efecte, nedorite dar prezente, la care a condus tipul de cre ștere economică postbelică se
numește poluare.
Problema poluării mediului a fost și a rămas un subiect generos de dispută teoretică și
inițiativă politică. Dacă ne este permisă o maximă concizie pe această temă, atunci reținem
că,mediul și poluarea lui s e pretează unei abordări filosofico -etice.
Comportamentul agresiv al omului față de natură și mediul înconjurător se pare că are o
explicație istorică ce trimite tocmai la Vechiul Testament. În acest sens, istoricul Lyn White reține
următorul pasaj din do cumentul amintit: "Apoi Dumnezeu a zis: Să facem om după Chipul Nostru,
după asemănarea noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului,peste vite,
peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ"
Ideea concluz ivă pe care citatul o dezvoltă este următoarea: prin însuși actul Facerii, omul
a fost "abilitat" să fie stăpân asupra Naturii și să o exploateze în mod liber, și aceasta spre propria
sa bunăstare. Se crede că tocmai această viziune egocentrică, de dominator, inspirată și derivată
din religie a explicat în bună măsură inconștiența cu care natura a fost, vreme impardonabil de
îndelungată, exploatată prădalnic. Iar finalul de drum al implementării acestei filosofii este astăzi
știut: o societate care și -a gândit dezvoltarea plecând de la premisa profitului maxim a sfârșit prin

10
a constata că a realizat poluarea maximă, împotriva mediului, a resurselor naturale și a omului
însuși. Ideea forță a omului dominator și arogant cu natura a inspi rat și a călăuzit întreaga gândire
economică, de la predecesori și fondatori până la contemporani, cu câteva excepții. Excepții în
care se admite că natura este în mod direct participantă la producție.
Prima excepție trimite la Wiliam Petty care afirma co nvins că "munca este tatăl avuției iar
pământul mama ei".
A doua abatere de la linia productivismului îngust al economiștilor aparține, greu de crezut,
lui Marx care la rându -i scria că "În procesul de producție, omul nu poate să acționeze decât așa
cum a cționează natura însăși, adică să schimbe numai formele substanțelor. Mai mult, în însăși
această muncă de transformare el se sprijină în permanență pe forțele naturii".
Prietenul lui Marx, Friedrich Engels, animat de aceleași gânduri nota: "Munca este iz vorul
oricărei avuții spun economiștii. Ea este într -adevăr acest izvor împreună cu natura “
Mai aproape de zilele noastre, "economistul mileniului trei", Nicolae Georgescu Roegen,
avea să constate, alarmant, că entropia este măsura omului economic și că dacă, pe viitor, acesta
nu-și va orienta tehnologia și economia spre energia care vine direct de la soare, zestrea de materie
cu entropie joasă a Pământului va pune existența umană sub un dramatic semn de întrebare.
O manieră indirectă de analiză, conting entă problemei, aparține economiștilor de orientare
liberală. Îndrăgostiți de valorile care au definit întotdeauna liberalismul și, în primul
rând,proprietatea privată, ei construiesc un discurs îndreptat nu împotriva naturii poluate ci
împotriva proprietă ții private "poluate". Un Henri Lepage, care se reclamă a se trage direct din
Ludwig Mises și Friedrick Hayek exemplifică cu fidelitate această orientare. Plecând de la premisa
că "proprietatea nu înseamnă dreptul de a face ce vrei cu ceea ce ai ci dreptul de a decide în mod
liber de folosirea resurselor sub condiția ca prin aceasta să nu aduci atingeri drepturilor similar ale
altora" el concluzionează că "A polua echivalează cu o agresiune pentru că ea, poluarea, privează
pe alții de bucuria pe care le -o conferă folosința în mod liber a drepturilor de proprietate"
Pentru a -i cunoaște dimensiunile este logic să știm ce se pierde prin poluare. Cu alte
cuvinte, este bine să știm care este oferta pe care mediul o face vieții, în general. Or, din punctul
acesta de vedere, mediul a fost redus la ambient în condițiile în care funcțiile și aut -puturile lui
sunt mult mai generoase.
Punctual vorbind, mediul înseamnă:
• peisaj minunat și mediu de agrement;
• aer curat și apă potabilă;
• oportunități investiționale cu consecințe pozitive privind creșterea PIB și crearea de locuri
de muncă;
• furnizor de materii prime, energie etc.;
• capacitate de absorbție și reciclare a deșeurilor;
• protector al vieții prin păduri și bazine hidrografice;
• sursă de oxigen și ozon;

11
Dacă avem în vedere toate aceste funcții, fie de utilitate directă pentru indivizi, fie indirectă
(prin susținerea proceselor economice) problema conservării mediului și a dezvoltării durabile
câștigă în obiectivitate.
Poluarea es te un fenomen concret, durabiul, și, în cea mai mare măsură, măsurabil.
Măsurile anti -poluare nu își ating ținta dacă fenomenul nu este cunoscut la adevărata sa dimensiune
și în multitudinea formelor de manifestare. Din perspectiva aceasta, literatura de specialitate, foarte
generoasă, pune în evidență o complexitate de factori poluanți, de cauze și efecte, pe domenii ale
vieții sau sfere de activitate economică. Se poate, astfel, vorbi de poluare provenită din dezvoltarea
industriei sau din modelul agroal imentar practicat; din consumul de resurse energetice fosile sau
din tăierea masivă a pădurilor; din deversarea în apele potabile a dejecțiilor din zootehnie sau a
apelor uzuale din industrie; din supraexploatarea nemiloasă a unor resurse sau din neexploat area
lor din lipsă de fonduri; etc.
Toate aceste cauze conduc la efecte directe sau indirecte cum ar fi:
• schimbări climaterice dezechilibrante prin intensificarea fenomenului de seră și creșterea
temperaturii medii a globului ca urmare a emisiilor de C O2, CH4, N2O etc.;
• deprecierea stratului de ozon stratosferic ca urmare a concentrațiilor crescute de cloruri
și bromuri prezente în clorofluorocarburi, substanțe întrebuințate în industria cosmeticelor,
frigorifică și ventilație;
• acidifierea aerului cu SO2 sau NOx rezultați prin arderea combustibililor fosili, cu efecte
devastatoare asupra culturilor, pădurilor, lacurilor etc.;
• poluarea apei care poate să însemne: reducerea cantității de apă potabilă prin urbanizare,
industrializare, agricultură i ntensivă; reducerea cantității de apă potabilă prin "inundarea" ei cu
fosfați, nitrați, metale grele, pesticide, izotopi radioactivi și alți componenți toxici foarte puțin
biodegradabili; murdărirea apelor potabile ca urmare a deversării unor deșeuri sau u nor ape uzate
industrial, agricol sau casnic; dereglarea circuitului apei pe planetă ca urmare a infiltrărilor de
profunzime a carbonului cu efecte asupra temperaturii pământului; dereglarea circuitului apei
potabile (odată poluată, fie că obturează lumina fie că reduce cantitatea de oxigen și, de aici,
imposibilitatea microorganismelor de a degrada deșeurile); transformarea apei infestate în agent
purtător de viruși și bacterii;
• poluarea aerului cu SO2, NOx, CO, hidrocarburi, Pb, compuși organici volati li etc.;
• poluarea solului care își poate găsi concretețe în: eroziune, cauzată de suprasolicitare în
căutarea de randamente mari în țările dezvoltate și lipsa unor mijloace eficiente de exploatare în
țările slab dezvoltate; distrugerea structurii lui in terne ca urmare a folosirii unor îngrășăminte
chimice active; suprasaturarea lui cu deșeuri industriale și, în mod deosebit, cu cele radioactive;
secătuirea lui ca urmare, fie a suprasolicitătii în zonele cu terenuri agricole puține fie a
uniformizării culturilor fără a ține seama de diversitatea sa naturală; deșertificarea, cu efecte
devastatoare în Africa, Asia, Sud -Estul Americii de Nord, coastele Americii Latine, Australia;
salinizarea și alcalinizarea excesive grație sistemelor de irig are intensivă; reducerea suprafeței
solului agricol prin urbanizare,
industrializare, extinderea construcțiilor, a căilor ferate etc.;

12
• degradarea orașelor printr -un urbanism neadaptat și arhaic;
• reducerea speciilor de animale, păsări, pește etc. sau dispariția unora, ca urmare a
vânatului și pescuitului prădalnic, cu efecte negative asupra echilibrului ecologic;
Dezvoltarea nu este opusă mediului și deci nu orice tribut pentru poluare trebuie plătit de
către dezvoltare. Subdezvoltarea, ignoranța oame nilor, modul lor de gândire și acțiune etc. pot fi
tot atâtea cauze ale deteriorării mediului ambiant și a vieții în general, după cum, dezvoltarea, prin
resursele financiare create, poate oferi sursa constituirii și susținerii mijloacelor și măsurilor
antipoluante. Cu alte cuvinte, dacă se iau măsurile corespunzătoare, dezvoltarea economică poate
coexista cu menținerea calității mediului.
II.2. Antrena rea și încuraj area risip ei, epuiza rea rezervel or cunoscute

Risipa de resurse la care tipul clasic de creștere și dezvoltare economică a condus reprezintă
obiectul unei severe critici din partea unor economiști, filosofi, sociologi etc. de orientări
doctrinare diferite. Comun tuturor acestora este constatarea că lumea resurselor fizice și a forței de
muncă este una finită și că dacă tipul de creștere economică gândit pe baze clasice continuă, mai
devreme sau mai târziu, viitorul va fi pus sub un dramatic semn de întrebare. Poziția celor ce se
ocupă de această problemă nu se înscrie la aceeași amplitudine cr itică și, ca urmare, la aceeași cotă
a radicalității în planul soluțiilor. În raport de specificitatea acestei atitudini distingem:
a) O critică marxisto – socialistă care are în vedere tarele capitalismului ca mod de viață și
de organizare a economiei și societății.
O atare critică se raportează la o logică desprinsă dintr -o definiție a risipei ca cea oferită de
un Ignacy Sachs după care "Se poate vorbi de risipă, de fiecare dată când sunt folosite resurse rare
pentru realizarea unor bunuri de utilitate superfluă. Și, în mod simetric, se poate vorbi de risipă
atunci când resurse abundente sau potențial abundente nu sunt valorificate în vederea producerii
de bunuri și servicii esențiale pentru existența umană". Or, din punctul de vedere al celor cu
orienta re de stânga, tocmai capitalismul este societatea care risipește resurse, îndeosebi în primul
sens al definiției; o risipă angajată de modul de producție și de modul de consum. Capitalismul
este acuzat că păcătuiește din start deoarece încă din faza mașini smului, a maturizării sale, a
antrenat "foamea" de creștere economică care, la rându -i, a antrenat foamea de materii prime și
energie. Marx și Lenin pot fi citați pentru acest început de critică. În felul său specific Marx nota
că "De îndată ce sistemul de fabrică a căpătat o anumită amploare și a atins un anumit grad de
maturitate, dar mai ales de îndată ce propria lui bază tehnică, mașina, este produsă, la rândul ei,
cu ajutorul mașinilor, de îndată ce extracția de cărbune și de fier, metalurgia și trans porturile au

13
fost revoluționate, de îndată ce au fost în genere realizate condițiile generale de producție
corespunzătoare marii industrii, acest mod de a produce dobândește o elasticitate, o capacitate de
expansiune bruscă și în salturi ale căror limite le pot constitui numai materiile prime și piața de
desfacere".26 Pentru faza monopolistă, la "facerea" căreia era martor, Lenin scria, în aceeași notă:
"Cu cât este mai înalt gradul de dezvoltare a capitalismului, cu atât mai simțită se face lipsa d e
materii prime, cu cât mai ascuțite sunt concurența și goana după izvoare de materii în lumea
întreagă"
b. O critică instituționalizată, alarmist – constatativă, pe bază de statistici, realizată în
formula unor Rapoarte ale Clubului de la Roma.29 Dintre acestea, raportul institulat Limitele
creșterii este reprezentativ pentru tema noastră. Pe fondul unei puternice atitudini critice realizate
de autori cu orientare politică de stânga, soții Meadows și ceilalți cercetători de la M.I.T. au adunat
date statis tice pentru a conștientiza omenirea asupra unor pericole referitoare la creșterea excesivă
a populației, degradarea solului, asfixierea orașelor suprapopulate și poluate, epuizarea resurselor
de materii prime nereproductibile, topirea ghețurilor polare și posibilitatea unor inundații
catastrofale, poluarea apei și aerului prin produșii industriei chimice etc. Analizând aceste
fenomene, autorii citați au ajuns la concluzia că "dacă actualele tendințe de creștere a populației
globului, a industrializării, a poluării, a producției de alimente și de epuizare a resurselor continuă
neschmbate, limitele creșterii pe această planetă vor fi atinse la un moment oarecare în următorul
secol".30
c. O critică doctă, realizată cu uneltele științei, în manieră interdiscipl inară
Deși primii care au inițiat o astfel de critică au fost "pesimiștii" D. Ricardo și Th. R.
Malthus, cel care oferă acoperire savantă domeniului este Nicolae Georgescu Roegen. Lucrarea sa
Legea entropiei și procesul economic31 este, din punctul acesta de vedere, o cutezantă încercare
de schimbare de paradigmă și conștientizare a lumii sfârșitului de secol XX că trăiește într-un
univers finit. Punctul de vedere al lui N.G. Roegen se sprijină pe o severă și argumentată critică a
teoriei economice "standa rd", clasice și neoclasice. Aceasta este acuzată de un mecanicism
Newtonian care a dezvoltat convingerea că activitatea economică se prezintă ca o mișcare circulară
cu mari și reale posibilități de autoregenerare și dominată de echilibru. Concepția amintit ă, spune
Roegen, este consonantă cu prima lege a termodinamicii, potrivit căreia, nimic nu se pierde nimic
nu se crează ci totul se transformă. Atașați "cu încăpățânare" acestui soclu epistemologic,
economiștii standard au făcut din legea cererii și oferte i alfa și omega discursului lor. Au prezentat
activitatea economică ca pe o mișcare de pendul, între cerere și ofertă, unde orice dereglare
determinată de factori aleatorii poate fi surmontată printr -un "preț corect", care nu poate fi decât
al pieței liber e. Toată această demonstrație, spune Roegen, a fost făcută într -un mediu abstract, pur
ideatic, rupt complet de mediul fizic.

14

II.3. Frustarea lumii a treia, si adancirea decalajel or față de cea a bogaților

Analiștii problemei dezvoltării durabile, îndeosebi cei cu orientare de stânga, nu puteau să
lase deoparte problemele lumii a treia. Dimpotrivă, au fost și sunt preocupați de unul din cele mai
mari paradoxuri pe care le trăiește lumea de azi – marea discrepanță dintre cei bogați și cei săraci.
Cei preocupați de problemă nu sunt frapați de existența fenomenului ca atare. Împărțirea
lumii în bogați și săraci nu este de dată recentă, dimpotrivă. Este știut că împrejurări istorice,
politice, geografice etc., au explicat și exp lică această structură mozaicată a globului. Este, de
asemenea, cunoscut că Europa Occidentală și ulterior SUA sunt artizanii principali ai geografiei
economice a lumii.
Ceea ce, în mod particular, reține atenția este faptul că decalajele dintre cele două lumi în
loc să se atenueze se adâncesc. Și aceasta în pofida tuturor așteptărilor . De modelul de creștere
postbelică lumea a treia s -a crezut îndreptățită să profite. Or, acest lucru nu s -a întâmplat.
Dimpotrivă, clivajele de avere și poziția în lume s -au adâncit în permanență în defavoarea celor
săraci. De fapt, așa cum spunea Jan Timberger într -unul din rapoartele Clubului de la Roma "Deși
vorbim despre omenire, inegalitățile și inechitățile din sistemul internațional au dat naștere la două
lumi și nepot rivirile dintre aceastea cresc. Una este lumea bogățiilor, cealaltă lumea săracilor; una
știe carte, cealaltă este în mare măsură analfabetă; una este industrială și urbană, cealaltă este
predominant agrară și rurală; una este orientată spre consum, cealal tă spre supraviețuire" .
Cauzele care fac ca disparitățile dintre cele două lumi să crească se înscriu pe o gamă
extrem de variată. O litereatură generoasă scrisă pe această temă este de natură să pună în lumină
originea și evoluția fenomenului numit subde zvoltare. Pe noi ne interesează, aici, faptul că
dezvoltarea economică a lumii a treia din perioada postbelică, atât cât a fost, s -a manifestat ca una
indusă atât sub raportul modelului, a mijloacelor financiare și tehnice cât și a resurselor umane.
Odată cu transferul, fără succese notabile, a tipului de creștere economică s -a produs și un
transfer cultural. Țările dezvoltate recrutează și își formează, aici, în țările sărace, propriile elite.
Și, deși se înregistrează uneori plusuri de PIB, modelul cultu ral importat se dovedește a fi pervers
și alienant; de plusul de bogăție profită o minoritate națională, pusă în slujba intereselor străine.
Așa se face că bruma de creștere economică nu se traduce și în dezvoltare. Dimpotrivă, rezultatul
final este unul n egativ. Majoritatea populației întreține un consum de supraviețuire, neantrenant și
insuficient pentru susținerea unei cereri efective și a unei producții de proporții. Bună parte a
resurselor rămân nefolosite. Dar, ceea ce dă o notă aparte risipei din ace ste țări vizează două
resurse: munca și timpul. În mod paradoxal și de neînțeles față de situația economică în care se

15
află șomajul deghizat dar real al lumii a treia este nu numai un paradox dar o mare umilință și
dramă umană. Inegalitățile sociale la car e a condus și conduce, puternica dependență din exterior
ca și poluarea, "o poluare a sărăciei și prin sărăcie" (I. Sachs) înseamnă tot atâtea nemulțumiri față
de tipul de creștere economică postbelică. Îngrijorați de faptul că principiul cauzațiunii circu lare
și cumulative adâncește disparitățile dintre cele două lumi, artizanii creșterii durabile socotesc că
aceasta poate fi și o gravă amenințare pentru pacea și securitatea lumii. În plus, atâta vreme cât
dezvoltarea se vrea a fi o dezvoltare umană, drama lumii a treia nu poate fi tratată de la distanță.
Dimpotrivă, pentru ca paralizia ei să nu afecteze întreaga lume se cer soluții pentru
atenuarea decalajelor explozive care despart cele două lumi.

II.4. Crearea iluziei bunăstării printr -o statistică mincinoasă

Am încercat să convingem, pe parcursul acestei lucrări, că dezvoltarea este un concept
multidimensional dar că, din orice direcție am privi lucrurile, ea urmărește ca scop suprem binele
omului. În același timp, pe o cale indirectă, s -a lăsat să se înțeleagă, și acest lucru ține de evidența
direct observabilă, că țările lumii nu se găsesc la același nivel de dezvoltare și, deci, nu asigură
realizarea binelui individual și colectiv la aceeași aplitudine. Spre a av ea măsura exactă a acestei
amplitudini teoria dar mai ales practica economică au recurs la anumite instrumente de măsură.
Este neîndoios că nu e ușor să măsori bunăstrarea și binele omului. Tentația de a încerca
însă asemenea performanțe a existat. În pri ncipiu, s -a mers pe linia cuantificării a ceea ce poate fi
cuantificabil în viața umană. În felul acesta s -a procedat, de o manieră reducționistă, la
identificarea dezvoltării cu creșterea economică, lăsându -se deoparte multe dar importante aspecte
care țin de domeniul calitativ al vieții: acces la educație, asistență medicală, la procesul de adaptare
a deciziilor, dimensiunea timpului liber, etc. Procedând astfel, teoria cât și practica economică s –
au oprit la Produsul Intern Brut (PIB) și Produsul Național Brut (PNB) ca la principalii indicatori
de măsurare a creșterii economice și,cu deosebire la PIB.
Recursul la acest din urmă indicator a creat o imagine falsă asupra configurației bogăției și
bunăstării pe glob. Tocmai această imagine este avută în vedere de promotorii teoriei dezvoltării
durabile. Ei susțin ca "reușita" calculată numai cu PIB este o amăgire statistică, fapt care rezultă
din următoarele împrejurări :
a) Nu orice creștere a PIB -ului poate fi identificată cu un plus de bunăstare. Pl edează pentru
această susținere faptul că în structura acestui indicator se includ, pe lângă rezultatele unor
activități productive și utile, și cele ale unor activități cu efect distructiv, poluante (producția de

16
armament, de exemplu) sau cele ale unor în deletniciri care după expresia lui Bertrand de Jouvenel,
se caracterizează printr -un mare grad de "incivism". Ca o "compensație", susținătorii dezvoltării
durabile consideră că statisticienii PIB ar trebui să țină seama de pierderile pe care creșterea
econ omică le produce mediului înconjurător prin poluarea apei, aerului, solului etc. Or, acest lucru
nu este posibil atâta timp cât economiștii "standard" interpretează relația dintre economie și natura
înconjurătoare de o manieră univocă: economia ia tot ceea ce-i trebuie de la natură și -i cedează tot
ceea ce o incomodează.
b) Creșterea "reală", în termeni fizici a producției și a PIB poate semăna iluzie și în
condițiile în care bunăstarea și calitatea vieții pot primi un plus prin miniaturizarea bunurilor sa u
creșterea ponderii serviciilor.
c) PIB maschează repartiția veniturilor. Ca orice medie statistică el poate ascunde
discrepanțe considerabile între diferitele categorii de venituri ale populației.

17

CAPITOLUL III.
MARILE PROVOCARI ALE DEZVOLTARII DURABILE
III.1. Constrângerea demografică

Dezvoltarea durabilă se vrea a fi, prin definiție, o dezvoltare umană; realizabilă prin voința
omaneilor și având ca finalitate binele individual și colectiv al acestora. Nimic nu poate fi gândit,
aici, dincolo de ceea ce înseamnă populație. Factorul populație și influența sa asupra dezvoltării în
general, a celei durabile, în special, pot fi analizate din foarte multe puncte de vedere. Consonante
obiectivului preocupării noastre sunt în să numărul, structura și sănătatea populaței. Oprindu -ne la
prima coordonată, întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie să găsească răspuns este, în
termenii cei mai direcți, următoarea: ce număr de populație poate suporta planeta Pământ? Sau, cu
alte cuvinte, care sunt, capacitatea biotică și putința de a hrăni o populație în continuă creștere ale
planetei noastre? De fapt, ca să rămânem în termenii definiției dezvoltării durabile, ce șanse sunt
ca această populație tot mai numeroasă să trăiască î ntr-un mediu perfect conservat și să se
hrănească tot mai bine?
Deși preocupări serioase au existat și există, nimeni nu poate spune cu exactitate care este
numărul maxim de oameni pe care planeta Pământ îl poate nutri Jean – Marie Harribey arată că
estimările oamenilor de știință, pornindu -se de la dinamica prezentă și cea imediat următoare (7,5
miliarde în 2015 și 11,5 miliarde în 2150) conduc spre o cifră situată între 30 – 150 miliarde. Însăși
marja de siguranță pe care cercetătorii problemei și -o iau vorbește singură despre dificultățile
enorme pe care le comportă determinarea acestui maxim.Cu toate acestea, problema este una reală.
Ea a înfierbântat și încinge și astăzi minți. Primul, fascinat de cutezanța necesară unei întreprinderi
științifice pe a ceastă direcție, a fost Thomas Robert Malthus49. Maniera în care a formulat
problema dar, mai ales, soluțiile furnizate pentru a înlătura răul provocat de cei care "vin prea
târziu la praznicul împărătesc" (abstinența, viciul și nenorocirea) au stârnit opr obiul conaționalilor
săi și nu numai. Malthus a fost și este criticat, de unii chiar foarte dur. Problema ridicată de el însă
a rămas iar dezvoltarea durabilă este pusă azi în situația de a -i găsi soluții; problemă devenită foarte
complexă grație unor împr ejurări printer care amintim:
• chestiunea populației este, concomitent una națională dar și una mondială, globală;
• rata creșterii populației nu este corelată peste tot cu rata creșterii economice;

18
• densitatea populației, pe regiuni, țări etc. nu est e corelată cu structura, fertilitatea și
randamentul pământului;
• explozia demografică are loc, de obicei, în zonele sărace ale lumii;
• acolo unde se produce, creșterea explozivă a populației conduce la urbanizări masive, în
dauna mediului și a suprafe țelor agricole cultivabile;
• creșterea populației se realizează cu mari disparități între zone, țări, continente; astfel,
Asia cuprinde două treimi din populația urbană a lumii; Africa, cea mai puțin urbanizată, are rata
cea mai mare de urbanizare din lu me, cu grave dezechilibre ecologice și economice;
• în timp ce urbanizarea Europei a fost însoțită de industrializare, acest lucru nu se intâmplă
în toate țările în curs de dezvoltare;
Structura populației nu pune mai puține probleme decât numărul ei. Interesează aici, în
primul rând, structura socio -profesională, gradul de instrucție, calitatea populației. Și interesează
pentru că, indubitabil, dezvoltarea durabilă nu poate fi opera unor analfabeți. Or, dacă dezvoltarea
durabilă este confruntată cu și are de rezolvat o problemă,aceasta se pune în următorii termeni:
exact acolo unde creșterea economică trebuie să câștige, atât cantitativ cât și calitativ, adică în
țările lumii a treia, exact acolo nivelul de educație al populației suferă. Tocmai acolo, o lume în
creștere, analfabetă sau semianalfabetă trebuie hrănită în condițiile în care produce puțin sau foarte
puțin.
În al doilea rând, prezintă importanță, din punctul de vedere al dezvoltării durabile,
repartiția populației în creștere pe cele două ma ri zone: urban, rural. Se știe că o caracteristică a
creșterii economice clasice a fost exodul masiv al populației de la sat spre oraș. Exod care și -a avut
logica lui, legată de împrejurări cum ar fi:
• accelerarea industrializării, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor de
muncă, serviciilor ieftine, abundente și de calitate;
• defavorizarea zonelor rurale sub raportul investițiilor publice și private dar și în plan
social, cultural, civic, de unde o forță și o reacție de r espingere a satului, asimilat cu mizeria și
incultura;
Pe total, modelul de structurare a populației oraș -sat s-a dovedit a fi dezechilibrant și, de
cele mai multe ori, generator de probleme.
Pentru oraș, suprapopularea a condus la apariția unor fenomene negative în planul:
• ocupării forței de muncă (șomaj masiv);
• locuințelor;
• serviciilor urbane;
• apariției unor periferii, insule ale mizeriei, sărăciei și promiscuității, contrastante, sfidător,
cu centrele opulente;
• determinării climatului amb iental dar și a celui social (delicvență, violență, prostituție,
droguri etc.);

19
• dificultăților de aprovizionare cu alimente, energie, apă etc.;
• dificultăților administrative.
• Care sunt factorii implicați ce influențează raportul optim populație ur bană/populație
rurală și unde se situează pragul critic al acestei proporții?
Dezvoltarea durabilă este cea care face din calitatea vieții oamenilor obiectivul suprem. Or,
nu se poate concepe și nu se poate vorbi despre calitatea vieții în afara sănătății . Dacă lucrul acesta
nu este nou pentru știința și politica economică, nouă este maniera în care se pune această problemă
în contextul dezvoltării durabile. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că logica dezvoltării durabile
nu mai permite ca sănătatea să fie sacrificată avantajelor economice. Aceasta cu atât mai mult cu
cât acest fapt s -a ântâmplat în trecut. Și pentru că așa stau lucrurile, programele de dezvoltare
durabilă ale țărilor dezvoltate plasează degradarea sănătății și obiectivele majore pentru înlă turarea
acestei stări de fapt alături de cele legate de degradarea și politica mediului. Amintind, în treacăt,
că problema sănătății nu mai este una strict națională, dimpotrivă, transporturile internaționale,
fluxurile marfare și de persoane, marea mobili tate a virușilor, gazelor toxice, radioactive etc.
"mondializând -o" și impunând -o ca pe una globală, facem și precizarea că ea se pune în termeni
diferiți pentru țările slab dezvoltate și cele dezvoltate. Pentru primele, inclusiv România, a asigura
sănătat ea fizică și mentală a populației înseamnă, mai întâi, a rezolva alte probleme, legate de
malnutriție, paludism, dizenterie, SIDA etc.și abia apoi a face față bolilor asociate
industrializării,dezvoltării excesive a orașelor, schimbării modului de viață, riscurilor etc.
În această direcție, specialiștii OMS își subordonează programele cerințelor dezvoltării
durabile atunci când înserează sănătatea într -un grup de alți trei factori pentru a defini ceea ce ei
numesc "sisteme de vulnerabilitate" și în care includ: înrăutățirea stării de sănătate, analfabetismul,
productivitatea scăzută și slaba capacitate de cîștig, starea generală de neputință și incapacitatea
de a avea acces la resurse și de a le controla . Pentru a înlătura aces te "vulnerabilități" (de observat
că se intercondiționează), programele OMS cuprind seturi de măsuri cu referire directă la sursele
unor boli, cum ar fi: poluare, inegalități sociale, malnutriție, stres, accidente, mobilitate excesivă,
etc.
III.2. Constrân gerea tehnică

Întrebarea la care dezvoltarea durabilă trebuie, aici, să răspundă este următoarea: Care este
nivelul maxim posibil al producției ce se poate realiza, în condițiile date ale progresului tehnic,
fără a afecta echilibrul mediului?
Întrebarea este legitimă în condițiile în care știm că dezvoltarea implică creștere
economică, deci, mărirea producției. Creșterea dimensiunilor producției, din păcate, antrenează

20
poluare. Capacitatea de absorbție de către mediu a poluării este, pe de altă parte, limitată, de unde
și preocuparea de a găsi o linie de echilibru între aceste mărimi. Chiar dacă aplicarea în practică a
unei asemenea formule comportă suficiente dificultăți, legate de cuantificarea unor fenomene și
factori prin natura lor greu cua ntificabili, și în pofida unor ipoteze de lucru cărora li se găsește greu
un corespondent în realitatea faptică (de exemplu, menținerea calității mediului echivalează cu
condiția ca densitatea poluanților existenți în mediul ambiant să fie constantă) anali za ei permite
formularea unor concluzii de maximă importanță pentru politica dezvoltării durabile . Nivelul
maxim al producției ce se poate realiza fără modificarea calității mediului se află în relație:
– direct proporțională cu capacitatea de absorbție a mediului, a instalațiilor antipoluante de
a reține emisiile poluante, capitalul investit în instalații antipoluante și volumul sau suprafața de
dispersie a poluanților;
– invers proporțională cu emisiile poluante care, la rândul lor, depind de nivelul pr oducției
și cel al consumului.
III.3. Echitate și compensare intra și intergenerații

Definiția dezvoltării durabile induce ideea că realizarea ei devine fezabilă doar în condițiile
în care între generații și în intereriorul aceleeași generații se manifestă un spirit asociativ, de
toleranță, solidaritate și grijă reciprocă; unul în virtutea căruia binele și bunăstarea unuia nu trebuie,
în nici un fel, să afecteze fericirea altuia. Cu alte cuvinte, proiectul dezvoltării durabile duce la
optimul lui P areto.
Amintim că sociologul și economistul italian s -a declarat potrivnic modului în care
teoreticienii echilibrului au determinat bunăstarea colectivă ca o sumă aritmetică a bunăstărilor
individuale. Considerând că nu se pot adiționa utilități individua le pentru a obține măsura
bunăstării colective pe motivul că, practic, nu se pot face comparații interpersonale ale utilităților
pentru că utilitățile țin de parametrii personali ai fiecăruia, Pareto și -a dat seama că optimul, la
rându -i, nu poate fi defin it nici ca o sumă a utilităților individuale dar nici în afara repartiției
veniturilor; că, în situația în care veniturile sunt date, bunăstarea nu poate fi decât relativă. De aici
plecând, Pareto definește optimul ca fiind aceea poziție de echilibru de la care plecând, este
imposibil de a ameliora situația unuia fără a diminua bunăstarea altuia sau altora .
Toți teoreticienii dezvoltării durabile, în grade diferite, fac apel la "optimul Pareto" pentru
a explica măsura în care echitatea poate fi susținută ș i realizată odată cu creșterea bogăției
individuale și colective. Mai mult, prin extensie la judecata lui Pareto se face apel pentru a se vedea

21
ce rămâne din echitate atunci când cererea populației este raportată la oferta de capital mediu".
Pentru a încer ca un răspuns în această direcție plasăm problema la trei rubrici:

a) Echitate între generații
Problema echității între generații este, deopotrivă, una de solidaritate, generozitate dar și
de timp. Spunem aceasta pentru că, din momentul în care emitem pretenția că suntem atenți și
vrem să fim și echitabili cu generațiile viitoare, atunci problema resurselor, indiferent de natura
lor, dar, îndeosebi cele naturale, trebuie să devină o problemă de planificare seculară și nu anuală
sau decenală. Plasarea intereselor generației prezente în fața celor ale generațiilor viitoare nu se
vrea a fi o sacrificare a celor dintâi. Nu este nici posibil și nici moral. Fiecare generație își are
timpul ei, interesele ei, nevoile proprii și matricea culturală care o definește. În plus, existența unei
generații este ea însăși o "resursă" unică. Mai mult decât atât, dreptul la existență al generațiilor
viitoare nu poate fi pus sub nici o formă în discuție. Este un drept care vine de DINCOLO de noi
iar accesul la resursa numită Pământ este un drept fundamental al omului, indiferent dată el trăiește
în secolul V sau XXI. Natura sau Dumnezeu au făcut această resursă nu numai unică dar oferită o
singură dată pentru toți, indiferent când ne facem apariția în lume. De aici și nevoia obiectivă de a
manifesta atenție față de soarta celor care vor trăi în viitor, grija realizabilă, după opinia noastră,
prin găsirea unei linii de echilibru, pe calea politicii, cu evitarea a două borne extreme:
• pe de o parte, conservarea totală, de dragul conservării, a rezultatelor existente și
sacrificarea, în consecință, a intereselor generației prezente;
• pe de altă parte, o exploatare prădalnică, irațională a tuturor resurselor, provocând
schimbări și șocuri ireparabile și ireversibile. Între aceste limite, o politică economică și socială
echitabilă poate găsi calea de echilibru plecând de la și ținând seama de faptul că:
• Există o relație specifică, proprie fiecărei generații, între nevoile și aspirațiile ei pe de o
parte, și resursele necesare și cunoscute pentru a le satisface, pe de altă parte;
• Dimensiunea resurselor cunoscute de o generație este, printre altele, funcție de gradul ei
de pregătire tehnică și economică;
• Dacă se acceptă că, indiferent de nivelul c unoștințelor dobândite, dimensiunea resursei
numită Pământ este limitată, fiecare generație își aduce "contribuția" la reducerea dimensiunii
acestei resurse; se reduc suprafețele agricole prin construcții civile, industriale etc.; se reduc
factorii pozitiv i de mediu care oferă suport vieții (oxigen, ozon, apă potabilă);
• Apelând la raționalitate, oamenii au găsit întotdeauna mijloacele necesare pentru a evita
risipa, a substitui resurse rare sau limitate, a afla complementaritățile între procesele de producție
sau a încuraja reciclarea unor resurse, reducând, astfel, agresivitatea asupra mediului și păstrând
calitatea vieții.
b. Echitate intragenerații
Când vorbim de aceeași generație, strategia dezvoltării durabile trebuie să țină seama de
faptul că: in primul rând, o generație nu e, de fapt, o generație unică; coexistă, în același timp, trei
generații: inerii, maturii, vârstnicii. Plecând de la această realitate, amintim că fiecare dintre cele
trei segmente ale piramidei sociale își are matricea sa cult urală. Acest fapt explică de ce atunci

22
când se raportează la aceeași ofertă de mediu cererea este diferită, ca nivel dar, mai ales, ca
structură. Astfel, tinerii, cu viitorul în față, sunt interesați în păstrarea pe termen lung a
caracteristicilor de mediu și a nivelului resurselor. Sunt mai conservativi cu ceea ce au și cu ceea
ce-i înconjoară. Vârstnicii, în schimb, sunt puși în fața altei ecuații, ingrate, a scurtimii vieții. Pe
acest temei ei sunt mai egoiști și mai "consumatoriști". Dacă le place, la f el ca și tinerilor, un parc
curat și un aer ozonat, spre deosebire de aceștia ei sunt tentați spre o exploatare mai intensă a
resurselor spre a profita, cât mai este timp, de binefacerile pe care progresul economic dobândit
astfel le poate oferi. Spiritul de echitate ar trebui să -i îndemne în aceeași măsură să recurgă la
resurse ieftine și procedee economicoase: să apeleze la lemne de foc, la îngrățăminte animale
pentru agricultură, să recicleze reziduuri vegetale etc. Este greu de crezut însă că o persoană în
vârstă va proceda astfel. Dacă toată viața s -a încălzit de la o sobă cu lemne ea va fi tentată să
încerce bucuria unei instalații de aer condiționat, dacă venitul îi permite și dacă piața îi oferă așa
ceva.
În al doilea rând, situația socială a celor care compun o generație în viață este foarte diferită.
Toți sunt interesați în menținerea la parametri înalți a "capitalului de mediu". Acest lucru costă.
Contrribuția la acest cost este diferită. Pe de altă parte, se pare că nici accesul la capita lul natural
nu este egal. Bunurile de mediu sunt, prin natura lor, bunuri publice. Ar trebui ca de ele să se
profite public, echitabil, deci fără restricții induse de poziția socială. Nu există nici un motiv ca un
grup social să fie exclus beneficiilor pe care le oferă mediul. Puterea materială și politică schimbă,
în fapt, această schemă de gândire. La această schimbare contribuie și diversitatea condițiilor de
mediu.
Nu trebuie să uităm însă că plusurile calitative ale mediului pot fi naturale dar și art ificiale,
realizate prin intervenția oamenilor, cu costuri. La acoperirea lor, indiferent ce politică s -ar aplica,
contribuția nu este egală. Același procent, aplicat la venituri diferite, înseamnă, în valoare absolută,
aport diferit la lupta împotriva pol uării. Acest fapt ar putea justifica pentru unii, de ce bogații
profită mai mult de pe urma calității mediului fără ca aceasta să însemne un atentat la echitate.Mai
reținem, în context, și faptul că cel mai utilizat procedeu de luptă împotriva poluării est e PPP
(principiul poluatorul plătește). Iar cei care poluează și, deci, cei care plătesc sunt,
c. Compensare între generații
Ideea de compensare între generații derivă din cea de echitate. Se pleacă, și aici, de la
premisa că resursa Pământ, în condiții le unui grad dat al cunoașterii, este limitată și, ca urmare,prin
producție și consum, generațiile prezente reduc, vrând, nevrând, dimensiunea acestei resurse.
Pentru a da dezvoltării durabile conținut, e nevoie să se pună în funcțiune un mechanism de
comp ensație de ale cărei rezultate să profite generațiile viitoare spre a nu fi văduvite de minusurile
produse în resurse de către generațiile prezente. În general, se pune problema asigurării constanței
unui stoc de capital pentru ca generațiile viitoare să p lece cel puțin de la aceeași zestre ca
generațiile prezente, idee pusă pentru prima dată în discuție de Robert Solow.Plecând de la această
idee a lui Solow, economiștii David Pearce și Jeremy Warford consideră că problema compensării
ar putea fi rezolvată în două moduri.

23

III.4. Eficiența

În manieră clasică, eficiența este definită ca fiind acea calitate a unei activități umane de a
produce efecte utile maxime, pentru individ și societate, cu costuri minime. Potrivit acestei
concepții, determinarea eficienței se face prin raportarea efectelor la eforturi (sau invers, în formula
termenilor de recuperare). Atât definiția cât și modul de determinare a eficienței trimit spre
cantitativ și, predominant, spre latura economică a activității uma ne. Deși, de fiecare dată, în teoria
economică și în manualele standard se face sublinierea că eficiența trebuie să fie privită și sub
raportul finalității sale sociale, tocmai acest aspect a fost și este relativizat. Și, pe cale de
consecință, tocmai dint r-o atare direcție dezvoltarea durabilă își propune să remedieze; să aducă
conceptului și fenomenului numit eficiență interpretarea și înțelegerea necesară. În acest demers
se pleacă de la ipoteza, susținută de argumente faptice, că logica eficienței, traductibilă, în ultimă
instanță, prin logica profitului a pus stăpânire pe gândul și fapta oamenilor; că a decis, în mod
suveran, asupra oricărei politici economice; că a subordonat orice filosofie socială, politică sau
culturală celei hedoniste; și că, în sf ârșit, punându -și eticheta asupra întregului proces al
dezvoltării, eficiența a mercantilizat până la sațietate însuși rezultatul dezvoltării.
În opoziție cu aceste vederi, dezvoltarea durabilă își propune să demonstreze că profitul nu
este totul; că ea p resupune valorificarea resurselor unei societăți pe toate planurile; că ea însăși
înseamnă punerea în valoare a personalității omului, afirmarea identitității sale spirituale, culturale
etc.; că, în ultimă instanță, dezvoltarea trebuie să asigure satisfacț ie și bunăstare dar că și acestea
înseamnă și altceva decât consumul unor bunuri și servicii de o calitate și într -o cantitate
indestulată. Cu alte cuvinte, aerul curat, strada îngrijită, parcul îmbietor, apa potabilă, accesul la
învățământ, la cultură, de zvoltarea spirituală, în general, sunt și devin componente cu o pondere
crescândă în ansamblul elementelor care definesc calitatea vieții. Faptul că aceste din urmă
elemente, nonmateriale, determină direcția de mișcare și dau contur și fizionomie rezultatelor
dezvoltării nu înseamnă un atentat la adresa eficienței. Locul profitului în ansamblul factorilor care
asigură dinamica unei societăți nu poate fi schimbat. Interesul și profitul au fost și rămân principala
sursă de emulație, principala motiva ție a consumului de energie umană. O societate prosperă și
civilizată nu poate exista în afara spiritului managerial, întreprinzător după cum, existența
spiritului antreprenorial dincolo de ceea ce înseamnă motivația câștigului, a profitului, este o

24
utopie . Conștientizând această realitate, filosofia dezvoltării durabile nu este și nu poate fi
potrivnică eficienței. Ea nu -și propune să înlăture profitul din ecuația dinamicii economiei și
societății. Nu, ea își propune, numai, să demonstreze că profitul nu e ste totul și, în plus, că acesta
nu poate fi gândit prin el însușu. Si, de aici, marea problemă sau marea confruntare pe care o
încearcă dezvoltarea durabilă este să găsească compatibilitățile necesare între mecanismele
economice propulsate de obținerea pr ofitului și finalitatea socio -umană a dezvoltării.
Oricum am judeca lucrurile plata serviciului se face de către sonsumatorul său iar încasarea
lui se face de către ofertantul producător. Și, în felul acesta, am ajuns la cel de -al doilea palier al
problem ei cu care se confruntă dezvoltarea durabilă, acela în care se încearcă compatibilitatea
calității de producător cu cea de consumator pe fundalul asigurării eficienței. Odată situați
aici,putem afirma că, indiferent ce cale, indirectă (stat protector) sau directă (piață) serviciul pentru
un mediu sănător trebuie plătit. De acest preț profită producătorul. În același timp, toți producătorii
acestor servicii calitazive sunt și beneficiarii lor. De un parc îngrijit, de un loc de recreere,
vânătoare, pescuit et c., nu beneficiază doar cel care "consumă" acest serviciu; în aceeași postură .
III.5. Economia mediului

Economia mediului reprezintă o provocare pentru teoria dezvoltării durabile în măsura în
care ea încearcă, printre altele și tentativa de a umaniza și ecologiza economia. Și, dacă își fixează
atari ținte, atunci ea se confruntă cu o problemă – cea a integrării mediului și a problemelor sale în
structura și filosofia teoriei economice neoclasice. Spunem aceasta pentru că demersul neoclasic
pe terenul economiei a fost și a rămas, în pofida tuturor criticilor, dominant. Iar adaptarea sa la
cerințele dezvoltării durabile și, îndeosebi, la problematica specifică mediului, nu este o chestiune
facilă. Fac dificilă sarcina, atât innerțiile puternice al e unui sistem teoretic, doct, academic,
superformalizat și, prin aceasta, epatant dar desprins de realitate, cât și limitele impuse teoriei de
concretețea fenomenologiei mediului ca atare.
III.5.1. Abordarea neoclasică
Am mai avut prilejul să spunem că te oria neoclasică este, față de mediu, una frustrantă și,
în mare parte, neutră. Atitudinea își trage seva din adevărurile formulate de economiștii și filosofii
economiei politice clasice care, cu mici excepții, asimilau economia și regulile ei modelului
newtonian al unui univers mecanic și repetitiv. Univers în care orologiul suprem, piața, pendula,
cauzal și imperturbabil, între cerere și ofertă. Dacă cele două componente care au definit sistemul
nu se împăcau, prin semnalul numit preț, cererea se adapta of ertei sau invers, oferta se comprima
sau dilata pentru a corespunde dimensiunilor cererii. Pe acest sistem de judecată au fost construite

25
celebrele modele ale echilibrului, parțial și, în mod explicit, general. Această viziune a stat la baza
"triunghiului magic" clasic (prețuri stabile, creștere economică permanentă și ocuparea deplină a
forței de muncă) după cum, tot ea, l -a sprijinit pe Walras sau Pareto în elegantele lor construcții;
construcții în care o eventuală deviație sau disfuncționalitate nu e decât un simplu accident;
construcții care se vor dovedi, cu timpul, cutii goale, cu ambalaj strălucitor dar al căror conținut
trimite la ireal și impersonal.
Abordând totul în termeni monetari, teoria neoclasică a susținut un discurs în baza căruia
totul e ste reglabil, măsurabil și adaptabil nevoilor umane. Singura condiție pusă este ca piața să fie
lăsată să -și exerseze rolul rău de regulator principal al vieții economice. Important pentru tema
noastră este de reținut că sub zodia acestei filosofii economi a a fost tratată unidimensional, ruptă
din realul existențial și, în principal, ruptă de natură.Gestiunea resurselor naturale n -a intrat
nicicum în conflict cu mediul exterior pentru că de mediul exterior s-a făcut abstracție. Sau, s -a
plecat de la premisa păguboasă că dacă ceva face bine economiei nare cum să facă rău naturii și
mediului înconjurător. Resursele naturale au fost privite în forma lor de stocuri exploatabile iar
accesul la ele a fost gândit exclusiv prin prisma logicii pieței: trebuie să acceadă acolo mâinile și
mințile care se pricep cel mai bine să le pună în valoare. Deși statisticile mondiale au reliefat, nu
odată, caracterul lor epuizabil, finitatea lor n -a interesat, sau nu în primul rând. Este relevant în
acest sens faptul că pri mele șocuri ale petrolului n -au fost percepute drept crize în termeni fizici ci
crize ale prețului acestuia.
III.5.1.1. Abordarea neo -neoclasică
Înțelegem prin abordarea neo -neoclasică linia de cercetare care, începând cu Von
Neumann, E. Morin și continuâ nd cu H. Dally, R. Norgaard, R. Bernstein, P. Christensen (SUA),
M. Slesser, P. Ekins (Anglia), Tamanoi, Murota (Japonia), R. Passet ș.a. (Franța) și încheind cu
revoluția inițiată de N.G. Roegen, încearcă o analiză multidimensională a economiei. Una în ca re
economia nu este decât un subsistem, printre altele, al realității înconjurătoare; realitate ea însăși
finită și măsurabilă. În cadrul acestui ansamblu economia trebuie să ia act că nu are o existență de
sine stătătoare; că este obligată la relații de a rmonie cu mediul social -cultural, natural etc. față de
care se află în raporturi obiective de cauzalitate; că lipsa armoniei poate atrage consecințe cu efecte
grave; că, în acest cadru, natura și mediul ambiant, în general, nu mai reprezintă doar surse de
materii prime, furnizori de oxigen sau receptori pasivi de poluare ci sisteme proprii cu legile lor
de mișcare și echilibre proprii; și că, în sfârșit, optimizarea sistemului economic nu mai poate fi
gândită după un registru de judecată potrivit căruia nat ura sau omul intră la "factori reziduali".
III.5.1.2. Principalele probleme ale trecerii de la abordarea unidimensională la cea
multidimensională
Trecerea de la un mod de analiză la altul a pus tuturor celor interesați probleme serioase,
în principal de o rdin metodologic. În căutarea soluțiilor, un singur economist adoptă o atitudine
radicală. Îl numim pe Nicolae Georgescu Roegen. Renunțând la favorurile modei intelectuale a
vremii de a trata totul prin prisma legii cererii și ofertei în manieră neoclasică , Roegen propune,
după o severă critică adusă teoreticienilor standard, (critică care, în paranteză fie spus, îl va costa
premiul Nobel pentru economie) un mod total nou de abordare a temei: desprinderea de teoria
neoclasică și încercarea de a construi o nouă paradigmă care să susțină o nouă teorie adaptată
problemelor mediului. Până când acest lucru să se producă, merită subliniat efortul celorlalți
economiști de a adapta teoria standard la noile cerințe impuse de luarea în considerare a mediul ui

26
natural. Nici această tentativă nu se dovedește a fi facilă, dimpotrivă. Preocupat de greutățile
acestui demers, de înglobare în paradigma standard a problemelor mediului, Jean -Marie Harribey
consideră că există două mari categorii de limite – logice și metodologice – ce îngreunează
integrarea mediului în teoriile cunoscute ale echilibrului general Limitele logice se referă, în
concepția autorului citat, la:
a) Dificultăți în definirea optimului
Acestea rezultă, în primul rând din existența externalită ților. Simpla lor prezență împiedică
atingerea unui optim de tip Pareto. Numai "dacă victimele poluării cotizează pentru a finanța
depoluarea, criteriul lui Pareto este satisfăcut și aceasta, deoarece, victimele își ameliorează propria
lor situație fără ca cea a poluatorilor să se degradeze ” O astfel de situație nu este însă nici
compatibilă și nici consonantă cu un echilibru consurențial. Despre optim nici nu poate fi vorba.
În plus se pune în discuție, pe fundalul oferit de exemplu poluării, faimoasa teză a "Școlii
Drepturilor de Proprietate"66; teza lui Ronald Coase sau Douglas North despre proprietatea privată
ca rezultantă a unui proces evolutiv de rentabilizare socială și contractuală; teză potrivit căreia
proprietatea privată nu este produsul unei spo liațiuni pe calea acumulării primitive ci rezultatul
evoluției în linie dreaptă a unui contract social conceput spre a face economie de costuri;gândit
spre a realiza o tranziție, în timp, de la un cadru esențialmente haotic, al servituților comune
generate de administrarea bunurilor colective la unul al responsabilităților precise și clar
determinate. După opinia reprezentanților școlii amintite, tocmai evoluția structurii drepturilor de
proprietate de la una haotică colectivistă la una individualistă, expl ică progresul societății. Și
tocmai dintr -o asemenea perspectivă explică ei cum o firmă particular oferă garanția unei maxime
eficacități grație unei maxime motivații din partea deținătorilor de capital în timp ce firma publică
are toate perspectivele de a fi mai puțin rentabilă întrucât, aici, nimeni nu este, individualicește,
proprietarul rezultatelor.
În al doilea rând, externalitățile nu sunt altceva decât un reflect al poluării iar poluarea
poate pune serioase probleme realizării echilibrului. Aceasta pentru că nu putem vorbi de echilibru
general fără să includem, aici, și echilibrul ecologic. Or, cu toate compensările bănești realizate
între poluatori și poluanți, mediul, odată afectat de poluare, rămâne cu această "traumă". Vrem să
spunem, cu alte cu vinte, că aplicarea PPP poate rezolva o problemă financiară legată de mediu dar
nu poate acoperi 100% efectul negativ al agresivității asupra naturii; sau, nevoia de echilibru
economic induce, nu odată, dezechilibre ecologice după cum, căutând echilibrul e cologic putem
crea surse pentru dezechilibre economice.
b) Dificultăți în evaluarea monetară a elementelor naturale
Teoria economică clasică și neoclasică și -a făcut din calculul economic monetar un suport
al rigorii și modernității sale. Încercările venite dinspre răsărit, de a apropia teoria de realitate prin
înlocuirea termenilor monetari cu analize în termeni fizici au frizat, în ultimă instanță, ridicolul.
Relativ și la o astfel de experiență nereușită, nu există nici un motiv pentru a se renunța la un bun
câștigat, la analizele valorice. În același timp, cei preocupați de problemele dezvoltării durabile
constată că există anumite dificultăți legate tocmai de modul de comensurare valorică a
elementelor de mediu. Este, fără îndoială, de înțeles că tot ce ține de mediul natural are o utilitate
care poate fi apreciată și, în baza acestui fapt, se poate stabili un preț. Dar a aprecia utilitatea unui
parc, a aerului curat sau a covorului de flori dintr -o grădină publică nu e același lucru cu a stabili,
ordinal sau cardinal, utilitatea unui kilogram de carne sau a unui autoturism. Intervin aici greutăți
de calcul. Este dificil de a formula o funcție de utilitate derivabilă pentru a stabili, apoi, ecuația de

27
egalitate (sau inegalitate) între rap ortul prețurilor și raportul utilităților marginale. Nu mai puțin
dificil este de a stabili costurile de reproducție a elementelor naturale. Dacă se admite că, indiferent
de forma teoriei valorii (bazată pe utilitate sau pe muncă consumată) munca rămâne în înlănțuirea
de circumstanțe care conduc la valoare ca sursa principală, trebuie să admitem și teza că valoarea
în general nu este dată de munca necesară pentru producerea bunurilor ci pentru reproducerea lor
în condițiile curente ale pieței. Or, în condiț iile în care se admite și faptul că elementele naturale
sunt epuizabile, problema costurilor de reproducție devine superfluă. În plus, nici actualizarea
valorilor elementelor naturale nu se supune calculelor tradiționale cunoscute. Și nu se supune, în
principal, grație neconcordanțelor dintre durata ciclului biologic, natural și cea a ciclului economic.
Actualizarea presupune, prin definiție, raportarea la un timp determinat care, pentru gestiunea
economică a bunurilor, este un timp scurt. Este scurt față d e ceea ce înseamnă secolul sau chiar
mileniu pentru ciclurile vitale care se derulează în biosferă, atmosferă, hidrosferă, litosferă etc. și
care asigură sincronizarea și stabilitatea ciclurilor de viață pe pământ. Tocmai diferența de decalaj
și de ritm în tre ciclurile economice și cele naturale impune adaptarea calculelor de actualizare
acestui specific pe care -l oferă natura, lucru care nu este ușor de realizat.
c) Dificultăți în crearea unei piețe a mediului
Elementele ce dau configurație a ceea ce nu mim la modul generic natură nu se pliază
perfectamente pe o logică a pieței libere așa cum ne -a obișnuit teoria economică clasică și
neoclasică. În pofida argumentelor unor susținători fervenți ai valențelor atotcuprinzătoare a
mecanismelor de piață, forma rea și funcționarea unei piețe a activelor naturale întâmpină
dificultăți. Ele derivă, în primul rând, din specificul evaluării monetare. Chiar dacă aplicarea PPP
implică consimțăminte de plată, dimensionate bănește, din partea poluatorilor sau chiar dacă se
procedează la constituirea unor fonduri tampon de compensație între generații, măsurabile, de
asemenea, în bani, este clar că e nevoie de o altă logică decât cea a mărfii clasice care se ofertează
sau se cere pe piață după toate regulile cunoscute.
Apoi, nu e simplu de identificat actorii pieței. Bunurile naturale sunt, de principiu, bunuri
colective. E greu, uneori imposibil să privatizezi un parc național așa cum e dificil să privatizezi o
centrală nucleară. Or, fără drepturi de proprietate individ uală clar stabilite piața nu poate funcționa
în mod normal. Regimul de bunuri colective a elementelor naturale induce o mare labilitate a
statutului de poluator sau poluat. Unul poate trece foarte bine în locul altuia fără ca problema de
fond să fie în vre -un fel rezolvată. Am putea spune, în al treilea rând, că și în cazul unei piețe
obișnuite vânzătorul poate fi și cumpărat; dar și invers. Numai că, în cazul bunurilor ce
configurează natura întâlnim un actor a cărei prezență face dificilă sau imposibilă f uncționarea
unei piețe concurențiale. Este vorba despre Stat. Prezența lui este reclamată de impunerea unor
taxe sau stabilirea unor măsuri, cu caracter preventiv sau reparatoriu privind sănătatea mediului.
Or, este bine știut că asemenea acțiuni perturbă sistemul de prtețuri și transformă piața
concurențială într -o piață dirijată.
Așa cum s -a spus deja, trecerea de la cercetarea unidimensională la cea multidimensională
presupune și depășirea unor obstacole metodologice. Ele se referă, în principal, la:
a) Locul omului și a naturii în cadrul analizei economice
Întreaga gândire neoclasică este construită pe suportul lui homo oeconomicus raționalis,
entitate abstractă, ruptă de mediul în care s -a născut și s -a format pentru a se afirma într -alt mediu,
al concurențtei dure, unde principalele coordonate ale acțiunii sale sunt satisfacția, pentru

28
consumator, maximizarea profitului, pentru producător. Cu aceste nume impersonale, de
producător sau consumator ca actori principali "știința economică s -a dovedit a fi știința gestiunii
unui lucru mort – capitalul sub forma sa financiară" . Individul a fost plasat în afara mediului său
natural. Ceea ce a contat a fost doar raționalitatea sa perfectă, manifestă exclusiv în actul producției
și al consumului. Dacă aceeaș i schemă, a raționalității fără greș a operat și monitorizat acțiunea
individului în relațiile sale cu familia, prietenii, instituțiile, mediul etc. a fost o chestiune ce n -a
interesat știința economică. Individul a interesat doar în dubla calitate amintit ă și ca forță de muncă
reproductibilă prin reproducerea mijloacelor care asigură consumul acestei forțe de muncă. Marea
problemă pe care o are de rezolvat analiza multidimensională este de a schimba sensul relației spre
a vedea în om o finalitate căruia i se subordonează celelalte calități și funcții atribuite de piața
liberă. Pe un registru similar al analizei va trebui încadrată și problematica naturii. Producția,
reproducția sau echilibrul, ca preocupări punctuale ale științei economice clasice și neocla sice, au
lăsat în exteriorul analizei universul ambiental. Mediul a fost perceput doar în calitatea sa de capital
și, îndeosebi, sub forma sa de capital bănesc. Cu ipoteza resurselor naturale inepuizabile, găsirea
echilibrului, sub bagheta cunoscutului com missaire -priseur walrasian, n -a fost o chestiune dificilă,
dimpotrivă. Existent fără probleme și exploatabil rațional spre a asigura maximum de rentabilitate,
capitalul a reprezentat o ipoteză comodă pentru economia standard.
b) Ireversibilitatea și inevi tabilitatea procesului de rentabilizare
Atât economia cât și știința economică tradițională care a inspirat -o au privit rentabilitatea
și eficiența ca pe procese intime legate de însăși esența progresului. Și, indiferent de pe ce pozișie
privim lucrurile, această idee este atât de adânc înrădăcinată și atât de organic prinsă în textura
filosofiei pieței libere că a încerca să schimbi sensul acestei matrici pare o sarcină sortită eșecului
dacă nu o iluzie. În condițiile în care creșterea productivității muncii a fost privită ca o lege
economică obiectivă iar sporul produsului intern brut s -a identificat cu bunăstarea și civilizația e
greu, dacă nu imposibil, să convingi pe cineva de contrariu. Și totuși, se pare că știința economică
va tre bui, sub raport metodologic să accepte că balanța input – autput nu poate fi tot timpul
favorabilă pentru ieșiri. Dacă legea entropiei va cuceri mințile celor ce au în mâini soarta
economiei și a societății și dacă generațiile viitoare vor vorbi pe limba l ui Georgescu – Roegen,
neîndoios că o asemenea împrejurare va zdruncina serios paradigma neoclasică și va obliga știința
economică la mutații și reconsiderări radicale.
c) Tipul de cauzalitate
În marea lor majoritate, economiștii și -au dat seama că fenom enele și procesele
economicosociale sunt interdependente. Rațiuni de analiză și de facilitare a înțelegerii i -au condus
însă la a împărți variabilele modelelor în dependente și interdependente. Între acestea au căutat să
stabilească sensul relației de cauz alitate. Și au recurs la acest lucru, au încercat să explice causal
fenomenele economice, din dorința și nevoia de obiectivizare a înțelegerii. Cu alte cuvinte,
recursul la principiul cauzalității s -a făcut din dorința și necesitatea ca discursul teoretic să devină
unul științific, să capete logică și coerență. Și, mai mult, s -a vrut ca prin această strategie să se
depășească vechea schemă raționalist – subiectivă în care totul, sau aproape totul, era explicat prin
voința umană. Cu timpul, cei care au recur s la schema relației cauzale obiective, după care atunci
când există un fenomen oarecare A (efect), în mod cert există și un fenomen B (cauză) care l -a
precedat și l -a produs, și -au dat seama că acest lucru nu înseamnă, automat, obiectivizarea științei
economice. Și -au dat seama că principiul își are limitele lui. Au văzut că, pedalând excesiv în
această direcție, scoatem omul, îl înstrăinăm de perspectiva sa naturală care este una de tip

29
acționalist. Au văzut apoi, că drumul, calea analitică de la cauză la efect sau, după caz,
reconstituirea sa înseamnă de principiu, formalizare, recurs la matematică. Or, în condițiile în care
s-a recurs la calea logică a cauzalității pentru a ieși de sub "mitul naturii umane" și a intra pe terenul
raționalului și obiectivu lui, excesul de matematică poate duce, ca o capcană, la un alt mit, cel al
formalismului.
Astăzi, mai mult decât oricând, economiștii sunt obligați să conștientizeze și să recunoască,
vrând, nevrând, că știința economică își are o specificitate a ei. Aici , în relația de cunoaștere,
subiectul este, în același timp, obiect de studiu. Chiar dacă același obiect, individul, este privit în
circumstanțe diferite de consumator sau producător, de exemplu, relația de cauzalitate nu poate să
fie pusă și nu conduce, f uncțional, la același grad de obiectivitate ca în fizică sau chimie. În
perspectiva dezvoltării durabile, când omul nu mai poate fi privit ca instrument sau obiect de
analiză ci ca finalitate, acest lucru nu numai că nu va deranja pe nimeni dar va fi asimi lat cu
normalitatea. Apoi, întoarcerea la perspectiva unei analize în care omul se află în centrul
universului nu va însemna un deserviciu adus științei economice. Dimpotrivă, o va readuce la
marea familie a științelor sociale din care face parte și în car e elementul moral și uman constituie
principalul material de reflecție și căutare.
Pe aceeași schemă logică va trebui plasată și natura. Atâta vreme cât, aici, relațiile de
interdependneță țin de perenitatea naturii și de puterea ei regeneratorie, cauzal itatea liniară directă
în genul cauză -efect nu -și mai găsește nici locul și nici forța explicativă. Dimpotrivă, circularitatea,
explicând o natură capabilă să se hrănească din propriile ei deșeuri, va oferi adevărată măsură și
oglindă a unei realități ea însăși circulară. realizat și chiar dacă prețul plătit pentru creșterea
economică nu poate primi atributele exactității, el trebuie totuși determinat. În realizarea acestui
obiectiv se crede că piața este cel mai bun instrument.
În principiu, în materie de protecție a mediului, soluția pieței înseamnă două mari lucruri:
a) Instituirea mecanismelor concurențiale în alocarea resurselor;
b) Aplicarea principiului poluatorului plătește.
Scopul proiectării durabile este găsirea soluțiilor constructive, care se reflectă în
caracteristicile construcțiilor, care să garanteze pe de o parte bunăstarea și pe de altă parte
coexistența celor trei grupuri care alcătuiesc ecosistemul global (elementele anorganice,
organismele vii și oameni i). Atingerea scopului proiectării durabile se face prin educarea într -un
cadru conceptual care are trei niveluri : principii, strategii și metode. Acestea corespund celor trei
obiective ale educației arhitecturale privind mediul : crearea grijii fața de m ediu, explicarea
ecosistemului clădire și învățarea cum pot fi proiectate clădirile în conceptul dezvoltării durabile.
Fiecare dintre aceste principii înglobează un set unic de strategii, a căror studiere conduce la o
întelegere mai bună a interacțiunii cu mediul. Aceasta creează premiza pentru analizarea metodelor
specifice pe care constructorii împreună cu arhitecții și cu alți specialiști o pot aplica pentru a
reduce impactul clădirilor pe care le realizează, cu mediul.

30

CONCLUZII

“Dezvoltarea durab ilă este dezvoltarea care urmărește satisfacerea nevoilor prezentului,fără a
compromite posibilitățile generațiilor viitoare de a -și satisface propriile nevoi"
Dezvoltarea durabilă promovează conceptul de conciliere între progresul economic și social fără
a pune în pericol echilibrul natural al planetei.
Dezvoltarea durabilă a fost gândită ca o soluție la criza ecologică determinată de intensa exploatare
industrială a resurselor și degradarea continuă a mediului și caută în primul rând prezervarea
calității mediului înconjurător.
În prezent, conceptul s -a extins asupra calității vieții prin repartizarea bogăției între țările
dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate, asigurarea unui trai decent milioanelor de bărbați, femei și
copii aflați în pericol, acolo un de planeta pare deja asfixiată de exploatarea excesivă a resurselor
naturale, dar mai ales cum să facem să transmitem o planetă sănătoasă generațiilor viitoare.
Limitarea schimbărilor climatice și a costurilor și efectelor sale negative pentru societate și mediu;
Să ne asigurăm că sistemul nostru de transport satisface nevoile economice, sociale și de mediu
ale societății noastre, minimizând impacturile sale nedorite asupra economiei, societății și
mediului;
Îmbunătățirea managementului și evitarea supraexp loatării resurselor naturale, recunoscând
valoarea serviciilor ecosistemelor;
Promovarea unei bune sănătăți publice în mod echitabil și îmbunătățirea protecției împotriva
amenințărilor asupra sănătății;
Crearea unei societăți a includerii sociale prin luar ea în considerare a solidarității între și în cadrul
generațiilor, asigurarea securității și creșterea calității vieții cetățenilor ca o precondiție pentru
păstrarea bunăstării individuale;
Promovarea dezvoltării durabile pe scară largă; asigurarea ca poli ticile interne și externe ale UE
sunt în acord cu dezvoltarea durabilă și angajamentele internaționale ale acesteia.

31

BIBLIOGRAFIE
1. Ion Pohoață, Dezvoltarea durabilă, Note de curs.
2. Camelia Cămășoiu, Economia și sfidarea naturii, Editura Economica, București, 1994.
3. Victor Platon, Protecția mediului și dezvoltarea economică, Editura Didactrică și
Pedagogică, București, 1997.
4. Vladimir Rojanschi ș.a. Economia și protecția mediului, Editura Tribuna Economica,
București, 1997.
5. Mihai Ma noliu, Cristina Ionescu, Dezvoltarea durabilă și protecția mediului, H.G.A.,
București, 1998.
6. Maria Popescu, Globalizarea și dezvoltarea trivalentă, Editura Export, București, 1999.
7. George Georgescu, Reforma economică și dezvoltarea durabilă, Editura Economică,
București, 1995.
8. Nicholas Georgescu Roegen, Legea entropiei și procesul economic, Editura Expert,
București, 1996.