,,Scoarța terestră ca suport al reliefului: Structură și alcătuire petrografică [305995]

[anonimizat] „CRIȘAN” CRIȘCIOR

SIMPOZIONUL INTERJUDEȚEAN

„CREȘTINISM, NAȚIUNE, MODERNISM”

Ediția a VI – a

09 Noiembrie 2015

ISBN 978-973-0-20339-4

Responsabilitatea autenticității și originalității lucrărilor publicate în acest volum aparține autorilor acestora.

Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior

Str. Bunei, nr. 2, Jud. Hunedoara

Telefon: [anonimizat]

e/mail: [anonimizat]/[anonimizat]

Nr: 3290/ 06. 10. 2015

Simpozion Interjudețean

„Creștinism, națiune, modernism”

Ediția a VI – a

09 Noiembrie 2015

INIȚIATOR PROIECT:

Prof. [anonimizat]:

Pr. Prof. Dr. Basa Gabriel: [anonimizat], I.S.J. Hunedoara;

Prof. [anonimizat]: [anonimizat], I.S.J. Hunedoara;

Prof. [anonimizat]: Profesor Metodist C. C. D. Hunedoara;

Prof. [anonimizat]: Director la Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior;

Prof. [anonimizat]: Director adjunct la Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior

ECHIPA DE IMPLEMENTARE A PROIECTULUI:

Prof. [anonimizat] – Prof. Religie: Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior;

Prof. [anonimizat] – Prof. Istorie: Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior;

Prof. [anonimizat] – Prof. [anonimizat]: Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior;

Prof. [anonimizat] – Prof. [anonimizat]: Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior;

Prof. [anonimizat] – Bibliotecar: Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior;

Prof. [anonimizat] – responsabil „Cerc metodic” la disciplina Religie în zona Brad și profesor la Școala Gimnazială „Horea, Cloșca și Crișan” – Brad.

OBIECTIVE:

Promovarea colaborării și schimburilor de experiență între școli în vederea stimulării unei permanente perfecționări a stilului didactic și a paletei de strategii educaționale;

Dezvoltarea aptitudinilor de comunicare și a [anonimizat];

[anonimizat];

Promovarea comunicării interdisciplinare;

Stimularea interesului pentru estetic;

Cultivarea moralității și a creativității;

Conservarea în sufletul românului actual a valorilor românești înflorite din istoria neamului

Desfășurător Simpozion

ASPECTE ALE PRIGOANEI COMUNISTE CONTRA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

Prof. [anonimizat] „Horea, Cloșca și Crișan” – Brad

Regimul comunist instaurat în România de către tancurile sovietice în urma rușinoasei trădări de la Ialta a puterilor occidentale, a fost cel mai diabolic regim din istoria acestui popor.

Diabolismul acestui sistem s-a făcut vizibil în toate aspectele vieții cotidiene: politic, social, economic, cultural, dar cu preponderență în viața spirituală a poporului român și a tuturor popoarelor infestate cu această „ciumă roșie”

[anonimizat], comunismul a intrat în primul rând în conflict cu Biserica creștină. Este cunoscută drama Bisericii Ortodoxe Ruse care a dat câteva milioane de martiri pe parcursul celor peste șapte decenii de comunism sovietic. Drama acestei Biserici a [anonimizat]. Aceștia erau conștienți că deși comuniștii din România erau un număr infim ( Partidul Comunist din România număra circa 700 de membrii, în majoritatea lor covârșitoare evrei și maghiari), totuși într-o conjunctură externă favorabilă, cu sprijinul direct al U.R.S.S. și al grupărilor sioniste și masonice din țară, era posibilă instalarea unui regim comunist care ar fi creat o adevărată tragedie națională.

Tocmai de aceea, atunci când în Spania a fost instaurat un regim comunist care a ucis peste 11 000 de preoți și călugări și a devastat mii de biserici și mănăstiri, Sinodul Mitropoliei Transilvaniei format din Mitropolitul Nicolae Bălan, și episcopii: Andrei Magieru al Aradului, Vasile Lăzărescu al Caransebeșului, Nicolae Colan al Clujului, și Nicolae Popovici al Oradiei, au luat o atitudine hotărâtă, îndemnând printr-o pastorală pe creștinii ortodocși să lupte contra comunismului.

Temerile ierarhilor ardeleni s-au adeverit deoarece în condițiile pătrunderii armatei sovietice pe teritoriul patriei noastre, la 6 martie 1945 este impus primul guvern comunist condus de către Dr. Petru Groza.

Chiar de a doua zi după instaurare, acest guvern își arată adevărata față ordonând arestarea a câteva mii de persoane sub pretextul apartenenței acestora la Mișcarea Legionară și internarea acestora în lagărul de la Caracal (primul lagăr de exterminare înființat de către comuniști în România). Printre cei arestați s-au aflat și numeroși preoți, unii dintre ei somități ale teologiei ortodoxe cum a fost Părintele Ilarion Felea de la Academia Teologică din Arad. La insistențele M.S. Regele Mihai, guvernul îi va elibera în luna august pe majoritatea celor arestați, dar va dovedi poporului caracterul său antinațional și anticreștin.

În perioada care a urmat, până la instaurarea deplină a dictaturii comuniste, Petru Groza a avut mereu o atitudine sfidătoare la adresa unor ierarhi ortodocși în special a mitropolitului Nicolae Bălan și a episcopului Andrei Magieru pe care i-a amenințat de mai multe ori public că îi va destitui .

De asemenea mitropoliții Tit Simedrea al Bucovinei și Efrem Enăchescu al Basarabiei, alungați din scaunele lor datorită invaziei sovietice, vor fi excluși din Sfântul Sinod și trimiși la mănăstire.

Mitropolitul Visarion Puiu al Transnistriei va fi condamnat la moarte de un tribunal al poporului în 1946 pentru acuzația de criminal de război, scăpând cu viață numai datorită faptului că s-a refugiat la Paris.

După falsificarea alegerilor din 19 noiembrie 1946 și după abdicarea forțată a regelui Mihai la 30 decembrie 1947, dictatura ateo-comunistă se va instaura pe deplin în România.

Astfel, se va instala într-o țară profund creștină, un regim diabolic de teroare nemaicunoscută în istorie îndreptată asupra tuturor instituțiilor naționale și a valorilor acestui neam, cu precădere împotriva Bisericii Ortodoxe, „maica spirituală a neamului românesc”.

Începând cu anul 1948, Biserica va fi înlăturată cu totul din viața statului, devenind o instituție marginalizată, activitatea ei limitându-se strict la cadrul parohial și la locașul de cult al fiecărei parohii. În acel an sunt desființate asociațiile preoțești și ale laicatului ortodox: Oastea Domnului, Frăția Ortodoxă Română, Societatea femeilor ortodoxe, Asociația „Sf. Gheorghe” ș.a.. A fost suprimat învățământul religios din toate școlile, iar învățământul religios a fost redus la două institute teologice de grad universitar și șase seminarii de nivel liceal. A fost interzisă activitatea caritativă a Bisericii din spitale, azile, orfelinate și cazărmi militare iar toate lăcașurile de cult din aceste instituții distruse. Au fost desființate tot în acel an opt episcopii: Maramureșului, Armatei, Sucevei, Hușilor, Caransebeșului, Argeșului și Tomisului precum și toate posturile de episcopi vicari fiind astfel puși în retragere 20 de ierarhi ortodocși.

Au fost suprimate toate revistele eparhiale cu excepția „Telegrafului Român” de la Sibiu căreia i-a fost redus tirajul. S-a admis tipărirea unor reviste trimestriale ale Patriarhiei (cu un tiraj de 10 000 de exemplare) și câte o revistă a fiecărei mitropolii (cu un tiraj maxim de 2500 de exemplare), având destinație precisă: doar bibliotecile parohiale, mănăstirești și ale școlilor teologice. Pe lângă tirajul redus și întârzierile mari cauzate de lipsa hârtiei, aceste reviste erau supuse și unei diabolice cenzuri exercitate de către Departamentul Cultelor. De fapt inspectorii de la Departamentul Cultelor erau ofițeri mascați ai Securității având rolul de a exercita o supraveghere strictă a activității cultelor și de a preîntâmpina orice acțiune subversivă contra sistemului ateo-comunist.

Tot în anul 1948 au fost interzise legăturile Bisericii Ortodoxe Române cu toate organismele ecumenice precum și cu românii din diaspora.

Anii care vor urma vor aduce noi valuri de teroare asupra Bisericii lui Hristos din România. Conștienți de rolul important pe care îl au ierarhii și preoții în păstrarea dreptei credințe și a valorilor naționale, comuniștii vor porni o malefică acțiune de distrugere a clerului ortodox și nu numai, pornind de la tentative de compromitere și obstrucționare în exercitarea misiunii preoțești, trecând prin arestări suplicii și întemnițări, ajungându-se până la ucidere.

Prima victimă din rândul clerului ortodox a fost însuși Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Nicodim Munteanu un dușman înverșunat al comunismului. El a murit în condiții suspecte, cel mai posibil otrăvit la 27 februarie 1948. Patriarhului îi vor urma ca victime alți ierarhi care au avut atitudini anticomuniste.

Mitropolitul Moldovei, Irineu Mihălcescu, datorită atitudinii sale anticomuniste și antimasonice va fi forțat de către autoritățile comuniste să se retragă din scaunul mitropolitan de la Iași la 16 august 1947 și va muri la 3 aprilie 1948.

Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, cel mai vrednic urmaș al lui Andrei Șaguna în scaunul de la Sibiu, a fost un înverșunat dușman al comunismului fiind și inițiatorul pastoralei din 1936. Deși era cel mai valoros ierarh al Bisericii Ortodoxe Române și cel mai potrivit pentru demnitatea de patriarh, la alegerile din 24 mai 1948 va fi luxat de această demnitate fiind ales patriarh Iustinian Marina.

Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, unul dintre semnatarii pastoralei din 1936, va fi depus din funcție de către autoritățile comuniste la 18 decembrie 1961 și închinoviat la Mănăstirea Cernica.

Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei va muri otrăvit de către securitate la data de 15 septembrie 1956.

Episcopul Grigorie Leu al Hușilor, a fost pus în retragere la 5 februarie 1949 , iar episcopia desființată. Moare și el otrăvit câteva zile mai târziu pe data de 1 martie 1949.

Episcopul Andrei Magieru al Aradului, unul dintre autorii pastoralei anticomuniste din 1936, va muri și el otrăvit la data de 13 mai 1960.

Episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, un alt semnatar al pastoralei din 1936, va fi pensionat forțat de către autoritățile comuniste în ziua de 5 octombrie 1950 la vârsta de 47 de ani. Va avea domiciliul forțat la Mănăstirea Cheia unde va muri în condiții suspecte zece ani mai târziu pe data de 20 octombrie 1960.

Episcopul Emilian Antal, locțiitor al scaunului de mitropolit al Bucovinei, apoi fost arhiepiscop al Sucevei și Maramureșului, a fost destituit din funcție în 1948, devenind profesor la Seminarul Teologic de la Neamț, apoi stareț la Cozia, iar în ultimii ani ai vieții, stareț la mănăstirea din Toplița.

Pentru atitudinea sa anticomunistă s-a încercat otrăvirea sa de către securiști, prin intermediul călugărului care-l servea la masă. Așa cum își amintea fostul patriarh de vrednică pomenire Teoctist Arăpașu, călugărul a înghițit el otrava pregătită ierarhului spunând: „ Mai bine mor eu decât să ucid un episcop”, salvând astfel viața episcopului cu prețul propriei sale vieți.

Episcopul Victor Vasile Leu, fiul episcopului martir Grigorie Leu, fost protopop militar cu gradul de colonel pe frontul de Est, a fost ales în clandestinitate de către un grup de ierarhi anticomuniști, ca episcop al românilor din afara granițelor țării, unde a desfășurat o susținută activitate anticomunistă.

Datorită acestei activități, a fost răpit de către K.G.B. din Austria în ziua de 16 august 1952 fiind ulterior anchetat și torturat în U.R.S.S. iar din 16 martie 1953 în România unde a fost condamnat la moarte, dar fără a fi executat, fiind eliberat din temnițele regimului comunist în 1964. Din păcate după eliberare, a părăsit Biserica Ortodoxă Română, întemeind o grupare schismatică numită „ Biserica Creștină Ortodoxă, Păstrătoarea Calendarului Vechi Nikeian”.

La jertfa arhiereilor se va adăuga jertfa uriașă a preoților și călugărilor ortodocși. De altfel în infernul temnițelor acelor vremuri, preoții erau victimele preferate ale călăilor securității.

Motivele pentru care preoții au fost arestați au fost acuzațiile de apartenență la Mișcarea Legionară, Partidul Național Țărănesc, sau Partidul Național Liberal, acuzații, cele mai multe dintre ele nefondate. Altora li s-a reproșat că s-au opus colectivizării, că au împrumutat o revistă religioasă unui vecin s-au că au dat o bucată de pâine unui om flămând, dar care era considerat „dușman al poporului”.

În sentințe apare de multe ori acuzația de „omisiune denunțării” acuzație pedepsită cu condamnarea la douăzeci de ani muncă silnică, așa cum a fost cazul celor șapte preoți arădeni în frunte cu Ilarion Felea condamnați în 1958.

Au fost cazuri în care sentința s-a dat la mulți ani după arestare cum a fost cazul părintelui Dumitru C. Popescu care a primit sentința la șapte ani de la data arestării, iar condamnarea era de numai doi ani.

Nu puțini au fost preoții arestați și supuși mai mulți ani torturilor din închisoare fără a fi vreodată condamnați. Un astfel de caz a fost al preotului Romulus Micluța din Rișculița, arestat din mijlocul enoriașilor când se afla la treieratul grâului cu batoza, ținut mai bine de doi ani prin diferite închisori, apoi eliberat pe motiv că a fost „o greșeală”, fără însă a primi daune materiale sau morale.

Regimul din închisori era unul extrem de barbar, cuprinzând diverse metode de exterminare fizică și psihică dintre cele mai malefice: bătăi, frig, foamete, umezeală, anchete nocturne, teroare psihică etc. Această teroare psihică începea din momentul arestării, când li se spunea preoților familiști următoarele cuvinte: Pe voi vă vom ucide, soțiile vi le vom face târfe, iar copii vagabonzi – așa cum își amintea părintele Demian Tudor din Arad. Deși inspirat din practicile gulagului sovietic, regimul de teroare al închisorilor comuniste din România l-a depășit în cruzime cu mult pe cel sovietic, așa cum își amintea preotul Dimitrie Bejan, trecut prin ambele sisteme de exterminare.

Numărul preoților trecuți prin închisorile comuniste a depășit cifra de 3000 după ultimele estimări. Raportat la faptul că Biserica Ortodoxă Română avea aproximativ 12 000 de preoți, se poate concluziona că peste un sfert dintre preoți au trecut prin iadul închisorilor comuniste. Dintre aceștia peste 1800 au murit ca martiri în temnițele regimului Ateo-comunist.

Alții au supraviețuit grațierii din anul 1964, dar au contactat diferite boli în timpul detenției, trecând la cele veșnice la scurt timp după eliberare, alții au supraviețuit cu bine ajungând chiar vârste înaintate, mulți dintre ei fiind încă în viață.

Printre cei care au murit în închisori se numără: Ilarion V. Felea, rectorul Academiei Teologice din Arad și profesorul Liviu Munteanu de la Academia Teologică din Cluj morți la Aiud, profesorul Alexandru Filipașcu de la aceiași Academie mort la canal, ieromonahul Daniil Sandu Tudor, preoții Dumitru Iliescu din București și Florea Mureșan din Cluj morți la Aiud, sunt doar câțiva dintre preoții cărturari uciși cu bestialitate de către regimul comunist.

Alți preoți martiri uciși prin diferite închisori și lagăre au fost: Nicolae Adam din Letea (Bacău), Pantelimon Albeanu din Gorj, Nicolae Alexandrescu din Urlați (Prahova), Ioan Alexandru din Tâmboiești (Vrancea), Nicolae Andreescu din Nucșoara ( duhovnicul și colaboratorul fraților Arnăuțoiu), Ioan Batin din Strei Sîngeorgiu ( Hunedoara) , protoiereul Ioan Băldescu din Teleorman, Ioan Berghianu din Arad, Constantin Bogdanei din Satu Mare, Constantin Bogza din Bârlad, Nicolae Georgescu din București, Petru Roșu din Alun (Hunedoara), sunt doar câțiva dintre preoții martiri care au murit pentru Biserică și Neam în timpul odioasei dictaturi comuniste devenind rugători pentru noi în Biserica Triumfătoare din Ceruri..

Dintre cei care au trecut prin închisoare și au supraviețuit pot fi enumerați: viitorii mitropoliți Antonie Plămădeală și Bartolomeu Anania, Ieromonahii: Arsenie Boca, Roman Branga, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuș, Felix Dubnec, Ioan Iovan profesorii de teologie: Dumitru Stăniloae, Constantin Galeriu, Ioan Savin, Demian Tudor și mulți alți preoți ortodocși din toate părțile țării.

Acestora li s-au adăugat numeroși studenți teologi, viitori preoți ca părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa și sute de mii de credincioși care au mărturisit alături de preoții lor credința în Blândul Nazarinean care s-a jertfit pentru păcatele noastre.

Pe lângă calvarul preoților de mir, s-a adăugat pătimirea călugărilor din mănăstirile românești. În urma celebrului decret 410/19 noiembrie 1959, peste 5000 de călugări și călugărițe au fost alungați din mănăstiri. Mulți dintre ei nesupunându-se prevederilor decretului, au avut de suferit diverse neajunsuri din partea regimului, unii ajungând chiar în închisoare. Nu trebuie uitat faptul că în urma protestelor împotriva acestui decret, Patriarhul Iustinian Marina a avut domiciliu forțat la Dragoslavele timp de șase luni și s-a încercat chiar otrăvirea sa.

Chiar dacă scopul regimului comunist era de a timora și reeduca pe preoții arestați, iar în caz de nereușită, lichidarea lor fizică, comuniștii nu și-au dat seama ce înseamnă să te lupți cu slujitorii lui Hristos. Cu toată asprimea regimului concentrațional, preoții ortodocși nu au apostaziat de la misiunea lor, ci și-au făcut datoria sacerdotală chiar și în condițiile inumane din închisoare, uneori cu prețul vieții cum a fost cazul preotului Petre Focșăneanu ucis la Gherla în 1953 pentru că a oficiat Slujba Învierii.

În închisoare, preoții s-au rugat, au propovăduit, au slujit Sfânta Liturghie, au spovedit, au împărtășit și dacă a fost cazul chiar au botezat pe cei convertiți așa cum a făcut Părintele Mina Dobzeu cu Nicolae Steinhardt.

Despre modul cum se derula activitate sacerdotală la Aiud scrie în amintirile sale preotul Zosim Oancea:”Făceam mai întâi un instructaj după care urma realizarea practică. După atenționarea cu trei lovituri în calorifer urma spovedania …La a doua atenționare știau că rostesc rugăciunea de dinainte de spovedanie. La a treia știau că e momentul spovedaniei și-și spunea păcatele, în gând, înaintea lui Dumnezeu. Iar la a patra, știau că le zic rugăciunea de dezlegare…Am găsit cusută într-un colț de haină, o firimitură de Sfântă Împărtășanie. Am cusut-o în colțul unei batiste și aveam Sfântul Antimis… La Sfânta Liturghie…procuram vin de la farmacia penitenciarului, alături de bucata de pâine (rația zilnică) pe care le puneam pe Antimis și slujeam Sfintele Taine…. O dată făcută Sfânta Împărtășanie intrau în funcție parașutele ca să o trimitem la toate etajele…

La fel s-a realizat misiunea preoțească în toate închisorile, preoții făcându-și datoria și întărindu-i sufletește pe ceilalți deținuți. Putem spune că prin viața duhovnicească desfășurată, închisorile au devenit adevărate mănăstiri, s-au cum mărturisea Părintele Dimitrie Bejan la eliberare că iadul s-a transformat în rai : „ vin din rai….acolo am fost puri. Ne rugam și răbdam cu nădejde în Dumnezeu…”

În anul 1964 toți deținuții politici au fost eliberați, inclusiv preoții. Deși aveau condamnări, Patriarhul Iustinian Marina a reușit să-i reabiliteze pe toți și să-i reașeze în parohii. Singura excepție a fost Părintele Arsenie Boca, care datorită popularității sale era considerat un pericol pentru comuniști, nu a putut fi reabilitat.

Jertfa preoților ortodocși nu a fost zadarnică. Pe lângă faptul că am câștigat niște rugători în cer, prin cei care au murit în temniță, viața duhovnicească deosebită desfășurată în închisori, a avut reverberații și în afara acestora, mai ales după 1964.

Dacă populația României, după mai bine de patru decenii de comunism este în proporție de 87% ortodoxă și dacă după 1989 s-au construit atâtea biserici și mănăstiri, se datorează și mărturisitorilor din temnițele comuniste.

După decembrie 1989 s-a pus problema, așa cum era firesc, a canonizării sfinților închisorilor comuniste. Din păcate, așa cum arată părintele Savarie Baștovoi, faptul este greu de realizat din următoarele motive: în anul 2002, regimul Ion Iliescu dădea o lege legată de chestiunea holocaustului și cultul personalităților considerate vinovate de uciderea evreilor. Potrivit acestei legi, oricine cinstește memoria unui fost legionar își poate atrage o condamnare la închisoare cuprinsă între 6 luni și 5 ani.

După cum se știe, majoritatea preoților au fost condamnați pentru presupuse legături cu Mișcarea Legionară, deci canonizarea sfinților închisorilor, ar determina atragerea unor acuzații de antisemitism la adresa Bisericii. Deci, nouă românilor, ni se impune cinstirea victimelor holocaustului nazist care a făcut 6 milioane de victime, dar ne este interzisă cinstirea celor peste 120 de milioane de victime ale holocaustului roșu, iar cel mai dureros lucru este că nu ne putem cinsti așa cum se cuvine sfinții închisorilor comuniste.

Să sperăm că cu ajutorul lui Dumnezeu va veni cât mai curând ziua trecerii în sinaxare a preoților și credincioșilor care și-au dat viața pentru Hristos în temnițele comuniste.

Bibliografie:

Anton Fabian, Biserica și masoneria, Editura “Paralela 45”, București 2007

Baștovoi Savatie, Cronici incomode, Editura Catisma, București 2011

Bejan Dimitrie,Bucuriile suferinței. Viața unui preot martir, , Iași 2002

Berariu Pavel, Din viața episcopului dr. Anrei Magieru al Aradului 1936-1960, Editura „Gutemberg”, Arad 1997

Felea Ilarion, Autobiografie (manuscris din 1958), publicată în „Atitudini” nr.8/2009

Giosanu Cosma, Răstignirea monahismului românesc la mijlocul secolului al XX-lea, , Editura Sfântul Mina, Iași 2009

Leu Paul, Răpit de KGB și condamnat la moarte, Editura Euroland, Suceava 2009

Manea Vasile, Preoți ortodocși în închisorile comuniste”, Editura Patmos, Cluj-Napoca 2010

Oancea Zosim, Închisorile unui preot ortodox, , Editura Cristiana, București 2004

Păcurariu Mircea – "DicționarulTeologilor Români", Editura "Univers Enciclopedic", București 1996

Idem, Istoria Bisericii Ortodoxe Române” Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, volumul III

Pastorala Episcopatului din Ardeal împotriva comunismului în “Biserica și Școala”, nr 42/18 octombrie 1936

RELATIVISMUL SOCIETĂȚII SECULARIZATE

Prof. Benea Daniel Constantin

Liceul Tehnologic „Crișan” – Crișcior

Societatea secularizată tinde spre ruperea de valorile perene promovate secular de către Biserica întemeiată de Domnul Iisus Hristos. Acest fapt determină pe termen lung crize care pot să ucidă, întâi sufletește și uneori chiar trupește. Determină, de fapt, relativism și consumism exacerbat, nu numai nedozat, dar și bolnăvicios.

În acest context nu ne mai miră de ce „unii dintre noi trăim de parcă nu am mai muri niciodată”, agățându-ne cu disperare de viața aceasta. Dar, această stare de a fi este în absolută contradicție cu firea umană în care se reflectă chipul lui Dumnezeu ce-i trezește omului setea de veșnicie.

Senzualismul exacerbat educat de mass-media și comoditatea aruncă lumea zilelor noastre în laxitate încât „s-ar putea să treacă ziua fără să facem nimic”. Influențele mass-mediei ne aruncă într-o slăbănogire sufletească incredibilă și într-o epuizare fizică profund dăunătoare vieții noastre atât pe plan sufletesc cât și trupesc. Aceasta constituie toceala calității vieții și transferarea spre toată banalitatea cu care ne invadează mass-media generând neatenție, mediocritate, relativism, nepăsare.

Cu timpul, subtil, omul este aruncat în sfera violenței, a senzualității, a indiferenței, a haoticului, iar cei dragi se trezesc în imposibilitatea de a putea rezolva ceva, de a putea intervenii cu efect. Așa se face că în lumea noastră se emit judecăți care-și revendică pretenția absolutului, ele neavând fondul substanțial necesar. Aceasta o regăsim în mod deosebit în agresivitatea vocală și imagistică a ateilor și a nepăsătorilor care relativizează totul.

Această concepție individualist – materialist cu pretins caracter terapeutic la nivelul sănătății spirituale a omului este în opoziție cu milenara concepție a comuniunii în Biserica lui Hristos care transcende lumea și oferă reperele compatibile cu viața veșnică. Spre surprinderea sa, omul nihilist supraagasat de „travaliul anost al cotidienei viețuiri” strict pământene, istovit de „cancerul materialismului, cu tot cortegiul lui de intrigi, răutăți meschinării, furtișaguri, înșelătorii”, și suprasaturat de banalitatea cotidiană întrezărește, într-un final, în el adânc de suflet o surprinzătoare lumină și își dă inima Crucii lui Hristos identificând adevăratul făgaș al vieții, care este și rămâne, cel spiritual”. Este și cazul luptătorului ateu de mare renume, Ion Nădejde, care într-un final de adâncă bătrânețe a „cerut crucea și s-a închinat ei” dându-și seama că luptând numai cu forțele proprii nu poate face nimic durabil. Tocmai de aceea, „inima trebuie hrănită fără încetare” din seva de viață făcătoare a Bisericii lui Hristos.

Istoria arată că doar lupta dusă „dimpreună cu Dumnezeu a creat valorile nepieritoare ale existenței umane”. Biserica a fost alături de poporul acesta de la începuturile lui. Bisericile din țara aceasta sunt dovada clară a făcliei ei pentru popor. Multe datează din secolul XI, iar unele au ajuns în patrimoniul UNESCO.

Omul nu se poate rupe de faptul că acțiunile sale sunt conduse de interiorul său căci „sentimentele conduc viața omului”. Sentimentele trebuie însă educate în cel mai pur sens posibil, educație fundamentată, nu pe relativism, ci pe valori veșnice regăsite în Biserica întemeiată în lume de Domnul Iisus Hristos. De aceea, pledăm pentru menținerea orei de Religie în școală, căci „o școală fără sensul veșniciei, nu poate crea decât valori relative, pe care nu se poate așeza temelia pentru milenii a unui neam”. Oamenii unui popor au instinctiv o anumită duioșie inconfundabilă în expresiile lor plastice împletite generos cu sentimentul religios. Poporul român e impresionant prin înfăptuirea aceasta. Cum am putea trece, denigra aceste moșteniri sănătoase, în care sufletul românesc se regăsește din plin, se lămurește și din care își ia seva de sănătate? Totuși s-a întâmplat. Dar, aceasta înseamnă să sufocăm istoria, scandând haotic, fără direcție doar un singur lucru: vrem!…. nu prea știm ce, dar vrem. Probabil, din acest motiv , suferințele noastre și a poporului nostru sunt „fructele amare ale faptelor noastre”, fapt pentru care se impune maxima responsabilitate umană în tot ceea ce facem, pentru că altfel vom trăi continuu nostalgia perfecțiunii și fericirii edenice, fără să deschidem poarta către cer. Pr. prof. John Breck spune următoarele: „Participarea divină la existența umană deschide calea participării omului la viața lui Dumnezeu”. Mai trebuie doar ca omul să dorească acest fapt, să-și activeze sentimentele în sensul acesta și să acționeze în conformitate cu voința divină. Tot răul din lume pleacă de la faptul că omul nu alege conștient și liber aceasta, iar Dumnezeu respectă acest liber arbitru din noi, libertatea însăși fiind manifestarea chipului dumnezeiesc din noi.

Să nu uităm că în lumea „nebuniei cotropitoare” – în care „otrava morală concentrată, care va aduce decăderea totală de mâine”, în lumea sfâșiată de calea largă a tuturor posibilităților, fără frâie, fără norme, fără cuviință – strigă totuși MARELE SEMĂNĂTOR, Domnul Iisus Hristos: „Semănați bob de bine, întru omenească îmbunătățire” peste țărâna inimii voastre. Credem că este singura posibilitate a regenerării noastre ca persoane și ca popor, și mai credem că dacă nu le educăm ACUM riscăm să „murim ca cerșetorul pe comoara de aur”.

PROIECTELE ȘI INTERCULTURALITATEA

Prof. Cercel Ana Maria – Colegiul Tehnic Dimitrie Leonida Petroșani

Politica în domeniul culturii promovată de Comunitatea Europeană are în vedere respectarea și promovarea identității culturale a unei națiuni sau colectivități regionale și favorizarea dialogului dintre culturi.

Integrarea europeană în domeniul culturii înseamnă apărarea și promovarea diversității, elementele acestui deziderat fiind patrimoniul material și imaterial, creația artistică, mentalitatea, tradițiile și obiceiurile, limbile popoarelor și colectivităților.

Dezvoltarea, protejarea și punerea în valoare a patrimoniului cultural, caracterizat de elementele menționate, contribuie în mod esențial la integrarea reușită într-o Europă multiculturală.

Multiculturalitatea poate fi, deci, definită, în linii mari, ca fiind însumarea mai multor caracteristici, credințe, convingeri și orientări ale indivizilor, într-un spațiu relativ restrâns, care se află sub protecția guvernelor și a organizațiilor internaționale.

Rolul proiectelor europene, reunite acum sub denumirea Erasmus +, nu este doar de a colabora în vederea obținerii unor anumite produse, ci, mai ales, acela de a cunoaște culturi și civilizații noi.

Atunci când mergi într-o excursie, ghidul te duce să vezi anumite zone turistice din orașele cele mai importante. Rolul ghidului este să-ți prezinte frumusețile țării respective, să vândă o marfă.

Prin intermediul proiectelor europene, atât elevilor cât și profesorilor, ni se oferă posibilitatea de a cunoaște țara respectivă, așa cum este ea, cu urâtul și frumosul ei. Avem ocazia să vizităm școli, să mergem acasă la colegii noștri, să mergem cu ei la biserică, să descoperim care popor este creștin, care popor este musulman, care popor este total dezinteresat de problemele religioase.

Indiferent de tipul proiectului, că este K1, K2 sau de alt fel, sunt un mixt de culturi, un amestec de civilizații și în cadrul lor ne cunoaștem mai bine.

Un alt tip interesant de proiecte ce oferă o bună cunoaștere a celorlalte culturi, diferite sau apropiate nouă, sunt proiectele denumite generic eTwinning. În cadrul acestor proiecte, se lucrează on line, se realizează materiale colaborative și se creează oportunitatea colaborării între elevi și profesori prin intermediul Internetului. Ajungem astfel să cunoaștem lumea din fața calculatorului, prin schimbarea de informații cu alții.

Bibliografie

Declarația universală UNESCO privind diversitatea culturală, 2001;

Marga A. Manifest pentru o universitate performantă și competitivă, noiembrie , 2004, Culture of the United States;

Revista Română de Informatică și Automatică, vol. 22, nr.2, 2012;

Doina Banciu, Dora Coardoș Promovarea multiculturalității în era digitală în spiritul dezvoltării durabile.

Utilizarea aplicațiilor T.I.C. în procesul didactic

Prof. Cioara Aluna Nicoleta – mecanică

Liceul Tehnologic ”Crișan” Crișcior

Integrarea tehnologiilor informatice și de comunicare în procesul didactic a devenit o necesitate a zilelor noastre. Ultimii ani au adus o adevărată revoluție conceptuală în educație, tehnologiile informației și comunicării devenind un mediu pentru învățare în general, pentru toate disciplinele din curriculumul școlar.

Profesorul trebuie să regândească procesul educațional al elevilor, astfel ca aceștia să fie dornici să exploreze noul, să realizeze probleme și să dobândească noi deprinderi prin propriile activități de cercetare/investigare, să comunice cu ceilalți elevi, să exprime opinii/păreri, să argumenteze opiniile/părerile exprimate.

Tehnologia informațională contribuie la o învățare activă centrată pe elev, la dezvoltarea creativității și a gândirii critice.

Tehnologiile de informare și comunicare sunt acum o parte integrantă
a procesului de socializare. Tehnologia face parte din viața de zi cu zi a cetățeanului, iar tehnologiile informației și comunicării se regăsesc în procesul de socializare. Internetul a evoluat, transformându-se într-o rețea globală. Windows-ul, platformă individuală de lucru, folosită pe scară largă, în care instrucțiunile sunt invizibile sub interfața pe care utilizatorul dialoghează cu computerul în timp real și în limbajul de toate zilele nu mai este o noutate demult.

Specialiștii propun ca în metodica și pedagogia modernă să se treacă de la viziunea în care procesele de predare, învățare, evaluare sunt concepute ca separate, la aceea în care cele trei sunt integrate într-un tot unitar, și se adaugă lor un proces nou, și anume cel de studiu. Activitatea profesorului se centrează pe elev, pe ajutarea acestuia să învețe cum să învețe, adică să-și construiască singur cunoașterea. Acest deziderat al centrării pe elev se datorează și exploziei informaționale care a început în secolul trecut. Ca atare, nu informația este problema, ci modul cum e structurată ea, cum ajunge un elev să-și structureze cunoștințele de care are nevoie.

Profesorul este în acest context un facilitator al cunoașterii, colaborează cu elevul la formarea acestuia, găsește împreună cele mai bune criterii și metode pentru a-l implica în demersul propriei formări, este deschis la schimbare, este receptiv la tot ce este nou, acest lucru facilitând schimbarea de mentalitate și implicarea activă și responsabilă în formarea competențelor necesare pentru viitor.

Relația profesor-elev este privită din perspectiva noilor roluri ale profesorului: creator de curriculum, creator de situații de învățare, consilier, moderator, partener, evaluator.

Există însă riscul de a pierde din vedere aspecte cheie privind impactul real în practica didactică, relevanța pentru nevoile și interesele elevilor sau utilitatea demersurilor pentru principalii actori și beneficiari ai sistemului de învățământ. Însă în egală măsură trebuie aduse în dezbatere atât beneficiile, cât și aspectele critice sau neîmplinirile asociate integrării TIC în educație, în scopul conturării unor soluții ameliorative.

Aportul TIC la susținerea și îmbunătățirea activității didactice oferă oportunități prin intermediul utilizării:

resurselor software (de tipul produselor din sfera TIC) oferite activităților de predare-învățare pentru accesarea surselor informaționale, procesarea informațiilor, dobândirea de competențe/capacități prin demonstrații, exemple, explicații, exersări, simulări, respectiv:

utilizarea pachetelor software generice: aplicații de editare de texte, aplicații de machetare, aplicații audio-video, programe pentru realizarea de prezentări etc.;

utilizarea softului educațional pentru învățare interactivă, pentru simulări și pentru diverse operații cu conținut științific;

utilizarea instrumentelor de comunicare sincronă și asincronă pentru colaborare online și pentru schimb de informații (email, forum, mesagerie, audio-video și video-conferințe);

componentelor hardware – ca suport tehnic pentru derularea activităților didactice;

sistemelor de instruire prin utilizarea aplicațiilor Web pentru documentare, creare și partajare on-line, respectiv utilizarea platformelor de lucru în colaborare.

Ca activități practice putem aminti oportunități ale utilizării TIC prin utilizarea resurselor software generice de tip prezentări computerizate, ca de exemplu prezentarea unei asamblări din domeniul mecanic, într-un număr limitat de diapozitive etc., utilizând aplicația de prezentare Microsoft Office Power Point.

1.

Bibliografie:

http://3032012.wikispaces.com/file/view

http://www.scritub.com

http://fmi.unibuc.ro

CELE ȘASE PĂLĂRII GÂNDITOARE

ÎN LUMEA POVEȘTILOR

Prof. psihopedagog Cocârcă Firuța

CSEI Vișeu de Sus, Maramureș

Cadrul teoretic

Minunata lume a poveștilor, care ne înseninează copilăria, ne învață să fim mai buni și să învingem obstacolele, ne urmărește pe parcursul întregii vieți.

Aceeași bucurie aduc poveștile și în cazul copiilor cu CES, pentru ei, eroii acestor povești se transpun în viața reală și sunt modele demne de urmat. De asemenea, poveștile pot să constituie și o terapie pentru acești copii.

Terapia prin poveste îmbinată cu metoda celor șase pălării gânditoare, promovată de Edward De Bono permit copiilor cu CES să pătrundă cu ușurință în fascinanta lume a poveștilor. Și nu de puține ori aceste povești au reprezentat imboldul necesar progreselor cognitive, emoționale și comportamentale.

Edward De Bono a promovat conceptul de gândire laterală și de gândire creativă deliberată în cartea sa „SixThinkingHats” apărută în anul 1985, iar în limba română în anul 2006. Astfel autorul propune prin metoda celor “Șase pălării gânditoare” exercitarea unor roluri specifice cu scopul rezolvării unor probleme. Fiecare pălărie are o culoare diferită (albă, roșie, neagră, galbenă, verde, albastră) și un rol hotărâtor în rezolvarea problemei date. Culorile pălăriilor sunt pline se mesaje semnificative care facilitează munca elevilor. Soluția la problema dată se găsește prin oferirea unui răspuns la fiecare întrebare aferentă unei pălării. Cele șase pălării gânditoare au următoarele culori și semnificații:

1. Pălăria albă este neutră și obiectivă, legată de fapte reale și cifre exacte. Definește informația pe care o avem și pe cea pe care o căutăm. Generează premisele găsirii unor soluții la problema dată. Ei îi corespund următorul set de întrebări: a) Ce informații avem despre problema dată? b) Care sunt perspectivele din care este privită problema? c) De ce informații avem nevoie? d) Ce informații ne lipsesc? e) Ce întrebări trebuie să adresăm pentru a găsi soluția problemei? f) Cum putem obține informațiile de care avem nevoie?

2. Pălăria roșie: subiectivă, emoțională, afectivă, furnizează informații legate de partea emoțională a problemei. Exprimă stări afective în termeni de îmi place sau nu-mi place, fiind prin excelență o pălărie individuală care nu impune o opinie rațională. Ei îi corespund următorul set de întrebări: a) Ce sentimente îmi trezește problema prezent? b) Ce sentimente mă copleșesc? c) Aceste sentimente mă fac să mă simt bine? d) Aceste sentimente nu mă fac să mă simt bine?

3. Pălăria neagră: prudentă, atentă, critică, logică, sobră și serioasă, evidențiază punctele slabe ale problemei. Ne ajută să nu facem lucruri riscante și ne protejează de greșeli. Ei îi corespund următorul set de întrebări: a) Care sunt punctele slabe ale problemei? b) Care sunt argumentele din perspectiva de „avocat al diavolului”? c) Ce decizii trebuie luate pentru soluționarea problemei?

4. Pălăria galbenă: optimistă, pozitivă, sugerează speranța pentru identificarea unor soluții la problema dată. Dezvoltă planuri și valorifică orice oportunități ivite. Totuși această pălărie stă sub riscul oportunismului și a speculației ieftine. Ei îi corespund următorul set de întrebări: a) Cum putem evalua pozitiv problema? b) Ce oportunități avem pentru rezolvarea problemei?

5. Pălăria verde: promovează creativitatea în rezolvarea problemei și urmărește soluții asimetrice, opțiuni și alternative, abundând în idei noi și interesante. Ei îi corespund următorul set de întrebări: a) Ce soluții avem pentru rezolvarea problemei? b) Ce ipoteze putem avansa pentru soluționarea problemei? c) Care dintre aceste ipoteze se verifică?

6. Pălăria albastră: este superioară, vede totul de sus și gestionează efortul de gândire al celorlalte pălării având un rol metacognitiv. Are rol evaluativ realizând o evaluare inițială a problemei și o evaluare finala a acesteia. Această pălărie ia cuvântul la începutul analizei problemei și la sfârșitul aceștia. Astfel avem pălăria albastră de început și pălăria albastră de sfârșit. Primei îi corespund următorul set de întrebări: a) De ce suntem aici? b)La ce ne gândim? c) Care este problema? d) Care sunt alternativele? e) Ce vrem să realizăm? f) Unde vrem să ajungem? g)Care este planul de acțiune și succesiunea pălăriilor și a opiniilor acestora?

Celei de-a doua îi corespund următorul set de întrebări: a) Ce am realizat? b) Care este rezultatul obținut? c) La ce concluzii am ajuns? d) Care este soluția pentru problema dată?

Cadrul aplicativ

Complexitatea metodei celor “Șase pălării gânditoare”, promovată de Edward De Bono permite tratarea problemei din mai multe puncte de vedere și totodată exersarea gândirii laterale.În cazul copiilor cu deficiențe mintale nu putem vorbi de gândire laterală, de aceea succesul acestei metode constă în capacitatea cadrului didactic de a adapta această metodă la particularitățile elevilor săi. Astfel se păstrează structura metodei, adică cele șase pălării și culorile lor însă semnificația acestora este prezentată pe înțelesul copiilor. O altă diferență constă în faptul că în cazul claselor cu copii cu deficiențe mintale (unde numărul elevilor este mai redus) metoda se aplică individual. Astfel fiecare pălărie va fi reprezentată de un singur elev. Desigur, se recomandă, pentru evitarea monotoniei și pentru asigurarea succesului acestei metode, ca elevii să nu primească întotdeauna aceeași pălărie. Totodată, pentru a stimula elevii și a le trezi interesul, pălăriile vor fi confecționate chiar de ei. Adaptate particularităților copiilor cu deficiențe mintale rolul fiecărei pălării, în analizarea unei povești este:

pălăria albă: povestește întâmplarea (ce știm?);

pălăria albastră: prezintă problema;

pălăria neagră: critică comportamentul personajului negativ ( ce nu e bine);

pălăria roșie: prezintă sentimentele resimțite de personaje și de noi (ce simțim?);

pălăria verde: găsește soluții la problemă ( ce alternative avem);

pălăria galbenă: iartă personajul negativ(ce e bine?);

pălăria albastră: prezintă concluziile (ce alegem în legătură cu o idee?).

Profesorul are libertatea de a atribui fiecărui elev o pălărie în funcție de rolul acesteia, de preferința elevilor sau de dorința profesorului, ca fiecare elev să fi jucat măcar o data rolul unei pălării.

Voi exemplifica utilizarea acestei metode prin aplicarea ei în cazul poveștii: „Ionică mincinosul”, de Alexandru Mitru. În cadrul unei ore de Terapie ocupațională elevii au confecționat cele șase pălării. Pentru confecționarea acestora s-a folosit: carton, foarfece, lipici, hârtie creponată, capsator, tempera și pensule.

În cadrul unei ore de Stimulare cognitivă metoda a fost aplicată. La începutul orei fiecare elev și-a ales o pălărie care a stat pe banca fiecăruia. Apoi copiilor li s-a citit povestea ,,Ionică mincinosul” , profesorul folosind și planșele aferente acestei povești pentru a avea un suport vizual care să faciliteze înțelegerea poveștii citite. După citirea întregii povești au început discuțiile despre aceasta și implicit jocul (deoarece elevilor li s-a explicat că fiecare va juca rolul pălăriei alese).

Pălăria albă (ce știm) a fost cea care a deschis jocul. Profesorul a cerut elevului să povestească cu propriile cuvinte și pe scurt povestea ajutându-l cu câteva întrebări( Cum îl cheamă pe băiețel? Ce a făcut acesta? Ce lecție i-a dat tatăl acestuia? ). S-a realizat acest lucru pentru a aminti tuturor elevilor întâmplările din poveste. Pălăria albastră a fost cea care a subliniat problema avută de Ionică: faptul că el mințea totdeauna. Promitea tatălui lui că o să facă ceva dar nu se ținea de cuvânt (intenționat – deci mințea). Pălăria neagră (ce nu e bine) a fost cea care a criticat comportamentul lui Ionică. Nu este bine să mințim deoarece nimeni nu va mai avea încredere în noi și mințind cei din jur se vor supăra și vom rămâne singuri. În cazul lui Ionică pentru că și-a mințit tatăl el nu a primit opincuțele dorite. Pălăria roșie (ce simțim) a explicat ce a simțit tatăl lui Ionică atunci când și-a dat seama că băiatul lui minte. A fost supărat, dar s-a hotărât să-i dea biatului o lecție. Și Ionică s-a simțit prost când a fost prins cu minciuna. Pălăria verde (ce alternative avem) a prezentat soluția pe care tatăl lui Ionică a găsit-o la obișnuința băiatului de a minți. În fine pălăria galbenă (ce e bine) a prezentat motivele băiatului de a minți, dar și posibilitatea ca tatăl să ierte minciunile băiatului. În final pălăria albastră (ce alegem în legătură cu o idee) a revenit și a concluzionat: “minciuna nu poate aduce nimic bun! „

Avantajele metodei pentru elevi:

a) le oferă posibilitatea să-și exerseze abilitățile manuale confecționând singuri pălăria de culoarea dorită;

b) facilitează înțelegerea acțiunii din poveste;

c) promovează jocul de rol: elevii joacă rolul unei pălării;

d) transformă activitatea într-un joc didactic unde rolul fiecărui elev este bine stabilit;

e) crește nivelul motivației elevilor de a se implica în activitate;

f) permite implicarea tuturor elevilor în activitate.

Bibliografie:

De Bono, E. (2006), Șase pălării gânditoare, Editura: Curtea Veche, București;

Glava, A. (2008), Note de curs, UBB , Cluj-Napoca;

Santagostino, P. (2008), Cum să te vindeci cu o poveste?, Editura: Humanitas, București.

SOARELE SI PLANETELE DIN JURUL SĂU

Prof. Cristea Iuliana

Liceul Tehnologic „Crișan„Crișcior

Colegiul National „Avram Iancu„ Brad

Școala Gimnaziala „Avram Iancu„Baia de Criș

Motto:

„Universul a fost creat pentru om, nu omul pentru Univers.”

Ioan Gură de Aur, citat despre Univers

Sistemul solar este alcătuit din : Soare si planetele din jurul lui: Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto.

MERCUR

Este planeta cea mai apropiată de Soare, aflându-se la numai 0,387 ua. Pe bolta cerească pare să se deplaseze mai repede decât alte planete și de aceea oamenii au hotărât să-i dea numele zeului comerțului la români, Mercur. Suprafața sa este foarte asemănătoare cu cea a Lunii, presată cu numeroase cratere meteoritice. Soarele văzut de pe Mercur, pe cerul mercurian veșnic negru (din cauza lipsei atmosferei), are un diametru aparent de 2,5 ori mai mare decât atunci când este văzut de pe Pământ.

Deoarece masa lui Mercur reprezintă numai 5,53 % dO singură misiune spațială, Mariner 10, în 1974, ne-a transmis informații asupra planetei Mercur. Cea mai importantă descoperire făcută cu această ocazie a fost detectarea câmpului magnetic mercurian, ignorat până atunci de pământeni.

VENUS

Venus se află la 0,723 ua de Soare, este acoperită în totalitate și în permanență cu nori denși, alcătuiți din acid sulfuric, care i-au împiedicat pe pământeni, până de curând, să-i vadă cu adevărat chipul. La suprafața sa , efectul de seră, provocat de conținutul mare de bioxid de carbon (97%), duce la creșterea temperaturii medii până la 480o C ( este mai cald decât pe Mercur, acolo temperatura medie este de numai 179o C ), iar presiunea atinge 92 atmosfere.

Ziua venusiană, care durează cat 243 zile terestre, este mai lungă decât anul, 225 de zile.

O altă ciudățenie este sensul de rotație al planetei, de la est la vest, astfel încât un venusian

va vedea soarele răsărind de la asfințit si apunând la răsărit (asta în cazul în care va reuși sa vadă ceva prin stratul gros de nori).

Suprafața venusiană pare a fi tânără. Datele recepționate de la sondele spațiale indică faptul că aceasta a fost complet remodelată acum 300-500 milioane de ani. Topografia venusiană este compusa din câmpii întinse acoperite de râuri de lavă solidificată. După unele estimări 85 % din suprafața venusiană este acoperită cu roci de origine vulcanică. Cel mai înalt punct de pe Venus este MAXWEL MONTES, care se ridică la 10,7 km deasupra suprafeței medii a planetei.

Deși împănată cu cratere de impact meteoritic, acestea nu au un diametru mai mic de 2 km, probabil datorită marii densități a atmosferei, în care meteoriții mici ard complet. Atmosfera sa este alcătuită în proporție de 96 % din bioxid de carbon, 3 % din azot și din urme de bioxid de sulf, vapori de apă, argon, heliu, neon, clorură de hidrogen și fluorură de hidrogen.

Un pământean ajuns pe suprafața venusiană ar putea măsura o accelerație gravitațională de 0,9 g, foarte apropiată de cea terestră, deoarece masa planetei Venus reprezintă 81,5 % din masa Pământului. Pentru a scăpa de sub atracția venusiană oamenii ar trebui sa-și accelereze nava până la 10,36 km/sec.

TERRA

Pământul este cea de-a treia planetă de la Soare. Este și cea mai importantă deoarece adăpostește viață. Are un diametru ecuatorial mediu de 2756 km, o masă de 5,9761024 kg, o densitate de 5515 gr/cmc. Face o rotație completă, în jurul axei în 23,9345 ore. Pământul se învârte în jurul Soarelui cu o viteză medie de 29,79 km/sec și îl ocolește într-un an, adică în 365,256 zile. Distanța medie dintre Pământ și Soare este de 149600000 km (o unitate astronomică, 1UA). Temperatura medie este de aproximativ 15o C. Pentru a-i proteja pe oameni de radiațiile periculoase emise de Soare, posedă o atmosferă (compusă din 77% azot, 21% oxigen si bioxid de carbon, neon, argon, heliu) și un câmp magnetic, cu ajutorul căruia este deviat vântul solar. Accelerația gravitațională la suprafața pământului, la ecuator, este 9,78 m/s2, iar pentru a se desprinde definitiv de pământ navele trebuie să atingă 11,18 km/sec.
      Are un satelit natural, LUNA.

MARTE

Marte se află la 1,52 ua de Soare și este cea de a 4-a planetă a Sistemului Solar. Datorită culorii ei, mai poartă și numele de Planeta Roșie. Se pare că această planetă a găzduit într-un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat anumite forme de viață. În prezent, imaginile transmise de sondele spațiale sugerează oamenilor că pe suprafața marțiană în ciuda rezultatelor controversate ale experimentelor efectuate de sondele americane Viking 1 si 2, în 1975, nu există viață.

Totuși rămâne posibilitatea că omul, viitorul stăpân al cosmosului, profitând de uriașele rezerve de apă ce se află în subsolul planetei, să o transforme într-un loc propice vieții. Ultimele informații furnizate de NASA sunt foarte optimiste. Există indicii clare că în prezent, în anumite momente ale anului marțian, putem distinge apă lichidă pe suprafața marțiană.

Marte este de 2 ori mai mica decât Terra. Densitatea sa medie este de 0,73 din densitatea Pământului, masa doar 10 %, iar accelerația gravitațională 0,377 g. Pentru a putea scăpa de sub influența gravitațională marțiană, o nava spațială va trebui să accelereze până la 5,02 km/sec.

Durata zilei marțiene este de 1,02 zile terestre, iar anul marțian durează 686,98 zile. Atmosfera sa este compusă în special din bioxid de carbon (95%), la care se adaugă azot (2,7 %), argon (1,6 %), oxigen (0,13%) și CO , vapori de apa, neon, etc. Temperatura medie -63o C, variind între o valoare maximă de 20o C și una minimă de -140 grade C.

Marte are doi sateliți, PHOBOS și DEIMOS, învăluiți multă vreme de mister. Existau voci care afirmau sus și tare că aceștia nu pot fi decât niște obiecte artificiale construite de o mână extraterestră. În prezent această ipoteză și-a pierdut foarte mult din credibilitate, asemenea faimoasei ipoteze a canalelor marțiene.

Oricum Marte va fi cu siguranța, prima planetă pe care omul va pune piciorul.

JUPITER

Jupiter, cea de a cincea planetă, aflată la 5,2 ua de Soare este cea mai mare planetă a Sistemului Solar, având un diametru echivalent cu 11,21 diametre terestre și o masă de 317,8 ori mai mare decât masa Pământului. Totuși, densitatea sa este numai un sfert din cea terestră, ceea ce sugerează ideea că Jupiter este o planetă mai degrabă lichidă, deși nucleul ei, datorită presiunilor uriașe, ar putea fi alcătuit din hidrogen metalic, explicându-se astfel existența magnetosferei, care înconjoară planetă. Datorită mărimii sale atrage spre sine o bună parte din obiectele cosmice care ar putea lovi Pământul.

Suprafața jupiteriană este bântuită de furtuni, cea mai spectaculoasă dintre ele, Marea Pată Roșie, putând fi observată și de pe Pământ. Viteza vântului atinge frecvent 150 km/sec, iar presiunea atmosferică depășește 100 atmosfere. Aceasta este alcătuită din hidrogen (90%), și heliu (10%). Temperatura medie este de – 121o C.

Jupiter posedă un inel, vizibil doar pentru sondele interplanetare și i se cunosc, deocamdată, 16 sateliți, dintre care cel mai interesant pentru oameni este Europa, sub a cărei suprafață inghețată se gasește apa lichidă, fiind astfel posibilă existența unor forme de viață.

Ziua jupiteriană durează 0,4 zile terestre iar anul 11,9 ani tereștrii. De pe Jupiter este mai greu de plecat, deoarece viteza de evadare este de 59,6 km/sec.

SATURN

Saturn, cea de-a 6-a planetă de la Soare (aflată la o distanță de 9,5 ua) și singura care posedă un inel vizibil cu instrumente terestre, Saturn este alături de Jupiter, al doilea gigant al Sistemului Solar. Are un diametru de 9,45 ori mai mare decât al Pământului, 12% din densitatea Pământului și o masă echivalentă cu 95 de mase terestre. Seamănă mai degrabă cu Jupiter. Aici, eventualii vizitatori se vor trezi în plină furtună, cu vânturi ce ating 500 m/s. Atmosfera este alcătuită în proporție de 97% din hidrogen și 3% heliu. Temperatura medie este de -125 grade C.

Evident, când este vorba de Saturn trebuie amintită cea mai frumoasă caracteristică a sa, inelul care îl înconjoară, observat pentru prima oară de Galileo Galilei. Acesta este divizat în mai multe "subinele", A și B, foarte luminoase, și C, mai pal. Sistemul inelelor lui Saturn prezintă mai multe "goluri", dintre care cel mai important este diviziunea Cassini, care separă inelele A si B, descoperită în 1675 de Giovani Cassini. Imaginile transmise de sondele spațiale au demonstrat că toate inelele principale sunt alcătuite dintr-un număr mare de subinele. Compoziția acestora nu este bine cunoscută, dar există date care indică faptul că ele conțin o cantitate semnificativă de apă. Se pare că inelul lui Saturn provine din distrugerea unora dintre sateliții săi în urma impactului cu meteoriții, cu mult timp în urmă. La suprafața planetei, la ecuator, accelerația gravitațională este de 9.02 m/s2, foarte apropiată de cea terestră.

În jurul lui Saturn se rotesc cel puțin 18 sateliți înghețați, dintre care numai Titan, cel mai mare dintre toți, cu un diametru de 5,150 km are o atmosferă semnificativă.

Ziua saturniană durează 0,44 zile terestre, iar anul 29,4 ani tereștrii. De pe Saturn, la fel ca și în cazul lui Jupiter este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 35,49 km/s, de 3,17 ori mai mare decât cea necesară pentru a scăpa de atracția Pământului.

URANUS

Uranus, cea de-a 7-a planetă de la Soare (aflata la o distanța de19,2 ua), este cel de-al treilea gigant al Sistemului Solar. Are un diametru echivalent cu 4,01 diametre terestre, este foarte puțin dens (doar 23 % din densitatea Terrei). Atracția gravitațională la suprafața planetei, la ecuator, este de 7,77 m/s2 (oamenii se simt mai ușori pe Uranus).

Uranus nu poate fi văzut cu ochiul liber și de aceea a fost descoperit abia în 1781 de către William Hersel.

Atmosfera uraniană este alcătuită în special din hidrogen, 83%, heliu 15%, și metan 1%. Acest din urmă gaz, metanul, are o importanță foarte mare pentru aspectul exterior al planetei, deoarece absoarbe lumina roșie, dăruindu-i lui Uranus o frumoasă culoare albastră.

In atmosfera uraniană se formează nori, care se deplasează la latitudine constantă formând benzi paralele pe imaginile transmise de sondele spațiale (acest fenomen se produce și în cazul lui Jupiter și Saturn). Și pe Uranus furtunile sunt un fenomen obișnuit, viteza vânturilor atingând adesea 160 m/s. Temperatura medie este de -193o C.

Una dintre cele mai interesante caracteristici ale lui Uranus este faptul că axa sa de rotație este puternic înclinată (97,6 grade). Practic, planeta pare că se rostogolește pe planul său orbital. Probabil că acest lucru a fost provocat de o ciocnire de un obiect cosmic imens.

Ca și Jupiter și Saturn, Uranus posedă un sistem de inele, descoperit în 1977 de către sondele spațiale. El are și cel puțin 15 sateliți mici, cu diametre cuprinse între 26 km (Cordelia) și 1577 km (Titania).

Ziua uraniană durează cat 0,7 zile terestre iar anul cât 83,7 ani tereștrii. De pe Uraus, la fel ca și în cazul lui Jupiter și Saturn, este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 31,30 km/sec, de 1,9 ori mai mare decât cea necesară pentru a scăpa de atracția Pământului.

NEPTUN

Neptun, cea de a 8-a planetă de la Soare, aflată la 30,06 ua distanță de astrul central, a fost descoperită în 1846 de către Johann Gotfried Galle. Neptun este de 17,1 ori mai grea decât Pământul și are un diametru echivalent cu 3,88 diametre terestre. Accelerația gravitațională la ecuator este de 11,0 m/s2, deci oamenii nu ar fi puși în dificultate de propria lor greutate. Densitatea sa medie reprezintă 29,7 % din densitatea medie a Terrei (este cea mai densă planetă gigant).

Atmosfera lui Neptun este alcătuită din hidrogen 85%, heliu 13% si metan 2%. Ca și în cazul lui Uranus prezența metanului în atmosferă îi dă planetei o frumoasă culoare albastră.

Din punct de vedere meteorologic, Neptun este o planetă foarte agitată, aici întâlnindu-se cele mai intense furtuni din Sistemul Solar. Viteza vântului atinge adesea 2000 km/h. În atmosfera lui Neptun s-a observat de către sondele americane din seria Voyager o mare pată întunecată, similară cu Marea Pată Roșie de pe Jupiter, care dă un ocol complet planetei în numai 16 ore. Temperatura medie este de -193o C.

Neptun are 4 inele înguste și foarte puțin luminoase. De asemenea, au fost catalogați și 8 sateliți, dintre care cel mai mare este Triton (cu diametru de 2704 km).

Ziua neptuniană durează cât 0,67 zile terestre, iar anul 163,7 ani tereștrii. De pe Neptun, la fel ca în cazul celorlalte planete gigant, este greu de plecat, deoarece viteza de evadare este de 23,5 km/s, adică de 2,1 mai mare decât de pe Pământ.

PLUTON

Pluton, ultima planetă a Sistemului Solar, aflată la 39,24 ua de Soare este o planetă mititică, având un diametru cât numai 0,18 diametre terestre. A fost descoperită în 1930 de către Clyde Tombaugh. Orbita lui Pluton este foarte înclinată, 17o față de planul orbital al celorlalte planete. Din păcate nu se știu multe lucruri despre această planetă, se pare că are o atmosferă alcătuită din metan azot, care dispare atunci când depărtarea de Soare este maximă. Durata zilei plutoniene este de 6,4 zile terestre. Temperatura medie este de -170o C. Atracția gravitațională la suprafață este de 0,4 m/s2, viteza de evadare este 0,098 din viteza cu care navele spațiale pot scăpa de sub atracția Pământului.

Pluton nu are inel, în schimb are un satelit, Charon, descoperit în 1978 de către J.Christy, care este de două ori mai mic decât planeta în jurul căreia se învârtește.

Am reușit să tratez fiecare planetă și am mai aflat câteva lucruri generale despre fiecare în parte. Exista generalități universal-valabile, dar fiecare autor mai vine cu lucruri noi care întăresc sensul celor învățate. Putem afla lucruri noi despre planete, dar și despre influențele acestora asupra omenirii.

Bibliografie:

“Teoria Universala”- Stephen Hawking, editura Humanitas, 2014;

„Cosmos” – Carl Sagan, editura Herald, 2014;

„Peisaj Cosmic” – Leonard Susskind, editura Humanitas 2012;

„Spațiu, timp, univers” – Lee Smolin, editura Humanitas 2006;

„Universe” – Martin Rees, editura Dorling Kindersley Ltd 2012;

„Cosmos” – Giles Sparrow, editura Quercus Publishing Plc 2012;

„Cosmosul dintr-o privire”-.Helmut Hofling, ", editura Politica, martie 1985;

„Ghidul Cosmosului”- Ion Corvin Sîngeorzan, I.M. Stefan, editura Minerva, 1980.

DESTINUL FRAȚILOR MACAVEI ȘI ANIHILAREA MIȘCĂRII DE REZISTENȚĂ DE PE MUNTELE MARE

Prof. Dr. Crâsnic Mirela

Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior

Cel mai important grup de rezistență anticomunistă din Munții Apuseni, care și-a avut locația pe Muntele Mare, a fost condus de maiorul deblocat Nicolae Dabija. La constituirea grupului au contribuit, în toamna anului 1948, frații: Traian și Alexandru Macavei. Originari din satul Bucium Muntari, cătunul Poiană, județul Alba, cei doi au intrat în vizorul Securității din câteva motive: luptaseră pe frontul de răsărit împotriva U.R.S.S., făcuseră contrabandă cu aur, fuseseră legionari și în plus aveau o situație materială bună. Pentru că s-au opus arestării, frații Macavei nu au avut altă alternativă decât aceea de a părăsi satul. Inconvenientele vieții de fugar și dezamăgirea pe care o trăiau i-a impulsionat, iar după câteva ezitări au decis să colaboreze cu maiorul Dabija, creând împreună o grupare de rezistență anticomunistă numită „Corpul de Haiduci”.

Traian s-a născut la 28 iulie 1910 și era de profesie subinginer. Absolvise gimnaziul „Petre Șpan” din Baia de Arieș. Își satisfăcuse serviciul militar în Marina Regală Română, ctg.1932, cu gradul de sergent major, absolvise patru clase de liceu, iar prin corespondență absolvise Institutul Normal Electrotehnic din Paris,specializându-se în aparate de radioemisiune de mare putere. Mai târziu a urmat cursuri de perfecționare în măsuri electrice pentru care s-a deplasat în: Italia, Austria și Germania, țări unde a fost trimis de către conducerea uzinelor Malaxa, al căror angajat a fost în perioada interbelică. După finalizarea cursurilor de perfecționare Traian a revenit în țară și s-a angajat la Radio România.

După ce s-a încheiat războiul, Traian s-a întors acasă, la familie. Și-a construit casa de lângă părău, la parterul căreia funcționa moara, iar în față avea gaterul. Pentru că avea bani strânși, el se va ocupa de contrabanda cu aur până prin 1946-1947, deoarece avea experiență, căci, în perioada interbelică, dacă trecea pe lângă o casă și auzea scrâșnitul râșniței intra și se oferea să cumpere aurul. Nemulțumit de corupția din țară, încercând să schimbe situația, în perioada 1939-1940, Traian a acceptat să devină șef de cuib legionar în Bucium Muntari.

La fel ca alți români care luptaseră pe frontul de est, cu sau fără voia lor, și pentru Traian, după ce războiul s-a încheiat, au venit zile negre, a fost comprimat din serviciu de către comuniști și nu a mai avut altă alternativă decât să lucreze o vreme la restaurantul fratelui său din Roșia Montană.

Familia Macavei era una dintre cele mai bogate familii din Bucium Muntari. Bogăția lor consta în locuri întinse de fânaț, incluzând aproape jumătate din pajiștile cătunului, troașe punctate de meri ce se colorau toamna de rod și de numărul vitelor roșcate sau gălbui pe care le aveau în grajd. Bărbații erau proprietari de mină și se implicaseră în schimbul de aur, aur pe care îl cumpărau de la oamenii ce trudeau la șteampurile de pe vale, la care se adăuga și aurul pe care îl obțineau din mina proprie.

Adeziunea fraților Macavei la mișcarea de rezistență s-a produs treptat. Primul care a venit în contact cu maiorul Dabija, viitorul lider al grupării de pe Muntele Mare, a fost Traian Macavei. În vara anului 1947 el a făcut mai multe drumuri la Arad pentru a schimba aur și întotdeauna trecea pe la domiciliul vărul său, maiorul Ion Opreanu,coleg și prieten al maiorului Dabija. Într-una din zile, acesta îi face cunoștință, în fața Teatrului Național, cu maiorul Nicolae Dabija. Discutând despre evenimentele interne și internaționale, Dabija îl întrebă la un moment dat pe Opreanu: „Măi, noi când începem ceva?”.

La o lună și jumătate de la acea întâlnire, Traian revine la Arad cu un nou transport de aur și îl reîntâlnește pe Dabija de data aceasta în casa vărului său. Asistă pasiv la discuțiile acestora referitoare la înființarea unei grupări de rezistență care să acționeze prin acte de sabotaj. Deși îi ascultă cu atenție,Traian nu manifestă nicio intenție că ar dori se implice într-o astfel de acțiune.

Influențat de posturile de radio străine care induceau ideea că se va declanșa un război între ruși și americani, Dabija considera că o parte a românilor trebuie să fie pregătiți tactic și militar, să se constituie în grupuri de rezistență așa încât, în momentul în care avea să înceapă războiul dintre S.UA și U.R.S.S., partizanii să se poată alătura forțelor americane.

În momentul în care autoritățile au încercat să-i aresteze, iar ei au ripostat vor intra în conflict deschis cu Securitatea și acesta va fi momentul în care cei doi frați se înscriu în gruparea Dabija și se retrag pe Muntele Mare, implicându-se activ în declanșarea mișcării de rezistență.

Nicoară, șeful Securității din Câmpeni, a exercitat presiuni extraordinare asupra populației din zonă pentru a da de urma partizanilor. Pentru a-i prinde, metoda eficientă folosită de Securitate a fost infiltrarea trădătorilor în grup. Aceștia aveau menirea de a câștiga încrederea membrilor, de a le cunoaște ascunzătorile și oamenii de legătură, urmând apoi să informeze Securitatea. Pe baza informațiilor primite, securiștii acționau la sigur și cu pierderi minime. Informatorii infiltrați de Securitate în grupul Dabija au fost maiorul Oniga Emil și locotenent-colonelul Iancu Bocan. Un alt punct câștigat pentru Securitate a fost arestarea lui Avram Ihuț, omul care făcea legătura între gruparea Dabija și satele din jur. Constrâns și amenințat, în cele din urmă omul i-a trădat pe cei aflați de pe munte.

În noaptea de 4/5 martie 1949, tabăra de pe Muntele Mare a fost atacată de forțe puternice de Securitate. La ordinul colonelului Patriciu, la ora 12 noaptea, din Câmpeni au plecat două plutoane spre Bistra și apoi spre Muntele Mare pentru a ajunge la cabană dimineața devreme cu scopul de a-i lua prin surprindere pe partizani. Ajunși în Bistra l-au luat ostatic pe Avram Ihuț, vărul lui Traian Ihuț, cu scopul de a le arăta drumul. Avram Ihuț vizitase tabăra și era la curent cu activitatea grupării Dabija, cunoscându-i pe majoritatea membrilor acesteia.

La ora 5 a.m. soldații se aflau la 400 m de cabană. Primiseră ordin să înconjoare cabana, dar știau că oamenii din grupurile de rezistență luptă pe viață și pe moarte atunci când sunt încolțiți, așa că se temeau pentru viața lor. Santinela i-a observat și a dat alarma, trăgând un foc de armă și fluierând de două ori, iar câinele lup a început să latre. Santinela s-a îndreptat spre cabana unde dormea Dabija și a strigat:

Soldați! Maior Dabija, ieșiți afară!

Îmbrăcându-se în grabă, Dabija și Macavei Traian au dat alarma:

Ieșiți afară și trageți, că ne atacă armata!

Toți s-au sculat și s-au înarmat. Dabija a luat o bucată de trotil, a aprins-o și a aruncat-o afară, pentru a-și acoperi ieșirea din cabană. Din fericire, cu o zi înainte se împărțiseră oamenilor arme și cartușe, așa încât fiecare avea arma la îndemână. În ziua atacului, grupul Dabija poseda 15 arme militare, dintre care 3 automate și circa 1.200 cartușe. Frații Macavei aveau două pistoale automate, unul rusesc și altul german și o pușcă maghiară, iar Dabija avea o pușcă Winchester pe care o folosise pe front. Din Bistra, partizanii cumpăraseră trei arme rusești și două pistoale automate, în plus frații Macavei depozitaseră 45 kg. de trotil în Cărpiniș la Ghiuri lui Iacoba. Trotilul fusese transportat din Bucium Șasa de către Cosma Petru. Din această cantitate au fost aduse pe munte doar 5 kg. Trotilul fusese cumpărat de Traian Macavei din Bucium Șasa, vărul fraților Macavei. Acesta a adus trotilul de la Salva Vișeu, în cuantumul unei datorii de 2.000 lei.

Toți cei 20 de oameni aflați în acel moment pe munte, cu excepția trădătorilor și a Elenei Maier, femeia care-i păzea, au ieșit din cabană ca să se apere. Dintre partizani, în acel moment, trei erau plecați în satul Bistra, acasă la Traian Ihuț, după alimente.

Primii care au început să tragă au fost Traian Macavei și Nicolae Dabija. Pentru că afară era noapte nu se vedeau decât luminile flăcărilor de armă. Dabija a dat ordin de rezistență, strigând: „Ieșiți afară și trageți că ne atacă armata!”. În momentul în care cei din cabană au început să tragă, iar Dabija a aruncat trotilul, plutonul I a fugit la vale pe o distanță de 400 m, iar plutonul II s-a culcat la pământ, neascultând nicio comandă. În timp ce trăgea,Traian le striga camarazilor să lupte și să nu se predea.

Oamenii lui Dabija au început să tragă și au detonat 2-3 calupuri de trotil în momentul când a fost încercuită cabana. Fiecare om avea în jur de 50 de cartușe, doar femeile nu erau înarmate.

Când au constatat că sunt inferiori numeric, bărbații au hotărât să părăsească baza. Cum prin partea stânga a cabanei nu se trăgea, Dabija și partizanii mai experimentați au reușit să fugă, având în plus și experiența frontului.

Traian a fugit și el prin pădure în jos, scăpând din încercuire. După ce fugise cca 300 de m s-a auzit strigat: „Traian!” S-a întors și l-a văzut pe Lisăndrica. „Traiane, am auzit un soldat strigând: veniți că nu mai este nimeni la cabană!”. Privindu-se în ochi, fără a mai fi nevoie de cuvinte, cei doi au înțeles care este realitatea și au decis să plece de pe munte definitiv, devenind din nou fugari. Era ziua în care membrii grupului Dabija trebuiau să depună jurământul, numai că în dimineața acelei zile gruparea fusese anihilată. Atacul durase aproximativ două ore, iar cinci dintre partizani erau uciși, printre ei numărându-se și o femeie. Onea Titus, nepotul fraților Macavei, a fost găsit de către jandarmi, ascuns la rădăcina unui brad, cu arma fără gloanțe. Când a fost descoperit, a încercat să ia pistolul din mâna agresorului său, dar nu a reușit.

Soldații au aruncat cu grenade incendiind cabanele, apoi au deschis în direcția lor foc de pistol automat. Au fost arestate în total 10 persoane: Onea Titus, Rațiu Augustin, Vandor Victor, Moldovan Simion, Mihălțan Traian, Oprița Gheorghe, Alexandra Pop, Ihuț Avram, Breazu Iuliu. Printre cei uciși s-au numărat: Mitrofan Lucian, Maier Iosif, Maier Elena, Deceanu Petru și Ioan Cigmăianu. Au reușit să scape din încercuire: Dabija Nicolae, frații Macavei, Scridon Ion și Pascu Cornel.

Imaginea pe care o oferea locul în care până atunci se instruise grupul Dabija și unde în seara de 3 martie 1949 oamenii ascultaseră pentru ultima oară postul de radio „Vocea Americii” era demnă de o tragedie antică. Cabanele ardeau cu flăcări roșii ca niște ruguri îndreptate spre cer, iar oamenii prinși erau întinși pe spate cu mâinile ridicate în sus, bătuți și buzunăriți de soldați.

Cabana care era acoperită cu pământ avea scris deasupra ușii lozinca, premonitorie parcă: „Izbândă sau moarte!” Pe un perete al cabanei au fost descoperite proviziile: câteva table de slănină, 8-10 kg de brânză într-o putină, 4 pâini mari a câte 6 kg fiecare și mai multe cununi de ceapă. În sunetul focului care trosnea și a cadavrelor împrăștiate printre copaci, soldații au început să-și împartă slănina, pâinea, brânza și ceapa și să mănânce.

În a doua cabană erau trei morți, doi bărbați și o femeie, iar alți doi se găseau în afara cabanei. Au fost capturate armele, mașina de scris, radioul, un binoclu și manifestele. În rândurile atacatorilor Securității erau trei morți și șase răniți, iar în rândul partizanilor erau cinci decedați. La ora 8,30 s-a dat semnalul părăsirii locului. Partizanii morți au fost lăsați pe munte. Soldații însă nu au vrut să-și care la vale camarazii morți, conformându-se abia după ce ofițerii de Securitate au început să-i înjure.

A doua zi, organele de Securitate împreună cu 20 de soldați și un medic legist au urcat din nou muntele. Prima cabană era arsă din temelii, iar morții erau în locul în care-i lăsaseră. Au descoperit că Elena Meier, împușcată în ceafă, era gravidă, iar în buzunarul hainei unuia dintre morți s-a descoperit buletinul lui Cosma Petru din Bucium Muntari. Unul dintre morți, aflat în fața cabanei mari, era desfigurat, așa încât securiștii au crezut că acesta este Alexandru Macavei și datorită acestei confuzii Securitatea l-a considerat multă vreme pe Lisăndrica ca fiind mort.

După ce au fost examinate, trupurile partizanilor au fost aruncate în magazia de alimente, săpată în coasta muntelui, iar după aceea acoperișul a fost surpat peste ei sub formă de placă de mormânt. În primăvară, când pământul s-a dezghețat cu totul, cadavrele îngropate superficial au început să se descompună, iar mirosul a atras animalele sălbatice care au început să scurme după oasele de om. Câțiva ciobani au avut curajul să sape o groapă mai adâncă și să le acopere cu un strat mai gros de pământ și abia atunci drumul lupilor și vulpilor spre mormântul de pe munte a fost oprit.

Destinul fraților Macavei a fost tragic: în 31 iulie 1949, în urma unui schimb de focuri cu Securitatea, ce au avut loc pe raza localității Mușca, cei doi frați: Alexandru și Traian Macavei au fost răniți, Alexandru a fost rănit la cap și din acest motiv, știind că va fi capturat, se sinucide, în timp ce Traian, rănit la burtă, își găsește refugiul în șura lui Bar Traian din satul Vârtop. Proprietarul grajdului îi cumpără medicamente și îl tămăduiește. Când s-a înzdrăvenit Traian s-a pregătit de drum, era 18 septembrie 1949, și intenționa să ajungă la graniță pentru a trece frontiera clandestin în Iugoslavia, numai că este prins, în data de 20 septembrie 1949, în comuna Tomești din județul Hunedoara. După ce a fost arestat, a fost judecat de Tribunalul Militar Sibiu, iar în 11 octombrie 1950 a fost condamnat la moarte prin împușcare.

MĂRTURII DESPRE PĂRINTELE ILARION FELEA

Prof. Dărăbanț Adina

Școala Gimnazială ,,Horea, Cloșca și Crișan,, Brad

Părintele Ilarion Felea a fost un profesor de teologie. Părintele Ilarion s-a născut în data de 21 martie 1903, în localitatea Valea Bradului, județul Hunedoara, în familia unui preot ortodox, și a trecut la cele veșnice în data de 18 septembrie 1961, în închisoare din Aiud , după ce petrecuse mai bine de patru ani în închisorile comuniste din Caracal, Arad, Timișoara, București, Gherla și Aiud. Tatăl părintelui a trecut la cele veșnice în ziua de 21 ianuarie 1920, la numai 62 de ani, iar mama sa a adormit în Domnul în anul 1952, la 86 de ani.

În familia părintelui Felea s-au născut 10 copii, dintre care au trăit 9 și anume 6 băieți și 3 fete : Ioan, preot; Victor, profesor de matematică; Maria, preoteasa; Aurelia, casnică; Miron, avocat; Elisabeta, casnică; Ilarion Virgil, preot; Gheorghe, maior registrat; Traian, profesor de muzică.

Starea civilă din raionul Brad consemna ca o zi de naștere a copilului Ilarion Virgil ziua de 13 aprilie, catalogul de nașteri al bisericii din Valea Bradului menționează ca zi a botezului 31 martie, iar mama părintelui spune că acesta s-a născut în ziua de 21 martie 1903, în vinerea Floriilor, în ziua în care Biserica Ortodoxa îl prăznuire pe Sfântul Ilarion cel Nou.

Mai întâi, Ilarion a urmat cursurile Școlii confesionale primare din Valea Bradului, iar mai apoi, în toamna anului 1914, tânărul s-a înscris la Școala Generală din Brad pe care o va termina în anul 1918.

Terminând gimnaziul, Ilarion se va înscrie la Liceul Andrei Șaguna, în Brașov, unde va studia vreme de câteva luni, pentru ca mai apoi, vreme de doi ani să-și continue studiile la Liceul Avram Iancu din Brad. Ultimi doi ani de liceu, precum și bacalaureatul, le-a sfârșit tânărul la Liceul Moise Nicoară, în Arad. În anul 1922, tânărul licean Ilarion se va înscrie la Academia de Teologie Ortodoxă Sibiu, pe care o va termina cu bine în anul 1926. Mai apoi, între anii 1927-1929, tânărul teolog își va continua studiile la Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj , iar între anii 1930-1932, la Facultatea de Teologie București, unde va susține lucrarea de licență "Mântuirea din punct de vedere ortodox, catolic și protestant".

În anul 1939 își va încheia studiile de doctorat cu prezentarea lucrării "Pocăința, studiu de documentare teologică și psihologică". În perioada de 15 ianuarie 1927-31 august 1927, teologul Ilarion Felea a lucrat ca profesor suplinitor la Liceul Avram Iancu, din localitatea Brad, unde a predat și ore de Latină, Fizică și Psihologie. În data de 23 iulie 1927, Ilarion Felea se va cununa cu Valeria Faur în Biserica Ortodoxă din localitatea Crișcior. La numai 2 zile după cununie, anume în data de 25-26 iulie 1927, tânărul a fost hirotonit diacon, iar apoi preot duhovnic în capela Mitropoliei din Sibiu, de către Preasfințitul Nicolae Bălan.

În data de 6 august 1927, părintele Ilarion Felea a fost instalat ca preot slujitor în localitatea natală , anume în Valea Bradului. Aici , el va sluji până în ziua de 31 august 1930, când este trimis ca preot într-un cartier al Aradului. Aici , el va sluji până în ziua de 1 iunie 1939, când este mutat iarăși, la o altă biserică din Arad, în care va sluji până în ziua de 31 martie 1941. Între anii 1937-1938, părintele Ilarion Felea a profesat ca suplinitor, la catedra de Dogmatică, în cadrul Academiei de Teologie Ortodoxă din Cluj. Mai apoi, în perioada 1938-1948, el a fost profesor de Teologie dogmatică, de Apologetică și de Mistică, în cadrul Academiei de Teologie Ortodoxă din Arad, în perioada 1 iulie 1947 și în 31 decembrie 1948, el va îndeplinii și funcția de rector al Academiei din Arad. Părintele Ilarion Felea a fost acuzat de "nedenunțare și atitudine nedemocratică''. Aceasta a avut loc în ziua de 3 martie 1945. În perioada cuprinsă între 7 martie și 20 august 1945, părintele Ilarion Felea a fost întemnițat în lagărul pentru deținuți politici din Caracal. În ziua de Bobotează a anului 1949, după sfințirea caselor, părintele a fost iarăși arestat. Între 6 ianuarie 1949 și 5 ianuarie 1950, el va trece prin mai multe închisori comuniste, precum cele din Arad, Timișoara și Aiud.

După întâia eliberare, fiind lipsit de salariul bugetar și de funcțiile ocupate în învățământul teologic, părintele Ilarion Felea a slujit ca bibliotecar și simplu preot, la Catedrala din Arad. Mai apoi, între anii 1951-1956, el va îndeplinii funcția de redactor al calendarului eparhial.

În data de 25 septembrie 1958, părintele este iarăși arestat, judecarea sa de către Tribunalul Militar Cluj având loc în taină, în ziua de 14 martie 1959. Astfel, pentru "uneltire contra ordinei sociale", părintele a primit 20 de ani de muncă silnică, iar pentru "activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare" a primit alți 29 de ani de temniță. Cumplita pedeapsă a început a fi săvârșită în Gherla, spre a fi continuată în Aiud. Părintele Ilarion Felea a murit ca martir în închisoarea din Aiud, în ziua de 18 septembrie 1961.

Bibliografie:

Preot Ilarion V. Felea-,,Pildele Mântuitorului, Fundația Justin Pârvu, 2014;

Răzvan Codrescu-,,Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești’’, Fundația Sfinții Închisorilor, 2014;

www.crestinortodox.ro.

DOMENII EDUCAȚIONALE: MORALĂ, INTELECTUALĂ, TEHNOLOGICĂ ȘI PROFESIONALĂ

Prof. Monica Adriana Drăgoi – Liceul Tehnologic ”Crișan” Crișcior

Prof. Benea Luminița Mariana – Liceul Tehnologic “Grigore Moisil” Deva

A. Educația moralǎ

1. Conceptul de “educație moralǎ”

Educația morală constă în activarea pedagogică a normelor, principiilor, valorilor morale specifice unei societăți istoric determinate în vederea formării de atitudini, sentimente, convingeri, comportamente, deprinderi și obișnuințe morale, a trăsăturilor morale de personalitate. Este o activitate sistematic organizată de diferite instituții sociale, între care școala ocupă poziția cea mai importantă. În perspectivă pedagogică, educația morală reprezintă activitatea de formare și dezvoltare a conștiinței morale a personalității umane, proiectată și realizată la nivel teoretic și nivel practic. Conținutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele și regulile morale. Toate aceste componente constituie structura sistemului moral.

2. Obiectivele educației morale: formarea conștiinței morale și a conduitei morale

2.1. Formarea conștiinței morale: Formarea conștiinței morale presupune realizarea următoarelor obiective particulare: formarea reprezentărilor, noțiunilor și judecăților morale, precum și a convingerilor morale. Include, din punct de vedere psihologic, două componente: cognitivă și afectivă.

2.2. Formarea conduitei morale: Conduita morală este obiectivarea conștiinței morale în fapte și acțiuni. Din perspectivă psihopedagogică formarea conduitei vizează atât deprinderi și obișnuințe de comportare morală, cât și trăsături pozitive de caracter.

3. Conținutul educației morale:

Conținutul educației morale reflectă două coordonate definitorii, care vizează raportarea omului la societate (educația moral-civică) și la sine (educația moral-individuală).

4. Principiile educației morale:

principiul valorificării resurselor și a disponibilităților pozitive ale personalității umane în vederea eliminării celor negative;

principiul unității și al continuității axiologice între toate formele de proiectare și realizare a educației morale;

principiul diferențierii educației morale în funcție de determinările sale particulare (vârstă, domeniu socioprofesional, context educațional) și individuale (structura fiecărei personalități);

principiul corespondenței pedagogice dintre “teoria” morală și “practica” morală; principiul corelării funcționale între “cerințele” morale și “stimulentele” morale.

5. Metode de educație morală

Exemplul are o mare eficientă în determinarea executării faptei morale. Exercițiul moral constă în executarea sistematică și organizată a unor fapte și acțiuni, în condiții relativ identice, cu scopul formării deprinderilor și obișnuințelor de comportare morală, al constituirii și fixării trăsăturilor voliționale și de caracter implicate în atitudinea și conduita morală a individului. Această metodă presupune două momente principale: formularea cerințelor și exersarea propriu-zisă. Supravegherea este metoda de observare atentă de către educator a comportării în devenire a copilului, a tânărului sau adultului. Pedeapsa este o sancționare a nerespectării regulilor de comportare, a îndrumărilor și ordinelor date, a îndatoririlor și obligațiilor școlare. Recompensa este fața pozitivă a sancțiunii, în sensul că prin ea încurajam anumite fapte care, prin repetare, duc la deprinderi și obișnuințe bune.

B. Educația intelectuală – este o componentă a educației care prin intermediul valorilor științifice și umaniste contribuie la formarea și dezvoltarea capacităților intelectuale, funcții cognitive și instrumentale, scheme de asimilare structuri operatorii, motivații etc.

Educația intelectuală are ca scop pregătirea elevilor pentru cunoașterea și activitatea teoretică, rațională. Educația pentru și prin știință.

Aspecte fundamentale ale educației intelectuale:

informativ – vizează cantitatea și calitatea informațiilor care urmează a fi transmise și asimilate de către tânăra generație;

formativ – efectele asimilării informațiilor asupra intelectului tinerii generații;

Potrivit celor două aspecte sau formulat două teorii:

teoria culturii materiale – scop – asimilarea unui volum mare de cunoștințe și formarea capacității de asociere a ideilor;

teoria culturii formale – scop – îndrumarea și stimularea dezvoltării intelectului;

1. Sarcinile educației intelectuale

1.1 Informarea intelectuală – constă în transmiterea și asimilarea valorilor științifice umaniste în conformitate cu principiile și normele didactice. Astfel apar întrebările: ce, cât și cum să se transmită elevului?

1.2 Formarea intelectuală – vizează formarea și dezvoltarea intelectuală. Ea presupune activarea potențialităților copilului, prin intermediul informațiilor în scopul transformării și restructurării sale psihice.

2. Familiarizarea elevilor cu metode și tehnici de muncă intelectuală – dezvoltarea capacităților cognitive

Capacități vizate:

capacități de cunoaștere – dezvoltarea proceselor intelectuale: limbaj, gândire, memorie, creativitate;

Capacitatea de observare – dezvoltarea atenției, a simțurilor prin crearea de situații specifice;

Capacitatea de operare mintală – analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, compararea, inducția, deducția;

3. Conținutul educației intelectuale

3.1 Cultura generală – reprezintă cultura fundamentală necesară fiecărui om. Ea cuprinde un sistem de cunoștințe, deprinderi asimilate și formate în cadrul acțiunii educaționale care îi oferă individului posibilitatea elaborării unei viziuni de ansamblu asupra lumii.

3.2 Cultura profesională – cuprinde un sistem de cunoștințe, priceperi, deprinderi și capacități necesare exercitării unei profesiuni sau unui grup de profesiuni. Cultura profesională permite integrarea individului în societate prin intermediul profesiunii.

4. Mijloace prin care se realizează educația intelectuală :

Principalul mijloc prin care se realizează educația intelectuală a elevilor este procesul de învățământ. În cadrul lui își însușesc cunoștințe, deprinderi, priceperi, încep să-și formeze cultura generală;

Lectura particulară este un alt instrument. Ea îl pune pe elev în raport cu valorile culturale create de omenire;

Teatrul, cinematograful contribuie de asemenea la însușirea unui însemnat număr de cunoștințe din cele mai variate domenii: literatură, istorie, geografie, științele naturii, muzică etc.;

Internetul este un instrument de realizare a educației intelectuale;

Educația intelectuală a elevilor se realizează și prin cercurile pe obiecte de învățământ, care funcționează în cadrul școlii, prin excursii și vizite la locuri din natură, muzee, instituții, expoziții.

Concluzii: sarcinile educației intelectuale sunt:

Abilitarea tineretului cu un sistem de cunoștințe științifice, cu priceperi și deprinderi intelectuale;

Formarea bazelor concepției filozofice despre lume și corecta orientare ideologică + politică a elevilor;

C. Educația tehnologică și profesională:

1. Conceptul de “educație tehnologică“

Ca știință, ea studiază formele, metodele și mijloacele de prelucrare a materiilor prime și materialelor, în vederea obținerii unor produse în diferite domenii de activitate.

2. Obiectivele educației tehnologice:

Alături de obiective tradiționale, cum sunt:

asimilarea cunoștințelor esențiale despre tehnologiile moderne (concepte de bază, principii de construire și funcționare a unor mașini, instalații, aparate etc., modalități de utilizare în condiții optime ș.a.m.d.),

formarea deprinderilor de utilizare a tehnologiilor din diverse domenii sub aspectul manevrării, întreținerii și reglării diverselor aparate, mașini și instalații,

formarea unei atitudini corecte față de tehnică, tehnologii, ca și față de lumea muncii și a profesiilor, prin dezvoltarea spiritului practic aplicativ, a spiritului de organizare și a celui de ordine, disciplină și responsabilitate,

educația tehnologică își asumă o seamă de obiective noi:

dezvoltarea capacității de proiectare, realizare și evaluare a produselor;

înțelegerea dezvoltării tehnicii și a implicațiilor ei asupra mediului și a societății;

dezvoltarea capacității de cooperare în scopul realizării unui produs;

orientarea profesională în raport cu evoluția tehnologiilor și cu dinamica pieței muncii; stimularea receptivității față de progresul tehnologic și tendințele acestuia;

formarea și dezvoltarea responsabilității față de asigurarea calității serviciilor și produselor;

manifestarea interesului pentru utilizarea calculatorului și a echipamentelor audio-vizuale în viața privată și publică.

3. Conținutul și metodele educației tehnologice:

Conținuturile necesare atingerii acestor obiective sunt specificate în programele disciplinelor cuprinse în aria curriculară „Tehnologii” și cuprind elemente specifice grupei de vârstă a elevilor și domeniului de activitate. Ca domenii noi, menționăm: „Elemente de design”, „Managementul resurselor și activități specifice economiei de piață”, „Caracterul transdisciplinar și interdisciplinar al tehnologiei”, „Influența tehnologiei asupra mentalității umane”, „Importanța tehnologiei din punct de vedere social și cultural”, „Fiabilitatea produselor”, „Aspecte ergonomice”, „Mecatronica – știința mașinilor inteligente” ș.a.

Metodele de educație tehnologică sunt și ele diversificate. Alături de metode tradiționale (expunerea, demonstrația etc.), sunt recomandate metode din categoria celor activ-participative: studiul de caz, descoperirea prin explorare, dezbateri pe teme date, simularea, jocul de rol, realizarea de proiecte.

4. Educația profesională: semnificație, obiective:

Prin educația profesională se înțelege formarea unui orizont cultural și tehnologic cu privire la o anumită profesiune, concomitent cu dezvoltarea unor capacități, priceperi și deprinderi necesare exercitării ei. Educația profesională vizează atât formarea unor competențe necesare exercitării diferitelor profesii, a eticii și deontologiei profesionale, cât și dezvoltarea capacității tinerilor de a face față la schimbări, de a-și gestiona inteligent și eficace propria carieră. Conceptul de educație profesională nu este sinonim cu cel de educație tehnologică sau politehnică. Educația tehnologică pregătește elevii pentru acțiune, ajutându-i să explice cunoașterea științifică în acțiune. Educația politehnică vizează pregătirea profesională pentru tehnică, în calitate de domeniu distinct al activității umane. Formarea orizontului cultural-profesional cuprinde ansamblul cunoștințelor necesare practicării unei profesiuni.

Principalele obiective ale educației profesionale sunt:

formarea unor priceperi, deprinderi, capacități și competențe necesare unei activități productive (în categoria capacităților vizate de educația profesională se includ, în primul rând, gândirea tehnică, aptitudinile tehnice, capacitățile senzorio-motorii);

formarea și dezvoltarea intereselor de cunoaștere a profesiei alese;

formarea culturii profesionale, dobândirea competenței profesionale;

asimilarea normelor de deontologie profesională, îndrumarea și susținerea integrării socio-pofesionale, cultivarea abilității de control și autocontrol al carierei.

O subcomponentă a educației profesionale o reprezintă orientarea școlară și profesională.

Bibliografie:

http://www.referat.ro/

http://ro.scribd.com/doc/47023817/Curs-V-Educatia-Intelectuala

Bernat S. (2003), Tehnica învățării eficiente, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca;

Momanu M.(2002), Introducere în teoria educației,Editura Polirom, Iași;

LIRICA RELGIOASĂ

Prof. Dronca Nadia Maria

Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior

"A tăia latura religioasă din istoria literaturii românești înseamnă a renunța la cunoașterea trăsăturii celei mai caracteristice din cultura noastră veche și una din fețele ei de glorie.”

( Nicolae Cartojan)

Începând cu secolul al XVI-lea, religia și literatura se întrepătrund, prelați și cărturari contribuind împreună la modelarea limbii române, în dorința de a da glas credinței. De asemenea, cultura populară prin componenta religioasă, creștinismul popular și creația folclorică constituie un important punct de sprijin în acest scop. Din secolele XVI-XVII cultura românească poate fi privită atât din punct de vedere cărturăresc (religie creștină, carte religioasă și literatură), cât și de la nivelul culturii populare (creștinism popular și folclor). Începuturile culturii scrise a românilor sunt profund legate de credința în Dumnezeu și de raportarea la sacru a fiecărui individ, fie el om simplu, slujitor al Bisericii sau voievod. Religia, alături de istorie, este cel dintâi fundal de manifestare a culturii scrise și a literaturii. Traducerea cărților religioase din limba slavonă în limba română a constituit un bun prilej de a da frâu liber imaginației prin cuvânt, în ciuda unui început timid.

Dimensiunea religioasă a existenței capătă încetul cu încetul identitate românească, mai întâi prin traduceri, apoi prin creații, fie în cadrul bisericii, ca literatură religioasă, fie în afara ei, ca subiect de inspirație religioasă. Cultura românească premodernă este formată prin întrepătrunderea obiceiurilor și tradițiilor a unor grupuri culturale: eclezial, cărturăresc și folcloric. Primele forme de manifestare ale culturii românești apar în interiorul spațiului bisericesc, din necesitatea de a comunica în cadrul societății religioase. Manuscrisele creștine deschid calea pentru exprimarea liberă a sentimentului credinței.

Literatura română a prins culoare și muzicalitate și a pornit cu avânt spre creație, în mare parte, datorită unor personalități consacrate din istoria noastră. Spre exemplu, cei trei mari mitropoliți, Dosoftei (mitropolitul Moldovei), Antim Ivireanul (mitropolit al Munteniei) și Varlaam (mitropolitul Moldovei), dar și cronicari la fel de importanți, precum Miron Costin, Ion Neculce, Grigore Ureche sau Dimitrie Cantemir au reușit prin vastele lor opere să transmită contemporanilor lor, dar și generațiilor următoare adevărata importanță a culturii poporului nostru.

Cel dintâi dintre cărturarii afirmați într-un context cultural caracterizat prin încercările tot mai insistente de introducere a limbii române în Biserică, a fost mitropolitul Varlaam. Tot el a înființat prima tipografie din Moldova (aproape la un veac și jumătate de cea a lui Macarie din Țara Românească; aceasta pentru că în Moldova erau încă foarte multe centre de caligrafiere a manuscriselor, care au împiedicat introducerea mai timpurie a tiparului) în care au apărut primele cărți de cuprins teologic în românește. Prima carte, ieșită din această tiparniță a fost și principala lucrare a lui Varlaam, Cazania, lucrare în care limba română dobândește un stil propriu, depărtându-se pe această cale, de modelele slavone. Este o lucrare masivă, ilustrată cu numeroase gravuri în lemn, reprezentând scene biblice, chipuri de sfinți, frontispicii, viniete etc. Toate aceste podoabe grafice și iconografice, cu mai multe caractere de litere, fac din Cazanie una dintre cele mai artistice opere tipărite din vechea cultură românească. Cartea, structurată în două părți (partea întâi cuprinde 54 de cazanii la duminici, iar partea a doua cuprinde 21 de cazanii la sărbătorile împărătești și ale sfinților), prezintă un interes deosebit din punct de vedere lingvistic. Ea are cea mai îngrijită formă de exprimare a limbii române în prima jumătate a secolului al XVII-lea, o limbă apropiată de cea populară, plastică, expresivă, curățită de multe slavonisme ale limbii literare românești din secolul al XVI-lea. De aceea, pe bună dreptate, spunea un cercetător că ea ‹‹deține în limba română un loc analog Bibliei lui Luther în cultura germană›› (G. Ivașcu). Prin conținutul ei, cât și prin frumusețea graiului întâlnit în predicile sale, Cazania a cunoscut cea mai largă răspândire între vechile tipărituri românești, a fost ‹‹cea mai citită carte din trecutul nostru››( Dan Simionescu), încât, ea a contribuit nu numai la apărarea Ortodoxiei, ci și la întărirea conștiinței de unitate națională românească.

Principala operă a mitropolitului Dosoftei și prima lui scriere care a văzut lumina tiparului este Psaltirea în versuri, care apare în anul 1673, într-un orășel polonez . Se vede că mitropolitul Dosoftei, în anii lui de ședere la mănăstirea Probota și de păstorie la Huși și Roman, se ocupa intens de traducerea și de alcătuirea cărților pe care le scoate între anii 1673 și 1686. Creațiile lirice ale Psaltirii sunt traduceri ale celor 500 de psalmi atribuiți lui David și de aceea Dosoftei îi numerotează. Psalmul 102- exprimă lamentațiile omului, care se zbate cu greutățile vieții, care conștientizează efemeritatea lui în această lume, care simte că revolta lui pentru condiția umană îl poate îndepărta de credință și de aceea înalță o rugă lui Dumnezeu pentru a-i salva sufletul prin recunoașterea păcatelor. Atitudinea psalmistului este de cucernicie, smerenie și căință, exprimând totodată speranța că Dumnezeu îl va izbăvi sufletește. Stilul psalmului se caracterizează, în principal, prin cuvinte și expresii populare, ce dă poeziei oralitate. "Psaltirea în versuri tocmită", lucrare literară de mare întindere, având 8600 de versuri, este cu atât mai valoroasă pentru cultura noastră, cu cât psalmii sunt creații concise ca stil și adesea greu de transpus în altă limbă. Ceea ce particularizează poeziile religioase ale "Psaltirei" este spiritul lor românesc, prin versificarea în stil folcloric, prin limbajul oral presărat cu expresii și cuvinte populare: "pleavă", ocine", "caftan", "cobuz", "colaci", giunci", "laută" etc. De remarcat este și cadrul natural al psalmilor, care se depărtează de geografia sfântului pământ, fiind sugerate cu transparență ținuturile feerice românești. De asemenea, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei a fost cea dintâi operă mare versificată în românește și, date fiind calitățile ei poetice și popularitatea operei lui David, psalmii transpuși în versuri inspiră încrederea în vigoarea limbii românești, care de atunci înainte devine capabilă de a imprima în melodia cuvântului toată gama sensibilității sufletului românului.

Importanța Psaltirii în versuri a mitropolitului Dosoftei pentru literatura noastră veche este foarte mare. Cu toate defectele de limbă și de formă, Psaltirea a avut o circulație mare ; ca dovadă că a fost citită, este faptul că unul din psalmii versificați, în special acei scriși în ritmul cântecelor poporului nostru, au pătruns în literatura noastră populară sub formă de cântece de stea. Psalmii lui Dosoftei nu au fost cântați niciodată în biserică, dar au avut un larg ecou în popor, fiind transmiși pe cale orală din generație în generație și constituie, pentru literatura română, punctul de plecare al creației lirice religioase, ilustrată în a doua jumătate a secolului al XlX-lea de Alexandru Macedonski și dusă la perfecțiune, în secolul următor, de Tudor Arghezi. ”Psaltirea în versuri“ a lui Dosoftei are muzicalitatea cerută de poezie. Această muzicalitate poetică nu numai că este reprodusă, ci pe de-a-ntregul creată. Cea mai plastică și mai exactă caracterizare a versului lui Dosoftei, din acest punct de vedere, a fost făcută de G. Călinescu : “Dar mai ales Dosoftei are acea curgere mieroasă a limbii, densitatea de lichid greu a frazei, materialitatea vorbei, care dau mireasmă mâhnirilor abstracte”. Dosoftei nu are numai meritul pionieratului, el reușește să creeze modele poetice durabile. Prin urmare, publicarea “Psaltirii în versuri“ constituie un eveniment cu totul excepțional în istoria literaturii române. Astfel, s-a întreprins nu numai o încercare de a apară credința, dar s-a demonstrat și bogăția mijloacelor de exprimare ale limbii române, s-a dovedit că se poate scrie poezie și în această limbă, poate chiar mai frumos decât în alte limbi.

Cel mai de seamă ierarh al Țării Românești, deopotrivă păstor și învățător, a fost și rămâne Mitropolitul Antim Ivireanul . Deși n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor și al vieții lui, Mitropolitul Antim a fost iubit și prețuit de poporul nostru , care a văzut în el un adevărat “om al lui Dumnezeu “. Didahiile, opera sa principală, sunt scrieri ecleziastice de o valoare deosebită. Cele treizeci și cinci de discursuri au fost redactate între 1709 și 1716 în stilul oratoriei bizantine, cu o corectitudine exemplară, și rostite la slujbele bisericești de la București și Târgoviște. Mitropolitul Antim este, după cum știm până acum, primul care, se urcă în amvonul Mitropoliei, în zilele marilor sărbători, ca să grăiască poporului său drept de la suflet la suflet. În biserica noastră, locul predicii îl ținea cazania. Cazaniile, alcătuite cu multe veacuri în urmă, cuprindeau explicarea textelor evanghelice, ca pentru toate vremurile și pentru toate societățile. Valoarea Didahiilor lui Antim Ivireanul stă în claritatea planului, în precizia ideii, a formei și în vioiciunea stilului, dar mai ales în legătura lor cu societatea din acea vreme. Didahiile ne dezvăluie, cu multă căldură, colțuri interesante din viața românească patriarhală de altădată, care cu toată simplitatea lor, cuprindeau și trăsături etice, pline de duioșie. Atenția Mitropolitului se îndreaptă însă, cu deosebită grijă, spre năravurile rele care duceau societatea românească din acel timp la decădere și pe care se străduia din răsputeri să le stârpească. Structura discursului și a strategiei argumentative în oratoria creștină și, implicit, în Didahiile lui Antim Ivireanul urmează un model european, cultivat din antichitate până azi. Astfel, opera oratorică a lui Antim Ivireanul este alcătuită din 41 microdiscursuri și anume 28 de predici rostite la marile sărbători, 7 predici ocazionale, 3 cuvântări funebre, 2 predici la spovedanie și o predică la parastas. În urma lecturii predicilor lui Antim Ivireanul, putem formula, privitor la structura discursului și la strategia de argumentare a lor, următoarele repere: Didahiile lui Antim Ivireanul cultivă formula tripartită a predicilor creștine, alcătuită dintr-o introducere, o parte mediană și o încheiere, adică în termeni latini, din 1.exordium, 2.narratio însoțită de confirmatio și reprehensio și 3.din conclusio, toate cu subdiviziunile variate întâlnite în literatura oratorică europeană.

După strălucitele domnii ale lui Vasile Lupu și Matei Basarab în Țările Române respectiv în Muntenia, urmează o perioadă de nesiguranță în istoria poporului nostru, perioadă în care nu se mai tipografiază cărți. Cu toate acestea, numeroase cărți religioase sunt traduse în continuare, mai ales Biblia (tradusă de Șerban Cantacuzino în 1688). Se traduc de asemenea o serie de apocrife (cărți interzise de Biserică, dar care totuși erau citite de cărturari) și povestiri profane, care îmbogățesc literatura noastră. În același timp, se fac încercări de a se scrie versuri românești. Încep așadar, să se așeze baze serioase ale literaturii noastre originale. Prin intermediul cărturarilor vremii, atât din Țările Române, cât și din alte ținuturi, cultura noastră s-a ridicat la un nivel mai înalt.

În istoria vieții cultural-religioase a popoarelor creștine, traducerea Bibliei este considerată ca un eveniment de cea mai mare importanță. În secolul al XVI-lea se traduc și se tipăresc la Orăștie de către fiul lui Coresi, Șerban, primele două cărți din Vechiul Testament: Facerea și Exodul, sub denumirea de Palia (1582). În prefața Paliei lui Șerban Coresi găsim o afirmație extrem de pretențioasă, și anume: făcând o enumerare (incompletă) a cărților din Vechiul Testament, se subliniază faptul că din aceste cărți „nu-s multe care n-au ieșit în limba românească”, fapt care ne îndreptățește să tragem concluzia că pe la sfârșitul secolului al XVI-lea, mai multe cărți din Vechiul Testament sunt traduse în limba românească. În ultimul pătrar al secolului al XVII-lea, cartea românească capătă o mare răspândire prin ajutorul tiparului. Apar cărți în diferite regiuni locuite de români, uneori din inițiativa particulară a ierarhilor români.

Dimensiunea religioasă a călăuzit nu numai existența, dar și concepția celor care au scris în această perioadă. Ei cred că tot ce se petrece pe pământ este hotărât de Dumnezeu, după cum mărturisește și Miron Costin:„ Orice nevoință pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este orânduit, a-l clăti nime nu poate.” Dintotdeauna religia a fost piatra de temelie a umanității, fiind nu numai motivul evoluției, dar totodată și centrul ei. Lucrul acesta a fost posibil prin credința și prin cultura diferitelor popoare în diferite momente ale istoriei.

Bibliografie:

Limba și literatura română, Manual pentru clasa a XI-a, Editura ART, 2006, Mircea Martin, Elisabeta Lasconi Roșca, Carmen Ligia Rădulescu, Rodica Zane;

Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, vol. I, Editura Minerva, 1990;

Neagu Djuvara, Între Orient și Occident, Editura Humanitas, 1995, cap. Biserica;

Mircea Eliade, Sacrul și Profanul, Editura Humanitas, 1992;

George Călinescu, Istoria Literaturii Române de la origini până în prezent, Editura Minerva, 1982;

Ciobanu Ștefan, Istoria Literaturii Române vechi, Editura Eminescu, 1989

MODELUL ACȚIUNII COMPLETE

Prof. ZINA GALES C.T. „DIMITRIE LEONIDA” PETROSANI

Prof. MAIER ANCA C.NATIONAL ,,MIHAI EMINESCU” PETROSANI

Mediile profesionale moderne solicită specialiștilor, pe lângă competențe tehnice, și un spirit independent orientat spre planificare și calitate, și abilități de lucru în echipă. Pentru ca practicantul să se adapteze din timp la acest mod de lucru, este important ca în timpul instruirii profesionale să dezvolte anumite proceduri pe care acesta să le poate implementa cu succes mai târziu, în calitatea sa de specialist.

Aceste proiecte tematice sprijină practicanții să învețe, să ia decizii și să acționeze, să se autoevalueze independent și în mod continuu. Pentru acest lucru, practicantul se va inspira din procedurile de lucru ale specialiștilor calificați.

Această metodă, orientată spre acțiune, se numește modelul acțiunii complete. Metoda procedurală este desfășurată în 6 pași: informare, planificare, elaborarea deciziei, execuție, control, evaluare.

Informarea, sau „Ce trebuie făcut?”

Mai întâi, practicantul trebuie să se informeze temeinic asupra sarcinii sale, conținutului și a condițiilor concrete existente.

Pentru informarea sa, practicantul va găsi în suportul proiectului din fiecare capitol documente tehnice corespunzătoare, care oferă sprijin specificațiilor cerute în cadrul acestui proiect tematic.

Întrebări de îndrumare îl ghidează spre aprofundarea competențelor și cunoștințelor care urmează a fi aplicate.

Instrucțiunile despre mediile de informare oferă indicații referitoare la locul în care se vor găsi informațiile de specialitate pentru elaborarea proiectului și pentru răspunsul la întrebările cheie.În încheierea etapei de informare, practicanților li se va pune la dispoziție toate datele și informațiile pentru elaborarea proiectului.

.Planificarea, sau „Cum vom proceda?”

După etapa de informare, practicantul planifică sistematic derularea proiectului, modul de utilizare a uneltelor și materialelor auxiliare corespunzătoare, precum și ordinea operațiilor individuale. Pentru aceasta se vor folosi informațiile acumulate la punctul 1.

În suportul proiectului, pentru această etapă există un formular de planificare a etapelor de lucru. În acest formular se vor trece pașii planificați, uneltele necesare fiecărui pas în parte, precum și timpul de lucru programat.

Luarea deciziei, sau „Care este cea mai bună metodă de lucru?”

Pentru ducerea la îndeplinire a unei sarcini, adeseori există mai multe căi de rezolvare; se va alege acea cale care este cea mai bună din punct de vedere al materialelor folosite, al uneltelor necesare și al operațiilor aplicate, al timpului necesar realizării acesteia.

În continuare, metoda aleasă se va discuta împreună cu formatorul prin prisma planificării operațiilor urmare a răspunsurilor la întrebările de îndrumare.

Practicantul, pe baza documentației prezente și a criteriilor din documentație, prezintă formatorului procedurile sale din cadrul programării lucrului.

În continuare formatorul decide împreună cu practicantul care este cea mai bună metodă de lucru pentru rezolvarea sarcinii proiectului. Planificarea lucrului se va adapta astfel în funcție de modificările făcute urmare a acestei discuții.

Prin acest dialog, în cadrul proiectului se urmărește confruntarea ideilor practicantului cu experiența formatorului.

Execuția

Operațiile se vor executa corespunzător ordinii stabilite în cadrul planificării și metodelor stabilite de formator și practicant.

Controlul, sau „A fost sarcina rezolvată în mod profesionist?”

După executarea lucrării, practicantul va verifica dacă munca prestată corespunde cerințelor stabilite. Dacă este cazul, pot fi prevăzute și efectuate verificări ale calității lucrărilor pe timpul execuției, la terminarea unei etape.

Pentru control se vor utiliza formularele de control și evaluare din documentația proiectului. Practicantul va executa un control obiectiv al muncii sale, anume dacă munca prestată de acesta corespunde cerințelor enunțate inițial. Formularele de control și evaluare prevăd criterii de verificare pe baza cărora se poate efectua controlul calității.

Este important ca activitatea, respectiv rezultatul acesteia să se verifice și de către alte persoane. În mod logic, formatorii și practicanții vor verifica separat rezultatele prestației. Prin acest control extern obiectiv, respectiv autocontrol, practicanții își vor însuși competențe de aplicare a criteriilor de calitate.

Evaluarea, sau „Ce trebuie făcut pentru ca următoarea lucrare să fie mai bună?”

La final, rezultatele muncii precum și formularele de evaluare se vor discuta de către practicant și evaluator în scopul fixării experiențelor acumulate și al minimizării probabilității de aparișie a viitoarelor greșeli.

Cursantul va trebui să își documenteze și să argumenteze realizările practice. Astfel, pe perioada instruirii cursantul își va forma multe abilități practice și va acumula cunoștințe teoretice.

Bibliografie:

Pedagogie ocupațională de la A la Z, ediția 2006, Editura Christiani, Art.Nr.: 75280;

Training de motivare pentru elevi, ediția 2007, Editura Christiani, Art.Nr.:74097;

Tehnici de prezentare, caiet de lucru, ediția 2004, Editura Gabal, Art.Nr.: 73363;

Klein, Zamyat M, .Metode de seminar creative, ediția 2003, Editura Christiani, Art.Nr.: 73360;

Seifert, Josef W., Vizualizare, prezentare, moderare, ediția 2006, Editura Christiani, Art.Nr.: 73358;

Urbanek Clemens, Manualul formatorului, ediția 2011, Editura Christiani, Art. Nr.: 72525.

BISERICI ȘI MĂNĂSTIRI ORTODOXE DIN JUD. HUNEDOARA

Prof. Hărduț Mariana Adriana – limba și literatura română

Liceul Tehnologic ,,Crișan” din Crișcior

România este o țară a lăcașurilor de cult, a unora dintre cele mai frumoase biserici si mănăstiri, care sunt vizitate în fiecare an de numeroși pelerini și turiști.
De la biserici pictate la cele din lemn, de la biserici fortificate la cele înscrise în patrimoniul mondial UNESCO, de la monumente ale arhitecturii gotice la cele ale stilului bizantin ori brâncovenesc, sutele de mănăstiri din țara noastră sunt cuprinse în nenumărate pagini și imagini ale spiritualității românești.

Județul Hunedoara este un spațiu binecuvântat din acest punct de vedere, aici, aflându-se unele din cele mai vechi și mai frumoase lăcașe de cult, veritabile locuri de pelerinaj și reculegere, unde sufletele credincioșilor se simt mai aproape de Dumnezeu.

Titlul lucrării este generos, însă spațiul nu ne permite să prezentăm în lucrarea de față decât unele dintre cele mai cunoscute edificii din județul Hunedoara. Am ales să prezentăm doar edificiile cele mai vechi, precum și lăcașurile de cult din zone învecinate Bradului. Din aceleași rațiuni, am evitat detaliile arhitectonice, date despre construcții succesive, părăsiri și rezidiri și am notat doar detaliile care particularizează edificiile, care sunt mai ușor de reținut.

Biserica cu hramul "Sfântul Nicolae" din localitatea Densuș

Situată la 10 kilometri de Hațeg, este una dintre cele mai vechi biserici de rit bizantin din Romania, fiind ridicată în secolul al XIII-lea, pe ruinele unei construcții din secolul al IV-lea.

Unele dintre pietrele folosite la construcție provin din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa, aflată în apropiere.

Inclusă pe lista propunerilor pentru patrimoniul mondial UNESCO, biserica a fost numită de scriitorul si omul politic Nicolae Iorga drept biserica ,,fără pereche în toată românimea”.

Datorită formei și a unor inscripții în limba latină, mulți istorici au fost de acord că biserica ar data din perioada romană și ar prezenta elementele unui vechi edificiu păgân, construit în cinstea zeului Marte.

În perioada de dinainte de 1989, imaginea Bisericii din Densuș se afla pe unul dintre cele mai răspândite timbre poștale, cel cu valoarea de 40 de bani.

Biserica ,,Adormirea Maicii Domnului”din Crișcior

Este ctitoria voievodului Bâlea Boarul și a soției Vișa, datând de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Urmașii acestei familii nobiliare au fost atestați în Crișcior până la începutul sec. al XX-lea.

Istoricii au avansat ideea că, inițial, locașul ar fi fost o mănăstire ortodoxă, după cum rezultă din pisania edificiului.

Cu ocazia unor reparații interioare, arheologii au descoperit sub podeaua bisericii mai multe oseminte. Acestea aparțin probabil membrilor familiei Bâlea.

Pictura este acoperită de tencuială, se păstrează totuși, fragmente din valoroasele picturi realizate în jurul anului 1410. Frescele păstrează un tablou votiv în care este înfățișată familia cneazului Bâlea, precum și o pisanie,,Robul lui Dumnezeu, ctitorul jupân Bălea, prezintă mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioare Maria”

Pe peretele sudic, au fost redați cei trei sfinți, patroni ai Ungariei catolice: Ștefan I, Ladislau I și Emeric I. Prof. Florin Dobrei opinează că aceste imagini reprezintă omagiul vasalic al nobililor români față de regalitatea maghiară.

Mănăstirea Crișan- Vaca

Începutul vieții monahale în Țara Zarandului poate fi legat de existența pe lângă biserica din Ribița a unui centru monahal încă din secolul al XV-lea, fapt dovedit de conținutul pisaniei Bisericii din Ribița, unde este pomenita și "o mănăstire”.

Mănăstirea Crișan a fost construită la sfârșitul secolului al XIV-lea și începutul celui următor prin eforturile localnicilor, dar și prin sprijinul material primit din partea unor domni ai Țării Românești, între care Mihai Viteazul.

În sec XVIII-lea mănăstirea a fost părăsită, ultima menționare a edificiului este din anul 1772 și amintește de acesta doar ca obiect de patrimoniu imobiliar.

După anul 1989, ieromonahul Visarion Neag, fost călugăr la Mănăstirea Sihăstria de Neamț, dar născut pe aceste meleaguri, a luat inițiativa reînființării mănăstirii. Înainte de începerea construcțiilor în acest loc, a fost necesar să se cumpere terenul fostei mănăstiri, care, între timp, devenise proprietate particulară. În scurt timp a fost ridicată biserica de zid cu hramul "Nașterea Maicii Domnului”, altarul de vară cu hramul "Izvorul Tămăduirii”.

Mănăstirea Prislop, Silvașul de Sus

Mănăstirea a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea de Sfântul Nicodim, ulterior canonizat, considerat drept reorganizatorul și îndrumătorul monahismului românesc la începutul Evului Mediu.

De numele mănăstirii se leagă existența Sfântului Ioan de la Prislop, care s-a retras de la mănăstire la 500 de metri, unde și-a construit o chilie din piatră, cunoscută și azi sub numele de "Casa Sfântului". Se presupune că a trăit aici în secolul al XV-lea sau în prima jumătate a secolului al XVI-lea.

Actualmente, la mănăstirea Prislop se găsește Chilia Sf. Ioan.

Acest monah a fost canonizat în 1992 de Sfântul Sinod. Despre Ioan Sihastrul vorbește atât tradiția locală cât și călugărul Efrem, autor al "Plângerii Mănăstirii Silvașului", scrisă după anul 1762, prin următoarele versuri:

„Și atunci, un tânăr oarecare din sat

Numele lui Ioan, Sfântului Nicodim a urmat;

Din lume și rudenii cu totul au ieșit

De aici la mine au venit.

Într-o stâncă chilie și-au făcut

În care slujind, lui Dumnezeu a plăcut

Și pe el după sfârșit Dumnezeu l-a proslăvit;

Peștera și acum se găsește

Și "Chilia Sfântului" se numește.”

În 1948 starețul mănăstirii devine Părintele Arsenie Boca, născut la 29 septembrie 1910, la Vața de Sus. După ce lăcașul s-a transformat în mănăstire de maici, părintele Arsenie a rămas ca duhovnic, până în 1959, când comuniștii au risipit obștea și părintelui i-au stabilit domiciliu forțat la București.

A murit în 1989 și a fost înmormântat, așa cum și-a dorit, la mănăstirea Prislop. Actualmente mormântul său este loc de pelerinaj, iar părintele este supranumit,,Sfântul Ardealului”.

În 1991 a fost înființat în incinta mănăstirii Seminarul Teologic Monahal ,,Sfânta Ecaterina”.

Concluzii

Aceste superbe biserici și mănăstiri medievale, păstrate pe tot cuprinsul județului Hunedoara, sunt o mărturie vie a credinței și prezenței noastre pe aceste meleaguri.

În ele au viețuit oameni de o înaltă ținută morală, care au devenit exemple pentru credincioși.

Contemplându-le astăzi, nu poți să nu simți puternica încărcătură sufletească a celor care le-au construit, precum și un sentiment de pace, liniște interioară și împăcare cu tine.

Bisericile și mănăstirile românești incluse în patrimoniul mondial UNESCO reprezintă contribuția poporului nostru la marile realizări culturale și spirituale ale umanității

BIBLIOGRAFIE

1.Dobrei, Florin, Bisericile ortodoxe hunedorene, Ed. Eftimie Murgu, Reșița , 2011;

2.Păcurariu, Mircea, Istoria mănăstirii Prislop, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 2006;

3.Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991;

MUZEUL SATULUI BORZA

Înv. Ience Traian

Școala gimnazială ”Marcus Aurelius” Creaca, jud. Sălaj

Relația dintre creștinism și națiunea română este binecunoscută. De-a lungul istoriei noastre Biserica a fost instituția care a ținut unit poporul român, a fost cea care a ținut treaz sentimentul național, mai ales aici, în Transilvania, unde se știe că, până la Marea Unire din 1918, de-a lungul a secole, autoritățile maghiare au dus o politică de deznaționalizare a poporului român. Biserica a fost cea care a înființat școli confesionale românești care au funcționat pe teritoriul Ardealului, în care se preda în limba română, le-a sprijinit prin finanțarea lor, le-au protejat prin vocile mai marilor săi în forurile conducătoare ale statului maghiar, opunându-se încercărilor acestora de a le îngrădi dreptul la învățarea în propria limbă. În cele mai multe cazuri au reușit, așa cum a fost în anul 1868 când s-a adoptat în parlamentul ungar Legea 38, legea învățământului care permitea cultelor religioase să înființeze școli confesionale, iar biserica românească a profitat din plin de așa ceva, s-au înființat numeroase școli. Chiar dacă în 1907 s-a adoptat o nouă lege a învățământului, Legea Apponyi, care îngrădea drepturile minorităților la învățământ în limba maternă și promova deznaționalizarea ca politică de stat, multe comunități au continuat să își mențină școlile confesionale, luând asupra lor toate cheltuielile, mulți dascăli acceptând salarii foarte mici numai pentru a putea continua, deși trecerea la învățământul de stat le asigura un venit foarte bun, atractiv. Aceste lucruri trebuie spuse, reamintite ori de câte ori e nevoie pentru a contracara un curent destul de puternic din zilele noastre care încearcă să aștearnă uitare peste faptele istorice, totul sub masca unui modernism prost înțeles.

Modernismul, așa cum este perceput el de foarte multă lume, înseamnă a ne debarasa de tot ce este vechi și de a accepta tot ce apare, tot ce vine din Occident, indiferent dacă este bun sau nu. Din păcate această categorie de oameni este din ce în ce mai numeroasă și este de datoria noastră, a celor care știm că nu este așa, de a-i face și pe alții să înțeleagă acest lucru. Pentru aceasta este necesar să ne folosim și noi de mijloacele moderne pentru a comunica, a ne spune părerile și a-i convinge că avem dreptate. Sunt mulți cei care pleacă la muncă în țări străine pentru o perioadă mai mare sau mai mică de timp, iar când se întorc nu au decât cuvinte urâte despre țara natală, catalogând-o în fel și chip. Culmea este că ne dau exemple, verbal, despre viața din occident unde e lege și ordine, iar când vin acasă, tocmai ei, pe acestea nu le respectă!

Nu trebuie să cădem însă în extrema cealaltă în care să afirmăm că ceea ce este modern este greșit și doar ce s-a făcut înainte este valoros. Nu. Trebuie nuanțate opiniile. Avem nevoie și de învățămintele trecutului, bune sau rele dar și de avantajele lumii moderne ( ex:dacă nu era internetul nu aveam posibilitatea să particip la simpozionul dumneavoastră).

Pornind de la cele afirmate mai sus și având o vârstă care mi-a permis să trăiesc și să muncesc o parte din viață și în epoca de dinainte de ᾽89 , am încercat, și zic eu că am reușit în bună măsură, să fac ceva ce să aibă un oarecare impact asupra comunității în care lucrez și nu numai, care să îmbine sentimentele religioase cu cele de apartenență la o națiune demnă, cu rădăcini adânci în istorie. Idei aveam, aveam și spațiul necesar punerii lor în aplicare, căci din păcate, localurile multor școli de la sate s-au închis din lipsă de copii, iar în unele mai este folosită o sală sau două, restul fiind lăsate în paragină, nefiind fonduri pentru a le întreține. O astfel de situație exista și la școala primară în care funcționez de 21 de ani.

Am văzut cu ochii mei cum în ultimii ani s-au distrus obiecte neprețuite rămase de la părinți, bunici, străbunici. Când aceștia plecau la cele drepte, primul lucru pe care cei mai mulți dintre urmașii lor îl făceau era să arunce din casă toate obiectele vechi, ce au aparținut acestora, pentru a face loc unei modernizări de mult așteptate și care nu s-a putut face datorită opoziției bătrânilor care nu voiau cu niciun chip să renunțe la munca lor, la obiectele ce aveau fiecare o poveste dragă lor, numai lor din păcate. Doar o mică parte din oameni mai păstrează aceste obiecte și mă bucur să constat că procentul acestora crește pe fondul mediatizării ( din nou modernul) modei caselor decorate în stil tradițional cu obiecte vechi, originale, însă din ce în ce mai rare.

Aceste constatări m-au determinat să mă gândesc la salvarea a cât mai multe obiecte vechi din zonă pentru ca generațiile tinere să se bucure de ele, să le prețuiască nu să le distrugă ( oricâți bani ai avea nu poți să faci ca un obiect să fie vechi). Așa mi-a venit ideea de a înființa un muzeu în sălile nefolosite din școala mea din satul Borza, comuna Creaca, județul Sălaj, dar punerea ei în aplicare s-a concretizat doar în urmă cu un an. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că la punerea în aplicare a acestei idei am găsit un partener de care cu greu era să nu ții cont. Este vorba despre pictorul iconar Ioan Cosma, membru al Academiei de Arte Tradiționale din Cluj Napoca, fiu al satului Borza. Întâmplarea a făcut ca școala să se învecineze cu locuința unei surori a pictorului și care i-a spus acestuia despre intenția mea de a deschide un muzeu de artă tradițională în localul școlii primare.

În momentul în care pictorul Ioan Cosma a venit și a propus ca în cadrul viitorului muzeu să deschidă o expoziție de icoane pictate pe sticlă cu 100 de exponate, am știut că proiectul începea să aibă șanse de reușită. Mai rămâneau de lămurit conducerea școlii și autoritățile locale să reabiliteze o parte din spațiul clădirii școlii ce nu mai era folosit de multă vreme datorită scăderii numărului de copii și implicit a reducerii activității din aceste spații. Nu a fost deloc ușor, a durat un timp până ce s-au lămurit că ceea ce vrem să facem este un lucru bun, cultura trebuie să își recapete locul de frunte în viața noastră, că e la fel de importantă ca și partea materială a vieții .

În cele din urmă autoritățile au înțeles demersurile noastre, ne-au sprijinit și am reușit să facem deschiderea muzeului în data de 29 iunie 2014, de sărbătoarea sfinților Petru și Pavel și a hramului bisericii din localitate. Am avut onoarea de a fi prezenți la această festivitate oficialități locale și județene din domeniul culturii, o televiziune locală, dar mai ales o mulțime de localnici și oameni din localitățile învecinate care au venit să se convingă cu ochii lor că ceea ce se zvonea despre înființarea un muzeu într-un sat care nici măcar nu avea asfalt este adevărat. Vizita acestor oameni a avut urmări benefice pentru muzeu, căci mulți dintre ei, în perioada care a urmat au donat obiecte ce sunt acum expuse pentru ca lumea să se bucure de ele.

Acum, la mai bine de un an de la inaugurare, muzeul nostru are o zestre impresionantă de obiecte organizate în 4 încăperi: sala icoanelor ce cuprinde 153 icoane pictate pe sticlă, un triptic cu dimensiunile de 110/280 cm conținând 48 de icoane, două cruci din lemn de 110, respectiv 140 cm placate pe ambele fețe cu câte 12 icoane; 2 săli ce cuprind obiecte de artă tradițională : îmbrăcăminte veche, originală, mobilier (pat, dulap, scaune, ladă de zestre, lădoi pentru haine, etc.), ceramică, țesături populare, unelte, război de țesut funcțional cu toate accesoriile, obiecte de fierărie, cuptor de pâine, lămpi, etc.; holul școlii unde este o expoziție de fotografii vechi ce prezintă viața cotidiană a sătenilor, vitrine cu monede și bancnote vechi, medalistică și flori de mină de la vechii mineri din sat ce au lucrat în minele din zona Baia Mare, melci și scoici pietrificate etc.

Am îmbinat, așa cum spune genericul simpozionului dumneavoastră : creștinismul ( icoanele) , națiunea (obiectele de artă tradițională specifice poporului român), modernismul (promovarea muzeului prin intermediul mijloacelor moderne). În final toată lumea are de câștigat, spiritual nu material, căci toate exponatele sunt donate școlii, nu s-a cheltuit nimic pe achiziționarea lor, cei ce le-au donat au făcut-o dezinteresat, cu inima deschisă, bucuroși că și alții se vor bucura la vederea lor. Le-au admirat oameni din sat, din localitățile vecine, elevi din școlile județului în cadru săptămânii ,,Școala altfel ”, turiști din țară, dar și din alte țări și am avut onoarea de a-l avea ca vizitator și pe episcopul Sălajului, Petroniu, care a apreciat ceea ce a văzut așa cum Preasfinția Sa a consemnat în Cartea de onoare a muzeului.

Ne dorim ca exemplul dat de noi să fie urmat și de alți colegi de la sate, până mai sunt obiecte de adunat din gospodăriile țărănești pe cale de dispariție. Dacă am vreun regret, este acela că nu am realizat acest muzeu măcar cu 10-15 ani mai devreme când sursa de obiecte era încă foarte mare. Mă consolez cu faptul că se va găsi cineva care să preia ștafeta atunci când va veni momentul să mă retrag.

INTERDISCIPLINARITATEA

Indrei Claudia Maria

Școala Gimnazială „Dr. Aurel Vlad” – Orăștie

" Lăsați copilul să vadă, să audă, să descopere, să cadă, să se ridice și să se înșele. Nu folosiți cuvinte când acțiunea, faptul însuși, sunt posibile” (Pestalozzi).

Termenul “ interdisciplinaritate” se regăsește pentru prima data în “ Dicționarul de neologisme” de F. Marcu și C .Manea, ed. a III a București, și în “ Le petite Larousse en couleurs” . ed. 1995, definit ca fiind stabilirea unor relații între mai multe științe sau discipline.

La noi în țară, inițierea pluridisciplinară și interdisciplinară este abordată în literatură prin Dimitrie Cantemir și Bogdan Petriceicu Hașdeu, care, în lucrările lor, au privit problemele din toate perspectivele disciplinare necesare.

Interdisciplinaritatea apare ca necesitate a depășirii granițelor artificiale între diferite domenii. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritate constă în aceea ca oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt, de regulă, analizate separat.

Prin interdisiciplinaritate se creează:

Acoperirea rupturilor dintre discipline, eliminarea izolării și lipsei corelațiilor între conținuturile diverselor discipline.

Construirea, prin educație, a unor structuri mentale dinamice, flexibile și responsive, capabile să sprijine deciziile cele mai potrivite.

Rezolvarea de probleme, care poate fi considerată cea mai importantă forță motrică a integrării, datorită relevanței sale practice. Problemele cu care ne confruntam în viața profesională, socială sau personală impun judecăți și decizii care nu sunt, de regulă, limitate în jaloanele disciplinare. Aceste probleme au un caracter integrat, iar rezolvarea lor impune corelații rapide și semnificative.

Disciplinele nu ne dau imaginea completă a lucrurilor, dacă le privim izolat. Articulându-se între ele, integrându-se, ele își îndeplinesc rolul în mod eficace. Realizarea de către elevi a unor legături între conținuturile diverselor discipline. Explicarea unor teme sau probleme ce nu pot fi lămurite în cadrul unei singure discipline.

Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare prin ignorarea limitelor stricte ale disciplinelor, se caută teme comune pentru diferite obiecte de studiu cu un ordin de învățare mai înalt, termen regăsit în limba engleză “higher order learning objectives”.

Capacitățile metacognitive, cum ar fi luarea deciziilor, rezolvarea de probleme, învățarea eficientă, sunt unele din aceste obiective.

Dacă succesul școlar este dat de performanța elevului în cadrul contextelor disciplinare, succesul în viața personală, profesională și socială este dat tocmai de capacitatea de a ieși din tiparul unei discipline și de a realiza conexiuni și transferuri rapide între discipline, pentru soluționarea problemelor ivite. Astfel, fenomenului educațional i se impun o serie de restructurări adaptative care să genereze un spațiu din ce în ce mai complex și mai elaborat, în scopul stimulării continue a învățării spontane a copilului, de dezvoltare a capacității de a realiza transferuri rapide și eficiente între diferitele discipline, de a colecta, a sintetiza și a utiliza sistematic și integrat cunoștințe, deprinderi și competențe dobândite prin studierea disciplinelor de la clasă. Schimbarea fundamentală constă în modul de realizare a cunoașterii care transferă importanța, accentul de la cunoașterea de tip disciplinar la cunoașterea de tip transdisciplinar. Treptat se renunță la fragmentarea pe discipline în favoarea integrării disciplinelor.

“Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este chiar faptul că viața nu este împărțită pe discipline” J. Moffet. Literatura pedagogică actuală descrie integrarea curriculară drept o modalitate inovatoare de proiectare a curriculumului, care presupune sintetizarea și organizarea didactică a conținuturilor din diferitele domenii ale cunoașterii, astfel încât să se asigure că elevul achiziționează o imagine coerentă, unitară despre lumea reală.

Curriculum-ul integrat presupune crearea de conexiuni semnificative între teme sau competențe care sunt de regulă formate separat, în interiorul disciplinelor. Aceste teme sau competențe au o puternică legătură cu viața cotidiană a elevilor și își propun, direct sau indirect, să contribuie la formarea unor valori și atitudini.

Prin interdisciplinaritate se realizează acțiunea deschisă dintre competențe sau conținuturi interdependente din două sau mai multe discipline, ce implică interpenetrarea disciplinelor.

La nivelul proiectării curriculare vorbim de competențe transversale sau competențe cheie.

Prin interdisciplinaritate se dezvoltă competențe integrate / transversale / cheie / crosscurriculare.

La nivel interdisciplinar apar transferuri orizontale ale cunoștințelor dintr-o disciplină în alta la nivel metodologic și conceptual.

Avantajele învățării la nivel interdisciplinar sunt

Încurajarea colaborării directe și a schimbului între specialiști care provin din discipline diferite, contribuind la constituirea unui caracter deschis al cercetării, al practicilor sociale și al curriculumului școlar

Centrarea procesului de instruire pe învățare, pe elev, dezvoltarea pedagogiilor active, participative de lucru la clasa, lucrul pe centre de interes, învățarea tematică sau conceptuală, învățarea pe bază de proiecte sau de probleme, învățarea prin cooperare.

Crearea unor structuri mentale și acțional – comportamentale flexibile și integrate, cu potențial de transfer și adaptare.

Învățare durabilă și cu sens, prin interacțiuni permanente între discipline, prin relevanța explicită a competențelor formate în raport cu nevoile personale, sociale și profesionale.

Decentrarea teoriei și practicii pedagogice de pe ideea de disciplină și a decompartimentării achizițiilor învățării în favoarea interacțiunilor și corelațiilor. Aici se ascunde prospețimea și energia acestei noi puteri a societății moderne.

Transdisciplinaritatea este privită ca o formă superioară a interdisciplinarității și presupune concepte,metodologie și limbaj care tind să devină universale (teoria sistemelor, teoria informației, cibernetica,modelizarea, robotizarea etc.)

Abordarea de tip transdisciplinar tinde către o fuziune a cunoștințelor specifice diferitelor discipline, la descoperirea unor noi câmpuri de investigație, la conceperea unor noi programe de cercetare. Abordarea transdisciplinară este centrată pe “viața reală” cu probleme importante, așa cum afectează viața oamenilor în context cotidian.

Considerându-se că deschide calea către atingerea unui nivel al cunoașterii superior, transdisciplinaritatea a fost ridicată la rangul de “noua viziune asupra lumii”, fiind capabilă să conducă la înțelegerea, soluționarea multiplelor probleme complexe și provocări ale lumii actuale.

Bibliografie:

Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica Moderna, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2004;

Chiș,V., Provocările pedagogiei contemporane, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,2002, pag. 67;

Ciolan, L.  Învățarea integrată. Fundamente pentru un curriculum transdisciplinar, Ed. Polirom, Iași, 2008, pag. 24.

ROLUL MAICII DOMNULUI

ÎN ISTORIA MÂNTUIRII

Iordache Alina Romina

Liceul Tehnologic Turceni

În providența divină, Sfânta Fecioară Maria a fost aleasă înainte de veci pentru a fi Născătoare de Dumnezeu, prin hotărârea lui Dumnezeu, pentru a fi vlăstarul cel mai divin al pământului.

“Alegerea Fecioarei a fost bazată pe meritul propriu al ei, pe puterea ei spirituală și conlucrarea necondiționată cu harul divin”1.

Atunci când Dumnezeu a vrut să-și aleagă mamă – observă Nicolae Cabasila – El n-a trecut în revistă toate creaturile umane pentru a alege pe cea mai bună și pe cea mai desăvârșită, ci din potrivă, el a vrut ca aleasa Sa să fie cea mai desăvârșită și cu adevărat cea mai vrednică de a-I fi lui Maică.

Maria a realizat toate condițiile pentru a fi Maica lui Dumnezeu prezentând Acestuia “o viață cu totul curată, o viețuire sfântă, departe de orice păcat, lucrarea tuturor virtuților un suflet mai curat decât lumina, un trup duhovnicesc, mai strălucitor decât soarele, mai curat decât cerul, mai sfânt decât tronul heruvimilor, un spirit pătrunzător, pregătit pentru contemplările cele mai înalte și zburând mai sus decât aripile îngerilor”2.

„Alegerea Fecioarei a fost bazată pe meritul propriu al ei, pe puterea ei spirituală și conlucrarea necondiționată cu harul divin. Fecioara Maria a fost sfântă și nepătată întreaga ei viață și pentru puterea ei spirituală neîncetată, dăruirea totală lui Dumnezeu și voința constantă, nepătată pentru harul Fiului ei”3.

Calea pe care trebuia să o urce primul om spre a se îndumnezei n-a putut fi străbătută deoarece firea omenească trebuia să biruie păcatul și moartea. Dar, ceea ce nu a putut omul realiza ridicându-Se spre Dumnezeu, va realiza Dumnezeu coborându-Se la om. „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan I, 14).

„Așa cum dintr-un pom uscat scorburos, crește uneori o mlădița tânără, care se ridică spre soare, ca o mlădiță a vieții, tot astfel, trebuia să dea omenirea îmbătrânită de păcat, o mlădiță tânără, curată, o maică a vieții, care să poată rodi fructul nemuririi, pe Hristos, începătorul vieții.”4

Este greu de înțeles pentru mintea noastră mărginită cum Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu, dar pentru cei ce cred în puterea lui Dumnezeu, este un lucru minunat și plin bucurie, căci scris este: „Unde vrea Dumnezeu se biruiește rânduiala firii.”(Dogmatica gl.7)

1 Dr. Dumitru Balțat ”Învățătură despre Maica Domnului” la Nicolae Cabasila, în rev.

M.A. an XXIV nr. 6, 1989, p.43

Pentru a fi cât de cât înțeleasă taina aceasta a Fecioarei care va naște Fiu și va rămâne Fecioară, Dumnezeu a descoperit-o profeților.

Profetul Ezechiil, o vede ca pe ușa dinspre răsărit a Bisericii, care va cuprinde toate neamurile: „Și Domnul mi-a zis: Poarta aceasta va sta încuiată și nu se va deschide și nimeni nu va trece prin ea, că Domnul Dumnezeu a lui Israel va trece printr-însa și va rămâne închisă.” (Ps.XXXXIV,2).

Despre Maica Domnului proorocește Isaia, fiul lui Amas zicând: „ Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și va chema numele Lui Emanuil, ce se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu.”(Isaia VII, 14)

Psalmistul o numește „Cortul care L-a sfințit pe Cel Preaînalt”, iar Solomon o numește „casă a înțelepciunii”.(Pilde 9)

În acest cort vine să se sălășluiască Cel ce „întinde cerul ca un cort”(Psalmul) adică, în mărginit, vine să se sălășluiască Cel nemărginit.

Ea este „rugul care ardea și nu se mistuia” și de care văzătorul de Dumnezeu, Moise nu se putea apropia (Ieșire XXIII, 2) și „chivotul de aur” (Ieșire XXV, 16) care a primit Legea-Hristos și toiagul lui Aaron care a odrăslit floarea, Hristos.

„Așa au grăit proorocii – insuflați de Dumnezeu – despre cea prin care se va aduce mântuirea: va fi fecioară neprihănită, va naște nu din poftă bărbătească, ci prin puterea lui Dumnezeu.”5

„Dacă o fecioară străină păcatului și morții, introduce prin neascultare și orgoliu păcatul și moartea, era necesar ca o fecioară cunoscând păcatul și moartea, prin ascultarea și smerenia ei, să introducă viața și învierea.”6

„Astfel nodul neascultării Evei fără păcat, dar care păcătuiește, a fost deznodat prin ascultarea Mariei, care născută în păcat, nu păcătuiește. Ceea ce fecioara Eva legase prin necredință, Fecioara Maria dezleagă prin credința sa.”7

2 Idem

3 Dr. Dumitru Balțat – art. cit., p. 43

4 Monahia Semfora Gafton “ Maica Domnului în Biserica Ortodoxă”, Ed. Sofia, Buc.

1998, p.16

5 Pr. Ioan Bunea „Temeiuri ale Vechiului Testament”, în „ M.A”, an. XVI, 1971, nr. 9-10, p.676

6 Le père Michéle Philippe Laroche „Théotokas” chapitre „Marie la prèmiere sauvée est purificé et

santifiée”, Edition Présence 1981, p.27

7 Ibidem, p.16

„Fie Mie!”

„Tânără fecioară, aflându-se în rugăciune, îngerul Domnului i se arată la un moment dat și-o salută: „ Bucură-te”! și-i vestește că va naște fiu. Maria îi răspunde prin uimire, că este numai logodită, nu știe de bărbat și nu pricepe cum, în condițiile ei de absolut puritate, i s-ar putea întâmpla aceasta. Îngerul face un pas mai departe: „zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, pruncul ce se va naște, se va chema Fiul lui Dumnezeu”. Uimirea Mariei este totală, puterea oricărei înțelegeri este copleșită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obișnuit, de îndoială și de necredință. În fața veștilor năpraznice, spiritul reacționează negativ.”8

„Cum se vor petrece toate? Căci, eu nu știu de bărbat.” Ea nu a spus aceasta din lipsă de credință, ci pentru că ea a căutat să înțeleagă modul în care ar putea să se întâmple. De aceea arhanghelul Gavriil îi răspunde: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri.” Comentând acest moment, Sfântul Iacob monahul spune că „Maria n-ar fi primit să fie Maica Mântuitorului, dacă prin asta urma să-si calce făgăduința de feciorie. De aceea îngerul o liniștește spunându-i felul nașterii și cine va fi Cel ce se va naște.”9

„Fie! Să-mi fie mie după cuvântul Tău!” și „în acea clipă s-a petrecut întruparea.”10

„Totul a depins de acest cuvânt ca Fiul lui Dumnezeu să se facă Om, ca iubirea lui Dumnezeu față de oameni să meargă până la capăt, ca planul măreț pentru care Domnul a creat această ființa minunată, care este omul, să-și recapete împlinirea.”11

„Acelui „fiat” pe care l-a pronunțat la început Creatorul îi răspunde acest „fiat” al creaturii.”12

În Sfânta Scriptură nu există cuvânt mai mare decât acest „fie mie” prin care Maica Domnului a primit să fie Maica Răscumpărătorului. Afară de aceasta, prin acest al doilea „fie” s-a început zidirea unei lumi spirituale și veșnice, pe când primul „fie”, s-a început zidirea unei lumi spirituale și veșnice pe când primul „fie” a zidit numai zidirea materială și pieritoare.

8 Arhim. Bartolomeu Anania „Fie!”, în „O”, an XV, nr.3, 1980, p.437

9 Monahia Teodosia Lațcu „Viața Maicii Domnului” Editura Episcopiei Argeșului,

1994, p.18

10 Arhim. Bartolomeu Anania, op. cit., p. 463

11 Pr. Prof. Dumitru Staniloae „Maica Domnului în prologul Evangheliei de la Lc.,în

„O” an XV, nr.3, 1980, p.445

12 Paul Evdokimon „Ortodoxia”, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bis.

Ort. Rom., Buc. 1996, p.445

Pentru Fecioara Maria evenimentul nașterii lui Dumnezeu are o semnificație deosebită. Ea îl trăiește ca pe Cincizecime, ca pe o unire nemijlocită a persoanei sale cu Providența, o unire a firii ei omenești, cu Dumnezeu – Cuvântul zămislit în ea. Din clipa din care Maria devine Născătoare de Dumnezeu , devine si sanctuarul Sfântului Duh, iar acest fapt o trece în ordinea nouă a existenței fericite.”13

„Cincizecimea Buneivestiri a avut loc în lume. Cu toate acestea vasul în care se revarsă darurile Duhului rămân necunoscute lumii, izvor pecetluit, chivot închis în Sfânta Sfintelor.

El însă prefigurează foișorul din Ierusalim asupra căruia strălucesc limbile de foc, pregătind momentul în care Maica Domnului, la Rusalii, devine inima Bisericii, centru ei tainic, desăvârșire împlinită într-o persoană omenească deplin unită cu Dumnezeu, care se găsește dincolo de înviere și judecată.”14

„Sfânta Fecioară este cel dintâi vas purtător de Duh, cea dintâi ipostază a naturii Bisericii. Viața ei este în întregime rodul prezenței Duhului după cum este în întregime și rodul ostenelilor proprii”

„O mărturie pentru dumnezeirea Celui ce s-a făcut om din Fecioară, s-a dat și la nașterea Lui. Deși S-a smerit ca orice om, primind să se nască într-un grajd de vite, într-o iesle, a fost slăvit de mărturia oștilor îngerești deasupra cărora nu este decât Dumnezeu. Îngerii cântau slavă Celui ce i-a umplut de lumina unei noi înțelegeri, pe ei cei de sus, și a venit să aducă pace și bunăvoire între oameni. Îngerii au înțeles cei dintâi taina valorii dată de Dumnezeu umanității, căci lumea de care erau înconjurații era îndreptata spre pământ și ea a fost cu deosebire văzută de pastori.” 16

Dar, în special unul dintre îngeri s-a apropiat de ei și le-a comunicat că lumina aceasta se datorează Pruncului și S-a născut în ieslea din apropiere și care este Hristos Domnul și Acesta va fi o bucurie pentru tot poporul, pentru că este Mântuitorul tuturor: „Nu vă temeți … că vi s-a născut vouă astăzi Mântuitor, care este Hristos Domnul”.(Lc. II, 11) Ca dovadă este faptul că după ce a născut Pruncul, singură L-a înfășat și L-a culcat în iesle (Luca II, 7), ceea ce o femeie obișnuită nu poate face îndată după naștere. Deci aceste puține cuvinte din Evanghelie: „Și a născut pe Fiul ei cel întâi născut și L-a înfășat în scutece și L-a culcat în iesle”, arată felul supranatural al Nașterii Domnului.17

13 Pr. Prof. Ilie D. Moldovan „Învățătura despre Duhul Sfânt în Ortodoxie și preocupările ecumenice contemporane”, în „M.A”, an XVIII, 1973, nr.7-8, p.758

14 Ibidem

15 Ibidem, p.757

16 Pr. Prof. Ilie Moldovan „Chipul Evanghelic a lui Iisus Hristos”, Editura Centrului Mitropolitan,

Sibiu, 1991, p.19

17 Monahia Teodosia Lațcu – op.cit., p. 26

Maica Domnului așa cum ne este prezentată în însemnările scurte pe care le avem despre ea, atât în Sfânta Scriptură cât și la Sfinții Părinți, a fost o femeie care a trăit o viață atât de simplă, atât de morală și atât de comună încât nu a atras atenția nimănui asupra ei: a fost o viață ascunsă în sensul cel mai adevărat al cuvântului. Maica lui Dumnezeu, trăia ca și celelalte femei. Viața ei de adâncă intimitate cu Dumnezeu o făcea să nu țină de faptele și întâmplările zilnice. Vorba ei a trebuit să fie puțină, mărginindu-se la ceea ce era strict necesar. Cuvintele ei au trebuit să fie pline de seriozitate și concentrare profundă.

Prin viața ei de ascultare, Fecioara prin dragostea de Dumnezeu și prin corectitudinea gândului, rațiunii și voinței, fiind întoarsă de la orice păcat, mișcă pe Domnul spre dragostea oamenilor și prin frumusețea ei, Îl atrage spre ea la Sine, pe Cel nepărtinitor și astfel, S-a făcut om pentru Fecioara, Cel ce pentru păcat se ținea departe de oameni.

Cea mai mare îndeletnicire a Maicii Domnului era rugăciunea. Zi de zi se împodobea cu podoabele smereniei, răbdării și tăcerii, cu podoabele neprihănitei viețuiri.

Toate predaniile vechi spun că viața Maicii Domnului pe acest pământ a fost ca o preafrumoasă cunună împletită din bunătate și blândețe, de milă și iubire. Pe cei bolnavi îi vindeca, pe cei scârbiți îi mângâia, pe cei căzuți îi îndrepta, deznădăjduiților le umplea sufletul de lină și senină nădejde și tărie, umplând inimile tuturor de dulceața dragoste de Dumnezeu, ca o adevărată mamă a milostivirii lor.

Sfântul Epifanie face Maicii Domnului următoarea descriere: „… În toate era impunătoare, vorbea puțin și doar cât era necesar; grabnică la ascultare și binevoitoare, cinstea pe toți și se pleca în fața tuturora. Statura ei era mijlocie, deși sunt unii care spun că ar fi peste mijlocie. Avea încredere în orice om. Nu se lăsa cuprinsă de râs, de tulburare și mai ales de mânie. Fața ei era de culoarea grâului, iar părul gălbui. Ochii frumoși, pupilele ochilor ca și măslinele, sprâncenele de deasupra ochilor erau de ajuns arcuite și negre. Nasul lunguieț. Buzele le avea înflorite, adică roșii și, când grăiau răspândeau dulceață. Fața nu era rotundă, ci întru fel alungită. Mâinile și degetele erau lungi. Era modestă și fără afectare. Nu se lăsa cuprinsă de vreo moliciune. Avea peste măsură de mare umilință. Purta și îndrăgea haine de culori naturale, ceea ce și astăzi se poate vedea din sfânta ei năframă de pe cap. Și, într-un cuvânt, întreaga ei ființă arăta că este plină de un har dumnezeiesc.

Darurile smereniei Sfintei Fecioare în Duhul Sfânt o arată pe ea împodobită ca o împărăteasă în sufletule ei: „Toată frumusețea fiicei de împărat este pe dinăuntru.

Sfântul Dionisie Areopagitul, după trei ani de la încreștinarea sa, având ocazia să o vadă pe Maica Domnului, a scris: ,,Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu că îmi părea cu neputință ca cineva în afară de Dumnezeu să fie plin de atâta dumnezeiască putere și de har”.

PARTENERIATUL ȘCOALĂ- FAMILIE

Prof. Limba Franceză: Jurca Iuliana-Ioana

Colegiul Național „Decebal” – Deva

Școala și familia urmăresc același scop educativ, formarea copiilor spre a deveni oameni multilateral dezvoltați.

Școala este interesată să colaboreze cu familia, să-și facă din ea un aliat, pentru ca acțiunea sa educativă să fie mai profundă și de durată. Colaborarea școlii cu familia este necesară și în vederea unei informări reciproce cu privire la dezvoltarea copilului, la comportarea lui.

În convorbirea cu părinții, profesorul (învățătorul) trebuie să dovedească mult tact. Să aibă atitudinea unui prieten, nu a unui șef care dă ordine. Să fie apropiat, să găsească argumente potrivite și temeinice, ca părinții să le accepte fiind convinși de utilitatea lor, dar să nu renunțe la convingerile sale dacă acestea sunt bine întemeiate. Cadrul didactic se va interesa de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cum este ajutat acesta la învățătură, dacă are create condiții bune de pregătire a temelor, cum se comportă copilul față de părinți, frați, bunici cum se comportă aceștia față de el, ce influențe pozitive și negative se exercită asupra lui, cu ce se ocupă în timpul liber, ce prieteni are, cum se odihnește și cum se hrănește, care este starea sănătății lui, ce interese manifestă.

În general, toată lumea apreciază efectele benefice ale unei participări foarte active a părinților la activitățile  școlare. Numeroase cercetări la nivel de învățământ primar  și chiar secundar au pus în evidență aspectul determinant al calității interacțiunii dintre familie și școală asupra educației copiilor.

Această recunoaștere a importanței părinților în favorizarea succesului școlar al tinerilor a determinat autoritățile educative să susțină necesitatea întăririi legăturilor dintre părinți și  școală. De altfel, în contextul actual, aceste legături par a fi mai necesare ca niciodată. Într-adevăr, misiunea socială a școlii depășește tot mai mult simpla atingere a obiectivelor pedagogice ale curriculum-ului  școlar având în vedere  și faptul că mulți părinți sunt prea preocupați de problemele familiale, profesionale sau sociale pentru a putea urmări evoluția copiilor lor sau coerența dintre educația pe care copilul o primește în familie și cea școlară.

Atât părinții cât și cadrele didactice beneficiază de avantajele unei astfel de colaborări. Binefacerile sunt numeroase, începând cu o mai bună cunoaștere reciprocă și depășirea stereotipurilor  și continuând cu identificarea unor interese comune în beneficiul copiilor. În sfârșit, colaborarea este benefică și pentru școală, părinții aducând deseori resurse suplimentare ce pot susține rolul educativ al școlii, dar oferă și un cadru pentru o continuă reevaluare.

Spre a ajuta eficient pe copii, părinții trebuie să țină legătură cu școala, spre a se informa despre rezultatele muncii și despre comportarea lor la școală. Unele informații despre aceste situații le pot obține părinții prin consultarea carnetului cu note al elevului sau din relatările despre activitatea lui la școala si modul cum a fost ea apreciata de profesori, dar mult mai utile sunt informațiile pe care le primesc părinții de la cadrele didactice.

Accelerarea transformărilor sociale, democratice, emanciparea femeii, modificarea statutului copilului, dispersia familiei, încercarea de a restitui prestigiul educației familiale, progresele sociologiei si psihologiei, precum si alte cauze au dus la înțelegerea faptului ca orice sistem de educație rămâne neputincios dacă se izbește de indiferența sau de opoziția părinților. Școala capătă astfel o misiune suplimentara.

Au existat întotdeauna educatori excelenți și părinți iubitori care nu si-au pus probabil atâtea probleme și totuși au reușit foarte bine, dar poate că acest lucru era mai ușor intr-o lume foarte statornică, în care tradiția avea ultimul cuvânt. Modificarea pe care au suferit-o, în curs de o generație sau doua, relațiile dintre părinți si copii, dintre adulți si tineri, apare mai vădită în considerația pentru copil.

Părinții elevilor dintr-o clasă formează rareori un grup omogen  și nu dispun toți de aceleași mijloace pentru a se implica în mod activ în activitățile școlii. Cooperarea lor cu mediul  școlar trebuie, deci, să ia forme diverse pentru a răspunde nevoilor  și disponibilităților lor. Anumiți părinți sunt pregătiți să consacre mai mult timp și energie pentru participarea la activități. Unii dintre ei nu sunt disponibili decât în mod punctual și pot să participe la un eveniment special (de exemplu să însoțească grupul de elevi cu ocazia vizitării unui muzeu). Alții dispun de suficient de mult timp liber, energie  și cunoștințe pentru a putea aduce o contribuție mai importantă școlii. Unii pot veni în clasă pentru a susține o expunere pe o anumită temă (legată de locul lor de muncă, tradițiile lor culturale, anumite experiențe de viață specifice sau de modul cum își petrec timpul liber). Alții sunt pregătiți să se implice în animarea unor grupuri de întrajutorare de părinți, care abordează probleme particulare.

Activitățile de colaborare pot lua diferite forme: vizite reciproce, un club al părinților în  școală,comunicare scrisă, prânzuri sau cine comunitare, adunări informative.

În cadrul programelor vizând sprijinul  școlar, părinții sunt invitați să se implice în conceperea  și susținerea unor proiecte  școlare. Poate fi vorba despre strângerea de fonduri, de asistență directă(zugrăvire, donație de haine, reparații etc.), de însoțirea elevilor cu ocazia excursiilor, de conferințe, despre predarea unei arte sau despre o activitate distractivă, despre organizarea de evenimente sociale sau culturale.

Anumite proiecte vizează educația părinților. Aceștia sunt invitați să participe la sesiuni de formare menite să-i ajute să-și dezvolte abilitățile parentale sau să-și îmbunătățească cunoștințele: ateliere de formare pe anumite teme, cursuri de formare continuă, acces la material de formare (cărți, casete video, broșuri). În sfârșit, în unele cazuri se pune accentul pe utilizarea comitetelor consultative în cadrul cărora părinții formează grupuri de consiliere care se pot interesa de diferite probleme care privesc școala, fie ele de ordin socio-cultural, financiar, administrativ sau pedagogic.

Printre multiplele motive, fondate sau nu, invocate de cadrele didactice în vederea neutilizării anumitor strategii ce încurajează participarea părinților, este invocată adesea convingerea că părinții vor refuza să colaboreze, sau că nu au capacitatea să o facă.

O serie de studii realizate în ultimii zece ani au adus precizări față de acest subiect și au demonstrat că  părinții și cadrele didactice consideră  că o colaborare între ei ar putea ameliora randamentul  școlar  și conduita elevilor în clasă. Numeroși părinți afirmă  că sunt doritori să se implice în procesul de educație al copiilor lor. Cadrele didactice trebuie totuși să formuleze așteptări realiste privind această colaborare. În ceea ce privește activitățile care pot fi propuse părinților, acestea trebuie să fie multiple, variate și să corespundă nevoilor  și posibilităților  lor.  În  fața unui eșec sau a unei slabe participări, trebuie identificați factorii care împiedică participarea parentală și apoi să se elaboreze un program care să corespundă mai bine nevoilor reale  și disponibilităților familiilor, în loc să se conchidă că părinții sunt lipsiți de interes.

În acest context se pune și problema: de relația cu familiile trebuie să se ocupe profesori specializați sau toți profesorii? Soluția ideală pare a fi: toți profesorii să aibă relații obișnuite de colaborare cu familiile, profesorii specializați (consilieri educaționali) sa rezolve cazuri particulare, dificile, să efectueze vizite in familii, când este necesar și să organizeze reuniunile cu părinții.

Bibliografie:

Agabrian,Mircea, 2003, Sociologie generală, Iași, Institutul European;.

Iluț, Petru, 2005, Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, București;

Iluț, Petru, 2005, Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, București;

Stanciulescu, Elisabeta-2002, Sociologia educației, Familie și educație în societatea românească, Editura Polirom, București.

EDUCAȚIA INTERDISCIPLINARĂ

ÎN CICLUL PRIMAR

Prof. Lașiță Doina

Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu” – Deva

Interdisciplinaritatea reprezintă o modalitate de organizare a conținuturilor învățării, cu aplicații asupra întregii strategii de proiectare a curriculum-ului, oferind o imagine unitară asupra fenomenelor și proceselor studiate. Preocupările pentru promovarea unei viziuni interdisciplinare în investigarea realității nu sunt noi. Ele au fost impuse permanent de necesitatea firească a cuprinderii integrale a fenomenelor, prin corelarea informațiilor dobândite din domenii diferite și prin metode de cercetare științifice.

Ca modalitate de organizare a conținuturilor școlare în planuri, programe și manuale, interdisciplinaritatea a fost aplicată la începuturile istoriei școlii și a universității, dar ulterior a fost progresiv limitată, pe domenii de cunoaștere și investigație.

Interdisciplinaritatea poate fi înțeleasă prin raportare la alte concepte corelative: monodisciplinaritatea, multidisciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, transdisciplinaritatea .

Monodisciplinaritatea reprezintă forma tradițională de organizare a conținuturilor pe discipline, predate independent unele de altele. Principalul avantaj este acela că oferă elevului siguranța avansării liniare pe un traseu cognitiv, bine delimitat, care poate conduce către un enciclopedist specializat.

Multidisciplinaritatea înseamnă juxtapunerea anumitor cunoștințe, din mai multe domenii, cu scopul de a scoate în evidență aspectele comune ale acestora. Este o formă de supraîncărcare a programelor școlare și a manualelor.

Pluridisciplinaritatea presupune abordarea unor probleme de către mai multe discipline cu metodologii specifice. Prezintă avantajul abordării unui fenomen din diferite perspective, reliefând relațiile acestuia cu alte fenomene.

Transdisciplinaritatea este o formă de întrepătrundere a mai multor discipline și de coordonare a cercetărilor, astfel încât să poată conduce la apariția altor domenii de cunoaștere sau altor discipline.

Aplicarea interdisciplinarității în învățământul primar este posibilă prin respectarea următoarelor condiții:

Interdisciplinaritatea trebuie aplicată în combinație cu monodisciplinaritatea și cu pluridisciplinaritatea, pentru a fi accentuate avantajele și pentru a limita riscurile pe care le impune fiecare din formele respective.

Interdisciplinaritatea trebuie asociată cu alte strategii inovatoare de organizare a conținuturilor, cum ar fi informatizarea și modularizarea .

Formarea inițială și continuă a cadrelor didactice, pentru aplicarea demersurilor interdisciplinare sistematice.

Concretizând, interdisciplinaritatea presupune o abordare modernă a conținuturilor instruirii, care antrenează, în mod necesar, o proiectare specială a situațiilor didactice în funcție de corelațiile existente între diferitele discipline de învățământ. Din această perspectivă, realizarea interdisciplinară a conținuturilor instruirii trebuie să aibă în vedere formularea unor obiective care vizează tratarea complementară a problemei, plecând de la un declanșator comun, printr-un recurs ocazional la abilitățile și informațiile relevante ale altei materii școlare .

Aplicarea interdisciplinarității prezintă o serie de avantaje, precum:

Clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

Creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor școlare;

Permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii;

Ajută la integrarea mai ușoară a elevilor din clasa a IV-a în clasa a V-a, fiind familiarizați cu modul de instruire prin eforturi proprii;

Permite elevului să acumuleze informații despre obiecte, fenomene, care vor fi aprofundate în anii următori;

Constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoștințe și volumul de învățare.

Dezavantaj: poate duce la o anumită dezorganizare a cunoștințelor și la posibilitatea de clasificare.

Obiectul limba și literatura română cumulează elemente interdisciplinare menite a introduce elevul în universul cunoașterii sub variate aspecte. Dacă, în general, textele literare și nonliterare pot avea un conținut moral, istoric, geografic, biografic sau științific, nu trebuie pierdut din vedere elementul estetic de deschidere spre imagine și fantezie, culoare, formă și interpretare.

Pentru a forma și dezvolta comportamente morale la elevi, obiectiv specific disciplinei educație morală, se poate apela (și realiza în același timp interdisciplinaritatea) la textele literare: poezii, povești, povestiri, legende, ghicitori, maxime, proverbe, și zicători sau la texte de autor (din manuale, alte materiale auxiliare) și chiar la texte create de elevi. Acest material-suport trebuie să impresioneze, să surprindă, să uimească, să emoționeze, să-i pună pe gânduri, oferindu-le o imagine a ceea ce sunt și a ceea ce vor fi dacă vor ignora natura, caracterul, valoarea pozitivă și negativă a unui fapt, a propriei conduite, a conduitei altei persoane sau a unui grup de persoane din punct de vedere moral.

Și educația religioasă poate fi privită în strânsă legătură cu educația morală, pe fundament creștin, pe texte-suport din manualul de limba și literatura română. Nu este important cât de des se fac sau ce durată au aceste activități didactice; importante sunt intensitatea trăirilor afective ale copilului și modul lor de răsfrângere asupra comportamentului de zi cu zi.

Măiestria cadrului didactic constă în descoperirea și valorificarea ocaziilor în care poate să intervină cu delicatețe și răbdare, pentru a deschide mintea și sufletul spre lectură, morală și credință. Literatura are valențe deosebite în procesul educării copilului în spiritul binelui, adevărului, și dreptății, în formarea unor atitudini pozitive: cinstea, curajul, demnitatea, iubirea, prietenia, respectul, întrajutorarea, modestia, sinceritatea, hărnicia, generozitatea.

Interdisciplinaritatea între limba și literatura română, educația morală și științe poate fi realizată prin poezie, ca modalitate artistică de ilustrare a realității din natură și societate, a conținuturilor specifice educației morale, grație multitudinii de sensuri și valori sugestive ale cuvântului datorită limbajului concentrat, metaforic, urmând să asigure o cunoaștere specifică, afectivă a esențelor lumii reale.

Vizând un ansamblu de convingeri, atitudini, deprinderi, sentimente reflectate și fixate în principii și norme care reglementează comportarea și raporturile indivizilor între ei, precum și dintre aceștia și grupurile sociale, poate fi socotită o poezie moralizatoare, o poezie care dă învățătură morală, fără a luneca în extrema dojenirii necontenite, obsedante, obositoare.

Abordarea interdisciplinară, prin integrarea cunoștințelor din domeniul științelor naturii și valorificarea lor, creează posibilitatea formării unei viziuni globale asupra realității înconjurătoare, elevul sesizând interdependențe între oameni și fenomene, între oameni și lumea vie, plante și animale. Chiar renunțarea la compartimentarea rigidă a disciplinei limba și literatura română se explică prin obiectivele generale, care nu mai vizează în mod expres asimilarea de cunoștințe, accentul fiind pus pe formarea capacităților în situații concrete de comunicare. Această viziune modernistă se traduce prin interdisciplinaritatea pe care o realizează învățătorii în demersul de planificare a conținuturilor curriculare, atât calendaristic, cât și pe unități de învățare, prin riguroasa proiectare a activităților didactice și prin tratarea creativă a conținuturilor, prin prelucrarea lor accesibilizându-le la nivelul înțelegerii elevilor, pentru a respecta implicit principiile didactice și pentru a eficientiza procesul educațional.

Dacă în prezent interdisciplinaritatea este recunoscută ca fiind o variantă de realizare a unei interacțiuni între diversele domenii de cunoaștere și discipline științifice, ar trebui ca manualul de limba și literatura română să conțină texte cu conținuturi variate și multiple valențe formative, educative. Astfel, lecțiile de educație morală și educație religioasă ar găsi suport în acest manual, predarea lor realizându-se prin munca în echipă a profesorului cu învățătorul clasei. Celelalte manuale pot fi îmbunătățite în așa fel încât să ofere elevilor o învățare în direcția dobândirii simultane a unor cunoștințe, priceperi, deprinderi, capacități și aptitudini comune sau complementare mai multor obiecte de învățământ, promovând învățarea interdisciplinară, care permite asociații și corelații permanente între diferitele domenii ale cunoașterii, automat se iese din cadrul strict al unei discipline sau sector de activitate.

Abordând subiecte despre realitățile existenței la diferite obiecte de învățământ, readucem în conștiința elevilor sensurile esențiale și contextul social în care se va integra, le cultivăm sentimente de dragoste față de cei apropiați, de mediul de viață și față de țară.

Antrenarea elevilor în lucrări/proiecte le dă acestora încrederea legitimă în capacitatea lor de a lucra independent, de a-și pune în valoare capacitățile creative, de a-și cultiva gândirea proiectivă și acțiunea bazată pe prevedere și calcul.

În concluzie, lucrarea are caracter de interdisciplinaritate, stimulând și dezvoltând pe multiple planuri personalitatea în curs de formare a celor pe care îi instruim.

Bibliografie Selectivă:

Albulescu, I; Albulescu, M., Predarea și învățarea disciplinelor socio-umane – Elemente de didactică aplicată, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Bocoș, M., Teoria și practica cercetării pedagogice, Ediția a II-a, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2005;

Burja, V., Burja, C., Voiculescu, E., Voiculescu, F., Didactica științelor economice: ghid metodologic cu caracter aplicativ, Ed. IRECSON, București, 2006;

Cerghit, I., Metode de învățământ, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997;

METODELE INTERACTIVE ÎN ACTIVĂTĂȚILE

INSTRUCTIV-EDUCATIVE

Lăscoiu Claudia-Maria

Colegiul Tehnic Energetic „Dragomir Hurmuzescu” – Deva

Metodele de învățământ („odos” = cale, drum; „metha” = către, spre) reprezintă căile folosite în școală de către profesor în a-i sprijini pe elevi să descopere viața, natura, lumea, lucrurile, știința. Ele sunt totodată mijloace prin care se formează și se dezvoltă priceperile, deprinderile și capacitățile elevilor de a acționa asupra naturii, de a folosi roadele cunoașterii transformând exteriorul în facilități interioare, formându-și caracterul și dezvoltându-și personalitatea.

Cerința primordială a educației progresiviste, cum spune Jean Piaget, este de a asigura o metodologie diversificată bazată pe îmbinarea activităților de învățare și de muncă independentă, cu activitățile de cooperare, de învățare în grup și de muncă interdependentă.

Deși învățarea este eminamente o activitate proprie, ținând de efortul individual depus în înțelegerea și conștientizarea semnificațiilor științei, nu este mai puțin adevărat că relațiile interpersonale, de grup sunt un factor indispensabil apariției și construirii învățării personale și colective.

Specific metodelor interactive de grup este faptul că ele promovează interacțiunea dintre mințile participanților, dintre personalitățile lor, ducând la o învățare mai activă și cu rezultate evidente.

În condițiile îndeplinirii unor sarcini simple, activitatea de grup este stimulativă, generând un comportament contagios și o strădanie competitivă în rezolvarea sarcinilor complexe, rezolvarea de probleme, obținerea soluției corecte e facilitată de emiterea de ipoteze multiple și variate. Interacțiunea stimulează efortul și productivitatea individului și este importantă pentru autodescoperirea propriilor capacități și limite, pentru autoevaluare. Există o dinamică intergrupală cu influențe favorabile în planul personalității, iar subiecții care lucrează în echipă sunt capabili să aplice și să sintetizeze cunoștințele în moduri variate și complexe, învățând în același timp mai temeinic decât în cazul lucrului individual. În acest fel se dezvoltă capacitățile elevilor de a lucra împreună ce se constituie într-o componentă importantă pentru viață și pentru activitatea lor profesională viitoare.

Învățământul modern preconizează o metodologie axată pe acțiune, operatorie, deci pe promovarea metodelor interactive care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității. Activ este elevul care depune efort în procesul de învățare devenind el însuși “actorul” principal în acest schimb de opinii, păreri, cunoștințe.

După funcția didactică principală putem clasifica metodele și tehnicile interactive

de grup astfel:

I. Metode de predare-învățare interactivă în grup:

Metoda predării/învățării reciproce (Reciprocal teaching – Palinscar);

Metoda Jigsaw (Mozaicul);

Citirea cuprinzătoare;

Cascada (Cascade);

STAD (Student Teams Achievement Division) – Metoda învățării pe grupe mici;

TGT (Teams/Games/Tournaments) – Metoda turnirurilor între echipe;

Metoda schimbării perechii (Share-Pair Circles);

Metoda piramidei;

Învățarea dramatizată;

II. Metode de fixare și sistematizare a cunoștințelor și de verificare:

Harta cognitivă sau harta conceptuală (Cognitive map, Conceptual map);

Matricele;

Lanțurile cognitive;

Fishbone maps (scheletul de pește);

Diagrama cauzelor și a efectului;

Pânza de păianjen ( Spider map – Webs);

Tehnica florii de nufăr (Lotus Blossom Technique);

Metoda R.A.I. ;

Cartonașele luminoase;

III. Metode de rezolvare de probleme prin stimularea creativității:

Brainstorming;

Starbursting (Explozia stelară);

Metoda Pălăriilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono);

Caruselul;

Multi-voting;

Masa rotundă;

Interviul de grup;

Studiul de caz;

Incidentul critic;

Phillips 6/6;

Tehnica 6/3/5;

Controversa creativă;

Fishbowl (tehnica acvariului);

Tehnica focus grup;

Patru colțuri (Four corners);

Metoda Frisco;

Sinectica;

Buzz-groups;

Metoda Delphi;

IV. Metode de cercetare în grup:

Tema sau proiectul de cercetare în grup;

Experimentul pe echipe;

Portofoliul de grup;

Valențele formativ-educative care recomandă aceste metode interactive ca practici de succes atât pentru învățare cât și pentru evaluare, sunt următoarele:

stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceștia fiind mai conștienți de responsabilitatea ce și-o asumă;

exersează capacitățile de analiză și de luare a deciziilor oportune la momentul potrivit, stimulând inițiativa tuturor elevilor implicați în sarcină;

asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, exersarea priceperilor și capacităților în variate contexte și situații;

asigură o mai bună clarificare conceptuală și o integrare ușoară a cunoștințelor asimilate în sistemul noțional, devenind astfel operaționale;

unele dintre ele, cum ar fi portofoliul, oferă o perspectivă de ansamblu asupra activității elevului pe o perioadă mai lungă de timp, depășind neajunsurile altor metode tradiționale de evaluare cu caracter de sondaj și materie și între elevi;

asigură un demers interactiv al actului de predare–învățare–evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând și stimulând potențialul creativ și originalitatea acestuia;

descurajează practicile de speculare sau de învățare doar pentru notă;

Metodele interactive au puternice valențe educative, ceea ce este însă important este ca acestea să fie folosite cu tact pedagogic în vederea obținerii rezultatelor scontate. Cadrul didactic formează copilul pentru cerințele societății, astfel încât este necesar ca metodele utilizate să fie cât mai moderne și cât mai apropiate de nevoile copiilor. În concluzie, ideea necesității realizării, în școală, a unei învățări active care să-l situeze pe elev în centrul relației pedagogice constituie, în învățământul actual, un principiu fundamental.

Bibliografie:

Breben S., Gongea E., Ruiu G., Fulga M., Metode interactive de grup, Craiova, Editura Arves , 2002.

Cerghit, Ioan , Metode de învățământ, Iași, Editura Polirom, 2006.

Dulamă, Maria, Eliza, Modele, strategii și tehnici didactice activizante, Cluj-Napoca, Editura  Clusium, 2002.

BISERICA ȘI LUMEA

PICTURA PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Institutor: Eugen Marinoff

Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior

Părintele Arsenie Boca a pictat mai mult de 15 ani în bisericuța de la Drăgănescu. Stilul părintelui este unul inedit, personal. El surprinde evenimentele cele mai importante din istoria Noului Testament. Pictura este învăluită de lumină și privind-o ești învăluit de pace. Ea este foarte duhovnicească, pedagogică, o cateheză care se întinde pe pereții bisericii.

”Priviți pereții bisericii și vedeți Scriptura. Părintele ”a scris” pictând toate momentele importante din viața Mântuitorului” spunea pr.Savian Bunescu la catehizarea enoriașilor.

Cea mai apropiată de zbuciumul nostru, de viața noastră cotidiană este scena intitulată ”Calea Vieții și a morții ”. Calea Vieții e calea creștină și calea morții e calea iadului.

Să ne imaginăm un pătrat despărțit printr-o diagonală, partea de sus e calea Vieții și partea de jos e calea morții. Calea Vieții e un urcuș, calea morții e un coborâș spre infern. Calea Vieții e deschisă de imaginea răstignirii Mântuitorului Iisus Hristos.

Observăm că mâna dreaptă a lui Iisus este smulsă de pe cruce și întinsă spre noi cu chemarea: ”Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați…”. Această chemare sfântă trebuie să o ascultăm, să o auzim și să răspundem la ea. Dacă nu răspundem, deși auzim, suntem surzi.

Calea Vieții

Cum se poate ajunge la calea Vieții ? Se arată un model, apare chipul răstignirii unui călugăr care este pe axa acestei diagonale. Împrejurul călugărului sunt niște demoni, însă Demonul e atât de urât și înverșunat, înjură și spune: ”Ticălosule, dă-te jos de pe cruce! De ce te răstignești ?”. Călugărul stă răstignit cu două lumânări în mână, pe o cruce, fără să aibă piroanele bătute în mâini. Lumânările reprezintă DRAGOSTEA și SMERENIA pe care demonii nu o au.

Calea Morții

Sunt desenate acolo, deasupra, foarte multe globuri (19) pe care Părintele le numea ”gogoși sau minciuni ale diavolului”și pe fiecare dintre ele scrie câte ceva.

Una care se potrivește foarte bine tinerilor este în centru. Diavolul îi spune tânărului să nu se ducă acum la biserică, să nu se pocăiască acum, căci e tânăr, are timp atunci când va fi bătrân. Nu spune: ”Nu crede în Dumnezeu”, astfel e cea mai abilă și mai vicleană amăgire. Poți să crezi în Dumnezeu, poți să faci ce vrei, DAR NU ACUM. Lasă că ai timp, acum du-te la discotecă, petrece ….

O altă minciună a diavolului, care de fapt este o avertizare – chiar deasupra scrie: ”Ziceți că nu sunteți răi? Ați auzit vreodată ca un drac să-și vândă fratele?”

Apoi iarăși la îndemâna tinerilor ”Vindem yoga, teozofie, spiritism, magie, cultul lui satan …. Cei ce mă urmați sunteți ai mei. ”

Alte ” gogoși” (șoapte ale diavolilor)

Citiți Biblia cum vă taie capul că și noi o știm pe dinafară și ”sfinți” în fantezie vă vom face! (interpretarea greșită)

Nu vă mai trebuie minte, vă teleghidăm noi la toate nebuniile! (mass-media)

Veniți la noi, căci vă dăm așa o libertate încât vă puteți și sinucide! (eutanasierea)

Nu este diavol, nu este suflet, nu este Dumnezeu, totul este biochimie! (omul de știință ateu)

Știința are ultimul cuvânt! (omul de știință ateu)

Adevărul ? Stafia filozofilor. In vino veritas. (dezmățul, beția)

Totul e minciună și minciuna este adevărul. (ateism)

(ereticul Arie ) Hristos este făptură. (erezie)

(Bultmann ) Iar eu cu Bâlă l-am demitizat. (erezie)

(Renan și Nietzsche)- Ți-am spus fii pe pace. Oamenii L-au creat pe Dumnezeu. Iar eu L-am omorât. Eu sunt marea vieții. Veniți la mine, că pe toți vă înec, astfel la ce să mai trăiți. (iubirea fără Dumnezeu)

Aici pe pământ e ”raiul” și iadul. Dracul deschide ușile ”raiului”……și porțile balamucului. (alienarea)

De fricoși ce sunteți vă rugați Lui Dumnezeu , dar știți că în inima smeritului șade dracul grecește, așa că nu vă stricați nici cu noi! (fariseismul)

Vindem yoga, teozofie, spiritism, magie, cultul lui satan. Eu sunt Wotan, Mamona, Priap. Cei ce mă urmați sunteți ai mei. (curente orientale, vrăjitorie si satanism)

Onirismul, artele absurdului, cu frumusețea luați-o după noi.. urâtelor! (femeile desfrânate, mândre ).

Eului, care-i dumnezeul omului, numai lui să i te închini! (egocentrismul, materialitatea)

”Gogoșile” se termină cu concluzia la care trebuie să luăm aminte

”FĂRĂDELEGILE ATRAG PUSTIIREA PE PĂMÂNT„

Omul ”Modern„

Calea Vieții este chemarea lui Hristos, iar în această scenă este răspunsul pe care-l dă omul. Aici este modelul, chemarea la nuntă. Însă omul ”modern”, contemporan cu noi este la apogeul aroganței sale. Alături îi stă femeia care-i desăvârșește statutul de ființă pătrunsă de superioritatea sa. Vorbește la telefon, are fruntea străbătută de gânduri esențiale, iar după ce „a dobândit lumea toată ”este în căutarea unei locuințe pe alte planete, avertizând sec că nu-l mai preocupă dobândirea veșniciei. Harul vizionar al Părintelui se deduce ușor prin ”videotelefonul„ -skipul de azi, antenele parabolice ”de vorbit și auzit lumea”, naveta Discoveri,…

Deci, RĂSPUNSUL OMULUI ESTE CĂ NU ARE TIMP, E PREA OCUPAT.

Apocalipsa În Spatele Învierii Lui Hristos.

În Invierea Mântuitorului din Mormânt, Hristos are un trup transfigurat, diafan, care trece prin piatra dreptunghiulară a mormântului, figurată în plan orizontal.

Scena Invierii are în fundal, de o parte și de alta a lui Hristos, LUMEA ÎN FLĂCĂRI (soare întunecat, nori de praf și de fum ,, blocurile cuprinse de văpaia de foc sunt schițate în roșu aprins și portocaliu – 11 septembrie?).

Asocierea ridicării din morți cu Apocalipsa, cu a doua venire a Domnului pe pământ, are următoarea semnificație: ”Lumea care nu crede în Înviere va arde. Învierea este temeiul Judecăți de apoi” (după spusele părintelui Răzvan)

”Părintele Arsenie Boca a spus că putea să fie oriunde în lumea asta, dar l-a rânduit Dumnezeu la noi, la români, pentru rugăciunile martirilor Brâncoveni. Mântuitorul i-a spus să fie PICTOR DE SUFLETE, SĂ PICTEZE ÎN INIMILE OAMENILOR CREDINȚA, SĂ FACĂ DIN OAMENI ICOANE VII„ (Mărturii din țara Făgărașului despre Părintele Arsenie Boca).

Bibliografie:

Părintele Arsenie Boca ,un om mai presus de oameni;

Noi mărturii despre Părintele Arsenie Boca;

Părintele Arsenie Boca – mare îndrumător de suflete din secolul XX;

Alte mărturii despre Părintele Arsenie Boca;

Se umplu măsurile și se plinesc vremile – Părintele Arsenie Boca;

Lupta duhovnicească cu lumea , trupul și diavolul;

Cărarea Împărăției – Părintele Arsenie Boca;

Cuvinte vii – Părintele Arsenie Boca.

ACTIVITĂȚI INTEGRATE, TRANSDISCIPLINARE

ȘI INTERDISCIPLINARE ÎN GRĂDINIȚĂ

Prof. MARTA CORNELIA
GRĂDINIȚA P.N. Zdrapți

Prin abordarea integrată a activităților în grădiniță, facem ca granițele dintre tipurile și categoriile de activități să dispară și studiem tema aleasă cu ajutorul mijloacelor de investigare a mai multor științe. Activitatea se desfășoară pe grupuri, nu cu întreaga grupă.

Reușita acestor activități se bazează pe un scenariu unitar foarte bine întocmit de către educatoare, cu obiective clare, cu o repartizare a sarcinilor zilnice în fiecare sector de activitate și asigurarea unei palete variate de opțiuni care duc la atingerea obiectivelor propuse. Scenariul începe întotdeauna cu o întâlnire în grup, motivul fiind o poveste, o întâmplare sau un personaj, chiar dacă conținuturile aparțin unor domenii diferite au totuși un subiect comun care urmează să fie studiat în urma realizării obiectivelor propuse.

Foarte important este faptul că învățarea se realizează prin efortul propriu al copiilor. În realizarea corespunzătoare a proiectului trebuie să ținem seama de cele trei etape ale unei activități, răspunzând celor trei întrebări:„Ce știm deja?”, Ce am dori să știm?”, „Ce am învățat?”.

Modele de integrare curriculară

Modelul integrării secvențiale – este folosit cel mai des în proiectarea pe teme.

Modelul integrării liniare (hibridării) – este folosit în proiectarea intervenției educaționale diferențiate și individualizate.

Modelul integrării ramificate

– pe domenii de activitate prevăzute în programă;

pe diverse dimensiuni psihofizice individuale.

Modelul integrării în rețea

constituirea unei hărți tematice;

desfășurarea pe categorii și tipuri de activități a conținuturilor.

Modelul curricum-ului infuzionat – studierea unor teme diverse din perspectiva unui centru de interes:

temporar;

permanent.

Modelul polarizării – se stabilește un nou domeniu de cunoaștere în jurul căruia sunt polarizate segmente din alte discipline.

Transdisciplinaritatea este ceea ce este în același timp între discipline, în interiorul lor și dincolo de discipline.

Transdisciplinaritatea instrumentală urmărește să-i furnizeze elevului metode de muncă intelectuală transferabile la situații noi cu care acesta se confruntă; ea este orientată mai mult către rezolvarea anumitor probleme, decât pe achiziția de cunoaștere „de dragul cunoașterii”.

Transdisciplinaritatea comportamentală intenționează, după cum sublinia D’ Hainaut, să ajute elevul „să-și organizeze fiecare dintre demersurile sale în situații diverse”.

Tratarea transdisciplinară îi ajută pe copii să-și cultive aptitudinile creative originalitatea, flexibilitatea și fluiditatea.

Transdisciplinaritatea – reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculum-ului, mergând adesea până la fuziune.

Transdisciplinaritatea se impune mai mult ca în celelalte cicluri, pentru că în această etapă din viața copilului este veriga primară a sistemului nostru educațional și modernizarea învățământului se face atât pe orizontală, cât și pe verticală, pentru asigurarea continuității între treptele de învățământ.

Transdisciplinaritatea este radical deosebită de multidisciplinaritate și interdisciplinaritate prin finalitatea sa – înțelegerea lumii prezente – finalitate ce nu se poate înscrie în cercetarea disciplinară. Finalitatea multidisciplinarității și interdisciplinarității este întotdeauna cercetarea disciplinară. Dacă transdisciplinaritatea este atât de frecvent confundată cu interdisciplinaritatea si multidisciplinaritatea (cum de altfel si interdisciplinaritatea este deseori confundată cu multidisciplinaritatea), aceasta se explică în cea mai mare parte prin faptul că toate trei debordează limitele disciplinelor. Această confuzie este foarte nocivă în măsura în care ea ocultează finalitățile diferite ale acestor trei moduri de abordare a cunoașterii.

"Interdisciplinaritatea este o formă a cooperării între discipline diferite cu privire la o problematică a cărei complexitate nu poate fi surprinsă decât printr-o convergență și o combinare prudentă a mai multor puncte de vedere." (C. Cucoș, 1996)

Este necesară o abordare interdisciplinară a conținutului învățământului, luându-se în considerare transformările metodologice și structurale care au loc în știința contemporană și o orientare tot mai fermă spre o formare interdisciplinară a personalității umane în vederea integrării sale într-o societate democratică dinamică.

Activitățile interdisciplinare au pronunțate valente formative. Ele contribuie la dezvoltarea intelectuală, socială, emoțională, fizică și estetică a copilului, cultivă încrederea în forțele proprii și spiritul de competiție. Între aceste activități, un loc aparte îl ocupă jocul didactic, cea mai sigură cale de acces spre sufletul copilului, spre minunata lui lume de gânduri și vise. Pentru copil, aproape orice activitate este joc. "Jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieții. Jocul este singura atmosferă în care ființa sa psihologică cere să respire și, în consecință, să acționeze." (E. Claparede)

Jocul didactic interdisciplinar este o activitate în care se îmbină sarcini didactice din domenii de cunoaștere diverse, într-o structură unitară, axată pe învățare. El imprimă activității didactice un caracter dinamic și atrăgător, induce o stare de bucurie și de destindere care previne monotonia și oboseala și fortifică energiile intelectuale și fizice ale elevilor.

Acest termen reprezintă o modalitate de organizare a conținuturilor învățării cu implicații asupra întregii strategii de proiectare a curriculumului, care oferă o imagine unitară asupra fenomenelor și proceselor studiate în cadrul diferitelor discipline de învățământ și care permite contextualizarea și aplicarea cunoștințelor dobândite. Este o componentă a procesului de instruire prin care se asigură aspectul activ și formativ de dirijare efectivă a învățării.

Pentru ca elevii să poată realiza abordări interdisciplinare este necesară selecția modalităților de lucru care conduce la exersarea principalelor procese de gândire , a capacităților operatorii ale gândirii, fără de care nu este posibilă înțelegerea multiplelor și variatelor interdependențe dintre fenomenele lumii reale.

Activitățile cu caracter interdisciplinar au pronunțate valențe formative favorizând cultivarea aptitudinilor creative. Educatorul(actorul), dând dovadă de măiestrie și pricepere asigură integrarea la nivel interdisciplinar, prin găsirea conținuturilor comune diferitelor obiecte de studiu, în vederea realizării obiectivelor învățării.

Avantajele interdisciplinarității sunt:

permite elevului să acumuleze informații despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai școlarității;

clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor școlare;

permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii;

constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoștințe și volumul de învățare.

Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoțională, socială, fizică si estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică si progresivă a unei culturi comunicative necesară elevului în învățare, pentru interrelaționarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învățare, pentru învățarea permanentă.

Bibliografie:

Cucoș,Constantin., – „Pedagogie”, editura Polirom, 2002, Iași;

Petrescu ,Paloma, Pop , Viorica , – „Transdisciplinaritatea – o nouă abordare a situațiilor de învățare ”, Ed. Didactică și pedagogică, R.A., București, 2007;

Revista Învățământului Preșcolar, nr. 3 / 2007, nr. 3-4, 2009, nr. 3-4, 2010;

„Curriculum pentru învățământul preșcolar” , DPH, București, 2009;

ADAPTAREA EDUCAȚIEI LA NEVOILE SEC. AL XXI-LEA

Prof. Laura Maria Miclea

Casa Corpului Didactic – Hunedoara

„Școala este tot ce vezi și tot ce auzi”

N. Iorga

Am pus ca motto al acestui articol, citatul din Nicolae Iorga, deoarece mi se pare relevant pentru ceea ce înseamnă de fapt, educația. Școlii nu i se poate atribuii exclusivitate în educație, ea este doar un element, cheie ce-i drept, dar doar un element din cele foarte multe care ajung la inima și mintea educabililor. Ne place sau nu, suntem ceea ce gândim, aplicăm ceea ce am văzut sau au aplicat alții în cazul nostru, nu aplicăm teorii, nu suntem teorii și nici cifre statistice, chiar dacă societate consumeristă de astăzi ne face să credem că am fi.

Cu toții trăim într-un timp al schimbării care ne surprinde de fiecare dată cu noutățile care apar și cărora trebuie să le facem față. În aceste vremuri atât de tulburi pe care le trăim este foarte greu să ne găsim echilibrul în abordarea problemelor cu care ne confruntăm. Mă gândesc acum la modul în care încercăm să abordăm problema educației. Parcă în fiecare an aceeași problemă, de adaptare, de cointeresare a elevilor în procesul educativ apare și mai stringentă. Uneori nu simțim că am făcut niciun progres, ba dimpotrivă înregistrăm regrese deoarece tehnologia este și mai avansată, mass-media și mai prezentă în viața elevilor, non-exemplele de reușită în viață și mai mediatizate.

Cred că fiecare persoană este, indiferent de vârstă, un educabil. Educația și învățarea nu se termină la o dată fixă, la o anumită vârstă sau într-un anumit context. Tocmai în această societate mercantilă/consumeristă care ne oferă atât de multe variante de alegere, uneori punându-ne în dificultate doar pentru alegerea unui singure sticle de suc, este necesar să ne construim un sistem de valori bine fundamentat care să ne susțină poziția verticală atunci când suntem puși în situația de a face alegeri în viață. Așadar, plecând de la citatul lui Nicolae Iorga înțeleg că școala este un loc al exersării în siguranță a ceea ce le este potrivit educabililor, este un loc unde sunt susținuți prin raportare la valori autentice, în luarea de decizii personale. Sistemul de valori al fiecăruia se construiește în timp și prin exercițiu. De la exersarea voinței, în cadrul unui mediu sigur și care și susține valori, până la aplicarea lor în viața de zi cu zi nu trebuie să fie o distanță foarte mare.

O educație adaptată nevoilor actuale este una deschisă și holistic aplicabilă nevoilor și intereselor elevilor noștri dar și nouă înșine. Cadrul didactic, în genere, trebuie să înțeleagă și să asume ideea de formare continuă nu la nivel formal ci aplicabil pentru a face față schimbărilor continue din societate și din știință. Acum, mai mult ca niciodată, trebuie înțeles și acceptat faptul că o bună cunoaștere a pedagogiei și a psihologiei elevilor este foarte necesară. Este nevoie de aceasta pentru a le înțelege abordările în privința evoluției lor spirituale și materiale; vorbim de post-umanitate, de post-comunicare etc. acestea sunt concepte care modifica oarecum paradigma educației. Dacă nu suntem la curent cu aceste transformări și noi studii nu se poate desfășura un act educațional și informațional care să ajungă să dea o plus valoare educației din școală.

Oricum adolescența este o perioadă „neînțeleasă”, toți am trăit-o, dar în calitate de cadre didactice trebuie să minimizăm cât mai mult distanța dintre viziunea noastră asupra realității și a cea a elevilor, în sensul înțelegerii și acceptării diferențelor și dintre raportarea la real. Astfel, școala este spațiul care trebuie să ajute la consolidarea valorilor reale pe care să le promoveze elevii și la exercitarea în siguranță a unei atitudini responsabile față de sine și față de ceilalți.

BIBLIOGRAFIE

Ernest Berne, ”Ce spun după Bună ziua?”, Editura Trei, București, 2015;

Howard Gardner, ”Mintea disciplinată”, Editura Trei, București, 2013.

METODE INTERACTIVE FOLOSITE

ÎN CADRUL OREI DE RELIGIE

Profesor Mujdei Mariana

Colegiul Tehnic ,,Gheorghe Asachi’’ Iași

Să pornim odată cu copiii la descifrarea, organizarea și aplicarea metodelor noi în activitatea, instructiv-educativă care poate fi una cooperantă, modernă, activă, flexibilă, accesibilă, plăcută, DEMOCRATICĂ.

Calitatea activității noastre la clasă este “cartea de vizită” din care “banalul și rutina” trebuie șterse de la începutul școlarizării și până la finalizarea școlii.

Prezentate ca niște jocuri de învățare, de cooperare, distractive, nu de concentrare, metodele interactive, învață copiii să rezolve probleme cu care se confruntă, să ia decizii în grup și să aplaneze conflictele.

Aplicarea metodelor solicită timp, diversitate de idei, angajare în acțiune, descoperirea unei noi valori, responsabilitatea didactică, încrederea în ceea ce s-a scris în capacitatea personală de a le aplica creator pentru eficientizarea procesului instructiv-educativ.

După fiecare metodă aplicată se pot obține performanțe pe care copiii le percep și-i fac responsabili în rezolvarea sarcinilor de lucru viitoare. Copiii înțeleg și observă că implicarea lor este diferită, dar încurajați își vor cultiva dorința de a se implica în rezolvarea sarcinilor de grup. Grupa înțelege prin exercițiu să nu-și marginalizeze partenerii de grup, să aibă răbdare cu ei, exersându-și toleranța reciproc.

Calculatorul poate fi un sprijin în pregătirea activităților. Existența unei baze de date actualizată periodic a devenit o necesitate. Existența cel puțin a unui calculator, o imprimantă în stare de funcționare și competența de a lucra la calculator a educatoarei și copiilor trebuie să constituie prioritate pentru fiecare dascăl.

Implicarea activă a copiilor într-o activitate este esențială. De aceea metodele sunt favoritele unei activități deoarece aduc noutate, trezesc curiozitatea, grupează cunoștințele și reprezentările copiilor pentru a învăța lucruri noi.

Ele sunt instrumente de investigare, de antrenament intelectual cu influență majoră în primii ani de viață.

Metodele interactive de grup optimizează predarea mai ales în clasele numeroase rezolvând descurajările pe care le trăim deseori, considerând predarea foarte dificilă. Alegerea metodelor condiționează rezolvarea obiectivelor activității și reprezintă Arta strategică a reușitei didactice.

TEHNICA FOTOLIMBAJULUI

Subiectul – Viața lui Iisus Hristos

Suport fotografie – imagini reprezentative din viața Mântuitorului

Alegeți una sau două fotografii cu aspecte din viața lui Iisus Hristos.

Etape :

Prezentarea sarcinii de lucru :

Alegeți o fotografie care prezintă cea mai semnificativă scenă din viața Mântuitorului și de care ne vom aminti astăzi.

Selecția individuală :

Fotografiile sunt dispuse pe o masă

Pe rând elevii analizează fotografiile și aleg una.

Este posibil ca aceeași fotografie să o aleagă mai mulți elevi. Fotografia se plimbă de la un elev la altul. O vor privi cu interes și vor reține elementele și simbolurile fotografice.

Activitate frontală

Se formează un cerc.

Fiecare elev prezintă fotografia.

Profesoara adresează întrebări, iar elevii explică motivele alegerii.

Copiii exprimă propriile impresii despre viața Mântuitorului.

Copiii nu au voie să critice prezentările, fotografiile sau să comenteze alegerea unei fotografii de un anumit elev.

Este un exercițiu de ascultare activă, un prilej de exprimare sau reformulare, de analiză a planului apropiat și îndepărtat în care s-a petrecut evenimentul (plasarea în timp și spațiu), interpretarea culorilor folosite, a mediului în care a fost plasată acea scenă din viața Mântuitorului

Activitatea frontală de evaluare

Se analizează stările, sentimentele exprimate de copii în timpul prezentării sau al completării fotografiilor.

Se prezintă pe scurt sinteza temei « Viața lui mântuitorului Iisus Hristos».

Dacă metoda este aplicată într-o activitate de convorbire și se desfășoară pe grupuri, în etapa evaluării.

Copiii extrag mesajul transmis de fotografie.

Învață să descifrezi detaliile fotografice pentru a înțelege mediul înconjurător.

Cunosc simbolurile vizuale

Tehnica fotolimbajului se poate aplica în grup mic, la teme din programa școlară de la disciplina Religie Ortodoxă precum : Stiluri religioase arhitecturale reprezentative în țara noastră și în lume, Minunile Mântuitorului, Preacinstirea Maicii Domnului, Cinstirea sfinților, Iisus Hristos – Mântuitorul lumii, Iudaismul.

Beneficii :

Exersează creativitatea și sensibilitatea față de realitățile vizuale ce au impact cognitiv și estetic puternic asupra unei categorii de copiii.

Prin exercițiu se dezvoltă și la cei mai puțini sensibili această latură a personalității.

Observând comportamentul copiilor în alte contexte vom identifica schimburi și manifestări pozitive care întăresc convingerea noastră că metoda aplicată sistematic în combinație cu alte metode conduce la eficiența învățării și formării personalității.

Verbe : – selectează

analizează

retrăiesc

rețin

prezintă

adresează întrebări

explică

completează

ascultă activ

CAFANEAUA

Este o metodă asemănătoare cu Mozaicul, dar diferă mai ales din punct de vedere al scopului pentru care este concepută, dacă mozaicul are ca scop de bază divizarea sarcinilor și predare reciprocă, cafeneaua păstrează divizarea sarcinilor dar urmărind realizarea unor produse printr-un schimb reciproc de idei sau de informații. Metoda este eficientă atunci când dorim ca fiecare grupă să realizeze un produs care să integreze si ideile sau sugestiile colegilor lor. Putem aplica această metodă la lecția Despre virtute și păcat, din programa școlară de la Disciplina Religie Ortodoxă, de la clasa a X-a. Se vor împărți fișe de lucru cu diferite cazuri: discriminare, avort, violență, trafic de ființe umane.

Elevii clasei se împart în 3-4 grupe având un număr egal de membrii (minim 4 în fiecare grupă). Fiecare grupă primește anumite sarcini de realizat. Sarcinile pot fi toate aceleași sau pot fi diferite. Grupele pot primi și fișe de lucru care să conțină sarcinile de lucru. Elevii vor avea ca sarcini de lucru identificarea problematicii, cauze ale acestor fenomene și soluțiile lor. În același timp vor avea de asociat cazul rezolvat cu virtutea care ar trebuie să o aibă creștinul și consecințele nerespectării poruncilor divine asupra omului și asupra societății în care acesta trăiește.

În prima etapă fiecare grupă își realizează sarcinile primite de la profesor sau din fișele de lucru. După terminarea sarcinilor (care se pot concretiza într-un afiș conținând ideile principale), grupele își deleagă fiecare câte un reprezentant (denumit vizitator pentru ca să se deplaseze în vizită la o altă grupă) care se va așeza la mesele grupelor diferite:

Grupa I trimite câte un reprezentant la Grupa II, III și IV

Grupa II trimite câte un reprezentant la Grupa I, III și IV

Grupa III trimite câte un reprezentant la Grupa I, II și IV

Grupa IV trimite câte un reprezentant la Grupa I, II și III

Membri rămași, adică cei care nu se deplasează nicăieri (gazdele), prezintă produsele pe care le-au realizat până în momentul respectiv. Vizitatorii rețin aspectele cele mai importante și pun întrebări lămuritoare (nu prezintă ce au realizat în grupele lor).

Vizitatorii revin în grupele lor și în funcție de informațiile primite de la colegii din celelalte grupe, își perfecționează și dezvoltă materialul.

În final fiecare grupă își poate prezenta produsul sau acestea pot fi afișate utilizându-se metoda Turul Galeriei.

TURUL GALERIEI

Este o metoda de învățare prin colaborare care poate fi utilizată la finalul unei activități care se bazează pe crearea unui produs.

1. Elevii lucrează în grupuri și reprezintă munca lor pe foaie de format mare sub forma unui afiș. Produsul poate fi o diagramă, o schemă, o reprezentare simbolică (printr-un desen sau o caricatură), etapele esențiale surprinse în propoziții scurte, etc..

2. Elevii vor face o scurtă prezentare în fața întregii clase a proiectului lor explicând semnificația afișului și răspunzând la eventuale întrebări.

3. Apoi elevii vor expune afișele pe pereți alegând locurile care li se par cele mai favorabile. Lângă fiecare afiș se va lipi o foaie goală pe care se poate scrie cu marchere sau creioane colorate.

4. Profesorul va solicita grupurile de elevi să se oprească în fata fiecărui afiș, să-l discute și să noteze pe foia albă anexată comentariile, sugestiile și întrebările lor. Aceasta activitate poate fi comparată cu un tur al galeriei de afișe.

5. În final elevii revin la produsele lor, le compară cu celelalte și citesc comentariile făcute de colegii lor în foile anexate. Se poate continua cu un răspuns al grupului la comentariile și întrebările din anexe. În cadrul aceleiași lecții expuse mai sus la metoda Cafeneaua, elevii vor realiza afișe pe temele propuse și vor transmite mesaje prin intermediul unor postere victimelor discriminării, avortului, violenței și traficului de ființe umane.

LINIA VALORII

Linia valorii este o metodă de reprezentare în spațiu de-a lungul unei linii a pozițiilor sau atitudinilor diferite ale elevilor față de o anumită problemă (preferabil o anumită problemă morală care permite atitudini graduale). Se pot parcurge următorii pași:

1. Profesorul va enunța problema care este în discuție sub forma unei întrebări care implică luarea unei decizii, atitudini personale. Întrebarea poate fi pusă în finalul unei activități de evocare (sau a unei lecții) care ridică acea problemă.

2. Fiecare elev va răspunde individual la întrebarea enunțată de profesor, notându-și după caz răspunsul pe o foaie de hârtie.

3. Profesorul va trasa în clasă o linie imaginară și va ruga elevii să se poziționeze pe acea linie în funcție de atitudinea pe care o adoptă în răspuns. Extremitățile linei reprezintă răspunsurile tranșante, cele absolut pozitive și cele de negare totală. Discutând cu colegii lor și comparând răspunsurile elevii își vor clarifica poziția pe care o vor ocupa pe linia imaginară.

4. Se poate organiza în mod opțional o discuție între elevii de opinii extreme, care pot fi rugați sa aducă argumente care să susțină poziția lor.

Am expus în această lucrare câteva dintre metodele didactice interactive care se pot aplica în cadrul disciplinei Religie Ortodoxă și care i-ar determina pe elevi să fie interesați de conținutul lecțiilor, să fie pregătiți după terminarea școlii să facă față problemelor cu care se vor confrunta în familie și societate. Bineînțeles că nu putem ignora și importanța folosirii metodelor didactice clasice indiferent de disciplina pe care o predăm, de aceea pentru a transmite valori și atitudini morale și civice elevilor este necesar să coroborăm metodele didactice tradiționale cu cele moderne.

Învățământul modern preconizează o metodologie axată pe acțiune, operatorie, deci pe promovarea metodelor interactive care să solicite mecanismele gândirii, ale inteligenței, ale imaginației și creativității. “Activ” este elevul care “depune efort de reflecție personală, interioară și abstractă, care întreprinde o acțiune mintală de căutare, de cercetare și redescoperire a adevărurilor, de elaborarea a noilor cunoștințe.

Bibliografie

Cucoș, Constantin, 1998, Psihopedagogie pentru examenele de definitivare și grade didactice, editura Polirom, Iași

Opriș, Dorin, Opriș, Monica, 2006, Metode active de predare-învățare – modele și aplicații la religie. Editura Sfântul Mina, Iași

Sălăvăstru, Dorina, 2002, Didactica psihologiei, Polirom, Iași

JOCURI MODERNE DE PREDARE A TEXTULUI LITRAR ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL GIMNAZIAL ȘI LICEAL

Prof. Murar Ioan Alexandru

Liceul de Arte “Sigismund Toduță” Deva

Limba și literatura română este o disciplină prin studierea căreia se intenționează atingerea unor obiective și competențe specifice, iar finalitățile generale ar fi următoarele:

Formarea unui sistem de atitudini, valori și comportamente axate pe: consolidarea interesului pentru învățare și autoeducare; conștientizarea valorilor spirituale și etice vehiculate prin limbă și literatură; înțelegerea semnificației limbii – și a creației spirituale, în general – în conturarea identității naționale și a integrării acestora în universal; formarea unui profil civic și moral, premisă a inserției active în social; structurarea unui sistem axiologic deschis , interiorizarea valorilor democratice, ale toleranței și ale dialogului intercultural;

Formarea unui ansamblu de cunoștințe privind: sistemul și subsistemele limbii, ca elemente de construcție ale comunicării sociale eficiente; diversitatea, valoarea estetică a creațiilor beletristice din literatura națională și universală;

Valoarea unor deprinderi integratoare de exprimare și receptare orală corectă; exprimarea în scris a unor idei, într-o formă ordonată, clară și corectă; lectura și interpretarea apropiată a unor texte;

Formarea unor capacități intelectuale privind: optimizarea operațiilor gândirii și dezvoltarea creativității specifice (practica rațională a limbii, formarea reprezentărilor culturale prin intermediul limbii, însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală);

Practica rațională a limbii (în scopul înțelegerii structurii și funcționalității limbii, ca sistem unitar, în permanentă evoluție, stabilirea unor reguli și modele de bază ale comunicării orale și scrise, activarea cunoștințelor de limbă și adaptarea acestora la particularitățile situației de comunicare; comunicarea ideilor și sentimentelor într-un mod original, accesibil și armonios;

Formarea reprezentărilor culturale include: dezvoltarea disponibilităților de receptare a mesajelor scrise, literare și nonliterare, stăpânirea tehnicilor literare de analiză a textului literar sau nonliterar, interiorizarea valorilor spirituale, ca premisă a propriei dezvoltări intelectuale, afective și morale.

Însușirea unor metode și tehnici de muncă intelectuală se realizează în mod progresiv prin aprofundarea cunoștințelor acumulate la care se adaugă permanent noi informații.

Textul literar reprezintă una dintre principalele variabile în predare limbii și literaturii române în învățământul gimnazial și liceal. Aflat în strânsă legătură cu lectura de zi cu zi, cu activitatea culturală a fiecărui elev, se poate observa cu ușurință o dificultate în predarea noțiunilor de teorie literară în învățământul românesc. Dificultatea poate surveni datorită mai multor factori care vizează aspecte legate de:

doleanțele și interesele clasei de elevi:

discrepanțe majore între programe și potențialul clasei de elevi;

tendința cadrului didactic de a forma clișee de exprimare laborioasă pentru a asigura reușita la examenele naționale și implicit centrarea predării pe un sistem mecanic în detrimentului gândirii logice;

lipsa interesului pentru lectură;

absența unor modele viabile în viața socială a elevului.

Predarea textului literar presupune formarea acelor capacități de înțelegere a unui text literar astfel încât elevul să fie capabil să identifice mesajului unui text, să recunoască anumite concepte de teorie literară, să-și însușească capacități de formulare a unor opinii originale și personale în urma asimilării unui mesaj anume precum și dezvoltarea proceselor cognitive, a creativității și logicii.

Predarea noțiunilor de teorie literară reprezintă un plan de intervenție de lungă durată ce presupune o pregătire atentă, atât din punct de vedere al materialelor ce urmează a fi folosite cât și, mai ales, realizarea unui proces premergător care să dezvolte elevului interesul pentru lectură și literatură. Predarea noțiunilor de teorie literară trebuie a fi realizat utilizând metode activ-participative, moderne și nu prin simpla transmitere de informații astfel intenționăm a susține faptul că aspectele legate de această temă nu pot fi transmise în manieră tradițională susținută de lecțiile de predare-învățare. În acest sens, de-a lungul timpului, s-au structurat o serie de metode moderne/activ-participative care să stimuleze interesul elevilor, să le provoace imaginația și creativitatea oferind astfel suficient spațiu pentru dezvoltarea gândirii logice, de altfel esențială în comprehensiunea unui text literar precum și a noțiunilor de teorie a literaturii.

Ștafeta poeților ingenioși: acest joc poate fi aplicat în orele de predare a elementelor

de prozodie (rimă, măsură a versurilor, ritm, tipuri de strofă). Clasa de elevi va fi împărțită în grupe de câte patru, cinci, șase (sau mai mulți elevi) în funcție de tipul de strofă care se dorește a se realiza. Fiecare echipă își va alege un căpitan care va da drumul ștafetei (se recomandă alegerea unui elev care prezintă interes pentru orele de lectură și literatură pentru a stârni creativitatea elevilor din grupă). Startul ștafetei va fi dat prin oferirea de către profesor a unui titlu pentru o poezie la care fiecare grupă trebuie să se raporteze păstrând totodată relația dintre titlu și text. Se vor anunța, de asemenea, și tipurile de rimă, respectiv măsură a versurilor (ritm daca e cazul) de care trebuie a se ține cont. Pentru complicarea jocului, profesorul poate oferi primul vers urmând ca acesta să fie continuat de fiecare membru al grupei sau fiecare căpitan poate provoca un căpitan al celeilalte echipe. Totodată se poate cere elevilor să realizeze câte două versuri fiecare.

Stabilirea succesiunii evenimentelor: după lectura unui text, profesorul poate pregăti

coli pe care sunt scrise evenimentele. Le amestecă și elevii trag o foaie. Ei trebuie să lipească pe tablă coala , acolo unde corespunde momentului subiectului, pe care profesorul îl scrie anterior.

Puzzle-ul personificărilor: Clasa de elevi împărțită în două sau mai mult echipe vor

primi bilețele pe care vor nota obiecte, necuvântătoare, lucruri, fenomene ale naturii cu o anumită culoare etc. și acțiuni care desemnează însușiri omenești. La terminarea completării bilețelelor, grupele vor face schimb între ele urmând ca fiecare membru al echipei, contra-timp, să grupeze cel puțin două bilețele pentru a forma personificări. Cele mai frumoase personificări obținute pot fi afișate pe un panou și folosite în compuneri. Câștigătoare va fi echipa care va realiza cele mai multe personificări. Se poate folosi și pentru predarea epitetului sau comparației.

Diagrama Venn: se cere elevilor să facă o reprezentare grafică a două obiecte în ceea

ce au asemănător și diferit. Ei vor vizualiza partea comună și vor evidenția în spații diferite elementele diferite.

Jocurile Fortunei: Activitatea constă caracterizarea personajelor pornind de la

anumite trăsături ale acestora extrase la întâmplare dintr-un bol. Se stabilește personajul care urmează a fi caracterizat; se extrag pe rând bilețele pe care sunt notate diferite calități sau defecte umane; fiecare elev care extrage un astfel de bilet are la dispoziție două minute să justifice dacă trăsătura umană respectivă este valabilă în cazul personajului în cauză; în urma epuizării tuturor biletelor se completează un tabel în care se reface portretul fizic și moral al personajului.

Cadranule limbajului artistic: fiecare grupă sau elev va primi câte o fișă împărțită în

patru cadrane. În fiecare cadran elevul va trebuie să completeze cu termeni conform cerințelor:

Termeni care denumesc obiecte, ființe, lucruri, fenomene ale naturii, culori, sentimente, anotimpuri;

Termeni care denumesc acțiuni omenești;

Termeni care denumesc însușiri;

Termeni care denumesc obiecte, ființe, lucruri, fenomene ale naturii, culori, sentimente, anotimpuri;

Elevii vor face schimb între ei și vor avea ca sarcină de lucru să grupeze cuvintele astfel încât să obțină personificări, epitete, comparații.

Mima imaginilor artistice: Se stabilesc grupe de doi elevi. Pe rând, fiecare elev va

recita mai multe versuri urmând ca cel din echipa lui să scoată în evidență simțurile pe care le va folosi pentru a-și imagina universul creat de poet (imagini vizuale – va privi în depărtare, imagini auditive – elevul va roti mâinile în jurul urechilor, imagini olfactive – elevul îți va atinge nasul, imagini dinamice – elevul își va mișca mâinile, imagini cromatice – elevul va mima un pictor, imagini tactile – elevul va mima o senzație/un fior). Pentru a dinamiza jocul se poate realiza o recitare alertă. Va câștiga echipa care va mima cele mai multe imagini artistice.

Ținând cont de aceste metode/jocuri activ–participative alegerea și derularea lor trebuie utilizate cu prudență datorită mai multor factori: e necesară o pregătire în prealabil, sarcinile de îndeplinit sunt greu de încadrat într-o dozare a timpului, grupele sunt uneori greu de construit, e nevoie de a atenție superioară în stabilirea disciplinei. Luând în calcul aceste posibile impedimente metodele/jocurile nu trebuie ignorate pentru ca dinamizează procesul de învățare și motivează elevii dezvoltându-le creativitatea, imaginația și spiritul pentru lectură.

Bibliografie:

Constanța Bărboi, Metodica predării limbii și literaturii române în liceu, E. D. P., București, 1983;

Mihaela Secrieru, Didactica limbii române, Iași, 2003;

Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie, Ed. All, București, 2001.

INTEGRAREA TINERILOR ÎN ACTIVITĂȚILE MISIONARE ALE PAROHIEI

Prof. Neamțiu Ileana – C.S.E.I. din ARAD

Parohia, ca și lumea întreagă, este loc de mărturisire a Evangheliei de către clerici și credincioși, tot timpul și cu toată ființa, cu credință puternică și dragoste nefățarnică. „Nici un om care mărturisește credința nu păcătuiește și nici cel care are dragoste nu urăște.,,Se cunoaște pomul după roada lui” (Matei 12, 33); tot așa cei care mărturisesc că sunt ai lui Hristos se vor arăta prin cele ce fac. Că acum nu-i vorba de o simplă mărturisire a credinței, ci de a fi găsit până la sfârșit cu credință puternică”, scrie Sfântul Ignatie Teoforul.

Dacă suntem uniți cu Hristos și dacă ne susținem unii pe alții prin rugăciune și fapte bune, suntem puternici în fața ispitelor, păcatelor și prigonirilor. Unitatea credincioșilor dintr-o parohie și solidaritatea lor sunt activate de prezența harului Duhului Sfânt lucrător: „Sunteți, așadar, cu toții și tovarăși de drum, și purtători de Dumnezeu, și purtători de temple, și purtători de Hristos, și purtători de cele Sfinte, în toate împodobiți cu poruncile lui Iisus Hristos”, arată Sfântul Ignatie.

În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna „Cale, Adevăr și Viață – Hristos, Dumnezeu-Omul“, parohia rămâne aceeași străveche instituție, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigențele misionare ale timpului. Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creștere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele și categoriile sociale. Tânărul, ca și cel în vârstă, omul fără multă carte, ca și intelectualul, cel cu multe nevoi, ca și cel înstărit pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianța necesară unei viețuiri creștine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religie în școală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învățământul teologic etc. au importanța lor în măsura în care persoana cuprinsă în atare formă de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală – parohia.

În ce măsură, tinerii români ai anilor de după 1990 au descoperit calea spre participarea lor ca mădulare active în viața euharistică mai întâi, dar și în cea administrativă, intelectuală, socială a parohiei?Răspunsul nu poate fi, desigur, un „da“ sau un „nu“ categoric. Totul, aici, are nuanțele sale, dependente de o serie de considerente, dintre care nu pot, desigur, lipsi: patosul misionar al preotului, puterea cu care s-a exercitat presiunea ideologiei atee înainte de 1990, subtilitatea și tăria tentațiilor de tot felul care cuprind viața tinerilor în aceste timpuri, criza economică prin implicațiile sale în favorizarea prostituției, a rezervei în fața formării unei familii din cauza lipsei unei locuințe sau a unui loc de muncă etc.

Complexitatea unui număr felurit de factori arată varietatea modalităților de abordare de către tineri a participării lor la viața Bisericii prin intermediul parohiei din care fac parte. În primul rând, trebuie afirmat că după 1989 foarte puțini tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecința faptului că ideologia atee n-a reușit să-l schimbe structural pe român, că misiunea Bisericii și în perioada l948-1989 a fost prezentă în ciuda obstacolelor de tot felul și a lipsei de curaj misionar a unora dintre clerici și că încărcătură religioasă a momentelor din Decembrie 1989 a orientat mulți tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu și Biserica Sa.

Consecința firească a realității expuse este observată în numărul considerabil de parohii, mai ales din mediul urban, în care prezența tinerilor la jertfa euharistică, precum și la preocupări de ordin administrativ sau activități culturale sau diaconale, este evidentă. Imaginea grupurilor de tineri așteptându-și rândul pentru Taina Spovedaniei sau pentru primirea Sfintei Euharistii, timpul săptămânal consacrat întâlnirilor preotului cu tinerii din parohie, participarea acestora ca membri în consiliile și comitetele parohiale, cu tot impactul acestei participări asupra aspectelor administrative sau sociale, sunt câteva elemente ușor de sesizat și care constituie semnul evident de schimbări petrecute în viața societății românești și a Bisericii sale Ortodoxe în ultimul timp. Biserica creștină a adus creștinilor eliberarea de moarte și darul Vieții veșnice, după făgăduința Mântuitorului Iisus Hristos: „Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El, să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40). Comuniunea înseamnă dragoste împărtășită, comunicare și nu

singurătate. De aceea Dumnezeu l-a creat pe om, bărbat și femeie,pentru că „nu e bine să fie omul singur; Să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Transferată în Parohie, comuniunea înseamnă familie creștină mărturisitoare a credinței în Hristos. Dintru început, după modelul arătat de Mântuitorul Iisus Hristos, Biserica s-a preocupat și de activitățile filantropice, educaționale și culturale. După Sfânta Liturghie,transpunerea în fapte a învățăturii Evangheliei (cf. Matei 25,31-46), pentru că iubirea față de oamenii săraci și bolnavi înseamnă dragostea arătată lui Hristos. Faptele bune săvârșite în folosul creștinilor reprezintă o mărturisire a iubirii lui Dumnezeu care lucrează prin oameni: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32). Acești tineri, din păcate într-un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc ușoară. În mediul urban, conștiința apartenenței la biserica parohiei s-a micșorat foarte mult în ultima jumătate de veac, în cazul în care ea n-a dispărut cu totul în unele părți. Mulți tineri nu cunosc de care parohie aparțin și cine este preot acolo. Trecerea prin biserică cu ocazia unor botezuri, cununii sau înmormântări nu este, în majoritatea cazurilor, suficientă pentru a forma sentimentul clar al necesității participării la viața parohiei. Cu toate că în ultimul timp s-au construit în cartierele mărginașe ale marilor orașe biserici, numărul acestora este relativ mic față de nevoile zecilor de mii de suflete care, uneori, sunt atașate la o singură parohie.

La sate, viața creștină a tinerilor are specificul ei. Greutățile nu lipsesc nici aici, precum nu puține și diversificate sunt tentațiile. Localurile care adăpostesc discoteci sau baruri de noapte, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracție de cele mai multe ori nocivă, căreia puțini tineri pot să-i reziste. În unele părți ale țării, mai ales în zonele de câmpie, există moștenirea unei atitudini foarte rezervate a majorității tinerilor de a participa la viața parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii. Din cele arătate foarte succint, rezultă totuși complexitatea pastorației îndreptată către tinerii parohiilor urbane sau de la sate. Lucrarea nu este ușoară, dar nici obstacolele de nedepășit. În primul rând, preotul, conștient de importanța misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populației, nu manifestă ostilitate față de Biserică. Rare sunt cazurile, chiar extrem de rare, în care părinții nu-și botează copiii.

Cununia religioasă este considerată de toți ca indispensabilă pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credință în Dumnezeu, cvasi¬totalitatea tinerilor răspund afirmativ. Biserica este spital în care oamenii sunt vindecați, și nu tribunal de judecată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, privind la modelul de slujire al oamenilor, care este Mântuitorul Iisus Hristos: „După cum Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei 20, 28); (a se vedea vindecarea slăbănogului din Capernaum, Matei 9, 1-8, și alte vindecări). Desigur că Biserica slujește lumea (pe om), dar nu trebuie să devină sclava ei, să fie folosită și dominată de lume.

Există deja o tradiție filantropică a Bisericii, din care fiecare eparhie și parohie se poate inspira, continuând grija și acțiunile de alinare a suferințelor sufletești și fizice ale oamenilor. În fiecare parohie sunt bătrâni, bolnavi, săraci, copii orfani și persoane defavorizate. Hristos Dumnezeu este prezent în fiecare persoană botezată și fiecare om poartă chipul Lui. De aceea porunca iubirii față de aproapele, „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul” (Ioan 13, 34 ), înseamnă

de fapt slujirea lui Hristos (cf. Matei 25, 31-46). El ne îndeamnă să fim milostivi: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36), într-o lume din ce în ce mai egoistă, indiferentă și insensibilă la suferințele umane.

Pe lângă instituțiile laice preocupate și ele de activități socialfilantropice, Biserica a întemeiat așezăminte filantropice și medicale, de felurite tipuri: bolnițe, spitale, azile, centre de asistență pentru copii și bătrâni, cantine sociale etc.

Țara noastră a cunoscut perioade istorice prielnice în care Biserica s-a implicat în multe activități social-filantropice. Până în secolul al XVII-lea, majoritatea activităților social-filantropice erau susținute de Biserică, prin mănăstiri. După secularizarea averilor mănăstirești din timpul lui Alexandru Ioan Cuza (1864), aceste acțiuni susținute de Biserică s-au împuținat din cauza lipsei suportului material. După Unirea Principatelor Române și secularizarea averilor bisericești, în eparhiile Bisericii noastre s-au organizat societăți sau asociații social-filantropice.

Toate activitățile social-filantropice, culturale și educaționale trebuie raportate de preot, în parohie, la Evanghelie și Sfânta Liturghie. În lucrarea preotului și enoriașilor, ajutorul le vine de la Domnul, „Cel ce a făcut cerul și pământul”, de aceea ei nădăjduiesc în puterea Mântuitorului Iisus Hristos, care vine prin rugăciune, Sfânta Liturghie și Sfintele Taine. Filantropia creștină, solidaritatea socială și dăruirea întru dragoste Creștină poartă în Biserică denumirea de „Liturghie după Liturghie”. Ascultând ,,Predica de pe Munte” rostită de Mântuitorul Iisus Hristos, înțelegem că nu putem fi fericiți fără El. Fericirea noastră are ca izvor slujirea aproapelui și a lui Dumnezeu. Suntem fericiți când dăruim, când aducem revigorare vieții acolo unde pâlpâie întunericul morții, atunci când aducem mângâiere unde este suferință, când oferim dragoste unde este ură, boală, singurătate și răutate, având conștiința că atitudinea creștină binecuvântată de harul divin transfigurează viețile oamenilor suferinzi. Înțelegerea virtuților creștine și punerea lor în practică trebuie să fie preocuparea preotului în parohia de astăzi, când de multe ori egoismul și interesul personal primează în formalizarea umană și dorința de a avea imagine pozitivă și putere în societate afectează acțiunile filantropice în profunzimea lor umană. Nu trebuie să ascundem faptul că „lumea modernă, în goana ei după fericirea pământească a prefăcut lupta vieții într-o luptă după putere. În această luptă, puterea, concretizată în ban (căci banul nu e nimic altceva decât semnul unei anumite puteri de a face ce vrei, într-o lume în care tot ce vrei se poate cumpăra) – puterea concretizată în ban devenise anarhică și, printr-o răsturnare obișnuită-n viața socială, își pierduse funcția de mijloc și devenise o valoare în sine”.

Într-o țară sărăcită, din care mulți români au plecat în străinătate și familia este grav afectată, fericirea umană creștină pare o utopie, pentru că mentalitatea și valorile creștin-sociale au fost schimbate.

Multe lacrimi curg pe obrajii creștinilor aflați în suferință, iar preotul este chemat să „șteargă” aceste lacrimi și să aducă lumina și speranța comuniunii de dragoste concretizată prin faptele milosteniei. Omul contemporan se confruntă cu o mulțime de probleme în familie și societate. Preotul este dator să le cunoască și să le rezolve în măsura posibilităților, deoarece ele fac parte din misiunea

lui social-filantropică. Implicarea enoriașilor în opera socială este de mare folos. Atât consiliul parohial, cât și comitetul parohial pot contribui la misiune parohiei devenind „mâinile iubirii lui Dumnezeu”.Mântuitorul Iisus Hristos a vindecat mulțimi de oameni, dar i-a învățat pe oameni să aibă grijă pentru a nu se îmbolnăvi și suferi, ne-a învățat cum să prevenim boala și urmările ei. Biserica a transmis aceste învățături, iar preotul de astăzi are obligația să desfășoare activități de prevenire a bolilor în mijlocul enoriașilor. Mai greu este a trata decât a preveni. De aceea este necesar să investim mai mult în programele de educație și instruire, pentru a diminua din mulțimea cazurilor umane ce ajung în stări grave de imoralitate, boală și suferință. Cea mai dificilă lucrare este pentru preot și instituțiile sociale să corecteze modul de viață necreștin, inuman și imoral. Aici trebuie reunite forțele comune ale enoriașilor și instituțiilor abilitate pentru a lucra eficient și cu speranța rodirii investiției resurselor umane, spirituale și materiale.

„Pentru Biserică, problema sănătății persoanei și a poporului nu este exterioară și pur socială, fiindcă are o legătură directă cu ei într-o lume răvășită de păcat și de neputințe. Biserica este chemată să conlucreze, alături de structurile de Stat și cercurile interesate ale societății, la elaborarea unei concepții despre sănătatea națională, în care fiecare om să-și poată realiza dreptul său sănătate spirituală, fizică și psihică și la bunăstarea socială în condițiile maximei speranțe la viață”.

În această zi de rugăciune și de consfătuire pastorală din mănăstirea noastră, pe tema misiunii parohiei și mănăstirii azi, avem datoria să lucrăm „cu timp și fără timp” ca să împlinim în toată activitatea noastră pastorală cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce ne îndeamnă, zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16).

Misiunea creștină înseamnă lucrarea sfântă de împărtășire a bucuriei Învierii lui Hristos într-o lume agitată și fragmentată, care are multă nevoie de comuniune profundă, de bucurie și pace interioară, iar acestea se nasc din rugăciune și din fapte bune. Așadar, să aducem, prin rugăciune și prezență noastră , prin cuvânt înțelept și faptă bună, bucurie în inimile și în casele celor pe care-i păstorim, ca toți să simtă că iubirea jertfelnică a lui Hristos Cel răstignit, înviat și înălțat întru slavă pentru mântuirea lumii este izvor de lumină, pace și bucurie pentru Biserică și lume. Amin.

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ ÎN ERA MODERNISMULUI ȘI A POSTMODERNISMULUI

Prof. Nechita Adrian-Viorel

Colegiul Tehnic ,,Anghel Saligny” Bacău

În ultimii ani s-au acutizat din ce în ce mai mult atacurile la adresa creștinismului, atât din partea ateismului militant, cât și din partea unor religii păgâne. Creștinismul a devenit, la începutul mileniului al III-lea, cea mai persecutată religie de pe glob, statisticile la nivel mondial înregistrând numeroase cazuri de intoleranță religioasă împotriva creștinilor, mergându-se până la anihilarea lor.

În paralel, Europa a devenit o piață religioasă, invadată de diverse spiritualități orientale. Multitudinea ofertelor venite să satisfacă necesitatea de absolut a europeanului concurează și, în același timp, contestă spiritualitatea creștină de la temelia existenței Europei. Această tendință de negare a rolului creștinismului în formarea Europei a fost accentuată prin refuzul introducerii în Constituția europeană a mențiunii despre fundamentul iudeo-creștin al culturii europene. În România, Biserica Ortodoxă a fost și este, la rândul ei, acuzată de diverse ONG-uri sau publicații aservite acestora că este înțepenită în trecut, că nu se poate reforma, că respectă niște canoane învechite care nu își mai iau rostul azi, iar învățătura Bisericii ar trebui adaptată vremurilor. Campaniile de presă anticreștine lovesc în Biserică, în familia și în societatea tradițională, în morală, în însăși ființa unui neam născut creștin.

Societatea actuală propune un creștinism desfigurat în care avortul, eutanasia, homosexualitatea, concubinajul sunt oferte atrăgătoare pentru individul care dorește să se autojustifice și să se îndreptățească pe sine. Apostazia unor biserici occidentale, precum Biserica Anglicană sau cea Metodistă, care permit hirotonia femeilor și au drept episcop o lesbiană declarată, militantă pentru drepturile comunităților LGBT, nu pot constitui decât exemple negative de modernizare a creștinismului în contemporaneitate.

În fața acestor atacuri, răspunsul vine de la Sfântul Apostol Pavel: ,,Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este Același” (Evrei 13, 8). Acum două mii de ani, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ,,de la Duhul Sfânt și din fecioara Maria” pentru mântuirea noastră. Hristos ,,S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor și la înfățișare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filip. 2, 7-8). În perioada petrecută printre noi, oamenii, Mântuitorul ne-a oferit tot ceea ce ne este necesar pentru mântuire. Ne-a lăsat Sfintele Taine, a întemeiat Biserica prin Jertfa de pe Cruce, ne-a oferit model de înviere, ne-a învățat că Dumnezeu este iubire. Acest mandat a fost transmis Bisericii, ca instituție care va trebui să păstreze neschimbată și să transmită învățăturile Mântuitorului până la sfârșitul veacului.

Astăzi Biserica Ortodoxă păstrează și promovează același mesaj al iubirii dumnezeiești: ,,Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Mesajul lui Hristos nu forțează libertatea nimănui. Dumnezeu iubește doar și așteaptă. Mesajul Evangheliei este mântuitor în toate veacurile. Depinde însă de fiecare om să răspundă chemării divine: ,,cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră” (Filip. 2, 12).

Biserica nu trebuie și nu poate să schimbe învățătura Mântuitorului Hristos după duhul lumii acesteia. Acest lucru ni l-a spus Domnul Hristos Însuși: ,,Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. Deci, cel ce va strica una dintre aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în împărăția cerurilor; iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor” (Matei 5, 18-19). Din acest motiv, Biserica rămâne paznicul credincios al Revelației divine. Biserica Ortodoxă nu a făcut și nici nu va face un aggiornamento asemănător celui făcut de Biserica Romano-Catolică la Conciliul II Vatican, deoarece a înțeles că omul trebuie să se supună voinței lui Dumnezeu, și nu voia lui Dumnezeu să fie subordonată voinței omului secularizat.

Biserica Ortodoxă nu este căzută însă într-un imobilism și nici nu este nepăsătoare la criza societății moderne. Dovezi palpabile sunt cele 700 de parohii înființate pentru românii din diaspora, centrele de zi, orfelinatele, azilele, centrele de îngrijire paliativă, centrele pentru copii cu boli rare sau pentru combaterea adicțiilor, proiectele cu fonduri europene pentru persoane cu dizabilități sau în situații de risc. Biserica lucrează în mijlocul societății după modelul apostolic, nu după modelul lumii acesteia. Modernismul Bisericii este dat de implicarea ei în toate sectoarele vieții. Acolo unde societatea oferă însingurare și alienare, Biserica Ortodoxă aduce mângâiere. La căpătâiul bolnavului, Biserica aduce demnitate și se roagă pentru sfârșitul creștinesc, în pace, al acestuia. Însă crucea Bisericii Ortodoxe nu este așezată doar pe orizontală spre lucrarea slujirii aproapelui. Această slujire diaconală este consecința slujirii harice, pentru că Biserica nu a cunoscut diaconie fără Liturghie. Izvorul haric în Biserică este Hristos euharistic. De aceea Biserica nu poate să renunțe la doctrina ei și s-o adapteze după duhul lumii acesteia. Lumea este chemată să se sfințească după modelul eclezial, și nu Biserica pentru a se seculariza după duhul acestui veac.

În ce privește canoanele disciplinare, ele trebuie înțelese după timpul în care au fost date. E adevărat că unele sperie confortul unor credincioși care iubesc mai mult păcatul decât pe Dumnezeu. Perenitatea și actualitatea canoanelor a fost reafirmată zilele acestea când o instanță de judecată din Buzău a luat act de dreptul exclusiv al Bisericii de a stabili cine poate primi Împărtășania și cine nu. Canoanele Părinților nu trebuie așadar eliminate după bunul plac al unora sau altora, ci trebuie actualizate la noile realități cu care se confruntă lumea modernă (pericolul drogurilor, dependența virtuală, etc.). Aici vedem capacitatea Bisericii de a fi modernă după modelul hristic, adaptând mesajul pentru fiecare categorie, dar rămânând fidelă izvorului revelațional.

Modernitatea Bisericii se vede și în prezența sa pe piața media. Trustul de presă Basilica, televiziunea Trinitas, ziarul Lumina, revistele bisericești centrale și eparhiale dau mărturie în lume despre aceleași învățături dumnezeiești pe care le mărturiseau și apostolii. De asemenea luările de poziție ale Bisericii cu privire la avort, eutanasie, transplantul de organe, sau cele referitoare la probleme cotidiene ale societății arată un dinamism extraordinar al instituției ecleziale.

Biserica Ortodoxă se prezintă astfel în modernitate și postmodernitate la fel ca întotdeauna, drept ,,stâlpul și temelia adevărului” (I Tim. 3, 15), garantă și păstrătoare a învățăturii dumnezeiești. În această lume secularizată, ea oferă mărturie ca una ce nu este din lumea aceasta, pentru că Mântuitorul Hristos este capul ei, iar ea este ,,sfântă și fără de prihană” (Efes. 5, 27). De aceea, fiind mereu bine ancorată în Tradiție, Biserica Ortodoxă reușește să fie mereu actuală, indiferent de vitregia vremurilor, pentru a oferi răspuns bun oricărui trecător prin încercările vieții, în drumul său spre Împărăția lui Dumnezeu.

Bibliografie

***, Biblia sau Sfânta Scriptură, EIBMBOR, București, 1991.

Manolescu,Anca, Europa și întâlnirea religiilor – Despre pluralismul religios contemporan, Ed. Polirom, Iași, 2005.

Manolescu,Anca, Stilul religiei în modernitatea târzie, Ed. Polirom, Iași, 2011.

Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Misiologie Ortodoxă, Ed. Panfilius, Iași, 2002.

Scrima, André, Teme ecumenice, trad. de Anca Manolescu și Irina Vainovschi-Mihai, Ed. Humanitas, București, 2004.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și românism, Ed. Basilica, București, 2014.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român, Ed. Elion, București, 2001.

SCOARȚA TERESTRĂ CA SUPORT AL RELIEFULUI: STRUCTURĂ ȘI ALCĂTUIRE PETROGRAFICĂ

Proiect didactic transdisciplinar

Profesor: Negru Paula

Colegiul Tehnic ,,Gheorghe Asachi” Iași

Proiectarea inter sau transdisciplinară a izvorât dintr-o necesitate. Aceasta nu va conduce la „desființarea” disciplinelor ci la o „permeabilizate” și interconectare. Organizarea învățării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică și complexă, caracterizată de explozia informațională și de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învățare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiționale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.

În ceea ce urmează voi prezenta un proiect didactic realizat pentru o lecție de dobândire de noi cunoștințe cu tema: ,,Scoarța terestră ca suport al reliefului: Structură și alcătuire petrografică”

LECȚIA DE DOBÂNDIRE DE NOI CUNOȘTINȚE

PROIECT DIDACTIC

REPERE GENERALE

UNITATEA ȘCOLARĂ: COLEGIUL TEHNIC ,,GHEORGHE ASACHI” IASI

Cadru didactic: Negru Paula

ARIILE CURRICULARE: Om și societate, Matematică și științe, Tehnologii

DISCIPLINE: GEOGRAFIE, CHIMIE, MATERIALE DE CONSTRUCȚII

Unitatea de învățare: Relieful

Subiectul lecției: Scoarța terestră ca suport al reliefului: Structură și alcătuire petrografică

Tipul lecției: dobândire de noi cunoștințe(predare-fixare de cunoștințe)

Durata : 50 min.

COMPETENȚE SPECIFICE

COMPETENȚE TRANSDISCIPLINARE

Dezvoltarea unei viziuni sistemice și interdisciplinare asupra scoarței terestre

COMPETENȚE SPECIFICE (PE FIECARE DISCIPLINĂ):

1.2. Construirea unui demers explicativ

1.3. Descrierea și explicarea faptelor observate pe teren sau identificate pe modele

3.1. Sesizarea unor legături observabile între elemente naturale

3.3. Citirea și interpretarea informației cartografice și grafice.

I.1. Descrierea comportării structurilor chimice studiate într-un context dat

I.2. Explicarea observațiilor efectuate în scopul identificării unor aplicații ale speciilor și proceselor chimice studiate

II.3. Formularea de concluzii folosind informații din surse de documentare, grafice, scheme, date experimentale care să răspundă ipotezelor formulate

COMPETENȚTE DERIVATE

C.D.1 Identificarea structurii interne a Pământului;

C.D.2 Clasificarea rocilor din scoarța terestră după diferite criterii de clasificare;

C.D.3 Definirea solidului cristalin și a solidului amorf și diferențierea acestora;

C. D.4 Identificarea compoziției chimice a unor roci utilizate ca materiale în construcții;

C.D.5 Notarea de formule și ecuații chimice ale rocilor folosite în industria materialelor de construcții;

C.D.6 Numirea domeniilor de utilizare a rocilor studiate in funcție de natura fizico-chimica a acestora.

C. STRATEGII DE PREDARE-ÎNVĂȚARE

STRATEGIA: euristică- aplicativă (Elena Joița, ,,Eficiența instruirii”)

a) Metode: conversația (cv), exercițiul(ex), descoperirea dirijată (d.d.), analiza

b) Mijloace de învățământ

Resurse materiale (M.d.): m1 : tabla; m2 : planșa nr. 1; m3: Manualul școlar – Manual pentru clasa a IX-a, m4: modele de roci

Resurse tehnice (M.t.): Fișe de activitate independentă (f.a.i.); Caiete (c.) planșe (p)

c) Moduri de organizare a colectivului (M.O.C.): frontal (F), pe grupe (G) și individual (I)

D. BIBLIOGRAFIE:

-științifice: Surse documentare Internet – Wikipedia

-metodice: Elena Joița, ,,Eficiența instruirii”

E. DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII PE SECVENȚE DE INSTRUIRE

Concluzie: Temele transdisciplinare ajută elevul să învețe în ritm propriu și să fie evaluat în funcție de ceea ce știe, stimulează cooperarea între elevi și le oferă elevilor posibilitatea de a-și crea strategii proprii de abordare a diverselor situații, asigurând o învățare activă. Elevul participă activ, evidențiind propria imaginație, creativitatea și capacitatea de a investiga. Conceperea evaluării participanților se va realiza printr-un demers formativ și stimulativ, presupunând împărtășirea experiențelor și adaptarea abordărilor de succes prin prisma individualității fiecăruia și a condițiilor în care își desfășoară activitatea.

Ca metode de lucru, se pot prefera metodele activ-participative care contribuie la reducerea stressului elevilor aflați în fața a două sau mai multor cadre didactice cât și la adaptarea mai rapidă la schimbarea stilului de predare specific fiecărui profesor. În plus, întrebările sau răspunsurile elevilor pot reorienta demersul didactic în sensul unei mai bune înțelegeri a fenomenelor.

VIAȚA PĂRINTELUI ARSENIE PAPACIOC

ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE

Prof. Oancea Iulian

Școala Gimnazială “Avram Iancu” Baia De Criș

Preacuviosul Părinte Arhimandrit Arsenie Papacioc s-a născut la 15 august 1914 ,în localitatea Misleanu, comuna Perieți, județul Ialomita, fiind unul dintre cei mai mari si mai vestiti duhovnici români. Din anul 1976, este duhovnicul Mănăstirii ,,Sfânta Maria “ din Techirghiol, județul Constanța. Părintele Papacioc a trecut prin pușcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu și alții. A fost arestat și condamnat sub regimul mareșalului Ion Antonescu, în anul 1941, pentru apartenența la Mișcarea Legionară. S-a călugărit în anul 1946, după eliberare și s-a nevoit la Mănăstirea Antim din București până în anul 1949. Între anii 1949-1950 a fost sculptor la Institutul Biblic, iar în anul 1951 a devenit preot la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamț. Între anii 1952-1958 a fost preot la Mănăstirea Slatina. În vara anului 1958 a fost arestat din nou, pentru că făcea parte din grupul ,,Rugul Aprins”.

Condamnat la 20 de ani de muncă silnică, a fost grațiat în anul 1964 de la închisoarea Aiud. Considerat unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei, Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în anul 1914 ca al șaptelea copil al părinților Vasile și Stanca. Casa părinteasca se afla în satul Misleanu, comuna Perieți din județul Ialomița. Numele civil al părintelui Arsenie a fost Anghel.

După vârsta de douăzeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebită , a avut intenția de a intra ca frate la Mănăstirea Frăsinei din județul Vâlcea. Starețul mănăstirii, părintele Simeon, l-a refuzat spunându-i : ,,Nu te pot primi, frate. Te văd că ești nițel mai învățat și nu te pot pune la boi. Ce o să zică frații? Pe acesta îl ții la cancelarie și pe noi ne pui la greu?”.

Nu a renunțat la gândul său și a mers la Mănăstirea Cozia, unde a fost primit în obștea monahilor. Tot acolo primește ascultarea de paracliser și predă educația civică elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos comuniștii din Râmnicu Vâlcea i-au interzis să mai propovăduiască celor mici învățătura creștină. A fost nevoit să părăsească mănăstirea și s-a retras la o moșie pe care călugării de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a rămas un an și jumătate, de unde a fost luat de părintele Gherasim Iscu, starețul Mănăstirii Tismana.

Acesta l-a ascuns la Cioclovina. Mitropolitul de atunci al Olteniei, ÎPS Părintele Firmilian Marin a aflat însă de cel care stătea la Cioclovina și i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic.

Securitatea însă nu a aprobat acest gest al mitropolitului și fratele Anghel a ajuns la Mănăstirea Sihastria. Acolo a fost călugărit, la slujba participând părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuș, iar naș de călugărie a fost Părintele Petroniu Tănase ( trecut și el la cele veșnice în 23.02.2011, după ce în 31.01.2011 s-a născut în veșnicele locașuri fiul său duhovnicesc – Arhiepiscopul , Mitropolitul și Cărturarul Bartolomeu Valeriu Anania). După ce a primit preoția, Părintele Arsenie Papacioc a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamț. A urmat mutarea la Mănăstirea Slatina, unde a fost arestat și dus la Suceava, ținut în anchetă 90 de zile, bătut și condamnat fără nici un suport real.

După ani de detenție, de interminabile anchete și deplasări de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagăr de muncă forțată , la temuta închisoare de la Aiud, Părintele Arsenie Papacioc a fost eliberat și i s-a permis să slujească la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, în anul 1976, la Mănăstirea ,,Sfânta Maria “- Techirghiol, unde a murit la data de 19 iulie 2011.

Bibliografie:

Vasile, Danion-,,Viața părintelui Arsenie Papacioc’’, Editura Meteorpress 2014;

Crăsnean, George-,,Mari duhovnici ai neamului’’, vol.2, Editura Litera 2015;

www.lumeacredintei.ro;

ro.wikipedia/Arsenie_Papacioc.

CONTRIBUȚIA EVALUĂRII AUTENTICE

LA PROIECTAREA INTERDISCIPLINARĂ A ÎNVĂȚĂRII

Prof. Oprea Adriana Ioana

Liceul Tehnologic “Crișan” Crișcior

Metodele, modelele, componentele sau strategiile de învățământ îmbătrânesc, ca și oamenii. Într-o lume supusă unei singure legi, paradoxal stabile – cea a schimbării – învățământul nu poate face excepție.

Evaluarea autentică sprijină învățarea și predarea, fără a le „distorsiona”, monitorizează calitatea instruirii și facilitează dezvoltarea competențelor de autoevaluare a elevilor. Un mod de a conferi deschidere și viață muncii noastre este și aceea a evaluării autentice. Contribuția evaluării autentice la proiectarea interdisciplinară a învățării se caracterizează prin integrarea sa în curriculum, astfel încât să devină dificil de delimitat de instruire. Scopurile specifice evaluării se diversifică și se combină cu scopuri specifice predării și învățării. Un alt aspect semnificativ pentru a analiza contribuția evaluării autentice la proiectarea interdisciplinară a cunoașterii constă în specificul metodelor de evaluare. Metodele „alternative” specifice evaluării autentice – proiectul, portofoliul, investigația, sunt în același timp metode de predare – învățare și metode de evaluare. Ele permit profesorului să analizeze direct activitatea elevului, să evalueze procesul prin care se ajunge la anumite rezultate și nu numai rezultatele / produsele finale.

Contribuția evaluării autentice la proiectarea interdisciplinară presupune metode alternative de evaluare care au un potențial major fiind utilizate în sistemul de învățământ.

Chestionarea orală – favorizează dialogul, elevul având posibilitatea să-și justifice răspunsul, să participe la confruntarea de idei și opinii.

Examinarea prin probe și lucrări scrise – este utilizată sub forma unor lucrări de scurtă durată, lucrări de una sau două ore și lucrări scrise de examen. Acest tip de examinare oferă avantajul examinării simultane a unui număr de elevi; întrebările au același grad de dificultate pentru toți elevii.

Evaluarea prin teste docimologice

Premisa abordării interdisciplinare a conținuturilor învățării este aceea de a asigura unitatea cunoașterii și depășirea granițelor disciplinelor de învățământ. Evaluarea autentică sprijină învățarea și predarea, fără a le distorsiona, monitorizează calitatea instruirii și facilitează dezvoltarea competențelor de autoevaluare ale elevilor. Evaluarea autentică propune modalități de evaluare care să provoace analiza, integrarea și valorificarea cunoștințelor, creativitatea. Denumirea sa subliniază ideea de a solicita elevului să demonstreze ce poate face în situații similare din afara școlii, rezolvarea de sarcini complexe, căutare de soluții, elaborarea unor produse, care le permit să integreze cunoștințele dobândite și să genereze cunoștințe noi. În loc să rezolve itemi cu alegere multiplă, elevii sunt angajați în experimente cu contexte științifice, conduc cercetări sociale, scriu referate și eseuri, citesc și interpretează opere literare, rezolvă probleme de matematică în contexte reale.

Evaluarea autentică se caracterizează prin integrarea sa în curriculum, astfel încât să devină dificil de delimitat de instruire. Evaluarea devine într-adevăr o modalitate de a sprijini / transforma procesul de predare – învățare, de a întări aspectele pozitive și de corectare rapidă și eficientă a lacunelor.

Un alt aspect semnificativ pentru a analiza contribuția evaluării autentice la proiectarea interdisciplinară a cunoașterii constă în specificul metodelor de evaluare. Metodele alternative, specifice evaluării autentice – proiectul, portofoliul, investigația – sunt în același timp metode de predare – învățare și metode de evaluare. Ele permit profesorului să analizeze direct activitatea elevului, să evalueze procesul prin care se ajunge la anumite rezultate și nu numai rezultatele finale. Adecvarea procesului didactic la particularitățile elevilor necesită o nouă abordare a activității, mai flexibilă și mai apropiată de experiențele reale ale elevilor. Interdisciplinaritatea este, în acest context, o soluție metodologică adecvată. Ca și în cazul altor elemente ele procesului didactic, nu este suficientă o singură intervenție novatoare. Abordarea integrată sau interdisciplinară a conținuturilor trebuie însoțită de modernizarea celorlalte aspecte ale procesului de învățământ: finalitățile, modurile de organizare a învățării, evaluarea, etc.

Reforma curriculum-ului a urmărit flexibilizarea ofertei de instruire, asigurarea relevanței cunoștințelor dobândite și egalizarea șanselor de educație prin adecvarea curriculum-ului la particularitățile elevului. Utilizarea metodelor alternative sau complementare de evaluare încurajează crearea unui climat de învățare plăcut, relaxat, elevii fiind evaluați în mediul obișnuit de învățare, prin sarcini contextualizate: realizează experimente, elaborează proiecte, alcătuiesc portofolii, acestea fiind în același timp sarcini de instruire și probe de evaluare. Este important ca elevii să înțeleagă criteriile de evaluare, procesul evaluativ, pentru a putea reflecta asupra performanțelor obținute, a le explica și a găsi modalități de progres. Elevii nu trebuie evaluați unii în raport cu ceilalți, scopul nu este de a-i ierarhiza, ci de a vedea evoluția, progresul, achizițiile.

Abordarea interdisciplinară reprezintă o cale eficientă pentru modernizarea finalităților și a conținuturilor educației. Metodele alternative de evaluare impun proiectarea interdisciplinară a conținuturilor, ca premisă pentru evaluarea autentică.

INTERPRETAREA LITERARĂ A TEXTULUI RELIGIOS

Prof. Oros Corina Gabriela

Liceul Tehnologic ,,Crișan” Crișcior

Literatura română își are originile în încercările unor cărturari de a impune textele religioase în limba română. Convingerea exprimată de diaconul Coresi potrivit căreia ,,Toate limbile au cuventul lui Dumnezeu în limba lor, numai noi, românii, n-avămu“, stă la baza tuturor încercărilor din secolele XIV-XVII de a impune limba română ca limbă de cult.

Începuturile literaturii române sunt legate de contextul ariei culturale din răsăritul Europei, un spațiu complex format pe temeliile tradiției bizantine. Începând cu secolul al XVII-lea, limba slavonă, limba oficierii serviciului divin în biserică, începe să fie înlocuită treptat cu limba română. În această perioadă s-au tradus și s-au tipărit cărți religioase de care aveau nevoie toți credincioșii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate, cuprinzând învățături morale dezvoltate pe marginea biblic) și pravilele(corpuri de legi). Actele de cultură din cele 3 țări române demonstrează că mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este dominantă.

Scrisul religios, realitate diversă și complexă ce acoperă și ilustrează domenii multiple, de la creația literară până la exegeza științifică de aleasă ținută, de la textul de tip tehnic și administrativ până la publicistică, este în mod indiscutabil o componentă structurală, definitorie a culturii românești. Nu doar, cum s-a crezut multă vreme și cum consideră încă unii exegeți, a vechii noastre culturi, în care cartea bisericească, tipărită și manuscrisă, a fost dominantă, prin numărul textelor ilustrative, prin poziția, prin importanța, prin circulația acestora și îndeosebi prin spiritul, respectiv prin atitudinea pe care ele le ilustrau, ci și, în epoca modernă, când, literatura oficială, în sensul larg al termenului, devenind predominant laică, scrisul religios s-a constituit într-o variantă paralelă a scrisului literar.

Textele fundamentale ale domeniului, Biblia de la București, Noul Testament de la Bălgrad și, recent, Biblia de la Blaj, îngrijită de Samuil Micu, sunt monumente deopotrivă ale scrisului bisericesc românesc și ale vechii noastre limbi literare. Iar acestora le stau alături aproape toate tipăriturile și manuscrisele veacului al XVI-lea și multe scrieri din veacurile următoare, care s-au impus prin valoare literară sau care au constituit, în chiar momentul apariției lor, priorități în domeniu. Între acestea textele mitropolitului Varlaam, cele traduse sau prelucrate de Dosoftei și Didahiile lui Antim Ivireanul.

Literatura modernă a secolului XX stă și ea sub semnul religiosului. Tradiționalismul românesc din perioada interbelică se manifestă prin mișcarea gândiristă, care se naște în jurul revistei „Gândirea”, apărută la Cluj, în 1921 și grupează în jurul ei principalii scriitori ai vremii: Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, Vasile Voiculescu, Ion Pillat.

În articolele sale programatice, Isus în țara lui (1923), Parsifal (1924) și Sensul tradiției (1929), Nichifor Crainic promovează tradiționalismul culturii române, conceput ca îmbinare între autohtonism și ortodoxism, între temele și valorile naționale promovate de mișcările literare anterioare, pașoptism, junimism și sămănătorism, și spiritualitatea ortodoxă, văzuta ca un coviltir de aur al bisericii române, ca o zare metafizică în care se proiectează toată existența și aspirațiile poporului român.

În spiritul mișcării gândiriste se înscrie și poezia În grădina Ghetsimani a lui Vasile Voiculescu. Punctul de plecare se află în Evanghelia Sfântului Luca : „Și când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugați-vă, ca să nu intrați în ispită. Și El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și îngenunchind Se ruga, zicând: Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Și ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui și i-a aflat adormiți de întristare”.

( Luca, 22, 40-46 ).

Poezia lui Vasile Voiculescu se organizează în jurul elementelor care subliniază natura duală a lui Isus. Fiul omului și al lui Dumnezeu, Isus nu poate depăși limitele unui destin implacabil. Destinat să ispășească păcatele omenirii, Isus ezită înaintea martiriului. Îndoiala, neliniștea, teama de moarte sunt ale omului. Depășirea momentelor de zbucium, de teamă, ține de natura divină.

Prima strofă compune imaginea iconică a lui Isus în grădina Ghetsemani. Poetul insistă, spre deosebire de reprezentările picturale, pe imaginea zbuciumului omenesc, accentuând tragismul luptei cu un destin înspăimântător. Imaginea lui Isus este înrudită cu o imagine argheziană: „Isus lupta cu soarta și nu primea paharul… / Căzut pe brânci în iarbă se-mpotrivea întruna”. Verbele care detaliază atitudinile personajului biblic accentuează dorința umană de a trăi, irepresibilă și violentă: lupta, nu primea, se-mpotrivea. Primele trei versuri conturează un plan subiectiv, dominat de sentimentul durerii sfâșietoare. „Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul…”. Metafora „sudori de sânge” și paloarea indicată prin comparația plastică „alb ca varul” compun imaginea omului Isus, care se revoltă împotriva destinului implacabil. Ultimul vers al primei strofe trimite la esența divină a personajului. Corespondența care se stabilește între planul subiectiv și planul obiectiv ( imaginea naturii dominate de zbucium ) subliniază esența divină a lui Isus: „Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna”.

Strofa a doua se deschide cu o perspectivă cosmică, sugerând, printr-un epitet, destinul implacabil: „O mână nendurată, ținând grozava cupă, / Se cobora-mbiindu-l și i-o ducea la gură…” Imposibilitatea opțiunii este sugerată de verbul se cobora. Grozava cupă, simbol al păcatelor omenirii, îi este impusă lui Isus prin forță divină. Revenirea la planul subiectiv, în ultimele două versuri ale celei de-a doua strofe, reia simbolurile din prima strofă. Suferința intensă a omului este exprimată prin intermediul epitetului cu valoare hiperbolică: „Și-o sete uriașă sta sufletul să-i rupă…” Atitudinea este aceeași: revolta ( „Dar nu voia s-atingă infama băutură” ). Simetria inversiunilor – „grozava cupă” și „infama băutură” – conferă unitate strofei, care închide, ca într-un cadru, detaliile suferinței umane.

Strofa a treia reia imaginile din strofele anterioare. Aspectul înșelător al băuturii infame, asocierea veninului cu mierea accentuează natura duală a lui Isus. Vasile Voiculescu insistă însă pe imaginea omului, atât de înspăimântat de suferințele care îl așteaptă, încât uită că supliciul este urmat de accesul în împărăția veșnică: „În apa ei verzuie jucau sterlici de miere / Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață…. / Dar fălcile-ncleștându-și, cu ultima putere / Bătându-se cu moartea, uitase de viață”. Raportându-se preponderent la planul subiectiv, strofa a treia detaliază atitudinea de revoltă împotriva destinului. Deși știe că moartea aduce izbăvire ( „Și sub veninul groaznic simțea că e dulceață…” ), Isus refuză mântuirea, alegând viața trecătoare în locul celei veșnice.

Ultima strofă este dominată de simboluri aparținând planului obiectiv. Imaginea „furtunii” din prima strofă este reluată și amplificată prin antiteza dintre simbolul măslinilor ( pacea, liniștea sufletească) și zbuciumul de care este cuprinsă grădina: „Deasupra fără tihnă se frământau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă…”. Grădina devastată amplifică tragismul viziunii și trimite la o imagine argheziană, exprimând aceeași teamă profundă de moarte: „S-au stârpit cucuruzii, / S-au uscat busuiocul și duzii, / Au zburat din streașina lunii, / Și s-au pierdut rândunelele, lăstunii. / Știubeiele-s pustii, / Plopii cărămizii, / S-au povârnit păreții. A putrezit ograda…” „Vraiștea grădinii” voiculesciene dezvoltă aceeași semnificație tragică. Imaginea paradisului devastat prevestește moartea. Ca și la Blaga, imaginea este nocturnă: „Trece printre sori vecii / Porumbelul Sfântului Duh, / cu pliscul stinge cele din urmă lumini. / Noaptea îngerii goi / zgribulind se culcă în fân…”. Ultimul vers amplifică dramatismul condiției umane: „Și uliii de seară dau roate după pradă”.

Lupta cu moartea depășește limitele unei drame omenești, reprezentând alegoric esența eternului conflict dintre trup și suflet. Circumscris unui trup efemer, care îi împiedică aspirația spre desăvârșire, Isus al lui Vasile Voiculescu trăiește o dramă a suferinței de intensitate cosmică. Profund uman prin atitudine, personajul liric voiculescian sfârșește prin a-și asuma destinul dominat de singurătate. Absența îngerului, menționat în scena biblică, amplifică intensitatea suferinței asumate tragic. Poezia lui Voiculescu redă, într- un limbaj simplu, o temă religioasă transformată spre a transmite ideea că Dumnezeu a trimis pe fiul său pe Pământ ca să izbăvească păcatele omenirii.

Astfel, se dovedește că încă de la începuturi, literatura română stă sub semnul religiosului. Nu întâmplător, cred. Spiritualitatea românească transcende secolele prin scrierile religioase care stau la baza literaturii române, pentru că înaintașii au fost conștienți că pentru ca să ajungă la sufletul omului, rugăciunea trebuie să fie în limba românească. Și astfel, începuturile limbii române ca limbă literară pornește din osârdia unora precum diaconul Coresi, mitropolitul Dosoftei, Mitropolitul Varlaam sau Antim Ivireanul. Există astfel o legătură strânsă între sufletul românesc și cartea religioasă, fapt observat de unul dintre filosofii care a înțeles esența acestui suflet, Constantin Noica : Nu știu dacă și în alte părți Psalmii Vechiului Testament s-au citit la fel de mult ca la noi. în orice caz, eternitatea românească despre care vorbesc este de acest tip. Nu o plenitudine istorică, nu realizări majore – pe care neamul nostru nici n-ar fi avut când să le înfăptuiască -dau garanția duratei; ci sentimentul că, în fond, există un plan față de care toată frământarea istorică este irosire și pierdere. Dar – și aici e aspectul nou față de tânguirea biblică – neamul românesc e și el, într-un fel, solidar cu acel plan neschimbător. I se întâmplă și lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece și asta» e una din cele mai curente vorbe românești. Neamul nostru rămâne pentru că și el participă, în felul lui, la eternitatea ființei.“

Bibliografie:

Istoria literaturii române, Editura Academiei Republicii Populare Române, București 1963

Noica, Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, 2014

Voiculescu, Vasile, Poezii, Editura Cartex, 2000

Vasile Voiculescu interpretat de…, Editura Eminescu, București, 1981

CREAȚIE ȘI INOVAȚIE ÎN TIC

Bibliotecar, Pașca Dorina-Loredana

Liceul Tehnologic ,,Crișan,, Crișcior

Într-o societate modernă, aflată în plină evoluție, caracterizată prin mobilitate economică, politică și culturală avem nevoie de o educație dinamică, formativă a elevilor pentru a face față schimbărilor rapide din societate impunând orientarea activităților de predare, învățare și evaluare spre stimularea și dezvoltarea creativității. În școala modernă, procesul de învățământ se dorește a fi unul axat pe modelul interactiv, ce presupune corelația și interacțiunea reciprocă predare – învățare -evaluare.

Predarea și învățarea nu pot fi privite separat, ci ca un tot unitar la care se adaugă evaluarea, cele trei acțiuni fiind complementare și surprinzând astfel întreaga activitatea cognitivă și formativă.

Creativitatea este acea caracteristică a gândirii care folosește inventiv experiența și cunoștințele acumulate, oferind soluții și idei originale. Ea face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale, constituind un progres în planul social. Gândirea fiecărui om se formează și se îmbogățește prin contactul și confruntarea cu ideile altor oameni în procesul asimilării creatoare a cunoștințelor generate de contemporani și înaintași. Newton spunea: dacă am văzut ceva mai departe decât alții, este din cauză că am stat pe umerii unor giganți. Componenta principală a creativității o constituie imaginația, dar creația de valoare reală mai presupune și o motivație, dorința de a realiza ceva nou, ceva deosebit. O altă componentă este voința, perseverența în a face numeroase încercări și verificări. Multă vreme s-a crezut despre creativitate că este un dar divin și că ar fi rezervată unui număr restrâns de privilegiați ai scoarței. O astfel de concepție face de prisos orice încercare de investigare și de înțelegere a creativității. În perioada când a dominat această concepție nici știința nu era încă în măsură să ofere o explicație adecvată.

Mulți specialiști în mașini electronice de calcul, exemplu H.H.Eikon, sunt de părere că, deși creierele electronice pot să substituie aproape peste tot creierul uman, mergând uneori până la acte de judecată, niciodată aceste mașini nu vor putea îndeplini acea funcție superioară creierului uman care este gândirea creatoare.

Creativitatea nu este o trăsătură psihică autonomă, ci reprezintă rezultanta organizării optime a unor factori de personalitate diferiți. Ea înseamnă un complex de însușiri și aptitudini psihice care, în condiții favorabile, generează produse noi și de valoare pentru societate. Fenomenul creativității desemnează un ansamblu de trăsături proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potențialul creativ existent la toți oamenii poate fi actualizat și dezvoltat la orice vârstă.

Dascălul creativ oferă elevilor posibilitatea de a-și exprima opinia într-o atmosferă neautoritară, promovează o atitudine deschisă, pozitivă, apreciind ideile bune și neradicalizând-le pe cele nereușite. Elevului i se oferă cadrul necesar pentru a-și manifesta curiozitatea, indecizia, interesul pentru schimbul de informații, exersarea propriilor capacități.

Atributele produsului creator sunt: noul (pentru subiect sau pentru societate), originalitatea și aplicabilitatea.

Stadiul superior al creativității îl reprezintă inovația. Conceptul este definit ca „producere a ceva nou, care este asimilat și obiectivat în activitate, relații, produse” (Paul Popescu-Neveu).

Inovația are o conotație pragmatică și implică aplicarea noutății într-o formă de activitate din domeniul vizat.

Stimularea creativității elevilor se poate realiza printr-o susținută și elevată pregătire teoretică și practică; crearea în clasă a unei atmosfere permisive, care să favorizeze comunicarea în activitatea de învățare, stimularea inițiativei de munca individuală și în echipe a activităților de documentare și experimentare, dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii și imaginației, receptivitatea fată de nou, a spiritului critic științific dezvoltarea aptitudinilor de utilizare a tehnicilor moderne în TIC (Tehnologia Informațiilor și a Comunicațiilor), pasiune pentru știință în concordanță cu aptitudinile, fiecăruia până la setul direcțional al personalității creatoare asigură originalitatea în cazul temelor de TIC.

Flexibilitatea în ceea ce privește adaptarea conținuturilor la nivelul de dezvoltare concretă și la interesele elevilor, precum și punerea accentului pe învățarea procedurală, conducând la structurarea unor strategii și proceduri proprii de rezolvare de exerciții, de explorare și de investigare, la dezvoltarea interesului și a motivației pentru studiul și aplicarea TIC în contexte variate.

Creativitatea este un atribut definitoriu al omului modern. Dezvoltarea științei și tehnicii implică un înalt nivel de cunoaștere din partea tuturor celor care participă la procesul de producție, precum și valorificarea tuturor resurselor umane cu caracter creator al fiecărui individ, însăși esența personalității umane constând în afirmarea ei creatoare.

Pentru învățământ o importantă deosebită o constituie educabilitatea creativității în general, care implică receptivitate și atitudine deschisă fată de experiența pozitivă, sensibilitatea fată de nou,

dorința de a experimenta și valorifica noi ipoteze, o activitate călăuzitoare de norme și achiziții valorificate, dar bazate pe invenție, pe creație și pe dăruirea dascălului fată de elev și valori.

Având în vedere importanta TIC ca obiect de studiu, dar și importanta noilor tehnologii în activitatea umană, am considerat că este necesar să ne ocupăm în mod special de câteva aspecte legate de dezvoltarea capacităților creative ale elevilor în cadrul lecțiilor de tehnologia informațiilor. Aceste aspecte se referă, în special, la câteva strategii didactice adecvate și eficiente care să contribuie cu maximă eficientă la stimularea și dezvoltarea creativității elevilor încă din ciclul primar.

O cercetare experimentală, prin care să se identifice strategiile didactice menite să rezolve problema dezvoltării creativității, merită efortul de a fi realizată. Identificarea unor metode și procedee care să faciliteze stimularea creativității, găsirea unor cai de activizare a învățării, face viața școlară mai dinamica, motivantă și interesantă, profesorului oferindu-i-se satisfacții deosebite.

Tehnologia Informației și comunicației (TIC) este utilizată pentru a comunica și pentru a crea, difuza, stoca și gestiona informația destinată procesului educativ. Noile tehnologii utilizate la lecțiile de TIC oferă reale posibilități de organizare și desfășurare a unor multiple activități menite a dezvolta capacitatea de creație a elevilor. Dintre acestea pot fi amintite:desene pe anumite teme, prezentării multimedia, softuri educaționale, biblioteci virtuale pun la dispoziție colecții de reviste, ilustrații, cărți, scheme, poze, picturi, modele tridimensionale (3D), animație, documente de referință, dar și informații specifice precum ghiduri pentru elaborarea programelor de învățământ, programe analitice de cursuri și activități, comunicare prin posta electronică sau grupuri de discuții pe teme pedagogice între elevi interesați, sau prin existenta grupurilor de știri, conferințe asistate de calculator sau diverse soft-uri specializate. Deosebit de importantă este atitudinea profesorului, relația sa cu elevii. Se cer relații distinse, democratice, între elevi și profesori, ceea ce nu înseamnă a coborî statutul social a celor din urmă, apoi, modul de predare trebuie să solicite participarea, inițiativa elevilor – e vorba de acele metode active.

Contextul educațional actual impune realizarea inovațiilor la nivelul practicii pedagogice: perfecționarea metodologiei de predare – învățare – evaluare, îmbogățirea bazei didactice-materiale, elaborarea de noi materiale de învățare, etc.

Foarte importantă în procesul de învățământ este strategia de instruire deoarece ea reprezintă modul în care profesorul reușește să aleagă cele mai potrivite metode, materiale și mijloace, să le combine și să le organizeze într-un ansamblu, în vederea atingerii competențelor vizate. Termenul de „metodă” provine din grecescul „metodism” și se traduce prin „cale care duce spre” atingerea obiectivelor am putea continua noi, responsabilii cu elaborarea strategiei educative. Din perspectiva profesorului, metoda se constituie într-un instrument didactic de motivare și stimulare a elevilor de a asimila activ noi cunoștințe și forme comportamentale. Se observă faptul că profesorului îi revine

o sarcină destul de grea și anume alegerea metodelor adecvate strategiei didactice elaborate. Pentru reușita demersului instructiv-educativ, profesorul trebuie, mai întâi, să plaseze în centrul preocupărilor beneficiarul acțiunilor sale, adică elevul, iar apoi să aibă în vedere câteva aspecte: posibilitățile intelectuale ale elevilor; nivelul învățării anterioare; posibilitățile de angajare în activități ale elevilor; înclinațiile acestora (teoria inteligențelor multiple, Gardner); formele de activare a elevilor; tipul de lecție; raportarea la celelalte elemente ale instruiri. Nu doar alegerea metodelor constituie un punct esențial al strategiei didactice, ci și utilizarea lor în activitatea la clasă, deoarece metodele alese trebuie să unifice, să coreleze și să regleze sarcinile corespunzătoare competențelor vizate, conținuturile vehiculate, formele de organizare, dar și resursele. Prin diversitatea de metode, profesorul are posibilitatea să-și manifeste creativitatea cu scopul atingerii reușitei în demersul instructiv-educativ implicat. Noile tehnologii influențează dezvoltarea intelectuală a elevilor prin: stimularea interesului fată de nou, stimularea imaginației, dezvoltarea unei gândiri logice, simularea pe ecran a unor fenomene și procese, optimizarea randamentului predării, formarea intelectuală a tinerei generații prin autoeducație, elevul învață în ritm propriu, fără emoții și stres, aprecierea obiectivă a rezultatelor și proceselor obținute. Metodele de predare- învățare care stimulează creativitatea sunt:explozia stelară, metoda pălăriilor gânditoare, caruselul, masa rotundă, studiul de caz, interviul de grup, controversa creativă, tehnica acvariului, tehnica focus-grup, patru colțuri, metoda Frișca, sinectica, metoda Delphi și brainstorming – cea mai răspândită metodă de stimulare a creativității în condițiile activității în grup, dezvoltă gândirea critică.

Dintre metodele complementare de evaluare, al căror potențial formativ susține individualizarea actului educațional prin sprijinul acordat elevului, am utilizat cu succes Proiectul.

Proiectul se constituie atât într-o metodă de învățare prin acțiune practică cu o finalitate reală, aplicativă, cât și într-o metodă alternativă de evaluare. Spre deosebire de alte metode, metoda proiectului presupune anticiparea mentală a unei acțiuni, precum și executarea ei, prin cercetare concretă. Elevul sau grupul de elevi este plasat în centrul acțiunii, oferindu-i-se posibilitatea să-și afirme independentă în gândire și acțiune, dar și să însușească direct tehnicile de cercetare, prin efort, cooperare, autocontrol, după îndrumarea inițială. Proiectul începe în clasă, prin definirea și înțelegerea sarcinii de lucru, eventual și prin începerea rezolvării acesteia, se continuă acasă pe parcursul a câtorva zile sau săptămâni, timp în care elevul are permanente consultări cu profesorul și se încheie tot în clasă, prin prezentarea în fata colegilor a unui raport asupra rezultatelor obținute și dacă este cazul, a produsului realizat. Proiectul este o metodă activ-participativă ce presupune transfer de cunoștințe, dezvoltare de deprinderi și capacități, abordare interdisciplinară, precum și consolidarea unor abilități sociale ale elevilor. Prin această metodă, profesorul estompează limita dintre teorie și practică, prin caracterul activ elevii putând să asimileze cunoștințe prin propriile lor

experiențe de viață, să acționeze și să rezolve sarcini, autotest Andu-și capacitățile cognitive, sociale și practice.

Confruntându-se cu situații veridice, elevul este pus în situația să caute, să cerceteze, să emită ipoteze, să găsească soluții, toate acestea ducând la întărirea spiritului de răspundere proprie, la maturizarea gândirii, la o pregătire pentru depășirea situațiilor complexe din viața reală. Proiectul se constituie și într-o metodă alternativă de evaluare deoarece elevii au posibilitatea de a demonstra nu doar ceea ce știu, și, mai ales, ceea ce știu să facă, punând-și în valoare deprinderile, priceperile și abilitățile, el putând lua forma unui proiect individual sau de grup.

Realizarea unui proiect presupune parcurgerea mai multor etape:

Pregătirea proiectului:

identificarea unei teme (tema poate fi propusă de către profesor, de către elevi sau negociată cu elevii);

conturarea competențelor vizate;

formarea echipelor de lucru;

stabilirea sarcinilor de lucru și a timpului alocat ;

precizarea cadrului necesar dezvoltării proiectului (cunoștințe teoretice necesare) ;

resurse materiale și de timp ;

alegerea modalității de prezentare

Implementarea proiectului:

stabilirea rolurilor în cadrul echipei;

culegerea, organizarea și prelucrarea informațiilor legate de tema aleasă;

executarea proiectului;

dirijarea acțiunii de către profesor;

finalizarea acțiunii ;

prezentarea proiectului/produsului final .

Evaluarea proiectului: pentru o evaluare cât mai obiectivă trebuie avute în vedere câteva criterii generale de evaluare, criterii care vizează:

calitatea proiectului și a produsului realizat (validitatea, completitudinea, elaborarea și structurarea, calitatea materialului utilizat, creativitatea),

calitatea activității elevului, a procesului pe care l a parcurs și a modului de prezentare. (raportarea elevului la temă, preformarea sarcinilor, documentarea, nivelul de elaborare și comunicare, greșelile, creativitatea, calitatea rezultatelor).

Bibliografie:

Mușata Bodoș, Didactica disciplinelor pedagogice un cadru constructivist, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, pag. 255, pag. 330;

Al Roșca, Creativitatea, Editura enciclopedică română, București,1972, pag.7, 103, 106, 110;

Robert J. Sternberg, Manual de creativitate, Editura Polirom, Iași, 2005, pag. 228;

Miron Ionescu, Ioan Radu, Didactica Modernă, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004, pag. 123, 162, 178.

METODE ACTIVE DE ÎNVĂȚARE

Prof. Paraschiv Camelia

Colegiul Tehnic ,,Dimitrie Leonida ” Petroșani

Cadrele didactice și elevii trebuie să fie conștienți de stilurile de învățare pe care le preferă și, în consecință, de modul cum învață cel mai bine. În materialele de instruire se prezintă un simplu chestionar care se poate folosi pentru elevi la identificarea stilurilor lor de învățare.

Cadrele didactice trebuie să stabilească măsura în care sunt eficiente în a satisface stilul preferat de învățare al elevului. Materialele de instruire cuprind o listă de verificare în acest sens.

Materialele de instruire cuprind îndrumări detaliate cu privire la strategiile de predare cu scopul satisfacerii diferitelor stiluri de învățare.

Implicațiile administrării unei învățări diferențiate în cadrul unui grup diversificat de persoane care învață sunt prezentate sub formă de diagramă în materialele de instruire.

În materialele de instruire se oferă o explicație detaliată a strategiilor de învățare diferențiată cu privire la diagramă.

În materialele de instruire se face un simplu rezumat al punctelor forte ale învățării specifice emisferei cerebrale drepte comparativ cu emisfera cerebrală stângă. Trebuie subliniat că nici una dintre cele două dominante nu este prin definiție superioară sau inferioară, ci că elevii vor face dovada unor aptitudini și talente diferite în funcție de emisfera lor dominantă.

În materialele de instruire se prezintă o statistică privitoare la eficiența metodelor de predare, din care reiese eficiența superioară a metodelor de învățare activă.

Cum învățăm activ?

Percepem cel mai acut acest proces creativ de creare de semnificații atunci când el funcționează greșit. Este vorba, de exemplu, de greșelile amuzante pe care le fac copiii, sau de greșelile de la examen pe care profesorii le distribuie în sala profesorală și pe seama cărora fac haz.

Aceste greșeli veritabile arată cum funcționează “crearea de semnificații” în practică. Dacă elevii nu ar face decât să își amintească ce li s-a spus, ei nu ar ajunge să facă astfel de greșeli, ci pur și simplu și-ar aminti sau nu. Erorile conceptuale arată că în minte ne construim propriile concepții și nu ne amintim pur și simplu concepțiile celorlalți.

Nu numai copiii și elevii învață în acest mod constructivist. Dacă mai mulți adulți cu o educație aleasă văd același film sau citesc același roman și sunt rugați apoi să îl descrie, ei vor expune niște concepții foarte diferite. Ei nu se vor afla doar în dezacord cu privire la cât de bun este filmul sau romanul. Ei vor interpreta motivațiile personajelor și semnificațiile scenariului în moduri foarte diferite. Dacă adulților li se pun întrebări privind semnificația unor concepte ca “democrația” sau “socialismul”, din nou vor reieși concepții foarte diferite. Dacă adulții sunt expuși aceleiași lecții, ei își vor fi format la finalul ei concepții foarte diferite. Așadar, este important să se utilizeze metode de predare care permit persoanei care învață și cadrului didactic să depisteze concepțiile greșite și apoi să le corecteze.

Schimbarea convingerilor cu privire la învățare

Din păcate, majoritatea elevilor și mulți dintre profesori au convingerea că învățarea este un proces prin care se transmit cunoștințe și nu o perspectivă a învățării active, iar acest lucru este foarte dificil de schimbat.

Această convingere presupune că scoarța cerebrală este un recipient gol pe care profesorii trebuie să îl umple cu cunoștințe.

Dobândirea cunoștințelor necesită doar ascultarea cu un grad rezonabil de atenție, sau chiar și numai prezența fizică.

Evaluarea reprezintă verificarea gradului în care s-a umplut scoarța cerebrală

Analogiile în vederea învățării presupun transferul și nu învățarea activă:

Ceașca este umplută de către ulcior

Profesorul, la fel ca un angajat al unei stații de benzină, umple rezervoarele goale ale elevilor.

Predarea în vederea învățării active – Predarea care stimulează intelectul

Învățarea face necesară o etapă în care elevilor li se cere să prelucreze informația care li se oferă. Ei au nevoie de activități care le impun să interpreteze personal materia și astfel să își creeze propriile semnificații.

Studiile arată că activitățile de învățare care impun elevului prelucrarea activă duc la o fixare a cunoștințelor de până la zece ori mai bună, sunt mai îndrăgite și duc la o învățare mai profundă.

Semnificația este un lucru personal și unic; ea se construiește pe baza învățării și experienței anterioare, care diferă de la elev la elev. Nu există un mod unic, adecvat tuturor elevilor, de a învăța ceva; este nevoie de o multitudine de sarcini și experiențe pentru a satisface necesitățile individuale.

O analogie utilă cu predarea eficientă o reprezintă antrenamentul sportiv. Elevul este sportivul, iar profesorul este antrenorul său. Profesorul (antrenorul) poate oferi explicații, dar acest lucru nu este suficient. Elevul (sportivul) trebuie să fie antrenat pentru a-și putea exersa și dezvolta aptitudinile, iar profesorul (antrenorul) oferă activități potrivite pentru acest scop, după care oferă feedback cu privire la performanța elevului în timpul exercițiului, sugerând remedii, acolo unde sunt necesare. Sportivul nu își poate îmbunătăți performanța decât prin antrenamente; elevul nu își poate îmbunătăți performanța decât prin activități de învățare.

Scoarța cerebrală nu prelucrează informația secvențial. De aceea, persoanele care învață trebuie să se gândească la părți și la întreg în același timp și să integreze subiectele.

Aptitudinile cum ar fi raționamentul de rang superior trebuie predate împreună cu conținutul programei și nu separat de acesta.

Provocările stimulează învățarea, dar amenințările o subminează. Amenințările provoacă eliberarea de hidrocortizon în organism, ceea ce face ca aptitudinile de gândire de rang superior să treacă în plan secundar.

Strategii de predare în vederea învățării active

Învățarea trebuie să cuprindă activități de prelucrare a noii materii învățate, care trebuie legată de ceea ce elevul știe deja. Sarcinile trebuie să fie autentice, stabilite în context semnificativ și legate de viața reală. Ele nu trebuie să implice doar repetarea unor lucruri, deoarece acest lucru duce la învățarea “de suprafață” și nu la învățarea “de profunzime”.

Având în vedere faptul că învățarea elevilor va implica erori, sarcinile trebuie să le ofere ocazia de a se autoevalua, de a corecta, de a discuta cu colegii, de a primi reacția profesorului, precum și de a face alte verificări de “conformitate cu realitatea”.

Strategiile care stimulează intelectul implică un aport suficient de apă, oxigen, proteine, alimentație sănătoasă, odihnă și exerciții fizice, pe lângă exercițiile intelectului. Învățarea scade cu 20% dacă se consumă carbohidrați în exces, deoarece acest lucru provoacă eliberarea de cheratonină în sânge, lucru care duce la relaxare.

Concentrarea maximă se poate realiza numai pe perioade care au ca durată același număr de minute ca și vârsta persoanei respective, până la maximum 20 sau 25 de minute. Sunt utile pauzele scurte și schimbarea obiectului concentrării.

Utilizați:

“Predarea prin întrebări” sau descoperirea sub îndrumare

Explicarea sarcinilor care cer elevilor să își explice unii altora modul cum au înțeles un anumit lucru și să elaboreze acest mod de a înțelege înainte de a-l exprima

Punerea de întrebări și răspunsuri de “diagnoză” și utilizarea răspunsurilor greșite pentru a explora și a corecta neînțelegerile. “Întrebările socratice”.

Utilizarea sarcinilor și întrebărilor care stimulează gândirea elevilor și se bazează pe Taxonomia lui Bloom și nu simpla reamintire. Aceste sarcini și întrebări necesită mai multă gândire și prelucrare.

Analiză: întrebări de tip “de ce”,

Sinteză: întrebări de tip “cum”, “ai putea să”

Evaluare: întrebări de judecată.

Aceste întrebări de rang superior impun elevilor să își creeze propriile concepții cu privire la noua materie învățată. Nu se pot face raționamente pe marginea materiei învățate înainte ca aceasta să fie conceptualizată; de aceea, întrebările care solicită raționamentul vor determina conceptualizarea.

Utilizarea studiilor de caz care leagă subiectul discutat de viața reală sau de experiențele anterioare și deci de învățarea anterioară

Utilizarea lucrului în grup, care solicită elevilor să discute materia învățată, astfel încât să colegii să se verifice între ei și să învețe unii de la alții

Învățarea implică “construirea de modele”; de aceea, utilizați hărți ale minții și rezumate care relevă relația dintre părțile subiectului și întreg. De asemenea, arătați legătura dintre subiectul de astăzi și alte subiecte

Predarea aptitudinilor în contextul subiectului respectiv. Gândiți-vă la dumneavoastră ca la un profesor de aptitudini care utilizează conținutul materiei pentru a preda aptitudinile respective.

Stimularea sporește ritmul învățării. De aceea, utilizați resurse generoase, plurisenzoriale și activități energice și creați o atmosferă de amuzament atunci când este posibil.

Bibliografie:

Baldwin J & Williams H (1988) Învățarea activă: ghidul instructorului.

Blackwell Candy, P.C., Crebert, G. & O'Leary, J. (1994). Dezvoltarea învățării continue prin intermediul învățământului universitar. Raportul nr. 28 al Comisiei NBEET, Canberra: Casa de editură guvernamentală din Australia.

de la Harpe, B., Kulski, M. și Radloff, A. (1999). Cum se documentează cel mai bine calitatea actului predării și modul cum învață elevii noștri?

K. Martin, N. Stanley și N. Davison (Eds), Predarea disciplinelor / Învățarea în context, 108-113. Lucrările celui de al 8-lea Forum anual de predare învățare, Universitatea Western Australia, februarie 1999. Perth: UWA.

Down, B., Hogan, C., & Swan, P. (1997). Parteneriatele-proiect între școală și universitate.. Lucrare prezentată la Best Practice Showcase, Universitatea Edith Cowan.

ORTODOXIM VERSUS CATOLICISM

Prof. Paraschiv Camelia

Colegiul Tehnic ,,Dimitrie Leonida” Petroșani

Credință și rațiune

Biserica Ortodoxă folosește știința și filozofia pentru a apăra și a explica credința. Ea nu încearcă să reconcilieze știința cu credința, ci atunci când există suport științific pentru învățăturile ortodoxe, le acceptă. În niciun caz nu schimbă articolele de credință pentru a fi în concordanță cu știința zilei. Biserica Romano-Catolică, își bazează doctrina pe cunoștințele științifice ale momentului respectiv. Această tendință a devenit evidentă încă din sec.13 când Thomas de Aquino a unit credința cu filozofia lui Aristotel. Întrucât știința evoluează, iar ceea ce era valabil în sec.13 este inacceptabil pentru știința sec.17, face ca doctrina romano-catolică să fie într-o continuă schimbare și îi conferă un pronunțat caracter de instabilitate. Ortodoxismul păstrează nealterată credința, așa cum a fost primită de apostoli de la Isus, întrucât autoritatea evangheliilor și învățăturile Sf. Părinți nu au fost niciodată contestate de către Biserica Ortodoxă. Biserica Romano-Catolică a emis teoria dezvoltării doctrinale, pentru a-și justifica desele schimbări doctrinale. Teologii catolici susțin că Iisus a dat doar sămânța creștinismului, iar biserica a dezvoltat-o mai departe, adaptând-o la condițiile concrete. Această libertate a dus de multe ori la devieri tragice (inchiziție, indulgențe, vânătoarea de vrăjitoare etc). În urmă cu câteva decenii, la Conciliul Vatican II, catolicismul și-a revizuit din nou doctrina, ceea ce a făcut ca diferențele dintre cele două biserici să se adâncească și mai mult, iar totodată a creat o puternică opoziție în sânul catolicismului, aripa conservatoare acuzând în repetate rânduri papalitatea și aripa liberală de a acționa în interese străine creștinismului.

Dumnezeu

Biserica Romano-Catolică afirmă că rațiunea umană poate înțelege și dovedi că Dumnezeu este etern, infinit, bun, atotputernic etc. El este o ființă reală și oamenii sunt la fel, numai că sunt imperfecți. În consecință, Dumnezeu, în viziunea romano-catolică, nu mai este Dumnezeul lui Avram, Isac și Iacob, ci este Dumnezeul savanților și al filozofilor. Ortodoxismul susține că, cunoașterea lui Dumnezeu a fost implantată în ființa umană. Catolicismul susține că omul, cu intelectul său și cu bunăvoința Sf. Spirit, va fi capabil la un moment dat să vadă pe Dumnezeu. Ortodoxismul consideră că este imposibil ca omul să vadă pe Dumnezeu, cu excepția celor mântuiți, care vor ajunge să vadă pe Isus. Catolicismul susține că Spiritul Sfânt purcede de la Tatăl și de la Fiul (filioque), modificând astfel tradiția apostolică prin care se spune că Dumnezeu este sursa din care purced Fiul și Sf. Spirit.

Iisus

Biserica Ortodoxă afirmă că Iisus și-a dat viața pentru a răscumpăra pe mulți. Biserica Romano-Catolică consideră că Iisus s-a răstignit pentru a răscumpăra păcatul strămoșesc, săvârșit de Adam și Eva. În consecință, romano-catolicii consideră că păcatul inițial a fost transmis oamenilor, iar Iisus a venit pentru a șterge o datorie de onoare față de Dumnezeu. Ortodoxismul susține că Dumnezeu a pedepsit pe om o singură dată pentru acest păcat, luându-i înapoi nemurirea și izgonindu-l din rai.

Canoanele

Spre deosebire de romano-catolici, ortodoxismul nu consideră canoanele a fi legi care reglementează relațiile dintre oameni, sau care le garantează anumite drepturi. Ele sunt văzute ca mijloace de educare spirituală și totodată creatoare de sfințenie. Romano-catolicii creează în mod continuu noi canoane, care înlocuiesc pe cele vechi. Cu 20 de ani în urmă, catolicismul și-a revizuit canoanele, pentru a fi în concordanță cu timpurile moderne. Arareori Biserica Ortodoxă creează noi canoane, dar nu le anulează pe cele vechi. Cu toate că civilizația evoluează într-un ritm rapid, problemele și nevoile spirituale ale omului, rămân practic aceleași.

Biserica

Există destul de multe deosebiri între catolicism și ortodoxism, din punct de vedere eclesiologic. Papa este considerat de romano-catolici capul bisericii și totodată succesorul direct al Sf. Petru, care ar fi fost numit în această slujbă de însuși Isus: "Tu ești Petru și pe această stânca voi clădi biserica mea" (Matei 16,18). Papa este în același timp episcop, învățător, vicar și reprezentant al lui Iisus pe pământ. Atunci când vorbește ex-cathedra, Spiritul Sfânt nu îl lasă să greșească; de aceea, romano-catolicii îl consideră infailibil în probleme de morală sau doctrină, și deasupra oricărei greșeli umane. Ceilalți episcopi sunt doar locotenenții papei. Biserica Ortodoxă consideră că toți episcopii sunt egali, și, deși există mai multe ranguri (patriarh, arhiepiscop, mitropolit, episcop), toți sunt considerați episcopi în cele din urmă. Biserica Ortodoxă nu se consideră infailibilă. După teoria romano-catolică, fiecare parohie este o parte a bisericii universale, iar totalitatea parohiilor formează biserica sau trupul lui Isus Cristos pe pământ. În acest mod, autoritatea apostolică a episcopului romano-catolic este limitată. Ortodoxismul consideră că orice episcop este icoana vie a lui Iisus și împreună cu credincioșii care îl urmează, alcătuiesc biserica în locul respectiv.

Purgatoriul

Purgatoriul ar fi starea în care se află cei plecați dintre vii, înaintea Judecății de apoi. Romano-catolicii cred că acei ce urmează să ajungă în rai, trebuie să treacă printr-o stare de purificare pentru iertarea păcatelor săvârșite pe pământ. Ceilalți se duc în iad pentru pedeapsa veșnică. De asemenea, romano-catolicii cred că perioada de ședere în purgatoriu poate fi scurtată prin primirea de indulgențe divine, în cazul unora deosebit de virtuoși. Ortodoxismul crede că sufletul, după ce părăsește trupul, ajunge pe tărâmul celor plecați (Hades), unde rămâne într-o stare de așteptare, până la a doua venire a lui Isus, când oamenii vor fi judecați de El; cei credincioși și buni vor obține viața veșnică, iar cei răi vor merge în iad.

Sf. Maria

Atât ortodocșii cât și romano-catolicii o consideră pe Maria ca fiind Maica Domnului (Theotokos sau Deipare) și înțeleg în același fel Adormirea și Ascensiunea sa în ceruri. De asemenea, ambele biserici cred că Sf. Maria stă acum la picioarele Domnului și intervine pentru cei ce i se roagă. Catolicii însă, care cred că toți oamenii se nasc purtând în ei povara păcatului strămoșesc, au considerat că trebuie să creeze dogma imaculatei concepții, pentru a o defini pe Sf. Maria ca fiind născută fără păcat, datorită meritelor lui Isus. Aceasta este o dogma introdusă în anul 1854, de Papa Pius IX. Biserica ortodoxă, nu acceptă ideea că Maria s-a născut în păcat, la fel cum nu crede că păcatul strămoșesc a fost transmis oamenilor. Pentru păcatul lui Adam, Dumnezeu a pedepsit pe om o singură dată, făcându-l muritor. De aceea, nu există nici o justificare pentru această dogmă catolică. Ambele biserici cred că Maria reprezintă biserica, deoarece biserica (care este și trupul lui Isus) devine mama noastră prin botez, iar Maria este și mama noastră.

Icoanele

Icoanele ortodoxe sunt reprezentări artistice ale lui Isus, Sf. Maria sau ale sfinților. Dumnezeu nu poate fi pictat, întrucât niciun om nu l-a văzut. Spiritul Sfânt a fost văzut sub formă de flăcări sau a unui porumbel și nu poate fi pictat decât în acest fel. Icoanele sunt mai mult decât picturi sfințite și au un profund caracter teologic. Ortodocșii onorează și sărută icoanele, în semn de devoțiune față de persoana pe care o reprezintă. Icoanele nu sunt idoli; ele sunt ferestre spre o lume plină de taine, pe care oamenii nu o pot pătrunde cu cele cinci simțuri. Biserica romano-catolică folosește însă statui, care sunt reprezentări tridimensionale și care creează o senzație de naturalism ce par a imita arta vechii Grecii sau a Romei.

INTEGRAREA ELEVILOR CU CES ÎN ÎNVĂȚĂMÂNTUL DE MASĂ

Cadru didactic autor: Prof.înv.preșcolar Petric Geanina Ioana

Cadru didactic coautor: Prof. Petric Călin Dorin

Unitatea de învățământ (autor): Școala Gimnazială „Mircea Sântimbreanu” Brad

Județul: Hunedoara

Unitatea de învățământ (coautor): Școala Gimnazială Luncoiu de Jos

Județul: Hunedoara

„Dacă omul n-a primit decât o educație defectuoasă sau rea, el devine cel mai îngrozitor animal pe care l-a produs pământul. De aceea legiuitorul trebuie să facă din educația copiilor prima și cea mai serioasă din preocupările sale”

(PLATON)

Societatea contemporană se caracterizează prin schimbări majore în atitudinea comunității față de persoanele cu probleme specifice. În cadrul grupurilor și categoriilor de persoane cu nevoi speciale, semenii noștri marcați de deficiențe fizice și psihice reprezintă o entitate aparte care necesită servicii sociopsihopedagogice complexe. Pornind de la acest considerent, asistența persoanelor cu cerințe speciale constituie o activitate complexă ce include: prevenția, depistarea, diagnosticul, terapia, recuperarea, educarea, orientarea școlară și profesională, integrarea socio-profesională și monitorizarea evoluției ulterioare a persoanei aflată în dificultate. Pentru parcurgerea cu succes a acestor etape esențiale în evoluția copilului, ulterior adultului cu deficiențe, este necesară formarea psihologică, pedagogică, medicală, juridică și socială a profesorilor angajați în educarea copiilor cu nevoi speciale.

Formula „cerințe educative speciale” s-a încetățenit în ultimii ani și a dobândit o largă circulație, îndeosebi după publicarea documentelor rezultate în urma Conferinței mondiale în problemele educației speciale, desfășurată între 7-10 iunie 1994, în orașul spaniol Salamanca, sub genericul „Acces și calitate”.

Exigențele educației incluzive nu pot fi tratate izolat. Ele trebuie să facă parte dintr-o strategie educativă globală. În ultimul deceniu au devenit vizibile eforturile de angajare a învățământului într-un proces de restructurări profunde, menit a schimba grila de valori a educației în acord cu democratizarea întregii societăți, unde asigurarea respectării dreptului la educație pentru toți copiii (art. 28 din Convenția Drepturilor Copilului) și egalizarea șanselor de succes ale acestora au reprezentat și continuă să reprezinte obiectivele esențiale. Una dintre aceste provocări este și necesitatea schimbării viziunii asupra copiilor cu CES și încercarea de a le oferi o viață normală prin transformarea reprezentărilor sociale și renunțarea la etichetări și stigmatizări.

Unul dintre drepturile fundamentale ale copilului este acela de a fi susținut în valorificarea maximală a propriilor capacități, ceea ce reprezintă concretizarea criteriului șanselor egale în educație, ce nu poate fi realizat decât în condițiile unei abordări diferențiate, nu izolate sau segregate. În fond CES reprezintă sprijinul necesar a fi acordat copilului, pentru a putea depăși dificultățile cu care se confruntă, obstacolele pe care trebuie să le depășească în procesul adaptării sociale.

Trebuie să facem o necesară distincție între noțiunea de deficiență/ handicap și cea de cerințe educative speciale, aceasta din urmă având o sferă de cuprindere mai largă. CES revendică o reformă majoră a școlii obișnuite și vizează elevii care întâmpină dificultăți în școală, nu numai pe cei cu handicap.

În această interpretare sintagma „cerințe educative speciale” desemnează:

necesitățile educaționale complementare obiectivelor generale ale educației și învățământului;

educație adaptată particularităților individuale și caracteristicilor unei anumite deficiențe de învățare;

intervenție specifică (prin reabilitare/ recuperare).

Educația specială – forma de educație adoptată și destinată tuturor copiilor cu CES, care nu reușesc singuri (sau este puțin probabil că vor reuși) să atingă, în cadrul învățământului obișnuit, temporar sau pe toată durata școlarității, un nivel de educație corespunzător cerințelor societății, pentru a deveni un om activ, autonom și independent.

Principiile care stau la baza educației speciale sunt:

garantarea dreptului la educație al fiecărui copil;

asigurarea de servicii specializate centrate pe nevoile copiilor cu CES.

Finalitatea educației speciale este aceea de a crea condițiile unei bune integrări sociale și profesionale a persoanei cu nevoi speciale.

Integrare copiilor cu CES în învățământul de masă a impus conceptul educație/școala incluzivă – formula terminologică ce relevă recunoașterea necesității reformei școlii obișnuite, a sistemului școlar general, cu scopul de a răspunde dezideratului „o societate pentru toți”. Un obiectiv important al școlii incluzive îl reprezintă sprijinul acordat pentru menținerea în familie a copiilor cu CES. Situația impune respectarea principiului normalizării.

Principiul normalizării se referă la condițiile de mediu și viață, la eliminarea separării copiilor cu CES și la acceptarea lor alături de ceilalți. Principiul presupune luarea în considerare nu doar a modului în care persoana cu deficiențe/dizabilități se adaptează la cerințele vieții sociale, dar, în același timp, la felul în care comunitatea înțelege să se conformeze nevoilor și posibilităților persoanei în dificultate. Normalizarea implică nu numai includerea într-un mediu școlar și de viață cotidiană nediscriminatoriu, dar și asigurarea unei multitudini de servicii care să reducă pe cât posibil starea de handicap, chiar dacă deficiențele sau afecțiunile propriu-zise nu pot fi încă depășite.

În mod firesc, o dată cu fixarea premiselor teoretice ale CES, cadrul didactic își propune să identifice modalități concrete de a promova incluziunea școlară a elevilor cu dificultăți de învățare. În cele ce urmează ne vom opri asupra „Educației pentru cetățenie democratică”.

Educația pentru cetățenie democratică înseamnă învățarea comportamentului democratic printr-o diversitate de experiențe și practici sociale. Acest tip de educație este considerat a fi cel mai eficace mijloc pentru stabilirea unui nou contract social, bazat pe drepturile și îndatoririle cetățenilor, care ar restaura coeziunea socială și solidaritatea bazată pe ordinea morală. Nucleul educației pentru cetățenie democratică îl reprezintă formarea copiilor, tinerilor și adulților pentru a deveni cetățeni activi și responsabili. Obiectivele educației pentru cetățenie democratică vizează complexul capacități-aptitudini-cunoștințe-valori.

Educația pentru cetățenie reprezintă o dimensiune majoră a politicilor educaționale în toate țările europene. Se poate spune că este un scop educațional, dirijând sistemul de învățământ către un set de valori comune, cum ar fi: diversitatea, pluralismul, drepturile omului, justiția socială, bunăstarea, solidaritatea.

Rolul educației pentru democrație sau al educației civice este de a forma din tinerii de azi viitori buni cetățeni, cu o conduită responsabilă și tolerantă, utili și integrabili în societate. Cooperare, participare, dialog și respect sunt cuvinte care desemnează atitudini pe care trebuie să le aibă toți oamenii dintr-o școală, îndeosebi adulții, atitudini care trebuie să inspire activitățile educative și atmosfera generală specifică vieții școlare.

În procesul de construire a unei societăți democratice, educația pentru cetățenie democratică are un rol deosebit de important, deoarece contribuie decisiv la crearea și dezvoltarea unei culturi a drepturilor omului, a principiilor democrației și a responsabilității și participării cetățenești.

Procesul de extindere a Uniunii Europene a făcut din România un membru cu drepturi depline al acestui organism, din perspectiva educației pentru cetățenie a adus o nouă provocare – dezvoltarea și asumarea unei noi identități „cetățenia europeană”. Promovarea ECD necesită acțiuni integrate la nivel politic, al sistemului de învățământ, al societății civile și al fiecărei școli.

ECD îi învață pe elevi că libertatea se câștigă și se apără, că a trăi într-o societate democratică înseamnă, pe lângă a fi liber, ca fiecare dintre noi să învețe arta conviețuirii civilizate, că legea reprezintă temeiul democrației, că moralitatea reprezintă pe lângă forma primară de civism și responsabilitatea noastră, că adevărul nu este al meu, este al nostru, al tuturor, este noblețea naturii umane.

În acești ani grei în care „lipsa de educație” este principalul reproș ce se aduce oamenilor, colectivităților din țara noastră în activitățile politice, sociale, culturale, economice, sarcina cadrelor didactice este de a forma elevilor deprinderi de comportare și adoptarea unui limbaj civilizat în fiecare situație socială.

Cultul datoriei, al onoarei, stima de sine, indulgența și mila pentru cei slabi, dreptatea pentru toți, comportarea civilizată, cuvântul simplu și cald, formează componente ale unui ideal înalt, care îi învață pe tineri să depășească obstacolele vieții, să nu se înșele asupra valorii lucrurilor, să adopte un stil de viață constructiv.

BIBLIOGRAFIE:

Gheorghe Radu, Introducere în psihopedagogia specială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999;

Cristian Buică, Principiul normalizării. Formarea atitudinilor pozitive ale personalului didactic privind integrarea copiilor în dificultate, Editura Aramis, București, 2004;

George Văideanu, Educația la frontiera dintre milenii, Editura Politică, București, 1988.

ÎNVĂȚAREA CU AJUTORUL CALCULATORULUI – METODĂ ALTERNATIVĂ DE EVALUARE A CUNOȘTINȚELOR

Autor: Pleșa Mihaela Monica

Liceul Tehnologic „Crișan” Crișcior

Având un rol important în eficientizarea activităților de orice tip, evaluarea este permanentă în orice domeniu de activitate umană. Învățământul este un domeniu central și de maximă importanță socială, arie în care activitatea de evaluare se manifestă cu precădere și al cărei demers este profund justificat.

Evaluarea în domeniul educației și al învățământului urmărește să aprecieze cu obiectivitate și prin mijloace științifice efectele unei acțiuni pedagogice.

În ultimele decade, conceptul de evaluare a suferit profunde și semnificative transformări în ambianța învățământului și a procesului de învățare.

Evoluând de la concepția tradițională asupra evaluării ce o situa în finalul învățării, astăzi, evaluarea este mai mult decât un proces final sau paralel cu învățarea. Este un act care se integrează organic în același proces de învățare, creând relații interactive și circulare. Elevul, în timp ce învață, efectuează repetate procese de valorizare și de apreciere critică care-i servesc ca bază pentru luarea deciziilor orientative în propria-i formare și dezvoltare.

Conceptul de evaluare se transforma atât la nivel macrostructural cât și microstructural. La nivelul procesului de învățământ interesează nu numai desfășurarea evaluării didactice, ci și formarea și dezvoltarea capacității elevilor de autoevaluare. Astfel dezideratele educaționale cuprind un registru nou de competențe, spre deosebire de atribuțiile tradiționale centrate pe transmiterea de informații și evaluarea însușirii informațiilor transmise.

Apare astfel necesitatea accentuării preocupărilor care urmăresc dezvoltarea capacității elevilor de (auto)evaluare, în condițiile desfășurării unui dialog deschis între profesor și elev. În plus aceste noi preocupări au ca scop dezvoltarea unei învățări creative menite să formeze oameni inovatori și nu repetitivi, conștienți de propriile capacități, îndrumați de un educator care este la rândul lui un autoformator.

Evaluarea condiționează în așa manieră dinamica clasei, încât, putem spune, că nu există învățare eficientă fără evaluare. Ea acționează în cadrul concret al clasei de elevi folosind instrumente specifice pentru analiza progresului elevilor în grup și individual. Extinzându-se asupra componentelor procesului de învățământ, ea vizează descrierea și analiza acestora în scopul relevării eficacității lor, pentru a aprecia gradul de realizare a obiectivelor și a detecta diversele efecte prevăzute și neprevăzute. Evaluarea nu se limitează numai la activitatea de instruire, ci se înscrie într-o preocupare generală care privește funcționarea și a instituțiilor care se ocupă de realizarea eficientă a programelor educative, a proiectelor școlare.

Fenomenul evaluativ capătă valențe din ce în ce mai bogate, lărgindu-și sfera de cuprindere. În acest sens, analizând practicile evaluative, Ion T. Radu remarcă faptul că “evaluarea performanțelor școlare este tot mai mult înțeleasă nu ca acțiune de control – sancțiune, limitată la verificare și notare, ci ca proces ce se întrepătrunde organic cu celelalte procese ale actului didactic, exercitând a funcție esențial-formativă, concretizată în a informa și a ajuta în luarea unor decizii cu scopul de ameliorare a activității în ansamblu.” (2000, p. 42).

Cadrul didactic trebuie să-și îmbunătățească practica evaluării, alternând metodele și instrumentele de evaluare tradiționale (probe scrise, probe orale, probe practice), cu cele complementare (observarea sistematică și directă a elevului, investigația, interviul) și active (lucrări de laborator, proiectul de cercetare, portofoliul, studiul de caz, jurnalul reflexiv, hărțile conceptuale, evaluarea cu ajutorul calculatorului).

Evaluarea tradițională tinde să fie tot mai mult înlocuită cu evaluarea alternativă, dialogată, (“dialogical evaluation”).

Noile direcții de dezvoltare a evaluării în pedagogia postmodernistă, reclamă transferul de la evaluarea centrată pe control, la evaluarea centrată pe învățare sau altfel spus, de la evaluarea centrată pe inițiativa profesorului de a controla, la cea care pune accentul pe inițiativa elevului de a reflecta la propriul proces de cunoaștere, învățând din greșeli.

În cadrul reformei educaționale actuale a învățământului românesc, un accent deosebit se pune pe utilizarea unor metode și tehnici de evaluare eficientă a elevilor, aceasta presupunând și o serie de metode alternative. Experiența de la catedră ne-a demonstrat că nu se poate renunța definitiv la metodele tradiționale de evaluare, în favoarea celor alternative, dar se impune îmbinarea acestora în scopul optimizării actului didactic. Spre deosebire de metodele tradiționale, care realizează evaluarea rezultatelor școlare obținute pe un timp limitat și de regulă cu o arie mai mare sau mai mică de conținut, dar oricum definită, metodele alternative de evaluare prezintă cel puțin două caracteristici:

• pe de o parte realizează evaluarea rezultatelor în strânsă legătură cu instruirea- învățarea, de multe ori concomitent cu aceasta;

• pe de altă parte, ele privesc rezultatele școlare obținute pe o perioadă mai îndelungată, care vizează formarea unor capacități, dobândirea de competențe și, mai ales, schimbări în planul intereselor, atitudinilor, corelate cu activitatea de învățare.(Ioan T. Radu).

Una dintre principalele metode de evaluare alternativă o reprezintă „învățarea cu ajutorul calculatorului”.

Noile tehnologii ale informării și comunicării (N.T.I.C), cu largi aplicații în toate domeniile, au pătruns – e adevărat, destul de greu – și în învățământ.

Studii internaționale de profil menționează că aplicațiile N.T.I.C „au fost experimentate în toate etapele procesului educativ: motivare, diagnoză, prezentarea informațiilor, pregătire, memorare, rezolvare de probleme, verificare, notare” (O. I. D. I., 1990)

Învățământul asistat de calculator – marea „minune” a tehnicii actuale care zdruncină din temelii învățământul tradițional fundamentat de Comenius în celebra sa lucrare Didactica Magna, acum mai bine de trei secole, își propune obiective ambițioase, cum ar fi: „dezvoltarea raționamentului, imaginației și creativității, precum și a capacității de a emite o apreciere critică asupra rezultatului dialogului om – mașină” (O.I.D.I, 1990).

Experții remarcă, pe bună dreptate, că „Informatica are un potențial educativ foarte mare față de ceea ce ar putea oferi alte tehnologii. Informatica permite adaptarea învățământului la cerințele fiecărui elev, la ritmul de muncă, la aptitudinile intelectuale și la nivelul său de cunoștințe, deci, diversificarea modalităților pedagogice și personalizarea învățământului”.

Utilizat în evaluare, calculatorul le oferă, atât profesorilor cât și elevilor, o mare diversitate de modalități.

Spre deosebire de metodele de evaluare tradiționale, evaluarea cu ajutorul calculatorului este debarasată de orice elemente de subiectivism, ca și de emoțiile care-i însoțesc pe cei mai mulți dintre elevi la verificările curente și la examene.

Ea economisește timpul și efortul evaluatorilor care, astfel, pot fi utilizate în alte domenii. Se schimbă, deci, însuși raportul profesor-elev, prin creșterea încrederii elevilor în obiectivitatea profesorilor.

Mai mult, elevii înșiși se pot autoevalua pe parcursul muncii independente pe care o depun zilnic, beneficiind de feed-back-ul atât de necesar unei învățări eficiente și performante.

Deși metoda de evaluare cu ajutorul calculatorului este folosită, încă prea puțin, în școala românească de toate gradele, începuturile sunt promițătoare iar numărul adepților utilizării ei în evaluarea curentă și la examene crește.

Integrată procesului de instruire, evaluarea asistată de calculator ar trebui să capete o mai mare extindere în rezolvarea de probleme (mai dificile pentru elevi).

După Nisbet și Sbucksmith (1986), citați de A. K. Jalaluddin (1990), „procesul de rezolvare a problemelor poate fi redus la următoarele operații: examinarea problemei model, prelucrarea modelului în vederea efectuării necesare și exprimării problemei în funcție de aceste condiții”.

Acest concept permite studiul pe bază de experiență (diferit de cel static) care, asociat cu utilizarea materialului imprimat pe calculator, îi oferă elevului un mod eficient de construire și asimilare a noilor cunoștințe, corelat cu posibilitatea de a verifica dacă ceea ce a învățat este corect sau nu.

Valențele formative care susțin metodele alternative ca practici de succes, atât pentru evaluare, cât și pentru realizarea obiectivului central al învățământului și anume învățarea, sunt următoarele:

• stimulează implicarea activă în sarcină a elevilor, aceștia fiind mai conștienți de responsabilitatea ce și-o asumă;

• asigură o mai bună punere în practică a cunoștințelor, exersarea priceperilor și capacităților în variate contexte și situații;

• asigură o mai bună clarificare conceptuală și o integrare ușoară a cunoștințelor asimilate în sistemul noțional, devenind astfel operaționale;

• asigură un demers interactiv al actelor de predare-evaluare, adaptat nevoilor de individualizare a sarcinilor de lucru pentru fiecare elev, valorificând și stimulând potențialul creativ și originalitatea acestuia;

• descurajează practicile de speculare sau de învățare doar pentru notă;

• reduce factorul stres în măsura în care profesorul este un consilier, iar evaluarea are ca scop în primul rând îmbunătățirea activității și stimularea elevului și nu sancționarea cu orice preț, activitățile de evaluare cuprinzând materiale elaborate de-a lungul unui interval mai mare de timp.

Utilizarea metodelor alternative de evaluare încurajează crearea unui climat de învățare plăcut, relaxat, elevii fiind evaluați în mediul obișnuit de învățare, prin sarcini contextualizate; realizează experimente, elaborează proiecte, alcătuiesc portofolii,acestea fiind în același timp sarcini de instruire și probe de evaluare. Este important ca elevii să înțeleagă criteriile de evaluare, procesul evaluativ, pentru a putea reflecta asupra performanțelor obținute, a le explica și a găsi modalități de progres. Elevii nu trebuie evaluați unii în raport cu ceilalți, scopul nu este de a-i ierarhiza, ci de a vedea evoluția, progresul, achizițiile.

Bibliografie:

1.Radu, I. T., Evaluarea în procesul didactic, București Editura Didactică și Pedagogică, 2000;

2.Cerghit, Ioan, Sisteme de instruire alternative și complementare. Structuri, stiluri si strategii, București: Editura Aramis, 2002

RELIGIA ORTODOXĂ, ISTORIE, NAȚIUNE

Prof. Pușcașu Oana Nicoleta

Liceul Tehnologic Fântânele, Iași

După o întrerupere de mai mult de patru decenii, în anul 1990 s-a reușit cu ajutorul lui Dumnezeu revenirea la o veche tradiție în învățământul românesc. Din 1948, Școala a fost despărțită de Biserică, urmând ca prin intermediul instituției școlare să fie predate cunoștințe care să îndepărteze tânăra generație de Dumnezeu.

Dumnezeu a voit însă ca autoritatea Sa divină să fie restabilită tocmai prin cei pregătiți de propaganda comunistă pentru răsturnarea acesteia, spre surpriza lumii occidentale , care credea că în țările ex-comuniste se va găsi un tărâm deșertificat pe plan religios și spre întărirea convingerii că ; Mântuitorul nostru Iisus Hristos va împlini promisiunea: „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28, 20).

Activitatea învățătorească a Bisericii a fost rânduită de Mântuitorul, pentru ca oamenii să cunoască voia lui Dumnezeu și să o împlinească. În Vechiul Testament, Dumnezeu a descoperit voia Sa prin profeți și prin persoane alese, iar în Noul Testament, prin Iisus Hristos și prin Sfinții Apostoli. Mântuitorul Iisus Hristos a zis:„ Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață„ (Ioan 6, 63) și „Eu am venit ca viață să aibă și din belșug să aibă„ (Ioan 10, 10).

Mântuitorul a descoperit voia lui legată de rostul omului- fericirea veșnică și viața cea adevărată. Păcatul strămoșesc, comis de protopărinții noștri, a făcut ca omul să nu mai cunoască voia lui Dumnezeu și astfel, chipul lui Dumnezeu în om să se întunece.

Pentru refacerea chipului lui Dumnezeu în om și pentru descoperirea voii Lui, Logosul, a doua persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat. Pentru misiunea învățătorească, dar și pentru cea sfințitoare și conducătoare, Mântuitorul Iisus Hristos a pregătit pe Sfinții Apostoli, ca și ei, la rândul lor, să pregătească pe urmașii lor, misiune împlinită până în zilele noastre.

Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare a neamului. Este lucru știut că încreștinarea ținutului carpato- danubiano- pontic a coincis cu procesul de formare a poporului roman. Creștinismul a fost un factor de perpetuare și continuitate socială sau culturală.

Școala a apărut în tinda sau în perimetrul Bisericii iar primii dascăli au fost preoții, primele școli au fost întemeiate de Biserică și chiar foarte multe cărți au fost tipărite cu ajutorul tiparnițelor existente în unele mănăstiri, impresionante focare de cultură și spiritualitate. Multe secole de cultură românească s-au consumat în mănăstiri sau pe lângă biserici.

Puține popoare au avut privilegiul de a se forma în istorie așa cum s-a născut în cristelnița creștină poporul român. Practic, a fi român a fost sinonim, de la începuturile acestui popor, cu a fi creștin. Credința apostolică a reprezentat aluatul care a dospit toată frământătura populațiilor amestecate ce rămăseseră în urma cuceririi și apoi a retragerii romane de pe teritoriile vechii Dacii. Romanitatea a izvorât din această prefacere care a lucrat fără zgomot, dar intens, aprins, la închegarea unui popor creștin. Încă din primele secole, poporul creștin al acestor locuri a dat martiri, cuvioși și sfinți ierarhi, mucenicia lor fiind înscrisă în actele martirice. Sfinții Mucenici Montanus preotul și soția sa Maxima, din Singidunum (azi Belgrad, Serbia), Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții Mucenici Epictet și Astion, din Halmyris, Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman, din Dobrogea, Sfinții Ierarhi ai Tomisului, care au participat la Sinoade Ecumenice și locale, sunt doar cele mai cunoscute repere ale unei prezențe creștine mărturisitoare și luminoase.

Această credință lucrătoare, care încheagă laolaltă un neam lipsit de putere militară și politică, este singura explicație pentru care poporul nostru trece nevătămat, mai bine de o mie de ani, prin toate încercările istoriei, rămânând creștin și, prin urmare, roman. În Biserică, în tinda mănăstirilor, în credința Domnului Hristos cel Mort și Înviat, aici găsim „secretul” prin care un popor „invizibil” pentru cei care văd istoria doar în faptele de vitejie ale „celor mari” traversează o perioadă atât de lungă, păstrându-și intacte limba și credința, adică „legea strămoșească”. De aceea, atunci când prin pronia cerească i s-a rânduit neamului să se întărească prin voievodate (secolul XIV), de la vlădică la opincă s-a ținut seama că „judecata nu vine nici de la răsărituri, nici de la apusuri și nici din munții pustiei, fiindcă Dumnezeu e Judecător; pe unul îl smerește, pe altul îl înalță” (Psalmii74, 6‑7).

Marii domnitori ai neamului romanesc știau cui datorează stăpânirea lor vremelnică și înțelegeau că nu o pot menține doar prin mijloace omenești, politice. Astfel, perioadele de înflorire socială și culturală, de independență politică și de afirmare a valorilor proprii coincid, în cazul voievodatelor românești, cu perioadele de stăpânire a unor domnitori creștini. Aceștia au lăsat posterității amintirea unor ctitori de neam și de Biserică, au lăsat mănăstiri în care credința naște cultură creștină.

Mănăstirile de la Cozia, Tismana, Curtea de Argeș, Horezu, Bistrița, Arnota, pleiada de mănăstiri ctitorite de Ștefan cel Mare și Sfânt, în fruntea cărora stau Putna și Neamț, sunt cetăți ale spiritualității creștine românești. Calitatea domnitorilor români de ctitori și de împreună-veghetori alături de ierarhii Bisericii este primordială față de celelalte calități – de căpetenie militară, conducător politic, diplomat etc. Cel mai bun exemplu este, poate, Sfântul Neagoe Basarab, care lasă drept învățătură fiului și urmașului său la tron o scriere profund duhovnicească, lucrare deopotrivă teologică și pedagogică, Învățăturile către fiul său Theodosie, a cărei valoare este imensă.

Șirul acestora este încheiat, prin rânduiala lui Dumnezeu, de una din pildele de martiriu cele mai zguduitoare pentru o familie regală: mucenicia Sfântului Constantin Brâncoveanu, alături de fiii săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, împreună cu sfetnicul Ianache.

Dumnezeu rânduise pentru neamul românesc o pierdere a strălucirii și a puterii voievodale văzute, dar și o neasemănată strălucire în Împărăția nevăzută a martirajului domnesc al Brâncovenilor. Aproape fiecare mare domnitor este secondat de o mare personalitate duhovnicească: Mircea cel Bătrân de Sfântul Nicodim de la Tismana, Sfântul Neagoe Basarab de Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Constantin Brâncoveanu de Sfântul Antim Ivireanul, Sfântul Ștefan cel Mare de Sfântul Daniil Sihastrul, Vasile Lupu de Sfântul Varlaam etc.

Prin aceste personalități duhovnicești, care s-au îngrijit de învățătura și cultura creștină, mănăstirile devin și adevărate școli ale poporului român, secole la rând, înainte ca școala să devină o instituție finanțată de stat. Marii ierarhi au fost în același timp și mari creatori de școală și de limbă românească. În mod paradoxal, unul din cei care au contribuit în mod semnificativ la introducerea limbii romane în sfintele slujbe a fost Sfântul Antim Ivireanul, originar din părțile Iviriei (Georgia de astăzi), considerat cel mai de seamă mitropolit al Țării Romanești, el însuși martirizat în 1716, la doi ani după cel care l-a adus la curtea sa. Prin Didahiile sale a înlocuit cazania cu predica vie, referitoare la viața de toate zilele.

În mănăstiri se scriu primele cronici și letopisețe (Pomelnicul de la Bistrița Moldovei- secolul al XV‑lea, Letopisețul de la Putna- prima jumătate a secolului al XVI‑lea, Cronicile episcopilor Macarie al Romanului și Eftimie al Rădăuților și a călugărului Azarie – secolul al XVI‑lea, toate în limba slavonă, apoi Cronica universală a călugărului Mihai Moxa din Țara Românească- prima jumătate a secolului al XVII‑lea, în românește) și se pun bazele primelor tipografii. De asemenea, primele școli medii (Colegiul de la Mănăstirea Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași) și superioare (Academia de la Sfântul Sava din București) sunt înființate tot în mănăstiri sau la inițiativa mitropoliților. „În secolul al XVIII‑lea au luat ființă școli noi, la toate centrele eparhiale, dar și pe lângă mănăstiri și biserici: Colțea, Sfântul Gheorghe Vechi, Antim și Domnița Bălașa din București, Barnovschi, Sfânta Vineri și Sfântul Nicolae din Iași.

Religia contribuie la cultivarea spiritului fiind unul din factorii de bază. Prin cultivarea sentimentului religios cu ajutorul studiului religiei, ființa umană tinde către perfecționarea absolută, către unirea cu divinitatea. Cu cât educația moral- religioasă se realizează de la cele mai fragede vârste, cu atât mai bine se pun bazele unei structuri solide în caracterul acestora.

Cunoașterea religioasă nu presupune altceva decât acea cunoaștere a propriei identități. Prin învățătura creștină omul capătă cele mai înalte culmi, religia având menirea să-i deschidă omului calea către cunoașterea semenului, a respectului față de acesta indiferent de religie, cultură, etnie, clasă socială și cunoașterea în mod expres a divinității.

Dacă o persoană va veni în contact cu valorile Creștinismului și le va cultiva, automat el va cultiva și respectul față de semenii lui, va deveni mai tolerant, va ști că fiecare om este chipul Preasfintei Treimi și astfel ființa umană ar fi mai receptivă la diverse sentimente și va fi respectată, deoarece Creștinismul, religia creștină are în centru legile dragostei față de Dumnezeu și față de semeni.

Bibliografie:

Preot prof. univ. dr. Sebastian Șebu, Metodica predării religiei, editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2000.

Ioan Rămureanu, Actele martirice, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pp.183- 190, 293- 351.

Laviniu Aurelian Bădulescu, Pentru Dumnezeu și neam. 290 de ani de la Martiriul Sfinților Brâncoveni, Editura Agora, Craiova, 2004.

Apostolat Educațional- Ora de religie- cunoaștere și devenire spirituală, Editura Basilica a Patriarhiei Române, |București, 2010.

PARTICULARITĂȚILE UTILIZĂRII TIC ÎN PROCESUL EDUCAȚIONAL

Prof. Solnoc Nicoleta Daniela

Liceul de Arte „Sigismund Toduță” – Deva

Calculatorul este foarte util atât elevului cât și profesorului însă folosirea acestuia trebuie realizată astfel încât să îmbunătățească calitativ procesul instructiv-educativ, nu sa îl îngreuneze. Calculatorul trebuie folosit astfel încât să urmărească achiziționarea unor cunoștințe și formarea unor deprinderi care să permită elevului să se adapteze cerințelor unei societăți aflată într-o permanentă evoluție. Acesta trebuie să fie pregătit pentru schimbări, să le întâmpine cu entuziasm nu cu frică și rezistență. Dacă elevii sunt orientați cu încredere spre schimbare, ei vor simți nevoia de a fi instruiți cât mai bine pentru a face față noilor tipuri de profesii. Eșecul în dezvoltarea capacității de a reacționa la schimbare poate atrage după sine pasivitatea și alienarea. Profesorul trăiește el însuși într-o societate în schimbare, și din fericire, în prima linie a schimbării, astfel încât va trebui să se adapteze, să se acomodeze, să se perfecționeze continuu. Deci, introducerea în școală a Internetului și a tehnologiilor moderne duce la schimbări importante în procesul de învățământ.

Astfel actul învățării nu mai este considerat a fi efectul demersurilor și muncii

profesorului, ci rodul interacțiunii elevilor cu calculatorul și al colaborării cu profesorul.

Această schimbare în sistemul de învățământ vizează următoarele obiective :

1. Creșterea eficienței activităților de învățare

2. Dezvoltarea competențelor de comunicare și studiu individual

De asemenea, calculatorul este folosit pentru dezvoltarea capacităților de comunicare, pentru colectarea, selectarea, sintetizarea și prezentarea informațiilor, pentru tehnoredactarea unor referate. Astfel elevii își dezvoltă capacitatea de a aprecia critic acuratețea și corectitudinea informațiilor dobândite din diverse surse. Calculatorul permite crearea de situații problemă cu valoare stimulativă și motivațională pentru elevi, sau cu statut de instrument de testare a nivelului cunoștințelor și abilităților însușite de către elevi, îmbunătățirea procesului de conexiune inversă, grație posibilităților de menținere sub control a activității elevilor.

Tehnica modernă și învățământul centrat pe nevoile, dorințele și posibilitățile elevului impune desfășurarea de activități diferențiate pe grupe de nivel. Elevul poate parcurge materialul avut la dispoziție în ritmul propriu și numai este nevoit să rețină cantități uriașe de informație. Trebuie să știe doar să gândească logic și să localizeze informația de care are nevoie.

Prezentarea materialelor pe module cu grade diferite de dificultate permite elevului să cunoască exact la ce nivel este situat, să își recunoască limitele și posibilitățile. Astfel se dezvoltă conștiința de sine și dorința de a reuși. Va cerceta, va învăța motivate devenind astfel o ființă capabilă de autoinstruire.

Utilizarea calculatorului și a Internetului permit o înțelegere mai bună a materiei

într-un timp mai scurt. Se reduce timpul necesar prelucrării datelor experimentale în favoarea unor activități de învățare care să implice procese cognitive de rang superior: elaborarea de către elevi a unor softuri și materiale didactice necesare studiului. Se dezvoltă astfel creativitatea elevilor. Aceștia învață să pună întrebări, să cerceteze și să discute probleme științifice care le pot afecta propria viață. Ei devin persoane responsabile capabile să se integreze social.

În cazul evaluării se elimină subiectivitatea umană, elevul fiind protejat de capriciile profesorului. Poate chiar să se autoevalueze singur. Este redusă starea de stres și emotivitatea elevilor. Există posibilitatea evaluării simultane a mai multor elevi cu nivele de pregătire diferite, deoarece testele de evaluare sunt realizate de asemenea pe nivele de dificultate diferite.

Se pot realiza recapitulări, sinteze, scheme atractive, animate care să ducă la reținerea mai rapidă a informației esențiale. Se pot realiza jocuri didactice în scopul aprofundării cunoștințelor și dezvoltării abilităților practice sau în scopul îmbogățirii acestora, proiecte, portofolii, pagini html.

Elevii pot realiza pagini web de prezentare a școlii, a orașului, a țării (cu obiective turistice), a culturii, obiceiurilor și tradițiilor poporului român, a materialelor didactice elaborate de ei și de profesorii lor.

De asemenea elevii pot fi antrenați în realizarea unor Cd-uri, afișe, grafice, reviste, teste, diferite programe și softuri educaționale, jocuri, pliante publicitare, dicționare on-line, activități educative interactive care să antreneze copii de pe întreaga planetă.

Se poate spune deci că utilizarea Internetului și a tehnologiilor moderne reprezintă cea mai complexă formă de integrare a educației informale în educația formală. Utilizarea tehnologiilor moderne în procesul de învățământ este îngreunată de lipsa unor softuri de foarte bună calitate, de imposibilitatea adaptării softurilor străine programelor școlare românești, de costurile foarte ridicate, de lipsa unui personal specializat și a dotărilor corespunzătoare, de rezistența la schimbare a cadrelor didactice, a elevilor, a părinților.

Deși avantajele utilizării TIC în educație sunt numeroase, elevul nu trebuie transformat într-un “robot” care să știe doar să folosească calculatorul. El trebuie să realizeze atunci când este posibil experimentele reale, deoarece îi dezvoltă spiritul de observație, capacitatea de concentrare, răbdarea, atenția, abilitățile practice. De asemenea, educația nu se realizează numai prin simpla dezvoltare intelectuală.

Tot atât de importantă este și necesitatea educației pentru viață, tot ceea ce generează interes și cunoaștere. Deci nu se poate pune problema înlocuirii profesorului cu calculatorul. Acesta trebuie utilizat doar pentru optimizarea procesului instructiv educativ, în anumite etape. Deoarece softul educațional nu poate răspunde tuturor întrebărilor neprevăzute ale elevilor, profesorul va deține întotdeauna cel mai important rol în educație!

Utilizarea calculatorului în școală nu trebuie să fie limitată doar la un anumit domeniu de exemplu informatica; calculatorul trebuie să-și găsească loc și în cadrul altor discipline, într-un mod rațional și bine gândit!

Bibliografie:

Profesorul – Creator de soft educațional – suport de curs

MODERNISMUL ÎN BISERICĂ

Director, Prof. Știrb Lucia – Șc. Gimn. Nr. 1 – Buciumi

Prof. Religie – Mitrașca Eugenia-Șc.Gimn. Nr.1 – Buciumi

Creștinul ortodox trăiește intimitatea sa cu Dumnezeu mai ales în cultul Bisericii, în cântarea liturgică,ca și în toată atmosfera care se degajă din spațiul sacru al Bisericii împodobite cu fresce și icoane.

Biserica ortodoxă este o Biserică a rugăciunii și a slujirii liturgice. Ortodoxia are conștiința că Dumnezeu realizează mântuirea oamenilor prin Tainele și rugăciunea Bisericii.

Spiritualitatea ortodoxă are ca notă dominantă asceza, lupta împotriva patimilor prin rugăciune, post, ascultare, practicarea virtuților. Toate acestea în vederea dobândirii dragostei prin care ne asemănăm cu Dumnezeu. Deși cere multă nevoință, spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate a luminii, a învierii , a comuniunii ca rezultat al lucrării Duhului Sfânt și al angajării personale.

Ortodoxia este o Biserică a tradiției în sensul că ea păstrează cu fidelitate tezaurul credinței din primele secole creștine.

Fenomenul globalizării, specific lumii moderne,reprezintă pentru Biserica ortodoxă, o mare provocare. Trecerea bruscă de la o libertate foarte îngrădită, care îi asigura o oarecare protecție și liniște, la o libertate totală, care a găsit ortodoxia nepregătită pentru a face față fenomenului globalizării. În fața procesului globalizării,creștinii ar trebui să profite de părțile lui pozitive:libertatea de expresie și libertatea de circulație pentru ași înmulți misiunea, unindu-și forțele pentru a contracara efectele lui negative.

A cere Bisericii să se modernizeze implică anumite aspecte care intră în contradicție cu voia lui Dumnezeu. Pentru a ne da seama de riscurile modernității pentru viața Bisericii, vom enumera trei reguli principale pe care modernismul le-a introdus în cultura contemporană:

1.Omul se realizează prin el însuși fără ajutorul lui Dumnezeu;

2.Modernitatea a eliminat religia din viața sociala, transformând societatea, preocupărilor de ordin economic.

3.Modernitatea l-a transformat pe om în stăpânul absolut al naturii.1

Modernismul reprezintă pentru ortodoxie o extrem de dură provocare ce necesită realizări concrete,din partea Bisericii și a slujitorilor ei,cum ar fi:

1.O participare mai largă și mai deschisă a preoților în viața societății;

2.Revitalizarea liturgică, a învățământului religios și a mănăstirilor;

3.Nevoia omului modern de predici și îndemnuri duhovnicești nu numai în Biserică,ci și prin mass-media;

4.Activarea tuturor preoților, nu numai în viața Bisericii, ci și în activități misionare sau filantropice, în școli, spitale,grădinițe,azile de bătrâni,orfelinate;

5.Derularea unor proiecte, parteneriate și programe formative și viabile;

6.O mai mare deschidere a Bisericii față de problemele lumii contemporane, cu care se confruntă azi societatea( sărăcie, boli, calamități naturale);

7. Responsabilitate mai mare din partea preoților față de cei pe care îi au în păstorire;

8. Grija și răbdarea pe care ar trebui să o manifeste, mai ales față de cei tineri,față de familie;

Dacă Biserica s-ar moderniza ar însemna să se scufunde în materialitatea acestei lumi. Omul modern tinde să elimine Biserica din societate. Omul consideră că nu mai are nevoie de Biserică fiindcă se poate mântui și înafara ei.

Desigur, Biserica nu poate accepta un rol și un rost care să o exileze la periferia vieții publice. Biserica nu neagă că ar fi nevoie de o modernitate deschisă, cât și o deschidere a Bisericii față de lumea contemporană și provocările ei. De aceea este nevoie de un dialog sincer și deschis între teologie și modernitate.2

Prin programe sociale, misionare, prin pelerinaje,acțiuni cultural-filantropice, manifestări pentru tineret, prin mass-media, Biserica poate ajunge ușor la sufletele celor dornici de mântuire. Un rol covârșitor îl are aici emisiunile religioase Trinitas, transmisiunile în direct a sfintelor slujbe, mai ales pentru cei care nu pot participa la Sfânta Liturghie. Apoi pelerinajele la locurile sfinte, concertele de colinde, din preajma sărbătorii Nașterii Domnului, acțiunile de caritate la care participă și Biserica, ajutând sinistrații în vreme de calamități. Toate acestea cu scopul de a fi prezentă în viața oamenilor, chiar dacă Biserica nu se laudă cu faptele sale, ea își face datoria ori de câte ori este nevoie. Omul modern însă, nu mai are timp de Dumnezeu,de a asculta Sfânta Liturghie, de a cerceta Biserica, de a se cerceta pe sine. Aceasta tocmai datorită faptului ca s-a depărtat de Creatorul său și pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toți la țărmul mântuirii – Biserica. Pentru astfel de oameni, Biserica trebuie să depună un efort deosebit pentru a-I readuce în staulul de unde au plecat. Așadar rolul Bisericii în societate este unul

1Biserica și modernitatea,crestin ortodox.ro

2Teologia între fundamentalismul religios și cel al modernității, ziarul Lumina

câte ori este nevoie. Omul modern însă, nu mai are timp de Dumnezeu,de a asculta Sfânta Liturghie, de a cerceta Biserica, de a se cerceta pe sine. Aceasta tocmai datorită faptului ca s-a depărtat de Creatorul său și pentru că a coborât din corabia care ne duce pe toți la țărmul mântuirii – Biserica. Pentru astfel de oameni, Biserica trebuie să depună un efort deosebit pentru a-I readuce în staulul de unde au plecat. Așadar rolul Bisericii în societate este unul deosebit, căci ei îi revine misiunea de a-I aduna pe ,, fiii risipitori,, și de a le arăta adevărata cale pe care aceștia trebuie să o urmeze.

Datoria Bisericii este de a fi mărturisitoare, întru iubire și răbdare. Biserica nu rămâne închisă în trecut,ci vine în întâmpinarea provocărilor prezentului. Se impune o slujire pastorală și misionară adaptată specificului noilor provocări ale lumii moderne. De aceea rolul Bisericii și al duhovnicilor este covârșitor:la scaunul spovedaniei se pot modela sufletele oamenilor.

În urma unei spovedanii sincere sau a unei predici impresionante,care a ajuns în sufletul unui păcătos,omul acela se schimbă, își dă seama de realitatea vieții, de viața veșnică de care era departe, ca fiul risipitor, și încearcă prin strădanie, post, lecturarea cărților religioase și patristice ( Biblia,Viețile Sfinților, Pateric, Filocalia etc.) să se apropie mai mult de Biserică, mai mult de Dumnezeu. Chiar dacă trăiește în această lume modernă, pentru el e ca și cum nu ar trăi, încearcă să ducă o viața smerită, fără extreme, neașteptând plată sau laudă de la oameni, decât numai de la Dumnezeu.,,Deosebirea dintre omul credincios și omul modern stă în aceea că primul trăiește pentru a-și asigura un viitor, adică veșnicia,iar al doilea pentru a-și asigura un trecut-gloria deșartă,,.3

Atitudinea Bisericii, mai ales a preoților, față de cei din afara Bisericii, este de a le face cunoscută ortodoxia și nu de a-i certa. Explicația pleacă de la adevărul că, creștinismul este o religie,al cărei prototip e chiar Hristos. În Biserică toți suntem mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos, fie că suntem intelectuali sau simpli oameni. Pastorația acestor categorii de oameni, care face parte integrantă din misiunea Bisericii, trebuie să țină seama de particularitățile acestora. Chiar dacă este intelectual sau om simplu, trăind în această societate modernă,nu trebuie să uităm spre ce am fost chemați:la mântuire. Mântuirea se dobândește prin conlucrarea cu harul dumnezeiesc, săvârșind binele, în marea familie creștină-Biserica. Biserica trebuie să ia parte la dialogurile ecumenice, pentru a-și exprima cu tărie fidelitatea față de Adevăr.

Misiunea Bisericii are ca scop mărturisirea cuvântului Evangheliei Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica Ortodoxă din România se bucura de o mare credibilitate și respect din

__________________________________

3 Ierom.Savatie Bastovoi,Ortodoxia pentru postmodernisti, Ed.Cathisma,Bucuresti,2007,p.7

partea majorității românilor. Aceasta se vede prin râvna creștinilor de a dori să facă ora de religie la școală, prin pelerinaje la mănăstiri sau la moaștele unor Sfinți,prin respectarea zilelor de sărbătoare, a posturilor,prin respectarea Tradiției și a valorilor morale propovăduite de Biserică.

Biserica trebuie să stea mereu deschisă lumii și mișcării ei, pentru a da lumii mărturia despre sentimentul lui Dumnezeu și pentru a fi deschisă voii lui Dumnezeu, prin călăuzirea întregii omeniri spre desăvârșire.

În societatea noastră, Biserica trebuie să fie actuală,practică, activă si hotărâtă pentru a-I ajuta pe oameni să coexiste în unitatea dragostei și a credinței, pentru a-I ajuta să parcurgă alături de Hristos drumul de la cruce la înviere. Societatea de azi are nevoie de Biserică și implicit de Hristos, căci așa cum spune Sfânta Scriptură. ,,Fără Mine nu puteți face nimic,,( In 15,5).Una dintre condițiile cele mai importante pentru ca Biserica să desfășoare o misiune eficace este aceea de a fi ea însăși, da a urma calea de mijloc, deoarece atunci când

Mărturia Bisericii în lume slăbește, lumea se înstrăinează de Biserică Biserica trebuie să fie în continuare cea care îi arată omului care este scopul vieții sale, care este rolul său în lume.

Omul contemporan uită prea adesea de dimensiunea sa spirituală, de chemarea de sus cu care a fost chemat, de unde rezultă și criza spirituală a lumii în care trăim. Biserica lui Hristos trebuie să se interogheze serios asupra cauzelor care au determinat situația actuală,să determine responsabilitățile care îi revin și să adopte o metodă dialogică, iar nu una polemică în abordarea dureroaselor fenomene ale secularizării unei societăți încreștinate cu atâta trudă.

Omul credincios recunoaște că învățătura și practica de mii de ani a Bisericii este mai presus de capacitatea lui de a înțelege, interpreta sau inventa. Drept urmare, întoarcerea la originile învățăturii bisericești înseamnă întărirea cuvântului Mântuitorului nostru, care ne asigură că Biserica este cetatea pe care nici „porțile iadului nu o vor birui!”

PERSOANA UMANĂ- O ABORDARE TEOLOGICĂ

Prof. Vonu Daciana

Colegiul Național “Decebal” Deva

Stau și mă întreb, asemenea Sfântului Ioan Scăraru: “ Care este taina cu privire la mine? Care este rațiunea alcătuirii mele?” Ce este omul, decât un univers deschis ? Dincolo de științele exacte, descriptive, care operează cu unități de măsură cantitative, dincolo de psihismul uman care este considerat a fi total dependent de viața biologică, stă aportul esențial cu care învățătura ortodoxă întregește datele experimentale, științifice, precum și perspectiva ontologică și teologică. Mai mult de atât, taina omului nu se cuprinde și nu se închide în el însuși, ci se raportează la Arhetipul după care el a fost creat și spre care tinde- Dumnezeu. Ontologia sa este iconică, adică ne conduce spre Dumnezeu.

Pornind de la aceste premise, întreaga viață a omului este un dar dumnezeiesc, fără de care omul nu se poate lipsi. Sfântul Maxim Mărturisitorul consideră lumea, în starea ei paradisiacă, a fi o biserică, iar în cadrul acestei mari biserici, omul era o “biserică tainică”. Omul reprezintă inelul de legătură între dimensiunile omenească și dumnezeiască, pământească și cerească. El este numit “ o altă lume, îndoită și nouă, cer și pământ”

În altă ordine de idei, “astăzi folosim până la saturare termenul “persoană“și “personalitate” pentru om. E nevoie de o grijă aparte, fiindcă există multe sisteme având în centrul lor persoana și care dau acestui termen un caracter abstract, limitând ontologia omului la acest eu în sine, la persoana omului. De asemenea, există școli de psihologie care vorbesc în mod abstract despre personalitatea umană și cred că aceasta înseamnă doar eliberarea sa, care, de asemenea, se aproprie de anarhie”

Astfel, această problemă pe care o voi aborda în paginile viitoare este de o mare actualitate deoarece abordarea ei se referă la omul de astăzi – membru al corpului eclezial, cu toate implicațiile sale, fiindcă taina persoanei este o realitate centrală a creștinismului. Și, deci, acțiunea socială a Bisericii are ca temei de referință valoarea persoanei, întrucât prin persoană se depășește o înțelegere exclusivistă și ideologică a relației dintre Biserică și societate. Nici sistemul ideologic centrat pe individualism, nici cel bazat pe colectivism nu pot epuiza realitatea persoanei. Persoana ca ființă orientată spre transcendență și deschisă totodată comuniunii cu semenii, integrează atat verticala, cât și orizontala existenței. Persoana ca entitate relațională se împlinește în viața eclesială care are ca model comuniunea trinitară.

Astfel se depășește orice fel de logică a izolării și al egoismului. În plus, “înțelegerea creștină a lui Dumnezeu se întemeiază pe experiența personală și pe cea eclesiastică. Cunoașterea lui Dumnezeu ne e dată prin revelație: în Vechiul Testament mărturie a Atotputerniciei Sale de-a lungul istoriei poporului lui Israel, în Noul Testament, mărturie a Persoanei și lucrării lui Hristos, precum și în dezvoltarea neîncetată a Sfintei Tradiții în viața comunității creștine.” În spatele acestor mărturii se află Însuși Dumnezeu în Persoana Duhului Sfânt care păstrează și descoperă în Biserică tot adevărul, precum și experiența personală. Dumnezeu se face cunoscut ca ziditor și Domn al realității naturale, atât al macrocosmosului cât și al microcosmosului.

Se face cunoscut în Persoana lui Iisus Hristos, pe care Biserica Îl recunoaște și Îl slăvește ca Dumnezeu, Unul din Sfânta Treime. Într-un cuvânt spus, “acest Dumnezeu al celor mari și mici, Care ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi înșine, este prin Însăși natura Sa, un Dumnezeu al comuniunii personale. Așadar, Dumnezeu este atât arhetipul cât și izvorul și plinirea fiecărei existențe umane personale.

Teologii ortododocși contemporani descriu persoana drept “ființă de comuniune. “ “ Persoana umană este mai mult decât un dat natural, o simplă funcție a existenței noastre fizice, supusă timpului și spațiului. Însuși faptul că Dumnezeu ne acordă calitatea de persoană, înseamnă că viețile noastre ne sunt dăruite cu un sens superior și cu un destin care se întinde dincolo de granițele existenței pământești. Înseamnă a trece dincolo de limitele existenței biologice și a deveni părtași la viața nesfârșită a Sfintei Treimi. “ “ În consecință, dacă Dumnezeu este, în același timp, izvorul și scopul ultimo al vieții omului, atunci cu adevărat o persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi. Acest concept este înțeles greșit în America de azi, unde “persoana” este în întregime confundată cu “individul.” Caracteristicile individuale ne disting pe unii de alții, în timp ce calitatea de persoană ne unește în legătura comuniunii cu ceilalți și cu Dumnezeu”

Pornind de la aceste antropologia ortodoxă va sublinia un adevăr fundamental, care are legătură directă cu întrebarea referitoare la atitudinea pe care trebuie să o avem față de această viață. Acest adevăr simplu și profund constă în faptul că fiecare ființă umană, are o valoare infinită și, în consecință, este demnă de compasiune infinită. “

În plus, “a vorbi despre sfințenia sau sacralitatea vieții umane înseamnă a vorbi despre persoană. Este remarci, în cele ce urmează, voi puncta raportul real dintre Biserică și Stat, atât în plan social cât și în plan comunitar, arătând astfel rolul acesteia în ceea ce privește prevenirea și ajutorarea persoanelor vulnerabile consumatoare de droguri. Astfel, cooperarea dintre Biserică și Stat în planul acțiunii sociale trebuie să plece de la asumarea demnității persoanei umane. În această perspectivă, doctrina socială nu poate sa fi expresia unei logici bazate exclusiv pe cifre și statistici. Inclusiv atunci când sunt dezvoltate programe de asistență socială care vizează angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui sa facă abstracție de valoarea unică și irepetabilă a persoanei. O acțiune socială fidelă cu exigențele Evangheliei se va revendica mereu din Adevărul Persoanei dumnezeiești și a celei umane.

Obiectivizarea valorilor morale în plan social nu înseamnă autonomizarea și impersonalizarea lor. Riscul existent în misiunea socială a Biserici și a Statului constă în abdicarea de la principiul persoanei asumat în actele de asistență socială. „ Biserica nu este indiferentă față de valorile și instituțiile vieții sociale. Dimpotrivă, ea recunoaște importanța acestora și are o atitudine pozitivă față de ele… În felul acesta toate sunt privite din perspectiva principiului ipostatic, adică din perspectiva principiului persoanei, care constituie și unicul fundament pentru unitatea lumii. Trăirea credinței creștine are ecou direct în realitatea socială. Împlinirea poruncilor lui Hristos de către credincioși dă o culoare specifică principiilor și criteriilor vieții sociale… Marele pericol care trebuie semnalat din punct de vedere teologic în domeniul moralei creștine îl constituie respectarea autonomă a principiilor și valorilor morale la nivel social. În acest caz, morala creștină se înstrăinează de baza harismatică și, în paralel, se mută de la nivel religios la nivel metafizic sau ideologic…

În această situație, valorile sociale sunt prezentate ca având autoritate egală cu adevărurile religioase sau cu poruncile dumnezeiești, cu toate că se deosebesc esențial de acestea, deoarece poruncile lui Dumnezeu constituie expresia voinței și a lucrării lui Dumnezeu. Dar și dumnezeieștile porunci pot ușor să fie socializate și încadrate sub altă formă în viața socială, moment în care ele sunt autonomizate și își pierd caracterul personal. Încetează sa mai fie socotite expresie a voinței și a lucrării lui Dumnezeu Cel ce ființează în trei Persoane și sunt abordate ca valori religioase obiective. Încetează să mai aibă caracter personal absolut și divin deontologii absolute”

Doctrina socială creștină revendicată din taina divono-umanității lui Hristos nu poate fi redusă la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism parțial, autonom față de implicațiile concrete în istorie ale Întrupării. Doctrina socială creștină se întemeiază pe Întrupare și pe Înviere. Pe deoparte, prin Întrupare istoria este asumată și valorificată pozitiv, din moment ce Însuși Fiul Lui Dumnezeu intră în istorie. Pe de altă parte, prin Înviere, fiecare act realizat în plan social nu are o valoare exclusiv istorică, ci se deschide eshatologiei. Adevărata semnificație a acțiunii sociale se descoperă în perspectiva Împărăției lui Dumnezeu. Dar este vorba de o Împărăție care este pregustată, încă de aici, în viața Bisericii.

Parteneriatul dintre Biserică și Stat în planul asistenței sociale, trebuie să țină cont că doctrina socială creștină este orientată de conștiința eshatologică și de teandria Bisericii. Exigențele eshatologice ale doctrinei sociale creștine nu o reduc pe aceasta la o utopie nearticulată la nevoile lumii. „ Doctrina socială creștină nu e deloc o utopie, fiindcă ea emite judecăți morale care urmăresc să orienteze comportamentul, practica umană îndreptată spre o incidență istorică, adică spre realizarea idealului: conștiința eshatologică. Faptul că, bunăoară, idealul nu va fi realizat niciodată deplin în această lume ( dar va fi cerul și pământul nou: deci va fi împlinit prin lucrarea lui Dumnezeu în timpurile de pe urmă) nu duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline în vederea unei colaborării a omului pe cât îi stă cu putință, la planul lui Dumnezeu… Doctrina socială creștină indică o mișcare spre realizarea

deplină a realității omului. Mișcarea în care umanitatea și Dumnezeu conlucrează, și care se va împlini deplin la sfârșitul veacurilor, dar care începe să se realizeze încă de pe acum, în istorie. ” Taina lui Hristos trăită în interiorul umanității constituie nucleul identității gândirii și acțiunii sociale creștine. „ Dacă izvorul doctrinei sociale creștine este Revelația, atunci urzeala ei adâncă se leagă direct de taina lui Hristos, înțeleasă ca figura care adună și interpretează realizările umane în istorie, și pe care doctrina socială creștină o asumă ca perspectivă hermeneutică profundă pentru propriul discurs asupra lumii: criticile și atacurile nu trebuie să uimească, dacă e adevărat că azi ca și în vremea Sf. Pavel, Crucea continuă să ne fie nebunie în ochii lumii.”

Ca o concluzie, așadar, a celor mai sus menționate, remarcăm faptul că Biserica Ortodoxă nu a formulat până în momentul de față nici o doctrină social – diaconală referitor la relația ei cu lumea, cu Statul, sau privind atitudinea ei față de fenomenul globalizării, secularizării, bioetici… Lipsa unei astfel de doctrine, minuțios elaborată și autentic articulată, se explică, conform spuselor regretatului Mitropolit Antonie Plămădeală, prin faptul că nu este în spiritul Ortodoxiei să-și formuleze dogmatic experiența ei de trăire și de slujire, care este anterioară și izvor al oricărei definiții teologice”

Elaborarea unor doctrine, devine necesară când comuniunea este pusă sub semnul întrebării. Grigorios Lasentzaki afirmă că „unde se străduiește dumnezeiescul și omenescul într-o armonie comunitară acolo nu este nevoie să se stabilească definiții negative sau pozitive. ” Vremea noastră este însă, din nefericire, o vreme a lipsei comuniunii, fie că este vorba de neînțelegeri și conflicte religioase, politice sau sociale, fie că este vorba de sincretisme religioase.

Bibliografie:

Baggio, Antonio Maria, Doctrina socială creștină: identitate și metodă, în volumul Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. Și Germano Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002;

Breck, pr. prof., dr., John, Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj- Napoca, 2003;

Breck, John și Lyn, Trepte pe calea vieții- O viziune ortodoxă asupra bioeticii, Editura Sophia, București, 2007;

Hierotheos, mitropolit de Nafpaktos, Persoana în tradiția ortodoxă, Editura Bunavestire, Bacău, 2002;

Lasentzakis, G., Die Ortodoxe Kirche, Wien, Köln, 2000;

Mantzaridis, Georgios, Georgios, Globalizarea și universalitatea, traducere de Pr. Prof. Vasile Răducă, Ed. Bizantină, București, 2002;

Plămădeală, Mitropolit Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în teologia contemporană- lucrare de doctorat, în Studii Teologice, XXIV, Nr.5-8/1972;

Teșu, Pr. Ioan C., Omul – taină teologică, București, 2002;

SIMPOZIONUL INTERJUDEȚEAN

„CREȘTINISM, NAȚIUNE, MODERNISM”

LICEUL TEHNOLOGIC „CRIȘAN” – CRIȘCIOR

Ediția a VI – a

09 Noiembrie 2015