Școala Tehnică Postliceală „Henri Coandă” Baia Mare Proiect EXAMENUL DE ABSOLVIRE A ȘCOLII POSTLICEALE CALIFICARE PROFESIONALĂ: ASISTENT MEDICAL… [608993]

Ministerul Educației, Cercetării și Inovării

Școala Tehnică Postliceală „Henri Coandă” Baia Mare

Proiect

EXAMENUL DE ABSOLVIRE A ȘCOLII
POSTLICEALE

CALIFICARE PROFESIONALĂ: ASISTENT
MEDICAL BALNEOFIZIOTERAPIE ȘI
RECUPERARE

ÎNDRUMĂTOR ABSOLVENT: [anonimizat]. RUS DACIANA FILIMON (DUMITRU) DUMITRU

BAIA MARE 2012

Ministerul Educației, Cercetării și Inovării

Școala Tehnică Postliceală „Henri Coandă” Baia Mare

Proiect

MIJLOACE DE RECUPERARE ÎN CIFOSCOLIOZĂ

ÎNDRUMĂTOR ABSOLVENT: [anonimizat]. RUS DACIANA FILIMON (DUMITRU)
DUMITRU

BAIA MARE 2012

CUPRINS

PARTE GENERALĂ

Capitolul I

1.1 Anatomia coloanei vertebrale

1.2 Biomecanica coloanei vertebrale

Capitolul II

Cifoscolioza

1. Cifoza

1.1 Definiție

1.2 Etiopatogenie

1.3 Clasificare

2. Scolioza

2.1 Definiție

2.2 Etiopatogenie

2.3 Clasificare

2.4 Cauze

3. Cifoscolioza

3.1 Definiție

3.2 Etiopatogenie

3.3 Tabloul clinic

3.4 Examenul clinic

3.5 Prognostic

3.6 Investigații paraclinice

PARTE SPECIALĂ

Capitolul I

Obiectivul studiului

Capitolul II

Material și metodă

Capitolul III

Tratamentul cifoscoliozei

3.1. Principiile și obiectivele tratamentului BFT

3.2. Tratamentul prin hidro -termoterapie

3.3. Tratamentul prin electroterapie

3.4. Tratamentul igienodietetic

3.5. Tratamentul medicamentos

3.6. Tratamentul kinetoterapic

3.7. Tratamentul prin masaj

3.8. Tratamentul balneologic

3.9. Terapia ocupațională

3.10. Tratamentul ortopedico -chirurgical

“Sănătatea este darul cel mai frumos și mai
bogat pe care natura stie să-l facă.”

Michel de Montaigne

Capitolul II

Cifoscolioza

2.1. Cifoza

2.1.1. Definiție

Cifozele sunt deviații ale coloanei vertebrale, în plan sagital (antero -posterior), prin exagerarea
curburilor normale ale acesteia, cu convexitatea curburii orientată posterior, un exemplu de
cifoză este expus în jumătatea dreaptă a imaginii nr. 1.

Figura 1

2.1.2. Etiopatogenie

Cifozele au cauze multiple, unele predispozante ca:
Insuficiența musculară, cum este cazul la adolescenții care au crescut repede în înălțime, fără a
avea un tonus muscular și ligamentar suficient; poziția greșită în bancă sau la locul de muncă,
miopia, etc.
La adult spondilita anchilozantă este una din cele mai frecvente cauze ale cifozelor cervico –
dorsale progresive și ireductibile.
Vârstnicii cu osteoporoză sau osteomalacie și tasare anterioară a discurilor intervertebrale prin
hipotonia paravertebralilor prezintă, de asemenea, o cifoză mai mult sau mai puțin accentuată,
localizată de obicei cervico -dorsal la bărbați și dorso -lombar la femei.

2.1.3. Clasificare

Cifozele sunt de doua feluri:

a) funcționale: la ele nu se constată modificări morfologice ale coloanei vertebrale și sunt :
1) habituale (de obișnuință, de deprindere);
2) de creștere: produse din cauza disproporției dintre creșterea exagerată în înălțime și
nedezvoltarea corectă a mușchilor;
3) profesională: sunt profesii în care predomină atitudinea cifotică (cum ar fi munca de birou);
4) compensatorii și datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).

b) patologice: prezintă modificări (deseori ireductibile) ale coloanei vertebrale.

Tipurile de cifoze patologice sunt:

1) congenitale: microspondilia, platispondilia, agenezia discului intervertebral;
2) traumatice: luxația și fractura vicios consolidată, hernia de disc, cifoza histero -traumatică;
3) distrofice: maladia Scheuermann, insuficiența musculo -ligamentară distrofică;
4) reumatice: (inflamatorii) spondilita anchilozantă, canalul lombar strâmb, tumorale (mielomul
multiplu, metastaze osoase)
5) paralitice (neurologice): este compromisă musculatura regiunii, paralizia cerebrală infantilă,
sindroame extrapiramidale;
6) endocrine și carențiale -osteoporoza, boala Cushing, rahitism, osteomalacia;
7) cifoze medicamentoase: administrarea îndelungată de cortizon, insulină, curara, pot
determina apariția fracturilor de coloană și a cifozei consecutive.

2. Scolioza

2.2.1. Definiție

Scolioza este o deviație laterală, incomplet reductibilă a rahisului, cu evoluție progresivă și cu
consecințe asupra morfologiei și funcționalității acestuia,această deviație patologică este
vizibilă în jumătatea dreaptă din figura 2:

Figura 2

2.2.2. Etiopatogenie

Există mai multi factori etiologici:

Ereditate – În 1968, Wynne -Davies a propus o transmitere dominantă sau multifactorială, după
studierea a 114 cazuri. În acest studiu, în total în 28% din cazuri există o scolioză în familie.

Factori de creștere și antropometrici – Creșterea asimetrică a coloanei vertebrale a fost propusă
frecvent pentru a explica apariția unei scolioze.

Factori neurologici și de echilibru – Yamada a observat, în 150 de cazuri de scolioză idiopatică
studiate, că în 79% din cazuri au existat anomalii ale funcției echilibrului, cu repercursiuni
asupra propriocepției și asupra reflexelor oculomotorii. Grupul martor nu prezentă anomalii
decât în 5% din cazuri.

2.2.3. Clasificare

Scoliozele sunt împarțite în două grupe principale: scolioze funcționale (nestructurale) și
scolioze structurale.

Scoliozele funcționale:

a) atitudinea scoliotică

b) scolioza profesională și din tulburari de auz și vedere

c) scolioza statică:

1) prin asimetrie de bazin (redoare a șoldului)

2) prin ascensionarea congenitală a omoplatului

3) prin inegalitatea membrelor inferioare

d) scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală)

Scoliozele structurale:

a) Scolioza congenitală:

1) cu malformații vertebrale asimetrice: hemivertebre, blocuri vertebrale, sacralizare,
condrodistrofii (nanism)

2) fără malformații vertebrale: scolioza idiopatică a nou-născutului

b) Scolioza apărută în cursul creșterii:

1) afecțiuni genetice: sindromul Marfan, boala Ehlers -Danlos, boala Recklinghausen, boala
Lobstein, boala MarQuio

2) afecțiuni musculare (miopatii): distrofii musculare, sindroame miotonice, miopatii
congenitale, miopatii metabolice

3) afecțiuni neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrală infantilă

4) rahitismul

c) Scoliozele secundare unor afecțiuni dobândite:

1) osoase: traumatisme (fracturi -luxații), costectomii, toracoplastie, laminectomie

2) neurologice: neurofibromatoză, siringomielită, tumori vertebro -medulare, poliomielită,
scolioze tetanice

3) empiem toracic cu retracție fibroasă

d) Scoliozele idiopatice (esențiale): cele mai frecvente (75%):

1) scolioza infantilă (0-3 ani)

2) scolioza juvenilă (3-14 ani)

3) scolioza adolescenților (cea mai frecventă după pubertate)

4) scolioza idiopatică a adultului (posibil debut în adolescentă)

2.2.4. Cauze

Scoliozele nestructurale

Scoliozele nestructurale (funcționale) pot fi provocate de inegalități ale membrelor inferioare,
de anchiloze ale șoldului în poziții vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice
ca în hernia de disc etc. Aceste atitudini scoliotice nu sunt evolutive și dispar odată cu dispariția
sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele nestructurale, funcționale sau atitudinile scoliotice se caracterizează prin faptul că
deviația laterală a coloanei este complet reductibilă clinic si radiologic în poziția culcat. Acest
tip de scolioze nu se însoțesc de modificări de structură vertebrală sau gibozitate și se reduc
spontan sau prin intervenție minimă. Atitudinea scoliotică nu se însoțește de o rotație a
vertebrelor, dar se combină frecvent cu atitudinea cifolordotică. Această situație se întalnește în
cazul unei creșteri rapide, insuficiență musculoligamentară, igienă vertebrală deficitară sau,
uneori, inegalitate de membre inferioare cu dezechilibru al bazinului (dezechilibru mecanic
redresat prin aplicarea unui talonet).

Scoliozele structurale

Cauzele care duc la apariția scoliozelor structurale pot fi neurologice, musculare, genetice,
congenitale, metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauză necunoscută (ex. scoliozele
idiopatice: aproximativ 75%).

Scoliozele structurale constau într-o inflexiune laterală a rahisului cu raza mare de curbură ce
antrenează un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umăr mai ascensionat,
omoplatul mai proeminent, asimetria discretă a triunghiului taliei, un șold usor ascensionat și
chiar un ușor dezechilibru lateral al trunchiului. În scoliozele structurale coloana vertebrală
prezintă modificări ce se accentuează în perioada de creștere sau de-a lungul evoluției bolii de
bază care duc la deformări ale corpilor vertebrali, sunt însoțite de gibozitate laterală prin rotația

vertebrelor în jurul axului lor vertical și sunt rigide. Gibozitatea este situată de partea
convexității curburii.

3. Cifoscolioza

2.3.1. Definiție

Cifoscolioza este o deviație dublă a coloanei vertebrale, cu convexitate posterioară și curbură
laterală deci este o combinație între deviația patologică întâlnită în cifoză și cea întâlnită în
scolioză.

În figura 3 se poate observa o scolioză cu înclinarea laterală spre dreapta în jumătatea stângă a
figurii și o hipercifoză în jumătatea dreaptă a figurii.

Figura 3

2.3.2. Etiopatogenie

La fel ca și în cazul cifozei și scoliozei în afară de cauza idiopatică există alte cauze multiple și
în cazul cifoscoliozei.

La vârstnicii cu osteoporoză sau osteomalacie, la adolescenții care au crescut repede în înălțime
fără a avea un tonus muscular și ligamentar suficient, prin ereditate, prin creșterea asimetrică a
coloanei vertebrale.

2.3.3. Tabloul clinic

Debutul este greu de precizat. Este posibil ca acesta să aibă loc chiar în perioada copilăriei sub
forma unei scolioze infantile cu o cuneiformizare vertebrală care evoluează în perioada de
creștere devenind evident clinic. De multe ori instalarea scoliozei coincide cu creșterea rapidă în
înalțime în perioada pubertară. Rareori, instalarea deviației rahisului este precedată de dureri
vagi însoțite sau nu de mialgii sau radiculite care cedează la repaus, precum și de contractura
mușchilor spatelui de partea convexității, fibrilații musculare și dureri la presiunea inserțiilor
acestora.

Clinic se descriu trei grade de scolioză:

a) Scolioza de gradul I este mobilă și reductibilă (nefixată) și poate fi confundată cu atitudinile
scoliotice funcționale. Curbura poate fi dorsală, însoțită sau nu de curburi compensatorii, ori
lombară, când creasta iliacă și spina iliacă proemină de partea concavității. Pot să apară curburi
laterale compensatorii, lombosacrată sau dorsală inferioară. Curburile compuse (compensatorii)
realizează scolioza în ,,S” inversat. Scolioza se reduce prin flexia trunchiului la 90*.

b) Scolioza de gradul II (scolioza fixată) poate să fie încă reductibilă. Contractura
paravertebrală percepută pe partea concavă a deviației este însoțită de dezechilibrul și
prăbușirea (colapsul) rahisului și de rotația vertebrelor cu modificările toracelui caracteristice.
Anteflexia rahisului pune și mai bine în evidență tulburarea de statică. Toracele devine
asimetric (plat de partea convexității și proeminent de partea opusă), iar copilul scade în
înalțime. Coastele de partea concavității se ating, în timp ce de partea convexității se
îndepărtează între ele.

c) Scolioza de gradul III este ireductibilă (retracția musculoligametară asociază modificări
osoase avansate), are consecințe estetice și funcționale majore și afectează organele toracale și
abdominale. În afara de deformarea toracelui, starea generală se alterează progresiv ca urmare a
disfuncțiilor organice și a durerilor. În stadiile foarte avansate cu înfundarea toracelui și
expansiunea coastelor spre oasele coxale (torace mic) apar tulburări grave ale organelor interne.

3.6 Examenul clinic

Acesta include investigații statice și dinamice ale coloanei vertebrale.

La inspecție cu pacientul în ortostatism se stabilește sediul și mărimea curburii, prezența unui
umăr ascensionat sau a unui șold proeminent.

Examenul cu firul de plumb aplicat pe vertebra C7 apreciază dezechilibrarea scoliozei (dacă
firul trece în afara șanțului interfesier), iar înalțimea gibusului cu bolnavul în anteflexie și
lungimea săgeților (distanța dintre apex și fir) se măsoară cu rigla.

Important în diagnosticul scoliozelor este aprecierea egalității membrelor inferioare.

Suplețea curburilor se apreciază prin înclinarea coloanei (anteflexia reduce o curbură posturală
sau statică și exagerează o scolioză structurală) sau prin suspendarea pacientului prin
intermediul cadrului cu căpăstru Glisson.

2.3.4. Prognostic

Scoliozele nestructurale (atitudinile scoliotice) nu sunt evolutive și dispar odată cu dispariția
sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale evoluează în perioada creșterii, indiferent de etiologie (unele scolioze
infantile se pot corecta spontan), fiind cu atât mai grave cu cât vârsta de debut este mai mică.
Odată încheiată osificarea scheletului încetează și evoluția scoliozei. La femeie, scoliozele
structurale se pot accentua în perioada de sarcină, alaptare și menopauză, în urma unor eforturi
profesionale (insuficiență musculoligamentară) sau în urma degenerescenței discale.

2.3.5. Investigații paraclinice

Examenul radiologic este fundamental. El permite:

* determinarea numărului de curburi,
* clasificarea diferitelor tipuri de curburi,
* măsurarea angulației curburii,
* precizarea gradului de înclinare și rotație a coloanei,
* compararea vârstei osoase cu cea cronologică
* urmărirea evoluției sub tratament.

Se practică radiografia coloanei de față în ortostatism, dacă se poate în întregime, inclusiv
crestele iliace. Radiografia de profil este necesară doar la prima examinare, știind că evoluția
unei scolioze conduce oricum spre o cifoscolioză sau scoliolordoză.

Pentru aprecierea reductibilității curburilor patologice se utilizează radiografiile în inflexiune
laterală maximă, bolnavul fiind în clinostatism, cu bazinul fixat în poziție de echilibru sau prin
suspendare cu ajutorul colierului Sayre pentru aprecierea reductibilității spontane globale
(radiografie în suspensie).

PARTE SPECIALĂ

CAPITOLUL I

OBIECTIVUL STUDIULUI

Rolul kinetoterapiei în această afecțiune este primordial. Depistarea precoce la copii a
cifoscoliozei sau a atitudinilor scoliotice este foarte importantă deoarece în timpul fazei de
creștere a sistemului osos este mai ușor să se realizeze o recuperare deseori totală.

Aplicarea corectă a balneofizioterapiei aduce beneficii esențiale pentru recuperarea stării de
sănătate a pacienților cu cifoscolioză dacă este făcută în centre specializate cu personal calificat.

Proiectul de față își propune să arate faptul că îmbinarea diferitelor metode de recuperare prin
kinetoterapie, hidroterapie, masaj, electroterapie în special în stadiul inițial al afecțiunii
influențează foarte mult evoluția bolii, recuperarea funcțională prin ameliorarea mobilității
coloanei vertebrale și redobândirea curburilor fiziologice normale.

CAPITOLUL II

MATERIAL ȘI METODĂ

Partea specială a acestui proiect cuprinde tratamentul cifoscoliozei și trei cazuri clinice care
au fost studiate in perioada 15 octombrie 2011 – 30 aprilie 2012 la Spitalul Județean dr.
Constantin Opriș din Baia Mare.

Tratamentul fizical -kinetic se aplică cu aceleași mijloace specifice dar cu o metodologie
diferită în funcție de gravitatea deformărilor coloanei vertebrale și a localizării lor.

Astfel studiul de caz va cuprinde:

1. Date personale

2. Motivele internării

3. Diagnostic

4. Antecedente personale și heredocolaterale

5. Istoricul bolii

6. Examen clinic general

7. Examen clinic local

8. Examen de laborator

9. Tratament igienodietetic

10. Tratament medicamentos

11. Tratament balneofizical și kinetic

12. Sporturi terapeutice

13. Observații la sfârșitul tratamentului

14. Recomandări la externare

Capitolul III

Tratamentul cifoscoliozei

3.1. Principiile și obiectivele tratamentului BFT

Obiective urmărite de tratamentul B.F .T. sunt următoarele:
* combaterea durerii
* refacerea echilibrului muscular
* tonifierea musculaturii
* refacerea mobilității articulare
* recâștigarea mobilității coloanei vertebrale

Tratamentul funcțional are ca scop promovarea exercițiilor de asuplizare a coloanei, de
armonizare a curburilor fiziologice și de tonifiere a musculaturii paravertebrale.
Crearea unui comportament igienic și ergonomic va proteja coloana, preîntâmpinând evoluția și
agravarea cifoscoliozei.
3.2. Tratamentul prin hidro -termoterapie
Termoterapia locală se folosește ca procedură de relaxare musculară, creșterea metabolismului
tisular local prin vasodilatația cutanată și musculară. Mijloacele se aleg în funcție de posibilități
și pot fi extrem de simple sau sofisticate. Important este că indicația de termoterapie să fie
corectă și metodologia de aplicare să fie respectată.
Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvoltă o mare cantitate de caldură. Efectele de bază ale
termoterapiei sunt:
* analgezia,
* hiperemia,
* hipertermia locală și sistemică,
* creșterea tonusului muscular,
* creșterea elasticității țesutului conjunctiv.
Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregătirea programelor de kinetoterapie și masaj.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicații:
* caldura profundă, produsă de diatermie și ultrasunete
* căldura superficială, produsă de celelalte tehnici, în care efectul de penetrație este mai redus,
de numai câțiva centimetri de la tegument.
Căldura umedă sub forma împachetărilor cu parafină, cu nămol și nisip este mai benefică decât
căldura uscată.
Încalzirea superficială se realizează cu lampa Solux, cataplasmă cu muștar, sare caldă, parafină
etc. Pentru încălzirea structurilor profunde se folosesc microundele sau undele scurte.
1. Împachetarea cu nămol
Constă în aplicarea nămolului la o temperatură de 38 – 40°C pe o anumită regiune. Durata unei
ședinte este de 20-40 minute.
Acțiunea: nămolul are mai multe efecte:
* efect mecanic, producând excitația pielii

* efect fizic: temperatura corpului crește cu 2 – 3°C;
* efect chimic, prin resorbția unor substanțe biologic active prin piele din nămol. Pe toată durata
procedurii se va aplica pe frunte o compresă rece. Procedura se încheie cu un duș mai rece
(pentru curățare, dar și pentru a readuce temperatura corpului la normal).
2. Băile de abur complete
Se execută într-o cameră supraîncalzită de vapori, la temperatura de 40°C. Se mai pot practica
în dulapuri speciale orizontale sau verticale.
Se pleacă de la o temperatură inițială de 38 – 42°C și se urcă treptat la 50 ~ 55°C. În timpul
procedurii se pune o compresă rece pe cap, ceafă sau inimă. Baia se termină cu o procedură de
răcire.
3. Băile de aer cald
Folosesc căldura uscată, cu temperatura între 60-120*C, care provine de la radiatoare
supraîncalzite în atmosferă încinsă. Sunt mai usor suportate decât cele de abur cald. Transpirația
se instalează mai încet, dar cantitatea e mai abundentă decât la baile de abur.
4. Băile de lumină
Se realizează în dulapuri de lemn cu becuri, iar cele parțiale în dispozitive adaptate. Durata
băilor este de 5 – 20 minute. Căldura radiantă produsă de băile de lumină este mai penetrantă
decât cea de abur sau aer cald, iar transpirația începe mai devreme.
5. Băile de soare și nisip
Utilizează spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precauție, 2-3 minute pentru
fiecare parte a corpului; timpul de expunere se crește treptat în zilele următoare.
Aceste băi sunt indicate mai ales la copii, în perioada de creștere (ele stimulează metabolismul
fosfo -calcic și cel al vitaminei D) și contraindicate la persoanele cu probleme cardiace.
6. Cataplasmele
Constau în aplicarea în scop terapeutic a diverselor substanțe, la temperaturi variate asupra
diferitelor regiuni ale corpului.
Ele acționează prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant și resorbiv, precum și pentru acțiunea antispastică si antialgică. La cataplasmele cu
plante medicinale se mai adaugă și efectul chimic.
7. Baia kinetoterapeutică
Este o baie caldă la care se asociază mișcări în toate articulațiile bolnavului. Se efectuează într-o
cadă mai mare sau într-un bazin cu apă la temperatura de 37-38*C. Pacientul este invitat să
intre în baie și este lăsat liniștit 5 minute; după aceea tehnicianul execută sub apă toate mișcările
posibile în toate articulațiile timp de 5 minute (pacientul este pasiv). Apoi pacientul este invitat
să execute singur mișcările de mai înainte. Durata băii este de 20-30 minute.
8. Dușul subacvatic
Este aplicarea unui duș cu presiune mare (de la 1 la 8 atmosfere) și cu temperatura mai mare cu
1-3*C decât apa de baie în care se află pacientul. Coloana de apă este dirijată oblic pe tegument,
cu excepția articulațiilor unde mișcarea se face circular. Durata totală a dușului este de 5-15
minute. Acest duș subacval acționează prin factorii termic și mecanic ai apei.

3.3. Tratamentul prin electroterapie

Electroterapia are unele aplicații în deformările coloanei. Rolul său este de a reduce
retracțiile și contracțiile prin încălzirea profundă a regiunii (ultrasunete, diadinamici), de a
asupliza musculatura și ligamentele retractate și sclerozate (ionizările cu iodură de potasiu 4-
5%, ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazonă), de a limita efectele dureroase sau
anchilozele și artrozele secundare.

Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitările pasive, de întindere, mai pot
beneficia de băi de lumină infraroșii, masaj, iar hipotoniile musculare de termoterapie, curenți
aperiodici de joasă frecvență, curenți faradici și galvanizări.

Electroterapia locală se adresează atât durerii ca simptom (electroterapie antalgică
simptomatică), cât și contracturii musculare și ea sursă generatoare de durere (electroterapie
antalgică patogenică).

Procedeele mai importante de electroterapie sunt: galvanizările, ionoterapia electrică,
faradizarea, curenții diadinamici, fototerapia și ultrasunetele.

Ultrasunetele se folosesc în special pentru efectul mecanic, micromasajul celular, creșterea
temperaturii locale prin frecarea indusă de bombardamentul cu ultrasunete, efectul fibrolitic ce
dezorganizează procesele incipiente de fibrozare.

Galvanizarea transversală este decontracturantă si antalgică, efectul antalgic fiind potențat de
alegerea unor soluții medicamentoase cu efect anestezic de suprafată (xilină, novocaină).
Esențial este ca mărimea electrozilor să acopere integral zona de tratat, intensitatea curentului să
fie la prag și durata tratamentului suficient de mare (peste 20 de minute).

Curenții diadinamici al căror efect antalgic este foarte bine cunoscut acționează și prin
contracțiile musculare pe care le induc formele excitomotorii (RS, PS, PL). Și aici, dozarea
intensității și durata ședinței condiționează efectul terapeutic.

Curentul interferențial în aplicație statică, dar mai ales dinamică, folosind frecvente
excitomotorii în forma SPECTRU, aduce o contribuție substantială în pregătirea musculaturii
pentru programele de kinetoterapie.

3.4. Tratamentul igienodietetic

Tratamentul igienodietetic se realizează prin menținerea unui regim alimentar bogat în
vitamine, săruri minerale și proteine cu limitarea glucidelor și a carbohidraților pentru a evita
creșterea ponderală.

Respectarea unui regim de odihnă adecvat (pe pat tare) este recomandabilă.

Este necesară și evitarea sedentarismului respectând efectuarea unui program zilnic de exerciții
fizice, gimnastică medicală, viață în aer liber,cu multa mișcare.

De asemenea evitarea umezelii, a frigului și a oricăror condiții de mediu care nu sunt benefice
pentru organism, este o condiție necesară pentru a obține o recuperare grabnică a sănătății.

3.5. Tratamentul medicamentos

Se administrează antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazonă, aminofenazină, aspirină), antalgice
și decontracturante, acestea din urmă având rol de relaxare a musculaturii ale cărei contracții
pot genera deformări ale coloanei. Administrarea de cortizon joacă un rol foarte important dar
trebuie de avut în vedere dozajul și stadiul evolutiv. De asemenea se poate administra calciu si
clorocalcin.

Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B și vitamina C.

3.6. Tratamentul kinetoterapic

Kinetoterapia urmărește echilibrarea musculaturii paravertebrale și a bazinului. În general sunt
eficiente exercițiile simetrice, angajând abductorii și adductorii coapsei, ca și mușchii
paravertebrali lombari, vizând mai ales să îi creeze pacientului simțul poziției corecte a
bazinului și să tonifice mușchii care asigură echilibrarea acestuia.

Modificarea lungimii și tonusului mușchilor care mențin echilibrul bazinului este în general
consecința, iar nu cauza înclinării laterale a acestuia în atitudinile scoliotice. Este necesar ca
odată constituite aceste modificări, să se corecteze și să se reechilibreze lungimea și tonusul
acestor mușchi.

În ceea ce privește mobilizarea coloanei vertebrale în atitudinile scoliotice, se recurge de obicei
la întinderea în lungime prin suspensii (de regulă simetrice) la spalier și prin exerciții active de
auto-întindere (ca și când pacientul ar încerca să devină mai înalt) în pozițiile pe spate culcat,
sezând sau stând.

Kinetoterapia atitudinilor scoliotice trebuie completată cu tonificarea complexă, simetrică, a
întregii musculaturi a spatelui, abdomenului și membrelor, precum și cu exerciții pentru
antrenarea capacității generale de efort, ca sporturi și jocuri sportive, îndeosebi înot, volei,
baschet.

Exercițiile fizice corective, exercițiile analitice și cele pentru condiționare fizică generală
trebuie să asigure formarea simțului tinutei corecte (îndeosebi simțului poziției corecte a
bazinului), să asigure un tonus și o fortă corespunzatoare grupelor musculare care trebuie să
mențină ținuta corectă și poziția echilibrată a bazinului, precum și să confere întregului
organism vigoarea generală necesară și înlăturarea stării de hipotonie generală.

Mobilizarea coloanei vertebrale trebuie să preceadă tonificarea musculară, pentru ca aceasta să
se poată face pe un schelet cât se poate de corectat sau de flexibil. Pentru mobilizarea coloanei
vertebrale se folosesc următoarele procedee:

a) Întinderea în lungime.

b) Flexia laterală.

c) Derotarea.

d) Presiunea directă asupra gibozității.

a) Întinderea în lungime actionează corectiv atât asupra deviației laterale a coloanei, cât și
asupra rotației vertebrale.

Întinderea se poate realiza în mod pasiv, sub acțiunea greutății corpului, prin: atârnări în brațe la
spalier sau pe o bară; atârnări prin prindere de cap cu un căpăstru, de obicei în poziția culcat pe
un plan înclinat, alunecos; se poate efectua de asemenea prin tracțiuni simultane de șolduri și de
cap sau umeri, cu dispozitive speciale.

În mod activ, întinderea se poate realiza prin auto-extensie, cu contracția mușchilor
paravertebrali.

b) Flexia laterală, corectivă, în direcția convexității, este usor de realizat în scoliozele cu o
singură curbură, în,,C”. În scoliozele cu dublă curbură, corectarea prin inflexiune laterală se
poate face prin mai multe modalități: actionând simultan asupra ambelor curburi, dar în sens
invers asupra uneia față de cealaltă; acționând selectiv asupra uneia din curburi, în timp ce
cealaltă este fixată în poziție corectă sau hipercorectată.

Se poate fixa în poziție corectă o curbură dorsală printr -o tracțiune asupra brațului din partea
concavității sau printr -o presiune directă asupra hemitoracelui din partea convexității;

O curbură lombară se poate fixa în poziție corectată printr -o tracțiune asupra membrului inferior
corespunzător concavității ori prin ridicarea fesei de partea convexă prin fixarea unui suport pe
scaun în poziția șezând.

c) Derotarea vertebrală. În scolioze se produce o rotare a vertebrelor din curbură, care își
deplasează fața anterioară a corpului vertebral înspre convexitate, antrenând în această rotare și
coastele, ceea ce face să apară o gibozitate în hemitoracele din partea convexității.

Derotarea trebuie făcută în sensul invers. De exemplu, dacă este prezentă o scolioză dorsală
dreaptă, derotarea trebuie să se facă prin deplasarea umărului drept înainte și a celui stâng
înapoi. Pentru a fi durabilă derotarea trebuie făcută activ, cu participarea contracțiilor musculare
corective.

d) Presiunea directă asupra gibozității se aplică pe hemitoracele corespunzător convexității, în
direcție oblică dinapoi înainte. Ea favorizează atât derotarea vertebrelor, cât și reducerea
curburii scoliotice. Presiunea se poate face manual, sau cu ajutorul unei pelote aplicată sub
gibozitate pe care apasă greutatea corpului.

3.7. Tratamentul prin masaj

Masajul este o procedură terapeutică care constă în manevre executate pe suprafata corpului cu
o anumită intensitate și într-o anumită ordine, în funcție de regiunea masată, de evoluția bolii și
de starea generală a organismului, în scop terapeutic, igienic sau sportiv.

Efectele fiziologice ale masajului:

a) Efecte locale

Are o acțiune sedativă asupra durerilor de tip nevralgic și a durerilor musculare și articulare.
Acțiunea sedativă se obține prin manevre ușoare, lente care stimulează repetat exteroceptorii și
proprioceptorii existenți.

Acțiunea hiperemiantă locală se manifestă prin încălzirea și înroșirea tegumentului asupra
căruia se exercită masajul, această acțiune se obține prin manevre mai energice.

Îndepărtarea lichidelor interstițiale de stază cu accelerarea proceselor de resorbție în zona
masată. Masajul permite înlăturarea lichidelor de stază. Acest efect este benefic la persoane cu
insuficiență venoasă periferică și apare după manevre profunde care conduc lichidul de stază de
la periferie spre centru.

b) Efecte generale

Masajul duce la creșterea metabolismului bazal, stimulează funcțiile aparatului respirator și
circulator, influențează favorabil starea generală a organismului, îmbunătățește somnul,
îndepărtează oboseala musculară.

Toate aceste efecte generale se explică prin acțiunea masajului asupra pielii care este un organ
bine vascularizat și mai ales bogat inervat.

Mecanisme de acțiune

Cea mai importantă acțiune fiziologică a masajului este reprezentată de mecanismul reflex
asupra organelor interne. Aceasta se explică prin stimulii care pleacă prin exteroceptori și
proprioceptori (stimuli care sunt de diferite intensități) pe cale aferentă către SNC, iar de acolo
pe cale eferentă, ajung la organele interne în suferință.

Un alt mecanism al masajului este acțiunea mecanică produsă de manevrele mai dure ca
framântarea, contratimpul, măngăluirea, rulatul, ciupitul, tapotamentul (care se face transversal
pe fibrele musculare) ceea ce duce la tonifierea musculaturii, îmbunătățirea funcției si forței
musculare.

Tehnica masajului:

Masajul regiunii dorsale se execută asezând bolnavul în decubit ventral, cu mâinile pe lângă
corp. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf lăsând descoperită numai regiunea de masat. Se
începe cu netezirea sau efleurajul cu ambele palme întinse, pornind de la partea inferioară a
toracelui pe mușchii paravertebrali și mușchii dorsali, partea superioară a trapezilor,
înconjurând umerii.

A doua formă de netezire se face tot cu palmele întinse pe părțile laterale ale toracelui tot de jos
în sus făcând terminația la C7. O altă formă de netezire este netezirea pe coloană cu două
degete depărtate, cu spina vertebrală între degetele depărtate. De asemenea, cu degetele mâinii
stângi depărtate, se face netezirea intercostală (luând fiecare coastă între degete) întâi pe partea
opusă nouă, apoi pe partea noastră.

Ultima netezire este pieptene și se face pe mușchii bine dezvoltați (marii dorsali) derulând
pumnul de la rădăcină către vârful degetelor de 5-6 ori.

Netezirea este o manevră de introducere a masajului sau de adaptare a mâinii maseurului cu
tegumentul bolnavului (și invers), de întrerupere a celorlalte manevre care sunt mai dure și de
încheiere a masajului, deoarece acțiunea sa este calmantă, liniștitoare, sedează durerea de tip
nevralgic din tegument și este o manevră decontracturantă și relaxantă.

Urmează frământarea sau petrisajul cu toate formele sale: frământarea cu o mână și frământarea
cu două mâini (începând cu partea opusă nouă, în 2-3 straturi de mușchi, prin compresiuni și
relaxări dintre police și celelalte 4 degete, ridicând mușchiul de pe planul osos), și contratimpul
(pe aceleași straturi). După fiecare formă de masaj se face netezirea de întrerupere.

Frământarea este o manevră specifică musculaturii. Datorită efectului de tonifiere pe care îl are
frământarea este folosită pe musculatura flască, atonă sau atrofiată. Framântarea se execută
întotdeauna transversal pe fibrele musculare, îmbunătățind astfel contractibilitatea acestora. Pe
lângă efectul tonifiant frământarea are și acțiune de asuplizare a musculaturii, a pielii și a
cicatricilor.

Geluirea este tot o frământare ce se face pe coloană precum și intercostal (cu 2 degete depărtate
cu spina vertebrală între degete sau cu coastele între degete). O altă direcție a geluirii: cu
degetele apropiate se face pe mușchii paravertebrali dorsali.Toate formele frământării se fac de
2-3 ori pe fiecare direcție.

După netezirea de întrerupere urmează fricțiunea care se face pe coloană cu două degete
depărtate cu mișcări de sus în jos, stânga -dreapta, circular dreapta, circular stânga. O altă
direcție de fricțiune este intercostală cu degetele depărtate cu mișcări circulare și o alta cu
degetele apropiate pe mușchii paravertebrali, tot cu mișcări circulare. Fricțiunea se poate
combina cu vibrația, obținându -se un efect decontracturant mai bun.

Fricțiunea este o manevră specifică elementelor anatomice dintr-o articulație (cartilaje, burse
seroase, ligamente, tendoane) șanțurilor intramusculare și originii inserțiilor musculare. Are o
acțiune de mărire a elasticității tendoanelor și ligamentelor și de relaxare a lor, antiinflamatoare
(la bursa seroasă) și îndepărtează lichidele interstițiale de stază dintre fasciculele musculare (cu
resorbția și îndepărtarea lor către organele excretoare).

După fricțiune urmează tapotamentul care se face pe mușchii bine dezvoltați ca marii dorsali și
trapezi (partea lor inferioară) având în vedere evitarea zonei rinichilor precum și a coloanei
vertebrale. Formele tapotamentului sunt: cu palma căuș, cu partea cubitală a degetelor și cu
partea cubitală a pumnului.

Tapotamentul este o manevră specifică musculaturii și se execută tot transversal (ca o hășurare).
Are o acțiune și mai tonifiantă decât frământarea.

Urmează vibrația care se face cu palma întreagă pe toată suprafața musculară prin trenuri
vibratorii destul de profunde și rapide pentru a ajunge vibrația și la organele interne .

Vibrația are o acțiune relaxantă, sedativă, calmantă. Se adresează atât tegumentului cât și
fibrelor musculare.

După toate formele aplicate masajul se termină cu netezirile de încheiere.

După aceea facem kinetoterapie deoarece avem articulațiile costo -vertebrale care trebuiesc
mobilizate. Pentru acest lucru facem mișcările de inspirație -expirație masorul ținând palmele
perpendiculare pe coloana dorsală și spunându -i bolnavului să tragă aer în piept după care
bolnavul expiră aerul, iar masorul apasă prin vibrații coloana dorsală (de 2-3 ori).

În cazul scoliozelor urmărim echilibrarea și egalarea forței de contracție a musculaturii
paravertebrale în vederea restabilirii aliniamentului fiziologic al coloanei vertebrale. Astfel,
vom executa manevre decontracturante (neteziri, geluiri, fricțiuni, vibrații) pe partea
concavității curburii scoliotice și manevre tonifiante (frământări, tapotament) pe partea
convexității curburii scoliotice.

3.8. Tratamentul balneologic

Bolnavul cu cifoscolioză poate beneficia de tratament balneo -fizical în stațiuni profilate pe
tratamentul afecțiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.),
unde asocierea factorilor naturali (apă minerală, nămol terapeutic, climatul) este benefică și
împreună cu programele de kinetoterapie adecvate, pot contribui la recuperarea funcțională.

Tratamentul balnear vizează urmatoarele obiective:

* Încetinirea procesului degenerativ
* Îmbunătățirea circulației locale și generale
* Ameliorarea sau menținerea mobilității articulare și a forței musculare.

Tipuri de ape:

* Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)
* Ape sărate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
* Ape sărate iodurate (Bazna)
* Ape sulfuroase sărate (Călimănești, Govora)
* Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu nămol acționează prin cei trei factori cunoscuți: termic, fizic (mecanic) și chimic.

Stațiunile indicate sunt:

Techirghiol (și tot litoralul) care are namol sapropelic;
* Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);
* Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
* Govora (nămol silicos și iodat);
* Geoagiu (nămoluri feruginoase).

3.9. Terapia ocupațională

Este o metodă de reeducare activă care completează kinetoterapia folosind diverse activități
adaptate la tipul de deficiențe motorii ale individului cu scop recreativ și terapeutic, ajutând
bolnavul să folosească mai bine mușchii rămași indemni și recuperând funcția celor afectați de
boală, contribuind astfel la readaptarea funcțională la gesturile vieții curente.

Prin această terapie se evită pasivitatea în care se fixează bolnavul spitalizat pe perioade mai
lungi, trezindu -i interesul pentru diverse mișcari utile și contribuind astfel la readaptarea
functională la efort.

Principalele efecte pe care le urmărim prin aplicarea terapiei ocupaționale sunt: mobilizarea
unor articulații și creșterea amplitudinii mișcărilor, dezvoltarea forței musculare, restabilirea
echilibrului psihic.

Asistența în terapia ocupațională se desfășoară în două etape:

1) Primirea pacientului și evaluarea lui: este cel mai important moment pentru că de
calitatea evaluării depinde alegerea mijloacelor și aplicarea tratamentului.

2) Etapa de tratament (asistența propriu -zisă).

În cazul pacienților cu scolioză putem aplica din activitățile esențiale tehnicile sportive cu
caracter recreativ, cu practicarea integrală. V om alege acele sporturi sau jocuri ce pot avea o
contribuție la atingerea obiectivelor terapeutice propuse. De exemplu: înotul, voleiul, baschetul,
bedmintonul sunt foarte indicate în cazul pacienților cu scolioză.

Înotul trebuie să fie simetric și făcut mulți ani la rând (bras, spate, fluture). Este un excelent
mijloc activ de autocontrol, de reechilibrare a curburilor coloanei vertebrale și de dirijare a
dezvoltării simetrice a toracelui.

Pacienților care practică volei, bedminton sau baschet le vom spune sa-și folosească mai mult
mâna de pe partea unde se află concavitatea curburii scoliotice deoarece umărul de pe acea
parte este căzut.

3.10. Tratamentul ortopedico -chirurgical

a) Tratamentul ortopedic

Își propune corectarea și menținerea deviației vertebrale pentru a neutraliza riscul de agravare
reprezentat de puseul pubertar de creștere. Un tratament ortopedic poate fi apreciat ca eficient
dacă la sfârșitul creșterii el reușește să mențină deviația vertebrală la o valoare cel mult egală cu
aceea de la începutul tratamentului
Tratamentul ortopedic dispune de aparate corectoare active și pasive.
Aparatele ortopedice pasive realizează corecția deviației folosind forța de presiune, de obicei la
nivelul părții convexe a curburii și forța de tracțiune care tinde să elongheze coloana și astfel să
reducă curbura.
Corectarea este în general realizată prin aparate gipsate succesive. Când se obține corecția
maximă menținerea ei este incredințată unor corsete ortopedice.
Pentru scolioză corecția se obține cu ajutorul unui cadru ce realizează atât elongarea cât și
derotarea coloanei și presiunea pe convexitate. Indiferent de tipul de cadru (Abbot, Risser,
Cotrel etc.) principiul este același. În cadru se aplică aparatul gipsat. După o perioadă de 1-2
luni aparatul gipsat se schimbă, obținându -se o nouă corecție.
Uneori gipsul poate realiza o elongație progresivă (aparatul de elongație tip Stagnara).
Aparatele ortopedice active caută să obțină o corecție printr -o autoredresare activă a coloanei.
Aparatul clasic activ este aparatul Milwaukee. Corsetul lui este purtat permanent sau

intermitent, în funcție de gravitatea curburii. Există actualmente tendința de a aplica corsetul
Milwaukee noaptea în cazurile de deviații mici (scolioza sub 30*), dar care la controale repetate
fac dovada evolutivității lor.
Un alt aparat activ este corsetul cu trei puncte de sprijin care caută să redreseze scoliozele
lombare.
O altă serie de metode ortopedice: tracțiunea continuă în timpul nopții (Cotrel), stimularea
electrică a musculaturii din convexitate cu aparate special construite, se adresează acelorași
deviații vertebrale de gravitate medie și se asociază în programul terapeutic.
Cifozele toracale între 40-50 și 70-80 de grade se tratează prin mijloace ortopedice.

b) Tratamentul chirurgical

Deviațiile vertebrale grave, evolutive, care se agravează lent, dar continuu, și după terminarea
creșterii, impun redresarea și stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Prețul corecției în aceste
cazuri îl constituie rigidizarea (cu tije) a unui important segment al coloanei vertebrale.
Intervenția chirurgicală în cazurile de gravitate extremă trebuie precedată de o pregătire prin
elongație progresivă a coloanei (prin aparate gipsate de elongație sau elongație cu halou cranian
și gips sau cerc pelvin).
Intervenția este urmată de o imobilizare gipsată, apoi de corset ortopedic timp de 18-24 luni,
perioadă în care artrodeza vertebrală devine solidă. Și tratamentul chirurgical va fi însoțit de
kinetoterapie, cu scop de asuplizare preoperator, cu scop de tonificare musculară generală în
perioada de imobilizare, cu vocația de corecție posturală și integrare în viața cotidiană la
înlăturarea corsetului.
Cifozele grave, peste 80 de grade, nu pot fi corectate și stabilizate decât printr -un tratament
chirurgical.

2. Concluzii

Din studiul făcut asupra cazurilor prezentate în lucrarea de față s-a putut constata că tratamentul
cifoscoliozelor nu trebuie înteles separat ci într-un context mult mai larg decât cel al corectării
stricte a curburii dorsale întrucât apare însoțită de abateri de la normal a umerilor, omoplaților,
toracelui și a altor zone.

De aceea programele de exerciții au avut drept scop corectarea cifoscoliozei, dar au fost incluse
și elemente corective pentru deficiențele asociate.

Nu este mai puțin adevărat că cifoscolioza având o valoare primară, corectarea acesteia va
antrena și corectarea deficiențelor asociate a căror existență este secundară, dependente de
cifoscolioză.

Corectarea concomitentă și a deficiențelor asociate s-a soldat cu o accelerare a recuperării
curburii cifotice și scoliotice.

În cazul în care deformările corpurilor vertebrale au fost accentuate, evoluția pacienților a
evidențiat o stagnare a bolii.

Programul de kinetoterapie asociat cu mijloacele de fizioterapie au dus la ameliorarea algiilor
vertebrale și la dispariția lor, micșorarea curburilor patologice, crearea unui tonus de atitudine,
necesar menținerii corecției, creșterea tonusului musculaturii paravertebrale, deblocarea
toracelui și îmbunătățirea parametrilor funcționali specifici funcției pulmonare.

Exercițiul fizic ca mijloc de bază al kinetoterapiei s-a aplicat sub formă de exerciții dinamice,
statice sau jocuri sportive, de tipul sporturilor: înot, baschet, volei, tenis, badminton.

Alături de exercițiile dinamice, asuplizarea coloanei vertebrale și redresarea ei s-a realizat prin:
exerciții de stretching și elongații vertebrale pe plan înclinat (banca de gimnastică) și cu ajutorul
căpăstrului Glisson, care au înbunătățit rapid redresarea coloanei prin întinderea ligamentului
anterior ce este retractat.

Menținerea poziției corecte a fost consolidată prin aparate ortetice de tipul orteza cervico -dorso –
lombară, denumită și „ham de memorie” – denumire ce îi evidențiază scopul.

În cadrul programului de recuperare, fiecare pacient a primit un program cu regulile de igienă
ale posturii, ce trebuie aplicate în timpul zilei și nopții pentru menținerea rezultatelor urmărite
prin tratament recuperator, care a realizat obiectivul menținerii corecției.

De un real folos au fost exercițiile de conștientizare ale posturii din programul de
kinetoprofilaxie „școala spatelui” în care pozițiile corective învățate în sală se aplică în viața
cotidiană.

Tratamentul prin mișcare va fi continuat pentru a consolida și menține rezultatele obținute.

BIBLIOGRAFIE

1. Corneliu Zaharia “ Scolioza” – Editura Medicală, 1980

2. Clement Baciu „Anatomia Funcțională Și Biomecanica Aparatului
Locomotor" – Editura București, 1972

3. Dinulescu Traian „Balneofizioterapie” – Editura Medicală, București
1963

4. I. Kiss „Fizioterapia Și Recuperarea Medicală" – Editura Medicală,
1999

5. Laurian Sdic „Kinetoterapia În Recuperarea Algiilor De Statică
Vertebrală" – Editura Medicală, București, 1982

6. Mariana Cordun „Hidrokinetoterapia În Afecțiunile Reumatismale" –
Editura A. N. E. F. S. " Bucuresti, 1999

7. Mircea Popescu „Educația Fizica Și Sportul În Pregatirea
Studenților" – Editura Didactică Și Pedagogică, București, 1995

8. Rădulescu Andrei „Electroterapia" – Editura Medicală, 1993

9. Radu Păun „Tratat De Medicină Internă – Reumatologie" V ol. II,
Editura Medicală, București, 1999

10.Stefan Birtolon „Exercițiul Fizic Și Coloana Vertebrală" – Editura
Sport Turism, București, 1978

11.Sava Fetescu, Cristina Foza „Corectarea Deficiențelor Fizice Ale
Elevilor" – Editura Cnefs, București, 1972

12.Tudor Sbenghe „Kinesiologie – Știința Mișcării” – Editura Medicală,
2002

13.Tudor Sbenghe „Kinetologie Profilactică, Terapeutică Și De
Recuperare” – Editura Medicală, București, 1987

14.Tudor Sbenghe „Bazele Teoretice Și Practice Ale Kinetoterapiei" –
Editura Medicală, 1999

15.Figura 1: http://recuperaremedicala1.wordpress.com/2011/05/01/afectiuni -ale-coloanei –
vertebrale/

16.Figura 2: http://www.antena3.ro/romania/romania -tara-cu-cei-mai-multi -copii -bolnavi -de-
scolioza -din-europa -55213.html

17.Figura 3:
http://www.guglielmofelici.it/scoliosi_secondarie/pagine_scoliosi_neuropatica/da_lesioni_dei_m
otoneuroni_inferiori.html