ȘCOALA SANITARĂ POSTLICEALĂ CAROL DAVILA [618580]

1
ȘCOALA SANITARĂ POSTLICEALĂ „CAROL DAVILA”
PETROȘANI

Nr_______/_____________________

TEMA proiectului:

FITOTERAPIA DIABETULUI

EXAMEN

DE CERTIFICARE A CALIFICĂRII PROFESIONALE A
ABSOLVENȚILOR ÎNVĂȚĂMÂNTULUI POSTLICEAL
NIVEL 5

Îndrumător de proiect Farm. Alexandrina Voicescu
Candidat: [anonimizat]-Boșca Rodica
Clasa III- C – AMF
Forma de învățământ zi
Domeniu SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ
PEDAGOGICĂ
Calificarea profesională ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE
Anul absolvirii 2020

2

CUPRINS

Cuprins………………………………………………………………………………………………………. …………….pag.2
Motto ………….. ………….. ……………………………………………………………………………………………….pag.3
Argument……………………………………………………………………………………. …………………………. ..pag.4
I.Diabetul,definiț ie,importanță,istoric……………………………………………………. ……….. ………….. .pag.7
Clasificarea perturbărilor metabolismului glucidic………………. …….. ……………………. ………. …..pag .9
II.Etiopatogenia diabetului zaharat…………………….. ……………………….. ………………….. ………….pag.10
Diagnosticul diabetului zaharat……………………………………………….. …………………………. ………pag.18
Forme clinice…………………………………………………………………………………………………. …………pag.20
Complicaț iile diabetului zaharat…………………………………………………………… …………….. ………pag.22
Cetoacidoza diabetică……………………………………………………………………………………….. ……….pag.23
Tratamentul diabetului zaharat……………………………………………………………… ………………. ……pag.28
Regimul alimentar……………………………………………………………………………. ……………………….pag.29
Medicația antidiabetică………………………………………………………………………………………… …….pag.31
Medicația antidiabetică orală…………………………………………….. ……… ………………………….. ……pag.3 3
III.Plante medicinale cu actiune hipoglicemiantă………………………….. …………………….. ………..pa g.35
Ceaiuri dietetice recomandate in diabet – formule Plafar-………………… ………………………… …..pag.49
Exemple de produse vegetale adjuvante în trat. diabetului existente în farmacii………………. ..pag.59
Concluzii……………………………………………………………………………….. …………………………… ……pag.63
Bibliografie……………………………………………………………………………. ………………… ……….. …….pag.64
Anexe……………………………………………………….. …………………………… …………………… …….. ……pag.65

3

Motto:
,, Există o singură forță vindecătoare în lume și aceasta este Natura
însăși, puterea regenerativă inerentă organismelor, pu terea de a învinge boala.’’

Henry Thomas Hambli

4
ARGUMENT

Înțelegem că în general toate lu crurile au o anumită cauză, care produce la rândul ei un a numit
efect și suntem cvasi -unanim de acord cu faptul că nici măcar b oala nu vine la întâmplare.Aproape
toate maladiile se datoreazǎ cumva încǎlcǎrii legilor naturii într-un anumit fel, într -o anumitǎ
perioadǎ din viaṭa unei perso ane. Aceastǎ încǎlcare voitǎ sau accidentalǎ, poate sǎ fi avut loc cu
câteva generaṭii în urmǎ sau poate sǎ fi fost rezul tatul unor calamitǎṭi naturale sau provocate de om,
de exemplu radiaṭii le de la Cernobâ l, care se știe că au cauzat mutaṭii genetice, rezultând astfel
multe dintre afecṭiunile curent e. Pe lângǎ radiaṭii, alṭi factori dǎunǎtori cunoscuṭi pentru producerea
unor modificǎri nefaste la nivel cromo zomial ar fi alcoolul, tutunul, ca feaua și al te bǎuturile de
culoare maronie înrudite cu ea, cât și anumite medic amente și droguri. Stilul de viaṭǎ
contemporan ,destul de îndepărtat de cel natural, a atras atenṭia ca fiind generator de boalǎ.
Stresul este o cauză principală a îmbol navirilor și de asemenea , accelereazǎ evoluṭia multor
boli,făcându -le mai durer oase sau agravându -le. Când existǎ stres cronic ,urmarea este că vor exista
și boli frecvente .
Este cert cǎ stresul joacǎ un rol foarte important în cazul unor boli cu m ar fi diabetul și
sindromul hipoglicemic. Diabetul, sindromul hipoglicemic și afecṭiunil e asociate cu acestea, ca de
exemplu hipertensiunea arterialǎ, ca ncerul, obezitatea și bolile cor onariene , sunt astǎzi din ce în ce
mai răspândite . Acestea sunt boli ale modului de viaṭǎ și în mod frecvent, ele pot apărea împreunǎ la
unii din tre pacienṭi. Bolile au ap ărut odat ă cu omul, la fel și preocup ările pentru tratarea lor . O
variant ă plauzibil ă a fost folosirea produselor existente în mediul înconjur ător, dominan te fiind
plantele, al ături de diverse produse minerale sau animale. Prin utiliz ări repetate, confirm ări și
infirm ări, au luat naștere etnomedicina și fitoterapia tradi țional ă. Pân ă la apari ția medicinei
științifice, produsele naturale au însemnat un mijloc de tratament al bolilor importante pretutindeni
în lume. O dat ă cu începutul dezvolt ării industriei chimice , în țările avansate a început cariera
spectaculoas ă a medicamentelor de sintez ă , ponderea acestora ajungând la aproximativ 80%.
Plantele, cu un p rocentaj de cca 20%, nu au putut fi complet înlocuite niciodat ă. Totodat ă, contrar
procentajului amintit mai sus, sunt țări unde predominant ă a rămas medica ția din plante, printre care
un bun exemplu ar fi China, unde procentajul este de 80% în favoarea me dicamentelor de natur ă
vegetal ă, în țările subdezvoltate procentajul ajungând la 90 -95%. Prin existen ța acestor două
alternative, s -a declanșat cumva un soi de competi ție înt re fitoterapie și chimioterapie.
Abordarea obiectiv ă a problemei medic amentului condu ce la concluzia că atât medicamentele
de sintez ă cât și produsele vegetale, ofer ă multiple posibili tăți de tratament , totuși prezint ă și limite
specifice. Atitudine a corect ă este însă folosirea ambelor mijloace de terapie, deoarece produsele de
sintez ă nu pot fi înlocuite niciodat ă în totalitate de plante, dar nici la tratamentul prin intermediul
plante lor nu se poate renunța complet .
Diabetul zaharat reprezint ă cea mai fr ecvent ă boală endocrin ă înregistrat ă în ultimii ani.
Afec țiunea e ste caracterizat ă prin valori crescute ale glucozei la nivel ul sangvin, așa numita

5
hiperglicemie . Sunt doua tipuri de diabet zaharat. Diabet de tip I, insulin o-dependent ș i diabet ul de
tip II, non-insulino dependent . Tratarea diabetului zaharat cu ajutorul plantelor poate fi într -adev ăr
eficient ă, atât în etapele ini țiale ale diabetului zaharat de tip II, cât și în forme mai complexe, fiind
necesară cunoașterea principiilor medicinei naturiste și mai ales resp ectarea lor în viața cotidiană ,
important și ide al ar fiind respectarea permanentă a dietei recomandat e. Doar astfel medicina pe
bază de plante asigur ă o recuperare mai rapid ă sau cel pu țin stabilizarea bolii.
Fitoterapia trebuie reconsiderat ă, pentru a se renun ța la tot ce ține de perioada emip rică a
terapeuticii și nu rezist ă la o analiz ă științifică și a se trece apoi la aplicarea în studiul produselor
vegetale a metodelor știin țifice de fitochimie și farmacologie, carac teristice medicamen tului
modern. Condi țiile cerute acestuia referi tor la c alitate , eficien ță și siguran ță trebuie s ă se încadreze
în criteriile științifice contemporane .
Plantele medicinal e nu trebuie considerate la modul general , ca un tot unitar. Este esențial ca
orice abordare s ă porneasc ă de la dinstinc ția a trei ca tegorii :
– plante și substan țe active biosintetizate de celula vegetal ă, cu ac țiune terapeutic ă foarte
puternic ă, chiar drastic ă (din aceast ă grupă fac parte în mod special cele care con țin alcaloizi,
glicozide de tipul cardiotonicelor, peptide to xice sau saponozide hemolitice) .
– plante sau produse vegetale cu ac țiune medie sau blând ă, care corect administrate nu produc
efecte secundare nocive (valerian ă, păducel, anasaon, anghinare,etc.)
– plante complet lipsite de toxicitate, car e pot fi folosite f ără nici un risc terapeutic ( mușe țel,
nalbă, tei, etc.), la acest tip de plante ne vom referi aici.
Fitoterapia este o ramură a medicinei naturale care se ocupă cu prevenirea și tratarea bolilor
prin remedii vegetale . Fitoterapi a trebuie privită în adevărata ei lumină și valoare. Complexitatea
compoziției chimice a plantelor, de la 2 -3 compuși până la 30 -40 identificați în unele plante,
explică eficacitatea uneia și aceleiași plante în diferite afecțiuni. Deși pare simplă și pe î nțelesul
tuturor, fitoterapia iși are rigorile și limitele ei. Ea trebuie practicată cu mult discernământ și
competență medicală. Fitoterapia nu trebuie interpretată ca o metodă singură, izolată de celelalte
mijloace terape utice, ea este un bun adjuvant î n terapia diverselor boli. Așadar, leacurile populare
se dovedesc de o valoare incalculabilă deși, uneori, acestea nu numai că sunt ignorate, dar sunt
chiar luate în derâdere și considerate drept "leacuri bă bești". Totuși, la un examen obiectiv,
științific și experimental, eliberat de prejudecăți, terapia cu substanțe active extrase din plantele
medicinale își demonstrează eficacit atea, devenind o resursă redutabilă pentru medicina modernă în
plină ascensiune ,un izvor inepuizabil de substanțe prețioase pentr u industria farmaceutică , un bun
folositor oamenilor împotriva suferințelor cauzate de o sumedenie de boli.
Diabetul zaharat este o maladie gravă, cu un tratament de lungă durată , având o incidență
crescută în rând ul populației la scară mondială. În prezent în lume trăiesc aproximativ 150 milioane

6
de diabetici , dintre care aproximativ 30 de milioane sunt insulino -dependenți. În acest tablou
statistic, diabetul este mult mai fre cvent la bolnavii vârstnici , iar dintre aceștia , la persoanele
suferind de obezitate, o influență însemnată în ce privește frecvența diabetului având -o și factorul
ereditar predispozant.
O.M.S. și Federația Internațională a Diabetului , prin progra me speciale , au stimulat
permanent cercetările asupra acțiunii hipoglicemian te a unor produse vegetale, considerând această
modalitate terapeutică o alternativă a medicației de sinteză orale.
Fitoterapia utilizează planta în totalitate sau doar anumite părți ale plantelor (flori, fructe,
frunze, semințe, tulpini, rădăcini) sub dif erite forme: ceaiuri (infuzii sau decocturi), inhalații,
cataplasme, extrase încorpo rate în soluții, tablete, ungu ente, supozitoare, în vederea prevenirii sau
tratării unor afecțiuni.
Sub denumirea generică de produse fitoterapeutice înțelegem toate produs ele obținute din
diverse plante medicinale și aromatice.
Există școli de fitoterapie care folosesc plante în întregime, sau doar anumite părți,
,utilizând proceduri simple de extracție. Unul din principiile care se r espectă constant în fitoterapie
este ext racția totală.
Dintre medicamentele de origine naturală, o categorie distinctă o constituie produsele
vegetale cu acțiune hipoglicemiantă.
Descoperirea medicamentelor de sinteză cu performanțele lor extraordinare dar în același
timp și cu numeroasele reac ții secundare , nu a putut deter mina renunțarea la remediile naturale.
Se poate afirma că în prezent, fit oterapia tinde să -și ocupe un loc binemeritat,
medicamentul natural, inclusiv practicile tradiționale de tratament, revenind spectaculos în
actualitate.

7

I.DIABETUL ZAHARAT, DEFINIȚIE, IMPORTANȚĂ, CLASIFICARE

1.1.1.Definiția

Diabetul zaharat se definește ca o stare patologică heterogenă din punct de vedere
etiopatogenic, clinic și terapeutic, a cărei manifestare esențială e ste hiperglicemia , indusă de
deficitul de insulină. Consecutiv deficitului de insulină apar și perturbări ale metabolismului
protidic, lipidic și hidroelectrolitic.
Hiperglicemia împreună cu alți factori conduc la complicații cronice (vasculare, nervoase),
ceea ce determină reducere a duratei de viață a bolnavilor și deteriorarea calității vieții acestora.
Cuvîntul diabet provine din greaca veche ( diabeiu = a se scurge ca printr -un sifon), făcând
aluzie la poliuria marcată a unor pacien ți.

1.1.2.Importanța

Diabetul zaharat este o boală importantă ce prezintă anumite caracteristici:
a) este foarte frecvent , pe glob existând probabil peste 100 milioane de bolnavi. Prevalența me die
la adult este apreciată la 2 -3 la sută (inclusiv în România) și crește odată cu vârsta, ajungând după
60 ani la 7 -9 la sută;
b) este grav : complicațiile cronice reduc durata de viață a paciențilo r și calitatea acesteia
(constituie prima cauză a amputaț iilor și cecității și contribuie în mod esențial la decesul prin
infact miocardic);
c) este foarte costisitor pentru societate, fiindcă are o evoluție cronică pe întraga viață(este
considerat nevindecabil), iar asistența medicală, deși gratuită pentru dia betici, este foarte scumpă
pentru societate.

1.1.3.Istoricul

Diabetul zaharat are o istorie îndelungat ă, manifestările sale clinice fiind descrise încă din
antichitate (Papirus Ebers, 1500 î. H). O mare perioadă de timp cunoștințele despre această stare
patologică au rămas empirice, abia ultimele secole aducând importante date științifice.
În anul 1000 Avicenna descrie o boală caracterizată prin urini dulci, redescrisă în anu l
1674 de Thomas Willis, medic, anatomist și profesor la Oxford, care a descoperit (prin degustare)
că urina este dulce și de atunci s -a adăugat cuvântul mellitus (ca mierea). Wirsung descoperă
canalul intrapancreatic în 1642, iar Brunner face prima pancre atectomie parțială în 167 7.
În anul 1720 Dobson din Liverpool descrie gustul dulceag al sângelui, iar în 1856
Chevreul stabilește că substanța dulce din urina bolnavilor este glucoza.
În anul 1889, Mehring și Minkowski stabilesc legătura diabetului cu pancreasul, dovedind
apariția rapidă a acestei stări prin pancreatectomie totală la câine. Gley în 1906 constată că

8
extrasele de pancreas degenerat prin ligatura canalelor excretorii reduc totuși simptome le diabetului
la câine.
La 31 august 1921, în ,,Archives Interna tionales de Physiologie'' din Liege, N. Paulescu
a publicat articolul intitulat ,,Recherches sur le role du pancreas dans l' assimilation nutritive'', în
care sunt redate pe larg rezultatele experimentale obținute cu primul preparat antidiabetic cunoscut.
Preparatul care ducea la scăderea glicemiei, ureei sanguine și cetonemiei fusese denumit de către
autor ,,pancreină.'' La 10 aprilie 1921, pancreina era brevetată în România și primea brevetul nr.
6254. Tot în 1921,chirurgul Banting și studentul în f iziologie Best lucrează la descoperirea
insulinei și în sfârșit, ei obțin din pancreasul fetal de vacă un hormon cu care la 11 ianuarie 1922
este salvat primul copil din comă diabetică. Primele comunicări ale acestor autori apar la sfârșitul
anului 1921 și sunt publicate în februarie 1922 în ,,Journal of Laboratory a nd Cllinical Medicine.''
În 1923, Banting și McLeod primesc premiul Nobel pentru descoperirea insulinei,
făcându -se astfel o mare nedreptate lui Paulescu și lui Best.
Savantul ro mân Nicolae Paulescu este adevăratul descoperitor al insulinei (1921), însă
meritele sale au fost recunoscute mai târziu. Ca să nu mai existe dubii, un mare diabetolog, Leo
Krall, scrie în 1994, despre aceasta: « Paulescu, un distins fiziolog român, a prod us un extract de
pancreas care îndeplinea toate criteriile experimentale pentru insulină, dar nu a reușit să le aplice la
om. Semnificația acestei contribuții a fost re cunoscută mult mai târziu ».
Controversa a continuat și, în ceea ce îl privește pe Best, această nedreptate a fost
reparată abia cu 6 decenii mai târziu , cu puțin înainte de moartea sa.
În 1955, Sanger elucidează structura insulinei pe porc ( pentru care primește premiul
Nobel), iar în 1963 se reușește sinteza insulinei. Cercetările asupra ac estui medicament au
continuat și astăzi s -a ajuns să fie folosite insuline înalt purificate (monocomponent) și insulină
umană (produsă prin inginerie genetică și prin semisinteză pornind de la insuline animale).
De o importan ță deosebită în evoluția cunoș tințelor moderne despre diabet a fost
observația lui Bornstein și Lawrence (1951) asupra coexistenței la diabetici a hiperglicemiei și
hiperinsulinemiei. Yelon și Berson (1960 -1964) confirmă prin dozaj radioimunologic al insulinei
că la diabeticii adulți c antitățile de insulină secretată de pancreas în urma unei hiperglicemii
provocate oral sunt mult mai mari decât la subiectul sănătos , deși curba de hiperglicemie este
patologică. C oexistența diabet de maturitate -hiperinsulinism este generală și caracterize ază forma
de diabet care ,ulterior în 1980 -1981, a fost numită de tip II. Tot cu ajutorul acestei metode se
demonstrează că insulina pancreatică circulantă (insulina radioimunologică) nu este aceași cu
forma de ,,insulină măsurab ilă imunologic,,. În anii 1 970-1973 s-au preparat prin electroforeză și s –
au introdus în terapeutică în 1975 insulinele monocomponente sau ,,single -insulin’’ , insuline pure
debarasate de impuritățile de fabricație, care continu ă până în prezent, alături de human -insulin, să
fie cel mai bun sistem de tra tament în diabetul de tip I.
În 1955 începe și era clinică a antidiabeticelor orale, atât de mult utilizate în prezent. Prin
multitudinea cercetăr ilor privind toate aspectele diabetului zharat, diabetologia este considerată
astăzi o specialitate importantă, bine conturată, la dezvoltarea căreia școala românească de diabet
și-a adus o însemnată contribuție.

9
1.1.4. Clasificarea perturbărilor metabolismului glucidic

Clasificarea diabetului zaharat (DZ) și a altor categorii de intolera nță la g lucoză (OMS , 1985).
A.Clase clinice
I. Diabet zaharat : 1. Insulinodependent ( DID )
2. Noninsulinodependent ( DNID )
a) fără obezitate
b) cu obezitate
3. Diabet d e malnutriție
4.DZ asociat cu unele stări și sindr oame sau substanțe chimice,
anomalii ale insulinei și ale receptorilor săi, unele sindroame genetice.
II. Scăderea toleranței la glucoză
a) fără obezi tate
b) cu obezitate
c) asociată cu unele stări și sindroame
III. DZ gestațional

B. Clase cu risc static
1. Anomalie prealabilă toleranței la glucoză
2. Anomalie potențială toleranței la glucoză

Heter ogenitatea este trăsătura fundamentală atât a diabetului zaharat cât și a toleranței
scăzute la glucoză , mergând până acolo încât se poate spune nu că există o multitudine de forme
(etiologice, patogenice, clinice, terapeutice), dar că fiecare diabetic își are boala sa, cu anumite
particularități individuale.
Devierea de la normal a metabol ismului glucidic recunoaște așadar două forme principale:
a) DZ caracterizat prin hiperglicemie apărută spontan ori după provocare (cu glucoză, în
special);
b) scăderea toleranței la glucoză , o stare intermediară între normal și DZ , importantă
prin aceea că evoluează într -o proporție însemnată către DZ și fiindcă favorizează apariția
complicațiilor vasculare cronice (ca și DZ). Câteva scurte co mentarii se impun, în ordinea expusă
în clasificare:
DID cuprinde acei pacienți cărora administrarea insulinei exogene le este indispensabilă
pentru supraviețuire. În lipsa acestei administări ei decedează în sc urt timp.
DNID , ce reprezintă majoritatea cazurilor de DZ, nu necesită administrare de insulină
pentru supraviețuire. Din punct de vedere terapeutic, DNID cuprinde pacienți:
a) tratați numai cu regim alimentar (majoritatea);
b) tratați cu regim alimentar și medicație antidiabetică orală;
c) tratați cu insulină, administrarea acestea fiind necesară pentru echilibrare metabolică
și implicit pentru reducerea riscului complicațiilor cronice . Diabetul insulinonecesitant cuprinde

10
și caz uri de DID în d evenire, în evoluție către momen tul în care administrarea insulinei devine
obligatorie și indispensabilă supraviețuirii, fenomen denumit de unii insulinodependență
secundară.
Diabetul de malnutriție recunoaște două forme principale:
a) diabet pancreatic fibrocalculos;
b) diabet pancreatic prin carență proteică.
Diabetul gestațional apare în cursul și din cauza sarcinii și trebuie să dispară în scurt
timp după evacuarea fătului.

II. ETIOPATOGENIA D IABETULUI ZAHARAT

Este acceptată unanim ideea că la baza etiopatogeniei diabetului zaharat stă interacțiunea
factorilor er editari cu cei din mediu.

Noțiuni de fiziologie a pancreasului endocrin ( Fig.1)

Pancreasul în tota litate cântărește aproximativ 100 g, iar componenta endocrină 1 -2 g,
fiind reprezentată de cele aproximativ 2 milioane de celule din insule le Langerhans.
Insulele Langerhans conțin 4 tipuri de celule: A ( alfa), cu pondere de 20% din celulele
insulare, secretă glucagon și gastrină; B (beta), aproape tot restul de 80% , secretă insulină; C (III),
rare, secretă gastrină; D (IV), rare, secretă soma -tostatină ș i E (V), extrem de rare, secretă probabil
serotonină. (Fig.2).
Secreția insulin ei este codificată de gena insulinei; precursorul ei este proinsuli na, un peptid
de 86 de aminoacizi, care se scindează într -o moleculă de insulină (GM 6000, 51 aminoacizi) și
una de peptid C (GM – 8000, 35 aminoacizi).
Insulinemia normală est e de 5 -20 u/ml (metodă radioimunologică), iar concentrația
fiziologică de peptid C de 1 pmol/ml. Deoarece eliberarea insulinei este echimolară cu ac eea a
peptidului C, determinarea acestuia din urmă constituie cea mai bună măsură a concent rației
insulinei circulante.
Pancreasul uman norm al stochează aproximativ 200 UI insulină. Stimulul fiziologic al
secreției de insulină este glucoza; pe lângă aceasta, alte hexoze (manoză, fructoză), pentoze
(riboză), aminoacizi (arginină, leucină) acizi gra și, corpi cetonici și nervul vag sunt capabili să -i
stimuleze secreția, iar glucagonul și catecolaminele să o inhibe.
Structura primară a insulinei cuprinde două lanțuri polipeptidice (A cu 21 aminoacizi și B
cu 30 aminoacizi), legate prin do uă punți disulfhidrice (A
7 -B
7 și A
20 -B
19).
Singurele diferențe de structură între insulina umană și animală se află la nivelul
aminoacidului terminal: treonina la om, alanina la porc și iepure.
În afară de structura primară , insulina are o structură secundară (lanțul B se desfășoară
în jurul lanțului A ), terțiară (legături hidrogenate între aminoacizii celor două lanțuri) și
cuaternară , în care asocierea între două molecule de insulină formează dimere, apoi acestea
hexamere.

11
Transportul insulinei în sânge se face prin legarea de proteine: alfa și betaglobuline,
albumină.
Degradarea hormonului se produce în ficat (75 -80%) și rinichi (20 -25%). Din pa ncreas, prin
circulație, insulina ajunge la receptorii săi specifici de pe membranele celulelor efectoare. Aici ea
se fixează și printr -un mecanism complex și insuficient elucidat, determină permeabilizarea
membranel or celulare pentru glucoză, intră în cel ule și se metabolizează.
Cauzele și mecanismele de producere a DZ sunt numai parțial cunoscute și sunt extrem de
variate (heterogenitate etiopatogenică ), în funcție de tipul de boală.

Există, totuși, o serie de date care susțin rolul primordial al predisp oziției genetice , ce
favorizează amorsarea și continuarea unui proces autoimun , îndreptat împotriva celulelor beta,
care are ca rezultat distrucția acestora cu o viteză (rată) individualizată. În acest model general,
rolul declanșant (trigger) îl au o seri e de factori de mediu, parțial cunoscuți.

1. Predispoziția genetică

Își fundamentează existența pe o serie de argumente:
a) asocierea DID cu unele boli cu caracter sigur genetic ca pancreatita recidivantă ereditară, fibroza
chistică a pancreasului, hemoc romatoza, ataxia Friedriech.
b) agregarea familială a cazurilor: pe baza întocmirii arborelui genealogic s -a putut aprecia riscul
unui subiect (în general copil sau tânăr) de a dezvolta DID. Riscul este de maximum 0,4% în
populația generală și de 5% la sub iecții ce au frați, surori sau un copil cu DID. O constatare
interesantă, încă discutată, este aceea că tatăl cu DID ar induce la copii un risc de 3 ori mai mare
decât mama diabetică. Această observație ar putea fi reală și explicabilă printr -o transmitere mai
mare a HLA de susceptibilitate de la tată față de cele de la mamă, sau ar putea fi o falsă impresie
prin faptul că nu s -au luat în calcul și feții pieduți prin avorturi și nașteri premat ure induse de DID.
c) studiul gemenilor cu o înaltă rată a fenome nului de concordanță (30 -50%) la monozigoți;
d) evidențierea asocierii între DID și genele sistemului HLA (human leucocyte antigen) care
conferă susceptibilitatea.

2. Autoimunitatea

Rolul său în inițierea și întreținerea distrugerii celulelor beta a fost sugerat în 1965, când
Gepts a descris complet insulita , procesul histopatologic caracteristic DID.
Se consideră că pierderea capitalului de celule beta este consecința unei acțiuni anormale a
sistemului imun controlată de gene din zona HLA și îndreptată pr ecis împotriva unor antigene încă
nedefinite care se găsesc numai în celule beta.
Argumentele pentru intervenția autoimunității sunt multiple:
a) argumente clinice , constând, din asocierea DID cu boli autoimune ca tiroidita Hashimoto, boala
Basedow, mixedemul, boala Addison;

12
b) modele animale de DID apărut spontan : diabetul șobolanului , care apar e la 60% dintre
animale, insulina fiind prezentă în toate cazurile;
c) argumente histopatologice: existența insulitei, leziunea specifică pentru DID, în care
limfocitele infiltrează insulele, cu tipurile B (secretante de anticorpi), T (helper), T citotoxic –
supresor (T c/s), killer (k) și natural killer (NK). Apariția antigenelor DR și DQ pe suprafața celulelor
beta (unde nu se găsesc în mod normal), ind usă de virusuri și alți factori din mediu, face ca aceste
celule să -și expună singure antigenele responsabile de apariția bolii și să fie atacate astfel de LyT
(T
4,T
8);
d) aspecte ale imunității umorale
-antic orpii anticitoplasmă ai celulelor insulare sunt specifici pentru pancreasul endocrin fiind
evidențiați prin imunofluorescență indirectă.
-anticorpii anticelule insulare fixatorii de complement (CF-ICA) reprezintă o subspecie de
ICA ce fixează complemen tul pe secțiunile de pancreas normal.
-anticorpii antidecarboxilară a acidului glutamic
Antigenul responsabil de apariția lor este o proteină de 64 kdaltoni (kd) derivată din insulele
normale umane și de șobolan. Acești anticorpi au un rol predictiv p entru apariția DID mai mare
decât ICA și IAA.
-anticorpii antiinsulinei (IAA)
Prezența acestora în serul bolnavilor cu DID nou diagnosticat, înainte de administrarea insulinei
exogene, a fost raportată în ultimele două decenii, un număr mare de studii s ugerând că ei
corelează cu rata progresiunii spre DID și cu vârsta debutului său. IAA apar mai frecvent la
bolnavii diabetici ICA (+), iar boala apare cu predilecție la acele persoane la care, pe lângă ICA,
sunt prezenți IAA;
e) imunității aspectelor celul are: testul inhibiției migrării leucocitare la antigen pancreatic,
pozitiv; crește rea proporției LyT activate.

3. Factorii de mediu

Predispoziția genetică și autoimunitatea nu pot explica în totalitate producerea DID.
Imunitatea intervine pe un teren gen etic susceptibil, dar nu se cunosc elementele declanșatoare
(triggers), astfel încât acestea au fost căutate în afara organismului. Dintre toți factorii de mediu,
cea mai mare importanță a fost acordată virusurilor, substanțe lor chimice și alimentației.
Infecțiile virale pot acționa ca:
a) trigger al pancreasului autoimun;
b) factor inductor al expresiei moleculelor HLA -DR pe suprafața celulei beta;
c) factor citolitic direct și decisiv,
d) factor aditiv la o acțiune distructivă începută de alți agenți;
Cele trei categorii de factori (genetic, autoimun și de mediu) intervin în măsură inegală și
individuală la fiecare bolnav în parte.

13
DID cu autoimunitate se caracterizează prin:
a) prezența anticorpilor anticelule insulare ce pot apărea înaintea debutu lui clinic și persistă ani de
zile;
b) asocierea cu alte endocrinopatii autoimune;
c) debut la orice vârstă și predominant la sexul feminin.
Tipul viral -indus ar avea următoarele trăsături:
a) anticorpii apar la început, dar dispar în primul an;
b) nu se a sociează cu endocrinopatii autoimune;
c) debut sub vârsta de 30 de ani și repartiț ie egală între sexe.

Debutul clinic al DID

Are loc după o perioadă variată de la începutul distrucției betacelulare, cu durată de la
săptămâni la ani de zile, în funcție d e viteza acestui proces, specifică fiecărui individ. Această
perioadă se denumește prediabet și în cursul său se desfășoară mai multe faze sau stadii:
1.Susceptibilitatea genetică, de la naștere până la apariția factorului declanșator.
2.Acțiunea factorulu i declanșator.
În aceste faze nu există nici o anomalie morfologică, imunologică și biologică.
3.Desfășurarea procesului autoimun, cu începerea reducerii numărului de celule beta, dar cu
insulinemie normală.
4.Continuarea reducerii numărului de celule bet a, cu scăderea progresivă a insulinemiei,
evidențiată mai ales la stimularea cu glucoză, glicemia spontană fiind normală.
După prediabet (fazele 1 -4) se instalează DID clinic evident , dar cu persistența unei
secreții reziduale, insuficientă, de insulină și , în fine, DID cu dispariția (aproape) totală a celulelor
beta.
Etiopatogenia DNID

În producerea DNID intervin câțiva factori de risc (dintre care cei mai importanți sunt:
predispoziția genetică, obezitatea, stresul ) și cel puțin trei mecanisme : insuficiența secreției de
insulină, insulinorezistența și exagerarea producției hepatice de glucoză. Genele sistemului HLA nu
intervin, iar autoimunitatea este absentă.
1.Predispoziția genetică este și mai importantă decât în DID, și mai greu explicabilă.
Argu mentele sale sunt :
a) datele furnizate de studiile familiale, care arată că agregarea cazurilor de DNID după criteriul
familiei este deosebit de pregnantă. Foarte mulți bolnavi recunosc și alte cazuri în familiile lor, iar
studiile active (TTGO =test de to leranță laglucoză pe cale orală ) pe frații și surorile unor diabetici
nou diagnosticați arată o frecvență de peste trei ori mai mare a DNID în comparație cu frații unor
subiecți nediabetici;
b) studiile asupra gemenilor monozigoți dovedesc că fenomenul de concordanță este de aproape
100%, indiferent de locul diferit de trai și de prezența obezității.

14
În decursul anilor au fost întreprinse multiple tentative de evidențiere a unor markeri
genetici ai DNID, cercetându -se în mod deosebit genele implicate în acțiunea și producerea
insulinei , fiind scrise numeroase mutații ale genei receptorului insulinic; ele sunt răspunzătoare
însă pentru cel mult 1% din cazurile de DNID. Gena transportorului glucozei (GLUT -4) este o altă
candidată intens studiată. Proteina G LUT -4 este formată din 509 aminoacizi și este produsă de o
genă de 8 kb localizată pe cromozomul 17. Se pare că secvența aminoacizilor acestei proteine este
normală în DNID, dar polimorfismul genei răspunzătoare de sinteza sa, prezent la subiecții cu acest
tip de boală, ar putea duce la reducerea expresiei cantitative transportului GLUT -4 cu structură
normală. Studiul genelor implicate în reducerea secreției beta-celulare este de asemenea, dificil.
Identificarea mutațiilor genei glucokinazei la subiecții cu MODY (Maturity Onset Diabet of the
Young =puternic factor genetic,apare la tinerii sub 25 de ani ,în general) a reprezentat o descoperire
de mare importanță dar contribuția acesteia la apariția DNID tipic este îndoielnică, fiind
responsabilă de maxium 5% di n cazuri.
Recent a fost descrisă o heterogenitate extrem de mare a MODY. De pildă,
în prezent se cunosc trei forme:
a) MODY 1 – datorată mutației genei glucokinazei (hexokinaza IV) la nivelul cromozomului 7p, în
care cauza DNID este, probabil, reducerea secreției de insulină stimulată de glucoză;
b) MODY 2 – caracterizată prin mutații la nivelul locusului adenozin -deaminazei (ADA) pe
cromozomul 20q
c) MODY 3 – adusă prin mutații la nivelul cromozomului 12 q și care pare a avea severitate mai
mare decât a celorlalte două forme.
Modul de transmitere a DNID nu este precizat, dar se pare că cea mai probabi lă este
calea dominantă.
În concluzie, se poate spune că în patogenia DNID nu intervine o genă a sistemului HLA,
deși se cercetează intens în această direc ție precum și a grupelor sanguine (A, B, 0), a genelor
insulinei și a receptorilor de insulină.
2. Obezitatea, în special cea abdominală (androidă), cu raport lomen/bazin crescut,
contribuie la apariția hiperglicemiei, probabil prin intermediul reducerii n umărului receptorilor de
insulină. Studiile epidemiologice arată că peste 80 % dintre pacienții cu DNID sunt sau au fost
obezi, iar 40% dintre obezi sunt diabetici, dacă sunt dep istați activ (TTGO).
3. Stresul psihic are rol mai ales în exagerarea hiperglic emiei și poate chiar mai mult,
din moment ce DNID este mai frecvent în mediul urban și la subiecții cu profesii deosebit de
stresante .
Acești factori și alții încă neelucidați acționează prin mecanisme enumerate deja:
tulburarea secreției de insulină, insu linorezistența și creșterea pro ducției hepatice de glucoză.
1. Alterarea secreției de insulină. Cea mai importantă și precoce anomalie este
perturbarea fazei I a secreției de insulină , după administrarea glucozei i.v. (stimul specific), deși
alți stimuli ( proteine, acizi grași) induc încă eliberarea insulinei.
În mod lent, progresiv, se instalează și alterarea fazei a II -a a insulinosecreției, agravând
hiperglicemia.

15
Reamintim că în mod normal faza I începe în decurs de 1 -2 minute după injecție i.v. de
glucoză și durează 10 minute; în cursul său se eliberează insulina stocată în celulele beta.
Faza a II -a începe imediat după prima și persistă atât timp cât persistă hiperglicemia (60 –
120 minute în cursul TTGO).
Se poate afirma astăzi că, din punct de vedere al insulinemiei, DNID poate fi cu insulinemie
normală, scăzută sau crescută.
2.Insulinorezistența (IR) a fost incriminată în producerea DNID, din momentul în care
s-au evidențiat cazuri cu hiperinsulinemie și se definește ca o situație în care o cantitate dată de
insulină produce un efect biologic (scăderea glicemiei) mai redus decât în mod normal.
IR recunoaște trei categorii de mecanisme:
a) defectul la nivelul celulei țintă, modalitatea cea mai frecventă a IR în DNID. Aceasta constă în
legarea redusă, a insulinei de receptorul său datorită reducerii numărului de receptori sau a afinității
acestora;
b) exacerbarea antagoniștilor circulanți ai insulinei, de natură hormonală (STH, cortizol, glucagon,
catecolamine) sau nehormonală (anticorpi antiinsulinici și antireceptor de insulină, care sunt
situații rare);
c) secreția unor insuline anormale, sau scindarea insuficientă a proinsulinei.
Consecința oricărei IR este scăderea utilizării glucozei la nivelul țesuturilor periferice (muscular și
adipos) și al fic atului.
IR se află la originea sindromului X (Reaven), ce constă în asocierea cu DNID,
hipertensiune arterială, obezitate viscerală și hipertrigliceridemie ± hipercolesterolemie.
4.Creșterea producției hepatice de glucoză. Mecanismele directe ale acesteia sunt:
a) IR cu neutralizarea acțiunii insulinei și dispariția consecutivă a inhibiției glicogenolizei;
b) hiperglucagonemia;
c) creșterea gluconeogenezei datorită excesului de precursori (aminoacizi, acizi grași liberi).
Deși insulina are rolul primor dial în apariția DZ în general, pentru producerea DNID,
glucagonul (polipeptid cu 29 aminoacizi), al cărui nivel este crescut, are și el un rol important.
În concluzie, în patogenia DNID intervin deficitul de insulină, IR și accelerarea
producției hepatic e de glucoză.
Dacă se consideră IR ca element inițial, aceasta va reduce sensibilitatea periferică la insulină, prin
reducerea numărului de receptori de insulină, cu hiperglicemie consecutivă.
Dacă insulinosecreția deficitară genetic ar fi elementul primor dial, aceasta ar induce creșterea
producției hepatice de glucoză, având drept urmare agravarea hiperglicemiei.
Din punct de vedere histopatologic, pancreasul bolnavului cu DNID este normal în peste
30% din cazuri. În rest, s -a putut observa depunerea unui amiloid, a cărui componență principală
este polipeptidul amiloidic insular, secretat, probabil, la nivel local. Rolul său în producerea DNID
ar putea să se explice fie prin împiedicarea trecerii glucozei din sânge către celula beta și a insulinei
în sens i nvers, fie prin reducerea secreției de insulină, dacă ac est amiloid t rece în celulă. [5]

16
1.3.Fiziopatologia DZ

Deficitul absolut sau relativ de insulină este elementul decisiv al tuturor modificărilor
fiziopatologice din DZ.
1. Hiperglicemia, prin scă derea utilizării periferice a glucozei, prin accentuarea glicogenolizei și
prin gluconeogeneză, atât pe seama glicerolului provenit din accentuarea lipolizei, cât și pe cea a
proteolizei, cu exces de aminoacizi glucoformatori. Hiperglicemia marcată induce poliurie
osmotică, relativ bine suportată în stările de graviditate medie, și apoi gravă, în hiperglicemiile
însoțite de cetoză, cu deshidratarea extrac elulară și ulterior globală.
2. Accentuarea proteolizei , cu gluconeogeneză și denutriție proteică.
3. Exagerarea lipolizei, cu formare de acizi grași liberi în exces, cetogeneză excesivă cu acidoză,
în final decompensată .

17

În schema următoare (Fig.3 ) este redată fiziopa tologia diabetului zaharat:

DEFICIT SE VER
DE INS ULINĂ

Lioliză Glicerol
(ficat) Aa Proteoliză
Proteoliză

HIPERGLICEMIE

Glicozurie
AGL
(ficat)

Corpi Poliurie
cetonici

ACIDOZĂ

DESHIDRATARE
+
CREȘTEREA
OSMOLARITĂȚII
+
PIERDEREA DE
ELECTROLIȚI

18
DIAGNOSTICUL DIABETULUI ZAHARAT

Diagnosticul pozitiv .
Acesta se bazează pe semnele clinice și explorările de laborator.
Tabloul clinic este tipic în aproximativ 50% din cazuri, în res t fiind puțin exprimat sau
absent. Simptomatologia este mai exprimată în DID (tip 1) și este în general expres ia unui
dezechilibru marcat.
Principalele semne sunt:
a) poliuria, (diureză>2000 ml/24h) produsă prin mecanism osmotic, uneori canti tatea de
urină depășind mulți litri în cursul unei zile;
b) polidipsia , adică senzația de sete imperioasă, însoțită de uscăciunea gurii;
c) scăderea ponderală (rezultat al exagerării catabolismului proteic și lipidic și al deshidratării),
care este în general mai fre cventă în DID și poate să fie moderată sau foarte exprimată (10 -20 kg în
câteva săptâmâni sau luni), ca și scăderea pon derală, a ,,foamei energetice ,, proprii DZ
dezechilibrat;
d) astenia , scăderea forței fizice și int electuale sunt adesea prezente ; totu și astenia poate exista și la
diabetici cu un grad moderat al hiperglicemiei, fără o explicație clară;
e) polifagia (exagerarea apetitului) însoțește unele cazuri de DID la debut, în care, în mod aparent
paradoxal, pacienții scad în greutate;
f) semnele c omplicațiilor infecțioase și degenerative (balanopostită, vulvovaginită, gangrenă).
Diagnosticul DZ, datorită acestor simptome, este sugerat de către urolog, dermatolog, ginecolog
sau chirurg, de regulă fiind vorba de un diabet vechi, nerecunoscut și netra tat o perioadă lungă de
timp.
Prin urmare, discreția semnelor clinice ale DZ nu constituie o excepție, ci un mod
frecvent de prezentare a acestei stări patologice. Amânarea diagnosticului, până când în tabloul
clinic își fac apariția semnele „hippocratice" (a, b, c), are un efect extrem de negativ asupra
sănătății pacienților.
Circumstanțele de diagnostic pozitiv ale DZ sunt variate:
a) în prezența semnelor clinice revelatoare, diagnosticul fiind de regulă tardiv;
b) întâmplător, când bolnavului i se efectu ează un set de analize de laborator, între care și glicemia,
semnele clinice fiind absente;
c) în prezența complicațiilor DZ, diagnostic foarte tardiv;
d) activ, la persoane cu risc.
Diagnosticul de laborator
-reprezintă, certitudinea existenței DZ și se pune în una din următoarele circumstanțe:
a) glicemia a jeun mai mare de 140 mg%, la două determinări în zile diferite, în aceleași condiții
(pentru a se elimina o eventuală ero are la laborator);
b) glicemia în orice moment al zilei mai mare de 200 mg%, de asemenea la două determinări; în
perioadele postprandiale, când există cele mai mari glicemii din cursul unei zile, atât la diabetici cât

19
și la nediabetici, valoarea la aceștia din urmă nu depășește 150 mg%. În aceste două situații (a și b)
TTGO -ul est e inutil;
c) TTGO se indică atunci când laboratorul arată valori anterioare ale glicemiei a jeun între 100 și
140 mg% și postprandiale între 150 și 200 mg%, ca și la persoane cu risc diabetogen crescut
(ereditate diabetică certă, obezitate, macrosomie feta lă), pentru diagnosticul DZ gestațional, sau în
orice altă situație ce ridică suspiciunea de DZ. TTGO -ul se efectuează și se interpretează după
criterii OMS, valabile pentru toată lumea medicală.
Cu trei zile înainte de testare se indică o alimentație cu c el puțin 150 g glucide (deci nu
post sau cură de slăbire), inclusiv zahăr; în ziua TTGO -ului, se recoltează sânge venos pe
anticoagulant pentru dozarea glicemiei a jeun din plasma rezultată; imediat după aceasta subiectul
va trebui să ingere o cantitate de 75 g glucoză pulvis dizolvată în 300 ml apă (sol 25%) ca atare sau
aromatizată (suc de lămâie), în decurs de 5 minute. După o oră și două ore se repetă prelevarea de
sânge (pentru economie este suficientă și numai a doua). Dozarea glicemiei se face prin m etodă
enzimatică (glucozooxidază). La copil TTGO se indică rar, cantitatea de glucoză necesară fiind de
1,75 g/kg corp. De asemenea, această investigație se practică rareori la persoane peste vârsta de 60
de ani, importanța sa la aceștia fiind mult mai mic ă.
d) glicozuria este prezentă numai în DZ dezechilibrat, când capacitatea maximă a tubului proximal
de resorbție a glucozei este depășită. În insuficiența renală glicozuria poate fi absentă sau minimă
în prezența unor glicemii mari, fiind deci puțin utilă ca indicator al gradului de echilibru metabolic.

Diagnosticul

Lmmol/l =
18,2 mg%
Glicemia
a jeun
Glicemia
după 2 ore

DZ

mg%
< 140
> 200
mmol/l
<7,8
> 11,1
S.T.G.
mg%
< 140
140 – 200
mmol/l
<7,8
7,8-11,1
Normal
mg%
< 100
< 140
mmol/1
<5,6
<7,8
Neîncadrabil
În afara acestor criterii, este ceea ce face necesară repetarea după o
perioadă de câteva luni.
(tabel fig.3 )

Forme de debut

Stadiile premergătoare ale diabetului rămân de cele mai multe ori nedescoperite, boala
apărând brusc și nu rareori prin comă inaugurală în diabetul de tip juvenil. În diabetul de

20
maturitate, evoluția până la apariți a simtomelor clinice durează în schimb decenii. Debutul este
adesea insidios precedat de o scădere treptată a toleranței la glucoz ă pe perioade de luni și ani.
Apariția simptomelor tipice de diabet zaharat permite stabilirea cu ușurință a
diagnosticului.

FORME CLINICE

Diabetul de tip I (DID)

Acest tip corespunde diabetului slab, descris de autorii clasici sau diabetului consumtiv,
descris de Rathery. De obicei apare la subiecți tineri, sub 40 de ani. Debutează cu brutalitate,
manifestâdu -se uneori de l a început ca un diabet grav, prin triada poliurie, polidipsie, polifagie,
asociată cu pierderea rapidă în greutate, astenie. De la început pot fi prezente sindroamele de
hiperglicemie cetoac idoză și de denutriție azotată. Glicemia a jeun atinge cifre ridic ate, iar
glicozuria este absentă. Tipul I pare a fi heterogen din punct de vedere genetic. Răspunsul imun
anormal și autoimunitatea par să aibă rol etiologic, iar anticorpii anticelulă insulară sunt frecvent
întâlniți. Este adesea interpret at ca o boală a utoimună.

Diabetul de tip II (DIND obez sau non -obez).

Este un diabet cu caracter benign, care evoluează fără cetoacidoză și fără denutriție
azotată. Apare târziu, în jurul a 40 -50 de ani. Se întâlnește la obezi și neobezi. Debutează insiduos
și mai rar intervine un element care să atragă atenția, cum este polidipsia. Glicozuria este variabilă,
depinzând de toleranța și ingestia de glucide. Echilibrul azotat este perfect menținut. Nu există
acidoză și rezerva alcalină este foarte rar anormală.
Are o bază genetică mult mai puternică decât diabetul zaharat de tip I și amprenta familială pare a
fi mai frecventă.
În cadrul heterogenității DZ, trebuie deosebite în primul rând cele două mari forme
clinice ale sale: DID (tip l) și DNID (tip 2). Ele prezintă multe caractere distinctive, însă în practică
există dificultăți în a preciza cu certitudine forma clinică, în special în deosebirea unui DNID
insulinonecesitant de un DID pe cale de constituire către forma sa tipică și care, pentru un timp, are
o redusă tendin ță spre cetoză. Aici numai eventual markerii imunității, ca ICA și tipizarea HLA,
dau unele indicii,alt fel, evoluț ia bolii tranșează dilema.
Frecvența în populația generală a DID este de 0,1 – 0,3%, iar a DNID de 1 -3% (deci de 10
ori mai mare). Dintre toți diabeticii, 90 -95% au DNID și 5 -10% DID. În ceea ce privește
tratamentul cu insulină, acesta se folosește în apoximativ 25 -35%, dintre toate cazurile de DZ (5 –
10% DID plu s 15-20% DNID ). Ca vârstă, diabeticii diagnosticați în decada a IV -a (30 -40 de ani)
pot fi DID sau DNID; uneori încep ca DNID și aju ng în evoluție a fi DID. [7]

21
În tabelul următor sunt expuse deosebirile esențiale dintre DID și DNID:

Diagnosticul diferențial între DID și DNID: (Fig.5)

Caracteristica
Acteristica
DID
DNID
Vârsta la d ebut
de obicei
sub 30 de ani
de obicei
peste 40 ani
Tendință spre cetoză
Mare
Rară, dar nu exclusă

Tablou clinic
Semne evidente,
frecvente
dezechilibre
Variabil, rareori
semne severe

Complicații
Microangiopate,
(predominant)
Macroangiopate,
(predom inant )
Insulinemie
Deficit absolut,
sever
Variată (hipo, normo
hiperinsulinemie)
ICA
Da
Nu
Greutate corporală
Normo sau subponderal
Frecvent obez (80%)

Asociere cu alte boli
autoimune
Da
Nu

Tratament cu insulină
Indispen sabil
Uneori (diabet insulinonecesitant)

Variabilitatea clinică
– se manifestă și în cadrul aceluiași tip.
De pildă, în DID, tendința la cetoză poate fi mai mare sau mai mică în funcție de masa celulelor
beta restante, iar din punct de vedere al greu tății coporale există (deși rar) și insulinodependenți
obezi, nu numai normo și subponderali. Deși majoritatea cazurilor debutează în copilărie și
tinerețe, există, și DID cu debut clinic după vârsta de 50 -60 de ani (așa -zisul diabet de tip juvenil al
adultului). În DNID există o curiozitate, în sensul apariției sale și în copilărie și adolescență (când
aproape 100% din cazuri sunt de tip DID), sub forma particulară de MODY, care prezintă un
dezechilibru glicemic discret, fără tendință spre cetoză, fără nec esitatea tratame ntului insulinic, cu

22
progresie nesemnificativă chiar după zeci de ani, fără evolu ție spre DID și fără relație cu sistemul
HLA.
Există în practică riscul supraestimării MODY, putând fi catalogat astfel prea frecvent un
DID în evoluție spre f orma tipică, de aceea caracterul genetic al MODY, în sensul existenței sale în
mai multe generații ale aceleiași familii (fiică, mamă, bunică), înclină balanța în partea sa, fiind
vorba de o tra nsmitere genetică dominantă.
Diagnosticul pozitiv complet al o ricărui caz de DZ trebuie să cuprindă:
– tipul DZ (DID = tip 1; DNID = tip 2);
– în cazul DNID specificarea privind existența obezității și felul tratamentului;
– enumerarea complicațiilor.
Diagnosticul diferențial
Este inutil de discutat d upă evidențierea hiperglicemiei. Din punct de vedere clinic însă,
unele simptome ale sale se pot întâlni și în alte boli. De pildă, poliuria din diabetul insipid, boală a
retrohipofizei, în care există o diureză ce poate atinge 10 -20 1/zi, deci mai accentu ată decât cea din
DZ, însă cu densitatea urinei în jur de 1000 (densitatea apei); glicozuria este absentă, iar glicemia
normală chiar după stimulare. Există (rareori) și diabet insipid asociat cu DZ. Poliuria mai poate
apărea în insuficiența renală cu poli urie compensatorie, în hiperaldosteronismul primar
(sindromul Conn), în boli psihi ce (dipsomania).
Glicozuria poate să apară, în afara DZ, în boli ale tubilor renali cu scăderea capacității
maximale de transport al glucozei, dar spre deosebire de DZ, glice mia este normală în orice
circumstanță (vechiul diabet renal). Une ori, datorită lipsei de specifi citate a metodei de
determinare, glicozuria poate fi confundată cu alte meliturii, adică cu eliminarea urinară, a altor
zaharuri decât glucoza: lactoza (lactoz uria de sarcină, în apropierea termenului de naștere și în
lehuzie), evidențiată printr -o reacție specifică, galactoza, fructoza, manoza, maltoza (în boli
congenitale tubulare). Alteori reacția pentru glicozurie se confundă cu reacțiile date de false
melli turii , ca de pildă cea dată de amidopirin și alte medicamente care îl conțin.

COMPLICAȚIILE DIABETULUI ZAHARAT

Sunt reprezentate de consecințele morfologice și funcționale ce apar datorită hiperglicemiei
și unor factori individua li, în special genetici. Ele conferă gravitatea deosebită a DZ, reduc durata
de viață și alterează calitatea acesteia la bol navii diabetici.
Complicațiile posibile sunt, practic, extrem de numeroase ca tip și ca localizare, însă, ele
pot fi astfel sistemat izate succint:

I. Complicațiile acute :
1. Metabolice:
a) acidozele diabetice: – cetoacidoza diabetică

23
– acidoza lactică;
b) coma diabetică hiperosmolară
2. Infecțioase:
a) respiratorii
b) urinare;
c) cutaneo -mucoase și ale țesutului celular subcut anat.

II.Complicațiile cronice.
1. Infecțioase:
a) respiratorii (în special tuberculoza pulmonară);
b) urinare;
c) cutaneo -mucoase;
d) ORL, stomatologice (orice sediu este posibil).
2. Degenerative:
a) angiopatia – microangiopatia
– macroangiopatia ;
b) neuropatia;
c) cataracta;
d) parodontopatia.

Cetoacidoza diabetică (CAD) 2

Definirea CAD implică obligativitatea triadei compuse din hiperglicemie, cetoză (creșterea
producției și concentrației corpilor cetonici în sânge ) și acidoză . Este o complicație gravă al cărui
stadiu avansat este reprezentat de coma hiperglicemică cetoacidozică ce poate conduce la moarte.
CAD apare cel mai frecvent în DID, dar și în DNID este posibilă, în prezența unor factori
favorizanți.
Elementu l determinant al CAD este deficitul grav de insulină cu lipoliză marcată, din care rezultă
acizi grași liberi în exces, ce trec în corpi cet onici la nivelul ficatului.
Facto rii favorizanți ai CAD sunt:
– întreruperea tratamentului insulinic în DID,
– infecțiile acute severe,
– infarctul miocardic,
– pancreatitele acute,
– stresul chirurgical sau traumatic.
Alteori cetoacidoza severă se instalează la un diabetic încă necunoscut, diagnosticul fiind
pus cu această ocaz ie (cetoacidoza inaugurală ).

24
Clasificarea CAD recunoaște trei stadii:
– cetoză,
– cetoacidoză,
– comă,
Sau patru stadii :
– cetoacidoză incipientă,
– cetoacidoză moderată,
– cetoacidoză avansată,
– cetoacidoză severă.
Diagnosticul CAD se bazează pe semne clinice ș i de laborator.

Obiectivele tratamentului CAD :

1. Restabilirea metabolismului intermediar, a utilizării glucozei, prin aport adecvat de insulină;
2. Refacerea deficitului de apă și de electroliți;
3. Combaterea acidozei;
4. Tratamentul factorilor preci pitanți;
5. Evitarea complicațiilor terapiei CAD.
Acidoza lactică

Acidoza lactică reprezintă o entitate clinică și biologică, f iind caracterizată prin acidoză
metabolică indusă prin creșterea nivelului sanguin al ac idului lactic.
Acidoza lactică s e clasifică în tipul A și B.
Tipul A . Evidențierea unei hipoperfuzii și hipoxii tisulare:
1. anemii
2. hemoragii
3. insuficență cardiacă congestivă
4. intoxicații cu monoxid de azot
5. feocromocitom.
Tipul B. Fără hipoperf uzie tisulară evidentă.
B.1. Asociată cu unele boli de bază:
– diabet zaharat,
– boli hepatice,
– neoplazii,
– septicemii,
– uremie.
B.2. Asociată cu medicamente, toxice și metaboliți:
– alcooli,
– biguanide,

25
– cianide,
– salicilați.
B.3.Asociată cu boli ereditare: glicogenoză tip 1.
B.4. Diverse: hipoglicemii.
Din punct de vedere clinic, acidoza lactică asociată diabetului debutează brutal (în câteva
ore), cu astenie, apoi crampe musculare și abdominale, polipnee, comă profundă, oligurie și
hipotermie.

Coma diabetică hiperosmolară (CDHO)

Constituie una din cele mai grave complicații acute ale DZ. Se caracterizează prin:
– hiperglicemie severă,
– hiperosmolaritate plasmatică,
– deshidratare profundă,
– semne neurologice de intensitate și asp ect variabil,
– apariția pe un anumit ,,teren’’
– mortalitate ridicată.
1. Mucomicozele se dezvoltă la diabetici, fiind produse de o serie de fungi, ai căror spori inhalați
din mediu nu se dezvoltă și nu produc boala la nediabetici. La diabetici aceștia pr oduc o infecție
rapid invazivă, cu moarte, dacă nu se intervine rapid .
2. Infecții postterapeutice:
a) abcese insulinice (foarte rare);
b) infecția anumitor protezări ;
c) asociate transplantului renal;
d) asociate dializei peritoneale și hemodializei.
3. Infecții nespecifice asociate DZ:
a) infecții urinare
– de căi inferioare: cistite;
– pielonefrita acută: febră înaltă, sindrom cistitic;
– necroza papilară renală;
– abcesul renal și perirenal;
b) infecții respiratorii: pneumopatii acute bacteriene;
c) cu tanate, mucoase, țesut celular subcutanat, constând în furuncule, abcese, flegmoane;

Complicațiile infecțioase cronice

Se dezvoltă lent, uneori asimtomatic, posedă un potențial evolutiv în pusee de acutizare
severă, spre insufice nțe de organ. Pot avea orice localizare și etiologie.
a) infecții urinare:
– bacteriuria asimtomatică cu posibilitatea de a induce pielonefrite;

26
– pielonefrita cronică, favorizată de staza urinară;
– fungice (candidoză);
b) infecții respiratorii cronice;
c) infecții cutaneomucoase:
– vulvovaginita;
– balanopostita – evoluție spre fimoză;
– intertrigo.
Complicațiile cronice degenerative
-Microangiopatia diabetică
Interesează microcirculația: capilare, arteriole și venule, într -un proces de lungă durată,
specific DZ, a cărui manifestare principală este îngroșarea membranelor bazale ale capilarelor prin
depunere de proteine glicozilate.
Etiopatogenia microangiopatiei este încă inco mplet elucidată.
Rolul principal revine hiperglicemie i și duratei acesteia. Mai contribuie și factori agravanți ca:
factorul genetic, hiperfuncția plach etară, hipercoaguabilitatea sân gelui, fenomenele imunologice,
dislipidemi ile.

Nefropatia diabetică (ND)
Reprezintă localizarea glomerulară a microangiopaiei , importantă prin evoluția frecventă
către uremie. Ea apare atât în DID cât și în DNID.
Din punct de vedere histologic, funcțional și clinic, ND evoluează în două mari etape: ND
incip ientă și ND clinică.

Nefropatia diabetică incipientă (NDI)
Termenul defi nește modificările renale delimitate de momentul diagnosticului DZ și de
trecerea de la microalbu minurie la macroalbuminurie.

Nefropatia diabetică clinică (NDC)
Elementul esențial ce constituie limita între NDC și NDI este existența unei proteinurii mai
mari de 0,5 g/24 ore, ceea ce corespunde unei albuminurii mai mari de 200 g/minut, indiferent de
prezența sau absența semnelor clinice. Durata de evoluție a DZ până la NDC este considerabilă
(15-20 de ani față de momentul diagnosticului).

Retinopatia diab etică (RD)
Este o complicație microangiopată specifică atât în DID cât și în DNID, foarte frecventă.
Gravitatea RD constă în pericolul cecității, riscul de orbire al unui diabetic fiind de 10 ori mai ma re
decât al unui nediabetic.
RD de regulă este bilater ală și de aceeași severitate la ambii ochi.
Modificările morfopatologice interesează teritoriul microcirculației: capilare, arteriole și
venule.

27
RD se clasifică în:
1) RD simplă
2) RD preproliferativă
3) RD proliferativă
1) RD simplă se caracterizează pri n:
– dilatări venoase
– microanevrisme caracteristice.
2) RD preproliferativă:
– exudate ,,tari’’, ceroase
– hemoragii, inițial punctiforme, apoi ,,în flacără’’
– exudate ,,moi’’
tulburări de pigmentare a retinei.
3) RD proliferativă:
-capilare de neofor mație, inițial în planul retinei, apoi proeminente spre corpul vitros.
Evoluția RD este variabilă, dar în general progresivă, fiind mai gravă în DID.
Miopia p rotejează ochiul față de RD.

Macroangiopatia diabetică (MD)

Reprezintă cauza principală de dece s a diabeticilor (peste 50%), în special prin
determinarea sa cardiovasculară.
O altă modalitate a MD, mediocalcoza Monckebe rg, apare rar și atunci aproape exclusiv la
diabetici, ea neavând impact ischemic evident.

Neuropatia diabetică(NED)

NED repre zintă ansamblul tulburărilor neurologice apărute în DZ și datorate acestuia.
Se exclud deci manifestările neurologice ale unui diabetic, însă pot datorate cu certitudine altor
cauze.
Hiperglicemia poate determina NED prin două mecanisme: ischemic și metab olic.
Clasificarea NED se bazează pe tabloul clinic.
I.Polineuropatia diabetică (PD):
1.PD predominant senzitivă;
2.PD predominant motorie;
3.PD autonomă.
II.Neuropatia focală (NF):
1.Neuropatia proximală motorie;
2.Mononeuropatia diabetică;
3.Monon europatia multiplă;
4.Neuropatia craniană;

28
5.Radiculopatia toracică.

Gangrena diabetică (GD)

Este o complicație a diabetului zaharat definită prin apariția la nivelul picioarelor a unor
zone de necroză și modific are a țesutului, care necesită în mod frecvent amputații invalidante.
Clasificarea GD:
– GD ischemo – neuropată;
– GD neuro – ischemică;
Ambele pot fi cu și fără infecție.
Debutul GD este declanșat de o l eziune inițială ca: arsură, rosătură de pantof, lovitură,
infecție locală, tăietură, dar uneori și în ab sența unor asemenea factori.

Alte complica ții ale diabetului zaharat

Cataracta diabetică -apare la o vârstă mai tânără față de nediabetici, încât înain te de 40 -50
de ani se datorește direct DZ.
Este bilaterală și în producerea ei se consideră ca factori de risc: durata mare a
hiperglicemiei, retinopatia severă, folosirea diureticelor, fumatul.
Cardiomiopatia diabetică – este o complicație cardiacă specifică DZ, manifestată prin
insuficență cardiacă în absența aterosclerozei coronarelor , leziunilor valvulare, HTA.
Necrobioza lipoidică (NL) – se caracterizează prin: pe pielea regiunii pretibiale a unor plăci
ovoide neregulate cu o indurație violacee periferică și un centru atrofic. [5]

TRATAMENTUL DIABETULUI ZAHARAT

DZ fiind nevindecabil, iar hiperglicemia de durată principalul factor implicat în patogenia
complicațiilor grave, tratamentul său este obligatoriu pentru toată via ța.
Obiectivele terapiei sunt:
a) obținerea unei glicemii normale;
b) suprimarea simtomelor
c) prevenirea complicațiilor;

Echilibrul metabolic sau controlul glicemic

Se definește printr -o serie de criterii din care esențiale sunt valorile glicemi ei între 70 -160 mg
% în orice moment al zilei.
Criteriile de apreciere a echilibrului metabolic, în ordinea valorii lor descres cânde, sunt:
a) profilul glicemic al zilei , realizat prin dozări repetate ale glicemiei, pre și postprandial ;

29
b) dozarea h emoglobinei glicozilate (HbA
1 și HbA
1 1, valori normale de 5 -7 la sută), care
apreciază echilibrul din cele 4 -8 săptămâni anterioare dozării );
c) glicemia postprandială (1 -2 ore );
d) glicemia a jeun; aceasta, cel mai frecvent efectuată în practică, are doar o valoare orientativă,
fiindcă arată situația unui singur și unic moment.

Obiectivele tratamentului

A.Regimul alimentar ;
B.Medicația antidiabetică ;
I. Insulina;
II. Medicația orală;
C.Exercițiul fizic;
D.Fitoterapia
Acestea compun tetrapiedul terapeutic obligatoriu fiecărui bolnav, la care se adaugă, în
special pentru cei tratați cu insulină, educația și autocontrolul .

REGIMUL ALIMEN TAR (RA)

Cunoașterea sa de către medic și bolnav și respectarea întocmai sunt obligatorii. RA
trebuie individualizat fiecărui caz în parte, neexistând un model unic aplicabil tuturor. Mai mult, în
funcție de glicemie și de evoluția greutății corporale, dieta este modificabilă în orice moment. Așa –
zisul regim standard , același pentru toț i pacienții la depistarea DZ, nu prea mai este de
actualitate .
Astăzi există principii ale RA admise în unanimitate de către diabetologi, rezultat al
cercetărilor din ult imul deceniu, care vor fi detaliate în cele ce urmează:
1. Obiectivele și principiile generale ale alimentației în DID și DNID;
2. Glucidele: cantitate, calitate;
3.Lipidele;
4.Proteinele;
5.Rolul fibrelor alimentare;
6.Edulcorantele;
7.Alte probleme de di etă;
8.Concluzii.

1.Obiectivul principal al alimentației în DZ, este obținerea echilibrului glicemic .
În DID, de importanță capitală sunt:
a) compoziția;

30
b) stabilirea unei relații optime între injecțiile de insulină, orarul și conținutul constant de gluc ide al
aceleiași mese.
În DNID, scăderea în greutate a obezilor este mijlocul principal de obținere a controlului
glicemic.
Principiile generale ale alimentației în DZ sunt:
a) obținerea și menținerea greutății corporale ideale;
b) proporția de glucide: 50 -60% din necesarul c aloric;
c) ingestia unei cantități mari de fibre alimentare;
d) restricția consumului de zaharoză;
e) acceptarea utilizării altor edulcorante;
f) limitarea cantității de lipide la mai puțin de 30% din totalul caloric;
g) limitarea aport ului proteic la 0,80g/kg corp / zi;
h) restricția sodică la aproximativ 1g/1.00 0 calorii.
2.Glucidele repre zintă în medie 50 -60% din totalul caloric, ceea ce în valoare absolută pentru
diabetici înseamnă 150 -250%; uneori pacenților denutriți li se permite o cantit ate mai mare de
glucide.
Din punct de vedere calitativ, alimentele cu conținut glucidic se clasifică astfel, în funcție de
conținutul lor:
-alimente care pot fi consumate fără restricție ( necântărite ): legume ;
-alimente consumate numai cântărite : pâinea , făinoasele, produsele din cere ale, cartofii, fructele,
legumele cu conținut mai mare de 5% glucide , lactatele;
-alimente interzise: zahărul, dulciurile cu zahăr, fructele foarte bogate în glucide, băuturile
comerciale cu zahăr.
Pentru întocmirea unui RA trebuie luate în considerare:
– starea de nutriție;
– efortul fizic depus;
– vârsta,
– sexul,
– stările fiziologice particulare.

3.Lipidele trebuie să reprezinte mai puțin de 30% din aportul caloric, având în vedere relația lor
creșterea morbidității prin ateroscleroză, observată și în diabeul zaharat. În unele situații, ca diabet
asociat cu hiperlipoproteinemii, restri cția lipidică ajunge la 20%.
Din punct de vedere calitativ, principala necesitate este reducerea acizilor grași saturați la mai puțin
de 10%, creșterea ingestiei de acizi mononesaturați și polinesaturați la peste 10% din consumul
lipidic, categorii care favorizează normalizarea funcțiilor plachetare, reducerea lipidelor și
prevenirea comp licațiilor.
Cantitatea de colesterol trebuie redusă sub 300 mg/zi la toți diabeticii.

4.Proteinele. La adult o cantitate de 0,8g/kg/zi este suficentă să asigure o balanță azotată
echilibrată, cu condiția ca originea lor animală să fie peste 50%.

31

5.Rolul fibrelor alimentare. Fibrele alimentare sau dieteti ce includ acele polizaharide veget ale de
depozit sau de structură, care sunt rezistente la hidroliza produsă de enzimele digestive umane.
Unele sunt solubile în apă și au efect mai redus asupra bolului fecal, dar influiențează glicemia și
insulinemia prin mecanisme încă necunoscute. Fibrele alimentare au un rol favorabil asupra
contr olului metabolic al DZ.
Prin utilizarea exagerată a fibrelor poate apărea scăderea absobției intestinale de Ca, Zn, Mg
și P, dar încă nu se cunoaște importanța clinică a acest ui fenomen. Alimentele cu conținut mare de
fibre sunt: fructele, legum ele, cerealele, fasolea.

6. Edulcorantele.
Se divid după proveniență, în:
– naturale,
– sintetice.
Edulcorantele naturale sunt: fructoza, ștevia, sorbitolul și xylitolul.
Edulcorantele s intetice sunt: zaharina, ciclamații și aspartamul.
Fructoza, administrată oral, se absoarbe lent în intestin și ajunge în ficat, unde este
metaboli zată prin mecanisme non insulinodependente, fiind folosită în doze moderate numa i în DZ
bine echilibrat.
Sorb itolul este mai puțin absorbabil și se folosește în unele preparate dietetice, iar xylitolul
reduce și frecvența cariilor dentare.
Zaharina este indicată de către OMS în doză de max. 4 mg/kg/zi.
Ciclamații nu au putere calorică, iar aspartamul nu este toxi c și nu influențează glicemia.
7. Sodiul. Este considerat un factor important în geneza hipertensiunii arteriale și trebuie folosit în
cantități mici.
8. Apa. Este indicat ca diabeticul să nu consume apă în timpul meselor, deoarece în aceasă situație,
exagerează creșterea postprandială a glicemiei. Alcoolul și fumatul sunt interzise, iar cafeaua se
poate consuma în cantit ăți mici și diluată.
Numărul meselor este important pentru toți diabeticii, dar mai ales pentru
insulinodependenți, la care sunt necesar e 5-7 prânzuri la ore fixe și cu același conținut la o anumită
oră, pentru prevenirea hipoglicemiilor și hiperglicemiilor postprandiale.
Alimentația joacă un rol deosebit în apariția diabetului prin intermediul obezității.
Supraalimentația, indiferent de principiul alimentar folosit, se găsește la originea obezității și
secundar a DZ.
MEDICAȚIA ANTIDIABETICĂ

I.Insulina. Se indică în DID și DNID.
Insulina nu produce dependență, ceea ce înseamnă că administra rea ei în DNID poate fi
întreruptă dacă boala permite acest lucru. Obiectivul insulinei este obținerea echilibrului metabolic.
Ea poate fi de origine: animală ( porcină și bovină) și umană.
Indicațiile insulinei umane sunt:

32
a) DID nou diagnosticat
b) ale rgie la insulină animală
c) sarcină
d) insulinorezistență ( peste 200 UI/24 ore ).
Administrarea insulinei se efectuează strict subcutanat.
Strategia tratamentului insulinic și autocontrolul reprezintă modalitatea prin care multiplele
preparate de insuli nă contribuie la realizarea controlului glicemic.
Cele mai complicate scheme încearcă să mimeze insulinosecreția fiziologică, ceea ce până
în prezent nu s -a realizat încă.
În funcție de numărul și modul de administrare a preparatelor se realizează:
a) Tratamentul convențional clasic – Se realizează printr -o singură injecție (insulină cu acțiune
prelungită), două (cu acțiune intermediară) sau trei (insulină rapidă sau asocieri de insulină rapidă
cu cea intermediară sau prelungită).
b) Tra tamentul convenți onal intensiv – a apărut datorită ineficienței celui clasic și include strategii
care caută adaptarea terapiei convenționale la modelul insulinosecreției fiziologice. Disconfortul
injecțiilor multiple poate fi redus prin folosirea stiloului de insulină.
c) Tratamentul intensiv modern – se realizează prin administrarea continuă a insulinei cu ajutorul
pancreasului artificial și al pompelor de insulină.
Pancreasul artificial este un mecanism neminiaturizat, imposibil de purtat individual, care
realizează con centrațiile sanguine și tisulare de insulină adecvate nevoilor de fiecare moment ale
organismului, imitând astfel, secreția fiziologică de insulină.
Indicații: comele hiperglicemice, asistența metabolică după intervențiile chirurgicale, hemodializa
la diab etici.
Pompele de insulină funcționează pe principiul perfuziei continuie de insulină, subcutanat,
intraperitoneal sau intravenos, cu un debit constant de aproximativ 1 u /oră pentru perioadele
interprand iale și cu eliberări mai mari cu 8-12 ore înaintea meselor, doză preprogramată de
bolnavul însuși pe baza unor profile glicemice anterioare.
Avantaje: sunt portabile, extracorporale, implantate, funcționează în ,,circuit deschis’’ .
Dezavantaje: infecția la nivelul căii de abord, posibilitatea defectării, p rețul ridicat,destul de
incomod pentru bolnav.
Indicații: diabetul instabil, greu de controlat,sarcina,complicațiile grave ale DID.

33
MEDICAȚIA ANTIDIABETICĂ ORALĂ (MAO)

Dispune de două mari categorii de substan țe:
-derivați de sulfoniluree (sulfamide antidiabetice) și
-biguanide.
Indicația MAO, indiferent de tip este: DNID care nu se echil ibrează doar cu regim
alimentar, corect prescris și respectat.

Contraindicații:
a) cetoacidozele ;
b) DID ;
c) infecții aso ciate ;
d) sarcina (efect teratogen);
e) înainte, în cursul și după intervențiile chirurgicale (până la vindecare);
f) DNID care se poate echilibra cu regim, dar din cauza indisc iplinei pacientului acest deziderat nu
se poate realiza (medicația nu ameliorează echilibrul și exacerbează indisciplina).

1.Derivații de sulfoniluree (SU)

Se indică la pacienții normoponderali și rareori la obezi.
Se folosesc de aproximativ patru decenii cu rezultate bune. În funcție de perioada în care au fost
introduși în terapie, se disting două generații :
-prima, înainte de 1970 (tolbutamida, clorpropamida, acetohexamida, tolazamida),
-a doua, după 1970 (glibenclamida, glipizida, glicla zida, glibornurida, glisoxepida, gliquidona).
După ingerare, SU se absorb rapid în intestin, trec în sânge și se leagă de proteine (albumina
în special) în proporție de 75 -95%. Metabolizarea are loc în ficat, în produși inactivi (pentru
majoritatea ), iar eliminarea este preponderent renală, explicând riscul hipoglicemiilor prin
hipometabolizare (boli hepatice) și prin scăderea eliminării (insuficiența renală), dacă nu se
adaptează dozele, sau invers, rezistența prin legare puternică de proteine.
La aproximativ 20% din cazurile cu DNID la care se administrează SU, glicemia nu se
modifică (rezistență primară), iar la o proporție anuală de 5 -10% dintre pacienții care răspund
inițial bine, acestea își pierd eficacitatea (rezistență secundară).
În general, SU din generația a -II-a sunt hipoglicemiante mai puternice decât cele din
generația I. În ceea ce privește tolbutamida, foarte larg utilizată, ea este un hipoglicemiant slab, util
la glicemii moderat crescute, care nu depășesc 200 mg%.
Modul de acțiune al SU este complex:
a) creșterea secreției de insulină de către celulele beta;
b) acțiune la nivelul receptorilor de insulină;
c) acțiune în etapa postreceptor;
d) scăderea producției hepatice de glucoză.

34
Creșterea secreției de insulin ă interesează numai faza I a acesteia, atât în ceea ce privește
nivelul bazal, cât și cel stimulat de alimente.
Reacțiile adverse ale SU sunt multiple, dar cea mai frecventă și adesea gravă, este
hipoglicemia.
a) hipoglicemia indusă de SU este favor izată de insuficiența renală, hepatică, alcool, efort fizic,
vârsta peste 70 de ani. Cele mai hipoglicemiante sunt SU de generația a II -a, care se contraindică în
insuficiența renală și la vârstnici;
b) manifestări digesti ve : greață, dureri epigastrice și hepatice;
c) manifestări hematologice (rare, dar grave): panci topenie, anemie hemolitică auto imună,
trombocitopenie;
d) creșterea mortalității prin infarct miocardic (discutabilă);
e) alte efecte: antalcool (clorpropamida), antidiuretic (clorpropamida, de aceea se indică în DZ +
diabet insipid ), diuretic (glibenclamida, tolazamida).
Derivații de SU se pot folosi și în asociere cu insulină sau biguanide, dar nu se asociază
între ei.

2.Biguanidele

Se folosesc în DNID cu obezitate. În Români a, biguanidele (meguanul, în spec ial) ocupă
locul I ca utilizare.
Principalele două clase de biguamide sunt:
– Metformin – preparate : Meguan, Glucophage, Stagid;
– Buformin – preparate: Buformin, Silubin, Diabiten (preparate retard).
După ingestie , biguanidele se absorb intestinal, difuzează în organism și sunt fie eliminate
prin urină (mai ales) și fecale, fie ca atare (metforminul), fie metabolizate în ficat (fenforminul).
Efectul clinic al biguanidelor este scăderea glicemiei numai la dia betici și nu și la
nediabetici, chiar dacă se supradozează. [5]
Mecanismul lor de acțiune este, ca și al SU, complex :
a) creșterea acțiunii insulinei prin intervenție la nivel postreceptor ;
b) diminuarea absorbției intestinale a glucidelor ;
c) scă derea gluconeogenezei anaerobe.
Ca efecte adverse menționăm:
a) acidoza lactică, favorizată de insuficiența renală în special, rară;
b) manifestări digestive, în special dureri epigastrice și diare e (în aproximativ 20% din cazuri, după
metformin, car e impun scăderea dozei sau chiar abandonarea sa).
Biguanidele se pot asocia cu SU sau cu insulina.
Trecerea de la tratament oral la insulină (deci etichetarea unui DNID ca insulino -necesitant)
are loc când asocierea B+SU la doze submaximale sau maxi male nu echilibrează boala (nu
normalizează glicemia). [7]; (Fig.6) .

35

III.PLANTE MEDICINALE CU ACȚIUNE HIPOGLICEMIANTĂ

AFIN (Vaccinium myrtillus),fam.ericaceae – supranumit INSULINA VEGETAL Ă

Arbust indigen, la umi ditate amfitolerant, microterm, foarte acidofil. Întâlnit în soluri
montane însorite, tăieturi de pădure, pajiști montane și subalpine, pe întreg lanțul carpatic. Se mai
numește afene, afine negre, asine, coacăză . Solicită soluri brune, putenic acide fiin d răspândit în
zona montană din Europa, Asia, America de Nord.
Rădăcini superficiale, foarte dese, întrețesute ca o pâslă, în general lipsite de perii
absorbanți. Tulpini foarte ramificate, înalte până la circa 50 cm. Lujeri verzi, glabri, geniculați, cu
muchii ascuțite. Muguri alterni, mici, turtiți, alipiți de lujer. Frunze rotund -ovate până la eliptice,
acuminate. Flori roz -palid, solitare, cu androceu din 10 stamine. Înflorire, V -VI. Fructe bace,
sferice, negre -albăstrui, brumate, zemoase, gust acrișor , comestibile.
Compoziție chimică : Fructele conțin: apă (16%), zaharuri (7 -13%), zaharoză (1 -2%),
cenușă (0,45 – 0,50%), proteine (0,8 – l,2%), acizi organici (circa l %) din care acid uric (circa 0,9
%), acizii benzoic, tartric, malic (0,05 – 0,15%), substan țe pectice (0,350 -0,490%), tanin (0,300 –
0,430%), vitamina C (12 -20 mg%), vitamina A (280 U.I.), vitamina PP (0,2 mg%), vitaminele B
1
și B
2 (0,02 mg%), vitamina E, săruri minerale de potasiu (50 mg%), calciu (10 mg%) , fosfor (8
mg%), sulf (8 mg%), magneziu (6 mg%), clor (5 mg%), mangan (3 mg%), fier (1 mg%).
Frunzele și lăstarii conțin tiamină, riboflavină, vaccinină, arbutină, ericolină, acizii chininic, mirtic,
palmitic; alcoolii cerinic și miricilic.
Alimentație. Fructele sunt consumate în stare proaspătă și conservată. Valoarea
energetică 60 kcal la o sută de grame, din care se resoarbe 90%. Fructele servesc ca materie primă
pentru industria alimentară și farmaceutică.

36
Bioterapie. Frunzele și fructele au importanț ă terapeutică în medicina umană. Principiile
active din frunze au rol astringent, bacteriostatic, hipoglicemiant. Recomandate în tratarea diareei,
diabetului, infecțiilor urinare, uremiei, gutei, reumatismului. Principiile active din fructe au rol
diuretic , antiinflamator, antidiareic, antihelmintic, antiseptic intestinal, antiseptic urinar, adjuvant în
tratamentul de bază al diabetului.Ușor coronaro -dilatatoare, asigură reglarea cardiovasculară,
protejează pereții vaselor sanguine, protejează organismul îm potriva radiațiilor, activează
regenerarea purpurii retiniene și sensibilizează fotoreceptorii. Recomandate intern în diaree,
enterocolite de fermentație, enterocolite de putrefacție, diabet, infecții urinare, ateroscleroză
cerebrală și tulburări de circul ație encefalică, hipertensiune arterială, sechele după infarct, tulburări
vasculare, maladii vasculare ale diabeticilor.
Extern, în faringite, stomatite, afte, micoză, eczeme, răni sângerânde. Taninurile conținute de afin
au proprietăți antidiareice și an tiseptice. Ele aglutinează bacteriile din flora microbiană oprind
fermentația sau putrefacția, coagulează plăgile sângerânde și diminuează secreția. Flavonoidele au
importante și variate proprietăți farmacologice. Pigmenții au acțiune antiinflamatoare și protectoare
împotriva radiațiilor. Mirtilina din fructe administrată pe cale bucală acționează hipoglicemic și nu
conduce la supradozare. Poate înlocui insulina sau se poate asocia cu aceasta în cazuri grave. În
complex de trei factori: astringent, antis eptic, absorbtiv din fructe intervine curativ în tratamentul
dispepticilor.Acționează antianemic ducând la dispariția vomelor, prezente de obicei la copiii
dispeptici.
Frunzele (Myrtilli folium) se culeg manual în perioada de la sfârșitul lunii iulie, înce putul
lui septembrie. Se usucă la umbră, în strat subțire. Uscare artificială, la 35 -40°C. Fructele (Myrtilli
fructus) se recoltează în iulie -august. [8];[9].

ANGHINARE ( Cinara scolymus)

Pentru scăderea colesterolului din sânge, ca adjuvant în ateroscleroză, tratarea
hipertensiunii: infuzie, o lingură plantă uscată mărunțită la o jumătate de litru apă clocotită. Se lasă
vasul acoperit 15 -20 minute. Se s trecoară. Se bea dimineața pe stomacul gol și se stă culcat pe
partea dreaptă 30 de minute. Tratamentul se mai aplică în cadrul aceleiași zile cu o jumătate de oră
înainte de mesele principale.
Ceai din frunze de anghinare . Se prepară prin infuzare (o lin guriță de plantă la 250
ml apă). Se beau 3 căni pe zi, în cure de 20 de zile, urmate de 20 de zile pauză.
Infuzie, o linguriță la cană; se beau 2 -3 căni pe zi, în cure de 20 -30 zile cu pauze egale cu
durata curei.

BRUSTUR (Arctium lappa)

Este eficient în stadii inițiale de diabet zaharat, crește capacitatea pancreasului de a
sintetiza insulina și normalizează procesele metabolice din organism.

37
Pentru tratarea diabetului zaharat: infuzie, din o lingură rădăcină mărunțită, peste
care se toa rnă o cană (250 ml) apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se beau două
sau trei căni pe zi.
Se folosește sub formă de ceai prin macerarea timp de 30 -60 de minute a 3 -4 linguri de
rădăcină mărunțită într -unlitru de apă clocotită, iar după filt rare cu vată și îndulcire cu zaharină sau
ciclamat de sodiu, se bea în cursul unei zile.
Rădăcină de brustur, fasole păstăi, frunze de mure: cantități egale, 60g amestec se infuzează 12 zile
într-un litru de apă, se fierbe apa 5 minute și se infuzează înc ă o oră. Se administrează câte trei sferturi
de pahar de 5 ori pe zi, peste o oră după masă.
Se iau 25g rădăcină mărunțită la 1/2 litru de apă, într -un vas emailat. Se pune capacul și se fierbe pe
baia de apă 1/2 oră, apoi se infuzează 1 -1,1/2 oră. Se fil trează, se presează reziduul și se adaugă la cel
obținut precedent. Se administrează 1/2 pahar de 2 -3 ori pe zi.

CARTOF ( Solanum tuberosum)

Relativ recent a fost stabilit că sucul tuberculilor de cartofi scade nivelul zahărulu i în sânge.
De aceea este recomandat în stadiile inițial e de diabet zaharat.
Pentru tratarea diabetului: suc proaspăt, crud, extras din tuberculi. Se bea câte o jumătate
de pahar, de 4 ori pe zi, timp de o lună.
Pentru tratarea diabetului : suc proaspăt, extras din tuberculi cruzi la care se adaugă suc de
morcov sau de lămâie. Se bea câte o jumătate de pahar, de două ori pe zi. Cura dure ază 30 de zile.
Suc proaspăt din cartofi cruzi de 4 ori pe zi (100 ml) proaspăt extras, cur ă de 30 de zile.

CASTRAVETE (Cucumis sativus)

Din castravete a fost obținut un ferment foarte apropiat după structură cu insulina, fapt care
permite utilizarea castraveților ca un produs dietetic deosebit în special p entru diabetici.
Pentru mărirea diurezei cu eliminarea toxinelor din sânge, tratarea iritațiilor căilor urinare și
respiratorii, diabetului zaharat, durerilor abdominale: suc proaspăt obținut prin stoarcere. Se iau
câte 2 -3 linguri dimineața.

CASTRAVETELE AMAR (Momordica charantia)

Momordica charantia face parte din Familia Cucurbitaceae, este cunoscut sub numele de
castravete amar, crește în zonele tropicale din Amazon, Africa de Est, Asia, India, America de Sud
și Caraibe. Semințele, fructele, frunzele și rădăcina plantei au fost folosite în medicina tradițională
pentru infecții microbiene, tulburări menstruale, vindecarea rănilor, inflamații, febră, hipertensiune
arterială și tulburari intestinale.
În prezent, Momordica charantia (în primul rând sub forma de extract din fruct) este util în
următoarele tipuri de patologii: diabet zaharat, disli pidemie, infecții microbiene și posibil, ca un
agent citotoxic pentru anumite tipuri de cancer. [13]

38
CĂPȘUN I (Fragaria viridis)

Pentru tratarea diabeticilor : cură de primăvară, prin consumarea în stare proaspătă a
căpșunilor, până la 300g zilnic.

CEAPA (Allium cepa)

Ceapa este recomandată bolnavilor de diabet în special când este asociat cu ateroscleroza,
sau în cazul persoanelor în vârstă cu nivelul coles terolului crescut (acțiune hipocolester iantă a
cepei).
– 500 ml suc de ceapă se amestecă cu 500 ml alcool 96  și se păstrează într -o stlică
închisă la culoare. Se administrează de 5 ori pe zi câte o lingură, timp de o lună, apoi se face o
pauză de 2 -3 săp tămâni, după ca re se poate relua cura.

CIUMĂ REA (Galega officinalis)

Pentru tratarea diabetului: se iau câte 2 -4 g (o linguriță) pulbere de plantă, înainte de
mâncare.
Pentru scăderea h iperglicemiei în diabet: extract fluid, 50 -100 picături înainte de a mânca.
Tratamentul durează opt zile. Se face o pauză de cinci zile, a poi se continuă .

COACĂZ NEGRU ( Ribes nigrum)

O lingură de frunză uscată la un pahar de apă fierbinte. Se infuzează 15 -20 minute și se
administrează câte 1/2 -1 pahar de 3-4 ori pe zi înainte de mese.
2 linguri de frunză uscată, mărunțită la 1/2 litri apă se infuzează 20 -30 de minute, se
filtrează și se administrează câte 1/2 -1 pahar de 2 -3 ori pe zi cu 20 -30 de minute înainte de mese.

COACĂZ ROȘU ( Ribes rubrum)

Se folosește des pentru îmbunătățirea metabolismului în cazul diabetului zaharat. Trei
linguri de fructe se infuzează 4 ore într -un pahar de apă fierbinte. Se filtrează și se administrează un
sfert de pahar de 4 ori pe zi cu o jumătate de oră îna inte de mese.

COADA CALULUI (Equisetum arvense)

Infuzie din 30g de coada calului la un pahar de apă fierbinte. Se fierbe 5 -7 minute după care
se infuzează 2 -3 ore. Se filtrează și se administrează câte 2 -3 linguri de 3 -4 ori pe z i, înainte de
masă.
Se prepară un decoct din 30g coada calului la o jumătate de litru apă fierbinte. Se fierb 5 -7 minute,
se infuzează 2 -3 ore, se filtrează și se administrează câte o jumătate de pahar, cu 20 -30 minute

39
înainte de mese. Din coada calului se poate prepara și in fuzie simplă. Se folosesc lăstarii tineri de
primăvară care au acți une hipoglicemiantă marcată. Salată din coada calului, ceapă verde, păpădie
și măcriș: 50g ceapă verde, 2 pahare de lăstari de coada calului, 40g frunze de păpădie (băgate
câteva secunde în apă fierbinte) și 20g măcriș. Se amestecă cu ulei și se mănân că cât mai des
posibil.

DAFIN (Laurus nobilis)

10 frunze de dafin de mărime medie la trei pahare de apă fierbinte. Se infuzează 2 -3 ore. Se
administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi.

DOVLECEL (Curcubita pepo)

Pentru tratarea afecțiunilor intestinale, cardiace, diabet: consumat, în preparate culinare
obișnuit e sau dietetice.
DROJDIE DE BERE (Saccharomyces cerevisie)

Pentru tratarea: avita minozelor, asteniei, surmenajului, dermatozelor, furunculozelor,
afecțiunilor tractului gastrointestinal, reumatismului, demi -neralizării, rahitismului,diabetului, se
consumă câte două linguri pe zi de drojdie de bere proaspătă, trei, patru lingurițe drojd ie de bere
de uscată sau 4 -6g capsule pe zi.
Cantitatea de patru linguri de drojdie de bere proaspătă se poate pune într -o jumătate de
litru de suc de tomate, zmeură, ananas, alte sucuri de fructe sau în lapte.
Se amestecă bine până când conținutul se uni formizează prin dispersie uniformă . Se
completează până la un litru cu același lichid și se introduce în frigider. Se beau două, trei pahare
pe zi. Înainte de a turna în pahar, lichidul se amestecă bine prin agitare, deoarece d rojdia de bere
forme ază depoz ite. Se administrează circa 10 -15 zile pe lună. Tratamentul îndelungat poate duce
la ster ilitate.

DUD ALB ( Morus alba)

Pentru tratarea diabetului zaharat, diareelor, gastritelor, ulcerului gastric și duodenal:
a) infuzie, din una, două lingu ri frunze mărunțite la cană. Se beau două, trei căni pe zi după mesele
principale sau câte o ling ură din oră în oră;
b) empiric, infuzie, dintr -o lingură scoarță rădăcină mărunțită la cană. Se beau două căni pe zi
(acțiune purgativă, tenifugă).
Infuzie: o lingură de frunze bine mărunțite se pun în 25 ml de apă rece și se lasă la macerat
câteva ore.

40
Infuzie obținută din frunze de dud, asociate cu frunze de afin, cu teci de fasole și frunze de
urzică.
DUD NEGRU ( Morus nigra)

Pentru combatere a diabetului și glicozuriei la bătrâni: extract fluid din frunze, preparat după
normele farmaceutice. Se iau 30 picături înainte de mese, de trei ori pe zi. În zona Balcani lor se
folosește ceaiul de frunze de dud, pentru a micșora indicele glicemic.
Ceai di n frunze de dud: 3 linguri de frunze la 250 ml apă. Se prepară prin infuzare. Se beau
2-3 căni pe zi. Frunzele de dud conțin multe substanțe utile în tratamentul ad juvant al diabetului.
Ceai combinat: câte 20g frunze de dud, teci de fasole, 10g frunze de n uc și de urzică, 40g
frunze de afin. O lingură din acest amestec se infuzează cu 2 linguri apă rece, timp de 5 minute.
Ulterior se adaugă 250 ml apă caldă pe zi, pe perioada unei săptămâni, cu pauză de 3 zile, după
care se reia din nou tra tamentul. Se reco mandă aceasta cură de 5 ori pe an.

FASOLE (Phaseolus vulgaris)

În compoziția chimică a tecilor de fasole se găsesc numeroase substanțe cu acțiune
hipoglicemică. În urma unor testări farmacologice pe animale de laborator s -a obținut o scădere a
cantității de zahăr în sânge cu 30 -40 % pentru 6 -10 ore. În cazul oamenilor efectul este mai scăzut.
Oricum tecile de fasole sunt folosite cu succes în tratamentul f ormelor ușoare de diabet.
Pentru tratarea edemelor renale, pielocistitelo r, cistitelor, acneei, diabetului zaharat,
reumatismului, în intoxicații: decoct, din trei linguri teci uscate mărunțite la 750 ml apă rece. Se
fierb 20 minute. Se acoperă și se lasă la răcit. Se strecoară întreaga cantitate, se bea în cursul unei
zile, n eîndulcit, în trei reprize (dimine ața, prânz, seara).
Pentru tratarea tuberculozei pulmonare, afecțiunilor aparatului urinar, acneei, diabetului
zaharat, gutei, hidropiziei, pentru remineralizare:
a) decoct, dintr -o lingură teci uscate și mărunțite la o c ană apă rece. Se fierbe 20 -25 minute. Se
strecoară. Se beau două, trei căni pe zi, neîndulcite;
b) extracție dublă, din patru linguri teci uscate și mărunțite la un litru de apă rece; se lasă o noapte
pentru macerare; dimineața (orele 8 -9) se fierbe pân ă ce volumul de lichid se reduce la jumătate;
decoctul obținut se bea în cursul unei zile.
– 40g teci de fasole la două pahare de apă. Se fierbe pe baie de apă într -un vas bine închis 40 -60
minute. Se filtrează și se administrează 1 -2 linguri de 3 -4 ori pe zi, înainte de masă.
Se prepară un decoct din teci de fasole și frunze de afin în părți egale, se pun două linguri
din acest amestec la două pahare de apă și se administrează 1/3 pahar de 4 -5 ori pe zi, în timpul
meselor.
Uneori se recomandă un decoct din teci de fasole, frunze de afin și paie de ovăz mărunțite,
în părți egale. Se amestecă două linguri din decoct cu două pahare de apă și se administrează 1/3
pahar de 4-5 ori pe zi.

41
Se amestecă 100 ml suc de fasole ver de cu o lingură de miere și se administr ează de 3 ori
pe zi.
Teci de fasole, semințe de in, frunze de afin și semințe de ovăz verzi ( paie de ovăz ) în
cantități egale se mărunțesc și se omogenizează. Se pun 3 linguri din amestecul obținut la tre i
pahare de apă fierbinte, se fierbe la foc mic un sfert de oră. Se răcește, se filtrează și se
administrează câte 1/3 -1/2 pahar de 3 ori pe zi în timpul meselor. Cât de eficient este acest
tratament, bolnavul poate aprecia după dispariția senzației de usc ăciune în gură. În dependență de
senzațiile bolnavului doza poate fi m ărită sau micșorată.
– 2-3 linguri păstăi mărunțite se infuzează 6 ore într -un termos cu 2 pahare de apă. Se bea de 3 ori
pe zi cu 20 -40 minute înainte de mas ă câte 1/2 -1 de pahar.
Se colectează tecile de fasole în august. Se prepară un decoct din 20g teci la 1 litru de apă. Se fierb
la foc mic 2 -3 ore. Se filtrează după răcire și se administrează câte 1/2 pahar cu 20 -30 minute
înainte de mese. Tratam entul durează 3 -4 luni.

Ceai din teci de fasole (Fructus phaseoli)

Se prepară în mai multe feluri:
a) o lingură teci de fasole bine mărunțită, se fierb 10 minute în 250 ml apă, clocote mici. Se beau 2 –
3 căni pe zi.
b) 4 linguri teci de fasole bine mărunțite, se pun la macerat cu un litru de apă. Procesul durează 12
ore. A doua zi se fierb la foc domol până lichidul scade la jumătate. Se strecoară prin tifon și se bea
în cursul zilei.

FENICUL ( Foeniculum vulgare)

Este recomandat spre uti lizare ca produs sau ca un condiment în c azul diabetului zaharat.

FRAG UL ( Fragaria vesca)

Pentru tratarea diabetului zaharat: infuzie din două lingurițe frunze mărunțite la o cană
(200ml) cu apă clocotită. Se acoperă 15 minute. Se strecoară. Se beau două ceaiur i pe zi
neîndulcite.
Pentru stimularea diurezei cu eliminare de acid uric și a toxinelor, eliminarea excesului de
colesterol: se consumă 300 -500 g până la 1,5 kg fragi pe zi. O cantitate mai mare se consumă
dimine ața, timp de 7 -14 zile.
– 2 linguri frunze uscate mărunțite la 1/2 litru apă, se fierb 1/4 de oră pe o baie de apă. Se
scoate și se infuzează. Se administrează 1/3 -1/2 pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de
masă.
Se recomandă fructe proaspete și suc proaspăt scos din fragi câte 1 /4 pahar de 3 ori pe zi.

42
GUTUI ( Cydonia oblonga)

Frunzele, scoarța și chiar lăstarii tineri de gutui, colectate în perioada de înflorire a
plantelor. Se prepară un ceai din 1 -2 linguri pro dus vegetal la 200 ml apă și se fierbe la foc mic 15
minute. Se infuzează până la răcire, se filtrează și se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi.
Frunze colectate în momentul înfloririi, se prepară un decoct din 1 -2 linguri de frunze
mărunțite la un pahar de apă. Se fierbe un sfert de oră după care se lasă până se răcește (se
infuzează). Se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi.

IARBA MARE ( Inula helenium)

2 linguri rădăcini uscate mărunțite la 1/2 litru apă fierbinte, se l asă 12 ore, apoi se filtrează
și se administrează 1/2 pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 de minu te înainte de masă.

IARBA – SFÂNTULUI IOAN (Salvia sclarea)

Infuzie, din o linguriță plantă uscată și mărunțită peste care se toarnă 200 ml apă
cloco tită. Se lasă acoperită 15 -20 minute. Se strecoară. Se beau trei căni pe zi, a 200 ml fiecare.

LĂMÂI ( Citrus lemon)

Pentru tratarea obezității și în terapia diabetului zaharat se recomandă :
a) consumarea lămâilo r ca atare sau sub forma de limonadă ;
b) suc obținut din stoarcerea lămâilor proaspete, îndulcit cu zaharină, până la 200 g/zi;
c) cură de lămâi sub diferite forme: suc, limonadă, salată, preparate culinare; se începe cu o lămâie
pe zi, apoi se crește cantitativ în mod progre siv, cu câte una, până în a zecea zi când se consumă
10 lămâi; din a zecea zi se scade progresiv până se ajunge la o si ngură lămâie pe zi;
d) decoct, din o lămâie stoarsă, tăiată mărunt, la 300 ml apă. Se fierbe într -un vas acoperit timp de
20 minute. Se strecoară, se îndulcește, apoi se adaugă sucul s tors. Se bea întreaga cantitate.
Calmează cr izele hepatobiliare;

MĂCEȘ ( Rosa canina)

– 2-3 linguri fructe de măceș mărunțite la 3 pahare apă fierbinte. Se fierb 10 -12 minute,
după care se infu zează 2 -3 ore. Apoi se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 2 -3 ori pe zi
cu 30 de minute înainte de mese.

43
MĂR ( Malus pumila)

– 100 ml suc de mere acre proaspăt stoarse de 3 ori pe zi, înainte de mese. Se
recomandă folosirea răd ăcini lor de măr în forme ușoare de diabet. Scoarța rădăcinilor de măr
conține glicozida florizina, care posedă o acțiune hipoglicemiantă slabă.
Pentru tratarea diabetului zaharat :
a) consum zilnic, 1kg mere, în cure de lungă durată;
b) consum zilnic, 1kg mere, fără alte medicamente, p entru combaterea obezității;
c) decoct, din o lingură mere uscate, bine mărunțite, la c ană; se beau 3 -4 căni pe zi;
d) decoct, dintr -un măr tăiat în bucățele la 500 ml apă. Se fierbe la foc încet până se reduce la
jumătate. S e bea s eara înainte de culcare.

MESTEACĂN ( Betula pendula)

Infuzie 2 -3 linguri muguri de mesteacăn la un pahar cu apă. Se infuzează în termos 6 or e.
Se bea în timpul zilei.
– 3 linguri frunze de mesteacăn la 1/2 litru de apă. Se infuzează 2-3 ore. Se bea câte 1/2 de
pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă

MUR ( Rubus fruticosus)

Se administrează ceai preparat din mur -10g, cerențel -40g, troscot -20g. Se pun în apă rece la
fiert 30g teci de fasole într -un litru de a pă. Se fierbe timp de 30 minute, se ia vasul de pe foc și se
adaogă o lingură amestec din plantele enunțate mai sus. Se beau 3 căni pe zi.
Se prepară o infuzie în cantități egale din: frunze de mur, frunze de urzică, rădăcină de
păpădie, teci de fasole, 2 -3 linguri la un pahar de apă. Se administrează câte o lingură de 3 ori pe zi.
– 2 linguri frunze uscate, fărmițate la 1/2 litru de apă, se fierbe 1/4 oră pe o baie de apă.
Se scoate și se infuzează. Se fierb și se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minu te înainte
de masă.
Se recomandă administrarea fructelor de mure în stare proaspătă.
Frunze de mure, fasole păstăi, paie de ovăz, mărunțite bine, câte două părți; frunze de in,
o parte. La un pahar de apă se ia o lingură de amestec, se fierbe 20 d e minute, se administrează câte
3 linguri de 3 ori pe zi.
Ceai preparat din părți egale de frunze de mur, țintaura, coada șoricelului și de afin.
NUC ( Juglans regia)

O lingură de frunză uscată la două pahare de apă fierbinte. Se infuzea ză 2 -3 ore și se
administrează de 2 -3 ori pe zi, înainte de mese.
– 50 g frunză la un litru de apă fierbinte, se bea în decursul zilei.

44
– 40 g de pereți interni din fructele uscate de nuc, se fierb într -o jumătate de litru de apă, timp de o
oră la un foc extrem de mic. Se administrează câte 15 ml de 3 ori pe zi, înainte de mese.
În ultimul timp foarte populară în tratamentul diabetului este dulceața din fructele verzi de
nuc.
Fructele verzi se macerează în alcool în raport 1/1 0 și se administrează 30 -40 picătur i de 3 -4
ori pe zi.
Tinctură din 15 fructe verzi de nuc mărunțite, se pun într -un vas de o jumătate de litru, se
umple vasul cu alcool și se macerează la soare timp de 14 zile. Se administrează 20 -30 ml după
mese, în cazul gastritei, enterocolitei, diareei, diabetului zaharat și ca un remediu vitaminizant,
fortifiant.
În diabet zaharat, rahitism:
a) infuzie, din o linguriță frunze mărunțite peste care se toarnă o cană ( 200 ml ) cu apă clocotită.
Se lasă acoper ită 10 -15 minute. Se strecoară. Se b eau două căni pe zi.
b) infuzie, din 4 linguri frunze mărunțite peste care se toarnă o cană (250 ml ) cu apă clocotită. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se iau câte 3 linguri pe zi;
c) infuzie, din o linguriță pulbere frunze uscate peste care se toarnă o cană cu apă clocotită. Se lasă
acoperită 10 minute. Se strecoară. Se beau u na, două căni pe zi.
Pentru combaterea hiperglicemiei: infuzie, din 2 -3 linguri pulbere frunze uscate peste care se
toarnă o cană cu ap ă clocotită. Se lasă acoperită 15 -20 de minute. Se strecoară. Se beau 2 -3 linguri
pe zi.
Frunze de nuc proaspete, colectate în iunie, uscate ușor la soare ( nu se usucă pentru
iarnă). Se prepară o infuzie din 1 lingură de frunze mărunțite la 1 pahar de apă se fierbe 1/2 oră. Se
infuzează 1 -2 ore, se filtrează și se administrează câte 1/4 pahar de 3 -4 ori pe zi cu 1/2 oră înainte
de mese.
– 40 de fructe: se iau pereții interni, se toarnă 1 pahar de apă fierbinte, se fierb o oră, se
lasă să se răcească, se fi ltrează și se administrează de 3 -4 ori pe zi cu 30 de min ute înainte de mese.

ORZ (Hordeum vulgare)

Orzul încolțit se mănâncă una, două l inguri pe zi. Pentru a obține orz încolțit se pun
boabele pe o farfurie și se îmbibă cu apă. Se țin u na, două zile în bucătărie.
În terapeutica naturistă se mai folosesc sucul de orz verde și pudra de orz verde.
Dozele de tratament:
a) suc de orz verde, 50 ml diluat cu apă, suc de mere sau suc natural din alte fructe; o doză se ia
dimineața ș i alta seara, întotdeauna cu 30 minute înainte de masă;
b) macerat, dintr -o linguriță pudră orz verde la 100 ml de apă rece. Se lasă două, trei ore. Se
strecoară. Se bea cu 30 minute înainte de masă. Se poate consuma și nestrecurat.
În cazul unor evoluți i deosebite ale bolilor menționate doza se administrează mai des: se iau
trei doze pe zi (dimineața, prânz, seara) de suc sau macerat. Sucul din orz se obține din plante
imediat recoltate. Se curăță de impurități, verificându -se fir cu fir, se spală și se introduc în
storcător . Pentru un rezultat mai bun orzul se trece mai întâi prin mașina de tocat, apoi se introduce

45
în storcător. Pasta rămasă se pune într -un borcan, se toarnă apă rece cu puțin peste nivelul ei și se
pune în frigider. Dimineața următoare s e pune în storcător și sucul obținut se b ea fără a mai fi
diluat.
Malțul de orz se folosește în tratamen tul diabetului zaharat.
Se prepară un decoct din 20g semințe de orz la un pahar de apă. Se macerează 4 -5 ore,
apoi se fierb 10 minute. Se filtrează și se administrează 2 -3 linguri de 4 -5 ori pe zi.

Cura cu suc de orz verde:

Tulpinele de orz verde ajunse la înălțimea de 25 -30 cm (înainte de spic), se recoltează, se
spală bine, se taie mărunt, se îmbibă cu puțină apă și se macină până devine pa stă.Sucul astfel
obținut poate fi folosit ca medicament în tratamentul diabetului, anemiei, cirozelor. Se
administrează 3 -4 pahare pe zi. Se poate consuma în cure de 3 -4 săptămâni , de 2 ori pe an.

OVĂZ (Avena sativa)

Decoct, din 20 g (două linguri pline) fulgi de ovăz la un litru de apă. Se fierbe 15 -20
minute. Se beau trei, patru căni pe zi.
Pentru tratarea diabetului, în insuficiență tiroidiană, astenie, sterilitate, impotență sexuală,
litiază renală și vezicală, tuse, surmenaj, gută:
a) decoct, din zece linguri cariopse (boabe) la un litru de apă. Se fierbe treizeci de minute. Se
strecoară și se beau trei, patru căni pe zi;
b) macerat, din zece linguri boabe de ovăz pisate peste care se toarnă un litru de apă. Se lasă
acoperită 12 ore. Se strecoară. Se b eau trei, patru căni pe zi.
– 100g ovăz la un litru de apă se macerează 8 -12 ore la temperatura camerei și se
decantează apa transparentă. Se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi.
-1 pahar ovăz nedecortica t, se spală în apă rece și se toarnă 1 litru apă fierbinte peste el
seara pentru că trebuie infuzat 12 ore. Se filtrează într -un tifon împăturit în câteva straturi și se bea
pe parcursul zilei 1 litru . Tratamentul durează 3 luni, apoi o lună pauză și se repetă.
Rezidu ul rămas după fil trare se poate da prin mașina de tocat, se toarnă 1 litru de apă
fierbinte și se fierbe 20 de minute, apoi se filtrează și se bea pe parcursul zilei. Decoctul din ovăz
are acțiune benefică asupra fica tului la diabetici.
– 75g de cariopse cu 1/2 litru apă f ierbinte, se fierbe o oră. Se infuzează 7 ore, se filtrează și
se bea 1/2 pahar de 3 -4 ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.

PĂDUCEL ( Crataegus monogina)

Se recomandă să se consume 50 -100g fructe proaspete de păd ucel după masă.
Pentru tratarea diabetului, hipertensiunii: decoct, dintr -o lingură amestec părți egale pulbere
rizom sau rizom uscat mărunțit de pir, frunze de vâsc și flori de păducel, la o cană (200 ml) cu apă

46
rece. Se lasă 5 -10 minute la macerat, apoi se pune la fiert și se dă în clocot. Se strecoară. Se bea de
trei ori pe zi înainte de masă, câte una, dou ă lingurițe o dată.
– 2 linguri de fructe uscate la 1/2 litru de apă. Se infuzează într -un termos peste noapte. Se
filtrează și se bea o1/2 de pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese.
Se poate utiliza tinctura de păducel. Se administrează 20 -30 de picături într -o cantitate mică
de apă de 3 -4 ori pe zi , cu 30 de minute înainte de masă.

PĂPĂDIE ( Taraxacum officinale)

O linguriță de rădăcini de păpădie mărunțită la un pahar de apă fierbinte, este infuzată 20 de
minute, răcită, filtrată. Se administrează câte un sfert de pahar de 3 -4 ori pe z i, în caz de diabet.
Păpădia intră în compoziția ceaiurilor PLAFAR pentru tratarea diabetului zaharat și
obezității.
– 2 linguri rădăcini uscate, mărunțite la 1/2 litri apă fierbinte. Se pun în termos, se lasă 12
ore, se filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3 -4 ori pe zi , cu 1/2 oră înainte de mese.
Se folosește des în salate pentru acț iunea hipoglicemiantă datorită inulinei ,care are și un
efect pozitiv asupra sistemului imunitar.

PĂTLAGINA ( Plantago lanceolata)

Sirop de pătlagină cu miere: 200g frunze de pătlagină, 400 ml apă, 250g miere naturală, o
lingură de suc de cătină. Frunzele de pătlagină, tăiate fideluță. Se pun la fiert într -un vas cu apă,
timp de 15 minute. Se lasă la răcit, adăugând mierea, sucul de cătină, amestecând b ine până la
omogenizare.
– 2 linguri de frunze uscate, mărunțite la 1/2 litru a pă fierbinte, se fierb pe baie de apă 15
minute, apoi se infuzează 40 de minute. Se administrează 1/3 sau 1/2 pahar de 2 -ori pe zi înainte de
mese.
Se poate bea suc de pătlagină, câte 1 -2 linguri de 3 ori pe zi cu 20 de minu te înainte de
masă.

PORUMB ( Zea mays)

Pentru dieta celor care prezintă valori ridicate ale colesterolului: ulei din germeni
de porumb, se iau câte două linguri de supă dimineața și înaite de masa de seară. Tratamentul
durează câteva săp tămâni sau luni.

SALVIE (Salvia officinalis)

Infuzie, dintr -o liguriță frunze uscate mărunțite (pulbere) la o cană (250 ml) cu apă
clocotită. Se lasă acoperită 15 -20 minute. Se strecoară. Se beau două, trei căni pe zi.

47
Pentru tratarea bronșitelor cronice, balonărilor abdominale, în diabet zaharat, varice,
vaginită atrofică, dischinezie biliară, reumatism: infuzie, dintr -o linguriță frunze uscate mărunțite
(pulbere) la 100 ml apă clocotită. Se lasă acoperită 10 -15 minute. Se strecoară. Se b eau două căni
pe zi.

SCHINDUF (Trigonella foenum -graecum)

Macerat, din 50 g semințe la 500 ml apă. Se lasă 24 ore. Se beau una, două căni de
200 ml pe zi. Semințele măcinate a u eficacitate mai mare.

SOIA (Glycine max)

Uleiul are acțiune hipoc olesterolemiantă; făina d e soia este un aliment ideal pentru
diabetici, reumatici , convalescenți, astenici, cei surmenați fizic și intelectual.
Uleiul, folosit în alimentație, cel puțin două, trei săptămâni fără alte grăsimi.
„Lapte de soia” pentru sugari și copii. Se prepară din 150 g semințe peste care se toarnă un
litru de apă. După 36 de ore se decantează lichidul limpede supernatant și se filtrează. Se consumă
în aceeași zi. Aceleași semințe pot fi folosite pentru o nouă cantitate de lapte.
– Hrană pregătită din semințe sau făină și consumată ca atare.
Germeni de soia – se pun semințele (boabele) la înmuiat 48 -72 ore. Apa se schimbă la 12
ore. După înmuiere se întind pe o suprafață umedă (pânză umedă) la întuneric și suficientă căldură,
ca să germine ze. Se consumă câte două, trei linguri de boabe încolțite pe zi.

TĂRÂȚE DE GRÂU (Triticum vulgare)

200g tărâțe se opăresc cu apă fierbinte. Se fierbe o oră. Se filtrează și se administrează 1/2 –
1 pahar de 3 -4 ori pe zi înainte de mese.
Una dintre cele mai prețioase proprietăți ale tărâței de grâu este de a micșora n ivelul
zahărului din sânge.

TOPINAMBUR (Helianthus tuberosus)

Pentru tratarea asteniei, gutei, diabetului, pentru creștere a secreției de lapte, favorizarea
creșterii, ca regenerator, pentru prevenirea îmbătrânirii, combaterea reumatismului: consumat ca
atare, proaspăt, după ce se înlătură coaja sau în preparate culinare.
Pentru tratarea aterosclerozei, în maladii cardiovascu lare, constipație, diabet și
pentru remineralizarea organismului: pâine de topinambur, consumată zilnic la toate mesele.

48
SPARANGHEL (Asparagus officinalis)

Pentru tratarea asteniei fizice și intelectuale, anemiei, insuficienței hepatice și renale,
litiazei urice, diabetului, gutei, artrite i, bronșitei cronice, palpitațiilor:
a) consumat ca atare, în stare crudă, trecut prin răzătoare, în aperitive, salate de sparanghel fiert în
prepar ate culinare dietetice;
b) decoct, din 20 g lăstari tineri la 1litru de apă. Se fierbe treizeci de minute. Se bea în cursul unei
zile, în trei, patru reprize;
c) suc proaspăt, obținut prin tăierea în bucăți a lăstarilor și introducerea lor în storcătorul de
legume și fructe; se pot da și prin răzătoare și stoarce prin tifon. Se consumă unul sau două
pahare pe zi.
TROSCOT (Polygonum aviculare)

Pentru tratarea afecțiunilor metabolice:
a) infuzie, din 1 -2 lingurițe cu pulbere de plantă la cană. Se beau 2 -3 căni pe zi;
b) infuzie, di n 4 linguri cu plantă mărunțită la cană. Se beau 3 linguri pe zi.

ȚELINĂ (Apium graveolens)

Un decoct de frunze sau rădăcini de țelină obținut din 15 -20 g produs vegetal la
150-200 ml apă și se fierbe la foc mic sau baie de apă, un sfert de o ră pentru frunze și 20 minute
pentru rădăcini. Se răcește, se filtrează și se administrează 2 -3 linguri de 3 -4 ori pe zi, în ca zul
diabetului zaharat.

URZICĂ ( Urtica dioica)

Pentru tratarea diabetului zaharat, gutei și vitamini zare:
a) infuzie, din o lingură de frunze uscate mărunțite peste care se toarnă o cană de apă clocotită. Se
lasă acoperită 15 minute. Se strecoară. Se beau 2 -3 căni pe zi;
b) suc obținut din frunze proaspete, pisate și stoarse. Se beau 2 -3 lingurițe pe zi .
Frunze proaspete de urzică, se infuzează într -un termos în apă fierbinte raport plantă: apă
1:30 , se lasă 12 ore și se bea câte 1/5 -1/4 pahar de 3 ori pe zi cu 2 0-30 minute înainte de mese.
Se recomandă să se prepare din urzică ciorbe și salate.

USTUROI ( Allium sativum)

Tinctură administrată câte 15 -20 picături de 2 -3 ori pe zi într -o cantitate mică de apă cu 15 –
20 de minute înainte de mese.

49
VARZA ALBĂ (Brassica oleracea)

În diabet:
a) consumată ca atare ( 300 -400 g/zi ), în salate de crudități sau p reparate culinare ușoare;
b) cure de suc între mese, un pahar pe zi.

VÂSC ( Viscum album)

Ceai de vâsc: Se prepară la rece: o linguriță plină de vâsc fin mărunțit se înmoaie cu 250
ml apă rece. Se amestecă bine și se las ă la macerat 12 ore.
Vâscul se poate administra sub formă de pulbere: un vârf de cuțit înlocuiește o căniță de ceai, care
se împarte în două părți egale. O parte se ia înainte de masă cu 30 de minute, iar cealaltă cu o oră
după masă.

VIȚA DE VIE (Vitis vinifera)

Medicina populară recomandă utilizarea frunzelor și lăstarilor tineri de viță de vie
colectate în mai în tratarea hipertoniei și diabetului zaharat. Patru linguri de produs vegetal la o
jumătate de litru de apă. Se fierbe pe foc mic 10 -15 minute, se filtrează și se bea câte o jumătate
de pahar infuzie de 3 -4 ori pe zi, înainte de mese.

ZMEURA (Rubus idaeus)

Are un conținut bogat de fructoză precum și un număr mare de radica li bazici, extrem de
indicate în diabetul z aharat însoțit de acidoză.
Infuzie, o lingură la ca nă; se beau 2 căni pe zi.

Ceai uri dietetic e – recomandate in diabet
(formule PLAFAR )

Ca plant e cu principii hipogliceminate sunt: Folium Myrtilli (frunze de Afin), Folium
Mori (frunze de Dud), Folium Juglandis (frunze de Nuc), Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole), la
care se adaugă Folium Menthae (frunze de Menta) și Herba Taraxaci (Păpădie) car e prin mărirea
secreției biliare și activarea digestiei reglează schimburile nutritive.
Infuzie, 1 -1 ½ lingunțe la cană ; se beau 2 -3 căni pe zi.

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 40 g
Folium Mori (frunze de Dud ) 20 g
Folium Juglandis (frunze de Nuc) 10 g
Folium Urt icae (frunze de Urzică) 10 g

50
Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole) 20 g
Infuzie , o lingură la can ă se beau 2 -3 căni pe zi.

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 60 g
Folium Betulae (frunze de Mesteacăn) 20 g
Folium Urticae (frunze de Urzică) 10 g
Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole) 10 g
Infuzie, o lingură la cană s e beau 2 -3 căni pe zi.

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 10g
Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole), părț i egale
Semen Lini (semințe de In) 10g
Decoct prelungit (3 ore) din 25 g amestec la 1 litru apă; se bea în cursul unei zile, în 2 -3
reprize, înainte de mese.

Rp. Folium Myrtilli (frunze de Afin) 50 g
Fructus Juniperi (fru cte de lenupăr) 30 g
Fructus Phaseoli s.s. (teci de Fasole) 20 g
Infuzie, o lingură la cană ; se beau 2 -8 căni pe zi.

Rp. Folium Urticae (frunze de Urzi că) 20 g
Fructus P haseoli s.s. (teci de Fasole) 20 g
Herba Violae tricoloris (Trei frați pătați) 20 g
Rhizoma Graminis (rizomi de Pir medicinal) 20 g
Fructus Foeniculi (fructe de Fenicul) 10 g
Cortex Frangulae (coajă de Crușin) 10 g
Infuzie, o lingură la cană se beau 2 -3 căni pe zi.

Rp. Folium Menthae (Menta) 25 g
Folium Melissae (Roiniță) 25 g
Foliu m Salviae (Salvie) 10 g
Folium Vitis idaei (Merișor) 15 g
Herba Hyssopi (Isop) 25 g
Infuzie, o lingură la cană se beau 2 -3 căni pe zi.(4)

Rp. Fructus Phaseoli sine seminibus 30 g
Folium Urticae 10 g
Folium Betulae 20 g
Folium Myrtilli 60 g
Infuzie, o lingu ră de amestec la o cană de apă și se beau 2 -3 ceaiuri călduțe pe zi înainte de masă.

51
Rp. Fructus Phaseoli sine seminibus 60 g
Folium Myrtilli 40 g
Infuzie, 2 linguri la o jumătate de litru de apă ș i se bea de 3 ori pe zi câte o cană înaintea fiecărei
mese.

Rp. Fructus Juniperi 20 g
Fructus Phaseoli sine seminibus 30 g
Folium Myrtilli 40 g
Infuzie, o lingură la o cană de apă și se b ea de 2 -3 ori pe zi o ceașcă de ceai călduț, înainte de masă.

Rp. Fructus Phas eoli sine seminibus 20 g
Se face un decoct din 2 linguri la 2 căni cu apă și se fierbe până scade la o cană. Se bea o
ceașcă cu ceai cu o jumăt ate de oră înaintea meselor.

Rp. Fructus Foeniculi 5 g
Fructus Coriandri 5 g
Fructus Juniperi 10 g
Folium Vitis idaeae 20 g
Folium Farfarae 20 g
Semen Lini 40 g
Infuzie, o lingură de amestec la un pahar cu apă și se bea 2 -3 pahare cu ceai cald înainte de f iecare
masă.

Rp. Afine 25g
Ciumărea 25g
Strugurii ursului 25g
Odolean ( Valeriana ) rizomi cu rădăcină 25g
2 linguri de amestec mărunțit la 1/2litru apă se fierb 10 minute, apoi se infuzează 1 -2 ore, se
filtrează și se bea 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 de minute înainte de masă.

Rp. Afine 40g
Fragă frunze 25g
Tei flori 20g
Verbascum flori 15g
2 linguri de amestec la 2 pahare de apă fierbinte se acoperă cu capac și se fierb 1/4 ore, se răcesc 40
de minute, se filtrează se aduce volumul la volumul inițial. Se bea 1/2 -2/3 pahar de 2 -3ori pe zi cu
30 de minute înainte de masă.

52
Rp. Afine frunze 20g
Echinopanax rădăcină 10g
Iarbă mare rădăcină 10g
Măceșe fructe 10g
Coada -calului iarbă 10g
Sunătoare iarbă 10g
Mușețel flori 10g
Mentă iarbă 10g
Dent ița (Bidens tripartita) iarbă 10g
Se prepară o infuzie în proporție 1:20, se administrează 1/3 pahar de 2 or i pe zi înainte de mese.

Rp. Afine frunze 20g
Teci de fasole 20g
Măceș fructe 15g
Coada -calului 15g
Aralia manciurica rădăcină 10g
Mușețel flo ri 10g
Sunătoare 10g
2 linguri de amestec la 1/2 litru apă fierbinte, se infuzează 12 ore într -un termos, apoi se filtrează și
se administrează 1/3 pahar de 1 -3 ori pe zi cu 30 de minute înainte de mese p e parcursul a 3 -4
săptămâni. După o pauză de 10 -15 zile tratamentul poate fi reluat. Pe parcursul unui an se admit 3 –
4 cure de tratament. Amestecul îmbunătățește glicogeneza în ficat, scade concentrația zahărului în
sânge și posedă acțiune fortifiantă gene rală.

Rp. Afine frunze 25g
In semințe 25g
Teci de fasole 25g
Ovăz pai verde 25g
3 linguri de amestec la 1/2 litru apă se infuzează în ter mos 12 ore, se filtrează și se bea 1/2 pahar cu
30 de minute înainte de masă.

Rp. Afine 25g
Galega oficinalis iarbă 25g
Mentă frunze 25g
Teci de fasole 25g
2 linguri de amestec la 1/2 litru apă fierbinte, se infuzează 30 -50 de minute, se filtrează și se bea
câte 1/3 pahar de 3 ori pe zi cu 15 -20 mi nute înaintea mesei.

Rp. Afin frunze 20g
Ciumă rea 20g
Urzică frunze 20g

53
Păpădie rădăcină 20g
Teci de fasole 20g
2 linguri de amestec se infuzează 12 ore în 1/2 litru apă fierbinte într -un termos, se filtrează și se
administrează câte un pahar de infuzie de 3 -4 ori pe zi cu 20 -30 de minute înainte de mese.

Rp. Afine frunze 20g
Teci de fasole 15g
Păducel fructe 10g
Sunătoare iarbă 10g
Pătlagină iarbă 7,5g
Coacăz negru fr unze 7,5g
Măceșe fructe 5g
Laminaria 5g
Soc flori 5g
Fragă iarbă 5g
Mentă iarbă 5g
In semințe 5g
2-3 linguri amestec, se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte într-un termos 12 ore, se filtrează și se
administrează 1/2 -2/3 pahar de 3 ori pe zi cu 2 0-30 minute înainte de mese.

Rp. Afine – frunze 20g
Leonurus – iarbă 15g
Asparagus of ficinalis – lăstari 15g
Măceșe – fructe 10g
Păducel – fructe 10g
Cimbrișor – iarbă 10g
Urzică – iarbă 10g
Mentă – iarbă 5g
In – semințe 5g
2 linguri de amestec se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte 12 ore într -un termos. Se fierbe și se
administrează 1/2 pahar de 3 -4 ori pe zi, cu 20 -30 minute înainte de mese .

Rp. Afine frunze 50g
Măceșe fructe 20g
Mătase de poru mb 20g
Siminoc flori 10g
2 linguri amestec se infuzează în 1/2 litru apă în termos 12 ore, se filtrează și se administrează 1/3
de pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.

54
Rp. Afine 60g
Mesteacăn frunze 20g
Teci de fasole 10g
Urzică frunze 10g
2 linguri amestec la 1/2 litru apă fierbinte. Se fierbe 10 minute, se infuzează 1 -2 ore, se filtrează și
se administrează 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 20 -30 minute înainte de mese.

Rp. Brusture rădăcină 15g
Mătase de porumb 12,5g
Strugurii ursului frunze 12,5g
Măceșe fructe 10g
Nuc frunze 10g
Afine frunze 10g
Sunătoare iarbă 7,5g
Mentă iarbă 5g
2 linguri amestec la 1/2 litru de apă infuzate în termos 12 ore. Se filtrează și se administrează 1/2
pahar de 3 ori pe zi cu 30 min ute înainte de mese.

Rp.Brusture rădăcină 15g
Centaură iarbă 15g
Cicoare rădăcină 10g
Păducel fructe 10g
Măceș 10g
Lemn dulce rădăcini 10g
Talpa gâștii (Leonur) 10g
Mentă iarbă 5g
Mesteacăn frunze 5g
Veronica officinalis iarbă 5g
2-3 linguri de amestec la 1/2 litru de apă se infuzează într -un termos 12 ore, se filtrează și se bea
călduț câte 2/3 de pahar de 3 ori pe zi cu 1/2 oră înainte de masă.

Rp. Dentiță frunze 20g
Teci de fasole 15g
Păducel fructe 10g
Sunătoare iarbă 10g
Pătlagină frunze 10g
Coacăze neagră frunze 10g
Măceșe frunze 5g
In semințe 5g
Mentă fr unze 5g
Fragă frunze 5g

55
Soc flori 5g
– 3 linguri amestec se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte 12 ore într -un termos, se filtrează și se bea
câte 1/3 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese .

Rp. Dud alb frunze 40g
Fragă frunze 40g
Talpa gâ știi (Leonurus cardiaca) iarbă 20g
2 linguri amestec la 1/2 litru apă fierbinte se fierb 3 -4 minute, se infuzează 1 -2 ore, se filtrează și se
bea câte 1/2 pa har de 2 -3 ori pe zi cu 20 -30 mi nute înainte de masă.

Rp.Galega officinalis iarbă 25g
Afine frunze 25g
Strugurii ursului 25g
Mesteacăn frunze 25g
Crușin scoarță 10g
Scoarța de crușin mărunțită bine se fierbe 20 minute, iar celelalte componente se fierb în 1/2 litru
apă fierbinte 3 -4 minute și se infuzează 30 minute, după care se amestecă cu decoctul de crușin. Se
filtrează și se bea 1/3 pahar de 2 -3 ori pe zi cu 20 -30 minute înainte de masă.

Rp. Ciumărea iarbă 25g
Afine frunze 25g
Teci de fasole 15g
Păpădie rădăcină 5g
Salvie frunze 5g
O lingură amestec s e infuzează în 1/2 litru apă fierbinte într -un termos 12 ore, apoi se filtrează și se
administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.

Rp. Ciumărea iarbă 70g
Ciumărea semințe 30g
O linguriță de amestec la un pahar de apă fiartă rece, se încălzește până la fierbere, se fierbe 10
minute, se infuzează 20 -30 minute, se filtrează și se bea câte un pahar de 3 ori pe zi cu 30 mi nute
înainte de mese.

Rp. In semințe 20g
Strugurii ursului 20g
Iarbă mare rădăcini 15g
Gnaphalium uliginosum iarbă 15g
Mătase de porumb 15g
Mușețel flori 15g

56
3 linguri de amestec la 1/2 litru apă, se infuz ează în termos 12 ore, se filtrează și se bea 1/2 pahar
cu 30 minute în ainte de mese.

Rp.Păpădie frunze 25g
Troscot iarbă 25g
Cicoare frunze 25g
Fragă frunze 25g
2 linguri amestec la 1/2 litru apă, se fierb 3 minute, se infuzează 1 -1,5 ore, se filtrează și se bea 2/3
pahar de 2 -3 ori pe zi cu 20 -30 min ute înainte de mese.

Rp.Păpădie frunze 25g
Urzică frunze 25g
Afine frunze 25g
Pătlagină frunze 25g
2 linguri amestec la 1/2 litru apă. Se fierbe 2 -3 minute și apoi se infuzează 30 -40 minute. Se
filtrează și se bea câte 1/2 pahar de 3 -4 ori pe zi cu 20 -30 minute înainte de mese .

Rp.Păpădie rădăcină 25g
Teci de fasole 25g
Urzică 25g
2 linguri de amestec la 1/2 litru apă. Se fierb 12 -15 minute, se infuzează 30 -40 minute, apoi se
filtrează și se administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.

Rp.Păpădie frunze 35g
Afine frunze 35g
Galega officinalis 30g
O lingură amestec la 1/2 litru apă, se fierbe 5 -7 minute, se infu zează o oră. Se filtrează și se
administrează câte 1/2 pahar de 2 -3 ori pe zi cu 20 minute înainte de masă.

Rp.Păpădie rădăcină 25g
Teci de fasole 25g
Sunătoare 25g
Afine frunze 25g
2 linguri amestec, se infuzează în 1/2 litru apă în termos 12 ore, apoi se filtrează și se administrează
1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 3 0 minute înainte de mese.

Rp.Păpădie frunze 40g
Coacăz n egru frunze 30g
Mure frunze 20g
Mentă frunze 10g

57
O lingură amestec la 1/2 litru apă fierbinte, se fierbe 5 minute, se infuzează 1 -2 ore, se filtrează și
se administrează câte 1/4 -1/3 pahar de 3 ori pe zi câte 20 -30 minute înainte de mese.

Rp.Teci de fasole 35g
Afine frunze 35g
Cicoare rădăcini 10g
In semințe 10g
Brusture rădăcini 10g
2-3 linguri de amestec la 1/2 litru apă la temperatura camerei, se macerează 12 ore, se fierbe un
sfert de oră pe baie de apă și se lasă să se infuzeze o oră. Se fierbe și se administrează câte un pahar
de 3-4 ori pe zi cu 3 0 minute înainte de mese.

Rp.Teci de fasole 25g
Galega officinalis 25g
Mentă frunze 25g
Afine frunze 25g
O lingură amestec, se infuzează în 1/2 litru apă fierbinte într -un termos 12 ore, se filtrează și se
administrează câte 1/2 pahar de 3 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese .
Rp.Teci de fasole 25g
Afine frunze 25g
Dafin frunze 25g
Dud alb frunze 25g
Se fierbe 1/4 ore pe baie de apă după care se infuzează 30 -40 minute. Se filtrează ș i se bea câte 1
pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.

Rp.Troscot 50g
Coada calului 25g
Fragi 25g
2 linguri de amestec mărunțit, se fierb 15 minute pe o baie de apă în 1/2 lit ru apă fierbinte, se ia de
pe baie și se lasă 30 -40 minute pentru răcire lentă, apoi se filtrează și se administrează câte 1/2
pahar de 3 -4 ori pe zi cu 15 -20 minute înainte de mese.

Rp.Urzică frunze 25g
Traista ciobanului iarbă 25g
Troscot iarbă 25g
Coada calului iarbă 25g
2 linguri amestec, se fierb 3 -5 minute în 1/2 litru apă, apoi se infuzează 30 -40 minute și se bea câte
1/5-1/4 pahar de 3 -4 ori pe zi cu 30 minute înainte de mese.

58
Rp.Urzică frunze 20g
Ciumărea 20g
Păpădie frunze 20g
Strugurii ursului frunze 20g
2 linguri amestec, se fierb 5 -6 minute cu 1/2 litru apă fierbinte. Se lasă 1-2 ore. Se filtrează și se
bea câte 1/2 pahar de 2 -3 ori pe zi c u 20 minute înainte de mese. [12]

59
Exemple de produse adjuvante î n tratarea diabet ului existente în
farmacii, cu predomin anță de materii v egetale și minerale în compoziția lor :

Doppelherz® aktiv Diabetiker Vitamine + Minerale

Influențeazǎ activitatea insulinei și acționeazǎ asupra concentrației de glucozǎ din sânge.
Este indicat persoanelor cu diabet zaharat ajutându -le sǎ -și controleze glicemia, intervine, prin
intermediul cromului, în menținerea concentrațiilor normale ale glucozei din sânge, prin acțiunea
directǎ asupra metabolismulu i carbohidraților. De asemenea, potențeazǎ activitatea insulinei,
scǎzând cantitatea necesarǎ pentru met abolizarea glucozei și protejând astfel pancreasul.
Suplimentul alimentar Doppelherz® aktiv Diabetiker Vitamine + Minerale sprijinǎ organismul
pentru a preveni complicațiile grave ale diabetului: bolile cardiovasculare, boli ale nervilor
periferici (neurop atie diabeticǎ), boli de ochi (retinopatie diabeticǎ), prin funcționarea normalǎ a
inimii (Vitamina B1 și Magneziul) funcționarea normalǎ a sistemului nervos (Magneziul,
Vitaminele B1, B2, B6, B12, Niacina, Vitamina C), menținerea vederii normale (Zincul ș i
Vitamina B2).

Fig.7

60

Himalaia – Diabecon

Diabecon tablete ar e efect favorabil asupra starii de sǎnǎtate prin menținerea unui nivel
optim al glucozei din sânge. Ajutǎ la reducerea nivelului glucozei din sânge la persoanele cu
diabet non -insulinodependent , în același timp diminueazǎ complicațiile renale, cardiovascul are și
retiniene asociate diabetulu i. Se poate asocia dietei sau me dicației cu hipoglicemiante or ale in
diabetul non -insulinodependent si doar la recomandarea medicului in diabetul insulinodependent,
în ambele cazuri, ca adjuvant. (Fig.8)

Fiecare tableta de Diabecon conține:
Commiphora wightii (Balsamodendron m ukul) purificată 30mg , Shilajeet purificata
30mg Extracte: Gymnema sylvestre 30mg ; Pterocarpus marsupium 20mg ; Casearia esculenta
20mg; Eugenia jambolana 20mg ; Asparagus racemosus 20mg .
Boerhaavia diffusa 20mg ; Sphaeranthus indicus 10mg ;Tinospora cordifolia 10mg;
Swertia chirata 10mg ; Tribulus terrestris 10mg ; Phyllanthus amarus 10mg .
Gmelina arborea 10mg; Gossypium herbaceum 10mg ; Berberis aristata 5mg ; Aloe vera
5mg Triphala 3mg. Pudre: Momordica charantia 20mg ; Piper nigrum 10mg ; Ocimum sanctum
10mg . Abutilon indicum 10mg ; Curcuma longa 10mg , Rumex maritimus 5mg ; Vidangadi
lauham 27mg , Vang bhasma 5mg ; Abhrak bhasma 10mg ; Praval bhasma 10mg .
Akik pisht i 5mg ;Shingraf 5mg ; Yashad bhasma 5mg ; Trikatu 5mg .

61

FITODIAB (Fig.9)
Produsul are acțiune hipoglicemiantǎ, hipolipemiantǎ, antioxidantǎ. Poate fi folosit ca
adjuvant în diabet zaharat de tip II (noninsulino -dependent) cu sau fǎrǎ exces ponderal. Prin
acțiunea sa preponderent perifericǎ, produsul poate fi asociat insulinoterapiei în diabetul zaharat
de tip I (insulino -dependent), inducând o mai bunǎ echilibrare a bolii, fǎrǎ ca insulinoterap ia sǎ
fie întreruptǎ. Trebuie să se țină cont că utilizarea produsului în asociere cu medicația
antidiabeticǎ convenționalǎ impune un control medical și de laborator periodic. Produsul este
bine tolerat, dar la bolnavii cu ulcer gastric sau duodenal, pentru a evita eventualele iritații
gastro – duodenale, comprimatele se vor administra în timpul mesei.
Compoziție: 1 comprimat conține 100 mg pulbere din fructe de afin, ( Myrtilli fructus ), 75
mg pulbere din frunzǎ de dud, (Morus alba folium ), 50 mg pulbere din te ci de fasole fǎrǎ
semințe, ( Phaseoli fructus sine seminibus ), 25 mg pulbere din frunzǎ de mesteacǎn, ( Betulae
folium ) și excipienți pânǎ la 450 mg.
GLICEMONORM (Fig.10)
Glicemono rm comprimate este un produs obțin ut prin asocierea a trei extracte din plante
medicinale și o sare organică a cromului, care favorizează menținerea concentrației serice a
glucozei î n limitele normale.Con tribuie la menținerea concentraț iei glucozei d in sânge în limite
normale și la susține rea secreției de insulină la nivelul pancreasului.
Compoziție: extract fructe de afin – 100 mg ; extract momordica charantia – 150 mg ;
extract de gymnema sylvest re – 100 mg ; lactoză ; celuloză microcristalinǎ .

62

GLUCOLIN FORTE (Fig.11 )

Acționeazǎ în principal în direcția menț inerii valorilor normale ale glicemiei, dar are și
alte acțiuni benefice precum: menține metabolismul lipidic norma l, controleazǎ apetitul, asigură
un tranzit intestinal op tim, ajută procesul de digestie și menține funcția hepaticǎ normalǎ.

GLUCOLIN este un supliment alimentar care conț ine extracte din plantele: Gymnema
Syvestre, M omordica Charantia, Trigonella Foenum -graecum, C urcuma Longa Polygemma 19
Glice mie – PlantExtrakt
Ajutǎ la menținerea nivelului normal al glucozei în sânge.
Acțiune hipoglicemiantǎ. Îmbunatǎțe ște funcționarea pancreasului.
Adjuvant în complicațiile vasculare ale diabetului.

63
IV. CONCLUZII

Diabetul zaharat se numără printre afecțiunile frecvente, iar tratamentul acestuia se poate
realiza parțial cu produse de origine vegetală, mai ales în faza incipientă. Remediile vegetale se pot
combina cu medicamentele alopate,putând fi u tilizate atât ca tratamente alternative,în fazele
incipiente, cât și ca tratamente complementare, împreuna cu medicamentele prescrise de doctor și
cu avizul acestuia.
Literatura de specialitate semnalează peste 1200 de plante cercetate pentru acțiunea
hipoglicemiantă, dintre care aproximativ jumătate sun t utilizate în medicina tradițională pentru
tratarea simptomelor diabetului zaharat.
Pe plan mondial a crescut considerabil interesul pentru produsele vegetale cu acțiune
antidiabetică, acestea reprezentân d o sursă importantă de materie primă pentru obținerea de noi
produse farmaceutice. În prezent există un număr însemnat de programe de cercetare pe toate
meridianele, stimulate atât de O.M.S. cât și de Federația Internațională de Diabet, care consideră
această modalitate terapeutică o completare eficientă a dietei și o alternativă a medicației orale de
sinteză.
Rezultatele favorabile în tratamentul diabetului au fost obținute atât prin asocierea
extractelor din plante cât și a plantelor ca atare, nepreluc rate prin procedee chimice. Aceste produse
vegetale conțin glicozide sterolice, glicozide triterpenice pentaciclice, flavonozide, compuși cu
sulf, taninuri poliholozide, aminoacizi care prezintă proprietăți antidiabetice.
Extractele unor plante medicinale , prin conținutul în principii active și substanțe minerale
pot avea o excelentă acțiune fitoterapeutică în lupta împotriva diabetului.
În lucrarea de față sunt enumerate unele specii de plante, atât din flora spontană cât și din
cea cultivată,utilizate î n terapia diabatului zaharat. Sunt selectate și un număr apreciabil de
preparate și rețete de plante medicinale folosite cu succes în această afecțiune.
Prin consultarea literaturii de specialitate s -a urmărit prezența principiilor active în diferite
organe ale plantei, pentru a se putea indica părțile ce pot fi utilizate la prepararea formelor
fitoterapeutice.
Eu personal am experimentat eficaci tatea multor plante medicinale ș i suplimente din plante
medicinale în menținerea sub control a glice miei,deoarece am fost diagnosticată cu di abet zaharat
de tip II și pot afirm a că e nevoie într -adevăr și de o dietă adecvată ,de asemenea , de menținerea în
control a stresului, de o activitate fizică moderată și apoi de un regim cât mai sănătos de viață, d in
care să nu lipseasca minunatele plante și suplimente preparate din plantele provenite din farmacia
naturii.

64
BIBLIOGRAFIE

[1)] Compediu de terapie naturală, Gheorghe Menincicopschi, Ovidiu Bojor,Larisa Ionescu –
Călinești – Editura Medicală, București, 2009.
[2] Farmacognozie, fitochimie, fitoterapie vol III, Prof. Dr Viorica Istudor,Editura Medicală, 2005.
[3] Fitoterapie, Nădășan Valentin, Casa de Editura Viața și Sănătate,București, 1998.
[4] Fitoterapie Tradițio nală și Modernă, Dr. în farm. Ovidiu Bojor, și Dr. în medicină Octavian
Popescu , Editura Fiat Lux, ediția a V -a, 2009.
[5] Ghid de diagnostic și tratament in bolile endocrine, Anatolie Nistreanu ,Eusebie Zbranca,
Editura Polirom, edi ția a III -a, 2008.
[6] Ghidul plantelor medicinale și aromatice de la A la Z, Ovidiu Bojor ,Editura Fiat Lux.
[7] Insulina, C. Ionescu – Targoviște , Editura Geneze, București, 1996.
[8] Magazin -naturist – www.magazin -naturist.ro.
[9] Pcfarm – www.pcfarma.ro .
[10] Plante medicinale miraculoase din flora Romaniei, Ilie Tudor și Mihai
Minoiu, Editura Artmed, 2004.
[11] Secom – produse naturale pentru sănătate, catalog 2011 .
[12]Tratamente Naturiste – 100 plante medicinale, 2.500 leacuri ale casei,
Victor Duță, E ditura Ș tefan, 2007.
[13] http://suntsanatos.ro/momordica -castravetele -amar -recomandata -in-diabet -obezitate -cancer –
4177.html

65

ANEXE

Fig.1

Fig.2

66

Fig.3

Diagnosticul :

Lmmol/l =
18,2 mg%
Glicemia
a jeun
Glicemia
după 2 ore

DZ

mg%
< 140
> 200
mmol/l
<7,8
> 11,1
S.T.G.
mg%
< 140
140 – 200
mmol/l
<7,8
7,8-11,1
Normal
mg%
< 100
< 140
mmol/1
<5,6
<7,8
Neîncadrabil
În afar a acestor criterii, este necesară repetarea după o perioadă de
câteva luni.

(tabel fig.3 )

67

Fig.4

DEFICIT SE VER
DE INSULINĂ

Lioliză Glicerol
(ficat) Aa Proteoliză
Proteoliză

HIPERGLICEMIE

Glicozurie
AGL
(ficat)

Corpi Poliurie
cetonici

ACIDOZĂ

DESHIDRATARE
+
CREȘTEREA
OSMOLARITĂȚII
+
PIERDEREA DE
ELECTROLIȚI

68

Fig.6

Fig.7

69
Diagnosticul diferențial între DID și DNID: (Fig.5)

Caracteristica
Acteristica
DID
DNID
Vârsta la debut
de obicei
sub 30 de ani
de obicei
peste 40 ani
Tendință spre cetoză
Mare
Rară, dar nu exclusă

Tablou clinic
Semne evidente,
frecvente
Dezechilibre
Variabil, rareori
Semne severe

Complicații
Microangiopate,
(predominant)
Macroangiopate,
Predominant

Insulinemie
Deficit absolut,
sever
Variată (hipo, normo
hiperinsulinemie)

ICA
Da
Nu
Greutate corporală
Normo sau subponderal
Frecvent obez (80%)

Asociere cu alte boli
autoimune
Da
Nu

Tratament cu insulină
Indispensabil
Uneori (diabet insulinonecesitant)

70

Fig.8 Fig.9

Fig.10 Fig.11

71

72