SCOALA POSTLICEALA FEG ALBA IULIA PROIECT DE ABSOLVIRE DOMENIUL: SANATATE SI ASISTENTA PEDAGOGICA SPECIALIZARE: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE… [303930]

FUNDATIA ECOLOGICA GREEN

SCOALA POSTLICEALA FEG ALBA IULIA

PROIECT DE ABSOLVIRE

DOMENIUL: SANATATE SI ASISTENTA PEDAGOGICA

SPECIALIZARE: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

INDRUMATOR:

Farm. Iosa Adriana

ABSOLVENTA:

Bocșa Valentina Ioana

SESIUNEA

IULIE 2017

FUNDATIA ECOLOGICA GREEN

SCOALA POSTLICEALA FEG ALBA IULIA

FITOTERAPIA IN CANCERUL DE COLON

DOMENIUL: SANATATE SI ASISTENTA PEDAGOGICA

SPECIALIZARE: ASISTENT MEDICAL DE FARMACIE

INDRUMATOR:

Farm. Iosa Adriana

ABSOLVENTA:

Bocșa Valentina Ioana

SESIUNEA

IULIE 2017

CUPRINS

Motto:

„Sănătatea e darul cel mai frumos și mai bogat pe care natura știe să-l facă.”

Michel de Montaigne

Argumentarea lucrării

Tema acestei lucrări este „Fitoterapia în cancerul de colon”.

Fitoterapia trebuie privită la adevărata ei valoare. Complexitatea compoziției chimice a plantelor de la 2-3 compuși, până la 30-40 [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat].

[anonimizat]:

[anonimizat];

[anonimizat];

[anonimizat], efecte adverse atât de importante și frecvente cum au medicamentele de sinteză;

[anonimizat], mai ieftine decât medicamentele de sinteză

Introducere

Cancerul de colon este o afecțiune tumorală a colonului (intestinului gros). [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat].

Polipii pot fi de dimensiuni mici și de cele mai multe ori sunt asimptomatici. [anonimizat], care pot depista acești polipi înainte ca aceștia să degenereze malign.

Aproximativ 80% [anonimizat], fumatul și alcoolul.

Dieta: – [anonimizat], uleiurile vegetale săturate; – consumul de carne roșie; – [anonimizat] a factorilor carcinogeni ingerați;

Alcoolul consumat în cantități crescute zilnic dublează riscul de a [anonimizat].

Fumatul, [anonimizat] o influență foarte mare în determinarea cancerului la colon.

[anonimizat] a dezvolta cancer este de aproximativ 50% la cei ce au o rudă de gradul întâi sau părinți bolnavi.

Bolile inflamatorii intestinale: [anonimizat]-rectal de 4-20 de ori față de populația generală.

Studiile de specialitate din ultimii ani arată că o alimentație bogată în fructe, legume și fibre vegetale celulozice reduce, în mod semnificativ, riscul apariției cancerului de colon. De asemenea, tratamentele naturiste sunt de mare ajutor, atât prin efectul direct asupra bolii canceroase, cât și prin stimularea capacității imunitare a organismului în lupta împotriva agresiunii unor factori cancerigeni, interni sau externi.

În tratamentul cancerului de colon, efecte benefice au curele cu sucuri naturale din fructe și legume proaspete (timp de două luni), precum și laptele dulce și acru, știind că lactoză stimulează activitatea bacteriilor, care asigură protecția mucoaselor intestinale.

Zilnic se recomandă a se consuma:

– Legume proaspete, cum ar fi: salată verde, spanac, pătrunjel, păstârnac, morcov, țelină, sfeclă roșie, varză albă și roșie, broccoli, conopidă, tomate, cartofi copți, ridichi, fasole verde și fasole cu bobul mare, mazăre verde, bame, linte, napi, gulii, usturoi, ceapă, creson și hrean;

– Fructe proaspete (piersici, cireșe, mere roșii, pere, struguri roșii, pepene verde, coacăze, căpșuni, mure, dude, zmeură, afine, nuci, portocale, lămâi, grepfruturi roșii, curmale, migdale, stafide, rodii);

– Alimente cu fibre celulozice care nu sunt digerate în stomac și au efecte protectoare asupra mucoaselor intestinale, prin evitarea constipației, grăbirea eliminării materiilor fecale din colon și reducerea timpului de contact al unor factori cancerigeni cu mucoasa intestinală. Necesarul de fibre alimentare nedigerabile, cu efecte atât preventive, cât și curative, ar fi de 16-30 de grame pe zi.

La aceste alimente, cu efecte favorabile se pot adăuga: pâine integrală, germeni de grâu, tărâțe, orez, soia, carne slabă de pește și pui, lapte acru degresat, brânzeturi nefermentate de vacă sau capră, ouă proaspete (2-3 pe săptămână), miere de albine și drojdie (30-50 g pe zi).

În locul grăsimilor animale se vor folosi uleiurile vegetale de măsline, floarea-soarelui, porumb, soia și dovleac, obținute prin presare la rece și în cantități reduse.

Să nu se neglijeze usturoiul, care dă rezultate foarte bune în cancerele de stomac și colon dacă se consumă zilnic câte 2-3 căței cruzi sau ca mujdei pe o perioadă limitată, în funcție de toleranța fiecărei persoane.

Capitolul 1. Anatomia și fiziologia Colonului – Intestinul gros

Intestinul gros este ultima porțiune a tubului digestiv, la nivelul căruia reziduurile alimentare nedigerate în etajele superioare sunt supuse unor fenomene fiziologice specifice, al căror rezultat este constituit de formarea materiilor fecale eliminate din organism prin intermediul defecației.

Anatomia intestinului gros

Intestinul gros este situat în cavitatea peritoneală, submezocolic, pelvin și perineal. Acesta înconjoară ansele intestinale sub forma unui cadru deschis parțial inferior, pe o lungime de aproximativ 1,5 m, între valva ileo-cecala și orificiul anal, calibrul sau diminuându-se treptat, inițial de la 7 – 8 cm, către porțiunea terminală unde măsoară 2,5 – 3 cm.

Intestinul gros începe la nivelul fosei iliace drepte printr-o porțiune saculară, situată inferior de vărsarea ileonului, denumită cec, a cărui anexa este reprezentată de apendicele vermiform. De la acest nivel, intestinul gros se continua cu colonul, ce descrie „cadrul colic”, spațiul delimitat la exterior de acesta fiind ocupat de masă anselor intestinale. Primul segment ascensionează până la nivelul ficatului, sub care se incurbează către partea stângă, devenind transversal. Ajuns la nivelul splinei, coboară până în fosa iliacă stânga, unde se continua în pelvis. Ultima parte a intestinului gros este constituită din rect, care descinde la exterior prin orificiul anal.

Configurație externă

Pe lângă dimensiunile, localizarea și gradul de mobilitate, intestinul gros se deosebește de cel subțire prin prezența unor particularități morfologice absolut caracteristice, precum tenii, haustre și apendice epiploice.

Teniile colonului sunt reprezentate de cele trei benzi musculare care pleacă de la inserția apendicelui vermiform, întinzându-se în lungul cecului și colonului până la nivelul rectului unde își pierd din trăsăturile distinctive. De tenia liberă nu se însera nicio formațiune peritoneală, aceasta fiind vizibilă pe toată traiectoria intestinului gros. Tenia mezocolica corespunde cu locul de fixare al mezocolonului dorsal primar, iar de tenia omentala se prinde omentul mare.

Haustrele colonului sunt proeminentele hemisferice ale peretelui intestinului gros, separate prin incizuri transversale adânci reliefate în lumenul intestinal similar unor crește falciforme care iau denumirea de plice semilunare ale colonului.

Apendicele epiploice se însera la nivelul teniilor intestinale, angajându-se în depresiunile limitate de haustre, în spațiile dintre intestinul subțire și gros sau dintre intestin și peretele abominal. Masele grasoase din structura acestora contribuie la prevenirea eventualelor eroziuni ale seroasei survenite în timpul mișcărilor intestinului gros.

Configurația internă

În cea mai mare parte a intestinului gros, în special la nivelul colonului, conformația interioară este reprezentată de o dispoziție inversată a configurației externe. Astfel, teniile sunt evidențiate prin intermediul unor benzi longitudinale, iar haustrele proemina sub forma unor pungi delimitate de plicele semicirculare, corespunzătoare șanțurilor transversale.

Peretele intestinului gros

Este mai subțire decât al intestinului subțire, structura sa fiind desemnată de cele 4 tunici caracteristice canalului alimentar.

Tunica seroasă este constituită din peritoneu, cu excepția porțiunii terminale rectale, unde se prezintă sub forma adventitiei. La dublarea peritoneului contribuie stratul subseros.

Tunica musculară sub forma păturii bistratificate, reprezentate prin stratul extern cu fibre longitudinale, grupate în cele trei tenii, și stratul intern cu fibre circulare. Condensarea fibrelor circulare la numite nivele conduce la etichetarea unor sfinctere, a căror situație prezintă interes funcțional. Printre acestea se număra sfincterul ileocecal Keith, inelul transvers Cannon-Boehm, inelul flexurii splenice Payr și inelul sigmoidian Moutier.

Tunica submucoasa cuprinde structuri neurovasculare și formațiuni limfatice.

Tunica muscoasa nu prezintă plici circulare sau vilozități intestinale, grosimea sa este superioară decât a celei de la nivelul intestinului subțire, iar din punct de vedere structural se caracterizează prin epiteliul cilindric cu glande Lieberkuhn și corion, străbătut de infiltrații limfoide.

Epiteliul de suprafața este constituit din celule mucoase calciforme, resposabile cu elaborarea mucusului, utilizat în lubrifierea conținutului intestinal, celule absorbante, care contribuie la procesul de absorție și celule endocrine, argentafine. Aparatul glandular este pus în evidență de prezența glandelor Lieberkuhn, din alcătuirea cărora absentează celulele Paneth, iar celulele caliciforme predomina cantitativ spre porțiunea distala a intestinului gros. Musculară mucoasei nu este bine definită și corionul prezintă foliculii limfoizidi, ale căror dimensiuni devansează tunica mucoasă și pot fi identificați la nivelul submucoasei adiancete.

Cecul

Este segmentul inițial al intestinului gros, are forma saculara și este închis în partea inferioară, superior continuându-se cu colonul ascendent. Pe fata mediala se însera apendicele vermiform. Dimensiunile sale sunt aproximativ egale, 7 cm măsurând atât în lungime cât și în diametru. Situația sa din fosa iliacă dreapta îi conferă un grad redus de mobilitate, deplasându-se prin propria destindere sau prin compresiunea exercitată de ansele intestinale.

Raporturile cecului

Anterior peretele abdominal anterior, anse intestinale și omentul mare.

Posterior mușchiul iliopsoas cu fascia iliacă și nervul femural (în interstițiul dintre fibrele psoasului și iliacului), nervul cutanat femural lateral, vase iliace externe (inferior, pe marginea mediala a mușchiului psoas). Când cecul este liber, acoperit de peritoneu, se interpune recesul retrocecal, iar în cazul în care cecul este fixat, la acest nivel descinde fascia de coalescenta retrocoloca Toldt.

Lateral mușchiul iliac.

Medial ansele ileale terminale și implantația ileonului.

Superior colonul ascendent.

Inferior unghiul diedru dintre peretele abdominal anterior și fascia iliacă.

Configurația internă

Este caracteristica intestinului gros, având o dispoziție anatomică inversată în raport cu configurația externă. Astfel, teniile musculare corespund unor proeminente longitudinale, iar haustrele și șanțurile care le separa sunt reprezentate de celulele cecale și respectiv plicile semilunare ale cecului. Pe lângă acestea, relieful suprafeței interne, de la nivelul fetei mediale, prezintă și orificiile de deschidere ale ileonului și apendicelui vermiform.

Orificiul ileocecal este delimitat de buzele superioară și inferioară, care intră în alcătuirea valvulei ileocecale, ce constituie dispozitivul de închidere și deschidere al intestinului gros față de cel subțire.

Valva ileocecala sau valvula lui Bauhin este o formațiune cu rol de supapa, consecutiva invaginării extremității terminale a ileonului în peretele medial al intestinului gros, imediat anterior de tenia omentala. La rândul lor, buzele sunt structurare din câte două lame, ale căror origini diferă, ambele segmente ale tractului digestiv participând la formarea acestora. Buzele se îmbină către extremitățile lor formând frâul anterior și respectiv, posterior, formațiuni ce se prelungesc cu câte o plică semicirculară care se pierde în pereții cecului și contribuie la demarcarea de segmentul colic ascendent. Valvula ileocecala, prin activitatea sa, asigura deplasarea chilului alimentar în sensul fiziologic al digestiei, la acest nivel al canalului alimentar. Închiderea orificiului prin care ileonul comunica cu intesinul gros este benefică în ambele situații, când chilul intestinal se afla în ileon și când acesta a pătruns deja în cec. Astfel, rolul propriu-zis al valvulei se traduce prin faptul că previne descărcarea prea rapidă a conținutului ileal în cec, dar și a refluării chilului înapoi în ileon.

Orificiul apendicelui vermiform se găsește pe peretele postero-medial al cecului, la 2-3 cm inferior de orificiul ileocecal și este prevăzut, în mod inconstant cu valvula lui Gerlach.

Structura cecului

Respectă organizarea clasică a canalului alimentar inferior, prezentând cele patru tunici de la exterior către interior: seroasa, musculară, submucoasa și mucoasa.

Tunica seroasă corespunde peritoneului cecal, care de cele mai multe ori, căptușește integral cecul, în dublaj cu stratul subseros. Peritoneul din această regiune, formează o suită de plici și recesuri, a căror individualizare variază, datorită dispoziției peritoneale ileocecoapendiculare diversificate explicată prin evoluția ontogenetică a organelor de la acest nivel. Astfel, se descriu recesul ileocecal superior, stabilit de plica cecală vasculara, recesul ileocecal inferior, delimitat de mezoapendice și plica ileocecala și recesurile retrocecale, ale căror delimitare este redată de plicele retrocecale.

Tunica musculară este reprezentată de lama superficială, cu fibre longitudinale, și profundă, cu fibre circulare. Prin gruparea fibrelor longitudinale se formează teniile cecului.

Tunica submucoasa nu prezintă particularități, fiind similară cu cea a întregului intestin gros.

Tunica mucoasă a cecului se identifică cu cea a intestinului gros.

Vascularizația și inervația cecului

Arterele cecului sunt originare din artera ileocolica, ramura din artera mezenterică superioară. În apropierea unghiului ileocolic, din artera ileocolica se desprind artera cecală anterioară, care străbate plica cecală spre fata anterioară a cecului, și artera cecală posterioara, care se insinuează posterior de orificiul de vărsare al ileonului, vascularizând fata posterioară și fundul cecului.

Venele acompaniază arterele, sângele venos fiind colectat de vena ileocolica, tributara venei mezenterice superioară, care la rândul său se varsă în vena porta.

Limfaticele iau naștere la nivelul mucoasei, iar la nivelul submucoasei și muscularei formează rețele care drenează spre nodurile cecale anterioare și posterioare. Mai departe vasele limfatice converg către nodurile ileocolice, situate pe traiectoria arterei omonime, drenajul final fiind colectat de nodurile mezenterice superioare.

Inervația cecului este asigurată de ramuri nervoase cu fibre simpatice din ganglionii celiac și mezenteric superior și fibre parasimpatice din nervul vag.

Colonul

Este segmentul cel mai lung al intestinului gros, întins între cec și rect, sub forma cadrului colic, cvasiinchis inferior, de la valvula ileocecala la nivelul vertebrei a treia sacrate. Valoarea medie a lungimii sale este 1,4 m, iar diametrul sau descrește, inițial măsurând 5 cm, către porțiunea terminală unde variază între 2,5 – 3 cm. Menținerea în poziție a segmentelor colice este mediată de presă abdominală și peritoneu, care aplica colonul direct sau prin intermediul unui mezou pe peretele posteior al abdomenului.

Din fosa iliacă dreapta, de la nivelul valvei ileocecale, primul segment colic este reprezentat de colonul ascendent, al cărui traiect vertical este delimitat de flexura colică dreaptă, sub fata viscerala a ficatului. De la acest nivel, segmentul colic se continua cu colonul transvers care preia denumirea traiectului sau transversal cu care străbate cavitatea abdominală până la nivelul splinei, unde se recurbează, formând flexura colică stânga, pentru a desena „cadrul colic”, demonstrând în același timp validitatea expresiei adoptate convențional. Astfel, intestinul gros descinde în regiunea lombară stânga până la nivelul crestei iliace, sub denumirea de colon descendent, ce se continua cu colonul sigmoidian, a cărui dispoziție descrie un arc de cerc, care străbate fosa iliacă stânga pentru a coborî ulterior în bazin până la nivelul vertebrei a treia sacrate.

Colonul ascendent se prezintă cu o lungime de aproximativ 15 cm, măsurată de la planul transversal ce străbate valva ileocecala până sub fata viscerala a ficatului. Extremitatea incipientă a colonului ascendent este mai superficială, traiectul acestuia ajungând progresiv în profunzime până la extremitatea terminală. Configurația externă prezintă particularități în ceea ce privește dispunerea teniilor, anterior, postero-medial și postero-lateral, și apendicele epipoloice, aliniate pe două rânduri, lângă tenia anterioară și respectiv tenia postero-mediala.

Anterior, medial și lateral, colonul ascendent este învelit de peritoneu prin intermediul căruia vine în raport cu ansele intestinului subțire, care pot fi parțial acoperite de omentul mare. În cazul în care este destins de conținutul său, segmentul colic ascendent vine în raport direct peretele abdominal anterior. Posterior, prin intermediul fasciei de coalescenta retrocolice Toldt, vine în raport cu mușchiul iliac, pătratul lombar și fata anterioară a rinichiului drept.

Figura 1. Patologia colonului

Flexura colică dreaptă sau unghiul hepatic se proiectează la nivelul extremității anterioare a coastelor 10 și 11 drepte, ascunzându-se în planurile regiunii hipocondrice drepte.

Anterior vine în raport cu fata viscerala a ficatului, unde lasa impresiunea colică, și fundul vezicii biliare. Posterior răspunde duodenului descendent și rinichiului drept.

Colonul transvers descrie un traiect ușor ascendent, de la dreaptă spre stânga, întinzându-se de la extremitatea anterioară a coastei a 10-a drepte către extremitatea anterioară a coastei a 8-a stângi, corespunzând treptat hipocondrului drept, regiunii epigastrice și hipocondrului stâng. Lungimea sa este apreciată la o valoare medie de 50 – 60 cm, iar calibrul sau față de colonul ascendent este inferior. Raportul supraunitar dintre lungimea segmentului transvers și lungimea liniei drepte care unește flexura dreaptă de cea stângă, îi atribuie acestuia calitatea de a nu fi rectiliniu, conferindu-i un grad crescut de mobilitate, care tolerează abordarea formelor și direcțiilor variate. La exterior, colonul transvers este configurat similar cu restul intestinului gros, teniile sale fiind reprezentate anterior de tenia omentala, postero-superior de tenia mezocolica și postero-inferior de ternia liberă. Apendicele epiploice sunt ordonate pe un singur șir. Încrucișarea vaselor mezenterice superioare delimitează segmentul drept al colonului transvers, relativ fix cu un mezou slab evidențiat, și segmentul stâng, al cărui grad de mobilitate este considerabil mai mare.

Fata anterioară a colonului transvers constituie inserția omentului mare și vine în raport cu peretele abdominal anterior. Pe fata posterioara se însera mezocolonul transvers, care alături de segmentul colic transvers izolează inferior și superior, etajele supramezocolic și respectiv, submezocolic ale cavității peritoneale. La acest nivel, segmentul fix se aplică pe rinichiul drept și întretaie duodenul descendent, iar segmentul mobil este ancorat la peretele abdominal posterior prin intermediul mezoului sau bine definit și răspunde la capul și corpul pancreasului. Superior, segmentul fix vine în contact cu fata viscerala a ficatului, iar cel mobil se conformează după marea curbura gastrică, de care se leagă prin ligamentul gastrocolic. Inferior, colonul transvers prezintă raport cu flexura duodenojejunala și cu ansele jejunale proximale.

Flexura colică stânga sau unghiul splenic se proiectează la nivelul extremității anterioare a coastelor 8 și 9 stângi, pe peretele antero-lateral al bazei hemitoracelui stâng. Spre deosebire de cea dreaptă, flexura stânga se situează într-un plan mai profund, răspunzând hipocondrului stâng, iar apertura sa este mai redusă. Cu toate că segmentul stâng al colonului transvers se caracterizează printr-o mobilitate superioară în raport cu segmentul drept, situația flexurii stângi este mult mai constantă decât în cazul celei drepte.

Posterior vine în raport cu rinichiul și glanda suprarenală stânga, iar supero-lateral cu fata colica a splinei.

Colonul descendent măsoară aproximativ 20 cm și prezintă în general raporturi și caractere similare cu cele ale colonului ascendent, excepție făcând diametrul mai redus, gradul de mobilitate, de asemenea, mai redus, și planul mai profund în care acesta este situat.

Anterior, medial și lateral, colonul descendent este acoperit de peritoneu, prin intermediul căruia fetele respective vin în contact cu ansele jejunale superioare. Posterior vine în raport cu peretele abdominal posterior, pătratul lombar și marginea laterală a rinichiului stâng, la acest nivel fiind încrucișat de formațiuni neurovasculare subcostale, nervii iliohipogastric și ilioinghinal.

Colonul sigmoidian este ultimul segment al cadrului colic, continua colonul decendent de la nivelul crestei iliace și străbate fosa iliacă stânga, descinzând printr-un traiect sinuos în pelvis până la un nivel corespunzător cu vertebra a 3-a sacrata, unde începe rectul. Este dotat cu mezocolonul sigmoidian care îi conferă un grad ridicat de mobilitate. La nivelul colonului sigmoidian, trăsăturile morfologice ale intestinului gros se modifică, în ceea ce privește calibrul sau, care se uniformizează, și configurația externă, cu șanțuri tranversale șterse și tenii musculare reduse la două. De regulă, lungimea sa variază între 35 – 45 cm, traiectoria sa desenând forma literei „S”. Astfel i se descriu porțiunile iliaca și pelviană.

Porțiunea sau ansa iliacă continua colonul descendent și măsoară între 7 – 15 cm până la marginea mediala a mușchiului psoas stâng. Se plasează în fosa iliacă stânga, unde se prezintă sub forma unei curburi cu concavitatea ce privește supero-medial. În 90% din cazuri, porțiunea iliacă este fixă, conform aderării mezoului sau primar la peritoneul parietal al fosei iliace interne stângi.

Anterior, segmentul sigmoidian vine în raport cu peretele abdominal inferior, iar când nu este destins de conținutul său cu ansele intestinului subțire. Posterior prezintă raport cu mușchiul iliopsoas cu fascia iliacă și fascia de coalescenta retrocilica Toldt, vasele testiculare sau ovariene și nervul genitofemural.

Porțiunea sau ansa pelviană se întinde de la marginea mediala a mușchiului psoas stâng până la nivelui celei de-a treia vertebră sacrată. Traiectul sau cambrat se caracterizează prin situații și raporturi variabile, iar mezocolonul cu care este prevăzută îi conferă acesteia un grad crescut de mobilitate. Bezile musculare longitudinale de pe ansa iliacă se condensează și formează la acest nivel doua tenii, anterioară și posterioara, care își pierd individualitatea pe măsură ce se apropie de rect. Haustrele și incizurile transversale absentează, iar apendicele epiploice devin mai numeroase spre deosebire de alte segmente ale colonului. De regulă, măsoară aproximativ 25 – 35 cm, iar concavitatea arcului de cerc, descris de traiectul sau, este orientată infero-posterior.

Anterior și inferior vine în raport cu vezica urinară, iar la femeie cu uterul și anexele sale, descinzând deseori până la fundul de sac Douglas. Posterior prezintă raport cu ampula rectală, iar superior cu ansele intestinale.

Structura colonului

Se identifică cu cele patru tunici caracteristice întregului intestin gros, doar seroasa prezentând câteva particularități.

Tunica seroasă se comportă distinct datorită modului în care a avut loc evoluția ontogenetică a intestinului primar și mezoului sau. De cele mai multe ori, colonul ascendent și descendent sunt în parte retroperitoneale. Doar în 30% din cazuri colonul ascendent și 10 – 15% colonul descendent pot prezenta mezolocon. Invariabil, colonul transvers și colonul sigmoidian sunt prevăzute cu mezocolonul transvers și respectiv sigmoidian.

Mezocolonul transvers ancorează colonul transvers la peretele abdominal posterior, inserându-se pe colon de tenia mezocolica. Rădăcina să trece succesiv de la dreaptă spre stânga peste extremitatea inferioară a rinichiului drept, duodenul descendent, capul și marginea anterioară a corpului pancreasului și rinichiul stâng. Conține formațiunile vasculo-nervoase și limfatice ale mezocolonului transvers și intră în alcătuirea plafonului bursei omentale.

Mezocolonul sigmoidian fixează colonul sigmoidian de peretele pelvian. Rădăcina să are un traiect sinuos, încrucișând mușchiul psoas și vasele iliace, după care descinde în pelvis.

Vascularizația și inervația colonului

Circulația arterială este asigurată de artera mezenterică superioară, prin artera ileocolica, artera colică dreaptă și artera colică medie, și de artera mezenterică inferioară, prin artera colică stânga și arterele sigmoidiene. În apropierea cadrului colic, arterele se anastomozează între ele pentru a forma arcada paracolica, din care se desprind arterele drepte care abordează segmentele colice pe fetele anterioară și posterioară.

Circulația venoasă se formează la nivelul mucoasei și muscularei, edificând rețele din care pleacă vene ce însoțesc arterele omonime. Sângele venos este colectat ulterior de venele mezenterica superioară și inferioară, ambele tributare venei porte.

Circulația limfatică ia naștere la nivelul mucoasei, de unde vasele limfatice străbat tunicile peretelui intestinal, clădind rețele subseroase și musculare. Se adună ulterior în nodurile paracolice, care formează o arcadă în alcătuirea căreia intra nodurile ileocolice, colice drepte, mijlocii și stângi. De la acest nivel, limfa este drenata către nodurile mezenterice superioare și inferioare.

Inervația este vegetativa simpatico-parasimpatica. Colonul ascendent și 2/3 drepte din colonul transvers primesc fibre simpatice din ganglionii celiac și mezenteric superior și fibre parasimaptice din nervul vag, acestea formând în prealabil plexuri în jurul arterei mezenterice superioare. Ramurile nervoase destinate 1/3 stângi a colonului transvers, colonului descendent și sigmoidian provin din plexul mezenteric inferior, din care pleacă fibre simpatice și nervii splanhnici pelvieni, din care se desprind fibele parasimpatice. Fibrele ajung la segmentele colice pe traiectul arterei mezenterice inferioare, după ce au străbătut preliminar plexul hipogastric inferior și hipogastric superior. În peretele colonului se găsesc plexurile intrinseci mienteric Auerbach și submucos Meissner.

Fiziologia colonului

La nivelul intestinului subțire, chimul alimentar este supus proceselor de digestie și absorbție specifice, în urma cărora este rezultat chilul intestinal, împins prin intermediul motilității către intestinul gros, unde se desfășoară ultimele etape ale digestiei. Astfel, zilnic prin valvula ileocecala pătrund în intestinul gros aproximativ 300-500 ml de chim izotonic, din care consecutiv modificărilor survenite la acest nivel se vor forma aproximativ 150 g de materii fecale.

Conținutul intestinal determina stimularea secreției colonului, care se caracterizează printr-un suc vâscos, alcalin, pe pH 8 – 8,4, lipsit de enzime, dar care conține mucus secretat de celulele caliciforme din structura mucoasei. Mucusul are efect protector, prevenind eventualele agresiuni mecanice asupra mucoasei, lubrifiind-o pentru facilitarea deplasării chimului. De asemenea, intervine similar unui liant asupra fragmentelor care vor forma bolul fecal și anihilează acizii organici descarcați local, în urma activității florei bacteriene influențate de resturile alimentare ajunse la acest nivel.

Chilul intestinal cuprinde în medie 70% apă și 30% substanțe nedigerabile sau produși finali neabsorbiti la nivelul intestinului subțire. Asupra acestuia acționează flora bacteriană colică, care exercita activități multiple, unele folositoare organismului, iar altele potențial periculoase. Astfel, la acest nivel vitamina K poate fi sintetizată, precum și componenți ai grupului B, printre care acidul folic, biotina sau vitamina B12. De asemenea, activitatea bacteriilor determina transformarea pigmenților biliari, ajunși odată cu chilul intestinal, în stercobilina, substanță ce imprima culoarea brună materiilor fecale.

Procesele fiziologice ale colonului, sub influența florei bacteriene, sunt îndeplinite prin fermentație și putrefacție. Flora corespunzătoare fermentației și respectiv cea responsabilă de putrefacție se afla în echilibru în cazul colonului normal, iar perturbarea uneia determina alterarea celeilalte, acest dezechilibru constituind substratul unor tulburări ale colonului.

Procesul de fermentație se desfășoară în jumătatea proximala a colonului, care este populat de bacterii aerobe, precum Escherichia coli, Lactobacillus, Aerobacter aerogenes, Enterococcus etc. Prin activitatea lor, aceste bacterii conduc la degradarea glucidelor nedigerate sau neabsorbite până la acest nivel. Acestea sunt scindate până la acizi lactic, butiric și acetic, în urma reacțiilor eliberându-se și o cantitate apreciabilă de gaze, precum CO2, CH4, SH2 și alcool etilic.

Procesul de putrefacție are loc în jumătatea distala a colonului, acesta fiind populat de bacterii anaerobe, ale căror activitate se desfășoară într-o notă degradativa asupra proteinelor nedigerate până la acest nivel sau asupra aminoacizilor neabsorbiti în prealabil. Degradarea acestora este mediata prin reacțiile de dezaminare, cu formarea NH3, fenolilor, scatol și indol, care conferă mirosul specific materiilor fecale, acizi organici, și prin reacțiile de decarboxilare, în urma cărora rezulta CO2 și o suită de amâne potențial toxice, precum histamina, tiramina, etilamina, cadaverina, putresceina. Cantități reduse de aceste substanțe toxice pot fi resorbite și ajunse în ficat, la nivelul celulelor hepatice, unde prin intermediul fenomenelor de oxidare și conjugare specifice sunt neutralizate și eliminate prin urina. Activarea florei de putrefacție, creșterea ratei de absorbție a acestor compuși toxici, precum și diminuarea randamentului hepatic de a conjuga și detoxifia generează autointoxicații de natură intestinală.

Funcția de absorbție a colonului este caracteristica jumătății proximale, iar principalul compus absorbit la acest nivel este apă în gradient osmotic. Transportul activ de Na+ precede transportul apei. Aldosteronul intensifică conductanța pentru Na+, în cazul deplețiilor extracelulare, demonstrându-se, astfel, rolul important în menținerea echilibrului hidroelectrolitic al organismului. De asemenea, la acest nivel mai pot fi absorbiți și alți electroliți, precum Cl- sau K+, vitamine și aminoacizi. În schimb, nu se absorb glucide, proteine, lipide, ca atare și Că++. Procesul de absorbție influențează consistenta materiilor fecale.

Motilitatea colonului contribuie la îndeplinirea proceselor de digestie și absorbție concomitent cu înaintarea conținutului către rect. În general, activitatea motorie a colonului se desfășoară mai lent decât cea a intestinului subțire. Alimentele ajung la nivelul cecului după aproximativ 4 ore de la ingestie. În lungul colonului viteza de deplasare se diminuează treptat, astfel în condititii fiziologice, primele fragmente alimentare ajung la flexura hepatică după 6 ore, iar la flexura splenică după 9 ore. La nivelul colonului sigmoidian ajung după 12 ore, după care tranzitul are loc mult mai lent.

În jumătatea proximala a colonului, pe lângă activitatea motorie obișnuită, este identificat și un ansamblu de mișcări antiperistaltice, al căror rezultat mărește timpul de contact dintre chimul alimentar și mucoasa colică, favorizând, astfel, procesele de absorbție și implicit formarea bolului fecal.

Contracțiile segmentare se desfășoară pe fracțiuni scurte de intestin, de aproximativ 2,5 cm, și sunt realizate de activitatea complementară dintre fibrele circulare și longitudinale, efectul fiind relevat de haustratiile caracteristice colonului. Astfel, între aceste haustre colonul este segmentat de apariția temporară a camerelor închise, unde are loc amestecul conținutului intraluminal și finisarea procesului de absorbție al unor constituienti alimentari.

Contracțiile peristaltice traversează colonul cu o frecvență descrescătoare către colonul descendent. Prin intermediul acestora, conținutul colonului avansează către rect, ca atare fiind declanșat reflexul de defecare.

Mișcările „de masă” sunt propulsive, caracterizate de unde peristaltice puternice, care apar de 2 – 3 pe zi. Acestea sunt demarate la nivelul unghiului hepatic, împingând pe porțiuni întinse cantități mari de conținut colic. Mișcările „de masă” sunt influențate de reflexele gastrocolice și duodenocolice, induse de prezența alimentelor ingerate în stomac și respectiv, duoden, de stimulii condiționali, precum mirosul alimentelor, sau de stres emoțional.

Motilitatea colonului este dependentă de influențe neurohormonale intrinseci și extrinseci. În repaus, activitatea motrică a colonului este coordonată de ritmul electric de bază. Acțiunea inhibitoare a neuronilor plexului mienteric Auerbach asupra fibrelor musculare netede ale colonului este stabilită prin mediatori peptidergici, precum VIP sau somatostatina, iar acțiunea excitatorie este mediată de acetilcolina. Prin intermediul fibrelor simpatice, sistemul nervos extrinsec intervine în reflexele intestino-colic și colo-colic de caracter inhibitor, iar nervii parasimpatici pelvieni contribuie în defecare. Reglarea umorală a motilității colice se poate explica prin fluctuațiile circadiene. Desfășurarea motilității este intensificată postprandial, prin stimularea mediată de colecistochinina, iar în cursul somnului este deprimată.

Capitolul 2. Patologia colonului. Semne și simptome asociate

Tulburările digestive afectează milioane de persoane anual, iar interesarea colonului reprezintă o cauză semnificativă a vizitelor medicale. Boala diverticulară, afecțiunile inflamatorii intestinale și polipii sunt anomalii structurale care solicita deseori tratament medical intensiv. Constipația și sindromul de colon iritabil sunt dereglări funcționale, care nu condiționează anomaliile anatomice, dar pot conduce la durere și disconfort.

Circumstanțele patologice sunt corelate cu funcționalitatea deficitară a colonului, împiedicându-l pe acesta să-și desfășoare eficient rolul în organism. Astfel, simptomele manifestate sunt superpozabile cu etiologia afecțiunii de bază care implică, în general, perturbarea procesul de absorbție premergător consolidării deșeurilor toxice ce urmează a fi defecate. Examenul fizic și testele de diagnostic ajuta în descoperirea cauzei simptomelor ce se regăsesc integrate în tabloul clinic unei afecțiuni de colon, prin urmare, facilitând impunerea unui tratament adecvat. Dieta corespunzătoare poate influența favorabil gestionarea și deprimarea simptomelor în detrimentul afecțiunilor colice.

Anomalii structurale parietale și de poziție ale colonului

Megacolonul este o denumire generică ce corespunde unui grup de entități clinice, distincte etiopatogenetic, dar care se identifica prin dilatarea congenitală sau dobândită a unor segmente de colon.

Megacolonul congenital (boala Hirschsprung) este secundar aganglionozei, o anomalie congenitală evidențiata prin absența celulelor ganglionare din plexurile intrinseci, care poate coafecta rectul și colonul sigmoidian în 52% din cazuri sau segmente variabile ca distanță a colonului în 26%, din care în 4% din cazuri este interesat tot colonul. Frecvența afecțiunii este evaluată între 1/5000 – 10000 de nou-născuți, cu predilecție pentru sexul masculin, sugerată de raportul 2,5 – 2,7/1 față de sexul feminin. Incidenta bolii Hirschsprung crește în familiile cu prezența constantă de gemeni monozigoți, valorile sale fiind adaptate la legile eredității poligenice. De asemenea, se asociază cu alte afecțiuni condiționate prenatal, precum trisomia 21, în 9,5 – 13% din cazuri, cardiopatii congenitale, diverse malformații și sindroame.

La nou-născuți, în 85% din cazuri se asociază lipsa de eliminare a meconiului în primele 48 de ore, iar dacă are loc eliminarea, în 15% din cazuri, se instalează ulterior constipația cronică. Este prezenta inapetenta, iar în 80% din situații afecțiunea se manifestă cu vărsături alimentare. Se evidențiază distensia abdominală, iar spre sfârșitul perioadei neonatale, apare diareea odată cu complicația survenită, precum enterocolita.

La sugari și copii, constipația cronică domina tabloul clinic, care impune tratamentul corespunzător, prin clisme și administrarea de purgative, pe fondul cărora sunt manifestate episoade de obstrucție intestinală incompletă și, mai rar, encomprezis. De asemenea, inapetenta, vărsăturile și distensia abdominală compleaza tabloul clinic, iar manutritia și creșterea deficitară, pe rând în greutate și înălțime survin inexorabil.

În urma nediagnosticarii, afecțiunea Hirschprung se poate manifesta la adulți, însă în cazuri rare. Constipația cronică este dominantă pe această grupa de vârstă.

În 15% din cazuri, diagnosticul este pus la vârsta de nou-născut și sub 3 luni la 66%. Din sfera complicațiilor digestive fac parte mai frecvent peritonita, volvulusul intestinal și enterocolita acută, cu incidenta maximă sub vârsta de 3 luni, valoarea sa descrescând până la 2 ani, iar complicațiile generale includ retard de creștere ponderală și staturala, retard pubertar și anemie carențiala. Complicațiile postoperatorii sunt identificate în 7 – 10% din cazuri, iar rata de mortalitate postoperatorie este evaluată la 1,2%.

Megacolonul dobândit se traduce prin constipație, al cărei debut succede o perioadă de tranzit intestinal normal și determină frecvent encomprezis. Absența aganglionozei sau a leziunilor obstructive sau compresive la nivelul tractului digestiv argumentează caracterul dobândit al megacolonului. Cauzele sunt numeroase și includ afecțiuni neurologice, intestintale, metabolice sau administrarea unor medicamente.

Dolicocolonul este afecțiunea congenitală caracterizată prin dezvoltarea exacerbată în lungime a colonului, care, conform unor statistici, se poate întâlni între 5 – 15% din populație, iar uneori este asociat cu megacolonul, sub denumirea clinică de megadolicocolon. Simptomele sunt manifestate precoce, din copilărie, dominând triada Chiray, reprezentată de constipație, care durează, de regula 3 – 5 zile, distensie abdominală, provocată de stază stercorală și durere pe traiectul colonului, care începe în fosa iliacă stânga și se resimte în special la nivelul flexurilor hepatica și splenica. Odată cu progresiunea în vârstă, simptomele se accentuează, devenind mai evidente după 30 – 40 ani. Pacienții mai prezintă hipersonoritate abdominală pe zona colonului, precum și borborisme frecvente.

Sindromul Chilaiditi se caracaterizeza prin ascensionarea unui segment al colonului, de regulă porțiunea dreaptă a colonului transvers, care poate rămâne fixat în spațiul interhepatodiafragmatic. Incindenta să variază între 0,02 – 0,05% din totalitatea internărilor în serviciul de chirurgie. Tabloul clinic reunește manifestări digestive, cardiovasculare și pulmonare, corelate cu situația anormală a formațiunilor anatomice din regiunea interesată.

Diverticulii colonului

Sunt hernierile dobândite ale mucoasei, ale căror forme evolutive străbat straturile musculare ale peretelui intestinal. Diverticuloza colica definește afecțiunea diverticulară necomplicata, în timp ce diverticulita este expresia complicațiilor inflamatorii.

Diverticuloza este cea mai frecventă afecțiune organică ce interesează intestinul gros, iar aria sa de manifestare predilectă este rezervată de colonul sigmoidian, 95% din cazuri, din care în 50% este afectat solitar, și descendent. Prevalenta afecțiunii nu depășește 5%, sub vârsta de 40 ani, însă la persoanele de peste 80 ani, devansează cota de 50%, oglindind, astfel, influenta vârstei, din punct de vedere epidemiologic. Pentru dobândirea afecțiunii pledează diminuarea conținutului de fibre vegetale din alimentația modernă, răspândirea geografică devenind disproporționata, Europa Occidentală și America de Nord regăsindu-se în categoriile de incidenta maximă. Diverticuloza poate evolua asimptomatic, însă, în caz contrar, tabloul clinic se identifica, de obicei, cu cel al colonului iritabil, manifestându-se prin dureri în fosa iliacă stânga sau hipogastru, balonări influențate favorabil prin defecație, senzație de evacuare rectală incomplet, constipație sau diaree și evacuări de mucus.

La 70% din pacienți, diverticuloza colica rămâne necomplicata, iar diverticulita se instalează în 10 – 25% din cazuri, incidenta sa fiind direct proporțională cu vârsta și numărul de diverticuli. În astfel de cazuri, peretele inflamat al diverticulului se necrozează, făcând posibilă contaminarea fecală și infectarea țesutului pericolic, sub denumirea de peridiverticulita. Perforația în peritoneul liber și fistulizarea în organele de vecinătate sunt, de asemenea, posibile, iar hemoragia digestivă și ocluzia intestinală pot surveni în 5% și respectiv 2%.

Afecțiuni funcționale

Constipația este una dintre cele mai frecvente acuze gastrointestinale în practică clinică și poate reprezenta un simptom prin care unele boli gastrointestinale sau extradigestive se manifestă sau se poate instala sub forma unei afecțiuni propriu-zise, sub denumirea de constipație cronică. Exonerarea întârziată ce caracterizează constipația se traduce prin eliminarea conținutului intestinal la peste 48 ore de la ingerararea produselor alimentare, ca atare la mai puțin de 3 evacuări săptămânale sau la eliminări zilnice, însă fracționate și insuficiente, cu consistenta crescută.

Constipația habituală este forma primară, simplă, care constă în incapacitatea cronică de evacuare suficientă și spontană a bolului fecal, fără a fi indusă de cauze evidente. În 80% din cazuri se întâlnește la sexul feminin, iar predominant este mediul urban cu 87%.

Figura 2. Fecalom

Simptomatologia variază în funcție de localizarea proceselor perturbatoare ale tranzitului intestinal. Astfel, constipația pe colon ascendent este predominant atona și trebuie luată în considerare când istoricul decelează fenomene de alterare a stării generale din perioada copilăriei sau la pubertate, manifestări alergice, exteriorizate cutanat sau, uneori, simptome de sindrom enterorenal și enterobiliar. Tabloul clinic este întregit de dureri pe traiectul colonului ascendent cu iradieri în regiunea lombară și chiar coapse, intensificate în timpul mersului și în ortostatism. Acumularea de materii fecale și gaze pot determina apariția colicilor abdominale în regiunea respectivă. Constipația pe colon descendent este cea mai frecvent întâlnită și, în același timp, cel mai bine tolerată. Scaunul se elimină la peste 2 – 3 zile, iar durerile în lungul colonului descendent se resimt când constipația se accentuează. Tulburarea stării generale este rar întâlnită, însă se pot instala unele afecțiuni anorectale. Constipația pe colon transvers este rară, deseori întâlnită la sexul feminin, persoanele longiline și astenice, iar tabloul clinic este relativ similar cu cel al colonului iritabil.

Constipația simptomatică este corelată cu alte afecțiuni colonice sau extracolonice preexistente. Tabloul clinic este dominat de dureri abdominale difuze, balonări și scaune la intervale de 2 – 4 zile, uneri sub formă de pseudodiaree.

Constipația funcțională se caracterizează prin ocazionalitate, manifestată pe perioade scurte și asociată, de regulă, cu modificarea obiceiurilor alimentare. Scaunele prezintă consistenta crescută, iar frecvența lor este sub 3/săptămână. În general, suspendarea factorilor de cauzalitate compromite exprimarea constipației, însă dacă aceasta persista în decurs a 2 – 3 săptămâni este necesară examinarea complexă a pacientului pentru stabilirea cauzelor ce dereglează tranzitul intestinal.

Falsă diaree se datorează secreției hidroionice crescute de la nivelul colonului, fără accelerarea semnificativă a tranzitului intestinal. Cauzele manifestării acesteia sunt diverse, de la anumite conjuncturi de constipație cronică până la complicații ale hemicolectomiei sau boala laxativelor. De obicei, acestea se desfășoară în prezența unui fond psihic particular sau distonic vegetativ ori sub influența stresului emoțional sau modificări ale dietei și ale obiceiurilor specifice cotidiene. În formele severă de manifestare, falsă diaree se evidențiază prin tulburări de tranzit, dureri abdominale, balonări accentuate însoțite de borborisme și flatulenta, greață, somnolenta postprandială, slăbire ponderală, emisiuni anale de sânge și tulburări neuropsihice, precum anxietate, stări depresive.

Colonul iritabil se caracterizează prin dereglarea tranzitului intestinal în absența unui substrat organic decelabil, sub influența unor factori neuropsihici. În statele dezvoltate, afecțiunea este răspunzătoare în peste jumătate din consultațiile desfășurate în secțiile de gastroenterologie. Cauza relativ frecventa consta în absenteismul din activitatea profesională. Incidenta se concentrează între 20 – 50 ani, iar raportul de 2/1 indica predilecția pentru sexul feminin. Între 40 – 80% dintre subiecți, colonul iritabil se instalează pe fondul unor tulburări psihonevrotice, iar factorii de ordin alimentar contribuie, de asemenea, în patogeneza prin mesele neregulate și necorespunzătoare în asociație, frecvent, cu excesul de tutun sau alcool. Durerea abdominală care se remite după evacuarea conținutului, modificarea tranzitului intestinal în care predomina constipația, emisia de mucus și balonările sunt cele mai întâlnite simptome ale colonului iritabil. Dispariția permanentă a simptomelor este rară.

Colite de etiologie bacteriană

Shigeloza se caracterizează prin dizenteria bacilară, survenită, în special, în condiții sanitare precare. Germenii Shigella disenteriae pătrund în organism prin alimentele astfel contaminate, aceștia fiind supuși unei acțiuni parțial distructive a sucului gastric, pentru că, în continuare, la nivelul intestinului să intre în competiție cu flora colibacilara. Astfel, la nivelul colonului terminal și al rectului se multiplică, elaborează toxine care agresează peretele colonului, conducând la inflamații, necroze și ulcerații, procese care stau la baza spectrului morfologic al dizenteriei. Simptomatologia manifestată este corelată cu tipul de dizenterie. În consecință, forma acută debutează spontan prin dureri abdominale colicative, vărsături, diaree, stare generală alterată, iar forma cronica evoluează cu scaune dizenterice alternante cu perioade aparent asimptomatice, anemie, stări alergice, dereglări hepatice, manifestări de malabsorbție.

Salmoneloza este entitatea clinică reprezentată de toxiinfecția alimentară cauzată de bacteria Salmonella. Simptomele apar după o perioadă de incubație de câteva ore până la o zi de la ingestia alimentelor infectate. Debutul este spontan cu vărsături, diaree apoasă abundență, dureri abdominale colicative, iar interesarea colonului este evidențiata prin scaune sanguinolente, tenesme, dureri, în special, pe colonul sigmoidian.

Tulpinile toxigenice de Escherichia coli de la nivelul colonului pot provoca simptome consecutiv cu extinderea retrograda din jejun. Tabloul clinic și evoluția infecției endogene, astfel induse de Escherichia coli enteropatogen, sunt superpozabile cu cele descrise de salmoneloze.

Enterocolitele necrozante infecțioase sunt, în special, cauzate de germeni gram-pozitivi, precum Clostridium Welchii, ai căror colonii patogenetice populează tunicile peretelui intestinal, localizându-se, de regulă, pe vene. Manifestările clinice sunt dominate de durere abdominală accentuată, neînsoțita de diaree sau melena, însă cu vărsături, colaps și perete abdominal contracturat, mimându-se astfel tabloul clinic unei perforații. Prin intermediul intervenției chirurgicale impuse, sunt identificate porțiunile de necroza, ce argumentează gangrena parietală totală. Prognosticul afecțiunii este rezervat.

Colitele care succed terapiile cu antibiotice se manifestă precoce sau tardiv, îmbrăcând aspecte de dizenterii simple, colite micotice sau enterocolite severe, în urma dispariției complete din flora bacteriană a Escherichia coli sau Clostridium Welchii, în locul acestora instalându-se bacterii rezistente, precum Proteus, Klebsiella, Pseudomonas. Etiologia este controversata și se referă la mecanismul de selecționare al microorganismului prin tratamentul cu antibiotice.

Tuberculoză colonică este rar întâlnită și prezintă distribuție geografică variabilă, incidenta să atingând valori minime în țările dezvoltate și maxime în state precum Irak, India, Africa de Sud sau Israel. Interesarea colonului poate fi primară sau secundară leziunilor ileocecale sau pulmonare. Frecvent se instalează la nivelul colonului descendent și sigmoidian, dar și rect.

Colite asociate cu neoplaziile colonice

Mai importante dintre acestea se detașează colitele în amonte de cancerele colonului, în 1 – 2% din cazurile de carcinoame colonice, 60% dintre acestea localizându-se la nivelul segmentului sigmoidian. Subiecții manifestă forma ulceroasa în 60% din cazuri, iar în 38% afecțiunea simulează colita acută gangrenoasa sau infarctul enteromezenteric. Dinamica tumorală influențează evoluția colitelor în amonte.

Tiflocolita

Se corelează cu afecțiunile din proximitate, similar cu cazurile de sindroame tiflogenitale, tiflovezicale sau tiflorenale. Tabloul clinic este dominat de durere abdominală, în general simptomele asociate fiind dificil de sistematizat, obligând diagnosticarea diferențială cu apendicită cronică, anomalii de poziție, pericolite etc.

Colitele parazitare

Sunt puse în evidență în special de amoebiaza, însă interesarea colonului poate fi identificată și în bilharzioza, tricocefaloza, oxiuraza. De asemenea, lambliaza, cu sediul în intestinul subțire, poate genera colite prin dereglările de tranzit și absorbție care conduc progresiv la apariția leziunilor colonice mediate de mecanisme colereice. În general, simptomatologia colică în parazitoze nu prezintă particularități, iar manifestările majore constau în diaree, scaune mucosanguinolente, iar uneori sindrom dizenteric.

Colitele micotice

Colita cu Candida albicans este frecvent întâlnită în urma administrării pe scară largă a antibioticelor, citostaticelor sau corticosteroizilor. Din punct de vedere clinic, au fost descrise forme severe pe fond holeriform sau dizenteriform. Localizarea micozelor, în special a candidozelor, pe colon este predilecta în cadrul leucemiilor sau agranulocitozelor. De asemenea, interesarea colonului a mai fost identificată în cazuri de actinomicoza, criptococoza și histoplasmoza.

Colita ischemică

Se manifestă predominant la persoanele de peste 60 ani pe fond vascular ateromatos și constituie rezultatul procesului ischemic al ramurilor mezenterice superioare și inferioare. Tabloul clinic este dominat de durere abdominală, însoțită uneori de apărare localizată, febră ușoară și diaree, de cele mai multe ori sanguinolenta, în funcție de situația procesului ischemic, acut sau cronic.

Afecțiuni inflamatorii intestinale nespecifice

Prezintă cauze necunoste, deosebindu-se, astfel, de restul entităților patologice entero-colonice, ale căror cauze se caracterizează prin specificitate. Rectocolita hemoragică și boala Crohn fac parte din această categorie, iar în 10% din cazuri, din punct de vedere clinic, radiologic și histologic nu se pot face distincții între cele două, conducând la premisa argumentării unei singure afecțiuni. La nivel global, prevalenta este cuprinsă între 40 – 100 cazuri/100000 locuitori pentru rectocolita hemoragică și 30 – 50/100000 pentru boala Crohn. Sexul feminin este mai afectat în rectocolita hemoragică, iar vârsta predilecta este sub 35 ani în rectocolita și 45 în boală Crohn. Modul de viață contribuie semnificativ la dobândirea afecțiunilor, în boală Crohn remarcându-se o evidentă corelare cu consumul exacerbat de zahăr rafinat, grăsimi industriale prelucrate termic și cu alimentația deficitară de fructe și vegetale crude. Relația cu fumatul este oglindita de frecvență crescută a rectocolitei hemoragice la nefumători și bolii Crohn la fumători. După unele statistici, factorul etnic pare a fi implicat prin frecventa ridicată la evreii din SUA și mai scăzută la negri, însă deosebirile sunt corelate, de asemenea, cu modul de viață și nu de factorii genetici sau grupările etnice în mod deosebit.

Debutul rectocolitei hemoragice este dominat de scaune diareice, precedate inconstant de tenesme, și rectoragie. Evoluția insidioasă poate avea loc fără dureri abdominale, prezente însă în situațiile severe. Astfel, puseele se manifesta prin diaree și rectoragii în 4/5 din cazuri, iar durerea abdominală în 3/5. Tabloul clinic poate fi completat de inapententa, greață și vărsături, stări febrile, scădere ponderală, tahicardie. În 60% din cazuri, afecțiunea se evoluează clinic sub forma cronica intermitentă, caracterizată prin alternanta de durată variabilă a puseelor, iar în aproximativ 30% din cazuri se instalează forma cronica continuă, persistenta timp de peste 6 luni, fără remisiuni complete. În rest, forma acută fulminanta este rară, între 5 – 15% din situații pacienții acuzând un debut spontan febril, stare generală alterată și scădere ponderală rapidă.

Complicațiile de ordin local apar în timpul puseelor sau ca urmare a evoluției cronice îndelungate. Perforația este identificată cel mai frecvent în cauzele de deces în rectocolita hemoragică severă. Dilatația acută toxică a colonului se manifestă, în special, în decursul primului puseu, necesitând de cele mai multe ori intervenții chirurgicale. Supurațiile perianorectale sunt consecutive cu agresiunile asupra mucoasei anorectale în timpul examinărilor sau a metodelor curative efectuate la acest nivel. Stenozele sunt rar întâlnite, precum și hemoragiile masive, care însă pot pune viața în pericol dacă instalarea lor are loc într-o manieră spontană. Cancerul de colon survine în medie cu 10 ani mai devreme la rectocolitici decât la restul persoanelor, fiind, în același timp, de 30 ori mai frecvent.

Complicațiile de ordin general includ deseori manifestări articulare, precum artrită monoarticulară și asimetrica, expresiva în formele cronice continue extinse, și spondilita, care se manifestă de 20 ori mai frecvent în cadrul rectocolitei hemoragice decât la restul persoanelor, în aceeași măsură distribuită ambelor sexe. Eritemul nodos gambier este constant acompaniat de artralgii, iar manifestări oculare, precum uveita, irita sau episclerita, sunt întâlnite cu precădere în puseele severe de colite extinse. La nivel cutanat, pyoderma gangrenosum este caracteristica rectocolitei, iar stomatita aftoasă este cea mai des întâlnită la nivelul mucoaselor. Manifestările hepatice sunt asociate cu extinderea lexiunilor și istoricul bolii. 70% din cazurile de colangita scleroasă, sunt manifestate în rectocolita hemoragică, independent de trăsăturile clinico-evolutive, iar riscul de tromboze venoase poate crește pe fond de hipercoagulabilitate și trombocitemie, în repausul prelungit la pat impus de puseele ireversibile.

Boala Crohn coafecteaza ileonul și colonul între 50 – 55% din cazuri, iar la 15 – 20% din pacienți, numai intestinul gros este interesat. În 75% din cazuri este acompaniata de leziuni perineale. Debutul și evoluția afecțiunii se desfășoară lent, progresiv cu pusee intermitente, făcând ca, potrivit unor statistici, interesarea exclusiv rectocolica să fie diagnosticată cu o întârziere, în medie, de 29 luni. Simptomele se grupează în manifestări digestive, în ordinea frecventei identificându-se diaree, dureri abdominale leziuni anale, vărsături și rectoragie temporară, manifestări generale, în ordinea frecvenței de la debut, scădere ponderală, astenie, anemie, febra prelungită, și manifestări extraintestinale, de regulă articulare. Stadiul 0 corespunde afecțiunii inaparent macroscopic, iar stadiul 1, al bolii inactive, se caracterizează prin apariția leziunilor intestinale decelabile radiologic sau endoscopic, însă cu simptomatologie minimă sau absența. Stadiul 2 corespunde formei active de boala Crohn, în timp ce stadiul 3 coincide cu complicațiile clinico-evolutive.

Complicațiile de ordin local sunt cel mai frecvent întâlnite. Leziunile perianale sunt constate atât în cazul ileocolitelor, dar mai ales în colite, iar leziunile orale sunt reflectate în 6 – 20% din cazuri, predominant în localizarea afecțiunii la nivel colorectal. Ocluziile, fistulele și abcesele se manifestă cu precădere în ileite, însă pot fi descoperite și în interesarea colonului. Dilatația acută a colonului este evidențiata la 25% din subiecții care ajung inexorabil la colectomie.

Complicațiile de ordin general includ fenomene osteoarticulare, cutaneomucoase, oculare, hepatobiliare, urogenitale, iar de cele mai multe ori sunt reprezentate de artrită, spondilita, pyoderma gangrenosum și uveita.

Dispoziția la declanșarea complicațiilor și la recidiva este caracteristica bolii Crohn. După unele statistici, rata de mortalitate într-o perioadă medie de 4 ani este apreciată la 5%, deși majoritatea subiecților evaluați prezentau leziuni extinse, iar 60% au necesitat cel puțin o intervenție chirurgicală majoră. Totuși, în ultimii ani, tratamentele medicamentoase corespunzătoare au redus semnificativ numărul pacienților operați și frecvența recidivelor, în același timp crescând intervalul dintre demararea simptomelor și momentul intervenției chirurgicale.

Ulcerele colonului

Ulcerul nespecific izolat se localizează în ordine descrescătoare a frecvenței la nivelul colonului transvers, descendent și sigmoidian. Simptomele includ durere abdominală, hemoragii digestive sau semne de abdomen acut.

Ulcerul Dieulafoy interesează stratul submucos și poate determina hemoragie digestivă inferioară, de regulă masivă.

Afectarea colonului în colagenoze

În sclerodermie, participarea colonului poate fi mimata împreună cu alte localizări digestive, de la nivelul esofagului sau intestinului subțire sau succesiva acestora. Fenomenul de bază consta în condensarea peretelui intestinal cu fibre de colagen și testut elastic care substituie stratul muscular propriu. Astfel, modificările structurale conduc la atrofierea mucoasei, diminuarea lumenului colonic și a circulației arteriolare în zonele afectate. Ca atare, survin dereglări ischemice parietale cu infarctizări ocazionale și dilatații segmentare colonice cu aspecte sacciforme, frecvente mai ales către partea mezenterică a peretelui. Fibroză parietală este cauza constipației în acest caz, iar stază stercorală se poate exprima prin suprainfecție și scaune diareice de fermentație sau putrefacție. Fenomenele obstructive și manifestările sistemice progresive completează tabloul clinic.

În situații excepționale, periarterita nodoasă sau lupusul eritematos diseminat pot determina manifestări colonice.

Colita colagenă și colita limfocitara reprezintă entități anatomo-clinice ce evoluează cu diaree cronică apoasă, fără cauză evidenta. Între cele două forme se disting similarități, în tabloul clinic și câteva caracterstici morfologice, și diferențe, care constau în principal în predominanta depozitelor de colagen subepitelial în cazul colitei colagene. Ambele afecțiuni sunt identificate predominant la sexul feminin, cu preponderenta semnificativ mai crescută pentru colita colagenă. Sindromul diareic, influențat inconstant de restricțiile alimentare, domina tabloul clinic. Emisia scaunelor are loc sub forma diareei apoase, lipsită de produse patologice, în cantități de până la 2L/zi. Acesteia i se pot asocia dureri abdominale, greață și vărsături. Sunt cunoscute remisiuni spontane și recăderi, iar complicații majore, precum hemoragii, perforații, ocluzii sau degenerări maligne nu au fost identificate.

Cancer colorectal

Consta în procesele neoplazice maligne, al căror reper de plecare este reprezentat, de cele mai multe ori, de mucoasa sau submucoasa colonica, evoluând în întreg intestinul gros. Localizarea colorectala a tuturor cancerelor întâlnite în practică clinica este identificată în 15% din din cazuri, având mari posibilități de profilaxie și tratament când diagnosticarea se face precoce. Totuși, diagnosticul este deseori pus tardiv, depășind posibilitățile terapeutice radicale, astfel încât perspectiva supravieturii la peste 5 ani este cotata cu 50%. La nivel global, distribuția geografică este neuniformă, incidenta crescută înregistrându-se în statele dezvoltate, al căror nivel de viață este ridicat, iar în România, cancerul de colon și rect este evaluat la 6/100000 și respectiv 17/100000 locuitori, valori aflate în ușoară creștere. Unele statistici semnalează cifre aproximativ identice în repartiția pe sexe, iar altele indica o ușoară dominantă a sexului masculin. La persoanele sub 40 ani, în manifestarea cancerului colorectal sunt implicați de cele mai multe ori factori genetici, iar frecvență pe această grupa de vârstă este evaluată sub 3%. Cu prioritate, cancerul de colon este semnalat în decadă a 7-a a vieții, iar perioada medie de debut este considerată în prima jumătate a decadei a 5-a, incidenta dublându-se cu fiecare decadă, astfel încât în decadă a 8-a se ajunge, în unele regiuni geografice, până la aproximativ 140/100000 locuitori.

Figura 3. Cancerul de colon

Apariția cancerului, în 15-23% din cazuri, este influențată de entități condiționate genetic, aceste afecțiuni ereditare fiind relevate la persoanele sub 50 ani. Astfel, în polipoza adenomatoasa familială și sindromul Gardner riscul dezvoltării de cancer colonic este de 100%, până la vârsta de 50 ani la 93% dintre pacienți fiind deja semnalat, iar în sindromul Peutz-Jegherz și polipoza juvenilă potențialul de malignizare este relativ redus, între 9-15%. Sindromul Lynch se semnalează la 5% din subiecții care fac parte din familie cu cancere de colon. Rolul predominant al factorilor de mediu în carcinogeneza colorectala este pus în evidență, în special, de obiceiurile alimentare, consumul de alcool și tutun, iar fenomenele de industrializare sunt incriminate de diferențele notabile dintre zonele urbane, unde incidenta este semnificativ mai crescută față de zonele rurale. Un sfert din pacienții cu polipi adenomatosi neereditari dezvolta cancerul de colon, iar numeroase observații clinice conturează asocierea cancerului colorectal cu afecțiunile endocrine, precum anemia Biermer cu hipergastrinemie, acromegalie sau adenom paratiroidian. De asemenea, conform unor cercetări, s-a elaborat premisa că unii hormoni, precum gastrina, hormonul paratiroidian, somatotrop sau estrogenii ar stimula proliferarea tumorală.

Distribuția pe segmentele colonului este inegală cu mici diferențe, statisticile indicând afectarea colonului ascendent în 21 – 22% din cazuri, transvers în 5,6 – 11%, descendent în 5 – 11% și sigmoidian în 20 – 26%. Cecul poate fi interesat în 8,3 – 12% din cazuri, iar rectul între 22 – 40%.

Din punct de vedere macroscopic, dintre formele de cancer colorectal se disting cancerul polipoid, proeminent în lumen în special la nivelul cecului și colonului ascendent, cancerul ulcerativ, prezent mai ales pe colonul transvers și descendent sub aspectul unei ulcerații cu margini nergulate, cancerul infiltrativ, stenozant cu interesare frecvență pe colonul stâng, cancerul coloid, predominant la tineri, îndeosebi pe colonul drept reprezentat printr-o tumoră gelatinoasă, friabila și hemoragica. De asemenea, se pot întâlni forme mixte, ulcero-polipoide sau infiltrativ-ulcerative. Din punct de vedere microscopic, cancerele la acest nivel se diferențiază în epiteliale și mezenchimale. Cele epiteliale sunt puse în evidență de adenocarcinoame, cele mai frecvente, carcinomul coloid, aproximativ 10 – 20% din totalitatea cancerelor colorectale cu un grad înalt de malignitate, carcinoame epidermoide, rare, predilecte rectului, carcinom schiros și neuroendocrin. Din tumorile mezenchimale fac parte melanoblastomul, liposarcomul, leiomioscarcomul.

În raport cu alte tumori, cancerul colorectal prezintă un ritm de evoluție lent, dublarea tumorii producându-se între 120 – 400 zile, iar metastazele sunt frecvente în ganglioni, ficat, peritoneu, dar și în ovare, plămâni, pleura sau oase. Dezvoltarea fiind lentă, persoanele afectate pot fi asimptomatice, în general, între primele simptome și momentul diagnosticării intervalul este apreciat în medie la 10 – 12 luni. În general, creșterea tumorii se asociază cu tabloul clinic din care fac parte manifestări generale, care includ asternie, inapetenta, scădere ponderală până la cașexie, și sindrom obstructiv colonic relativ cu constipație său complet în ocluzie, intermitent sau continuu, acompaniat de distensie abdominală, dureri și uneori greață și vărsături. În completare sunt identificate hemoragii digestive inferioare, secundare tumorii exulcerate și simptome determinate de fenomenul de invazie a tumorii, manifestate în principal prin durere. În particular, topografia tumorii condiționează unele manifestări clinice care sunt argumentate de localizarea acesteia. Astfel, simptomele revelatoare în cancerul de colon drept sunt diareea sau alternanta cu constipația, anemia feripriva și durerea de intensitate variabilă, mai discretă în fosa iliacă dreapta și persistența în localizarea pe flexura hepatică. În cancerul de colon stâng, perioada de latență a simptomatologiei este mai redusă, palparea tumorii realizându-se mai devreme, iar constipația, durerile, sindromul obstructiv intestinal și scaunele mucosanguinolente pot decela prezenta cancerului la acest nivel. În situația cancerului de colon transvers, tabloul clinic este similar altor localizări ale cancerului colic.

Complicațiile sunt variate și fac parte, de regulă, din spectrul clinic ale stadiilor avansate de cancer, iar prognosticul este sever, depinzând de factori precum momentul diagnosticării, vârsta pacientului, afecțiuni asociate și de utilizarea mijloacelor terapeutice adecvate.

Alte cancere colonice

Limfomul primar al colonului se întâlnește în 20 – 30% din totalitatea limfoamelor la nivelul segmentelor tubului digestiv, iar incidenta din totalul cancerelor colorectaleb este de aproximativ 0,5 – 1%. Vârsta medie este cuprinsă între 55 – 60 ani cu predilecție ușoară pentru sexul feminin, raportul bărbați/femei fiind estimat la 0,6/1. Durerea abdominală este acuzată de jumătate din pacienți, iar hemoragia digestivă se întâlnește în 62% din cazuri. Tabloul clinic este completat de anorexie și scădere ponderală în 12% din cazuri, diaree în 50%. Rata de supraviețuire la 2 ani este apreciată la 38%.

Tumora carcinoida evoluează din celule argentafine și este întâlnită în specil pe apendice (47% din cazuri) și rect (17%), dar și pe colon (2%).

Endometrioza intestinală

Se traduce prin prezenta ectopica, în afară uterului, a țesutului endometrial. La nivel intestinal, localizarea rectosigmoidiana este întâlnită între 75 – 90% din cazuri. Simptomele debutează frecvent între 30 – 40 ani, la femeile aflate în perioada genitală activă, întâlnindu-se rar după menopauza, la persoanele care utilizează substituiv estrogeni sau pe fondul unei fibroze sau obstrucții intestinale preexistente. Afectarea rectosigmoidului este decelata de durerile abdominale sau sacrale, constipație sau diaree și tenesmele rectale, intensitatea acestora nefiind corelata obligatoriu premestrual sau de ciclu. Obstruarea parțială a lumenului determina constipație progresivă, dureri în regiunea abdominală inferioară și disconfort rectal. Interesarea colonului proximal este deseori asimptomatica. Prognosticul este influent de vârsta pacientei și extinderea leziunilor, dar în general este bun.

Anomalii de dezvoltare

Atreziile și stenozele colonului sunt rare, 1/10 din totalitatea cazurilor la nivel intestinal. Determina ocluzie neonatala joasă completă, în lipsa complicației de tip perforativ. De asemenea, se asociază cu absența emisiei meconiale, meteorism abdominal și vărsături biloase tardive.

Polipii colonului

Sunt reliefuri tumorale benigne pe suprafața mucoasei cu potențial evolutiv. Prevalenta polipilor adenomatosi este proporțională cu vârsta, afectând între 25 – 50% dintre persoanele peste 60 ani. Distribuția geografică nu este influență de rasă, etnie sau facori climatici, ci de obiceiurile alimentare, în cadrul adenomogenezei contribuind fumatul, la 55% din pacienți, și consumul excesiv de alcool care favorizează rata creșterii. Diferențierile între sexe nu sunt semnificative, iar studiile genetice incriminează erediatatea în 20 – 30% din cazuri. Dintre polipii adenomatosi în 60% din cauzuri se remarca forma tubulara, iar 10% constituie incidenta formei viloase, restul excrescențelor evoluând sub forme mixte, tubulo-viloase. Polipii harmatosi sunt cei mai frecvenți, înregistrați la 80% din examinări endoscopice sau studii necroptice, iar polipii inflamatori evoluează în afecțiuni inflamatorii intestinale, care în unele cazuri se pot complica cu cancer. În perioada asimptomatică polipii colonului sunt descoperiți întâmplător, iar manifestările clinice când apar includ predominant diareea, iar în 20% din cazuri, pacienții pot dezvolta episodic mici hemoragii și anemie secundară. Intensitatea simptomelor este influențată de dimensiunea, numărul și forma polipilor, precum și de eventualele complicații, necroze, ocluzie, malignizare.

Figura 4. Polipi colonici

Sindromul polipozei multiple se traduce prin numărul mare de polipi, distribuiți difuz pe colon. În cele mai multe cazuri, ereditatea este factorul principal care pledează pentru dezvoltarea polipilor.

Polipoza adenomatoasa familială este pusă în evidență când polipii adenomatosi, depistați în general până la vârsta de 40 ani, depășesc numeric cota de 100. Transmiterea este autosomal-dominanta cu penetranta de 80 – 100%, iar aproximativ 30% din cazuri se pot manifesta fără antecedente familiale. De regulă, polipii se dezvolta în decursul decadei a 2-a și a 3-a de viață, iar momentul diagnosticului se desfășoară în intervalul 22-35 ani. Diametrul de 0. 5 cm al polipilor este identificat în 80% din cazuri, iar din distribuția acestora pe tot colonul, în situațiile când numeric trec de cota 1000, reies zonele cu densitate crescută în jumătatea distala. Riscul de dobândire a cancerului de colon este de 100%, diagnosticul fiind stabilit, în medie, în jurul vârstei de 39 ani. Majoritatea subiecților sunt asimptomatici până la debutul complicațiilor, în principal prezenta polipilor fiind trădată de instalarea cancerului. La pacienții simptomatici, debutul manifestărilor are loc în medie la vârsta de 33 ani. Tabloul clinic este evidențiat prin rectoragie (în 80% din cazuri), diaree (70%), durere abdominală (40%), iar icterul sau pancreatita acută sunt implicate în asocierea cu polipoza tractului digestiv superior.

Sindromul Gardner este mai rar întâlnit decât polipoza adenomatoasa familială și este similar cu aceasta, elementul distinctiv fiind redar de manifestările extraintestinale benigne, precum osteoame, fibroame cutanate, anomalii dentare, fibroză mezenterică. Din pacienții cu sindrom Gardner, 10% prezintă tumori maligne cu localizări distincte, tiroidiene, suprarenaliene, hepatobiliare.

Sindromul Turcot este expresia asocierii polipozei adenomatoase cu tumori de sistem nervos. Se transmite autosomal-recesiv, este foarte rar întâlnit și se evidențiază prin numărul mic al polipilor, însă cu dimensiuni mari de peste 3 cm diametru.

Sindromul Peutz-Jeghers este corelat cu prezența polipilor hamartomatosi și a petelor caracteristice evidențiate pe diferite zone ale corpului. Intestinul subțire constituie sediul polipilor în 80 – 96% din cazuri, iar localizarea în colon este predilecta în 60% din cazuri. Jumătate din subiecți, până în 50 ani au asociat un cancer digestiv sau extradigestiv. Debutul manifestărilor poate apărea în perioada copilăriei, iar media de vârsta la momentul diagnosticului variază între 23 – 26 ani, suspiciunea fiind ridicată de prezența petelor melanice și mai rar de manifestările clinice, care pot include hemoragie digestivă inferioară, ocluzie intestinală, dureri abdominală, prolabare anală a polipului.

Polipoza juvenilă familială este transmisă autosomal-dominant, iar antecedentele familiale sunt semnalate la 20-50% din pacienți. Frecvența diagnosticului este maximă în cursul decadei a 2-a, la adult înregistrându-se în 15% din cazuri. Hemoragiile, diareea, enteropatia exsudativă sau prolapsul rectal descriu tabloul clinic. Între 10 – 50% este cuprins riscul de cancerizare.

Sindromul Cowder este rar și nu se malignizează, însă se poate asocia cu cancer de san, tiroida sau piele.

Sindromul Cronkhite-Canada se semnalează rar și frecvent la sexul masculin, iar, în medie, momentul diagnosticării este apreciat în jurul vârstei de 60 ani. Nu prezintă caracter ereditar. În 15% din cazuri, afecțiunea se malignizează. Diareea și sindromul carențial sever domina tabloul clinic. Din cadrul polipozelor neereditare face parte și hiperplazia limfoidă difuză nodulara, frecvență la copii cu o incidență de 3/1000, constatata la necropsii. Din punct de vedere topografic, în jumătate din cazuri este afectat doar colonul, iar coafectarea cu intestinul subțire survine la 40% din pacienți. Simptomele revelatoare sunt absențe sau minore.

Pseudoobstructia colonica

Sindromul Ogilvie se caracterizează prin ileus colonic, de etiologie necunoscută, manifestat la pacienți aflați în stare critică. Afecțiunea este rar întâlnită, iar tabloul clinic este dominat de distensia abdominală progresivă care poate conduce la ischemie intestinală, perforație, în 15% din cauzuri și peritonita. Pe lângă acestea, pacienții acuza dureri abdominale sau tulburări de respirație. Evoluția este severă, cauzând exitus în 33% din cazuri.

Pseudoobstructia colonica cronica consta în ocluzia funcțională recidivantă la nivelul colonului, uneori asociată cu pseudoobstructia intestinala față de care sub forma izolată este mai frecvență. Printre cauzele acesteia se pot număra boala Hirschshprung, boala von Recklinghausen, tumorile retroperineale, psihozele sau colonul catarctic. Indiferent de etiologie, tabloul clinic este invariabil, subiecții acuzând dureri postalimentare și distensie abdominală, în special în etajul abdominal inferior. Greață și vărsăturile sunt rare, iar constipația este deseori manifestată. Perforația colonului este rar întâlnită.

Enterocolita cauzată de Clostridium difficile

Este expresia manifestărilor intestinale determinate de Clostridium difficile, în corelație cu antibioterapiile. Este frecvent întâlnită în mediul spitalicesc, în condițiile în care germenele este deseori cultivat de pe diverse obiecte prezente în salonul în care pacientul își desfășoară o spitalizare prelungită.

Tabloul clinic este variat cuprinzând un spectru larg de manifestări, al căror debut are loc, în general, în decursul a câteva zile de la începutul administrării de antibiotice. Purtătorii asimptomatici se întâlnesc în 1% din populația generală, iar un sfert din aceștia sunt tratați cu antibiotice. Diareea asociată cu antibioterapiile, dar fără instalarea colitei este însoțită, deseori, de dureri abdominale colicative și migrante, în absența manifestărilor sistemice. Suspendarea tratamentului conduce la dispariția acuzelor.

Colita asociată cu antibioterapia fără pseusdomembrane este evidențiata prin diaree apoasă moderată sau severă, acompaniata de dureri abdominale, localizate în regiunea suprapubiana și fosa iliacă stânga. Colita pseudomembranoasa se manifestă mai pregnant, simptomele digestive, diareea profuza, tenesmele, colicile abdominale greață și vărsăturile corelându-se cu simptomele sistemice precum febră, frisoane sau deshidratare esvera. Colita fulminantă poate condiționa apariția megacolonului toxic și este predispusă la complicații, precum perforații concomitent cu instalarea peritonitei localizate. Sub această formă, manifestările clinice prezintă un grad ridicat de severitate, subiecții acuzând stare generală alterată, febră, tahicardie, stare toxică, iar în completare vin diareea inconstant întâlnită, durerea persistenta și distensia abdominală cu sensibilitate exprimată.

Colita eozinofilica

Se încadrează în spectrul gastroenteritei eozinofilice, manifestările digestive superioare mascând frecvent participarea colonului. Repartiția pe sexe este egală, iar răspândirea pe scara vârstei este variată. Tabloul clinic prezintă simptome nespecifice, incluzând dureri abdominale, diaree, greață, vărsături, scădere ponderală, rectoragii. Dacă afecțiunea îmbraca forma pericriptica singură manifestare poate fi reprezentată de diareea apoasă, în timp ce pacienții cu forma difuză acuza un grad de severitate mai ridicat al simptomatologiei. Complicațiile survenite constau în hemoragii, perforații și ocluzie, iar din punct de vedere clinico-evolutiv s-au semnalat și cazuri de exitus, prin fibroză extinsă și atrofia musculaturii, proprii tractului gastrointestinal, cu ileus secundar.

Colita neutropenica

Este tradusă prin prezenta procesului inflamator septic, ce interesează colonul și segmentul terminal al ileonului, apărută pe fondul unei neutropenii de cauze diverse. Simptomatologia este nespecifica, iar semnele majore includ febră, diareea uneori sanguinolenta și durerea abdominală cu localizare frecvența în fosa iliacă dreapta, însă poate fi și difuză. Evoluția afecțiunii este influențată de restaurea hematologica, iar complicațiile constau în stări de șoc septic, bacteriemie și fungemie.

Colita de derivație

Înfățișează un mecanism patogenetic necunoscut, iar ipoteza propusă, care pledează pentru dezvoltarea procesului insidios inflamator, incriminează contactul prelungit al mucoasei colonului exclus prin realizarea” pungii” Hartmann cu toxine endoluminale, perturbarea echilibrului microbian și lipsa componentelor nutritive ale celulelor epiteliului intestinal. Din punct de vedere morfopatologic, se prezintă deseori sub forma hiperplaziei difuze foliculare, iar în rest sunt identificate abcese criptice și ulcerații aftoide. Simptomatologia este în general absenta sau slab evidențiata, diagnosticarea realizându-se în urma endoscopiei. 33% din pacienți prezintă scaune cu mucus, precedate de tenesme, durei anorectale și uneori rectoragii.

Leziuni colonice iatrogene

Colita chimică este indusă de o gamă variată de agenți chimici administrați în timpul clismelor cu scop terapeutic, din neglijența sau în mod deliberat. Amploarea transformărilor morfologice este corelată cu gradul de agresivitate al substanței incriminate, concentrația agentului, timpul de contact cu mucoasa intestinală și prezența eventuala a unei afecțiuni colonice preexistente. Scara lezională se întinde de la modificări inflamator-iritative ușoare până la necroza transmurala.

Sidroamele determinate de laxativele stimulante se prezintă sub aspectul a doua particularități morfo-clinice, precum melanosis coli și colita catarctica. Melanosis coli se datorează administrării prelungite de laxative antrachinonice și se poate înregistra la toate vârstele, fiind prevalenta însă la persoanele varstinice și în special la sexul feminin. Colita catarctica interesează în același timp și ileonul terminal, iar cauza acesteia este reprezentată de utilizarea prelungită a laxativelor în compoziția cărora se găsesc emodina, rezine, uleiuri iritante sau fenolftaleina. Simptomatologia include dominant diareea, care contrastează cu starea generală conservată, uneori producându-se scăderile ponderale marcate care pot evolua până la cașexie. Astenia, hipotensiunea arterala ortostatica și edemele completează ocazional tabloul clinic



Capitolul 3. Cancerul de colon

Cancerul de colon este o afecțiune tumorală a colonului (intestinului gros). Cancerul rectal afectează ultimii centimetri ai colonului, astfel încât împreună cele două afecțiuni poartă denumirea de cancere colorectale. Majoritatea cancerelor de colon debutează ca și proliferări benigne de celule, sub forma polipilor colonici. În timp, unii dintre acești polipi se pot transforma malign în cancer de colon.

3.1. Simptome

Semnele și simptomele cancerului de colon sunt:

– Modificările tranzitului intestinal, incluzând aici diareea sau constipația, precum și modificarea consistentei scaunului pe o perioadă mai mare de timp;

– Sângerarea rectală sau prezența de sânge în scaun;

– Disconfortul abdominal persistent – crampe, balonări sau durere;

– Senzația de evacuare incompletă a conținutului intestinal după defecație;

– Slăbiciunea musculară și fatigabilitatea;

– Scăderea ponderală marcată fără o cauză aparentă.

Mulți dintre pacienții cu cancer de colon nu prezintă simptome în stadiile incipiente ale bolii. Când acestea apar, depind foarte mult de mărimea tumorii și localizarea să la nivelul intestinului gros.

Când este necesar să mergi la medic

Este indicat să mergi la medic atunci când observi oricare dintre simptomele cancerului de colon, cum ar fi prezentă de sânge în scaun sau modificările tranzitului intestinal. Întrebați-vă medicul în legătură cu oportunitatea efectuării unor teste de tip screening pentru depistarea cancerului de colon.

Ghidurile recomandă ca acest screening să se inițieze la vârsta de 50 de ani. Medicul poate recomanda o frecvență mai mare sau mai redusă a repetării testelor screening, în funcție de prezența sau absența unor factori de risc suplimentari; un astfel de factor este prezența unui istoric familial de cancer de colon.

3.2. Cauze

Nu este clar ce anume cauzează cancerul de colon. Cancerul apare atunci când celulele din structura colonului se modifica. Celulele normale cresc și se divid într-o manieră ordonată, asigurând o funcție normală. Uneori însă, această creștere scapa de sub control, astfel încât celulele se divid exagerat, într-un mod continuu. După o perioadă de latentă, astfel de agregate celulare aflate în continuă creștere vor alcătui tumorile, care pot afecta porțiuni de dimensiuni diferite ale mucoasei colonului sau rectului.

1. Modificările precanceroase de la nivelul colonului

Cancerul de colon debutează deseori sub forma unor aglomerări de celule precanceroase, numite polipi. Aceștia sunt situați la nivelul mucoasei ce căptușește intestinul gros și au o formă asemănătoare celei a unei ciuperci. Rareori, modificările precanceroase pot fi plate sau subdenivelate în grosmiea intestinului, caz în care poartă denumirea de „leziuni nonpolipoide”. Acestea sunt mai dificil de detectat. Îndepărtarea polipilor și a leziunilor non-polipoidale poate preveni dezvoltarea cancerului de colon.

2. Mutațiile genetice moștenite care cresc riscul de a face cancer de colon

Mutațiile genetice care cresc riscul de a dezvolta cancer de colon se moștenesc, dar acest lucru se întâmplă doar în puține cazuri. Mutațiile genetice transmisibile nu înseamnă că o persoană va dezvolta inevitabil cancer de colon, ci doar că riscul este mai ridicat.

3. Polipoza adenomatoasa familială

Este o afecțiune rară care determină apariția de mii de polipi pe mucoasa intestinului gros și a rectului. Persoanele cu polipoza adenomatoasa familială au un risc crescut de a dezvolta cancer de colon înaintea vârstei de 40 de ani.

4. Cancerul colorectal nonpolipozic ereditar

Numit și sindromul Lynch, crește considerabil riscul de cancer colonic înaintea vârstei de 50 de ani. Atât polipoza adenomatoasa familială cât și cancerul colorectal nonpolipozic ereditar pot fi detectate prin testare genetică. Dacă există cazuri de cancer de colon în familie este indicat să cereți medicului să efectuați aceste teste.

3.3. Factori de risc

Factorii care predispun la apariția cancerului de colon:

– Vârsta înaintată. 90% dintre persoanele diagnosticate cu cancer de colon au peste 50 de ani. Cancerul de colon poate apărea și la tineri, dar aceste cazuri sunt rare;

– Rasă neagră. Afro-americanii au un risc mai ridicat de a dezvolta cancer de colon decât celelalte persoane;

– Istoricul personal de cancer colorectal sau polipoza colonică. Persoanele care au avut un cancer de colon sau polipi colonici au un risc mai ridicat de a dezvolta afecțiunea;

– Afecțiunile intestinale inflamatorii. Boala Crohn și rectocolita ulcero-hemoragica favorizează dezvoltarea cancerului intestinului gros;

– Sindroamele genetice precanceroase. Astfel de afecțiuni sunt polipoza familială și sindromul Lynch (cancerul colonic ereditar nonpolipozic);

– Istoricul familial de cancer colorectal sau polipoza colonică. Existența unei rude care a suferit de un cancer augmentează riscul de apariție a cancerului colorectal. Cu cât mai multe rude sunt afectate cu atât riscul este mai mare. Agregarea familială a cazurilor poate fi și rezultatul expunerii la diverși carcinogeni din mediu sau urmarea adoptării unui stil de viață nesănătos sau a anumitor obiceiuri alimentare;

– Dieta săracă în fibre și bogată în grăsimi. Cancerul de colon și cancerul rectal pot fi asociate cu dieta săracă în fibre și bogată în grăsimi și calorii. Consumul de carne roșie și carne procesată predispun la apariția cancerului colonic;

– Sedentarismul. Stilul de viață lipsit de activitate fizică poate favoriza apariția cancerului de colon, în timp ce exercițiul fizic regulat are efecte inverse;

– Diabetul. Persoanele care suferă de diabet insulino-rezistent pot avea un risc mai mare de a dezvolta cancer de colon;

– Obezitatea. Persoanele obeze pot avea un risc crescut de cancer de colon și de mortalitate prin cancer colonic, comparativ cu persoanele normoponderale;

– Fumatul. Fumatul crește riscul de cancer de rect și colon;

– Alcoolul etilic. Consumul regulat de alcool predispune la cancer colorectal;

– Radioterapia. Radioterapia direcționată spre cavitatea abdominală pentru tratarea altor fome de cancer poate crește riscul de apariție al cancerului de colon.

3.4. Pregătirea consultației medicale

Dacă medicul suspectează că ați putea avea cancer de colon vă poate trimite către specialiștii în domeniu; veți consulta mai mulți medici, aceștia fiind:

– Medicul gastroenterolog;

– Medicul oncolog;

– Medicul chirurg;

– Medicul radiolog;

Întrucât consultul medical are o durată limitată este bine o pregătire pentru consult.

Pregătire:

– În momentul în care faceți progamarea este bine să întrebați dacă este necesar să nu mâncați înaintea consultului; de exemplu, dacă urmează să vi se efectueze o investigație poate fi necesar să nu mâncați în ultimele 12 ore ce preced consultul;

– Scrieți pe o listă toate simptomele, incluzându-le chiar și pe cele care nu par a fi legate de problemă pentru care solicitați consultul;

– Treceți pe listă și informațiile personale relevante, cum ar fi istoricul familial de afecțiuni digestive;

– Treceți pe o listă toate medicamentele pe care le luați, inclusiv suplimentele alimentare, dacă este cazul;

– Mergeți însoțit de către un membru al familiei, dacă se poate, întrucât de multe ori este dificil să asimilați toată informația pe care medicul v-o oferă în cadrul unei consultații. Cel care vă însoțește poate de asemenea să vă atragă atenția dacă ați uitat să relatați aspecte relevante pentru afecțiunea de care suferiți;

– Treceți pe o listă toate întrebările pe care ați dori să le puneți medicului.

Durata consultației este limitată, astfel încât pregătirea acestei liste de întrebări vă poate ajuta să optimizați timpul petrecut în cabinetul medicului.

Este indicat să treceți întrebările în ordinea descrescătoare a priorităților; câteva întrebări importante în cazul cancerului de colon:

– Unde este situat cancerul cu exactitate?

– Care este stadiul în care se afla?

– Cum ar putea fi interpretat raportul anatomopatologic?

– Se poate obține o copie a acestui rezultat?

– S-a întins și în alte regiuni din organism?

– Sunt necesare investigații suplimentare?

– Care este cel mai bun tratament?

– Există un tratament curativ, care să vindece afecțiunea?

– Care sunt potențialele reacții adverse?

– Care sunt șansele de vindecare? Cu cât cresc șansele de vindecare în urma tratamentului?

– Cum va afecta tratamentul viața de zi cu zi?

– Există un anumit tratament care s-ar potrivi mai bine în acest caz?

– Ce ați recomanda unui prieten sau unui membru al familiei dacă ar fi în această situație?

– Cat timp se poate aștepta înainte de alegere unei alternative terapeutice?

– Se poate cere o a doua opinie?

– Se poate cere un alt consult medical specializat? Interesați-vă cât ar costa și dacă asigurarea medicală acoperă acest consult.

– Există broșuri sau alte materiale tipărite care ar ajuta la documentare? Ce site-uri pot fi accesate pentru a obține informații și suport?

În afara acestor întrebări pregătite din timp, nu trebuie să ezitați dacă simțiți nevoia să puneți orice întrebare legată de eventualele neclarități care pot apărea în timpul consultului medical.

3.5. Explorări paraclinice

Diagnosticarea cancerului de colon

Dacă semnele și simptomele indică un posibil cancer de colon, medicul poate cere următoarele analize:

1. Testarea sângelui. Nu există analize ale sângelui care să stabilească un diagnostic, acestea pot avea însă un important rol orientativ;

2. Colonoscopia. Colonoscopul este un instrument tubular flexibil care are atașată în vârf o cameră video supraspecializata, pentru a monitoriza aspectul mucoasei digestive. Dacă medicul observa în timpul efectuării colonoscopiei eventuale anomalii, prin introducerea în colonoscop a unor instrumente asemănătoare celor chirurgicale se poate preleva o probă de țesut (biopsie) de la nivelul intestinal dorit;

3. Utilizarea razelor X pentru a realiza o imagine a colonului. Necesită utilizarea de substanțe de contact precum sulfatul de bariu. Se poate vizualiza conturul intestinului. Prin insuflarea ulterioară de aer se poate vizualiza conturul mucoasei colorectale, investigație ce poartă denumirea de „probă cu dublu contrast”. Bariul rămâne atașat un timp de mucoasa ce căptușește intestinul, creând astfel o imagine de rezoluție bună a interiorului tubului digestiv;

4. Utilizarea tomografiei computerizate (CT). Colonoscopia virtuală combina imaginile de tomografie computerizată pentru a crea o imagine detaliată a colonului. Se recomanda în cazurile în care colonoscopia nu poate fi efectuată.

Stadializarea cancerului de colon

După formularea diagnosticului de cancer colo-rectal, medicul poate recomanda o serie de teste care să stabilească stadiu în care se afla afecțiunea. Stadializarea ajuta în alegerea celor mai potrivite metode terapeutice și poate include manevre imagistice neinvazive (cum ar fi computer tomografia, CT), dar uneori poate însemna și apelarea la metode diagnostice invazive.

Stadiile cancerului de colon:

– Stadiul 0. Cancerul este în cel mai precoce stadiu de dezvoltare, nu a depășit mucoasa colonului sau a rectului. Acest stadiu se mai numește și stadiul de carcinom în situ.

– Stadiul I. Cancerul a depășit mucoasa dar nu a penetrat peretele colonului sau al rectului.

– Stadiu II. Cancerul a penetrat peretele intestinal dar nu a atins ganglionii limfatici de vecinătate.

– Stadiul III. Tumora a invadat ganglionii limfatici de vecinătate dar nu a afectat alte organe sau sisteme.

– Stadiul IV. Tumora a atins alte organe sau sisteme, cum ar fi plămânii sau ficatul.

– Cancerul recurent. Acest stadiu denumește reapariția tumorii după efectuarea tratamentului. Poate apărea la nivelul colonului, al rectului sau al altui organ.

3.6. Tratament

Tipul de tratament depinde în principal de stadiul afecțiunii. Cele mai importante metode terapeutice sunt: inverventia chirurgicală, chimioterapia și radioterapia.

Tratamentul chirurgical în stadiile inițiale ale cancerului de colon

În cazul cancerelor mici la nivelul unui polip sau a celor în stadii inițiale eliminarea se poate face cu ajutorul colonoscopului. Dacă anatomopatologul stabilește că tumora din polip nu a invadat și baza acestuia, atunci există o mare șansă ca întreg cancerul să fi fost în totalitate eliminat. Alți polipi mai mari pot fi eliminați prin intervenție chirurgicală laparoscopica, operație ce se realizează prin doar câteva mici incizii la nivelul cavității abdominale, incizii prin care sunt introduse camera video și intrumentele neceare intervenției. Imaginile sunt proiectate pe un monitor. Se pot preleva și biopsii ganglionare din jurul zonei afectate.

Tratamentul chirurgical în cancerul de colon invaziv

Dacă tumora a crescut prin peretele colonic chirurgul poate recomanda colectomia, pentru a îndepărta porțiunea afectată în totalitate, până în țesutul sănătos. Se ridică și ganglionii limfatici din vecinătate, pentru a fi analizați ulterior.

Chirurgul poate reuni cele două porțiuni restante; când însă acest lucru nu este posibil, se poate efectua o colostomie temporară (anus contra naturii). Se efectuează o incizie pentru a crea un orificiu în peretele abdominal prin care se aduce la piele o porțiune terminală a colonului, pentru a putea realiza evacuarea conținutului digestiv într-o pungă specială pe parcursul următoarelor zile; ziele de după operație sunt cruciale pentru vindecare. Ulterior continuitatea anatomică a colonului se reface, alteori însă colostomia poate fi permanentă.

Tratamentul chirurgical în cancerul de colon aflat în stadii avansate

Dacă tumora se afla într-un stadiu avansat și/sau starea generală este alterată se poate inverveni chirurgical cu viza paliativa, pentru a decomprima colonul și pentru a ameliora simptomatologia.

Dacă există metastaze doar la nivelul ficatului, în număr redus, chirurgul poate efectua și intervenția necesară eliminării acestora din ficat. Ulterior se intervine și prin chimioterapie; în multe cazuri aceasta poate fi utilizată și înaintea intervenției. Această asociere de mijloace terapeutice are drept scop creșterea șanselor de supraviețuire.

Chimioterapia

Chimioterapia utilizează anumite medicamente pentru a distruge celulele canceroase; poate fi administrata pentru a distruge celulele rămase în urma intervenției chirurgicale, pentru a controla creșterea tumorală sau pentru a minimiza simptomele cancerului. Medicul mai poate recomanda chimioterapia în cazul în care cancerul s-a răspândit în afară peretelui intestinului gros sau la ganglionii limfatici. La persoanele cu cancer rectal chimioterapia se asociază cu radioterapia.

Radioterapia

Radioterapia utilizează energie din surse de raze X pentru a distruge celulele canceroase care rămân în urma chirurgiei sau pentru a ameliora manifestările cancerului colo-rectal.

Radioterapia este rareori utilizată în stadiile inițiale; ea se folosește în stadiile în care cancerul colorectal a străpuns tubul digestiv și a atins ganglionii limfatici. Radioterapia poate fi folosită după intervenția chirurgicală și pentru a reduce riscul de reapariție a cancerului în aria care a fost interesată inițial.

Terapia biologică țintită

Exista medicamente care actioneza pe anumite defecte ale celulelor canceroase distrugându-le; se adresează celor cu boala avansată, și pot fi administrate împreună cu chimioterapia sau singure. Astfel de medicamente sunt: bevacizumab (Avastin), cetuximab (Erbitux) și panitumumab (Vectibix).

Există persoane care sunt ajutate de aceste medicamente noi, în timp ce în alte cazuri nu se obțin rezultatele scontate. Se încearcă acum să se stabilească profilul bolnavului, la care unul sau altul dintre aceste medicamente ar putea avea cele mai bune rezultate. Până atunci medicii cântăresc cu atenție raportul risc/beneficiu și nu în ultimul rând și pe cel cost/beneficiu, întrucât terapia biologică este extrem de costisitoare.

3.7. Tratamente naturiste

Nu s-au descoperit tratamente alternative sau complementare capabile să vindece cancerul de colon.

Tratamentele alternative pot ajuta în lupta psihologică împotriva bolii; toate persoanele care suferă de cancer trec prin momente grele. Simptomele suferinței sunt tristețea, furia, dificultățile de concentrare, insomnia și scăderea poftei de mâncare. Terapiile alternative ajuta la redirecționarea gândurilor, ceea ce poate aduce, cel puțin temporar, o oarecare alinare a suferinței.

Terapiile alternative care pot fi de ajutor în acest sens sunt:

– Terapia prin artă;

– Terapia prin dans și mișcare;

– Meditația;

– Meloterapia (terapia prin muzică);

– Exercițiile de relaxare.

Medicul vă poate trimite către specialiști care pot să vă inițieze în aceste terapii alternative. Dacă simțiți că este cazul puteți cere medicului dumneavoastră sfatul în legătură cu aceste metode terapeutice mai puțin convenționale.

3.8. Prevenire

Screening-ul anual

Screening-ul ar trebui efectuat la toate persoanele de peste 50 de ani care au risc crescut de a face cancer de colon. Există mai multe metode actualmente, fiecare având propriile ei avantaje și neajunsuri în același timp. Împreună cu medicul dumneavoastră puteți alege metodă care este cea mai potrivită în cazul dumneavoastră.

Metodele recomandate de majoritatea ghidurilor în acest moment sunt:

1. Testarea anuală a prezenței de sânge în scaun (căutarea sângerărilor digestive oculte);

2. Sigmoidoscopie la fiecare cinci ani;

3. Radiografie cu bariu la fiecare cinci ani;

4. Colonoscopie la fiecare zece ani;

5. Testarea ADN-ului din materiile fecale – un nou test screening care nu este însă aprobat pentru utilizare; cercetările pentru stabilirea utilității și acurateții testului sunt în curs.

Efectuarea testelor de tip screening cu o frecvență mai ridicată poate fi necesară în cazul persoanelor cu risc pentru cancerul de colon. Raportul risc/beneficiu se stabilește de comun acord cu medicul curant. În țările cu un puternic sistem al asigurărilor de sănătate valoarea poliței de asigurare permite un anumit număr și o anumită frecvență maximă a testelor de tip screening.

Schimbarea modului de viață pentru a reduce riscul de cancer de colon

Se poatre reduce considerabil riscul de apariție a cancerului de colon făcând mici schimbări în stilul de viață. Acele schimbări sunt:

– Consumați din abundență fructe, legume și cereale. Acestea conțin fibre, minerale, vitamine și antioxidanți care pot juca un rol important în prevenirea cancerului. Alegeți-vă o gamă cât mai largă de fructe și legume pe care să le aveți la dispoziție astfel încât să acoperiți necesarul pentru cât mai multe vitamine și minerale;

– Renunțați la fumat. Cereți sfatul medicului privitor la variatele metode de a vă lăsa de fumat;

– Efectuați exerciții fizice în mod regulat. Încercați să faceți cel puțin 30 de minute de sport în fiecare zi. Dacă până în momentul de fata ați fost o persoană inactivă începeți încet și crestei gradual până la 30 de minute. De asemenea puteți cere sfatul medicului referitor la un anumit program de exerciții fizice moderate;

– Încercați să mențineți greutatea corporală. Dacă aveți o greutate normală puteți combina exercițiile fizice cu o dietă echilibrată. Dacă este necesar să scădeți în greutate, cereți sfatul medicului privitor la cele mai eficiente metode prin care vă puteți atinge scopul. Încercați să slăbiți încet, crescând lent cantitatea de efort fizic depus și reducând tot lent și numărul de calorii ingerate zilnic.

Prevenirea cancerului de colon la persoanele aflate în grupele de risc

Anumite medote terapeutice, incluzând aici și chirugia, au fost legate de scăderea riscului de apariție a cancerului colorectal. Totuși nu există încă cercetări care să ofere ca sigure anumite medicamente pentru persoanele care au un risc crescut de a dezvolta cancer de colon.

1. Aspirină

Există dovezi conform cărora consumul regulat de aspirină reduce riscul de cancer colorectal. Din păcate însă doza recomandată de aspirină este mare, și aceasta profilaxie ar duce în timp la sângerări digestive și la alte complicații severe, motiv pentru care nu este utilizată de rutină.

2. Antiinflamatoarele non-steroidiene

Această clasă de medicamente ce atenuează durerea include ibuprofenul și naproxenul, medicamente care par a juca un rol în prevenirea cancerului colorectal; din păcate însă, administrarea acestor medicamente pe termen lung poate conduce la sângerări gastrointestinale și ulcerații ale mucoasei digestive.

3. Celecoxib (Celebrex)

Colecoxib-ul și alte medicamente cunoscute ca și inhibitori ai ciclooxigenazei 2 (COX-2) acționează ca și antiinflamatoare non-steroidiene în scăderea durerii dar și în scăderea riscului transformării maligne în cazul polipilor precanceroși. Există însă riscuri importante asociate cu consumul de inhibitori ai ciclooxigenazei 2, inclusiv infarctul miocardic. Din această cauză inhibitorii ciclooxigenazei 2 au fost retrași de pe piața în urmă cu câțiva ani.

4. Intervenția chirurgicală în scop preventiv

În anumite cazuri cum ar fi sindromul familial al polipilor adenomatosi sau în colita ulcerativă – medicul poate recomanda înlăturarea întregului colon afectat de aceste maladii precanceroase, pentru a preveni apariția cancerului în viitor.

Capitolul 4. Fitoterapia

FITOTERAPIE (phyton = planta +therapea = tratament) = ramură a terapiei care se ocupă cu mijloacele de prevenire și vindecare a bolilor prin remedii vegetale.

Tratamentul fito-terapeutic utilizează combinații de plante medicinale sub diferite forme (pulberi vegetale, macerate la rece, extracte hidro-alcoolice, siropuri, loțiuni, unguente naturale etc) în vederea restabilirii echilibrului și a înlăturării cauzelor care au generat boala.

Printre avantajele ei se numără:

• accesibilitatea (plantele sunt ușor de procurat și ieftine),

• acțiunea blândă și lipsa efectelor adverse (când se respectă dozele adecvate),

• tratarea bolnavului ca întreg (plantele au efecte fizice și psiho-emoționale și echilibrează organismul la toate nivelele).

Plantele medicinale se pot folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu câteva mici excepții, la care trebuie să se țină seama de antagonismul dintre unele medicamente – de exemplu anticoagulantele – și unele plante).

Utilizarea plantelor medicinale în procesul curativ, presupune din partea medicului cunoașterea principiilor active din fiecare plantă, a părților utilizate, a acțiunilor farmaco-dinamice, a afecțiunilor în care plantele pot avea efect adjuvant.

Combinarea mai multor plante se face respectând compatibilitatea dintre acestea iar dozele administrate au în vedere puterea activă a fiecărei plante.

Durata tratamentului durează între o lună și șapte luni, în funcție de afecțiune. Există și tratamente naturale pentru situații de urgență precum și tratamente eficiente în boli considerate incurabile. Durata tratamentului este determinată cel mai adesea de perseverență și corectitudinea pe care pacientul le manifestă în realizarea tratamentului și de asocierea corectă cu alte terapii naturale.

Fitoterapia modernă studiază compoziția chimică a plantelor în laboratoarele farmaceutice și argumentează științific utilizările tradiționale ale unor plante.

Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecțiunile ușoare, funcționale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a apărut deja afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant și poate contribui la o parțială reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.

Aceste afirmații se aplică la modul general, deoarece se constată în practică medicală că important este pacientul și nu boala (diagnosticul), căci adeseori dorința bolnavului de a se vindeca poate face adevărate minuni, în pofida statisticilor nefavorabile ale bolii de care acesta suferă. De asemenea, există practicieni ai medicinei naturale care au demonstrat, prin studii efectuate în clinici, că bolile grave pot fi vindecate; a se consulta în această direcție cartea doctorului Dean Ornish – Revoluție în terapia bolilor de inimă (apărută și la noi în țară), în care acesta arată cum leziunile coronariene grave sau ateroscleroza sunt fenomene reversibile dacă se urmează un program de tratament naturist, sau lucrarea doctorului Max Gerson Terapia cancerului. Există și practicieni naturopați nemedici care aduc numeroase mărturii ale unor cazuri vindecate prin terapii naturale (ex. Rudolf Breuss – Modalități de tratare a cancerului, leucemiei și a altor boli aparent incurabile ș.a.m.d.).

În general, răspund bine la tratamentul fitoterapeutic următoarele boli:

– Alergiile, astmul bronșic, reumatismul (unele forme), bolile de piele

– Bolile psihosomatice, nevrozele, insomnia, tulburările de memorie la vârstnici

– Infecțiile cronice microbiene, parazitozele, unele afecțiuni virale

– Stările de stres și epuizare, carențele în anumite vitamine și minerale

– Intoxicațiile cronice, hipercolesterolemia

– Ulcerul gastro-duodenal, dischinezia biliară, enterocolita, colonul iritabil

Pentru a obține efectul maxim al substanțelor care se găsesc în plantele medicinale se pot utiliza diferite procedee de preparare, cum ar fi infuzia, decoctul, maceratul. Tehnica se bazează pe extracția principiului sau grupului de principii active folosindu-se dizolvanți ca apa, vinul, alcoolul, oțetul sau uleiul. Împreună cu principiul activ al plantei se extrag și unele substanțe secundare, care au proprietatea de a mări efectul terapeutic al plantelor.

Recomandări cu privire la recoltarea, uscarea și conservarea plantelor medicinale

Deoarece la baza eficienței terapeutice a plantelor medicinale sta relația substanța activa – acțiune farmacodinamica, de primă importanță este calitatea plantelor.

În primul rând recoltarea plantelor medicinale din flora spontană trebuie făcută din zone nepoluate, cât mai îndepărtate de unitățile industriale, de așezămintele omenești și cai de acces dintre localități (margini de drumuri, căi ferate, șosele etc.)

Al doilea element pentru obținerea unui material de bună calitate îl constituie cunoașterea organului de plantă cu conținutul cel mai ridicat în substanțe active (rădăcini, rizomi, părți aeriene, scoarțe, frunze, flori, fructe, semințe).

Acesta se va deduce din însăși formularea dată pentru fiecare plantă, ceai medicinal, tinctura, extract sau altă formă farmaceutica din această lucrare.

Al treilea element important, legat tot de conținutul în substanțe active, este momentul optim de recoltare. Alegerea momentului optim de recoltare este condiționată de stagiul de vegetație a plantelor (înainte de înflorire, în stadiul de boboc, în timpul înfloririi etc.) și de anotimp.

Tot în legătură cu momentul de recoltare sunt de reținut și perioada din zi și condițiile meteorologice când se face recoltarea. În general, plantele medicinale se recoltează pe timp uscat, dimineața după ce s-a ridicat roua sau după amiază, până la apusul soarelui. Plantele medicinale conținând uleiuri volatile se vor recolta în special pe timp noros sau dimineață, înainte de răsăritul soarelui.

Al patrulea element, de ordin tehnic, este metoda cea mai corectă de recoltare. În special pentru protecția plantelor medicinale perene și pentru asigurarea perpetuării speciei la recoltare trebuie să se țină seama de anumite reguli nelegiferate, dar de mare importanță pentru viitorii ani. A valorifica rațional o zonă geografică bogată în plante medicinale spontane nu înseamnă a extermina plantele din zona respectivă.

În cazul recoltării organelor subterane sau a plantelor întregi se vor lăsa în zona respectivă suficiente plante care să asigure materialul de înmulțire pentru anii viitori. În cazul în care se vor recolta florile sau părțile florale cu frunze se va utiliza foarfece. În nici un caz însă nu se recomandă ca de exemplu pentru valorificarea florilor de tei să se taie ramurile sau chiar copacul însuși. Recoltarea mugurilor este indicat să se facă din pachețele de exploatare forestieră de primăvară de pe arborii doborâți. Chiar și în cazul valorificării fructelor se vor lăsa suficiente fructe care să asigure perpetuarea speciilor. O datorie cetățeneasca este ca în zonele de unde s-au recoltat plantele să se însămânțeze terenurile cu material de înmulțire din aceleași specii care au fost valorificate.

Rădăcinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) și tuberculii (Tubera), cu alte cuvinte părțile subterane ale plantelor, se recoltează primăvara timpuriu, înainte de formarea mugurilor sau lăstarilor vegetativi sau toamna târziu, după vestejirea frunzelor aeriene.

La recoltarea acestor organe subterane ale plantei, datorită lipsei părților aeriene (tulpini, frunze, flori), se pot ivi cele mai multe confuzii. Deci se va acorda o atenție deosebită identificării botanice a speciilor respective.

Părțile aeriene (Herba) ale plantei impropriu numite de unii iarba prin vulgarizarea termenului latin herba (în limba romana iarba se referă la iarbă pe care o pasc animalele, iar în stare uscată se numește fin) se recoltează, de obicei, cu puțin înainte de înflorirea completă sau în timpul înfloririi. Momentul optim de recoltare a plantelor în acest caz este foarte diferit, în funcție de specie, altitudini și zonă geografică unde crește plantă. Recoltarea se face manual, cu foarfecă sau cu secera și nici într-un caz prin smulgere. De exemplu specia Fierea pământului este din ce în ce mai rară, pe cale de dispariție, datorită faptului că se recoltează câteva exemplare măcar pentru a se înmulți prin semințe.

Mugurii foliari se recoltează primăvara devreme înainte ca ei să se desfacă. Așa cum am mai subliniat, se recomandă să se valorifice din parchetele de exploatare forestieră.

Scoarța sau coajă (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau rădăcinilor se valorifica în special primăvara la începutul vegetației, când se desprinde mult mai ușor. Și în acest caz se vor lăsa suficiente ramuri nedecojite pentru refacerea arbustului sau arborelui.

Frunzele se recoltează după ce au ajuns la maxima dezvoltare, manual, dar nu prin strunjire, pentru a nu se zdrobi, mărind astfel suprafața de contact cu aerul și prin aceasta pierderi mari în special în cazul plantelor conținând uleiuri volatile.

Recoltarea florilor pentru unele specii se recomandă să se facă în stadiul de boboc (Salcâmul galben japonez), iar pentru altele la începutul înfloririi sau în timpul înfloririi, înainte de ofilire.

Fructele se recoltează unele în pârga (măceșe) când conțin maximum de vitamine, fie când au ajuns la coacere (afinele, ienuperele, porumbele).

Semințele se recoltează cu puțin înainte de maturizare, apoi se întind imediat pentru uscare în straturi subțiri.

Toate materiile prime vegetale se usucă imediat după recoltare. În scopuri industriale sau în cazul timpului nefavorabil uscarea se face în solarii sau în uscătorii speciale. Pentru utilizarea plantelor în farmacia casei plantele se taie în bucăți mici imediat după recoltare și se pot usca în poduri bine aerisite, puse pe coli de hârtie, rogojini sau prelate curate. Înainte de uscare se va proceda la condiționarea părților de plantă înțelegând prin aceasta îndepărtarea corpurilor străine, a altor specii de te, părți înnegrite sau atacate de insecte.

După uscare, plantele vor fi ambalate în pungi de hârtie sau săculeți de pânză sau în cutii de carton, în nici într-un caz în ambalaje din material plastic.

Se păstrează la temperatura camerei, în locuri curate, protejate de lumină directă solară, fără umiditate mare, ferite de insecte și rozătoare.

Pentru utilizarea plantelor medicinale ca atare sau ca plante medicinale, tincturi, extracte, ele trebuie să aibă o puritate cât mai ridicată. Nu se vor folosi plante medicinale provenind din zone industriale sau de pe terenuri unde s-au combătut dăunătorii cu mijloace chimice.

Înainte de folosire sub formă de infuzii, decocturi, tincturi, extracte sau alte forme farmaceutice destinate în special uzului intern, plantele se vor spăla cu apă rece la fel ca fructele sau legumele.

Unele din formele farmaceutice cele mai simple sunt pulberile (Puls), înglobate în miere sau ambalate în casete sau capsule operculate sau sub formă de comprimate. Reprezintă avantajul că nu suferă acțiunea termică și nici acțiunea unor solvenți care pot să le schimbe calitatea.

Maceratul este soluția extractivă cea mai simplă obținută din plante la temperatura mediului ambiant. Acest procedeu este indicat pentru speciile de plante care conțin substanțe active care se extrag la rece, ca de exemplu: nalba mare, inul s.a. Materia primă vegetală fragmentată sau întreagă se menține în contact cu cantitatea de apă potabilă prescrisa un timp de 2-l2 ore, agitând din când în când. Se filtrează prin tifon și se administrează în aceeași zi.

Infuzia se recomandă de obicei să fie preparată din flori sau din părțile de plantă cu țesuturi fragile (frunze, muguri, părți aeriene). Materia primă fragmentată se umectează cu 3 părți apă călduță. După 5 minute se introduc într-un vas preferabil din porțelan care a fost încălzit în prealabil cu apă clocotită. Peste plante se toarnă apă clocotită și se acoperă vasul. Se lăsă în repaos 10-l5 minute. Se filtrează prin tifon, care se stoarce ușor.

Decoctul este tot o soluție extractivă apoasa obținut la cald din materia primă vegetală fragmentată, umectata la fel ca în cazul infuziei, dar menținând la fierbere cu cantitatea de apă prescrisă. Prepararea decoctului durează timp de 15-30 minute la foc domol, în cazul în care nu se prescrie alt timp. Soluția extractivă apoasa astfel obținută se filtrează fierbinte, apoi peste plantele ca atare sau în amestec se mai aduce o cantitate de apă pentru a completa apa de evaporare. Acest procedeu se întrebuințează în special în cazul materiilor prime vegetale cu consistenta dură: rădăcini, scoarța (coji), unele fructe și semințe.

Toate aceste tipuri de soluții extractive se prepară maximum pentru o zi, se păstrează la frigider, apoi se aduc la temperatura camerei, se îndulcesc cu zahăr și miere, ciclamat de sodiu sau aspartam în cazul diabeticilor, în cazuri de diaree sau nu se îndulcesc deloc dacă se prescrie aceasta.

Tinctura este o soluție extractivă hidroalcoolica obținută la temperatura camerei prin percolare (în industrie) sau prin macerare în farmacia casei. Timpul de macerare durează 7-l0 zile și se folosește alcool 40-70 grade în cazul în care nu se prescrie alta concentrație. Pentru plantele medicinale cu acțiune blândă se folosesc 20 la sută plante, iar pentru cele cu acțiune puternică 10 la sută. După aceea se filtrează și se lasa să se sedimenteze la loc rece. Se păstrează în sticle brune. Se administrează sub formă de picături.

Siropul face parte din categoria soluțiilor extractive apoase și se obține din macerate, decocturi sau sucuri de plante la care se adaugă 64 la sută zahăr pentru a-i asigura o bună consevare în timp. În sirop se pot adăuga tincturi sau alte substanțe medicamentoase, pentru a le mări eficienta.

Vinul medicinal este o formă farmaceutica obținută din materii prime vegetale fragmentate, dar macerate în vin de bună calitate. Este destinat uzului intern, în special pentru stimularea apetitului, în care scop se administrează cu jumătate de oră înainte de masă. Nu se recomandă celor cu gastrite acide, hipertensilor, în hepatite, gravidelor, mamelor care alăptează, copiilor.

Oțeturile aromatice se prepară prin macerarea plantelor în oțet de vin, în cantitate de 50-l00 g, plante mărunțite la 1 litru oțet. Macerarea durează 7-8 zile după care se filtrează prin tifon, iar la sfârșit conținutul se presează. Se utilizează sub formă de fricțiuni.

Uleiuri medicinale se obțin prin macerarea plantelor în ulei comestibil, timp de 4-6 săptămâni. Astfel se prepară uleiul de sunătoare, mușețel sau din alte plante. Se folosesc pentru îngrijirea unor plăgi greu vindecabile, în arsuri sau în degerături.

Inhalația se obține din plante medicinale bogate în uleiuri volatile sau chiar din amestec de uleiuri volatile care se pun în vase smăltuite și cantitatea de apă clocotită prevăzută. Vaporii de apă saturați în uleiuri volatile acționează prin inhalare pătrunzând în căile respiratorii.

Gargarismele se prepară sub formă de infuzie sau decoct din plante și se utilizează sub formă de gargara în stomatite, gingivite, amigdalite, abcese dentare etc.

Cataplasmele sau prișnițele sau compresele sunt destinate uzului extern și se obțin din soluții extractive apoase sau hidroalcoolice cu care se îmbiba o bucată de tifon sau pânza curata și se aplică direct pe piele pentru a obține un efect revulsiv emolient sau antiinflamator. În același mod se aplică și unele măști cosmetice din plante.

Băile fitoterapeutice sunt forme de utilizare a plantelor medicinale și aromatice destinate uzului extern. Pentru a obține un amestec de plante pentru bai (Ceaiuri balneologice), plantele fragmentate se introduc într-un săculeț de tifon dublu. După umectare, săculețul cu plante se fierbe, conform indicației 10-30 minute, la foc domol, în 3-5 litri apă. Totul se toarnă în cada de baie cu apă la o temperatură potrita.

Băile locale se prepară la fel ca băile de plante, dar în cantități mai mici de lichid și se recomanda în cazul unor traumatisme locale, plăgi purulente, hemoroizi etc.

Există numeroase alte forme de prelucrare și administrare a plantelor, dar care aparțin domeniului industriei farmaceutice.

Plantele medicinale și condimentele

Multe din gospodine folosesc la prepararea mâncărurilor anumite condimente doar pentru a da un plus de gust preparatelor lor. Dar puține dintre noi știu că acestea au și efecte curative și ne ajută la purificarea organismului de substanțele nocive.

Bunicile noastre stăpâneau foarte bine arta plantelor medicinale, dar o dată cu timpurile moderne ne bazăm din ce în ce mai mult pe medicamentele pe care le găsim în farmacii fără să ne dăm seama că odată administrate pentru o durere, de exemplu, pot face mai mult rău decât bine dacă suferim de o gastrită sau un ulcer nedescoperit încă. Această artă a medicinei băbești s-a pierdut cu timpul, dar iată că tot mai multă lume începe să recurgă la plantele medicinale, preferându-le pe acestea, care sunt naturale, medicamentelor, preparați chimici sintetici. Organismul nostru suporta mult mai bine produsele naturale decât aceste substanțe care la urma urmei sunt sintetizate, majoritatea, tot din plante.

Ce plantă la ce afecțiune

Pentru a ști ce plante medicinale să folosiți trebuie mai întâi să cunoașteți efectele acestora asupra organismului. Iată câteva idei.

– Pentru problemele gastrice se recomandă consumul de crușin ca laxativ, iar pentru pofta de mâncare, salvia, mentă.

– Pentru balonări sfătuim să apelați la chimen și mărar, iar urzică și păpădia sunt foarte bune depurative.

– În caz de răceală sau gripă sfătuim să faceți un ceai de fenicul, coada-șoricelului, leuștean sau cimbrișor care ajuta la expectorație, mentă scade febră, iar florile de tei sunt foarte bune pentru combaterea tușei.

– Dacă suferiți de hipertensiune cel mai bine ar fi să consumați ceaiuri de levănțică, lămâie iar pentru a stimula circulația sangvină sunt recomandate cetina de pin și rozmarinul.

– Plantele medicinale sunt potrivite nu numai pentru bolile de natură fizică, ci și pentru cele de natură psihică. De exemplu roinița, florile de tei și măgheranul sunt foarte bune pentru combaterea stresului, iar mentă, levănțică, rozmarinul și portocala sunt foarte bune antidepresive, ele acționând ca stimulente.

Fructele – proprietățile terapeutice ale fructelor

Perele reglează digestia

Perele conțin 87,5 la sută apă, 0,4 la sută albumine, 10,7 la sută hidrați de carbon, 0,6 la sută fibre alimentare, 0,3 la sută acizi organici liberi, potasiu, fier. Compoturile de pere, infuziile sunt recomandate în cazul afecțiunilor inflamatorii ale căilor urinare – consumarea lor crește eliminarea lichidelor din organism pe cale naturală, ceea ce acționează favorabil asupra vezicii biliare și a bazinetului. Decocturile și compoturile din pere uscate sunt bogate în niște substanțe deosebite – taninele, care au proprietăți astringente, ceea ce este foarte folositor în tulburările intestinului. Perele au proprietăți diuretice, antimicrobiene, calmante, de neutralizare a virusurilor și de fortificare a organismului.

Sucul de pere reglează digestia, este foarte indicat în cazul diabetului zaharat și al obezității. Dacă nu există recomandări speciale din partea medicului, sucul de pere se poate consuma de trei ori pe zi, în doze de câte un pahar, amestecându-l cu o lingură de miere. În popor, perele coapte sau fierte sunt folosite ca mijloace împotriva tusei în cazul bronșitelor, al tuberculozei sau astmului.

În trecut, celor bolnavi de friguri li se dădea să bea decoct de pere. În cazul diareii și al vărsăturilor la copii, se recomandă fierberea perelor uscate și amestecarea lor cu decoct de ovăz. Atenție, căci perele și sucul de pere nu sunt recomandate bolnavilor care suferă de constipație cronică. Totdeauna, perele trebuie consumate la aproximativ o oră după masă.

Gutuia – recomandată în afecțiunile intestinului

Gutuia conține 8,9 grame la sută hidrați de carbon, din ei 7 grame la sută constituie fructoza, iar restul glucoza și zaharoza. În gutuie se găsesc provitamina A, vitaminele B, B6, C, E, PP și multe alte micro și macroelemente. Potasiul exista în gutuie în proporție de 144 miligrame la sută, de zece ori mai mult decât sodiul. Gutuia este foarte bogată în acid citric și în substanțe pectinice. Gemul și dulceață pregătite din gutuie sunt foarte recomandate în afecțiunile inflamatorii ale intestinului.

Sucul din gutuie se pregătește din fructe coapte și are proprietăți fortifiante, antiseptice, hemostatice, astringente și diuretice. Sucul de gutuie este recomandat a se consuma în cazurile de anemie, în cazurile afecțiunilor cardiosculare, ale cailor respiratorii, ale tubului digestiv, în cazurile de astm. Gutuile coapte sunt un foarte bun mijloc antivomitiv.

Sucul de gutuie se bea în doze de câte o jumătate de pahar până la un pahar înainte de masă. Toate soiurile de gutui au o influență favorabilă asupra psihicului: dau curaj, îmbunătățesc stare de spirit. Miezul de gutuie are o acțiune fortificatoare, de aceea din cele mai vechi timpuri el era folosit în țările din Orientul Apropiat în cazul afecțiunilor tubului digestiv și intestinal, însoțite de diaree și hemoragii.

Sucul de gutuie ușurează în mod considerabil starea astmaticilor. Medicina tibetană considera că nu există un mijloc mai bun decât gutuia în cazul bolilor de urechi. Compresele cu suc de gutuie se folosesc în cazul afecțiunilor rectului și al crăpaturilor anusului. Decoctul din semințe de gutuie (5-l0 grame de semințe se fierb în 100 de mililitri de apă până capătă consistență gelatinei) se folosește intern, câte o lingură de trei-patru ori pe zi, în cazul bronșitelor, al tusei cu sânge, al hemoragiilor uterine și extern sub formă de comprese ca mijloc antiinflamator în afecțiunile ochilor, în arsuri, iritații ale pielii (sub formă de comprese) și în anghine (sub formă de gargara).

Pepenele roșu elimina toxinele din organism

Pepenele roșu conține 89,5 la sută apă, 0,7 la sută albumine, 8,7 la sută zaharuri, 0,5 la sută fibre alimentare. Dintre macro și microelemente, pepenele roșu prin adiție cu celelalte fructe este foarte bogat în magneziu, potasiu și fier. El conține vitaminele C, PP, B, caroten, acid folic și pectine. Pepenele este foarte folositor în cazul bolilor de rinichi și al afecțiunilor intestinului, el contribuie la eliminarea toxinelor din organism.

Pepenele roșu și sucul din el sunt pur și simplu de neînlocuit pentru bolnavii care suferă de afecțiuni ale sistemului cardiovascular, pentru că ei elimina din organism nu numai substanțele de prisos, dar îi dau acestuia și cantitatea necesară de zaharuri. Celuloză din pepene îmbunătățește activitatea intestinului și ajuta la eliminarea din organism a colesterolului în exces.

În 24 de ore puteți să consumați până la 2-2,5 kilograme de pepene roșu. Dacă mâncați regulat pepene roșu sau beți suc de pepene în cazul pietrelor la vezica urinară, sarurile din care sunt alcătuite acestea se dizolvă și sunt eliminate din organism. Sucul de pepene este indicat de asemenea în cazul afecțiunilor ficatului (ciroza, intoxicații, pietre la bilă), al anemiei, al afecțiunilor sângelui.

În ateroscleroza, podagra, artrită, obezitate, folosirea în regimul alimentar a pepenelui roșu sau a sucului de pepene este recomandată în cazul dietelor de curățare: 1,5 litri de suc sau miez în 24 de ore. Zilele de curățare trebuie ținute o dată, de două ori pe săptămână. În afară de pepene nu se consuma nimic în aceste zile. De băut puteți să beți apă fiartă și răcita. Dacă nu aveți recomandări speciale de la medic, beți câte un pahar de suc de pepene roșu cu o lingură de miere, de trei-cinci ori pe zi.

În scopuri terapeutice este foarte folosit laptele de pepene – semințe zdrobite puse în apă rece (în proporția 1:10). Atenție: consumarea sucului și a miezului de pepene nu este recomandată în cazurile de ulcer gastric, bolnavilor de colita combinată cu tulburări stomacale (diaree). Bolnavilor de diabet le este permis să mănânce pepene și să bea suc de pepene numai ținând cont de rația de zahăr zilnică.

Pepenele galben – indicat în ateroscleroza

Pepenele galben conține 88,5 la sută apă, 0,6 la sută albumine, 9,6 la sută hidrați de carbon, 0,6 la sută fibre alimentare, acizi organici liberi, potasiu, fier, vitaminele C, PP, B, caroten, acid folic, magneziu, fosfor, calciu. Pepenele galben are o influență binefăcătoare în cazurile de ateroscleroza, hemoroizi, în bolile de rinichi, în cele ale sistemului cardioscular. Sucul de pepene galben potolește foarte bine setea și calmează sistemul nervos, are acțiune diuretică și este un purgativ ușor.

Din cele mai vechi timpuri, pepenele galben este folosit în bolile de stomac și în afară de aceasta se consideră că îmbunătățește dispoziția psihică în timpul depresiilor. Semințele de pepene galben fierte în lapte sunt recomandate impotri pietrelor în vazica biliara. În absența unor recomandări speciale, sucul de pepene galben este indicat de trei ori pe zi, înainte de masă, adăugând într-un pahar de suc o lingură de miere. Consumul fără măsură al pepenelui galben nu este recomandat, pentru că acest lucru poate conduce la diaree și dureri de stomac.

Legumele – proprietățile terapeutice ale legumelor

Se știe că periodic carnea poate fi înlocuită în regimul alimentar cu peștele; fructele și legumele însă nu pot fi înlocuite cu nimic.

Imaginea legumelor frumoase și aromate contribuie la creșterea poftei de mâncare. Uleiurile eterice din ele acționează asupra mirosului și proaca creșterea secreției gastrice încă înainte de masă. Legumele sunt lăudate nu numai din acest punct de dere. În legume se găsesc multe substanțe diferite necesare organismului, într-o formă foarte ușor de asimilat. Legumele sunt asemenea unei cutii pline cu săruri minerale, vitamine, acizi organici, fibre alimentare (necesare pentru o funcționare normală a tubului intestinal și digestiv; ele elimina excesul de colesterol, leagă și elimina sarurile metalelor grele, în aceeași măsură și elementele radioactive, dar și alte substanțe toxice pentru organism), antioxidanți (împiedica oxidarea intercelulară a grăsimilor și în același timp apara celulele de îmbătrânirea prematură, de cancer și de alte afecțiuni), fitoncide și multe alte substanțe folositoare. Legumele proaca o secreție ridicată a sucului gastric (de aceea este recomandată începerea prânzului cu o salată), contribuie la o mai bună asimilare a mâncărurilor cu carne și peste și la o mai bună digestie, stimulează circulația alimentelor prin tubul intestinal, previn apariția constipațiilor, a aterosclerozei, obezității, avitaminozelor.

În țara noastră, cei mai mulți dintre consumatori prefera varza, morcovul, sfecla, roșiile, castrații și ceapă. Cât de multe legume se pot consuma pe zi? Nu mai puțin de 450 de grame.

Sfecla fiartă – recomandată împotriva constipației

Sfecla era folosită încă din antichitate în alimentație, dar și ca mijloc terapeutic. Proprietățile terapeutice ale sfeclei au fost exploatate în practica lor de medici renumiți din trecut: Hipocrate, Dioscoride. Ei recomandau sfecla împotriva anemiei, afecțiunilor organelor digești și ale vaselor limfatice, dar și pentru vindecarea rănilor. Cercetătorii ultimelor decenii au confirmat proprietățile terapeutice ale sfeclei roșii. S-a silit ca ea îmbunătățește asimilarea albuminelor și participa la formarea substanțelor care cresc activitatea celulelor din ficat; activizează funcția ficatului, are proprietăți diuretice, ușor purgative, calmante și antiinflamatoare, scade în același timp tensiunea arterială. Una dintre calitățile sale este și numărul mic de calorii.

Sfecla fiartă este recomandată pe stomacul gol (câte 100-l50 de grame) în cazul bolilor de ficat, al constipațiilor, al tulburărilor digești, al obezității și hipertensiunii arteriale. În sfecla este suficient de mult iod (prin conținutul de iod, sfecla ocupa unul dintre primele locuri printre legume), magneziu și alte microelemente care previn schimbările aterosclerotice ale vaselor. În sfecla se găsește o combinație unică de sodiu și calciu (10:1), ceea ce contribuie la dizolvarea calciului și eliminarea excesului lui din organism. Ca legumă bogată în iod, sfecla le este recomandată bolnavilor de tireotoxicoza.

Sucul de sfeclă (mai ales amestecat cu suc de ridichi și morcovi în cantități egale) este un izvor de vitamine, microelemente și alte substanțe necesare organismului. Are acțiune fortifiantă, îmbunătățește metabolismul, crește conținutul de hemoglobină în sânge (datorită prezenței în el a fierului, cobaltului și altor microelemente necesare în formarea sângelui), îmbunătățește conținutul lui și scade presiunea arterială (magneziul din această legumă contribuie la normalizarea tensiunii). Este recomandată administrarea a una-două linguri de suc înainte de masă, timp de câteva luni. Folosirea regulată a sucului de sfeclă contribuie de asemenea la păstrarea prospețimii pielii fetei.

Morcovul nu este indicat în ulcerul gastric

Morcovul este una dintre legumele cele mai folosite, fie proaspăt, fie fiert, fie în mâncare, în condimente, în băuturi vitaminizante. Morcovul nu este numai un adaos gustos și vitaminizant în regimul alimentar. Cu ajutorul morcovului se fortifica sănătatea. Medicii recomanda morcovul împotriva anemiei, hipovitaminozelor, tulburărilor metabolice, constipațiilor, hemoroizilor.

Un morcov pe zi este de ajuns pentru a-i servi organismului copilului o parte din necesarul de vitamine și microelemente. Foarte indicat este morcovul și pentru persoanele supraponderale, pentru că acestea suferă cel mai des de tulburări de metabolism, de ateroscleroza.

Morcovul este folosit la scară largă în alimentația dietetică, în cazul afecțiunilor inimii, vaselor sangvine, rinichilor, ficatului. Morcovul nu trebuie însă consumat în cazul agravării ulcerului gastric și duodenal, în cazul afecțiunilor inflamatorii ale intestinului și în cazurile de obezitate (din cauza conținutului ridicat de iod). Proaspăt, morcovul se digera destul de greu, proaca apariția unor gaze, sucul de morcov însă este foarte ușor asimilabil. Dulceață de morcov se asimilează foarte ușor, este foarte recomandată în cazurile de hidropizie. De asemenea, dulceață de morcovi cu miere fortifica intestinul și îmbunătățește digestia.

Vaccinul împotriva hepatitei B poate fi înlocuit cu succes cu obișnuitul morcov. Un cercetător german a reușit să descopere în codul genetic al acestei plante genele hepatitei, care răspund de sinteză antigenului folosit în vaccin. Cercetările în această direcție r mai continua însă.

Varza are la fel de multă vitamina C ca și lămâia

Varza conține multe substanțe folositoare pentru organism: zahăr, celuloza, pectine, vitamina C (în varza albă există la fel de multă vitamina C ca și în portocale sau lămii și se păstrează atât în legumă proaspătă, cât și în cea gătită), vitaminele B1, B2, B3, P, PP, K, un întreg complex de microelemente, acizi organici, fitoncide.

Varza este inclusă în regimul alimentar în cazurile de ateroscleroza, podagra, pietre la vezica biliară, obezitate (varza are un număr de calorii foarte scăzut), în gastritele cu aciditate scăzută (în cazul acidității crescute varza este contraindicata, pentru că stimulează secreția de suc gastric).

Capitolul 5. Fitoterapia in cancerul de colon

Cancerul de colon este a doua cauză de deces dintre toate tipurile de cancer din Europa și, anual, în lume mor 700.000 de oameni din această cauză. Conform Globocan 2008, incidența anuală a acestei forme de cancer, în țara noastră, este de 8.696 cazuri noi, fiind pe locul al doilea ca frecvență a celor mai întâlnite forme de cancer la ambele sexe.

De asemenea, circa un milion de noi cazuri sunt descoperite anual, în întreaga lume. Acest lucru este cu atât mai îngrijorător cu cât, în comparație cu alte forme de cancer, cancerul de colon poate fi detectat în stadii incipiente și tratat cu șanse reale de vindecare. Pentru aceasta însă, trebuie aplicate metodele de screening, efectuarea de investigații specifice regulate, chiar și în lipsa oricăror semne de boală. Aceste investigații trebuie inițiate după împlinirea vârstei de 50 de ani, uneori chiar mai devreme dacă medicul o indică, mai ales în cazul persoanelor care prezintă cazuri de boală în familie.

După extirparea tumorilor de pe colon, este posibilă recidivarea bolii, întrucât organismul rămâne supus acțiunii complexului de factori externi cancerigeni cum sunt radiațiile ionizante, produșii poluanți din combustiile industriale, din transporturi sau din industria alimentară și chimică.

De asemenea, pot interveni și reacțiile unor factori genetici, hormonali, imunologici, psihoemoționali, stresul, focarele de infecții din organism și unele afecțiuni necanceroase din zonele limitrofe: rectocolita ulcero-hemoragică, polipoza intestinală și diverticuloza rectosigmoidiană.

Pentru a împiedica recidivarea, trebuie să evităm factorii poluanți și stresanți; să renunțăm total la fumat și să bem cât mai puține băuturi tari; să eliminăm factorii alimentari nocivi (grăsimi prăjite, carne în exces, conserve, mâncare tip fast-food); să evităm constipația cronică; să avem o greutate corporală normală pentru înălțimea noastră; să respectăm cu strictețe igiena individuală; să facem multă mișcare în aer liber și activități sportive; să ne întărim starea psihologică prin autosugestie și gânduri pozitive.

Este unanim recunoscut că, în prevenirea și declanșarea cancerului de colon și rect, alimentația are rolul cel mai important. Unele alimente au proprietatea de a proteja organismul împotriva cancerului, în timp ce alte alimente măresc riscurile de îmbolnăvire.

Statisticile mondiale arată că frecvența acestei boli este mai ridicată în țările avansate economic, unde se consumă o hrană rafinată, supusă unor procese lungi de prelucrare termică și chimică. Aceasta provoacă o creștere a acidității din aparatul digestiv și apariția unor leziuni pe țesuturi.

Este deosebit de important să se adopte un control riguros al cantității de hrană zilnică și o conduită alimentară protectivă încă din anii tinereții. Este greșită ideea că numai la bătrânețe trebuie să ne hrănim corect. Prin abuzurile alimentare din timpul tinereții și al maturității este posibilă apariția cancerului, mai întâi la organele componente ale aparatului digestiv (esofag, stomac, intestine, rect). S-a constatat că 50% dintre cancerele de colon sunt legate de supraalimentație și exces ponderal.

Un pericol actual este și ingerarea, concomitent cu hrana, a unor substanțe cancerigene, cum ar fi nitriții proveniți din nitrații îngrășămintelor chimice azotate. Aceleași efecte negative prezintă și unele pesticide folosite în agricultură (erbicide, fungicide, insecticide), preluate din exterior odată cu alimentele și transformate enzimatic la nivelul stomacului în substanțe cancerigene, cu extindere în colon, stomac și ficat.

Ce se recomandă? Studiile arată că o alimentație bogată în fructe, legume, fibre vegetale celulozice reduce, în mod semnificativ, riscul apariției cancerului. Efecte benefice au curele cu sucuri naturale din fructe și legume proaspete (timp de două luni), precum și laptele dulce și acru, știind că lactoza stimulează activitatea bacteriilor care asigură protecția mucoaselor intestinale.

Zilnic se recomandă a se consuma:

– legume proaspete cum ar fi: salată verde, spanac, pătrunjel, păstârnac, morcov, țelină, sfeclă roșie, varză albă și roșie, broccoli, conopidă, tomate, cartofi copți, ridichi, fasole verde și fasole cu bobul mare, mazăre verde, bame, linte, napi, gulii, usturoi, ceapă, creson și hrean;

Figura 5. Legume recomandate in fitoterapie

– fructe proaspete (piersici, cireșe, mere roșii, pere, struguri roșii, pepene verde, coacăze, căpșuni, mure, dude, zmeură, afine, nuci, portocale, lămâi, grapefruituri roșii, curmale, migdale, stafide, rodii);

– alimente cu fibre celulozice care nu sunt digerate în stomac și au efecte protectoare asupra mucoaselor intestinale, prin evitarea constipației, grăbirea eliminării materiilor fecale din colon și reducerea timpului de contact al unor factori cancerigeni cu mucoasa intestinală. Necesarul de fibre alimentare nedigerabile, cu efecte atât preventive, cât și curative, ar fi de 16-30 grame pe zi.

La aceste alimente cu efecte favorabile se pot adăuga: pâine integrală, germeni de grâu, tărâțe, orez, soia, carne slabă de pește și pui, lapte acru degresat, brânzeturi nefermentate de vacă sau capră, ouă proaspete (două-trei pe săptămână), miere de albine și drojdie (30-50 g pe zi).

Figurta 6. Cereale integrale bogate in fibre

În locul grăsimilor animale se vor folosi uleiurile vegetale de măsline, floarea-soarelui, porumb, soia și dovleac, obținute prin presare la rece și în cantități reduse.

Întrucât unele legume și fructe conțin enzime care atacă substanțele cancerigene din intestine, este indicat să se prepare hrana vie, conform rețetelor din bucătăria fără foc.

Să nu se neglijeze usturoiul, care dă rezultate foarte bune în cancerele de stomac și colon, dacă se consumă zilnic câte doi-trei căței cruzi sau ca mujdei pe o perioadă limitată, în funcție de toleranța fiecărei persoane.

5.1. Regim alimentar adecvat

O propunere de regim alimentar adecvat implică zilnic 4-5 mese care constau din:

– la trezire se bea o cană cu bulion de cartofi fierți cu legume și adaos de tărâțe și semințe de in;

– la micul dejun se consumă lapte acru cu tărâțe, semințe de in sau făină de urzici și măceșe, urmate de fructe proaspete;

– la dejun se consumă cartofi copți, lapte acru, o felie de pâine integrală, legume crude, usturoi și ceapă, suc de legume crude, varză acră nesărată și zeamă de varză acră diluată;

– la ora 17:00 se bea un ceai cu pâine integrală;

– la cină se repetă alimentația de la prânz.

În primele zile de regim se consumă puțină hrană și apoi se trece la cantități normale cu supe de pasăre, supe de morcov sau de orez, brânză de vaci, spanac fiert, grâu încolțit (100 g/zi), salată de sfeclă roșie, morcov sau castraveți, sucuri de legume proaspete în amestec (morcov, sfeclă roșie, țelină, păstârnac, pătrunjel rădăcini), luate dimineața pe stomacul gol, având rol de oprire a multiplicării celulelor canceroase.

Vitaminele naturale au efecte deosebite în prevenirea și combaterea cancerelor de colon, rect, stomac și ficat. În primul rând sunt benefice vitaminele antioxidante (A, C, E) care distrug radicalii liberi declanșatori ai tumorilor maligne, dar și vitamina B6, care protejează pe femei de cancer de colon, mai ales pe acelea care consumă mai mult de 30 de grame alcool pe săptămână.

5.2. Tratamentul fitoterapeutic

Efectele favorabile ale unor plante medicinale sunt datorate principalelor componente biochimice:

– flavonoidele, care inhibă activitatea substanțelor cancerigene și împiedică metastaza celulelor maligne;

– carotenoizii, care protejează organismul de apariția cancerului de colon;

– terpenele din uleiurile eterice, care blochează acțiunea unor agenți cancerigeni, având acțiune puternic antioxidantă;

– beta-carotenul, un puternic antioxidant cu rol de protecție anticancerigenă și un recunoscut inhibitor al celulelor maligne;

– vitaminele antioxidante C, E, A, distrug radicalii liberi, previn apariția cancerelor la nivelul tubului digestiv și blochează procesul de metastază spre alte organe;

– sărurile minerale (seleniu, magneziu, siliciu) previn apariția cancerului;

– acidul folic (vitamina B9) și acidul elagic previn cancerul de colon și anihilează efectul unor cancerigeni naturali sau sintetici, care provoacă dereglări haotice la nivel celular;

– sesquiterpenoidele lactonice au efecte antiinflamatoare și antitumorale, prin oprirea diviziunii celulelor în interfază.

Rapița și ceaiul verde

Figura 7. Ceai verde

Cu efecte imunostimulatoare sunt cunoscute multe plante medicinale, preparate în diferite forme. În consum intern, sub formă de ceaiuri sau tincturi, se mai folosesc:

– gălbenele (Calendula officinalis) – infuzie, luând câte o cană de trei ori pe zi sau tinctură (câte 30 de picături de 3 ori pe zi);

Figura 7. Galbenele

– busuiocul de câmp (Brunella vulgaris) – infuzie, luând câte o cană de două-trei ori pe zi, având efecte anticanceroase la nivelul intestinelor și stomacului;

Figura 8. Busuiocul de camp

– cătina albă (Hippophae rhamnoides), preparată sub formă de ulei, care se consumă câte o lingură de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă, cu puțină miere;

Figura 9. Catina alba

– obligeana (Acorus calamus) se consumă sub formă de infuzie sau macerat din rădăcini – câte 30 de picături de trei-patru ori pe zi, cu 30 de minute înainte de mese, având efecte anticancerigene la nivelul colonului și al organelor adiacente (ficat, pancreas, splină);

Figura 10. Obligeana

– lichenul de piatră (Cetraria islandica) se ia sub formă de pulbere fină (câte 4-6 lin-gurițe pe zi, pe stomacul gol) sau sub formă de tinctură sau de infuzie, având puternice efecte antitumorale la nivelul tubul digestiv;

Figura 11. Lichenul de piatră

– menta-broaștei (Mentha arvensis) se consumă câte două-trei căni pe zi la cancerele de stomac și intestine;

Figura 12. Menta-broaștei

– cimbrul de cultură (Thymus vulgaris) se ia ca infuzie (două-trei căni pe zi), pentru efecte deosebite contra tumorilor din stomac și colon;

Figura 13. Cimbrul de cultură

– trifoiul roșu (Trifolium pratense) se ia sub formă de pulbere fină (3 grame în puțin vin alb) sau ca infuzie (trei-patru ceaiuri pe zi), cu proprietăți anticancerigene la nivel colono-rectal și a altor organe;

Figura 14. Trifoiul roșu

– rapița (Brassica rapa) se ia sub formă de suc proaspăt, obținut prin presarea tulpinilor și a frunzelor (două linguri suc în 250 ml apă), care se fierbe 5 minute și se beau două-trei căni pe zi, având efecte anticanceroase;

Figura 15. Rapița

– ceaiul verde (Thea sinensis) are efecte protectoare față de diferite tipuri de cancer, inclusiv la nivelul colonului.

Figura 16. Frunze ceai verde

În tratamente externe se aplică comprese și cataplasme pe abdomen (de două ori pe zi), folosind bitter suedez, coada-calului, trifoi roșu, gălbenele, tătăneasă, rostopască și coada-șoricelului.

Sunt recomandate și masaje locale cu unguente din gălbenele și tătăneasă.

Trebuie arătat că tratamentele fitoterapeutice se fac pe o durată lungă, pentru a împiedica orice recidivă posibilă după un număr de ani.

Prin utilizarea acestor rețete elaborate de medicina naturistă, cu respectarea unui regim alimentar strict, se va ajunge la o dezintoxicare certă a aparatului digestiv și a sângelui, la oprirea procesului de proliferare a celulelor canceroase și la resorbirea trepta-tă a tumorilor maligne existente în corp.

Produse apicole folosite în fitoterapie

Produsele apicole au valoare de întărire a organismului, vitaminizare și calmare în cazul durerilor:

– mierea de albine se poate folosi în toate tipurile de cancer, înlocuind zahărul alb din alimentație, care este total lipsit de enzime și s-a dovedit cu proprietăți cancerigene. Mierea are proprietăți cicatrizante, vitaminizante, antispastice, antiseptice, calmante, expectorante și sedative (tei). Fiind bogată în vitamine naturale, minerale și aminoacizi, mierea este un adjuvant excelent în tratamentul cancerelor;

Figura 17. Mierea de albine

– tinctura de propolis 30%: se iau de trei ori pe zi câte două picături la fiecare 5 kg/corp (de ex., la greutatea de 75 kg se vor lua câte 30 de picături), cu 15 minute înainte de mesele principale, într-o cură de minimum 15 zile sau se aplică local pe zona afectată de cancer;

Figura 18. Propolis granule

– polenul se ia, într-o cură de 30 de zile, câte două lingurițe pe zi, cu 15-20 de minute înainte de mesele de dimineață și amiază;

Figura 19. Polen

– păstura, adunată din faguri, se ia câte trei lingurițe pe zi, înainte de mesele principale, având efecte de stimulare a rezistenței organismului bolnav de cancer, ciroză și ascită;

Figura 20. Păstura

– lăptișorul de matcă are efecte stimulatoare asupra sistemului imunitar, revitalizează și întărește organismul debilitat.

Figura 21. Lăptișor de matcă

Uleiul de nuca de cocos

Uleiul din nucă de cocos ucide celulele canceroase în două zile.

Figura 22. Ulei din nucă de cocos

Potrivit unui studiu recent, uleiul din nucă de cocos este extrem de eficient în prevenirea cancerului de colon. Oamenii de știință au studiat efectul acidului lauric din ulei de nucă de cocos (substanță care se găsește din plin în acest tip de ulei) asupra celulelor cancerului de colon.

Cercetătorii au constatat că acest acid a fost capabil să distrugă aproximativ 93% din aceste celule canceroase, după 48 de ore de expunere. S-a constatat că acidul lauric acționează asupra celulelor canceroase pentru a le distruge în două moduri importante. În primul rând, acesta a scăzut nivelurile de glutațion în celule, apoi a crescut stresul de oxidare, condiții în care celulele canceroase au fost mai sensibile.

Deși rezultatele preliminare ale acestui studiu sunt extrem de încurajatoare, oamenii de știință au recunoscut că mai trebuiesc făcute și alte studii asupra acidului lauric până când vor putea dezvolta un tratament pentru cancerul de colon.

Alte beneficii ale uleiului din nucă de cocos

Uleiul de nucă de cocos este foarte bun pentru pentru sănătatea inimii; scade colesterolul rău și îl crește pe cel bun. Este, de asemenea, de ajutor celor care vor să piardă din greutate – are efect în special asupra grăsimii abdominale.

Sucuri folosite în tratarea cancerului de colon

Sunt recomandate următoarele sucuri:

Morcov-1-2 pahare/zi. Sporește numărul de globule roșii și hemoglobina și este bogat în betacaroten, substanță care mărește numărul de limfocite T și de celule ajutatosre pentru sistemul imunitar.

Figura 23. Suc de Morcov

Sfecla roșie are proprietari antitumorale și citostatice, limitând dezvoltarea tumorilor prin oprirea multiplicării celulelor canceroase. Este considerată unul din cele mai puternice remedii în tratarea cancerului și leucemiei. Sucul de sfeclă roșie se bea în combinație cu alte sucuri de legume (preferabil de morcov), în proporție: o parte suc de sfeclă (50 ml), 2 sau 3 părți suc de morcovi (150 ml sau 200 ml). Se crește doza până la un pahar de sfeclă pe zi. Se poate adăuga puțin suc de lămâie pentru corectarea gustului mai grețos al sfeclei roșii.

Figura 24. Suc de Sfeclă roșie

Urzica-1-2 pahare/zi. Extrem de bogată în clorofilă, sucul de urzică este un excelent purificator pentru sânge. Acesta anihilează radicalii liberi, remineralizează și vitaminizează organismul, are efecte puternice depurative, stimulează procesele de hematopoeza și are efecte antiinflamatoare și antitumorale.

Figura 25. Suc de Urzică

Varza -1 pahar/zi. Varza conține o mulțime de substanțe puternice care combat cancerul (idoli, izotiocianiti, monoterpene, sulfarafanul, etc.) Extern, frunzele de varză proaspete, zdrobite bine, pot fi aplicate cu succes în tumori.

Figura 26. Suc de Varză

Pătrunjelul (frunze)-1 pahar/zi (făcut la blender adică este inclusă și apă). Pătrunjelul conține substanțe valoroase, cu proprietăți anticancerigene puternice: poliacetilena (împiedica sintetizarea prostalndinei, substanța care facilitează apariția cancerului); flavonoide (unele acționează ca antioxidanți, altele neutralizează acei hormoni care pot iniția creșteri tumorale); monoterpena (un antioxidant cu proprietăți anticancerigene, ce reduce colesterolul). În plus, pătrunjelul verde combate multe din reacțiile adverse ale citostaticelor și ale radioterapiei și este un puternic stimulent imunitar.

Figura 27. Suc de Pătrunjelul

Orz verde (poate fi folosit și pudră)-1-2 pahare/zi. Orzul verde conține cea mai mare cantitate de SOD (superoxid-dismutaza), una din cele mai puternice enzime cunoscute cu capacitate extraordinară de a stopa procesele degenerative cauzate de radicalii liberi. Pe lângă această, orzul verde conține o cantitate însemnată de vitamine, minerale și alte fitoelemente.

Figura 28. Suc de Orz verde

Papadie-1/2 pahar/zi. Se poate lua în amestec cu sucul de pătrunjel sau urzică. Păpădia are efecte extraordinare asupra funcțiilor hepatice, ajutând ficatul să purifice sângele de toxine. Conține mult betacaroten și multe minerale și are efecte deosebite asupra aparatului urinar.

Figura 29. Suc de Păpădie

Strugure (roșu sau negru)-1-2 pahare/zi. Conține substanțe cu puternice efecte anticancerigene: acidul elagic, quercitina, resveratrolul, seleniu. Este un dizolvator puternic al tumorilor. Când se consumul sucul de struguri, țesuturile bolnave și degenerările grase, toate formele de materie morbidă par să se fragmenteze în particule minuscule și să fie aruncate în fluidul sanguin pentru a fi duse la organele de eliminare.

Figura 30. Suc de Strugure

Sucul de la 2-3 lămâi/zi. Lămâia este un activator al globulelor albe, un tonic al sistemului nervos, un bun curățător al sângelui, are o acțiune hemtopoetica (sinteza elementelor figurate ale sângelui). Lămâia este bogată în vitamina C (antioxidant și stimulator al imunității) și alte substanțe anticanceroase (lactone și cumarine), ce fac din ea un adevărat măturător al tumorilor. Poate fi folosit și greape-fruitul roșu, care este bogat în licopen.

Figura 31. Suc de lămâi

Migdale proaspete, uscate (nu prăjite) reduc aciditatea sucului gastric, inhiba activitatea peptica în mod semnificativ, sunt foarte nutritive și conțin cele mai sănătoase grăsimi. Pot fi consumate ca atare, bine mestecate. Puteți prepara lapte de migdale: 12 migdale crude, 1 lingura pulbere semințe de în (obținută cu râșniță de cafea), 1 linguriță miere (se exclude în cazul diabeticului), 1 banană sau 1 măr (facultativ), 1 cana (300 ml) apă călduță. Se mixează la blender migdalele cu puțină apă, apoi se adăugă restul de apă și celelalte ingrediente și se mixează bine. Se poate consuma 1-2 căni pe zi.

Figura 32. Suc de Migdale

Concluzii

Fitoterapia a cunoscut în ultimii ani o popularitate din ce în ce mai mare, atât în Europa, cât și în Statele Unite, anual fiind cheltuiți aproximativ 2 bilioane de dolari pe produse fitoterapeutice la nivel de continent. Oamenii sunt din ce în ce mai atrași de remediile naturiste, pentru că au convingerea că „natural” echivalează cu „sănătos” și „sigur”. Piața fitoterapiei s-a dezvoltat cu 400% în ultimii zece ani și în următorii ani se așteaptă să valoreze aproximativ 12-15 bilioane de dolari la nivel global.

În unele state, precum Germania, medicii au integrat fitoterapia în practica medicală, iar tehnologia a dezvoltat chiar aplicații software care găsesc pentru fiecare afecțiune cele mai potrivite plante care trebuie utilizate, precum și sfaturi utile, indicații și dozaj.

Există o tendință din ce în ce mai pronunțată în rândul bolnavilor de a se orienta către medicina naturistă. Efectele adverse ale medicamentelor convenționale, costul ridicat al acestora sunt câteva dintre motivele pentru care ei își îndreaptă atenția spre remediile naturale, fără însă a conștientiza riscurile pe care fitoterapia pe poate implica.

Cel mai mare risc pe care ni-l asumăm atunci când utilizăm remediile naturiste este legat de siguranța acestora și de eventualele efecte adverse pe care le pot produce. Dacă un remediu funcționează în cazul cuiva, asta nu garantează că va fi benefic și pentru afecțiunea sau starea noastră. De luat în calcul este și proveniența acestora, mai ales dacă le comandăm de pe internet sau dacă sursa de unde provin ni se pare îndoielnică. Se mai pune totodată problema modului de producție a plantelor respective, dacă sunt cultivate sau dacă sunt recoltate din sălbăticie, dacă sunt contaminate cu agenți nocivi sau dacă sunt falsificate prin combinarea cu corticosteroizi sau substanțe toxice.

Nu în ultimul rând este necesară o distincție clară între cele trei forme de medicină naturistă: fitoterapia prezintă potențiale beneficii pentru sănătate, în timp ce OTC-urile bazate pe plante și medicina tradițională naturistă pot avea la consecințe nefericite. Chiar dacă multe dintre medicamentele de astăzi au la bază substanțe care au fost izolate și sintetizate din plante, între medicamentele rezultate și plantele din care provin nu mai există nicio legătură, de aceea nici efectele nu sunt similare.

Pentru a evita orice risc, este benefica 0 informare înainte de a apela la un tratament naturist și să încercăm să utilizăm acele plante medicinale care au o susținere științifică. De asemenea, este indicată consultarea unui medic înainte de inițierea tratamentului, mai ales în cazul copiilor, femeilor însărcinate sau persoanelor care suferă de afecțiuni cronice și/sau grave.

Bibliografie

Angelescu N.- Tratat de patologie chirurgicală – Ed. Medicală, București, 2003.

Angelescu N., Popa E, Burcos T, Jitea N, Angelescu M – Cancerul de rect între rezecție și amputație. Chirurgia, București, 2004

Bădulescu F. – Ghid terapeutic de referință în oncologia medicală. Ed. Medicală, București, 2002.

Bojor O., Popescu O. Fitoterapie tradițională și modernă, ediția a V-a revizuită și adăugită, Ed. Fiat LUX, București, 2009.

Bruneton J. Pharmacognosie. Phytochimie. Plantes médicinales, 4e édition, revue et augmentée, Lavoisier TEC & DOC, Paris, 2009.

Gîrd Cerasela Elena, Duțu Ligia Elena, Popescu Maria Lidia, Pavel Mariana, Iordache Alina Titina, Tudor Ioana. Bazele teoretice și practice ale analizei farmacognostice, vol. I, Ed. „Curtea Veche”, București, 2008.

Gîrd Cerasela Elena, Duțu Ligia Elena, Popescu Maria Lidia, Pavel Mariana, Iordache Alina Titina, Tudor Ioana. Bazele teoretice și practice ale analizei farmacognostice, vol. II, Ed. „Curtea Veche”, București, 2009.

Hanganu Daniela. Farmacognozie. Materii prime naturale cu compuși aromatici, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, 2005.

Istudor Viorica. () Farmacognozie, Fitochimie, Fitoterapie, vol. II, Ed. Medicală, București, 2001.

Istudor Viorica. () Farmacognozie, Fitochimie, Fitoterapie, vol. III, Ed. Medicală, București, 2005.

Mogoș D., Vasile I. – Cancerul de colon, Editura AIUS, Craiova 2000

Mogoșanu G. D., Bejenaru L. E., Popescu H. Farmacognozie–Fitoterapie. Memorator, Colecția „Pharmakon”, Ed. SITECH, Craiova, 2012.

Pârvu C. – Universul plantelor, Micã enciclopedie, Editura Enciclopedicã, Bucuresti, 2000.

Popescu I., Beuran M. – Manual de chirurgie, vol. II, Ed. Universitarp „CAROL DAVILA”, București 2007.

Popovici A. – Patologia chirurgicală a colonului în „Chirurgia generală”, Ed. Medicală, București, 2000.

Oniga Ilioara. Farmacognozie. Compuși terpenici naturali, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, 2007.

Oniga Ilioara, Benedec Daniela, Hanganu Daniela. Analiza produselor naturale medicinale, Ed. Medicală Universitară „Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca, 2003.

Sarbu V., sub redactia – Patologia chirurgicala a abdomenului, Vol II, Tipografia Universitatii 'Ovidius' (Constanta), 2008

Schulz V, Hänsel R, Blumenthal M, Tyler VE. Rational Phytotherapy: a reference guide forn physicians and pharmacists. Berlin-Heidelberg: Springer-Verlag, 2004.

Stănescu U, Hăncianu M, Cioancă O, Aprotosoaie AC, Miron A. Plante medicinale de la A la Z. Ed. a II-a, revizuită și adăugită. Iași: Editura Polirom, 2014.

Stănescu U, Miron A, Hăncianu M, Aprotosoaie C. Bazele farmaceutice, farmacologice și clinice ale fitoterapiei. Vol. I, II. Iași: Editura “Gr. T. Popa”, 2002.

Voiosu R. – Etiopatogeneza cancerului colo-rectal, în Gastro-eneterologie și hepatologie sub redacția Ciurea T., Pascu O., Stanciu C., Ed. Medicală 2003