ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE [307248]

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE FACULTATEA DE COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE

TEZĂ DE LICENȚĂ

Coordonator Științific: Lector univ. dr. Ilie Pintea

Absolvent: [anonimizat]

2014

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET”

FACULTATEA DE JURNALISM ȘI ȘTIINȚELE COMUNICĂRII

SPECIALIZAREA/PROGRAMUL: [anonimizat]: Lector univ. dr. Ilie Pintea

Absolvent: [anonimizat]

2014

Cuprins

Introducere………………………………………………………………………………………..p. 5

Cap 1. Aspecte istorice ale heraldicii………………………………………………p. 8

Cap 2. Știinta heraldică…………………………………………………………………p. 13

Formarea unei steme…………………………………………………………………..p14

Scutul………………………………………………………………………………..p14

Ornamente exterioare………………………………………………………….p18

Știința heraldică în România…………………………………………………………p22

Cap 3. Arta heraldică……………………………………………………………………..p. 25

Noțiuni generale………………………………………………………………………p25

Arta heraldică în România…………………………………………………………p26

Cap 4. Tipuri de simboluri folosite în heraldică……………………………….p. 27

Cap 5. Studiu de caz: Heraldica României (simboluri naționale)…………p34

5.1. Drapele și steme……………………………………………………………………………….p34

5.1.1. Drapelul și stema Moldovei……………………………………………………p35

5.1.2. Drapelul și stema Transilvaniei………………………………………………p40

5.1.3. Drapelul și stema Țării Românești…………………………………………..p43

5.1.4. Drapelul și stema României…………………………………………………….p47

5.2. Imul României…………………………………………………………………………………..p57

Încheiere…………………………………………………………………………………….p. 58

Bibliografie……………………………………………………………………………….. p.59

Introducere

Motivul principal pentru care am ales ca temă a lucrării mele de licență heraldica este faptul că această știință este una foarte puțin cunoscută la noi. Ea stârnește interesul doar unui număr foarte restrâns de specialiști. Totuși, [anonimizat]. [anonimizat]-[anonimizat] a [anonimizat]. Oamenii de știință care au studiat heraldica au încercat să formuleze o definiție cât mai explicită acestui termen. [anonimizat], ale orașelor sau ale caselor domnitoare. Florentina Nițu consideră că heraldica „[anonimizat] stemelor sau blazoanelor”. Din punctul meu de vedere o definiție mai amplă și mai bine structurată este cea dată de Silviu Andrieș Tabac: „Heraldica este o știință specială a istoriei care cercetează geneza și evoluția însemnelor, problemele teoretice și practice legate de compunerea, descrierea, desenarea, citirea, interpretarea și atribuirea stemelor de orice tip”. O altă definiție mai strictă care mi-a atras atenția este dată de Arthur Charles Fox-Davies un britanic de profesie avocat dar și jurnalist, care spune că „Heraldica este știința ale cărui reguli și legi arată cum se folosesc, cum funcționează și ce semnifică simbolurile pictate și emblemele prezente pe scut, steag, coif, etc. De asemenea cuprinde și îndatoririle heraldului, reglementarea ceremonialului, a dreptului de a purta armerii.”

Lucrarea, privită în ansamblu este împărțită în trei parți importante. În prima parte sunt prezentate noțiunile generale ale heraldicii: când a apărut, unde a fost descoperită, ce reprezintă ea etc. După aceea, în cea de-a doua parte voi prezenta un rezumat al științei heraldice și al artei heraldice. În acest rezumat se fac cunoscute principiile teoretice, regulile de formare a stemelor și munca fizică pentru întemeierea acestora, dar și munca armenilor prin pictură. Aneta Boiangiu consideră că: „Că principiul esențial al heraldicei este ideea că la baza existenței materiale a oricărui blazon stă elementul psihologic menit să reprezinte o persoană oarecare.” Tot aici vor fi arătate și explicate tipurile de simboluri folosite în heraldică. În sfârșit, în cea de a treia parte este analizată heraldica din România; unde interesul pentru această ramură a istoriei a început cu secolul al XVII-lea, fiind găsită în cronicile scrise de Grigore Ureche. Ca surse de descoperire pentru heraldică sunt „[…] sigiliile, monedele, monumentele, pietrele tombale, piesele de mobilier, scrisorile de înnobilare, diplomele și atlasele cu reprezentări ale armoriilor alcătuite în Evul Mediu”

Lucrarea își propune în continuare să analizeze formarea unei steme după unirea celor trei principate românești: Moldova, Țara Româneasca și Transilvania. Prima încercare de unire a fost în perioada lui Mihai Viteazu, în anul 1600, mai exact pe 27 mai, între Transilvania, Moldova și Valahia, dar nu pentru mult timp, fiind constrâns de împrejurări. O altă incercare de unire a existat în anul 1859, de către Alexandru Ioan Cuza, care reușește să unească Moldova și Țara Românească. Astfel stemele celor două principate s-au unit sub o singură stemă heraldică. Marea Unire a celor trei țări românești, a avut loc în 1918, pe 1 Decembrie; sub denumirea de România (mare); având o singură stemă, un singur conducător, un singur țel. Un alt capitol important al lucrarii este analiza elementelor, care alcătuisc o stemă: scutul și ornamentele exterioare. Față de alte țări europene, heralzii din țările românești folosesc mai puține elemente pentru a crea o stemă.

Heraldica, în Evul mediu devenise o meserie. Cei care o practicau se numeau heralzi, „[…] proces numit artă heraldică”. Heralzii participau la turniruri, care aveau loc între cavalerii din diferite țări, orașe, sate etc, ei fiind cei care cunoșteau stemele și însemnele de pe uniformele cavalerilor. Heralzii se bucurau de foarte multe beneficii. Aveau și o costumație specifică, având chiar posibilitatea de a înainta în grad, și puteau face călătorii fără nicio restrictive.

Un alt subiect al lucrării sunt familile nobiliare, care au arătat un mare interes pentru știința heraldică. În Moldova, prima stemă de familie a fost a Sturzeștilor sau Bălseștilor, iar în Țara Românească a Filipeștilor sau Văcărăștilor. În plus, ne este prezentat și cel mai vechi sigiliu domnesc. Acesta a apărut în anul 1782, fiind a lui Nicolae Caragea domn al Țării Românești (1782 -1783), dotat cu stemele județene. Iar în Moldova cel mai vechi sigiliu este a Divanului Cnejiei Moldovei din 1806 (fig 1).

Sigiliul Divanului Cnejiei Moldovei (fig 1)

Un alt capitol important pentru heraldică, este sigiliul. Care a putut fi păstrat ca tipar sau matrice de metal. S-a imprimat în lut, hârtie, metal, plumb și ceară. Sigiliile sunt de mai multe feluri, dar unul dintre el este sigiliul inelar care se mai numea și sigiliul secret. Un document pe care a fost folosit un astfel de sigiliu secret, este tratatul de la Iași, pe 12 Iuliu 1417 dintre Ștefan cel Mare și Matei Corvin. Cu ajutorul acestor sigilii, azi, putem elucida problemele de genealogie, deoarece matricele sigilare erau păstrate și transmise din generație în generație.

Cu trecerea anilor, heraldica a devenit o disciplina obligatorie la unele universități din Europa, una dintre acestea fiind École des Chartes. Și la noi s-a deschis o școală practică de arhiviști paleografi în anul 1924 în București, unde se predau mai multe științe auxiliare ale istoriei. Heraldica aici, este predată într-un curs general și național, pe o perioadă de 2 ani. Studenții care doreau să se specializeze în istoria medie a României sau în domeniul de arhivistică, erau obligați să cunoască și din știința specială numită heraldica. Dan Cernovodeanu și Petre S. Năsturel sunt doi dintre absolvenții ai acestei școli, care au optat pentru această specilizare, afirmându-se prin mai multe lucrări și articole heraldice.

Capitolul 1. Aspecte istorice ale heraldicei

Termenul de heraldică provine din limba latină de la cuvântul „heraldus” care înseamnă crainic, mesager. Încă din antichitate cât și în evul mediu au existat semne care reprezentau anumite formule misterioase ori societăți secrete, care nu au putut fi înțelese de oricine sau care nu trebuiau să fie cunoscute. Heraldica a apărut în secolul al XII-lea, ca un sistem de reguli fixe pentru formarea stemelor, care se transmiteau din generație în generație, ca o moștenire de familie.

Heraldiștii medievali, au reușit să tipărească în mintea primilor autori de tratate de blazon, ideea că armeriile sunt vechi de când există omul, așa cum ne dă de înțeles și citatul: „Fenomenul heraldic și în general, manifestările heraldice sunt foarte vechi, apărând prima oară în antichitate și evoluând odată cu societatea omenească.”.

Primii creștini aveau ca însemn tricaria (reprezenta trei pești), după aceea au avut ca semn trei cercuri așezate unele peste altele în formă de triunghi, despre care se credea că reprezintă Sfânta Treime iar apoi au folosit doar un cerc simplu.

Cele mai vechi manuscrise în care apar elemente heraldice datează din timpul regelui francez Filip al II-lea August (21 august 1165 – 14 iulie 1223). Alte izvoare heraldice importante sunt documentele diplomatice care au fost blazonate sau pictate, fiind datate și astfel oamenii de știință își puteau da seama de moment și de împrejurările adoptării armeriilor pentru o familie sau personale.

Se spune că secolele XIV-XV, pentru heraldică, au adus perfecțiunea prin simplitatea scutului și prin armonia culorilor. După cele două secole, simplitate este transformată în supraîncarcare cu figuri și accesorii heraldice, fapt ce conduce „[…] heraldica într-o limbă moartă, în care vechii autori credeau că au scris tot și că nu mai este nevoie să fie cunoscută și de contemporani.”

Izvoarele heraldice de la noi au avut origine sigilară până în secolul XVII-lea, unde se pot înscrie: „ […] în primul rând vestigi de natură sfragistică (tipare și amprente din domeniul armorialului domensc, boieresc, ecleziastic și municipal), urmate apoi de mărturii de ordin monetar (privind firește numai heraldica domnească), colecțiile noastre numismatice, conservând numeroase piese dotate cu stemele de stat ale țărilor române cât și cu cele ale dinastiilor de pe tronurile lor.”, plus ar mai fi și vestigiile epigrafice (în general capacul de pe morminte sau pietre cu inscripții, sculptate). După secolul al XIX-lea se mai pot înregistra ca izvoare heraldice și decretele, legiile și ordonanțele prin care se stabilesc steleme de stat și de orașe. Prin descifrarea izvoarelor heraldice menționate mai sus, se pot afla preocupările, obiceiurile, mentalitatea lumii medievale, dar și apariția și dezvoltarea stemelor a celor trei principate române

Până acum puțin timp se știa și se credea că heraldica a apărut ca rezultat al Cruciadelor, dar în uma unor studii recente, s-a constatat că aceste războaie sfinte au fost neînsemnate pentru dezvoltarea științei heraldice.„ Heraldica a luat așadar naștere din contopirea într-un sistem bine înghegat a diverselor elemente emblematice preexistente, aflate pe sigilii, pe scuturile de luptă și pe steaguri (personale sau de grup) din care ultimiile par a fi jucat rolul cel mai însemnat în viitoarea alcătuire a stemelor.” ne spune Dan Cernovodeanu. Michel Pastoureau ne informează că nașterea heraldicii s-a desfășurat pe o perioadă de 5-6 generații și a trecut prin trei faze: „faza de gestație (de la începutul secolului al XI –lea și până pe la 1120–1130); fără de apariție (circa1120-1230/ circa 1160-1170); și faza de răspândire (circa 1170/ circa 1230)”.

. Așa cum am specificat și în introducerea lucrării, heraldica a fost și o meserie. Dacă la început heralzii făceau parte din categoria trubadurilor, a jonglerilor, a simplilor mesageri, vestitori, cu timpul și-au câștigat un statul propriu, fiind încadrați în rândul nobilimii. Erau educați să își desfășoare viața cât și activitatea la curtea sau în apropierea unui nobil. Calitățiile pe care un crainic de arme ar fi trebuit să le aibe, după părerea lui Laurain Geliot erau : „ să fie de neam nobil, frumos, înalt, cu prestanță, grav, îndrăzneț, dar cu modestie, cu bun simț,

inteligent, discret, curtenitor, afabil, elecvent ca un ambasador, cu o memorie bună, capabil să redea cu fidelitate, verbal, un mesaj sau răspunsul la un mesaj.”

Guillaume le Marechal (cunoscut ca cel mai bun cavaler), a scris în cronica sa despre turnirul din anul 1173, de la Drincourt (Normandia), unde apare pentru prima oară un crainic de arme. Heralzii aveau ca sarcini: vizitarea taberei adverse, pentru negocierea partei financiare sau teritoriale înaite de luptă, identificarea (după scut) și prezentarea fiecărui participat, atenți la comportamentul dușmanului, la sfârșitul fiecărei lupte trebuiau să numere morții pentru a anunța căștigătorul, pe care îl prezenta „reginei turnirului”. Tot ei erau cei care îi rămâneau alături regelui când era pe moarte și tot ei erau în măsură să verifice titlurile de noblețe, genealogia famililor nobile, cât să stabilească pentru noii înnobilați stemele potrivite și principiile științei heraldice.

Cu trecerea timpului, atribuțiile heralzilor creșteau, astfel în secolul XIV s-a făcut o ierarhizare în acest domeniu: „ Gradul inferior se numea –însoțitor de arme- și era un fel de crainic-candidat. Peste câțiva ani candidatul devenea –crainic de arme-. Unii dintre crainici își încheiau cariera în calitate de –rege de arme-.” Heralzii în urma sarcinilor pe care le aveau de îndeplinit, se bucurau de foarte multe beneficii dar și de un mare respect. Aceste beneficii erau: imunitate diplomatică, nu puteau fi luați ca prizonieri, aveau putere judiciară, nu plăteau impozite, puteau să călărească un cal alb ca și regele, erau persoane libere care puteau sa plece prin lume fără nicio restricție, astfel aflau informații despre stemele străinilor.

Heralzii că să fie recunoscuți în societate purtau „[…] o tunică scurtă armoriată cu stema suveranului său – numită tabard/ tabar, […] un baston de autoritate și alte anumite insigne ale puterii, […]”.

Exemple de uniforme purtate de heralzii din toată lumea:

Fig 2 Herald al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană

Fig 3 Herald german, secolul XVI

Fig 4 Herald francez, secolul XV

Fig 5 Herald englez

Capitolul 2. Știința heraldică

Știința heraldică a fost descoperită în anul 1416, în Franța, fiind țara care a avut o contribuție semnificativă în nașterea și dezvoltarea acestei științe. Întemeietorul acestei științe este francezul, Clément Prinsaul care „[…] a pus bazele acestei discipline prin fixarea unei terminologii exacte si științifice care a fost apoi general acceptată.”. Reprezentanții cu care se mândrește Franța în acest domeniu sunt: Jérôme de Bara, Père Claude-François Ménestrier, Charles Segoing etc.

Această știință „[…] are ca scop cunoașterea principiilor teoretice conform cărora se poate întocmi o stemă cu toate elementele ce o compun –scut și ornamente exterioare- precum și istoricul alcătuirii ei.”. Se cunoaște faptul că în Evul mediu, nu a existat nicio diferență între arta heraldică și știința heraldică. Fiind doi termeni sinonimi, care aveau aceași noțiune, de explicare, de cunoaștere și de descriere a unei steme. Diferența dintre acești doi termeni realizându-se în decursul a celor opt secole de la apariția heraldicii. Limbajul heraldic pentru a putea fi înțeles, trebuia folosită o tehnică de interpretare și de citire a stemei, astfel încât descrierea să poată coincide cu realitatea.

Știința heraldica a avut o perioadă de stagnare, dar din secolul al XIX-lea a fost readusă „pofta” de cercetare în acest domeniu. „ Noile orietări au însemnat redescoperirea heraldicii, nu numai ca știință a blazonului, dar și ca izvor de maximă importanță în toate domeniile vieții sociale, pornind de la artă și sfârșind cu realitățiile politice legitimitate heraldic sau cu mentalitatea ueni epoci exprimate sintetic si codificat prin diverse însemne.”

La noi, preocupările pentru știința heraldică au început cu secolul al XVII lea, mai exact în Țara Românească.

Formarea steme

Stema reprezintă „ansamblu semnelor distinctive și simbolice care alcătuiesc blazonul unei persoane, instituții sau stat, exprimând atributele sale” sau din punctul de vedere al Florentinei Nițu „stema este acea reprezentare grafică sau plastică a armelor unui cavaler […].” O altă definiție mai pe înțelesul tuturor este „ stema (herb, blazon) reprezintă semnul simbolic al unei țări sau al unui oraș (zugrăvit pe drapel, monede, ștampile) și este concepută după regulile heraldicii.” Blazoanele sunt simple sau compuse.

Scutul

Principalul element al blazonului sau al stemei este scutul. Despre scut trebuie să știm: forma lui, împărțirea, culorile pe care le are sau smalturile, mobilele care îl acoperă, dar și împărțirile exterioare. Cea mai veche formă a unui scut este cea rotundă, iar cea mai întâlnită este forma triunghiulară, acestă schimbare a început în secolul al XII-lea, datorită faptului că se dorea un scut mai ușor de mânuit, mai elegant. Are rol de protecție, dar apoi devine „[…] scut de stemă și are rolul de a anunța faptele de arme ale posesorului […]”.

Fig 6 Exemple de forme de scuturi

Dacă un scut nu a fost împărțit atunci se numește scut plin. Porțiunea scutului se numește câmp, care se împarte în niște cartiere sau cantoane. Împărțirea acestuia se poate realiza cu ajutorul unor linii, fie orizontale, fie verticale (proces care se poate numii: despicat, retezat, tăiat sau tranșat), dar se mai poate realiza și cu ajutorul unor figuri ornamentale sau piese onorabile, care sunt în număr de 32, dar în țara noastră s-a dorit să se folosească jumătate din acest numar.

Fig 7 Exemple de scuturi împărțite

Ca exemplu „[…] capul sau șeful, câmpia sau talpa, palull, fascis, banda,bara, crucea, crucea în curmeziș, șevronul sau căpriorul, crăcana sau furca (simplă sau răsturnată), scut central (în inimă, în abis), franc-cartier, franc-canton, bordură, orlă, triunghi în șef, triunghi în talpă”.

Mobilele sau figurile heraldice, se împart și ele în mai multe categori: figuri naturale (părți ale corpului uman, animale, plante, astre), figuri artificiale (diverse lucruri create de om: cruci, tunuri, clopote) și figuri himerice (reprzintă figuri între om și animal, create de fantezia umană).

Smaltul este un alt element al scutului. Acesta poate fi din metale de argint sau de metale de aur; poate avea diferite culori: roșu (simbol al curajului), albastru, verde (simbol al tinereții), portocaliu, purpuriu (ultimile două culori nu au fost utilizate de heraldica de heraldica românească; poate fi alcătuit din blănuri de veveriță sau dintr-un animal carnivor numit hermină. „Semnele convenționale (liniaturi sau puncte) pentru indicarea smalturilor heraldice în reprezentările necolorate sunt următoarele: pentru aur, puncte plasate la egală distanță între ele; pentru argint, câmp liber; pentru ropi, linii paralele verticale; pentru albastru, linii paralele orizontale; pentru verde, linii paralele diagonale de la dextra (dreapta) la senestra (stânga); pentru purpuriu, linii paralele diagonale de la senestra la dextra ; pentru negru, linii paralele verticale și orizontale întretăiate; pentru portocaliu, linii paralele verticale întretăiate de linii paralele diagonale de la senestra la dextra.”

Blănurile la rândul lor au reprezentări convenționale „[…] herrmina, codițe negre pe argint; sângeapul, clopote de azur alternate cu clopote cu argint; contra-hermina, codițe de argint pe negru; contra-singeapul, clopote având cupele alipite la bază două câte două, alternate azur cu argint.”. Gramatica blazonului numește aceste culori emailuri. Emailurile nu sunt totalități exacte, astfel încât realizarea culori se făcea destul de aproximativ.

Deci pentru ca heraldica să-și intre pe deplin în drepturi, purtătorul de scut trebuia să accepte ca pe toată perioada vieții să aibe aceeași figură pe scut și acestă figură să fie transmisă urmașilor Si cum am explicat mai sus, pentru crearea unei scut, există câteva reguli bine stabilite: „[…] scutul familiei principale se așează întotdeauna în centru; trebuiesc folosite doar culorile heraldice; fiecare figură trebuie să se deosebească pe câmpul scutului; nici un coif nu poate exista fără creștet (sau cimier) iar rolul coifului este de a proteja scutul”

.

Fig 8 Redarea simbolică a smalțurilor heraldice:

fig a-aur, fig b-argint, fig c-roșu

fig d-albastru, fig e-negru, fig f-verde,

fig g-purpură, fig h-portocaliu, fig i-hermină, fig j-singeap

Ornamente exterioare

O stemă este alcătuită și din ornamentele exterioare. Știința heraldică din țările occindetale, folosesc mai multe ornamente exterioare. În țările românești se cunosc: timbru, coroana, deviză, mantou și pavilin, sprijinători etc.

Fig 9 Elementele unei steme

Timbrul este alcătuit din coif, cimier, lambrechini. Cimierul era elementul cel mai importat pentru o familie, deoarece în epoca medievală acest semn era purtat de toți membrii familiei și ulterior devine un element personal, iar după secolul al XIV-lea devine doar un ornament. Acesta il găsim deasupra coifului, fiind ornamentul cel mai înalt dintr-o stemă. Cimierul pentru a se dezvolta a trebuit să treacă prin trei etape: în prima etapă cimierul era compus din elemente generale, cum ar fi: creștet, aripi, blanuri etc. În a doua etapă, mai exact în secolul al XIV-lea, cimierul devine o figură specială, luată din rândul simbolurilor ale armelor. Acest tip de figură se imprimă atât pe cimier cât și pe scut; în condițiile în care acest lucru reprezintă apogeul acestui accesoriu. Iar în ultima fază, importanța cimierului scade și se ajunge chiar la dispariția lui.

Coiful este unul dintre cele mai vechi ornamente ale scutului, dar și cel mai nobil, având originea în căștile antice . Acesta este și suport pentru cimier. El ne arată și rangul persoanei care îl poartă: „Regula heraldică impune prezentarea căști deasupra scutului, în cazul unui suveran, în cazul nobililor, era așezată în profil dreapta, iar în profil stânga se așezau căștile bastarzilor.”.

Fig 10. Exemple de coifuri

Lambrechinele sunt fâșii de stofă care erau utilizate de cavaleri pentru a le ține răcoare. Ele fiind prinse în spatele coifului.

Casca este suportul figurii heraldice. Blazonul cerea ca acest suport de cimier să fie prezent tot timpul, deasupra scutului. Cel mai vechi exemplu de cască este casca conică, care a fost utilizată în secolul al IX-lea; prin secolul al XII-lea are o nouă formă, cu fundul retezat, iar în secolul al XIII-lea aceasta ia o formă cilindrică..

Coroana este un alt element ornamental. Cu ajutorul căruia, putem să aflăm despre persoana care o poartă : țara din care provine, perioada istorică cât și rangul. Nu poate fi purtată de oricine, decât de anumite persoane care ocupă funcții înalte.

Fig 11. Exemple de coroane.

Deviza heraldică era o gândire filosofică scrisă pe panglică, așezată întotdeauna sub scut.Ea mai poate face aluzie la un eveniment istoric sau la numele familiei.

Suporții sau tenanții sunt compuși din figuri umane, animale naturale (lei, vulturi etc), plante, etc. Ei au rolul de a susține scutul. Tot pentru ornare și susținerea scutului, se mai folosesc și alte elemente simbolice, cum ar fi: steagurile, tunurile, tobele. „Toate aceste elemente heraldice din stemă erau protejate de manta sau baldachin (ori pavilion) care era de purpură sau de postav, și în funcție de rangul posesorului, se căptușea cu hermină brodată cu aur sau chiar aurită în întregime.”

Știința heraldică în România

În țările române nu a existant un interes pentru știința heraldică, din cauza unor „[…] considerente de ordin tradițional, fie politice, fie religioase […]” De-abia din secolul al XIX-lea, lucurile au început să se schimbe, însă până atunci au existat preocupări heraldice dar doar sporadice. Primele preocupări de ordin heraldic au început, prin secolul al XVII-lea; în lucrare a lui Grigore Ureche, intitulată Letopisețul Țării Moldevei, se explică formarea stemei Moldovei.

Un alt cronicar care a avut lucrări heraldice este Miron Costin, scrise în limba polonă, care a scris despre legenda capului de bour și legenda corbului din stema Țării Românești. Nicolae Costin descrie armeriile Daciei, cei doi lei afrontați. Dionisie Fotino scrie despre evoluția Daciei.

Până în anul 1821 s-a folosit descrierea heraldică și în tipăriturile religioase. Astfel de descriere a fost găsită atât în Muntenia cât și în Moldova. În secolul al XVIII-lea interesul pentru știința heraldică crește deoarece încep să apară sigiliile domnești. Prima stemă domnească din Moldova este a lui Scarlat Callimachi din anul 1817. Stema a fost facută de Gheorghe Asachi (profesor la Academia domnească din Iași). Tot Gheorghe Asachi este cel care crează un proiect de stemă pentru orașul Iași prezentându-l autorităților, dar acestea nu au fost interesate. De-abea în 1851, locuitorii orașului Iași îi cer lui Asachi să întocmească un proiect heraldic, astfel stema creată orașului, ține cont și de părerile lui.

Un alt personaj din Moldova captivat de știința heraldică este Gheorghe Seulescu, de profesie arheolog. Acesta, la rândul său a fost căutat de orășenii Iașului, să realizeze un proiect de stemă. Seulescu răspunde pront cererii, cu un raport ce cuprinde istoria orașului cât și o prezentare cu stemele și emblemele găsite în Moldova.

Persoana care a avut nu numai cunoștiințe heraldice, dar și putere politică a fost Mihail Kogălniceanu. A fost profesor la Academia Mihăileană și după aceea la Universitatea din București; a fost și membru al Comisiei Centrale din Focșani. În martie 1864 Kogălniceanu este numit membru al unei comisii, alături de Nicolae Ionescu și Constantin Hurmuzaki. Au ca scop examinarea proiectului de stemă al Principatelor Unite. Mai târziu este numit delegat al Adunării. „În respectiva calitate, Kogălniceanu va participa foarte activ la toate dezbaterile Camerei în care se vor elabora noile însemne heraldice din 1867 ale României.”

În Țara Românească interesul pentru știința heraldică a început mai târziu. Primul arheolog preocupat de o astfel de știință a fost Cezar Bolliac. Chiar dacă, în anul 1856 Bolliac nu este pe teritoriul Țării Românești, reușește să publice în Paris unde a fost exilat, broșuri cu stemele celor trei principate; fapt ce simbolizează unificarea. „Din punct de vedere heraldic, reprezentarea reprodusă de Bolliac nu respectă înfățișarea clasică a armeriilor celor trei țări românești, dar ele formează prin câmpul de azur al scutului Munteniei, cel auriu al Transilvaniei și cel roșu al Moldovei, tricolorul României, al cărui nume apare înscris în legenda acestui însemn, manifest armoriat simbolic al năzuințelor de unitate națională la care îndemnau patrioții români de la acea epocă.” Acesta se întoarce în țară și își continuă cercetările sale heraldice. Rezultatul cercetărilor sale este prezentat într-un tablou, numit Daco-Romane. Tablou prezintă costumele, armele, obiceiurile dacilor, monedele antice, modele medievale, steleme Imperiului româno-bulgar, steleme Olteniei, stemele Transilvaniei și stemele Țării Românești. Bolliac mai publică câteva articole de ordin heraldic, și în 1864 este numit director al Arhivelor Statului.

Chiar dacă cele două principate s-au unit în anul 1859, de-abia în februarie 1861 s-a realizat prima stemă a noului stat, cu mici excepți: indicarea smaturilor ce compunea câmpurile și mobilele scutului. Acest lucru s-a datorat lipsei de competență în știința blazonului. Între anii 1866-1872, dupa ce Carol I devine rege, au loc discuții în Senat dar și în Adunarea Electivă, pentru a se stabili definitiv stema țării. De această dată existau deputanți competenți în legiile blazonului, mai exact Mihail Kogălniceanu și Cezar Bolliac. Asfel s-a declanșat interesul pentru știința heraldică.

Vasile Alexandrecu Urechia este un alt heraldist care s-a ocupat de heraldica sigilară și cea monetară. A scris câteva articole despre marca Moldovei, dar și două lucrări de sigilografie, legate de pecețiile heraldice ale domnitorilor din Moldova și Țării Românești. În 1890 devine membru într-o comisie pentru a controla aplicarea legii, anul 1872, în întemeierea stemei României.

Dimitrie Alexandru Sturza, este un heraldist care a studiat în anul 1885, documentele istorice de la Wiesbaden, unde a descoperit niște hrisoave cu peceții heraldice ale domnitorilor din Țara Românească din veacul al XIX-lea. Datorită acestei cercetări Sturza este prima persoană care poate și are capacitatea de a explica semnificația primelor steme ale Țării Românești. Acesta a mai studiat și heraldica monetară.

Petre Vasiliu-Năsturel a scris mai multe lucrări despre heraldica românească, printre lucrările sale se enumeră: Stema României din anul 1892, studiază și steagurile dar și semnele armatei române, formează și un vocabular heraldic român. El este primul istoric care studiază vexilologia heraldică (disciplină a istoriei care studiază steagurile din diferite epoci și țări). Este și singura persoana care dupa anul 1900 încă se mai ocupă cu știința heraldică; continuând cu studiul stemei Cantacuzinilor.

Dan Cernovodeanu ne asigură că „[…] heraldica românească se bazează pe mărturi de ordin sigilar ”.În 1918 s-a produs o schimbare, pentru știința heraldică, o schimbare în bine, datorată apariției „[…] unicului armorial românesc existent până în zilele noastre și anume acela al lui Emanuel Hagi-Mosco intitulat Steme boierești din România […]”. Tot în anul 1918 România are o nouă stemă.

Un alt mare heraldist este Paul Gore, care a reușit în 1921 să creeze o nouă stemă pentru România, dar care respectă tradițiile heraldice autohtone dar și regulile științei blazonului. În plus s-a format și o comisie numită Comisia Consultativă Heraldică, care este alcătuită din șapte membri, aleși pentru un mandat de cinci ani. Aveau ca sarcină stabilirea stemelor de județene, ale orașelor, ale institușiilor dar și a autorităților După 20 de ani această comisie se desființează.

În ultimiile decenii, știința heraldică din țara noastră și-a mărit pe zi ce trece prestigiul, acest lucuru se datorează participării României la toate congresele internaționale de heraldică din anul 1970.

Capitolul 3. Arta heraldică

3.1. Noțiuni generale

Arta heraldică a fost descoperită la concursurile din Gottigen, în Germania din secolul al XI-lea. Cavalerii care participau la aceste concursuri, purtau bucați de stofă care mai târziu sunt regăsite pe stemele acestora, astfel a luat naștere arta heraldică o dată cu formarea stemelor. „Heraldica ca știință auxiliară a istoriei, studiază aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupă și de aplicarea lor în practică, realizarea stemelor, terminologiei devenind în această situație arta heraldică”. O contribuție la dezvoltarea cultural-artistică a existat și din partea artei heraldice. Fiindcă pentru a putea crea și picta o stemă era nevoie de talent și încă este nevoie de talent.

În secolele XIII-XV, a fost cea mai înfloritoare perioadă a artei heraldice. „Realizarea practică a stemelor pe diverse suporturi și în diverse stiluri artistice creează o individualizare în plus a compoziției heraldice, fapt care ajută la datarea și atribuirea monumentelor armoriate.” Ca și exemplu de pictori ai artei heraldice sunt: Albreht Durer, Otto Hupp, Hugo Strohl etc. Dar în următorul secol, interesul pentru artă începe să scadă.

3.2. Arta heraldică în România

Silviu Adrieș Tabac consideră că „arta heraldică românească până în prezent a fost studiată mai ales din punct de vedere istoric, pe tipuri de surse sau pe tipuri de posesori de arme, și foarte rar din perspectiva evoluției artistice.”

Față de alte țări europene, heraldica românească nu a fost creată, iar dupa aceea să fie transmisă din generație în generație; plus de asta, domnitorii principatelor românești nu erau interesați de anunțarea oficială a noilor steme, create pentru boieri; fapte ce pun la îndoială existența și valabilitatea însemnelor heraldice apărute în Moldova în secolul al XIV-lea, iar în Țara Românească în secolul al XI-lea. „[…] neexistând la conducătorii acestor țări obiceiul de a folosi dreptul de conferire de titluri nobiliare de tip occidental și implicit și de însemnele heraldice aferente acestor titluri, apariția stemelor sigilare boierești pe hrisoavele domnești […], pare destul de ciudată.” Heraldistul Dan Cernovodeanu consideră că originea acestor steme pot fi rezultatul unor concesiuni străine, dar în urma unor investigații asupra documentelor din acea perioadă, s-a descoperit că stemele sigilare boierești nu sunt rezultatul unor concesiuni străine ci sunt majoritatea rezultatul unor auto-conferiri.

Această categorie de însemne, în urma unei auto-conferiri, au putut fi dobândite de boieri prin mai multe modalități: prin armeriile de asumpțiune. Posesorul inițial al însemnului heraldic este și creatorul acestuia. O altă modalitate este prin ameriile de concesiune. Însemnul nobiliar este acordat posesorului de către un suveran oarecare.

Atât în țările românești cât și în țările occidentale, orice persoană sau autoritate putea adopta un sigiliu înzestrat cu stema proprie. Singura condiție care trebuia respectată, era ca însemnele să nu semene cu stema țării.

Datorită unor analizării asupra manifestărilor de ordin heraldic din țara noastră, s-au putut clasifica în trei etape. Prima etapă este numită epoca veche și s-a desfășurat între selolele XIV-XVI. Perioadă în care apar și se dezvoltă stemele domnești dar și cele boierești. O altă etapă este epoca medie, a fost în secolele XVI-XVIII. În ciuda faptului că se menține interesul boierilor față de însemnele heraldice, și în urma unei influențe otomane, aceasta nu se poate dezvolta în continuare. Astfel stemele unor boieri mai mici, nu mai respectă regulile blazonului, ceea ce ne arată o decădere în acest domeniu.

Singurele steme care reușesc să țină pasul cu regulile heraldice sunt stemele celor două principate dar și marii boieri. „Se semnalează și apariția, între secolele XVII-lea și al XVIII-lea, a sigiliilor iconografice; ale înalților dregători din țările române (special în Țara Românească), în care nu mai e prezent nici un element heraldic.”

Iar în final este epoca modernă, numită și epoca de înflorire, în secolul al XVII-lea. Se caracterizează print-o nouă dezvoltare pe teritoriile românești a însemnelor heraldice de tot felul. Este o dezvoltare semnificativă în sectorul stemelor personale sau de familie, cât și în domeniul armeriilor oficiale.

Înființarea unor instituții sau autorități naționale, care au domeniul de activitate în supravegherea heraldicii românești (exemplu Comisia Consultativă Heraldică, Comisia Nașională de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române etc), care au reușit să schimbe starea heraldicii, prin stabilirea statului, al autorului stemei și avansând statul pictorului heraldic. Prin îndeplinirea celor două statute, heraldișii români au putut realiza creații remarcabile. Ca și personalității se enumeră: Tudor Radu Tiron, Elena Mănescu, Constantin E. Ștefănescu etc.

Capitolul 4. Tipuri de simboluri în heraldică

„Din secolul al XIX-lea heraldica a încetat să mai fie o disciplină pur descriptivă, devenind o adevărată știință a simbolului, cu o mare importanță pentru cunoașterea ideologiei, aspirațiilor, obiceiurilor și artei unor timpuri trecute.”

Pentru ca cineva să poată să descifreze și să înțeleagă simbolurile din limbajul blazonului, este necesar ca mai întâi să cunoască concepția omului din Evul Mediu despre lume, deoarece apariția armeriilor din secolul al XII-lea „[…] a fost în conformitate cu ideologia epocii”. Această ideologie era una religioasă. Spun asta deoarece oamenii din acea epocă, credeau în simbolurile divine, astfel în cât considerau că Forța divină îi ghidează în viață. Este foarte important să se cunoască diferența dintre simbolurile care sunt niște simple elemente decorative și simbolurile care au funcția de mistic.

Majoritatea heraldiștilor, în lucrările lor, sunt de părere că însemnele diferite, de pe câmpul de luptă au apărut odată cu dorința suveranilor de a produce război; dar și faptul că poporul francez este inventatorul armeriilor. Încă din vechile timpuri, oamenii îsi puneau întrebarea „de ce?” . Exemplu, de ce vulturul este un simbol imperial sau de ce leul este simbol al suveranității, sau de ce culorile și metalele au însușiri morale ale omului și în același timp au conotații simbolice. La astfel de întrebări, nici până în ziua de azi nu s-au putut găsii răspunsusri clare.

Omul este o ființă sensibilă și are tendința de a se alătura unui grup, clan, așa cum afirmă și Cl. Levi-Strauss în lucrarea sa: „Ca membru al unui clan larg individul – își caută strămoșii comuni și depărtați, simbolizați de animale sacre; ca membru al unui neam – strămoși mai apropiați simbolizați de totemuri; în sfârșit ca individ, strămoși personali, care să îi poată explica destinul propriu și care se pot manifesta față de el printr-un animal domestic sau prin vânat.”

În limba maghiară armerii reprezintă vânat însângerat, iar la noi după părerea lui Silviu Andrieș Tabac, armeriile sunt „[…] produsul fuziunii într-o singură formulă a diferitelor elemente și practici emblematice anterioare […], principalele provenind de la baniere, sigilii, monede și scuturi”, de o altă părere este Ileana Căzan care consideră că „[…] sunt o imagine morală, ce proclamă o regulă de viață, prin care se respectă o virtute spirituală sau un principiu de onoare civilă.” Cu timpul armeriile devin un semn distinct în socitatea.

Simbolurile pentru un cavaler erau arme. Aceste arme reprezintă curajul, voința dar și forța cavalerului. Dacă posesorul armelor a încetat din viață acestea erau date familiei pentru a le transmite noilor generații.

Virtuțiile creștine precum supunerea și umilința care sunt reprezentate prin cămilă, sunt rar întâlnite la blazoanele familiale; așa cum și boul care înseamnă răbdare, mielul care reprezintă blândețe și sacrificiu sunt rar utilizate. Calitățiile prezentate mai sus era lăudate și promovate de Biserică, dar familiile puternice nu erau de acord; ei doreau simboluri cu semnificații ale bogăției, cinstei, frumuseții etc. Aceste semnificații erau reprezentate de leu (vitejie), vultur (putere imperială, element care anunță viclenia, egoismul), urs (forță), mistreț (curaj), porcul cu spini (inteligență diplomatică, devotament pentru ai săi; a fost utilizat de regii Carol al VIII-lea și de Ludovic al XII-lea în Franța), pisica (suplețe, șiretenie; apare foarte rar în simbolistica medievală), salamandră (puritate, curățenie sufletească), corb (rezistență, viață lungă; folosit de Țara Românească), bour (putere, continuitate; simbol folosit de Moldova). Simbolurile aveau ca rost fixarea unei certitudini, unei realități.

Simbolul leului are vechi rădăcini, menționate heraldic, de la întemeierea primelor state feudale românești. Pe însemnul Daciei apare doi lei afrontați, iar deasupra lor este o coroană.

De-abea din secolul al XVI-lea, simbolul fastului și al prestigiului devine important; iar blazoanele și armeriile încep să se confundă cu rangul nobiliar. „Așadar când simbolurile sunt figurate în armerii, în plin Ev Mediu, ele nu sunt imagini distinctive, ci conferă însușiri ce le întăresc, le proclamă, asigurând invincibilitatea pe câmpul de luptă aceluia ce le purta.” După o perioadă de timp au apărut și simbolurile individuale, pentru recunoașterea persoanelor, pe vreme de război sau de pace.

Alte simboluri care au fost utilizate în Evul mediu sunt: grifonul, care reprezintă forța crudă, puterea de a rezista pericolului. Acesta se găsește pe Poarta zeiței Iștar, alături de vultur și leu. Este un animal imaginar care are capul și penele de vultur, corpul și ghearele sunt de la leu.

Fig Poarta zeiței Iștar.

Un alt simbol este cel al dragonului, care reprezintă păcatul, răul în secolul XIII, dar până atunci era un simbol al norocului. Are mai multe înfățișări, cum ar fi: în Țara Galilor. Are corp de reptiă și de patruped, în Belgia; de hiped cu aripi de fluture sau de liliac. Regele Scoției, David Bruce cât și fiul său au folosit dragonul împreună cu șarpele ca semn al regalității.

Pantera este un simbol puțin utilizat în armeriile clasice, fiind schimbat în secolul al XIV-lea cu leopardul heraldic. Pantera se regășește pe Emailul din Mans, în emblema orașului Rouen; mai este însemn și al conților de Anjour (viitorii regi ai Angliei); iar apoi leopardul pe ameriile Marii Britanii.

Fig .Armeriile conților de Anjou ( sec XV)

Calul simbolizează inteligență, bogăție, frumos, îndrăzneală. „Calul a căpătat o valoare emblematică, o semnificație socială, dublată de una religioasă.”. Fiecare poziție a calului reprezinta ceva, cum ar fi: dacă are pus frâul, reprezintă agresivitate, forță; fără el reprezintă bucurie, lumină; dacă este liber atunci se presupune pace. Îl găsim pe scut regilor Poloniei, pe diplomele de înnobiliare între secolele XV-XVIII, acordate de cancelaria transilvană, în armeriile oferite de împăratul Rudolf al II-lea.

Culorile heraldice fac și ele partea din știința simbolurilor. „Explicațile culorilor îmbină așa numitele –virtuți mondene- cu cele creștine, chiar dacă uneori ele sunt diametral opuse.” Și încep prin explicarea aurului care reprezintă bogăție, noblețe, suveranitate, cinste, generozitate, dragoste; iar în virtuțile creștine reprezintă: dreptate, blândețe, eleganță, umilință. Argintul simbolizează frumusețe, puritate, sinceritate, dar și inocență, umilință. Azurul înseamnă culoarea albastră, simbolizează bucurie, dreptate, umilință, noblețe, triumf etc. Roșul este un „[…] simbol al focului divin, al purificării, el inspiră curajul și vitejia, dar în egală măsură reprezintă și focul Gheenei, fiind legat de ideea de cruzime, furie, crimă și măcel.” Negru este o altă culoare care semnifică înțelepciune, simplitate, prudență sau doliu și durere. Verdele este o culoare a bucuriei, a tinereții.

Blazonul, la rândul său a trecut prin mai multe etape: în prima etapă, blazonul este propritatea suveranului. Apoi, conducători ai armatei, le adopteaza prin anul 1160-1180. Între anii 1180-1200, blazonul devine semn distinct pentru fiecare cavaler. Iar în ultima etapă, între anii 1200-1230, funcționarii regali și nobili preiau armeriile. Din secolul al XIII-lea, orice țăran știa să citească simboluri, astfel își dădeau seama de nobilii din regiunea sa. Armeriile se extind din ce în ce mai repede în societate.

Femeile din Evul Mediu „[…] nu erau nu numai regine ale sărbătorilor și ale turnirelor, ci uneori, și conducătoare reale ale armatei.” Aveau dreptul de a avea armerii, având emblema soțului alături de cea a tatălui. Forma armeriei deobicei era una romboidală. Există câteva femei care au reușit să se facă remarcate prin curajul lor: contesa de Montfort, Anne Meunier, Eleonora de Gongaza etc.

Începând cu secolul al XVI-lea, oferirea armeriilor, devine un drept al suveranului, care a fost însoțită și de înnobilare. Ludovic al XIII-lea, a dat o ordonanță scrisă în anul 1615, în care era interzisă folosirea armeriilor neînregistrate.

O dată cu încheierea epocii, a Evului Mudiu și începerea Renașterii, metalitatea omului se schimbă. Astfel apar noi simboluri: papagalul care reprezenta elocvență; corbul – prostie; lebăda simboliza bătrănețea glorioasă și mândră; câinele începe să reprezinte fidelitate, afecțiune; lupul arăta imaginea unui om crud, dispus să omoare și să jefuiască. Însă ursul devine un simbol al lăcomiei, a forței brute.

Armerii sunt de mai multe feluri: armeriile nobiliare care au apărut primele și sunt de ordin sigilar, ceea ce validează evenimentele politice. În anul 1102, Robert Frison conte de Flandra, a adoptat simbolul leului roșu. Apariția armeriilor trec din peceți, pe echipamentul militar, pe veșminte și pe harnașament, răspunzând unor nevoi de ordin practic. Pentru explicarea anumitor simboluri heraldice erau folosite legendele, care prin natura lor conțineau un sâmbure de adevăr. „Armeriile sunt deci o reflectare nemijlocită a realităților sociale și politice ale secolelor XII-XV, implicit a relațiilor de vasalitate, a raporturilor dintre suveran și vasal, ce apar ca legături personale.” Dacă este o relație de vasalitate, ea este exprimată prin armerii de concesiune, plasate pe lângă stema de familie.

De Rusalii, în anul 1128 a avut loc nașterea armeriilor medievale de concesiune. Henric I a fost regele Angliei și ia acordat lui Plantgnenet (ginerelui său) un scut ornat cu niște lei de aur, iar ulterior au devenit leoparzi din blazonul regal am Marii Britanii. Primele diplome de înnobilare, au fost însoțite de armerii de conceiune; astfel au apărut pe vremea lui Sigismund de Luxemburg (Ungaria).

În Țările Române, acest tip de armerii nu sunt o realitate specifică. Prin secolul al XV-lea, a existat cazuri în care armeriile de concesiune au fost date domnitorilor români de către suveranii altor state; prin aceste fapte era arătată dorința marilor puteri vecine (regalitatea maghiară și Imperiul habsburgic) de a-și asigura alianța militară cu Țara Românească, în lupta cu turcii. Lui Vlad Dracul (domnitor al Țării Românești) i se oferă „Ordinul Dragonului”, creat de Sigismund de Luxambur. Acest simbol a fost preluat în armeriile domnului ca semn personal.

Fig . Simbolul Ordinului Dragonului

Pe emisiunile monetare dintre anii 1443-1447, ale lui Vlad Dracul, au pe lângă pasărea cruciată pe avers, iar pe reversul monedelor au dragonul înaripat.

Pe data de 19 mai 1688, Constantin Brâncoveanu primea de la Leopold I, titlul de „conte ereditar al Regatului Ungar”, cu mai multe armerii. Iar pe 30 ianuarie 1695, Brâncoveanu mai primește un titlu, și acela de Principe al Sacrului Imperiu Roman. Fiul cel mare a lui Constantin avea dreptul să poarte armeriile tatălui său. Armeriile din anul 1688 au rămas ca stemă de familie, a familiei Brâncoveanu până în secolul al XIX-lea. Acesta era considerat de către străini, un nobil loial al intereselor Habsburgilor.

Un alt timp de armerie este cel de pretenție. Această categorie, cuprinde însemne ale regatelor, principatelor sau ale altor domenii, pe care unii domnitori le transformă în armerii proprii, pentru a arăta că au pretenție asupra unor teritorii, chiar dacă sunt în posesia altora.

Armerii de funcție. Simbolurile care erau atribuite unui domeniu, țineau de un teritoriu anume și se adăugau în armeriile stăpânilor de moment. Peștii indicau dreptul de proprietate asupra unei ape; ghinda, arborii și animalele sălbatice reprezentau posesiunea unui domeniu de vânătoare. Armeriile de funcții se bucurau de aceeași „standardizare” a figurilor. De exemplu în Spania, însemnul cel mai întâlnit pentru a arăta starea socială, era cazanul. Acesta simboliză categoria oamenilor bogați ( „ricos hombres”), care poate să-și hrănească singuri soldații.

În Franța, noblețea militară era reprezentată de însemne precum spada, lancea, săgeata etc. În Italia simboluri folosite erau porumbeii, mielul pascal, soarele de aur, semiluna, stele etc. Și în Țara Românească au existat astfel de armerii. Însemnele de funcții cele mai stabile au fost cele Bisericești.

Armeriile regale sunt cele mai folosite simboluri și sunt reprezentate deobicei prin leu sau vultur. Vulturul imperial este adoptat pentru a simboliza continuitatea tradiției imperiale romane. Leul reprezintă exprimarea luptelor pentru tron între regele Ungariei Emeric și fratele său, mai tânăr, pe nume Andrei.

Iar în final, armeriile orășenești, erau folosite de orișicine, nu numai de nobili. În secolul al XII-lea, orășenii bogați dar și anumiți meșteri au dorit să adopte armeriile personale. Se gravau pe sigilii, case, locurile vizibile spre indignarea nobililor. Simbolul leului are vechi rădăcini, menționate heraldic, de la întemeierea primelor state feudale românești.

Capitolul 5. Studiu de caz

5.1. Drapelul

Drapelul alături de sigiliu, stemă și imn reprezintă „[…] un însemn național prin care este reprezentată individualitatea și suveranitatea unui popor”. Steagul a apărut pentru prima oară în Țara Românească. Acesta are semnificație foarte importană pentru stat, fiind un „[…] simbol al ființei sale istorice și politice, al situației pe care și-a dobândit-o în mijlocul celorlalte state șoi al prestigiului de care se bucură, fiind simbolul măririi naționale”.

„Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului XIX-lea: este remarcat prezența celor trei culori în canafii și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadru căruia li se atribuie pentru prima oară semnificația: libertate (albastrul cerului), dreptate (galbenul ogoarelor), frăție (roșu sângelui). Pentru oamenii din armată, drapelul este „[…] simbolul victoriei, simbolul pentru către care se îndreaptă aspirațiile tuturor acelora care luptă faldurile lui”.

5.1.1. Drapelele și stemele Moldovei

Drapelul oficial, pe care îl are Republica Moldova în acest moment este:

Fig . Drapelul Moldovei

Acest drapel are trei culori, cu trei fâșii verticale egale. Pânza din care este făcut drapelul, are formă dreptunghilară. Raportul dintre lungime și lățime este de 1:2. Enumerarea culorilor se face de la hampă, astfel prima culoare este albastru care se mai numește în limbajul heraldic azur, apoi este culoarea galbenă și ultima este culoare este roșu. Acestea fac parte din culorile primare, dar dacă le luăm pe rând, fiecare din ele, în limbajul heraldic simbolizează ceva.

De exemplu azurul reprezintă fidelitate, speranță, dorința de a evolua, sinceritate dar mai ales credință. Galbenul simbolizează dreptate, forța de a merge mai departe, bogație, glorie. Iar roșu este o culoare puternică, care reprezintă în limbajul heraldic curaj, dragoste dar și sacrificiu. Majoritatea persoanelor care locuiesc în Moldova consideră că drapelul lor reprezintă prietenia și bunătatea cetățenilor, egalitatea între oameni și respectarea principiilor democratice, în plus le aduce aminte de trecut dureros, de viața pe care o au în acest moment și speră către un viitor mai bun.

Pe bucata de pânză galbenă se găsește stema Moldovei. „Proporția dintre lățimea Stemei și lungimea Drapelului este de 1:5 […].” Silviu Andrieș-Tabac consideră că heraldistul Pavel Gore este „[…] autorul moral al stemei și al drapelului Republicii Democratice Moldovenești.” Pavel Gore fiind președintele Partidului Național Moldovenesc din Chișinău.

Fig .Stema Moldovei

„Stemele au apărut în același timp cu numele patronice, cu transformarea costumului, cu multiplicarea atributelor personajelor iconografice-toate aceste sisteme fiind menite a desemna identitatea individului și locul lui în ierarhiile familiale, de grup sau sociale ale epocii.” Stema din prezent al Moldovei, este alcătuită dintr-o pasăre numită acvilă, cu aripile deschise. Acvila este simbolul heraldic al Țării Românești, iar pentru Moldova simbolul heraldic este capul de bour.

În această stemă pasărea are în cioc o cruce de aur, iar în ghiarele ei în formă de mâini, ține un sceptru de aur (fiind de culoare galbenă) la senestra (în partea stângă) și la dextra (în partea dreaptă) o ramură de maslin verde (culoare ce reprezintă tinerețe). Crucea este un simbol al credinței, al divinității și un element de susținere a scutului. Pe pieptul acvilei este un scut retezat deoarece este tăiat de o linie orizontală și are formă de triunghi, cu laturile egale, și marginile rotunjite (așa cum am prezentat mai sus într-o poză cu fomele scutului).

Scutul are și un contur de aur și reprezintă o armă protectoare. Cele două câmpuri formate în urma tăieri sunt de culori diferite, respectiv roșu și albastru. În mijlocul scutului, atât în câmpul roșu cât și în câmpul albastru, se află capul de bour, de culoare galbenă, ceea ce înseamnă că simbolul Moldevei este de aur. „Capul de bour se asociază cu taur ceresc și simbolizează forța materiei exprimată prin cel mai important astru soarele.” Deasupra capului de bour se află un soare de aur. Soarele este un element heraldic care simbolizează viață, lumină, glorie.

Semiluna este tot de aur și se află în partea stăngă. „Luna crai-nou cu colțurile către exterior, care evocă litera C a alfabetului […]” și este mereu în creștere. Iar în partea dreaptă este o floare numită roza. Aceasta este alcătuită din cinci petale și „e preluată din heraldica primilor domnitori ai Principatului Moldovei”. Cele două elemente de pe câmpul albastru simbolizează noaptea. Romburile din stema Moldovei sunt folosite pentru separarea celor două câmpuri ale scutului, pentru separarea zilei de noapte. Ca și o ultimă remarcă asupra stemei Moldovei, scutul este realizat „[…] folosind cele trei culori tradiționale ale tricolororului: albastru, galben și roșu.”

Până să se ajungă la această stemă, au existat diferite forme, diferite în înfățișări, și câteva ditre acestea sunt:

Fig . Stema Moldovei pe vremea lui Roman Vodă ( 1393)

Fig . Stema Moldovei în epoca lui Ștefan cel Mare

Diferențe dintre cele două steme sunt: capul de bour din vremea lui Roman Vodă este de culoare neagră așa cum am scris mai sus, simbolizează înțelepciune, simplitate, dar și durere, doliu. Pe când , în stema din epoca lui Ștefan cel Mare capul de bour este o culoare deschisă. O altă diferență sunt urechile care în prima imagine sunt ridicate, ir în cea de-a doua sunt în toarse.

Acum mă întorc la drapeluri Moldovei, fiindcă și ele de-a lungul anilor au fost mai multe. Acestea au existat „[…] cu certitudine, încă din timpul lui Bogdan, voievod al Moldovei, care cu ajutorul steagurilor sale și ale celor boierești a învins la 1359 oastea regelui Ungariei, Ludovic de Anjou.”

Un drapel al Moldovei, sub o altă formă, a fost folosit de revoluționarii moldoveni la Paris, când au atacat guvernul francez, la data de 26 Aprilie 1848. Acesta drapel avea fâșiile, cu cele trei culori, albastru, galben și roșu, pe orizontală și nu pe verticală, În plus pe tricolor era scris și o lozică (tot pe culoarea galbenă): DРЕПТАТЕ ФРЪЦІЕ – Dreptate, Frăție.

Fig. Drapelul Moldovei în variantă orizontală.

Tot în varianta de drapel pe orizontală a mai fost și următorul drapel, prezentant mai jos. Acest drapel, are albastru în partea de sus, iar roșu în partea de jos. Pe culoarea galbenă este imprimată stema țării. Stema fiind foarmată din capul de bour, de aur, care are gura deschisă și limba scoasă. Deasupra capului, bourul are o stea galbenă în cinci colțuri, iar în partea dreaptă, jos, este o lună de argint. În stânga este o floare de argint. Fâșia albastră are scris și numele țării, Rebuplica Democratică Moldovenească și Independentă.

Fig . Drapelul Repulicii Democratice Moldovenești.

5.1.2. Drapelele și stemele Transilvaniei

Din păcate Transilvania nu a beneficiat de o stemă proprie până în anul 1659. Pentru sigilarea dcumentelor se foloseau de stema familiei din care făcea parte voievodul sau principele.

Fig . Stema Transilvanieidin 1659

Stema este alcătuită dintr-un scut tăiat cu ajutorul unui brâu de culoare roșie. În câmpul superior, de culoare azur, este o acvilă neagră, cu ciocul de aur și cu limba scoasă roșie. Capul îi este îndreptat spre stânga, unde se află și un soare de aur. În partea dreaptă este o semilună întoarsă. Câmpul de jos este culoare galbenă, și sunt desenați șapte turnuri roșii, pe două rânduri (4:3).

Fig . Stema Transilvaniei între anii 1851-1919

Ce mai are în plus această stemă este scutul care a devenit timbrat „ […] de o coroană închisă și are doi tenanți feminini în vestimentația antică, reprezentând Justiția (dreapta) și Recompensa (stânga) […]” Acvila este considerată ca un simbol al națiunii maghiare „[…] și ar fi pasărea turul, din legendele și miturile fondatoare ale ungurilor.” În plus se mai spune că soarele și semiluna sunt simboluri ale națiunii secuiești, pe când cele șaspte turnuri roșii sunt considerate simboluri ale sașiilor.

Fig . Drapelul Transilvaniei înainte de 1918

Drapelul Transilvaniei utilizat până în anul 1918, este un drapel pe orizontală, cu trei fâșii egale. Prima culoare este albastru, în partea de sus, urmat de culoare galbenă la mijloc și în partea de jos este culoarea roșie. Este un drapel simplu.

Până când stema Transilvania a început să facă parte din componența stemei României (1922), era găsită în alcătuirea stemei Imperiului Austro-Ungariei (1857-1919) și a stemei Regatului Ungariei (1867-1918).

5.1.3. Drapelele și stemele Țării Românești

Primul drapelul Țării Românești datează din anul 1834. Este un drapel de război. El fiind schimbat după 6 ani cu alt drapel. Dar dacă ne uităm foarte atenți la imaginea aceasta observăm că este un drapel cu fâșiile inegale pe orizontală. Prima culoare este roșu, galben și albastru.

Fig . Drapelul de razboi al Țării Românești din 1834

Pe mijlocul drapelului este acvila, simbol heraldic al Tării Românești. Această are o culoare neagră, cu aripile deschise și cu capul în partea dreaptă, iar în ghearele în formă de mâini (așa cum am descris în stema Moldovei), numai că în acest drapel acvila ține în mâna stângă un sceptru de aur și în mâna dreaptă ține o sabia , care este de culoare galbenă (aur). Pasărea este înconjurată de spice de grâu. Acest drapel a fost folosit de domnitorul Alexandru Dimirie Ghica. Tricolorul Țării Românești din anul 1834 se găsește și pe sigiliile domnitorului, cât și pe sigiliile domnitorului Barbu D. Știrbei. Primele patru sigilii sunt ale lui Alexandru Dimitrie Ghica, air următoarele șase sunt ale domnitorului Barbu D. Știrbei.

Fig . Sigilii domnitorilor Țării Românești

Așa cum am scris mai sus, acest tricolorul a fost schimbat, în anul 1840. Nici aceasta nu a fost folosit pentru o perioadă îndelungată, mai exact pentru 8 ani. Acesta fost:

Fig . Drapelul de luptă al Țării Românești (1840-1848)

Modificările aduse acestui drapel sunt: schimbare culorii acvilei, fiind acum gri (ceea ce înseamnă că este de argint) și are în cioc o cruce de aceeași culoare; capul ei este acum în partea stângă; iar în gheare nu mai ține absolut mic. Deasupra capului acvilei este o coroană roșie (este un ornament exterior prin care putem să ne dăm seama de rang, țara din care provine). Acvila se află pe un fundal alb, în mijlocul unui scut plin. Drapelul este împrejmuit de un contur galben (de aur), în plus în două colțuri, sus și jos, în partea dreaptă, are câte o floare.

În decretul din data de 13 iulie 1848, se preciza: „Lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind.”

Fig . Drapelul revoluționarilor din 1848

Drapelul cu lozinca „Dreptate Frăție” a fost folosit atât de revoluționarii moldoveni cât și de revoluționarii munteni; numai că cei din Țara Românească au folosit un drapel în poziție verticală, așa cum era menționat în decret, cu fâșiile egale. Petre Vasile-Năsturel considera că din punct de vedere heraldic, banda din mijlocul drapelului revoluționar este metal, mai exact de aur. „ Pe parcursul desfășurării revoluției, tricolorul a fost intens folosit sub diverse forme: drapele, eșarfe, cocarde, penaj plasat la pălării.” Drapelul a fost folosit doar petru perioada revoluționară, iar apoi s-a revenit la vechiile drapeluri ale Țării Românești, până în anul 1863, când apare un alt drapel pentru armată cu mai multe ornamente exterioare și despre care Alexandu Ioan Cuza spunea „ Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel; având în vedere că adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, de-asupra drapelelor armetei […]”. Drapelul despre care vorbește Alexandru Ioan Cuza în citatul de mai sus este:

Fig .Drapelul de luptă din anul 1863

Acesta este un drapel pe orizontală, culoarea roșie aflându-se în partea superioară. Pe mijlocul lui se află o acvilă de argint (gri), cu aripile deschise, cu capul în partea dreaptă, în plus are pe cap o coroană de aur (galbenă). În cele două ghiare, bine cunoscutele elemente: sabia și sceptru domnesc de aur. Pe pieptul acvilei este un scut sfertuit cu ajutoru unei linii verticale și una orizontală de culoarea neagră, dar este și încoronat ca și acvila, prin aceeași coroană de aur.

Două dintre sferturile scutului sunt de culoarea albastră și sunt pe diagonală( stânga sus-dreapta jos sau dreapta jos-stânga sus) iar celelalte două sunt, unul roșu ( dreapta sus) și unul galben (stânga jos). În condițiile în care în partea stângă este albastru-galben, ceea ce reprezină Țara Românească și în plus pe aceste două culori s-a imprimat și o acvilă cruciată, tot cu capul în partea dreaptă, încoronată și tot de culoare gri. Iar în partea dreaptă sunt culorile roșu și albastru, care reprezintă Moldova. Și aceastea au imprimat ceva, capul de bour cu o stea în frunte simbol al Moldovei, de culoare gri.

Ceea ce mai aduce nou drapelul este panglica de culoare roșie, care încojuară și sabia si sceptrul, având și o deviză „HONOR ET PATRIA” . Deviza era scrisă cu litere de aur și însemna Onoare și Patrie. În colțurile din dreapta sus și dreapta jos erau câteva fire de spice de grâu care conjurau litera A, fiind inițiala domnitorului. Acest drapel era prins pe o hampă, care îl vârf avea acvilă romană cruciată și încoronată din metal.

5.1.4 Drapelele și stemele României

După ce Alexandru Ioan Cuza a fost alungat de la conducerea țării în anul 1866, drapelul s-a schimbat și el. La conducerea a venit Carol de Hohenzollern. El a utilizat următorul drapel:

Fig . Drapelul României din 1867

Drapelul are fâșiile egale pe verticală, culoare care se află lângă hampă culoarea albastru, apoi galben și roșu. Pe culoarea galbenă se află stema României de la acea vreme. Stema are pe mijloc un scut sfertuit.

Fig. Stema României din 1867-1872

Primul câmp este de culoare albastră și are simbolul Țării Românești, mai exact acvila cruciată, de culoare neagră, cu capul îndreptat spre dreapta, unde este și un soare. Acest simbol se mai găsește și în câmpul patru, dar pe un fond de culoare galben. În câmpul doi, de culoare azur se află simbolul Moldovei, capul de bour, de culoare neagră, iar deasupra capului are o stea albă și în stânga lui sus este o semilună întoarsă. Simbolul Moldovei se mai găsește și în câmpul trei, dar fondul câmpului este roșu. În mijlocul scutului sfertuit este un alt scut sfertuit cu câmpurile unu și patru albe și câmpurile doi și trei de culoare neagră, acesta fiind ecusonul familiei Hohenzollern.

Scutul cel mare este susținut în partea dreaptă de un leopard de aur, cu gura deschisă. În partea stângă scutul este susținut de un personaj feminin, îmbrăcat în alb, care ține în mâna stângă o sică dacică (un fel de cuțit) de aur. Scutul mai este „[…] timbrat de o coroană închisă […]” și era pus pe un fon alb. Stema avea în partea de jos și o panglică albastră cu un motto „NIHIL SINE DEO” (Nimic fără Dumnezeu). Era scris cu litere de aur. „Toate aceste elemente sunt plasate sub un pavilion de purpură căptușit cu hermină, cu ciucuri li franjuri de aur, prins într-o coroană închisă.”

Un alt drapel și o altă stemă au fost folosite de România din anul 1872. Proiectul a fost realizat de heraldistul Ștefan D. Grecianu.

Fig. Drapelul României din 1872

Drapelul ca și celelalte este pe verticală, și are imprimat pe culoarea galbenă noua stemă. Stema are tot un scut sfertuit, dar primul câmp al scutului este de culoare albastră și acvila este de aur, încoronată, cu capul în partea stângă deasupra fiind soarele. În cele două gheare ține bine cunoscutele arme, sabia și sceptrul. Câmpul trei are aceeași culoare doar că acum se găsește un alt simbol heraldic, delfinul. Mai precis este vorba de doi delfini afrontați de aur. Aceștia din anul 1878 vor fi simbolul heraldic al Dobrogei. În câmpul trei pe un fundal roșu este simbolul Moldovei. Capul de bour este galben, adică de aur; cu o stea în frunte și o lună galbenă în partea dreaptă. Ultimul câmp, adică trei este tot roșu, este stema Olteniei, un leu încoronat, de aur, „[…] ieșind dintr-o coroană și ținând între labe o stea în șase colțuri, de asemenea de aur”.

Fig stema României din 1872

În mijlocul scutului sfertuit este același ecuson al domnitorului României, care a fost folosit și în stema din 1867. Acum scutul cel mare este susținut de noi lei afrontați, de aur, cu coada printre picioare (simbol al Daciei). Scutul este timbrat de o coroană închisă. Există pe noua stemă și panglica de culoare albastră dar cu terminațile panglicei de culoare roșie. Motto este același „Nimic fără Dumnezeu”. Elementele prezentate mai sus, sunt puse sub același pavilion ca și stema anterioară.

Atât drapelul și stema prezentată mai sus, au fost folosite până în anul 1918.

În anul 1921 s-a format o comisie heraldică, care a propus nou proiect cu noi steme și drapele, acestea fiind realizate de Paul Gore și Jozsef Sebestyen.

Fig . Drapelul României între 1918-1921

Noul drapel, este pe verticală, cu fâșiile egale, doar stema diferă. Stema acum este formă de un scut mare plin, englezesc, albastru, care are pe mijloc o acvilă de aur, încoronată și cu capul spre stânga. Ciocul și ghearele acvilei sunt roșii, iar sabia este de argint și se află în gheara din stângă. Sceptru este în partea dreaptă și este de aur. Pe pieptul acvilei este un alt scut „[…] scartelat cu insișiune”. În primul câmp este același simbol heraldic al Țării Românești pe aceași culoare albastră, de aur.

Pe când în câmpul doi, roșu, este același simbol al Moldovei, de culoare neagră, ceea ce are în plus este floarea galbenă din partea stângă a bourului. În al treilea câmp, de culoare roșie, este simbolul Olteniei, și acela este un leu de aur rampant spre stânga. I se mai alătură și simbolul Banatului (în același câmp), podul de aur care traversează apele. Câmpul patru este stema Transilvaniei. Transilvania are ca stemă o acvilă neagră cu brațele deschise, cu ciocul de aur și limba scoasă de culoare roșie. Capul este îndreptat spre stânga, acolo unde este și un soare de aur. În partea stângă este o lună de argint. Asfel acvila este într-o cetate, reprezentată de o fâșia roșie și una galbenă. Partea de aur sunt „[…] sunt șapte turnuri roșii, repartizate 4:3”.

Fig . Stema României între anii 1918-1921

În insițiune se găsește stema Dobrogei, cei doi delfini de aur, afrontanți. Pe mijlocul scutului este din nou amprenta domnitorului țării. Și acest scut mare este timbrat cu o coroană de oțel, și este susținut de doi lei de aur,afrontați, cu coada ridicată și gura deschisă. Elementele sunt sub același pavilion roșu închis, iar în interior se găsește hermină, prinse cu ajutorul unei coroane închise. Cei doi lei țin cu măna dreaptă, respectiv mâna stângă o salbă purtată de Carol I. În partea inferioară este și panglica cu același motto.

O altă stemă folosită de România, între anii 1921-1944, este aceeași stemă de mai sus, doar că scutul cel mare nu mai este susținut de nimic și nu mai are pavilion cu hermină în interior, ci doar este timbrat cu o coroană din metal. O alt lucru pe care îl are noua stemă în plus sunt unghiile acvei care sunt accentuate prin culaorea neagră

Fig . Stema României din 1921-1944

După anul1944, „o dată cu instaurarea republicii, în România au fost interzise toate însemnele regatului, incluzând și stemele și steagurile tricolore care le purta.” Culorile drapelului rămân în continuare albastru, galben și roșu. Fâșiile tot pe verticală. Iar pe culoarea galbenă va fi stema Republicii. Așa că drapelele și stemele din vremea aceea sunt:

Fig. Drapelul Republicii Populare România

Fig. Steme Republicii Populare România

Aceste steme au fost folosite pe rând, punându-le câte un element nou. Deci stema este alcătuită dintr-o pădurere verde, România fiind considerată ca niște munți împăduriți, iar deasupra lor se ridică un soare. În mijlocul pădurii este un stâlp de hidroenergie. Aceste elemente sunt înconjurate de o ghirlandă de spice grâu, prinse în partea inferoară a stemei, cu panglică colorată în cele trei culori ale tricolorului. Iar pe centru panglicei sunt scrise cu alb și cu majuscule RPR (Republica Populară România). În cea de-a doua stemă se mai adaugă și o steua roșie, cu cinci colțuri, în partea de sus a imaginii.

Anul 1965 aduce schimbari, țara noastră a fost redenumită cu Republica Socialistă România. Fapt ce a condus la schimbarea stemei, dar doar a panglicii. Au rămas aceleași culori ale panglicii, doar că acum pe panglică scria numele țării complet.

Luna decembrie din anul 1989, stegul comunist al României a fost rupt, având o gaură în mijloc. Astfel acest steag a devenit un simbol al căderii comunismului.

Fig. Steagul Comunist

Datorită acestui lucru, fost necesar să se facă o nouă evaluare a heraldicei românești. Așa cum am scris și am prezenta în capitolele anterioare, sunt create comisii de heraldică pentru a se forma o stemă nouă și care să respecte regulile blazonului. Au fost propuse mai multe proiecte de stemă, și într-un final a fost acceptat unul.

Stema oficială care a fost acceptată de Parlament și a fost realizat de Victor Dima. Acesta era un angajat al Ministerul Apărării Naționale. Proiect ce a intrat în viguare în anul 1990 și este folosită și în prezent de România. Drapelul și stema oficială din prezent sunt:

Fig . Stema actuală a României Fig . Drapelul actual al României

Stema din prezent, este alcătuit dintr-un scut plin, de culoare albastră. În interiorul lui se află o acvillă de aur, cruciată, cu ghearele și ciocul roșu, ține în gheare sabia și sceptru de argint. Pe piectul acvilei este un scut cu patru câmpuri și o insițiune. Primul câmp este albastru cu simbolul Țării Românești. Câmpul al doilea, este roșu și are simbolul Moldovei, capul de bour, de argint, cu steua în frunte de aur. Al treilea câmp este simbolul Olteniei și al Banatului, tot pe culaore roșie, iar în ultimul câmp este stema Transilvaniei. Acvila din această stemă este de argint. Iar în insițiuneb este simbolul Dobrogei. Acestea sunt stemele cât și drapele țării noastre.

Data 26 iunie, a fost numită prin lege, ca fiind Ziua Drapelului Național. În fiecare an, se dorește ca această zi să se sărbătorească prin activități cultural-educative și prin ceremonii militare.

5.2 Imnul Românei

Participarea domnitorilor la diferite festivități prin secolul al XIX-lea, a condus la crearea unui imn național. Primul imn al Principatelor Unite Române a fost compus și cântat, de către câpitanul Eduard Hubsch, fiind considerat „[…] părintele muzicii militare românești […]”; printr-un concurs. Imnul se numea „Trăiască Regele” și a fost cântat din anul 1884-1948. Versurile erau scrise de Vasile Alecsandri.

Din anul 1948 până în 1953 a fost folosit ca imn al României „Zdrobite cătușe”. Muzica a fost făcută de Matei Socor, iar versurile îi aparțineau lui Aurel Baranga. Următorul imn s-a intitulat „Te slăvim, Românie!”, și a fost cântat între anii 1953-1977 Acest imn „[…] caracteriză prietenia dintre Uniunea Sovietică și ideologia leninistă” . Din anul 1977, a urmat imnul cunoscut de mulți „Trei culori”, muzică fiind compusă de Ciprian Porumbescu. Imn cântat în perioada 1977- 1989.

Din anul 1989 până în prezent, imnul României este „Deșteaptă-te române!”. Versurile sunt ale lui Andrei Mureșan (ziarist, poet). Acest imn are unsprezece strofe, dar atunci când este cântat, sunt interpretate decât strofa unu, doi, patru și cea de-a unsprăzecea. Imnul este intonat la „[…] festivitățile și ceremoniile oficiale naționale, precum și la ceremoniile oficiale cu caracter internațional, la deschiderea și închiderea emisiunilor staților publice de radio și televiziune (în interpretare vocală), cu prilejul vizitelor întreprinse în România de șefi de stat și de guvern, în cadru ceremoniilor militare, conform regulamentelor militare, pe stadioane și alte baze sportive, cu ocazia desfășurării competițiilor sportive oficiale internaționale în care este reprezentată România, la deschiderea fiecărei sesiuni a Camerelor Parlamentului și la începutul programului zilnic în școlile primare și gimnaziale.” Semnificația ultimului titlu al imnului „Deșteaptă-te române!”, reprezintă transimitereaunei noi lumi.

Încheiere

Întrucât tema este stufoasă, iar ceea ce am prezentat în paginiile de mai sus, este doar o mică parte din ceea ce însemnă heraldică, trecerea anilor aduce noi cercetări și noi descoperiri în acest domeniu.

Lucrarea prezentată și-a propus să aducă la cunoștință doar cele mai importante lucruri din heraldica românească și cea occindentală și să dezlege misterele simbolurilor imprimate pe drapelurile și stemele țării noastre. Cu ajutorul lor ne putem da seama de mai multe lcururi: durerea prin care au putut trece cele trei principate, până au reușit să se unească; simbolurile ce ne reprezintă pe noi, românii; imnul care ne dă fiori dar în același timp mândrie atunci când îl interpretăm.

Această știință auxiliară a istoriei merită să fie citită, cunoscută, de noi toți.

Bibliografie:

Nițu Florentina, Științele auxiliare geografice și demografie istorică , Ministerul Educației și Cercetării Proiect pentru Învățământul Rural, 2005

Michel Pastoureau , O istorică simbolică a Evului Mediu occindetal, Editura cartier din Chișinău, 2004

Adina Berciu-Drăghicescu, G. D. Iscru, Tiberiu Velter, Aurel David, Tricolurul României, simbolal unității, integrității și suveranității naționale, Editura Sigma, București, 1995

Andrieș Tabac, Silviu, Introducere in heraldică. Noțiuni generale și întregiri la armorialul teritorial românesc, editura Universității din București, anul 2008

Boiangiu Aneta, Curs special în heraldică (Probleme controversate ale heraldicii româneși), București, Tipografia Universității, 1981

Căzan Ileana, Imaginar si simbol in heraldica medievala, Bucuresti ; Silex, 1996

Coterbic Corneliu, Enciclopedia drapelelor si stemelor statelor lumii, Bucuresti,

Meronia, 2009

Diaconu, Ana Felicia, Simbolul heradic în societatea românească postdecembristă (1990-2004), Editura Universității din București, 2008

Dan Cernovodeanu, Știința și arta heraldica în România ,editura științifică și enciclopedică, București 1977

Gal Ionel,Dictionarul stiintelor speciale ale istoriei, Editura Științifiică și Enciclopedică, București, 1982șdk

Laurențiu-Ștefan Szemkovics, Pagini din istoria tricolorului Românesc

http://ro.board.goodgamestudios.com/empire/showthread.php?29697-Ce-sunt-blazoanele

http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/HERALDICA64865.php

http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/13capVIII.htm

http://www.cultura.mai.gov.ro/traditii/drapel.pdf

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei

http://www.moldova.md/md/simbol/

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Paul_Gore

http://www.moldova.md/en/simbol/2465/

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stema_Republicii_Moldova

http://ro.wikipedia.org/wiki/Stema_Transilvaniei

http://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania

http://ro.wikipedia.org/wiki/Drapelul_Rom%C3%A2niei#cite_note-46

http://ro.wikipedia.org/wiki/Heraldica_Rom%C3%A2niei

http://istoria-romaniei.blogspot.ro/2010/01/povestea-imnului-de-stat-al-romaniei.html

http://www.fundatiaandreimuresanu.ro/istoric/imnul-de-stat/

http://www.ordinulcavalerilorlup.ro/heraldica.html

Ziua Drapelului Naţional. Semnificaţii istorice şi legăturile cu Masoneria

http://istoria-romaniei.blogspot.ro/2010/01/povestea-imnului-de-stat-al-romaniei.html

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-14934716-dezbatere-stema-nationala-introdusa-drapelul-romaniei-sunteti-acord-aceasta-modificare.htm

http://www.incorso.ro/stema/heraldica.php

http://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/steme/