ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [630208]

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
ȘCOALA DOCTORALĂ ÎN ȘTIINȚE POLITICE

TEZĂ DE DOCTORAT

PROMOVAREA INTERESULUI NAȚIONAL DE SECURITATE ÎN
CADRUL ALIANȚEI NORD -ATLANTICE
„CUREAUA INTERNĂ DE TRANSMISIE” A ROMÂNIEI

Coordonator științific:

Prof. univ. d r. Iordan Bărbulescu

Doctorand: [anonimizat]
2017

2 CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………. ………………………… 4
OBIECTIVUL DE CERCETARE …………………………………………… ………………………… 6
ALEGEREA TEORIILOR ȘI A PARADIGMELOR UTILIZ ATE …………………….. 6
METODOLOGIA DE CERCETARE …………………………………………. …………………….. 8
IPOTEZELE CERCETĂRII …………………………………………………… ………………………. 15
STRUCTURA ARG UMENTATIVĂ A LUCRĂRII ……… ………… ………………………. 17
LIMITELE CERCETĂRII ….. …………………………………………………. ………………………. 20

PARTEA I …………………………………………………………………………… ………………………… 23
CAPITOLUL 1. DELIMITĂRI CONCEPTUAL E PRIVIND SECURITATEA
NAȚIONALĂ ………………………………………………………………………. ………………………… 24
1.1. „Securitatea națională” : concept negli jat sau contestat? …………………………. ………. 25
1.2. Abord area obiectivă vs. subiectivă a securității naționale ……………………………….. .. 30
1.3. Extinderea conceptului de securitate ……………………………………………………………… 32
1.4. Politica de securitate națională ………… …………………………………………………………… . 34
1.5. Interesul național de securitate promovat prin politica externă – perspectiva
realismului neoclasic ………………………………………………………………………. …………. .. 38

CAPITOLUL 2. ALIANȚELE MILITARE …. ………………………………………………….. 47
2.1. Ce sunt alianțele? ………………………………………………………………………………………. .. 48
2.2. F ormarea și dinamica alianțelor …………………………………………………………………… .. 51
2.2.1. Teoria balanței de putere ……………………………………………………………….. .. 52
2.2.2. Teoria balnaței ame nințării .. ………………………………………………………….. .. 55
2.2.3. Te oria balanței de interese ….. ………………………………………………………… .. 57
2.3. Dilema securității și formarea alianțelor ……… ……………. ………………………………….. . 67
2.4. Comportamentul statelor în interiorul alianțelor …………………………………………….. . 71

PARTEA A DOUA …………………………………………………………… …………………………….. 76
CAPITOLUL 3. NATO – DINAMICA ALIANȚEI ȘI OPORTUNITĂȚILE
ALIAȚILOR ……………………………………………………………………….. …………………………. 77

3 3.1. Originile Alianței Nord – Atlantice ……………………………………………………….. …….. 78
3.2. Caracteristicile Alianței – Supraviețuirea NATO …………………. ………………………… 80
3.3. Dinamica Alinaței Nord – Atlantice …………………. ……………….. ………………………… 90

CAPITOLUL 4. IDENTIFICAREA INTERESELOR NAȚIONALE DE
SECURITATE ALE ROMÂNIEI……………………………………………………………………… 96
4.1. Definirea intereselor și a obiective lor naționale de securitate ……………………………. 98
4.2. Evaluarea mediului internațional de securitate …………… ………………………… ………. 104
4.3. Ris curi și amenințări ……….. …………………………………. …………………………………….. 107
4.4. Direcții de acțiune …………………………………………………………… ………………………… 109

CAPITOLUL 5. PROCESS TRACING: ANALIZA VARIABILELOR
INTERMEDIARE – „CUREAUA DE TRANSMISIE” ÎN POLITICA EXTERNĂ A
ROMÂNIEI …………………….. …………………………………………………………………………. … 117
5.1. Analiza variabilelor intermediare ………………………………. ……………. …………………. 118
5.1.1. Birocrația …………………………………………………………… ………………………. 119
5.1.2. Percepția asupra amenințării …………………………………. ………………………. 122
5.1.3. Opinia publică …………………………………………………….. ………………………. 124
5.1.4. Consensul politic …………………………………………………. ………………………. 126
5.2. Process Tracing : Dialogul mediatic România – Federația Rusă pe margin ea scutului
anti-rachetă .. ……………………………………………………………………………………………………. 127
5.3. Efectele acțiunilor României asupra Alianței ….. …………………… ………………………. 146

CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………. 152

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ……………………………………….. …………………………….. 165

4 Introducere

Securitatea națională este adesea perceput ă ca fiind o condiție necesară pentru
asigurarea existenței statelor și a funcționării acestora în param etri apreciați ca fiind
„normalitate ”. Cu toat e acestea, deși în esență importanța și rolul securității naționale par
a fi lesne de înțeles, abordările teoretice cu privire la acest concept dezvăluie o literatură
bogată ce abundă în abordări diferite pornind de la beneficiarul securității, valoarea de
securizat și responsabilul pentru asigurarea acestei securități. Însă, abordarea care a
dominat teoriile privind securitatea națională și care ocupă un rol important și în prezent
se referă cu preponderență la protejarea valorilor fundamentale ale statului în fața unor
amenințări externe. Unul dintre instrumentele pe care statele le au dispoziție pentru a
realiza acest lucru îl reprezintă formarea alianțelor militare.
Formarea alianțele militare, frecvent întâlnită pe parcursul istoriei, a fost și ea
puternic teoretizată, în special de către reprezentanții paradigmei de cercetare realiste. De
cele mai multe ori alianțele sunt privite ca asocieri formale sau informale între state, ce au
ca scop apărarea colectivă, formarea lor fiind condiționată de existența un ei amenințări
externe grupului de state . Alianța Nord – Atlantică este una dintre cele mai longevive
alianțe militare, continuarea misiunii sale și în urma încheierii Războiului Rece fiind un
subiect controversat în rândul teoreticienilor alianțelor. Aflat ă de la acel moment într -un
proces continuu de transformare și adaptare la noile forme de riscuri și amenințări,
NATO și -a extins teritoriul prin noi valuri de aderare, România numărându -se printre
statele care s -au alăturat Alianței în 2004.
Fiind percep ută de statul român ca un important garan t de securitate , Alianța
Nord -Atlantică reprezintă, în același timp, și principalul cadru în care statul român își
desfășoară politica externă de securitate, prin intermediul căreia urmărește
operaționalizarea obiec tivelor naționale în acest domeniu. Caracteristicile formale ale
Alianței, regăsite în Tratatul Nord -Atlantic semnat la Washington în 04 aprilie 1949, par
a fi formulate astfel încât să permită menținerea suveranității statelor în domeniul
securității și s ă direcționeze activitatea Alianței în baza interesului comun ce este
împărtășit de toate statele -membre, procesul consensual de luare a deciziilor fiind
relevant în acest sens.

5 Astfel, având în vedere cadrul Alianței Nord -Atlantice cu normele și regulile sale
de funcționare , apar o serie de întrebări cu privire la promovarea interesului național de
securitate al statului român în cadrul NATO, după cum urmează: cum își definește
România interesul național de securitate, care sunt acțiunile pe care statul r omân le
urmărește în cadrul Alianței și ce efecte produc acestea? La aceste trei întrebări își
propune această lucrare să răspundă . Pe lângă riscurile și amenințările externe identificate,
caracteristicile interne ale statului influențează și ele formarea politicilor externe în
domeniul securității. Astfel, factori precum opinia publică, percepția sau consensul politic
s-ar putea răsfrânge asupra activității României pe scena internațională. Totodată, alte
aspecte precum dinamica relaționării între aliați, în baza identificării unor interese
strategice comune, ar putea conduce către crearea de fronturi comune pentru promovarea
acestor interese, cântărind greu în procesul negocierii int er-aliate.
Ultimii ani au imprim at o nouă dinamică în estul României, pri n acțiunile
destabilizatoare întreprinse de Federația Rusă. Războiul ruso -georgian din 2008, criza
gazului din 2009, conflictul din Ucraina ce a debutat în 2013 și anexarea Crimeei în 2014
reprezintă câteva elemente ale acestei dinamici. Într-un astfel de context regional fragil,
cu un potențial confl ictual, România a desfășurat acțiuni în cadrul Alianței Nord –
Atlantice – menționată în documentele oficiale ca fiind principalul său garant de
securitate – în vederea evidențierii amenințării ruse și solicitări i unor garanții
suplimentare de securitate. Aceste garanții au făcut referire în principal la obținerea unui
angajament ferm cu privire la implicarea Alianței și a Statelor Unite în asigurarea
securității naționale a României, materializat și prin sporirea prezenței militare aliate și /
sau americane pe teritoriul național. Amplasarea unor elemente ale scutului anti -rachetă
pe teritoriul României poate fi un exemplu în acest sens, alături de obținerea unui plan de
contingență î n 2014 sau a unor trupe mixte româno -bulare pe teritoriul național, ca parte
din Planul de Acțiun e Rapidă al NATO (decizie adoptată la Summitul de la Varșovia).
Reiau, în acest moment, întrebările la care această lucrare își propune să răspundă:
cum au fost definite interesele națion ale ale României? Au influențat caracteristicile
interne ale statului politicile promovate în cadrul alianței în vederea atingerii obiectivelor
naționale de securitate? Ce efecte au produs acțiunile României în cadrul Aliaței Nord –
Atlantice?

6 Obiectivul d e cercetare

În cadrul acestei lucrări îmi propun să cercetez modul în care România își
promovează interesele de securitate, prin politica sa externă, în cadrul Alianței Nord –
Atlantice. În realizarea acestui demers voi atribui un loc important analizări i impactului
factori lor interni ai statului român asupra politicii sale externe. Cercetarea pornește de la
asumpțiile teoretice oferite de realismul neoclasic și urmărește să evidențieze conceptul
neorealist denumit „cureau a internă de transmisie” aplicat României – și anume
mecanismul cauzal existent între caracteristici le politice interne ale statului român și
politicile formulate în scopul susținerii unor obiective naționale de securitate în NATO.
Totodată, în urma identificării acestor mecanisme cauzale între variabilele intermediare
(factorii interni) și variabila dependentă (politica externă), îmi propun să evidențiez
efectele pe care România le produce asupra coeziunii Alianței Nord – Atlantice prin
acțiuniile sale ce urmăresc atingerea obiec tivelor n aționale de securitate folosind
metodologia ,, process tracing ” (analiza de proces cauzal).

Alegerea teoriilor și a paradigmelor folosite – argument

Lucrarea se încadrează în zona Studiilor de Securitate, sub -domeniu1 al Relațiilor
Internaționale, ce reunește dezbaterile privind asigurarea securității în fața amenințărilor.
Arealul studiilor de securitate ia naștere în urma celui de -al doilea război modial, urmând
ca în perioada Războiului Rece să fie predominat de perspectiva școlii rea liste asupra
relațiilor dintre state: „(întreaga perioadă) ar putea fi redusă la promovarea școlii de
gândire real iste”2.
Momentele ce au urmat încheierii Războiului Rece au fost valorificate de
apartenenții unor școli de gândire alternative realismului î n vederea promovării propriilor
convingeri cu privire la acest domeniu, astfel încât – în prezent – Studiile de S ecuritate
includ o diversitate considerabilă de abordări p e această tematică. Principalele diferențe
între aceste curente reies din modul de ra portare la cele patru caracteristici cu ajutorul

1 Pentru argumente potrivit cărora Studiile de Securitate ar trebui tratate ca un domeniu de sine stătător și
nu sub umbrela Relațiilor Internaționale a se vedea Stuart Croft, „What Future for S ecurity Studies?”,
publicat în ed. Paul D. William, Security Studies: An Introduction , Routledge: Taylor&Francis Group, 2008,
pp. 499 – 511.
2 Paul D. Williams, Security Studies , p. 3.

7 cărora Bar ry Buzan și Lene Hansen discută conceptul de „securitate” : „(…) este un
concept controversat care întotdeauna este asociat unui obiect de referință, unei locații
interne sau externe, unuia sau ma i multor selectori și unui mod particular de a gândi
politica”3. Astfel, în ceea ce privește obiectul de referință, curentele de gândire se
plasează pe o plajă vastă pornin d de la individ (e.g. teoriile critice ), la comunități de
indivizi (e.g. constructiv ismul), la stat (e.g. realismul, liberalismul) și chiar la planetă (e.g.
globaliștii). Diferențe majore sunt observabile și în zona selectorilor cu care operează
școlile de gândire, aici dezbaterea fiind centrată în jurul locului pe care securitatea
milita ră îl are în asigurarea securității agentului de referință. Complexitatea domeniului
este evidentă. Multiplele variațiuni teroretice pe margi nea acestuia au cunoscut o creștere
exponențială , cu precădere în perioada post -Război R ece, însă evenimentele de l a
începutul secolului XXI (e.g. atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, războiul ruso –
georgian din 2008, anexarea Crimeei de către Federația Rusă) re -aduc în atenția noastră
școala realistă de gândire, ca instrument pentru înțelegerea lumii în care tră im.
Așa cum am menționat și în definirea obiectivului de cercetare, pentru atingerea
scopului propus voi recurge la anumite asumpții asociate realismului neoclasic , teorie ce
aduce cu sine necesitatea analizării cauzalității factorilor interni ai statulu i asupra politicii
sale externe; cu alte cuvinte, îmi propun să urmăresc modul de funcționare a ceea ce
Randall Schweller a numit „cureaua de transmisie” între specificitățiile domestice și
caracteristicile sistemice . Considerentele pentru care am optat pe ntru realismul neoclasic
fac referire în primul rând la beneficiul oferit de cumul ul de variabile pe care această
teorie le promovează pentru analiza comportamentelor statelor : sistemice (realiștii
neoclasici sunt de acord cu faptul că analiza relațiilor i nternaționale se realizează pornind
de la capabilitățile militare și distribuția puterii4) și la nivelul statului (instituțiile statului,
ideologia, ambiția leadership -ului, dar și variabile cognitive – percepția asupra presiunii
sistemice, intențiilor alt or state sau asupra amenințărilor5). În al doilea rând, realismul
neoclasic oferă ca instrument de analiză pentru comportamentul statelor și „balanța de
interese” , concept ce îi aparține tot lui Randall Schweller, conform căruia statele decid în

3 Barry Buzan și Lene Hansen, The Evolution of International Security S tudies , Cambridge University
Press, 2009, p. 10.
4 Colin Elman, „Realism”, capitol 2 publicat în Paul D. Williams, Security Studies , p. 25.
5 A se vedea Robert Jervis, Perception and Misperception in International Politics , Princeton: Princeton
University Press, 1976.

8 mod rațion al asupra politicii externe, în funcție de o combinație de doi factori: puterea și
interesul6. Realiștii neoclasici pretind că „puterea doar creionează conturul polit icii
externe, dar nu îi definește și specificitățile”7. Nu în ultimul rând, un concept fre cvent
utilizat de adepții realismului neoclasic este cel al „marii strategii” , ce descrie procesul
de formare al politicilor naționale în domeniul securității și care va fi utilizat și analizat
pe parcursul acestei lucrări. Voi relua în detaliu aceste aspe cte pe parcursul primei părți a
lucrării.

Metodologia de cercetare

Pentru partea teoretică a lucrării voi face apel la analiza conceptuală a sintagmei
„securitate națională” și a alianțelor militare. Deși această metodă nu are ca rezultat
testarea ipotezelor sau construcția teoretică, ea prezintă relevanță pentru ambele: „scopul
analizei conceptuale fiind acela de a clarifica înțelesul termenilor”8. Relevanța metodei
în științele sociale este evidențiată de Carl G. Hempel9, conform căruia ex plicația
conceptuală încearcă să imprime o structură logică unor expresii date, prin reducerea
limitărilor, a ambiguităților și a inconsistențelor întâlnite în utilizarea lor comună. Prin
analiza conceptuală se urmărește o reinterpretare a termenilor pentr u a oferi claritate și
precizie sensului lor, precum și pentru a le oferi calitatea de a fi folosite în formularea de
ipoteze și teorii cu putere explicativă și anticipativă.
Ulterior , pe parcursul cercetării, voi recurge în două instanțe la analiza cali tativă
comparată a documentelor oficiale, pe de o parte pentru a observa elemente specifice ale
dinamicii Alianței Nord -Atlantice , iar pe de cealaltă parte pentru a identifica interesele
naționale de securitate ale României. Așadar, cercetarea pe care o vo i realiza în prezenta
lucrare are un caracter eminamente calitativ10, pe parcursul realizării acesteia dorind să

6 A se vedea Randall Schweller, „Tripolarity and the Second World War”, articol publicat în International
Studies , Vol. 37, nr. 1, martie 1993 și Randall Schweller, Deadly Imbalances: Tripolarity and Hitler’s
Startegy of World Conquest , Colum bia University Press, 1998.
7 Gideon Rose, „Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy”, articol publicat în World Politics ,
Vol. 51, nr. 1, octombrie 1998, p. 170.
8 David A. Baldwin, „The Concept of Security”, articol publicat în Review of Inte rnational Studies , Vol. 23,
1997, p. 6.
9 Carl G. Hempel, Fundamnetals of Concept Formation in Empirical Science , Chicago, 1952, p.12.
10 Un punct de vedere diferit ar putea fi menționat prin raportare la limitele neclare ce delimitează
cercetarea calitati vă de cea cantitativă în literatura de specialitate. De exemplu, pentru Gary Goetz și James

9 imprim un caracter de „reciprocitate” între modelul teoretic, ipoteze, mecanismul cauzal
și studiul de caz pentru că, așa cum spune Gary Goetz, „trebuie să existe un dialog între
teorie și date. Cazul este folosit pentru a completa modelul, iar modelul este folosit
pentru a analiza cazul”11.
Obiectivul principal al acestei lucrări îl reprezintă testarea ipoteze lor formulate în
următoare a secțiune a acestei părți introductive cu privire la mecanismele cauzale care
pot explica comportamentul statelor în cadrul alianțelor, asociate teoriei realismului
neoclasic, în ceea ce privește promovarea propriilor interese de securitate. Pentru
realizarea acestu i demers voi aplica metoda process tracing (PT)12 în interiorul studiu lui
de caz ales, aspect ce îmi va permite testarea ipotezelor de lucru, formulate pornind de la
analizarea modelelor teoretice. Având în vedere faptul că metoda aleasă este relativ
recent teoretizată în studiile sociale, precum și faptul că aplicarea sa asupra unui studiu de
caz ce vizează România este inedită, voi prezenta – în următoarele rânduri – câteva
aspecte în legătură cu PT și modul de aplicare.

Process tracing: analiză secvenția lă pentru evidențierea mecanismelor cauzale

 Ce este process tracing (PT)?

PT a fost utilizat inițial în psihologia cognitivă pentru a observa procesul prin care
indivizii iau decizii, astfel încât sensul de bază al PT se referă la „examinarea pașilor
intermediari dintr -un proces pentru a face inferențe cu privire la ipotezele ce descriu
modul în care s -a desfășurat respectivul proces și pentru a observa dacă a fost obținut
rezultatul urmărit”13. În științele politice, conceptul de PT a fost utilizat pentr u prima
oară de Alexander L. George pentru a descrie modalitatea prin care dovezile obținute prin

Mahoney, analiza calitativă comparată (QCA) – în ciuda numelui pe care îl poartă – este amplasată în
tabăra metodelor cantitative, alături de analiza statistică și experimentul (A se vedea Gary Goetz și James
Mahoney, A Tale of Two Cultures: Qualitative and Quantitative Research in the Social Sciences , Princeton
University Press, 2012) .
11 Gary Goetz, „Multimethod Research”, articol publicat în Security Studies , Vol. 25, numărul 1, Routledge
– Taylor&Francis Group, ianuarie – martie 2016, p. 23.
12 Aleg să utilizez denumirea în limba engleză a metodei de analiză, având în vedere că – până în prezent –
nu a fost identificată o traducere justă a sintagmei, în limba rom ână, care să redea cu acuratețe sensul său .
13 Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel, “Process Tracing: From Philosophical Roots to Best Practices”,
capitolul 1 în Andrew Bennet și Jeffrey T. Checkel (ed.), Process Tracing: From Metaphor to Analytical
Tool, Cambridge University Press, 2015, p. 4.

10 analiza studiilor de caz sunt utilizate pentru a face inferențe cu privire la explicații
istorice14. Fenomenul metodologiei PT ia amploare după anul 2000, când aceasta începe
să fie conceptualizată, aplicată, studiată și re -conceptualizată pentru diminuarea
limitărilor sale. Din această perspectivă, PT este încă o metodă nouă, aflată într -un proces
de dezvoltare, însă punctul de pornire este același pentru toți autorii care cercetează
această formă de analiză: mecanismul cauzal.
Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel definesc metoda de PT ca fiind „analiza
datelor asupra proceselor, secvențelor și evenimentelor dintr -un caz cu scopul de a
dezvolta sau testa ipote ze despre mecanisme cauzale, care ar putea explica cazul ”15. Într-
o lucrare publicată alături de Alexander George de data aceasta, Andrew Bennett
apreciază că „metoda PT încearcă să identifice procesul cauzal ce intervine – lanțul și
mecanismul cauzal – dintre variabila independentă și rezultatul variabilelor
dependente”16. Totodată, pentru aplicarea PT, autorii recomandă „folosirea istoriei, a
arhivelor, a transcripturilor de la interviuri și a altor surse pentru a vedea dacă un
proces cauzal, implicațiile s au ipotezele formulate într -un caz, sunt – de fapt – evidente
într-o secvență și în valorile variabilelor intermediare din acel caz”17.
Ca și Bennet și Checkel, Thad Dunning folosește PT pentru a se referi la o
„procedură utilizată pentru dezvoltarea cunoa șterii asupra contextului, secvențialității și
procesului și în mod esențial, pentru a genera observații cu privire la cauzalitatea
procesului (CPOs)”18. Urmând aceeași raportare la PT, Mahoney apreciază că „PT
contribuie la inferența cauzală în primul rân d prin CPOs”19. Pentru David Collier,
metoda PT se definește „ca o examinare sistematică a dovezilor selectate și analizate în
lumina întrebărilor de cercetare și a ipotezelor formulate de cercetător”20.

14 A se vedea Alexander L. George, “Case Studies and Theory Development: The Method of Structured,
Focused Comparison”, pp. 43 – 68 în Paul Gordon Lauren (ed), Diplomacy: New Approaches in History,
Theory and Policy , New York: The Free Press, 1979.
15 Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel, op. cit ., p. 7
16 Alexander L. George și Andrew Bennett, Case Studies and Theory Development in the Social Sciences ,
Cambridge, MA: MIT Press, 2005, p. 206.
17 Ibidem , p. 6.
18 Thad Dun ning, „Improving Process Tracing. The Case of Multi -method Research”, capitolul 8, în
Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel (ed), op.cit .
19 James Mahoney, „After KKV: The New Methodology of Qualitative Research”, publicat în World
Politics , Vol. 62, nr.1, 2 010, p. 124.
20 David Collier, “Understanding Process Tracing” , publicat în PS: Political Science and Politics, vol. 44,
nr. 4, 2011, p. 823.

11
Definițiile atribuite PT utilizează conceptele „ meca nism cauzal” , „variabile
intermediare” și „observații privind cauzalitatea procesului” – CPOs , astfel încât
apreciez necesară o scurtă detaliere a sensurilor atribuite acestor concepe. Astfel, Bennett
și Checkel definesc mecanismul cauzal ca fiind „procese neobservabile fizice, sociale
sau psihologice prin care operează agenți cu capacități cauzale – dar numai în contexte
și condiții specifice – pentru a transfera energie, informație sau materie către alte entități.
În realizarea acestui lucru, agentul cauz al schimbă caracteristicile, capacitățile sau
tendințele entităților afectate în moduri care persistă până când un mecanism cauzal
subsecvent acționează asupra acestora”21. În ceea ce privește variabilele intermediare,
acestea pot crea confuzie, deoarece – așa cum menționează Bennett și Checkel –
„cercetătorii în domeniul științelor sociale sunt obișnuiți să gândească variabilele în
termeni de cauzal (independent) și cauzat (dependent)”22, iar variabila intermediare este
cea care „este în același timp generat ă de variabila independentă și transmițător al forței
cauzale, fără a o amplifica, diminua, fără a o altera în niciun fel către variabila
dependentă”23.
Observațiile privitoare la cauzalitatea procesului – CPOs reprezintă dovezile ce se
urmăresc a fi obținu te în cadrul analizei etapizate presupuse de PT. De exemplu, Collier
descrie un CPO ca fiind „un element sau o bucată de informație ce furnizează date
despre context, proces sau mecanism”24. Un element controversat în cadrul PT, pe care îl
voi menționa și î n cadrul secțiunii privind limitările acestei lucrări, îl reprezintă valoarea
probatorie a acestor dovezi. Astfel, Collier apreciază că „identificarea unor dovezi care
pot fi interpretate ca diagnostic depinde, în mod esențial, de cunoașterea deja existent ă
(asupra subiectului cercetat)”25, acest fiind și cel care analizează distincția dintre CPOs –
specifice analizei calitative și DSOs (observații în baza setului de date) – specifice
analizei cantitative.

21 Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel , op. cit., p. 15.
22 Ibidem , p. 6.
23 Idem .
24 David Collier, Henry E. Brady și Jason Seawright, “Sources of Leverage in Causal Inference: Toward an
Alternative View of Methodology” în David Collier și Henry E. Brady (ed), Rethinking Social Inquiry:
Diverse Tools, Shared Standards , ediția a doua, Lanham, MD: Rowman and Littlefield, 2 010, p. 184.
25 David Collier, “Understanding Process Tracing”, publicat în PS: Political Science and Politics , vol. 44,
nr. 4, 2011, p. 828.

12
 Cum se realizează PT?

În aplicarea metodei PT sunt esențiale două elemente: inferența descriptivă și
secvențialitatea, pentru că – așa cum menționează Collier – „ca instrument al inferenței
cauzale, PT se construiește prin dezvăluirea de evenimente sau situații, într -un anumit
orizont de timp. Pentru a ca racteriza un proces, trebuie să fim capabili să identificăm
elemente -cheie pe parcursul acelui proces, ceea ce va permite o bună analiză a secvenței
și/sau a schimbării”26. Bennett și Checkel atrag atenția asupra unor aspecte importante
ce influențează cal itatea PT și anume: (1) alegerea momentului de început și de sfârșit în
aplicarea PT, care trebuie să fie fundamentate de o decizie justificabilă, dar și (2) luarea
în considerare a posibilelor biasuri ale surselor analizate (e.g. declarațiile publice au o
valoare probatorie diferită față de afirmațiile realizate în privat sau față de cele ce vor
rămâne clasificate pentru o perioadă lungă de timp)27.
Mergând mai departe, Bennett și Checkel apreciază că PT se realizează printr -un
mix de deducție și inducți e, după cum urmează: „pentru fenomene asupra cărora nu
există o cunoaștere extinsă (…), PT se desfășoară – în general – printr -un studiu inductiv
(…) adică analiza evenimentelor în ordine cronologică inversă pornind de la rezultatele
evenimentului până la posibile cauze ce au determinat apariția acestuia . Dacă deja au
fost formulate teorii care să ofere explicații cazului, atunci PT se poate desfășura prin
deducție. Elementul cheie în acest caz este evidențierea unor implicații observabile ale
respecti vei teorii în studiul de caz ales ”28. Construind tot în baza diferențelor dintre
aplicarea deducției, respectiv a inducției în PT, Beach și Pedersen diferențiază între trei
tipuri de aplicare a PT: (1) pentru testarea teoriei, (2) pentru construirea teoriei și (3)
pentru explicarea rezultatelor29. Întrucât această cercetare se încadrează în prima
tipologie din cele descrise de Beach și Pedersen, mă voi concentra în următoarele rânduri
exclusiv asupra unor elemente caracteristice acesteia. Așadar, în PT utiliz at pentru
testarea teoriei se pornește de la o teorie deja formulată în literatura de specialitate și apoi

26 Ibidem , p. 824.
27 Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel , op. cit ., pp. 27 – 39.
28 Ibidem , pp. 22 – 23.
29 Derek Be ach și Rasmus Brun Pedersen, “What is Process Tracing actually Tracing? The three variants of
process tracing methods and their uses and limitations”, 2011, p. 2 articol accesat la
http://pure.au.dk/portal/files/40422940/ASPA_paper_Beach_and_Pedersen_final.pdf la 28.05.2017.

13 se urmărește prezența unor dovezi cu privire la existența unui mecanism cauzal ipotetic în
studiul de caz ales, fiind o analiză deductivă30, pentru că – așa cum menționează și Beach
și Pedersen – „studiul de caz testează dacă implicațiile observabile ale existenței unui
mecanism cauzal teoretic sunt prezente sau nu”31. Pentru realizarea acestei tipologii de
PT, analiza se face în trei etape: (1) nivelul teoretic – conceptualizarea mecanismului
cauzal / formularea ipotezelor, (2) nivelul empiric – operaționalizarea mecanismului
cauzal prin descrierea etapizată a studiului de caz și (3) nivelul empiric – colectarea
dovezilor.
Însă, indiferent de tipul de P T aplicat, Dunning condiționează realizarea unui PT
bun de n ivelul de transparență al anali zei, prin „adoptarea unor practici de catalogare
transparentă a datelor calitative, de exemplu – trimiteri la transcriptul interviurilor și
documentare, o folosire a ctivă a citării”32, iar în ceea ce privește un PT eficient,
Schimmelfenning apreciază că un rol important îl au specificațiile ex -ante cu privire la
mecanismul cauzal urmărit, care ar trebui desprins din teorii deja formulate33.

 De ce PT?

Alegerea acestei metode are la bază o serie de argumente, parte din ele fiind
foarte bine surprinse de Nina Tannenwald: (1) strânsa conexiune între studiile de
securitate și istoria relațiilor internaționale; (2) proeminența studierii procesului de luare a
deciziilor și a leadership -ului în interiorul studiilor de securitate a impus această metodă
pentru elucidarea mecanismelor cauzale capabile să explice decizii și comportamente și

30 Spre deosebire de PT pentru construcția teoriei care este o metodă inductivă și care are ambiția de a
construe o explicație teoretică p ornind de la dovezile empirice ale studiului de caz selectat. Însă, conform
lui Beach și Pedersen, deși această tipologie de PT ar putea fi foarte folositoare din punct de vedere analitic,
literature de specialitate nu oferă linii directoare cu privire la cum ar trebui aplicată metoda. În ceea ce
privește cea de -a treia categorie de PT, pentru explicarea rezultatelor, aceasta este cel mai frecvent utilizată
și presupune folosirea de narațiuni alternative și teste pentru a dovedi mecanismul causal corect. Pe ntru
modalitatea de testare a narațiunilor alternative a se vedea Stephen Van Evera, Guide to Methods for
Students of Political Science , Ithaca, NY: Cornell University Press, 1997, pp. 31 – 32, care dezvoltă patru
tipuri de teste (hoop, smoking gun, straw in the wind și double decisive) pentru stabilirea cauzalității,
catalogate funcție de criterii de suficiență și necessitate.
31 Idem.
32 Thad Dunning, op. cit. , p. 25.
33 Frank Schimmelfenning, “Efficient Process Tracing. Analyzing the Causal Mechanism of European
Integration”, versiunea 3, 2013, articol publicat ulterior în Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel, op. cit .

14 (3) metoda prezintă avantaje pentru studierea multiplelor cauzalități34. În plus, eficiența
metodei de process tracing a fost evidențiată și de Stephan Walt care, într -o critică
adresată metodelor matematice de cercetare ce „nu angrenează și o testare empirică” , a
deplâns absența unor studii de caz riguroase, sugerând că „un process tracing detali at
aplicat într -un set de studii de caz, ar fi permis autorilor (…) o mai bună demonstrație a
puterii explicative”35. Și Hein Goemans și William Spaniel apreciază că „process tracing
este aproape întotdeauna cea mai bună metodă (dacă nu chiar singura) pen tru a
examina gândirea strategică a decidenților”36. Mai mult decât atât, această metodologie
este utilizată în mod preponderent în cadrul studiilor de caz ce se subscriu analizelor ce
folosesc umbrela teoretică a realismului neoclasic, tocmai pentru că per mite identificarea
cauzalităților. Astfel, metoda va fi utilizată pentru analizarea modului de formare a
politicii externe a României, în ceea ce privește promovarea interesului său de securitate
în cadrul Alianței Nord -Atlantice și aplicarea sa va permite identificarea efectelor
diverselor categorii de variabile asupra comportamentului statului , dar și efectele
acțiunilor statelor în dinamica NATO .
În timp ce variabila independentă este întotdeauna reprezentată de caracteristicile
sistemului (distribuția puterii relative), teoria realismului neoclasic pune la dispoziție o
gamă largă de variabile intermediare. C ercetătorii grupați sub umbrela acestei teorii au
fost reținuți, în mod deliberat, în a indica câte din aceste variabile ar trebui introduse în
studiul de caz sau cum ar trebui prioritizate funcție de importanță. Voi prezenta în detaliu
variabilele intermediare regăsite în teoria realismului neoclasic în cadrul primului capitol,
dar menționez în această parte a lucr ării că aceste variabile măsoară două aspecte: parte
din ele au un rol semnificativ în evaluarea abilității statului de a urmări o anumită politică,
în timp ce celelalte variabile măsoară voința statului de a urmări acea politică37. Pentru
realizarea acestei cercetări voi recurge la următoare le variabile intermediare, ce vor forma

34 Nina Tannenwald, “Process Tracing and Security Studies”, articol publicat în Security Studies , Vol. 24,
numărul 2, editura Routledge – Taylor&Francis Group, aprilie – iunie 2015, p. 219.
35 Stephan Walt, “Rigor or Rigor Mortis? Rational Choise and Security Studies”, articol publicat în
International Security , Vol. 23, numărul 4, 1999, pg. 32.
36 Hein Goemans și William Spaniel, „Multimethod Research: A Case for Formal Theory”, articol publicat
în Security Studies , Vol. 25, numărul 1, editura Routledge -Taylor&Francis Group, ianuarie – martie 2016,
p. 28.
37 Bjorn Alexander Lindemann, Cross -Strait Relations and International Organizat ions: Taiwan’s
Participati on in IGOs in the Context of Its Relationship with China , Springer Fachmedien Wiesbaden, 2014,
p. 38.

15 „cureaua internă de transmisie” a României : (1) birocrația, (2) consensul elitelor, (3)
opinia publică și (4) percepția asupra amenințării.
Ca urmare a aplicării metodei process -tracing , voi urmări și efectele pe car e
acțiunile României de promovare a interesului național le produc asupra Alianței Nord –
Atlantice, cu precădere asupra coeziunii acesteia, iar pentru realizarea acestui demers voi
utiliza ca variabile intermediare: (1) dependența statelor față de Alianță, (2) interesul
strategic, (3) tratatul alianței și (4) comportamentul trecut al partenerilor. Aceste variabile
sunt desprinse din teoria lui Glenn Snyder cu privire la comportamentul statelor în
interiorul alianțelor militare și sunt prezentate în Capitolul 2.

Ipotezele cercetării

Pornind de la cadrul teoretic oferit de realismul neoclasic cu privire la formarea
politicii externe a statelor în domeniul securității naționale, și cu precădere de la teoria
dezvoltată de Randall Schweller cu privire la „ cureaua internă de transmisie” , având
totodată în vedere și aspectele teoretice ce vor fi prezentate în legătură cu
comportamentul statelor în cadrul alianțelor militare, în special teoria lui Glenn Snyder
privind dilema securității din interiorul alianțelo r, voi formula două categorii de ipoteze:
prima dintre acestea se referă la influența caracteristicilor interne ale statului român
asupra modului în care acesta își definește obiectivele naționale de securitate și direcțiile
de acțiune în vederea materiali zării acestora; cea de -a doua categorie include acele
ipoteze cu privire la acțiunile României în cadrul Alianței Nord -Atlantice .

16
I. Ipoteze cu privire la influența caracteristicilor interne ale statului român asupra
politic ii sale externe:
1. În România, politicile privind securitatea națională și promovarea lor în cadrul
Alianței Nord -Atlantice sunt puternic influențate de poziția diplomației române
și a establishment -ului militar.
2. Există în România o percepție larg împărtăși tă cu privire la amenințările externe
la adresa țării, în special în legătură cu potențialul destabilizator al Federației
Ruse în regiune .
3. Opinia publică din România este favorabilă consolidării cooperării cu Statele
Unite și cu Alianța Nord -Atlantică , cele două fiind privite ca principalii garanți de
securitate ai statului român. Din acest considerent există susținere publică pentru
acțiunile statului ce vizează o prezență sporită militară americană / aliată pe
teritoriul național.
4. Cele trei variabile i ntermediare, menționate în ipotezele 1 – 3, crează un cumul de
factori favorabili formării consensului politic , pe marginea deciziilor privind
implicarea României în acțiunile aliate. Existența consensului politic poate oferi
un grad de coerență și continui tate acțiunilor statului român în cadrul NATO, însă
nu poate influența și specificitatea politicilor promovate.
NATO:
efecte asupra
coeziunii Alianței
Mecanism cauzal
„cur eaua internă de transmisie ”

Variabile intermediare:
Birocrația, Opinia Publică,
Consensul politic, Percepția
Mecanism cauzal
dinamica Alianței

Variabile intermediare:
Depend ența statelor față de alianță,
Interesul strategic, Tratatul
alianței, C omporta mentul trecut al
partenerilor

Caracteristici
interne statului

Formularea
politicilor externe
de promovare a
intereselor de
securitate

17 II. Ipoteze cu privire la acțiunile României în cadrul Alianței și efectele acestora:
1. Dependența ridicată a României de NATO, în termeni de securi tate, determină
acțiuni din partea statului român ce urmăresc obținerea continuă a unor garanții
suplimentare de securitate.
2. Pentru influențarea procesului decizional al Alianței într -un sens favorabil
intereselor sale, România urmărește coalizarea flancul ui estic, în baza unor
interese strategice comune, determinate de o percepție comună asupra
amenințărilor.
3. Procesele de negociere din cadrul Alianței, cu privire la alocarea de resurse, pot
afecta coeziunea aliaților prin scindarea pe criterii geografice: flancul estic vs.
flancul sudic, flancul estic de nord vs. flancul estic de sud.

Structura argumentativă a lucrării

Lucrarea cuprinde cinci capitole, fiind structurată în două părți: o primă parte
grupează sub umbrela sa primele două capitole, având în vedere subiectele abordate, cât
și metodologia utilizată pentru redactarea acetora, și anume analiza de concept. Ambele
capitole reflectă dezvoltările teoretice în jurul a d ouă noțiuni deosebit de importante
pentru acest studiu. Astfel, primul capitol redă misterul din spatele conceptului de
„securitate națională” ; fiind apreciat de unii reprezentanți ai Studiilor de Securitate ca un
subiect asupra căruia nu s -a teoretizat suficient, iar de alții ca un concept contestat,
„securitatea națională” reprezintă o sintagmă ale cărei granițe nu au fost încă stabilite.
Totodată, în acest capitol voi aborda caracterul subiectiv al securității naționale, precum
și factorii necesari a fi avuți în vedere în analiza modului de formare a politicilor de
securitate națională . Voi prezenta două concepte relevante pentru această lucrare: „marea
strategie” – care descrie procesul de constituire a politicilor în domeniul securității și
„cureaua internă de transmise” – ce explică mecanismul cauzal între caracteristicile
interne al e statului și politica externă, ambele concepte fiind frecvent asociate realismului
neoclasic, ale cărui asumpții vor fi, de asemenea, reliefate în cadrul primului capitol.
Cel de -al doilea capitol tratează aspecte privind formarea alianțelor militare inter-
statale și motivațiile din spatele acestora. Astfel, în ceea ce privește teoriile referitoare la
formarea alianțelor militare am a les să prezint două teorii formulate în timpul Războiului

18 Rece (teoria balanței de putere – secțiune în care voi menționa principalele asumpții
teoretice ale lui Kenneth Waltz cu privire la această teorie și balanța amenințărilor,
formulată de Stephan M. Walt) și două teorii post -Război Rece (teoria balanței de
interese a lui Randall Schweller și teoria dilemei securității în formarea alianței,
aparținând lui Glenn Snyder). Totodată, în cadrul acestui capitol voi include perspectiva
teoretică a lui Snyder cu privire la comportamentul statelor în interiorul alianțelor și
interconectivitatea cu „jocul adversarilor” . Aspectele c uprinse în acest capitol vor servi
ca punct de pornire în elaborarea studiului de caz și vor permite o mai bună înțelegere a
formării și evo luției NATO , precum și a modalității în care România își promovează
interesul națio nal de securitate în cadrul Alian ței și dinamica relaționării cu ceilalți aliați.
Cea de -a doua parte a lucrării constă în studiul de caz, în interiorul căruia se
regăsesc capitolele 3, 4 și 5. Metodologia folosită pe parcursul acestei părți este variată și
implică analiza comparată a doc umentelor oficiale în cadrul capitolelor 3 și 4 și, așa cum
am menționat în partea metodologică a lucrării, aplicarea metodei process -tracing pentru
realizarea capitolului 5. În capitolul 3 voi prezenta caracter isticile NATO , precum și
procesul de transfor mare cu care aceasta se confruntă încă de la încheierea Războiului
Rece. Importanța acestui capitol în economia lucrării stă în descrierea spațiului de
manifestare a interesului național de securitate al României ce face obiectul analizei.
Tratatul Ali anței Nord – Atlantice, precum și Conceptele Strategice ale acesteia
evidențiază aspecte privind regulile formale ale Alianței (procesul decizional, scopul
alianței, procesul de includere a noilor membri, ș.a.), dar și interesele statelor -membre cu
privire la activitatea Alianței, cu atât mai mult cu cât în urma „supraviețuirii” acesteia
după terminarea Războiului Rece (aspect ce va fi acoperit din perspectivă teoretică în
cadrul capitolului), în interiorul NATO sunt numeroase dezbateri cu privire la
responsabi litățile Alianței și prioritizarea amenințărilor în vederea unei alocări adecvate
de resurse.
Capitolul 4 evidențiază , în baza analizei strategiilor naționale de apărare a țării,
interesele naționale de securitate ale statului român, obiectivele de secur itate aferente
acestora, precum și direcțiile de acțiune prevăzute în cadrul documentelor oficiale. Pe
parcursul acestui capitol urmăresc să identific continuitatea și co erența poziționării
statului român față de principalele amenințări și riscuri externe pe care le acesta le

19 include în documentele oficiale. Analiza realizată în acest capitol are rolul de a evidenția
perspectiva formală / oficială a României în legătură cu securitatea sa națională.
Urmăresc să identific atât principalele aspecte pozitive di n cadrul acestor documente, cât
și carențele existente în modul de definire al intereselor, al obiectivelor și al direcțiilor de
acțiune (e.g. o definire lacunară a intereselor de securitate, însoțită de direcții de acțiune
formulate în termeni generali, c onfuzii conceptuale, ș.a).
În capitolul 5, în baza argumentelor teoretice din capitolele 1 și 2 și a analizelor
efectuate în capitolele 3 și 4, voi testa ipotezele formulate. Astfel, în prima parte a
capitolului voi analiza influența caracteristicilor in terne ale statului român asupra
formulării politicilor externe de securitate și a acțiunilor întreprinse pentru
operaționalizarea acestora. Mai precis, voi avea în vedere identificarea mecanismelor
cauzale existente între factorii interni selectați (birocr ația statului român, percepția, opinia
publică și consensul politic) și deciziile cu privire la promovarea interesului național de
securitate în cadrul A lianței . Astfel , pentru a veni în susținerea argumentelor din această
secțiune a capitolului voi prezen ta o analiză etapizată a declarațiilor oficialilor români și
ruși cu privire la proiectul scutului anti -rachetă. Acest exemplu oferit în secțiunea a doua
a capitolului este de natură să evidențieze existența unui consens politic cu privire la
proiectul ant ibalistic, rolul diplomației române și al establishment -ului militar pe
parcursul acestuia, dar și elemente discursive care par a fi de natură să influențeze în sens
negativ percepția asupra amenințării ruse, aspect care s -ar putea răsfrânge și asupra
opiniei publice. Am ales proiectul scutului anti -rachetă deoarece acesta este exemplar
pentru a reliefa tipologia de acțiuni pe care România le întreprinde în vederea consolidării
securității naționale, și anume sporirea prezenței militare / aliate pe teritori ul său, dar și
datorită faptului că subiectul permite observarea „dialogului” mediatic între România și
Federația Rusă de la momentul T0 al deciziei CSAT privind amplasarea elementelor sale
pe teritoriul român și până la momentul final al declarării capabi lității sale operaționale.
Această a doua secțiune face legătura între caracteristicile interne ale statului român,
acțiunile sale pentru consolidarea securității și partea a treia a capitolului, care urmărește
observarea efectelor acțiunilor României în cadrul Alianței, asupra coeziunii membrilor
săi. În această secțiune voi testa cea dea doua categorie de ipoteze, cele privind
dependența României de NATO și dorința de a obține garanții suplimentare de securitate,

20 acțiunile de coalizare cu state cu intere se similare și posibilele efecte în planul scindării
statelor – membre în subgrupuri de interese, pe criterii geografice.

LIMITELE CERCETĂRII
„Cercetarea științifică reprezintă un proces lung și sinuos, cu
multe începutu ri false și drumuri oarbe. Combinarea analizei
calitative cu cea cantitativă – dar și cu o doză mare de
scepticism – ar putea conduce la cele mai sigure rezultate”38

Limitări metodologice
Așa cum am menționat în secțiunea dedicată metodologiei utilizate p entru
realizarea acestei cercetări, printre metodele alese, am ales să aplic și PT – o metodă
relativ nouă, aflată încă în stadiu de dezvoltare și perfecționare. După cum aprecia și
Collier, științele politice parcurg o etapă de inovare majoră în redefinir ea instrumentelor
de analiză, atât a celor cantitative, dar mai ales a celor calitative, iar acest lucru „a produs
îngrijorări în rândul cercetătorilor calitativi cu privire la cât de adecvate sunt metodele
lor și a intensificat scepticismul unor cercetăto ri cantitativi cu privire la inferența
cauzală în studiile calitative”39, aspect care nu a lăsat metoda PT fără critici.
O primă categorie de critici face referire la problema „regresului infinit”, cu
privire la care King, Keohane și Verba au sugerat că „nivelul exagerat de detaliu utilizat
în PT ar putea conduce la un regres infinit în studierea etapelor cauzale între oricare
două legături din lanțul mecanismului cauzal”40. O altă critică adresată PT se referă la
problema „gradelor de libertate”, având în v edere că PT este o analiză calitativă aplicată
unui număr redus de cazuri, dar care oferă flexibilitate în selectarea numărului de
variabile intermediare, iar „această formă de indeterminare nu este în acord cu studiile
statistice, în care numărul de cazur i într -un set de date este mult mai mare decât numărul
de variabile utilizate”41. Collier răspunde acestor acuzații făcând apel la valoarea
probatorie diferită a informațiilor, acesta menționând că nu toate datele sunt egale, iar
„un cercetător nu trebuie s ă examineze toate doveziile cu același nivel de determinare”42.

38 David A. Freedman apud Thad Dunning, op. cit ., p. 26.
39 David Collier, op. cit. , p. 828.
40 Gary King, Robert O. Keohane și Sid ney Verba, Designing Social Inquiry: Scientific Inference in
Qualitative Research , Princeton, NJ: Princeton Univeristy Press, 1994, p. 86.
41 Henry Brady și David Collier, op. cit.
42 Idem .

21 Pentru a limita efectele negative ale celor două categorii de critici anterior menționate, în
realizarea acestei cercetări am ales să aplic metoda PT asupra unui proces cu date certe de
debut ș i încheiere, având astfel un orizont de timp bine determinat. În plus, am selectat un
număr gestionabil de variabile intermediare pentru a analiza mecanismul de cauzalitate,
din paleta largă de variabile puse la dispoziție de teoria realismului neoclasic, prin
„cureaua de transmisie” a lui Schweller. Eventualele limitări metodologice ale prezentei
cercetări pot fi determinate de următoarele aspecte:
1. alegerea variabilelor intermediare – pentru că am ales să analizez un număr relativ
redus de variabile, cum pot avea certitudinea că alegerea mea este cea mai
relevantă pentru cercetare și nu am omis alte variabile care ar fi putut evidenția
cauzalitatea dintre caracteristicile interne ale statului și politica sa externă de
securitate mult mai bine? De altfel, a ceasta este una dintre limitările identificate și
de alți autori care au studiat metodologia PT, fiind cunoscută sub denumirea de
„problema standard a absenței unei variabile”43;
2. alegerea momentelor oportune în PT – după cum am menționat, secvențialitatea
analizei reprezintă o condiție necesară a PT, însă sunt etapele alese de mine
singurele în măsură să evidențieze mecanismul cauzal sau o dezvoltare în
profunzime a analizei m -ar fi condus către problema „regresului infinit” ?
3. alegerea surselor de documentar e – în acord cu recomandările realizate de
literatura de specialitate am încercat să ofer un PT cât mai transparent prin
utilizarea declarațiilor publice din cele două spații, România și Federația Rusă;
însă, readuc în atenție – în acest moment – apreciere a formulată de Bennett și
Checkel conform căreia declarațiile publice nu au aceeași valoare probatorie
precum declarațiile realizate în privat sau informațiile clasificate.
4. erorile de măsurare – relațiile de probabilitate sunt mai dificil de abordat în
studiile calitative decât în cele cantitative, motiv pentru care există incertitudine
cu privire la valoarea probatorie a dovezilor obținute pe parcursul PT44.
Cu toate acestea, „trebuie să reținem că este mai eficient, în acest moment, să
creionăm stu dii care aplică PT decât să criticăm analiza în sine”45.

43 David Collier, op. cit. , p. 828.
44 Subiectul erorilor de măsurar e a fost abordat de Frank Schimmelfenning, op. cit. , p. 5, dar și de David
Collier, op. cit ., p. 828.

22 Limitări privind datele disponibile
Printre variabilele intermediare pe care le -am selectat pentru a evidenția
mecanismul cauzal existent între caracteristicile interne ale statului român și promovar ea
intereselor sale de securitate se află și opinia publică. Pentru măsurarea nivelului de
simpatie manifestat în rândul populației față de Statele Unite ale Americii, respectiv față
de Federația Rusă, am utilizat datele statistice furnizate de INSCOP Rese arch. Alegerea
unei singure surse de documentare pentru realizarea acestei părți a lucrării este
argumentată prin lipsa disponibilității datelor în mediul virtual de la alte companii de
sondare a opiniei publice, pentru orizontul de timp selectat. Mai mult decât atât, și datele
furnizate de INSCOP Research sunt disponibile doar pentru intervalul 2013 – 2016.
Însă, apreciez că această limitare nu este de natură să vicieze analiza realizată în
cadrul lucrării, în primul rând având în vedere diferențele majo re între procentele ce
descriu simpatia poportului român față de SUA, respectiv FR. O diferență procentuală de
aproape 60% poate să descrie o tendință, dincolo de eventualele erori de măsurare sau de
motivațiile instrumentale ale companiei de cercetare. În al doilea rând, voi argumenta în
cadrul secțiunii dedicate opiniei publice faptul că aceasta reprezintă o condiție INUS
pentru prezenta cercetare, astfel încât valoarea ei individuală nu este nici necesară, nici
suficientă pentru rezultatul lucrării.

Limitări privind acuratețe a cercetării
Apreciez că această lucrare ar fi putut dobândi un plus de acuratețe în condițiile
realizării unor interviuri cu personalul român detașat în cadrul Alianței Nord – Atlantice
pentru a obține detalii din interior cu pr ivire la dinamica relațională a Alianței, procesul
de negociere a intereselor naționale și presiune exercitată de lupta între aliați pentru
alocarea de resurse suplimentare și obținerea garanțiilor de securitate.

45 Frank Schimmelfenning, op. cit ., p. 26.

23 PARTEA I

Prima parte a acestei lucră ri este dedicată prezentării principalelor teorii
referitoare la cele două concepte ce prezintă relevanță pentru această cercetare, și anume
„securitatea națională” și „alianțele militare” , fiecare dintre aceste noțiuni fiind
dezvoltate în cadrul unui capi tol distinct. A șa cum am menționat și în partea introductivă,
prima parte a lucrării are ca bază metodologică analiza de concept . Ambele capitole
pornesc de la definițiile atribuite celor două concepte și dezvoltă, ulterior, în jurul
direcțiilor specifice atribuite acestora.
Capitolul I, dedicat „securității naționale” , include pe lângă dezbateriile cu
privire la atenția acordată acestui concept în cadrul Studiilor de Securitate, și abordări din
sfera „extinderii conceptului de securitate ”. Totodată, avân d în vedere relevanța în
economia prezentei lucrări, am ales să prezint și teoriile cu privire la modalitatea în care
statele își formulează politicile de securitate națională, context în care am inclus și
conceptul de „mare strategie” , în vederea aplicări i sale în interiorul Capitolului 4 din
cadrul lucrării. Pe parcursul acestui capitol voi acorda o atenție specială teoriei
realismului neoclasic, ce reprezintă paradigma aleasă pentru realizarea acestei cercetări,
și voi prezenta aspectele care diferențiaz ă această teorie de alte teorii de politică externă,
pentru a îmi argumenta în acest fel alegerea. Însă, unul dintre principalele scopuri ale
primului capitol este acela de a introduce conceptul „curelei de transmisie” , ce îi aparține
lui Randall Schweller , și care va fi elementul central al studiului de caz privind
promovarea interesului național al României în cadrul Alianței Nord – Atlantice.
Capitolul II, dedicat „alianțelor militare” , pornește de la definițiile atribuite
acestui concept, pentru a prez enta ulterior principalele teoretizări ale formării alianțelor și
ale comportamentului statelor în cadrul acestora. În acest capitol, vor fi revizuite teoria
balanței de putere, teoria balanței amenințărilor, teoria balanței de interese și dilema
securităț ii în formarea alianțelor. Rolul aspectelor prezentat e în cadrul celui de -al doilea
capitol este de a servi ca punct de pornire în analiza ce va fi realizată în Capitolul 3
asupra Alianței Nord – Atlantice, cadrul ales pentru studierea promovării interesul ui
național de securitate al României, în vederea realizării acestei cercetări.

24 CAPITOLUL 1
Delimitări conceptuale privind s ecuritatea națională

În cadrul acestui ca pitol pornesc de la „securitate a națională” , cu scopul de a
realiza o analiză conceptua lă, având în vedere locul important pe care ace asta îl ocupă în
prezen ta lucrare. Voi parcurge principalele teoretizări ale conceptului, pe de o parte
pentru a observa diversitatea abordărilor din jurul acestuia, pe de cealaltă parte pentru a
evidenția pre dominanța paradigmei realiste în ceea ce privește securitatea națională. Însă,
nu mă voi limita la prezentarea asumpțiilor școlii realiste – deși acestea vor fi majoritare
în cadrul capitolului – ci voi aborda și problema „extinderii conceptului de securit ate”.
De asemenea, pe parcursul acestui capitol îmi propun să ilustrez și caracterul
subiectiv din spatele securității naționale, aspect ce influențează nu numai modul de
raportare al statelor la sistemul internațional și potențialele amenințări ce pot ap ărea în
cadrul acestuia, dar și politicile de securitate națională elaborate în vederea prevenirii și
combaterii acestor amenințări.
Voi prezenta perspectiva realismului neoclasic cu privire la comportamentul
statelor în vederea asigurării securității naț ionale și voi introduce conceptul de „curea
internă de transmisie” , dezvolta t de Randall Schweller, pentru a evidenția mecanismul
cauzal existent între variabilele intermediare (caracteristicile interne ale statului) și
acțiunile desfășurate de state, în p lan extern, pentru materializarea obiectivelor naționale
de securitate. Acest concept reprezintă elementul – cheie al acestei lucrări și va fi aplicat
în cadrul studiului de caz.
Un alt concept asupra căruia voi atrage atenția pe parcursul acestui capitol este cel
al „marii strategii” , fiind un element complementar teoriei realismului neoclasic și un
instrument frecvent utilizat de adepții acestei teorii. Conceptul se referă la etapele
procesului de formulare a politicilor de securitate urmărite de state.
Așadar, acest prim capitol are rolul de a introduce parte din elementele necesare
pentru realizarea acestei cercetări, fiind în același timp edificator pentru înțelegerea
abordărilor teoretice multiple din jurul conceptului de „securitate națională” , izvor âte
tocmai din ambiguitatea acestuia.

25 1.1. „Securitatea națională” – concept neglijat sau contestat ?

În cuvintele lui David A. Baldwin, „niciun concept din științele sociale nu a fost
la fel de intens și greșit folosit ca securitatea națională”46. Voi preci za încă de la început
că nu există o definiție universal acceptată, care să ofere o explicație pentru conceptul de
„securitate națională” , sensul cu care acesta este folosit variind pe de o parte funcție de
contextul în care este menționat, pe de cealaltă parte de semnificația pe care fiecare o
atribuie acestei sintagme.
Poate una dintre cele mai semnificative încercări de teoretizare a „securității
naționale” îi aparține lui Arnold Wolfers care, în articolul „National Security as an
Ambigous Symbol” , recl amă importanța atribuirii unor specificații în momentul utilizării
acestei sintagme: „Ar fi o exagerare să pretindem că simbolul securității naționale nu
reprezintă altceva decât un stimul pentru o confuzie sem antică, deși o analiză atentă ar
arăta că dacă este folosit fără specificații lasă loc pentru multe confuzii”47. O mare parte
a reprezentaților domeniul ui studiilor de securitate, apreciază că Wolfers este inițiatorul
demersurilor de teoretizare a conceptului de „securitate națională” și în mod cert
reprezintă un punct de pornire în eforturile de a explica sensul din spatele acestei
sintagme. Publicat în 1952, în timpul Războiului Rece, articolul lui Wolfers pornește de
la atributul politic care do mina conceptul în acea perioadă, această dimensiune
imprimând sensuri diferite asupra „securității naționale” , funcție de interesul
utilizatorului. Având ca reper argumentul lui Walter Lippmann48, conform căruia „o
națiune este sigură în măsura în care nu se află în fața pericolului de a -și sacrifica
valorile f undamentale, dacă vrea să evite războiul și este capabilă, în eventualitatea în
care este provocată, să își mențină valorile prin câștigarea unui război” , Wolfers
atribuie securității dimensiunea unei valori , fiind de părere că „securitatea reprezintă o

46 David A. Baldwin, “The Concept of Security”, articol publicat în Review of International Studies , Vol.
23, 19 97, p. 26.
47 Arnold Wolfers, “National Security as an Ambiguous Symbol”, articol publicat în Political Science
Quarterly , Vol. 67, nr. 4, decembrie 1952, p. 483.
48 Walter Lippmann, U.S. Foreign Policy , Boston, 1943, p. 51 apud Arnold Wolfers, “National
Security …”, p. 484.

26 valoare pe care statele o au într -o măsură mai mică sau mai mare și pe care acestea
doresc să o sporească sau să o diminue ze”49.
Față de această perspectivă, a dimensiunii securității , Arnold Wolfers a realizat o
analogie prin care a oferit și o definiție a „securității naționale” – acesta a încadrat
securitatea în aceeași categorie cu alte atribute măsurabile ale unui stat, precum
„puterea” și „bogăția” , argumentând că dacă „bogăția” dă măsura posesiunilor
materiale, iar „puterea” descrie abilitatea statu lui de a controla acțiunile altor state,
„securitatea, într -un sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la valorile dobândite,
iar într -un sens subiectiv, absența temerii că aceste valori vor fi atacate”50. Definiția
oferită are calitatea de a evidenția un aspect de interes pentru lucrarea de față, și anume
dubla perspectivă cu privire la securitate (obiectiv vs. subiectiv), distincție ce va fi
dezbătută la un moment ulterior în cadrul acestui capitol.
Așa cum am menționat deja, Wolfers reprezintă un pu nct de pornire în cercetarea
„securității naționale” , fiind prezent și în argumentul lui David Baldwin cu privire la
neclaritatea acest ui concept. Fiind de părere că explicația oferită de Wolfers prezintă
ambiguități prin formularea „absența amenințării” , Baldwin propune reformularea
securității în termenii „unei probabilități scăzute de afectare a valorilor dobândite”51,
argumentând că această definiție este mai cuprinzătoare și include și răspunsul la acele
amenințări ce nu pot fi descurajate, măsurile ado ptate fiind astfel în sensul diminuării
efectelor negative ale amenințării52. Baldwin își dezvoltă teoria și în baza condiționalității
pe care Wolfers o plasează în jurul conceptului de „securitate națională” , pentru ca
aceasta prin diferite „specificații” să capete conotația dorită într -un anumit context.
Pornind de la această condiționalitate, Baldwin identifică două categorii de „specificații” :
pe de o parte cele care definesc securitatea ca obiectiv al politicilor, pe de cealaltă parte

49 Arnold Wolfers, “National Security …”, p. 484.
50 Ibidem , pp. 484 – 485.
51 David A. Baldwin, “The Concept …”, p. 13.
52 Exemplul oferit de Baldwin compară reacția statelor î n fața unei amenințări militare cu cele vis -à-vis de o
amenințare generată de o calamnitate naturală (un cutremur). Astfel, dacă un stat se află în fața unei
primejdii de natură militară, acesta va dezvolta politici de descurajare care au drept scop diminuarea
probabilității atacului armat. Însă, în răspuns la o ameninț are naturală, precum un cutremur, statelor vor
adapta modul de concepere al structurilor de rezistență al construcțiilor, aspect care nu afectează
probabilitatea ca amenințarea să se concr etizeze, ci scade posibilitatea afectării valorilor dobândite. A se
vedea David A. Baldwin, „The Concept …”, p. 13.

27 cele care definesc politicile ce au în centrul lor securitatea53. În prima categorie, Baldwin
include beneficiarul securității (voi evidenția la un moment ulterior că Buzan utilizează
sintagma de „obiect de referință ”54 pentru a se referi la beneficiarul securității), precum
și valoriile naționale ce se necesită a fi protejate (e.g. în mod tradițional, conceptul de
„securitate națională” a inclus pe lista valorilor de protejat independența politică și
integritatea teritorială, însă la acestea pot fi adăugate și alte valori). Specificațiile privind
politicile de securitate sunt menționate în cea de -a patra parte a acestui capitol.
După expunerea argumentului lui Wol fers cu privire la securitate și după
prezentarea perspectivei lui Baldwin , ce privește securitatea ca o probabil tate scăzută de
afectare a valorilor dobândite, apreciez necesară introducerea și a unei alte viziuni cu
privire la definirea securității. Barry Buzan, reprezentant marcant al domeniului Studiilor
de Securitate, consideră că securitatea include acele aspec te ce impun un nivel ridicat de
urgență în acordarea unui răspuns, intensitatea amenințării fiind un alt factor imp ortant,
din această perspectivă „scopul suprem al securității este [asigurarea] supraviețuirii , dar
în același timp [securitatea] include și o serie de alte preocupări care fac referire la
condițiile existenței. În m omentul în care aceste preocupări nu se mai încadrează în
caracterul urgent al etichetei „securi tate” (…. ) și devin parte din incertitudinile cotidiene
ale vieții [ne confruntăm c u] una dintre dificultățiile conceptului”55.
Fără a intra în detalii, a m oferit până acum trei perspective cu privire la
semnificația din spatele „securității naționale” , scopul secundar al acestei expuneri fiind
acela de a evidenția abordările diferi te existente în domeniu. Pe lângă perspectivele
multiple întâlnite în definirea conceptului , o abordare la fel de diferențiată este
observabilă și în legătură cu nivelul și modul de teoretizare a „securității” . Am ridicat în
subtitlul acestei părți o între bare cu privire la nebuloasa din jurul „securității naționale”
și motivul din spatele acesteia: lipsa unei teoretizări suficiente sau o divergență prea mare
asupra conținutului său care conduce către acceptarea ideii că „securitatea națională”
este un dat teoretic a cărui operaționalizare îi conferă o aplicabilitate vastă. Argumente
există în ambele direcții. Din perspectiva lui Peter Digeser, „securitatea ” nu a beneficiat

53 David A. Baldwin, “ The Concept …”, p. 12.
54 Barry Buzan, Popoarele, Statele și Teama – O agebdă pentru studii de securitate internațională în epoca
de după Războiul Rece, editura Cartier, Chișinău, 2000 , p. 26
55 Barry Buzan, “New Patterns of Global Security in the Twenty -first Century”, International Affairs , Vol.
67, nr. 3, 1991, pp. 432 -433 și Barry Buzan, Popoarele, Statele și Teama , pp. 131 – 134.

28 de atenția care a fost acordată altor concepte precum „dreptatea”, „liberatatea”,
„egalitatea” sau „puterea”56. În aceeași logică se încadrează și argumentul lui David A.
Baldwin, care apreciază că în ciuda unei utilizări extensive a termenului, literatura de
specialitate nu a dedicat suficientă atenție explicării sale, conceptul de „putere ”
beneficiind de o mult mai amplă literatură explicativă. Astfel, Baldwin cataloghează
conceptul de „securitate” ca fiind „mai degrabă insuficient explicat decât esențial
contestat”57. Barry Buzan indică cinci posibili factori pentru neglijarea explicării
„securității” : dificultatea conceptului, suprapunerea acestuia peste conceptul de „putere” ,
lipsa interesului față de „securitate” manifestată de criticii realism ului, preocuparea
excesivă a cercetătorilor în domeniul securității față de analizarea noilor c ercetări
tehnologice și evoluțiilor politice și nu în ultimul rând, ambiguitatea conceptului este
exploatată de către decidenții politici în beneficiul propriu58. În plus, dilema subestimării
conceptului de „securitate” dispare pentru Buzan în momentu l în c are afirmă că în
centrul domeniului Studiilor de S ecuritate s -a aflat forța militară, nu securitatea. În
perioada Războiului Rece, domeniul Studiilor de S ecuritate a fost reprezentat în mare
parte de academicieni preocupați de problematica militară. A stfel, dacă forța militară
prezenta relevanță pentru o anumită problemă, atunci aceasta devenea o problemă de
securitate , apreciată ca fiind high politics ; dacă nu, problema respectivă intra în categoria
low politics (e.g. aspecte economice, sociale) . Pe de cea laltă parte însă, Buzan este printre
cei care susțin că securitatea este un concept esențial contestat. Această categorie de
concepte sunt apreciate ca fiind „atât de influențate de opiniile personale, încât
indiferent de cantitatea de argumente sau dovezi prezentate, [acestea] nu ar putea
conduce către un consens cu pr ivire la o singură versiune cons iderată a fi cea corectă
sau standard”59.

În strânsă legătură cu conceptul de „securitate națională” se află un alt concept
frecvent utilizat în mediile politi ce, și anume „interesul național” . Ambiguitatea acestei
sintagme nu este mai prejos decât cea a „securității naționale” , iar pentru a arăta acest

56 Peter Digeser citat în David A. Baldwin, “The Conce pt of Security”, articol publicat în Review of
International Studies , Vol. 23, 1997, p. 9.
57 David A. Baldwin, “The Concept …”, p. 24.
58 Barry Buzan, Popoarele, Statele și Teama …, pp. 7 -11.
59 W.B. Gallie citat în David A. Baldwin, “The concept … ”, p. 10 .

29 lucru Arnold Wolfers definește „interesul național” ca fiind „acea direcție sau politică
care se poate disting e de celelalte, ce se pot prezenta ca alternative. Arată că respectiva
politică are ca scop promovarea unor acțiuni care sunt mai degrabă în interesul națiunii
decât al indiviziilor, al grupurilor sub -naționale sau al omenirii, în ansamblul său”60.
Raportat la perioada în care Wolfers a teoretizat cele două concepte, și anume în timpul
Războiului Re ce, acesta remarcă a suprapunerii între „securitate națională” și „interesul
național” , în sensul în care potențialul conflictual al perioadei a imprimat asupra
„interesului național” dimensiunea securității61. Spre deosebire de perioada aniilor `30,
când Marea Depresiune a oferit un caracter economic interesului național, cel puțin
pentru Statele Unite, cel de -al doilea Război Mo ndial și Războiul Rece au făcut din
„interesului național” o dimensiune predominantă a securității naționale , cele două
sintagme „devenind sinonime”62. Totodată, aceasta este perioada în care Relațiile
Internaționale se constituie ca domeniu independent de studiu în interiorul Științelor
Politice, iar realismul ia naștere ca teorie ce se formulează în opoziție cu direcțiile
liberalismului internaționalist interbelic.
Argumentul expus de Wolfers se susține și prin modul în care Hans Morgenthau
se raportează la „interesul național” în lucra rea sa „In Defense of the National Interest” ,
publicată cu doar un an înaintea articolului lui Wolfers. Wolfers apreciază că, d eși
Morgenthau nu explicitează înțelesul sintagmei atunci când vorbește despre politica
externă a Statelor Unite , care ar trebui „să urmeze o singură stea călăuzitoare – Interesul
Național”63, lucrarea sa indică faptul că acesta se referă la interesul național de securitate,
în special securitate bazată pe putere64.
Revenind la Wolfers, acesta apreciază că s ecuritatea n ațională reprez intă un scop
pentru orice stat, exceptând situațiile în care idealismul sau utopia liderilor politici au
imprimat o altă direcție65, iar pentru o creștere suplimentară a nivelului de securitate,
statel e sunt dispuse să sacrifice din valori le fundamentale ce le aparțin . Modalitatea în
care statele decid cu privire la oportunitatea acțiunilor ce urmăresc consolidarea

60 Arnold Wolfers, „National Security …”, p. 481.
61 Ibidem , p. 482.
62 Idem.
63 Hans Morgenthau, In Defense of the National Interest: A Critical Examination of American Foreign
Policy apud Arnold Wolfers, „National Security …”, p. 483.
64 Arnold Wolfers, „National Security …”, p. 483.
65 Ibidem , p. 484.

30 securității naționale depinde de rap ortarea acestora la propriul nivel de securitate, precum
și la cel aferent altor state, problema abordării ob iective versus subiective făcând
subiectul următoarei secțiuni.

1.2. Dezbaterea privind abordarea obiectivă vs. subiectivă a securității
naționale

Am menționat î n prima parte a acestui capitol faptul că definiția oferită de
Wolfers „securității naționale” introduce o distincție importantă, sens în care reiau
cuvintele sale: „securitatea, într -un sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la
valorile dobândite, iar într -un sens subiectiv, absența temerii că aceste valori vor fi
atacate”66. Wolfers argumentea ză faptul că s tatele diferă atât în modul în care își
evaluează propria putere , cât și în modul în care apreciază puterea acumulată de alte state;
unele tind să își supraevalueze propriile capabilități, în timp ce le subevaluează pe ale
celorlalte state sa u invers. Însă, doar o analiză în retrospectivă poate arăta cât de mult au
deviat statele de la o reacție rați onală vis -a-vis de nivelul real („obiectiv ”) de per icol
reprezentat de puterea altor state la un anumit moment . În plus, d iferența în reacțiile a
două state față de puterea acumulată de un stat terț conduce la acțiuni diferite ale celor
două în sensul consolidării securității lor. Mai mult decât atât, statele nu caută sporirea
securității toate în același timp și în aceeași măsură, pentru că ele nu se confruntă cu
același nivel de pericol, nici din perspectiva unei analize ce are pretenția de a fi
„obiectivă ”. Wolfers atrage atenția asupra faptului că „<puterea de rezistență > nu poate
fi distin să întotdeauna – în mod obiectiv – de <puterea de agresiu ne>”67. Așa ia naștere
cercul vicios pe care John Herz l -a descris ca fiind „dilema securității” : „eforturile unei
părți provoacă contramăsuri de cealaltă parte, care tind să anuleze beneficiile obținute
de prima parte”68. Din perspectiva lui Wolfers, efecte le unui astfel de fenomen pot fi
combătute prin eforturi ce vizează consolidarea securității , acestea pu tând îmbrăca

66 Arnold Wolfers, „National Security …”, pp. 484 – 485.
67 Arnold Wolfers, “National Security …”, p. 494.
68 John Herz citat în Arnold Wolfers, „National Security …”, pp. 494 -495.

31 diferite forme, precum o cursă a înarmării, formarea de alianțe , protejarea granițelor
strategice și altele69.
În continuarea acestei secțiu ni, aș propun e înlocuirea termenului de „obiectiv” , cu
cel de „ neutru” , având în vede re imposibilitatea de a defini sau de a proba existența unei
realități obiective . Din acest motiv, aș fi apreciat termenul de „neutru” ca fiind mai
adecvat pentru a descr ie o stare de fapt care nu este filtrată p rin prisma subiectivității, ce
în cazul statelor își poate găsi fundamentele în relațiile inter – statele trecute, percepții
asupra puterii, amenințării și intereselor altor state, ideologie, ș.a. Însă, având în vedere
faptul că securitatea este întotdeauna atributul unui subiect (statul, individul, etc.) aleg să
revin la folosirea termenului de „obiectiv” pentru a mă referi la modalitățile de raportare
la securitate.
Pentru a exemplifica modul în care astfel de variabile afectează viziunea
„obiectivă” a unui stat, voi menționa – în câteva rânduri – argumentul dezvoltat de
Robert Jervis cu privire la „percepții” . Realizând o schimbare de registru de la securitate
la politica de securitate, Jervis distinge între do uă realități: cea psihologică, reprezentantă
de lumea văzută prin ochii actoriilor săi și cea operațională, fiind lumea în care se va
desfășura efectiv politica de securitate70. Între cele două realități se juxtapun variabilele
intermediare (obiectivele de securitate, calculele strategice și percepțiile decidenților),
dând naștere următoarele două premise: (1) diferențele semnificative între politicile de
securitate sunt cauzate de diferențele de percepție a mediului internațional și (2) există
întotdeauna d iferențe între realitate și percepții71. Jervis propune patru niveluri de analiză
(decidenții politici, aparatul birocratic, statul cu politica sa internă și scena internațională),
fiind de părere că dacă s-ar cunoaște situația reală a unui actor, în baza u ltimelor trei
niveluri de analiză s -ar putea prezice comportamentul acestuia. Însă, având în vedere că
nu întotdeauna actorii se comportă pe scena internațională conform celor prognozate de o
analiză neutră , reiese importanța percepțiilor factorilor decizi onali: „inabilitatea de a
vedea cum propriile acțiuni pot fi percepute ca fiind amenințătoare și, în același timp,
credința că ostilitatea celuilalt poate fi explicată doar prin agresivitatea sa , explică

69 Arnold Wolfers, “Nat ional Security …”, p. 494
70 Robert Jervis, Perception and Misperception in International Politics , Princeton University Press, 1976.
p. 13.
71 Ibidem , pp. 14 – 15.

32 modul în care conflictele se pot extinde dincolo de ceea ce o analiză a situației obiective
ar indica ca fiind necesar”72.
Așadar percepțiile joacă un rol important, conform argumentului lui Jervis, în
formarea co mportamentului statului, iar acestea se constituie – așa cum am menționat și
în partea metodolo gică – într-una dintre cele patru variabile intermediare pe care le voi
utiliza în analiza politicii externe a României, derulată în vederea promovării interesului
național de securitate în cadrul Alianței Nord – Atlantice. În continuare voi prezenta
câtev a argumente teoretice cu privire la extinderea conceputului de securitate, acest
demers având rolul de a veni în sprijinul conturării unei viziuni mai clare cu privire la
diversitatea abordărilor ce guvernează domeniul Studiilor de Securitate.

1.3. Extinderea conceptului de securitate

Fenomenul „extinderii conceptului de securitate” dobândește notorietate în
perioada post -Război Rece , când domeniul Studiilor de S ecuritate se îmbogățește printr -o
literatură plină de argumente cu privire la regândirea problemat icii securității. O
contribuție semnificativă în această direcție a fost adusă de Barry Buzan, care dobândește
recunoaștere pentru aborda rea sa complexă și multilaterală a securității, acesta criticând
„o fundamentare prea îngustă” a conceptului și propunâ ndu-și să ofere „un cadru mai
larg al securității”73. În opinia lui Marianne Stone74, abordarea lui Buzan este mai
degrabă holistică și își bazează analiza pe caracteristici ale teoriei neorealiste, precum
caracterul anarhic al sistemului in ternațional, căre ia îi explor ează și limitele. Pentru
Buzan, securitatea se realizează la trei niveluri, funcție de obiectul de referință (individ,
state și sistemul internațional) și în cinci sectoare (politic, militar, economic, societal și de
mediu)75. Aceste sectoare „nu operează izolat unele față de celelalte. Fiecare definește
un punct focal în problematica securității și un mod de a prioritiza, dar toate sunt țesute

72 Robert Jervis, Perception and Misperception …, p. 75.
73 Barry Buzan, Popoarele, Statele și Teama … , p. 8.
74 A se vedea Marianne Stone, “Security According to Buzan: A Comprehensive Security Analysis”,
Security Discussion Papers Series 1 , Columbia University, School of International and Public Affairs, New
York, 2009, p.2.
75 Barry Buzan, Popo arele, Statele și Teama… , p. 119 și passim, dar și Barry Buzan, “New Patterns of
Global Security in the Twenty -first Century”, International Affairs , Vol. 67, nr. 3, 1991, p. 432.

33 împreună într -o rețea puternică de legături”76. Buzan definește amenințările de natură
militară ca fiin d cele mai îngrijorătoare, acestea fiind capabile să afecteze toate
componentele statului. Amenințările de natură politică reprezintă, de asemenea, o
preocupare constantă pentru state, însă acestea sunt „mai ambigue și mai dificil de
identificat în raport cu amenințările militare”77. Amenințările aferente celorlalte trei
sectoare ale securității sunt încă și mai dificil de definit, în comparație cu cele militare și
cele politice. De exemplu, Buzan evidențiază faptul că „elementele normale pentru
actorii dint r-o economie de piață sunt riscul, competiția agresivă și incertitudinea”78.
Un alt concept ce îi este atribuit lui Buzan, în contextul extinderii securității, este
acela de „securitate regională” . În studierea acestuia, Buzan pornește de la premisa că
„securitatea este un fenomen relațional. Pentru că securitatea este relațională,
securitatea națională a unui stat nu poate fi înțeleasă în afara pattern -ului internațional
de interdependențe de securitate din care aceasta face parte”79. Instrumentul cu care
Buzan operează în explicarea securității regionale este „nivelul de prietenie și dușmănie
între state”80. Acest instrument este responsabil și pentru conceptul de „complex de
securitate” , utilizat de Buzan, conform căruia „complexul de securitate repre zintă un
grup de state ale căror preocupări principale de secur itate sunt legate împreună sufi cient
de mult, astfel încât securitățiile lor naționale nu pot fi considerate – în mod realistic –
separate unele față de celelalte”81.
Deși am menționat faptul că amplo area teoretizăriilor cu privire la necesitatea
extinderii conceptului de securitate a luat având în perioada post – 1991, parte din autorii
implicați în studierea securității au identificat proto -elemente de varietate în abordarea
acesteia și în perioada R ăzboiului Rece. Atât istorici precum Emma Rothschild, cât și
David Baldwin, susțin că nici diversificarea valorilor de securizat, nici conceptualizarea
securității pe mai multe niveluri, nu reprezintă elemente de noutate în literatura privind
securitatea, acestea fiind prezente încă de la apariția articolului lui Wolfers (1952).
Conform celor menționate de Emma Rothschild, extensia securității despre care se

76 Barry Buzan, “New Patterns …”, p. 433.
77 Barry Buzan, Popoarele, Statele și Teama … , p. 120.
78 Ibidem , p. 124.
79 Ibidem , p. 187.
80 Barry Buzan și Ole Waever, Regions and Powers – The Structure of International Security , Cambridge
University Press, 2003, p. 50.
81 Barry Buzan, Popoarele, Statele și Teama … , p. 190.

34 vorbește din ce în ce mai intens începând cu 1990 îmbracă patru forme principale82: în
prima dintre a cestea, securitatea se extinde de la cea a națiunilor la cea a grupurilor și
indivizilor; este așadar o extin dere pe verticală, de sus în jos. Cea de -a doua formă se
referă la extinderea securității de la națiuni către sistemul internațional, fiind o
manif estare verticală , de jos în jus. În al treilea rând, conceptul de „securitate” se extinde
orizontal către alte tipologii de securitate: de la cea militară la securitatea politică,
economică, socială, de mediu, ș.a. În al patrulea rând, responsabilitatea po litică pentru
asigurarea tuturor acestor forme de securitate se extinde și ea: pornind de la statul -națiune
aceasta se extinde către organizații internaționale, către forme de guvernământ regionale
sau locale, către organizații non -guvernamentale, opinia p ublică și presa, către piața
econ omică și chiar către forțele naturii. Însă dezavantajul extinderii conceptului de
securitate, în opinia Emmei Rothschild, este chiar caracterul său mult prea incluziv, care
conduce către „o complexitate amețitoare a unei ge ometrii politice în care indivizii,
grupurile, statele și organizațiile internaționale au responsabilități pentru securitatea
organizațiilor internaționale, a statelor, a grupurilor și a indivizilor”83.
Am evidențiat până acum aspecte privind semnificația conceptului de „securitate
națională” , posibilitatea ca definirea acesteia să fie s upusă bias ului subiectivității prin
interpuner ea unor variabile intermediare, percepția fiind menționată printre acestea,
precum și aspecte cu privire la tendința reprezent anților domeniului de a diversifica
subiecții securității, factorii de protejat și entitățiile răspunzătoare de asigurarea securității.
În continuare, concentrând atenția asupra statelor, voi prezenta câteva argumente
referitoare la modalitățiile prin care acestea urmăresc atingerea securității naționale.

1.4. Politica de securitate națională

Am menționat în prima secțiune a acestui capitol faptul că Baldwin, pornind de la
argumentul lui Wolfers conform căreia conceptul de „securitate” dobândește sens numai
în urma atribuiri i unor specificații, a detaliat asupra a două categorii de astfel de
caracteristici: cele care definesc securitatea ca obiectiv al politicilor și cele care definesc

82 Emma Rothsch ild, “What is Security?”, Daedalus , Vol. 124, nr. 3, The Quest for World Order, The MIT
Press, 1995, p. 55.
83 Ibidem , p. 70.

35 politicile ce au în centrul lor securitatea. În continuare voi face câteva mențiuni cu privire
la cea de -a doua categorie, cea care permite analiza acțiunilor prin care statul u rmărește
asigurarea securității. Printre specificațiile enunțate de Baldwin, în primul rând se
regăsește nivelul de securitate care se dorește a fi atins, pentru că așa cum am menționat
anterior pentru Wolfers securitatea este o valoare pe care un stat o poate avea într -o
măsură mai mare sau mai mică și la care aspiră să o consolideze sau din contră să o
diminueze84.
Celelalte specificații pentru analiza po liticii de securitate se referă, din perspectiva
lui Baldwin, la identificarea amenințărilor, mijloacele pentru dobândirea securității,
costurile folosite și perioada de timp. Cu privire la amenințări, Baldwin argumentează în
favoarea unei delimitări clare a naturii acestora și în susținerea propoziției sale aduce
exemplul expresiei frecvent utilizate – „amenințarea comunistă la adresa securității
naționale în timpul Războiului Rece”85 – care nu specifică dacă amenințarea este
ideologică, economică, militară sau o combinație a acestora.
Din perspectiva lui Buzan, conceptele de „amenințări” și „vulnerabilități” pot fi
interpretate ca „elemente -cheie în politica de securitate”86. Cele două concepte par să
indice către două abordări distincte ale problematic ii politicii de securitate națională :
orientarea către exterior, și anume către el iminarea amenințărilor provenite din afara
statului, respectiv orientarea către interior pentru diminuarea vulnerabilităților și
consolida rea statului. Cele două direcții de acțiune au fost numite de Buzan strategie de
securitate internațională, respectiv strategie de securitate națională și în opinia sa
formularea „unei politici care combină elementele strategiei de securitate națională cu
elemente ale strategiei de securitat e internațională”87 este optimă, însă și dificil de
realizat.
De asemenea , Buzan introduce și ideea de „macro -securitizare” , pornind de la
conceptul de „securitizare” , formulat de Ole Waever – alături de care reprezintă curentul
teoretic al Școlii de la Co penhaga în Relațiile Internaționale – conform căruia „un aspect

84 Arnold Wolfers, „National Security …”, p. 485.
85 David A. Baldwin, “The Concept”, p. 15.
86 Barry Buzan, Popoarele, Statele și T eama … , p. 112.
87 Ibidem , p. 335.

36 devine securitizat când se construiește într -o amenințare”88. Securitizarea face referire la
declararea unui aspect ca problemă de securitate națională, de către elitele politice, și
acceptarea acesteia ca atare de către auditoriu, popor. Ideea lui Buzan de „macro –
securitizare” pornește de la aceeași logică pe care o aplică la o scară mai amplă:
„procesele de macro -securitizare au ca scop conturarea aspectelor, agen delor și a
relațiilor de secur itate într -un sistem amplu ” și au la bază „construcții universale ale
amenințării și/sau asupra obiectelor de referință”89.
Realizând o trecere între dimensiunea conceptuală a politicilor de securitate și
formularea direcțiilor politicii externe, voi me nționa faptul că e laborarea politicilor de
securitate reprezintă un proces complex, ce trebuie să se raporteze la anumite elemente
obligatorii (riscuri, amenințări, vulnerabilități), să includă anumite direcții care să
conducă la îndeplinirea obiectivului național de securitate și care în mod inevitabil relevă
aspecte legate de ambițiile și percepțiile statelor în această zonă. Având în vedere aceste
aspecte, mă voi referi – în continuare – la unul dintre conceptele utilizate în domeniul
relațiilor internaț ionale pentru descrierea acestui proces, și anume „marea strategie”
(grand strategy) . Ca o parateză, voi atrage atenția în secțiunea următoare a supra modului
de îmbinare între acest concept și argumentele ce se regăsesc în cadrul teoriei realismului
neocla sic, marea strategie transpunându -se într -un instrument frecvent utilizat și analizat
de către reprezentanții acestei teorii.
Astfel, „marea strategie ” ia naștere „la nivelul la care factorii sistemici și statali
se îmbină, când aspectele privind securita tea națională sunt mediate prin diplomație
publică”90. Conceptul se referă la totalitatea politicilor naționale, pe timp de pace și
război, care identifică și evidențiază interesele statelor pe scena internațională și care
includ și mențiuni cu referire la resursele naționale ce urmează a fi utilizate pentru
atingerea acestor interese . Realizarea politicilor naționale implică un număr de procese ce

88 Ole Waever, “Securitization and Desecuritization”, publicat în Ronnie D Lipschutz (ed), On Security ,
Columbia University Press, New York, 1995, p. 47.
89 Barry Buzan, “The War on Terrorism as the New Macro -Securitizati on”, lucrare prezentată la Oslo
Workshop, Oslo. 2006. În cadrul acestei lucrări, Buzan exemplifică macro -securitizarea făcând apel la
Războiul Rece, care a structurat dinamica securității inter -state pentru mai multe decenii și se întreabă dacă
“Războiul asupra Terorii” se poate contura într -un proces de “macro -securitizare” de același nivel cum a
fost Războiul Rece.
90 Bon. D. Mor, “Public Diplomacy in Grand Strategy”, publicat în Foreign Policy Analysis , Vol. 2, nr. 2,
2006, pp. 158 -159.

37 au loc la nivelul statului, „definit ca fiind reprezentat de instituțiile centrale decidente , ce
pot fi privite ca actori unitari , și rolurile asumate de acestea în urmărirea obiectivelor ,
înțelese în termenii interesului național”91. Primul dintre aceste procese, și poate și cel
mai semnificativ, îl reprezintă identificarea amenințărilor la adresa securității națio nale92.
Realizarea acestui demers nu presupune o grilă standardizată în baza căreia să poată fi
identificate și prioritizate amenințările la adresa unui stat, de cele mai multe ori rezultatul
fiind influențat de particularitățile istorice, ideologice și pol itice care caracterizează
decidenții politici. Cel de -al doilea proces se referă la identificarea mijloacelor pentru a
preveni și combate amenințările identificate. În cadrul acestuia, se impune „evaluarea
mijloacelor disponibile, care dintre acestea vor f uncționa eficient și dacă utilizarea lor se
justifică”93. După identificarea amenințărilor și a mijloacelor necesare pentru
contracararea acestora, o altă etapă a „marii s trategii ” constă în identificarea scopurilor
auxiliare, cele care sunt dincolo de inte resul național, și evident a mijloacelor pentru
materializarea lor. Stabilirea acestor scopuri auxiliare face subiectul dezbaterilor din
interiorul unui stat, având în vedere că „imperativele sistemice au fost deja incluse”94
prin primul proces de elaborare a Strategiei. Instrumentul teoretic al „marii strategii ” se
suprapune în practică peste procesul de elaborare a strategiilor naționale de securitate / de
apărare a țării, aspect care va fi ușor de observat în cadrul analizei documentelor oficiale
ale Româ niei în domeniul securității, ce va fi prezentată în cadrul Capitolului 4.

Așa cum am văzut mai devreme, politica de securitate se poate manifesta în două
direcții: în plan intern, prin diminuarea vulnerabilităților statelor și în plan extern, în
vedere a eliminării amenințărilor. Lucrare a de față pornește de la dimensiunea externă a
securității naționale, însă se va întoarce cu față către stat, nu pentru a reliefa
vulnerabilitățile interne ale statului român, ci pentru a identifica acei factori interni c are
influențează modul de raportare al statului la amenințările externe . Din acest considerent,
se impune ca paradigma de cercetare să fie una care să permită analiza politicii externe,

91 Stephen D. Kra sner, Defending the National Interest: Raw Materials Investments and U.S. Foreign
Policy , Princeton University Press, 1979, pp. 12 -13.
92 Barry Posen, The sources of military doctrine , p. 13 citat în Nicholas Kitchen, “Systemic pressure and
domestic ideas: a neoclassical realist model o grand strategy formation” articol publicat în Review of
International Studies , Vol. 36, nr. 1, 2010, p. 134.
93 Nicholas Kitchen, “Systemic pressure and domestic ideas”, p. 135.
94 Ibidem , p. 136.

38 sens în care am optat pentru realismul neoclasic. Argumentele pentru a ceastă alegere,
precum și principalele trăsături definitorii ale realismului neoclasic sunt detaliate în
secțiunea următoare a acestui capitol.

1.5. Interesul naționa l de securitate promovat prin politica externă –
perspectiva realismului neoclasic

Teoriile de politică externă își propun să explice „ceea ce încearcă statele să
obțină în peisajul extern și momentul în care vor încerca”95. Gideon Rose grupează
teoriile de politică externă în patru categorii96, după cum urmează: prima dintre ele
cuprinde teoriile de tip Innenpolitik și pune accent pe explicitarea politicii externe a
statelor prin factori interni / domestici; cea de -a doua categorie face referire la realismul
ofensiv, ce se află la capătul opus politicilor Innenpolitik , pledând pentru dominanța
factorilor sistemici. Urmează realismul defensiv care argumentează că factorii sistemici
sunt răspunzători pentru unele comportamente ale statelor, însă nu pot determina în
întregime modalitatea de acțiune a acestora. Ultima categorie face referire la realismu l
neoclasic care încorporează atât variabile externe, cât și interne ale statului, această
caracteristică fiind de altfel și cea care o poziționează într -un curent diferit de gândire, în
cadrul paradigmei realiste. Înclinația reprezentanților realismului n eoclasic către
importanța puterii relative ca punct de pornire în analiza comportamentelor statelor este
punctul comun al acestei teorii cu cea a realismului clasic. Ceea ce le diferențiază în
schimb este „cureaua de transmisie” teoretizată de Schweller, ș i anume influența
factorilor interni în modelarea politicii externe.
Având o importanță centrală în economia acestei lucrări și fiind un concept
semnificativ în captarea esenței teori ei realismului neoclasic, voi prezenta în continuare
argumentul lui Schw eller cu privire la „cureaua de transmisie internă” ce conexează
caracteristicile interne ale statului și acțiunile sale de politică externă: „statele evaluează
și se adaptează la mediul extern, în parte și ca un rezultat al structurilor interne și al
situaților politice specifice. Mai exact, procesele politice complexe interne funcționează

95 Gideon Rose, „Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy”, World Politics 51, nr. 1, octombrie
1998, p. 145.
96 Ibidem , pp. 146 – 154.

39 ca o cu rea de transmise care direcționează , mediază și re -direcționează rezultate ale
politicii ca răspuns la forțe externe (în principal schimbări în puterea relativă). Așadar,
de multe ori statele reacționează diferit la presiuni și oportunități sistemice similare, iar
răspunsul lor ar putea să fie mai puțin motivat de factori de nivel sistemic, cât de factori
interni”97.
Deși factorii caracteristici in terni ai unui sta t modelează politica externă, adepții
teoriei realismului neoclasic apreciază că o analiză de politică externă trebuie să
pornească de la puterea relativă a statului, iar în cuvintele lui Fareed Zakaria, de la
„efectele sistemului internațional asupra comp ortamentului național, deoarece cea mai
puternică caracteristică generalizabilă a unui stat în relațiile internaționale este poziția
sa în sistemul internațional”98. Cu alte cuvinte, realiștii neoclasici apreciază că
înțelegerea legăturii dintre putere și p oliticile externe formulate de un stat necesită o
atentă examinare a contextului în care acestea se formează și sunt implementate, iar
sarcina realismului neoclasic a fost de a încerca să integreze „bogăția de idei împrăștiate
și ipotezele netestate ale re alismului într -o structură teoretică mai sistematizată”99.
Dată fiind poziția importantă pe care o ocupă puterea relativă și în cadrul acestei
teorii, înțelegerea perspectivei realismului neoclasic asupra acestui concept este esențială.
Astfel, termenul d e „putere” se referă la „capabilitățile sau resursele prin care statele se
pot influența între ele”100. Totodată, adepții acestei școli realizează o distincție între
resursa de putere și „interesul de politică externă” al unui stat, sintagmă prin care se
referă la scopurile și preferințele care ghidează comportamentul extern al statelor. Parte
dintre scritorii grupați sub umbrela realismului neoclasic apreciază că nivelul dotării cu
resurse este cel care alimentează dorința de expansiune; de exemplu, Zakaria consideră că
„o ca ntitate mare de resurse naște ambiții mai mari. Statele nu sunt maximizatoare de
resurse, ci de influență ”101. Însă, Schweller duce discuția la un nivel mai sofisticat, fiind

97 Randall Schweller, Unanswered Threats: Political Constraints on the Balance of Power , Princeton
University Press, 2006, p. 6.
98 Fareed Zak aria citat în Gideon Rose, „Neoclassical Realism”, p. 151.
99 Randall L. Schweller, “The Progresiveness of Neoclassical Realism” publicat în Colin Elman și Miriam
Fendius (ed), Progress in International Relations Theory: Appraising the Field , Cambridge, MIT Press,
2003, p. 316.
100 William Curtis Wohlfort citat în Gideon Rose, „Neoclassical Realism …”, p. 151.
101 Fareed Zakaria, From Wealth to Power: The Unusual Origins of America’ s World Role , Princeton
University Press, 1998, p. 19.

40 de părere că o astfel de abordare este restrânsă și promovează in cluderea mai multor
potențiale preferințe ale statului în teoria realismului neoclasic, grupând statele în cinci
categorii, funcție de interesele acestora: state revizioniste cu scopuri nelimitate, state
revizioniste cu scopuri limitate, state indiferente față de status quo, susținători moderați ai
status quo, respectiv susț inători putern ici ai status quo, fiind autorul care re -aduce în prim
plan statele revizioniste102.
În raport cu celelalte trei teorii de politică externă menționate de Rose , realiștii
neoc lasici apreciază că aplicarea acestora poate conduce la o analiză incorectă, având în
vedere că se bazează doar pe câte o categorie de variabile independente (fie că este vorba
doar de caracteristicile interne ale statului pentru Innenpolitik , fie doar de factorii
sistemici pentru realismul ofensiv și cel defensiv). Aceștia consideră că pentru a înțelege
modul în care statele interpretează și răspund mediului lor extern se impune o analiză a
modului în care presiunea sistemică este translatată la nivelul st atului prin variabilele
intermediare cum ar fi percepțiile decidențiilor politici și structura internă a statului. În
viziunea realismului neoclasic, liderii statelor sunt constrânși în deciziile lor atât de
politica internațională, cât și de cea internă.
Cu privire la variabilele intermediare utilizate în teoria realismului neoclasic, B. A.
Lindemann apreciază că reprezentanții acestei teorii operează cu o gamă largă de astfel
de indicatori, însă „au fost reținuți – în mod deliberat – în a indica câte din aceste
variabile ar trebui introduse într -un studiu de caz s au cum ar trebui prioritizat e funcție
de importanța lor”103. Conform argumentului lui Lindemann, a ceste variabile pot fi
grupate în patru categorii: structura statului, competența internă, percepți a și identitatea.
Dacă primele d ouă categorii măsoară capacitatea statului de a urmări o politică externă,
ultimele două categorii măsoară voința statului în urmărirea unei anumite politici externe.
Variabilele folosite în prima categorie (structura statul ui) includ structura organizațională,
autonomia stat – societate, procesul de luare al deciziilor, competența administrativă și
vulnerabilitatea regimului. În cea de -a doua categorie, a competenței interne, sunt incluse
variabile precum consensul elitelor, competiția între partidele politice, alegerile, opinia

102 Randall L. Schweller, Deadly Imbalances: Tripolarity and Hitler’s Strategy of World Conquest ,
Columbia University Press, 1998, p. 19.
103 Bjorn Alexander Lindemann, Cross – Strait Relations and International Organizations: Taiwan`s
participation in IGOs in the Context of its Rela tionship with China , Springer Fachmedien Wiesbaden, 2014,
p. 32.

41 publică, suportul public și coeziunea socială. Percepția poate face referire la percepția
asupra distribuției de putere sau percepția asupra amenințării, în timp ce identitatea se
referă la sistemul d e credință al elitelor, ideile, naționalismul și ideologia.
Realismul ne oclasic se diferențiază de celelalte două grupuri teoretice din cadrul
școlii realiste ce furnizează teorii de politică externă și prin poziția adoptată cu privire la
anarhia sistem ului: aceasta nu este percepută ca fiind nici hobbsiană (realismul ofensiv),
nici benignă (realismul defensiv), ci mai degrabă „tulbure și dificil de citit”104. Astfel,
statele aflate într -un sistem anarhic au dificultăți în a realiza dacă nivelul d e securit ate
este suficient sau din contră, și tre buie să acționeze prin interpretarea unor probe parțiale
și problemati ce. Judecând după această raportare a realiștilor neoclasici la anarhia
sistemulu i, Gideon Rose apreciază că real iștii neoclasici se poziționează undeva la
jumătatea distanței dintre teoriile pur structurale (e.g. neorealismul – postulează existența
unei legături directe și clare între constrângerile sistemice și comportamentele la nivel de
stat) și teoriile constructivist e105 (neagă existența unei c onstrângeri sistemice,
argumentând că realitatea internațională este social construită și că, în cuvintele lui
Alexa nder Wendt, „anarhia este ceea ce fac statele din ea”106).
Realiștii neoclasici apreciază că există o imagine reală a puterii relative , însă nu
sunt de părere că statele percep în mod corect această imagine , având în vedere
variabilele intermediare între caracteristicile interne ale statului și politica sa externă ,
între care am menționat și percep ția decidențiilor politici . Wohlforth, de exemp lu, susține
că „schimbările rapide în comportamentul statelor ar putea fi legate de schimbări în
percepția asupra distribuirii puterii, care nu sunt observabile prin măsurarea
capabilităților”107. Zakaria și Christensen observă importanța „șocurilor” percepu te,
reprezentând momentul în care un singur eveniment fa ce conștienți decidenții politici de
efectele cumulate ale trendurilor de putere108. Însă, ideea impactului percepției asupra

104 Gideon Rose, „Neoclassical Realism …”, p. 152.
105 Idem.
106 Alexander Wendt, Teoria socială a politicii internaționale , editura Polirom, 2011, p. 69.
107 William Curti Wohlforth, The Elusiv e Balance: Power and Perceptions during the Cold War , Cornell
University Press, New York, 1993, p. 294.
108 A se vedea Fareed Zakaria, From Wealth to Power: The Unusual Origins of America’ s World Role , NJ:
Prince ton University Press, 1998, p. 11 și Thomas J. Christensen, Useful Adversaries: Grand Strategy,
Domestic Mobilization and Sino -American Conflict, 1947 -1958 , NJ: Princeton University Press, 1996, p.
32. Zakaria apreciază că percepția liderilor americani cu privire la puterea națională se schimbă mai
degrabă brusc, în urma unor crize sau a unor evenimente catalizatoare precum războaiele, decât în baza

42 schimbării comportamentelor statelor nu este nouă, aceasta regăsindu -se și î n interiorul
realismului clasic. Morgenthau, de exemplu, a identificat percepția ca sursă de schimbare
afirmând că „ atunci când oamenii văd lucrurile într -o lumină nouă, s -ar putea comporta
altfel”109. Ceea ce diferă, însă, este ponderea atribuită percepției în realizarea politicii
internaționale, în sensul în care realiștii clasici au promovat „maximizarea puterii” ca
deziderat pentru decidenții -politici ai statelor, tocmai pentru că au realizat că „ideile și
cultura pot avea un efect profund asupra comporta mentului strategic al statelor”110.
Realiștii neoclasici apreciază că politica externă este influențată și de accesul
liderilor la resursele puterii materiale ale statului, abilitatea acestora de a acc esa și de a
direcționa resurse în rel ațiile externe al e statului având un rol important în definirea
politicilor . Astfel, în opinia lui Zakaria „Politica externă nu este realizată de națiune ca
întreg, ci de conducerea statelor. În consecință, ceea ce contează este <puterea statului>,
nu <puterea națională>. Puterea statului este acel fragment din puterea națională, pe
care guvernele îl pot extrage pentru îndeplinirea scopurilor și reflectă modalitatea în
care decidenții politici acționează pentru îndeplinirea obiectivelor”111. Pe de cealaltă
parte, Christensen introduce conceptul de „putere politică națională” , pe care îl definește
ca fiind „abilitatea liderilor statului de a mobiliza resursele umane și materiale ale
națiunii pentru susținerea inițiativelor politicii de securitate”112. Asemenea „puterii de
stat” enunțată de Zakaria, Christensen susține că „puterea politică națională” este o
variabilă intermediară între provocările externe cu care se confruntă o națiune și
strategiile adoptate de stat pentru a face față acestor provocări.
Am menționat în secțiune a dedicată poli ticilor de securitate națională faptul că
adepții realismului neoclasici utilizează în cercetările lor și conceptul de „marea
strategie” . Pentru a demonstra afinitatea realiștilor neoclasici față de acest concept,
Nicholas Kitchen, î n artico lul său „Systemic pressures and domestic ideas: a neoclassical

unor măsurători statistice. Christensen remarcă în administratția americană a realizat adevărata distribuție a
puterii în pragul războiului sino -american, numai în urma declinului britanic.
109 Hans J. Morgenthau, Science: Servent or Master? Perspectives in Humanism, p. 11 citat în Nicholas
Kitchen, “Systemic pressures and Domestic ideas: a neoclassical realist model of grand strategy formation”,
publicat în Review of International Studies , Vol. 36, nr. 1, p. 124.
110 Colin Dueck, “New Perspectives on American Grand Strategy”, publicat în International Security , Vol.
28, nr. 4, 2004, p. 215.
111 Fareed Zakaria, From Wealth to Power …, pp. 9 -11.
112 Thomas J. Chr istensen, Useful Adversaries …, pp. 11 -13.

43 realist model of grand strategy formation” , evidențiază complementaritatea între acestea,
apreciind că realismul neoclasic oferă un cadru teoretic optim pentru analizarea modului
în care statel e își formulează marea strategie, a rezultatelor obținute, a factorilor care
determină o schimbare în cadrul strategiei , prin specificarea variabilelor interne care
intervin între structura sistemului și rezultatele politicii externe113.
În susținerea poziț iei sale, Nicholas Kitchen aduce o serie de argumente din
interiorul realismului neoclasic, care vin să îmbrace și să ofere explicațiile din spa tele
procesului de elaborare a „marii s trategii ”. În primul rând, este evidențiat rolul factorului
decizional în elaborarea strategiei / a politicii externe , analiza specificităților decidentului
politic având un rol important în rândul autorilor apreciați ca reprezentând realismul
neoclasic: „liderii definesc <interesul național> și desfășo ară politica externă în b aza
evaluării lor asupra puterii relative și a intențiilor altor state, dar întotdeauna raportat
la constrângerile interne”114. În al doilea rând, am menționat deja că cel mai
semnificativ pas în elaborarea unei astfel de strategii constă în identificarea a menințărilor
la adresa securității naționale. O abordare specifică realismului neoclasic ar porni de la o
evaluare a contextului strategic în care se află statul, având în vedere structura sistemului
internațional și identificarea balanței puterii material e ce definește și prioritizează
interesele naționale, precum și a amenințărilor la adresa acestora115.
După realizarea acestui pas, procesul de analiză trebuie să continue, deoarece
„factorii empirici ai balanței de putere nu sunt suficienți pentru a identi fica amenințarea
la adresa unui stat”116. Acest argument ce îi aparține lui Stephan Walt și este utilizat în
acest context pentru a descrie procesul de formare al „marii strategii” este de natură să
evidențieze și o continuitate ce se regăsește în curentul r ealist. Așadar, a menințările se
identifică atât în baza capabilităților, cât și a intenției, iar în această din u rmă categorie
„evaluăriile sunt vul nerabile în fața percepțiilor privind strategiile altor state, cultura,
ideologia și istoria”117. În ceea ce p rivește celelalte etape presupuse de elaborarea unei
„mari s trategii ”, și anume procesele privind identificarea unor interese naționale

113 Nicholas Kitchen, “Systemic pressures and domestic ideas …”, pp. 133 -139.
114 Taliaferro, Lobell și Ripsman, Neoclassical Realism, the State and Foreign Policy , pp. 25 -26 citat în
Nicholas Kitchen, “Systemic pre ssures and domestic ideas …”, p. 133.
115 A se vedea Gideon Rose, “Neoclassical Realism …”, p. 165.
116 Stephan M. Walt, “Alliance Formation and the Balance of World Power”, publicat în International
Security , Vol. 9, nr. 4, 1985, pp. 8 -9.
117 Ibidem , pp. 12 – 13.

44 auxiliare , acestea se derulează la nivelul intern al statului, făcând referire la capabilitățile
proprii și la eventuale le alte sco puri de realizat în plan extern. Așadar, teoria realismului
neoclasic este de natură să explice și modalitatea de formare a acestor interese auxiliare,
ce nu reprezintă răspunsuri la presiunile sistemice sau la raportarea la amenințările
identif icate, prin analiza caracteristicilor interne statului . Din acest considerent,
asumpțiile realismului neoclasic „se potrivesc bine procesului de formare a unei mari
strategii, care este constrânsă de imperativele sistemice și în același timp determinată de
factorii ideaționali de la nivelul unității”118.

Critica realismului neoclasic
Asemeni oricărei teorii, realismul neoclasic a fost supus criticiilor atât din partea
adepțiilor altor școli de gândire, cât și din interiorul curentului realist. Astfel, prin cipala
critică face referire la faptul că realismul neoclasic reprezintă o teorie ad hoc , uneori post
hoc, fiind un efort degenerativ de a explica și corecta anomaliile neorealismului119.
Răspunsul la aceste critici a venit din partea mai multor autori, apre ciați ca aparținând
teoriei realismului neoclasic, care – din contră – au argumentat că această abordare
reprezintă o extensie logică și necesară a neorealismului120, care în cuvintele lui
Schweller „a încorporat variabile de la nivelul unității pentru a tra nsforma teoria
politicii internaționale a lui Waltz într-o teorie de politică externă”121.
Alte argumente aduse împotriva realismului neoclasic au fost formulate de
Benjamin O. Fordham, conform căruia teoriile de politică externă care fac apel la
variabile i nterne și externe ale statului, dar într -o abordare distinctă unele față de celelalte ,

118 Nicholas Kitchen, “Systemic pressures and domestic ideas”, p. 136.
119 Pentru argumente în acest sens a se vedea John A. Vasquez, “Paradigma realistă și programele de
cercetare degenerative versus progressive: o evaluare a cercetării neotradiționale pe marginea propoziției
lui Waltz referitoare la balansare” în John A. Vasquez și Colin Elman (ed), Realismul și Balanța de putere ,
editura Polirom, București, 2012, pp. 44 -70, precum și Jeffrey W. Legro și Andrew Moravcsik, “Is
anybody still a realist?, publ icat în International Security , Vol. 24, nr. 2, 1999.
120 Pentru argumente în acest sens a se vedea Brian Rathbun, “A Rose by Any Other Name: Neoclassical
Realism as the Logical and Necessary Extension of Structural Realism”, publicat în Security Studies , Vol.
17, Routledge Taylor & Francis Group, 2008, pp. 294 – 321; Thomas J. Christensen și Jack Snyder,
“Progressive Research on Degenerate Alliances”, publicat în The American Political Science Review , Vol.
91, nr. 4, 1997, pp. 919 – 922, Randal L. Schweller , “New Realist Research on Alliances: Refining, Not
refuting, Waltz’s Balancing Proposition”, publicat în The American Political Science Review , Vol. 91, nr. 4,
1997, pp. 927 – 930.
121 Randal L. Schweller, “New Realist Research on Alliances: Refining, Not r efuting, Waltz’s Balancing
Proposition”, publicat în The American Political Science Review , Vol. 91, nr. 4, 1997, p. 927.

45 sunt eronate. Acesta propune un model de analiză ce tratează cele două categorii de
variabile ca simbiotice122.
În ceea ce privește critica venită din interiorul curentul ui realist, poate fi
menționat Stephan Walt , care apreciază că tendința realismului neoclasic de a se îndrepta
către narațiuni -istorice presupune ca eclectismul disciplinei ce este prezentat ca
principalul său avantaj „să fie în același timp și principala sa limitare (…) în timp ce
neorealismul sacrifică precizia pentru a dobândi parcimonie și generalitate, realismul
neoclasic a renunțat la generalitate și la puterea de a prezice pentru a dobândi acuratețe
descriptivă și relevanță în domeniul politicilor”123.
Cu toate acestea, realismul neoclasic rămâ ne o teorie realistă a relațiilor
internaționale, ce prioritizează și evidențiază „puterea, interesele și alianțele ca elemente
centrale într -o teorie politică”124.

Concluzii intermediare
Primul capitol al aces tei lucrări a avut un caracter teoretic, având la bază o analiză
conceptuală asupra „securității naționale” . În urma acestei analize am evidențiat faptul
că securitatea națională re prezintă un concept multidimensional , încărcat de subiectivism
și care poat e îmbrăca forme diferite, în același context sau în contexte diferite, pentru
același actor sau pentru actori diferiți. Cu toate acestea, securitatea națională se va referi
întotdeauna la protejarea unor valori, în fața unor amenințări identificate. Am men ționat
faptul că paradigma realistă a avut o influență majoră asupra domeniului Studiilor de
Securitate, cu precădere în perioada Războiului Rece – având în vedere potențialul
conflictual al perioadei ce s -a transpus în perceparea amenințărilor majore și i mediate ca
fiind exclusiv de natură militară. Din acest considerent, teoriile în domeniu acordă un loc
special puterii relative a statelor și privesc amenințările ca fiind potențiale manifestări ale
acestei puteri. Răspunsul în fața acestor amenințări se m aterializează prin identificarea și

122 Benjamin O. Fordham, “The Limits of Neoclassical Realism: Additive and Interactive Approaches to
Explaining Foreign Policy Preferenc es” publicat în Steven E. Lobell, Norrin M. Ripsman și Jeffrey W.
Taliaferro (ed), Neoclassical Realism, the State and Foreign Policy , Cambridge University Press, 2009, pp.
251 – 279.
123 Stephan M. Walt, „The Enduring Relevance of the Realist Tradition”, p ublicat în Ira Katznelson și
Helen V. Milner (ed), Political Science: The State of the Discipline , New York, W.W. Norton, 2002, p. 211.
124 Jack L. Snyder, Myths of Empire: Domestic Politics and International Ambition, Cornell Studies in
Security Affairs, Cornel University Press, 1991, p. 19.

46 urmărirea atingerii intereselor naționale de securitate, pentru care statele vor apela la
creionar ea unui strategii din care să poată desprinde politicile naționale de securitate. În
acest context, am prezentat principa lele asumpții ale teoriei realismului neoclasic, ce se
prezintă ca fiind o teorie cuprinzătoare și echilibrată, prin atenția pe care o acordă atât
constrângerilor sistemice determinate de distribuția capabilităților în sistem, cât și
caracteristicilor inte rne ale statelor. Conceptul esențial, care redă în mod metaforic
principala propoziție a realismului neoclasic, este cel al „curelei interne de transmisie” ,
dezvoltat de Randall Schweller și prin intermediul căruia este evidențiat mecanismul
cauzal ce desc rie impactul variabilelor intermediare (factorii interni) asupra politicii
externe a statului.
Nu în ultimul rând, capitolul introduce conceptul „marii strategii” , care descrie –
în mod etapizat – procesele răspunzătoare pentru trasarea liniilor generale ale se curității
naționale a statelor, acest concept fiind un instrument de analiză frecvent întâlnit în
cercetările realiștiilor neoclasici. Analiza sa permite observarea modului de construcție a
politicii de securitate, iar complementaritatea sa cu teoria realismului neoclasic permite
constatarea interferenței variabilelor intermediare asupra acțiunilor statului desfășurate
sub egida acestei „mari strategii” .
Conceptele introduse în cadrul acestui capitol vor fi aplicate în cadrul studiului de
caz, capitol ul 4 fiind dedicat analizării „marii strategii” a României, prin raportarea la
documentele oficiale ce redau strategiile naționale pentru apărarea țării, iar capitolul 5
reprezentând analiza „curelei interne de transmisie” specifică statului român prin
raportarea la variabilele intermediare caracteristice și efectele pe care acestea le
generează în cadrul Alianței Nord – Atlantice în urma acțiunilor României.

47 CAPITOLUL 2
Alianțele militare

Am indicat pe parcursul primului capitol al lucrării faptul că statele în urmărirea
asigurării securității lor naționale pot alege între mai multe strategii care să deservească
scopului propus. Unul dintre instrumentele aflate la dispoziția acestora îl reprezintă
identificarea de potențiali aliați, state care împa rt aceleași preocupări de securitate sau
care se află în fața unei amenințări comune, aspect care poate conduce la formarea de
alianțe militare între două sau mai multe state.
Astfel, c el de -al doilea ca pitol al lucrării constă într -o abordare conceptu ală a
„alianțe i militare ” și este structurat astfel încât să redea aspecte de interes cu privire la
definirea alianțelor în domeniul studiilor de securi tate, modul în care iau naștere alianțele,
precum și comportamentele adoptate de state în cadrul acestor a. Elementele prezentate
capătă relevanță în economia prezentei cercetări din perspectiva înțelegerii diferitelor
dinamici ale unei alianțe, a diferitelor motivații pe baza cărora statele aleg să le formeze
și a modelelor comportamentele pe care statele le vor adopta în cadrul alianțelor.
Formarea alianțelor, alături de cursa înarmării și expansiunea teritorială, reprezintă una
dintre modalitățiile prin care statele acumulează putere125. În același timp, alianțele
reprezintă cadrul în care statele își promove ază interesele naționale de securitate și
urmăresc atingerea obiectivelor aferente intereselor proprii.
Din aceste considerente, apreciez că se impune necesitatea explorării conceptului
de „alianță” și identificarea constrângerilor pe care acestea le exerc ită asupra
comportamentului statelor, dar și a oportunităților pe care le oferă statelor pentru
satisfacerea intereselor – asigurarea supraviețuirii, consolidarea securității, acumularea de
putere, promovarea unor interese strategice, materializarea intere selor particulare și alte
aspecte pe care le voi dezvolta în cadrul acestui capitol.

125 Glenn H. Snyder, “The Security Dilemma in Alliance Politics”, publicat în World Politics , Vol. 36, nr. 4,
1984, p. 461.

48 2.1. Ce sunt a lianțele?

Alianțele ocupă un loc important în cadrul Studiilor de Securitate, iar acest lucru
nu este deloc surprinzător având în vedere funcțiile pe ca re acestea le îndeplinesc în
analizarea relațiilor dintre state. Alianțele deservesc mai multor scopuri ale statelor : pe de
o parte, reprezintă un instrument principal pentru consolidarea securității statelor în fața
amenințărilor de multe ori externe, în unele cazuri și interne. Conform argumentului lui
Kenneth Waltz, statele au la dispoziția lor două categorii de mijloace pentru atingerea
obiectivelor de securitate, interne și externe, iar cele externe se referă la acțiuni de
consolidare și extindere a pr opriei alianțe sau de slăbire a alianței rivale126. În plus ,
alianțele se constituie în instrumente pentru promovarea intereselor naționale, nu neapărat
dintre cele care vizează consolidarea propriei securități.
Importanța alianțelor a atras după sine și o p lajă largă de încercări de definire a
conceptului. În cadrul realismului clasic este relevantă viziunea lui Hans Morgenthau,
conform căreia alianțele reprezintă „o funcție necesară a balanței de putere ce operază
într-un sistem format din mai multe state suverane ”127. Astfel, alegerea de a intra într -o
alianță nu se bazează pe „principii ”, ci pe măsurarea balanței de putere; în aprecierea
acesteia sunt avute în vedere criterii precum puterea relativă a s tatelor (dacă un stat este
suficient de puternic pentru a supraviețui în sistemul internațional fără ajutor din partea
altor state) sau câștigurile obține în cadrul alianței (dacă beneficiile obținute în urma
formării alianței depășesc costurile). Morgenthau apreciază că formarea de alianțe
„adaugă precizie” statelor, conturând limitele relaționării inter – statele și stabilind
anumite reguli de comportament între statele care împărtășesc o serie de interese128.
Pentru acele situații în care interesul comun este mai dificil de definit, „se impune ca
alianța să fie constituită în jurul unui tratat care să expliciteze aceste interese și care să
stea la baza operaționalizării lor”129. Mai mult decât atât, tratatele au rolul de a lega
părțile semnatare, însă doar în ceea ce privește interesele identificate ca fiind comun e,
statele rămănând suverane. În ceea ce privește tipologia alianțelor, Morgenthau

126 Kenneth Waltz, Teoria Politicii Internaționale , editura Polirom, Iași, 2006, p. 168.
127 Hans J. M orgenthau, “Alliances in Theory and Practice”, în Arnold Wolfers (ed), Alliance Policy in the
Cold War , Baltimore, The John Hopkins Press, 1959, p. 185.
128 Ibidem , p. 188.
129 Idem .

49 distinge130 între cinci caracteristici distincte ale acestora: (1) natura intrinsecă și
relaționarea, (2) distribuția beneficiilor și a puterii, (3) gradul de acoperire în rap ort cu
interesul general al statelor membre, (4) durata alianței și (5) eficiența în termeni de
politici și acțiuni comune. În plus, Morgenthau susține că „putem distinge între alianțe
care deservesc interese și politici identice, complementare și ideologi ce”131.
Martin Wight , exponent al școlii engleze ce se plasează pe latura realistă a
acesteia, pune accent pe utilitate în explicarea alianțelor, afirmând că „formarea de
alianțe nu se poate face în mod dezinteresat ”132. Pornind de la aprecierea lui Grotius,
conform căreia „nu există un stat atât de puternic încât să nu necesite uneori ajutor din
afara sa”133, Wight argumentează că formarea de alianțe reprezintă un fenomen frecvent,
chiar și cele mai puternice state căutând să își găsească aliați. În viziune a lui Wight
alianța perfectă ar avea la bază o compatibilitate foarte mare a intereselor, un angajament
ferm între două părți și o reciprocitate în împărțirea beneficilor134. Tot Wight este cel care
aduce în discuție și naturalețea unor relații între anumite stat e, fiind de părere că „există
asocieri între state care par a fi mai profunde decât alianțele, având la bază afinitatea și
tradiția, dincolo de interesul co mun, aceste asocieri nefiind atâ t de utilitariste, cât mai
degrabă naturale”135. Aceeași logică se apl ică și în cazul antipatiilor și relațiilor
conflictuale dintre state. Construind în jurul ideii de alianță naturală, Wight apreciază că
acestea se formează în trei contexte diferite: (1) alianțele fundamentate de un interes
comun cu privire la balanța de p utere, (2) alianțele ce reprezintă forme de asociere ca
urmare a unei schimbări în balanța de putere și (3) alianțele care se formează în baza unei
doctrine sau a unei ideologii comune136. Cu privire la tipologia alianțelor, Wight
apreciază alianțele ca fiin d foarte diferite, „la fel de diferite ca pri eteniile”137 în cuvintele
lui, acestea variind funcție de caracterul lor, scopul și contextul formării, durata lor, dar și
poziția relativă a statel or care o formează: „cea mai veche clasificare este între alianțe

130 Idem.
131 Idem.
132 Martin Wight, Politica de Putere , editura ARC, Chișinău, 19 98, p. 124.
133 Grotius citat în Matin Wight, Politica de Putere , p. 125.
134 Matin Wight, Politica de Putere , p. 125.
135 Ibidem , p. 126.
136 Ibidem , p. 128.
137 Ibidem , p. 124.

50 egale și inegale, funcție de statutul și puterea relativă a aliaților”138. Referitor la
clasificarea alianțelor funcție de scopul lor, Wight mai subliniază un aspect interesant și
anume că alianțele cu scopuri economice sau culturale au la bază motivația in ternă a
statelor și este constituită pentru beneficiul lor reciproc, spre deosebire de alianțele
politice care întotdeauna se formează prin raportare la o terță parte, scopul lor fiind să
consolideze securitatea aliaților și să promoveze interesele lor, în lumea exterioară
alianței139.
Mergând mai departe către o nouă generație de realiști, pentru Walt alianța este
„o relație formală sau informală de cooperare de securitate, între două sau mai multe
state suverane”140. Barnett și Levy admit a utiliza o definiți e similară cu cea oferită de
Walt; pentru ei alianța se referă la „o relație formală sau informală de cooperare de
securitate, între două sau mai multe state și implică așteptări comune cu privire la o
anumită coordonare viitoare privind politicile de secu ritate, sub anumite
circumstanțe”141. Într -o notă similară, Patricia Weitsman – teoretician al Studiilor de
Securitate, cu precădere al alianțelor militare – le descrie pe acestea ca fiind
„aranjamente bi – sau multilaterale, încheiate cu scopul de a furniza elemente de
securitate semnatarilor săi”142.
Problema cu aceste definiții formulate în termeni generali este că sunt foarte
cuprinzătoare, ele putând face referire la aproape orice aranjament de securitate dintre
state, motiv pentru care parte din repre zentanții domeniului au resimțit nevoia includerii
unor specificații în definirea alianțelor, astfel încât să restrângă aria de acoperire și să
evidențieze caracterul cooperării militare, pe de o parte, dar și orientarea scopului
alianțelor către exterior, pe de cealaltă parte. De exemplu, Robert Osgood a definit
alianțele ca fiind „un aranjament formal care permite statelor să coopereze prin
folosirea resurselor militare împotriva unui anumit stat sau mai multor state și în general,
obligă unul sau mai mul ți semnatari să folosească forța sau să ia în considerare

138 Martin Wight, Politica de Putere , p. 124.
139 Idem .
140 Stephan M. Walt, Originile Alian țelor , Institutul European, 2008, p. 39.
141 Michael N. Barnett și Jack S. Levy, „Domestic Sources of Alliances and Alignments: The Case of Egypt,
1962 -73”, publicat în International Organization , Vol. 45, nr. 3, 1991, p. 370.
142 Patricia A. Weitsman, Dangero us Alliances: Proponents of Piece, Weapons of War , Standford
Univeristy Press, 2004, p. 27.

51 (unilateral sau în consultare cu ceilalți aliați) folosirea forței împotriva unui terț ”143. În
mod similar, Glenn Snyder menționează că „alianțele sunt asociații formale de state
pentru folosirea (sau nefolosirea) forței militare, în circumstanțe specifice, împotriva
statelor ce nu sunt membre” și accentuează faptul că scopul principal al alianțelor este să
concentreze forța militară împotriva unui inamic comun, nu să îi proteje pe membrii aliați
unul împotriva celuilalt144. Și Walt și -a amendat definiția cu privire la alianțe, spunând că
„trăsătura definitorie a oricărei alianțe este angajamentul comun pentru sprijinul militar
acordat împotriva unui / unor actor(i) extern(i), într -un set specificat de ci rcumstanțe”145.
Față de prima tipologie de definiții, acestea din urmă vin să evidențieze în mod clar
distincția dintre alianțe și aranjamentele de se curitate colectivă , care sunt orientate în
interior, având ca scop consolidarea securității membrilor, unul față de celălalt.

2.2. Formarea și dinamica a lianțelor

John Duffield, Cynthia Michota și Sara Ann Miller apreciază că t eoriile privind
formarea alianțelor se pot împărți în două categorii; prima dintre acestea include teoriile
ce consideră că la origine a alianțelor se află factori determinanți de natură structurală /
sistemică, iar cea de -a doua categorie pune accent pe factorii deteminanți interni146. Așa
cum deja am menționat, ș i în ceea ce privește alianțele, școala realistă a furnizat cele mai
multe ex plicații privind formarea și dinamica acestora , având în vedere potențialul
conflictual al Războiului Rece, perioadă în care au luat naștere principalele teorii privind
alianțele, precum și preocuparea paradigmei realiste pentru studierea puterii și a
înțelegerii relațiilor între state ca r elații determinate de capabilități le statelor . Cunoscute
și ca „modele de agregare a capabilităților” în cadrul curentului neorealist , aceste teorii
descriu modul în care statele formează alianțe pentru a -și folosi în com un puterea militară
și, în consecință, pentru a își consolida securitatea. Voi parcurge în continuare patru teorii
marcante cu privire la formarea și dinamica alianțelor: teoria balanței de putere, teoria
balanței amenințărilor, teoria balanței de interese și o patra teorie privind dilema

143 Robert E. Osgood, Alliances and American Foreign Policy , Johns Hopkins University Press, 1968, p. 17.
144 Glenn H. Snyder, Alliance Politics , Cornell Studies in S ecurity Affairs, 1997, p. 4.
145 Stephan M. Walt, „Why Alliances Endure or Collapse”, publicat în Survival , Vol. 39, nr. 1, p. 157.
146 John S. Duffield, Cynthia Michota și Sara Ann Miller, „Alliances” în Paul D. Williams (ed), Security
Studies: An Introductio n, Routledge: Taylor & Francis Group, 2008, p. 293.

52 securității în legătură cu alianțele, o persp ectivă ce îmbină realismul, teoria jocurilor și
politica externă a statelor și poate fi aplicată în combinație cu cele trei teorii „rivale”
anterior menționate. Am ales aceste p atru teorii în primul rând datorită importanței pe
care au avut -o în studierea alianțelor, prin elementele de noutate pe care le -au adus.
Teoria balanței de interes e, care prezintă perspectiva realismului neoclasic asupra
alianțelor, a fost construită po rnind de la neajunsurile iden tificate în cadrul teoriilor
balanței de putere, respectiv a balanței amenințărilor, astfel încât pentru o mai bună –
înțelegere a acesteia se impune și parcurgerea celor două teorii anterior menționate. În
ceea ce privește teoria dilemei securității în cadrul alianțelor, aceasta prezintă relevanță
prin prisma unor elemente complementare pe care le redă în legătură cu modul în care
statele interacționează în interiorul unei alianțe. Nu în ultimul rând, am ales să prezint
problematic a alianțelor prin selectarea a două teorii ce au fost elaborate în perio ada
Războiului Rece și două teorii din perioada post -1991 având în vedere originile Alianței
Nord -Atlantice ș i menținerea acestei alianțe și în prezent.

2.2.1. Teoria balanței de put ere
Teoriile tradiționale ale formării alianțelor își au rădăcinile în șco ala de gâ ndire
realistă, cu precădere în conceptul „balanței de putere” și privesc formarea alianțelor
prin evidențierea importanței pe care o are puterea în obținerea securității . În expunerea
principalelor asumpții ale teoriei balanței de putere, mă voi raporta – în cadrul acestei
lucrări – exclusiv la Kenneth Waltz , din următoarele două motive: în primul rând,
datorită contribuției majore pe care a avut -o la dezvoltarea acestei teorii, prin perspectiva
structurală oferită; în al doilea rând, deoarece unul dintre punctele de pornire în
construcția teoriei balanței de interese dezvoltată de Randall Schweller este teoria oferită
de Waltz.
Waltz vede alianțele ca un mijloc defensiv p entru asigurarea supra viețuirii și
apreciază că în căutarea securității se vor forma alianțe. Pentru atingerea securității statele
au la dispoziție două mijloace: balansarea internă (consolidarea puterii militare) și / sau
balansarea externă (formarea de a lianțe147). Așadar , pentru Waltz alianțele echivalează cu
balansarea externă. Altfel spus, t eoria balanței de putere susține că statele formează

147 Kenneth Waltz, Teoria Politicii Internaționale , p. 182.

53 alianțe pentru a balansa puterea altor state, în special atunci când acest lucru nu este
posibil prin eforturi in dividuale sau atunci când costul unei balansări interne îl excede pe
cel presupus de calitatea de membru al alianței. Din această perspectivă, puterea
nebalansată reprezintă o amenințare pentru supraviețuirea statelor mai slabe, motiv care
conduce la alier ea a două sau mai multe state din această categorie. În ceea ce privește
„puterea” , Waltz susține că acesta este un concept relativ, care trebuie definit în
termenii distribuției capabilităților, acestea fiind: mărimea teritoriului, populația, puterea
militară, capabilitățile economice, dotarea cu resurse, stabilitatea politică și competența148.
Waltz susține că doar două condiții sunt suficiente pentru emergența politicii
balanței de putere: „apare oriunde următoarele două condiții sunt îndeplinite – ordine a
internațională este anarhică și este populată de unități care doresc să
supraviețuiască”149. Descrierea sistemului de auto -ajutorare de către Waltz este realizată
în termeni foarte pesimiști: „un sistem de auto -ajutorare este un sistem în care cei care
nu se ajută pe ei înșiși sau care fac acest lucru, dar mai puțin eficient decât alții, nu vor
prospera, vor fi vu lnerabili în fața pericolului, vor suferi”150. Se conturează, așadar, un
sistem comp etițional, un joc cu sumă nulă, în care resursa limitată este pu terea și în care
statele se tem să renunțe la acumularea de putere din cauza posibilității folosirii forței de
către celelalte unități. În ceea ce privește statele, Waltz le apreciază ca fiind „actori
unitari care, la un nivel minim, urmăres c conservarea n ivelului actual al puterii, iar – la
un nivel maxim – urmăresc obținerea dominanței mondiale”151.
Conform teoriei lui Waltz, balanța de putere explică rezultatele acțiunilor
statelor, în condițiile anterior menționate, iar aceste rezultate nu interfereaz ă în niciun fel
cu dorințele sau cu motivațiile statelor. Așadar, teoria balanței de put ere – din perspectiva
lui Waltz – este o teorie a stabilității sistemului, nu a comportamentului statelor: aceasta
face asumpții despre interesele și motivațiile statel or, însă nu se ocupă de explicarea lor,
nefiind o teorie de politică externă152.
Revenind, însă, la pute rea explicativă a teoriei balan ței de putere cu privire la
alianțe, trebuie menționat faptul că, deși aceasta creionează modul de formare al

148 Kenneth Waltz, Teoria Politicii Internaționale , p. 184.
149 Ibidem , p. 171.
150 Ibidem , p. 170.
151 Ibidem , p. 168.
152 Idem.

54 alianțelor, aplicarea unui raționament deductiv conduce și către posibile propoziții cu
privire la motivele pentru destrămarea acestora. Astfel, schimbările în distribuția de
putere la nivel internațional pot amenința existenț a alianțelor formate: declinul în puterea
relativă a statului împotriva căruia s -a format în primul rând alianța sau acumularea de
putere de către unul dintre membrii alianței pot conduce la lipsa motivației inițiale, pentru
că așa cum menționa și Waltz „alianțele se formează între state care au câteva, dar nu
toate interesele comune. Strategiile alianțelor sunt întotdeauna produsul compromisului,
având în vedere că interesul aliaților și modul de securizare al acestuia nu este
identic”153.

Balansare și aliniere în teoria balanței de putere
În termenii utilizați de Waltz, alinierea se referă la „alierea cu coaliția mai
puternică” , în timp ce balansarea reprezintă „alierea la partea mai slabă”154. Un prim
aspect relevant îl reprezintă faptul că balansarea și alinierea sunt definite în termeni
contra stanți, cele două comportamente fiind apreciate ca fiind opuse. Decizia actorilor
politici privind adoptarea unuia dintre cele două comportamente este atribuită de Waltz
exclusiv sistemului; în același timp, întrucât scopul suprem al statelor aflate într -un
mediu anarhic este supraviețuirea, fără de care nu pot urmări atingerea altor scopuri de
importanță secundară (liniștea, profitul, puterea ), Waltz argumentează că „balansarea, nu
alinierea este comportamentul indus de sistem”155. Astfel, puterea apare ca u n mijloc
pentru atingerea scopului, nu ca un obiectiv de primă importanță156. Urmărind asigurarea
securității lor, statele se vor alia părții mai slabe (vor balansa), pentru că „prima grijă a
statelor nu este să -și maximizeze puterea, ci să -și mențină poziți a în sistem”157.
Comportamentele de balansare, respectiv aliniere au rolul de a indica modalitatea
în care statele ale g alianțele pe care le formează și am indicat faptul că – în viziunea lui

153 Kenneth Waltz, Teoria Po liticii Internaționale , p. 228.
154 Ibidem , p. 178.
155 Idem.
156 În susținerea acestei poziții, Waltz oferă exemplul a două alianțe, în care succesul uneia dintre ele în
atragerea de noi membri poate conduce la declanșarea unui război preventiv din partea celei lalte alianțe, ce
speră într -o victorie prin declanșarea atacului -surpriză înainte ca discrepanțele dintre cele două alianțe să
devină mai mari. Dacă statele și -ar fi dorit maximizarea puterii, atunci s -ar fi alăturat alianței mai puternice,
aspect care nu ar mai fi permis formarea balanței.
157 Idem.

55 Waltz – constrângerile sistemice imprimă asupra statelor o tendi nță de balansare, astfel
încât , din această perspectivă, statele vor forma alianțe pentru consolidarea puterii lor în
raport cu un alt stat terț.

2.2.2. Teoria balanței amenințării
Apreciată ca fiind o ajustare la teoria balanței de putere, teoria bal anței
amenințării – creată de Walt – a luat naștere în urma studierii excepțiilor empirice ce nu
corespundeau modelului prognozat de balanța de putere158. În cuvintele lui Walt, „teoria
balanței amenințării subsumează teoria balanței de putere”159.
Conform ac estei teorii, statele formează alianțe împotriva unei amenințări comune,
nu doar pentru a balansa puterea. Deși puterea agregată este o componentă importantă a
amenințării, Walt apreciază că aceasta nu este singura, ceilalți factori ce determină
nivelul am enințării fiind proximitatea geografică, capabilitățile ofensive și intențiile
agresive160. Puterea agregată a unui stat este evaluată funcție de resursele totale ale
acesteia (populația, capacitatea industrială și cea militară, specializarea tehnologică) și se
află într -o relație direct proporțională cu nivelul amenințării pe care -l poate reprezenta un
stat. Walt identifică, însă, și scenariul conform căruia puterea, deși este o sursă a
amenințării, poate fi privită și ca „ premiu”161. Cea de -a doua componentă a amenințării,
proximitatea geografică, imprimă și ea un impact direct proporțional asupra nivelului
amenințării: „cum capacitatea de proiectare a puterii scade cu distanța, statele care sunt
în apropiere reprezintă un pericol mai mare, decât cele care sun t la mare depărtare”162.
Puterea ofensivă, cea de -a treia compon entă a amenințării, se dezvoltă pe baza puterii

158 În argumentul invocat pentru necesitatea rafinării teoriei balanței de putere, Stephan Walt se întreabă
“de ce unele alianțe devin, cu timpul, mai ample și mai puternice (copleșindu -și adesea oponenții), așa
cum au făcut -o Alianții în Primul Război Mondial și în cel de -al Doilea Război Mondial?” . Totodată,
aduce ca exemplu ultimele trei decade ale perioadei Războiului Rece, când Statele Unite și aliații lor au
controlat un produs intern brut combinat aproape d e trei ori mai mare decât cel al Uniunii Sovietice și al
Pactului de la Varșovia, și cu toate acestea alocau bugete din ce în ce mai mari pentru apărare. În opinia lui
Walt, teoria balanței de putere poate explica comportamentul Uniunii Sovietice la aceast ă situația, însă nu
poate spune și de ce aceasta era “atât de nepopulară” încât membrii Alianței Nord -Atlantice erau puternic
motivați să îți sporească în continuu propriile capabilități, în fața Uniunii Sovietice. A se vedea Stephan M.
Walt, Originile Ali anțelor , editura Institutul European, Iași, 2008, pp. 31 – 32.
159 Ibidem , p. 342.
160 Ibidem , pp. 63 – 68.
161 Ibidem , p. 63.
162 Ibidem , p. 64.

56 agregate , depinzând de abilitatea statului de a dezvol ta forța militară. Aceasta repre zintă,
în cuvintele lui Walt, „abilitatea de a amenința suve ranitatea sau integritatea teritorială
ale altor state, cu unele costuri acceptabile”163. Nu în ultimul rând, intențiile agresive
dau măsura amenințării, percepțiile privind aceste intenții având un rol important în
alegerea alianțelor.
Totodată, pentru a sp rijini argumentul său conform căruia teoria balanței
amenințării este mai cuprinzătoare decât teoria balanței de putere, Walt diferențiază între
dezechilibrele de putere și cele de amenințare, susținând că un dezechilbru de putere nu
este întotdeauna sufic ient pentru a conduce către crearea unei alianțe164.
Ca și teoria balanței de putere, teoria balanței amenințării prezintă explicații cu
privire la durata unei alianțe și motivele destrămării sale. Un declin în magnitudinea
amenințării va conduce la slăb irea sau desființarea alianței. Acest lucru se poate întâmpla
și în absența unei schimbări la nivelul puterii, dacă – de exemplu – un adversar își
diminuează capabilitățile militare ofensive sau își moderează intențiile agresive.

Balansare și aliniere în teoria balanței amenințării
În teoria balanței amenințării statele reacționează în față amenințării, alegând între
cele două modele de comportament ce conduc către formarea alianțelor: balansarea și
alinierea. În sensul atribuit de Walt, „balansarea este definită ca o aliere cu alții,
împotriva amenințării care prevalează” , în timp ce alinierea se referă la „o coalizare cu
sursa pericolului”165. Este evident în acest moment faptul că teoria balanței amenințării și
teoria balanței de putere pornesc de la pu ncte de referință diferite : dacă aceasta din urmă
definește comportamentele statelor prin raportarea la puterea altor state, teoria balanței
amenințării evaluează cele două comportamente prin raportarea la potențialul de
amenințare pe care îl reprezintă cel elalte state.
Walt oferă două argumente pentru un comportament de balansare: primul dintre
acestea este însăși dorința de supraviețuire a statelor, care poate fi pusă în pericol în fața
unei amenințări generat e de un alt stat sau coaliție de state; cea de-a doua motivație este
legată de dorința de a dobândi influență față de partenerii de alianță; astfel, și în opinia lui

163 Stephan M. Walt, Originile …, p. 65.
164 Ibidem , p. 340 -343.
165 Ibidem , p. 57.

57 Walt, balansarea sau „coalizarea cu partea mai slabă ar fi alegerea preferată”166.
Comportamentul de aliniere, pe de cealaltă parte, es te și el susținut prin două posibile
motivații: poate reprezenta o formă de împăciuire sau poate fi o oportunitate pentru
dobândirea de câștiguri (e.g. împărțirea de trofee după victorie)167.
Totodată, Walt realizează o comparație între o lume dominată de tendințe de
balansare și cea în care alinierea este comportamentul preferat. În situația în care
balansarea este regula „agresiunea va fi descurajată, deoarece cei care o au în vedere
vor anticipa rezistență ”168, astfel încât intențiile agresive ale unui sta t se estompează,
ceilalți actori căpătând o viziune oarecum optimistă asupra amenințărilor. Pe de cealaltă
parte, în situația în care alinierea este regula, agresivitatea este încurajată deoarece
„marile puteri vor fi recompensate dacă arată că sunt putern ice și potențial agresive”169.
Din aceste considerente, Walt susține că un comportament de balansare ar trebui să fie
cel preferat alinierii, aceasta din urmă fiind excepția și nu regula în formarea alianțelor170.

2.2.3. Teoria balanței de interese
Construi tă pornind de la puncte de vedere divergente cu cele prezentate de teoria
balanței de putere și teoria balanței amenințării, teoria balanței de interese – elaborată de
Randall Schweller171 – se prezintă ca o alternativă viabilă pentru explicarea
comportament ului statelor ce conviețuiesc într -un sistem anarhic. Spre deoseb ire de
balanța de putere, dar asemeni balanței amenințării, teoria balanței de interese se
construiește la două niveluri de analiză, cel sistemic și cel al statului. La nivelul sistemic
opere ază cu variabila independentă a puterii relative a statelor de tip status -quo și a celor
revizioniste. La nivelul statului, teoria ia în calcul raportul dintre „costul pe care statul
este dispus să -l plătească pentru apărarea valorilor pe c are le deține de ja și costul impus
de o eventuală acumulare de noi valori ”172, în sensul în care statele se vor angaja în
acțiuni expansioniste doar dacă beneficiile obținute în urma acestei acțiuni vor fi peste

166 Stephan M. Walt, Originile … , p. 59.
167 Ibidem , p. 61.
168 Ibidem , p. 68.
169 Ibidem , p. 69.
170 Ibidem , p. 340.
171 A se vedea Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisionist State Back In”,
publicat în International Security , Vol. 19, nr. 1, 1994, pp. 72 – 107.
172 Ibidem, p. 84.

58 măsura riscului de a sacrifica din valorile pe care acestea de ja le posedă (independența,
integritatea teritorială, ș.a.) .
Un aspect definitoriu ce plasează teoria lui Schweller ca fiind distinctă față de
teoriile lui Waltz și Walt este importanța pe care acesta o atribuie statelor revizioniste,
care în aprecierea s a au fost neglijate în construcția teoriei balanței de putere și a balanței
amenințării: „teoriile realiștilor contemporani suferă toate de aceeași problemă: văd
lumea doar prin lentila unui stat satisfăcut, de tip status -quo”173. O astfel de viziune îi
determină pe realiștii moderni174, cum îi numește Schweller, să pornească întotdeauna în
construcțiile lor teoretice de la premisa că statele sunt dispuse să plătească un cost ridicat
și să-și asume riscuri mari doar pentru protejarea valorilor pe care le au de ja, consolidarea
poziției lor în sistem realizându -se doar dacă este posibil, în condițiile unor costuri reduse
și cu riscuri minime. Însă, acesta nu este cazul statelor revizioniste care sunt dispuse să se
expună la riscul pierderii unor valori dobândite pentru acumularea unor noi valori și
îmbunătățirea poziției lor în sistem175.
Așadar, elementul central în teoria lui Schweller îl reprezintă interesul statelor, nu
puterea sau amenințarea, acesta fiind cel care dictează comportamentul s tatelor pe scena
internațională, argumentul fiind următorul : „Pentru că membrii unei alianțe militare își
sacrifică parte din autonomia lor privind politica externă, cel mai important factor
determinant al deciziei de aliere este compatibilitatea intereselor, nu dezechilibrel e de
putere sau de amenințare”176. Astfel, puterile satisfăcute cu valoriile pe care le au și cu
poziția pe care o ocupă în sistemul internațional se vor alătura coalițiilor de status -quo,
chiar dacă acestea reprezintă partea mai puternică, în timp ce statel e nesatisfăcute, ce sunt
motivate mai degrabă de profit decât de conservarea sau consolidarea securității, se vor
alia cu un stat revizionist aflat în ascensiune.

173 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit …”, p. 85.
174 Schweller realizează o distincție între abordările utilizate de realiștii tradiționali, precum Morgenthau
sau Carr, și realiștii moderni (Kenneth Waltz, Stephan M. Walt, Thomas J. Chr istensen, Jack Snyder) cu
privire la intențiile statelor în sistemul internațional. Realiștii tradiționali disting invariabil între două
categorii de state: Morgenthau le numește puteri de status – quo și puteri imperialiste, Schuman folosește
termenii de puteri sătule și puteri nesătule, Kissinger se referă la state status – quo și state revoluționare
(care nu se suprapun peste puterile revizioniste, ci reprezintă puterea anti -sistem), Carr distinge între puteri
satisfăcute și puteri nesatisfăcute, iar Wol fers se referă la state ce favorizează status – quo și state
revizioniste. Pe de cealaltă parte, realiștii moderni suferă – în opinia lui Schweller – de bias -ul status – quo.
A se vedea Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit …”, pp. 85 – 88.
175 Ibidem, p. 87.
176 Ibidem , p. 88.

59 Balanța de interese la nivelul statelor
Pornind de la multitudinea de interese pe care un s tat le poate avea cu privire la
valorile sale (apreciază mai mult ceea ce poate obține decât ceea ce are deja, este foarte
satisfăcut cu valoriile pe care le posedă, există o mică diferență de apreciere între valorile
pe care le are și cele pe care le dore ște – se poate manifesta în două direcții, consideră că
valorile sale sunt reduse, însă nu își dorește să acapareze valorile altora), Schweller
plasează aceste interese pe un continuum, ale cărui limite sunt statele satisfăcute de tip
status -quo, respectiv statele revizioniste177. Fiecare dintre aceste interese se imprimă
asupra comportamentului statului, motiv pentru care Schweller realizează o catalogare a
statelor în baza unei analogii cu comportamentul unor animale, ceea ce rezultă în patru
categorii de s tate: statele -leu, statele -oi, statele -șacali și statele -lup. Primele două
tipologii de state se subsumează statelor de tip status -quo, pe când ultimele două sunt
state revizioniste178. Voi realiza, în continua re, o scurtă trecere în revistă a
caracteristici lor comportamentale pentru fiecare categorie de stat, evidențiind interesul
urmărit și acțiunea aleasă pentru atingerea acestuia.
Statele de tip leu se regăsesc și în teoriile lui Walt și Waltz și sunt cele care
adoptă poziții defensive și urmăresc maximi zarea securității, fiind dispuse să suporte un
cost ridicat pentru protejarea propriilor valori, dar un cost redus pentru consolidarea
acestora. Aceste state sunt apreciate ca fiind susținătorii de prim rang ai status -quo179 și
se află în tr-una din extremele axei descrise de Schweller. Statele -leu sunt asociate cu
Marile Puteri, fiind cele care au impus ordinea internațională la momentul respectiv și
care au tot interesul în conservarea acesteia, ele fiind principalele beneficiare ale
aranjamentului sistemic. Pentru menținerea valorilor dobândite, aceste state trebuie să
descurajeze intențiile agresive ale statelor revizioniste sau în caz extrem, să folosească
forța. Cu toate acestea, dacă identifică în alte state soluția care să conducă la menținerea
stării d e fapt a lucrurilor, atunci ele „vor fi tentate să paseze responsabilitatea”180. Un
exemplu, în acest sens, poate fi regăsit în poziția Statele Unite în urma încheierii
Războiului Rece.

177 Pentru reprezentarea grafică a balanței de interese la nivelul statelor a se vedea Randall L. Schweller,
“Bangwagoning for Profit …”, p. 100.
178 Idem.
179 Ibidem , p. 101.
180 Idem.

60 Statele -oi sunt statele cu o putere relativă redusă, aflându -se as tfel în situația în
care pot suporta doar un cost redus pentru conservarea valorilor dobândite sau
acumularea unora noi; în cuvintele lui Schweller, „într -o lume de prădători ș i prade,
aceste state sunt prăzile ”181. Pentru că nu doresc să își asume riscuri, politica lor externă
nu este guve rnată de scopuri revizioniste , ceea ce diferențiază această categorie de state
de cele de tip șacal. Statele -oi adoptă, în general, un comportament de aliniere,
motivațiile fiind multiple: pentru a direcționa amenințarea că tre alte direcții (argument
întâlnit și la Walt182), pentru că apreciază că alăturarea lor la o anumită alianță este
oportună prin prisma viitoarelor evoluții din cadrul sistemului internațional, pentru că se
regăsesc în mijlocul unui efect de domino, când a lte state cu trăsături similare lor au fost
deja incluse în respectiva alianță sau pentru că se tem că își riscă supraviețuirea,
rămânând în alianța perdantă183. Un alt comportament specific statelor -oi este acela de
distanțare184, manifestare prin care speră că agresorul își va satisface dorința
expansionistă înainte să ajungă să râvnească la valorile pe care ele le posedă. O altă
justificare pentru adoptarea acestui comportament se regăsește în speranța statelor -oi că
în timpul în care statul / coaliția reviz ionist(ă) își consolidează puterea, statele de tip
status -quo vor resimți o amenințare din ce în ce mai mare care va conduce la formarea
unei alianțe cu scopul neutralizării comportamentului agresiv al revizionistului. Nu în
ultimul rând, posibilitatea apa riției în timp a unor conflicte în cadrul coaliției revizioniste
generate de împărțirea trofeelor sau o creștere a costurilor de expansiune până la limita la
care aceasta nu mai este posibilă sunt argumente ce favorizează un comportament de
distanțare. Exemplele de state -oi oferite de Schweller sunt Cehoslovacia, Români a,
Austria și Iugoslavia în anii `30, când au decis să se alinieze cu Germania nazistă185.
Statele -șacali sunt cele care „sunt dispuse să plătească un preț mare pentru
apărarea posesiunilor, d ar unul și mai mare pentru extinderea valorilor lor”186. Acestea
sunt state revizioniste, dispuse să -și asume riscuri și oportuniste, interesul lor fiind acela
de a dobândi câștiguri în urma eforturilor altor state. Schweller apreciază că cel mai

181 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for profit …”, p. 101.
182 Stephan M. Walt, Originile … , p. 61.
183 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit … ”, p. 102.
184 Ibidem , pp. 102 – 103.
185 Ibidem , p. 102.
186 Ibidem , p. 103.

61 adesea aces tea se asociază cu un stat revizionist aflat în ascensiune, însă statul -șacal poate
fi regăsit și în alianță cu statul de tip status -quo, dacă acesta se află în pragul unei victorii:
„ambele forme de aliniere sunt exemple de pasare a responsabilității, spe cifice unui
prădător: încercări de a obține beneficii gratis, în baza eforturilor ofensive ale altora”187.
Roy Douglas, catalogând Rusia și Italia drept state -șacal în perioada celui de -al doilea
Război Mondial din cauza alinierii cu Germania, apreciază că „Stalin merită faimosul
epitet al lui Churchill, <șacalul lui Hitler>, în egală măsură cu Mussolini căruia i -a fost
atribuiă expresia”188.
Statel e-lup, aflate în cealaltă extremă a axei descrise de Schweller, sunt s tate
revizioniste, dispuse să îș i asume riscuri mari, chiar și în detrimentul supraviețuirii,
pentru acumularea de valori; acestea vor suferi orice costuri pentru îmbunătățirea poziției
lor în sistem, pe care o apreciază ca fiind intolerabilă. În ceea ce privește modalitatea de
atingere a acest ui interes, Schweller notează „în încercarea de a cuceri lumea sau o mare
parte din ea, lupii nu vor balansa și nu se vor alinia”189, ei reprezentând forța ce atrage
alte state la aliniere. Exemplele istorice aferente acestui tipar comportamental sunt
numero ase, de la Alexandru Macedon la Spania sub Philip al II -lea, Franța sub Ludovic
al XIV -lea și sub Napoleon Bonaparte sau Germania sub Hitler.

Balanța de interese la nivel sistemic
Teoria dezvoltat ă de Schweller, balanța de interese, sugerează că dis tribuția
capabilităților în sistem nu este suficientă pentru a determina statele să acționeze într -un
anumit fel, ceea ce contează fiind – în fapt – modul în care aceste capabilități sunt
utilizate; cu alte cuvinte, relevant este „dacă puterea și influența sunt folosite pentru a
susține sistemul sau pentru a îl distruge; dacă mijloacele folosite pentru atin gerea
acestor scopuri amenință alte state sau din contră, le face să se simtă mai sigure”190.
Starea sistemului este explicată de Schweller prin modul în care înclină balanța între
forțele revizioniste și cele conservatoare: dacă alianța statelor de tip status -quo este mai
puternică decât cea a statelor revizioniste, atunci sistemul rămâne stabil; în schimb, dacă

187 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit …”, p. 103.
188 Roy Douglas, New A lliances, 1940 -41, Macmillan, 1982, p. 40.
189 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for profit …”, p. 104.
190 Idem.

62 situația se inversează și avem o alianță de state revizioniste mai puternică decât cea a
statelor status -quo, atunci în mod cert sistemul va suferi o schimbare, singurele
incertitudini fiind legate de momentul acesteia, cu ce mijloace și în avantajul cui. Este
vizibil în acest moment faptul că puter iile revizioniste reprezintă forța motrice a
comportamentelor ce conduc la formarea alianțelor, statele de ti p status -quo fiind doar
reactive la tendințele de schimbare din sistem.

Balansare și aliniere în teoria balanței de interese
Construind pe ma rginea criticilor aduse modului în care teoria balanței de putere
și cea a amenințării descriu comportamentele statelor, Randall Schweller argumentează în
favoarea următoarelor două asumpții: (1) balansarea și alinierea nu sunt comportamente
diametral opus e, așa cum au fost ele percepute și prezentate în studiile pe această
tematică și (2) alinierea este comportamentul preferat, nu balansarea, așa cum am văzut
că susțin Waltz și Walt.
Din perspectiva descrisă de Schweller, statele își fundamentează decizi a
comportamentală în funcție de mai mulți factori și au în vedere faptul că un
comportament de balansare le poate oferi conservarea și protejarea valoriilor pe care deja
le posedă, în timp ce un comportament de aliniere poate produce ca rezultat obținerea
unor valori suplimentare. Altfel spus, în cuvintele lui Schweller, „balansarea este
motivată de dorința de a evita pierderi, (iar) alinierea de oportunitatea de a dobândi
câștiguri”191. În contextul definiției atribuite de Schweller pentru cele două
comporta mente devine evident faptul că prezența unei amenințări externe este un factor
determinant doar în cazul balansării, nefiind o condiție necesară pentru aliniere. Așadar,
alegerea alianței este motivată atât de existența unei amenințări, cât și de oportunit ățile de
câștig pe care le poate oferi, acestea din urmă fiind exploatate de statele revizioniste în
decizia alegerii alianțelor.
Voi prezenta în rândurile următoare critica lui Schweller la adresa teoriei balanței
amenințărilor, formulată de Walt. Pornin d de la premisa ca statele aleg să formeze alianțe
și funcție de câștigul ce poate fi obținut , Schweller îi reproșează lui Walt faptul că deși
acesta din urmă include dorința de profit, ca fiind una dintre cele două motivații ce ar

191 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit …”, p. 74.

63 putea sta în spatele unu i comportament de aliniere, ulterior o neglijează pentru că logica
teoriei sale îl determină să se concentreze doar pe aliniere ca reacție în fața unei
amenințări: „Cea de -a doua motivație expusă de Walt pentru aliniere – împărțirea
trofeelor – este cu sig uranță corectă, însă nu este consecventă cu afirmația sa conform
căreia balansarea și alinierea sunt mai degrabă reacții în fața unei amenințări, decât a
unui dezechilibru de putere”192.
Schweller aduce argumente și pentru contracararea primul argumen t expus de
Walt pentru comportamentul de aliniere și anume evitarea unui atac, prin devierea într -o
altă direcție, susținând că puterea și nu amenințarea este cea care va determina alegerea
statului pentru aliniere193. Astfel, Schweller afirmă că î n contextu l în care un stat este
prins în mijlocul unui conflict armat între alte două state sau coaliții și nu există un
dezechilibru în amenințarea la adresa sa (ambele părți îi amenință valorile în egală
măsură), acesta va urmări să -și asigure supraviețuirea, ală turându -se părții pe care o
apreciază ca fiind învingătoare, sens în care puterea coalițiilor va fi cea care va determina
alegerea părților.
O altă critică enunțată de Schweller la adresa lui Walt se referă chiar la definierea
conceptului de „aliniere” , acuzându -l pe acesta că se îndepărtează de sensul convențional
atribuit acestui termen și reflectă biasul cu privire la statele de tip status -quo194. Sensul
convențional al conceptului de „aliniere” este în acord cu cel atribuit de Kenneth Waltz,
în teoria ba lanței de putere, și anume alăturarea la coaliția mai puternică. Am evidențiat
în rândurile anterioare că Walt definește alinierea ca alinierea cu sursa amenințării, ceea
ce din perspectiva lui Schweller se aproapie de sensul termenului de „capitulare” și
reprezintă o deviație de la sensul convențional al alinierii, înțeles ca fenomenul de
alăturare la „un candidat, o parte sau o mișcare care atrage susținători și care adună
putere prin propria sa forță motrice”195.
Nu în ultimul rând, făcând referire la st udiile de caz întreprinse de Walt ce au
condus la desprinderea concluziei că balansarea este regula și nu excepția în dinamica
relațiilor dintre state, Schweller susține că – asemenea planului teoretic dezvoltat – Walt

192 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit …”, p. 82.
193 Idem.
194 Ibidem , p. 79.
195 Ibidem , p. 81.

64 ia în calcul numai acele forme de ali niere ce au fost cauzate de prezența unei amenințări.
Din această perspectivă, Schweller apreciază că Walt „nu oferă o teorie a alianțelor, ci
mai degrabă o teorie cu privire la modul în care statele răspund la amenințări
externe”196.
În urma analizării per spectivelor teoretice oferite de Waltz și de Walt, Schweller
construiește – așa cum am arătat deja – o teorie a alianțelor, în care comportamentul de
aliniere are o posibilitate de manifestare cel puțin la fel de mare ca și comportamentul de
balansare. Pornind de la tipologia statelor, descrisă anterior, Schweller distinge între mai
multe comportamente de aliniere, toate având ca scop comun obținerea de câștiguri și pe
acest argument își fundamentează propoziția conform căreia alinierea este mai frecventă:
„balansarea presupune o activitate extrem de costisitoare, în care majoritatea statelor ar
prefera să nu se angajeze, dar la care trebuie să recurgă uneori pentru a -și asigura
supraviețuirea și a -și proteja valorile. Alinierea implică în mod rar costuri și este
realizată pentru a obține câștiguri. Din acest motiv cred că alinierea este mai
comună”197.
Având în vedere importanța pe care Schweller a atribuit -o alinierii, acesta a
realizat și o tipologie a formelor de aliniere, relevantă din perspectiva explicăr ii
comportamentului statelor funcție de caracterul lor, format în baza caracteristicilor
interne ale statului. Aceste forme de aliniere , pe care le voi detalia în cele ce urmează,
includ alinierea statelor șacal, alinierea „pilling on”, alinierea futuristă și alinierea
efectului de domino. Având ca subiecți statele -șacal, alinierea realizată de acestea are ca
scop obținerea de profit. Am menționat anterior faptul că – potrivit lui Schweller –
statele -lup, revizioniștii puternici ai sistemului, nu adoptă un comportament dintre cele de
balansare sau aliniere, ele fiind factorul ce determină alinierea altor state; astfel, ele atrag
statele relativ revizioniste (șacalii) care își negociază câștigul potențial în schimbul
alinierii ofensive pe care o oferă. Dincol o de obținerea profitului, o astfel de aliniere mai
poate urmări și securitatea șacalului în fața statelor -leu (statele puternice de tip status –
quo). Însă situațiile preferate de aliniere pentru statele șacal sunt acelea în care liderul
revizionist are suf icientă putere pentru a contracara coaliția de status -quo, însă își dorește

196 Randall L. Schweller, “Bandwagoning for Profit …”, p. 83.
197 Ibidem , p. 93.

65 alinierea statului -șacal pentru a bloca o eventuală consolidare a puterii alianței opuse,
astfel încât șacalul obține profit, doar în baza eforturilor altora. Un exemplu în acest c az îl
reprezintă strategia Germaniei naziste, la debutul celui de -al Doilea Război Mondial,
când în urma înțelegerii din 30 septembrie 1938 a oferit Ungariei o parte din teritoriul din
sudul Slovaciei, cu scopul de a -i alimenta aspirațiile revizioniste . În schimbul acestor
câștiguri teritoriale, Ungaria și -a declarat susținerea fermă pentru cauza nazistă, iar
politica sa externă a fost adusă pe aceeași linie cu cea a Reich -ului.
Alinierea de tip „pilling -on” apare în momentul în care se întrevăd învingă torii în
cadrul unui conflict. Schweller expune două motive pentru adoptarea acestui tip de
comportament: în primul rând, statele se coalizează cu învingătorii pentru a participa la
împărțirea beneficiilor obținute în urma războiului, caz în care „aliniere a pilling on este
doar o aliniere de tip șacal care are loc la terminarea războiului”198 sau în al doilea rând,
statele adoptă această formă de aliniere deoarece se tem să nu fie pedepsite de învingători
în eventualitatea în care ar rămâne în tabăra învinși lor.
Alinierea futuristă induce un comportament de asociere a statelor cu puterea
revizionistă, deoarece se apreciază că schimbările propuse de acesta vor genera noua
ordine sistemică. În general, această formă de aliniere reprezintă rezultatul unor campan ii
de propagandă ce au în centrul lor „o figură carismatică și/sau o ideologie dinamică ”199.
Ultima formă de aliniere, cea care are la bază un efect de domino, este generată de
„o forță externă, care dă naștere la o reacție în lanț, alimentând alinierea și grăbindu -i
viteza”200 și se bazează pe conexiunile strânse care există între statele dintr -o regiune,
astfel încât acțiunea uneia dintre ele poate determina și acțiunea din celelalte state aflate
în proximitatea sa201.
Așa cum am menționat, pentru Schweller comportamentele de balansare și
aliniere nu sunt opuse, acesta fiind de părere că un comportament diametral diferit de
balansare ar îmbrăca forma „agresiunii”202, deoarece statele în absența unei amenințări
externe nu se angajează într -un comporta ment de balansare, aspect care am văzut că nu
este valabil și pentru aliniere. Mai degrabă decât să fie comportamente opuse, balansarea

198 Randall L. Schweller, „Bandwagoning for Profit …”, p. 95.
199 Ibidem , p. 96.
200 Ibidem , p. 98.
201 Ibidem , pp. 98 – 99.
202 Ibidem , p. 105.

66 și alinierea sunt asociate cu condiții sistemice opuse: balansarea reprezintă o condiție
statică, alinierea cu schimbare a.
Schweller apreciază că teoria sa este mai versatilă față de teoria balanței de putere
sau cea a balanței de amenințare, deoarece aceasta explică variațiile în preferințele
actorilor și își menține, în acest fel, aplicabilitatea în contextul în care „în lumea de azi
toate puterile majore se apropie de o viziune comună cu privire la ceea ce s -ar constitui
într-un status -quo acceptabil pentru toți”203.

Critica teoriei balanței de interese
În demersul său ce a urmărit să demonstreze că paradigma realis tă, în ansamblu
său, a fost supusă unor procese degenerative204, John Vasquez atinge și teoria balanței de
interese, pe care o critică din două perspective. În primul rând, Vasquez îi reproșează lui
Schweller faptul că deși a adus argumente împotriva propozi ției conform căreia
comportamentul preferat este balansarea, acesta „nu afirmă nicăie ri că aceasta ar fi o
deficiență a paradigmei realiste”205. În al doilea rând, teoria balanței de interese
formulată de Schweller a „făcut din aliniere o dovadă confirmativă în sprijinul
paradigmei realiste”206 , în sensul în care dacă statele se aliniează, atunci teoria lui
Schweller se confirmă; dacă statele balansează, atunci teoria lui Waltz se confirmă. Cu
alte cuvinte, indiferent de comportamentul statului realismul oferă o explicație
(balansar ea puterii, balansarea amenințării și alinierea), iar Vasquez se întreabă în ce
situații se va considera că realismul nu a reușit să treacă un test empiric. Astfel, în opinia
lui Vasquez conceptele noi introduse de Schweller „nu trim it la niciun fapt teoretic nou;

203 Randall L. Schwell er, „Bandwagoning for Profit …” , p. 106.
204 Programele de cercetare degenerative sunt privite ca fiind implicate într -o serie de eforturi de a salva
teoria de un număr din ce în ce mai mare de contraexemple, fără a dezvolta vreodată noi predecții susținut e
de noi teste. Programele de cercetare degener ative versus cele progresive reprezintă un criteriu dezvoltat de
Imre Lakatos pentru a stabili dacă o reformulare teoretică dată este leg itimă sau, pur și simplu, o explicație
sau un set de explicații ad -hoc c e urmăresc să salveze teoria de la falsificare. Criteriul a fost utilizat în John
A Vasquez, “Paradigma r ealistă și programele de cercetare degenerative versus progresive: o evaluare a
cercetării neotradiționale pe marginea propoziției lui Waltz referitoar e la balansare”, în John A. Vasquez și
Colin Elman, Realismul și Balanța de putere , editura Polirom, 2012, p. 44 – 69.
205 John A. Vasquez, “Paradigma realistă și programele de cercetare degenerative versus progresive”, p. 55.
206 Idem.

67 ele nu sunt folosite pentru a descrie sau a previziona un tipar de comportament nou, altul
decât tiparele discrepante care subminează teoria originală”207.
În răspuns la criticiile formulate de Vasquez în general, și în par ticular cu privire
la această ultimă remarcă menționată, Schweller argumentează că teoria sa nu ar fi produs
niciun fapt teoretic nou dacă ea s -ar fi referit la „state slabe care uneori se aliază cu
statele puternice, atunci când este în avantajul lor”208 . În schimb, argumentele sale
privind alinierea vizează tocmai „marile puteri” , acele state despre care ceilalți realiști
pretind că mai degrabă balansează acumulările periculoase de putere209.

2.3. Dilema securității și formarea alianțelor
Voi preze nta în continuare o direcție distinctă de cercetare a alianțelor pe care am
ales să o prez int în cadrul acestei lucrări, din rațiunil e amintite în debutul secțiunii;
aceasta îi aparține lui Glenn Snyder care pornește în construcția sa teoretică de la „dilema
securității”210. În acord cu argumentul lui Snyder, dilema securității are două faze de
manifesta re: înaintea formării alianțelor – numită dilema primară a alianțelor și după
formarea alianțelor – numită și dilema secundară a alianțelor211. Având în vedere că
dilema secundară a alianțelor face referire la comportamentul statelor după ce au devenit
membre ale alianței, aceasta va fi abordată în secțiunea 2.4. a acestui capitol, iar prezenta
secțiune are rol de liant între teoriile privind originile alianțelor și c omportamentul
statelor în cadrul acestora.
Alianțele se formează, conform lui Snyder, din următoarele două rațiuni: fie unele
state nu sunt mulțumite cu un nivel de securitate moderat și prin al iere pot crește acest
prag, cu condiția ca celelalte state s ă nu se angajeze și ele în formarea de alianțe, fie unele
state – din teama că altele vor forma alianțe – se vor coaliza pentru a evita izolarea sau

207 John A. Vasquez, “P aradigma realistă p. 56.
208 Randal L Schweller, “New Realist Research on Alliances: Refining, Not Refuting Waltz’s Balancing
Proposition”, publicat în The American Political Science Review , Vol. 91, nr. 4, 1997, p. 928.
209 Idem.
210 Conceptul a fost inițial e xplicitat de John Hertz și conform acestuia statele nu pot fi sigure de intențiile
benigne ale celorlalte state, motiv pentru care urmăresc acumularea de putere în scop defensiv. Cum niciun
stat nu poate știi care este motivația din spatele acumulării de p utere, va lua în calcul posibilitatea ca
aceasta să aibe un c aracter ofensiv. În consecință, orice acumulare de putere din partea unui stat va conduce
la măsuri similare din partea celorlalte state, astfel încât niciun stat nu va avea mai multă securitate decât în
momentul în care a luat naștere acest cerc vicios.
211 Glenn H. Snyder, “The Security Dilemma in Alliance Politics”, publicat în World Politics , Vol. 36, nr. 4,
1984, pp. 461 – 495.

68 pentru a nu permite viitorului partener de alianță să se alăture unei coaliții împotriva sa212.
Dilema securi tății aplicată în această etapă de pre -formare a alianțelor sugerează că în
momentul creă rii unei alianțe, cel mai probabil , va apărea și contra -alianța, rezultatul
fiind divizarea sistemului în două coaliții rivale. Snyder face apel la teoria jocurilor,
afirmând că dilema securității formării alianțelor într -un sistem multipolar se pliază pe
logica dilemei prizonierului cu N -persoane, ceea ce face ca rezultatul privind împărțirea
sistemului în două alianțe rivale să fie un scenariu mai pesimist decât cel î n care niciun
stat nu dorește alierea. Modelul folosit de Snyder prezice doar formarea alianțelor,
limitările sale se referă la descrierea preferințelor de aliere, precum și a modului în care
vor fi împărțite beneficiile, riscurile și costurile în cadrul a lianței. Acestea din urma vor
face obiectul negocierii între aliați, în cadrul căreia fiecare dintre state va urmări să se
alăture celei mai puternice alianțe și „să-și maximizeze cota din beneficiile nete oferite de
alianță”213. Snyder apreciază că statele își aleg alianțele în funcție de interesele pe care le
au, acestea fiind de două tipuri: în primul rând interese generale sau strategice și în al
doilea rând, interesele specifice. Diferența dintre cele două categorii de interese vine din
existența / inexi stența caracterului conflictual pe care acestea îl imprimă în relația cu
anumite state, pentru promovarea acestor interese. Interesele strategice nu presupun un
conflict direct cu alte state, context în care ele nu determină preferințele de aliere ale
statelor; în schimb, interesele particulare crează din start un pattern de aliere, orice
negociere ulterioară urmând să țină cont de aceste preferințe, ceea ce predispune sistemul
către „crearea unei anumite alianțe, îndreptate împotriva unei anumite alte alia nțe”214.

Factori favorizanți interni pentru crearea alianțelor
Am menționat în debutul acestei secțiuni faptul că John Duffield, Cynthia
Michota și Sara Ann Miller apreciază că teoriile privind formarea alianțelor se pot
împărți în două categorii; prima dintre acestea include teoriile ce consideră că la originea
alianțelor se află factori determinanți de natură structurală / sistemică, iar cea de -a doua

212 Glenn H. Snyder, “The Security Dilemma …”, p. 462.
213 Ibidem , p. 463.
214 Ibidem , p. 464.

69 categorie pune accent pe factorii deteminanți interni215. Cu alte cuvinte, d incolo de
factorii structura li care determină apariția alianțelor – parte din teoriile specifice acestei
zone fiind deja amintite – statele manifestă o serie de preferințe cu privire la tipologia
aliaților săi. Walt argumentează că, ceteris paribus , statel e vor tinde să se alieze cu acele
puteri ale căror orientări politice sunt similare. În aceeași notă, similaritățile ideologice și
culturale sunt de natură să favorizeze alianța între state, argumentul fiind acela că
sistemele de valori similare pot genera interese comune, precum și interpretări comune cu
privire la ceea ce se constituie într -o amenințare216. Însă, ideologia reprezintă un factor
secundar în influența pe care o exercită asupra formării alianțelor, deoarece
„considerațiile legate de securitate pot avea prioritate față de preferințele ideologice, iar
supraviețuirea alianțelor bazate pe ideologie e puțin probabil ă atunci când intervin unele
interese mai pragmatice”217.

Formarea alianțelor – perspectiva liberalismului
O perspectivă distinctă, ce permite o ieșire din grila re alistă, este oferită de
Michael Barnett și Jack Levy care studiază și ei sursele interne statelor ce conduc la
crearea alianțelor, criticând faptul că acestea sunt analizate prioritar dintr -o perspectivă
tradiționa l realistă. Aceștia își construiesc argume ntele în două direcții principale: (1)
constrângerile interne de natură politică și economică pot limita abilitatea unui stat de a
mobiliza resursa internă în fața unei amenințări externe și de asemenea, pot aduce
atingere intereselor elitei politice, moti v pentru care liderii politici ar prefera o strategie
de alianță externă în fața unei mobilizări interne pentru combaterea unei amenințări
externe și (2) amenințările interne, în contrast cu cele externe, reprezintă o motivație
suplimentară pentru ca lider ii statelor să urmărescă formarea unor alianțe externe, pentru
că în acest fel și -ar putea asigura resursele materiale care să le permită să combată
amenințările interne la adresa regimului218.

215 John S. Duffield, Cynthia Michota și Sara Ann Miller, „Alliances” în Paul D. Williams (ed), Security
Studies: An Introduction , Routledge: Taylor & Francis Group, 2008, p. 293.
216 Stephan M. Walt, Originele Alianțelor , pp. 75 – 83.
217 Ibidem , p. 81.
218 Michael N. Barnett și Jack S. Levy, „Domestic Sources of Alliances and Alignments: The Case of Egypt,
1962 -73, publicat în International Organization , Vol. 45, nr. 3, 1991, p. 370.

70 Pentru susținerea argumentelor lor, Barnett și Levy pornesc de la identificarea
limitelor pe care le prezintă modelul capabilităților agregate în formarea alianțelor, și
anume ignorarea unor aspecte precum compromisul pe care state îl fac între înarmare și
crearea de alianțe în politicile lor de securitate, impactul p e care factorii interni politici și
economici îl au asupra acestui compromis și valoarea alianțelor c a resursă militară și
economică , precum și prin oferirea de garanții de securitate219. Statele au la dispoziția lor
instrumente alternative pentru prevenirea și combaterea amenințărilor de natură externă,
astfel încât, în anumite situații, acestea ar putea opta pentru o mobilizare internă de
resurse militare în defavoarea alăturii într -o alianță și în acest fel se crează compromisul
sau efectul de substituire, pe care cei doi autori îl aminteau, între înarmare și alianțe în
politica de securitate a statelor. Deși teoria balanței de putere recunoaște existența acestui
potențial compromis220, Barnett și Levy identifică un gol în domeniul cercetării
condițiilor care determină statele să se angajeze într -o cursă a înarmării sau să se alăture
unei alianțe, cele două subiecte fiind tratate distinct în cadrul literaturii de specialitate.
Barnett și Levy atrag atenția și asupra tendinței de a percepe alianțele doar ca
sursă de garanții externe de securitate, fiind astfel neglijat rolul aliatului ca resursă
economică, militară și chiar umană221. Cu alte cuvinte, cei doi autori susțin faptul că
obiectivele politice și economice interne pot determina liderii unui stat să se b azeze pe
alianțe externe atât pentru garanțiile de securitate, cât și pentru alte beneficii materiale ce
pot fi obținute prin dobândirea calității de aliat.

Am observat că teoria legată de formarea alianțelor cuprinde abordări diferite ce
disting într e factorii structurali și cei interni, tendința fiind de a aprecia factorii interni ca
fiind factori secundari în determinarea formării alianțelor. Cele trei teorii majore
prezenta te, împreună cu analiza oferită de Snyder în ceea ce privește rolul „dilemei
securității” în formarea alianțelor au evidențiat modele diferite de comportament pentru
statele care urmăresc să își asigure securitatea națională prin formarea de alianțe. Dacă
teoria lui Waltz susține că statele vor balansa puterea, Walt apreciază că statele

219 Michael N. Barnett și Jack S. Levy, „Domestic Source s of Alliances and Alignments …”, p. 371.
220 Kenneth Waltz menționează în Theory of International Politics faptul că balansarea externă realizată
prin intermediul alianțelor este mai frecventă în sistemele multipolare, în timp ce balansarea internă prin
înarmare este specifică sistemelor bipolare.
221 Michael N. Barnett și Jack S. Levy, „Domestic Soucers of Alliances and Alignment …”, p. 372.

71 balansează sursa amenințării . Fiind de părere că teoria balanței de putere este afectată de
biasul statelor de tip status -quo și catalogând teoria lui Walt ca o teorie de analiză a
răspunsului statelor la amenințări și nu ca o teorie a alianței , Schweller re -aduce în atenție
statul -revizionist și argumentează că alinierea este mai frec ventă în sistemul internațional
decât balansarea. Am evidențiat faptul că Schweller distinge între mai multe forme de
aliniere, acestea fiind în directă legătură cu ti pologia statelor descrisă de acest autor în
baza analizării motivației din spatele formării alianțelor. În legătură cu factorii ce
determină formarea alianțelor, am prezentat și teoria lui Snyder ce introduce o
perspectivă nouă, utilizând dilema securități i și teoria jocurilor. Este de reținut faptul că,
în acord c u argumentul lui Snyder, un stat alege să formeze alianțe din dorința de a -și
consolida propria poziție sau din teama că formarea alianțelor îl va lăsa în poziția de a
rămâne singur, izolat. Astfe l, Snyder susține că, invariabil, formarea unei alianțe va
determina formarea unei contra -alianțe. În urma prezentării diferi telor teorii cu privire la
formarea alianțelor, în secțiunea următoare voi prezente câteva aspecte teoretice privind
comportamentul statelor în cadrul alianțelor.

2.4. Comportamentul statelor în interiorul alianțelor

Așa cum am menționat anterior, Glenn Snyder oferă o teoretizare a
comportam entului statelor în interiorul alianțelor prin folosirea „dilemei securității” .
Odată forma tă o alianță, comportamentul statelor este influențat de următoarele criterii:
nivelul de implicare și gradul de susținere a partenerului în anumite interacțiuni
conflictuale cu adversarul222. Spre deosebire de dilema primară a alianțelor, în această
dilemă secundară polaritatea sistemului imprimă comportamente diferite asupra statelor.
Astfel, cele două criterii enunțate mai sus produc ca rezultate a bandonarea partenerului
sau dim potrivă diminuarea riscului de a fi abandonat și „îngrădirea” partenerului sau din
contră diminuarea riscului de a fi „îngrădi t”. Prin „îngrădire” se înțelege implicarea
unui stat într -un conflict generat de interesele aliatului, care nu coincid sau coincid doar
parțial cu interesele statului în cauză223. Acest fenomen apare atunci cân d unul dintre

222 Glenn H. Snyder, „The Security Dilemma …”, p. 466.
223 Ibidem , p. 467.

72 state pune preț mai mare pe conservarea alianței, decât pe costurile presupuse de
susținerea militară – realizată din interese proprii – acordată partenerului, pentru interese
proprii. Valorile atribuite celor două criterii sunt invers propor ționale: creșterea unuia
determină scăderea celuilalt.
Snyder atrage atenția asupra faptul ui că statele, funcție de comportamentul
adoptat, produc efecte nu numai în cadrul alianței, ci și în „jocul adversarilor”224, adică
în relația dintre alianța din care este parte și contra -alianța. În fapt, cele două forme de
relaționare – în interiorul și în afara alianței – se influențează reciproc. Într -un sistem
multipolar, atât dilemele din cadrul alianței, cât și ce cele din „jocul adversarilor” sunt
apreciate ca fiind importante și sunt puternic inter -conectate. Alegerile aferente fiecărui
plan decizional (în alianță, în afara ei) sunt modelate de posibilele efecte pe care le -ar
putea produce nu doar în interiorul planului aferent, cât și în cel secundar. De exemp lu,
alegerile strategice din „jocul adversarilor” – concilierea adversarului sau din contră,
fermitate în comportament – sunt condiționate de teama abandonului sau a „îngrădirii”
de către aliați225.
Conform argumentelor expuse de Snyder, dilema secundară a securității în cadrul
alianței este mai dură într -un sistem multipolar decât în cel bipolar deoarece „nivelul
ridicat de dependență reciprocă co -există cu opțiuni plauzibile de re -aliere”226. În acest
context, comportamente precum concilierea adversaru lui sa u manifestarea unui sprijin
redus pentru aliat sunt constrânse de teama de a fi abandonat. Pe de cealaltă parte,
încercările de a diminua riscul unui posibil abandon, printr -un comportament de susținere
a aliatului și prin adoptarea unei atitudini ferme fa ță de adversar, cresc riscul „îngrădirii” .
Aceste două condiționări reprezintă elementele constitutive ale dilemei securității după
formarea alianței227.
Am menționat mai devreme că dilema securității în cadrul alianței formate într -un
sistem bipolar este ma i puțin severă , iar acest lucru se datorează unui risc redus de
abandon, impus de structura sistem ului. Astfel, „jocul adversarilor” primează, iar
deciziile strategice realizate în cadrul acestuia nu sunt influen țate de comportamentele

224 Glenn H. Snyder, „The Security Dilemma …”, p. 468.
225 Ibidem , p. 494.
226 Idem.
227 Ibidem , pp. 466 – 471.

73 statelor în cadrul a lianței. Aliații pot adopta politici independente, uneori contradictorii,
față de adversar fără teama unui abandon, „așadar tendința este mai degrabă către
divergența, decât către convergența politicilor aliaților”228, iar această divergență este de
natură s ă persiste deoarece nu se exercită o presiune sistemică care să conducă la
soluționarea ei.
Am descris diversele variante de comportament pe care Snyder le atribuie statelor
atât în cadrul alianței, cât și în relaționarea cu partea adversă. Însă, care sun t factorii care
determină statele să alegă între aceste comportamente? Posibilele beneficii, costuri le și
riscuri le s-ar afla între răspunsuri. Snyder merge mai departe prin identificarea
elementelor ce determină magnitudinea factoriilor menționați229 și pla sează pe prima
poziție , în ordinea importanței, dependența statelor de alianță . În strânsă conexiune cu
acest factor se află și percepția fiecărui membru al alianței cu privire la dependența
celorlalți. Cu cât dependența unui stat este mai mare, cu atât es te mai probabil ca riscurile
și costurile asociate abandonului să le depășească pe cele aferente „îngrădirii” .
Dependența se măsoară funcție de patru criterii: (1) nevoia de asistență a unui stat în
cazul unui conflict, (2) capacitatea partenerului de a -i acorda asistență, (3) nivelul de
tensiune și conflict între stat și adversar și (4) alternativele privind re -alierea statului230.
Cel de -al doilea factor determinant , menționat de Snyder , este interesul st rategic
al partenerilor față de apărarea reciprocă. În acest context, interesul strategic se referă la
protejarea resurselor aliatului în fața oponentului. Cel de -al treilea element ce
influențează calculele din spatele comportamentului statului este caracterul explicit al
tratatului alianței: o înțelegere vagă sau ambiguă tinde să maximizeze frica de abandon.
Riscul abandonării și cel al „îngrădirii” sunt ambele determinate și de măsura în care
interesele conflictuale față de terțe state sunt împărtășite de membrii alianței. Nu în
ultimul rând, Snyder menț ionează comportamentul trecut al statului și al partenerilor săi
ca un factor determinant pentru decizia privind relaționarea în cadrul și în afara alianței231.
Acești factori și probabilit atea materializării lor reprez intă indicatori atât pent ru
comportamentul celorlalte state din cadrul alianței, cât și factori determinanți pentru

228 Glenn H. Snyder, „The Security Dilemma …” , p. 494.
229 Ibidem , pp. 471 – 477.
230 Ibidem , p. 472.
231 Ibidem , p. 473.

74 formularea propriei alegeri strategice în ceea ce privește raportarea la ceilalți aliați. De
exemplu, „dacă un stat se află într -o relație de dependență ridicată faț ă de aliatul său, în
mod direct sau indirect, dacă îl percepe pe aliatul său ca fiind mai puțin dependent de el,
dacă tratatul alianței este formulat în termeni generali, iar comportamentul recent al
aliatului sugerează o loialitate îndoielnică, atunci sta tul se teme mai tare de un eventual
abandan decât de posibilitatea de a fi <îngrădit>”232. În această situație, statul va
desfășura acțiuni care să -l reasigure pe aliat de angajamentul său față de relația stabilită,
îl va susține pe acesta în confruntări spe cifice cu oponentul alianței și va evita să adopte o
atitudine de conciliere față de oponent.

Concluzii intermediare
În cadrul acestui capitol am recurs la analiza conceptuală pentru a investiga
aspecte privind alianțele militare, începând de la definiți ile teoretice atribuite acestui
concept, la principalele teorii privind formarea lor, la aspecte teoretice referitoare la
comportamentul statelor în cadrul alianțelor. Am observat că pentru definirea alianțelor
militare, teoreticienii au luat în calcul o s erie de caracteristici ale alianțelor precum
caracterul (formal / informal), scopul, obligațiile părțiilor, astfel încât prin introducerea
unor distincții între alianțele militare și alte forme de aliere a statelor, cercetătorii au
ajuns la un nivel ridica t de rafinare a teoriilor alianțelor, prin oferirea de elemente
specifice. Doar pentru a exemplifica, reiau definiția oferită de Robert Osgood, conform
căruia alianțele reprezintă „un aranjament formal care permite statelor să coopereze prin
folosirea resu rselor militare împotriva unui anumit stat sau mai multor state și în general,
obligă unul sau mai mulți semnatari să folosească forța sau să ia în considerare
(unilateral sau în consultare cu ceilalți aliați) folosirea forței”233 .
Mergând mai departe cătr e zona teoretică a formări i alianțelor, am prezentat trei
teorii „concurente” (teoria balanței de putere, teoria balanței amenințării, teoria balanței
de interese ), precum și o patra abordare a formării alianțelor ( dilema securității ) pentru a
evidenția pr incipalele direcții de cercetare în ceea ce privește originea alianțelor. Am pus
accent asupra teoriei lui Randal Schweller, aceasta fiind reprezentativă realismului

232 Glenn H. Snyder, „The Security Dilemma …”, p. 475.
233 Robert E. Osgood, Alliances and American Foreign Policy , Johns Hopkins University Press, 1968, p. 17.

75 neoclasic. Principalele elemente definitorii ale teoriei lui Schweller, construită de aces ta
pe baza criticii teoriilor lui Waltz și Walt, sunt reintroducerea în discuțiile teoretice a
statelor revizioniste, asumpția conform căreia alinierea este un comportament mai
frecvent pe scena internațională decât balansarea și o dezvoltare teoretică în jurul alinierii,
pornind de la caracteristicile interne ale statelor ce stau la baza motivației
comportamentului lor în plan extern.
Odată formată alianța, conform teoriei lui Snyder, statele vor adopta
comportamente pentru limitarea riscului de a fi aban donați sau „îngrădiți” de partenerii
de alianță, iar acțiunile derulate de acestea în cadrul alianțelor vor produce efecte în
„jocul adversarilor” și vice -versa, alianțele și contra -alianțele lor aflându -se într -un
proces continuu de influențare reciprocă. În evaluarea comportamentului statelor în
cadrul alianțelor, Snyder argumentează în favoarea analizării dependenței statelor față de
alianță, interesul strategic față de apărarea colectivă, tratatul alianței, precum și istoricul
și contextul relației dint re aliați. Astfel, în cadrul celui de -al doilea capitol am urmărit să
identific cadrul teoretic ce prescrie comportamentul sta telor în vederea formării alianț elor,
dar și în cadrul acestora.

76 PARTEA a – II – a

În prima parte a acestei lucră ri am introdus conceptele teoretice necesare pentru
realizarea studiului de caz, precum și principalele teorii cu privire la securitatea națională
și modul de raportare al statelor la aceasta, factorii care influențează politica de securitate
națională a s tatelor, argumentul realismului neoclasic conform căruia în analiza politicii
externe a statelor trebuiesc analizate și o serie de variabile intermediare ce se regăsesc în
caracteristicile interne ale statelor și care formează o „curea de transmisie” ce
influențează comportamentul statelor în plan extern, dincolo de constrâmgerile sistemice.
În ceea ce privește alianțele militare, am prezentat principalele teorii referitoare la
formarea alianțelor și am argumentat în favoarea teoriei dezvoltate de Randall S chweller
cu privire la bal anța de interese, în contrast cu teoriile dezvoltate de Waltz și Walt
referitoare la balanța de putere, respectiv balanța amenințărilor. Totodată, am reținut
teoria lui Snyder referitoare la comportamentul statelor în interiorul a lianțelor și
interconectivitatea ce există între modul în care un stat alege să acționeze în interiorul
alianței și relaționarea în afara alianței sau în „jocul adversarilor” , conform
terminologiei utilizate de Snyder.
Aspectele intro duse în partea te oretică vor servi în construcți a studiului de caz,
din partea a doua a lucrării, ce urmărește să analizeze acțiunile întreprinse de România
pentru promovarea interesului național în cadrul Alianței Nord – Atlantice. În realizarea
acestui demers, voi analiza în tr-o primă etapă caracteristicile NATO, aspect care îmi va
permite să observ oportunitățile și constrângerile pe care această alianță le prezintă pentru
statele membre. Al doilea pas în cadrul studiului de caz constă în analiza documentelor
oficiale ale Ro mâniei cu privire la securitatea națională (strategiile de securitate națională
/ strategii de apărare a țării) pentru a identifica interesele și obiectivele naționale de
securitate, riscurile și amenințările incluse în documentele oficiale, dar și princip alele
direcții de acțiune propuse. Având, astfel, cadrul formal / oficial cu privire la promovarea
intereselor de securitate în NATO, ultima parte a studiului de caz va analiza mecanismele
cauzale, „cureaua internă de transmisie” , ce leagă caracteristicile interne ale României
cu acțiunile sale în cadrul Alianței și efectele pe care acestea le produc în interiorul și în
afara NATO (în „jocul adversarilor” ).

77 CAPITOLUL 3
NATO – dinamica Alianței și oportunitățile aliaților

În această primă parte a studiului de caz îmi propun să evidențiez principalele
caracteristici ale Alianței Nord -Atlantice și dinamica acesteia, cu scopul de a observa
cadrul la care mă voi raporta în procesul de identificare a modalității de promovare a
intereselor națio nale de securitate ale statului român. În realizarea acestui demers, voi
recurge – așa cum menționam și în partea introductivă a acestei lucrări – la analiza
documentelor oficiale, relevante pentru existența și evoluția NATO: Tratatul Nord –
Atlantic234 (NAT), Noul Concept Strategic din 1991235 (CS-91), Conceptul Strategic din
1999236 (CS-99), Ghidul Politic Comprehensiv din 2006237 (CPG) și Noul Concept
Strategic din 2010238 (CS-10). Am ales să mă raportez la documentele semnate în
perioada post -Război Rece, deoarece cele trei concepte strategice anterioare nu sunt de
natură să producă plus -valoare tematicii acestei cercetări; de asemenea, am păstrat în
atenție Tratatul Nord -Atlantic, acesta fiind documentul ce stă la baza Alianței și în
prezent, Conceptele Strategice reprezentând în fapt conceptualizarea în detaliu a
fundamentelor Alianței raportat la contextul internațional. Totodată, am avut în atenție și
Ghidul Politic Comprehensiv, datorită semnificației acestui document: deși nu are
amploarea unui Concept Strategi c, documentul este rezultatul unor dezbateri inter -aliați
în perioada 2004 -2005, dezbateri ce au fost generate de atacurile teroriste din 11
septembrie 2001, dar și a misiunii NATO în Afganistan. La acel moment, în cadrul
Alianței, au existat discuții cu p rivire la oportunitatea revizuirii CS -99 sau chiar a
înlocuirii acestuia, însă „pe fondul lipsei consensului politic, s -a luat decizia revizuirii

234 Tratatul Nord -Atlantic, semnat la 04 aprilie 1949, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
235 Denumit oficial „Noul Concept Strategic” , documentul a fost semnat la Summit -ul de la Roma, în 08
noiembrie 1991 și este disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_23847.htm , accesat la data de 19.07.2016.
236 Conceptul Strategic a fost semnat în urma Summit -ului de la Wahington, în 24 aprilie 1999 și este
disponibil pe site -ul oficial al Alinaței, http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm ,
accesat la data de 19.07.2016. De remarcat că denumirea doc umentului nu include atributul de „Nou”,
aspect care indică faptul că acest document reprezintă o revizuire a celui anterior.
237 Semnat la Summit -ul de la Riga din 29 noiembrie 2006, documentul este disponibil la
http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_56425.htm , accesat la data de 19.07.2016.
238 Semnat la Summit -ul de la Lisabona din 19 -20 noiembrie 2010, documentul este disponibil la
http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_82705.htm,accesat la data de 19.07.2016.

78 doar a acelei părți din CS -99 referitoare la operațiunile militare ale aliaților”239, luând
astfel naștere CPG. Așa cum menționam în debutul acestui capitol, prin parcurgerea
documentelor oficiale NATO urmăresc să răspund următoarelor întrebări: cum
influențează caracteristicile Alianței capacitatea sa de a se adapta la noi riscuri și
amenințări și care este impactu l procesului decizional al NATO asupra agendei Alianței
și a alocării resurselor pentru apărarea colectivă?
În plus, capitolul include și mențiuni cu privire la dezbaterea teoretică din jurul
controversatei „supraviețuiri” a NATO în urma Războiului Rece, aceste aspecte având
rolul de a evidenția o serie de opinii contradictorii cu privire la alte caracteristici ale
Alianței pe seama cărora a fost pu să longevitatea acesteia. Astfel , voi parcurge
principalele teorii non -realiste, unele dintre acestea promovâ nd instituționalizarea
Alianței ca răspuns la situația creată post -1991, altele „viața proprie” pe care o are
NATO dincolo de interesele statelor membre, dar și teorii explicative al căror conținut a
fost elaborat special pentru cazul Alianței și a căror a plicabilitate generală pentru teoria
alianțelor este îndoielnică. Voi încheia discuția despre „supraviețuirea” NATO cu o serie
de argumente în favoarea capacității realismului neoclasic de a explica acest fenomen.

3.1. Originile Alianței

Alianța Nord -Atlantică cu singuranță este una dintre cele mai longevive alianțe
din istoria relațiilor internaționale. Având un parcurs cel puțin controversat în rândul
teoreticienilor domeniului, NATO a luat naștere în 1949, odată cu semnarea Tratatului
Nord -Atlantic, la Washington și ratificarea sa de către 12 state -membre240. Deși Tratatul
nu menționează un adversar anume, formarea Alianței a reprezentat un răspuns la
amenințarea crescută generată pe de o parte de puterea militară a Uniunii Sovietice
(accentuată în luc rările realiste), dar și de posibilitatea extinderii unei ideologii percepute
ca fiind ostile (subliniată în lucrările liberale). În același timp, parte dintre aliați priveau
crearea NATO ca o garanție de securitate, furnizată în principal de Statele Unite ,

239 Jens Ringmose și Sten Rynning, “ Come Home NATO – The Atlantic Alliance’s New Strategic
Concept”, articol publicat în Danish Institute f or International Studies Report , aprilie 2009, p. 9.
240 Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia,
Olanda și SUA.

79 împotriva unei posibile resurgențe a Germaniei, marea perdantă a celui de -al doilea
Război Mondial , încheiat cu doar patru ani înainte. Lord Hastings Ismay, primul Secretar
General al Alianței, a sintetizat scopurile creării NATO, evidențiind caracterul
tridimensional, după cum urmează: „Să-i țină pe ruși afară, pe americani înăuntru și pe
nemți jos”241.
În primii ani de la formarea sa, structura internă a Alianței nu era foarte complexă,
limitându -se la aspectele prevăzute în Tratat, și anume un consiliu (NAC – Consiliul
Nord -Atlantic) și un comitet de apărare. Însă, Războiul din Coreea (1950 -1953) a alterat
atitudinea statelor -membre cu privire la iminența unei amenințări militare și a condus la
activități de consolidare a structurilor Alianței, printre care pot fi menționate crearea unui
consiliu de reprezentanți permanenți, a unui mecanism inter -guvernamental complex
pentru consultări și adoptarea de decizii comune, a unui comitet militar, dar și structura
de planificare și com andă militară integrată, c ondusă de Comandantul Suprem al Alianței
pentru Europa (SACEUR)242.
Istoria Alianței în ainte de încheierea Războiului Rece nu prezintă mare relevanță
în economia acestei lucrări, motiv pentru care am ales să nu intru în detalii cu privire la
primele patru de cade ale NATO, însă este important de reținut faptul că și în această
perioadă Alianța a trecut prin multiple momente de tensiune internă. După cum am văzut
în capitolul 2, Snyder apreciază că într -un sistem bipolar (așa cum a fost cel pre -1991)
membrii un ei alianțe prezintă adesea poziții divergente, riscul abandonului fiind destul de
scăzut. Acest lucru îl recunoaștem și în cadrul NATO, neînțelegeriile membrilor – pe
perioada Războiului Rece – au atins subiecte precum predominanța armelor
convenționale sa u a celor nucleare în NATO; mărimea forțelor convenționale cu care a
trebuit să contribuie fiecare membru, modernizarea arsenalului nuclear, ș.a. Dacă
conform argumentului lui Snyder era de așteptat ca Alianța să nu se destrame în urma
multiplelor schimbăr i în coeziunea sa internă în perioada pre -1991 , motivele menținerii
acesteia în urma încheierii Războiului Rece – însă – reprezintă un subiect controversat, ce
va fi atins în cadrul acestui capitol la o secțiune ulterioară.

241 Lord Hastings Ismay citat în John Duffield, Cynthia Michote și Sara Ann Miller, „Al ianțele” în Paul D.
Williams, Security Studies: An Introduction , Routledge: Taylor&Francis Group, 2008, p. 300.
242 John Duffield, Cynthia Michote și Sara Ann Miller, „Alianțele” în Paul D. Williams, Security Studies:
An Introduction , Routledge: Taylor&Fran cis Group, 2008, p. 301.

80 3.2. Caracteristicile Alianței – Supraviețuirea NATO

Am ales să abordez în cadrul aceleiași secțiuni discuția despre trăsăturile
fundamentale ale Alianței Nord -Atlantice și controversata sa „supraviețuire” în urma
încheierii Războiului Rece, deoarece cele două aspecte sunt inter -conectate, literatura de
specialitate aducând o serie de argumente în susținerea longevității Alianței, pornind
chiar de la caracteristicile sale interne. Astfel, voi porni în această parte de la aspectele
formale ce privesc Alianța – aspecte ce se regăsesc î n documente oficiale, pentru ca mai
apoi să realizez o trecere în revistă a principalelor argumente cu privire la ce anume a
permi s menținerea NATO după încheierea Războiului Rece .
Așadar, cea mai elocventă descriere a principiilor ce stau la baza creăr ii și
funcționării Alianței Nord -Atlantice am identificat -o în documentul fondator al acesteia –
Tratatul Nord -Atlantic (NAT). Deși redactat în mod succint, documentul – valid și în
prezent – prezintă principalele caracteristici ale Alianței ce au guvernat existența sa încă
din 1949. Astfel, apreciez că se impune o scurtă trecere în revistă a primelor 10 articole
din cele 14 pe care le conține NAT.
În timp ce preambulul și art. 1 conțin angajamentul comun pentru asigurarea păcii
și a securității internațion ale, fiind astfel evidențiat scopul principal al creării Alianței, art.
2 introduce scopul suplimentar, și anume crearea unei comunități occidentale de valori,
bazată pe democrație, libertate și buna -guvernanță243. Articolele 3, 4, 5 și 6 fac referire la
instrumentele aflate la dispoziția Alianței pentru îndeplinirea scopurilor, acestea
conținând angajamentul față de apărarea colectivă. Astfel, articolul 3 face referire la
pregătirea comună pentru a face față unui atac armat împotriva unui alt stat244, articolu l
reprezentând „fundamentul legal pentru structura integrată de apărare a Alianței”245.
Articolul 4 evidențiază necesitatea consultării în caz de amenințare la integritatea
teritorială, independența politică sau securitatea statelor aliate246. Deși prevăzută i nițial ca

243 A se vedea preambulul, art. 1 și art. 2 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
244 A se vedea art . 3 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
245 Martin Reichard, The EU – NATO Relationship – A Legal and Political Perspective , Ashgate Publishing
Company, Londra, 2006, p. 99.
246 A se vedea art. 4 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.

81 o etapă premergătoare articolului 5, „de la finalul Războiului Rece, acest articol a fost
reinterpretat pentru a acoperi și noua funcție de menținere a păcii în afara teritoriului
statelor membre”247, aspect ce va fi detaliat într -o secțiune următo are a acestui capitol.
Art. 5, apreciat ca stând în centrul existenței NATO, prezintă clauza apărării reciproce248;
însă, trebuie precizat faptul că nu există nicio obligație legală care să angajeze statele
aliate în acordarea sprijinului militar unui alt al iat atacat. În directă legătură cu art. 5,
următorul articol limitează aria geografică de acoperire a clauzei apărării colective249.
Articolele 7 și 8 conțin prevederi ce țin mai degrabă de locul Alianței pe scena
internațională în sensul în care acestea rel evă necesitatea armonizării activității NATO cu
art. 103 din Carta ONU, precum și obligația ca statele membre să nu se angajeze în alte
aranjamente internaționale ce ar putea prejudicia NAT250.
Una dintre cele mai relevante caracteristici ale Alianței din pe rspectiva prezentei
lucrări este strâns legată de unica mențiune instituțională ce se regăsește în NAT, în art. 9,
care stabilește Consiliul Nord -Atlantic (NAC) ca fiind cea mai importantă structură a
Alianței251, aceasta luând decizii în baza consensului. U n exemplu privind o astfel de
decizie este oferit în art. 10 ce face referire la modalitatea de accedere în cadrul Alianței:
„Prin acord unanim, părțile pot să invite să adere la acest Tratat orice alt stat european
aflat în poziția de a urma principiile a cestui Tratat și de a contribui la securitatea zonei
euro-atlantice”252.
În urma parcurgerii acestui document am obținut cele mai relevante aspecte
privind o alianță inter -statală, acestea indicând scopul alianței, instrumentele pe care le va
folosi (respons abilitatea părților), aspecte de deconflictualizare față de organizațiile
internaționale sau alte acorduri încheiate de părți, procesul decizional și condițiile de
accedere în grup. Însă, pentru o imagine mai detaliată asupra Alianței Nord -Atlantice voi

247 Martin Reichard, The EU – NATO Relationship … , p. 100.
248 A se vedea art. 5 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
249 A se vedea art. 6 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
250 A se vedea art. 7 și 8 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
251 A se vedea art. 9 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.
252 Art. 10 din NAT, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_17120.htm , accesat la data de 18.07.2016.

82 aplica și criteriile enunțate de Glenn Snyder253 în grila sa de clasificare a alianțelor. Astfel,
din perspectiva caracterului alianței este evident faptul că NATO este o alianță formală,
iar NAT reprezintă dovada în acest sens. Mergând mai departe cu criteriu l dimensiunii
alianței, în urma a nu mai puțin de 6 procese de extindere, numărul aliaților a crescut de
la 12 (în 1949) la 28 (din 2004 – prezent), fiind o alianță multilaterală judecând după
direcția în care statele membre își asumă angajamentele. NATO r eprezintă o alianță
asimetrică din perspectiva puterii relative a statelor, având un scop defe nsiv. Cu siguranță
casus f oederis (îndeplinirea obligațiilor asumate prin semnarea tratatului alianței) stă la
baza creării Alianței Nord -Atlantice, ce poate fi a preciată ca originând dintr -o perioadă
de război – chiar dacă vorbim despre Războiul Rece, apărarea colectivă reprezentând
centrul NAT.
Stephan De Speigeleire și Rem Korteweg pornesc de la analiza unei serii de
caracteristici în evaluarea pe care o realiz ează asupra Alianției , acestea putând fi privite
ca subdiviziuni ale trăsăturilor fundamentale ce reies din NAT, după cum urmează:
scopul alianței (legătura transatlantică, natura politico -militară), instrumente (spectul
misiunilor, capabilități și aria de operare), procesul decizional (consensul, leadership -ul
american și „ghidajul” de sus în jos – în sensul în care NATO ca organizație poate
influența deciziile și acțiunile statelor membre) și condiții de accedere în grup
(componența – răspândirea geografi că a teritoriului aliat)254.

Alianța Nord -Atlantică, construită în jurul caracteristicilor anterior menționate și
funcționând după principiile ce reies din cadrul tratatului de constituire, a fost subiectul
unei intense dezbateri cu privire la „supraviețuir ea” sa în urma încheierii Războiului
Rece. Punctul de pornire al dezbaterii a fost reprezentat de argumentele școlii realiste cu
privire la durata alianțelor, care nu păreau să își dovedească puterea explicativă în noul
context internațional, apărut odată cu destrămarea Uniunii Sovietice. Construindu -și
teoriile în primul rând prin prisma criticării curentului realist, adepții liberalismului
instituțional, ai teoriei organizaționale, ai constructivismului și alți non -realiști au adus o

253 Glenn H. Snyder, Alliance Politics , Cornell University Press, 1997, pp. 12 – 16.
254 Stephan De Spiegeleire și Rem Korteweg, “Future NATOs”, artico l apărut pentru prima oară în ediția
electronică a NATO Review , accesat la http://www.nato.int/docu/review/2006/issue2/english/military/html ,
în data de 18.07.2016 .

83 serie de argumente pr in intermediul cărora să justifice menținerea Alianței Nord –
Atlantice.
Care a fost de fapt contoversa? Așa cum am văzut pe parcursul celui de -al doilea
capitol, teoriile realiste au dominat literatura cu privire la alianțe; însă, acestea au tratat cu
precă dere modul în care se formează alianțele și regulile după care interacționează
coalițiile de state și nu neapărat condițiile care duc la destrămarea alianțelor. Cu toate
acestea, argumentul a fost extins de asemenea manieră încât – într-o formă deductivă – s-a
asumat că în lipsa elementului ce a stat la baza constituirii alianței, aceasta se va dizolva.
Afirmațiile unor reprezentanți grei ai realismului structural au venit doar să consolideze
încrederea non -realiștiilor în această deducție; de exemplu, Walt afirma că „într -o lume
multipolară alianțele vor fi mai puțin robuste pentru că marile puteri vor avea mai multe
opțiuni de aliere”255 și a concluzionat spunând că „prudența sugerează că angajamentele
aliate existente nu mai pot fi apreciate ca sigure”256. În aceeași notă, Waltz afirma în
fața Comisiei de Politică Externă din cadrul Senatului american, în 1991, că destrămarea
Alianței Nord -Atlantice reprezintă doar o chestiune de timp. Într -adevăr, predicțiile
oferite nu sunt conforme cu realitatea actuală: N ATO nu numai că a supraviețuit, dar și -a
extins și teritoriul pri n includerea altor state; forțe sub egida NATO s-au angajat în
operațiuni militare extinse în Bosnia, Kosovo și Afganistan; în plus, art. 5 – ce prezintă
clauza apărării colective – a fost in vocat pent ru prima oară în perioada post -Război R ece,
după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. Sunt toate aceste argumente suficient de
solide pentru a contrazice întreaga teorie realistă asupra alianțelor? Cu siguranță, nu.
Orice teorie prezintă l imitele sale, iar capacitatea redusă a realismului structural (nu a
întregului realism, așa cum susțin unii reprezentanți ai instituționalismului liberal257) de a

255 Steph an M. Walt, “Why Alliances Endure or Collapse”, publicat în Survival , Vol. 39, nr. 1, 1997, p. 163.
256 Ibidem , p. 164.
257 De exemplu, Wallander afirmă că “Din perspectivă realistă, alianțele nu ar trebui să trăiască mai mult
decât amenințările ce le -au gene rat” și “În acord cu teoria realistă , mulți academicieni au prezis
desființarea NATO” , exemplificând cu Waltz, Walt și Mearsheimer, toți realiști. A se vedea Celeste A.
Wallander, “Institutional Assets and Adaptability: NATO After the Cold War”, publicat î n Intenational
Organization , Vol. 54, nr. 4, 2000, p. 705. Într -o notă similară, Thomas Risse -Kappen oscilează în
construcția criticii sale între “realism” și “realismul structural ”, însă concluzionează că “realismul este
neclar în explicarea originilor, m odelelor de interacțiune și a longevității NATO” , deși argumentele
realiste invocate aparțin în cea mai mare parte lui Waltz și în partea rămasă, lui Walt. A se vedea Thomas
Risse -Kappen, “Collective Identity in a Democratic Community: The Case of NATO”, p ublicat în Peter J.
Katzenstein (ed), The culture of national security: norms and identity in world politics , Columbia
University Press, 1996, p. 166.

84 oferi explicații convingătoare pentru longevitatea NATO ar putea fi catalogată ca o astfel
de limită, însă acest lucru nu anulează relevanța argumentelor realiste – în ansamblul lor
– pentru explicarea formării alianțelor și a interacțiunilor dintre acestea. Voi reveni în
finalul acestei secțiuni cu argumente în susținerea puterii explicative a real ismului
neoclasic cu privire la „supravi ețuirea” NATO, însă înainte voi parcurge câteva din
teoriile alternative pe acest subiect pentru a avea o vedere de ansamblu.
În primul rând, doresc să atrag atenția asupra faptului că parte din teoriile privind
durabilitatea alianțelor au fost formulate tocmai având în vedere Alianța Nord -Atlantică,
astfel încât aplicabilitatea generală a acestora este chestionab ilă. În această categorie de
teorii regăsim argumente în susținerea „supraviețuirii” Alianței pornind de la „utilitatea
NATO ca instrument pentru reforma politică, dar și utilitatea sa ca structură ce reglează
punerea în aplicare a rezoluțiilor Consiliului de Securitate al ONU”258.
În al doilea rând, există comunitatea academică care susține că supraviețui rea
NATO nu este o surpri ză pentru că aceasta nu mai este o alianță, ci s -a transformat în
altceva: un aranjament regional de securitate colectivă sau ceea ce Wallender și
Keohane259 au numit o instituție de management a securității. Argumentele acestor teor ii
le voi expune în rândurile următoare.
Instituționaliștii pornesc de la premisa conform căreia alianțele nu reprezintă doar
o agregare a puterilor și a scopurilor naționale, ci îmbrăcă forma unor instituții de
securitate. Spre deosebire de simpla aliere a statelor în fața unei singure amenințări
(având un singur scop), instituțiile de securitate pot avea scopuri multiple. Astfel, pe
lângă combaterea amenințărilor externe, aceste instituții se preocupă și de alte probleme
de securitate, incluzând instabili tatea, incertitudinea și relațiile dintre aliați. Discuția
privind raportul dintre costuri și beneficii este crucială pentru a explica durabilității
instituțiilor de securitate, în special influențând decizia cu privire la adaptabilitatea la
schimbare a re gimurilor sau abandonarea lor. Wallander a apelat la abordarea costurilor
de tranzacție pentru a dezvolta ipoteze cu privire la rentabilitatea adaptării instituției de
securitate la schimbări sau dacă, mai degrabă, o vor abandona pentru crearea unei noi

258 John Duffield, Cynthia Michota și Sara Ann Miller, “Alliances”, p. 305.
259 A se vedea Celeste A. Walla nder și Robert O. Keohane, “Risks, Threat and Security Institutions”,
publicat în Heiga Haftendom, Robert Keohane și Celeste Wallander, Imperfect Unions: Security
Institutions Over Time and Space , Oxford University Press, 1999, pp. 21 – 39.

85 instituții260. Concluzia la care ajunge este că schimbările în circumstanțele inițiale
(precum distribuția de putere, politicile naționale sau apariția unor noi probleme de
cooperare) vor modifica raportul inițial cost – beneficiu. Cu toate acestea, „dacă cost ul
marginal pentru menținerea unei instituții deja create va fi mai rentabil decât costul
creării unei noi instituții, atunci statele vor susține păstrarea instituțiilor existente, în
defavoarea creării unora noi”261. O altă concluzie formulată de Wallander cu privire la
durabilitatea instituțiilor de securitate este aceea că adaptarea unei instituții la schimbare
depinde de valorile sale (nome, reguli și proceduri) – cu cât acestea sunt formulate în
termeni mai generali cu atât gradul de adaptabilitate este mai ridicat – și de modul în care
combinația acestor valori se mulează pe problemele de securitate cu care se confruntă
membrii instituției. Nu în ultimul rând, Wallander apreciază că în condițiile în care restul
factorilor rămân neschimbați, nivelul de in stituționalizare a unei coaliții de securitate
produce un efect direct proporțional asupra gradului de rezistența al instituției la
schimbări262.
Pornind de la definiția atribuită de Keohane instituțiilor („un complex de norme și
reguli, identificab ile în timp și spațiu ”263) și regimurilor („ instituții specifice ce implică
statele și/sau actori trans -naționali și care sunt dedicate unor aspecte particulare din
relațiile internaționale”264), McCalla susține că propoziția centrală a literaturii
instituțion aliste este că „regimurile de securitate aduc membrilor lor beneficii care
depășesc scopul original”265, pentru că regimurile de securitate amortizează costurile pe
termen lung, în timp ce furnizează linii directoare pentru comportamentul statelor –
membre. As tfel, McCalla asemenea lui Wallander apreciază că membrii unui regim de
securitate vor găsi că este mai puțin costisitor să menții un regim, decât să creezi unul
nou. Astfel, participanții la regim „îl pot extinde dincolo de scopul său original, pot
redefi ni aranjamentele de cooperare, pot asuma noi responsabilități sau pot renunța la

260 A se vedea Celeste A. Wallander, “Institutional Assets and Adaptability: NATO After the Cold War”,
publicat în International Organization , Vol. 54, nr. 4, 2000, pp. 705 – 735.
261 Ibidem , p. 706.
262 Idem.
263 Robert Keohane citat în Robert B. McCalla, “NATO’s persistence after the Cold War” , publicat în
International Organization , Vol. 50, nr. 3, 1996, p. 461.
264 Idem.
265 Robert B. McCalla, “NATO’s persistence after the Cold War , p. 463.

86 sarcini vechi pentru că adaptabilitatea este o trăsătură a regimurilor, fiind mai ușor să le
schimbi decât să creezi unele noi”266.
Thomas Risse -Kappen oferă o perspectivă li beral – constructivistă asupra
„supraviețuirii” NATO, fiind de părere că „NATO reprezintă o instituționalizare a
comunității de securitate transatlantice, bazată pe valori comune și pe o identitate
colectivă a democrațiilor liberale”267. Argumentul său este acela că instituția (NATO)
fiind caracterizată de norme democratice și reguli pentru procesul de luare a deciziilor,
adoptarea și adaptarea acestor norme și reguli conduce la consolidarea sentimentului de
comunitate și de identitate colectivă a membrilor.
Așadar, perspectiva instituțională sugerează că, în urma încheierii Războiului
Rece, membrii NATO au preferat să utilizeze normele și procedurile existente în cadrul
Alianței pentru a soluționa noi probleme, decât să creeze unele noi; au modificat NATO
după cum au apreciat că a fost necesar pentru a putea rezolva noile probleme și au folosit
această instituție ca bază pentru leg ături cu alți actori (statali s au non-statali) pentru a își
îndeplini scopurile .
O nuanțare a perspectivei instituționaliste asupra menținerii Alianței Nord –
Atlantice după destrămarea URSS conduce către teoria organizațională. Această abordare
consideră că NATO ca organizație ar putea avea uneori interese diferite de cele ale
membrilor. Cu alte cuvinte, persistența Alianței Nord -Atlantice este explicată prin faptul
că interesul organizațional și nu cel al membrilor a dictat acest comportament. Conform
celor expuse de McCalla, organizațiile și membrii săi se angajează în trei tipuri de
comportamente pentru asigurarea supreviețuirii: r ezistența la schimbare, afirmarea
necesității organizației și adaptarea la schimbare268. Altfel spus, teoria organizațională
susține ce oficialii NATO au adoptat comportamentele anterior menționate, în ordinea
expusă.
În critica pe care aș dori să o aduc atât împotriva teoriei organizaționale, care
apreciază că Alianța are propria sa viață dincolo de intersele statelor -membre, cât și
împotriva teoriei instituționalizării NATO, conform căreia Alianța a atins un nivel de

266 Robert B. McCalla, “NATO’s persistence after the Cold War”, p. 463.
267 Thomas Risse -Kappen, “Collective Identity in a Democratic Community: The Case of NATO”, publicat
în Peter J. Katzenstein (ed), The culture of national security: norms and identity in world politics ,
Columbia University Press, 1996, p. 191.
268 A se vedea Robert B. McCalla, “NATO’s Persistence after the Cold War” , pp. 456 – 463.

87 birocrație ce face ca menținerea ei s ă fie mai convenabilă pentru membrii, decât
dizolvarea și crea rea unei noi instituții, aș dori să pornesc de la următoarea întrebare:
poate NATO să influențeze politica de securitate a sta telor-membre? În mod evident,
părerile cu privire la acest aspect ră mân împărțite . Însă, voi porni de la un aspect asupra
căruia pare a exista un consens: s pre deosebire de organizațiile interguvernamentale,
precum UE și ONU, „NATO rămâne un instrument al statelor membre”269. Privind prin
prisma posibilelor argumente ale cu rentelor non -realiste, s -ar putea afirma că NATO a
încercat să influențeze politica de securitate a statelor -membre prin eforturile de
planificare a forțelor, în care NATO dă forma obiectivelor structurilor de forță cu fiecare
membru în parte și apoi încea rcă să asigure respectarea acestor scopuri de către statele –
membre. În plus, non -realiștii ar mai putea argumenta că Alianța – ca organizație /
instituție – ar putea modela și influența deciziile în plan național prin procesul de
constituire a consensului inter-guvernamental și prin implementarea politicilor. Așa ar
părea la prima vedere. Dar acest „NATO” care decide asupra structurilor de forță este
reprezentat de un Secretar General care este numit, pe perioadă limitată, de către state și
mai este format din personal civil și militar detașat de către state în cadrul secretariat ului
internațional. Acestea ar putea fi doar parte din pârghiile de control ale statelor asupra
unei Alianțe a cărei existență proprie ar putea veni în dezacord cu interesele lor. Ma i mult
decât atât, procesul decizional consensual – bănuit a fi un element de influență al NATO
asupra politicii statelor membre – este întotdeauna precedat de intense runde de negocieri,
în care stat ele au oportunitatea de a -și promova sau își apără propr iile interese. Apreciez,
astfe l, că obținerea consensului este posibilă doar în momentul în care to ate statele –
membre consideră că propunerea supusă dezbaterii le poate servi interesul propriu de
securitate, în mod dire ct sau indirect. Tocmai din acest mot iv, nu consensul, ci votul de
tip majoritar (în orice formă a ei: simplă sau calificată) ar putea fi de natură să influențeze
politica statelor. O să închei acest argument afirmând că dacă Alianța Nord -Atlantică nu
urmărește influențarea politicii statelor în domeniul securității270 – acolo unde astfel de
manifestă ri ar fi posibile – atunci este puțin probabil scenariul conform căruia NATO ar

269 John R. Deni, “Shifting locus of governance? The Case of NATO’s connected forces initiative”, publicat
în European Security , Vol. 25, nr. 2, Routledge: Taylor & Francis Group, 2016, p. 195.
270 Pentr u argumente în acest sens a se vedea John R. Deni, “Shifting locus of governance? The case of
NATO’s connected forces initiative” , European Security , Vol 25, nr.2, Routledge: Taylor & Francis Group,
2016, pp. 181 – 196.

88 fi determinat statele să acționeze contrar voinței lor în ceea ce privește „supraviețuirea”
sa.
Am menționat în debut ul discuției despre aprecierile cu privire la rezistența
NATO dincolo de scopul creării sale faptul că voi aduce câteva argumente succinte în
susținerea puterii explicative a teoriei realismului neoclasic în legătură cu acest subiect.
Așa cum am menționat în primul capitolul al acestei lucrări, realismul neoclasic pornește
în construcția sa de la argumente sistemice privind puterea relativă a statelor, pentru ca
apoi să explice politica externă prin includerea unor variabile intermediare de la nivelul
statelor.
Primul pas, așadar, constă în identificarea unor aspecte ce privesc puterea relativă
a principalelor state cu interes în menținerea sau schimbarea ordinii sistemice. Menționez
că subiectul este doar tangențial scopului prezentei lucrări, prin demonstr area relevaței
teoriei realismului neoclasic, motiv pentru care acesta nu va face subiectul unei relatări
aprofundate. Pornind de la celebra afirmație a primului Secretar General al Alianței, Lord
Ismay, cu privire la scopul acesteia, Schweller susține că „În mare parte NATO servește
aceluiași scop azi ca cel dintotdeauna: să -i țină pe americani implicați, pe nemți jos și pe
ruși afară”271 în / din Europa. Astfel, nu numai că NATO nu s -a desființat în urma
destrămării Uniunii Sovietice, dar și -a extins terito riul către est, în coasta Federației Ruse,
prin includerea unor state din fostul Pact de la Varșovia. Așadar, problema „îngrădirii”
Uniunii Sovietice, ulterior a Federației Ruse pare să fi rămas de actualitate și după
încheierea formală a Războiului Rece. Perceparea Federației Ruse ca o amenințare la
adresa securității statelor -membre NATO, la începutul anilor 90, poate fi argumentată
făcând apel la factorii constitutivi ai amenințării enunțați de Walt: puterea relativă a
statului era crescută, având în ved ere că a fost principalul moștenitor al Uniunii Sovietice;
asemenea și puterea sa ofensivă; nu existau elemente de cunoaștere cu privire la intențiile
agresive ale Rusiei, context în care menținerea Alianței părea a fi doar naturală și într –
adevăr prin des ființarea Pactului de la Varșovia se crease o zonă tampon între statele –
membre NATO și Federația Rusă, însă evoluția viitoare a acestor state din fostul Pact de
la Varșovia era incertă.

271 Randall L. Schweller, “The problem of International Order Revisited: A Review Essay”, International
Security , Vol. 26, nr. 1, 2001, p. 182.

89 Un alt aspect ce a servit la menținerea scopului Alianței și la depăși rea încheierii
Războiului Rece a fost, în mod evident, „reunificarea Germaniei, care a produs teama în
rândul Marii Britanii și al Franței cu privire la efectele acestei reunificări asupra puterii
lor în Europa Occidentală”272. O dovadă în acest sens este în tâlnirea bilaterală ce a avut
loc între Franța și Marea Britanie, în 1989, înaintea reunificării Germaniei, cu scopul de a
discuta posibile direcții de acțiune care să servească interesului conservării puterii celor
două state în Europa. Abordările celor d ouă state, manifestate în cadrul politicii lor
externe, au fost diferite: în timp ce Franța a devenit o mare susținătoare a unei coeziuni
mai mari în comunitatea europeană, inclusiv prin reluarea discursului cu privire la crearea
unei cooperări în scop def ensiv în Europa (poziție pentru consolidarea UE) , Marea
Britanie – alături de alți „atlantici” , precum Danemarca – au răspuns reuniunificării
Germaniei prin acțiuni menite să promoveze celelalte două scopuri ale Alianței:
menținerea nemțiilor jos și a amer icanilor în Europa (poziție pentru consolidarea NATO) .
Din acest motiv, și temându -se că Statele Unite s -ar putea întoarce la poziția pre -război
rece cu privire la implicarea lor în securitatea Europei, Marea Britanie a re -afirmat și a
consolidat relația s a cu SUA, pentru a se asigura de menținerea prezenței lor pe
continentul european273.
Am observat până acum cum „ noua ordine mondială” a păstrat totuși anumite
elemente ale puterii relative a fostei Uniuni Sovietice prin transmiterea acestora către
Federați a Rusă. Așadar, prezența unor reziduuri ale amenințării apreciate ca stând la
originea Alianțe i s-ar putea constitui într-un prim argument pentru menținerea sa. În al
doilea rând, am văzut cum reuni ficarea Germaniei a condus la transformarea intereselor
naționale ale Marii Britanii și ale Franței în acțiuni de politică externă, context în care
cele britanice ar fi putut juca un rol important în decizia de menținere a Alianței. În
continuare, voi reda perspectiva Statelor Unite în fața deciziei sale de a -și menține
prezența în Europa și în consecință de a urmări conservarea NATO, chiar și în contextul
încheierii Războiului Rece.
Conform celor menționate de Schweller, comportamentul celui mai puternic
membru al unei instituții internaționale este cel mai în m ăsură să explică evoluțiile

272 Peter Hough, Understanding Global Security , Routledge: Taylor & Francis Group, 2004, p. 42.
273 Idem .

90 respectivei instituții274. Puterea militară a Statelor Unite , precum și elementele sale de
politică externă ce accentuează autonomia SUA și posibilitatea implicării selective în
politica globală, și în special cea europeană, sunt indicii care indică către statusul SUA de
putere hegemonică în perioada post -Război Rece și în acord cu Schweller, „liderii
politici au foarte puține motive interne pentru a abandona politiciile de autonomie și
unilateralism, în favoarea unor politici de c umpătare și multilateralism”275. Așadar,
Statele Unite – sau statul -leu conform clasificării lui Schweller – în dorința de a conserva
status -quo-ul obținut după încheierea Războiului Rece au avut un interes major în
conservarea Alianței Nord -Atlantice: „admi nistrațiile americane au susținut cu ardoare
continuarea existenței NATO ca un mijloc de a preveni formarea unei forțe independente
europene, ce ar fi putut reprezenta o provocare pentru supremația americană”276.
În urma elementelor expuse, conform teorie i realismului neoclasic, menținerea
Alianței Nord -Atlantice a fost în interesul statelor membre, chiar dacă motivațiile din
spatele interesului fiecărui stat -membru a u fost distinct e: unele state se temeau încă de
amenințarea rusă, altele se temeau de o po sibilă amenințare germană și în sfârșit unele se
temeau că riscă să -și piardă poziția în sistem; dar toate aceste motivații au fost în deplin
acord cu scopurile principale ce au stat la baza creării Alianței.

Revenind la discuția despre caracterist icile alianței, menționez că acestea (atât
cele formale, cuprinse de documentele oficiale, cât si cele informale, care reies din
interac țiunea statelor -membre) par să creioneze un anumit cadru, ce ar putea influența
demersurile aliaților de promovare a pro priilor interese naționale de securitate în cadrul
Alianței. Întrucât prevederile NAT reprezintă elementul -constant al NATO, în continuare
îmi voi îndrepta atenția asupra dinamicii Alianței, a transformărilor survenite în perioada
post-Război Rece pentru a înțelege mai bine cadrul securitar în care România acționează.

274 Randall L. Schweller, “The problem of Interna tional Order Revisited: A Review Essay”, International
Security , Vol. 26, nr. 1, 2001, p. 174.
275 Randall L. Schweller, “The problem of International Order Revisited …”, p. 174.
276 Randall L. Schweller, “The problem of International Order Revisited …”, p. 18 1.

91 3.3. Dinamica Alianței

Dincolo de controver sele din s patele explicării menținerii Alianței în urma
încheierii Războiului Rece, aceasta a căutat să își redefinească rolul, încercând să mea rgă
mai departe de epicentrul reprezentat de apărarea colectivă. Acest aspect este evidențiat
de cele patru documente oficiale avute în vedere (CS -91, CS -99, CPG și CS -10), care
indică către o ajustare treptată a rolului NATO de la un garant de securitate către un
exportator de securitate, în special prin asumarea funcției de management al crizelor în
afara teritoriului aliat. Pentru a evidenția tranziția menționată, voi avea în vedere
abordarea celor trei funcții principale ale alianței pe parcursul docume ntelor în discuție:
menținerea păcii și a securității internaționale, desfășurarea de operațiuni în afara
teritoriului aliat, ce deservesc securității statelor membre și bineînțeles, apărarea colectivă.

a) Menținerea păcii și a securității internaționale

După cum am menționat anterior, acest scop a fost indicat în art. 1 din cadrul
NAT, însă a avut „o manifestare latentă pe parcursul Războiului Rece, din cauza
preponderenței apărării colective”277 ce părea mai justificată în fața unei amenințări
punctuale imi nente. Cu toate acestea, deși art. 15278 din CS -91 menționează că scopurile
Alianței rămân neschimbate, evoluțiile din cadrul contextului de securitate în perioada
post-1989 determină re -gândirea importanței atribuite acestui scop, „aliaților putându -se
să li se solicite să contribuie la pacea și stabilitate globală prin furnizarea de trupe
pentru misiunile ONU”279.
CS-99, în baza experienței operațiunii de menținere a păcii din Bosnia (1995)
include în conținutul său aspecte cu privire la „angajarea activă î n managementul
eficient al crizelor, inclusiv prin posibilitatea de a derula operațiuni de răspuns din afara
ariei art. 5”280. Și CPG include referințe cu privire la menținerea păcii și la dreptul

277 Martin Reichard, The EU – NATO Relationship … , pg. 120.
278 A se vedea art. 15 din CS -91, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natohq/ official_texts_23847.htm , accesat la data de 19.07.2016.
279 Art. 41 din CS -91.
280 A se vedea art. 31 din CS -99, disponibil pe site -ul oficial al Alianței,
http://www.nato.int/c ps/en/natolive/official_texts_27433.htm ., accesat la data de 19.07.2016.

92 internațional, „Alianța va rămâne pre gătită să contribuie, de la caz la caz și în baza
consensului, la prevenirea efectivă a conflictelor și să se implice activ în managementul
crizelor, inclusiv prin operațiuni de răspuns la crize de tipul non -articol 5, după cum se
menționează și în Conceptul Strategic”281.
În ceea ce privește prevederile CS -10, apreciez că prevederile acestui document
au o dublă importanță în conținutul acestei lucrări: în primul rând, acestea contribuie la
conturarea dinamicii Alianței și în al doilea rând, ele prezintă relevanță și din perspectiv a
identificării modalității de susținere a interesului național al României în NATO, având în
vedere că a fost primul demers de actualizare a acestui document stratgeic, de la
accederea țării noastre în 2004. Astfel, în subcapitolul numit „Securitate prin
managementul crizelor”282, documentul redă pe parcursul a șase articole implicarea sa în
menținerea păcii și a securității internaționale, invocând lecțiile învățate din experianța
deja acumulată în Afganistan și în Balcanii de Vest. Printre instrumentele me nționate
pentru menținerea păcii și a securității internaționale se regăsesc: prevenirea crizelor,
managementul crizelor, stabilizarea situațiilor post -conflict (e.g. trupe de menținere a
păcii), dar și suport pentru reconstrucția post -conflict.
Așadar, pa rcurgerea co nceptelor strategice post -Război Rece indică o dezvoltare a
preocupării manifestate de Alianț a Nord -Atlantică față de component a menținerii păcii și
a securității internaționale, atât prin diversificarea instrumentelor, cât și prin amploarea
implicării. Ar putea părea, la acest moment, că în absența unei amenințări clar conturate
la adresa aliaților, aceștia tind să își consolideze securitatea prin prevenirea și combaterea
unor riscuri existente în afara teritoriului aliat, care necombătute s -ar putea transforma în
amenințări directe.

b) Desfășurarea de operațiuni în afara teritoriului aliat

După cum se poate observa și prin afirmația anterioară, în practică, categoria
operațiunilor desfășurate în afara teritoriului aliat este dificil de separ at față de cele din

281 Art. 6 din CPG, disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_56425.htm , accesat la
data de 19.07.2016.
282 A se vedea art. 20 -25 din CS -10, documentul este disponibil la
http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_82705.htm , accesat la 19.07.2016.

93 zona de menținere a păci i și securității internaționale , însă în deplin acord cu cele
precizate de Martin Reichard, diferența constă în scopul ce stă la baza celor două
categorii de operațiuni și din baza lor legală: „Menținerea păcii ș i a securității
internaționale reprezintă prin definiție un interes general, global. Acțiunea cu acest scop
își găsește fundamentul legal în Carta ONU (menționată în preambulul NAT). În contrast,
securitatea statelor membre, definită mai punctual, nu se ex tinde – în mod automat – la
fiecare caz în care securitatea sau pacea internațională sunt amenințate. (…) Baza legală
este diferită, se regăsește în Tratatul Nord -Atlantic și presupune acțiuni care să fie
conforme cu scopul și principiile ONU283”. Atrăgeam atenția în rândurile anterioare
asupra faptului că art. 4 din NAT a ajuns să constituie fundamentul legal pentru
operațiunile în afara teritoriului aliat, în principal datorită extinderii pe care o are
conceptul de „amenințare la adresa securității” unui stat membru. O astfel de
amenințare, privită conform spiritului Alianței ca o amenințare la adresa tuturor statelor
membre, poate veni din afara teritoriului și poate avea un efecte de „revărsare” , motiv
pentru se invocă necesitatea prevenirii acesteia.
În susținerea acestui argument vin și conceptele strategice. De exemplu, CS -91
merge în mod evident dincolo de simpla consultare atribuită inițial art. 4, prezentând
acest articol în conexiune directă cu „coordonarea eforturilor aliate, inclusiv răspunsul
la riscuri”284. În descrierea riscurilor, documentul face referire la situația de securitate
din Europa în urma încheierii Războiului Rece, evidențiind cu precădere multiplele
conflicte terioriale și etnice cu potențial destabilizator pentru Europa: „acestea ar putea
afecta stabilitatea Europei și ar putea conduce la conflicte armate care ar putea implica
puteri externe sau s -ar putea revărsa pe teritoriul statelor membre, având un efect direct
asupra securității Alianței”285. Percepția asupra posibilelor amenin țări a rămas
neschimbată în CS -99286, aspect care face ca și în acest document să se mențină corelarea
dintre art. 4 al NAT și necesitatea coordonării eforturilor aliaților în teren: „Așa cum este
prevăzut în art. 4 din Tratatul de la Washington, (NATO este) un forum transatlantic

283 Martin Reichard, The EU – NATO Relationship …, p. 122.
284 Art. 12 din CS-91, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_23847.htm , accesat la 19.07. 2016.
285 Art 9 din CS -91, disponibil la adresa http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_23847.htm ,
accesat la 19.07.2016.
286 A se vedea art. 20 -24 din CS -99, disponibi l pe site -ul oficial al Alianței,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm ., accesat la 19.07.2016.

94 esențial pentru consultări între aliați asupra aspectelor care le afectează interesele vitale,
inclusiv posibilitatea dezvoltării unor riscuri la adresa securității membrilor și pentru o
coordonare adecvată a eforturilor lor în teat re de interes comun”287.
În cadrul CS -10, contextul de securitate descris capătă noi valențe, prin includerea
unor noi riscuri și amenințări la adresa Alianței288, fiind menționate proliferarea armelor
nucleare și a altor arme de distrugere în masă, terorismu l ca amenințare directă, crima
organizată trans -frontalieră, atacurile cibernetice, securitatea energetică și inclusiv,
schimbările climatice. În contextul acestui amalgam de amenințări, operațiunile
desfășurate sub egida Alianței în afara teritoriului cap ătă un loc aparte, aspect evidențiat
și de „capacitățile unice de management a conflictelor, inclusiv capabilitatea de ne –
egalată de a disloca și a susține o forță militară robustă în teren”289.
Mergând în corelare cu funcția de menținere a păcii și a se curității internaționale,
desfășurarea de operațiuni în afara teritoriului aliat a cunoscut aceeași dezvoltare în
perioada ulterioară încheierii Războiului Rece, fiind susținută și de o diversificare a
amenințărilor potențiale la adresa Alianței, marea maj oritate a acestora având „focarul”
la mii de kilometri depărtare.

c) Apărarea colectivă

Fundamentul creării Alianței Nord -Atlantice și clauza art. 5, apărarea colectivă, a
fost percepută ca alunecând într -un con de umbră la finalul Războiului Rece, în absen ța
unui inamic palpabil cu un potențial ridicat de amenințare directă convențională. Însă,
atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 reprezintă punctul de cotitură, momentul
începând cu care se re -dinamizează discuțiile din jurul art. 5, care „capătă o no uă forță și
o aplicabilitate ce era greu de imaginat pentru creatorii săi”290 și care va sta la baza
dezbaterilor aprinse între tradiționaliștii ce susțin necesitatea întoarcerii la origini și

287 A se vedea art. 10 din CS -99, disponibil pe site -ul ofic ial al Alianței,
http://www.nato.int/cps/en/natolive/official_texts_27433.htm ., accesat la 19.07.2016.
288 A se vedea art. 7 -15 din CS -10, disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_82705.htm ,
accesat la 19.07.2016.
289 A se vedea art. 23 din CS -10, disponibil la http://www.nato.int/cps/en /natohq/topics_82705.htm , accesat
la 19.07.2016.
290 Martin Reichard, The EU – NATO Relationship … , p. 125.

95 globaliștii291 care apreciază că „viitorul constă în adaptarea la g lobalizarea amenințării
și asumarea unui rol de nod de securitate”292.
În ciuda acestei dezbateri, toate documentele strategice ale Alianței invocă
importanța apărării colective, însă diferența vine din modul de abordare al acestui subiect
pe parcursul conc eptelor NATO. Astfel, CS -91, deși se concentra încă pe apărarea
colectivă293, creatorii documentului nu doreau ca „NATO să fie în continuare văzut ca
adversarul cuiva”294, fiind evidențiate în corpul conceptului și diminuările în rândul
trupelor aliate, precum și a arsenalului nuclear295. Păstrând același ton, CS -99 subliniază
importanța securității comune a Europei și a Americii de Nord296, pe de cealaltă parte
însă afirmă că „dimensiunea totală a forțelor aliate va fi menținută la cel mai mic nivel
pentru satisfa cerea cerințelor de apărare colectivă”297.
Așa cum menționam, atacurile teoriste din 11 septembrie 2001 și invocarea pentru
întâia oară a art. 5 în octombrie 2001 reprezintă momentul de cotitură al cursului Alianței.
Documentul rezultat în urma Summitului de la Riga din 2006 (CPG) asociază, deși nu în
mod explicit, eforturile Alianței depuse în lupta împotriva terorismului, articolului 5298.
Astfel readusă în atenția alianților, apărarea colectivă își găseste o poziție privilegiată în
CS-10, fiind apreciată ca fiind „cea mai mare responsabilitate a Alianței”299, documentul
reprezentând o formă de împăciuire între tradiționaliști și globaliști, prin re -atribuirea
unui loc fruntaș apărării colective, dar și prin afirmarea angajamentului ferm în sensul
continuării de mersurilor de implicare în soluționarea noilor tipologii de amenințări.

291 Pentru argumentele invocate de autorii încadrați în cele două categorii (tradiționaliști vs. globaliști) a se
vedea Jens Ringsmose și Sten Rynn ing, “Come Home NATO …”, p. 11.
292 Idem.
293 A se vedea art. 36 din CS -91, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_23847.htm , accesat la 19.07.2016.
294 Martin Reichard, The EU – NATO Relationship … , p. 123.
295 Art. 46 din CS -91, disponibil pe site -ul oficial al NATO,
http://www.nato.int/ cps/en/natohq/official_texts_23847.htm , accesat la 19.07.2016.
296 A se vedea art. 7 și 27 din CS -99, disponibil pe site -ul oficial al Alianței,
http://www.nato.int/cps/en/natol ive/official_texts_27433.htm , accesat la 19.07.2016.
297 Art. 52, alin. (a) din CS -99.
298 Art. 2 din CPG, disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_56425.htm , accesat la
19.07.2016.
299 Art. 16 din CS -10, disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_82705.htm , accesat la
19.07.2016.

96 Prima parte a studiului de caz a relevat, prin prezentarea principalelor
caracteristici ale Alianței Nord -Atlantice și a transformărilor pe care aceasta le -a
cunoscut pe parcursul u ltimilor 25 de ani, cadrul la care statele membre aleg să ia parte și
în interiorul căruia, funcție de oportunitățile identificate, fiecare urmărește promovarea
propriului interes de securitate, dincolo de interesul comun – apărarea colectivă.
Evoluțiile m ediului internațional de securitate și nevoia Alianței de a se adapta la noile
riscuri și amenințări, uneori prin neglijarea nucleului său dur, aduc statele membre în fața
unei situații inedite în care percepția asupra amenințării capătă un rol important ș i fiecare
stat urmărește să împingă pe agenda Alianței acele obiective de securitate ce îi servesc cel
mai bine interesul național.

97 CAPITOLUL 4
Identificarea intereselor naționale de secur itate ale României

În cadrul aces tui capitol urmăresc să identific interesele naționale de securitate ale
României ce vor fi raport ate la acțiunile statului român în cadrul Alianței Nord -Atlantice.
În acest scop, voi porni de la definirea intereselor naționale raportat la riscurile și
amenințările identificate în cadrul documentelor strategice, iar pentru realizarea acestui
demers voi analiza elementele de interes din cadrul strategiilor naționale de securitate /
strategiilor naționale de apărare a țării elaborate în perioada post -2004. Aș a cum am
menționat și în partea introductivă a acestei lucrări, în secțiunea dedicată cadrului
metodologic, voi utiliza metoda analizei calitative comparative în realizarea acestui
demers.
Astfel, pe parcursul acestei etape a studiului de caz voi urmări să răspund
următoarelor întrebări: care sunt interesele naționale de securitate ale României și cum se
reflectă calitatea de membru al Alianței în definirea acestora?
Demersul realizat în cadrul acestui capitol este subsumat, din perspectivă teoretică,
analizei „marii strategii” a statelor în ceea ce privește politicile de securitate națională.
Menționam în primul capitol al lucrării faptul că elaborarea politicilor de securitate la
nivelul statului reprezintă un proces complex, ce trebuie să se raporteze la anumite
elemente obligatorii (riscuri, amenințări, vulnerabilități), să includă anumite direcții care
să conducă la îndeplinirea obiectivului național de securitate și care în mod inevitabil
relevă aspecte legate de ambițiile și percepțiile statelor în ac eastă zonă. Reamintesc, în
această etapă a lucrării, faptul că „marea strategie ” ia naștere „la nivelul la care factorii
sistemici și statali se îmbină, când aspectele privind securitatea națională sunt mediate
prin diplomație publică”300. Conceptul se refer ă la totalitatea politicilor naționale, pe
timp de pace și război, care identifică și evidențiază interesele statelor pe scena
internațională și care includ și mențiuni cu referire la resursele naționale ce urmează a fi
utilizate pentru atingerea acestor i nterese, iar realizarea acestor politici naționale implică
o anumită succesiune de procese. După cum afirma Barry Posen, primul dintre aceste

300 Bon. D. Mor, “Public Diplomacy in Grand Strategy”, publicat în Foreign Policy Analysis , Vol. 2, nr. 2,
2006, pp. 158 -159.

98 procese, și poate și cel mai semnificativ, îl reprezintă identificarea amenințărilor la adresa
securității naționa le301, în timp ce cel de -al doilea proces se referă la identificarea
mijloacelor pentru a preveni și combate amenințările identificate. După identificarea
amenințărilor și a mijloacelor necesare pentru contracararea acestora, o altă etapă a
„marii strategii” constă în identificarea scopurilor auxiliare, cele care sunt dincolo de
interesul național, și evident a mijloacelor pentru materializarea lor. Stabilirea acestor
scopuri auxiliare face subiectul dezbaterilor din interiorul unui stat, având în vedere că
„imperativele sistemice au fost deja incluse”302 prin primul proces de elaborare a
strategiei.
Pentru a evidenția „marea strategie” urmărită de România în vederea asigurării
securității naționate mă voi ra porta la documentele strategice elaborate în perioada post-
dobândirii calității de membru cu drepturi depline în cadrul Alianței, acestea fiind:
Strategia de Securitate Națională din 2006 – România Europeană, România
Euroatlantică: pentru o viață mai bună într -o țară democratică, mai sigură și
prosperă303 (SSN R 2006), Strategia Națională de Apărare a Țării din 2008304 (SNAT
2008), Strategia Națională de Apărare din 2010 – Pentru o Românie care garantează
securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare305 (SNAT 2010), Strategia națională de
Apărare a Țării pentru perioada 2015 – 2019 – O Românie puternică în Europa și în
lume306 (SNAT 2015), precum și Ghidul Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru
perioada 2015 – 2019307 (Ghidul).
În analiza pe care o voi realiza asupra acestor documente, voi trata SSNR 2006 și
SNAT 2008 ca un tot unitar, având în vedere faptul că – deși a fost aprobată de CSAT –
SSNR 2006 nu a obținut aprobarea Parlamentului, pe fondul unor disonanțe legate de

301 Barry Posen, The sources of military doctrine , p. 13 citat în Nicholas Kitchen, “Systemic pressure and
domestic ideas: a neoclassical realist model o grand strategy formation” articol p ublicat în Review of
International Studies , Vol. 36, nr. 1, 2010, p. 134.
302 Idem.
303 Aprobată de CSAT la 16 aprilie 2006, este disponibilă pe site -ul Administrației Prezidențiale la link -ul
http://old.presidency.ro/static/ordine/CSAT/SSNR.pdf , accesat la 15.04.2014.
304 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 799/28.XI.2008.
305 Aprobată de CSAT la 22 iunie 2010.
306 Publicată în Monitorul Oficial nr. 450 din 23 iunie 2015, d isponibilă pe site -ul Administrației
Presidențiale la link -ul http://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia -Nationala -de-Aparare -a-Tarii.pdf ,
accesat la 08.08.2015.
307 Aprobat de CSAT la 10 decembrie 2015, disponibil pe site -ul Administației Prezidențiale la link -ul
http://www.presidency.ro/files/userfiles/Ghid_SNApT_2 015-2019_AP.pdf , accesat la 20.02.2016.

99 titlul documentului308, fiind necesară elaborarea SNAT 2008, ce urmărește îndeaproape
conținutul strategiei anterioare. Totodată, SNAT 2015 și Ghidul aferent ei vor constitui
un singur obiect de analiză, Ghidul fiind util doar pentru detalierea unor aspecte de
interes din cadrul Strategiei.
Urmărind linia generală trasată de Legea 473/2004 privind planificarea apărării ,
art. 5, alin (3), conform căreia o Strategie trebuie să conțină: (1) definirea intereselor și a
obiectivelor naționale de securitate, (2) evaluarea mediului internațional de securitate, (3)
identificarea potențialelor riscuri , amenințări și vulnerabilități, (4) direcții de acțiune, voi
alege ca metodă de cercetare pentru această etapă, o analiză comparată a elementelor
anterior menționate și desprinse din cadrul documentelor de analizat, în perspectiva
observării evoluției ele mentelor -cheie (interesele și obiectivele, riscurile și amenințările,
direcțiile de acțiune în cadrul Alianței). Suprapunând aspectele teoretice prezentate de
conceptul „marii strategii” peste prevederile Legii nr. 473 / 2004 devine vizibil faptul că
acest instrumentul teoretic poate fi asimilat, în practică, procesului de elaborare a
strategiilor naționale de securitate / de apărare a țării.

4.1. Definirea intereselor și a obiectivelor naționale de securitate

Fiecare din cele trei documente strategice (SSNR 2006, SNAT 2010 și SNAT
2015) oferă câte o definire a conceptului „interes de securitate” . În cadrul acestora
regăsim pe de o parte elemente comune (valorile naționale vizate, existența și identitatea
statului român și legitimitatea acțiunilor ce d ecurg din interesele naționale), dar observăm
și nuanțări specifice fiecărui document, după cum urmează:

SSNR 2006: „Interesele naționale reflectă percepția dominantă, stabilă și
instituționalizată cu privire la valorile naționale și urmăresc promovarea, protejarea și
apărarea – prin mijloace legitime – a valorilor pe baza cărora națiunea română își
făurește viitorul, prin care își garantează existența și identitatea și, pe temeiul cărora, se

308 Documentul s -a intitulat Strategia Națională de Securitate, în timp ce Constituția României prevedea
aprobarea Strategiei Naționale de Apărare. Mai multe detalii pe acest subiect pot fi regăsite în Costinel
Anuț a, capitolul 5 în Marian Zulean (coord.), „Strategiile de Securitate în Spațiul Euro -Atlantic” , editura
Tritonic, 2015, București, p . 176.

100 integrează în comunitatea europeană și euroatlantică și particip ă la procesul de
globalizare”309.

SNAT 2008 nu definește interesul național, însă – așa cum menționam mai
devreme – documentul este construit pe bazele SSNR 2006, preluând majoritatea
elementelor din această strategie, astfel încât voi aprecia că a achi esat la definiția oferită
cu doi ani înainte. Un aspect suplimentar al SNAT 2008 îl reprezintă definirea și
identificarea „obiectivelor strategice ale apărării naționale” : „stabilite pe baza
prevederilor Stra tegiei de securitate națională a României, acest ea răs pund necesității
de promovare a intereselor naționale, combaterii amenințărilor asimetrice, reducerii
riscurilor și vulnerabilităților interne”310.

SNAT 2010: „Interesele naționale sunt acele nevoi și aspirații esențiale pentru
afirmarea identității și valorilor naționale ,existența statului și asigurarea funcțiilor sale
fundamentale ”311. Față de SSNR 2006, observăm că raportarea la interesele naționale
capătă forma unor „nevoi” și „aspirații”. Totodată, remarcăm omiterea mențiunii
referitoare la legalita tea acțiunilor ce deservesc intersele naționale, aspect care nu poate fi
interpretat decât ca o definire incompletă.
Strategia din 2010 aduce cu sine delimitarea clară între interesul național de
securitate și obiectivul național de securitate. Deși acesta din urmă nu beneficiază și de o
definiție, sunt enumerate o serie de obiective a căror suprapunere peste interesele
naționale din SSNR 2006 indică o claritate conceptuală dobândită prin documentul din
2010. Voi dezvolta această idee la un moment ulterior.

SNAT 2015: „Interesele naționale vizează promovarea și apărarea, prin
mijloace legitime , a valorilor prin care statul român îș i garantează existența, identitatea,
dezvoltarea și stabilitatea , în baza cărora își construiește viitorul și în temeiul c ărora
participă la realizarea securității internaționale”312.

309 SSNR 2006, Partea I „Premisele unui proiect național realist, îndrăzdeț și pragmatic” , p. 6.
Sublinierea în text î mi aparține.
310 SNAT 2008, Cap. „Obiectivele strategice ale apărării naționale” , p. 2
311 SNAT 2010, Cap. 3 „Interese, valori și obiective naționale de securitate” , p. 8. Sublinierea în text îmi
aparține.
312 SNAT 2015, art. 19. Sublinierea în text îmi aparține .

101 Definiția are pretenția exhaustivității, înglobând și aspectele privind necesitatea
legitimității acțiunilor statului român, dar și mențiunea explicită a dimensiunii externe a
interesului nați onal, aspect ce se regăsea în SSNR 2006, însă fusese omis din definiția
atribuită în SNAT 2010. În plus, dacă în SNAT 2010 a fost introdus conceptul de
„obiectiv național de securitate”, SNAT 2015 oferă o premieră prin definirea acestuia ,
înțeles ca totali tatea eforturilor pe care statul le depun e pentru promovarea intereselor
naționale de securitate.
Raportându -mă, în continuare, la Ghidul SNAT 2015 – primul ghid care însoțește
o strategie și care a fost pus la dispoziția publicului larg, cu scopul de a of eri o cunoaștere
asupra mecanismelor de securitate națională și pentru a forma în rândul cetățeniilor o
cultură de securitate, conform aspectelor precizate în preambulul documentului313 –
remarc definirea diferită a celor două concepte. Astfel, Ghidul statue ază că interesul
național de securitate reprezintă „modul de raportare al statului față de o problemă, temă
sau situație din mediul de securitate promovat în scopul asigurării prosperității,
protecției și securității cetățenilor săi și a românilor de pretu tindeni”314, iar obiectivul
național de securitate este „un derivat al intereselor naționale de securitate, se bazează
pe repere obiective (dimensiunea teritoriului, resurse, populație, așezare geografică) și
subiective (valori, aspirații, intenții) ale acți unii practice întreprinse de stat prin
instituțiile care îl reprezintă, respectiv prin strategiile și politicile naționale pentru
realizarea și afirmarea intereselor sale naționale fundamentale”315.
Documentele avute în vedere pentru această analiză sunt cel e care statuează, în
mod oficial, interesele, respectiv obiectivele naționale de securitate. În economia acestei
analize prezintă relevanță doar acele interese și obiective de securitate ce sunt orientate
către planul internațional. Întradevăr, un contra -argument al acestui proces de selecție ar
putea fi acela conform căruia există obiective naționale, care deși privesc exclusiv planul
intern al statului român, pot fi sprijinite și prin acțiuni externe (de exemplu, un obiectiv
precum „continuarea procesului de modernizare a României” poate presupune și un
proces de atragere a investițiilor străine directe sau primire de expertiză din partea unui

313 Ghid, Preambul , pp. 4 -5.
314 Ghid, Glosarul principalelor concepte și termini cu care operează SNAT , p. 8.
315 Ghid, Glosarul principalelor concepte și termini cu care operează SNAT , p. 9.

102 alt stat). Însă, pentru a restrânge aria cercetării, mă voi concentra doar pe acele interese /
obiective de politi că externă ale statului român.
Astfel, atrage atenția faptul că, într -o primă etapă – cea a enunțării intereselor
naționale de securitate, SSNR 2006 – în ciuda motto -ului ce însoțește documentul
„România europeană; România euro -atlantică (…)” – a promova t un singur element ce
implica politica externă a statului, și anume „integrarea deplină în Uniunea Europeană
și asumarea responsabilă a calității de membru al Alianței Nord -Atlantice” . Așa cum era
de așteptat, ca urmare a dobândirii calității de stat memb ru UE, SNAT 2008 aduce o
actualizare a acestui interes național, sub forma „îndeplinirii responsabile a obligațiilor
și rolului ce decurg din statutul de membru al Alianței Nord -Atlantice și al Uniunii
Europene” , însă se limitează la acest aspect, fără a i ntroduce noi elemente în zona
externă.
SNAT 2010, prin introducerea obiectivelor naționale de securitate , schimbă
paradigma de raportare la conceptul de „interes național de securitate” . Cu alte cuvinte,
interesele naționale de securitate din SSNR 2006 se regăsesc acum în SNAT 2010 sub
forma obiectivelor naționale de securitate. Ca remarcă auxiliară, această îmbinare între
interesul și obiectivul național de securitate are potențial pentru crearea de confuzii
conceptuale, cu atât mai mult cu cât – așa cum am menționat anterior – definiția
obiectivului național a fost pentru prima oară inclusă în aceste strategii în 2015.
Revenind la aspectele de interes din cadrul SNAT 2010, din perspectiva
intereselor și obiectivelor de securitate ce vizează politica exter nă, remarcăm că
documentul nu include niciun interes național de securitate cu o dimen siune externă. Însă,
diferența anterior amintită vine dinspre obiectivele naționale de securitate, ce diversifică
ariile de interes extern, prin creionarea următoarelor d irecții: vecinătatea teritorială a țării
– „asigurarea unui climat de pace, de stabilitate și de securitate în vecinătatea
României” , apărarea armată națională și colectivă – „asigurarea unei capacități de
apărare armată, necesară atât garantării interesel or naționale, cât și respectării
obligațiilor internaționale, ce ne revin în urma aparteneței la NATO și UE” , statutul
internațional al statului – „creșterea influenței internaționale a României” , statutul
grupului de apartenență – „creșterea influenței in ternaționale a NATO și UE, în paralel
cu consolidarea cooperării între ele, ca și a celei dintre SUA și aliații europeni” și

103 preocuparea față de riscurile emergente – „asigurarea securității energetice” și
„asigurarea securității cibernetice”.
Noi difere nțieri apar odată cu SNAT 2015, când enunțarea intereselor naționale de
securitate include și două elemente ce privesc acțiunea externă: „asigurarea
ireversibilității apartenenței la sistemul de apărare colectivă transatlantic” și
„consolidarea Uniunii Eur opene și participarea activă la procesele de integrare în
interiorul acesteia” . Mai mult decât atât, în cadrul acestui document se realizează o
delimitare clară a obiectivelor ce vizează perspectiva externă, față de cele ce antamează
acțiuni în interiorul statului . De remarcat, faptul că se identifică un accent mai mare
asupra aspectelor regionale, patru din cele opt obiective fiind canalizate în acest sens316.
În plus față de preocuparea vis -a-vis de cooperarea cu statele vecine în vederea asigurării
unui cl imat de securitate (aspect cuprins în SNAT 2010), este menționat explicit
dezideratul privind consolidarea relațiilor de cooperare cu statele din flancul estic al
NATO317. Tot în spectrul regional întâlnim obiective precum „asigurarea securității în
Regiunea Mării Negre”318, „intensificarea cooperării regionale, inclusiv în domeniul
apărării”319, dar și o premieră a manifestării oficiale a „patronajului” României față de
Republica Moldova într -o strategie națională de apărare a țării – „susținerea parcursului
european al Republicii Moldova”320.
Alte două obiective pornesc de la calitatea României de stat membru UE și
NATO, făcând referire la „consolidarea profilului României în NATO și UE, prin
contribuții atât conceptuale, cât și operaționale”321 și la „respect area principiilor și
valorilor fundamentale ale UE”322. Nu în ultimul rând, în acord cu cele menționate în
acest document, statul român îți propune „consolidarea parteneriatului strat egic cu
Statele Unite, inclusiv în domeniul economic și comercial” și „prom ovarea intereselor
politice, economice și de securitate în regiuni de relevanță strategică pentru țara
noastră”323.

316 A se vedea SNAT 2015, art. 24.
317 SNAT 2015, art. 24, pct. 5.
318 SNAT 2015, art. 24, pct. 4.
319 SNAT 2015, art. 24, pct. 6.
320 SNAT 2015, art. 24, pct. 7.
321 SNAT 2015, art. 24, pct. 1.
322 SNAT 2015, art. 24 pct. 2.
323 SNAT 2015, art. 24, pct. 3 și 8.

104
Prin parcurgerea strategiilor naționale privind apărarea țării putem observa faptul
că identificarea și definirea interesului de securitate, ce implică acțiuni în afara granițelor
naționale, a căpătat o mai bună claritate odată cu consolidarea calității de membru al
NATO, dar și UE. Acest statut se reflectă în definirea interesului național în două
modalități, indicând dinamica bidirecțională a intrării României în cadrul Alianței: pe de
o parte, statutul de membru NATO atrage după sine o serie de angajamente din partea
statului român, angajamente ce devin parte ale intereselor / obiectivelor naționale de
securitate (e.g. „asigurarea unei capaci tăți de apărare armată necesară (…) respectării
obligaților internaționale ce ne revin ca urmare a apartenenței la NATO”324); pe de
cealaltă parte, România își formulează propriile interesele pe scena internațională, NATO
reprezentând – în acest context – o arenă pentru promovarea acestor interese. Această
ultimă categorie de interese / obiective naționale de securitate vor face subiectul celei de –
a treia părți a acestui studiu de caz, în cadrul căreia se va urmări analiza factorilor interni
ce determină st abilirea priorităților politicii externe vizând securitatea națională , a
acțiunil or ce au fost întreprinse de statul român în formatul aliat, în vederea promovării și
materializării obiectivelor naționale de securita te, dar și a efectelor generate în cadru l
Alianței .
Astfel, în urma analizării celor patru documente strategice și a ghidului ce
corespunde SNAT 2015, am putut identifica interesele și obiectivele de securitate ale
României și le voi reține pe cele pe care statul român le poate promova în cadrul Alianței
Nord -Atlantice, cu mențiunea că pentru acuratețea formulării mă voi raporta la
modalitatea de definire în SNAT 2015, deși parte dintre acestea se regăsesc și în SNAT
2010325:
(1) consolidarea profilului României în NATO prin contribuții conceptual e și
operaționale – definirea unui astfel de interes are la baza pe de o parte obligațiile ce
decurg din calitatea de stat -membru, însă – pe de altă parte – o poziție pro -activă a țării
poate conduce la consolidare a imaginii sale, aspect care se poate răsfrânge asupra
influenței pe care o poate exercita statul român în negocierea unor interese;

324 SNAT 2010.
325 Interesul național identificat în SSNR 2006 și în SNAT 2008, ce implică acțiuni externe, nu va face
obiectul studiului de caz, deoarece acesta face referiri la angajamente ce decurg din calitatea de Aliat și nu
la interese independente de acest statut.

105 (2) consolidarea pa rteneriatului strategic cu SUA – urmărirea acestui interes
poate aduce cel puțin două beneficii Românie i: în primul rând, voi arată în cadrul
Capitolului 5 că Statele Unite sunt percepute la nivelul opiniei publice din România ca
fiind principalul garant de securitate și în al doilea rând, un parteneriat strategic cu un stat
puternic din cadrul Alianței (în special SUA) ar favoriza suportul acestuia în demersurile
promovării unor interese în NATO;
(3) asigurarea securității în Regiunea Mării Negre – această zonă poate fi
apreciată ca fiind în continuare disputată pe principiile caracteristice Războiului Rece ,
însă anexarea Crimeei de către Federația Rusă a creat și mai multă tensiune, România
fiind prioritar interesată în atragerea susținerii membrilor Alianței pentru securizarea
zonei.
(4) aprofundarea cooperării cu statele vecine și cu cele din flancul esti c al NATO
– definirea acestui interes are la bază promovarea securității regionale, iar intensificarea
relațio nării cu flancul estic al Alianței urmărește cel mai probabil promovarea unor
interese comune de securitate, fundamentate pe o percepție comună cu privire la
amenințarea reprezentată de Federația Rusă.
(5) promovarea intereselor politice, economice și de s ecuritate în regiuni de
relevanță strategică pentru țara noastră – acest interes este formulat în termeni generali,
urmărind probabil să ofere un grad mare de acoperire care să poată justifica acțiuni ale
statului în relație cu alte state.

4.2. Evaluarea mediului internațional de securitate

Analiza strategiilor naționale de apărare a țării are un dublu rol în economia
acestei lucrări: în primul rând, oferă descrieri contextului internațional – stând la baza
definirii amenințărilor, riscuri lor, dar și a oportunităților – pornind de la care, România își
identifică interesele naționale; în al doilea rând oferă o perspectivă asupra modalității în
care statul român se raportează la Alianța Nord -Atlantică. Astfel, o privire succintă
asupra modulu i în care tendințelor majore de pe scena internațională sunt surprinse în
interiorul documentelor strategice are rolul de a contura o mai bună înțelegere a
preocupărilor statului român față de dinamica externă teritoriului său.

106 SSNR 2006 include mențiuni c u privire la principalele evoluții de securitate atât
la nivel global, cât și regional. Ceea ce îmi captează atenția este definirea tendințelor
majore de securitate în exprimări contrare, tocmai pentru a arăta complexitatea și
caracterul contradictoriu al dinamicii mediului internațional (e.g. „accelerarea
proceselor de globalizare și de integrare regională, concomitent cu persistența unor
acțiuni având ca finalitate fragmentarea statală” , „convergența rezonabilă a eforturilor
consacrate structurării unei n oi arhitecturi de securitate, stabile și predictibile, însoțită
de accentuarea tendințelor anarhice în unele regiuni”326, ș.a). În ceea ce privește planul
regional, la nivelul anului 2006, pentru România era îngrijorătoare intensificarea stărilor
de tensiune pe fondul unor criterii etnice sau religioase, teritoriale sau separatiste, de
contestare a frontierelor externe, precum și de criminalitatea transfrontalieră327.
Relevante pentru această îngrijorare sunt conflictele etnice din fosta Iugoslavie, ce au
culm inat în 1999 cu războiul din Kosovo, cu privire la care în 2005 – cu puțin timp
înaintea redactării strategiei – a fost inițiată procedura de definire a statului său teritorial.
Ulterior, în 2008, Kosovo și -a declarat independența față de Serbia, acțiune c e nu a fost
recunoscută de statul român, cel mai probabil, pe fondul îngrijorărilor privind influența
acestei acțiuni asupra propriilor minorități naționale cu ambiții de autonomie.
Încă o dată, SNAT 2008 vine să reia aspectele expuse în SSNR 2006. Ceea c e
aduce în plus sunt mențiuni cu privire la amplificarea puterii de manifestare, la nivel
regional, a amenințărilor asimetrice, neconvenționale și transfrontaliere.
Într-o tonalitate ce denotă îngrijorare, pe fondul unor evenimente precum războiul
ruso-georgian din august 2008 și criza gazului din 2009328, SNAT 2010 surprinde o
degradare a mediului de securitate, cu precădere pe continentul european, în raport cu
aspectele descrise în SSNR 2006. Amenințarea teroristă, proliferarea armelor de
distrugere în ma să și criza economică sunt menționate printre sursele de îngrijorare, la
nivel global. În plan regional, preocupările sunt generate de: compromiterea regimului de
control al armamentului, reapariția conflictelor militare convenționale, compromiterea
unor p rincipii de drept internațional – fiind menționate explicit respectarea suveranității

326 SSNR 2006, p. 7.
327 SSNR 2006, p. 7.
328 SNAT 2010, p. 10.

107 naționale și inviolabiltatea frontierelor, întreruperea alimentării cu gaze a consumatorilor
europeni și perpetuarea conf lictelor înghețate din Regiunea Mării Negre329.
Spre deosebire de documentele strategice anterioare, SNAT 2015 includ e o serie
de elemente de noutate pe lângă aspectele globale și cele regionale întâlnite în SSNR
2006 și SNAT 2010. Printre acestea precizez o evaluare d edicată spațiului euro -atlantic,
menți uni cu privire la amenințările hibride și nu în ultimul rând, menționarea explicită a
Federației Ruse ca actor des tabilizator și afirmarea importanței pe care România o acordă
art. 5 din cadrul NAT, cu privire la apărarea colectivă, fiind de părere că acți unile Rusiei
au determinat re -întoarcerea Alianței către scopul principal ce a stat la baza creării sale330:
„Un actor important în spațiul european și euroatlantic este Federația Rusă. Acțiunile
acesteia în regiunea Mării Negre , încălcarea normelor de drept internațional, punerea în
discuție a ordinii internaționale, conservarea conflictelor înghețate și anexarea Crimeei
au readus în atenția NATO atât îndeplinirea misiunii ei fundamentale, apărarea colectivă,
cât și validitatea aranjamentelor de securitate î ncheiate cu Rusia la sfârșitul secolului
XX”331.

Am menționat în debutul acestei secțiuni dublul rol pe care îl are analiza
contextului internațional descris în documentele strategiice: pe lângă prezentarea
evoluțiilor de pe scena internațional ce au poten țialul de a aduce atingere securității
naționale, această analiză relevă și perspectiva României în raport cu Alianța Nord –
Atlantică. SSNR 2006 apreciază că apartenența la Alianța Nord -Atlantică reprezintă un
potențator al oportunităților strategice ale României332, idee reluată și în SNAT 2008. Mai
mult decât atât, în cadrul documentului se apreciază că „garanțiile de securitate de care
beneficiem în cadrul NATO (…) sunt cele mai solide din istoria României”333.
În SNAT 2010, în descrierea contextului inte rnațional de securitate, ca urmare a
organizării Summit -ului NATO la București în 2008, sunt enumerate o serie de subiecte
ce au fost incluse pe agenda Alianței ca urmare a acțiunilor României, dar și a altor
parteneri cu interese similare: problematica sp ecifică Regiunii Mării Negre, extinderea

329 SNAT, p. 11.
330 Vezi SNAT 2015, pp. 11 -13.
331 SNAT 2015, art. 35.
332 SSNR 2006, p. 7.
333 SSNR 2006, p. 16.

108 parteneriatelor cu statele din regiunea balcanică și pontică, securitatea energetică, dar și
opțiuni pentru dezvoltarea unei arhitecturi cuprinzătoare de apărare antirachetă.
Tot în cadrul documentului din 2010, Al ianța Nord -Atlantică este prezentată ca
„un garant al integrității teritoriale și al suveranității României, al ordinii de drept”334,
dar și ca o oportunitate strategică, având în vedere că „România beneficiază de pe urma
relațiilor bilaterale pe care NATO l e dezvoltă cu statele continentului european și nu
numai, fie că vorbim de Republica Moldova, Serbia, Rusia, Georgia sau Ucraina”335.
Aceast parte din document atrage în mod deosebit atenția prin formularea utilizată ce ar
plasa țările enunțate în afara cont inentului european. În SNAT 2015 se apreciază că
Alianța Nord -Atlantică este „garantul principal al securității României” , reiterând
afirmația din SNAT 2010 și întărindu -i importanța.

4.3. Riscuri și amenințări

Riscurile și amenințările se regăsesc în cadrul strategiilor naționale de apărare
alături de vulnerabilitățile statului român, iar în această secțiune urmăresc să identific cu
precădere acele riscuri și amenințări care vin din afara teritoriul României.
Astfel, în SSNR 2006, riscurile și amenin țările la adresa securității naționale sunt
tratate din perspectiva unui tot unitar , nefiind realizată o delimitare clară între cele două
concepte, și sunt „percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a
NATO și UE”336, acestea fiind: ter orismul internațional, proliferarea armelor de
distrugere în masă, conflictele regionale și criminalitatea transfrontalieră organizată.
SNAT 2008 nu menționează riscurile și amenințările în mod explicit, într -o structură
distinctă, însă acestea pot fi dedu se din capitolul „Evaluarea mediului de securitate” și
am identificat aceleași elemente de risc ca în SSNR 2006.
SNAT 2010 aduce o serie de elemente de noutate. În primul rând, oferă câte o
definiție conceptelor de „amenințare” și „risc”, acestea fiind pri vite ca „factori cu
origine externă prin care sunt afectate grav interesele, valorile și obiectivele naționale de

334 SNAT 2010, p.16.
335 SNAT 2010, p.16.
336 SSNR 2006, pp. 8 -10.

109 securitate”337, respectiv „probabilitatea de a se produce o pagubă semnificativă la
adresa intereselor, valorilor sau obiectivelor naționale de securitate”338. Cu toate că
amenințările și riscurile sunt diferențiate conceptual, acestea sunt enunțate împreună, fără
a se realiza o disctincție între elementele care se prezintă în faza de risc și elementele care
sunt identificate ca amenințări.
În compa rație cu SSNR 2006, putem observa păstrarea unor riscuri și amenințări,
însă într -o formulare mai generoasă (terorismul internațional, proliferarea armelor de
distrugere în masă, criminalitatea organizată); totodată, observăm că riscul „conflicte
regionale ” din strategia anterioară se regăsește în acest document detaliat sub forma a
două elemente: „menținerea unui nivel ridicat de instabilitate și insecuritate în zona
Mării Negre” , respectiv „perpetuarea incertitudinilor în zona Balcanii de Vest”339. În
plus față de anul 2006, SNAT 2010 introduce următoarele două riscuri de proveniență
externă: „fragilitatea sistemului financiar internațional” și „spionajul și alte acțiuni
ostile ale unor servicii de informații, activitățile și preocupările informative ale uno r
actori non -statali orientate spre i nfluențarea actului decizional, inclusiv a deciziei
politice, a mass -media sau a opiniei publice”340.
Deși raportate tot la interesele, valorile și obiectivele naționale de securitate,
definițiile atribuite „amenințări i” și „riscului” în SNAT 2015 diferă față de 2010. Astfel,
amenințările reprezintă „capacități, strategii, intenții ori planuri ce pot afecta valorile,
interesele și obiectivele naționale de securiate” , în timp ce riscurile constau în
„probabilitatea de ma nifestare a unui eveniment incert, cu impact direct sau indirect
asupra securității naționale”341. Definiții ale celor două concepte, pornind de la aceeași
esență, însă cu o exprimare mai amplă au fost oferite în Ghidul Strategiei342.

337 SNAT 2010, p. 13.
338 SNAT 2010, p. 13.
339 SNAT 2010, p. 13.
340 SNAT 2010, p. 13.
341 SNAT 2015, p .14.
342 A se vedea Ghidul, pp. 7, 9. Riscul la adresa securității naționale este definit ca „probabilitatea de
producere / manifestare a oricărui eveniment, situație, condiție cu potențial de manifestare incert, a cărui
concretizare ar conduce la afectarea în orice mod a funcționării normale a instituțiilor statului, a organizării
și funcționării comunităților umane, precum și a vieții și integrității fizice a cetățeniilor, într -o împrejurare
dată sau context determinat”. (p. 9) Amenințările la adresa securi tății naționale sunt considerate a fi acele
„acțiui, fapte sau stări d efapt, capacități, strategii, intenții ori planuri ce pot afecta valorile, interesele și
obiectivele naționale de securitate și / sau sunt de natură să pună în pericol direct sau indire ct securitatea

110 De data aceasta, însă, di ferențele conceptuale între riscuri și amenințări sunt
însoțite și de o nominalizare separată a elementelor ce se identifică în cadrul acestora. În
categoria amenințărilor, identificăm ca elemente de noutate „acțiunile destabilizatoare
din vecinătatea esti că”, „distorsiunile de pe piețele energetice” și „amenințările
cibernetice”, alături de menținerea unor amenințări enunțate și în SNAT 2010:
perpetuarea conflictelor înghețate din Regiunea Mării Negre și instabilitatea din Balcanii
de Vest, terorismul, pro liferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor purtători și
acțiunile informative ostile343.
De parea riscurilor, cu provenineță externă, regăsim instabilitatea regională,
criminalitatea transfrontalieră, traficarea ilegală de armament convențional și riscurile cu
probabilitate redusă, dar cu impact major (confruntările militare de joasă intensitate,
fluxurile migratorii)344.

Am identificat până în acest moment – în baza studierii documentelor strategice –
interesele / obiectivele naționale de securi tate în plan extern, precum și principalele
riscuri și amenințări la adresa securității naționale, ce au un caracter transnațional sau
internațional. Pentru a putea analiza acțiunile întreprinse de statul român în vederea
promovării intereselor naținale în cadrul Alinaței Nord -Atlantice apreciez ca fiind
necesară și o trecere în revistă a direcțiilor de acțiune înscrise în cadrul strategiilor
naționale de apărare a țării.

4.4. Direcții de acțiune

După identificarea intereselor naționale de securitate, a c ontextului internațional,
dar și a riscurilor și amenințărilor la adresa securității naționale, documentele strategice
ar trebui să ilustreze principalele direcții de acțiune345, prin a căror materializare statul
român își promovează și îndeplinește obiecti vele naționale de securitate. Însă, deși
palierul privind direcțiile de acțiune se regăsește formal în structura strategiilor naționale

națională, prin afectarea funcționării normale a instituțiilor statului, a vieții și integrității fizice a cetățenilor
și a organizării comunităților umane” (p. 7).
343 SNAT, pp. 14 -15.
344 Vezi SNAT 2015, p. 15.
345 Conform Legii 473 / 2004 priv ind planificarea apărării, art. 5, alin (3).

111 de securitate / de apărare a țării, analiza pe care am realizat -o asupra conținutului acestui
palier mi -a relevat o seri e de inadvertențe precum: o slabă corelare cu interesele naționale
de securitate identificate, abordări diferite asupra sintagmei „direcție de acțiune” de la o
strategie la alta, dar și modalități diferite de scriere și structurare a acțiunilor urmărite.
Voi detalia aceste aspecte, în continuare, acordând atenție fiecărui document strategic în
parte, date fiind multiplele particularități ale acestora și prea puținele elemente comune,
de continuitate.
În SSNR 2006, direcțiile de acțiune pot fi identificate p e parcursul a 10 capitole346.
Primul dintre acestea347 identifică condițiile necesare, în plan intern și extern, îndeplinirii
intereselor naționale de securitate, principiile după care se ghidează acțiunile statului
român și punctează căile de acțiune, urmând ca în celelalte 9 capitole acestea să fie
dezvoltate.
Un prim aspect de interes pentru această lucrare îl reprezintă condițiile externe ce
sunt privite de legiuitor ca necesare în realizarea obiectivelor naționale de securitate:
„reconstrucția și dinamiz area cooperării transatlantice; consolidarea relațiilor de
parteneriat strategic; promovarea democrației și asigurarea păcii și stabilității în zonele
de interes strategic; sprijinirea activă a comunităților românești din arealul istoric, a
românilor de pr etutindeni, pentru păstrarea identității naționale și culturale”348.
Relevanța acestor condiții derivă din faptul că acestea oferă o viziune asupra unor
elemente ale interesului național. Reamintesc, în acest moment, că documentul avut în
discuție postula un singur interes național, cu valențe externe, și anume „integrarea
deplină în UE și asumarea responsabilă a calității de membru al Alianței Nord –
Atlantice”349. Voi raporta această situație ca reprezentând o necorelare între interesele
naționale de securitate identificate și căile de acțiune propuse, acestea din urmă fiind mai
degrabă inspirate din condițiile anterior menționate. Mai mult decât atât, remarc – în
contextul căilor de acțiune propuse – o deficiență a modului de identificare și redactare a
interes elor naționale de securitate în cadrul SSNR 2006.

346 Vezi SSNR 2006, pp. 11 -32.
347 SSNR 2006, Cap. II – Un viitor sigur și prosper pentru români: căile construcției , pp. 11 -12.
348 SSNR 2006, Cap. II , p. 11.
349 SSNR 2006, Cap. 1 – Premisele unui proiect național rea list, îndrăzneț și pragmatic , p. 6.

112 Revenind la direcțiile de acțiune, patru din cele nouă propuse presupun acțiuni
preponderent orientate în afara spațiului național și prezintă interes în economia acestei
lucrări: „stabilirea priorităților în participarea activă la înfăptuirea securității
internaționale; construcția noii identități europene și euroatlantice a României;
securitatea și stabilitatea regională în contextul unei noi paradigme; asumarea rolului de
vector dinamic al securității în regiunea Mării Negre”350. Aceste direcții majore de
acțiune sunt detaliate fiecare în cadrul unui capitol distinct, pe parcursul cărora se
identifică câteva subdirecții a căror menționare în această etapă a lucrării este importantă
pentru a putea observa ul terior dacă România a urmărit concretizarea lor în cadrul NATO.
Astfel, în ceea ce privește prioritățile referitoare la participarea statului român la
realizarea securității internaționale, din perspectiva SSNR 2006, acestea vizează
promovarea democrației , lupta împotriva terorismului și combaterea proliferării armelor
de distrugere în masă351. Promovarea democrației reprezintă un obiectiv de securitate
națională în special prin raportare la vecinătatea României, dar și în alte „zone de interes
strategic” a căror delimitare nu este realizată în cadrul documentului. În schimb, lupta
împotriva terorismului antamează statul român la o serie de acțiuni concrete, clar
menționate în cadrul strategiei: „Pentru combaterea terorismului, România va acționa în
cadrul N ATO (…), urmărind realizarea consensului sau concentrarea majorității
eforturilor pentru acțiuni comune. Acțiunile vor viza (…) promovarea și consolidarea
democrației, sprijinirea guvernelor și instituțiilor de securitate și apărare în lupta
împotriva terorismului, participarea la operațiuni multinaționale, asistență complexă în
procesul de prevenire, contracarare și reconstrucție postconflict”352. În domeniul
neproliferă rii armelor de distrugere în masă , eforturile României sunt subsumate
responsabilităț ilor sale ce decurg din calitatea de stat membru NATO, nefiind identificate

350 SSNR 2006, Cap. II – Un viitor sigur și prosper pentru români: căile construcției , p. 12. Celelalte căi de
acțiune propuse fac referire la problematica securității interne, buna guvernare, economia competitivă și
performantă, transformarea instituțiilor cu responsabilități în domeniul securității naționale și dezvoltarea și
protecția infrastructurii critice.
351 SSNR 2006, Cap. III – Prioritățiile participării active la construcția securității internaționale:
promovarea democrației, lupta împotriva terorismului internațional și combaterea proliferării armelor de
distrugere în masă , pp. 12 – 16.
352 SSNR 2006, Cap. III , p. 14.

113 inițiative proprii: „România sprijină ferm eforturile comunității internaționale (…) și
participă activ la formularea și implementarea politicilor și strategiilor NATO (…)”353.
Cea de -a doua direcție majoră de acțiune, „construirea noii identități europene și
euroatlantice” , reprezintă o apologie la adresa NATO și UE, în cadrul căreia sunt
evidențiate beneficiile statului român obținute prin dobândirea calității de ali at:
„garanțiile de securitate (…) sunt cele mai solide din istoria României” , statul român are
„garanția consolidării securității în spațiul euroatlantic”, „șansa împărțirii echitabile a
riscurilor, costurilor și avantajelor”, „garanții reale de apărare, accesul la procesul de
decizie privind securitatea euroatlantică, dar și obligații corespunzătoare”354. Căile de
urmat sunt greu de identificat și în plus sunt enunțate în termeni generali: „România va
sprijini întărirea rolului politic și de forum de consu ltări al NATO” și „România va lua
parte activă la procesul decizional și la dezvoltările conceptuale în cadrul Alianței și își
va îndeplini angajamentele asumate atât în privința contribuției cu forțe puse la
dispoziția organizației, cât și a participării la operațiunile de gestionare a crizelor sub
autoritatea NATO, la acțiunile consacrate contracarării terorismului și proliferării
armelor de distrugere în masă, precum și la procesele de reconstrucție a păcii și de
promovare a democrației”355.
În capitolu l dedicat celei de -a treia direcții majore de acțiune, „realizarea
securității și stabilității regionale într -o nouă paradigmă” , am identificat o serie de
aspecte ce ar fi putut îmbrăca forma unor interese naționale de securitate și menționate ca
atare în capitolul dedicat: „România urmărește să joace un rol substanțial în procesul de
definire și implementare a politicilor stabilizatoare, de cooperare și de asistență de
securitate ale NATO (…) în Europa centrală, de est și de sud -est”, dar și cu privire l a
regiunea Balcaniilor de Vest „Dată fiind proximitatea geografică și conexi unile sale
regionale, interesul primordial al României constă în democratizarea, dezvoltarea
economică, stabilirea și orientarea regiunii spre integrarea europeană, simultan cu
sporirea importanței României și asumarea unui rol pro -activ mai pronunțat ca factor de
stabilitate regională”356. În contextul acestor interese definite, strategia statuează ca

353 SSNR 2006, Cap. III , p. 15.
354 SSNR 2006 , Cap. IV – Construirea noii identități europene și euro atlantice , p. 16.
355 SSNR 2006 , Cap. IV , p. 17.
356 SSNR 2006 , Cap. V – Realizarea securității și stabilității regionale într -o nouă paradigmă , p. 18.

114 direcție de acțiune dirijarea eforturilor strategice către „soluționarea problemelo r de
securitate care afectează încă Balcanii de Vest și vecinătatea estică a României”357,
aspect care ar căpăta o nouă valență prin raportarea la „noua paradigmă” menționată de
strategie, ce face referire la aderarea statului român la structurile euroatlant ice și
europene.
Ca și în cazul anterior menționat, cea de -a patra direcție majoră de acțiune,
„România – vector dinamic al securității și prosperității în regiunea Mării Negre” ,
evidențiază anumite deziderate ce puteau fi cu ușurință transpuse în interese naționale de
securitate. Remarc, însă, că aceste deziderate sunt întărite cu direcții specifice de acțiune,
precum: „obiectivul strategic al țării noastre (…) este acela de a stimula o implicare
europeană și euroatlantică mai puternică în regiune” , „Rom ânia promovează activ ideea
necesității unei strategii euroatlantice pentru regiunea Mării Negre” , „România
acționează ferm pentru organizarea Forumului Mării Negre pentru Dialog și
Cooperare” și „România urmărește implicarea directă în procesul de soluțio nare
pașnică a conflictelor și disputelor din proximitatea strategică”358.
Prin parcurgerea direcțiilor de acțiune, relevante din perspectiva acestei lucrări,
prezentate în SSNR 2006 am evidențiat, așa cum mențion am în debutul acestei secțiuni ,
incoerența existentă între definirea intereselor naționale de securitate și căile de acțiune
ce au fost propuse, problema fiind – în fapt – modalitatea de identificare a intereselor /
obiectivelor naționale de securitate. SNAT 2008 nu aduce elemente de noutate în zo na
direcțiilor de acțiune urmărite.

În comparație cu SSNR 2006, SNAT 2010 realizează o descriere mai succintă a
direcțiilor de urmat. Însă, în cadrul acestei strategii direcțiile de acțiune sunt racordate la
obiectivele naționale de securitate, iar ca ele ment de nouatate remarc distincția realizată
de document între acțiunea externă și cea internă. Mă voi concentra asupra acțiunii
externe și voi preciza că se menține tendința remarcată și în SSNR 2006 de a sublinia
beneficiile dobândite de statul român pri n aparteneța sa la NATO și UE. În argumentarea
acestei afirmații, aduc ca exemplu utilizarea frecventă a formulărilor: „NATO a oferit

357 SSNR 2006 , Cap. V, p. 18.
358 SSNR 2006, Cap. VI – România – vector dinamic al securității și prosperității în Regiunea Mării Negre ,
pp. 19 – 22.

115 României” , „cetățenii români beneficiază de (…)” , „NATO contribuie activ ”, „România
beneficiază” și „Alianța va demonstr a”359. Pe de cealaltă parte, identific direcțiile de
acțiune din document ca fiind reformulări ale obiectivelor naționale de securitate cuprinse
în această strategie, fără a puncta elemente concrete pentru materializarea lor. De
exemplu, obiectivul prezenta t sub forma „ creșterea influenței internaționale a NATO și
UE, în paralel cu consolidarea cooperării între ele, ca și a celei dintre SUA și aliații
europeni ” ar trebui să fie urmărit prin următoarele acțiuni: „România va continua să
depună eforturi pentru îmbunătățirea relațiilor dintre NATO și UE” și „România își
propune să dezvolte parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii ”360. Tot în
această notă este abordat și obiectivul referitor la vecinătatea statului român, unde „vom
continua să sprijini m parcursul euroatlantic pe care și le -au asumat țările riverane Mării
Negre” , dar și procesele de integrare europeană și euroatlantică ale statelor din Balcanii
de Vest și România se va implica activ în problematica Republicii Moldova prin
„promovarea une i soluții care să vizeze demilitarizarea regiunii, prin retragerea
trupelor și a armamentelor staționate ilegal”361. Până la acest punct nu intervin aspecte
de noutate în conținutul direcțiilor de acțiune cuprinse în SNAT 2010 față de SSNR 2006.
Însă, am ob servat includerea unor mențiuni, în strategia din 2010, cu privire la importanța
strategică a statelor din Caucazul de Sud, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, cel mai
probabil pe fondul experienței generate de criza gazului din 2009. În raport cu aceste
state, „obiectivul României este de a fructifica relația privilegiată” și de a „continua
tradiția unei implicări echidistante în susținerea procesului de pace din Orientul
Mijlociu”362.

SNAT 2015 identifică șapte dimensiuni ale direcțiilor de acțiune și le d ezvoltă în
cadrul acestora363. Din perspectiva acestei lucrări, dimensiunea de interes este cea
diplomatică, care face referire la acțiunile ce ar trebui întreprinse de statul român pentru
promovarea și materializarea obiectivelor sale de securitate național ă. Însă, ca și în cazul
SNAT 2010, direcțiile de acțiune prevăzute reprezintă doar o reluare a obiectivelor

359 SNAT 2010, Cap. 7 – Apărarea României: Direcții de acțiune externe și interne , p. 16.
360 SNAT 2010, Cap. 7 – Apărarea României: Direcții de acțiune externe și interne , p. 16.
361 SNAT 2010, p. 16
362 SNAT 2010 , p. 17.
363 SNAT 2015, Cap. 4 – Direcții de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității
naționale a României , pp. 17 – 23.

116 naționale de securitate și voi exemplifica prin sublinierea faptului că obiectivul privind
„consolidarea profilului României în NATO și UE, prin con tribuții atât conceptuale, cât
și operaționale” ar trebui materializat prin „consolidarea dialogului strat egic în cadrul
UE, NATO și al altor formate de cooperare internațională”364. Redundanța exprimării
este evidentă.

În cea de -a doua parte a studiului de caz am urmărit să identific, pornind de la
documentele strategice ale României, interesele și obiectivele naționale de securitate și
direcțiile de acțiune propuse în atingerea acestora. Pentru o mai bună încadrare a acestor
elemente am parcurs și contex tul internațional ce caracteriza momentul redactării
documentelor strategice, precum și principalele riscuri și amenințări la adresa securității
naționale. Am identificat câteva inadvertențe în redactarea acestor documente între
identificarea intereselor ș i obiectivelor naționale de securitate și direcțiile de acțiune: am
observat cum o definire lacunară a intereselor naționale a fost însoțită de o detaliere
generoasă a modului de îndeplinire a acestora (SSNR 2006) și cum o definire mai clară a
intereselor și obiectivelor naționale de securitate nu a fost urmată de o claritate în zona
direcțiilor de acțiune, ci de o dublare în exprimare (SNAT 2010, SNAT 2015).
Cu toate acestea, prin această analiză am remarcat existența unei continuități în
definirea inter esului național, aspect care îmi va permite să urmăresc modul de
promovare al acestora în cadrul Ali anței Nord -Atlantice. Așadar, „marea strategie” a
României – înțeleasă în această lucrare prin raportare la documentele oficiale în domeniul
securității – nu pare să fi atins încă nivelul maturității, cel puțin în ceea ce privește
aspectele incluse în aceste texte. Chiar dacă am evidențiat câteva interse de securitate ce
s-au regăsit cu recurență în cadrul documentelor oficiale, direcțiile de acțiune propuse pot
indica către o neclaritate a statului român cu privire la modalitatea de materializare a
obiectivelor aferente acestor interese. Însă, pentru a aprofunda acțiunile statului român în
vederea promovării intereselor sale în cadrul Alianței Nord – Atlanti ce, voi analiza în
capitolul următor caracterisicile interne statului ce influențează politicile externe în
domeniul securității.

364 SNAT 2015, p. 21.

117 CAPITOLUL 5
Process Tracing : Analiza variabilelor intermediare – „cureaua de
transmisie” în politica externă a României

Cele două capitole anter ioare au avut rolul de a evidenția caracteristicile
principale ale cadrului de analiză în care România își promovează interesul național de
securitate, respectiv Alianța Nord -Atlantică, precum și reliefarea, în acord cu
documentele ofi ciale, a obiectivelor naționale de securitate urmărite de statul român. În
acest ultim capitol al studiului de caz, voi analiza modul în care factorii interni ai statului
român influențează acțiunile acestuia în urmărirea îndeplinirii obiectivelor de secur itate;
cu alte cuvinte, voi evidenția modul în care statul român și procesele sale domestice se
transpun într -o „cureaua de transmisie internă ”365 între oportunitățile și constrângerile
sistemice și politica externă pe care România o urmărește în cadrul Alia nței Nord –
Atlantice . Pentru realizarea acestui demers, după cum am menționat și în partea
metodologică a acestei lucrări, voi utiliza metoda process tracing și voi insera pe alocuri
elemente de discurs pentru a veni în susținerea argumentelor formulate cu privire la
acțiunile statului român. Totodată, voi utiliza și analiza datelor statistice pentru a
evidenția anumite propoziții cu privire la tendințele înregistrate în interiorul statului
român.
În acest capitol voi testa ipotezele formulate, cu privire la mecanismele cauzale
existente înt re caracteristicile interne ale Românie și politica sa externă manifestată în
cadrul Alianței Nord -Atlantice . Pentru aceasta voi avea în vedere cele trei elemente ale
mecanismului cauzal: variabila independentă (caracteris ticile sistemului – dinamica
relațională în interiorul și în afara Alianței , subiect atins și în cadrul capitolului 3 ),
variabilele intermendiare ce se constituie în inferența cauzală (percepția asupra
amenințării, birocrația, consensul elitelor și opinia publică ) și va riabila dependentă
(politicile urmărite de România în cadrul Alianței ).

365 Concept dezvoltat de Randall L. Schweller și prezentat pe parcursul acestei lucrări în Capitolul 1. A s e
vedea Randall Schweller, Unanswered Threats: Political Constraints on the Balance of Power , NJ:
Princeton University Press, 2006, p. 6.

118 Totodată, voi urmări să identific calitatea condiționalității pe care o imprimă
variabilele intermediare asupra comportamentului statului român: este percepția asupra
unei amenințări o condiție suficientă pentru a determina un anumit comportament al
statului sau este aceasta o condi ție contributoare? Cum in fluențează consensul politic sau
opinia publică, politica externă a României în ceea ce privește activitatea în cadru l
Alianței ? Cum afectează înalta birocrație coerența imaginii statului român în afara
granițelor?
După cum am menționat și în cadrul Capitolului 1, variabilele intermediare
utilizate în cadrul teoriei realismului neoclasic se grupează în două categorii, parte dintre
ele măsoară abilitatea statului de a urmări o anumită politică, în timp ce cealaltă parte
măsoară voința statului în a realiza acest demers. Prin selectarea de variabile din ambele
categorii, această analiză îmi va permite să extrag concluzii și cu privire la calitatea
politicilor formulate în sensul materializării obiectivelor naționale de securitate.

5.1. Analiza variabilelor intermediare

Urmăresc în cadrul acestei secțiun i să identific principalele cara cteristici ale
variabilelor selecta te pentru a observa modul în care acestea influențează formularea de
politici externe în domeniul securității naționale. Voi argumenta faptul că cele patru
variabile (birocrația, consensul politic, percepția asupra amenințării și opinia publică)
sunt inter conectate în ceea ce privește politica externă și voi evidenția faptul că, în
România, aspecte de securitate națională – ce privesc amenințări externe – se bucură de
un larg consens la nivel politic (indiferent de coloratura partidelor), fundamentat pe o
percepție comună asupra amenințărilor (percepție împărtășită atât de elita p olitică, cât și
de opinia publică ) și politicile formulate în această direcție beneficiază de susținere
publică (voi arăta pe parcursul acestui capitol faptul că sprijinul populație i are la baza tot
percepția comună asupra amenințărilor și încrederea pe care aceasta o are față de celelalte
state).

119 5.1.1. Birocrația

Principalele instituții din România în a căror responsabilitate se regăsește
promovarea intereselor naționale în c adrul Alianței Nord – Atlantice sunt Ministerul
Afacerilor Externe și Ministerul Apărării Naționale, având în vedere că aceste ministere
au reprezentanți permanenți în structurile NATO. Rolul acestora este de a asigura o
prezență pro -activă a statului româ n în cadrul Alianței prin furnizarea contribuțiilor ce
concură la satisfacerea obligațiilor ce decurg din calitatea de stat – membru, dar și de a
identifica oportunitățile care permit promovarea obiectivelor naționale de securitate.
În urma analizei calit ative comparate a strategiilor de apărare națională, realizată
în cadrul Capitolului 4, am selectat cinci obiective de securitate națională ale României,
ce prezintă relevanță din perspectiva calității României de stat membru NATO. O
confirmare cu privire la eficiența procesului de selecție am primit -o prin parcurgerea
secțiunii „obiectivele României în NATO”366, de pe pagina electronică a MAE , care face
referire la aceleași element e pe care ministerul și le propune în cadrul Alianței , cu câteva
diferențe de formulare pe care le voi prezenta sub forma unui tabel comparat, ce va
permite o lecturare mai ușoară a acestora:

Obiective identificate în SNAT Obiective conform MAE

Consolidarea profilului în NATO prin
contribuții conceptuale și operaționale Susținere a procesului de transformare a
NATO
Îndeplinirea responsabilităților de membru
legate de participarea la operațiunile și
misiunile Alianței
Consolidarea parteneriatului strategic cu
SUA O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un
parteneriat transatlan tic solid
Asigurarea securității în Regiunea Mării
Negre Promovarea rolului NATO de furnizor de
stabilitate, promotor al reformelor și
cooperării regionale în vecinătatea imediată
Aprofundarea cooperării cu s tatele vecine

366 Documentul este disponibil pe site -ul Ministerului Afacerilor Externe, www.mae.ro , accesat la
06.08.2016.

120 și cu cele din flancul estic al NATO a României (Balcanii și Regiunea Mării
Negre)
Promovarea intereselor politice, economice
și de securitate în regiuni de relevanță
strategică pentru țara noastră Dezvoltarea parteneriatelor NATO cu UE
și ONU

MAE nuanțează obiectivele naționale de s ecuritate regăsite în cadrul SNAT 2015 ,
oferind mai multă precizie în formularea acestora (e.g. abordarea ministerului de externe
evidențiază faptul că referirea la abordările conceptuale indică către eforturi în direcția
transformării Alianței). De asemen ea, obiectivele MAE sunt reformulate de asemenea
manieră încât să evidențieze importanța NATO în materializarea unor interese naționale
de securitate (e.g. „Promovarea rolului NATO (…) în vecinătatea imediată a României” ).
Totodată, remarc absența mențiu nii cu privire la aprofundarea cooperării cu statele din
flancul estic al NATO din obiectivele enunțate de MAE, un posibil motiv fiind dorința de
a evita formalizarea unui demers ce vizează coalizarea statelor – membre în flancuri
delimitate geografic și c oagulate prin interese comune , deși această situație se resimte în
dinamica actuală a Alianței. Voi dezvolta acest aspect în cea de -a treia secțiune a acestui
capitol.

Exemplificarea contribuției conceptuale – implicarea în Noul Concept Strategic 20 10
Deși necesitatea modificării strategiei Alianței în regiune a fost pusă în discuție
încă de la Summit -ul de la București, statele -membre nu au reușit să ajungă la un consens
cu privire la un angajament mai consistent al NATO în lupta împotriva teror ismului,
posibilitatea implicării în combaterea traficului de droguri sau abordarea regională a
problemei de securi tate.
Statul român, prin MAE, s-a implicat activ în etapa de reflecție a procesului de
realizare a CS -10. Elaborarea a cuprin s trei etape: de reflecție, de consultare și de
negociere inter -guvernamentală propriu -zisă367. Potrivit secretariatului de stat pentru
afaceri strategice (funcție subordonată ministrului de externe) din cadrul MAE din 2009 ,

367 https://www.mae.ro/node/25856 , secțiunea numită „Conceptul Strategic al NATO”, accesată la data de
17.09.2015.

121 Bogdan Aurescu, România a urmărit continuarea și consolidarea unor elemente definite
în CS -99, precum apărarea colectivă prevăzută în art. 5 al NAT și parteneriatele și
dialogul cu statele terțe, scopul fiind „întărirea coeziunii și solidarității aliate, dar și
împărțirea echitabilă a responsabilităților între statele -membre ”368. De asemenea,
Bogdan Aurescu a pledat pentru re -afirmarea principiului indivizibilității securității
statelor aliate, România considerând că este foarte important ca, între prioritățile CS -10,
să figureze regiunea Marea Neagră – Caucazul de Sud și să se prevadă continuarea
procesului de extindere a Alianței în Balcanii de vest, „pe baza meritelor proprii ale
statelor candidate”369. Așadar, în cadrul procesului de el aborare, România a susținut
reafirmarea neechivocă a apărării colective și a art. 5 drept responsabilități principale ale
NATO, pentru actualizarea și consolidarea sarcinilor fundamentale ale Alianței
(securitatea, descurajarea, consultarea, managementul crizelor și parteneriatele), la care
să se adauge răspunsul la noile tip uri de provocări, cu accent pe securitatea energetică și
proliferarea tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă. Totodată, România a dorit
ca în forma finală a CS -10 să se regăsească elemente precum: menținerea interesului
NATO și dezvoltarea cooperă rii cu partenerii din vecinătatea imediată a Alianței și a
României, din Balcanii de Vest și zona extinsă a Mării Negre, consolidarea rețelei de
parteneriate a NATO și menținerea politicii de extindere a Alianței370.
În cadrul documentului de bilanț al MAE , ce a vizat primele 6 luni ale activități i
ministrului de externe din 2010 – Teodor Baconschi – sunt evidențiate și eforturile
diplomației române în contextul elaborării CS -10: „MAE a fost angrenat în acest proces
încă din faza de reflecție (…), inclusi v prin evenimente speciale de diplomație publică
inițiate în 2009. În 2010, alături de Germania, Norvegia și Spania, MAE a organizat unul
dintre cele patru seminarii oficiale ale NATO cu privire la NCS”371.

368 „Aurescu, la Forumul European pentru Securitate și Apărare, la Lo ndra”, articol publicat la data de
10.11.2009, disponibil la www.epochtimes -romania.com/news/aurescu -la-forumul -european –pentru-
securitate -si-aparare -la-londra –63988 , accesat la 17.09.2015
369 „Aurescu, la Forumul European pentru Securitate și Apărare, la Londra”, articol publicat la data de
10.11.2009, disponibil la www.epochtimes -romania.com/news/aurescu -la-forumul -european –pentru –
securitate -si-aparare -la-londra –63988 , accesat la 17.09.2015
370 https://www.mae.ro/node/25856 , secțiunea numită „Conceptul Strategic al NATO”, accesată la data de
17.09.2015.
371 Pentru întreaga gamă de activități desfășurate de MAE pe această zonă a se vedea documentul „Bilanț
de Etapă – 6 luni de la preluarea mandatulu i de către minsitrul Teodor Baconschi”, document publicat la
data de 12.07.2010, disponibil la www.mae.ro/node/2822 , accesat la 18.09.2015.

122 Exemplificarea contribuțiilor operaționale
România , prin MApN, s -a implicat activ în susținerea operațiunilor militare
aprobate la nivelul Alianței Nord -Atlantice, prin asigurarea de efective și mijloace
militare. Printre misiunile în care statul român s -a implicat pot fi menționate: Forța
Internațională pentru Asistență de Securitate (ISAF) din Afganistan, misiunea KFOR în
Kosovo, Operația Unified Protector (OUP), misiunea de instruire a forțelor de securitate
irakiene (NTM – I), operațiunea NATO de combatere a terorismului „Active Endeavour”
(OAE), opera țiunea de combatere a pirateriei „Ocean Schield” (OOS), precum și
misiunea „Resolute Support” (RSM) din Afgansitan372.
Mai mult decât atât, pe teritoriul statului român, a fost creat Centru l de Excelență
HUMINT&CI, inaugurat la Orad ea în februarie 2010, ce are ca scop instruirea soldaților
din statele -membre ale Alianței în domeniul informațiilor militare .

În urma aspectelor prezentate cu privire la implicarea MAE și MapN în furnizarea
de contribuții conceptuale și operaționale în cadrul NATO, se pare că î n Români a cele
două instituții reprezintă pilonul principal al promovării intereselor naționale de securitate
în cadrul Alianței, ambele structuri – atât diplomația română, dar mai ales
establishmentul militar, manifestând o poziție puternică pro -NATO. În plus, nu ex istă pe
scena politică românească niciun actor politic semnificativ, care să manifeste o poziție
împotriva Alianței Nord – Atlantice.

5.1.2. Percepția asupra amenințării

În primul capitol al lucrării am prezentat argumentul lui Robert Jervis cu privire la
importanța analizării percepțiilor pentru a înțelege comportamentul statelor în plan extern.
Am menționat în partea teoretică faptul că Jervis distinge între două realități: cea
psihologică, reprezentantă de lumea văzută prin ochii actoriilo r săi și cea operațională,
fiind lumea în care se va desfășura efectiv politica de securitate373, între cele două
realități operând variabilele intermediare, printre care și percepția. Amintesc faptul că

372 http://www.mae.ro/node /25855 .
373 Robert Jervis, Perception and Misperception in International Politics , Princeton University Press, 1976.
p. 13.

123 Jervis pornește de la următoarele două premise: (1) di ferențele semnificative între
politicile de securitate sunt cauzate de diferențele de percepție a mediului internațional și
(2) există întotdeauna diferențe între realitate și percepții374, iar influența percepțiilor
asupra comportamentelor statelor este sub liniată în următoarele rânduri : „inabilitatea de
a vedea cum propriile acțiuni pot fi percepute ca fiind amenințătoare și, în același timp,
credința că ostilitatea celuilalt poate fi explicată doar prin agresivitatea sa , explică
modul în care conflictele s e pot extinde dincolo de ceea ce o analiză a situației obiective
ar indica ca fiind necesar”375.
În capitolul 4 am arătat că SNAT 2015 cuprinde mențiuni explicite cu privire la
amenințarea rusă în regiune, având în vedere caracterul destabilizator al acțiun ilor
întreprinse de acest stat (războiul ruso -georgian din vara anului 2008, criza gazului
generată de Federația Rusă în 2009 și anexarea Crimeei din 2014). Este, însă, această
amenințare percepută în aceeași măsură de toate statele -membre NATO? Cadrul teo retic
prezentat sugerează că nu, iar potențialii factori care ar potența percepția asupra acestei
amenințări în România ar putea fi legați de trecutul istoric (cei 44 de ani ai regimului
comunist în România, și implicit influența ideologică a URSS), proxim itatea
geografică376 și relațiile bilaterale prezente (presărate la nivel declarativ cu elemente
potențial conflictuale). Acești potențiali factori ar putea avea ca efect e amplificarea
imaginii Federației Ruse de stat revizionist (conform clasificării realiz ată de Sc hweller,
prezentată în Capitolul 2 , Federația Rusă s -ar transpune într -un stat -lup).
Operând sub a ceastă percepție, elita birocratică din România – prin intermediul
structurilor specializate – urmărește consolidarea propriei securități, orientând u-se către
principalul garant al securității sale (conform documentelor oficiale) – Alianța Nord –
Atlantică și către principalul partener strategic, ce are capacitatea de a -i asigura
securitatea, Statele Unite ale Americii. Acest raționament se reflectă ș i în variațiile
înregistrate în cadrul opiniei publice , aspect asupra căruia voi elabora în rândurile
următoare.

374 Robert Jervis, Perception and Misperception …, pp. 14 – 15.
375 Robert Jervis, Perception and Misperception …, p. 75.
376 A se vedea argumentele lui Stephan M. Walt, Originile … , p. 64.

124 5.1.3. Opinia publică

Pentru realizarea acestei secțiuni am apelat la indicatorii statistici furnizați de
INSCOP Research377, cu privi re la nivelul de simp atie manifestat în rândul opiniei
publice la adresa altor state. Datele disponibile pe site -ul acestei companii de sondare a
opiniei publice sunt valabile începând cu anul 2013, însă acestea sunt suficiente pentru a
susține argumentul conform căruia acțiunile Federație Ruse întreprinse în proximitatea
României conduc nu numai la o scădere a simpatiei față de vecinul răsăritean, dar și la o
creștere a încrederii în Statele Unite, respectiv în NATO (din perspectiva garantului de
securitat e).
Voi prezenta aceste date sub forma unui tabel comparat, pentru a putea urmări
evoluția procentajelor ce reflectă nivelul de simpatie și pentru a observa corelarea directă,
sub forma unei proporționalități inverse, între cele două valori:

Perioada Nivel încredere în SUA Nivel încredere în FR
Septembrie 2013378 70,3 % 36,8 %
Iulie 2014379 77,5 % 37 %
Februarie 2015380 80, 8 % 25,4 %
Decembrie 2015381 78 % 26,8 %
Aprilie 2016382 77, 8 % 27,9 %

377 www.inscop.ro , accesat la data de 10.06.2016.
378 www.inscop.ro/septembrie -2013 -simp atie-fata-de-alte-tari, studiul realizat în perioada 10 – 17
septembrie 2013, pe un eșantion de 1050 de persoane, eroarea maximă admisă a datelor este de +/ – 3 % la
un grad de încredere de 95 %, accesat la data de 10.06.2016.
379 www.inscop.ro/iulie -2014 -simpatie -tari, studiu realizat în perioada 01 – 06.07.2014, pe un eșantion de
1055 de persoane, eroarea maximă admisă a datelor este de +/ – 3 % la un gra d de încredere de 95 %,
accesat la data d e 10.06.2016.
380 www.inscop.ro/februarie -2015 -evaluarea -conflictului -din-ucraina -atitudinea -romanilor -fata-de-alte-tari,
studiu re alizat în perioada 05 – 10 februarie 2015, pe un eșantion de 1065 de persoane, eroarea maximă
admisă a datelor este de +/ – 3 % l a un grad de încredere de 95 %, accesat la data de 10.06.2016.
381 www.inscop.ro/decembrie -2015 -simpatia -fata-de-alte-tari, studiu realizat în perioada 26.11 –
02.12.2015, pe un eșantion de 1071 de persoane, eroarea maximă admisă a datelor este de +/ – 3 % l a un
grad de încredere de 95 %, accesat la data de 10.06.2016.
382 www.inscop.ro/aprilie -2016 -simpatie -tari, studiu realizat în perioada 21 – 28.03.2016, pe un eșantion de
1063 de persoane, eroarea maximă admisă a datelor este de +/ – 3 % l a un grad de încredere de 95 %.,
accesat la data de 10.06.2016.

125 În intervalul pentru care sunt date disponibile, nivelul minim de simpatie
înregistrat în rândul opiniei publice față de F ederația Rusă a fost identificat în studiul din
februarie 2015, cel mai probabil pe fondul prelungirii conflictului din Ucraina. Se poate
observa că aceasta este și perioada în care nivelul încred erii în Statele Unite manifestate
în cadrul opinie i publice a atins cote maxime. Așa cum am menționat și anterior, aceste
cifre ne arată două lucruri: pe de o parte corelația directă care există în percepția
românilor față de cele două state – atunci când simpatia față de Federația Rusă scade,
crește cea pentru Statele Unite și invers (a se vedea ultimele două rânduri ale tabelului) –
ceea ce demonstrează o percepție antagonică (de tipul războiului rece) a opiniei publice
vis-a-vis de cele două state; pe de cealaltă parte , impactul acțiunilor Federației Ruse se
resimte în percepția opiniei publice asupra potențialului de amenințare reprezentat de
acest stat. Nu în utimul rând, cifrele exprimă clar sentimentele pro -americane și anti –
rusești ale opinie publice din România.
În urma unui studiu realizat în 2014 cu privire la încrederea românilor în Alianța
Nord – Atlantică, Remus Ștefureac – directorul INSCOP – apreciază că: „NATO este
instituția internațională care se bucură de cel mai ridicat nivel de credibil itate în rândul
populației României”383. Această tendință este confirmat ă și de un studiu384 realizat în
mai 2015, de aceeași companie, cu privire la riscurile și amenințările la adresa securității
naționale, conform căruia: 57% dintre români cred că România a r trebui să -și coordoneze
reacțiile împreună cu alianții din NATO și UE, în fața amenințăriilor lansate de oficialii
ruși la adresa țării noastre; 45,9% consideră că Statele Unite sunt principalul aliat al
României în cazul unei amenințări la adresa securi tății naționale; 43,8% consideră SUA
ca fiind cel mai apropiat stat de România și o proporție impresionantă de 75,7%
consideră că aparteneța la NATO protejează România de amenințările la adresa securității
naționale.
Am menționat în partea dedicată lim itărilor acestei lucrări faptul că una dintre
vulnerabilitățile sale este reprezentată de documentarea acestei părți dintr -o singură sursă.
Însă acest lucru nu este de natură să afecteze rezultatele cercetării, având în vedere că
fiecare dintre cele patru variabile intermediare analizate în cadrul acetsui studiu de caz

383 www.inscop.ro/aprilie -2014 -increderea -in-nato/ , studiu publicat la în aprilie 2014 și accesat la data de
10.06.2016.
384 www.insc op.ro/category/studii/page/6/ , studiu publicat în mai 2015 și accesat la data de 10.06.2016.

126 reprezintă o condiție INUS385, ele în sine nefiind nici necesare, nici suficiente pentru
rezultat, ci făcând parte dintr -o combinație de factori care împreună devin suficienți
pentru a explica rezultatul.

5.1.4. Consensul politic
Cu două ministere puternic implicate în relaționarea în cadrul Alianței Nord –
Atlantice, cu o percepție general împărtășită asupra elementelor ce s -ar putea constitui în
amenințări la adresa securității naționale, cu o opinie publică pro -americană, ce manifestă
un nivel scăzut de simpatie pentru Federația Rusă, consensul politic beneficiază de foarte
mulți factori ce sunt favorabili atingerii sale. Și, într -adevăr, în ceea ce privește asigurarea
securității național e a statului în fața unei potențiale amenințări externe, elita politică din
România pare că urmează tendințele imprimate de funcționarii militari, de corpul
diplomatic și de public. Acest aspect oferă constanță tendințelor generale ale politicii
externe, d eși nu sunt și de natură să imprime și o specificitate politicilor formulate în
acest sens, motiv pentru care România acționează în cadrul Alianței Nord -Atlantice mai
degrabă după un principiu de lucru (poziție de spirjinire a acțiunilor Alianței și de
„pedepsire” a Federației Ruse), fără a avea însă instrumente practice dezvoltate pe ntru
îndeplinirea acestui scop – direcții de acțiune clar formulate , după cum s -a putut observa
în urma analizei realizate, în cadrul Capitolului 4, asupra strategiilor naționa le de apărare
a țării.
Cu toate acestea, a existat un consens politic în ceea ce privește acțiunile
României în legătură cu Alianța Nord – Atlantică, chiar și înaintea dobândirii calității de
membru: „Opinia strategică de integrarea a României în NATO (a fost) substanțial
sprijinită de toate partidele politice și de opinia publică românească”386. Cât despre
acțiunile statului în poziția sa de membru al Alianței, fostul premier – Victor Ponta –
afirma în 2014 faptul că „Președinția și Guvernul României au poziții identice în ceea ce

385 Acronimul INUS a fost explicat de John L. Mackie în următoarele cuvinte: „așa -numita cauz ă este o
parte insuficientă, dar necesară a unei condiții care ea în sine nu este necesară, dar este suficientă pentru
rezultat” . A se vedea John L. Mackie, „Causes and Conditions”, American Philosophical Quarterly , vol. 2,
nr. 4, octombrie 1965, p. 246.
386 Col. dr. Ion Coșcodaru, „NATO, Garanție a stabilității și a securității” publicat în col. (r) dr. Constantin
Moștoflei (ed), România – NATO: 1990 – 2002 , editura Academiei de Înalte Studii Militare, București,
2002, p. 18.

127 privește parteneriatul strategic al statului român cu Statele Unite ale Americii, prezența
militară, scutul anti – rachetă, activitățile din Afganistan”387.

Analiza variabilelor intermediare a permis identificarea efectelor acestora asupra
formulării politicii externe în domeniul securității. „Curea internă de transmisie” ,
formată de caracteristicile interne ale statului (birocrația, percepția asupra amenințării,
opinia publică și consensul politic), transpune asupra politici i externe a României în
cadrul Alianței Nord -Atlantice interesele naționale de securitate . Pentru a observa mai
îndeaproape acest mecanism, în următoarea parte a studiului de caz voi reda „dialogul”
mediatic între România și Federația Rusă, pe marginea unu i proiect american, înglobat
ulterior sub umbrela NATO: scutul anti – rachetă. În acord cu modul de aplicare al
metodei PT, a m selectat cele mai semnificative momente ale acestui proiect, ce privesc
amplasarea unor elemente ale scutului la baza militară de la Deveselu, de la debutul său
(decizia CSAT din februarie 2010) până la declararea capacității operaționale inițiale a
sistemului antibalistic al NATO, în cadrul summitului de la Varșovia (08 – 09 iulie 2016).
Prin realizarea acestui demers, voi confirma argumentele menționate mai sus cu privire la
variabilele intermediare selectate: principala porta -voce a aparținut reprezentanțiilor din
MAE și MapN, declarațiile aparținând președintelui sau premierului fiind ocazionate de
prezența acestora la anumite ev enimente și fiind construite pe liniile directoare trasate de
cele două ministere ; declarațiile, nu de puține ori amenințătoare, venite dinsp re partea
rusă ar putea produce efecte asupra percepției, deja negativă , ce există în România (atât la
nivelul poli tic, cât și în rândul opiniei publice ) și acțiunile desfășurate în cadrul acestui
proiect au beneficiat de consensul politic.

5.2. Process Tracing: Dialogul mediatic România – Federația Rusă pe
marginea scutului anti – rachetă

Eveniment 1: Decizia CSAT din 04 februarie 2010, potrivit căreia România va găzdui
„trei baterii, a câte opt rachete SM -3 fiecare”388

387 Victor Ponta, interviu acorda t „Adevărul Live” la data de 30 iunie 2014, disponibil la adresa
http://adevarul.ro/cauta/?terms=victor%20ponta%20Afganistan&fr omDate=2012 -1-1&toDate=2016 -9-
6&tab=mrvideo&page=1 , accesat la 02 iulie 2014.

128
În urma deciziei adoptate în cadrul CSAT, oficialii români au inclus în discursul
lor public aspecte cu privire la : (1) avantajele ce decurg din pa rticiparea la acest program
(e.g. președintele Traian Băsescu a punctat faptul că viitorul scut are „misiunea de a
asigura protecția teritoriului național și al altor state din Sud -Estul Europei, toate
membre sau viitoare membre NATO” , iar decizia de găzdu ire a unor componente ale
acestuia constituie „un element de încredere care se acordă României, în general, și
Armatei Române, în special”389), (2) perspectivele proiectului (e.g. ministrul de externe ,
Teodor Baconschi, și -a exprimat susținerea pentru transf ormarea scutului în „nucleul sau
suportul inițial al unui sistem la care să paticipe ulterior membr ii europeni ai
Alianței”390) și (3) caracterul defensiv al sistemului (e.g. Traian Băsescu a afirmat faptul
că acest sistem „nu este îndreptat împotriva FR” , precizând că „ cei care dintr -odată și –
au manifestat oarecum îngrijorarea că România va găzdui pe teritoriul său astfel de
rachete, știu foarte bine că este un sistem defensiv” și „ridică problema riscurilor la
adresa lor doar propagandistic” 391).
Totodată , MAE a susținut că a pus la dispoziția publicului, precum și a statelor
interesate, in clusiv cele ce se învecinează direct cu România, pe canale diplomatice ,
informațiile disponibile cu privire la proiectul gradual -adaptiv al sistemului defensiv
american ant i-rachetă, acțiunile MAE fiind în acord cu cele realizate de Statele Unite
(e.g. Teodor Baconschi a precizat că „există toate semnalele potrivit cărora
Washingtonul a informat Moscova cu privire la arhitectura și dinamica de implementare

388 A se vedea Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru anul 2010, publicat la data de
15.03.2011, disponibil la adresa http://csat.presidency.ro/documente/RAPORT_CSAT_2010_14398ro.pdf ,
accesat la data de 20.06.2011.
389 Aspecte menționate în cadrul Bilanțului Ministerului Apărării Naționale (05.03.2010), publicat la data
de 05.03.2010, di sponibil la adresa http://militar.infomondo.ro/actualitate/bilantul -ministerului -apararii –
nationale -pe-2009.html , accesat la data de 20.06.2011.
390 Teodor Baconschi, poziție exprimată într -un interviu acordat „Radio France International” în data de
08.03.2010, disponibil la adresa http://www.rfi.ro/articol/invitatul -diminetii/teodor -baconschi , accesat la
data de 20.06.2011.
391 Traian Băsescu, citat în articolul intitulat „Băsescu: Rusia nu are numai flori pentru România”, publicat
la data de 18.11.2010, Agerpres (online), disponibil la adresa http://www.agerpres.ro/politica/2010/11/18/ –
basescu -rusia -nu-are-numai -flori-pentru -romania -23-51-06, accesat la 23.11.2010.

129 a sistemului anti – rachetă și chiar a invitat partea rusă să participe la acest sistem
defensiv, în cazul în care este interesată”392).
Dimensiunile semnalate în această primă ieșire publică a reprezentanților statului
român pe subiectul scutului anti -rachetă , vor și cele c are vor guverna discursul României
pe întreaga peri oadă a desfășurării proiectului, c u precădere, sublinirea caracterului
defensiv al scutului anti – rachetă fiind piesa centrală a declarațiilor oficialilor români,
indiferent de discursul venit din partea Federației Ru se.
Decizia României privind găzduirea unor elemente ale scutului anti-rachetă pe
teritoriul său a generat o serie de reacții la Moscova , oficialii ruși exprimând îngrijorare
față de dezvoltarea scutului anti – rachetă american în Europa, de s copul real al acestuia și
de influența asupra stabilității și securității internaționale (e.g. ministrul rus de externe,
Sergei Lavrov, a afirmat că: „A pretinde că scutul antibalistic va fi amplasat în Polonia
și România pentru a combate terorismul, însea mnă a simplifica lucrurile”393). Mai mult
decât atât, aceștia au avertizat asupra faptului că potențialul real al viitorului scut nu va fi
evaluat în funcție de afirmațiile potrivit cărora „sistemul nu este îndreptat împotriva
Rusiei”394, ci ținând cont de car acteristicile militare și tehnice ale acestuia.
În ceea ce privește partenerul de discuții pentru acest subiect, oficialii ruși au
menționat încă de la început că problematica scutului anti – rachetă va fi discut ată doar
cu reprezentanți ai Statelor Unite (e.g. Sergei Lavrov a afirmat că : „Moscova va negocia
problema scutului anti -rachetă doar cu SUA” , iar „țările care acceptă pe teritoriul lor
elemente ale sistemului de apărare anti -rachetă trebuie să fie conștiente de riscurile pe
care le implică o astfe l de decizie”395). Șeful diplomației ruse a mai susținut că în
condițiile în care experții din Federația Rusă și SUA poartă un dialog direct, la indicația
președinților Obama și Medvedev, în probleme de apărare anti -rachetă, ar fi bine ca

392 Teodor Baconschi, poziție exprimată într -un interviu acordat „Radio France International” în data de
08.03.2010, disponibil la adresa http://www.rfi.ro/articol/invitatul -diminetii/teodor -baconschi , accesat la
data de 20.06.2011.
393 Serghei Lavrov citat în articolul „US Taps Romania for Missile Defence”, publicat la data de
10.03.2010, disponibil la https://www.armscontrol.org/act/2010_03/MissileDefe nse, accesat la 23.05.2013.
394 Idem.
395 Serghei Lavrov citat în articolul “Rusia: Duma amenință că nu va ratifica noul START”, publicat la
18.03.2010, Agerpres (online), disponil la http://www.agerpres.ro/externe/2010/03/16/rusia -duma –
ameninta -ca-nu-va-ratifica -noul-start-14-10-11, accesat la 23.05.2013.

130 surprize de genul c elei privind desfășurarea elementelor scutului american în România să
fie evitate396.
Mai mult decât atât, fostul lider sovietic – Mihail Gorbaciov, și -a exprimat
neîncrederea cu privire la faptul că românii doresc acest scut, sugerând că „puterea din
Români a ar trebui să ia în calcul opinia populației”397. Totodată, a opinat că sistemul
american anti – rachetă, ca „infrastructură construită de o alianță aproape de granițele
Rusiei” este îndreptat împotriva acestui stat: „este greu de crezut că o rachetă lansat ă
din Iran ar trebui anihilată în Polonia, Cehia sau tocmai România”398.
În urma declarațiilor venite dinspre spațiul rus, p reședint ele Băsescu a precizat că
decizia amplasării elementelor scutului în țara noastră „de mult știută, așteptată” , a
surprins „polonezii, probabil, dar pe ruși – sigur nu”399, iar șeful diplomației române a
asigurat Federația Rusă de disponibilitatea părții române pentru continuarea dialogului pe
această tematică, cu atât mai mult cu cât „nu suntem deținătorii unor secrete absolute (.. .)
și nu avem niciun fel de agendă ascunsă”400.
Tot m inistrul de externe a fost cel care a evidențiat401 consensul clasei politice din
România asupra proiectului, așezând la baza acestui consens caracterul „puternic
defensiv” al proiectului , context în care a mai afirmat că România „nu se teme de posibile
reacții ale Rusiei”402.

Eveniment 2: Propunerea de cooptare a F ederației Ruse în proiectul scutului de apărare
anti – rachetă : aprilie – iulie 2010

Posibilitatea angrenării Federației Ruse în proiectul scut ului anti -rachetă a generat
o serie de aprecieri din partea oficialilor români cu privire la eventuale efecte ale acestui

396 Idem .
397 Mihail Gorbaciov citat în articolul „Gorbaciov invitat să lanseze puterea în Rom ânia”, publicat la data
de 15.04.2010, disponibil la
http://www.curier.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=12768&Itemid=371 , accesat la
25.05.2013.
398 Idem.
399 Traian Băsescu, poziție exprimată în cadrul unui interviu la postul de televisiune „B1 TV”, 12.04.2010.
400 Teodor Baconschi, interviu acordat postului de radio „Radio România Actualități” în data de 30.04.2010,
transcript publicat la data de 02.05.2 010, disponibil la http://www.romania –
actualitati.ro/interviu_cu_ministrul_afacerilor_externe_teodor_baconschi -13413 , accesat la 25.05.2013.
401 Idem.
402 Idem.

131 proiect asupra calității relațiilor bilaterale româno – ruse (e.g. secretarul de stat Bogdan
Aurescu a afirmat că „nu există niciun fe l de perspectivă reală pentru tensionarea
raporturilor cu Moscova”403 și mai mult decât atât, p artea română dorește o relație
normală cu F ederația Rusă; ministrului de externe , Teodor Baconschi, a apreciat că
relația cu Federația Rusă include „nu doar compon enta economică și comercială, ci și
dialogul politic pe teme strategice”404).
România a manifestat deschidere față de participarea Federației Ruse la proiectul
scutului anti -rachetă, prin declarațiile m inistrul de externe și ale secretarul ui de stat
pentru a faceri strategice reiterate cu ocazia participării la o serie de reuniuni formale sau
informale . Astfel, cu prilejul participării la întâlnirea Consiliului NATO – Rusia405,
Teodor Baconschi a afirmat că „România este deschisă spre identificarea unor noi
opor tunități de cooperare pragmatică cu Moscova în cadrul NRC, inclusiv în domeniul
apărării anti -rachetă ”406. O declarație identică a fost susținută407 și de Bogdan Aurescu,
care a afirmat că „România este gata să facă eforturi pentru identificarea unor noi
oport unități de cooperare pragmat ică cu Rusia în cadrul NRC, inclusiv în domeniul
apărării anti -balistice, pe măsură ce proiectul avansează și dacă Moscova este
interesată”408.
Cu privire la propunerea NATO, Federația Rusă a manifestat reacții divergente.
De exem plu, în cadrul întâlnirii informale a miniștrilor de externe de la Tallinn, din
perioada 22 – 23 aprilie 2010 , șeful diplomației ruse – Serghei Lavrov – a refuzat
participarea la NRC. Ulterior, președintele Rusiei , Dmitry Medvedev , a precizat faptul că

403 Secretarul de Stat din MAE – Bogdan Aurescu, interviu acordat „Radio România Actualități”,
27.07.2010, transcipt publicat la data de 28.07.2010, disponibil la
http://www.politicaromaneasca.ro/bogdan_aurescu_secretar_de_stat_in_ministerul_de_externe -719,
accesat la 25.05.2013.
404 Teodor Baconschi, interviu acordat postului de radio „Radio România Actualități” în data de 30.04.2010,
transcript publicat la data de 02.05.2010, disponibil la http://www.romania –
actualitati.ro/interviu_cu_ministrul_afacerilor_externe_teodor_bac onschi -13413 , accesat la 25.05.2013.
405 New York, 22.09.2010.
406 Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe din data de 22.09.2010, “Cea de -a doua zi a
participării minstrului Teodor Baconschi la evenimentele din marja celei de -a 65 -a sesiuni a A dunării
Generale a ONU”, disponibil la https://www.mae.ro/node/4808 , accesat la 25.05.2013.
407 Cu prilejul participării la conferința „Situația Securității internaționale în perspectiva Summitului de la
Lisabona ”, Palatul Cotroceni, organizat de Institutul de Politici Publice, în colaborare cu Departamentul
Securității Naționale din cadrul Președinției României și cu sprijinul Diviziei de Diplomație Publică a
NATO, 08.10.2010.
408 Transcript după discursul lui Bogd an Aurescu, publicat la data de 08.20.2010, disponibil la adresa
http://www.mae.ro/node/5225 , accesat la 25.05.2013.

132 statul rus ar putea răspunde afirmativ la propunerea NATO de a crea, în comun, un scut
de apărare anti – rachetă, „care ar putea acoperi nu doar Europa, ci Rusia și Europa,
dacă această propunere este serioasă”409. Pe de cealaltă parte , acesta a criticat aborda rea
NATO în problematica apărării anti -rachetă și a avertizat cu posibile reacții, în cazul în
care nu va exista o cooperare reală: „sau mergem împreună sau, nu vă supărați, altmiteri
vom fi nevoiți să reacționăm cumva la aceasta”410.
Exprimând o poziție mai radicală , reprezentantul rus la NATO din 2010 – Dmitry
Rogozin – a dat titlul multor articole apărute la momentul repsectiv în mass -media
internaționale, afirmând că „Moscova nu acceptă resturile de la masa NATO”411. În
opinia sa, invitația conducerii NATO amintește de „propaganda menită să arate că
Alianța este deschisă pentru toți, dar că Rusia nu acceptă invitația de a colabora (…) La
etapa actuală, nu avem ce discuta, întrucât nu vedem decât lozinci, fără un conținut
concret”412.
Pe aceeași coordonată s -au încadrat și declarațiile altor oficiali ai MAE rus,
ocazionate de semnarea protocolului între Washington și Varșovia , privind amplasarea
includerea teritoriului polonez în arhitectura scutului anti -rachetă413, când au salutat
disponibilitatea SUA și a NAT O de a coopera cu Rusia în construirea viitoarei arhitecturi
europene de apărare anti -rachetă, însă au avertizat asupra lipsei de succes a „variantei de
colaborare care constă în atașarea Moscovei la proiectul deja început de Washington și
aprobat de Bruxe lles”414.

Eveniment 3: Expulzarea diplomatului român Gabriel Grecu de către autoritățile ruse –
august 2010

409 Dmitry Medvedev citat în articolul „Rusia pledează pentru înființarea unui scut anti -rachetă global”,
publicat la data de 27.04.2010, pe site -ul „Vocea Rusiei”, disponibil la adresa
http://romanian.ruvr.ru/2010/04/27/6952446.html , accesat la 25.05.2013.
410 Idem.
411 Dmitry Rogozin citat în articolul „Scutul / scuturile anti -rachetă, într -o fază constructivă?”, publicat la
data de 23.04.2010, disponibil la adresa http://m.hotnews.md/articles/view.hot?category_id= 1&id=2391 ,
accesat la 25.05.2013.
412 Idem.
413 La Cracovia, 06.07.2010.
414 A se vedea articolul “Apărarea anti -rachetă: concepția se modifică, însă esența rămâne”, publicat la data
de 05.07.2010, pe site -ul “Vocea Rusiei”, disponibil la http://romanian.ruvr.ru/2010/07/05/11512448.html ,
accesat la data de 25.05.2013.

133
În ciuda faptului că nu se regăsesc declarații ale oficialilor ruși care să ateste
legătura dintre acțiunea de reținere a diplomatului român Gabrie l Grecu de către Serviciul
Federal de Securitate (FSB) din F ederația Rusă, acțiune urmată de expulzarea acestuia și
amplasarea unor elemente ale scutului anti -rachetă pe teritoriul României, am identificat
mențiuni sumare în mass -media ruse, care au fost p reluate de presa română, fiind
formulate pe următorul considerent: „activarea *Securității* (române –n.n) pe teritoriul
rus este pe dep lin logică, odată cu noile acce nte de politică externă ale României, care a
acceptat să găzduiască elemente ale scutului american anti -rachetă”415.
Totodată, e xpulzarea diplomatului român a fost amplu comentată în presa
internațională, care a evidențiat „iritarea” Moscovei față de participarea Bucureștiului la
dezv oltarea sistemului antibalistic (e.g. Le Monde/18.08.2010: „Relațiile diplomatice
dintre Moscova și București – în prezent membru NATO – s-au tensionat după ce
România a decis să găzduiască pe teritoriul său, elemente ale noului scut anti -rachetă
american în Europa” ; Financial Times/18.08.2010: „Tensiunile dintre Rus ia și România
au escaladat în ultimele luni, după ce Bucureștiul a declarat, în februarie 2010, că va
permite amplasarea unui scut anti -rachetă pe teritoriul său” ).
O reacție a statului român la acțiunea întreprinsă de Federația Rusă poate fi
identificată în cadrul declarației președintelui Traian Băsescu, rostită c u prilejul
participării la Reuniunea Anuală a Diplomaților Români416, conform căruia amplasarea
sistemului antibalistic sau prezența militarilor americani în țara noastră „nu poate fi un
portofoliu care să justifice o eventuală ostilitate a Rusiei față de România”417. De
asemenea, Traian Băsescu a afirmat că „țara noastră nu este ostilă F ederației Ruse”,
subliniind că „avem niște interese de securitate (…) care am dori să ne fie respectate, iar
faptul că avem obiective diferite, nu trebuie să ne ostilizeze unii pe alții”418.

415 A se vedea articolul “Rușii arată cum le -a căzut în plasă <spionul> Gabriel Grecu” , articol publicat la
data de 18.08.2010, pe s ite-ul „Evenimentul zilei”, disponibil la http://www.evz.ro/cum -a-cazut -spionul –
gabriel -grecu -in-plasa -fsb-la-moscova -903419.html , accesat la 25.05.201 3.
416 La data de 01.09.2010.
417 Traian Băsescu citat în articolul “Băsescu i -a certat pe diplomații români”, publicat la data de
01.09.2010, disponibil la adresa http://www.ziare.com/basescu/presedinte/traian -basescu -i-a-certat -pe-
diplomatii -romani -1039091 , accesat la 25.05.2013 .
418 Idem.

134 Eveniment 4: Summitul NATO de la Lisabona – noiembrie 2010

Declarațiile oferite de oficialii români în urma Summitului de la Lisabona au
inclus aspecte cu privire la importanța participării României în cadrul proiectului
antibalistic pentru asigurarea securității naționale. Cu alte cuvinte, elementele discursive
ale oficialilor români par a indica către faptul că o prezență sporită americană sau aliată
pe teritoriul național este de natură să contribuie la consolidarea securității naționale (e.g.
președintele Traian Băsescu a evidențiat faptul că statul român „și-a atins obiectivul
deosebit promovat în toată această perioadă, de la Summitul de la București, și anume
acela al neces ității dezvoltării unui sistem anti -rachetă la nivel NATO” 419).
Atât Bogdan Aurescu, din poziția de secretar de stat în cadrul MAE , cât și
ambasadorul României la NATO, Sorin Ducaru, au acce ntuat relevanța deciziei de la
Lisabona , privind dezvoltarea unei c apacități de protecție antibalistice de către Alianța
Nord – Atlantică pornind de la abordarea gradual – adeptativă a Statelor Unite , pentru
România, respectiv contribuția substanțială a țării noastre la construcția de securitate
europeană, prin participar ea la proiectul anti -rachetă.
Din partea rusă, președintele Dmitry Medvedev a subliniat, î n conferința de presă
de la finalul NRC, că „doar un sistem de apărare universal poate fi luat în calcul, și nu
sisteme construite pentru a proteja anumite state sau teatre de operațiuni”420 și a insistat
asupra necesității de a obține mai multe informații referitoare la sistemul NATO de
apărare anti -rachetă, cu atât mai mult cu cât „europenii înșiși nu au încă o imagine clară
asupra arhitecturii și a costurilor acestuia ”421. În plus, acesta a evidențiat și riscurile
necooptării Moscovei: „Fie participăm integral, prin schimb de informații și asumarea

419 Declarație de presă susținută de președintele Traian Băsescu la finalul Summit -ului, preluată de mass –
media rom âne. A se vedea articolul „Băsescu: Summitul NATO și -a atins obiectivele propuse și a dovedit
solidaritatea Alianței”, publicat la data de 21.11.2010, disponibil la http://www2.gandul.info/stiri/basescu –
summit -ul-nato-si-a-atins -obiectivele -propuse -si-a-dovedit -soliditatea -aliantei -7735090 , accesat la
27.05.2013.
420 Dmitry Medvedev citat în articolul “Rusia propune NA TO colaborarea în domeniul sistemului de
apărare antirachetă”, publicat la data de 20.11.2010, pe site -ul “Vocea Rusiei”, disponibil la
http://romanian.ruvr.ru/2010/11/20/35338186.html , acce sat la 27.05.2013.
421 Idem.

135 responsabilității pentru anumite zone, ori nu participăm deloc. Dacă nu participăm deloc,
vom fi nevoiți să luăm măsurile de apărare corespunzătoare”422.
La reuniunea de la Lisabona, șeful statului rus a propus ca bază de dezbatere
înființarea, în Europa, a unui sistem sectorial pentru protecția balistică423. Ambasadorul
Dmitry Rogozin a apreciat că propunerea lui Dmitry Medvedev a fost p rimită cu interes,
în timp ce Serghei Lavrov a explicat că, în prezentarea ideii unui sistem de apărare anti –
rachetă sectorial, liderul de la Kremlin nu a menționat că aceasta ar fi singura idee
acceptabilă pentru F ederația Rusă.
Vladimir Put in, pri m-ministru în 2010 , a declarat424 că Moscova va trebui să -și
asigure propria securitate prin diverse mijloace, inclusiv desfășurarea de noi sisteme anti –
rachetă, în cazul în care propunerile liderului de la Kremlin privind abordarea comună a
problemelor de s ecuritate, vor primi „doar răspunsuri negative” , iar în vecinătatea
granițelor F ederației Ruse vor fi create „amenințări suplimentare” .
Cu privire la acest ton folosit în comentariile părții ruse, D. Rogozin a oferit
asigurări asupra faptului că oficialii ruși „nu au amenințat Occidentul, pur și simplu au
avertizat despre acest scenariu negativ, al unei noi curse a înarmării, la care s -ar putea
ajunge, dacă înțelegerile de la Lisabona nu vor fi respectate”425.

Eveniment 5: Decizia CSAT , din 02 mai 2011, cu privire la amplasarea unor
componente ale scutului anti -rachetă în fosta bază aeriană de la Deveselu, jud. Olt

În cadrul ședinței CSAT , din 02 mai 2011, s-a decis amplasarea unor elemente ale
scutului anti -rachetă în fosta bază aeriană de la Deveselu, pr ecum și utilizarea de către
Statele Unite a aeroportului Mihail Kogâlniceanu și a portului Constanța, ca infrastructuri

422 Idem .
423 Dmitry Medvedev citat în articolul “Rusia acceptă să coopereze la scutul anti -rachetă al NATO”, articol
publicat la data de 20.11.2010, pe site -ul „ Mediafax”, disponibil la http://www.mediafax.ro/externe/rusia –
accepta -sa-coopereze -la-scutul -antiracheta -al-nato-7734979 , accesat la 27.05.2013.
424 A se vedea transcriptul interviului acordat de Vladimir Putin în cadrul emisiunii „Larry King Live”,
difuzată pe CNN, în data de 02.12.2010, disponibil la
https://sputniknews.com/analysis/20101202161586625/ , accesat la 27.05.2013.
425 Dmitry Rogozin cita t în articolul „Dmitri Rogozin: 2010 a fost un an reușit pentru relațiile dintre Rusia
și NATO”, publicat la data de 28.12.2010, disponibil la http://romanian.ruvr.ru/2010/12/28/37949439.html ,
accesat la 27.05.2013.

136 de tranzit pentru transportul de militari și tehnică militară către Irak și Afganistan. Încă o
dată, această decizie este de natură să c onfirme faptul că asigurarea securității naționale
pare a fi gândită ca fiind direct dependentă de prezența americană pe teritoriul României.
Dacă opiniilor exprimate pe spațiul românesc au evidențiat caracterul defensiv al
scutului antibalistic și impactu l pozitiv asupra securității naționale, regionale și
internaț ionale, p e de altă parte, oficialii de la Moscova au promovat mesajul conform
căruia sistemul de apărare anti – rachetă ar putea genera riscuri pentru forțele strategice de
descurajare nucleară a le Federație Ruse, fiind acuzate autoritățile de la Washington
pentru întreprinderea unor măsuri practice, pentru crearea un ui sistem european al
scutului , fără a ține cont de dialogul bilateral pe această temă.
Comparativ cu intervalul anterior deciziei CSAT, pozițiile F ederației Ruse au fost
exprimate și de exponenți ai eșalonului întâi de puter e de la Moscova, președintele
Dimitri Medvedev reiterând condițiile statului rus , respectiv participarea ca partener cu
drepturi egale și garantarea că sistemul nu va submina stabilitatea strategică și nu va fi
direcționat împotriva uneia dintre părți. Mai mult decât at ât, în contextul Summitului G8
din 18 mai 2011 , șeful statului rus a subliniat că eșecul încheierii unui acord în domeniul
apărării anti -rachetă va determina relansarea Războiul ui Rece426. Totodată, a atenționat că
subiectul poate forma blocuri sau reduce oportunități strategice pentru mai multe națiuni,
readucând în atenție măsurile de retorsiune pe care partea rusă ar fi „nevoită” să le adopte
în lip sa identificării unui model de cooperare: abandonarea tratatului ruso -american de
dezarmare nucleară START, respectiv dezvoltarea potențialului nuclear427.
România a reacționat la declarațiile lui Medvedev cu privire la riscul rev enirii la
epoca Războiului Rece, prin declarațiile președintelui Traian Băsescu care a evidențiat
poziția statului român în raport cu Statele Unite pe subiectul scutului anti -rachetă,
menționând că România „nu va pune nicio clipă sub semnul întrebării aranjamentul cu
Washingtonul”428. Totodată, președintele Traian Băsescu a transmis că afirmațiile

426 A se vedea transcriptul declarației președintelui Dmitri Medvedev, President Medvedev`s News
Conference Following the G8 Summit: full transcript , publicat la data de 29.05.2011, pe site -ul „Russia
Today”, disponibil la https://www.rt.com/politics/official -word/medvedev -news -conference -transcript/ ,
accesat la 27.05.2013.
427 Idem.
428 Traian Băsescu citat în Anatol Terzi, NATO nu vrea scu t comun cu Rusia , articol publicat la data de
20.05.2011, disponibil la http://karadeniz -press.ro/kara/nato -nu-vrea-scut-comun -cu-rusia/ , accesat la
27.05.2013.

137 omologului său rus trebuie tratate „cu condescența necesară unui șef de stat, a unei mari
puteri nucleare” 429, fiind singurele pe care le ia în considerare „cu respect” . În plus,
președintele român a invocat într -o notă ironică , cu tente provocatoare, necesitatea
oferirii unor garanții Federației Ruse, care să asigure că scutul anti -rachetă nu este
îndreptat împotriva acestui stat: „președintelui Dimitri Medvedev va trebui, la momentul
potrivi t, să îi dăm confortul că aceste instrumente militare nu vizează lovituri împotriva
FR”, neexistând niciun dubiu că „domnul Medvedev este gata să dea și dânsul garanții
că nicio rachetă care există acum pe teritoriul FR nu va atinge vreodată teritoriul
României”430.

Eveniment 6: Acordul între România și SUA privind amplasarea scutului de apărare
împotriva rachetelor balistice în România – semnat la 13.09.2011, în vigoare din
23.12.2011

În urma semnării acordului dintre România și Statele Unite, cu privire la scutul
anti-rachetă, declarațiile venite dinspre spațiul rus par să fi devenit mai vehemente la
adresa statului român, și în general a statelor ce participă la acest proiect. De exemplu,
Dmitry Rogozin – proaspăt numit în acea perioadă vicepremier rus p e probleme de
apărare – a ridiculizat România pentru participarea la sistemul american anti – rachetă ,
afirmând că : „Românii pot să creadă că sunt operatori importanți în interceptarea
rachetelor, dar chiar și comandantul bazei, un militar român, va avea d reptul să intre
doar în antecameră. Comandantul român al viitoarei baze de la Deveselu nu va vizita
niciodată stația de control, pentru simplu motiv că baza este americană și nu NATO”431.
În opinia lui Dmitry Rogozin, Washingtonul i -a convins pe europeni că au nevoie
de „implicarea constantă a SUA în afacerile lor interne” , astfel că aceștia au devenit

429 Idem.
430 Idem.
431 Dmitry Rogozin citat în articolul “Dmitry Rogozin îi ridiculizează pe români pentru că au permis
găzduirea de componente ale sistemului de apărare antirachetă”, articol publicat la data de 26.12.2011, pe
site-ul “România Liberă”, disponibil la http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/dmitri –
rogozin -ii-ridiculizeaza -pe-romani -pentru -ca-au-permis -gazduirea -de-componente -ale-sistemului -de-
aparare -antiracheta -248678 , accesat la 27.05.2013.

138 „ostaticii și țintele unui (eventual) atac de retaliere, făr ă ca măcar să aibe acces la
tehnologiile americane”432.
În rep lică, MAE român a precizat că declaraț iile lui Dmitry Rogozin sunt
„eronate” și reprezintă „probabil” o reacție față de intrarea în vigoare a Acordului
încheiat între București și Washington433. Astfel, partea română, care și -a exprimat
speranța că F ederația Rusă va arăta disponibilitatea necesa ră pentru a fi posibile progrese
în vederea realizării înțelegerilor de la Lisabona, a comunicat că „în măsura în care
Dimitri Rogozin s -a referit la chestiunea comenzii și controlului sistemului de apărare
împotriva rachetelor balistice, acestea urmează a fi exercitate de către NATO, în
conformitate cu regulile de angajare și celelalt e reguli specifice în curs de stabilire în
cadrul Alianței”434. Totodată, reprezentanții ministerului de externe au menționat faptul
că România este parte integrantă și joacă un rol activ în acest proces, iar Acordul intrat în
vigoare prevede, în art. 6, cooperarea româno -americană de dicată special acestui obiectiv:
„în urma aplicării Acordului, aflat în deplină conformitate cu deciziile luate de Alianță
la Summitul de la Lisabon a din 2010, baza Deveselu va deveni o locație anti -rachetă în
sistemul NATO de apărare împotriva rachetelor balistice”435. Referitor la gradul de
protecție a teritoriului României față de eventualele atacuri, art. 3, alin. 4 din Acord
prevede vă SUA sunt ang ajate în mod ferm pentru securitatea României, precum și să
apere România contra amenințărilor în creștere, reprezentate de proliferarea rachetelor
balistice și împotriva unui potențial atac cu rachete balistice.

Eveniment 7: Summitul NATO de la Chicago – 20-21 mai 2012

În cadrul acestui Summit a fost adoptă decizia de operaționalizare a capabilității
interimare a NATO în domeniul apărării anti -rachetă, aspect care a stat la baza unor
declarații ale oficialilor români despre importanța demersului pentru securitatea națională

432 Idem.
433 A se vedea articolul “Noul vicepremier rus ridiculizează România pentru instalarea sistemului
antirachetă: Comandantul roman al viitoarei baze de la Deveselu nu va vizita niciodată stația de control”,
publicat la data de 27.12.2011, pe site -ul agenției de presă „Mediafax”, disponibil la
http://www.mediafax.ro/externe/noul -vicepremier -rus-ridiculizeaza -romania -pentru -instalar ea-sistemului –
antiracheta -comandantul -roman -al-viitoarei -baze-de-la-deveselu -nu-va-vizita -niciodata -statia -de-control –
9100922 , accesat la 27.05.2013.
434 Idem.
435 Idem.

139 (ministru de externe, Titus Corlățean, cu prilejul deschiderii Reuniunii Anuale a
Diplo mației Române din 2012, a calificat decizia de la Summit drept „una dintre
hotărârile de maxim interes pentru România”436), dar și evidențierea rolu lui României în
cadrul Alianței prin contribuțiile sale operaționale (Titus Corlățean: „rolul României în
cadrul Alianței s -a consolidat, statul român fiind capabil să asigure propria securitate și
să contribuie la cea a aliaților, prin baza de la Deveselu , care va deveni funcțională în
2015”437).
Totodată, oficialii români au continuat să reliefeze natura defensivă a sistemului
antibalistic european, precizând că nu sunt vizate capacitățile de descurajare ale
Federației Ruse (e.g. ministrul de externe , Andre i Marga, a afirmat că „există argumente
raționale, care arată clar că scutul nu es te îndreptat î mpotriva F ederației Ruse”438). În
ciuda declarațiilor și a acțiunilor Federației Ruse, menționate în cadrul evenimentelor
anterioare, ministrul român de externe a apreciat că „încă nu se poate vorbi de o
influențare negativă a relațiilor româno -ruse” și că „în perioada următoare, diplomația
română va derula acțiuni în vederea dezvoltării unei relații constructive cu Rusia”439.
Ca reacție la declarațiile oficiale ven ite dinspre spațiul românesc, privind relațiile
bilaterale româno -ruse, Oleg Seerghevici Malginov – ambasadorul Federației Ruse la
București – a susținut că, deși Moscova nu a considerat acceptul României de a găzdui
elemente ale scutului american anti -rachetă drept „un act neprietenesc” , acest fapt
„constituie în mare parte, o piedică în calea încălzirii relațiilor ruso -române”440.

Eveniment 8: Personalul diplomatic rus detașat pe teritoiul statului român amenință
România – aprilie 2013 , septembrie 2014

436 Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe, “Deschiderea oficială a Reuniuni i Anuale a
Diplomației române 2012”, publicat la data de 03.09.2012, disponibil la https://www.mae.ro/node/15061 ,
accesat la data de 18.09.2013.
437 Idem.
438 A se vedea transcrierea emisiunii „Compas”, difuzată p e postul de televiziune The Money Channel,
publicată la data de 16.05.2012, disponibilă la https://www.mae.ro/node/14306 , accesată la data de
18.09.2013.
439Idem .
440 Oleg Seerghevici Malginov citat în articolul „Ambasadorul Rusiei la București, intervievat de Ion
Cristoiu: <În privința României, Medvedev a spus destul de clar că trebuie să schimbăm anotimpul, fiindcă
relațiile au nevoie de încălzire>”, publicat la data de 15.06.2012, disponibil la
http://www.b1.ro/stiri/exte rne/ambasadorul -rusiei -la-bucuresti -intervievat -de-ion-cristoiu -in-privinta –
romaniei -medvedev -a-spus-destul -de-clar-ca-trebuie -sa-schimbam -anotimpul -fiindca -relatiile -au-nevoie –
de-incalzire -30832.html , accesat la 18.09.2013.

140
Dacă în iunie 2012, a mbasador ul Oleg Sergheevici Malginov adopta un ton
îngrijorat, dar moderat cu privire la relațiile bilaterale româno – ruse, la distanță de mai
puțin de un an, acesta a declarat că baza de la Deveselu, ca urmare a faptului că
găzduiește elemente de apărare anti -rachetă, „poate deveni țintă, dacă Rusia – la rândul
ei – consideră că este ținta scutului anti -rachetă”441. În plus, deși a primit asigurări „de
la toți reprezentanții politici ai României” că baza de la Deveselu nu vizează arsenal ul
strategic al Federației Ruse , Moscova „are nevoie de gatanții juridice în acest sens, iar
partenerul major în negocieri îl reprezentintă Statele Unite”442.
Folosind un discurs similar, însă formulat în termeni mai moderați, consulul
general al Federației Ruse la Constanța, Mikhail Reva, a reiterat că Federația Rusă nu
agrează amplasarea scutului anti -rachetă pe teritoriul României, iar „prezența, pe bază de
rotație, în Marea Neagră, a navelor SUA și NATO nu contribuie la consolidarea
stabilității în regiu ne”443.
În răspuns la aceste declarații, m inistrul de externe, Titus Cor lățean, a calificat
afirmațiile ambasadorului rus ca fiind „neinspirate” , menționând că „îngrijorările
acestuia nu sunt fondate, deoarece baza de la Deveselu va fi construită exclusiv î n scop
de apărare”444. Folosind aceeași direcție discursivă, m inistrul apărării naționale, Mircea
Dușa, a afirmat că aprecierea diplomatului rus „nu este la locul ei” , având în vedere că
sistemul este unul de apărare împotriva rachetelor balistice.

441 Oleg Sergheevici Malginov ci tat în articolul „Cine spune adevărul? Vicepremierul Dmitri Rogozin
spune că Scutul american antirachetă este o < cacealma > americană, ambasadorul rus la București amenință
că Deveselu poate deveni <o țintă> pentru Rusia”, publicat la data de 18.04.2013, di sponibil la
http://www.hotnews.ro/stiri -esential -14643903 -cine-spune -adevarul -vicepremierul -dmitri -rogozin -spune –
scutul -american -antiracheta -este-cacealma -americana -ambasadorul -rus-bucuresti -ameninta -deveselu -poate –
deveni -tinta-pentru -rusia.htm , accesat la 05.10 .2014.
442 Idem .
443 Mikhail Reva citat în articolul „Consulul General al Federației Ruse la Constanța, Excelența Sa Mikhail
Reva, interviu în exclusivitate, la finalul mandatului: <Noi vedem că SUA și NATO au, pe bază de rotație,
nave în Marea Neagră. Nu cr ed că acest lucru poate contribui la consolidarea stabilității în regiune”,
publicat la data de 29.09.2014, disponibil la http://www.replicaonline.ro/noi -vedem -ca-sua-si-nato-au-pe-
baza-de-rotatie -nave -in-marea -neagra -nu-cred-ca-acest -lucru -poate -contribui -la-consolidarea -stabilitatii -in-
regiune -190561/ , accesa t la 05.10.2014.
444 Titus Corlățean citat în articolul „REPLICA lui Corlățean la declarațiile ambasadorului rus: N -au motive
să fie preocupați”, publicat la data de 18.04.2013, disponibil la http://www.romaniatv.net/corlatean -replica –
la-declaratiile -ambasadorului -rus-va-spun -ca-nu-au-motive -sa-fie-preocupati_76320.html , accesat la
05.10.2014.

141 Evenimen t 9: Conflictul din Ucraina și anexarea Crimeei: mai – iulie 2014

Am prezentat în prima secțiune a acestui capitol percepția ca factor de influență a
comportamentului statelor și am menționat că în ceea ce privește percepția României
asupra amenințării ru se, acțiunile destabilizatoare ale Federației Ruse în regiune s -ar
putea constitui într -un element de alimentare a unei percepții negative. În contextul
conflictului din Ucraina și a anexării Crimeei de către Federația Rusă, oficialii români au
confirmat i mportanța prezenței americane / aliate pe teritoriul României pentru asigurarea
securității naționale (e.g. Bogdan Aurescu, a afirmat în cadrul Conferinței Internaționale
de Securitate GLOBSEC 2014445 că evoluțiile din Ucraina „ confirmă necesitatea unei
prezențe sporite” a SUA și NATO pe teritoriul statelor membre din flancul estic al
Alianței, inclusiv în țara noastră, perspectivă din care prezența permanentă a SUA pe
teritoriul s tatului român, prin facilitatea anti -rachetă de la Deveselu, „deține și
semni ficația politică a unui angajament ferm pentru securitatea României”446).
În această perioadă a fost evidențiat declarativ și consensul politic din România cu
privire la aspectele ce privesc securitate a națională și pozițiile referitoare la amenințarea
rusă (e.g. î ntr-un interviu acordat „Adevărul Live” (24.07.20 14), Victor Ponta, din poziția
de premier, a evidențiat „pozițiile identice” ale Președinției și ale Guvernului României
în ceea ce privește „parteneriatul strategic al statului român cu SUA, prezenț a militară,
scutul anti -rachetă, activitatea din Afganistan” . Oficialul a subliniat importanța Statelor
Unite pentru a contracara eventuale intervenții expansioniste ale Federației Ruse,
menționând prioritățile României în cadrul NATO: „scutul anti -rachetă și dezvoltarea
capacității militare de la Kogâlniceanu”447).

Eveniment 10: Operaț ionalizarea Bazei Deveselu – preluarea comenzii de către armata
americană – 10 octombrie 2014

445 Bratislava, 15.05.2 014.
446 Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe „Participarea secretarului de stat pentru afaceri
externe Bogdan Aurescu la Conferința Internațională GLOBSEC 2014”, publicat la data de 15.05.2014,
disponibil la http://www.mae.ro/node/26707 , accesat la 05.10.2014.
447 Înregistrarea emisiunii ce l -a avut ca invitat pe Victor Ponta, încărcată la 23.09.2014, poate fi vizualizată
pe canalul YouTube https://www.youtube.com/watch?v=QAHSd6ppstM , accesat la 05.10.2014.

142 În reacție la această etapă a proiectului, partea rusă prin reprezentantul Rusi ei la
NATO – Alexandr Grușko – a imputat Statelor Uni te că subminează securitatea re gională
prin amplasarea scutului anti -rachetă în Europa și a avertizat, fără a detalia, că țara sa va
adopta măsuri de răspuns la preluarea comenzii bazei militare Deveselu de către partea
americană448.

Eveniment 11: Congresmanul Michael Rogers449 admite450 că scutul anti -rachetă vizează
protejarea României de o potențială amenințare venită din partea Federației Ruse – 14
decembrie 2014

Acest eveniment a generat multiple reacți i din partea oficialilor ruși, declarația
congresmanului fiind de natură să confirme suspiciunile Moscovei și a fost valorificat de
către partea rusă prin afirmații ce au vizat România (e.g. într-un comentariu postat pe
site-ul oficial al MAE rus, purtător ul de cuvânt al diplomației ruse – Alexandr Lukașevici
– a subliniat că au fost confirmate „dubiile Moscovei potrivit cărora scutul anti -rachetă
american nu vizează doar scopurile declarate oficial de Washington”451 și că „rolu l care
revine Bucureștiului în noua creație americană nu este deloc atât de onorabil pe cât
încearcă să fie prezentat”452. Mai mult decât atât, partea rusă „este convinsă că măsurile
privind creșterea puterii militare în Europa de Sud-Est, inclusiv desfășurarea pe
teritoriul României a el ementelor de apărarea anti -rachetă americane, contravin
intereselor de securitate și stabilitate regională”453).

448 Alexandr Grușko citat în Mihai Drăghici, „Oficial NATO: Elementele antirachetă din România nu sunt
o amenințare pentru Rusia, articol publicat de Mediafax, la data de 14.10.2014”, dis ponibil la
http://www.mediafax.ro/politic/oficial -nato-elementele -antiracheta -din-romania -nu-sunt-o-amenintare –
pentru -rusia -13386700 , accesat la 07.11.2014.
449 Președintele Subcomitetului pentru Forțe Strategice din Camera Reprezentanților a Congresului SUA.
450 A se vedea articolul “Americanii recunosc destinația bazei de la Deveselu. Scutul gândit pentru atacurile
Rusiei” , publicat la data de 14.12.2012, disponibil la http://www.realitatea.net/americanii -recunosc –
destinatia -bazei -de-la-deveselu -scutul -gandit -pentru -atacurile –
rusiei_1591589.html?utm_source=BreakingNews –
Homepage&utm_medium=Clicks&utm_campaign=trkweb , accesat la 17.12.2014.
451 Alexandr Lukașevici citat în articolul „MAE rus: Sistemul antirachetă din România intră în contradicție
cu stabilitatea Europei”, publicat la data de 17.12.2014, disponibil la
http://adevarul.ro/international/rusia/mae -rus-sistemul -antiracheta -romania -intra-contradictie -stabilitatea –
europei -1_5491b015448e03c0fdd4e907/index.html , accesat la 17.12.2014.
452 Idem.
453 Idem.

143 Tot în acest context, președintele Vladimir Putin a reluat criticile la adresa
extinderii NATO și dezvoltării sistemului de apărarea anti – rache tă în proximitatea
teritoriului Federației Ruse. În conferința anuală de presă cu jurnaliștii ruși și străini, a
acuzat Statele Unite de derularea unei „politici agresive” , susținând că amplasarea de
elemente ale sistemului strategic de apărarea anti -rache tă „nu doar în Alaska, dar și în
Europa, în România și Polonia”454, creează „amenințări” la adresa Federației ruse.

Eveniment 12: 2015 – termen prognozat pentru operaționalizarea bazei de la Deveselu

Reacții ale Federației Ruse
Anul 2015, anunțat ca fiind anul operaționalizării depline a Bazei Deveselu, a stat
sub semnul unei creșteri în agresivita tea retoricii Moscovei la adres a statelor care
găzduiesc elemente ale scutului anti -rachetă american. Astfel, șeful Administrației
Prezidențiale ruse, Serghei Iv anov a subliniat că extensia infr astructurii militare NATO în
Europa de Est și dezvoltarea de sisteme anti -rachetă în România și Polonia sunt
considerate de Moscova drept o creștere a amenințării la propria securitate455. În aceeași
tonalitate, Evgheni Lukia nov – secretar adjunct al Consiliului de Securitate al Federației
Ruse – a avertizat că apărarea anti -rachetă dispusă în Polonia și România reprezintă un
potențial pericol la adresa Federației Ruse, ceea ce transformă cele două state în ținte ale
Moscovei: „Polonia și România ar face bine să mai reflecteze. (…) Logica confruntării
ne arată că nimeni nu câștigă, însă cineva cade la mijloc. Aceste state ar putea nimeri la
mijloc”456.
Cu privire la agresivitatea discursului rus, senatorul Mircea Geonă a opina t că „pe
ruși nu îi deranjează atât de mult scutul anti -rachetă” ; din punctul său de vedere

454 Vladimir Putin citat în articolul “Vladimir Putin: SUA crează amenințări la adresa Rusiei prin
amplasarea scutului antirachetă în România și în Polonia” , publicat la data de 18.12.2014, disponibil la
http://www.hotnews.ro/stiri -international -18866059 -vladimir -putin -sua-creeaza -amenintari -adresa -rusiei –
prin-amplasarea -scutul ui-antiracheta -romania -polonia.htm , accesat la 22.01.2015.
455 Iuliana Enache, „ Serghei Ivanov avertizează asupra relațiilor dintre SUA și Rusia ”, articol publicat de
Mediafax (online), la data de 22.06.2015, disponibil la http://www.mediafax.ro/externe/serghei -ivanov –
avertizeaza -asupra -relatiilor -dintre -sua-si-rusia -14483043 , accesat la 25.06.2015.
456 Evgheni Lukianov citat în Ioana Boj an, „AVERTISMENTUL RUSIEI pentru Polonia și România: Dacă
le place să fie ținte, este alegerea lor”, articol publicat de Mediafax (online), la data de 24.06.2015,
disponibil la http://www.mediafax.ro/externe/avertismentul -rusiei -pentru -polonia -si-romania -daca-le-place –
sa-fie-tinte-este-alegerea -lor-reactia -lui-victor -ponta -14495363 , accesat la 25.06.2015.

144 „amenințările balistice” , „retorica musculoasă” promovată de partea rusă are ca scop
influențarea opiniei publice din statele flancului estic al NATO, dar și din Uc raina sau
Republica Moldova.

Eveniment 13: Ceremonia de certificare a capacității operaționale a sistemului de
apărare anti -rachetă „Aegis Ashore” din România – 12 mai 2016

În urma ceremoniei oficiale privind operaționalizarea bazei de la Deveselu, de pe
spațiul rus au fost emise declarații din medii oficiale, care au catalogat sistemul de
apărarea anti -rachetă drept o amenințare pentru securitatea Federației Ruse și au
amenințat cu măsuri de retorsiune. Aceste declarații au culminat cu cea a preșe dintelu i
Vladimir Putin, care a afirmat că „dacă ieri, în aceste zone din România, oamenii pur și
simplu nu știau ce înseamnă să fii în raza de acțiune, de astâzi suntem forțați să luăm
aceste măsuri pentru a ne asigura securitatea”457.
În răspuns la declarația pr eședintelui rus, MAE român a afirmat într -un comunicat
de presă să poziția exprimată de președintele Vladimir Putin, „relevă o ignorare a
situației reale pe care atât România, cât și aliații săi au explicat -o în repetate rânduri în
ceea ce privește caracte rul defensiv al sistemului de apărare anti -rachetă” și „ar putea fi,
totodată, interpretată ca o amenințare la adresa securității regionale”458. Tot în acest
context, și preluând din elementele d iscursive formulate de MAE, preș edintele Klaus
Iohannis a afirm at că „recentele declarații din partea Federației Ruse legate de sistemul
de apărare împotriva rachetelor balistice sunt incorecte, pe fond, pentru că sistemul nu
are absolut nicio legătură cu Rusia. (…) Aceste amenințări fără bază reală reconfirmă
faptu l că abordarea noastră, de întărire a securității NATO ca reacție legitimă la
atitudinea Rusiei în Regiunea Mării Negre, este cea corectă”459.

457 Vladimir Putin citat în Mirela Bărbulescu, „MAE își exprimă surprinderea față de poziția președintelui
Rusiei cu privire la sistemul de apărare antirachetă de la Deveselu”, articol publicat în Agerpres (online), la
data de 28.05.2016, disponibil la adresa http://www.agerpres.ro/politica/2016/05 /28/mae -isi-exprima –
surprinderea -fata-de-pozitia -presedintelui -rusiei -cu-privire -la-sistemul -de-aparare -antiracheta -de-la-
deveselu -14-28-38, accesat la 05.06.2016.
458 Idem.
459 Alocuțiunea președintelui României, Klaus Iohannis, susținută cu prilejul deschid erii Programului
„Securitate în regiunea Mării Negre. Provocări comune, viitor sustenabil”, la data de 31.05.2016,
disponibilă la http://www.presidency.ro/ro/media/agenda -presedintelui/participare -la-deschiderea –

145
Eveniment 14: Summitul NATO de la Varșovia – 8 – 9 iulie 2016

Summitul NATO de la Varșovia a adus cu sine declara rea capacității operaționale
inițiale a sistemului antibalistic al NATO, iar facilitatea de la Deveselu a fost trecută sub
comanda Alianței Nord -Atlantice. Evenimentul a condus la reluarea discursului rus cu
privire la amenințarea pe care NATO a construit -o în vecinătatea sa și la necesitatea unor
măsuri din partea rusă.

Deși în aceast „dialog” mediatic dintre România și Federația Rusă pe subiectul
scutului anti – rachetă nu am inclus și luări de poziții ale reprezentanților Ministerului
Apărării Naționale , cu câteva excepții, menționez faptul că acestea au fost prezente în
mass -media românească, făcând referire, preoponderent, la stadiul lucrărilor de la baza
militară de la Deveselu.
Prin analiza etapizată realizată cu privire la proiectul scutului anti -rachetă am
urmărit să evidențiez elemente probatorii care să vină în susținerea variabilelor
intermediare selectate, ce reprezintă motorul mecanismului cauzal existent între
caracteristicile interne ale statului român și promovarea interesului său de securi tate sau
„cureaua de transmise” , după cum o numește Schweller. Dialogul mediatic dintre cele
două state pe subiectul scutului anti -rachetă, desfășurat în intervalul 2010 – 2016, se
constituie în dovezi cu privire la prezența elementelor parte din mecanismu l cauzal: am
indicat rolul important jucat de MAE ca porta -voce a poziției României pe acest subiect;
deși nu am prezentat multiplele intervenții ale MapN, cu precădere din cauza caracterului
tehnic al acestora, Ministerul Apărării a reprezentat prima lini e în eforturile privind
operaționalizarea acestui proiect; declarațiile publice venite dinspre spațiul român au
răsunat pe aceeași tonalitate, nefiind întâlnite divergențe în interiorul clasei politice din
România; am evidențiat declarațiile oficialilor ru și, cu nuanțele lor pe alocuri
amenințătoare cu efecte directe asupra percepției amenințării reprezentate de Federația

programului -securitate -la-marea -neagra -provocari -comune -viitor -sustenabil , accesată la data de
05.06.2016.

146 Rusă și cu potențiale repercursiuni asupra opiniei publice în ceea ce privește nivelul de
încredere și simpatie manifestat la adresa stat ului rus.
Prin analiza de tip PT am încercat să descriu tabloul operaționalizării unui
obiectiv de securitate națională, urmărit de statul român și anume consolidarea prezenței
americane / aliate pe teritoriul național, concomitent cu asigurarea de contri buții în cadrul
Alianței Nord -Atlantice.

5.3. Efectele acțiunilor României de promovare a interesului național asupra
Alianței

Atât SNAT 2015, cât și elementele prezentate în primele două secțiuni ale acestui
capitol indică către faptul că Federația Ru să este percepută de statul român ca o
amenințare, având în vedere potențialul destabilizator al acesteia în regiune. Am
evidențiat faptul că securitatea regională reprezintă o prioritate pentru România, în
special Regiunea Mării Negre, și am observat că p rintre acțiuniile desfășurate de statul
român în vederea asigurării securității se regăsește și atragerea unei prezențe ridicate a
forțelor militare americane și / sau aliate pe teritoriul național. În această secțiune a
capitolului urmăresc să evidențiez, pornind de la acțiunile României în cadrul Alianței cu
privire la consolidarea capabilităților aliate pentru un răspuns rapid la o eventuală
amenințare militară rusă, efectele pe care acestea le produc în coeziunea aliaților.
În articolul său intitulat „Rallying for reassurance: a study of North Atlantic
Treaty Organization”460, Helene Forsland Widerberg examinează modul în care aliați
care împărtășesc același scop general, aleg strategii diferite pentru atingerea acestuia.
Observația de la care pornește e ste aceea că în eforturile lor de a influența procesul
decizional al Alianței Nord -Atlantice, deși uneori urmăresc același obiectiv, „statele
diferă în termeni de retorică, acces politic, folosirea media și a modului de suprapunere
a intereselor naționale peste cele aliate”461. Articolul demonstrează că nu numai
dimensiunea, dar și diferitele nivele de maturitate ale statelor în Alianță pot explica
diferitele tactici adoptate de state în promovarea interesului național. Procesul de

460 Helene Forsland W iderberg, „Rallying for reassurance: a study of North Atlantic Treaty Organization”,
European Security , Vol. 25, nr. 2, Routledge: Taylor & Francis Group, pp. 183 – 202.
461 Helene Forsland Widerberg, „Rallying for reassurance …”, p. 184.

147 conturare și de luare a dec iziilor în cadrul NATO implică negociere și persuasiune:
rareori sunt prezentate inițiative care nu au făcut obiectul consultărilor, pentru că statele –
membre caută susținere de la aliații care se confruntă cu aceleași probleme sau cu
probleme similare și e ste de preferat să fie aliați puternici, să persuadeze oponenții și să
combată reținerea / reticența unor aliați.
Pe lângă aceste aspecte, voi readuce în atenție elementele menționate de Snyder
cu privire la comportamentul statelor în cadrul alianțelor mi litare, prezentate în cadrul
Capitolului 2. Acesta susține că statele vor acționa în cadrul alianței în funcție de
calculele lor privind posibilitatea „abandonului” și a „îngrădirii” , iar în „jocul
adversarilor” vor adopta comportamente de conciliere sau din contră vor manifesta
fermitate în relația cu adversarul462. Aceste comportamente în interiorul și în afara
alianței sunt inter -conectate și se influențează reciproc. Însă, care sunt factorii care
determină statele să alegă între aceste comportamente? În acord cu teoria lui Snyder463,
aceștia sunt (1) dependența statelor de alianță și percepția fiecărui membru al alianței cu
privire l a dependența celorlalți, (2) interesul strategic al partener ilor față de apărarea
reciprocă, (3) tratatului alianței: o înțeleg ere vagă sau ambiguă tinde să maximizeze frica
de abandon și (4) comportamentul trecut al statului și al partenerilor săi ca un factor
determinant pentru decizia privind relaționarea în cadrul și în afara alianței.
În ceea ce privește cazul R omâniei și promovarea intereselor sale de securitate în
cadrul Alianței Nord – Atlantice în vederea obținerii unor garanții suplimentare de
securitate în fața unei potențiale amenințări din parte Federației Ruse, am arătat deja
faptul că nivelul de depende nță al statului român față de NATO este ridicat. Acest lucru a
pare a fi susținut și de analiza documentelor oficiale din Capitolul 4 , în cadrul cărora
Alianța Nord – Atlantică este privită ca principalul garant de securitate pentru România și
de analiza v ariabilelor intermediare din prima secțiune a acestui capitol, care a indicat că
în rândul opiniei publice securitatea României este direct legată de apartenența sa la
NATO. Mai mult decât atât, declarațiile oficialilor români prezentate în secțiunea
anter ioară susțin argumentul conform căruia dependența ridicată a României de Alianță
în vederea asigurării securității naționale determină statul român să acționeze în direcția

462 Glenn H. Snyde r, „The Security Dilemma …”, p. 468.
463 Glenn H. Snyder, „The Security Dilemma …”, pp. 471 – 477.

148 obținerii unor garanții suplimentare de securitate, parte dintre ele transpunându -se în
prezența militară aliată / americană pe teritoriul național.
Acțiunile Federației Ruse în regiunea Mării Negre, prin conflictul din Ucraina și
anexarea Crimeei în 2014, au generat o serie de reacții din partea României în cadrul
Alianței, reacții ce pot fi subsumate adoptării unui comportament de fermitate în fața
adversarului, în termenii utilizați de Snyder. Statul român a acționat în principal în două
direcții: în primul rând, a urmărit consolidarea sprjinului aliat în fața unei eventuale
agresiun i (prin lobby -ul realizat pentru obținerea unui plan de contingență464, înființarea
unei brigăzi româno – bulgare de militari ca parte a Planului de Acțiune Rapidă465,
prezență navală sporită a NATO în Marea Neagră466) și în al doilea rând a fost printre
statel e care au blocat reluarea activității Consiliului NATO – Rusia, întreruptă în aprilie
2014, ca urmare a agresiunii rusești în Ucraina467.
Aceste acțiuni pe care România le -a promovat au avut la bază un proces de
coalizare cu alte state cu interese strategi ce similare în ceea ce privește apărarea colectivă
(Polonia, statele baltice – Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria și Turcia), aspect care a
condus la trei forme de scindare în coeziunea internă a Alianței:
1) majoritatea aliaților vest -europeni care preferă re-angajarea graduală a
Federației Ruse în dialogul cu NATO versus majoritatea aliaților est –
europeni care pledează pentru menținerea fermității NATO în raport cu
Federația Rusă; (e.g. ministrul german de externe, Franz Walter
Steinmeier, a apreciat în noimebrie 2014 faptul că „nivelul de comunicare
cu Moscova a căzut la un nivel inferior celui din perioada Războiului

464 Aprobat de NATO în septembrie 2014. A se vedea articolul „NATO a aprobat un plan de contingență
pentru România” publicat la data de 05 septembrie 2014, d isponibil la
http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/europa -fm–nato-a-aprobat -un-plan-de-contingenta –
pentru -romania -348827 , accesat la data de 08 iulie 2015.
465 Decizie adoptată în cadrul Summitului NATO de Varșovia (08 – 09 iulie 2016). Planul de Acțiune
Rapidă (RAP – Readiness Action Plan) a fost adoptat în urma Summitului NATO din Țara Galilor (04 – 05
septembrie 2014. A se vedea Comunicatul oficial de la Varșovia, publicat la dara de 09 iulie 2016,
disponibil la http://www.nato.int/cps/en/natohq/official_texts_133169.htm , accesat la data de 11 iulie 2016.
466 Această măsură, deși intens promovată de România, care a avut și sprijinul Statelor Unite nu a fost încă
agreată, în urma Summit -ului de la Varșovia (08 – 09 iulie 2016), subiectul urmând a fi redeschis în toamna
lui 2016. A se vedea articolul „Final de Summit NATO la Varșovia. Ce a obținut România”, publicat la
data de 10 iulie 2016, disponibil la
http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&p=extern&s_id=160435&Final -de-summit –
NATO -la-Varsovia -Ce-a-obtinut -Romania , accesat la data de 11 iulie 2016.
467 http://ww w.nato.int/cps/en/natolive/topics_50090.htm , accesat la data de 04 august 2015.

149 Rece și consider necesară relansarea acestor contacte pentru a evita
situații complet în afara controlului”468). Activitatea în Consiliul NA TO –
Rusia a fost reluată în aprilie 2016, după aproximativ doi ani în care nu s -a
putut atinge consensul decizional cu privire la reluarea comunicării469,
aceasta fiind și cea mai lungă perioada, de la înființarea NRC în 2002, în
care activitatea Consiliulu i a fost întreruptă.
2) Aliații afectați de evoluțiile din vecinătatea flancului sudic, din Orientul
Mijlociu și Nordul Africii, care apreciază că NATO ar trebui să aibe un rol
proeminent în combaterea terorismului și a migrației ilegale versus aliații
care i nsistă pentru consolidarea Alianței în fața amenințărilor la adresa
flancului estic470.
3) Flancul estic de nord (Polonia, Estonia, Lituania, Letonia) versus flancul
estic de sud (România, Bulgaria) care se află într -o formă de competiție
pentru o prezență m ilitară cât mai consistentă a Statelor Unite și / sau a
Alianței Nord – Atlantice, pe care le percep ca garant suprem al
securității471.
Am observat în această secțiune faptul că promovarea intereselor naționale de
securitate în cadrul Alianței Nord -Atlantic e produce adesea efecte ce se răsfrâng în
coeziunea statelor -membre. Percepțiile diferite ale aliaților cu privire la amenințările
posibile, precum și modalitățile utilizate în promovarea intereselor lor, produc beneficii
diferite pentru aliați, iar scindă rile actuale în cadrul NATO au la bază pe lângă interesele
și mijloacele de promovare diferite, și o zonă gri cu privire la obiectivele și prioritățile
Alianței, aspect care – așa cum am văzut în Capitolul 3 – este în continuă dezbatere de la
terminarea Ră zboiului Rece. Dacă pozițiile divergente sunt frecvente în cadrul alianțelor

468 Șeful diplomației germane citat în articolul „Germania vrea să relanseze dialogul NATO – Rusia.
Europa de Est se împotrivește”, publicat la data de 02 decembrie 2014, dispon ibil la
http://www.hotnews.ro/stiri -international -18727577 -germania -vrea-relanseze -dialogul -nato-rusia -europa –
est-impotriveste.htm , accesat la data de 26 martie 2015.
469 http://www.nato.int/cps/en/natohq/topics_50091.htm , accesat la 26 mai 2016.
470 A se vedea articolul „Flancul sudic al NATO în actualul c ontext internaționale”, publicat la data de 17
iulie 2015, disponibil la http://romania –
actualitati.ro/flancul_sudic_al_nato_in_actualul_context_int ernational -78976 , accesat la data de 08 august
2015.
471 A se vedea studiul „România – Polonia, un parteneriat ambiguu pe flancul estic al NATO”, publicat la
data de 25 septembrie 2014, disponibil la http://fumn.eu/romania -polonia -un-parteneriat -ambiguu -pe-
flancul -estic-al-nato/ , accesat la data de 08 august 2015.

150 ce operează într -un sistem bipolar, conform argumentului lui Snyder472, același lucru nu
ar trebui să fie valabil și în cadrul actualului sistem multipolar. Însă multiplicarea
ameni nțărilor la adresa statelor aliate crează această tendință de „luptă pentru resurse” în
interiorul Alianței, aspect care se este posibil să fie reglementat în cadrul următorului
Concept Strategic, despre a cărui necesitate deja se vorbește473.

Concluzii int ermediare
Elementul inedit al lucrării se regăsește pe parcursul acestui capitol, în cadrul
căruia prin aplicarea PT am evidențiat variabilele intermediare ce formează „cureaua
internă de transmisie” , interferând în acțiunile de politică externă ale statul ui român, cu
privire la materializarea obiectivelor naționale de securitate. Am indicat faptul că, în ceea
ce privește promovarea interesului național de securitate în cadrul Alianței Nord –
Atlantice, un rol important îl joacă Ministerul Afacerilor Extern e și Ministerul Apărării
Naționale, aceste structuri fiind – în fapt – și cele care trasează direcțiile generale de
acțiune ce se transpun în politici ale statului român. Am observat că percepția cu privire
la amenințările externe este larg împărtășită la nivelul populației și al decidenților, pe
fondul unui trecut istoric „tulbure” în conexiune cu URSS, iar această percepție este
alimentată de acțiunile Federației Ruse dincolo de granița de est a României. Această
percepție comună este și cea care dă sensu l unei opinii publice favorabile relaționării
României cu Statele Unite și cu Alianța Nord -Atlantică și care se transpune într -un nivel
de încredere scăzut în Federația Rusă. Am observat cum cele două dimensiuni ale opiniei
publice se află în conexiune dir ectă una cu cealaltă, scăderea nivelului de încredere în
statul rus conducând către creșterea simpatiei față de SUA și NATO. Totodată, am
argumentat faptul că toate cele trei variabile intermediare, anterior menționate, crează un
cumul de factori favorabil i formării consensului politic. Acesta a fost prezenat în toate
aspecte ce privesc Alianța, de la decizia de aderarea până la acțiunile întreprinse în
interiorul NATO.

472 Glenn H. Snyder, „The Security Dilemma …” , p. 494.
473 A se vedea articolul „NATO needs a new stra tegy”, publicat la data de 08 februarie 2016, disponibil la
http://www.upi.com/Top_News/Opinion/2016/02/08/Harlan -Ullman -NATO -needs -a-new-
strategy/4541454690826/ , accesat la data de 15 martie 2016.

151 În cea de -a doua secțiune , am realizat analiza etapizată a declarațiilor din spațiul
public al României și al Federației Ruse, de -a lungul celor șase ani care au marcat
procesul de amplasare a unor elemente ale scutul anti -rachetă pe teritoriul statului român,
tocmai pentru a evidenția rolul important jucat de cele două ministere în cadrul a cestui
demers, faptul că România a avut o poziție unitară ce își are fundamentul în consensul
politic existent pe marginea acestui proiect și pentru a evidenția atitudinea agresivă, la
nivel declarativ, a Federației Ruse cu privire la țara noastră, aspect ce hrănește percepția
asupra amenințării reprezentate de acest stat și produce efecte asupra opiniei publice.
Ultima parte a acestui capitol a urmărit să testeze ipotezele cu privire la efectele
pe care acțiunile României în NATO le produc asupra coeziu nii din interiorul alianței.
Am argumentat că nivelul ridicat de dependență a României față de Alianță determină
acțiuni ce vizează obținerea de garanții suplimentare de securitate. Pentru realizarea
acestor demersuri și în vederea obținerii unui consens c u privire la obiectivul de
securitate urmărit, România se coalizează cu statele care împărtățesc percepții similare cu
privire la amenințările externe, dezvoltând interese strategice similare. Însă, această
coalizare regională conduce către mai multe forme de „scindare” a coeziunii în rândul
aliațiilor, dintre care am menționat vestul contra estul în raportarea la amenințarea
reprezentată de Federația Rusă, sudul contra estul cu privire la alocarea de resurse pentru
combarea unor ameințări diferite și, în s fârșit, estul nordic contra estul sudic aflate în
competiție pentru atenția americanilor și a alianței, în general.

152 CONCLUZII

Prin realizarea acestei lucrări mi -am propus două obiective majore: în primul r ând,
am dorit să realizez o analiză a modului în care România î și definește și își promovează
interesul național de securitate, pornind de la asumpțiile teoretice oferite de realismul
neoclasic, cu precădere la conceptul de „curea de transmisie” , dezvoltat de R. Schweller.
Astfel, am urmărit pe parcursul acestei lucrări să construiesc pe marginea elementelor
teoretice și să răspund la câteva întrebări necesare pentru pregătirea analizei: cum este
definită securitatea națională? cum se formează alianțele mil itare? care este rolul și locul
NATO în perioada post – Război Rece? cum își definește România interesele naționale
de securitate? Răspunsurile la aceste întrebări au un rol important în analiza acțiunilor
României ce urmăresc promovarea obiectivelor națio nale de securitate în cadrul Alianței
și a efectelor acestor acțiuni. Al doilea obiectiv pe care mi l -am asumat în cadrul acestei
lucrări a fost aplicarea metodei de analiză process tracing pentru a evidenția mecanismul
de cauzalitate existent între caract eristicile interne ale statului român și politica sa externă
în domeniul securității. Având în vedere promovarea sa recentă în domeniul științelor
politice, precum și aplicarea sa restrânsă în spațiul academic românesc, în zona studiilor
de securitate, voi include acest capitol conclusiv și o serie de aprecieri cu primire la
experiența privind utilizarea acestei metode de cercetare. Dincolo de obiectivele propuse
și de concluziile legate de acestea, voi încheia acest capitol cu câteva remarci legate de
evoluțiile actuale pe marginea subiectului cercetat.

Concluzii privind subiectul cercetării

După cum m enționam mai devreme, î n cadrul acestei lucrări mi -am propus să
testez o serie de ipoteze formulate în partea introductivă, cu privire la mecanismele
cauzale existente între caracteristicile interne ale statului român și acțiunile sale de
promovare a interesului național de securitate în cadrul Alianței, precum și cu privire la
efectele pe care aceste acțiuni le generează în dinamica NATO, în baza metodelor alese
pentru materializarea obiectivelor naționale de securitate. Aceste ipoteze au fost
desprinse din cadrul teoretic care a fost prezentat în prima parte a lucrării; astfel, analiza

153 conceptuală utilizată în primele două capitole mi -a permis să reliefez principalele
asumpții teoretice cu privire la „securitatea națională” și la „alianțele militare” .
În primul capitol am evidențiat caracterul subiectiv al securității naționale, aceasta
putând îmbrăca forme diferite, în același context sau în contexte dife rite, pentru același
actor sau pentru actori diferiți. Am arătat faptul că , indiferent de perspectiva abordării
securității naționale, aceasta se va referi întotdeauna la protejarea unor valori, în fața unor
amenințări identificate. Am introdus conceptul e sențial, ce redă în mod metaforic
principala propoziție a realismului neoclasic, și anume „cureaua internă de transmisie” ,
dezvoltat de Randall Schweller și prin intermediul căruia este evidențiat mecanismul
cauzal ce descrie impactul variabilelor intermed iare (factorii interni) asupra politicii
externe a statului. În baza acestei teorii am selectat variabilele intermediare ce au fost
utilizate în testarea primului set de ipoteze: birocrația, percepția, opinia publică și
consensul politic.
Tot în cadrul pri mul capitol am prezentat și conceptul „marii strategii” , care
descrie – în mod etapizat – procesele răspunzătoare pentru trasarea liniilor generale ale
securității naționale a statelor, acest concept fiind un instrument de analiză frecvent
întâlnit în cerc etările realiștiilor neoclasici. Analiza sa permite observarea modului de
construcție a politicii de securitate, iar complementaritatea sa cu teoria realismului
neoclasic permite constatarea interferenței variabilelor intermediare asupra acțiunilor
statulu i desfășurate sub egida acestei „mari strategii” . Analiza aplicată asupra României
în ceea ce privește elementelor presupuse de acest concept a fost ulterior inclusă în
studiul de caz, fiind prezentată în cel de -al patrulea capitol.
Cel de -al doilea capit ol a introdus elementele teoretice necesare înțelegerii
alianțelor militare, a originilor acestora, precum și al comportamentul statelor în cadrul
alianțelor. Am observat că pentru definirea alianțelor militare, teoreticienii au luat în
calcul o serie de c aracteristici ale alianțelor precum caracterul (formal / informal), scopul,
obligațiile părțiilor, astfel încât prin introducerea unor distincții între alianțele militare și
alte forme de aliere a statelor, cercetătorii au ajuns la un nivel ridicat de rafi nare a
teoriilor alianțelor, prin oferirea de elemente specifice.
Mergând mai departe către zona teoretică a formării alianțelor, am prezentat trei
teorii (teoria balanței de putere, teoria balanței amenințării, teoria balanței de interese ),

154 precum și argumentul lui Glen n Sny der cu privire la dilema sec urității în formarea de
alianțelor, evidențiind astfel principalele direcții de cercetare din această zonă . Am optat
pentru o această abordare , care mi -a permis să aleg teorii alternative ale originii alian țelor
și am pus accent asupra teoriei lui Randal l Schweller, aceasta fiind reprezentativă
realismului neoclasic . Odată formată alianța, conform teoriei lui Snyder, statele vor
adopta comportamente pentru limitarea riscului de a fi abandonați sau „îngrădiți ” de
partenerii de alianță, iar acțiunile derulate de acestea în cadrul alianțelor vor produce
efecte în „jocul adversarilor” și vice -versa, alianțele și contra -alianțele lor aflându -se
într-un proces continuu de influențare reciprocă. În evaluarea comport amentului statelor
în cadrul alianțelor, Snyder argumentează în favoarea analizării dependenței statelor față
de alianță, interesul strategic față de apărarea colectivă, tratatul alianței, precum și
istoricul și contex tul relației dintre aliați. Acești fac tori identificați de Snyder s -au
transpus în cel de -al doilea set de variabile intermediare, avute în vedere în analizarea
efectelor acțiunilor României de promovare a interesului național în cadrul Alianței
Nord -Atlantice.
În urma prezentării cadrului t eoretic ce a guvernat cercetarea, dar și a unor
narațiuni alternative am continuat cercetarea prin construirea studiului de caz, această
parte a lucrării înglobând următoarele trei capitole. Prima parte a studiului de caz a
relevat, prin prezentarea princi palelor caracteristici ale Alianței Nord -Atlantice și a
transformărilor pe care aceasta le -a cunoscut pe parcursul ultimilor 25 de ani, cadrul la
care statele membre aleg să ia parte și în interiorul căruia, funcție de oportunitățile
identificate, fiecare urmărește promovarea propriului interes de securitate, dincolo de
interesul comun – apărarea colectivă. Evoluțiile mediului internațional de securitate și
nevoia Alianței de a se adapta la noile riscuri și amenințări, uneori prin neglijarea
nucleului său d ur, aduc statele membre în fața unei situații inedite în care percepția
asupra amenințării capătă un rol important și fiecare stat urmărește să împingă pe agenda
Alianței acele obiective de securitate ce îi servesc cel mai bine interesul național. M-am
raportat la documente oficiale ale Alianței (Tratatul Nord -Atlantic și Conceptele de
Securitate, elaborate după 1991) pentru a observa evoluția NATO în urma închierii
Războiului Rece și, în acest context, am adus în discuție și controversata „supraviețuire”
a Alianței. Totodată, am reliefat polemica existentă cu privire la rolul NATO în actualul

155 context de securitate și dezbaterea existentă între „tradiționaliști” și „globaliști” cu
privire la asumarea de către Alianța Nord -Atlantică a unui rol mai proeminent în ceea ce
privește amenințările emergente de securitate. Evoluțiile prezente par să fi pus capăt
acestei dezbateri, prin recentele decizii adoptate în cadrul reuniunii șefiilor de state și /
sau de guverne NATO de la Bruxelles, din 25 mai 2017, aspect pe care îl voi dezvolta în
cea de -a treia parte a acestui capitol.
În continuarea studiului de caz (capitolul 4) am identific at, pornind de la
documentele strategice ale României (strategiile naționale de apărare a țării elaborate
după aderarea la NATO) , interesele și obiectivele naționale de securitate și direcțiile de
acțiune propuse în atingerea acestora. Pentru o mai bună încadrare a acestor elemente am
parcurs și contextul internațional ce caracteriza momentul redactării documentelor
strategice, precum și principalele riscuri și amenințări la adresa securității naționale. Am
identificat câteva inadvertențe în redactarea acestor documente între identificarea
intereselor și obiectivelor naționale de securitate și direcțiile de acțiune: am observat cum
o de finire lacunară a intereselor naționale a fost însoțită de o detaliere generoasă a
modului de îndeplinire a acestora (SSNR 2006) și cum o definire mai clară a intereselor
și obiectivelor naționale de securitate nu a fost urmată de o claritate în zona direc țiilor de
acțiune, ci de o dublare în exprimare (SNAT 2010, SNAT 2015).
Cu toate acestea, prin această analiză am remarcat existența unei continuități în
definirea intere sului național, însă „marea strategie” a României – înțeleasă în această
lucrare pri n raportare la documentele oficiale în domeniul securității – nu pare să fi atins
încă nivelul maturității, cel puțin în ceea ce privește aspectele incluse în aceste texte.
Chiar dacă am evidențiat câteva interse de securitate ce s -au regăsit cu recurență în cadrul
documentelor oficiale, direcțiile de acțiune propuse pot indica către o neclaritate a
statului român cu privire la modalitatea de materializare a obiectivelor aferente acestor
interese.
Construind în baza elementelor identificate pe parcursul ca pitolelor 3 și 4, în
ultimul capitol am aplicat PT. În primul rând, am analizat variabilele intermediare ce stau
la baza „curelei interne de transmisie” , interferând în acțiunile de politică externă ale
statului român, cu privire la materializarea obiectiv elor naționale de securitate. În cadrul
acestei părți am urmărit să evidențiez – pornind de la teoria lui Randall Schweller,

156 apreciată ca aparținând realismului neoclasic, cu privire la „cureaua internă de
transmisie” – parte din caracteristicile interne a le statului român care influențează
procesul de formare a politicilor externe în domeniul securității naționale. Am observat
că statul român se află în fericita situație de a beneficia de consens politic și de suportul
opiniei publice în ceea ce privește p oliticile de securitate națională. Însă acțiunile acesteia
contribuie la afectarea coeziunii dintre membrii Alianței și în același timp produce efecte
și în „jocul adversarilor” , conducând la acțiuni similare de consolidare a securității și de
partea rusă, aspect care poziționează România – în acest moment – în clasica dilemă a
securității.
Astfel, î n această etapă am testat ipotezele formulate cu privire la influența pe
care acești factori interni o exercită asupra politicii externe. Am indicat faptul că, în ceea
ce privește promovarea interesului național de securitate în cadrul Alianței Nord –
Atlantice, politiciile formulate în acest sens sunt direct dependente de pozițiile
diplomației române și ale establishment -ului militar. Am observat că percepția cu privire
la amenințările externe este larg împărtășită la nivelul populației și al decidenților, pe
fondul unui trecut istoric „tulbure” în conexiune cu URSS, iar această percepție pare a fi
alimentată de acțiunile Federației Ruse dincolo de granița de est a României. Această
percepție comună este și cea care stă la baza unei opinii publice favorabile relaționării
României cu Statele Unite și cu Alianța Nord -Atlantică și care se transpune într -un nivel
de încredere scăzut în Federația Rusă. Am observat c um cele două dimensiuni ale opiniei
publice se află în conexiune directă una cu cealaltă, scăderea nivelului de încredere în
statul rus conducând către creșterea simpatiei față de SUA și NATO. Totodată, am
argumentat faptul că toate cele trei variabile int ermediare, anterior menționate, crează un
cumul de factori favorabili formării consensului polit ic. Acesta a fost prezen tat în toate
aspecte ce privesc Alianța, de la decizia de aderarea până la acțiunile întreprinse în
interiorul NATO, inclusiv cele privi nd consolidarea prezenței militare a Statelor Unite și /
sau a Alianței pe teritoriul național, această măsura fiind privită ca o granție de securitate.
Ulterior, am realizat o inferență descriptivă prin p rezentarea declarațiilor din
spațiul public al Româ niei și al Federației Ruse, de -a lungul celor șase ani care au marcat
procesul de amplasare a unor elemente ale scutul anti -rache tă pe teritoriul statului român.
Acest lucru mi-a permis să reliefez validitatea ipotezelor formulate cu privire la influența

157 caracteristicilor interne ale statului : declarațiile au evidenția t rolul import ant jucat de
MAE și MApN în cadrul acestui demers, faptul că România a avut o poziție unitară ce își
are fundamentul în consensul politic existent pe marginea acest ui proiect , dar și o
atitudine ce poate fi percepută ca provocatoare sau agresivă din partea Federației Ruse,
aspect ce ar putea produce efecte asupra opiniei publice.
Nu în ultimul rând, am testat ipotezele cu privire la efectele pe care acțiunile
României în NATO l e produc asupra coeziunii din interiorul alianței. Am argumentat că
nivelul ridicat de dependență a României față de Alianță determină acțiuni ce vizează
obținerea de garanții suplimentare de securitate. Pentru realizarea acestor demersuri și în
vederea ob ținerii unui consens cu privire la obiectivul de securitate urmărit, România se
coalizează cu statele care împărtățesc percepții similare cu privire la amenințările externe,
dezvolt ând interese strategice asemănătoare . Însă, această coalizare regională co nduce
către mai multe forme de scindare a coeziunii în rândul aliațiilor, dintre care am
menționat vestul contra estul în raportarea la amenințarea reprezentată de Federația Rusă,
sudul contra estul cu privire la alocarea de resurse pentru combarea unor ame nințări
diferite și, în sfârșit, estul nordic contra estul sudic aflate în competiție pentru atenția
americanilor și a alianței, în general.
Această lucrare – deși a avut în centrul său România – poate prezenta elemente
de relevanță cu privire la analiz a comportamentului statelor în cadrul alianțelor. Prin
combinarea unor elemente teoretice specifice „curelei interne de transmisie” a lui
Schweller cu argumente ce aparțin teoriei lui Snyder cu privire la aplicarea dilemei
securității în interiorul alianțe lor am obținut o grilă de analiză pentru acțiunile statelor în
cadrul alianțelor, caracterizată de două „filtre” / mecanisme cauzale, după cum am redat
grafic în partea introductivă a lucrării, secțiunea „Ipoteze” . Astfel, în procesul de formare
a politici lor externe ce urmăresc promovarea interesului național, statele vor fi influențate
de caracteristicile lor interne, între cele două variabile transpunându -se primul mecanism
cauzal, și anume „cureaua internă de transmisie” cu multiplele sale variabile
intermediare. Odată formulate aceste politici, acțiunile privind materializarea acestora în
cadrul unei alianțe pot genera efecte asupra arhitecturii interne a alianței, între cele două
variabile transpunându -se cel de -al doilea mecanism cauzal, și anume „dinamica
alianței” , având un al doilea set de variabile intermediare (dependența statelor față de

158 alianță, interesul strategic, tratatul alianței, comportamentul trecut al partenerilor, ș.a.).
Aplicarea acestui raționament este de natură să contribuie la o ma i bună înțelegere a
acțiunilor statelor în cadrul alianțelor, precum și a deciziilor asumate de acestea pe scena
internațională.

Concluzii privind aplicarea metodei Process Tracing

Menționam în partea metodologică a acestei lucrări faptul că, la mome ntul actual,
științele politice parcurg o etapă în care se urmărește redefinirea metodelor de analiză ce
vizează evidențierea inferențelor cauzale, atât în ceea ce privește metodele calitative, cât
și cele cantitative. Metoda PT și dezbaterile din spatele acesteia repre zintă o dovadă a
acestor eforturi. Experiența aplicării acestei metode în prezenta lucrare mi -a evidențiat o
serie de avantaje, dar mi -a și confirmat parte din preocupările existente pe marginea
metodei, aspecte pe care le -am menționat și în secțiunea privind limitările cercetării.
Înainte de a menționa aspectele remarcate în aplicarea acestei metode, reamintesc
faptul că am utilizat PT pentru a testa o teorie deja existentă cu privire la influența
caracteristicilor interne ale statului asupr a politicii sale externe (metoda putând fi utilizată
și pentru a construi o teorie sau pentru a explica un rezultat), iar în aplicarea acesteia am
utilizat deducția (pentru celelalte două variante de PT fiind necesare inducția, respectiv
un mix între deduc ție și inducție). Așadar, un prim aspect pe care doresc să îl evidențiez
în aplicarea PT constă în necesitatea existenței unei corelații logice cu teoria ce urmează a
fi testată, în cazul acestei lucrări fiind vorba de mecanismul cauzal reprezentat de
„cur eaua de transmisie” ce leagă caracteristicile interne ale statului cu politica sa externă.
În baza acestei corelații am formulat ipotezele de cercetare pe care am urmărit să le
validez prin aplicarea PT.
Un al doilea aspect se referă la alegerea variabil elor intermediare, cele care
formează mecanismul cauzal. Teoria realismului neoclasic pune la dispoziție un număr
foarte mare de astfel de variabile, desprinse de la nivelul statului, însă nu formulează
recomandări cu privire la utilizarea lor în interioru l cercetărilor, astfel încât nu există o
ierarhie în rolul pe care aceste variabile îl joacă în fundamentarea politicii externe a
statelor și nici o linie directoare cu privire la câte asemenea variabile sunt necesare pentru

159 a forma „cureaua de transmisie” . Din acest considerent, așa cum am menționat și la
limitările cercetării, alegerea numărului și a calității variabilelor intermediare se
realizează în baza unei evaluări proprii a cercetătorului, fundamentată pe cunoștințele
anterioare dobândite cu privir e la subiectul de cercetat.
Resursele necesare realizării PT reprezintă un alt aspect important, pentru că – așa
cum menționează și George și Bennett – metoda necesită „ cantități uriașe de informații ,
investiția de timp și resurse în analiza unui caz fii nd mult mai mare decât în analiza
comparată, acest lucru având legătură cu designul cercetării ”474. Dincolo de volumul
mare de date necesar, în realizarea cercetării o relevanță crescută o are calitatea datelor în
baza căreia se realizează selecția momentelo r importante pentru procesul analizat.
Calitatea datelor se referă de fapt la valoarea probatorie pe care cercetătorul o atribuie
unui anume eveniment selectat pentru confirmarea ipotezelor formulate, deoarece nu
toate informațiile existente în jurul unui proces au aceeași importanță pentru explicarea
procesului. Aici se află chintesența PT și elementul care îi conferă de fapt un rol
important în testarea sau identificarea mecanismelor cauzale.
Alegerea studiului de caz (a procesului) este, de asemenea, u n element definitoriu
pentru o aplicare eficientă a acestei metode de analiză. Autorii care au descris metoda PT
au menționat că aceasta își găsește aplicabilitatea în special în explicarea unor
evenimente istorice precum d ebutul primului război mondial sa u încheirea Războiului
Rece. Printre aceștia, Beach și Pedersen susțin că „folosirea PT pentru explicarea
rezultatelor este cea mai frecventă formă de utilizare a metodei”475, deoarece aceasta
presupune existența unor narațiuni alternative, motiv pentru care PT poate produce
rezultate cu o relevanță ridicată în analiza acelor evenimente în jurul cărora planează o
serie de controverse cu privire la aspectele cauzale. În această lucrare, am ales să aplic PT
asupra unui studiu de caz din istoria recentă, însă ca re prezintă caracteristicile necesare
care îl fac pretabil pentru acestă metodă, având momente de debut și de încheiere bine
delimitate în timp. Studiul de caz ales a permis testarea unei teorii prin PT, însă fiind de
dată recentă și nefiind aplicate teori i concurente care să explice decizia de amplasare a
unor elemente ale scutului anti -rachetă pe teritoriul României, aplicarea metodei nu a fost

474 Alexander L. George și Andrew Bennett, op. cit. , p. 223.
475 Derek Beach și Rasmus Brun Pedersen, op. cit ., p.23.

160 posibilă în direcția explicării rezultatului prin analiza cauzalității generate de mai multe
teorii.
Un element discutabil în aplicarea acestei metode se referă la alegerea nivelului
potrivit de detaliu care trebuie oferit în realizarea descrierii procesului. Pe parcursul a
șase ani, orizontul de timp de la decizia CSAT privind găzduirea unor elemente ale
scutului anti -rachetă și momentul declarării capacității sale operaționale, au fost emise
mii de declarații publice pe marginea acestui subiect în spațiul public din România și din
Federația Rusă – menționam mai devreme volumul imens de informații ce trebu ie parcurs.
Însă, câte dovezi trebuie să aducă cercetătorul în sprijinul ipotezelor formulate pentru ca
acestea să fie confirmate și teoria validată? Dezbaterile pe marginea acestui subiect sunt
încă în desfășurare în rândul autorilor care studiază metodol ogia, însă – cel puțin la acest
moment al dezvoltării metodei – apreciez ca fiind relevantă una dintre recomandările
realizate de Bennett și Checkel pentru un PT reușit: „Nu uita că un PT concluziv este bun,
însă nu toate PT bine realizate sunt și concluzi ve”476.
Un ultim aspect pe care aș dori să îl menționez cu privire la PT se referă la
argumentul lui Bennett cu privire la utilizarea metodei nu numai în spațiul academic, dar
și pentru îmbunătățirea procesului de formulare a politicilor. Autorul argume ntează că
decidenții politici își pot îmbunătăți procesul decizional prin folosirea PT într -un mod
sistematic și prezintă 3 modalități pentru realizarea acestui lucru: (1) utilizarea PT în
aceeași cheie ca și cercetătorii științifici – pentru realizarea de inferențe descriptive; (2)
decidenții se pot angaja în „proiectarea proceselor” sau analizarea posibilelor rezultate
ale unor acțiuni, făcând apel la teoriile indicate pentru acea zonă și (3) PT poate ajuta
decidenții să realizeze corecții pe parcursul un or acțiuni, corelând rezultatul posibil cu
evoluțiile generate de factorii cauzali477.
Astfel, aplicarea PT în științele politice poate aduce un plus de acuratețe în
studierea inferențelor cauzale, fiind o metodă cu o desfășurare logică, care oferă
cursiv itate și coerență în analiză, însă – după cum am evidențiat – aceasta prezintă și o

476 Andrew Bennett și Jeffrey T. Checkel, op. cit ., p. 39.
477 Andrew Bennett, „Using Process Tracing to Improve Policy Making: The (Negative) Case of the 2003
Intervention in Iraq”, Security Studies , Vol. 24, nr. 2, aprilie – iunie 2015, Routledge Taylor & Francis
Group, pp. 228 – 229.

161 serie de neajunsuri ale căror efecte vor putea fi limitate doar în urma aplicării sale
extensive, conducând astfel la finisarea acestei metode de cercetare.

România, Quo Vadis?

Înainte de a încheia această lucrare, doresc să evidențiez câteva evoluții recente cu
impact asupra subiectului cercetat. Schimbarea administrației de la Washington, prima
participare a noului președinte american – Donald Trump – la reuniunea șefilor de state și
/ sau de guverne din cadrul NATO (25 mai 2017), dar și contextul actual de securitate din
Europa – pus la grea încercare de atentatele teroriste, dar și de criza migranțiilor – sunt
elemente cu impact asupra promovării intereselor națio nale de securitate în cadrul
Alianței Nord – Atlantice.
Astfel, cea mai recentă reuniune la nivel de șefi de state / de guverne realizată sub
egida NATO a fost marcată de participarea noului președinte american, dar și a noului
președinte francez. În cad rul acestei întâlniri, ocazionată de inaugurarea noului sediu al
Alianței de la Bruxelles, au fost luate decizii importante cu privire la următoarele
subiecte478: consolidarea rolului NATO în combaterea terorismului, împărțirea echitabilă
a responsabilitățil or între Aliați, relația cu Federația Rusă și extinderea NATO. În ceea ce
privește lupta împotriva terorismului s -a convenit asupra unui plan de acțiune al Alianței
pe dimensiunea combaterii terorismului, care presupune: continuarea misiunii de
pregătire a forțelor afgane, extinderea sprijinului acordat Coaliției Internaționale mpotriva
ISIS (prin sistemul de supraveghere AWACS), dobândirea calității de membru deplin în
cadrul Coaliției Internaționale care „nu presupune că NATO se va angaja în luptă
(acțiun i militare ofensive), dar așa se va transmite un semnal puternic privind
angajamentul NATO în lupta împotriva terorismului și va permite NATO să participe la
dezbaterile politice, inclusiv la coordonarea programelor de pregătire și de sporire a
capabilităț ilor”479. Tot în zona combaterii terorismului, Alianța va continua pregătirea
forțelor irakiene; în plus, în cadrul nou createi Divizii de Intelligence din NATO va fi

478 Ordinea subiectelor este cea în care au fost ele m enționate în comunicatul de presă al Secretarului
General al Alianței, Jens Stollenberg, după întâlnirea șefilor de state și / sau de guverne de la Bruxelles, din
25 mai 2017, disponibilă la http://nato.int/cps/en/natohq/opinions_144098.htm?selectedLocale=en , accesat
la 02.06.2017.
479 Idem.

162 creată o structură dedicată combaterii terorismului, aspect care „va îmbunătăți schimbul
de informații între Aliați, inclusiv cu privire la amenințarea generată de luptătorii
teoriști străini”480. Mai mult decât atât, se va crea un „hub pentru Sud” la
Comandamentul Forțelor Unite din Napoli, care va monitoriza și evalua amenințările
regionale, inc lusiv cele de natură teroristă. Se va acorda o atenție sporită valorificării
Centrului NATO pentru Operațiuni Speciale, care deja oferă pregătire aliaților și
partenerilor NATO în prevenirea și combaterea terorismului, însă acest lucru „ar putea
prespune ș i dislocarea unor trupe mobile în țări cu nivel rificat de risc terorist”481. Nu
în ultimul rând, după modelul UE, în cadrul Alianței se va crea funcția de coordonator
pentru combaterea terorismului.
În ceea ce privește subiectul distribuirii echitabile a responsabilităților, s -a decis
dezvoltarea unor planuri naționale anuale, care să stabilească modul în care aliații
intenționează să își onoreze obligațiile privind investițiile în apărare, asumate în 2014.
Aceste planuri vor acoperi trei zone majore: fina nciar, capabilități și contribuții.
Subiectul relaționării cu Federația Rusă a fost abordat doar pentru reafirmarea
abordării în dublă cheie: o apărare puternică combinată cu un dialog consistent. Conform
SG NATO, „aliații lucrează împreună pentru a nu genera un conflict cu Federația Rusă,
ci pentru a preveni un conflict și a conserva pacea. În același timp, NATO rămâne
deschisă la dialog cu Federația Rusă pentru a crește transparența și a reduce
riscurile”482. Ultimul aspect abordat a fost deschiderea NA TO față de noi membri,
prezența prim -ministrului muntenegrean fiind relevantă în acest sens, Muntenegru
devenind cel de -al 29 -lea aliat.
Am realizat această trecere în revistă a deciziilor adoptate în cadrul celei mai
recente întrevederi la nivel înalt di n cadrul Alianței Nord -Atlantice pentru a evidenția
ponderea acordată fiecărui subiect. Așa cum menționam la începutul acestei părți a
lucrării, participarea noului președinte american, dar și recentele atacuri teroriste din
Europa au condus la reașezarea priorităților NATO. Relevant în acest context este și
discursul lui Donald Trump rostit cu prilejul întâlnirii de la Bruxelles și care include doar
aspecte privind lupta împotriva terorismului și obligațiile financiare ale aliaților: „23 din

480 Idem.
481 Idem.
482 Idem.

163 28 de state me mbre încă nu plătesc ceea ce ar trebui să plătească pentru apărarea lor,
ceea ce nu este corect față de SUA. În ultimii 8 ani, SUA au cheltuit mai mult pentru
apărare decât toate celelalte state NATO la un loc”483.
România a fost reprezentată la această întâlnire de președintele Klaus Iohannis,
care a apreciat rezultatele reuniunii ca „o contribuție la asigurarea unei apărări solide a
României și un rol vizibil al țării noastre”484, președintele susținând că în urma
participării „România și -a atins obiect ivele” . Am identificat obiectivele propuse în
contextul participării președintelui Klaus Iohannis la această întâlnire în cadrul
comunicatului de presă elaborat în urma ședinței CSAT din luna martie 2017, acestea
fiind formulate după cum urmează: „Așteptăr ile României sunt, în principal, legate pe de
o parte de reconfirmarea importanței și solidității relației transatlantice și pe de cealaltă
parte de evidențierea contribuțiilor României la NATO și la asigurarea securității
europene și euro -atlantice, cu pă strarea în atenția aliaților a importanței strategice a
Mării Negre”485. În acord cu aceste obiective , declarația președintelui în urma reuniunii a
inclus aspecte privind „reiterarea fermă de către președintele Trump a angajamentului
SUA pentru Alianță, pent ru apărarea colectivă și consolidarea flancului estic”486. Deși
aceste aspecte nu se regăsesc în discursul președintelui american sau în declarația de
presă a SG NATO este posibil ca ele să fi fost subiectul întâlnirii bilaterale pe care
președintele Iohanni s a avut -o cu Donald Trump în marja reuniunii.
Vizita pe care președintele Klaus Iohannis o va efectua în Statele Unite în
intervalul 04 – 09 iunie 2017 reprezintă un bun prilej pentru promovarea intereselor
naționale de securitate , dar și pentru „a disc uta perspectivele de aprofundare și extindere
a parteneriatului strategic dintre România și SUA, inclusiv în contextul în care în acest

483 Donald Trump, discurs rostit în cadrul întâlnirii de la Bruxelles, din 25 mai 2017, disponibil la
http://nato.int/cps/en/natohq/opinions_144098.htm?selectedLocale=en , accesat la 02.06.2017.
484 Klaus Iohannis citat în Dana Stănilă, „Klaus Iohannis după întâlnirea NATO: a fost o re uniune reușită.
România și -a atins obiectivele”, articol publicat în Mediafax , 25 mai 2017, disponibil la
http://m.mediafax.ro/politic/klaus -iohannis -dupa -intalnirea -nato-a-fost-o-reuniune -reusita -romania -si-a-
atins -obiectivele -16381628 , accesta la 02.06.2017.
485 Comunicat de presă în urma ședinței CSAT din 21 martie 2017, disponibil la
http://csat.presidency.ro/?pag=46&id=14443 , accesat la 02.06.2017.
486 Klaus Iohannis în art. cit. .

164 an se împlinesc 20 de ani de la lansarea acestuia”487. Este dezirabil ca România să își
stabilească direcții clare de acț iune în baza cărora să valorifice astfel de oportunități în
vederea materializăr ii propriilor interese pentru asigurarea securității naționale, protejarea
cetățenil or săi și a valorilor naționale, iar pentru aceasta este necesar ca România să își
stabileas că rolul pe care urmărește să și -l asume în regiune și în lume, în actualul context
de securitate caracterizat de impredictibilitate și de o dinamică ridicată.

487 Comunicat de presă „Vizita președintelui României, domnul Klaus Iohannis în SUA”, publicat la
01.06.2017, disponibil la http://presidency.ro/ro/media/comunicate -de-presa/vizita -presedintelui -romaniei –
domnul -klaus.iohannis -in-statele-unite -ale-americii , accesat la 02.06.2017.

165 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Baldwin, David A., „The Conce pt of Security”, Review of International Studies 23,
(1997): 5 – 26.
2. Barnett, Michael N., Levy, Jack S., „Domestic Sources of Alliances and Alignments:
The Case of Egypt, 1962 -73”, International Organization 45, issue 3 (Summer
1991): 369 – 395.
3. Bennett , Andrew, Checkel , Jeffrey T., Process Tracing: From Metaphor to
Analytical Tool , Cambridge: Cambridge University Press, 2015 .
4. Bennet, Andrew, „Using Process Tracing to Improve Policy Making: The (Negative)
Case of the 2003 Intervention in Iraq”, Security Stud ies 24, Issue 2, April – June
2015, Routledge Taylor and Francis Group, pp. 228 – 240.
5. Burchill, Scott, The National Interest in International Relations Theory , London:
Palgrave Macmillan, 2005
6. Buzan, Barry, Hansen, Lene, The Evolution of International Sec urity Studies ,
Cambridge: Cambridge University Press, 2009.
7. Buzan, Barry, People, States and Fear – An Agenda for International Security
Studies in the Post -Cold War Era , 2nd edition, Boulder, CO: L. Rienner, 1991.
8. Buzan, Barry, “New Patterns of Global Sec urity in the Twenty -first Century”,
International Affairs 67, Issue 3 (Jul. 1991): 431 – 451.
9. Buzan, Barry, The War on Terrorism as the New Macro -Securitization , Oslo: Oslo
Workshop, 2006.
10. Christensen, Thomas J., Useful Adversaries: Grand Strategy, Domesti c
Mobilization and Sino -American Conflict, 1947 -1958 , NJ: Princeton University
Press, 1996.
11. Christensen, Thomas J., Snyder, Jack, “Progressive Research on Degenerate
Alliances”, The American Political Science Review 91, issue 4 (1997): 919 – 922.
12. Collier, David, „Understanding Process Tracing”, PS: Political Science and Politics
44, no. 4 (2011): 823 – 830.

166 13. Collier, David, Brady, Henry (eds), Rethinking Social Inquiry , Rowman and
Littlefield (2nd edition), 2010.
14. Conceptul Strategic NATO (1999) .
15. Deni, John R., “Shifting locus of governance? The Case of NATO’s connected
forces initiative”, European Security 25, issue 2, Routledge: Taylor & Francis
Group (March 2016): 181 – 196.
16. Douglas, Roy, New Alliances, 1940 -41, London: Macmillan, 1982
17. Dueck, Colin, “New P erspectives on American Grand Strategy: A Review Essay”,
International Security 28, issue 4 (Spring 2004): 197 – 216.
18. Elman, Colin, Fendius, Miriam (ed), Progress in International Relations Theory:
Appraising the Field , Cambridge: MIT Press, 2003.
19. Ghidul P olitic Comprehensiv al NATO (2006) .
20. Ghidul Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015 – 2019 .
21. Goemans, Hein, Spaniel, William, „Multimethod Research: A Case for Formal
Theory”, Security Studies 25, issue 1, Routledge: Taylor & Francis Gro up (January
2016): 25 – 33.
22. Goetz , Gary, Mahoney , James, A Tale of Two Cultures: Qualitative and
Quantitative Research in the Social Sciences , NJ: Princeton University Press, 2012 .
23. Goetz, Gary, „Multimethod Research”, Security Studies 25, Issue 1, Routledg e:
Taylor & Francis Group (January 2016): 4 – 24.
24. Haftendom, Heiga, Keohane, Robert, Wallander, Celeste (ed), Imperfect Unions:
Security Institutions Over Time and Space , Oxford: Oxford University Press, 1999.
25. Hallams, Elen, Ratti, Luca, Zyla Benjamin (ed) , NATO Beyond 9/11: The
Transformation of the Atlantic Alliance , London: Palgrave Macmillan, 2013.
26. Hempel, Carl G., Fundam entals of Concept Formation in Empirical Science ,
Chicago: University of Chicago Press, 1952.
27. Hough, Peter, Understanding Global Secu rity, Routledge: Taylor & Francis Group,
2004 .

167 28. Jervis, Robert, Perception and Misperception in International Politics , NJ:
Princeton University Press, 1976.
29. Katzenstein, Peter J. (ed), The culture of national security: norms and identity in
world politics , New York: Columbia University Press, 1996 .
30. Katznelson, Ira, Milner, Helen V. (ed), Political Science: The State of the Discipline ,
New York: W.W. Norton, 2002.
31. Kitchen, Nicholas, “Systemic pressure and domestic ideas: a neoclassical realist
model o grand strategy formation” Review of International Studies 36, issue 1
(2010): 117 – 143.
32. Krasner, Stephen D., Defending the National Interest: Raw Materials Investments
and U.S. Foreign Policy , NJ: Princeton University Press, 1979.
33. Legro Jeffrey W., Moravcsik, A ndrew, “Is anybody still a realist?”, International
Security 24, issue 2 (Fall 1999), 5 – 55.
34. Lindemann, Bjorn Alexander, Cross -Strait Relations and International
Organizations: Taiwan’s Participati on in IGOs in the Context of Its Relationship
with China , Springer Fachmedien Wiesbaden, 2014.
35. Lipschutz, Ronnie D. (ed), On Security , New York: Columbia University Press,
1995.
36. Lobell, Steven E., Ripsman, Norrin M., Taliaferro, Jeffrey W. (ed), Neoclassical
Realism, the State and Foreign Policy , Cambridge: Cambr idge University Press,
2009.
37. Mahoney, James, „Process Tracing and Historical Explanation”, Security Studies 24,
issue 2, Routledge: Taylor & Francis Group (April 2015): 200 – 218.
38. McCalla, Robert B., “NATO’s persistence after the Cold War” , International
Organization 50, issue 3, (Summer 1996), 445 – 475.
39. Mor, Bon. D., “Public Diplomacy in Grand Strategy”, Foreign Policy Analysis 2,
issue 2 (2006), 157 – 176.
40. Noul Concept Strategic NATO (1991)
41. Noul Concept Strategic NATO (2010)

168 42. Osgood, Robert E., Alliance s and American Foreign Policy , Baltimore: Johns
Hopkins University Press, 1968.
43. Rathbun, Brian, “A Rose by Any Other Name: Neoclassical Realism as the Logical
and Necessary Extension of Structural Realism”, Security Studies 17, Routledge:
Taylor & Francis Group (2008): 294 – 321.
44. Reichard, Martin, The EU -NATO Relationship – A Legal and Political Perspective ,
London: Ashgate Publishing Company, 2006.
45. Ringmose, Jens, Rynning, Sten, “Come Home NATO – The Atlantic Alliance’s
New Strategic Concept”, Danish Inst itute for International Studies Report (April
2009): 1 – 30.
46. Rose, Gideon, „Neoclassical Realism and Theories of Foreign Policy”, World
Politics 51, Issue 1 (October 1998): 144 – 172.
47. Rothschild, Emma, “What is Security?”, Daedalus 124, issue 3, The Quest for
World Order, The MIT Press (Summer 1995): 53 – 98.
48. Schweller, Randall L., „Tripolarity and the Second World War”, International
Studies Quarterly 37, Issue 1 (March 1993): 73 – 103.
49. Schweller, Randall L., “Bandwagoning for Profit: Bringing the Revisio nist State
Back In”, International Security 19, issue 1(Summer 1994): 72 – 107.
50. Schweller, Randall L., Deadly Imbalanc es: Tripolarity and Hitler’s St rategy of
World Conquest , New York: Columbia University Press, 1998.
51. Schweller, Randall L., “New Realist Re search on Alliances: Refining, Not refuting,
Waltz’s Balancing Proposition”, The American Political Science Review 91, issue 4
(1997): 927 – 930.
52. Schweller, Randall L., Unanswered Threats: Political Constraints on the Balance
of Power , NJ: Princeton Univer sity Press, 2006.
53. Schweller, Randall L., “The problem of International Order Revisited: A Review
Essay”, International Security 26, issue 1 (Summer 2001): 161 – 186.
54. Snyder, Glenn H., “The Security Dilemma in Alliance Politics”, World Politics 36,
no. 4 (J uly 1984): 461 – 495.

169 55. Snyder, Glenn H., Alliance Politics , NY: Cornell Studies in Security Affairs, 1997
56. Snyder, Jack L., Myths of Empire: Domestic Politics and International Ambition,
Cornell Studies in Security Affairs, Ithaca, NY : Cornell University Pre ss, 1991.
57. Spiegeleire, Stephan, Korteweg, Rem, “Future NATOs”, articol apărut pentru prima
oară în ediția electronică a NATO Review , 2006 .
58. Stone, Marianne, “Security According to Buzan: A Comprehensive Security
Analysis”, Security Discussion Papers Series 1, New York: Columbia University,
School of International and Public Affairs, 2009.
59. Strategia de Securitate Națională din 2006 – România Europeană, România
Euroatlantică: pentru o viață mai bună într -o țară democratică, mai sigură și
prosperă .
60. Strategia Na țională de Apărare a Țării din 2008 .
61. Strategia Națională de Apărare din 2010 – Pentru o Românie care garantează
securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare .
62. Strategia națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015 – 2019 – O Românie
puternică în Europa și în lume .
63. Studiu opinie publică „Simpatie față de alte țări”, septembrie 2013.
64. Studiu opinie publică „Încrederea în NATO”, aprilie 2014.
65. Studiu opinie publică „Simpatie țări”, iulie 2014.
66. Studiu opinie publică „Evaluarea conflictului din Ucraina. Atitudinea românilor față
de alte țări”, februarie 2015.
67. Studiu opinie publică „Securitatea națională. Riscuri și amenințări”, mai 2015.
68. Studiu opinie publică „Teme de interes pentru securitatea națională”, iulie 2015.
69. Studiu opinie publică „Simpatie țări” , decembrie 2015.
70. Studiu opinie publică „Simpatie țări”, aprilie 2016.
71. Tannenwald, Nina, “Process Tracing and Security Studies”, Security Studies 24,
Issue 2, Routledge: Taylor & Francis Group (April 2015): 219 – 227.
72. Tratatul Nord -Atlantic (1949)

170 73. Vasquez, John A., Elman, Colin (ed), Realismul și Balanța de putere , București:
Polirom, 2012 .
74. Wallander, Celeste A., “Institutional Assets and Adaptability: NATO After the Cold
War”, Intenational Organization 54, issue 4 (December 2000): 705 – 735.
75. Walt, Stephan M., “Alliance Formation and the Balance of World Power”,
International Security 9, issue 4 (Spring 1985): 3 – 43.
76. Walt, Stephan M., “Rigor or Rigor Mortis? Rational Choice and Security Studies”,
International Security 23, Issue 4 (Spring 1999): 5 – 48.
77. Walt, Stephan M., Originile Alianțelor , Iași: Institutul European, 2008.
78. Walt, Stephan M., „Why Alliances Endure or Collapse”, Survival 39, issue 1 (1997):
156 – 179.
79. Waltz, Kenneth, Teoria Politicii Internaționale , Iași: Polirom, 2006.
80. Weitsman, Patricia A. , Dangerous Alliances: Proponents of Piece, Weapons of War ,
Standford, CA: Standford University Press, 2004.
81. Widerberg, Helene Forsland, „Rallying for reassurance: a study of North Atlantic
Treaty Organization”, European Security 25, issue 2, Routledge: Ta ylor & Francis
Group, pp. 183 – 202.
82. William, Paul D., Security Studies: An Introduction , Routledge: Taylor&Francis
Group, 2008.
83. Wohlforth, William Curti, The Elusive Balance: Power and Perceptions during the
Cold War , New York: Cornell University Press, 1 993.
84. Wolfers, Arnold, “National Security as an Ambiguous Symbol”, Political Science
Quarterly 67, issue 4 (December 1952), 481 – 502.
85. Zakaria, Fareed, From Wealth to Power: The Unusual Origins of America’ s World
Role, NJ: Princeton University Press, 1998 .
86. Zulean, Marian, „Strategiile de Securitate în Spațiul Euro -Atlantic” , București:
editura Tritonic, 2015.

171 Surse electronice

87. Aurescu, Bogdan (2010), interviu acordat Radio România Actualități (online),
transcipt:
http://www.politicaromaneasca.ro/bogdan_aurescu_secretar_de_stat_in_ministerul_
de_externe -719 (25.05.2013).
88. Aurescu, Bogdan (2010), “Discurs cu prilejul participării la conferința <Situaț ia
Securității internaționale în perspectiva Summitului de la Lisabona>”,
http://www.mae.ro/node/5225 (25.05.2013).
89. Baconschi, Teodor (2010), interviu acordat Radio France International (online)
http://www.rfi.ro/articol/invitatul -diminetii/teodor -baconschi (20.06.2011 ).
90. Baconschi, Teodor (2010), interviu acordat postului de radio Radio România
Actualități (online), http://www.romania –
actualitati.ro/interviu_cu_ministrul_afacerilor_externe_teodor_baconschi -13413
(25.05.2013).
91. Bărbulescu, Mirela (2016), „MAE își exprimă sur prinderea față de poziția
președintelui Rusiei cu privire la sistemul de apărare antirachetă de la Deveselu”,
articol publicat în Agerpres (online),
http://www.agerpres.ro/politica/2016/05/28/mae -isi-exprima -surprinderea -fata-de-
pozitia -presedintelui -rusiei -cu-privire -la-sistemul -de-aparare -antiracheta -de-la-
devesel u-14-28-38 (05.06.2016).
92. Băsescu, Traian (2010), articol „Băsescu: Rusia nu are numai flori pentru România”,
Agerpres (online), http://www .agerpres.ro/politica/2010/11/18/ -basescu -rusia -nu-
are-numai -flori-pentru -romania -23-51-06 (23.11.2010).
93. Băsescu, Traian (2010), “Băsescu i -a certat pe diplomații români”,
http://www.ziare.com/basescu/presedinte/traian -basescu -i-a-certat -pe-diplomatii –
romani -1039091 (25.05.2013) .
94. Băsescu, Traian (2010), „Băsescu: Summitul NATO și -a atins obiectivele propuse
și a dovedit solidaritatea Alianței”, Gândul (online),
http://www2.gandul.info/stiri/basescu -summit -ul-nato-si-a-atins -obiectivele –
propuse -si-a-dovedit -soliditatea -aliantei -7735090 (27.05.2013).

172 95. Bojan, Ioana (2015), „AVERTISMENTUL RUSIEI pentru Polonia și România:
Dacă le place să fie ținte, este alegerea lor ”, Mediafax (online),
http://www.mediafax.ro/externe/avertismentul -rusiei -pentru -polonia -si-romania –
daca-le-place -sa-fie-tinte-este-alegerea -lor-reactia -lui-victor -ponta -14495363
(25.06.2015).
96. Corlățean, Titus (2013), articolul „REPLICA lui Corlățean la declarațiile
ambasadorului rus: N -au motive să fie preocupați”, publicat la data de 18.04.2013,
România TV (online), http://www.romaniatv.net/corlatean -replica -la-declaratiile –
ambasadorului -rus-va-spun -ca-nu-au-motive -sa-fie-preocupati_76320.html
(05.10.2014).
97. Drăghici, Mihai (2014), „Ofi cial NATO: Elementele antirachetă din România nu
sunt o amenințare pentru Rusia”, Mediafax (online)
http://www.mediafa x.ro/politic/oficial -nato-elementele -antiracheta -din-romania -nu-
sunt-o-amenintare -pentru -rusia -13386700 (07.11.2014).
98. Enache, Iuliana (2015), „Serghei Ivanov avertizează asupra relațiilor dintre SUA și
Rusia”, Mediafax (online), http://www.mediafax.ro/externe/serghei -ivanov –
avertizeaza -asupra -relatiilor -dintre -sua-si-rusia -14483043 (25.06.2015).
99. Iohannis, Klaus (2016), „Alocuțiunea pr eședintelui României, Klaus Iohannis,
susținută cu prilejul deschiderii Programului <Securitate în regiunea Mării Negre.
Provocări comune, viitor sustenabil>”, Administrația Prezidențială (online),
http://www.presidency.ro/ro/media/agenda -presedintelui/participare -la-deschiderea –
programului -securitate -la-marea -neagra -provocari -comune -viitor-sustenabil
(05.06.2016).
100. Iohannis, Klaus (2017), comunicat de presă „Vizita președintelui României,
domnul Klaus Iohannis, în Statele Unite ale Americii”, Administrația Prezidențială
(online), http://presidency.ro/ro/media/comunicate -de-presa/vizita -presedintelui –
romaniei -domnul -klaus -iohannis -in -statele -unite -ale-americii , (02.07.2017)
101. Lavrov, Serghei (2010), articol „US Taps Romania for Missile Defence”,
https://www.armscontrol. org/act/2010_03/MissileDefense (23.05.2013).

173 102. Lavrov, Serghei (2010), articol “Rusia: Duma amenință că nu va ratifica noul
START”, Agerpres (online), http://www.agerpres.ro/externe/2010/03/16/rusia –
duma -ameninta -ca-nu-va-ratifica -noul-start-14-10-11 (23.05.2013).
103. Lukașevici, Alexandr (2014), articolul „MAE rus: Sistemul antirachetă din
România intră în contradicție cu stabilitatea Europei”, Adevărul (online),
http://adevarul.ro/international/rusia/mae -rus-sistemul -antirachet a-romania -intra-
contradictie -stabilitatea -europei -1_5491b015448e03c0fdd4e907/index.html ,
(17.12.2014).
104. Malginov, Oleg Seerghevici (2012), articolul „Ambasadorul Rusiei la București,
intervievat de Ion Cristoiu: <În privința României, Medvedev a spus destu l de clar
că trebuie să schimbăm anotimpul, fiindcă relațiile au nevoie de încălzire>”, B1
(online) http://www.b1.ro/stiri/externe/ambasadorul -rusiei -la-bucuresti -intervievat –
de-ion-cristoiu -in-privinta -romaniei -medvedev -a-spus-destul -de-clar-ca-trebuie -sa-
schimbam -anotimpul -fiindca -relatiile -au-nevoie -de-incalzire -30832.html
(18.09.2013).
105. Malginov, Oleg Seerghevici (2013), articolul „Cine spune adevărul?
Vicepremierul Dmitri Rogozin spune că Scutul american antirachetă este o
<cacealma> americană, ambasadorul rus la București amenință că Deveselu poate
deveni <o țintă> pentru Rusia”, Hotnews (online), http://www.hotnews.ro/stiri –
esential -14643903 -cine-spune -adevarul -vicepremierul -dmitri -rogozin -spune -scutul –
american -antiracheta -este-cacealma -americana -ambasadorul -rus-bucure sti-
ameninta -deveselu -poate -deveni -tinta-pentru -rusia.htm (05.10.2014).
106. Marga, Andrei (2012), transcrierea emisiunii „Compas”, The Money Channel,
Ministerul Afacerilor Externe (online), https://www.mae.ro/no de/14306
(18.09.2013).
107. Medvedev, Dmitry (2010), articol „Rusia pledează pentru înființarea unui scut
anti-rachetă global”, Vocea Rusiei (online),
http://romanian.ruvr.ru/2010/04/27/6952446.ht ml (25.05.2013).
108. Medvedev, Dmitry (2010), articolul “Rusia propune NATO colaborarea în
domeniul sistemului de apărare antirachetă”, Vocea Rusiei (online),
http://romanian.ruvr.ru/2010/11/20/ 35338186.html (27.05.2013).

174 109. Medvedev, Dmitry (2010), articolul “Rusia acceptă să coopereze la scutul anti –
rachetă al NATO”, Mediafax (online), http://www.mediafax.ro/externe/rusia –
accepta -sa-coopereze -la-scutul -antiracheta -al-nato-7734979 (27.05.2013).
110. Medvedev, Dmitry (2011), „ President Medvedev`s News Conference Following
the G8 Summit: full transcript” , Russia Today (online),
https://www.rt.com/politics/official -word/medvedev -news -conference -transcript/
(27.05.2013).
111. Ponta, Victor (2014), interviu acordat Adevărul Live (online),
http://adevarul.ro/cauta/?terms=victor%20ponta%20Afganistan&fromDate=2012 –
1-1&toDate=2016 -9-6&tab=mrvideo&page=1 (02.07.2014).
112. Putin, Vladimir (20 10), interviu emisiune „Larry King Live”, difuzată pe CNN ,
Sputnik News (online) https://sputniknews.com/analysis/20101202161586625/
(27.05.2013).
113. Putin, Vladimir (2014), articolul “Vladi mir Putin: SUA crează amenințări la
adresa Rusiei prin amplasarea scutului antirachetă în România și în Polonia”,
http://www.hotnews.ro/stiri -international -18866059 -vladimir -putin -sua-creeaza –
amenintari -adresa -rusiei -prin-amplasarea -scutului -antiracheta -romania -polonia.htm ,
(22.01.2015).
114. Reva, Mikhail (2014), articolul „Consulul Ge neral al Federației Ruse la Constanța,
Excelența Sa Mikhail Reva, interviu în exclusivitate, la finalul mandatului: <Noi
vedem că SUA și NATO au, pe bază de rotație, nave în Marea Neagră. Nu cred că
acest lucru poate contribui la consolidarea stabilității în regiune”, Replica (online),
http://www.replicaonline.r o/noi -vedem -ca-sua-si-nato-au-pe-baza-de-rotatie -nave –
in-marea -neagra -nu-cred-ca-acest -lucru -poate -contribui -la-consolidarea -stabilitatii –
in-regiune -190561/ (05.10.2014).
115. Rogozin, Dmitry (2010), articol „Scutul / scuturile anti -rachetă, într -o fază
constr uctivă?”, HotNews (online),
http://m.hotnews.md/articles/view.hot?category_id=1&id=2391 (25.05.2013).
116. Rogozin, Dmitry (2010), articolul „Dmitri Rogozin: 2010 a fost un an reușit
pentru relațiile dintre Rusia și NATO”, Vocea Rusiei (online),
http://romanian.ruvr.ru/2010/12/28/37949439.html (27.05.2013).

175 117. Rogozin, Dmitry (2011), articolul “Dmitri Rogozin îi ridiculize ază pe români
pentru că au permis găzduirea de componente ale sistemului de apărare antirachetă”,
România Liberă (online),
http://www.romanialibera.ro/actualitate/international/dmitri -rogozin -ii-
ridiculizeaza -pe-romani -pentru -ca-au-permis -gazduirea -de-componente -ale-
sistemului -de-aparare -antiracheta -248678 (27.05.2013).
118. Stănilă, Dana (2017), „Klaus Iohannis după întâlnirea NATO: a fost o reuniune
reușită. România și -a atins obiectivele”, Mediafax (online) ,
http://m.mediafax.ro/politic/klaus -iohannis -dupa -intalnirea -nato-a-fost-o-reuniune –
reusita -romania -si-a-atins -obiectivele -16381628 (02.06.2017).
119. Stoltenberg, Jens (2017), Conferință presă ,
http://nato.int/cps/en/natohq/opinions_144098.htm?selectedLocale=en
(02.06.2017).
120. Terzi, Anatol (2011), NATO nu vrea scut comun cu Rusia , http://karadeniz –
press.ro/kara/nato -nu-vrea-scut-comun -cu-rusia/ (27.05.2013).
121. *** “Americanii recunosc destinația bazei de la Deveselu. Scutul gândit pentru
atacurile Rusiei” (2012), Realitatea (online), http://www.realitatea.net/americanii –
recunosc -destinatia -bazei -de-la-deveselu -scutul -gandit -pentru -atacurile –
rusiei_1591589.html?utm_source=BreakingNews –
Homepage&utm_medium=Clicks&utm_campaign=trkweb (17.12.2014).
122. *** “Apărarea anti -rachetă: concepția se modifică, însă esența rămâne” (2010),
Vocea Rusiei (online), http://romanian.ruvr.ru/2010/07/05/11512448.html
(25.05.2013).
123. *** Bilanțul Ministerului Apărării Naționale (05.03.2010),
http://militar.infomondo.ro/actualitate/bilantul -ministerului -apararii -nationale -pe-
2009.html (20.06.2011).
124. *** Comunicat de presă al Consiliului Suprem de Apărare a Țării (21.03.2017),
http://csat.presidency.ro/?pag=46&id=14443 (02.06.2017).
125. *** Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe (2010), “Cea de -a
doua zi a participării minstrului Teodor Baconschi la evenimentele din marja celei

176 de-a 65 -a sesiuni a Adunării Generale a ONU”, https://www.mae.ro/node/4808
(25.05.2013).
126. *** Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe (2012), “Deschiderea
oficială a Reuniunii Anuale a Diplomației române 20 12”,
https://www.mae.ro/node/15061 , (18.09.2013).
127. *** Comunicat de presă al Ministerului Afacerilor Externe (2014), „Participarea
secretarului de stat pentru afaceri externe Bogdan Aurescu la Conferința
Intern ațională GLOBSEC 2014”, http://www.mae.ro/node/26707 (05.10.2014).
128. *** “Noul vicepremier rus ridiculizează România pentru instalarea sistemului
antirachetă: Comandantul roman al viitoarei baze de la Deveselu nu va vizita
niciodată stația de control” (2011), Mediafax (online),
http://www.mediafax.ro/externe/noul -vicepremier -rus-ridiculizeaza -romania –
pentru -instalarea -sistemului -antiracheta -comandantul -roman -al-viitoarei -baze-de-
la-deveselu -nu-va-vizita -niciodata -statia -de-control -9100922 (27.05.2013).
129. *** Raportul Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru anul 2010
(15.03.2011),
http://csat.presidency.ro/documente/RAPORT_CSAT_2010_14398ro.pdf
(20.06.2011 ).
130. *** “Rușii arată cum le -a căzut în plasă <spionul> Gabriel Grecu” (2010),
Evenimentul zilei (online), http://www.evz.ro/cum -a-cazut -spionul -gabriel -grecu-in-
plasa -fsb-la-moscova -903419.html (25.05.2013).