Școala Națională de Studii Politice și Administrative [615736]

Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Facultatea de Științe Politice

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Științific :
Prof. univ. dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu
Absolvent: [anonimizat] , Iulie, 2017

Școala Națională de Studii Politice și Administrative
Facultatea de Științe Politice

PRACTICA DIPLOMAȚIEI UNIUNII EUROPENE

INTERVENȚIILE DIPLOMATICE ALE UE ȘI
EFECTELE ACESTORA ÎN ZONA DE CONFLICT
UCRAINA

Coordonator Științific:
Prof. univ. dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu
Absolvent: [anonimizat], Iulie, 2017

Cuprins

Capitolul I. Abordarea teoretică ………………………………………………………… 1
1.1 Introducere ………………………………………………………… ….……… …1
1.2 Metodologie…………………………………………………………… ……… .3
1.3 Abordare teoretică neorealistă …………………………………………… …….5
Capitolul II. Uniunea Europeană, diplomația și politica sa exte rnă…………………..9
2.1 De la Comunitățile Europene, la Uniunea European ă………………… ……….9
2.2 Tratatul de la Lisabona ca idee de reformă: PESC și PESA ……………… …..11
2.3 Diplomația comună ……………………………………………………… ……14
2.4 Mecanismele diplomatice ale UE ………………………………….……… …….16
Capitolul III. Uniunea Europeană în conflicte. Cazul Kosovo ………… ……………..19
3.1 Despre intervențiil e UE în conflict ul Kosovo …………………… …………….19
3.2 Politica externă a UE și gestionarea conflictelor ………………… ..………….24
3.3 Apărarea securității și transferul valo rilor democratice ………… .…….…… ..29

Capitolul IV. Studiu de caz pe zona de conflict Ucraina …………………………….. .33

4.1 Relația UE -Ucraina: PEV, PaE ………………………………………………33
4.2 Ucraina: teritoriul Crimeea și momentul Vilnius 2013 ………………………38
4.3 Implicațiile UE în Ucrain a:…………………………………………………..41
4.3.1 Scop …………………………………………………………………41
4.3.2 Strategia UE pentru apărarea Ucrainei ……………………………..42
4.3.3 Acțiunile diplomatice ………………………………………………46
4.3.4 Relația UE -Rusia: poziții și sancțiuni ………………………………53
4.4 Concluzii ……… …………………………………………………………….59

1. Abordarea teoretică

1.1 Introducere

Din punct de vedere istoric, în perioada lui 1914 , Ucraina a fost divizată în două părți, partea
vestică fiind controlată de către Austro -Ungaria, iar partea estică de către Imperiul Rus. După
încheierea primului Război Mondial, o parte a teritoriul ui ucrainean a fost încorporat ă în
teritoriul Poloniei, re stul devenind parte a URSS (Worldwide News Ukraine 2013) . În 1954,
Crimeea, care până atunci fusese o regiune a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, a
fost transferată sub controlul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. În urma prăbușirii URSS,
Ucraina și -a declarat independența , mai precis în 24 august 1991 (World wide News Ukraine
2013) . Au urmat, apoi, perioade de instabilitate politică, care au culminat cu Revoluția
Portocalie (2004). Între timp, relațiile cu Rusia au devenit tot mai încordate, observându -se o
apropiere treptată de Uniunea Europeană. Situat în imediata vecinătate a Rusiei, statul
ucrainean a reprezentat un element cheie în politica externă rusă (Konieczna 2005, 28 -29).,
acționând ca un „stat tampon”.
În 2013, președintele ucrainean Viktor Ianukovici a anunțat că nu va mai semna Acordul de
la Vilnius, un acord de asociere între Ucraina și UE. Deși pregătirile pentru asocierea UE –
Ucraina erau la un nivel avansat, cu doar o săptămână înainte de momentul î n care era
programată semnarea acestuia, Ucraina a suspendat procesul în favoarea cooperării cu Rusia,
cu scopul de a „asigura securitatea națională, pentru a relansa relațiile economice cu Rusia și
pentru a pregăti piața internă pentru relații de la egal la egal cu UE” (Hotnews 2013) . Ideea unui
acord de asociere încheiat între Uniunea Europeană și Ucraina a apărut după o perioadă de
apropiere între cele două puteri, Ucraina fiind un partener prioritar în Politica Europeană de
Vecinătate. Rusia a consider at faptul că situația creată reprezenta o lovitură de stat susținută de
către UE. La scurt timp, trupe militare rusești au pătruns în regiunea Crime ei, iar un referendum
organizat în Crimeea a decis anexarea sa la Rusia. Desigur, a cțiunile Rusiei au fost puternic
contestate de către lumea occidentală, atât de către Uniunea Europeană, cât și de către Statele
Unite ale Americii , impunând sancțiuni economice statului rus (House of Lords European
Union Co mmittee 2015, 57 -59).
Conflictul din Ucraina reprezintă unul din cele mai importante evenimente care au avut loc
pe continentul european după destrămarea Uniunii Sovietice. După o perioadă îndelungată de

pace pe continentul european, criza ucraineană și implicarea statelor europene în conflict au dus
la răcirea considerabilă a relațiilor dintre Uniunea Europeană și Rusia .
În lucrarea de față, evenimentele succint prezentate mai sus vor fi analizate cu ajutorul
teoriei neorealiste. Această teorie ne va ajuta să înțelegem premisele conflictului, motivele și
implicațiile acestuia pentru cei trei mari actori implicați: Ucraina, Rusia și Uniunea Europeană.
Prezenta lucrare analizează politica externă a Uniu nii Europene cu privire la crizele și
conflictele din afara granițelor statelor membre, în particular din Ucraina . Teoria neorealistă
pare a fi cea mai potrivită în analiza conflictului din Ucraina, deoarece conceptele neorealiste
se pliază cel mai mult pe elementele conflictuale din Europa estică și prin care se poate infirma
sau confirma ipoteza conform căreia acțiunile diplomatice ale UE au avut un efect pozitiv
asupra stabilității din Ucraina. Obiectivul principal al cercetării în lucrarea de licență îl
reprezintă testarea ipotezei mai sus menționate cu ajutorul conceptelor neorealiste, acestea fiind
descrise în următoarele pagini din lucrare.
Inițial, părea clar faptul că Uniunea Europeană s -a resemnat cu „pierder ea” Ucrainei în
favoarea Rusiei (Haukkala 2015, 33) . Totuși, a continuat să se implice în conflictul ucrainean,
recomandând „un nou guvern cuprinzător, reforma constituțională readucând un echilibru al
puterilor mai puternic, iar pregătirile pentru alegerile pr ezidențiale libere și corecte ar contribui
la aducerea Ucrainei pe o traiectorie durabilă a reformelor” (Council of the European Union
2014) , sancționând conducere a lui Ianukovici, nerecunoscând „referendumul ilegal” (European
Council 2014) din Crimeea și aplicându -i Rusiei sancțiuni economice dure. Acțiunile
diplomatice ale Uniunii Europene în acest sens sunt descrise pe larg în cadrul capitolului al
patrulea.
După încheierea Războiului Rece, nicio a ltă confruntare Est -Vest nu a fost atât de vizibilă
precum conflictul din Ucraina. Fiind de o importanță esențială pentru Rusia, apropierea statului
ucrainean de structurile occidentale a dus la încercarea Rusiei de a reechilibra raporturile de
putere din regiune.
Principalele întrebări la care încearcă să răspundă prezenta lucrare sunt: Care sunt factorii
care au dus la declanșarea crizei din Ucraina? Care este politica externă a Uniunii Europene cu
privire la criza din Ucraina și de ce a adoptat această politică? Poate teoria neorealistă să explice
criza ucraineană și comportamentul actorilor internaționali implicați? Care au fost efectele
acțiunilor diplomatice ale Uniunii asupra situației din Ucraina? Acestea au rolul de -a contribui
la testarea ipotezei , ajutând la înțelegerea conflictului și la relația cauzală dintre acțiunile
diplomatic e UE și stabilitatea Ucrainei.

1.2 Metodologie

Referitor la partea teoretică, am găsit oportună analizarea crizei din Ucraina prin prisma
teoriei neorealiste, pentru o mai bună înțelegere a comportamentelor actorilor internaționali
implicați în conflict: Ucraina, Rusia și Uniunea Europeană. Drept urmar e, cercetările
reprezentanților neorealismului ocupă un loc important în cadrul lucrării de față. Este vorba
despre Kenneth Waltz, cu publicații precum Man, The State and War: A Theoretical Analysis
(1959), Theory of International Politics (1979), The Orig ins of War in Neorealist Theory
(1988), sau Realist Thought and Neorealist Theory (1991). Un al doilea reprezentant al
neorealismului ale cărui publicații sunt esențiale pentru elaborarea lucrării de față este John J.
Mearsheimer, promotorul neorealismului ofensiv: The false promise of international
institutions (1995), The Tragedy of Great Power Politics (2001), Why the Ukraine Crisis Is the
West's Fault. The Liberal Delusions That Provoked Putin (2014).
Pe lângă titlurile de referință, revistele de specia litate și studiile din domeniu,
documentele oficiale vor ocupa un loc important în elabo rarea lucrării de față. Astfel, site-
urile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene vor constitui baza acestei lucrări, studierea
documentelor oficiale urmân d să fie una din principalele preocupări.
Pentru ca lucrarea de față să ofere o imagine cât mai coerentă a subiectului, voi folosi
drept sursă secundară o bibliografie de specialitate care să asigure o abordare cuprinzătoare a
tematicii. Având în vedere desfășurarea recentă a evenimentelor care urmează să fie analizate,
lista lucrărilor de specialitate publicate privind acest subiect nu este una foarte numeroasă, însă
este semnificativă.
Capitolul privind Uniunea Europeană, diplomația și politica sa exter nă este foarte
important pentru înțelegerea implicării Uniunii Europene în criza ucraineană. În primul rând,
voi aborda un scurt istoric al Uniunii, de la înființarea Comunităților Europene până în prezent.
Apoi, voi aduce în discuție Politica Externă și d e Securitate Comună (PESC) și Politica Externă
de Securitate și Apărare (PESA), redenumită prin Tratatul de la Lisabona în Politica de
Securitate și Apărare Comună (PSAC). Prevederile Uniunii privind diplomația comună și
mecanismele diplomatice vor fi, de asemenea, de o importanță vitală în studierea rolului jucat
de Uniunea Europeană în conflictul din Ucraina.
Analizarea informațiilor menționate anterior este importantă deoarece vor avea scopul
de-a crea o imagine de ansamblu asupra a ceea ce reprezintă Uniunea Europeană și a
comportamentului său pe scena internațională, cu preponderență în vecinătatea sa, pentru o

aprofundare a înțelegerii motivelor pentru care Uniunea dorește să intervină în Ucraina, dar și
pentru înțelegerea mecanismelor prin care acea sta acționează.
Cel de -al treilea capitol, Uniunea Europeană în conflicte. Cazul Kosovo , abordează
intervențiile Uniunii, în frunte cu misiunea EULEX, în conflictul din Kosovo. Acest capitol
este esențial în încercarea de a ilustra politica Uniunii privind gestionarea conflictelor,
menținerea păcii și acțiunile diplomatice, fiind oportună, ulterior, o comparație între gestionarea
crizelor din Kosovo și din Ucraina.
Ultimul capitol al lucrării de față, Studiu de caz pe zona de conflict Ucraina , reunește
toate informațiile din capitolele anterioare pentru a efectua o analiză exhaustivă a implicării
Uniunii Europene în criza din Ucraina. Acest capitol va prezenta premisele declanșării
conflictului din perspectiva celor trei actori internaționali implicați – Ucraina, Rusia și Uniunea
European ă, desfășurarea conflictului și punctul culminant al acestuia, anexarea Crimeii de către
Rusia; implicațiile Uniunii Europene în Ucraina, scopul și importanța acestora și, nu în ultimul
rând, raporturile de putere dintre Uniu nea Europeană și Rusia.

1.3 Abordarea teoretică neorealistă

„Fiecare stat își urmărește propriile interese, indiferent care ar fi ele, în modul
în care crede el de cuviință. Forța reprezintă un mijloc prin care statele își ating
scopurile externe, fiindcă nu există niciun proces consistent și eficient de reconcilie re a
conflictelor de interese ce apar, inevitabil, între unitățile similar, aflate într -o stare de
anarhie”
(Waltz, Omul, Statul și Războiul 2001, 242)

În prezenta lucrare s -a recurs la teoria neorealistă privind relațiile internaționale,
denumită și realism structural, teorie care ne va ajuta să înțelegem conflictul din Ucraina,
politica externă a Rusiei în Ucraina și poziția adoptată de către Uniunea Europeană privind
statul ucrainean. Orientarea neorealistă ocup ă un loc din ce în ce mai important în cadrul teoriei
relațiilor internaționale. După încheierea Războiului Rece, s -a crezut, în general, în revenirea
la o formă a liberalismului, însă evenimentele din Ucraina au readus în lumină forma structurală
a realis mului. În elaborarea unei teorii a politicii internaționale, neorealismul a păstrat
principiile de bază ale realismului clasic, dar mijloacele și scopurile finale sunt privite în mod
diferit, astfel cum sunt și cauzele și efectele (Waltz 1988, 616) . Kenneth Waltz este considerat
fondatorul neorealismului. Acesta consideră că structura sistemului internațional este factorul
principal care determină politicile internaționale, și nu natura umană. În lucrarea Teoria
Politi cii Internaționale , Kenneth Waltz susține c ă sistemul internațional este unul anarhic,
caracterizat de lipsa unui guvern global și de supremația suveranității naționale. Spre deosebire
de realismul clasic, care punea natura umană la baza politicilor de putere, adepții
neorealismului consideră că în săși structura sistemului internațional determină actorii
internaționali să urmărească dobândirea și sporirea puterii. „Structura afectează
comportamentul în interiorul sistemului, dar în mod indirect”, prin socializare și competiție
(Waltz 1979, 74) .
În general, neorealiștii consideră că statele reprezintă principalii actori internaționali
capabili să ur meze o politică externă unitară (Waltz 1991, 37) . Conform neorealismului,
instituțiile internaționale au un impact redus asupra comportamentului statelor, în special al
marilor puteri (Mearsheimer, The False promise of international institutions 1995) . Observăm,
însă, că UE a d evenit, fără îndoială, un element important al arhitecturii de securitate a Europei,

iar adepții neorealismului trebuie să țină seama de astfel de instituționalizări ale cooperării
multilaterale (Hyde -Price 2006, 219) .
Adepții neorealismului nu acordă importanță regimurilor politice în comportamentul
statelor pe scena internațională, spre deosebire de adepții realismului clasic sau ai teoriei păcii
democratice, de exemplu. Indiferent de regimul politic al statelor, acest ea vor urmări sporirea
puterii, fie cu scopul de a -și asigura supraviețuirea pe arena internațională (neorealism
defensiv), fie cu scopul de a deveni cu hegemon regional sau global (neorealism ofensiv). Waltz
considera că „nu este posibil să înțelegem poli tica mondială uitându -ne pur și simplu în
interiorul statelor…De fiecare dată când credem că vedem ceva diferit sau nou, va trebui să
desemnăm o altă variabilă la n ivel de unitate pentru cauza sa ” (Waltz 1979, 65) .
Capabilitățile statelor ocupă, de asemenea, un loc central în cadrul teoriei neorealiste.
Distribuția resurselor economice și militare, a potențialului de putere, este principala variabilă
care explică comportamentul statelor la nivel internațional. Dată f iind importanța capabilităților
în maximizarea puterii, dorința de dobândire și control al resurselor caracterizează de cele mai
multe ori politicile externe ale statelor.
Kenneth Waltz promovează varianta defensivă a neorealismului. Conform acestuia,
statele urmăresc sporirea puterii pentru a -și asigura securitatea, balanța de putere fiind vitală
acest sens. Conform acestei orientări, statele înclină spre menținerea status quo -ului. Pentru
Waltz, „principala preocupare a statelor nu este puterea, ci secur itatea” (Waltz 1988, 616) .
Pe de altă parte, John J. M earsheimer, reprezentant al neorealismului ofensiv, a lansat o
viziune diferită privind maximizarea puterii. Realismul ofensiv, conform acestuia, se bazează
pe cinci ipoteze: sistemul internațional este anarhic; marile puteri posedă în mod inerent
capacități ofensive; statele nu pot fi niciodată sigure de intențiile altor state; supraviețuirea este
obiectivul principal ; statele sunt actori raționali (Mearsheimer 2001, 30 -1).
Spre deosebire de Waltz, M earsheimer consideră că în nevoia asigurării securității,
statele aleg să își sporească puterea în mod constant, apelând de multe ori la mijloace agresive
și dând naștere clasicei dileme a securității. Potrivit lui M earsheimer, „fiind îngrijorate intențiile
finale ale altor state, și conștiente de faptul că acestea funcționează într -un sistem de auto –
ajutorare, statele înțeleg cu ușurință că cel mai bun mod de a -și asigura supraviețuirea este de a
fi cel mai puternic stat din sistem ” (Mearsheimer 2001, 33) . Comportamentul statelor „este
influențat nu numai de ceea ce statele își doresc, dar, de asemenea, de capacitatea lor de a realiza
aceste dorință. Fiecar e stat ar putea dori să fie rege le junglei, dar nu fiecare stat are mijloacele
necesare pentru a ocupa acea poziție elevată” (Mearsheimer 2001, 66) .

Mai mult decât atât, Mearsheimer susține, cu pri vire la nevoia de supraviețuire a statelor,
că „î n cazul în care statele din sistem doresc pur și simplu să supraviețuiască – acesta fiind
singurul lor scop – nu există niciun motiv pentru care ar trebui să se teamă unul de altul,
deoarece nu există niciun motiv să creadă că vor ataca reciproc […] în c azul în care statele pot
ști intențiile reciproce, frica dispare, cu condiția, desigur, că fiecare stat este mulțumit cu status
quo-ul. Frica rămâne dacă există o putere revizionistă în sistem“ (Mearsheimer 2004, 231 -2).
Conform orientării neorealiste, criza din Crimeea, care a culminat cu anexarea Crimeii
de către Rusia în 2014, a fost provocată în special de planurile de extindere a le UE în Europa
de Est și de politicile de expansiune ale NATO. Acțiunile Rusiei în Ucraina au drept punct de
plecare , prin urmare, intervențiile statelor occidentale în spațiul ex -sovietic și, prin urmare,
afectarea influenței ruse în regiune. Este vorb a despre negocierile purtate cu state est -europene
privind extinderea economică și com ercială a Uniunii Europene, în cazul Ucrainei discuțiile
avansând chiar la încheierea unui acord de asociere. De asemenea, încercările NATO de a-și
spori influența în regiune, prin instalarea scutului anti -rachetă din România și prin trimiterea
unor soldaț i americani la baza de la Deveselu (The Guardian 2016) , afectând tradiționalele sfere
de influență, au dus la adoptarea, de către Rusia, a unor măsuri de sporire a put erii. Cu alte
cuvinte, statul rus a căutat să își sporească puterea cu scopul de a -și asigura securitatea în fața
statelor occidentale.
Din punct de vedere al neorealismului defensiv, Rusia nu a făcut altceva decât să încerce
să își păstreze poziția în sistemul internațional, status -quo-ul fiind amenințat de propa garea
influențelor vestice din regiunea est -europeană.
Pe de altă parte, prin prisma teoriei neorealismului ofensiv, situația din Ucraina a fost
un prilej pentru ambele puteri – Uniunea Europeană și Rusia – să își maximizeze puterea. De
fapt, „politica Ru siei cu privire la Ucraina nu are legătură cu Ucraina. Are legătură cu Europa.
Încercarea de a destabiliza Ucraina face parte dintr -o încercare mai mare de a destabiliza
Europa” (Kyiv Post 2014) .
Potrivit lui Mearsheimer, „ripos ta lui Putin nu ar fi trebuit să fie o surpriză”. Occidentul
se mișca în imediata vecinătate a Rusiei, amenințându -i interesele strategice vitale, fapt susținut
în mod repetat de către liderul rus. Statele Uniunii Europene și Statele Unite ale Americii au
fost luate prin surprindere doar pentru că „au abordat o viziune greș ită a politicii internaționale”
(Mearsheimer 2014, 77) . Mai mult decât atât, promotorul neorealismului ofensiv consideră că
extinderea Uniunii Europe ne și a Alianței Nord -Atlantice în imediata sa vecinătate îi amenință
Rusiei însăși supraviețuirea. „În mai 2008, s -a dezvăluit inițiativa Parteneriatului Estic, un
program ce urmărea creșterea prosperității în state precum Ucraina și integrarea acestora î n

economia UE. În mod deloc surprinzător, liderii ruși au considerat acest plan drept unul ost il
pentru interesele țării lor” (Mearsheimer 2014, 79) .
În cazul lucrării de față, vom pleca de la premisa că situația din Ucraina a fost un prilej
pentru ambele puteri – Uniunea Europeană și Rusia – să își maximizeze puterea . Politica
externă a Uniunii Europene cu privire la Ucraina se concentrează , așadar, pe limitarea
posibilităților Rusiei de a -și spori puterea în regiune.

2. Uniunea Europeană, diplomația și politica sa externă

2.1 De la Comunitățile Europene la Uniunea Europeană

Actuala Uniune Europeană (UE) își are originile în data de 9 mai 1950, când ministrul
francez al afacerilor externe, Robert Schuman, a prezentat propunerea de a realiza o uniune a
cărbunelui și oțelului, proiect bazat pe ideile lui Jean Monnet (Fuerea 2011, 15) .
În aprilie 1951, drept urmare, prin Tratatul de la Paris s -a înființat Comunitatea
Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care cuprindea statele Franța, Germania de Vest,
Italia, Bel gia, Țările de Jos și Luxemburg (Fuerea 2011, 15) . Tratatul prevedea înființarea
Înaltei Autorități, a unei Adunări Comune , a unui Consiliu de Miniștri, a unei Curți de Justiție
și a unui Comitet Consultativ. În 1957, statele CECO au decis exti nderea colaborării, înființând,
prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunit atea Energiei
Atomice (Euratom) (Fuerea 2011, 17) . În 1973 , are loc prima extindere a Comunității prin
aderarea stat elor Danemarca, Irlanda și Regatul Unit (Fuerea 2011, 29) . Ulterior s -au introdus
noi politici sociale și de mediu, iar în iunie 1979 a avut loc organizarea primelor alegeri prin
sufragiu direct pentru Parlamentul European (fosta Adunare Parlamentară ) (europa.eu 2017) .
În 1981 , Grecia s -a alăturat Comunităților, urmată de Spania și Portugalia în 1986. În 1986
a fost semnat Actul Unic European, care prevedea realizarea pieței unice europene p ână în 1993
(europa.eu 2017) . În 1993 , a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, moment în care fostele
Comunități Europene au devenit Uniunea Europeană. Tratatul a instituit o Uniune Europeană
fondată pe trei piloni: Com unitățile Europene, Politica Externă și de Securitate Comună (PESC)
și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Tratatul a introdus, de
asemenea, o cetățenie europeană și a lansat Uniunea Economică și Monetară (UEM). Referito r
la principalele instituții ale Uniunii – Parlamentul European, Consiliul UE și Comisia UE –
Tratatul de la Maastricht a adus modificări consistente, rolul Parlamen tului European fiind
consolidat (Fuerea 2011, 56 -58). În 1995, la Uniunea Europeană au aderat încă trei state –
Austria, Finlanda și Suedia – numărul st atelor membre UE crescând la 15 (europa.eu 2017) . În
1997 , statele membre ale Uniunii au semnat Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare din 1
mai 1999. Printre prevederile tratatului putem aminti reformarea instituțiilor Uniunii

(Parlamentul European și Consiliul deveneau colegiuitori), consolidarea cooperării
interguvernamentale în domeniul cooperării judiciare penale și poliți enești (Fuerea 2011, 59 –
60). În februarie 2001 , statele membre ale Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Nisa,
intrat în vigoare la 1 februarie 2003. Tratatul de la Nisa viza să adapteze și să îmbunătățească
institu țiile la noile cerințe și să pregătească UE pent ru următoarea sa mare extindere (Fuerea
2011, 69) . În mai 2004, 10 state au aderat la Uniunea Europeană: Cehia, Cipru, Estonia, Letonia,
Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Sl ovacia și Slovenia., iar în anul 2007 aderă Bulgaria și
România (Fuerea 2011, 29) . În decembrie 2007 , a fost semnat Tratatul de la Lisabona, întrâ nd
în vigoare în decembrie 2009 (europa.eu 2017) .
Integrarea europeană este în mod frecvent descrisă drept un „proiect de pace“ explicit
conceput pentru a depăși animozitățile războiului și pentru a pune bazele unei păci
durabile. Dintr -o perspectivă realistă, întrebarea pertinentă este motivul pentru care
Comunitatea postbelică Europeană a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) și Comunitatea
Economică Europeană (CEE) au fost de succes, în timp ce alte proiecte inspirate de noțiunile
liberal -idealiste (în special Liga Națiunilor și tratatele de la Locarno) a u eșuat după primul
Război Mondial. Răspunsul poat e fi găsit în structura puterii, neorealiștii susținând faptul că o
condiți e crucială care a făcut procesul de integrare post -1945 un succes a fost bipolaritatea
sistemului (Hyde-Price 2006, 224) . După cum arăta Waltz, cooperarea este mai ușor de realizat
în sistemele bip olare decât în cele multipolare (Waltz 1979, 167 -170).
Raporturile dintre statele europene au devenit diferite calitativ după cel de -al Doilea
Război Mondial, deoarece sistemul internațional s -a schimbat de la o ordine multipolară la una
bipolară. Progresele realizate spre unitatea Europei de Vest nu pot fi î nțelese fără a ține seama
de efectele care au urmat din structura modificată a politicii internaționale. Bipolaritatea nu a
însemnat sfârșitul conflictelor de interese între statele din Europa de Vest, doar că aceste
conflicte au fost soluționate în mod pa șnic. „Conflictele de interese rămân, dar nu și așteptările
că cineva va folosi forța pentru a le rezolva“ (Waltz 1979, 171) .

2.2 Tratatul de la Lisabona ca idee de reformă: PESC și PESA

Tratatul de la Lisabona a clarificat competențele Uniunii, distingând trei tipuri de
competențe: competența exclusivă, însă doar pentru anumite domenii, potrivit căreia Uniunea
este singura care poate adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându -se doar de
punerea lor în aplicare; competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a
legifera și de a adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu
și-a exercitat competența; competența de sprijin, potr ivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin
sau de completar e a politicilor statelor membre (Parlamentul European 2016, a) . Mai mult decât
atât, Tratatul de la Lisabona aduce modificări semnificative în ceea ce privește Politica Externă
și de Securitate Comună (PESC) și Politica Euro peană de Securitate și Apărare (PESA).
Înființată în 1993, politica externă și de securitate com ună a UE (PESC), le permite statelor
membre să se exprime și să acționeze la unison pe scena mondială. Rolul PESC este de a
menține pacea și de a întări securitatea pe plan internațional; de a promova cooperarea
internațională; de a dezvolta și consolida d emocrația, statul de drept și respectarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale (Uniunea Europeană 2016) .
Tratatul de la Amsterdam a instituit un proces decizional mai eficient în cadrul PESC,
iar în 1999 a fost instit uită funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC. Tratatul de la Nisa a
introdus o altă serie de schimbări vizând raționalizarea procesului decizional și a însărcinat
Comitetul Politic și de Securitate (CPS), înființat în ianuarie 2001, să exercite controlul politic
și direcția strategică a operațiunilor de gestionare a crizelor. Tratatul de la Lisabona a creat o
serie de noi actori în domeniul PESC, printre care Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate. Pe lângă creare a Serviciului European de Acțiune Externă
(SEAE), tratatul a actualizat fosta Politică externă de securitate comună, denumită de acum
Politica de sec uritate și apărare comună (PSAC ), care face parte integrantă din PESC .
(Parlamentul European 2016, b)
Tratatul de la Lisabona este de o importanță vitală în dezvoltarea PESC și, în special, a
PESA. Printre elementele de noutate aduse prin Tratatul de la Lisabona amintim: crearea
Serviciului European de Acțiune Externă (SEAE) , a Serviciului pentru Afaceri Externe,
introducerea cl auzei de apărare reciprocă a UE sau introducerea unei cooperări permanente
structurate.

Conform Tratatu lui privind Uniunea Europeană, Uniu nea are competențe și în ceea ce
privește Politica Externă și de Securitate Comună, care includ ” toate domeniile politicii externe,
precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv la definirea treptată a unei
politici de apărare care poate conduce la o apărare comună. Uniunea desfășoară politica externă
și de securitate comună: (a) prin definirea orientărilor generale; (b) prin adoptarea deciziilor
care definesc: (i) acțiunile care trebuie întreprinse de Uniune; (ii) pozițiile care trebuie luate de
Uniune; (iii) modalitățile de punere în aplicare a deciziilor prevăzute la punctele (i) și (ii); și (c)
prin consolidarea cooperării sistematice dintre statele membre privin d orientarea politicii
acestora ” (TUE 2012, V, 2, Art. 24 -25).
O alt ă prevedere a Tratatului se referă la Consiliul care ”elaborează PESC și adoptă
deciziile necesare pentru definirea și punerea în aplicare a acesteia, pe baza orientărilor generale
și a liniilor strategice definite de Consiliul European. Consiliul și Înalt ul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate asigură unitatea, coerența și eficiența
acțiunii Uniunii ” (TUE 2012, V, 2, Art. 26) .
Articolul 32 din TUE arată faptul că există o cooperare între Consiliul European și
Consiliu , în materia politicii externe și de securitate, prin care ”s tatele membre se pun de acord
în cadrul Consiliului European și Consiliului în orice chestiune de interes general în domeniul
de politică externă ș i de securitate în vederea definirii unei abordări comune. Înainte de a
întreprinde orice acțiune pe scena internațională sau de a -și asuma orice angajament care ar
putea leza interesele Uniunii, fiecare stat membru consultă celelalte state în cadrul Consi liului
European sau al Consiliului ” (TUE 2012, V, 2, Art. 32) .
În ceea ce privește PSAC, aceasta face parte integrantă din PESC, asigurând Uniunii o
capacitate operațională bazată pe mijloace civile și militare. U E poate recurge la aceste a în
cadrul misiunilor Uniunii , în afara granițelor sale, ”pentru a asigura menținerea păcii,
prevenirea conflictelor și întărirea securității internaționale, în conformitate cu principiile Cartei
Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinirea acestor sarcini se sprijină pe capacităț ile furnizate
de statele membre ” (TUE 2012, V, 2, Art. 42) .
Tratatul prevede faptul că obiectivele definite de Consiliu se realizează cu ajutoru l
capacităților militare și civile pe care statele membre le pun la dispoziția Uniunii Europene,
reprezentând punerea în aplicare a PSAC și, de asemenea, angajându -se ”să își îmbunătățeasc ă
treptat capacitățile militare ” (TUE 2012, V, 2, Art. 42) .
Totodată, TUE are în prevederile sale o Agenție Europeană de Apărare care ” identifică
necesitățile operaționale, promovează măsurile necesare satisfacerii acestora, contribuie la
identificarea și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei

industriale și tehnologice în sectorul de apărare, participă la definirea unei politici europene în
materie de capacități și de armament și sprijină Consiliul în evaluarea îmbun ătățirii cap acităților
militare ” (TUE 2012, V, 2, Art. 42) .
Misiunea unei astfel de Agenții Eur opeane de Apărare este vastă și are scopul ” să
contribuie la identificarea obiectivelor privind capacitățile militare ale statelor membre și să
evalueze respectarea angajamentelor privind capacitățile asumate de statele membre; să
promoveze armonizarea necesităților operaționale și adoptarea de metode de achiziție
performante și compatibile; să propună proiecte multilaterale în vederea îndeplinirii
obiectivelor în materie de capacități militare și să asigure coordonarea programelor derulate de
statele membre și administrarea programelor de cooperare specif ică; să susțină cercetarea în
materie de tehnologie a apărării, să coord oneze și să planifice activitățile de cercetare comune
și studierea soluțiilor tehnice care răspund necesităț ilor operaționale viitoare; să contribuie la
identificarea, și, după caz, la punerea în aplicare a oricărei măsuri utile pentru întărirea bazei
industriale și tehnologice a sectorului de apărare și la îmbunătățirea ef icienței cheltuielilor
militare ” (TUE 2012, V, 2, Art. 45) .
În mod evident, o serie de factori interni și internaționali au contribuit la apariția PESA. În ceea
ce privește distribuția structurală a puterii, două evoluții au fost cruciale pentru inițiativa PESA:
preponderența puterii americane la nivel global (unipolaritate) și multipolaritate echilibrată în
Europa. PESA a fost, astfel, rezultatul a două presiuni sistemice: unipolaritatea globală și
multipolaritatea regională. În primul rând, consecința unipolarității pentru relațiile
transatlantice a fost că SUA își putea permite să acorde mai puțină atenție preocupărilor aliaților
săi europeni și gestionării alianței. Putea folosi puterea pentru propriile sale interese naționale
definite în sens restrâns, nu pentru cele ale aliaților săi. În al doilea rând , structura regională
diferită a puterii în Europa a făcut fezabilă cooperarea în d omeniul apărării și securității. Dacă
puterea ar fi fos t distribuită într -o manieră extrem de asimetrică între marile puteri ale Europei,
astfel încât una sau mai multe dintre acestea ar fi constituit un potențial hegemon regional,
cooperarea militară a UE ar fi fost mult mai greu de realizat. Europa post -Război Rece se
caracterizează pr in multipolaritatea echilibrată (Hyde -Price 2006, 228 -230).

2.3 Diplomația comună

Potrivit lui A. Watson, „în societatea statelor europene , dipl omația a apărut ca o
instituție care poartă propriile stiluri distinctive, maniere și rețele de proceduri, reguli, tratate și
alte angajamente. Sistemul european, astfel organizat, a fost ca pabil să exercite asertivitate și
constrâng ere asupra membrilor lor, pentru că au fost legați de la început prin mult mai mult
decât un simplu aranjament politic ” (Watson 1982, 17) .
Fiind înzestrată cu personalitate juridică internațională prin Tratatul de la Lisab ona, UE
a devenit unul dintre cei mai importanți actori internaționali. Acțiunea sa externă se exprimă
sub toate formele diplomației cunoscute – bilaterală, ad -hoc și multilaterală – și are ca bază
obiectivele pe care și l e-a stabilit. La loc de frunte se află politica sa externă și de securitate,
inclusiv definirea treptată a unei politici de apărare comună. Uniunea întreprinde o serie de
acțiuni, recurgând la mijloacele civile și militare de care dispun statele ei membre, printre care
dezarmare, măsuri umanitare și de evacuare, misiuni de prevenire a conflictelor și de menținere
a păcii, gestionarea crizelor (Anghel, Silași și Crăciunescu 2015, 8 -9).
Statele membre i -au acordat UE competenț e pentru realizarea obiectivel or lor comune
și i-au transferat , astfel, din atributele lor de suveranitate . Dimensiunea staturii sale de actor
internațional, precum și anvergura participării sale la viața internațională, conduc în mod
inevitabil la efecte în planul diplomației care, în mod tradițional, este practicată de către statele
suverane. Ca atare, UE participă în nume propriu la viața internațională, fiind titulară a politicii
comune din domeniul relațiilor externe și de securitate; această politică comună are la bază,
într-adevă r, consimțământul statelor sale membre (în urma adoptării deciziilor în comun), dar
aparține Uniunii și are întâietate față de aceea a statelor membre (Anghel, Silași și Crăciunescu
2015, 9 -10).
Se presupune adesea că pr ocesul de integrare europeană a avut un impact limitat asupra
politicii de apărare în Europa, în comparație cu alte domenii de politică externă și de securitate,
dar nu este un secret faptul că există o istorie de lungă durată a cooperării europene în dome niul
politicii externe. De la începuturile sale, în anii 1970, în cadrul cooperării politice europene,
politica externă a UE s -a dezvoltat și s -a transformat în PESC. Mai recent, Tratatul de la
Lisabona prevăzut crearea Serviciului European de Acțiune Externă, care a dobândit mu lte
dintre caracteristicile unui serviciu diplomatic. Prin urmare, diplomația comună europeană nu

se referă numai la serviciile diplomatice ale statelor membre, dar și la SEAE , care e ste, în sine,
un „model hibrid” (Bicchi și Bremb erg 2016) .
UE menține relații diplomatice cu aproape toate statele lumii, desfășurând o mare
varietate de acțiuni, printre care acțiuni cu scopul promovării păcii și a respectării drepturilor
omului, asigurării securității globale sau promovării dezvo ltării durabile.
Mai mult decât atât, UE intervine decisiv în diverse domenii, de la programul nuclear
iranian și stabilizarea Somaliei și a regiunii Cornului Africii până la combaterea încălzirii
globale. Politica sa externă și de securitate comună, meni tă să soluționeze conflictele și să
promoveze înțelegerea internațională, se bazează pe diplomație. Comerțul, ajutorul umanitar,
securitatea și apărarea j oacă adesea un rol complementar (Uniunea Europeană 2017) .
Conform Tratatul ui privind Uniunea Europeană, UE are numeroase misiuni prin care
”definește și desfășoară politici comune și acțiuni și acționează pentru asigurarea unui nivel
înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, în scopul: (a) apărării valoril or, a
intereselor fundamentale, a securității, a independenței și integrității sale; (b) consolidării și
sprijinirii democrației, a statului de drept, a drepturilor omului și a principiilor dreptului
internațional; (c) menținerii păcii, prevenirii conflict elor și consolidării securității
internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite,
precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și cu obiectivele Cartei de la Paris, inclusiv
cele privind frontierele externe; (d) promovării dezvoltării durabile pe plan economic, social și
de mediu a țărilor în curs de dezvoltare, cu scopul primordial de a eradica sărăcia; (e) încurajării
integrării tuturor țărilor în economia mondială, inclusiv prin eliminarea treptat ă a barierelor în
calea comerțului internațional; (f) participării la elaborarea unor măsuri internaționale pentru
conservarea și îmbunătățirea calității mediului și gestionarea durabilă a resurselor naturale
mondiale, în vederea asigurării unei dezvoltări durabile; (g) acordării de asistență populațiilor,
țărilor și regiunilor care se confruntă cu dezastre naturale sau provocate de om; și (h) promovării
unui sistem internațional bazat pe o cooperare multilaterală mai puternică și pe o bună
guvernare globală ” (TUE 2012, V, 1, Art. 21) .

2.3 Mecanismele diplomatice ale UE

Instituția UE care definește principiile și orientările generale ale politicii externe și de
Securitate a UE este Consiliul European, format din șefii de stat sau de guvern ai țărilor UE,
președintele Comisiei Europene și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de Securitate.
Consiliul Uniunii Europene pune în aplicare P ESC pe baza orientărilor stabilite de către
Consiliul European. Prin formațiunea Afaceri Externe, Consiliul poate adopta măsurile
necesare pentru punerea în aplicare a PESC. Consiliul reunește miniștrii afacerilor externe, ai
apărării, ai dezvoltării și ai comerțului din toate statele membre, fiind prezidați de Înaltul
Reprezentant.
Parlamentul UE are un rol limitat în procesul decizional privind politica externă a
Uniunii. Înaltul reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să consulte
și să informeze periodic Parlamentul cu privire la PESC, formulând recomandări Consiliului,
Înaltului Reprezentant și SEAE. De asemenea, Parlamentul participă la PESC prin comisii de
specialitate și delegații parlamentare (precum EuroNest, ce reun ește deputați ai Parlamentului
UE și ai parlamentelor naționale din statele Parteneriatului Estic, Delegația pentru relațiile cu
Peninsula Arabică, Delegația pentru relațiile cu țările din Asia de Sud, Delegația pentru relațiile
cu țările din Comunitatea A ndină, Delegația pentru relațiile cu țările din Maghreb și cu U niunea
Maghrebului Arab, etc.). Nu în ultimul rând, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe și
Politica de Securitate este responsabil de coordonarea și implementarea PESC și PSAC, fiind
ajutat de SEAE. Înaltul Reprezentant este, de asemenea, vice -președintele Comisiei Europene,
având următoarele atribuții: conduce politica externă în numele UE; coordonează instrumentele
de politică externă ale UE – asistență pentru dezvoltare, comerț, ajuto r umanitar și răspuns la
crize – ca vice -președinte al Comisiei Europene; realizează consensul între cele 28 de țări ale
UE și prioritățile lor, inclusiv prin întâlniri lunar între miniștrii de externe ai UE, pe care le
prezidează; participă la întâlniri p eriodice între liderii țărilor UE în cadrul Consiliului
European; reprezintă UE în forurile internaționale; conduce Agenția Europeană de Apărare și
Institutul UE pentru Studii de Securitate (European Union External Action 2017) .
Înainte de înființarea SEAE, diplomația comună a Uniunii Europene putea fi înțeleasă
drept suma serviciilor diplomatice ale statelor membre, plus diplomații statelor membre care
activau în cadrul PESC/PESA. În prezent, specialiștii în studii europene încli nă să definească

diplomația UE drept activitatea susținută în vederea realizării politicilor externe specifice ale
UE, distincte de cele ce aparțin statelor membre în mod individual, dar complementare, în
special prin intermediul SEAE (Lloveras și Joseph 2011, 8 -9).
Potrivit Tratatului de la Lisabon a, punerea în acțiune a mandatului său, Înaltul
Reprezentant al Uniunii este sprijinit de SEAE, serviciu care ” lucrează în colaborare cu
serviciile diplomatice ale statelor memb re și este format din funcționarii serviciilor competente
ale Secretariatului General al Consiliului și ale Comisiei, precum și din personalul detașat al
serviciilor diplomatice naționale ” (TUE 2012, V, 2, Art. 27).
SEAE este primul corp diplomatic al Uniunii Europene, stabilit în anul 2010. Serviciul
a fost creat prin Tratatul de la Lisabona, însă detaliile organizării și funcționării acestuia au fost
stabilite printr -o decizie a Consiliului din 26 iulie 2 010.
Includerea diplomaților din statele membre în cadrul SEAE cultivă speranța că metoda
„funcționalistă“ a lui Jean Monnet ar putea fi aplicată diplomației (domeniul tradițional al
suveranității de stat), conducând astfel la apariția „solidarității de fa cto”, a unei culturi
diplomatice comune și a unei di plomații europene mai integrate (European Issue no. 184 2010) .
Un aspect esențial al activității SEAE este capacitatea sa de a lucra îndeaproape cu
ministerele de externe și de apărare ale celor 28 de state membre și cu celelalte instituții ale UE,
cum ar fi Comisia Europeană, Consiliul și Parlamentul UE. SEAE are, de asemenea, o relație
de lucru strânsă cu Organizația Națiunilor Unite și alte organizații internaționale. În preze nt,
SEAE dispune de 141 de delegații, care joacă un rol vital în reprezentarea UE și a cetățenilor
săi. Acestea sunt responsabile față de toate domeniile de politică ale relației dintre UE și țara
gazdă – fie ele politice, economice, comerciale sau cu priv ire la drepturile omului și în
construirea de relații cu partenerii din societatea civilă. În plus, delegațiile analizează și
raportează cu privire la evoluțiile politice din țara lor gazdă. Un aspect fundamental al unei
delegații este rolul său diplomatic public, care constă în sporirea vizibilității, co nștientizării și
înțelegerii UE (European Union External Service 2016) .
Alături de SEAE funcționează Serviciul Instrumente de Politică Externă (IPE), servici u
al Comisiei Europene responsabil de organizarea, inclusiv din punct de vedere financiar, a
misiunilor și operațiunilor externe ale Uniunii.
Instrumentul pentru contribuirea la Stabilitate și Pace (IcSP), parte a IPE, vine în
sprijinul partenerilor UE cu inițiative de securitate și acțiuni de stabilire a păcii. Acțiunile se
concentrează, în general, pe prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor, furnizând asistență
pe termen scurt. Cu un buget de 2,3 miliarde € pentru perioada 2014 -2020, IcSP este unul dintre
instrumentele -cheie de asistență externă care permit UE să sprijine proiectele de prevenire și

gestionare a crizelor actuale sau în curs de dezvoltare din întreaga lume. În prezent, IcSP
derulează 265 de proiecte în 74 de state, printre ca re Ucraina, cu 12 proi ecte și fonduri de
aproape 53 milioane euro , Turcia, cu 7 proiecte și fonduri de peste 43 milioane euro , în state
din Orientul Mijlociu, Africa, America Latină, ș.a.m.d (Insight On Conflict 2017) .
UE intervine în multe zone de conflict, atât prin misiuni civile, cât și misiuni militare.
Printre acestea se pot enumera: EULEX Kosovo, care a fost inițiată în anul 2008, în Georgia se
află misiunea europeană EUMM, inițiată tot în anul 2008, dar și EUAM, care a fost crea tă
pentru Ucraina, în anul 2014, imediat după după ce a avut loc anexarea Peninsulei Crimeea la
Federația Rusă. În acest sens, ”misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii
în țările terțe și în cadrul organizațiilor internaționale coop erează între ele și contribuie la
formularea și la punerea în aplicare a abordării comune ” (TUE 2012, V, 2, Art. 32) a politicii
externe și de securitate .
Totodată, un al t mecanism diplomatic, care poate fi caracterizat ca mecanism diplomatic
economic, este Politica Europeană de Vecinătate (P EV) care are drept scop consolidarea
asocierii politice și integrarea economică, fiind adresată statelor vecine ale Uniunii. Mai exact ,
este vorba de 16 state situate în estul și sudul Uniunii: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia,
Moldova, Ucraina, Algeria, Egipt, Iordania, Israel, Liban, Libia, Maroc, Palestina, Siria și
Tunisia (Bartczak 2017) .
În acest context, Parteneriatul Estic (PaE) este cadrul care susține diplomația Uniunii cu
privire la statele Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Georgia, Moldova și Ucraina. Nu este vorba
doar de diplomație economică, Parteneriatul având la bază angajamentul pentru pri ncipii
internaționale fundamentale precum democrația, supremația legii, buna guvernare, drepturile și
libertățile omului sau dezvoltarea durabilă (Genderen 2017) .
Instrumentul pentru Parteneriat (IP) este primul instrument al UE creat pentru a
reprezenta interesele strategice ale UE la nivel global prin aplicarea politicilor și ale acțiunilor
sale externe. IP poate finanța orice activitate în state non -membre UE, axându -se pe statele care
prezintă un interes strategic. De asemene a, IP pune în aplicare diplomația economică a Uniunii
prin stabilirea de relații comerciale, oportun ități de afaceri și investiție etc (Service for Foreign
Policy Instruments 2016) .
Instrumentul European pentru Democrație și Drepturile Omului este un alt organism al
UE care face parte din diplomația comună. Printre principalele atribuții ale acestuia se regăsesc
finanțarea și pregătirea misiunilor UE de asistență electorală și observare a alegerilor. De
asemenea , prin acest instrument, Uniunea deține relații diplomatice în multe regiuni, precum

Africa, Pacific și Caraibe (Lerch, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Drepturile Omului
2017) .

3. Uniunea Europ eană în conflicte. Cazul Kosovo
3.1 Despre intervențiile UE în conflictul Kosovo

Kosovo a avut o istorie complexă: de -a lungul secolul XX a fost integrată în Serbia,
ulterior în Iugoslavia. Provincia Kosovo a avut statutul de teritoriu autonom în cadrul
Iugoslaviei. Mai apoi au luat amploare tensiunile dintre majoritatea albaneză și minoritatea
sârbă, sârbii fiind nemulțumiți de autonomia Kosovo. Începând cu perioada 1989 -1991
conflictele inter -etnice s -au intensificat, de multe ori devenind violente. De-a lungul anilor
1990, procesul de înstrăinare dintre cele două comunități a condus la exacerbarea ostilităților și
a conflictelor inter -etnice violente dintre Armata de Eliberare a Kosovo (KLA) și forțele
sârbești, ostilități încheiate de campania aeria nă a NATO din 1999. Campania NATO a forțat
forțele iugoslave de sub conducerea lui Miloșevici să se retragă din provincia Kosovo, iar
regiunea Kosovo a fost pusă sub tutelă internațională de către Consiliul de Securitate al ONU
(Yabanci 2009, 26 -27).
Epoca post -Război Rece a cunoscut o schimbare semnificativă a conflictelor de pe
glob. Prin urmare, soluționarea conflictelor a evoluat în ceea ce privește eforturile și actorii
implicați, în conformitate cu caracterul schimbă tor al conflictului. UE a devenit, de asemenea,
un actor de politică externă cu o dezvoltare continuă a instrumentelor civile și militare utilizate
în soluționar ea conflictelor. Prin urmare, Balcanii de Vest s -au transformat atât într-un proces
de învățar e, cât și de testare a abilităților UE de soluționare a conflictelor, criza d in Kosovo
fiind un moment de schimbare a paradigmei în politica Uniunii (Yabanci 2009, 1 -2).
Misiunea ONU în Kosovo (UNMIK) a reprezentat un siste m complex bazat pe 4 piloni:
justiție și poliție (sub controlul ONU), administrație civilă (sub controlul ONU), democratizare
și instituționalizare (sub controlul OSCE), respectiv reconstrucție și dezvoltare economică (sub

controlul UE). NATO a devenit res ponsabilă de securitatea Kosovo prin prezența militară a
trupelor KFOR. În timp ce UNMIK și KFOR au stabilit prezența internațională în Kosovo, în
2001 au fost create Instituțiile Provizorii de Autoguvernare, care reprezintă partea locală a
guvernării Koso vo, supravegheată de UNMIK. Competențele tutelei internaționale urmau să fie
transferate t reptat Instituțiilor Provizorii (Yabanci 2009, 28 -29).
La sfârșitul anului 2005, Consiliul de Securitate a inițiat un proces pentru soluționarea
politică a problemei Kosovo și a numit un reprezentant special pentru viitoarele discuții asupra
statutului – Marti Ahtisaari, fost președinte al Finlandei. După stabilirea unei diplomații de
transfer între Belgrad și Pristina, Ahtisaari a pr ezentat, în 2007, un plan cuprinzător pentru
viitorul Kosovo. Acesta se referea la Kosovo ca la o societate multietnică, ce se reglementează
în mod democratic și cu respectarea deplină a statului de drept, prin intermediul instituțiilor
judiciare, legislat ive, și executive. Serbia și Rusia au respins planul și au insistat că orice acord
asupra statutului ar trebui să fie stabilit în cadrul unei noi rezoluții a Consiliului de Securitate
al ONU, în timp ce ONU a continuat să susțină planul Ahtisaari. În timpu l acestui impas, în
august 2007, reprezentantul special al ONU a inițiat negocieri între UE, SUA și Rusia, însă
noile discuții au eliminat soluționarea problemei din cadrul ONU, finalizându -se fără succes.
Kosovo a reiterat acceptarea planului Ahtisaari și părea deja să fie pe drumul spre independență,
organizând alegeri în noiembrie 2007 (Yabanci 2009, 28 -29).
Drept urmare, în februarie 2008 Kosovo și -a declarat independența, provocând reacții
diferite ale actorilor internaționali. SUA a recunoscut noul stat, Rusia și Serbia s -au situat
împotriva independenței Kosovo, iar parte din statele membre UE nu i -au recu noscut
independența (Yabanci 2009, 29 -30).
A avut loc, apoi, o perioadă de 120 de zile de tranziție, timp în care Kosovo a adoptat o
nouă constituție. Această perioadă s -a prelungit cu încă 120 de zile, timp în care UNM IK a fost
reconfigurată pentru o diminuare a prez enței ONU și introducerea EULEX (Yabanci 2009, 29 –
30).
EULEX este cea mai mare misiune civilă lansată de către Uniune, asistând Kosovo în
instaurarea statului de drept pr in monitorizare, îndrumare și consiliere. Misiunea a fost lansată
în anul 2009, iar mandatul acesteia de încheie în iunie 2018. Alături de EULEX, parte a PSAC,
Uniunea este implicată în Kosovo prin Biroul UE în Kosovo și prin Reprezentantul Oficial
(Yabanci 2009, 32) .

Printre obiectivele Biroului UE în Kosovo se regăsesc: prezentarea și implementarea
politicilor UE; efectuarea de analize și rapoarte privind politicile și progresele efectuate în
Kosovo; implementarea asisten ței financiare; oferirea de asistență și sprijin guvernului Kosovo
privind procesul politic, asigurând un dialog permanent între Kosovo și instituțiile UE;
coordonarea prezenței Uniunii în Kosovo și contribuirea la consolidarea respectării drepturilor
și a libertăților fundamentale ale omului în Kosovo. Biroul este condu s de către Înaltul
Reprezentant (Yabanci 2009, 32) .
În iulie 2010, Curtea Internațională de Justiție a concluzionat că declarația unilaterală
de independen ță a Kosovo „nu a încălcat nicio normă de drept internațional” (International
Court of Justice 2010, 53) . Ulterior acestei concluzii, statele UE au lansat o declarație comună
prin care afirmau că atât viitorul Serbiei, cât și al Kosovo, este reprezentat de către Uniune. În
plus, acestea declarau că UE „este pregătită să faciliteze un proces de dialog între Pristina și
Belgrad. Acest dialog ar trebui să promoveze cooperarea, realizarea de progrese în calea către
Europa și îm bunătățirea vieții oamenilor. Procesul de dialog în sine ar fi un factor de pace,
securitate și stabilitate în regiune” (European Union 2010) .
UE a pus presiune pe Serbia, dezavantajată de concluziile Curții Internaționale de
Justiție, să nu ia măsuri suplimentare menite să submineze efectul opiniei Curții, unele state
membre UE amenințând chiar să blocheze cererea Serbiei de aderare la UE cu excepția, desigur,
a cazului în care Serbia arăta o atitudine mai constructivă în ceea ce privește relația sa cu
Kosovo (Bergmann și Niemann 2012, 10) .
Dialogul Belgrad -Pristina, lansat în martie 2011, s -a dovedit a fi unul extrem de benefic
pentru normalizarea relațiilor dintre Serbia și Kosovo, fiind sem nat un număr considerabil de
acorduri între cele două. De exemplu, Acordul privind Managementul Integrat al Granițelor
(2011) prevedea controlul comun al graniței dintre cele două teritorii, UE finanțând toate
facilitățile. În 2012, a fost încheiat așa -numitul Acord al „notei de subsol”, prin care Kosovo,
până atunci reprezentat de UNMIK pentru semnarea acordurilor internaționale, se putea
reprezenta pe sine în instituțiile regionale. Acest lucru a fost posibil prin alăturarea unui note
de subsol denumirii Kosovo, prin care se specifica faptul că „această denumire nu aduce
prejudicii pozițiilor privind statutul și este conformă RCSONU 1244 și cu Avizul CIJ privind
Declarația de Independență a Kosovo“ (Council of The European Union 2012) .

În 2013 a fost semnat Primul Acord privind Principiile care Guvernează Normalizarea
Relațiilor dintre Serbia și Kosovo. Acesta prevedea, printre altele, înființarea unei asociații de
municipalități cu majoritate sârbă din Kosovo cu același statut ca și Asociația Municipalităților
din Kosovo, integrarea poliției Kosovo de Nord în cadrul Poliției din Kosovo, integrarea
autorităților judiciare din nordul Kosovo în cadrul juridic al Kosovo și angajamentul de a nu
bloca progresul celeilalte părți în calea lor către UE. În anul 2015 Serbia și Kosovo au semnat,
sub medierea UE, un nou Acord de normalizare a relațiilor, considerat un succes (Comisia
Europeană 2014) .
Prin Procesul de Stabilizare și Asociere (PSA), UE a creat cadrul de cooperare cu statele
din Balcani, inclusiv Kosovo, în domeniul promovării păcii, a stabilității, a libertății, a
securității, a justiției și a economiei de piață, cu scopul de a le pregăti pentru o viitoare integrare
în UE.
În 2015, sub egida PSA, UE ș i Kosovo au semnat Acordul de Stabilizare și de Asociere
(ASA), intrat în vigoare în anul 2016. Obiectivele Acordului sunt: ”sprijinirea eforturilor
Kosovo de a consolida democrația și supremația legii; contribuția la stabilitatea politică,
economică și in stituțională în Kosovo, precum și la stabilizarea regiunii; asigurarea unui cadru
adecvat pentru dialogul politic, care să permită dezvoltarea unor relații politice strânse între
părți; sprijinirea eforturilor Kosovo de a dezvolta cooperarea sa economică ș i internațională,
dacă circumstanțele obiective permit acest lucru, inclusiv prin apropierea legislației sale de cea
a UE; sprijinirea eforturilor Kosovo de a finaliza procesul de tranziție spre o economie de piață
funcțională; promovarea unor relații econ omice armonioase și dezvoltarea progresivă a unei
zone de liber schimb între UE și Kosovo; promovarea cooperării regionale în toate domeniile
reglementate de către acord ” (Acord de Stabilizare și de Asociere UE -Kosovo 2015, Art. 1) .
În contextul conflictului Kosovo -Serbia, autoritatea non -coercitivă prin stimulente
pozitive este resursa cea mai relevantă pentru UE în calitate de mediator. Atât Serbia, cât și
Kosovo, aspiră la statutul de membru UE, încercând as tfel să ajute UE în procesul de mediere
pentru a îmbunătăți perspectivele lor de viitoare membre ale UE (Toderic și Malazogu 2011,
12).
Analizând balanța puterii, compoziția generală și structura Balcanilor contemporani,
este viabil să se constate că a existat o schimbare radicală a puterii de la prăbușirea Iugoslaviei
(Economides și Ker -Lindsay 2010, 510 -2). În prezent, UE este un actor important în regiunea

balcanică, participând la stab ilirea balanței de putere. Războiul din Kosovo a fost considerat o
amenințare masivă la adresa securității UE (Ker-Lindsay și Economides 2012, 83) .
Fiind un actor minor în regiunea Balcanică, Kosovo a ales modificarea bala nței de putere
prin orientarea către UE. Kosovo este un stat slab care a ales ca, într -un sistem anarhic, să se
alăture unui actor internațional cu șanse mai mari de reușită în garantarea securității.
UE analizează situația din Kosovo în termeni de putere și securitate. În ceea ce privește
puterea, Kosovo poate oferi UE un instrument puternic pentru declanșarea schimbării în restul
Balcanilor (Koeth 2010, 245) . Prin nerecunoașterea și neintegrarea Kosovo, UE riscă să pună
în pericol cea mai mare misiune a PSAC, fapt ce ar implica scăderea credibilității UE în regiune
(Ducasse -Rogier 2011) .
O altă posibilă cauză pe care se poate baza intervenția în Kosovo este extinderea pieței
și consolidarea influenței economice a UE în Kosovo și în regiune. UE a încercat să
îmbunătățească relațiile sale cu întreaga regiune balcanică prin implicarea în diferite Programe
de Stabilizare și Asociere. UE a folosit de aceste programe pentru a „forța” statele din Ba lcanii
de Vest să se angajeze pe calea reformelor politice și economice în schimbul prosperității
economice (Shepherd 2009) .
O vulnerabilitate principală a UE în ceea ce privește Kosovo se poate identifica în lipsa
unei omogeni tăți a statelor membre vis -a-vis de strategia pe care UE ar trebui să o adopte la
nivelul acestui stat. Faptul că cinci state membre UE refuză recunoașterea independenței
Kosovo – Cipru, Grecia, România, Slovacia și Spania – duce la o abordare mai rezervat ă privind
situația kosovară și constituie o piedică în ceea ce privește o eventuală integrare a Kosovo în
Uniune. Pe de altă parte, nu se poate nega faptul că UE a jucat, și încă mai joacă, un rol
important în efortul internațional de a constr ui un nou vii tor pentru Kosovo.

3.2 Politica externă a UE și gestionarea conflictelor

„Scopul păstrării păcii, al prevenirii conflictelor să erupă în violență și al consolidării
securității internaționale este un element important al acțiunii externe a Uniunii Europene, în
conformitate cu Tratatul de la Lisabona. Conflictele violente costa vieți, provoacă abuzuri ale
drepturilor omului, strămută oamenii, perturbă mijloacele de trai, împiedică dezvoltarea
economică, exacerbează fragilitatea statală, slăbesc guver nanța și subminează securitatea
națională și regională. Prevenirea conflictelor și recidiva conflictelor, în conformitate cu
dreptul internațional, este, prin urmare, un obiectiv principal al acțiunii externe a UE, în care
ar putea avea un rol de lider car e acționează în colaborare cu partenerii săi la nivel mondial,
regional, național și local ” (Council of the European Union 2011, Art. 1) .

Asigurarea unui răspuns coerent la crize este parte a eforturilor UE în relați ile sale
externe, în strânsă cooperare cu statele membre. Acest lucru se aplică întregului ciclu al
crizelor, inclusiv în prevenirea conflictelor și răspunsul la crize, gestionarea crizelor,
stabilizarea și recuperarea pe termen lung, reconcilierea, recons trucția și dezvoltarea, în scopul
menținerii păcii și consolid ării securității internaționale (Service for Foreign Policy Instruments
2016) .
Conform Strategiei Globale din 2016, „Uniunea Europeană va promova pacea și va
garanta securitatea teritoriului și a cetățenilor săi. Securitatea internă și cea externă sunt din ce
în ce mai interdependente: securitatea noastră acasă depinde de pacea de dincolo de frontierele
noastre” (Viziune comună, acțiuni com une: o Europă mai puternică 2016, 5) .
Uniunea Europeană deținea, înaintea Tratatului de la Lisabona, o Strategie de Securitate
(SES) care lansa un concept nou de securitate prin care se recunoștea legătura dintre securitate
internă și securitate exter nă, respectiv legătura dintre securitate și dezvoltare (Pirozzi 2013, 6) .
În 2004, un grup de studiu privind capacitățile de securitate ale Europei au propus o
doctrină de securitate umană pentru Europa, care susținea că, în vederea punerii în aplicare a
SES, Europa are nevoie de forțe militare configurate și utilizate în moduri noi. În 2006,

Președinția finlandeză a UE a solicitat Grupului de studiu să analizeze modalitățile adoptării
unei o agende de securitate umană în cadrul UE: Raportul Madrid din 2007 își propune să
codifice o cale europeană de securitate și să adopte secur itatea umană ca un nou cadru de
funcționare pentru acțiunea externă a UE (Pirozzi 2013, 6) .
Raportul din 2008 privind punerea în aplicare a Strategiei de Securitate a UE confirmă
această abordare, afirmând că „bazându -se pe o gamă unică de instrumente […] UE a lucrat
pentru a construi securitatea umană, prin reducerea sărăciei și a inegalității, promovarea unei
bune guvernări și a drepturilor omului, sprijinirea dezvoltării și abordarea cauzelor profunde
ale conflictelor ș i insecurității” (Report on the Implementation of the European Security
Strategy 2008, 2) .
Dacă analizăm discursul UE privind o abordare comprehensivă a securității de dinainte
de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, putem concluziona că UE a adoptat în mod
substanțial perspectivele NATO. În cadrul NATO, o abordare cuprinzătoare a fost dezvoltată
ca o cooperare militaro -civilă extinsă, ceea ce înseamnă, în esență, cooperarea între diferiți
actori (politici, c ivili și militari), în teatrul de operațiuni (Pirozzi 2013, 6) .
În perioada post -Lisabona, abordarea comprehensivă a fost dezvoltată într -un cadru
mult mai larg, în esență, prin lărgirea domeniului său de aplicare și atribu irea de responsabilități
mai mari Înaltului Reprezentant pentru dezvoltarea și punerea în aplicare a acesteia. Această
evoluție a fost acompaniată de o reflecție asupra celor mai adecvate instrumente care urmau să
fie utilizate de către UE pentru a oferi o valoare adăugată în gestionarea crizelor. Punerea în
aplicare a unei abordări cuprinzătoare în domeniul gestionării crizelor se bazează pe
instituționalizarea mecanismelor de coordonare între principalele instituții implicate, precum și
a instrumentelor a flate la dispoziția lor. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a produs
o nouă dinamică de interacțiune între actorii de gestionare a crizelor în cadrul instituțiilor UE
și, în special, în cadrul SEAE (Pirozzi 2013, 7-11).
Necesitatea de a traduce abordarea cuprinzătoare a gestionării crizelor, care a apărut în
Tratatul de la Lisabona, într -o revizuire concretă a cadrului instituțional și funcționarea acestuia
este principalul motiv din spatele instituirii unui sistem coordonat de răspuns la crize în cadrul
SEAE și al procesului actual de revizuire a procedurilor de gestionare a crizelor (Pirozzi 2013,
12).

Departamentul de Coordonare Operațională și Răspuns în caz de Criză al SE AEeste
responsabil de activarea sistemului SEAE de răspuns la crize și, prin urmare, joacă un rol central
în asigurarea mobilizării rapide și eficiente a actorilor și a instrumentelor de la nivelul
sistemului UE, precum și în coerența politicilor și acțiun ilor pe tot parcursul diferitelor faze ale
crizelor. Sistemul SEAE de Răspuns la Crize (SRC) abordează toate crizele care pot afecta
securitatea și interesele UE, inclusiv într -o țară terță (Service for Foreign Policy Instruments
2016).
SRC contribuie la asigurarea coerenței între diferitele aspecte ale măsurilor de răspuns
și de gestionare a crizelor, în special în domeniul securității, politic, diplomatic, consular,
umanitar, de dezvoltare, de spațiu, de mediu și în domenii corporative. SRC cuprinde
următoarele trei divizii:
 Planificare și Operațiuni de Răspuns la Crize, divizie însărcinată cu planificarea
generală, organizarea și coordonarea activităților legate de criză, inclusiv pregătirea,
monitorizarea și răspunsul;
 Celula UE de Supraveghere, centru de analiză a crizelor care oferă monitorizarea
gradului de conștientizare la nivel mondial și situația actuală 24 de ore pe zi, 7 zile pe
săptămână;
 Gestionarea Consulară a Crizelor, divizie care asistă politic ile consulare din întreaga
UE și coordonează acțiunile în timp de criză (Service for Foreign Policy Instruments
2016) .
În Strategia Globală adoptată în 2016 se prevede că „UE va urmări o abordare în mai
multe faze, acționând în toate etapele din ciclul conflictului. Vom investi în prevenire,
soluționare și stabilizare și vom evita dezangajarea prematură atunci când o nouă criză se
declanșează în altă parte” (Viziune comună, acțiuni comune: o Europă m ai puternică 2016, 23) .

În plus, UE va „ dubla eforturile de prevenire, monitorizând cauzele profunde, precum
încălcarea drepturilor omului, inegalitățile, presiunile asupra resurselor și schimbările
climatice, care reprezintă un factor de multiplicare a amenințărilor, catalizând deficitul de apă
și de alimente, pandemii și strămutarea forțată a populației. Alerta timpurie nu are utilitate

dacă nu este urmată de acțiuni rapide. Aceasta presupune raportare periodică și propuneri
adresate Consiliului, desfășurarea de acțiuni diplomatice și de medier e cu caracter preventiv
prin mobilizarea delegațiilor și a reprezentanților speciali ai UE, precum și consolidarea
parteneriatelor cu societatea civilă. Trebuie să dezvoltăm o cultură politică de a acționa mai
rapid ca răspuns la riscul de conflicte violen te” (Viziune comună, acțiuni comune: o Europă
mai puternică 2016, 24) .
Serviciul European de Acțiune are în competență medierea ca parte a dip lomației UE,
fiind o componentă de prevenire a conflictelor și de c onsolidare a păcii pentru statele în lume,
mai exact în zonele de conflict . Capacitatea de mediere a fost dezvoltată prin intermediul
Conceptului privind Consolidarea Medierii și a Capacităților de Dialog ale UE, adoptat în
noiembrie 2009 . Procedurile de mediere se rea lizează prin a ctorii UE, precum Reprezentanții
speciali, alături de delegațiile UE și de misiunile PSAC. Aceste medieri se întâmplă prin diferite
reuniuni politice de la nivel înalt, la procese de facilitare politică și de consolidare a
încrederii. De asem enea, organizațiile societății civile se implică activ în procesele de dialog ,
împreună cu UE, în special prin ICSP (Serviciul European de Acțiune Externă 2016) .
În ceea ce privește managementul conflictelor aplicat de UE, acest concept poate fi
definit drept un angajament pe termen lung cu un anume stat sau regiune, angajament care, în
timp, va necesita politici diferite de management al conflictelor, inclusiv man agementul militar
al crizelor, eforturi de dezvoltare și umanitare, respectiv mediere. Aceste elemente se regăsesc
în totalitate în misiunile UE, deși în grade diferite. În Bosnia și Herțegovina, de exemplu, UE a
fost un actor important în primele încercăr i ale comunității internaționale de a media conflictul;
a fost marginalizată în operațiunile militare, dar a jucat un rol vital, chiar dominant, în
reconstrucția post -conflict a statului, inclusiv prin lansarea unei misiuni militare și de poliție.
În Maced onia, alături de NATO, UE a fost prezentă prin medierea Acordului Cadru de la Ohrid,
baza reformei politice și instituționale a statului macedonean. Ulterior, a lansat o misiune de
poliție. În Africa – cazul Republicii Democratice Congo și Darfur – prevenț ia structurală pe
termen lung prin politici de dezvoltare și managementul crizei pe termen scurt prin intervenții
militare limitate au fost elementele centrale ale misiunilor UE (Whitman și Wolff 2012, 4 -6).
Managementul conflictelor aplicat de către UE poate fi sistematizat în termeni de
capacități, absolut necesare Uniunii pentru a putea avea succes în soluționarea conflictelor:
capacitatea de a acționa, capacitatea de a finanța, respectiv capacitatea de a coopera și coo rdona.
Desigur, eficiența misiunilor și operațiunilor UE depinde și de dinamica conflictului, în special

de dorința și abilitatea părților din conflict de a accepta managementul extern al conflictului
(Whitman și Wolff 2012, 11,14) .
În ceea ce privește capacitatea de a acționa, UE are nevoie de voință politică, factor
determinant în soluționarea conflictelor. Liderii statelor membre UE trebuie să fie de acord cu
implicarea lor în calitate de mediatori în conflict. Capaci tatea de a finanța operațiunile militare
și misiunile civile este, de asemenea, importantă în managementul conflictelor. PSAC are
alocat, în acest sens, un buget considerabil, iar Instrumentul pentru Stabilitate distribuie
resursele financiare pentru preve nția conflictelor, managementul crizelor și stabilirea păcii. Nu
în ultimul rând, capacitatea de coordonare și cooperare are două dimensiuni: una orizontală,
care implică instituțiile UE, și una verticală, care implică UE ca entitate supranațională și stat ele
membre. Este vitală, de asemenea, cooperarea și coordonarea cu state terțe și alte organizații
internaționale, precum ONU sau OSCE (Whitman și Wolff 2012, 11 -15).
Relevant în soluționarea conflictelor de către UE e ste și instrumentul integrării
europene, care este atât un proces, cât și o sursă a influenței instituționale. Încă de la crearea
Uniunii, elementele integrării europene au fost asociate cu funcții de soluționare a conflictelor.
Integrarea europeană a tra nsformat relațiile tensionate dintre Germania și Franța într -un
parteneriat strategic, iar Europa occidentală a devenit o regiune fără conflicte. După încheierea
Războiului Rece, rolul integrării în pacea regională a fost consolidat, iar UE a urmărit o
reunificare a continentului prin extinderea păcii, a reconcilierii și a prosperității în Europa de
Est (Stefanova 2011, 1 -6).
Pentru mai bine de un deceniu, singura experiență a UE în soluționarea conflictelor
intra-statal e a fost reprezentată de regiunea balcanică, o experiență care s -a încheiat, în general,
cu eșecuri. La începutul secolului al XXI -lea, însă, UE părea să fi învățat din experiențele
anterioare, astfel că misiunea din Macedonia, din 2001,în coordonare cu NA TO, a fost mult
mai eficientă (Whitman și Wolff 2012, 3) .
Recent, implicarea UE în procesele de soluționare a conflictelor a devenit tot mai
vizibilă pe plan internațional. Prin susținerea negocierilor de pace, atât în cazu l conflictelor
naționale, cât și internaționale, Uniunea s -a implicat, alături de SUA, în medierea conflictului
dintre guvernul macedonean și minoritatea albaneză. În mod similar, UE s -a implicat în
medierea conflictelor naționale din Georgia în 2008. Mai recent, Uniunea are calitatea de
mediator în cadrul Dialogului Belgrad -Pristina.

Misiunea de Poliție a Uniunii Europene (MPUE) în Bosnia și Herțegovina, de exemplu,
a fost prima misiune a PSAC. MPUE a avut un mandat non -executiv, bazat pe monitorizare,
asistență și inspecție a activității și a capacității poliției locale. În mod similar, misiunea EUPOL
Proxima a avut ace lași tip de mandat în Macedonia. Absența unui mandat executiv pentru
forțele de poliție a UE în Balcanii de Vest a fost, prin urmare, o ca racteristică constantă înainte
de lansarea EULEX Kosovo. Cu toate acestea, în cazul Bosniei și Herțegovinei, acest lucru a
fost compensat într -o anumită măsură, prin desfășurarea în paralel a unei operațiuni militare a
UE, având numele codificat de Althea (Spernbauer 2010, 7 -9).
Lansarea Misiunii de Monitorizare în Georgia drept răspuns la criza din august 2008 și
operațiunea anti -piraterie NAVFOR pe coasta Somaliei sunt exemple ale rolului tot mai
important al UE privind securitatea internațională. În același timp, prevenirea conflictelor, o
componentă cheie a politicii externe a UE, s -a dezvoltat concomitent cu politicile de dezvoltare.
Astfel, UE dispune de o gamă variată de instrumente politice, economice și militare p entru a
aplica politicile de prevenire a conflictelor și de management al crizelor (Eva Gross, Ana E.
Juncos 2011, 1) .

3.3 Apărarea securității și transferul valorilor democratice

Tratatul privind Uniunea Europeană are în vedere aspectele apărării securității și ale
transferului de valori democratice asumate. În acest sens, ”acțiunea Uniunii pe scena
internațională are la bază principiile care au inspirat crearea, dezvoltarea și extinderea sa și pe
care intenționează să le promoveze: democrația, statul de drept, universalitatea și
indivizibilitatea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectarea demnității umane,
principiile egalității și solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei ONU și a dre ptului
internațional. UE definește și desfășoară politici și acțiuni comune și acționează pentru
asigurarea unui nivel înalt de cooperare în toate domeniile relațiilor internaționale, inclusiv în
scopul apărării valorilor, a intereselor fundamentale, a sec urității, a independenței și integrității

sale, respectiv în scopul consolidării și sprijinirii democrației, a statului de drept, a drepturilor
omului și a principiilor dreptului internațional ” (TUE 2012, V, 1, Art. 21) .
În materia drepturilor omului, este confirmată ideea unei Uniuni care ”se bazează pe un
angajament ferm față de promovarea și protejarea drepturilor omului, a democrației și a statului
de drept la nivel mondial. Drepturile omului se află în centrul relațiilor UE cu alte țări și regiuni.
Promovarea drepturilor omului poate contribui la prevenirea și soluționarea conflictelor și, în
cele din urmă, la combaterea sărăciei. Prin politica sa în domeniul drepturilor omului, UE:
 promovează dreptu rile femeii, ale copilului, ale minorităților și ale persoanelor strămutate;
 se opune pedepsei capitale, torturii, traficului de persoane și discriminării;
 apără drepturile civile, politice, economice, sociale și culturale;
 apără caracterul universal și in divizibil al drepturilor omului, în colaborare deplină și activă
cu țările partenere, cu organizații internaționale și regionale, cu asociații și grupuri de la
toate nivelurile societății civile ” (Uniunea Europeană 2017) .
De as emenea, în domeniul economic, ”t oate acordurile comerciale sau de cooperare cu țări
terțe (în prezent peste 120) conțin o clauză care prevede că drepturile omului reprezintă un
element esențial al acestor relații ” (Uniunea Europeană 2017) . UE include drepturile omului în
mod regulat ”în dialogurile sale politice realizate cu țările terțe sau cu organizațiile regionale și
desfășoară dialoguri și consultări dedicate drepturilor omului cu peste 40 de țări. În plus,
aproape toate ce le 79 de state din Africa, Caraibe și Pacific (ACP) întrețin un dialog tematic cu
UE pe baza articolului 8 din Acordul de la Cotonou, care stipulează că dialogul politic ar trebui
să includă o „evaluare regulată a progreselor înregistrate în ceea ce priveș te respectarea
drepturilor omului”. Demersurile diplomatice și declarațiile referitoare la autoritățile din țările
terțe constituie, de asemenea, un mijloc important de a exercita presiuni diplomatice în relațiile
internaționale ” (Lerch, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Drepturile Omului 2016) .
Întreaga activitate de cooperare, atât cea bilaterală, cât și cea care privește acordurile de
asociere, între Uniunea Europeană și state terțe sau organizații regionale, se fundamen tează pe
principiul respectării drepturilor omului, reprezentând o clauză drept „element esențial”. Dacă
aceste cooperări nu respectă clauza, atunci Uniunea este abilitată să impunsă diferite măsuri
care să ducă la diminuarea sau suspendarea respectivelor cooperări. Statele candidate la a

deveni membre UE sunt supuse unui mecanism dezvoltat de Uniune car e nu face altceva decât
să le condiționeze. În Politica Europeană de Vecinătate, s-a determinat o abordare de tipul „mai
mult pentru mai mult”, adică o abordare care reprezintă ” mai multă integrare și bani în schimbul
mai multor reforme” (Lerch, Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Drepturile Omului
2016) .
Instrumentul European pentru Democrație ș i Drepturile Omului (IEDDO) reprezintă o
promisiune a Uniunii de -a se implica în state terțe, pentru a sprijini și pentru a promov a
democrația și drepturile omului în aceste state. Prin acest instrument, UE și -a asumat obiective
care înglobează valorile sale fu ndamentale și modelul european și care au menirea să transfere
democrația și valorile sale. Printre obiectivele principale al e IEDDO se regăsesc ” sprijinirea,
dezvoltarea și consolidarea democrației în țările terțe, prin îmbunătățirea democrației
participative și reprezentative; întărirea ciclului democratic în ansamblu, în special prin
consolidarea unui rol activ al societăți i civile în cadrul acestui ciclu; statul de drept;
îmbunătățirea fiabilității proceselor electorale, în special prin intermediul misiunilor de
observare electorală ale UE; consolidarea respectării drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, astfel c um sunt proclamate în Declarația Universală a Drepturilor Omului și în
alte instrumente internaționale și regionale în domeniul drepturilor omului; promovarea,
punerea în aplicare și monitorizarea, în principal prin sprijinul acordat organizațiilor relevan te
ale societății civile , apărării drepturilor omului și a victimelor represiunii și abuzului ” (The
European Instrument for Democracy and Human Rights 2017) .
Promisiunea aderării a ajutat UE să realizeze procesul de consolidar e democratică și să
accelereze procesul de reformă politică în statele candidate. Se poate spune că integrarea a
devenit un instrument eficient de promovare a democrației (McFaul 2004 -05, 157) .
Conform articolului 21 din TUE, în politica externă a UE democrația este și valoare, și
principiu, și obiectiv (TUE 2012, V, 1, Art. 21) . Consolidarea democrației a fost, și continuă să
fie, o condiție esențială pentru pace și p rosperitate și, prin urmare, o valoare centrală a UE.
Adoptarea principiilor democratice este o condiție indispensabilă pentru integrarea în UE, iar
asistența pentru democrație pe tot globul este un element tot mai important în politica externă
a UE (van Doorn și von Meijenfeldt 2007, 7) .
UE deține numeroase instrumente prin care încearcă promovarea democrației în statele
non-membre, printre care asistență, dialog politic și misiuni de observare a alegerilor. Pentru

UE, resp ectarea drepturilor omului și a principiilor democratice sunt esențiale în încheierea de
acorduri de asociere cu statele non -membre. Democrațiilor noi (precum Africa de Sud în 1994)
le sunt promise acorduri de cooperare și asistență pentru a încuraja și c onsolida reformele
democratice (Smith 2007, 129 -131).
Din 1986, Comunitățile Europene au început să aloce fonduri asistenței statelor terțe în
încurajarea reformelor democratice. Din 1994, aceste fonduri sunt gestiona te de Inițiativa
Europeană pentru Democrație și Drepturile Omului, iar în dialogurile politice ale UE cu diverse
state și organizații regionale s -au regăsit tot mai des teme precum democratizarea și respectarea
drepturilor omului. În plus, UE a lansat nume roase misiuni de observare electorală în aceste
state (Smith 2007, 131) . Aceste misiuni sunt conduse de un deputat în Parlamentul European
care are funcția de observator șef al misiunilor, acestea fiind parte din misiunil e UE sau cele
internaționale și care se realizează cu ajutorul infrastructurilor și facilităților acestora (Lerch,
Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Drepturile Omului 2016) .
UE are interesul d e a-și promova valorile în lume, interes care este susținut de noua
Strategie Globală a UE 2016, prin care se stabilește ideea că ”p acea și securitatea, prosperitatea,
democrația și o ordine globală bazată pe norme sunt interesele vitale care stau la baza acțiunii
externe a Uniunii. UE va promova o ordine globală bazată pe norme, al cărei principiu
fundamental îl va constitui multilateralismul și în al cărei centru se va situa Organizația
Națiunilor Unite ” (Viziune comună, acțiuni comune: o Europă mai p uternică 2016, 6,11) .

4. Studiu de caz pe zona de conflict Ucraina

4.1 Relația UE -Ucraina: PEV, PaE

Relația Ucrainei cu Uniunea Europeană a diferit de la perioadă la perioadă, în funcție
de orientările și de interesele pe care conducătorii statului ucrainean le -au avut. După declararea
independenței, Ucraina a cunoscut câteva etape de reorientare care au avut ca drept scop o
apropiere față de UE sau, în caz contrar, o direcție spre Rusia. Cele mai importante perioade
care descriu clar ce dir ecție a adoptat aceasta se regăsesc între 1994 și 2004, între 2005 și 2010
și între 2010 – prezent, fiecare fiind caracterizată de anumite evoluții politice, precum: perioada
de europenizare fiind atribuită pentru 1994 și 2004 sub președinția lui Leonid Ku chma, perioada
în care a existat o stagnare politică între 2005 și 2010, când la conducerea statului se afla
Președintele Yushchenko și perioada între 2010 – prezent, sub președinția lui Yanukovich, care
este descrisă ca f iind cea a ”pragmatismului nou” (Korosteleva 2012, 83 -84).
Perioada între 1994 și 2004 este descrisă ca fiind perioada nu mită ”declararea
europenizării” (Korosteleva 2012, 84) , în care Ucraina a început să -și pregătea scă terenul pentru
integrarea europeană, aceasta fiind începută cu crearea Comitetului Interguvernamental pentru
Cooperarea cu UE, prin care s -au pus bazele pregătirii și semnării Acordului de Parteneriat și
Cooperare (APC), în care ratificarea acestui aco rd a trecut printr -o procedură destul de lungă în
timp. În cadrul unor reuniuni anuale și în cadrul unor Consilii și Comitete de cooperare cu UE,
Ucraina a primit o deschidere economică și comercială importantă pentru a facilita comunicarea
politică cu UE și convergența sa (Moroney în Korosteleva 2012, 84) . Ucraina a acceptat să se
implice în implementarea reformelor conduse de UE, stabilind chiar o strategie prin care și -a
asumat obiectivul de a face parte din Uniune, cu puținele instituții care au susținu t această
direcție, iar cu toate acestea Consiliul European de la Helsinki din 1999 nu a putut să ofere niște
obiective clare Ucrainei privind aderarea, doar a ajuns să construiască statului o imagine
negativă, chiar dacă oferise o strategie care făcea tri mitere la îmbunătățirea relațiilor bilaterale,
rămânân d într -o stare de incertitudine (Solonenko, Wolczuk și Sasse în Korosteleva 2012, 84) .
S-a continuat direcția spre un drum european pe care Președintele Kuchma și -a ales -o și în stat
au avut loc câteva schimbări care aveau drept scop susținerea acestei direcții imuabile
demersului în procesul de integrare, precum crearea unui Departament de Integrare Europeană

în Ministerul Afacerilor Externe ale Ucrainei și a unui Centru de Drept Comparat și European
inițiat î n cadrul Ministerului Justiției (Wolczuk în Korosteleva 2012, 85) . Mandatul prezidențial
al lui Leonid Kuchma s -a încheiat într -un moment în care Ucraina nu dispunea de o viziune
clară asupra situației sale privind aderarea la UE, viziune ambiguă su rvenită și din faptul că
legislativul nu a putut să conceapă un set de politici de integrare care să faciliteze procesul și,
astfel, nu au fost trasate niște priorități clare ale ambelor tabere, atât ale UE, cât și ale statului
ucrainean, urmând ca drumul integrării europene să fie lăsat deoparte (Protsyk și Wolczuk în
Korosteleva 2012, 85) .
În ceea ce privește perioada între anii 2005 și 2010, aceasta este descrisă ca fiind
perioada ”europenizării stagnate” (Korosteleva 2012, 8 5) în care Ucraina s -a confruntat cu
numeroase dezamăgiri cauzate din pricina lansării Politicii Europene de Vecinătate (PEV), în
2004, și care era privit, mai degrabă, ca o soluție cu durată determinată a etapei de pre -candidat
pentru relațiile cu UE , deoarece nu a reușit să ofere un cadru prin care să satisfacă aspirațiile
Ucrai nei pentru integrarea europeană (Wolczuk în Korosteleva 2012, 85) . De asemenea, în
2004 s -au terminat rundele de negociere UE – Ucraina privind Planul de Acțiune (PA) din
cadrul PEV, urmând ca acesta să fie aprobat în următorul an, venind alături cu o ”Listă de
măsuri suplimentare” pentru a asigura consolidarea Acordului de Asociere (AA) și a Acordului
de Liber Schimb (ALS) (Korosteleva 2012, 85) . Mergând pe direcția integrării europene,
Ucraina s -a văzut nevoită să -și ducă obiectivele de aderare la un alt nivel și a reușit să creeze
mecanisme instituționale care să gestioneze reformele necesare pentru a facilita relațiile sale cu
UE. Astfel, fr âiele au fost preluate de un Prim -Ministru adjunct pentru Integrare Europeană și
s-a constituit Departamentul de Integrare Europeană al Secretariatului Cabinetului de Miniștri
prin care a avut loc un transfer de responsabilitate privind negocierea și imple mentarea
măsurilor de aderare. Toate reformele aduse în instituțiile ucrainene au fost considerate ca niște
”enclave pro -europene” din cauza faptului că, de fapt, nu a fost reformat întregul sistem
birocratic care moștenise aparatul sovietic, astfel fiind dificil să își potențeze impactul asupra
procesului de implementare a PA (Korosteleva 2012, 86) . După 2006, relațiile Ucrainei cu UE
s-au diminuat pe fondul venirii la putere a noului Prim -Ministru Victor Yanukovich și a
adjunctului său Mykola Azarov care s -au dovedit a avea o orientare îndreptată spre cooperarea
cu Rusia. Un întreg set de cauze au afectat măsurile de implementare a Planului de Acțiune și
l-au dus într -o zonă de stagnare deoarece mecanismele birocratice naț ionale, dar și forțele
politice ucrainene au tratat acest demers dintr -o perspectivă negativă și nu au dorit ca acest plan
să aibă parte de o dezvoltare sustenabilă, recurgând la diferite acte care aveau ca obiectiv

blocarea realizării Planului de Acțiune, astfel, atitudinea celor care dețineau puterea, după
alegerile din 2006, a fost îndreptată spre Rusia, blamând cursul european avut până a tunci
(Tarasyuk și Wolczuk în Korosteleva 2012, 86) . Au existat puteri de o parte și de alta care se
luptau pentru direcția pe care Ucraina voia să o adopte în continuare, tabăra puterii pro -ruse
care dorea să intensifice relațiile cu Rusia și tabăra puterii pro -europene care dorea să ducă
relațiile sale cu UE mai departe și care să se materializeze în aderarea țării sale la Uniune. În
acest sens, s -au continuat negocierile privind Acordul de Asociere și Acordul de Liber Schimb
care propuneau niște măsuri care să sprijine economic și structural statul prin c âteva măsuri,
precum prin liberalizarea vizelor și prin ușurarea comerțului între Ucraina și alte state care erau
membre, însă toate eforturile depuse de tabăra politică pro -europeană au fost afectate de
guvernul cu orientare pro -rusă care a dus țara într -o criză a puterii și care a instalat o instabilitate
politică din cauza conflictelor născute din lupta dintre cele două tabere. Astfel, din cauza
situației naționale în care Ucraina se afla, relațiile sale cu UE au fost îngreunate, descoperind
că sunt nevo ite să facă față și crizei privind distribuirea de gaz, prin care statul ucrainean era
dependent de Rusia, declașându -se o nevoie pe care statele membre și Ucraina trebuiau să o
rezolve, cu acest prilej întâmpinând Declarația comună UE – Ucraina prin care acestea se
angajau să modernizeze sistemul de tranzit al gazelor din stat, ceea ce s -a concretizat în
aprobarea aderării acesteia la C omunitatea Europeană a Energiei (Gromadzki, Fischer, Motyl,
Chow și Elkind, Samokhvalov, Miller în Korosteleva 2012, 87) . Deși existența situației de criză
și de instabilitate politică prin care trecea Ucraina nu arăta un parcurs cert, mai ales pe fondul
noului conflict dintre Rusia și fostul stat sovietic privind distribuirea de gaz, s-a remarcat faptul
că acestea au devenit un moment care au favorizat continuarea îmbunătățirii relațiilor dintre UE
și Ucraina prin realizarea unui nou instrument ce avea scopul să ducă mai aproape statul de
realizarea și implementarea Acordului de Asociere. Agenda de Asociere a redeschis direcț ia
statului ucrainean către un viitor european și, astfel, s -a revenit la dorința de apropiere față de
entitatea europeană, dorință care a fost primită cu o notă pozitivă în rândul statelor membre.
Aderarea la Comunitatea Europeană a Energie a reprezentat o decizie favorabilă, deoarece
comunitatea europeană a recunoscut progresele realizate în domeniul cooperării energetice și
implicarea eficientă avută pentru co ntinuarea convergenței politice (Korosteleva 2012, 87) .
Ultim a perioadă a Ucrainei este cea dintre 2010 și până în prezent, fiind denumită
perioada ”europenizării pragmatice” (Korosteleva 2012, 88) , fiind începută cu alegerea noului
Președinte Victor Yanukovich, chiar în prima lună a anului. Aceste evoluții politice au
determinat o nouă schimbare a direcției statului, deși inițial se observa o împărțire între UE și

Rusia, Ucraina nu s -a ferit să -și expună adevăratele interese privind revigorarea relațiilor sale
cu partea Rusă, accept ând, în acest sens, să fie prezentă la diferite întâlniri prin care să -și
consolideze parteneriatele ruso -ucrainene. Conflictul privind distribuirea de gaz, declanșat în
perioada anilor dintre 2005 și 2010, a fost încheiat printr -o înțelegere care reprezen ta o reducere
pe zece ani pentru gaz, iar Ucraina se angajase să ofere Rusiei, pentru aproximativ 25 – 30 de
ani, o extindere a locațiunii contractuale privind flota rusească a Mării Negre la Sevastopol. Pe
lângă rezolvarea problemei distriburii de gaz, of icialitățile ucrainene și -au extins cooperarea în
domenii care țineau de comerț, securitate și investiții. Materializarea acestor înțelegeri a fost
dovada faptului că dialogul politic dintre cele două părți a fost unul coerent și productiv
(Emerson în Koro steleva 2012, 88) . După venirea lui Yanukovich la putere, Ucraina a început
să-și lase treptat ambițiile privind integrarea europeană în urmă și și -a îndreptat atenția spre
cooperarea cu Rusia, lăsând -o să intervină tot mai mult în interesele sale, pentru a-și intensifica
relațiile reciproce. Mergând pe această linie, forțele politice ucrainene au prezentat un interes
privind viitorul statut de membru al statului în Spațiul Economic Unic și a reușit să -și crească
considerabil relațiile sale comerciale cu Ru sia, diminuându -se cele cu UE. O un alt instrument
prin care Federația a sprijinit dezvoltarea Ucrainei, este cel de acordare a unui împrumut de
aproximativ 2 mili arde de dolari cu o dobândă redusă (Korosteleva 2012, 88 -89). Toate aceste
intervenții și alinieri la interesele Ucrainei pot fi catalogate drept măsuri prin care s -au dorit
blocarea drumului european și stoparea intereselor UE în sfera estică, fiind oportună situația
politică din stat și putând, astfel, să -și extindă și să -și asigure sfera sa de influență. Pentru a
avea un Parlament care să -i sprijine deciziile, Yanukovich a reu șit să schimbe regulamentele
parlamentare, lucru care a dus la formarea unei majorități în Parlament, și și-a extins puterile
prin deci zia de revizuire a Constituției care a însemnat întoarcerea la un regim prezidențial,
ambele schimbări contituționale și politice având su sținerea Curții Constituționale (Coynash,
Buckley și Riabchuk în Korosteleva 2012, 89) .
În toate aceste perioade, ori entarea Ucrainei a depins foarte mult de interesele forțelor
politice, iar acesta este unul dintre motivele pentru care parcursul european a fost deseori incert.
Deși primele aspirații ale sale , după câștigarea independenței , au fost îndreptate spre integrarea
europeană, voind să lase în urmă trecutul sovietic, s -a constat faptul că viitorul Ucrainei a stat
în mâinile puterilor care ori vedeau dezvoltarea prin îmbunătățirea relațiilor cu Rusia, ori prin
aderarea sa la UE, iar aceste configurații de poziții denotă faptul că a existat o confuzie și o
oscilație permanentă cu privire la parcursul statului.

Uniunea European ă a încercat, de -a lungul timpului, să -și asigure securitatea și
prosperitatea în regiune prin diferite metode . Printre acestea se enumeră și Politica Europeană
de Vecinătate (PEV) care a fost inaugurată în anul 2004, oferind un cadru prin care să se asigure
stabilitatea, securitatea și prosperitatea statel or care se află la granițele UE (Comisia Europeană
2015, 2) . În ceea ce privește Ucraina, contextul în care Rusia i -a violat suveranitatea, i -a încălcat
independența și integritatea teritorială a determinat o nouă abordare și o nouă prioritizare a
PEV, prin care să se stabilească o mai bună funcționare a acesteia (Comisia Europeană 2015,
2).
Uniunea Europeană a creat Parteneriatul Estic (PaE) ca o extensie suplimentară a
politicilor existente și i -a adăugat acestuia un cadru multilateral care lipse a în cadrul Politicii
Europene de Vecinătate. Scopul principal al PaE îl reprezintă acutizarea angajamentului UE în
Europa de Est și în Caucazul de Sud, implementat pe baza cadrului întocmit prin intermediul
PEV. Existența Parteneriatului se datorează unei idei comune pe care Suedia și Polonia au avut –
o, dar și a Comisiei Europene, idee ce a urmat să fie lansată în anul 2009, la Praga (Balfour
2011, 29) . Fiind parte din PaE, Ucraina este sprijinită în reformarea instituțiil or, printr -un
program cuprinzător de consolidare a acestora, reprezentând o abordare mult mai eficientă decât
cea prin care se încerca o consolidare a capacității doar pentru funcționarii publici, fiind
destinată să consolideze capacitatea de reformă a aut orităților publice ucrainene. Ucraina a fost
parte a numeroaselor întâlniri multilaterale care erau construite pe platforme tematice privind
securitatea energetică, integrarea economică și convergența cu politicile UE, democrația, buna
guvernare și stabilit atea și contactele între oameni (Solonenko 2011, 122) . Relația Uniunii cu
cu Ucraina prin PaE nu este considerată de statele membre ca o atitudine ostilă, așa cum o
consideră Rusia, cea din urmă având posibilitate a să participe la proiectele europene dacă
manifestă vreun interes.
Ca măsuri prin care să se asigure stabilitatea Ucrainei, UE a purtat discuții politice
intense la nivel înalt în anul 2014, materializate prin semnarea, într -un final, a ”dispozițiilor
politice ale Acordului de Asociere la 21 martie 2014”, urmând ca Parlamentul ucrainean să
ratifice acest Acord și să primească aprobarea Parlamentului European cu privire la ”secțiunea
de liber schimb aprofundată și cuprinzătoare a acordului la 1 ianua rie 2016” (Comisia
Europeană 2015, 2) .
De asemenea, UE a devenit un factor important de sprijin în conflictul din estul Ucrainei,
participând la reuniunile care urmăreau găsirea unei soluții politice viabile (la Geneva în april ie
2014, la Milano în octombrie 2014 și la Minsk în august 2014, respectiv în februarie 2015) și

oferind acesteia un pachet de măsuri de susținere prin care se angajase să sprijine cu 11,1
miliarde de euro Ucraina. Totodată, se poate observa gradul de inte res ridicat al UE privind
parcursul european și stabilitatea ucraineană prin înființarea unor misiuni speciale prin care se
acordă o asistență continuă față de autorități în implementarea reformelor economice și politice.
Misiunea EUAM Ukraine a venit în u rma unei decizii de ajutorare a statului în reforma
sectorului securității civil e, statului de drept și poliție (Comisia Europeană 2015, 2) .
Raportul întocmit de Comisia Europeană cu privire la implementarea Politicii Europ ene
de Vecinătate și la progresele înregistrate în 2014, arătă faptul că Ucraina a reușit să aibă
”progrese generale în ceea ce privește democrația profundă și durabilă, drepturile omului și
libertățile fundamentale. Ucraina și -a desfășurat alegerile prezi dențiale și parlamentare în mare
măsură în conformitate cu standardele UE și internaționale, confirmate în rapoartele
Organizației pentru Securitate și Cooperare în cadrul Oficiului pentru Instituții Democratice și
Drepturile Omului din Europa (OSCE / ODIH R)”, ceea ce trimite la ideea că măsurile adoptate
au avut succes în re -construcția statal ă și în realizarea stabilității (Comisia Europeană 2015, 3) .

4.2. Ucraina: momentul Vilnius 2013 și teritoriul Crimeea

Dacă ar fi să analizăm conținutul și structura Parteneriatului Estic, acesta s -ar traduce
ușor printr -un simplu instrument tehnic care să asigure integrarea economică a statelor est –
europene în sistemul european, fără a asigura în același timp statutul de membru al Uniunii
Europene a statelor care ar adera la acest tratat. Punctele care susțineau acest tratat au fost
aderarea la piața europeană, precum și libera circulație fără necesitatea accesării vizelor de
călătorie (Parlamentul European 2016, 169) . Cu toate acestea, pentru cetățenii Ucrainei, acest
pas de apropiere de piața economică a Uniunii Europene a fost perceput ca fiind mai mult decât
un simplu instrument tehnic. Astfel, la nivelul opiniei publice ucrainene a fost resimțit ca un
proces de interiorizare a valorilor europene, precum și de identificare a unei orientări la nivel
de politică externă a statului ucrainean către Uniunea Europeană . Aceste procese s -au dezvoltat
concomitent cu o creștere a mobilizării populației în sensul susținerii sau opunerii față de
semnarea sau nu a acestui acord. Rezultatul final al opiniilor dihotomice care se regăseau la

nivelul populației ucrainene au dus, mai mult sau mai puțin voit, la crearea mișcării
”Euromaidan”, care și -a concentrat apogeul activității sale împotriva regimului pro -rus din
Ucraina (Parlamentul European 2016, 170) .
Privind către argumentele UE în legătură cu scopul inițierii tratatului, deși a declarat
încă de la început acest demers ca fiind unul al cărui obiectiv nu interferează în niciun mod cu
Rusia, în sensul în care nu are rol de a se interseca cu obiectivele Rusiei, pe măsură ce
negocierile se adânceau, au fost scoase la suprafață ș i anumite interese geopolitice pe care
Uniunea Europeană posibil că le avea în vedere: crearea unei plase de siguranță în partea est –
europeană și distribuirea valorilor democratice și europene printre țările post -sovietice
(Parlamentul European 2016, 170) .
Trecând prin filtrul neorealismului, tot acest demers al Uniunii Europene în partea de
est a Europei, printre statele fost sovietice, poate fi tradus prin încercarea aces teia de a -și lărgi
sfera de influență și de a -și asigura răspândirea valorilor promovate printre toate statele din
Europa, inclusiv în cele care nu fac parte din Uniunea Europeană. Chiar dacă utilizează
instrumente de soft power, intervenția UE poate fi co nsiderată unul dintre factorii care a împins
la mișcările contra regimului ucrainean pro -rus ce vor urma . În acest sens, UE poate fi
catalogată drept un agresor, dacă este analizată situația dintr -un anumit unghi, bazându -se pe
teoria neorealistă , o entitate care, în acel moment, neutilizând niciun instrument bazat pe hard
power , își consolidează influența politică în spațiul est -european pe două căi: încercarea de
demonstrare a universalității valorilor europene, în speranța că acestea vor fi ado pate de toate
statele participante la tratat, precum și asigu rarea propriei siguranțe prin c rearea unei bariere
între vest și Rusia.
Privind către atitudinea și acț iunile Rusiei față de demersurile UE și Parteneriatul Estic,
aceasta a adoptat o atitudine lipsită de orice fel de inițiativă de a se opune acestor măsuri . Totuși,
odată cu apropierea momentului Vilnius, a început inițierea de acțiuni în statele vizate pentru a
semna tratatul. Astfel, Armenia a acceptat să nu mai adere la tratatul propus de UE ș i să se
îndrepte către Uniunea Euroasiatică. Republica Moldova a fost următoarea victimă a activității
Rusiei de a împiedica semnarea tratatului, fiind amenințată în mod indirect pe baza dependenței
sale de gazul oferit de Federaț ie (Haukkala 2015, 33) .
Ucraina a reprezentat, de asemenea, un punct de interes major pentru Rusia. Pentru a
putea influența decizia Ucrainei de a semna Parteneriatul Estic, Federația a apelat atât la măsuri
de constrângere a Ucrainei, cât și la oferirea de beneficii, materializate prin acordarea de

împrumuturi și tr anzacționarea în condiții mai favorabile a resurselor de gaz (Haukkala 2015,
33).
Puse în fața unei asemenea situații, momentul de la Vilnius a reprezentat dovada
orientării politice pe care statele o adoptau. În acest sens, Armenia și Ucraina nu au semnat
Parteneriatul. Deși acest lucru a însemnat un eșec în tactica de negociere a UE, aceasta nu a
înaintat cu demersurile de a reîncerca o convingere a acestor state să se alăture printre statele
semnatare (Gotev în Haukka la 2015, 33) . Cu toate acestea, ceea ce a continuat a reprezentat
reaprinderea unui conflict între ceea ce reprezenta voința UE și cea a Rusiei. De această dată,
însă, ceea ce a reaprins această dispută a fost opinia publică ucraineană, reprezentată de
”Maidan”, o parte a populației Ucrainei care a pornit proteste împotriva guvernării Ucrainei, pe
temeiul respingerii Parteneriatului UE. Această opoziție din partea populației a culminat cu
demiterea președintelui pro -rus Victor Yanukovych. Deși UE nu a avut nicio implicație directă
în această acțiune, odată cu accentuarea conflictului dintre Rusia și Ucraina, s -a putut sesiza de
asemenea și o acutizare a crizei între UE și Rusia (Haukkala 2015, 33 -34).
Momentul Vilnius este, astfel , considerat punctul de pornire a viitoarei crize a Crimeei,
întrucât toate evenimentele viitoare au pornit după demiterea președintelui Ucrainei. În această
direcție, Rusia a ales să adopte măsuri destul de drastice de intervenție în Ucraina: după puțin
timp de la evenimentul de demitere a președintelui Yanukovych, în Crimeea au fost aduse forțe
militare ruse, care au ocupat regiunea. De asemenea, a fost organizat un referendu m printre
populația Crimeei, care a demonstrat atitudinea pozitivă a populației existente acolo cu privire
la opțiunea apropierii de Rusia, urmând ca mai apoi regiunea să fie anexată foarte rapid la
Federația Rusă (Haukkala 2 015, 34) . Deși aceste măsuri adoptate de Rusia au fost catalogate
ca fiind în opoziție cu normele internaționale, în viziune neorealistă, parcursul Rusiei poate fi
justificat. De -a lungul timpului, Rusia s -a arătat ca fiind reticentă la politica de ex pansiune a
influenței Uniunii Europene. Privită situația din acest unghi, se poate spune că ceea ce a făcut
Rusia a fost să contrabalanseze acțiunile întreprinse de Uniunea Europeană, acțiuni care vizau
opunerea față de tendința constantă a statelor vestic e de a răspândi valori ale liberalismului
occidental în sferele de interes al Federației. De asemenea, pentru a -și apăra interesele si pentru
a balansa creșterea influenței UE, Rusia s -a folosit mai degrabă de elemente de hard power,
apelând la ocuparea ar mată a Crimeei. Totuși, trebuie menționat faptul că un factor important
de soft power a fost susținerea Rusiei de către populația rusofilă prezentă î n număr foarte mare
în Crimeea (Castle 2016, 8) .

4.3. Implicațiile UE în Ucraina
4.3.1. Scop

În cadrul ”Strategiei Globale pentru Politică Externă și de Securitate a Uniunii
Europene” , elaborata în 2016, UE a menționat motivele principale pentru care se implică în
gestionarea și ameliorarea crizei din Ucraina și care sunt obiectivele pe care vrea să le atingă în
acest sens.
Astfel, printre elementele stipulate în strategie se enume ră apărarea valorilor europene
menite să caracterizeze statutul și parcursul fiecărui stat din Europa, inclusiv al celor care nu
sunt integrate în Uniune. În acest sens , în legătură cu conflictul din Ucraina, elementul inițial
cu care se deschide abordarea acestui subiect este enumerarea unor p rincipii europene,
reprezentând ”elemente -cheie ale ordinii europene în materie de securitate ” (Comisia
Europeană 2016, 27). Aces tea sunt ”suveranitatea, independența și integritatea teritorială a
statelor, inviolabilitatea frontierelor și rez olvarea pașnică a conflictelor” (Comisia Europeană
2016, 27) . De altfel, chiar Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și polit ică de
securitate, Vicepreședinte al Comisiei Europene, Federica Mogherini, amintește la începutul
aceluiași raport al UE importanța majoră pe care Uniunea o are la nivel global, atât din punct
de vedere economic, cât și social, al drepturilor omului, prec um și la nivel al securității. Un alt
aspect subliniat este caracterul dual al măsurilor adoptate de UE pentru a asigura pa cea și
ordinea la nivel mondial : atât pe cale pașnică, dar și pe cea militară, amintind faptul că UE este
implicată în 17 operații mi litare și civile. Pe acestă cale, este sugerat faptul că Uniunea va
interveni pentru a soluționa conflictele ce pot afecta pacea la nivel global, cât și pentru a
preîntâmpina apariția unor ”polițiști globali și războinici singuratici” (Mogherini în Comisia
Europeană 2016 , 3), fiind subliniată intenția UE de a întări legăturile sale, în toate ariile
acoperite (economic, politic, social, de securitate), cu celelalte state la nive l global (Mogherin i
în Comisia Europeană 2016, 3). Un punct important al aceluia și raport menționează faptul că
UE ” va investi în soluții reciproc avantajoase și va depăși iluzia că politica internațională poat e
constitui un joc cu sumă nulă ” (Mogherini în Comisia Europeană 2016, 4). Toate aceste intenții
și viitoare strategii ale UE se pot mula pe criza din Ucraina, în ideea că măsurile care vor fi
adoptate de către UE privind soluționarea acestui conflict vor viza reasigurarea ordinii și păcii
la nivel regional, pentru a împiedica dezechilibre la nivel mondial, se va interveni pentr u

apărarea principiilor europene referitoare la statutul fiecărui stat, fiind urmărite de asemenea și
întărirea legăturilor de natură economică pentru dezvoltarea atât a statului vecin al UE, cât și a
statelor membre ale UE.
Atitudinea rațională a UE privind viitorul dezvoltării acesteia la nivel global, precum și
strategia de intervenție a UE în soluționarea conflictului din Ucraina (care va fi detaliată mai
târziu), duce cu gândul la o abordare neorealistă a situației. Deși UE este un promotor al
liberalismului, susținând respectarea normelor de drept internațional și drepturile omului,
această abordare liberală a relațiilor internaționale se îmbină cu teoriile neorealiste, întrucât
Uniunea acceptă o relaxare a procesului de export de liberalism și axarea pe consolidarea de
legături menite să -i asigure stabilitatea, status quo -ul pe scena relațiilor internaționale, lucrând
pentru a asigura o balanță de putere cu statele în opoziție cu viziunea sa liberală.

4.3.2. Strategia U E pentru apărarea Ucrainei

Pentru a putea fi analizate modurile prin care UE s -a implicat pentru apărarea Ucrainei,
este necesară analiza contextelor în care a fost poziționată Ucraina în politica sa de externe,
fiind pusă de multe ori în situația de a a lege direcția de dezvoltare: alături de UE sau alături de
Rusia. Motivul pentru care s -a creat această situație este dat de nemulțumirea Rusiei în legătură
cu implicarea mult prea accentuată a UE, pe motivul că tratatele propuse Ucrainei de către
Uniune au fost percepute de către Rusia ca fiind modalități prin care aceasta încerca să îi
slăbească Federației i nfluența în spațiul ex -sovietic (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna
Zarembo 2016, 3) .
Privind situația din această perspectivă și trecând -o prin pr isma teoriei neorealiste, UE
se poziționează aici mai degrabă ca un actor internațional ce urmărește maximizarea influe nței
sale într -o zonă care poate reprezenta un factor de risc, din cauza prezenței și intereselor
contradictorii a unei alte puteri, Rusi a. Pe de cealaltă parte, deși contravine principiilor liberale
vestice, inițiativele Rusiei, începând de la propunerea adresată Ucrainei de a adera la Uniunea
Euroasiatică, până la utilizarea de hard power în zona Crimeei, pot fi traduse prin instrumente
de menținere a puterii și influenței în zona est -europeană.

Aceste fapte pot fi transpuse și pe o bază practică de explicații, întrucât, atât până la
momentul Vilnius și mai apoi până la anexarea Crimeei, cât și după aceste momente, UE a
intervenit în mod activ în Ucrai na, deși nu face parte din grupul țărilor membre ale Uniunii
Europene. Căile prin care aceasta a făcut acest lucru, procedeele folosite, care au fost unele
diplomatice, fiind comunicate drept o inițiativă de a ajuta Ucraina, de a -i întări poz iția și situația
internă, au vizat mai multe arii de acțiune, așa cum se va vedea în continuare.
Se poate afirma faptul că Uniunea Europeana reprezintă un partener de tradiție în
Ucraina. Încă din 1994, intrând mai apoi în vigoare în 1998, cele două părți sus -amintite au
semnat Acordul de Parteneriat și Cooperare. Ucraina a fost parte din Politica Europeană de
Vecinătate din 2003, iar din 2009, din Partener iatul Estic. Un alt aspect important îl constituie
relațiile care s -au stabilit între Uniunea Europeană și statul ucrainean pe baza Planului de
Acțiune UE -Ucraina, în care erau stipulate obiectivele strategice de cooperare între Bruxelles
și Kiev. De altfe l, Ucraina deține un corp reprezentativ al Uniunii Europene. În mare, pe lângă
acestea, există un număr de aproximativ 250 de proiecte în curs de desfășurare. Acestea vizează
un număr și o gamă variată de regiuni și orașe ale Ucrainei. Alte elemente de baz ă ale cooperării
și implicării UE în întărirea Ucrainei din unghiuri ale funcționării ei s -au realizat prin Acordul
de Asociere, precum și de Planul de Liberalizare a Vizelor (Leonid Litra, Ivan Medynskyi,
Kateryna Zarembo 2016, 9) .
Un alt aspect care atestă prezența activă și intensă a UE în Ucraina s -a evidențiat după
momentul ”Maidanului”, moment în care UE s -a implicat în Ucraina prin metode suplimentare
de a susține situația existentă. Printre acestea se enume ră EUAM Ucraina (”EU Advisory
Mission for Civilian Security Sector Reform”), Grupul de Suport din Comisia Europeană (al
cărui scop este acela de a susține și de a oferi direcții Ucrainei în încercarea acesteia de reformă,
vizând în special implementarea Acord ului de Asociere, semnat în 2014), precum și Agenda
Europeană de Reformă. Importante sunt și sumele de bani alocate de către UE Ucrainei, care
au ajuns la suma de 3,7 miliarde de dolari din 1991, în 2014, Uniunea anunțând în 2014 oferirea
a încă 11 miliard e de euro. De asemenea, atât UE, cât și NATO, pe baza acestui ajutor financiar
însemnat oferit, au setat anumite așteptări în legătura cu evoluția Ucrainei în următorii ani în
domeniul Reformelor în Sectorul de Securitate (Parlamentul European 2016, 9 -10).
Atunci când sunt menționate implicațiile UE în ceea ce privește Ucraina, pot fi amintite
susținerea nevoii de reformă în arii precum guvernarea, democrația, drepturile omului. De altfel,
au fost luate în calc ul și aspecte care țineau de politicile de colaborare și securitate. Mergând
pe aceeași linie a asigurării securității statului, esențială pentru acest aspect al apărării Ucrainei

de către Uniunea Europeană, UE s -a implicat activ în ameliorarea crizei care a izbucnit în
Ucraina odată cu anexarea Crimeei de către Rusia. În acest sens, UE a inițiat măsuri diplomatice
de soluționarea conflictului, fiind de asemenea și entitatea care a coordonat statele din G7 în
luarea deciziilor în contextul amintit, colaborâ nd de altfel și cu alte organizații
interguvernamentale precum Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, care, în
contextul incidentelor proaspăt izbucnite, a devenit un actor de referință (Parlamentul Eu ropean
2016, 10) .
În contextul referirii numai la ceea ce ține de asigurarea securității Ucrainei, una dintre
singurele măsuri concrete care poate fi considerată a preveni și lupta pentru revenirea la o stare
favorabil ă în Ucraina, întrucât aceasta a rezultat în urma conflictului însuși, este EUAM Ucraina
(European Union for External Action in Ukraine) (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna
Zarembo 2016, 10) . EUAM viza îmbunătățirea și intensificarea protecției civililor, ajutor în
realizarea reformelor, precum și coordonare și cooperare, pentru a exista siguranța că aceste
reforme urmau să fie aliniate cu necesitățile ucrainene, fiind în același timp în conco rdanță cu
alte entități din sfera relațiilor internaționale (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo
2016, 36) .
De asemenea, printre planurile UE de prevenție a conflictului se enume ră ”Îmbunătățiri
în Siguranța ș i Securitatea Biologică în Stația Anti -Plagă (UAPS) în Simferopol” și ”Misiunea
de Asistență de Frontiere în Moldova și Ucraina (EUBAM)”. De altfel, Uniunea Europeană s –
a angajat în mai multe eforturi pentru realizarea reformelor privind securitatea Ucrain ei, precum
investiția de 8,6 milioane de euro într -un ”Proiect de Suport al Reformelor din Sectorul
Securității în Ucraina” pe perioada 2013 -2016, ce avea drept obiectiv ”oferirea unei strategii
coerente și complete pentru actorii indep endenți din sectorul justiției” (Leonid Litra, Ivan
Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 11) .
De asemenea, organizația a investit o sumă de 5 milioane de euro pentru un alt proiect
coordonat de Polonia, ”Program de Cooperare a Poliției din Par teneriatul Estic”, rolul său fiind
acela de a instrui poliția ca, în cazul necesității apărute peste hotare, ei să aibă capacități în
coordonarea de trupe și interv enția pentru a restaura ordinea (Leonid Litra, Ivan Medynskyi ,
Kateryna Zarembo 2016, 11) .
De asemenea, alt e proiect implementat e au fost ”Suportul pentru Politicile din Sectorul
de Coordonare a Controlului Granițelor în Ucraina” (“Support for Border Management Sector

Policy in Ukraine”), dar și organizarea de activităț i de către EUROPOL și FRONTREX (Leonid
Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 11) .
Pe lângă toate aceste programe și mișcări inițiate de către UE și statele membre,
numeroase dintre acestea s -au implicat activ în ceea ce privește Reformele din Sectorul
Securității. Cu toate acestea, din cauza faptului că nu s -a ajuns la soluția implementării unui
mecanism stabil care să coordoneze și finanțeze acest proces, el a intrat sub autoritatea ș i
susținerea financi ară a EUAM (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 11) .
Sumarizând toate aceste strategii ale UE în ceea ce privește siguranța Ucrainei, poate fi
observat faptul că niciuna dintre măsuri nu conține pasaje c are să promoveze sau să apeleze la
intervenția prin intermediul de hard power, în același mod prin care a acționat Rusia în cadrul
Crimeei. Printre cauzele acestei decizii s -ar putea regăsi argumentul precum căruia o astfel de
atitudine ar fi în opoziție c u principiile Uniunii Europene, dar și că aceasta nu ar face față din
punct de vedere militar la o confruntare armată cu Rusia.
Totuși, așa cum a fost menționat în subcapitolul anterior, Ucraina reprezintă un punct
de interes, atât strategic, cât și finan ciar pentru Rusia. Implicațiile pe care UE le -a avut pentru
apărarea și limitarea Ucrainei dinspre partea sa estică s -au vrut, astfel, de lungă durată,
evitându -se varianta unui conflict deschis și riscant și apelându -se la metode de restructurare
internă după model occidental, întărirea granițelor spre est și liberalizarea relativă a celor spre
vest, integrarea Ucrainei într -o piață comercială europeană, sau oferirea de sprijin însemnat în
variate arii de dezvoltare, dar și în domenii ce privesc siguranța sănătății cetățenilor ucraineni.
Astfel, poate fi observat faptul că, deși este mult mai reținută în ceea ce privește intensificarea
unui conflict care să implice arme, Uniunea Europeană pune în joc instrumente de soft power
în egală măsură ca înainte, asi gurându -și în acest fel simpatia populației și orientarea pro –
occidentală a statului, în același timp , punând sub amenințare interesele Rusiei, în mod indirect ,
prin mijloace complet legale, cu sprijinul celorlalte state care alcătuiesc UE sau sunt aliatele
acesteia. În acest mod, se realizează o adâncire a procesului de extinere a influenței în partea
estică a Europei, pe fondul implicării active în soluționarea unui conflict și restaurarea
siguranței într -un stat atacat, precum și prin slăbirea, pe cale indirectă, a statului aflat pe partea
opusă, datorită limitării suplimentare a acestuia în Ucraina din punct de vedere al influenței, dar
și prin răpirea unor elemente care țin de susținerea pe o linie constantă a economiei Rusiei.
Securizarea Ucrainei și insistarea pe întremare a sistemului ei juridic pot reprezenta pe termen
lung imbolduri pentru desprinderea de influența rusească și apropierea de celălalt partener, cel
europe an.

4.3.3. Acțiunile diplomatice

Așa cum a fost menționat și anterior, singurele modalități prin care Uniunea Europeană
s-a implicat în soluționarea crizei din Ucraina au fost unele diplomatice, fiind subliniat faptul
că nu a utilizat niciun element al constrângerii și intervenției armate asupra Rusiei, apelând la
sancțiuni de ordin economic și diplomatic (a se vedea subcapitolul ”Relația UE -Rusia: Poziții
și sancțiuni”). Complicațiile în soluționarea cărora UE a intervenit au vizat un adevărat război
hibrid. Acest tip de conflict poate fi caracterizat printr -un ansamblu de metode de acțiune în
vederea slăbirii puterii unui alt stat, pe de -o parte, prin folosirea de forță brută, care să provoace
pierderi materiale, catastrofe, iar pe de cealaltă parte, metode nonconvenționale, cum ar fi
manevrarea politică, socială sau economică, de cele mai multe ori prin intermediul apelului la
metodele de informație al statului vizat spre a fi atacat (Glenn în Leonid Litra, Ivan Medynskyi,
Kateryna Zarembo 2016, 14) . În ciuda posibilităților de identifica re a momentelor și tacticilor
care atestau existența efectivă a unui război hibrid în Ucraina, acest fapt a fost contextualizat
din prisma diferitelor părți implicate în conflict: dacă UE, SUA, Ucraina și o mare parte din
țările membre ale ONU condamnă ane xarea Crimeei ca fiind una în neconcordanță cu dreptul
internațional, iar războiul din estul Ucrainei drept un moment de agresiune din partea Rusiei,
aceasta din urmă a perceput anexarea regiunii drept un demers legal susținut de către Federație,
iar confl ictul deschis din estul Ucrainei a fost văzut de partea rusească drept o simplă revoltă
civilă, manifestat ă printr -un ”conflict domestic” (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna
Zarembo 2016, 14) .
Privind către istoria și însemnătatea acțiunilor diplomatice prin care UE a intervenit în
Ucraina pentru stabilizarea acesteia și soluționarea tensiunilor interne, poate fi identificat un
prim punct de referință, conectat în mod direct cu evoluția crizei c e urma să izbucnească în
statul sus -menționat. Acest moment are legătură cu intențiile UE de a integra Ucraina în
Acordul de Asociere, Consiliul Uniunii Europene subliniind, înaine de momentul Vilnius,
necesitatea și potența Ucrainei, în poziția sa de ”sta t suveran, de a face propriile decizii de
politică externă, fără a lua în calcul presiunile exte rne exercitate asupra statului” (Leonid Litra,
Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 14) . Acest îndemn face referire la tra diția
influențelor rusești în spațiul ucrainean, precum și la legăturile strânse de ordin economic pe
care acestea le aveau și care, în acel moment, puteau crea riscul unei depend ențe între Federație

și Ucraina (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 16) . Sublinierea acestei
capacități a Ucrainei de a se separa de ceea ce însemnă decidenți externi în aria politicii externe
proprii poate fi tradus prin necesitatea unei distanțieri de ceea ce înseamnă dependen ța de Rusia
și o apropiere de modelul și grupul occidental, intensificându -se astfel atragerea Ucrainei de
partea Uniunii Europene și slăbirea, prin pierderea unui punct strategic și diplomatic important,
a Rusiei.
Cu toate acestea, președintele pro -rus d e la acea vreme, precum și contra -opțiunile
oferite de către Rusia pentru a -și asigura continuitate ca element de referință în spațiul est –
european, nu au reușit să controleze și soarta opiniei publice ucrainene. Fiind pe tot parcursul
negocierilor martori și existând o diviziune a opiniilor publice destul de mare (a se vedea
subcapitolul ”Relația UE -Rusia: poziții și sancțiuni”), după momentul refuzării semnării
Acordului de Asociere a izbucnit ceea ce s -a intitulat mișcarea ”Maidanului”. Inițial, atitudin ea
Uniunii poate fi caracterizată ca fiind una neutră, obligând în acele momente Ucraina să își
stabilizeze situația internă și somând -o să promită că nu va recurge la violență, singura măsură
luată efectiv în acel moment fiind faptul că a anunțat retrager ea vizelor de călătorie pentru cei
care vor încălca limitele impuse de dreptul internațional și vor ataca drepturile anumitor
categorii de persoane (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 16) .
Cu toate aces tea, Ucraina s -a dovedit a fi incapabilă în misiunea sa de a -și stabiliza
situația izbucnită. În aceste condiții, atât președintele Yanukovych, cât și state membre ale UE
au simțit nevoia de a interveni în încercarea de a calma conflictul intern din acel m oment. În
acest sens, în februarie 2014, sub coordonarea miniștrilor de externe ai Germaniei, Poloniei și
Franței, a fost semnat ”Acordul de Stabilizare în Criza din Ucraina”, de altfel intitulat ”Weimar
Triangle”. Totuși, această măsură de ordin diplomati c s-a dovedit a fi una de prisos, întrucât
atunci când a fost pusă în aplicare oferta la care s -a ajuns de către statele negociatoare în fața
protestatarilor ucraineni, ea a fost refuzată, finalitatea reprezentând -o încheierea exercitării
funcției de Preșe dinte de către Yanukovych. Poate fi, în acest context, afirmat faptul că, fie din
cauza unei lipse de experiență în aria medierilor diplomatice a tensiunilor de pe scena relații lor
internaționale, fie din cauza unei tendințe de a subaprecia posibilele repercusiuni ale
evenimentului ucrainean, au făcut ca intervenția Uniunii Europene să fie una deficitară și mult
prea întârziată în comparație cu așteptările pe car e Ucraina le avea de la aceasta (Leonid Litra,
Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 16) .
Dinamica evenimentelor care au culminat această criză a Ucrainei au atras mai tare
interesul și atenția UE, aceasta intervenind diplomatic pentru ameliorarea efectelor pe care ace st

conflict putea să le radieze în zona europeană. De altfel, privit din perspectiva neorealistă,
intervenția, chiar dacă de ordin diplomatic, a Uniunii Europene poate fi interpretată drept un
moment de încercare de pătrundere suplimentară în spațiul est -european, aceste intenții fiind
mascate în spatele implementării și susținerii unor măsuri interne în Ucraina.
Plecarea președintelui Yanukovych nu a reprezentat și o atenuare a tensiunilor existente
în spațiul ucrainean. Mai mult, a marcat o intensificare a acesteia, prin aprinderea conflictului
dintre Rusia și Ucraina, marcat prin anexarea Crimeei și deschiderea unei lupte deschise în estul
statului est -european. Această evoluție a evenimentelor au trezit un interes al mai multor entități
de a se implica a ctiv în situația existentă acolo. Astfel, în aprilie 2014, la întâlnirea de la Geneva
a Rusiei, Ucraine i, SUA și Uniunii Europene, a fost semnat formatul Geneva. Câteva dintre
concluziile la care s -a ajuns a fost oferirea unui cadru legal al activității gr upurilor protestatare
din Ucraina, precum și garanția amnistiei trupelor din Estul Ucrainei. Pe de cealaltă parte, Rusia
a fost considerată ca fiind vinovată pentru evenimentele în desfășurare din Ucraina, urmând ca
în perioada următoare să își asume respo nsabilitatea pentru implementarea unor măsuri de acord
în estul Ucrainei. Deși a fost aprobat, acest document a fost privit cu reticență de către statele
semnatare, întrucât nu exista nicio garanție că acesta va fi îndeplinit de către Rusia, lucru care
s-a și întâmplat, tratatul de la G eneva devenind în acest mod nul (Leonid Litra, Ivan Medynskyi,
Kateryna Zarembo 2016, 16 -17).
În contextul eșecului formatului Geneva inițiat în colaborare cu Uniunea Europeană și
din necesitatea inițierii unei alte măsuri mai eficiente și aplicate cu succes care să asigure o
soluționare în spațiul est -european, s -a ajuns la un al doilea program, cel stabilit în luna iunie
2016. Acesta a fost construit în urma stabilirii a trei obiectiv e principale fundamentale ale
spațiului occidental: rezolvarea conflictului cu Rusia pe bază diplomatică, sancțiunile față de
atitudinea Rusiei și ajutorul oferit Ucrainei pentru a rezista la atacuri. Vizând primul dintre
acești piloni, formatul Normand a fost semnat de către Ucraina, Rusia, Franța și Germania, fără
implic area directă a Uniunii Europene (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016,
17).
Cea de -a doua întâlnire la Minsk a statelor menționate a avut un rezultat însemnat prin
adoptarea , la Minsk, a unei serii de acțiuni cu scopul de a opri conflictul deschis din Ucraina.
Ceea ce s -a întâmplat de altfel a fost aducerea la masa negocierilor a tuturor părților direct
interesate și implicate în conflict și îndemnul de a crea o declarație comună, ceea ce avea drept
scop semnarea de către acestea a Acordului Trilateral de Contact (format din OSCE,
reprezentanți ai Ucrainei și cei ai Rusiei) și de către liderii regiunilor separatiste. Impactul

acestui acord reprezenta unul major, întrucât, fiind împărțit pe domenii de activitate (securitate,
economie, probleme umanitare), și având în același timp întâlniri constante, va contribui la o
comunicare mai facilă și o colaborare decizională îmbunătățită și, de aseme nea, baza tă pe
instrumente de soft power (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 17) .
Pentru a fi analizat care a fost impactul adoptării Minsk II, este necesară înțelegerea
contextelor pe baza cărora acest a a fost creat. Astfel, setul de măsuri aprobate de statele parte a
formatului Normand nu reprezintă o decizie luată pe loc, ci mai degrabă o revitalizare și
restabilire a unor principii adoptate în prima întâlnire de la Minsk dintre Ucraina, Rusia și
regiunile separatiste ucrainene, sub monitorizarea OSCE (Leonid Litra, Ivan Medynskyi,
Kateryna Zarembo 2016, 17) .
Așadar, acest acord de la Minsk, sub coordonarea formatului Normand cuprindea mai
multe puncte de referință în scopul rezolvării conflictului, esențialele puncte fiind: ”încetarea
imediată, deplină bilaterală a focului până la 00:00, 15 februarie; retragerea tuturor armelor
grele din ambele părți, în termen de 14 zile; monitorizarea efectivă de către OSCE a regi mului
pentru încetarea focului de arme și retragerea armelor; lansarea de dialog pe tema modalităților
de realizare a alegerilor locale în concordanță cu legislația ucraineană; scuzarea și amnistierea
actorilor implicați în conflict; eliberarea tuturor deț inuților luați ilegal, pe principiul toți pentru
toți; livrare în siguranță a ajutorului umanitar celor care au nevoie de el, pe baza unui mecanism
internațional; restabilirea în întregime a legăturilor economice și sociale cu zonele afectate;
control tota l asupra granițelor cu Rusia prin intermediul zonei de conflict zero; retragerea
tuturor grupurilor armate, armelor și mercenarilor din teritoriul ucrainean; reformă
constituțională cu accent pe descentralizare ca element cheie; o nouă constituție până la finalul
anului 2015; alegeri locale în Donețk și Luhansk, ținute în acord cu standardele OSCE;
intensificarea muncii al Grupului de Contact Trilateral” (Bentzen 2016, 2) . Astfel, ajungerea la
un acord pe baza acestor obie ctive a reprezentat în momentul respectiv un semnal de alarmă
asupra punctului exact în care s -a făcut tranziția de la utilizarea instrumentelor de hard power
la acțiuni diplomatice prin care să s e medieze conflictele existente (Leonid Litra, Ivan
Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 17) . Totuși, ar trebui menționat faptul că în afară de o
încetare a focului destul de nesigur stabilită și de liniștire relativă a conflictelor, formatul
Normandia nu este privit ca fiind capabil să soluționeze conflictul, dar nu din cauza incapacității
sau ne implicării îndeajuns de intense a Franței și Germaniei, cât din cauza intereselor diferite
ale Ucrainei și Rusiei, precum dorința Rusiei de a deține controlul în regiunile separatiste, pe
baza unor condiții proprii, precum și interesul Ucrainei de a nu se realiza o federalizare, sau

chiar o rupere a acelor regiuni de statul ucrainean, toate fiind întregite de opțiunea oferită de
statele occidentale, anume menținerea pentru moment a stării de facto, în incertitudine (Leonid
Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 25 -26).
Deși, de acestă dată UE nu a fost la fel de implicată ca în cazul anterior al formatului de
la Geneva, reprezentanți importanți ai organizației au declarat faptul că au fost în mod constant
puși la curent în legătură cu desfășurarea negocierilor și acțiunile care urmau să fie
implementate. Mai mult, UE a avut grijă să traseze limite ale inițiativelor în Ucraina, pentru ca
aceasta să fie la final mai aliniată cu strategia generală a UE. De altfel, po ate fi argumentat
aportul adus de UE pentru desfășurarea tratativelor de încetare a conflictului și prin sancțiunile
pe care UE le -a aplicat Rusiei pentru ati tudinea sa agresivă. Astfel, pierderile economice și
constrângerile la care Rusia a fost supusă au avut un rol mai mare decât acela de a sancționa o
acțiune în dezacord cu normele de drept internațional: aceste sancțiuni au avut rezultatul unui
element care a slăbit în mod radical ceea ce înseamnă economia de lungă durată a Rusiei, prin
limitarea acces ului pe piața europeană. În același timp, deși Europa și -a asumat anumite urmări
ale restricțiilor impuse, acestea sunt inferioare față de nivelul la care Rusia a avut de suferit
(Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zar embo 2016, 19 -22).
Poate fi observat din nou faptul că Uniunea Europeană a acționat pe plan pur diplomatic,
evitând orice procedeu de implicare prin forță. De altfel, în ceea ce privește acest tip de acțiune,
deși a delegat capacitatea sa de coordonat or al negocierilor, s -a asigura de liniaritatea strategică
existentă între măsurile cerute în Ucraina și viitorul UE. De asemenea, pentru a obliga Rusia să
vină la masa negocierilor a impus sancțiuni, acestea fiind mult prea drastice pentru a -și putea
perm ite un refuz al variantei diplomatice propuse de occident, slăbindu -i în același timp puterea
(Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 22) . Așadar, Europa continuă să se
implice într -adevăr pe calea instrume ntelor de soft power în zona est -europeană și est –
ucraineană în scopul rezolvării conflictelor aprinse, dar profitând în același timp de oportunitate
pentru a se poziționa într -o poziție superioară faț ă de Rusia și slăbindu -i puterea, și obligând -o
să acce pte drumul trasat de Europa.
De asemenea, pe aceeași linie a intensificării influențelor europene în zona Ucrainei, au
fost aduse critici chiar la planul Minsk II, fiind pusă la îndoială misiunea acesteia: între aceea
de a soluționa un conflict și de a în tări structura interioară a unui stat afectat, sau de a -l reforma.
Astfel, a fost chestionată problema reformării Constituției, această măsură fiind impusă din
extern, deși pare a fi o măsură propusă mai degrabă din interiorul statulu i, decât de niște forț e
externe (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 21) .

Discutând de alte instrumente utilizate de Uniunea Europeană, putem aminti de EUAM,
EUBAM, al căror scop nu este acela de a preveni conflicte sau de a ajuta în mod direct la
ajungerea la un numitor comun, la pace, amândouă concent rându -se pe ramura reconstrucției
instituționale a anumitor instituții ucrainene, atât la nivel macro și strategic, cât și la nivel micro,
local (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 47) .
EUBAM a fost înființat în 2005, iar activitatea sa principală este una destul de restrânsă
și nișată, obiectivul său de concentrare principal fiind controlul granițelor cu statele vecine. Pe
de cealaltă parte, EUAM , înființat în 2014, are drept scop, prin poziționarea sa la Kiev, în
strânsă apropiere cu autoritățile ucrainene, de a influența din punct de vedere strategic luarea
de decizii la nivel intern. Un punct comun împărtășit atât de EUAM, cât și de EUBAM este
scopul lor final de a crea parteneri independenți de colabora re între UE și statul ucrainean
(Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 47) .
Revenind la posibilele interese de reformă car e erau destul de contestate, precum și la
intervențiile de control mai mult sau mai puțin direct pe care UE le exercită în Ucraina, așa cum
a fost prezentat în paragraful anterior, aceste două organe marca Uniunea Europeană par a
reprezenta instrumente pri n care Europa asigură funcționalitatea planului de dezvoltare
negociat cu Ucraina, sub coordonarea organelor occidentale. Încă o dată, UE nu doar că nu ia
în calcul posibilele răspunsuri din partea Rusiei referitor la măsurile sale stricte față de aceasta,
ci își amplifică implicarea în Ucraina, conflictul reprezentând mai degrabă un prilej decât un
obstacol, iar pentru Rusia, un punct în care pierde atât pe parte strategică (influența), cât și în
plan economic.
Pe lângă aceste măsuri, un alt instrument pu s în practică de Uniunea Europeană este
Instrumentul ce contribuie la Stabilitate și Pace (IcSP). Acesta face parte din gama
instrumentelor de intervenție externă al UE, ce are drept scop monitorizarea, preîntâmpinarea
și intervenția în zonele cu conflict la nivel internațional. Punctul de interes principal al IcSP –
ului este ”de a menține stabilitate și dezvoltare sustenabilă pe termen lung prin soluționarea
provocărilor în aria terorismului, pirateriei, crimei organizate, schimbările climatice, am enințări
biologice și nucleare” (Comisia Europeană în Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna
Zarembo 2016, 51) .
În ceea ce privește activitatea specifică a IcSP în Ucraina, aceasta poate fi împărțită în
două, și anume în intervenții ”hard”, cum ar fi sprijinul ofer it Organizației pentru Securitate și
Cooperare în Europa -Misiuni Speciale de Monitorizare în Ucraina, precum și acțiuni ca

asistarea populațiilor locale, sau monitorizarea reformelor în Donețk și Luhans k (Leonid Litra,
Ivan M edynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 51) .
Pe fondul existenței dezbaterii pe temele legate de descentralizarea Ucrainei, și luându –
se în calcul previziunile legate de soarta anumitor regiuni din Ucraina după aprobarea unei
astfel posibile măsuri, Uniunea Europeană a oferit finanțarea necesară pentru implementarea
unui proiect coordonat de IcSP, ”Restaurarea Guvernanței și Reconcilierii în Criză –
Comunitățile Afectate din Ucraina”, acesta reprezentând o măsură suplimentară față de cele
inițiate de Suedia, Elveția, Japonia , Polonia, Rep. Cehă, Marea Britanie, coordonate de
Programul de Dezvoltare a Națiunilor Unite. Scopul proiectului sus -amintit este acela de a se
implica în regiunile Donețk și Luhansk, acestea două fiind cele ale căror situație este print re
cele mai problematice în compa rație cu alte zone ale Ucrainei (Leonid Litra, Ivan Medynskyi,
Kateryna Zarembo 2016, 51 -52).
Scopurile acestui proiect sunt acelea de a antrena capacitatea de planificare la nivel loc al
a acțiunilor de recuperare și oferirea de livrări care să asigure satisfacerea drepturilor omului în
situații de criză, de a realiza o întărire a securității personale a oamenilor în zonele afectate, de
a restabili ideea de societate unită, precum și de a prezenta relația dintre autorități și comunități
ca fiind una favorabilă, în scopul unei mai mari apropieri și încrederi între cele două, precum și
implicarea în domeniul egalității de gen și sporirea transparenței legate de procesele decizionale
(Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 53) .
Acest program, precum și instrumentul în sine al Uniunii Europene, reprezintă niște
proceduri relativ standard pe care UE le aplică în zonele afectate de crize. Un asp ect deosebit
al acestei proceduri în Ucraina este faptul că, fiind de mulți considerat drept un război hibrid, a
atras interesul mass -mediei internaționale în ceea ce a reprezentat desfășurarea conflictului.
Accesul în special la zonele mai afectate, Doneț k și Luhansk, precum și legătura principală
dintre jurnaliștii occidentali și cei ucraineni a fost realizată prin ”Vocea Regională”, de
asemenea un pro gram aflat sub coordonarea IcSP (Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna
Zarembo 2016, 55) . Astfel, se pot observa în acest caz, acțiunile multidimensionale pe care UE
le susține prin programele sale, inclusiv pe partea de deschidere a imaginii de ansamblu a unui
conflict din vecinătatea est -europeană. Diplomația Uniunii Eur opene se poate traduce aici drept
încercare de transparentizare și de includere suplimentară a Ucrainei în tabloul internațional
european.

4.3.4 Relația UE -Rusia: poziții și sancțiuni

De-a lungul timpului, legătura dintre Uniunea Europeană și Rusia a fost
caracterizată de relații alternant încordate sau bune. După perioada Războiului Rece,
vecinătatea UE – Rusia, s -a încercat a fi o sursă de beneficii pentru ambele părți, beneficii care
s-au materializat prin intensele relații economice și comerciale d intre cele două. În acest sens,
se pot observa interdependențele economice dintre statele membre UE și Rusia, în special cu
Germania și Marea Britanie, fiind conduse de exporturile rusești, care în 2013 au fost
înregistrate la 57% în statele UE, dar și de importurile Rusiei, ajungând la valoarea de 46,5%,
construindu -se, astfel, o relație consolidată, prin parteneriate comerciale, deoarece Uniunea
reprezintă unul dintre cei mai intenși parteneri ai Rusiei și, de asemenea, Federația fiind
considerată al tre ilea partener viabil al Uniunii (House of Lords European Union Committee
2015, 12) .
Dintre cele menționate mai sus, o componentă importantă a legăturilor UE – Rusia este
reprezentată de relația energetică dintre cele două. Multe state membre depind de distribuția
energetică a Rusiei, fiind cel mai important distribuitor, ceea ce poate crea o atitudine permisivă
față de anumite acțiuni rusești, pentru a nu fi sancționate prin oprirea distribuției energetice. În
termenii ates tării acestei dependențe, în anul 2013, 39% din totalul de import al gazului al UE
a fost din partea Rusiei, asta reprezentând 27% din consumul total de gaz la nivelul UE. În sens
invers, Rusia a exportat 71% din gazul său către Europa, cu cea mai mar e pon dere în Italia și
Germania (House of Lords European Union Committee 2015, 14) .
Relațiile intense Rusia – UE au debutat cu Acordul de Parteneriat și Cooperare, Acord
ce a fost întocmit cu Rusia din 1994 și care presupunea d ezvoltarea economică și consolidarea
democrației, fiind baza următorilor ani de parteneriat. Deși acesta a presupus realizarea unor
summituri anuale, pentru a discuta și pentru a negocia noi obiective, procedurile de negociere
pentru crearea unui nou Acord Rusia – UE au fost suspendate, după ce statul rus a început să –
și manifeste tot mai mult influența în Ucraina, folosind instrumente de hard power, precum
intervenția forțelor militare ruse în Ucraina de Est, și culminând cu anexarea Crimeei, anexare
pe ca re statele membre din Europa o consideră ilegală și nejustificată. Noul Acord trebuia să
fie folosit ca mijloc prin care să se realizeze patru ”spații comune”: Spațiul economic comun
prin care se dorea rezolvarea problemelor economice și de mediu, Spațiul comun pentru

libertate, securitate și justiție, Spațiul comun pentru securitate externă, care avea ca obiectiv și
gestionarea crizelor și non -proliferarea, Spațiul comun de cercetare, educație și cultură. Însă
situația din Ucraina a determinat Uniunea să s uspende negocierile privitoare la noul Acord,
ceea ce poate fi tratată ca o sancțiune diplomatică impusă pentru comportamentul agresiv al
Rusiei în sfera estică a statului ucrainean, încălcând normele și principiile dreptului
internațional și afectând suve ranitatea și inte gritatea teritorială a acestuia (House of Lords
European Union Committee 2015, 15 -16).
Poziția Uniunii cu privire la aspectele invocate de partea rusă cu privire la Acordul de
Asociere a rămas neclintit ă, UE dorind în continuare ca Ucraina să rămână fermă pe direcția
pro-europeană pe care și -a ales -o și să aplice condițiile impuse, pentru a se realiza posibilitatea
implementării AA. Rusia a considerat că semnarea acestui Acord, reprezintă o formă de atac
asupra puterii economice ruse și, astfel, a devenit o adevărată opoziție, deoarece acesta i -ar fi
subjugat intersele economice pe care le avea cu Ucraina, dar și puterea de influență în fostul
stat sovietic. Rusia se baza foarte mult pe acordurile economi ce și comerciale cu Ucraina și re –
poziționarea pro -UE a acesteia prin AA și, implicit, prin DCFTA urma să afecteze economia
internă rusă. Astfel, Rusia s -a arătat deschisă la a purta un dialog cu cei trei actori implicați,
Ucraina, UE și Federația Rusă, în care să se discute impactul Acordului de Asociere și în care
să se realizeze un mecanism care să stabilizeze situația, însă UE nu s -a arătat interesată asupra
inițiativei ruse și a rămas dornică în a -și îndeplini obiectivul de schimbare a puterii la Kiev, așa
cum a considerat Federația (House of Lords European Union Committee 2015, 55) .
Summitul de la Vilnius din 2013 s -a încheiat cu decizia Președintelui Yanukovych de a
suspenda semnarea acordului, aflându -se sub presiun ea Rusiei. La momentul acela, Ucraina
avea pe masa negocierilor două alternative, oferta Uniunii de a se alătura Acordului și de a
primi o sumă de 15 miliarde de dolari în regiune, prin Fondul Monetar Internațional, dar
impunându -se condiții de reformă, în să care nu erau posibil de realizat într -un scurt timp, și
oferta Rusiei prin care oferea Ucrainei tot o sumă de 15 miliarde de dolari, însă care nu avea
impusă nicio condiție specifică și care venea la pachet cu ridicarea restricțiilor comerciale
rusești și cu o reducere uriașă asupra prețului gazelor distribuite și de care Ucraina era
dependentă (House of Lords European Union Committee 2015, 55 -56).
Suspendarea semnării AA, a provocat, în interiorul statului ucrainean, proteste masive,
denumite ”Euromaidan”, prin care societatea își manifesta îngrijorarea cu privire la posibila
stopare a direcției pro -europene și prin care își statua dorința de a rămâne aproape de Uniunea
Europeană. Autoritățile ruse, dar și cele europe ne, au fost surprinse de această mișcare a

societății. Pe de o parte, protestele au însemnat un cadru oportun pentru Uniune, pentru că a
putut să -și manifeste dorința ca Ucraina să rămână pe drumul european ales și, astfel, a început
să aibă o poziție de s usținere a societății, prin vocile statelor membre. Pe de altă parte,
îngrijorarea Rusiei cu privire la situația Ucrainei a început să persiste la Moscova și vocea
autorităților ruse a fost tot mai vehementă, blamând Uniunea că ar fi stat în spatele acesto r
proteste, prin diferiți actori ai societății civile, pentru a -și îndeplini obiectivele prin care să
atragă Ucraina aproape de UE și prin care să slăbea scă influența Rusiei în regiune (House of
Lords European Union Committee 2015, 56) .
Din perspectiva neorealistă, atitudinea Uniunii a fost privită de către Rusia ca o încercare
de a -și maximiza puterea, fiind un actor ofensiv care pune în amenințare stabilitatea și
securitatea Federației în sfera estică a Europei. În acest sens, toate acțiunile care au urmat în
Ucraina și susținerea Uniunii în schimbarea puterii de la Kiev, care a survenit cu încetarea
mandatului de Președinte a lui Yanukovych și întoarcerea la prerogativele constituționale din
1996, prin care au fost restr ânse multe puteri ale Președintelui, au fost catalogate de Rusia un
complot împotriva acesteia și o dorință de a -l îndepărta de un partener tradițional și care a fost
apropiat, considerând a fi iniția te de către statele occidentale (House of Lords European Union
Committee 2015, 57) . De asemenea, Rusia a privit cu reticență motivele pentru care UE se
implica în conflictul izbucnit în Ucraina de Est, considerând -o un adversar care se opune
intereselor naționale ruse și care r eprezintă o amenințare clară asupra acesteia, declașându -se,
astfel, o luptă pentru Crimeea și Sevastopol, care reprezentau un punct geo -strategic, atât pentru
Uniune, cât și pentru Federația Rusă, mai ales că Moscova dorea să aibă acces la Marea Neagră
prin baza navală de la Sevastopol, punctul geo -strategic oferindu -i posibilitatea de a -și
manifesta puterea în această regiune și nu numai (House of Lords European Union Committee
2015, 58) .
Totodată, Uniunea Europeană poat e fi dur criticată pentru lipsa unei viziuni de ansamblu
de-a lungul desfășurării proceselor de negociere și a formulării intențiilor în legătură cu
Ucraina, acest fapt traducându -se prin ignorarea, sau chiar prin dezinteresul Uniunii de a aduce
la masa ne gocierilor și Rusia, în condițiile în care atitudinea acesteia, precum și a opiniei publice
ucrainene pro -ruse, în legătură cu acest Acord nu au întârziat să se resimtă, mai ales în perioada
apropiată momentului Vilnius. În acest context, un aport negativ al Uniunii în încercarea de
”ajutorare” a Ucrainei a fost prezumția UE că statul ucrainean va lua o decizie independent de
influențele regionale, că aceasta va considera Acordul drept o oportunitate, omițând efectele pe
care această posibilă viitoare deciz ie a Ucrainei ar putea să afecteze economia, stabilitatea și

tradiția istorică a Rusiei și nu a luat în calcul modalitățile prin care Federația va încerca, la
rândul său, să atragă Ucraina de partea sa, așa cum s -a și întâmplat. Se poate conchide faptul că
întreaga criză putea fi preîntâmpinată, ameliorată, sau poate nici nu s -ar fi întâmplat, dacă
negocierile pentru o mai intensă intregare a Ucrainei în spațiul liber european, s -ar fi desfășurat
pe fondul unei imagini de ansamblu asupra factorilor geo -strategici în regiunea estică a Europei,
dar și a deschiderii sp re un dialog cu partea rusească (House of Lords European Union
Committee 2015, 63 -67).
Punctul major care a activat societatea internațională și care a începu t să instaleze
îngrijorări puternice în rândul statelor, cu precădere în rândul statelor membre UE, a fost
determinat de către anexarea Crimeei la Federația Rusă. Căderea regimului Yanukovych a fost
o surprindere pentru Rusia, ceea ce s -a putut observa și în apariția unor soldați neidentificați în
Crimeea care au preluat controlul militar în Peninsulă, urmând să se descopere faptul că aceștia
făceau parte din forțele speciale militare rusești. Situația a culminat cu desfășurarea
referendumului privind anexa rea la Federație, pe 16 martie 2014. Alipirea a avut loc prin
promulgarea legii care recunoștea Crimeea ca teritoriu rusesc, fiind r atificată în ziua de 18
martie (Haukkala 2015, 34) . Acest eveniment a fost considerat de a ctorii internaționali, printre
care și de UE, ca fiind ilegal, deoarece desfășurarea referendumului a avut loc în prezența
trupelor militare rusești și s -a pus la îndoială legitimitatea acestuia, fiind clar înțeles faptul că
Peninsula a fost anexată pentru că reprezenta un punct strategic important pentru Rusia. În
termeni neorealiști, anexarea poate fi privită drept o încercare a Rusiei de a împiedica proiectele
europene de reformă în Ucraina, prin care Uniunea își putea spori sfera de influență în regiune a
estică a Europei. Ca răspuns la criticile aduse asupra acestei anexări, Rusia a declarat faptul că
trebuie luat în considerare dreptul poporului la autodeterminare și că acesta trebuie respect at
(House of Lords European Union Committee 2015, 59) . De asemenea, o altă critică adusă
atitudinii rusești este faptul că au fost încălcate mai multe prevederi ale dreptului internațional,
printre care dispozițiile privind non -intervenția din Carta ONU, Actul Final de la Helsinki di n
1975, Carta de la Paris din 1990, dar și Tratatul de Prietenie, Cooperare și Parteneriat din 1997
dintre Rusia și Ucraina care prevede faptul că Rusia trebuie să respecte integritatea teritori ală a
Ucrainei (House of Lords European Union Committee 2015, 59 -60).
Uniunea Europeană a avut o reacție imediată cu privire la anexarea Crimeei și a ales să
se poziționeze contra acestei situații, blamând cu vehemență evenimentul produs și alegând să
nu recunoască alipirea Penin sulei. Astfel, UE s -a arătat indignată de mișcarea Rusiei și a propus
măsuri prin care să sancționeze Federația, izolând -o de Europa prin restricționarea în trei

sectoare importante: economic, comercial și financiar. Statele membre au considerat faptul că
Rusia a încălcat Constituția ucraineană și au cerut să se analizeze consecințele legale privitoare
la anexar e, propunând ulterior sancțiuni (Comisia Europeană 2015, 2) . Sancțiunile aplicate
Rusiei de către Uniunea European ă au avut drept scop semnalizarea faptului că Europa
contracarează agresiunea Moscovei, rămânând o putere care apără valorile democratice și care
este unită. De asemenea, sancțiunile au avut o însemnătate profundă, deoarece statele europene
au acceptat să ”plătească un preț” prin impunerea acestora și prin care urma să fie afectată
economia, dar și un mod prin care s -a ”impus un cost economic Rusiei față de acțiunile sale”
(Speck în Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 21 -22).
Încă din 2014 , UE a aplicat sancțiuni, atât de ordin diplomatic, cât și economic, prin
care să oprească agresiunea Rusiei și prin care să slăbească sprijinul acesteia pentru separatiștii
din estul Ucrainei, dorind a aduce pa rtea rusă la posibile negocieri (House of Lords European
Union Committee 2015, 68) . Sancțiunile de ordin diplomatic pot fi caracterizate prin
suspendarea procedurilor de negociere cu privire la facilitarea vizelor și a modernizării
acordului de parteneriat dintre Rus ia și Uniunea Europeană. De asemenea, au existat și alte
organizații care au ales să suspende cooperarea cu Rusia, ca drept răspuns la acțiunile agresive
ale acesteia, precum Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) care a
stopat procedu ra de aderare a Rusiei la aceasta, suspendarea cooperării prin practicile civile și
militare cu NATO și, de asemenea, excluderea temporară din formatul G8, devenind, astfel,
G7. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei i -a suspendat delegației rusești a numite
drepturi, printre care și dreptul de vot (Russell 2016, 3) .
Totodată, Uniunea Europeană a urmat exemplul Statelor Unite ale Americii și a interzis
accesul anumitor persoane și organizații rusești și ucrainene care a u susținut încălcarea
suveranității Ucrainei, precum politicieni și persoane publice (Prim -Ministrul adjunct Dmitry
Rogozin, Sergey Naryshkin, conducătorul din Crimeea Sergey Aksyonov, conducătorul din
Cecenia Ramzan Kadyrov, Președintele Partidului Libera l Dmocrat din Rusia Vladimir
Zhirinovsky), comandanți militari (Comandantul Flotei Mării Negre Aleksandr Vitko), anumiți
separatiști din Donbass, oligarhi, dar ș i partide politice și companii (Russell 2016, 3) . Rusia a
fost foarte mult sancționată de către comunitatea internațională, ca reacție la comportamentul
său agresiv, iar măsurile restrictive aplicate au avut efecte atât în relațiile diplomatice, prin
înghețarea unor formate de negocieri, cât și în relațiile economice , prin diminuarea exporturilor
și importurilor rusești. Sancțiunile economice au vizat sectoarele de apărare, financiare și
energetice, prin restricționarea piețelor UE de capital, în care Rusia nu mai putea primi

împrumuri financiare din partea companiilo r europene, prin aplicarea embargoului pentru arme,
în care exportul pe piața de arme a fost interzis, dar și prin restricționarea cooperării cu sectorul
energetic al Rusiei, ceea ce a însemnat o interzicere a exportului de en ergie prin tehnologii
inovativ e (Russell 2016, 3 -4). Pentru că Uniunea a dorit ca sancționarea Rusiei să fie cât mai
riguroasă, a decis să includă sancțiuni noului teritoriu anexat prin interzicerea exporturilor
dinspre Crimeea spre UE, condiționându -le prin introducerea necesității ca autoritățile de la
Kiev să aprobe aceste tranzacții (Russell 2016, 4) .
Rusia a adoptat, din nou, o poziție defensivă față de Uniune, astfel că a reacționat contra
sancțiunil or impuse, care au generat efecte de scădere a puterii economice și care au determinat
o schimbare în comportamentul rusesc , prin aplicarea unor ”contra -sancțiuni” (Leonid Litra,
Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 22) și care prevedeau interzicerea călătoriilor în
Rusia pentru anumite persoane, dar fără să dezvăluie, inițial, o ”listă neagră” a acestora, dar și
interzicerea exportului european a unor categorii de produse agro -alime ntare în Rusia (Russell
2016, 4) . Deși aplicarea restricțiilor economice provocate de către Moscova aveau ca obiectiv
slăbirea puterii economice europene, acestea au impactat companiile principale ale UE, dar nu
au putut fi înregistrate p ierderi uriașe, economiile UE rămânând stabile (Leonid Litra, Ivan
Medynskyi, Kateryna Zarembo 2016, 22) .
Se poa te pune la îndoială unitatea europeană cu privire la decizia de a sancționa Rusia
ca metodă de reacție la at itudinea acesteia din urmă, deoarece a existat un grup de state, în
special din Europa centrală, precum Spania, Grecia, Italia, Austria, Ungaria și Slovacia, care a
ezitat și care s -a opus și a criticat decizia prin faptul că aceste sancțiuni nu aduc niciu n beneficiu
oricărei părți. Rusia a considerat oportună poziția acestui grup de state și a mizat pe diferențele
de opinie existente în Europa, prin faptul că și -a îndreptat atenția către acesta, oferind
împrumuturi Greciei și întărind relațiile cu Ungaria, dar și eliminând contra -sancțiunile și
oferind acces pentru importurile din cele două state. Această schimbare de comportament poate
fi tradusă prin dorința de a crea un grup de state europene car e să susțină deciziile Moscovei
(Russell 2016, 5) .
Situația generată dintre Rusia și Uniunea Europeană poate fi transpusă în teoria jocului
cu sumă nulă, pe o parte, în care Moscova s -a văzut forțată în a acționa contra atitudinii de
extindere a influenței europene în regiunea est ică, deoarece aceasta ar fi afectat puternic relațiile
tradiționale și apropiate avute cu Ucraina, prin multitudinea de acorduri economice și
comerciale, fiind un factor determinant al schimbării puterii Ru siei din perspectivă economic ă,
oferindu -i câștigul Uniunii și care ar fi însemnat declararea pierderii Rusiei în fața statelor

membre. Totodată, sancțiunile introduse de UE, dar și contra -sancțiunile impuse de către Rusia
au reprezentat dovada faptului că a existat un conflict de afi șare a puterii între cele două entități,
fiecare dorind să -și afirme cu fermitate poziția și să se afișeze ca putere economică dincolo de
efectele provocate de sancțiuni.

4.4 Concluzii

Lucrarea de față a pornit de la ipoteza faptului că acțiunile diplomatice ale Uniunii
Europene au avut un efect pozitiv asupra stabilității din U craina. De -a lungul lucrării, s -a arătat
modul în care UE s -a implicat în conflictul existent și care au fost interesele din spatele acestor
acțiuni, analizând această dimen siune din perspectiva teoriei neorealiste.
Uniun ea Europeană a încercat să repună Ucraina la si tuația inițială, prin diverse acțiuni
și decizii luate care vizau soluționarea conflictului, însă toate acestea s -au dovedit a fi mai puțin
eficiente, deoarece stabilitatea statului nu a putut fi cu adevărat restaurată.
În acest sens, se poate constata faptul ineficiența diplomației Uniunii Europene a început
odată cu negocierile privind Acordul de Asociere , care au reprezentat un prim eșec al Uniunii ,
deoarece acestea au avut ca finalitate, la Vilnius, în 2013, suspendarea semnării Acordului de
către Președintele Yanukovych, din cauza presiunii existente asupra Ucrainei din partea Rusiei.
Acest context este important de menționat, pentru că a însemnat u n factor care a determinat
evenimentele viitoare, un factor care a amplificat criza ucraineană și, mai târziu, care a dus la
decizia Moscovei de a interveni în Ucraina, respectiv Crimeea. Aceste lucruri s -au întâmplat
deoarece Uniunea nu și -a construit o i magine de ansamblu asupra situației din estul Europei și
asupra posibilelor efecte pe care Federația le avea de confruntat, survenite din acest parteneriat.
Totodată, UE nu a analizat Ucraina ca zonă geo -strategică importantă pentru Rusia, pentru că
oferea accesul celei din urmă la Marea Neagră, ignorând, de asemenea, relația economică
puternică dintre cele două state, prin multitudinea de acorduri bilaterale care susțineau o parte
majoră din economia rusească.

Un al doilea eșec al diplomației UE îl repre zintă încercarea acesteia de a soluționa
EuroMaidanul, care a reprezentat un efect al crizei diplomatice petrecute la Vilnius. În acest
caz, s-a constituit acțiunea Weimer Triangle prin care părțile negociatoare au căzut de acord
asupra unei oferte, care a fost prezentată grupurilor protestatare, această ofertă fiind, de fapt,
refuzată de protestatari și, astfel, acțiunea a devenit inutilă. Posibilele cauze pentru care acțiunea
diplomatică a eșuat se pot regăsi în lipsa unei experiențe de mediere a Uniunii și în subestimarea
efectelor pe care evenimentul le -ar fi putut avea. În același timp, măsura nu avea să satisfacă cu
adevărat cerințele grupurilor de protestatari, fapt ce a cauzat o intervenție a UE deficitară și
întârziată care nu a putut să mulțumească așteptările ucrainene, astfel, criza declanșată
rămânând deschisă. Această încercare diplomatică nu a putut să ofere o stabilitate în Ucraina,
ci chiar a reprezentat un punct declanșator pentru următoarele evenimente.
Plecarea Președintelui pro -rus Yanuk ovich de la putere a fost efectul protestelor
existente în stat. Deși aceasta a putut fi privită ca un posibil semn pozitiv pentru grupurile pro –
europene din Ucraina, dar și pentru UE, care ar fi putut să conducă la restaurarea stabilității
ucrainene, a de terminat, mai degrabă, o intensificare a disputei dintre Rusia și Ucraina. Această
dispută a culminat cu apariția trupelor militare rusești în partea de est a statului și, chiar, cu
decizia de a anexa Crimeea. Toate aceste efecte petrecute au fost cauzate atât de insistențele
UE de a -și continua proiectele europene în regiunea estică a continentului , fără să analizeze
semnalele Rusiei, cât și de lipsa unor acțiuni care să țină cont de amplitudinea evenimentelor.
Totodată, se poate observa faptul că adâncire a crizei ucrainene a fost cauzată de intervențiile
diplomatice UE care s -au dovedit a fi inutile.
Formatul de la Geneva a reprezentat o altă acțiune diplomatică a UE eșuată. Trebuie
menționat faptul că UE nu poate fi singura parte responsabilă pentru ace st eșec, înt rucât
acțiunea a fost negociată împreună cu SUA, Rusia și Ucraina. Acest tip de intervenție a
însemnat o oportunitate pntru grupurile protestatare de -a primi o susținere legală a activității
lor, dar și de a beneficia de amnistia trupelor din p artea estică a Ucrainei. Rusia a fost
responsabilă cu implementarea unor măsuri de acord, însă statele semnatare au știut din timpul
negocierilor faptul că formatul Geneva nu va fi pus în aplicare, pentru că Moscova nu își va
respecta angajamentul luat, fa pt ce s -a adeverit, astfel că s -a putut observa inutilitatea acestei
acțiuni încă dinaintea semnării formatului, iar criza ucraineană continuând și afectând
stabilitatea statului.
De asemenea, desfășurarea lui Minsk II prin formatul Normand a venit ca ur mare a
eșecului produs de către Minsk I. Uniunea nu a avut o implicare directă în această acțiune, dar

se poate interpreta faptul că prezența acesteia, deși una indirectă, a fost asigurată de către Franța
și Germania ca state membre UE, state care promovea ză democrația, valorile și proiectele
europene. Obiectivul principal al acestei acțiuni îl reprezintă încetarea co nflictului deschis din
Ucraina. Critica adusă acțiunii constă în incapabilitatea acesteia de a soluționa cu adevărat
conflictul existent, deoa rece criza reprezintă, mai mult, un joc al intereselor Rusiei și Ucrainei.
Eșecul acestei intervenții constă în faptul că, deși Minsk II este valabil, prevederile acestuia nu
sunt respectate, astfel, menținându -se incertitudinea și starea de facto. Nici ac est tip de
soluționare nu reprezintă un instrument care să ducă Ucraina într -o zonă cu adevărat stabilă,
tocmai din cauza stării de incertitudine în care aceasta se află.
Acțiunile diplomatice ale Uniunii prin EUBAM și EUAM aveau ca scop realizarea unor
parteneriate independente de colaborare între UE și Ucraina, prin care Uniunea se asigura de
faptul că proiectul de dezvoltare al statului ucrainean rămâne unul funcțional. Acest lucru poate
fi văzut ca o poziție fermă pe care UE a adoptat -o și prin care a ceasta a ignorat semnalele Rusiei.
O critică adusă aici poate fi faptul că UE a văzut conflictul dintr -o perspectivă oportunistă, ci
nu dintr -una pesimistă, deoarece, trecând peste răspunsurile Federației cu privire la intervențiile
diplomatice ale UE, în Ucraina, își poate crește influența în estul Europei și poate să slăbească
puterea Rusiei în regiune, lucru care ar determina -o pe cea din urmă să aibă o atitudine din ce
în ce mai agresivă pentru a -și apăra puterea și, astfel, eliminând posibilitatea de a restaura
stabilitatea în zona de conflict.
Un lucru pozitiv care poate fi observat în Ucraina este dat de ajutorul financiar UE oferit
acesteia și de diferite proiecte europene care au susținut -o în drumul său spre dezvoltare. Însă,
aceste măsuri nu au dus la soluționarea conflictului, deoarece disputa dintre Ucraina și Rusia,
încă, persistă, iar forțele militare rusești se află pe teritoriul estic ucrai nean, chiar dacă UE a
încercat prin numeroase acțiuni diplomatice , enunțate și analizate în lucrarea de față, dar și prin
tactici și sancțiuni care să intimideze Rusia pentru a ajunge să se retragă din conflict, să întreaga
criză ucraineană și oferindu -i stabilitate pentru a continua proiectul european.
Astfel, sumariz ând acțiunile și efectele UE mai sus, se concluzionează faptul că ipoteza
conform căreia acțiunile diplomatice ale UE au avut un efect pozitiv asupra stabilității din
Ucraine se infirmă, deoarece diplomația europeană a eșuat, în mare parte, odată ce există acest
conflict care persistă și care nu dă semne de -a se încheia în viitorul apropiat. Totdată, acțiunile
UE pot fi interpretate ca având efectele unui joc de domino, fără să ducă la obiectivul real de a
crea stabilitate în Ucraina.

Bibliografie

2015. „Acord de Stabilizare și de Asociere între Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice, pe de o parte, și Kosovo, pe de altă parte.” 2015/0095 (NLE),
Bruxelles.
Anghel, Ion M., Grigore Silași, și Adrian Dumitru Crăciu nescu. 2015. Diplomația Uniunii
Europene (și regulile acesteia). București: Universul Juridic.
Balfour, Rosa. 2011. „Debating the Eastern Partnership: Perspectives from the European
Union.” Internationale Politik und Gesellschaft 3: 29 -40.
Bartczak, Krzysz tof. 2017. „Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Politica europeană de
vecinătate.” europarl.europa.eu. Martie. Accesat Iunie 11, 2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.5.4.ht
ml#_ftn1.
Bentzen, Naja. 2016. Ukrai ne and the Minsk II agreement On a frozen path to peace? Briefing,
European Parliamentary Research Service.
Bergmann, Julian, și Arne Niemann. 2012. The European Union as an Effective Mediator in
Peace Negotiations? Conceptual Framework and Plausibility Probe. Mainz: Chair of
International Relations, Johannes Gutenberg University.
Bicchi, Federica, și Niklas Bremberg. 2016. „European diplomatic practices: contemporary
challenges and innovatice approaches.” European Security 25 (4).
Castle, Daniel. 2016. Can Neorealism Explain Ukraine Crisis?
Comisia Europeană. 2015. Implementation of the European Neighbourhood Policy in Ukraine
Progress in 2014 and recommendations for actions. SWD(2015) 74 final , Brussels:
Comisia Europeană.
Comisia Europeană. 2015. Information Note to EU business operating and/or investing in
Crimea/Sevastopol. JOINT STAFF WORKING DOCUMENT , Bruxelles: Comisia
Europeană.

Comisia Europeană. 2015. Information Note to EU business operating and/or investing in
Crimea/Sevastopol. JOINT STAFF WORKING DOCUMENT , Bruxelles: Comisia
Europeană, 10.
Comisia Europeană. 2015. „JOINT COMMUNICATION TO THE EUROPEAN
PARLIAMENT, THE COUNCIL, THE EUROPEAN ECONOMIC AND SOCIAL
COMMITTEE AND THE COMMITTEE OF THE REGIONS.” SWD(2015) 500 final,
Brussels, 21.
Comisia Europeană. 2014. RAPORT AL COMISIEI CĂTRE PARLAMENTUL EUROPEAN,
CONSILIU ȘI COMITETUL ECONOMIC ȘI SOCIAL EUROPEAN . Activity Report,
Comisia Europeană.
Council of the European Union. 2011. „Council conclusions on conflict prevention .” 3101st
FOREI GN AFFAIRS Council meeting, Luxemburg.
—. 2014. Council Conclusions on Ukraine. 10 02. Accesat 04 01, 2017.
www.consilium.europa.eu.
Council of The European Union. 2012. „EU facilitated dialogue: Agreement on Regional
Cooperation and IBM technical protocol .” Press Statement 5455/12, Bruxelles.
Ducasse -Rogier, M. 2011. „Kosovo: what the EU should not be expected to do.” Security and
Human Rights (1): 29 -35.
Economides, S. , și J. Ker -Lindsay. 2010. „Forging EU Foreign Policy Unity from Diversity:
The „Unique Case‟ of the Kosovo Status Talk.” European Foreign Affairs Review (15):
495-510.
europa.eu. 2017. „Istoria Uniunii Europene.” Accesat Iunie 11, 2017.
https://europa.eu/european -union/about -eu/history_ro#1970_ -_1979.
European Council. 2014. Conclusions on Ukraine. 20 03. Accesat 04 01, 2017.
www.consilium.europa.eu.
European Issue no. 184. 2010. „The European External Action Service: towards a common
diplomacy?, Fondation Robert Schuman.” 25 10. Accesat 04 02, 2017. ,
http://www.robert -schuman.eu/en/europea n-issues/0184 -the-european -external -action –
service -towards -a-common -diplomacy.

European Union. 2010. „EU Declaration by High Representative Catherine Ashton on behalf
of the European Union on the ICJ advisory opinion.” Press Statement 12516, Bruxelles.
European Union External Action. 2017. „The post of High Representative of the Union for
Foreign Affairs and Security Policy.” Accesat 04 04, 2017.
http://collections.internetmemory.org/haeu/content/20160313172652/http://eeas.europ
a.eu/background/high -represen tative/index_en.htm.
European Union External Service. 2016. „What we do.” 06 06. Accesat 04 02, 2017.
https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters -homepage/2725/what -we-do_en .
Eva Gross, Ana E. Juncos. 2011. EU Conflict Prevention and Crisis Managemen t: Roles,
Institutions and Policies. London and New York: Routledge.
Fuerea, Augustin. 2011. Manualul Uniunii Europene. Ediția a 5 -a rev. și adăug. după Tratatul
de la Lisabona. București: Editura Universul Juridic.
Genderen, Wanda Troszczyńska -van. 2017. „Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Trei țări
vecine membre ale Parteneriatului estic: Ucraina, Moldova și Belarus.”
europarl.europa.eu. Martie. Accesat Iunie 11, 2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.5.5.ht
ml.
Haukkala, Hiski. 2015. „From Cooperative to Contested Europe? The Conflict in Ukraine as a
Culmination of a Long -Term Crisis in EU -Russia Relations .” Journal of Contemporary
European Studies, vol. 23, nr. 1 25-40.
Hotnews. 2013. „„Acordul de asociere al Ucrainei cu UE a fost ingropat. Kievul a suspendat
demersul pentru a asigura securitatea națională și pentru a relansa relațiile economice
cu Rusia”.” 21 11. Accesat 4 1, 2017. , http://www.hotnews.ro/stiri -international –
16061080 -ucraina -suspendat -prega tirea-acordului -asociere -pentru -asigurarea –
securitatii -nationale -relansarea -relatiilor -economice -rusia.htm.
House of Lords European Union Committee. 2015. The EU and Russia: before and beyond the
crisis in Ukraine. 6th Report of Session 2014 –15, London: Au thority of the House of
Lords.
Hyde -Price, Adrian. 2006. „Normative Power Europe: a realist critique.” Journal of European
Public Policy 13.

Insight On Conflict. 2017. Accesat 04 03, 2017. https://www.insightonconflict.org/icsp/.
—. 2017. „Instrument contr ibuting to Stability and Peace.” Accesat 04 03, 2017.
https://www.insightonconflict.org/icsp/.
International Court of Justice. 2010. „Accordance with International Law of the Unilateral
Declaration of Independence in Respect of Kosovo, Advisory Opinion.” IC.J. Reports
2010.
Ker-Lindsay, J., și S. Economides. 2012. „Standards before Status before Accession: Kosovo's
EU perspective.” Journal of Balkan and Near Eastern Studies (14): 77 -92.
Koeth, W. 2010. „State Building without a State: The EU's Dilemma in D efining Its Relations
with Kosovo.” European Foreign Affairs (15): 227 -247.
Konieczna, Joanna. 2005. The orange revolution in Ukraine. An attempt to understand the
reasons. The “CES Studies”, Warsaw: Centre for Eastern Studies, 32.
Korosteleva, Elena. 2012 . The European Union and Its Eastern Neighbours. London and New
York: Routledge.
Kyiv Post. 2014. „Timothy Snyder: Ukrainian Crisis Is Not About Ukraine, It's About Europe.”
13 11. Accesat 03 31, 2017. http://www.kyivpost.com/opinion/op -ed/timothy -snyder –
ukrainian -crisis -is-not-about -ukraine -its-about -europe -371743.html.
Leonid Litra, Ivan Medynskyi, Kateryna Zarembo. 2016. Assessing the EU's conflict prevention
and peacebuilding interventions in Ukraine . Deliverable 3.4: Case Study Report
Ukraine, Kiev: Institute of World Policy, 76.
Lerch, Marika. 2016. „Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Drepturile Omului.” 12.
Accesat 04 12, 2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftu Id=FTU_6.4.1.ht
ml.
—. 2017. „Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Drepturile Omului.” europarl.europa.eu.
Martie. Accesat Iunie 11, 2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.4.1.ht
ml.

Lloveras, Soler, și M. Joseph. 2011. „The New EU Diplomacy: Learning to Add Value.” EUI
Working Papers (05).
McFaul, Michael. 2004 -05. „Democracy Promotion as A World Value.” The Washington
Quarterly.
Mearsheimer, John J., interviu de Ken Booth, Nicholas J. Wheeler și Michael Williams . 2004.
Conversations in International Relations: Interview with John J. Mearsheimer
University of Wales, (14 10).
Mearsheimer, John J. 1995. „The False promise of international institutions.” În The Perils of
Anarchy. Contemporary Realism and Internationa l Security , de M. Brown, S. Lynn –
Jones și S. Miller, 332 -376. Cambridge, MA: MIT Press.
—. 2001. The Tragedy of Great Power Politics. New York: Norton.
Mearsheimer, John J. 2014. „Why the Ukraine Is the West's Fault. The Liberal Delusions That
Provoked Put in.” Foreign Affairs 5.
Novak, Petr, și Rosa Rafaelli. 2016. „Fise Tehnice privind Uniunea Europeană. Tratatul de la
Lisabona.” 12. Accesat 03 30, 2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.ht
ml.
Parlamentul Europe an. 2016. „Fise Tehnice privind Uniunea Europeană.” 12. Accesat 03 30,
2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.ht
ml.
—. 2016. „Fișe tehnice privind Uniunea Europeană. Politica externă: obiective, instrumente și
rezultate.” 12. Accesat 04 02, 2017.
http://www.europarl.europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.1.1.ht
ml.
Pirozzi, Nicoletta. 2013. The EU's Comprehensive Approach to Crisis Management. Brochure,
Brussels: DCAF.
Russell, Martin. 2016. Sanctions over Ukraine. Impact on Russia. Briefing, Bruxelles:
European Parliamentary Research Service, 12.

Service for Foreign Policy Instruments. 2016. „The Partnership Instrument, advancing the EU's
core interests.” ec.europa.eu. 27 Iulie. Accesat Iunie 11, 2017.
http://ec.europa.eu/dgs/fpi/what -we-do/partnership_instrument_en.htm.
—. 2016. „The Partnership Instrument, advancing the EU's core interests.” ec.europa.eu. 27
Iulie. Accesat Iunie 11, 2017. http://ec.europa.eu/dgs/fpi/what -we-
do/partnership_in strument_en.htm.
Serviciul European de Acțiune Externă. 2016. „Conflict Prevention, Peace building and
Mediation.” 15 06. Accesat 04 12, 2017.
https://eeas.europa.eu/headquarters/headquarters -homepage/426/conflict -prevention –
peace -building -and-mediation_en .
Shepherd, A. 2009. „A milestone in the history of the EU: Kosovo and the EU's international
role.” International Affairs (85): 513 -530.
Smith, Karen. 2007. „The Role of Democracy Assistance in Future EU External Relations.” În
Democracy, Europe's Core Va lue?: On the European Profile in World -Wide
Democracy Assistance , de Marieke van Doorn și Roel von Meijenfeldt, 129 -138. Delft:
Eburon Academic Publishers.
Solonenko, Iryna. 2011. „Added Value? Eastern Partnership and EU –Ukraine Bilateral
Relations.” Inter nationale Politik und Gesellschaft 3: 120 -133.
Spernbauer, MARTINA. 2010. EULEX KOSOVO – MANDATE, STRUCTURE AND
IMPLEMENTATION: ESSENTIAL CLARIFICATIONS FOR AN UNPRECEDENTED
EU MISSION. Haga: CENTRE FOR THE LAW OF EU EXTERNAL RELATIONS.
Stefanova, Boyka. 2 011. The Europeanisation of Conflict Resolutions: Regional Integration
and Conflicts from the 1950s to the 21st Century (Europe in Change). Manchester:
Manchester University Press.
Tanel Kerikmae, Archil Chochia. 2016. Political and Legal Perspectives of t he EU Eastern
Partnership Policy. Vol. 1. Springer.
The European Instrument for Democracy and Human Rights. 2017. „What is EIDHR?” Accesat
04 12, 2017. http://www.eidhr.eu/what -is-eidhr -/what -is-eidhr -?LANG=en.

The Guardian. 2016. „Kremlin angered as US sw itches on missile shield in Romania.” 12 Mai.
Accesat Iunie 11, 2017. https://www.theguardian.com/world/2016/may/12/us -hails –
important -step-as-missile -defences -go-live-in-romania.
Toderic, V., și L. Malazogu. 2011. Belgrade -Pristina Dialogue: Transformatio n of self -interest
required. Pristina/Belgrad: New Policy Center and Project on Ethnic Relations Kosovo.
2012. „Tratatul privind Uniunea Europeană, versiune consolidată.” Consiliul Uniunii Europene.
2012. „Tratatul privind Uniunea Europeană, versiune consolidată, 2012.” Consiliul Uniunii
Europene.
Troszczyńska -van Genderen, Wanda, și Jérôme Legrand. 2016. „Fișe tehnice privind Uniunea
Europeană. Politica externă: obiective, instrumente și rezultate.” 12. Accesat 04 02,
2017.
http://www.europarl.europa. eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_6.1.1.ht
ml.
Uniunea Europeană. 2017. „Drepturile Omului.” Accesat 04 12, 2017. la
http://europa.eu/pol/rights/index_ro.htm.
—. 2016. „Politica Externă și de Securitate.” Accesat 04 02, 2017.
http://www.europarl .europa.eu/atyourservice/ro/displayFtu.html?ftuId=FTU_1.1.5.ht
ml.
—. 2017. „Politica Externă și de Securitate.” Accesat 04 02, 2017. https://europa.eu/european –
union/topics/foreign -security -policy_ro.
Uniunea Europeană. 2008. Report on the Implementation o f the European Security Strategy.
Brussels: Uniunea Europeană.
van Doorn, Marieke, și Roel von Meijenfeldt. 2007. Democracy, Europe's Core Value?: On the
European Profile in World -Wide Democracy Assistance. Delft: Eburon Academic
Publishers.
2016. „Viziune comună, acțiuni comune: o Europă mai puternică, O strategie globală pentru
politica externă și de securitate a Uniunii Europene.”
Waltz, Kenneth. 2001. Omul, Statul și Războiul. Iași: Institutul European.

Waltz, Kenneth. 1991. „Realist Thought and Neorealist Theory.” În The Evolution of Theory in
International Relations , de Robert L. Rothstein (ed.). Columbia: University of South
Carolina Press.
Waltz, Kenneth. 1988. „The Origins of War in Neorealist Theory .” Journal of Interdisciplinary
History XVIII (4).
—. 1979. Theory of International Politics. Reading, MA: Addison -Wesley.
Watson, A. 1982. Diplomacy. London: Eyre Methuen.
Whitman, Richard, și Stefan Wolff. 2012. The European Union as a Global Conflict Ma nager.
New York: Routledge.
Worldwide News Ukraine. 2013. About Ukraine. Accesat 06 24, 2017. http://wnu –
ukraine.com/about -ukraine/history/ukrainian -independence/.
—. 2013. About Ukraine. Accesat 06 25, 2017. http://wnu -ukraine.com/about –
ukraine/history/uk rainian -peoples -republic/.
Yabanci, Bilge. 2009. „Assessing the Impact of the European Union in Kosovo Conflict
Resolution: Building States and Societies upon Tabula Rasa?” Accesat 04 06, 2017.
http://lup.lub.lu.se/student -papers/record/1397349.