ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [614172]

1
ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
Facultatea de Științe Politice

LUCRARE DE LICENȚĂ

IDENTITATE EUROPEANĂ ȘI IDENTITATE NAȚIONALĂ –
COMPLEMENTARITATE SAU CONFLICT ?

Coordonator științific :
Absolvent: [anonimizat] , 2018

2
CUPRINS

INTRODUCERE ……… ………………………………………………… …..……………3

CAPITOLUL I Considerații introductive privind specificitatea apariției și evoluției
construcției europene
1.1 Delimitări conc eptuale – cooperare ș i integrare…………………………………..… ……. ..5
1.2 Noutatea sistemului de integrare propus de Comunitățile Europene ………………… …….7
1.3 Evoluția construcției europene de la integrare economică la integrare polit ică……………9
1.4 Răspunsul Uniunii Europene la provocările contemporane – grupul de la
Vișegrad ……………………………………………………………………… …….. ………….12

CAPITOLUL II Uniunea Europeana și statele membre
2.1 Aderarea la Uniunea Europeană și posibilitatea retragerii. Cazul Brexit ……………………… 14
2.2 Suveranitatea națională în contextul integrării europene. Cetățenia europeană ……………..1 8
2.3 Rolul statelor membre în procesul decizional UE ……………………………………….. …………20
2.4 Constituția Europeană……………………………………………………………………. ……………………..22

CAPITOLUL III Delimitarea competențelor între Uniunea Europeană și statele
membre
3.1 Principiul atribuirii competențelor …………………………………………… .………… ..24
3.2 Natur a și clasificarea compe tențelor………………………………………………………25
3.3 Exercițiul competențelor. Principiile subsidiarității și proporționalității ……………………31
3.4 Rolul Parlamentelor naționale în controlul respectării prin cipiului subsidiarității și
proporționalității…………………………………………………………………………. ……… …………. …..……34

CONCLUZII ……………………………………………………. ……………………………………………. …….36

3
INTRODUCERE

Configurația Uniunii Europene, în formele și dimensiunile cunoscute astăzi, este
rezultatul unui proces îndelungat de coeziune și integrare, având la bază obiectivele comune
ale statelor europene, animate de dorința menținerii păcii și stabilității la nivelul continentului.
Ideea unei Europe unite, deși cristalizată după cea de -a doua conflagrație mondială, a
circulat vreme de secole în spațiul european, fiind a firmată și amintită de diverse personalități
marcante ale istoriei. Astfel, potrivit afirmației lui Victor Hugo, făcută în deschider ea
dezbaterilor Congresului de P ace reunit la Paris , la 21 august 1849 : „Va veni o zi când voi
toate, națiuni ale continentului, fără a vă pierde calitățile distincte și glorioasa voastră
individualitate, vă veți topi strâs într -o unitate superioară și veți constitui fraternitatea
europeană.”1 În viziunea lui Jean Monnet : „Europa va prospera, iar bunăstarea va deveni o
realitate pentru toți, dacă europenii vor acționa unit”2, iar Robert Schuman considera că
„inteligența și capacitatea creatoare a europenilor vor putea fi mai bine valorificate, dacă
națiunile Continentului vor acționa împreună.”3
Analizând contextul formării Uniunii Europene, se observă faptul că aceasta este
rezultatul concilierii între națiuni vrăjmașe de secole, care au reușit să creeze un sistem
economic, juridic și politic nou, în care principiul suveranității pare să ocupe un loc secun dar,
dar în același timp își pastrează caracterul primordial (teoria subsidiarității) . Apariția Uniunii
Europene a făcut posibilă existența stabilității și prosperității într -o lume globalizată,
asigurând un climat de securitate pentru statele europene, ca re s-au văzut nevoite să -și
regândească tacticile într-o lume măcinată anterior de războaie.4
În prezent , asistăm la configurarea unor mari provocări în ce ea ce privește Uniunea
Europenă. Integrarea într-o ordine juridică supraetatizată și racordar ea la interese le sale
supranaționale, reconfigurare a suveranității statelor membre, armonizarea legislației naționale
cu cea europeană, articularea dintre valorile naționale și cele ale Uniunii Europene au
determinat conturarea unei idei prezente încă de la început în spațiul european, și anume dacă

1 B. Alomar, S. Daziano, C. Garat apaud Laura -Cristina Spătaru -Negură, Dreptul Uniunii Europene -o
nouă tipologie juridică , Ed. Hamangiu, București, 2016, p.21.
2 J. Monnet, Declarație publicată la 9 mai 1950.
3 R. Schumann, Declarație publicată la 9 mai 1950.
4 Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene , Ed. Hama ngiu, București, 2012, p.12.

4
popoarele Europei sunt la fel de dispuse ca la început să reducă din elementele lor de
specificitate și să mențină „unitatea în diversitate. ”5
Lucrarea de față își propune să realizeze o radiografie a relațiilor pe care Uniun ea
Europeană le -a stabilit în mod progresiv cu statele membre, să analizeze mecanismele și
urmările procesului de integrare europeană, proces care a determinat regândirea abordării
statului național , precum și modul în care statele membre reușesc să -și păstreze
individualitatea și interesele proprii în contextul apartenenței la o structură supranațională.
Prin urmare, premisa de la care se pornește este aceea a existenței a două sisteme
independente, pe de o parte sistemele s pecifice statelor membre, privite individual, iar pe de
altă parte sistemul supranațional al Uniunii Europene, care a prins viață prin transferul unor
competențe de la nivel național . Întrebarea principală pe care se bazează prezenta cercetare
este dacă ac este două categorii de sisteme care interferează, se plasează într -o zonă de
complementaritate, sau, din contră, putem identifica un potențial conflict existent în relația
dintre cele două.
Organizarea lucrării pornește de la o viziune generală spr e una particulară. Astfel, dacă
primele două capitole sunt dedicate specificității Uniunii Europene ca organizaț ie
internațională de integrare și modului în care statele europene se raportează la aceasta, atât din
punct de vedere politic, cât și economic, cultural, cel de -al treilea capitol are rolul de a
prezenta delimita rea sferei de acțiune a Uniunii de cea a statelor membre.

5 L. C. Spătaru -Negură, Dreptul Uniunii Europene – O nouă tipologie juridică , Ed. Hamangiu,
București, 2016.

5
CAPITOLUL I . CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE PRIVIND SPECIFICITATEA
APARIȚIEI ȘI EVOLUȚIEI CONSTRUCȚIEI EUROPENE
Sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial reprezintă momentul în care statele europene
au realizat că trebuie să -și unească eforturile în vederea atingerii obiectivului comun:
restabilirea păcii la nivelul continentului. Ideea care a dobândit tre ptat contur în spațiul
european a fost aceea că numai o unificare europeană poate scrie finalul unui capitol marcat
de confruntări, de tensiuni politice și economice, idee existentă de secole și afirmată de
numeroși oameni politici și intelectuali ai vremurilor.6 Istoricul german Hagen Schulze scria
în lucrarea Stat și națiune în istoria europeană : „Europa nu s -a aliat niciodată pentru ceva, ci
doar împotriva a ceva. Unitatea Europei se face simțită mai ales în defensiva comună
împotriva unui pericol comun, imaginar sau real, iar dacă primejdia dispare, dispare și
unitatea.”
Dezideratul comun de asigurare a păcii și securității a dus la dezvoltarea curentul ui
apărut la nivelul continentului european în sensul creării unor organizații internaționale prin
intermediul cărora statele să colaboreze în domenii importante, precum cel economic și
militar . În ceea ce privește modul de funcționare și caracteristicile acestor organizații
internaționale, se remarcă pe de o parte organizațiile de cooperare, iar pe de altă parte
organizațiile de integrare.7

SECȚIUNEA 1. Delimitări conceptuale – cooperare și integrare
Cooperarea presupune disponibilitatea statelor europene de a conlucra în vederea
atingerii unor scopuri comune, fără a renunța însă la suveranitatea specifică. Astfel, procesul
de unificare bazat pe mecanismul cooperării nu vizează crearea unei structuri supranaționale ,
ci se rezumă la cooperarea statelor europene în diverse domenii, nefiind afectate funcțiile
instituțiilor naționale. Exemple în acest sens sunt reprezentate de organizații internaționale
precum N ATO, Consiliul Europei, OSCE.8
Sistemul cooperării funcționează după un mecanism conform căruia statele membre își
trimit reprezentanții în organismele organizației de cooperare, care au rolul de a adopta
decizii. Însă în ceea ce privește aplicarea acestor decizii de că tre statele membre, se impune

6 Mihaela Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu,
București, 2015, p.1 7-18.
7 Ibidem.
8 I. Gh. Bărbulescu, Noua Europă. Identitate și model european , Ed. Polirom, București, 2015.

6
intervenția unui proces de ratificare a lor potrivit procedurilor constituționale specifice
fiecărui stat în parte . În cadrul sistemului de cooperare există astfel posibilitatea statelor ca, la
nivel intern, să hotărască prin intermediul Parlamentului aplicarea sau nu a actului
internațional.9
Termenul de integrare provine din limba latină, „integratio” însemnând reproducerea,
reconstrucția unui întreg. Integrarea, spre deosebire de cooperare, înseamnă „o contopire prin
creștere economică în cadrul unei structuri unice noi, care a luat naștere prin transferarea de
către state a unor competențe decizionale și de acționare în favoarea unor instituții și organe
supranaționale” .10Potrivit autorilor francezi Claude -Albert Colliard și Louis Dubouis11,
integrarea diferă de mecanismul cooperării întrucât cea dintâi reprezintă un proces de
unificare ce nu se poate realiza prin utilizarea metodelor clasice ale cooperării între state, care
se bazează în prin cipal pe conses, ci “ trebuie să se recurgă la procedee mult mai energice și
mai constrângătoare pentru state, în cadrul unei organizații pe care o putem califica ca fiind o
organizație supranațională. ”
În legătură cu organizațiile de integrare , acestea se remarcă prin existența mai multor
elemente de specificitate, precum faptul că anumite competențe (dintre care unele strâns
legate de suveranitatea unui stat, precum domeniul monetar sau fiscal) sunt atribuite
organizației internaționale, competențe le instituțiilor organizației de a adopta acte juridice pot
fi impuse și statelor care au votat împotrivă , remarcându -se totodată și efectul direct al
normelor jurdice ale organizației în dreptul intern al statelor membre.12
Deși între cele două tipuri de organizații se pot identifica și elemente comune, precum
constituirea în baza unui tratat internațional, s e afirmă faptul că î n general, organizațiile de
integrare beneficiază de mijloace de acțiune mult mai eficiente decât cele de care dispun
organizațiile de cooperare.13 Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care construcția
europeană a „împrumutat ” sistemul integrării, deși inițial punctul de pl ecare l -a constituit
cooperarea, fără a pierde însă din vedere și importanța acestuia din urmă.

9 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.24.
10 Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene , Ed. Hamangiu, București, 2012, p.3.
11 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.20.
12 Ibidem.
13 C.A. Colliard și L. Dubouis apaud M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea
acestuia , Ed. Hamangiu, București, 2015, p.20.

7
SECȚIUNEA 2. Noutatea sistemului de integrare propus de Comunitățile Europene
Pentru a înțelege mecanismul care a dus la realizarea sistemului de integrare, p recum și
modul de funcționare a acestui sistem, se impune o privire în retrospectivă, pentru a vedea ce
anume se dorea inițial prin crearea unei Comunități Europene.14
Anul 1950 poate fi considerat de referință în punerea bazelor procesului de integrare
europeană .15 Astfel, l a data de 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al
Franței, a venit cu propunerea ca Franța și Republica Federală Germania să -și pună în comun
resursele de cărbune și oțel în cadrul unei organizații deschise și altor țări din Europa. 16
Acesta propunea crearea unei piețe comune în două sectoare economice importante, folosite
până atunci în scopuri militare, astfel că în ceea ce privește cooperarea dintre aceste state,
trebuia să aibă o natură diferită de cea a organizațiilor internaționale c lasice.17
În declarația din 9 mai 1950, Robert Schuman afirma : “Europa nu se va face dintr -o
dată și nici printr -o construcție de ansamblu. Ea se va face prin realizări concrete, creând în
primul rând o solidaritate de fapt ”. Schuman a optat, deci, pentru o metod ă progresivă de
integrare europeană . Aceasta însemna că statele europene, care tocmai își redobândiseră
suveranitatea națională , nu trebuiau să renunțe de îndată și în întregime la acesta în favoarea
unui „stat european ”. Ele trebuiau doar să -și regândească pozițiile și să renunțe la ideea
înrădăcinată de multă vreme a indivizibilității suveranității naționale . Se urmărea astfel
reducerea contradicției existen te între integrarea europeană și independența național ă.18
În anul 1951, șase țări europene, respectiv Franța, R epublica Federală Germană , Italia,
Belgia, Olanda și Luxemburg au semnat la Paris Tratatul de instituire a Comunității
Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), intrat în vigoare la data de 23 iulie 1952 , fiind
prima organizație internațională care s -a bazat pe principi i suprastatale. Printre obiectivele
CECO se numără prevenirea războiului și încurajarea păcii în lume, crearea unei Europe
unite, a unei piețe uni ce în teritoriul Comunității, în vederea îmbunătățirii economiei mondiale
și a economiilor țărilor în curs de dezvoltare. Pentru susținătorii ideii de Europă unită,

14 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.20.
15 Micromonografii – Politici Europene, accesat pe data de 20 aprilie 2018,
http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf.
16 N. Moussis apaud Mihaela Augustina Dumitrașcu , Dreptul Uniunii Europene și specificitatea
acestuia , București, 2015, p.22.
17 Ibidem.
18 Ibidem.

8
instituirea CECO a reprezentat primul pas către o integrare sectorială ce ar fi putut influ ența și
alte sectoare economice.19
Deși tratatul CECO a încetat să mai producă efecte din anul 2002 , fiind încheiat pe o
durată de 50 de ani, principalele instituții pe care le -a creat își păstrează încă actualitatea.20
Astfel, deși inițial s -a pornit de la premisa că viitoarea colaborare cu Germania va lua forma
cooperării, problema ridicată a fost aceea a aplicării deciziilor luate la nivel internațional la
nivel ul intern al statelor membre. Prin urmare , în Europa anului 1950 cooperarea nu era
modul adecvat scopului urmărit, și anume exercitarea unui control asupra Germaniei, căreia i
se dădea posibilitatea ca, prin parlamentul propriu, să refuze o decizie luată în cadrul
organi zației. S oluția optimă acceptată a fost cea a eliminării necesității ratificării interne a
actului internațional , configurându -se ceea ce astăzi numim integrare.21
Ulterior, î n anul 1955, în cadrul conferinței de la Messina (1955) 22 s-a repus în discuție
ideea de inițiativă europeană, iar miniștrii afacerilor externe ai CECO au ajuns la un acord în
ceea ce privește crearea unei uniuni economice bazate pe existența unei piețe comune , precum
și în ceea ce privește înființarea unei organizații pentru energia atomică. În acest context au
fost elaborate două proiecte de către o comisie de experți coordonată de ministrul de afaceri
externe al Belgiei, Paul–Henry Spaak, finalizându -se cu semnarea, în anul 1957, a celor două
Tratate de la Roma: cel privind înființarea Comunității Economice Europ eane (CEE) și
tratatul Comunității Europene pentru Energie Atomică (EURATOM). 23
După prima experiență din plan sectorial a CECO, Comunitatea Economică Europeană
reprezintă un exemplu specific de or ganizație supranațională, care a fost creată prin transferul
anumitor prerogative de suveranitate de la statele membre la „Comunitate”. În acest context,
transferul de suveranitate poate fi privit ca o “delegare de la membrii fondatori ai Comunității
către anumite instituții comune a puterii de decizie asupra unor aspecte comune, conform
principiilor democrației și statului de drept. ” În vederea asigurării reprezentării intereselor

19 Micromonografii – Politici Europene, accesat pe data de 20 aprilie 2018,
http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf.
20 Diana Alina Rohnean, Dreptul Uniunii Europene. Ordine juridică proprie, integrată în sistemele de
drept ale statelor member , Ed. Hamangiu, 2011, pag 15.
21 N. Moussis apaud Mihaela Augustina Dumit rașcu , Dreptul Uniunii Europene și specificitatea
acestuia , București, 2015.
22 Comisia Europeană, Paul –Henri Spaak: vizionarul european cu abilități de convingere , accesat pe 1
mai 2018, https://europa.eu/european -union/sites/europaeu/files/docs/body/paul -henri_spaak_ro.pdf
23 Micromonografii – Politici Europene, accesat pe data de 20 aprilie 2018,
http://beta.ier.ro/documente/formare/EU.pdf.

9
statelor membre, ale Comunității în ansamblul său precum și ale cetățenilor europeni, au fost
create m ecanisme de decizie diversificate, precum și un cadru instituțional complex.24
Este de remarcat însă faptul că edificiul comunitar cuprinde și anumite imperfecțiuni ,
generate de dificultatea concilierii diverselor interese naționale pe de o parte, iar pe de altă
parte concilierea între suveranitatea națională și integrarea europeană, cele două realități
regăsindu -se în cadrul Uniunii constituite pe baza celor 3 Piloni , existente până la data de 1
decembrie 2009 și care, din anumite puncte de vedre, continuă și după această dată.25

SECȚIUNEA 3. Evoluția construcției europene de la integrare economică la integrare
politică
Începând cu anul 1950, gradul de integra re europeană a crescut progresiv, atât din punct
de vedere geografic, prin aderări succesive ale statelor europene , cât și din punctul de vedere
al dezvoltării de politici și structuri instituționale comune. Astfel, pornind de la o comunitate
economică, în momentul de față s -a ajuns la o uniune politică consolidată .26
Analizând principalele elemente prevăzute î n tratatele comunitare (Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa), care au modificat de -a lungul
anilor tratatele institutive, în special Tratatul privind C omunitatea Economică Europeană , se
constată o evoluție graduală cătr e realizarea unei uniuni și la nivel politic între sta tele
membre, semn că preocupările în acest sens ale statelor membre nu au încetat.27
Astfel, printre modificările cu un impact asupra politicului sau care fac parte din sfera
politicului se număr ă anumite aspecte de natură să contribuie la integrarea politică
comunitară, precum:28
 Creșterea puterilor Parlamentului European, instituție europeană reprezentativă aleasă
prin vot universal , începând cu anul 1979, care dobândește treptat o mai mare influență la
nivelul Uniunii prin participarea, alături de Consiliu, la adoptarea legislației europene în
domenii importante, potrivit procedurii legislative ordinare.29

24 Ibidem .
25 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.23 .
26 B. Alomar S. Daziano C. Garat apaud Laura -Cristina Spătaru -Negură, Dreptul Uniunii Europene -o
nouă tipologie juridică , Ed. Hamangiu, București, 2016, p.72.
27 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, Bucureș ti,
2015, p.27.
28 Ibidem .
29 Ibidem.

10
 Extinderea votului cu majoritate calificată la noi domenii, înlocuind procedura votului
unanim. Această evoluție semnifică, pe de o parte, transferul deciziei la nivel
supranațional și, pe de altă parte, posibiliatea impunerii acestei decizii și statelor membre
care, la momentul adoptării au votat împotrivă, decizie pe care sunt obligate să o respecte
deoarece, semnând tratatele institutive, și -au exprimat consințământul prealabil și general
în acest sens.30
 Comunitarizarea unor domenii sensibile din punct de vedere p olitic pentru state, precum
anumite aspecte ce țin de Justiție și Afaceri Int erne, astfel că în domenii aflate în mod
tradițional în suveranitatea statelor, precum fiscalitatea, statele nu mai au libertate deplină
de decizie , întrucât instituțiile UE au permanent tendința de a acapara noi domenii de
competență, cum s -a întâmplat, d e exemplu, cu fiscaliatea indirectă, care este armonizată
aproape în totalitate.31
 Conturarea din ce în ce mai evidentă a unei Politici Externe și de Securitate Comună
(PESC).32
 Demersuri constante, concretizate în special în Tratatul instituind o Constituți e pentru
Europa, dar și în Tratatul de la Lisabona , de a implica mai mult cetățenii și parlamentele
naționale în procesul decizional al UE, în vederea sporirii legitimității democratice a
acesteia.33
De asemenea, contribuții importante la desăvârșirea procesului de integrare europeană
sunt aduse de Tratatul de la Lisabona , care a urmărit o mai mare coerență a politicilor pe plan
extern și extinderea gamei de politici interne.
Se prevede un sistem instituțional stabil, mai multă rapiditate și transparență în procesul
decizional, consolidarea controlului democratic, precum și repectarea mai strictă a
principiului conform căruia deciziile se iau la nivel corespunzător. Astfel, cetățenii vor
cunoaște mai bine responsabilitățile fiecă rei părți implicate și motivele care determină
Uniunea Europeană să acționeze.34
De asemenea, pentru prima dată, parlamentele naționale sunt recunoscute ca făcând parte
integrală din structura democratică a Uniunii Europene. În special, acestea pot acționa în
sensul controlului respectării principiului subsidiarității și verificării dacă deciziile luate la
nivel comunitar sunt justificate. Totodată , Tratatul de la Lisabona introduce pentru prima dată

30 Ibidem.
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem.
34 Ibidem.

11
inițiativa cetățeni lor europeni, în cadrul democr ației reprezentative, potrivit căreia un milion
de cetățeni provenind dintr -un număr semnificativ de state membre pot lua inițiativa de a
invita Comisia să prezinte orice propunere adecvată referitoare la aspecte care, în opinia
cetățenilor, necesită un ac t legislativ elaborat la nivelul Uniunii în scopul aplicării Tratatului
de la Lisabona. Astfel, Tratatul de la Lisabona nu mărește numărul deciziilor luate la nivel
supranațional, ci își propune să pună bazele unei abordări mai descentralizate și tr anspar ente a
politicilor UE pentru ca acestea să fie mai aproape de cetățeni.35 Trebuie remarcat și fapul că
primul element integrator îl reprezintă restructurarea Uniunii Europene prin unificarea celor
trei piloni și dobândirea de către Uniune a personalității j uridice.36
Asistăm , așadar , la o integrare multilaterală și graduală, menită să asigure o mai bună
articulare între interesele comune ale statelor membre și interesele proprii ale acestora.
Însă procesul de integrare europeană presupune în același timp și respectul identității
naționale a statelor membre. În prezent, acest principiu este consacrat în art. 4 alin. (2) teza a
II-a din Tratatul privind Uniunea Europeană. După momentul Maastricht , când integrarea s -a
extins la unele domenii sensibile, precum politica externă și securitatea, justiția și afacerile
externe, a fost evidentă necesitatea sublinierii faptului că statele membre continuă să existe ca
atare, să nu își piardă identitatea în fața Uniunii Europene .37
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam a introdus principiul pluralismului cultural, care
are ca scop protejarea diverității culturale, a tradițiilor, a obiceiurilor grupurilor regionale sau
naționale. Acțiunile Uniunii Europ ene trebuie să sprijine diversitatea culturală religională și
națională, evidențiind moștenirea culturală comună.38
Deși procesul de integrare europeană cunoaște o evoluție graduală menită să asigure un
echilibru între interesele diverse ale statelor membre și interesul general al Uniunii, nu puține
au fost momentele în care eficacitatea sistemului de integrare a fost pusă sub semnul
întrebării, mai ales în domenii de o anumită sesnsibilitate pentru statele membre care uneori
nu împărtăș esc aceleași perspective comune, în ciuda eforturilor susținute ale Uniunii. Astfel
de situații de criză relevă momentele de con flict dintre poziția statelor membre, privite în
individualitatea lor și acțiunea Uniunii Europene care urmărește să îndeplinească obiectivul
comunitar, ținând în același timp cont de poziția statelor membre.

35 Ibidem.
36 Ibidem.
37 B. Alomar S. Daziano C. Garat apaud Laura -Cristina Spătaru -Negură, Dreptul Uniunii Europene -o
nouă tipologie juridică , Ed. Hamangiu, București, 2016, p.125.
38 Ibidem.

12
SECȚIUNEA 4. Răspunsul Uniunii Europene la prov ocările contemporane – Grupul de
la Visegrad și politica de migrați e
Grupul de la Vis egrad, cunoscut și ca „Visegrad 4 ” sau „V4”, a fost înființat pe 15
februarie 1991, în cadrul unei întâlniri între Președintele Republicii Cehoslovace, Václav
Havel, Președintele Republicii Poloneze, Lech Wałęsa și Prim -ministrul Republicii Ungariei,
József Antall. Această întâlnire la nivel înalt din Vișegrad, Ungaria, a făcut trimitere la ide ea
unei întâlniri similare , care a avut loc în anul 1335 , și la care au participat John de
Luxemburg, reg ele Boemiei, Charle s I de Anjou (Charles Robert), r egele Ungariei și Casimir
III, reg ele Poloniei. Motivul central al celor două întâl niri a fost dorința de a intensifica
cooperarea mutuală între cele trei state central -europene.39
Înființarea Gr upului de la Vișegrad a fost motivat ă de factori precum: dorința de a
elimina reminiscențele blocului comunist est -european, dorința de a depăși animozitățile
istorice dintre țările europene, credința că doar un ef ort comun va duce la îndeplinirea
obiectivelor de transformare socială în vederea parcurgerii procesului european de integrare.
În contextual dezintegrării Cehoslovaciei în 1993, Grupul de la Visegrad a fost compus de
atunci din patru țări, dintre acestea țări succesoare fiind Republica Cehă și Republica Slovacă.
În acest context, Vișegrad 4 reflectă eforturile țărilor din regiunea Europei Centrale de a
colabora într -un domeniu vast de interese comune , în cadrul integrării europene. Toate țările
V4 au urmărit să devină membre ale Uniunii Europene, văzând integrarea în Uniunea
Europeană ca pe un pas înainte în procesul de a depăși granițele divizării din Europa,
oferindu -și sprijin reciproc. Ele au atins acest obiectiv pe 1 mai 2004, cand toate patru au
devenit țări membre UE. Grupul a urmărit încă de la început să încurajeze o cooperare optimă
între statele europene, în special cu țările vecine , interesul final fiind atingerea unei dezvoltări
democratice în toate părțile Europei.40
V4 a jucat un rol activ , în special în primii ani după înființare, în cadrul relațiilor cu
NATO și UE. (1991 -1993). În anii următori , intensitatea cooperării a început să slăbească ,
afirmându -se ideea că un efort individual către integrarea în formațiunile euro -atlantice va fi
mai eficient41.

39 Visegrad Group, History of the Visegrad Group, accesat pe data de 2 mai 2018,
http://www.visegradgroup.eu/about
40 Ibidem.
41 Ibidem.

13
Într-o Declarație cu privire la viitorul Europei din 201842, țările Visegrad 4 au reiterat
necesitatea ajungerii la un acord comun cu privire la politica de migrație.
Reintrând în atenția Europei, statele membre V4 au înțeles să reamintească opoziția lor
cu privire la politica de primire a refugiaților promovată de Germania și organizată de
Consiliul Uniunii Europene, prin decizia din 22 septembrie 2015, pe baza cotelor de
repartizare a migranților. Acestea și -au manifestat expres intenția de a închide frontierele
pentru a proteja locurile de muncă naționale și pentru a preveni formarea de comunități
musulmane. Astfel, V4 repune în discuție ideea originară a suve ranității, dorind o
reechilibrare a puterilor la nivel instituțional european, în favoarea Consiliului, care reunește
statele membre , și în defavoarea Comisiei, care protejează interesul general transcontinental.
Apare astfel un nou pol de solidaritate reg ională, care nu poate fi subestimat de către statele
europene .43
Faptul că cele patru țări pun în discuție eficacitatea acțiunii Uniunii Europene în
domeniul migrației reprezintă un element în plus în contextul analizei sistemului de integrare
europeană. Apare astfel o situație de contrarietate între interesele particulare ale statelor
membre, la nivelul cărora disputele pe subiectul migranților nu reprezintă o noutate, și
interesele Uniunii de a acționa în conformitate cu obiectivul comun, fără a p ierde din vedere
doleanțele statelor membre.

42 Visegrad Group, V4 Statement on the Future of Europe , accesat pe data de 2 mai 2018,
http://www.visegradgroup.eu/calendar/2018/v4 -statement -on-the.
43 Cyrille Bret, Le groupe de Visegrád: un pôle de puissance souverainiste en Europe , accesat pe 2
mai 2018, https://www.telos -eu.com/fr/europe/le -groupe -de-visegrad -un-pole-de-puissance –
souvera.html.

14
CAPITOLUL II. UNIUNEA EUROPEANA ȘI STATELE MEMBRE
Relația dintre Uniunea Europeană și statele membre se construiește pe mai multe paliere,
de la dobândirea statutului de stat candidat, la integrarea propriu -zisă în Uniune și racordarea
la obiectivele, valorile și consecințele acestei integrări. Nu trebuie pierdută din vedere nici
posibilitatea retragerii voluntare din cadrul UE, în condițiile în care provocările contemporane
au făcut posibile apariția unor situații precum Brexitul.
De la reticență la transfer de competențe, de la eurosceptism la în crederea acordată
mecanismului supranațional, relația dintre cele două entități este fundamentată în primul rând
pe principii solide, menite să asigure stabilitate și securitate într -o lume a variabilelor.

SECȚIUNEA 1. Aderarea la Uniunea Europeană și posibilitatea retragerii. Cazul Brexit
2.1.1 Aderarea la Uniunea Europeană
Aderarea la Uniunea Europeană și, implicit, la tratatele institutive ale acesteia , semnifică
transferarea unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și exercitarea în comun cu
celelalte state membre a competențelor prevăzute de către aceste tratate. Se pune însă
întrebarea dacă transfer ul de atribuții are sau nu semnificația u nei delegări de suveranitate. 44
Răspunsul, deși dezbătut de numeroși oameni politici și de specialitate, a fost dat și de Curtea
Constituțională a României printr -o decizie din anul 2003, în care a precizat că transferul unor
atribuții către structurile UE nu semnifică faptul că acestea dobândesc , „o supracompetență , o
suveranitate proprie ”. Ceea ce au decis statele membre, a fost „s ă exercite în comun anumite
atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității naționale .”45
În ceea ce privește posibilitatea aderării unui stat la Uniunea Europeană, acesta trebuie să
îndeplinească o serie de condiții impuse atât de tratate le Uniunii , cât și de Consiliul european,
acestea din urmă fiind cunoscute drept Criteriile de la Copenhaga.46
Articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește anumite criterii ce trebuie
îndeplinite de către state în vederea aderării la Uniunea Europeană, precum47:
 calitatea de stat european – această condiție a generat numeroase dificultăți d e apreciere
întrucât Europa, din punct de vedere geografic, nu are niște limite precis stabilite.

44 Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene , Ed. Hamangiu, București, 2012.
45 Curtea Constituțională, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 .
46 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 65.
47 Articolul 49 Tratatul privind Uniunea Europeană.

15
Identitatea europeană este în primul rând istorică și culturală, însă Europa, de -a lungul
timpului , a fost văzută drept o noțiune vagă. Se relevă a fi imposib ilă stabilirea unor
limite clare pentru Europa , astfel încât aprecierea acestora este una esențialmente politică.
Singura aplicare făcută până acum acestei condiții este în cazul Marocului, a cărui
candidatură a fost respinsă pentru acest motiv, în anul 19 87. Turcia a fost recunoscută
drept candidată în ciuda faptului că deține o suprafață foarte mică pe teritoriul
continentului european. De asemenea, în ceea ce privește Cipru, nicio contestație nu a
fost făcută cu privire la caracterul său european, în ciu da poziției geografice. 48
 respectul valorilor prevăzute în articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană și
angajamentul la promovarea acestor valori este o altă condiție impusă de către tratate. 49
Printre valorile la care se face referire se numără „ valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. ”50
Criteriile de la Copenhaga au fost adoptate de Consiliul european în cadrul summitului
din anul 1993, stabilindu -se principiul conform căruia țările Europei centrale și orientale pot
adera la Uniunea Europeană dacă sunt în măsură să îndeplinească anumite obligații și condiții
economice și politice, precum:
 criteriul politic: instituții stabile care garantează democrația, statul de drept, drepturile
omului, respectul și protecția drepturilor minorităților.
 criteriul economic: o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii
concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii
 acquis -ul comunitar: capacitatea de a -și asuma obligațiile care rezultă din adeziune, în
special în ceea ce privește obiectivele politice, economice și monetare ale Uniunii.51
Mai puțin evidentă la început, o a patra condiție a fost evocată de Consiliul european la
Copenhaga, și anume capacitatea Uniunii de a asimila noii membri, menținând în același timp
elanul integrării europene. Nu este vorba despre un criteriu propr iu-zis, aplicat statelor
candidate, ci mai mult de o condiție de succes a expansiunii și aprofundării procesului de
integrare europeană, responsabilitatea eficacității acestei capacități de integrare revenind
Uniunii și nu statelor candidate.

48 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 66 -67.
49 Ibidem.
50 Articolul 2 Tratatul privind Uniunea European ă
51 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 66 -67.

16
Cu oc azia negocierilor privind tratatul de la Lisabona, câteva state membre , printre care
Olanda, au vrut să înscrie criteriile de la Copenhaga în corpul însuși al tratatelor, însă
demersul acestura nu a avut succes. Totuși, noul articol 49 al TUE indică faptul că și criteriile
de eligibilitate aprobate de Consiliul european sunt luate în considerare.52
În ceea ce privește procedura de aderare , articolul 49 TUE, menționează faptul că orice
stat european care dorește să adere la Uniunea Europeană trebuie s ă-și adreseze candidatura
Consiliului, care se pronunță în unanimitate asupra cererii, după consultarea în prealabil a
Comisiei și după aprobarea Parlaentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor
care îl compun. Condițiile de admitere și ada ptările impuse de aceasta tratatelor UE fac
obiectul unui acord între statele membre și statul candidat, acord care este supus ratificării de
către toate statele contractante.53

2.1.2. Posibilitatea retragerii voluntare din Uniunea Europeană. Cazul Brexit

Retragerea voluntară din Uniunea Europeană este o inovație majoră adusă de proiectul
de Constituție europeană și conservat în întregime de tratatul de la Lisabona. Inițial, această
posibilitate nu era prevăzută în mod expres, deși se recunoștea faptul că retragerea este
preferabilă din punct de vedere juridic și politic față de menținerea forțată în cadrul Uniunii a
unui stat care nu mai împărtășește valorile și idealurile acesteia.54
Dreptul de retragere face obiectul unei dispoziții speciale, reprezentată de articolul 50
TUE. Decizia este unilaterală, luată de statul membru „în conformitate cu normele sale
constituționale. ”55 și este notificată Consiliului european. Urmează des chiderea de negocieri
în vederea încheierii unui acord între Uniunea Europeană și statul care decide să se retragă,
privind modalitățile de retragere, ținându -se cont de „cadrul viitoarelor sale relații cu
Uniunea ”.56
Acordul este încheiat de Consil iu în numele Uniunii , care statuează cu majoritate
calificată , după aprobarea Parlamentului European. Retragerea nu este însă condiționată de
acest acord, iar în cazul în care negocierile eșuează, decizia de retragere își produce efectul la
trecerea a doi ani de la notificarea Consiliului european, exceptând cazul în care prorogarea

52 Ibidem.
53 Articolul 49 Tratatul privind Uniunea Europeană.
54 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 69 -70.
55 Articolul 50 Tratatul privind Uniunea Europeană.
56 Ibidem .

17
termenului a fost decisă de comun acord. 57 Articolul 50 TUE prevede, de asemenea, faptul
că: „În cazul în care statul care s -a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această
cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49 .”
Aceast ă procedură de retragere a cunoscut recent un caz de aplicare, dând naștere la
numeroase reacții și speculații, fiind vorba de decizia Regatului Unit de a se retrage din
Uniunea Europeană. Astfel, prim -ministrul britanic, David Cameron, a anunțat în ianuarie
2013 intenția de a organiza, în caz de victorie a partidului conservator în cadrul următoarelor
alegeri legislative, un referendum asupra menținerii sau nu a Regatului Unit în cadrul Uniunii
Europene.
Potrivit fostului prim -ministru al Belgiei, Guy Verhofstadt, referendumul britanic
reprezintă un eveniment istoric al cărui impact se va resimți pe o perioadă îndelungată și
constituie un simptom a l crizei proiectului european. În opinia sa, c ooper area
interguvernamentală nu funcționează bine, așa cum a demonstrat -o gestionarea crizei
refugiaților, care a determinat închiderea frontierelor naționale, în timp ce anumite voci
reclamă renaționalizarea frontierelor interne. 58
Consecințele în urma Brexit ului sunt însă dificil de prevăzut. În ceea ce privește
consecințele politice, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană este văzută de către unii
drept pierderea uneia dintre cele mai mari puteri, una dintre cele mai importante din punct de
vedere financiar, precum și a unui partener diplomatic al Statelor Unite în Europa. Pentru alții
însă, Brexitul este văzut ca o soluție pentru reformarea Uniunii, Regatul Unit fiind din punct
de vedere istoric unul dintre statele ca re a avut o perspectivă mai puțin favorabilă asupra
integrării europene.
Astfel, ieșirea acestuia din Uniunea Europeană aduce în prim -plan o reflecție asupra
viitorului UE, putând conduce la adoptarea unui număr de reforme, nu doar la nivel
institu țional. Consecințele apar de asemenea și în planul liberei circulații a persoanelor între
Uniune și Marea Britanie, aceasta din urmă prezentându -și poziția de a limita numărul
imigranților pe teritoriul său, dar și în planul relațiilor comerciale, economic e etc.59
Acest precedent instituit de decizia Marii Britanii de a părăsi Uniunea Europeană poate
aduce de asemenea în discuție limitele procesului de integrare și efectele asupra identității
statelor membre.

57 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 69 -70.
58 Guy Verhofstadt , Europe: Back to the Future , în Politique etrangere, IFRI, 2016/3
59 Comprendre l'Europe, Brexit , accesat pe 25 mai 2018 https://www.touteleurope.eu/actualite/qu -est-
ce-que-le-brexit.html

18
SECȚIUNEA 2. Suveranitatea națională în contextul integrării europene. Cetățenia
europeană
Relațiile dintre Uniunea Europeană și statele membre sunt guvernate în linii generale de
articolul 4 TUE. Acesta aduce în discuție mai multe principii și mecanisme prin care cele
două entități rela ționează, iar suveranitatea specifică statelor interferează cu acțiunile comune
stabilite de Uniunea Europeană.
În primul rând, articolul 4 precizează faptul că: „ În conformitate cu articolul 5, orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.” Astfel, se
relevă neîncrederea statelor membre în exercitarea unui număr mare de competențe de către
Uniune și teama de a vedea construcția europeană acaparând mai mult teritoriu în domeniul
competențelor. Paragraful imp une astfel o competență principală a statelor membre, care pot
acționa în condițiile în care o competență nu este atribuită Uniunii prin tratate.60
În al doile a rând, este prevăzut faptul că Uniunea respectă identitatea națională a statelor
membre, inclusiv autonomia locală și regională. “Aceasta respectă funcțiile esențiale ale
statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale,
menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională
rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. ”61
Este ilustrată astfel conservarea suveranității naționale a statelor membre și respectul
datorat acesteia de către Uniunea Europeană și instituțiile sale, asigurându -se un echilibru
între identitatea specifică fiecărui stat membru și posibilitatea Uniunii de a aduce atingere
acestora. Accentul este pus în principal pe anumite aspecte ale suveranității naționale pe care
Uniunea Europeană nu le poate restrânge, în scopu l de a asigura statele membre în raport cu o
eventuală atingere adusă de organizație funcțiilor esențiale ale statului.
În al treilea rând, este consacrat principiul cooperării loiale între Uniune și statele
membre: „În temeiul principiului cooperă rii loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se
ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. ”
Pe lângă aceste principii care reglementează raporturile dintre Uniune și statele membre,
trebuie menționat și un principiu care se aplică mai cu seamă relațiilor dintre statele membre,
și anume principiul solidarității. Solidaritatea între statele membre este unul dintre obiectivele

60 Marianne Dony , Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Br uxelles, Belgique, 2014.
61 Articolul 4 Tratatul privind Uniunea Europeană

19
Uniunii și trebuie să ghideze acțiunea acesteia în cadrul mai multor politici precum: politica în
materie de azil, de migrație, de control al frontierelor externe62, în domeniul energiei.63
Cetățenia europeană a fost definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în
1992 la Maastricht, care, în articolul 8 statuează: „este cetățean al Uniunii orice persoană care
deține naționalitatea unui stat membru. ” La această definiție, Tratatul de la Amsterdam
adaugă: „cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește ”. De asemenea,
cetățenia europeană este reglementată și de Tr atatul de la Lisabona. Din aceste mențiuni
rezultă două aspecte: pe de o parte cetățenia Uniunii este distinctă de ideea de naționalitate
care continuă să aparțină competenței exclusive a statelor membre, iar pe de altă parte
cetățenia Uniunii este subordo nată existenței naționalității unuia dintre statele membre.64
Incluzând drepturi, obligații și participarea activă la viața politică și procesul de
legiferare prin intermediul inițiativei cetățenești europene,cetățenia europeană vizează, așadar,
consolidar ea imaginii și identității Uniunii Europene și implicarea mai profundă a
cetățeanului în procesul de integrare europeană. Suplimentar drepturilor fundamentale
consacrate, cetățenia europeană conferă europ enilor și alte drepturi precum: dreptul de lib eră
circulație și stabilire în statele membre , dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul
European și în cadrul alegerilor locale în statul de rezidență, dreptul de a depune, la
Ombudsmanul European, o reclamație cu privire la funcționarea defectuoa să a instituțiilor
comunitare.65
Drepturile ata șate cetățeniei europene au o natură mixtă, fiind în parte o consacrare a
eforturilor anterioare ș i în parte o reală evoluție. Articolul 9 TUE consacră principiul egalității
cetățenilor Uniunii, care beneficiază de o „atenție egală din partea instituțiilor, organelor,
oficiilor și agențiilor sale. ”
De asemenea, articolul 11 TUE consacră princi piul democrației reprezentative ,
precizând modalitățile de consultare a cetățenilor , „asociațiilor reprezentative ” și „societății
civile ”. Se observă astfel încercarea de a menține un dialog deschis cu cetățenii Uniunii, menit
să asigure o mai mare transp arență a acțiunilor luate la nivel instituțional și să suplinească
deficitul democratic.

62 Articolul 67 T ratatul privind Funcționarea Uniunii Europene
63 Articolul 194 T ratatul privind Funcționarea Uniunii Europene
64 Marianne Dony , Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 45.
65 Andreea Corina Târșia, Conflictul de interese și protecția intereselor legitime ale cetățenilor
europeni , Ed. Hamangiu, București, 2013.

20
O inovație adusă în ceea ce privește participarea cetățenilor la activitatea Uniunii este
reprezentată de posibilitatea unui milion de cetățeni de a prezenta o inițiativă cetățenească,
invitând Comisia să realizeze o propunere legislativă asupra unor probleme pentru care
cetățenii consideră că este necesară adoptarea unui act juridic de către Uniune.
Deși Comisia rămâne cea care deține monopolul iniția tivei legislative, această inovație
poate fi văzută ca o modalitate de a incita la o moblilizare transnațională, puând reprezenta un
prim pas către crearea unui spațiu public european necesar pentru susținerea legitimității
Uniunii.66 În concrdanță cu artic olul 24 TFUE, Parlamentul European și Comisia au adoptat
pe 11 februarie 2011 Regulamentul 211/2011 relativ la inițiativa eu ropeană, care fixează
procedura și condițiile de exercitare a acestui drept, respectiv numărul minim de state membre
din care cetățenii trebuie să provină.67
Cetățenia europeană reprezintă astfel expesia integrării europene, dobândirea unui statut
la nivel supranațional nefiind î nsă de natură a estompa identitatea națională, care se menține a
fi un element esențial căruia nu i se poate aduce atingere prin acțiunile Uniunii.

SECȚIUNEA 3. Rolul statelor m embre în procesul decizional UE
Tratatul de la Lisabona poate fi preze ntat ca un semn al creșterii put erilor parlamentelor
naționale și în mod implicit creșterea puterilor statelor membre. Însă atribuirea unui rol
parlamentelor naționale în construcția europeană nu este nouă. Ea a apărut ca un răspuns la o
reticență mai vech e a acestora față de construcția europeană, percepută ca fiind determinanta
scăderii puterilor lor, urmată apoi de pierderea reprezentanților în Parlamentul european după
ce alegerile acestuia au început să se realizeze printr -un sufragiu universal și dire ct. Creșterea
puterilor parlamentelor naționale apare deci ca un remediu la deficitul democratic caracterizat
și de rolul limitat al Parlamentului European înainte de Lisabona.68
De asemenea, declarația nr. 13 anexată la tratatul de la Maastricht, estima deja că este
importantă încurajarea unei participări mai mari a parlamentelor naționale în cadrul activității
Uniunii. Aceasta preconiza o informare mai precisă a parlament elor naționale, atât prin
schimbul de informații cu Parlamentul European cât și prin trasmiterea în timp util a
propunerilor legislat ive guvernelor statelor membre.

66 Marianne Dony , Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p.52.
67 Ibidem.
68 Christine Guillard , Le rôle des parlements nationaux dans le traité de Lisbonne în Quel aveni r pour
l’intégration européenne ? p.187 -255.

21
Tratatul de la Amsterdam a consacrat protocolul nr. 13 asupra rolului parlamentelor
naționale în cadrul Uniunii Europene . Interesul acestui protocol este triplu: în primul rând un
protocol relevă aceeași valoare ca tratatul la care exte anexat, dispozițiile sale fiind obligatorii,
spre deosebire de cele ale declarațiilor anexate la trata tul de la Maastricht. În al doilea rând,
textul prevede pe de o parte comunicarea rapidă a documentelor consultative și a propunerilor
Comisiei iar pe de altă parte impune un termen de 6 săptămâni între transmiterea lor
Parlamentului European și Consiliulu i și înscrierea pe ordinea de zi a Consiliului, de manieră
a perite parlamentelor naționale examinarea acestor documente și exprimarea unor puncte de
vedere. În al treilea rând, protocolul recunoaște Conferința organelor specializate în afaceri
comunitare (COSAC), o instanță de cooperare interparlamentară, creată într -o manieră
informală în anul 1989.69
Protocolul nr. 13 nu a pus însă capăt revendicărilor în favoarea unui rol crescut al
parlamentelor naționale. Această problemă a fost repusă în discuț ie de către declarația nr. 23
referitoare la viitorul Europei, c are a reunit o conferință interguvernamentală în anul 2004.
Rolul parlam entelor naționale în arhitectura europeană a constituit unul ditre cele patru puncte
pe ordi nea de zi a acestei conferin țe.70
Rolul consolidat al parlamentelor naționale în Uniunea Europeană a fost conturat , așa
cum am menționat anterior, de către Tratatul de la Lisabona. Astfel, printre puterile atribuite
parlamentelor naționale se numără examinarea proiectelor de legislație ale Uniunii pentru a
verifica dacă principiul subsidiarității a fost sau nu respectat, participarea la revizuirea
tratatelor Uniunii sau la „evaluarea politicilor europene privind liber tatea, securitatea și
justiția ”. De asemenea, tratatul de la Lisabona prevede faptul că Parlamentul European și
parlamentele naționale ar trebui să definească împreună organizarea și pro movarea unei
„cooperări interparlamentare ” eficace și periodice în cadrul UE.71
Prin tratatul de la Lisabona se urmărește astfel revalorizarea rolului clasic al
parlam entelor naționale în ceea ce privește controlul exercitat asupra guvernelor națio nale, cu
ocazia ratificării tratatelor și întărirea rolului dublu îndeplinit de către acestea, respectiv
informarea și cooperarea interparlamentară. Tratatul prevede în articolul 12 rolul

69 Ibidem.
70 Ibidem.
71 Parlamentul European. Despre Parlament , accesat la data de 20 mai 2018,
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00007/Parlamentelena%C8%9Bio
ale

22
parlamentelor naționale în procedura de revizuire a tratatelor const itutive , în ratificarea altor
tratate, în special tratatele de adeziune, în conformitate cu articolul 49 TUE.72

SECȚIUNEA 4. Proiectul de Constituție europeană
La sfârșitul anului 2011, Consiliul european a adoptat declarația de la Laeken care afirma
necesitatea pentru Uniunea Europeană de a a deveni mai democratică, mai transparentă și mai
eficace. În aces scop, declarația de la Leken a deschis calea unei conv enții în cadrul căreia
reprezentanții statelor membre, Parlamentului European, parlame ntelor naționale și ai
Comisiei au dezbătut viitorul Europei. Convenția asupra viitorului Europei și -a atribuit
misiunea de a elabora o Constituție. 73
În dorința obținerii de personalitate juridică pentru Uniune și în contextul dispariției
Comunității, promotorii Constituției au considerat că ar fi mai oportun ca tratatele existente să
fie înlocuite de un text unic, care să cuprindă în patru părț i principiile fundamentale, carta
drepturilor fundamentale, politicile și modul de funcționare a Uniunii, precum și dispoziții
generale și finale. Acestora li s -a părut de asemenea natural să numească acest nou text
Constituție. Proiectul de Constituție a fost discutat și aprobat de către o Conferință
interguvernamentală, conducând la semnarea unui Tratat instituind o Constituție pentru
Europa, la 29 octombrie 2004.
Ceea ce promotorii acestei idei nu au prevăzut suficient, au fost consecințele alege rii
denumirii de Constituție . Astfel, termenul ales a condus la decizia unui număr de state
membre de a ratifica tratatul prin intermediul referendumului, având în vedere importanța
reformei operate.S -a relevat astfel a fi periculoas împrumutul unui termen din registrul
național. Constituind un motiv de dezbateri pentru cetățeni, termenul de Constituție i -a pus în
dificultate pe aceștia din urmă, mai ales fiindcă documentul în cauză nu nu semăna cu textele
constituționale naționale. Însă, în ciuda denumirii , proiectul de Cosntituție nu a reprezentat o
veritabilă refondare a Uniunii, ci mai curând o codificare și o clarificare a textelor existente.
Drept rezultat, pe 29 mai 2005 populația franceză a respins textul, urmată de populația
olandeză pe 1 iunie 2005 .74
În jur de 25 000 de cetățeni din 25 state membre au fost întrebați despre viitorul
Constituției Europene. O majoritate pregnantă a respins necesitatea unei Constituții. Potrivit

72 Christine Guillard , Le rôle des parlements na tionaux dans le traité de Lisbonne în Quel aveni r pour
l’intégration européenne ? p.187 -255.
73 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 69 -70.
74 Ibidem.

23
lui Guy Verhofstadt, în ceea ce privește viitorul Uniunii, cetățeni i vor să vadă mai multă
integrare europeană, precum și faptul că Uniunea își asumă o responsabilitate mai mare, ceea
ce nu vor cu siguranță este mai puțină Europă. În opinia acestuia, răspunsul negativ în cadrul
referendumului pentru Constituția europeană a reprezentat și într -o mică măsură un vehicul
pentru exprimarea nesatisfacției cetățenilor față de politica națională a propriilor țări.75
Cauzele votului negativ pot fi identificate în două sentimente dominante: teama și
îndoiala. Teama față de un număr mare de dezvoltări la nivel mondial, precum globalizarea și
delocalizarea, și în același timp îndoiala față de capacitatea Europei de a ofer i răspunsuri
adecvate acestor provocări. Pe lângă acestea și teama de pierdere a identității, se situează și
decizia Consiliului European de a începe negocierile de aderare cu Turcia. În condițiile în care
cetățenii europeni nu au avut ocazia să asimileze statutul de state membre ale țărilor foste
comuniste, aceștia s -au văzut față în față cu situația recunoaș terii Turciei ca stat candidat.
Astfel, o majoritate de votanți francezi și olandezi au decis că proiectul de constituție nu
constituie răspun sul adecvat la întrebările, îndoielile și incertitudinile existente la nivelul
opiniei publice, fiind reticenți în a transfera mai multă putere de la nivelul național la nivelul
Uniunii Europene.76
Eșecul proiectului de Constituție Europeană evidențiază încă o dată reticența statelor
membre în fața creșterii puterii europene, inclusiv prin preluarea unor termeni consacrați la
nivel național. Statele urmăresc astfel să -și mențină individualita tea națională, rescunoscută
de către Uniune și instituțiile sale.

75 Guy Verhofstadt, The United States of Europe, The Federal Trust, 2006, p.25 -30
76 Ibidem.

24
CAPITOLUL III . DELIMITAREA COMPETENȚELOR ÎNTRE UNIUNEA
EUROPEANĂ ȘI STATELE MEMBRE
Sistemul tratatelor a realizat o repartizare a competențelor între Uniunea Europeană și
statele membre, menită să asigure eficiența și coordonarea acțiunilor întreprinse atât la nivel
individual cât și la nivel com unitar și să respecte totodată suveranitatea și interesele statelor
membre.

SECȚIUNEA 1 . Principiul atribuirii competențelor
Evoluția competențelor Uniunii Europene, în configurația cunoscută astăzi, are ca punct
de plecare răspunderea inițială a Comunității Europene numai în domeniul economic și cel
comercial.77
Pe măsură ce Uniunea Europeană și -a consolidat pozi ția de partener politic, statele
membre au decis să -i atribuie mai multe competențe, aceasta fiind și o consecință a constatării
faptului că anumite aspecte sunt mai bine coordonate la nivel supranațional. Treptat, au apărut
din ce în ce mai multe politici în sarcina Comunității Europene, precum protecția
consumatorului, sănătatea, energia regenerabilă, justiția penală. În anul 1986, Actul Unic
European a introdus pentru prima dată domeniul mediului, pentru reglementarea căruia este
prevăzută obligativitate a respectării principiului subsidiarității.78
Tratatul de la Maatricht a introdus în anul 1992 domenii noi de competență pentru
Uniunea Europeană, precum cetățenia europeană, cultura, educația, politica externă și de
securitate comună, justiția și a facerile interne. Tratatul de la Amsterdam a inclus în anul 1997
politica socială, politica de apărare și dreptul consumatorilor. De asemenea, Tratatul de la
Lisabona a completat paleta competențelor cu domenii precum protecție civilă, turism și
cooperare administrativă.79
Principiul atribuirii competențelor a fost introdus într -o manieră implicită de către art. 5
din tratatul de la Maastricht, potrivit căruia : “Delimitarea competențelor Uniunii este
guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de
principiile subsidiarității și proporționalității. ”

77 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.46 -47
78 Ibidem.
79 Ibidem

25
De asemenea, „În temeiul principiului atribuirii, Uniun ea acționează numai în limitele
competențelor care i -au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea
obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin
tratate aparține statelor membre .80
Totodată, principiul atribuirii competențelor a fost confirmat și consolidat prin tratatul de
la Lisabona, care îl prezintă ca fiind un principiu esențial, reglementând delimitarea
competențelor la nivelul statelor și Uniunii Europene.

SECȚIUNEA 2. Natura și clasificarea competențelor
3.2.1 Competențele implicite
Principiul atribuirii nu implică totuși o interpretare restrictivă a competențelor Uniunii.
Din contră, Curtea de Justiție a stabilit un veritabil principiu de interpretare extensivă a
competențelor UE, care se pliază mai cu seamă pe scopul și finalitatea textelor, decât pe
sensul literal al acestora, urmărind să confere dispozițiilor din tratate o valoare maximală. Cu
titlu de exemplu, Curtea a afirmat că politica de migrație nu este străină de domeniul social și,
prin aceasta, Comunitatea este competentă în tot ceea ce priveș te integrarea socială și
profesională a muncitorilor din țări terțe.81
Curtea a respins interpretarea conform căreia competențele Comunității, devenită
Uniunea Europeană, nu ar putea fi decât explicite, respectiv să rezulte în mod expres din
dispozi țiile tratatelor. Aceasta a afirmat că normele stabilite de un tratat internațional sau de o
lege, implică și normele fără de care acestea nu ar avea sens sau nu ar permite o aplicare
rezonabilă și utilă, din moment ce „competența Comunității de a acționa într-un domeniu
determinat rezultă nu doar dintr -o atribuire de către dispozițiile exprese ale tratatului, dar și în
mod implicit din economia și sistemul tratatului.”82
Curtea a făcut o aplicare particulară a teoriei competențelor implicite în dome niul
competențelor externe ale Uniunii. Astfel, Tratatul CEE nu prevedea la origine o competență
expresă pentru a încheia tratate decât în câteva domenii: acordurile comerciale și tarifare din
cadrul politicii comerciale comune, acordurile de asociere sau relațiile cu organizațiile
internaționale. Sesizată cu întrebarea dacă Comunitatea este competentă să încheie acorduri și

80 Art.5 Tratatul de la Maastricht, 1992
81 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 77.
82 Ibidem.

26
în alte domenii, Curtea de Justiție a stabilit principiul conform căruia competența Comunității
pentru a încheia un acord poate rezult a nu doar dintr -o atribuire explicită de către tratat, ci
poate rezulta și într -o manieră implicită din dispozițiile sale.83 Acest posibil caracter implicit
al competențelor Uniunii nu a fost negat de tratatul de la Lisabona, în ciuda dorinței anumitor
state ca tratatele să prevadă în mod expres competențele Uniunii.84
Autorii tratatului de la Roma au fost conștienți de limitele sistemului atribuirii
competențelor și au prevăzut un sistem care să permită acoperirea eventualelor lacune. Acesta
a fost o biectul articolului 308 din tratatul CE, care prevedea: “Dacã acțiunea Comunitãții se
va dovedi necesarã pentru atingerea, pe perioada funcționãrii pieței comune, a unuia dintre
obiectivele Comunitãții, și în acest tratat nu au fost prevãzute puterile nece sare, Consiliul,
hotãrând în unanimitate asupra propunerii Comisiei și dupã consultarea Parlamentului
European, va lua mãsurile corespunzãtoare.”85
În ciuda anumitor reticențe din partea statelor, această clauză a fost menținută în
proiectul de Cons tituție și în tratatul de la Lisabona, însă a fost atent încadrată, iar efectele
sale au fost limitate, pentru a se evita o eventuală proeminență a competențelor Uniunii în fața
competențelor statelor membre.86
În ceea ce privește condițiile de apli care a clauzei sus -menționate, o primă condiție se
referă la faptul că acțiunea trebuie să aibă ca obiect “realizarea unuia dintre obiectivele
tratatelor”87. Articolul 308 CE a mai adăugat faptul că această acțiune ar trebui să se situeze
“pe perioada funcț ionãrii pieței comune” dar practica Curții a condus la o interpre tare largă a
acestei condiții. Astfel, o rice referire la piața comună, devenită piața interioară, a fost
suprimată în articolul 352 din Tratatul instituind Uniunea Europeană, care precizează că
această clauză de flexibilitate nu poate fi invocată decât în cadrul politicilor definite de către
tratate.88 Se indică astfel faptul că nu ar trebui să fie posibilă folosirea unuia dintre obiectivele
Uniunii, definite la articolul 3 din TUE, pentru a cr ea o politică nouă pe baza unei clauze de
flexibilitate.89

83 CJ, 31 martie 1971, Comisia c. Consiliului, 22/70, decizia AETR, avizul 2/91 din 19 martie 1993.
84 M. Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 78.
85 Art. 308 Tratatul instituind Comunitatea European ă.
86 M. Dony, Droit de l’UE , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 78.
87 Art. 352 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
88 Ibidem.
89 M. Dony, Droit de l’UE , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 79.

27
De asemenea, în Declarația nr. 4190, este menționat faptul că această clauză de
flexibilitate nu se poate baza doar pe paragraful 1 din noul articol 3 al TUE, conform căruia
“Uniunea urmărește să promoveze pacea, valorile sale și bunăstarea popoarelor sale.”
Declarația nr. 4291 reiterează ceea ce Curtea a reținut deja în avizul 2/94 din 28 martie
199692: „Această dispoziție […] nu ar putea constitui un temei pentru extinderea d omeniului
competențelor Comunității dincolo de cadrul general care rezultă din ansamblul dispozițiilor
tratatului și în special din cele care definesc misi unile și acțiunile Comunității. ”
Cea de -a doua condiție se referă la faptul că acțiunea trebu ie să fie necesară pentru a
atinge obiectivul urmărit. Instituțiile Uniunii dispun în această privință de o marjă largă de
apreciere, care face apel la criterii mai mult politice, economice și tehnice decât juridice, însă
acest lucru nu înseamnă că aprecie rea va fi sustrasă controlului jurisdicțional. Nu în ultimul
rând, tratatele nu trebuie să prevadă puterea de acțiune necesară pentru atingerea obiectivelor.
Astfel, interpretarea largă a dispozițiilor din tratate are o importanță însemnată deoarece
permite restrângerea corelativă a recurgerii la o clauză de flexibilitate. Astfel, Curtea a impus
principiul conform căruia pentru a nu pune în pericol echilibrul instituțional, recursul la
articolul 308 CE, devenit articolul 352 TFUE, nu se poate justifica decât în măsura în care
nicio altă dispoziție din tratate nu relevă competența Uniunii.93

3.2.2 Competențele exclusive
Competențele exclusive sunt definite de arti colul 2 TFUE, potrivit căruia:
În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă în tr-un domeniu determinat, numai
Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă
acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în ap licare a actelor
Uniunii.94
Articolul 3 TFUE realizează o enumerare exhaustivă a domeniilor de competența
exclusivă a Uniunii Europene: uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența
necesare funcționării pieței interne; politica monetară pe ntru statele membre a căror monedă

90 Declarația cu privire la articolul 352 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
91 Declarația cu privire la articolul 352 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
92 Avizul 2/94 al Curții din 28 martie 1996 „Aderarea Com unității la Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale”
93 M. Dony, Droit de l’UE , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 79.
94 Art. 2 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

28
este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul; politica comercială comună. Totodată, conform alin. (2) al aceluiași articol :
[…] competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește încheierea unui acord internațional în
cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru
a permite Uniunii să își exercite competența internă, sau în măsura în care aceasta ar putea ad uce
atingere normelor comune sau ar putea modifica d omeniul de aplicare a acestora.95
De asemenea, potrivit articolului 24 TUE și articolului 2 TFUE , Uniunea Europeană este
competentă să definească și să pună în aplicare o politică externă și de securitate comună, și
să elaboreze, treptat, o politică de apărare comună.96
3.2.3 Competențele partajate
Competențele partajate generale sunt definite în cadrul articolului 2 alin. (2) TFUE,
potrivit căruia:
(2) În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele membre într -un
domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu
și-a exercitat competența. Statele membre își exercită din nou competența în măsura în care Uniunea a
hotărât să înceteze să și -o mai exercite.
Se observă faptul că în cadrul competențelor partajate, atât Uniunea Europeană cât și
statele membre su nt competente să acționeze, însă cu privire la acestea din urmă este prevăzut
principiul occupying the field , potrivit căruia statele membre își exercită competența doar în
măsura în care Uniunea nu și -a exercitat -o pe a sa sau a încetat să o mai exercite . Astfel, în
măsura în care un domeniu este ocupat de acțiunea Uniunii, statele membre își pierd
competența de interveni, acțiunea Uniunii având prioritate, cele două neputând legifera în
același timp.97
Potrivit articolului 4 TFUE “Competența Uniun ii este partajată cu statele membre în
cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu se referă la domeniile menționate la
articolele 3 și 6. ”
Astfel, în noua formă a tratatului, competențele partajate reprezintă regula, intervenind
în acele domenii în care nu se aplică articolele 3 și 6 TFUE referitoare la competențele

95 Art. 3 Tratatul privind Funcți onarea Uniunii Europene.
96 Art. 24 Tratatul privind Uniunea Europeană.
97 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.53.

29
exclusive și, respectiv, complementare. Totodată, sunt enumerate cu titlu principal
următoarele domenii care intră sub incidența competențelor partajate: piața internă, politica
socială, pentru aspectele definite în tratat; coeziunea economică, socială și teritorială;
agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării; mediul;
protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene; en ergia spațiul de libertate,
securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite în tratat.98
De asemenea, tot în cadrul articolului 4 TFUE , alin. (3) și (4) prevăde o competență
partajată specială, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, precum și în
domeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar :
(3) În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea dispune de competență pentru
a desfășura acțiuni și, în special, pentru definirea și punerea în aplicare a programelor, fără ca
exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a -și exercita
propria competență.
(4) În d omeniile cooperării pentru dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competență
pentru a întreprinde acțiuni și pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competențe
să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilit atea de a -și exercita propria competență.
O aprofundare în acest sens este realizată de către Declarația nr. 18 cu privire la
delimitarea competențelor99, în care se menționează că, potrivit sistemului partajării
competențelor între Uniune și statele membre, orice competență care nu a fost atribuită

98 Ibidem.
99 Declarația nr. 18 cu privire la delimitarea competențelor
Conferința subliniază că, în conformitate cu sistemul partajării competențelor între Uniune și statele
membre, astfel cum este prevăzut în Tratatul privind Uniunea Europeană și de Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, orice competență care nu a f ost atribuită Uniunii prin tratate aparține
statelor membre.
În situația în care tratatele atribuie Uniunii competențe partajate cu statele membre într -un anumit
domeniu, statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și -a exercitat
competența sau a hotărât să înceteze să și -o mai exercite. Această ultimă situație poate să apară atunci
când instituțiile UE competente hotărăsc să abroge un act legislativ, în special pentru a garanta mai
buna respectare în mod constant a principiilor subs idiarității și proporționalității. Consiliul poate
solicita Comisiei, la inițiativa unuia sau a mai multora dintre membrii săi (reprezentanți ai statelor
membre) și în conformitate cu articolul 208 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, să
înainteze propuneri de abrogare a unui act legislativ. Conferința salută declarația Comisiei, potrivit
căreia aceasta va acorda o atenție deosebită respectivelor solicitări.
În același sens, reprezentanții guvernelor statelor membre, întruniți în cadrul Confe rinței
interguvernamentale, conform procedurii ordinare de revizuire prevăzute la articolul 48 alineatele (2 )-
(5) din Tratatul privind Uniunea Europeană, pot decide să modifice tratatele pe care se întemeiază
Uniunea, inclusiv în vederea extinderii sau red ucerii competențelor atribuite Uniunii în tratatele
menționate anterior.

30
Uniunii prin tratate aparține statelor membre care o exercită “ în măsura în care Uniunea nu și –
a exercitat c ompetența sau a hotărât să înceteze să și -o mai exercite.” 100
De asemenea, dacă Uniunea își folosește competența într -un domeniu, ocupându -l în
întregime, statele membre își pierd orice competență în acea materie, cu excepția unor
dispoziții specifi ce în sens contrar. În schimb, dacă acțiunea Uniunii nu epuizează competența
atribuită cu titlu concurent într -un domeniu determinat, statele pot adopta măsuri
complementare atât timp cât acțiunea lor nu intră în conflict cu exercițiul concret al
competenț ei Uniunii.101 Astfel, potrivit Protocolului nr. 25 privind exercitarea competențelor
partajate:
În ceea ce privește articolul 2 alineatul (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene referitor
la competențele partajate, în cazul în care Uniunea d esfășoară o acțiune într -un anumit domeniu,
domeniul de aplicare al exercitării competențelor sale include doar acele elemente care sunt
reglementate de respectivul act al Uniunii și, prin urmare, nu include întregul domeniu.102
3.2.4 Competențele de coordonare
Competențele de coordonare sunt prevăzute la articolul 2 alin. (3) TFUE, conform
căruia: “Statele membre își coordonează politicile economice și de ocupare a forței de muncă
în conformitate cu condițiile prevăzute în pre zentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea
dispune de competență. ”
Astfel, această categorie de competențe este rezultatul unei lipse de consens în ceea ce
privește încadrarea în sfera competențelor exclusive sau partajate și se limitează la do meniul
economic și cel al ocupării forței de muncă.103
Totodată, potrivit articolului 5 TFUE:
(1) Statele membre își coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul
adoptă măsuri și, în special, orientările generale ale acestor politici.Statelor membre a căror monedă
este euro li se aplică dispoziții speciale.
(2) Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forței de muncă ale
statelor membre și, în special, prin defini rea orientărilor acestor politici.
(3) Uniunea poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor
membre.

100 Art. 2 alin. (2) Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
101 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 86.
102 Protocolul nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate , anexat la Tratatul privind Uniunea
Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:
103 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.56.

31
Astfel, se poate observa faptul că în aceste domenii, Uniunea Europeană dispune doar de
competența de a trasa anumite linii de direcție și orientare și de a adopta inițiative pentru
asigurarea coordonării, revenindu -le statelor membre competența concretă a organizării
acestor politici. Reiese astfel un posibil rol de armonizare a acțiunilor statelor membre,
deținut de Uniunea Europeană în contextul competențelor de coordonare.104

3.2.5 Competențele complementare (de sprijinire)
Competențele complementare sunt prevăzute de articolul 2 alin. (5) TFUE, potrivit
căruia:
În anumite domenii și în condițiile prevăzute în tratate, Uniunea este competentă să întreprindă acțiuni
de sprijinire, coordonare sau completare a acțiunii statelor membre, fără a înlocui însă prin aceasta
competența lor în aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispozițiilor tratatelor
referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor
administrative ale statelor membre.105
Competența Uniunii este regle mentată în acest caz în așa măsură încât să nu afecteze
acțiunea statelor membre în domeniile prevăzute de tratate, astfel încât acțiunea Uniunii se
adaugă la cea a statelor membre. Este prevăzută totodată și o excepție în care Uniunea nu are
competență, ș i anume în ceea ce privește armonizarea actelor care au putere de lege și
normelor administrative ale statelor membre.
Articolul 6 TFUE enumeră domeniile în care se aplică rolul Uniunii de sprijinire a
acțiunii statelor membre: protecția și îmbunătățirea sănătății umane; industria; cultura;
turismul; educația, formarea profesională, tineretul și sportul; protecția civilă; cooperarea
administrativă.

SECȚIUNEA 3 . Exercițiul competențelor. Principiile subsidiarității și proporționalității.
Tratatul de la Lisabona continuă linia începută de Tratatul de la Maastricht, care a marcat
o nouă treaptă în procesul de creare a unei Uniuni mai aproape de popoarele Europei,

104 Ibidem
105 Articolul 2 Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.

32
instituind o reformă destinată să consolideze legit imitatea democratică a instituțiilor europene
și principiile subsidiarității și proporționalității.106
3.3.1 Principiul subsidiarității
Având o inspirație străveche, principiul subsidiarității a fost introdus prin Tratatul de la
Maastricht. Acesta este corelat cu principiul respectării identității naționale a statelor membre
și se referă la faptul că acțiunea comunitară trebuie să se încadreze în limitele competenț elor
conferite Uniunii.107
Principiul subsidiarității e ste unul dintre cele mai importante principii de funcționare a
Uniunii Europene, reprezentând totdată „o limită și un factor de extindere a competenței
comunitare.” 108 În contextul în care se dezvoltă tot mai mult un curent al eurosceptismului,
acest principiu a fost perceput de către statele membre tot mai mult „ca o pavăză în fața unei
construcții europene insuficient stăpânite .”.109 Mai mult, acesta este menit să elimine deficitul
democratic al Uniunii, urmărind să facă deciziile mai accesibile cetățenilor europeni.
Prin Tratatul de la Lisabona s -a consacrat protejare a acestui principiu la două niveluri:
inițial (prin consolidarea motivării actelor) și final ( prin implicarea parlamentelor naționale
care pot alerta public instituțiile europene sau guvernul propriu pri vind proiectul actelor
legislative europene ce ar încălca principiul subsidiarității ).110
Subsidiaritatea a fost văzută ca un mijloc prin care se ajută la menținerea suveranității
statelor, fiind principiul în virtutea căruia Uniunea acționează doar în măsura în care la nivelul
său obiectivele se pot realiza mai bine decât la nivelul statelor membre, privite
individual.111De asemenea, subsidiaritatea nu afectează modalitatea de repartizare a
competențelor, ci întinderea competențelor trabsferate la nive l supranațional.112
Subsidiaritatea poate fi de asemenea un instrument al promovării ideii centrale care stă la
baza construcției europene, și anume unitate în diversitate.

106 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.56.
107 B. Alomar, S. Daziano, C. Garat apaud Laura -Cristina Spătaru -Negură, Dreptul Uniunii Europene –
o nouă tipologie juridică , Ed. Hamangiu, București, 2016, p.123.
108 Ibidem.
109 Ibidem p.125.
110 Ibidem.
111 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.67.
112 Ibidem.

33
Principiul subsidiarității este reglementat de articolul 5 TUE, care prevede:
(3) În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local,
dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea
principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.113
Astfel , potrivit articolului 5 TUE, subsidiaritatea are ca sferă de aplicare doar
competențele partajate la nivelul Uniunii și a statelor membre.114 Funcția sa este aceea de a
asigura echilibrul exercițiului competențelor de către Uniune și nu de a modifica regulile
atribuirii acestor competențe. Acesta are ca obiect disocierea între competență și putere , astfel
încât, chiar dacă Uniunea este competen tă într -o anumită materie, ea nu poate uza în mod
automat de toate puterile necesare pentru a exercita această competență. Totodată, tratatul de
la Lisabona a menținut regula conform căreia principiul subsidiarității nu se aplică în materia
competențelor e xclusive ale Uniunii.115
3.3.2.Principiul proporționalității
Principiul proporționalității este reglementat , de asemenea, de articolul 5 TFUE, care
prevede că în temeiul său acțiunea Uniunii nu trebuie să depășească ceea ce este necesar în
vederea realizării obiectivelor tratatelor. De asemenea, este menționat faptul că instituțiile
Uniunii Europene aplică acest principiu în co nformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității.
Principiul proporționalității trebuie să funcționeze, spre deosebire de subsidiaritate, în
cadrul tuturor tipurilor de competențe, indiferent de natura l or, având astfel o sferă de aplicare
generală. Principiul proporționalității se referă în principal la amploarea acțiunii comunitare și
trebuie să fie respectat de instituțiile europene și în alegerea tipului de act potrivit scopului
urmărit.

113 Art. 5 Tratatul privind Uniunea Europeană.
114 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.69.
115 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 86.

34
Astfel, potrivit articolului 296 TFUE: „ În cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului
care trebuie adoptat, instituțiile îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile
și a principiului proporționalității. ”
În acest sens, se poate afirma că apare o ierarhizare în ceea ce privește alegerea actelor în
vederea legiferării , sugerându -se, de exemplu, atunci când este posibil, alegerea de către
instituții le europene a unei directive în detrimentul unui regulament, datorită libertății oferite
statelor membre de către cea dintâi (directiva fiind obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar doar în ceea ce privește rezultatul ce trebuie atins, lăsând acestora competența în
ceea ce privește forma și mijloacele de adoptare , pe când regulamentul este un act cu o
aplicabilitate generală, fiind obligatoriu în toate elementele sale116).117
SECȚIUNEA 4. Rolul Parlamentelor naționale în con trolul respectării principiilor
subsidiarității și proporționalității .
Începând cu Tratatul de la Amsterdam a apărut obligația instituțiilor Uniunii Europene
de a informa parlamentele naționale cu privire la proiectele de acte normative, iar odată cu
tratatul de la Lisabona s -a extins numărul de acte cu privire la care transmiterea către
parlamentele naționale este obligatorie. Se remarcă astfel o consolidare progresivă a rolului
parlamentelor naționale , care devin competente s ă verifice aplicare a și respectarea de către
instituțiile Uniunii a principiilor subsidiarității și proporționalității.118
Astăzi, parlamentele naționale au un rol activ în cadrul funcționării Uniunii, prin
verificarea respectului acestor principii, în conformitate cu procedurile prevăzute de
Protocolul 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității , anexat Tratatului
de la Lisabona.119 Noul Protocol a instaurat un control a priori , realizat prin intermediul
„alertei precoce” ca re implică în mod direct, pentru prima dată, parlamentele naționale.
Astfel, potrivit dispozițiilor din Protocol, instituțiile Uniun ii transmit parlamentelor
naționale proiectele de acte legislative paralel cu transmiterea spre organul legislativ al
Uniunii. Odată cu acestea, are loc și transmiterea unei fișe conținând elementele
circumstanțiale care permit aprecierea respectului celor două principii. 120În termen de opt

116 Art. 288 T ratatul privind Funcționarea Uniunii Europene.
117 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 70.
118 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed. Hamangiu, București,
2015, p.71.
119 Ibidem.
120 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de B ruxelles, Belgique, 2014, p. 95.

35
săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ în limbile oficiale ale Uniunii,
orice parlament național poate adresa Președintelui Parlam entului European, al Consiliului și
al Comisiei un aviz motivat î n care să se expună motivele pentru care consideră că proiectul
în cauză nu este conform cu principiul subsidiarității.
Fiecare parlament național dispune de două voturi, repartizate în funcție de sistemul
parlamentar național. Astfel, în cadrul un ui sistem parlamentar național bicameral, fiecare
dintre cele două camere dispune de un vot. În cazul în care avizele motivate privind
nerespectarea de către proiect a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o treime din
totalul voturilor atribu ite parlamentelor naționale, proiectul trebuie reexaminat. Totodată,
acest prag reprezintă o pătrime în cazul unui proiect de act legislativ prezentat în temeiul art.
76 TFUE referitor la spațiul de libertate, securitate ș i justiție.
În urma acest ei reexaminăr i, inițiatorul va hotărâ fie să mențină proiectul, fie să îl
modifice, fie să îl retragă. Această decizie trebuie motivată.121Procedura mai este numită și
„procedura cartonașului galben. ” 122 Aceasta a fost inițiată de către parlamentele naționale,
pentru prima dată , în anul 2012, ca răspuns la o propunere de regulament relativ la exercițiul
dreptului de a realiza acțiuni colective în cadrul libertății de stabilire și prestare de
servicii,fondat pe articolul 352 TFUE .123
Protocolul prevede și mecanismul în cadrul pro cedurii legislative ordinare, astfel încât
dacă avizele motivate privind nerespectarea principiului subsidiarității reprezintă cel puțin 😮
majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor nați onale , proiectul trebuie reexaminat ,
iar Comisia poate decide fie menținerea propunerii, fie modificarea sau retragerea sa. Dacă
este decisă menținerea propunerii, Comisia va tr ebui să justifice, prin aviz motivat, din ce
motive consideră că propunerea nu încalcă principiul subsidiarității.
De asemenea, înainte de încheierea primei lecturi, Parlamentul Eu ropean și Consiliul
examinează compatibilitatea propunerii legislative cu principiul subsidiarității, ținând seama
de motivele invocate și împărtă șite de majoritatea parlamentelor naționale, precum și de
avizul motivat al Comisiei . În cazul în care, cu o majoritate de 55 % a membrilor
Consiliului sau cu o majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul European, organul

121 Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene , Ed. Hamangiu, București, 2012.
122 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de Bruxelles, Belgique, 2014, p. 95.
123 Ibidem.

36
legislativ consideră că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității,
aceasta nu va mai fi examinată .
În acest sens, d eși Protocolul nu prevede și un drept de veto acordat parlamentelor
naționale124, se poate afirma că puterile acordate acestora reprezintă o modalitate de control a
acțiunii legislative a Uniunii, sporind încrederea în actele adoptate la nivel supranațional și
asigurând o coerență și o transparență în relațiile Uniunea Europeană -statele membre.

124 Ibidem.

37
CONCLUZII

Relațiile dintre Uniunea Europeană și statele membre relevă un caracter complex. Așa
cum am arătat pe parcurs ul lucrării, cele două entități: statele membre, privite în mod
individual, pe de o parte , și Uniunea Euro peană, ca organism supranațional , pe de altă parte,
interferează în numeroase domenii. Problema este cu atât mai interesantă cu cât contrarietatea
intereselor poate interveni nu numai în raporturile dintre Uniune și state privite colectiv, ci și
între statele membre privite individual, as tfel încât revine Uniunii rolul de a adopa soluția
optimă în vederea concilierii diverselor interese. Totodată, modalitatea de soluționare nu
trebuie să lezeze suveranitatea și identitatea fiecărui stat membru în parte.
Pe parcursul primului capitol am încercat să delimitez aria de discuție, aducând în prim –
plan specificul Uniunii Europene ca organizație internațională de integrare, ceea ce determină
raporturi și relații specifice cu statele membre. Am observat că integrarea a fost preferată în
detrimentul cooperării atât din rațiuni economice cât și politice, iar desăvârșirea procesului de
integrare a avut loc treptat, parcurgând etape esențiale în scopul de a nu destabiliza legăturile
create.
Stabilitatea este însă un termen relativ, întruc ât, așa cum am arătat, procesul de integrare
vine și cu numeroase provocări, una dintre ele fiind dată de răspunsul statelor europene la
anumite crize ivite, precum cea a migranților. Individualitatea și identitatea națională a fost
astfel repusă în discuț ie de țările V4, care au adoptat în ultima perioadă o atitudine sceptică
față de soluțiile Uniunii la criza migranților.
Cel de -al doilea capitol prezintă succint relațiile dintre Uniune și statele membre,
analizând etapele principale în raporturile dintre cele două, respectiv aderarea ca moment
definitoriu pentru identitatea statelor membre, care aleg să facă parte din Uniune, iar simetric
posibilitatea retragerii voluntare din Uniune, retragere care a suscitat numeroase controverse
și a ridicat multe semne de întrebare asupra viitorului Uniunii.
Totodată , în cadrul acestui capitol am analizat ideea de suveranitate națională în
contextul integrării și consecințele acesteia, precum și conceptul de cetățenie europeană ca
liant între cele două entități și care completeaz ă relațiile Uniune -state membre, abordând
totodată rolul statelor membre și implicit al cetățenilor în procesul decizi onal UE. Nu în
ultimul rând, am încercat să arăt reticența statelor care doresc să -și conserve identitatea

38
națională, în fața adoptării unei posibile Constituții Europene care să înlocuiască tratatele
existente.
Ultimul capitol oferă o perspectivă concretă asupra relațiilor dintre Uniune și statele
membre, analizând competențele deținute de fiecare, natura și întinderea acestora, precum și
principiile care stau la baza exercițiului acestor competențe, principii a căror aplicare este
verificată de că tre statele membre.
Astfel, lucrarea de față reprezintă o trecere în revistă a principalelor puncte de interes în
relația ditre statele membre și Uniunea Europeană, urmărind să surprindă modul în care cele
două își coordonează acțiunile astfel încâ t pe de o parte statele să -și mențină identitatea
specifică și să -și protejeze interesele, iar pe de altă parte acțiunea Uniunii să fie eficientă și
legitimă, având în vedere faptul că statele membre sunt cele care i -au atribui ab initio puterile
deținute.
Acestea fiind menționate , consider că deși construcția europeană a cunoscut de -a lungul
timpului anumite deficiențe și se confruntă inclusiv în prezent cu reacții contrare și
eurosceptice, aceasta continuă să înfățișeze ceea ce statele europene și-au dorit încă de la
început: un mecanism care să asigure stabilitate, cooperare, arti culare a intereselor și a
valorilor comun e, complementaritate și nu în ultimul rând, „unitate în diversitate ”.

39
BIBLIOGRAFIE
 Andreea Corina Târșia, Conflictul de interese și protecția intereselor legitime ale
cetățenilor europeni , Ed. Hamangiu, București, 2013.

 B. Alomar , S. Daziano C. Garat apaud Laura -Cristina Spătaru -Negură, Dreptul
Uniunii Europene -o nouă tipologie juridică, Ed. Hamangiu, București, 2016 .

 Christine Guillard, Le rôle des parlements nationaux dans le traité de Lisbonne în
Quel avenir pour l’intégration européenne?

 Curtea Constituțională, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003.

 Curtea de Justiție, 31 martie 1971, Comisia c. Consiliului, 22/70, decizia AETR,
avizul 2/91 din 19 martie 1993.

 Curtea de Justiție, Avizul 2/94 din 28 martie 1996 „Aderarea Comunității la
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale” .

 Declarația cu privire la articolul 352 anexată la T ratatul privind funcționarea
Uniunii Europene .

 Declarația nr. 18 cu privire la delimitarea competențelor .

 Guy Verhofstadt, Europe: Back to the Future , în Politique etrangere, IFRI, 2016/3 .

 Guy Verhofstadt, The United States of Europe , The Federal Trust, 2006 .

 Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene , Ed. Hamangiu, București,
2012.

 M. A. Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene și specificitatea acestuia , Ed.
Hamangiu, București, 2015 .

40
 Marianne Dony, Droit de l’Union europeene , Ed. Universite de B ruxelles, Belgique,
2014.

 Protocolul nr. 25 privind exercitarea competențelor partajate, anexat la Tratatul
privind Uniunea Europeană și la Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

 Tratatul privind Uniunea Europeană.

 Tratatul priv ind Funcționarea Uniunii Europene .

SURSE WEB

 Cyrille Bret, Le groupe de Visegrád: un pôle de puissance souverain iste en Europe ,
(https://www.telos -eu.com/fr/europe/le -groupe -de-visegrad -un-pole-de-puissance –
souvera.html ).

 Comprendre l'Europe, Brexi t, (https://www.touteleurope.eu/actualite/qu -est-ce-que-le-
brexit.html ).

 Parlamentul European. Despre Parlament,
(http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/20150201PVL00007/Parlamentele
na%C8%9Bio ale ).

 Visegrad Group, History of the Visegrad Group, 20 18,
(http://www.visegradgroup.eu/about ).

 Visegrad Group, V4 Statement on the Future of Europe, 2018,
(http://www.visegradgroup.eu/calendar/2018/v4 -statement -on-the).