ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [602054]

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator Știin țific:
Conf .Univ.Dr. Simona Maya Teodoroiu

Absolvent: [anonimizat]
2015

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

RĂSPUNDEREA PENALĂ ȘI
CEA AD MINISTRATIVĂ
PENTRU DAUNA ECOLOGICĂ

Coordonator Știin țific:
Conf .Univ.Dr . Simona Maya Teodoroiu

Absolvent: [anonimizat]
2015

ABREVIERI

alin. – alineat
art.- articol
c. – contra
C.E.D.O. – Curtea E uropeană a Drepturilor Omului
C.civ. – Codul civil
dec. civ. – decizia civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
nr.- numărul
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G – Ordonanța de Urgență a Guvernului
H.G. – Hotărâre a Guvernului
O.N.G. – Organizații neguve rnamentale
U.E.– Uniunea Europeană
op. cit. – opera citată
p.- pagina
pct. – punctul
S. civ. – Secția civilă
Trib. – Tribunalul
Vol. – volumul
vs. – versus

Cuprins

ABREVIERI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 3
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ..5
DAUNA ECOLOGICĂ ………………………….. ………………………….. …………………… 7
1.1. Caracterele generale ale daunei repara bile ………………………….. ……………… 8
1.2. Clasificarea daunelor ………………………….. ………………………….. ……………. 12
1.3. Elemente pentru definirea daunei ecologice: ………………………….. ……….. 15
1.4. Definire ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 17
1.5. Trăsături ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 19
1.6. Evaluarea și repararea daunei ecologice ………………………….. ……………… 20
1.7. Evaluarea daunelor – interese ………………………….. ………………………….. … 21
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 25
RĂSPUNDEREA PENALĂ ………………………….. ………………………….. …………. 25
2.1. Considerații generale ………………………….. ………………………….. ……………. 25
2.2. Aspecte teoretice privind infracțiunea ………………………….. …………………. 26
2.2.1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………… 26
2.2.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii ………………………….. ……………… 27
2.3. Particularitățile răspunderii penale în dreptul mediului ……………………… 36
2.3.1. Noțiuni generale ………………………….. ………………………….. ……………. 36
2.3.2. Aspecte ale răspunderii penale în dreptul mediului …………………….. 37
2.4. Infracțiunea de mediu ………………………….. ………………………….. …………… 39
2.4.1. Aspecte generale ………………………….. ………………………….. ……………. 39
2.4.3. Analiza conținutului infracțiunii de mediu ………………………….. …….. 46
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. 48
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ ………………………….. …………………….. 48
3.1.Noțiunea de răspundere administrativă. ………………………….. ……………….. 48
3.2. Răspunderea civilă în dreptul mediului. ………………………….. ……………… 51
3.2.1. Condiții de angajare a răspunderii civile ………………………….. ……….. 51
3.2.2. Problema reparării în natură a prejudiciului ecologic. …………………. 54
3.2.3. Răspunderea pentru culpă. ………………………….. ………………………….. . 55
3.2.4. Raspunderea comitentilor pentru faptele prepu silor. …………………… 55
3.2.5. Problema abuzului de drept în domeniul ecologic. ……………………… 56
3.2.6. Raporturile de vecinătate. ………………………….. ………………………….. .. 57
3.2.7. Răspunderea contravențională în materie de mediu. ……………………. 58
3.2.8. Răspunderea pentru fapta lucrului. ………………………….. ……………….. 60
3.3. Regimul special al răspunderii instituit prin O.U.G. 195/2005 ……………. 61
STUDIUL DE CAZ ………………………….. ………………………….. ……………………… 64
Insula Șerpilor, pămâ nt românesc ………………………….. ………………………….. … 64
CONCLUZII GENERALE ………………………….. ………………………….. …………… 72
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. …………………………. 74

5

INTRODUCERE

În această lucrare vorbim despre răspunderea pentru prej udiciile sau daunele
ecologice ș i dreptul omului la un mediu sănătos. Reglementarea răspunderii pentru
prejudiciile cauzate mediului (daunele ecologice). Persoanele răspunzătoare și persoanele
care pot cere prevenirea ori repara rea prejudiciilor asupra mediului. Măsurile preventive și
reparatorii. Suportarea costurilor. Natura juridică și fundamentul acestei răspunderi.
Problema răspunderii juridice pentru pagubele produse prin deteriorarea factorilor
de mediu a fost timid aborda tă în doctrină și practica judiciară, aceasta și pentru faptul că
în dreptul mediului nu există încă o instituție a răspunderii ecologice cu rol, în principal,de
prevenire și de reparare a prejudiciilor cauzate mediului.
În dreptul mediului normele juridi ce trebuie să contribuie la realizarea unui scop
concret, constând în prevenirea poluării de orice fel, menținerea și îmbunătățirea
condițiilor de viață pe Terra. Î n cadrul măsurilor “inclusiv juridice" care vizează protecția
naturii un accent deosebit tre buie pus pe măsurile preventive și de reconstrucție ecologică,
fiindcă mediul, de cele mai multe ori, fiind distrus nu mai poate fi readus în stare normală.
De multe ori, ap licarea unor sancțiuni "aspre ch iar" nu este suficientă pentru a
împiedica det eriorarea factorilor de mediu. D e aceea prin legislația de mediu trebuie
stabilite o serie de condiții exigente în care să se desfășoare orice activitate care prezintă
factori de risc pentru mediu.
Avem în vedere în primul rând procedura de autorizare aactivi tăților economice și
sociale cu impact asupra mediului și răspunderea privind studiul de impact. D e asemen ea,
avem în vedere și alte pârghii economice și fiscale de protec ție a mediului cum ar fi
politica prețurilor în favoarea conservării mediului, subven țiile și detaxările, bursele de
poluare etc. (o caracteristică a dreptului mediului menționăm faptul că în această materie
răspunderea juridică intervine atât în cazul în care s -a produs un prejudiciu prin
deteriorarea factorilor de mediu cât ș i în situați a în care deși nu s -a poluat mediul au fost
totuși săvârșite fapte ilicite care contravin normelor de dreptul mediului, fapte care pot crea
condiții propice producerii poluăr ii. D eci, răspunderea juridică va cădea atât în sarcina
poluatorului, vinovat de d eteriorarea factorilor de mediu, cât și în sarcina funcționarului
public sau a oricărei alte persoane fizice sau juridice care, deși nu produce poluarea
mediului, prin faptele săvârșite încalc ă legislația mediului.

6
Putem spune astfel că în dreptul mediului noțiunea de răspundere juridică are un
sens m ult mai larg, mai cuprinzător.
Răspunderea juridică în această materie vizează nu numai sancționarea celor care
se fac vinovați de poluarea factorilor de mediu sau a celor care, deși nu deteriorează prin
acțiu nea lor mediul, încalcă legislația de mediu, dar și luarea și respectarea de către
persoanele sau organele de stat, instituțiile publice sau private a tuturor măsurilor care
contribuie la asigurarea condițiilor optime în care se desfășoară toate activități le economice
și sociale astfel încât riscul de poluare să fie minim.
Conside răm că rolul pe care trebuie să -l joace legislația în vederea protecției
factorilor de mediu este în primul rând unul preventiv. O amenii, agenții economici,
organismele guvernamen tale și neguvernamentale trebuie să adopte o conduită care să
asigure, să garanteze un mediu sănătos și să evite pe cât posibil acțiunile cu risc de poluare.
Așa cum se cunoaște, este mult mai ușor și mai puțin costisitor să se prevină
producerea unui pre judiciu decât repararea lui, ca să nu mai vorbim că de multe ori este
imposibilă readucerea factorilor de mediu în starea inițială, la parametrii normali.
Totodată, normele de dreptul mediului trebuie să aibă și caracter reparator. Trebuie
să cuprindă și dispoziții care să facă posibilă repararea prejudiciilor cauzate prin poluare a
mediului și oamenilor. In acest sens, de mare utilitate, ca o garanție a reparării prejudiciilor
aduse mediului o reprezintă dive rsele fonduri ce se constituie anticipat pentru ameliorare a
diverșilor factori de mediu. Menționăm în acest sens fondul național de mediu, fondul de
ameliorare a fondului funciar, fondul apelor, fondul de protecție a vânatului, fondul special
pentru dezvoltarea sistemului energetic, primele de împădur ire și de asemenea, diversele
sisteme de asigurare care f uncționează în această materie.
De asemenea, în mod firesc, legislația de mediu trebuie să aibă și caracter
sancționator, impunâ ndu-se după părerea noastră pedepse mai aspre decât cele care sunt
prevăzute în prezent mai ales în cazul unor fapte prin care sunt afectați grav, uneori
ireversibil, diverși factori de mediu. În vederea conservării și protecției mediului, în cazul
săvârșirii unor fapte ilicite prin care s -au adus prejudicii mediului sau oame nilor,
considerăm oportună lărgirea sferei de persoane și organe cărora legea le conferă
legitimitate procesuală activă, fiind incluse aici și organismele neguvernamentale, care
după cum se știe joacă un rol deosebit în a sensibiliza opinia publică și fac torii de decizie
în legătură cu pericolul pe care îl prezintă pentru mediu diverse activități umane cu factor
de risc.

7

CAPITOLUL I
DAUNA ECOLOGICĂ

Exigențele contemporane cu privire la protecția mediului pe baza unor mijloace
juridice eficiente au dete rminat o anumită direcționare a eforturilor specialiștilor către
configurarea elementelor răspunderii juridice – civile, penale administrative – pentru
prejudiciile cauzate în acest domeniu, fiind elaborat astfel conceptual de dauna ecologică.
Noua doctrin ă juridică se întemeiază, desigur, pe rezultatele obținute îndeosebi în
teoria răspunderii civile delictuale, cu un anumit impact al dreptului public, ceea ce
conturează premisele unei instituții juridice distincte.
Ca urmare, abordarea conceptului de daun ă ecologică prespune nu numai o
reexaminare succintă a aspectelor teoretice generale, oferite de dreptul privat și de dreptul
public, dar și desprinderea trăsăturilor specifice ale noului concept.
În mod tradițional, referirile de ordin istoric la formarea noțiunii de daună iau ca
reper dreptul roman, ignorând mari monumente legislative, anterioare, care au codificat
reguli milenare de drept.
Astfel, paguba ca temei al răspunderii civile este prezentă în Codul legilor hitite sau
în Codul lui Hammurabi1, amb ele din mileniul al 2 lea. Chiar dacă reglementările au un
pronunțat caracter cauzustic, ele au avut, fără îndoială, o importanță aparte în crearea
noțiunii generice, de răspundere civilă, întemeiată, desigur, pe cauzarea unei daune.
În acest sens, numeroa se texte din Codul legilor hititice reglementează
despăgubirile pentru prejudicii materiale, morale sau corporale, desdăunări care pot fi în
natură ori prin echivalent bănesc, întărite prin garanții materiale. Sunt, de asemenea,
prevederi privind repararea a ceea ce am numi astăzi prejdiciul estetic (cauzat prin
desfigurare ).2
În dreptul roman, reglementarea reparării daunei își află originile chiar în Legea
decemvirală sau Legea celor douăsprezece table din anul 451 î.e.n. normele respective
având, de asem enea, un caracter casuistic. Mai târziu, avea să se dezvolte aceste

1 Codul lui Hammurabi (sau Hammurapi sau Codex Hammurapi ) este cea mai veche culegere de legi, din
timpul regelui babilonian Hammurabi. Codul, scris probabil în jurul anului 1760 î.Hr., cuprindea un Prol og,
282 de articole de lege și un Epilog,
2 Codul legilor în ,,Gândirea hitita în texte ”. Ed. Știinfică și Enciclopedică,București 1986, pag 240

8
reglementări, îndeosebi în legătura cu dauna cauzată pe nedrept, din care aceasta va
decurge, precum și ideea de daună morală.
În percepția romană, noțiunea de damnum nu avea în vedere o d aună oarecare, ci
numai pe cea cauzată printr -un act material direct, ceea ce excludea pagubele cauzate prin
omisiune. O asemenea restricție nu a mai fost reținută de dreptul modern.
În genere,. este acceptat că dauna ecologică constituie proxima condiție sau prima
constantă a răspunderii civile – fie contractuală, fie delictuală – astfel încât examinarea
realității sale devine o premisă esențială pentru a statua asupra răspunderii însăși.
Dacă în cazul răspunderii civile contractuale dauna este rezultatul neexecutării –
totale sau parțiale – sau a executării defectuase a unei convenții, în cazul răspunderii civile
delictuale ea este cauzată de o faptă extraordinară a unei personae.
În domeniul răspunderii civile contractuale funcționeaza principiul potrivit căruia
creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, iar în caz contrar, are
dreptul de dezdăunare.
Pe de altă parte, în privința răspunderii civile delictuale, art. 998 din Codul civil
roman de la 1864 prescrie că orice faptă a om ului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă
pe acela din a cărui greșeală s -a ocazionat, a -l repara.
Într-o încercare de definire, putem afirma că dauna sau prejudiciul reprezintă
rezultatul vătămător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, datora t lezării cauzate,
prin fapte de orice fel, drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor, ori altor valori pe
care legea le ocrotește și statuează obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile.
Această definiție este în deplină concordanț ă cu principalele prevederi ale noului
cod civil în materia raspunderii civile delictuale.
Astfel, art. 1349 prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune, și să nu aducă atingere, prin acțiunile
ori inacțiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor personae. Cel care, având
discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le separe integral.
1.1. Caracterele generale ale daunei reparabile
Potrivit unor opinii exprimare în literatura de specialitate, pe care le împărtășim,
caracterele generale ale daunei reparabile se divid în două grupe, una cuprinzându -le pe

9
cele care corespund unei exigențe raționale, iar cealaltă, pe c ele care corespund unei
exigențe juridic e.3
În prima grupă sunt menționate caracterele : cert, personal și direct ale
prejudiciului; în cea de a doua : dauna trebuie să consiste în lezarea unui drept sau interes
legitim, juridic protejat.
În lipsa celor di ntâi, judecătorul nu ar avea elemente pentru a -și fonda obligarea la
daune -interese, în timp ce cea de -a doua oferă cadrul juridic al acestei obligări.
a) Dauna este certă
Caracterul cert al daunei se referă atât la existența sa, cât și la stabilirea întin derii
sale. Desigur, în cazul în care nu se poate ști dacă o pagubă există, nu se poate stabili nici
dacă s -a născut un drept la reparațiune. Dacă incertitudinea poartă asupra întinderii
pagubei, obiectul creanței în reparațiune nu poate fi stabilit.
Dauna certă este actuală, dar poate fi și viitoare. Cel mai adesea, problema reparării
unor daune actuale sau viitoare se pune în cazurile de vătămare corporală dar și cu privire
la dauna ecologică. În acest sens, jurisprudența a stabilit principiul despăgubiri i pentru
repararea daunei existente la data judecării cauzei, dar și a daunei viitoare, care poate
consta în despăgubiri pentru lipsirea sau diminuarea capacității de muncă a posibilităților
de câștig (de exemplu din pescuit oceanic).
În raport cu agravar ea sau atenuarea situației, judecătorul mărește sau micșorează
cuatumul despăgubirilor, când acestea au fost stabilite sub forma unor prestații periodice,
situație în care hotărârea judecătorească nu dobândește autoritate de lucru judecat decât
pentru star ea constatată, iar nu și pentru modificările viitoare. Totuși, dacă daunele –
interese au fost acordate într -o sumă globală, autoritatea de lucru judecat a hotărârii se
menține. În același timp, se poate remarca înclinația jurisprudenței către stabilirea u nor
plăți periodice (de regulă lunare) a acestor despăgubiri, decât plata unei sume globale, mai
dificil de stabilit în momentul judecății.
Dacă dauna viitoare este reparabilă în măsura în care este certă, doctrina nu omite
să sublinieze că dauna eventuală nu este supusă reparațiunii, deoarece este incert ă.4
Este supusă reparării și dauna cauzată prin pierderea unei șanse, dacă această șansă
este certă, adică serioasă. În consecință, crează un drept de despăgubire pierderea unei
șanse serioase de a reuși la un examen sau concurs, de a beneficia de o avansare, de a

3 Jean Carbonnier ,,Droit civil” P.U.F. Paris, pag 305
4 Mihail Eliescu ,,Răspundere civilă delictuală ” Ed. Academiei, București, 1972, pag. 93

10
Pe de altă parte, în prezent, asistăm la o constituționalizare a ocrotirii intereselor
legitime, astfel cum ea apare precizată în dispozițiile art. 21 din Constituția României.
“Orice persoană se p oate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a
intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”
obține un contract (datorate unui accident sau unui act administrativ) ori de a evita o
infirmitate sau o operație chirurgicală (datorate unor erori de diagnostic sau unor
neglijențe).
Rezultă, astfel, că interesele legitime – cele care nu contravin ordinii publice și
bunelor moravuri – dobândesc o ocrotire constituțională egală cu a drepturilor și
libertăț ilor. De asemenea, interdicția oricărei îngrădiri în exercitarea dreptului fundamental
la justiție (accesul liber la justiței) se poate extinde și cu privire la orice distinctive care s -ar
putea face – sub aspectul ocrotirii lor – între drepturi, libertăți și interese legitime.
Totodată, de -a lungul timpului literaturii de specialiate a consemnat controverse cu
privire la ocrotirea – în cadrul răspunderii civile delictuale – atât a drepturilor, cât și a
intereselor legitime ale persoanei.
Apreciem că, la noi , prin constituționalizarea ocrotirii intereselor legitime alături de
drepturi și libertăți, aceste controverse devin lipsite de obiect. Desigur, dezbaterea poate
avea justificare în alte sisteme de drept, unde există dispoziții constituționale sau
legisla tive similar.
b) Dauna este directă
Condiția daunei directe este preluată, de asemenea, din materia răspunderii
contractuale.
Astfel, potrivit codului civil, chiar în cazul când neexecutarea obligațiilor rezultă
din dolul debitorului, daunele -interese nu t rebuie să cuprindă decât ceea ce este o
consecință directă și necesară a neexecutării obligației.
În stabilirea daunei directe, se face de regulă, referire la raportul de cauzalitate care
trebuie să existe între fapta și întinderea pagubei, mai ales când î nlănțuirea mai multor
evenimente pot avea un rezultat final nu numai imprevizibbil, dar care ar putea antrena o
răspundere cvasi -nelimitată.
Se citează, astfel, exemplul clasic dat de unul dintre fondatorii doctrinei dreptului
civil francez, în care apare o asemenea înlănțuire de evenimente : un animal bolnav este
vândut și transmite boala altor animale, iar acestea mor. (aici apare paguba directă, pentru
că este datorată reparațiunea). Dar moartea animalelor a împiedicat cultivarea pământului,
astfel că p roprietarul neo bținând recoltele, nu și -a putut plătii datoriile, iar bunurile sale au

11
fost vândute silit. (Aceste evenimente, cauzând daune indirecte, nu legitimează o cerere în
despăgubiri).
Prin urmare, prejudiciul direct este cel legat de fapta (ilicit ă) printr -un raport de
cauzalitate neîndoielnic, pe când dauna indirectă este cea cu privire la care nu se poate
stabili un asemnea raport de cauzalitate și care, iese, astfel din câmpul răspunderi i.5
Totodată credem că este important să nu se confunde d auna indirectă cu câștigul
nerealizat, deși există uneori această tendință, omițându -se caracterele specific fiecăreia :
Dauna indirectă conduce la o răspundere delictuală fără limite, adica un fel de
prejudiciu continuu, pe când câștigul nerealizat se lim itează la un anumit cadru, rezultând
din raportarea cauzală a daunei la fapta prejudiciabilă.
c) Dauna este personală
Numai persoana fizică sau juridică – care a suferit un prejudiciu poate să pretindă
repararea acestuia.
Acțiunea de dezdăunare nu este îns ă strict personală. Ca urmare, ea poate fi
introdusă de catre creditorii persoanei păgubite, ca acțiune oblică, potrivit prevederilor
codului civil.
De asemenea, dreptul la reparațiune născut în patrimonial victimei trece, prin
succesiune, asupra moștenito rilor acesteia la fel ca toate celelalte drepturi patrimoniale ale
celui în cauza.
Subliniem că, în cazul în care dauna are un caracter colectiv, în sensul că au fost
prejudiciate mai multe persone, dreptul la reparațiune se naște pentru fiecare, ceea ce
justifică și un drept la acțiune distinct pentru cei prejudiciați, urmând ca valoarea
despăgubirilor ce se acordă să fie, desigur, în raport cu întinderea daunei personale.
d) Dauna rezultă din lezarea unui drept sau interes legitim
În acest demers, nu ne propunem să analizăm pe larg distincția și raporturile dintre
noțiunile de “drept subiectiv” și “interes legitim” aspect larg abordate de literatura de
specialitate.
Consideră, însă că în această materie trebuie avute în vedere prevederile din Codul civil
care condiționează – printre altele – dreptul la reparațiune de existența unui prejudiciu, fără
a distinge după cum acesta ar rezulta din lezarea unui drept sau a unui simplu interes. Ca
urmare, acolo unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să disting em .
Pentru a evita orice confuzii – posibile deseori în materie – trebuie subliniat ca
beneficiul sau câștigul nerealizat nu se confundă c u dauna directă dintr -un lanț de

5 Mihai Eliescu ,,Raspunderea civila delictuală” Ed. Academiei, Bucuresti 1972, pagina 97

12
evenimente ce pot avea semnificație prejudiciabilă, ci constă în împiedicarea directă a
sporirii patrimoniale.
Astfel, în cazul distrugerii unor culturi agricole, pierderea efectivă o constituie
valoarea lucrărilor agricole efectuate și a semințelor folosite, iar beneficiul nerealizat îl
reprezintă valoarea recoltei ce s -ar fi obținut sau diferența de valoare dintre recolte. În
ipoteza daunelor indirecte pot fi înlănțuite : neobținerea unor produse prelucrate de recoltă,
a unor sporuri în greutatea animalelor, neplata impozitelor și taxelor, care exced, însă
cadrului răspunderii civile. Ac easta înseamnă – în opinia noastră – ca beneficiul nerealizat
trebuie să -și păstreze caracterul de daună directă.
Dovada daunei patrimoniale se poate face cu orice mijloc de probă, însă este
frecventă recurgerea la efectuarea expertizei tehnice judiciare. D e accea, este foarte
important ca judecătorul să stabilească, corect și detaliat obiectivele expertizei ce urmează
a se efectua, astfel încât expertul să nu confunde aspectele daunei indirecte cu cele ale
daunei directe, îndeosebi a elementului său referit or la câștigul nerealizat.

1.2. Clasificarea daunelor6
În doctrină, s -au formulat diferite criterii pentru clasificarea daunelor, pe baza
cărora se pot distinge: daune cauzate persoanei și daunei cauzate bunurilor sale, daune
indviduale și daune colective , daune previzibile și daune imprevizibile, daune vizibile și
daune invizibile, daune instantanee și daune successive, daune temporare și daune
permanente.
Dar cea mai importantă clasificare credem că este cea care departajează daunele
patrimoniale de daun ele nepatrimoniale (morale) și de cele corporale.
A. Daune patrimoniale
Daunele patrimoniale reprezintă rezultatul lezării unor drepturi sau interese
patrimoniale. Ele sunt evaluabile în bani. De aceea, se mai numesc și daune materiale sau
pecuniare. Aseme nea daune pot consta în distrugerea sau degradarea unui bun, rănirea sau
uciderea unui animal, ocuparea fără drept a unui imobil.
Constituie, de asemenea, o daună patrimonială și pierderea unui drept sau unui
interes patrimonial
Structura daunei patrimoni ale cuprinde două elemente :
1) Dauna efectivă, adică pierderea suferită

6 Dr. Simona – Maya Teodoroiu ,,Dreptul me diului și dezvoltării durabile” ED.Universul Juridic 2009, pag.
184

13
2) Beneficiul nerealizat sau câștigul care a încetat sau nu s -a mai produs.
Reglementarea acestei structure a daunei se află, de asemenea, în domeniul
răspunderii civile contractuale, aplicabila, în principiu, și răspunderii civile
delictuale.Astfel, codul civil prevede că daunele – interese datorate creditorului cuprind, în
genere, pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.Pierderea patrimonială
constă într -o diminua re a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat se referă
la lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit dacă nu s -ar fi săvârșit
fapta ilicită.
B. Daunele nepatrimoniale
Daunele nepatrimoniale constau în rezultate pre judiciabile, de natură
nepatrimonială, prin care sunt lezate valori cu conținut neeconomic ce definesc
personalitatea umană.
Repararea daunelor nepatrimoniale se poate face prin mijloace nepatrimoniale și
mijloace patrimoniale. În primul caz, este vorba de spre dispoziții date de instanța
judecătorească cu privire la publicarea hotărârii judecătorești prin care se constată
încălcarea dreptului nepatrimonial, sau cu privire la încetarea activității prejudiciabile. În
celălalt caz, reparațiunile constau din su me bănești acordate victimelor, despăgubiri care
poartă denumirea de daune morale.
Doctrina și jurisprudența care au creat daune morale în absența unor dispoziții
legale exprese, fac distinctive între mai multe categorii de asemenea daune:
– Daune (prejud icii) corporale, care constau în suferințe fizice și psihice, a căror
reparare poartă denumirea de pretum doloris (prețul durerii).
– Daune estetice, a căror reparare se numește pretium pulchritudinis (prețul
frumuseții).
– Daune de agrement, care constau în lipsirea de unele agremente ale vieții, cum sunt
: călătoriile, sportul, cultura, relațiile familiale și cele dintre sexe, alte relații sociale;
– Daune juvenile, care afectează persoana tânără prin reducerea speranțelor de viață
sau răpirea anumitor ag remente ale existenței, cum sunt cele ale practicării jocurilor
specific vârstei; reparația sa este numită pretium juventutis .
De regulă, sintagma “ pretium doloris ” este utilizată pentru a desemna orice daune
morale, ceea ce corespunde, de fapt caracterulu i sau de generalitate, pentru ca oricare
dintre celelalte categorii sunt expresii particulare ale celei dintâi.
Într-un tratat devenit clasic în materia răspunderii delictuale, Rene Savatier face
precizarea – aceeptată ulterior în doctrina și jurisprudența – ca reparația pecuniară a

14
datinelor morale nu constituie o despăgubire propriu -zisă ci oferă o satisfacție
compensatorie celui prejudicia t.7
Pot fi menționate, exemplificative unele domenii în care jurisprudența română a
acordat reparațiuni bănești ale daunelor morale : denunțare calomnioasă și alte cazuri de
lezare a onoarei, inclusiv defăimarea prin presă, acte vexatorii (ex. Intentarea unor procese
sau pornirea unor acte de executare în scop șicanator), vătămări ale integrității corporale,
nerespecare a hotărârii judecătorești cu privire la încredințarea copilului unuia dintre
părinți, ruperea nejustificată a logodnei, concubinajul dolosiv (cu promisiuni de căsătorie),
seducție dolosivă (manopere dolosive ale bărbatului care abuzează de lipsa de experie nță a
unei fete), acte de profanare ).8
Doctrina și jurisprudența europeană recunosc așa -numitele prejudicii prin ricoșeu
sau prejudicii reflectate, care pot fi atat materiale cât și morale. Se înscriu în această
categorie daunele pe care le suportă o pers oană prin decesul sau infirmitatea victimei, din
cauza faptului că nu mai beneficiază de ajutorul său material. De asemenea, constituie un
prejudiciu prin ricoșeu și durerea morală provocată unei personae prin decesul unei ființe
dragi sau prin handicapul cu care a rămas o persoană apropiată.
Precizăm că, în asemenea cazuri, nu este necesară existența unei legături de drept
(cum este o legătura de rudenie sau de alianță), care să unească victima imediată și victima
prin ricoșeu, fiind suficient ca prejudic iul (material sau moral) invocat să fie cert.
C. Daunele corporale
Repararea daunei corporale constituie un drept al celui vătămat, rezultând din
principiul inviolabilității persoanei, consacrat generic în art. 22 din Constituția României.
Încălcarea acest ui principiu se poate înfățișa ca atingere adusă integrității fizice sau
sănătății și presupune repararea daunelor rezultând din cheltuieli medicale, farmeceutice și
altele asemenea, pe care le -a supoertat victima (constituind damnum emergens). Pe lângă
acest prejudiciu cu aspect material, poate exista și un prejudiciu moral, a cărui evaluare
rămâne la aprecierea judecătorului.
Moartea victimei poate justifica unele cereri ale moștenitorilor îndreptate împotriva
persoanei responsabile, privind repararea dau nelor materiale cauzate victimei în intervalul
dintre accident și deces și reprezentând cheltuielile medicale ori câștiguri nerealizate
datorită ar fi putut pretinde victima însăși.

7 Rene Savatier ,,Traite de la respons abilite civile en droit francai” t.III, Paris 1939, p. 102
8 C. Hamangiu, N. Georgean ,,Codul civil adnotat” vol. VII, Ed. Librăriei Universală, București, p. 553

15
Pe de altă parte, moștenitorii pot pretinde repararea unor prejudicii prop rii cauzate
prin decesul victimei, fie ca daune materiale (dacă, de exemplu, defunctul le asigur
întreținerea), fie ca daune morale, constând ăn atingerea adusă sentimentelor acestora, ăn
suferințele morale provocate(pretium doloris sau, mai strict, pretiu m affections).
incapacității de muncă. Prin urmare, apreciem că acestea sunt dezdăunările pe care le –
O problemă distinctă, soluționată de instanțele judecătorești, privește drepturile la
despăgubire ale concubinei, ținând seama că între acestea și victimă n se află o relație
ocrotită de lege. În genere, asemenea cereri au fost respinse, însă considerăm că soluțiile
trebuie să fie nuanțate, deoarece, pe de o parte, legea nu face astfel de distincții ăn materia
reparării daunelor, ceea ce ar putea apărea ca o sacționare nelegală a concubinei, iar pe de
altă parte, este bine să se țină seama și de alte împrejurări care ar putea avea o anumită
semnificație (de exemplu, stabilitatea sau durata relației).

1.3. Elemente pentru definirea daunei ecologice :
a) Premi se constituționale și legislative în diferite state
Conceptul de daună ecologică reprezintă o creație recentă a dreptului. El a început
să dobândească recunoaștere juridică, pe măsură ce statele lumii au devenit sensibile la
problemele mediului.
A apărut astfel o normalitate juridică adecvată unor finalități privind conservarea
naturii, prootejarea speciilor sau ecosistemelor, a proceselor biologice sau a așezămintelor
umane, prin limitarea sau interzicerea anumitor activități ale omului, care au devenit c a
atare, ilicite.
În acest cadru, preocupările statale și -au găsit consacrarea în adoptarea unor
principii înscrise în legile fundamentale.
Astfel, în art. 45, Constituția Spaniei din 1978 statuează principiul general potrivit
căruia toți au dreptul de a se bucura de un mediu, adecvat pentru a -și dezvolta
personalitatea, precum și dreptul de a -l conserva.
De asemenea, se prevede în continuare că puterile publice veghează asupra folosirii
raționale a tuturor resurselor naturale, cu scopul de a apăra și îmbu nătății calitatea vieții și
de a apăra și a restaura mediul înconjurător, sprijinându -se pe solidaritatea umană.
În final, textul dispune că toți cei care vor încălca prevederile referitoare la calitatea
vieții (anterior menționate) sunt pasibili de sancți uni penale sau administrative, potrivit
legii, și vor fi obligați, în consecință la repararea daunelor provocate.

16
Prin urmare, legea fundamentală spaniolă nu se rezumă la proclamarea în principiu,
a dreptului omului la un mediu înconjurător adecvat și la c onservarea acestuia, ci obligă
totodată puterile publice să vegheze la asigurarea calității vieții.
În acest sens, este prevăzut dreptul tuturor la un mediu al vieții umane sănătos
echilibrat, dublat de obligația corespunzătoare de a -l apăra. Totodată, se stabilește că
statului îi revin sarcinile de a preveni și controla poluarea, efectele ei și formele dăunătoare
de eroziune; de a urmări localizarea corectă a activităților,dezvoltarea social -economică
echilibrată și a unor peisaje biologice echilibrate; d e a crea și dezvolta rezervații și parcuri
naturale și de odihnă, protejând peisajele și locurile, astfel încât să garanteze conservarea
naturii și păstrarea valorilor culturale și istorice sau artistice, de la a promova folosirea
rațională a resurselor n aturale, urmărind salvgardarea capacității lor de reînnoire și
stabilitate ecologică.
Cu toate că din această enumerare constituțională a sarcinilor puterii publice nu
rezultă în mod expres referirea la noțiunea de daună ecologică, și repararea ei, este ev ident,
însă că ea va fi consacrată de legislația ordinară.
Dispozițiile Constituției elvețiene 1874 (cu modificările ulterioare, desigur),
aparent nesistematizate înscriu prescripții cu privire la competența federală de legiferare în
domeniul protecției dr epturilor omului și a mediului său natural împotriva prejudiciilor
care le pot fi aduse și pentru combaterea poluării aerului, cambaterea zgomotelor, utilizarea
rațională și protejarea resurselor de apă, a mlaștinilor de o frumusețe deosebită, a faunei și
a florei.
În ceea ce privește răspunderea civilă pentru dauna ecologică Constituția insearează
obligația de restabilire a situației anterioare pe cheltuiala celor responsabili, prin
demontarea sau demolarea oricăror instalații sau construcții, atunci când aceste lucrări sunt
contrare scopurilor protecției mediului.
În Franța, Charta (constituțională a mediului din anul 2004 reglementează în mod
expres principiul răspunderii pentru dauna ecologică). Orice persoană trebuie să contribuie
la repararea daunelor pe care le -a cauzat mediului, în condițiile definite de lege.
Prin constituționalizarea clară și fără echivoc a acestui principiu se subliniază
importanța sa în peisajul dreptului.
Obligația de reparare a daunelor ecologice figurează de asemenea, în legisl ația altor
state : atât de legile – cadru pentru protejarea naturii cât și legile sectoriale (mai ales în cele
privind pădurile, ariile protejate, conservarea apelor dulci și a mediului marin, spațiile
protejate, vânătoarea, pescuitul).

17
Astfel, în Italia, legea -cadru din 8 iulie 1986, instituind Ministerul Mediului și
fixând regulile în materie de daună ecologică, prevede obligația reparării daunei, cu
condiția ca aceasta să fie prevăzută în lege ca infracțiune.
În Elveția, un amendament din anul 1987 la Le gea federală privind protecția naturii
(din 1 iulie 1996) obligă autorul unui fapt ilicit relative la spațiile naturale și biotipurile
protejate, să plătească toate costurile reparării daunei ecologice.
Exemplificarea poate continua cu legea indoneziană di n 11 martie 1982 cu privire
la gestiunea mediului, care stabilește (în art. 20) răspunderea poluatorului pentru dauna
ecologică.
În România, pentru prima oară, Constituția din 1991 a stabilit o îngrădire de interes
public a dreptului de proprietate, preciz ând că dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și respectarea
celorlalte sarcini care, conform legii și obiceiului, revin proprietarului.
Totodată statul trebuie să asigure r efacerea și ocrotirea mediului, precum și
menținerea echilibrului ecologic.
La revizuirea din 2003, Constituția art. 35 înscrie “dreptul la mediu sănătos: și
îndatorirea persoanelor fizice și juridice de a proteja și amelioara mediul. Este o
reglemenatare de principiu care, implicit, cuprinde și reparea daunelor cauzate mediului.
De asemenea, Legea -cadru pentru protecția mediului nr. 137/1995 a proclamat
inițial caracterul obiectiv, independent de culpă, al răspunderii pentru prejudiciile cauzate
mediului înconjurător dispoziție preluată și în O.U.G. nr. 195/2005.
Acestă reglementare reprezintă o condiție necesară pentru repararea daunei
ecologice având în vedere caracterul difuz al acesteia, rezultat al mai multor surse de
poluare, al unor acte successive etc.
b) Cu privire la conceptul de dauna ecologică

1.4. Definire
Definirea daunei ecologice deși aparent imposibilă, datorită multitudinii
caracteristicilor sale specifice, a concentrat eforturi considerabile din partea unor autori
cunoscuți în literatur a de specialitate.
Într-o concepție demunită antropocentrică, dauna ecologică are în vedere omul ca
victimă : sănătatea, bunurile și activitățile sale, bunăstarea sa. În acest sens R. Drago arată

18
că : “Dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și bunuri lor prin mediul în care
trăiesc ”.9
Fără îndoială, definiția poate fi considerată reducționistă, pentru că omite așa –
numitele “daune ecologice pure” adică pe cele care au fost cauzate naturii sălbatice, fără a
avea repercusiuni imediate și aparente asupra a ctivităților umane.
De aceea, F. Caballero conferă acestei noțiuni un grad mai mare de generalitate
atunci când notează că “dauna ecologică ar fi degradarea elementelor naturale” adică
“dauna cauzată direct mediului, considerate independent de repercusiuni le sale asupra
persoanelor și bunurilor ”.10
Ca urmare, victima directă a vătămării apare ca fiind mediul înconjurător însuși, în
plentitudinea “elementelor sale neapropriate și neprobabil e”11 ori ca “bunuri ale mediului”
“biens -environement” după expresia de Gil Marti n.12 De altfel, doctrina de drept civil nu
intenționează să -și propună o asemenea abordare conceptuală, abandonând -o în favoarea
exclusivă a dreptului public, și, îndeosebi, a dreptului mediului.
În prezent, pare a fi triumfat concepția care detaș ează dauna ecologică,
construindu -i o anumită autonomie în raport cu alte categorii de daune. În acest sens, o
lege Americană din 1980 statuează că sunt supuse reparației daunele care constau în
degradarea sau distrugerea resurselor naturale prin substanț e periculoase.
Prin “resurse naurale” se înțeleg : solul, peștii, viața sălbatică, biotopurile, aerul, apa, pânza
freatică subterană, rezervoarele de apă potabilă și alte resurse de același tip, care aparțin
sau sunt administrate de Statele Unite, de un st at component al federației sau de o
colectivitate locală, de un guvern străin, de un trib indian sau de orice membru al unui trib
indian.
Pe continental nostru, Consiliul Europei propune statelor o convenție cu privire la
daunele ce ar rezulta din exercita rea unor activități periculoase pentru mediu : Convenția
de la
Lugano, deschisă prin semnare în 1993, referitoare la “orice pierdere sau daună ce
ar rezulta din alterarea mediului”.
Potrivit Convenției de la Lugano, noțiunea de “mediu” dobândește o accepț iune
largă, acesta fiind constituit din elementele naturale și biotice, cum sunt aerul, apa, solul,

9 R. Drago, în La reparation du dommage ecologique , Paris, L.G.D.F. 197 4, p. 13
10 F. Caballero, Essai sur la notion juridique de nuissance , Paris, L.G.D.J., 1981, p. 293
11 M. Prieur, Droit de l’environnement , Paris, Dalloz, 1991, p. 729
12 Gil Martin, La responsabilite civile pour les dommages a l’environnement et la Conven tion de Lugano, în
Revue juridique de l’environnement nr. 2-3/994, p. 124 -125

19
fauna și flora, din interacțiunea dintre asemenea factori, din bunurile care compun
moștenirea culturală și din aspectele caracteristice ale peisajului.13
Fără îndoială, suntem în prezenta unor definiții elaborate ale mediului, care
contribuie la clarificarea conceptuală și pe această bază la determinarea elementelor care
constituie obiectul protecției juridice efectuate prin normele legale sau pe cale
jurispr udențială.
Consider că, sub aspectul conceptualizării, daunei ecologice, trebuie avut în vedere
că aceasta este o categorie sau o formă a prejudiciului, care a fost produs prin anumite
fapte sau evenimente, afectând mediul, oamenii, bunurile lor.
În opinia noastră, dauna ecologică reprezintă acea formă de prejudiciu, cauzată prin
anumite fapte sau evenimente (poluare, activități dăunătoare, dezastre), care lezează
sănătatea oamenilor, bunurile sau mediul, protejate ca atare prin normele de drept ce
statueaz ă și obligația de reparare în sarcina persoanei răspunzătoare.
1.5. Trăsături
a) Definiția pe care o propun evidențiază mai întâi, raportul gen -specie între noțiunea
generală de prejudiciu și noțiunea – specie de daună ecologică, cu particularitățile sale :
– Este provocată de anumite fapte sau evenimente: poluare, activități dăunătoare,
dezastre;
– Lezează sănătatea oamenilor, bunurile sau mediului.
De altfel, un asemenea raport logic este receptat ca atare, în mare măsură, de
doctrină și de jurisprudență. În acest sens, este indubitabil ca în stabilirea răspunderii
pentru dauna ecologică sunt aplicabile, apoi, cu normele și principiile generice ale
răspunderii cicvile.
Procedându -se astfel, se confirmă tocmai trecerea de la gen la specie, sub aspect
concept ual, ceeea ce implică trecerea de la specie la gen sub aspectul aplicării
normativității juridice;
b) Strâns legată de definirea mediului apare și problema “victimei” sau a celui
prejudiciat
Desigur, într -un sens metaforic se poate spune că victima daunei ecologice este
mediul, în ansamblu. Dar, considerând reglementarea juridică de care se bucură mediul,
opinăm ca acesta reprezintă obiectul derivat sau material al unei complexități de raporturi
juridice.

13 Apud: Marie -Jose Littman, Claude Lambrechts, Raport general, in vol. Le dommage ecologique en droit ,
Paris, Economicq 1997, p. 29 -30

20
Totodată, este cunoscut că raporturile juridice sun t raporturi sociale, raporturi între
oameni. Ca urmare, victimele prejudiciilor ecologice sunt întotdeauna oamenii, fie că au
suferit mai puțin direct paguba ecologică, în calitatea lor de membri ai unor personae de
drept public sau persoane morale (colect ivități teritoriale, statale) ori de ansamblu, ca
omenire.
În consecință, dat fiind că mediul nu poate fi subiect în raporturile juridice,
considerăm că el nu poate fi victima sau prejudiciat (în sens juridic), ci numai obiect al
daunei.
Pe de altă parte, după părerea noastră trebuie precizat și termenul care desemnează
subiectul răspunzător pentru dauna ecologică, denumit în genere “poluator”.
Aceasta înseamnă a reduce acțiunea prejudiciară numai la poluare, ceea ce nu este
exact. Poluarea constituie numa i un aspect al faptelor dăunatoare pentru mediu. De aceea,
considerăm că mai potrivit ar fi termenul de făptuitor sau agresor ecologic.
Potrivit legislației de mediu, prin prejudiciu se înțelege efectul cuatificabil în cost al
daunelor asupra sănătățiii o amenilor, bunurilor si mediului, provocat prin poluați, activități
dăunătoare ori dezastre.
Deși definite este mult mai contabilă, are elementele corespunzătoare care
evidențiază particularit atea daunei ecologice.
1.6. Evaluarea și repararea daunei ecolog ice
Obstacole privind repararea civilă a daunei ecologice.
În vreme ce pentru repunerea în stare inițială, procedurile judiciare necesare nu sunt
foarte complicate, repararea civilă a daunei ecologice comportă destule dificultăți,
îndeosebi atunci când rev enirea la starea inițială sau este considerată, în mod obiectiv ca
fiind inoportună ori inutilă.
În acest caz, reglementarea de drept comun a răspunderii civile devine cvasi –
inoperantă: este greu de indentificat “victima” în sensul clasic al termenului;
Valoarea elementelor de mediu cărora li s -a adus atingere nu este cuantificabilă;
anumite elemente de mediu, precum aerul, apa, fauna sălbatică (asupra acesteia însă s -au
purtat anumite discuții, fiind socotită accesoriu al imobilului pe care se regăsește), sunt res
communes sau res nullius , neavând titular; nimeni nu are calitatea juridică de a cere
repararea daunei.
Pe de altă parte, dezvoltarea dreptului mediului a dus, în timp, la conturarea unor
dispoziții care conferă statului sau anumitor persoane (de drept public) calitatea de a cere
repararea civilă a daunelor aduse mediului natural, independent de repararea daunelor

21
economice de care pot fi legate. În acest context, componentele de mediu afectate primesc
de obicei, o rectificare legală : fauna spre e xemplu, tinde să părăsească statutul de res
nullius în favoarea celui ca obiect al proprietății (așa cum se întâmplă în Brazilia ori în
Italia).
Consolidarea unui “drept al naturii” se face încă let : multe state preferă să utilizeze
un sistem de sanțiuni administratice, mai mult sau mai puțin adaptate fiecărui caz în parte,
în locul unei reparații civile.
Astfel, unele texte conferă un caracter subsidiar daunelor -interese, care vor fi
plătite numai dacă revenirea la starea inițială este imposibilă. În aces t sens, legea
portugheză a mediului din 1987 (art. 48 -3) obligă persoanele răspunzătoare pentru
prejudiciile aduse mediului la plata de daune interese și la realizarea lucrărilor necesare
pentru minimalizarea consecințelor actelor prejudiciabile.
Alte text e prevăd posibilitatea acordării de daune -interese, care complinesc
repunerea în starea anterioară producerii daunei.
În România, legislația privind protecția mediului obligă persoanele fizice și juridice
să suporte costul reparării prejudiciilor si să în lăture urmările produse de acestea
restabilind condițiile anterioare producerii prejudiciului (adică reconstrucția ecologică,
dacă este posibilă), potrivit principiului “poluatorul plătește”.
1.7. Evaluarea daunelor – interese
Întrucât daunele -interese s unt destinate repunerii în starea inițială a mediului
natural distrus sau degradat, s -a apreciat în genere că întinderea daunelor este egală cu
costul măsurilor de restaurare. La acestea se adaugă costul lucrărilor de evaluare a daunei
și de determinare a măsurilor de restaurare ce trebuie luate (după un criteriu considerat
rezonabil, având în vedere că aceste lucrări pot fi foarte costisitoare).
Apare însă un aspect care credem că este demn de reținut : de multe ori, valoarea
totală a cheltuielilor nu va f i cunoscută decât la sfârșitul lucrărilor, ceea ce ar impune
introducerea unor acțiuni civile succesive. Pe de altă parte, deși lucrările trebuie finanțate,
persoana în cauza poate fi în imposibilitate de plată.
Cu toate acestea, o evaluare trebuie făcută, existând mai multe moduri de realiza re
a ei:
– .Evaluarea judiciară
– Evaluarea forfetară legală
– Evaluarea administrativă.

22
Așa cum am stabilit anterior, în vederea stabilirii răspunderii pentru daunele aduse
mediului, este necesară parcurgerea unor eta pe referitoare la stabilirea faptei ilicite,
identificarea autorului acesteia, stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită și
paguba produsă, precum și evaluarea prejudiciului.
Desigur, toate aceste operațiuni au particularitățile lor și au u n anumit grad de
dificultate, variabil de la un caz la altul.
Însă condițiile specifice evaluării prejudiciului fac cu totul ipotetică o “restitution in
integrum” în această materie, în raport cu alte domenii.
În această evaluare există un număr de necunos cute, dat fiind că adesea,
elementelor de mediu nu li se pot atribui valori economice. Spre exemplu, cum poate fi
evaluată paguba produsă de moartea pescărușilor înecați în “Marea neagră”?
În anumite cazuri, ipotezele permit să se procedeze la o evaluare c u totul
aproximativă: la distrugerea unui peisaj se ia ca bază de calcul prețul terenurilor care
puteau fi vândute pentru a construi rezidențe, emisiunea de fum alungă clientele de pe
terasa unui restaurant.
În cazul “mareelor negre” pe care le -a suportat Bretania îndeosebi ca urmare a
poluării masive cauzate de naufragiul petrolierului “Amoco Cadiz” la 16 martie 1978,
jurisdicția Americană, sesizată de cei care s -au considerat victimele poluării, a examinat ăn
detaliu problemele ridicate.
Astfel, după o pr imă hotărâre din 18 aprilie 1984 care a statuat asupra răspunderii,
Curtea Districtului Nord din Illinois a pronunțat a doua hotărâre la 11 ianuarie 1988, cu
privire la stabilirea despăgubirilor. Hotărârea examinează în detaliu cererile formulate de
statul francez, de administrația publică locală, de persoanele fizice precum și de
organizațiile neguvernamentale (asociații pentru protecția mediului).
Au fost examinate mai multe categorii de daune, rezultând din :
– Operațiuni de curățare, efectuate de agenți i statului francez și ai unor comune, în
legătură cu care cererile de despăgubire ale voluntarilor antrenați în aceste acțiuni, s -a
considerat, că li se pot acoperi numai cheltuielile efective, dar numai pot fi remunerați
pentru munca efectuată;
– Recompen sele acordate voluntarilor sau militarilor de către comune, cu privire la
acoperirea cărora instanța a refuzat să -l oblige pe poluator la plată ;
– Costurile materialelor și echipamentului cumpărate pentru efectuarea operațiunilor
de curățare, în legatură cu care cererile de dezdăunare au fost considerate întemeiate, în
măsura în care cumpărarea este rezonabilă.

23
S-a verificat dacă echipamentul a fost efectiv utilizat, curățat și dacă se poate
dovedi existența unei valori reziduale deținute de comunitate. Câ t privește echipamentul
aflat deja în posesia reclamanților, s -a hotărât că aceștia au dreptul să primeasca fiecare o
suma reprezentând diferența de valoare în raport cu starea anterioară și ulterioară utilizării
echipamentelor pentru aceste operațiuni sau , daca probele au permis să se stabilească, în
raport cu perioada de folosință.
În aprecierea instanței, costurile utilizării edificiilor publice se restituie de către
poluator, dacă acestea se referă la pagube cauzate, clădirilor în timpul operațiunilor d e
curățare; în cazul edificiilor destinate a face față unor situații excepționale (cum sunt
cazărmile pompierilor), cheltuielile ce se rambursează sunt cele direct cauzate de accident
(telefon, electricitate, apă, etc. )
De asemenea, au fost examinate asp ectele legate de reabilitarea litoralului și
porturilor (toate cheltuielile făcute de comunitate fiind luate în considerație, au fost
examinate).
– Daunele morale pentru pierderea “bunei dispoziții”, a unei stări de spirit
considerate normale a locuitorilo r din localitățile afectate, dar instanța a respins asemenea
cereri referindu -se la jurisprudența franceză în materie;
– Prejudicierea reputației comunităților afectate : fiind vorba despre dauna suferită
prin faptul că turiștii care ar fi venit în mod nor mal s -au abtinut din cauza deteriorării
plajelor, instanța le -a considerat neîntemeiate, atâta timp cât s -au stabilit despăgubiri
corespunzătoare în favoarea persoanelor particulare, îndeosebi a hotelierilor.
– Daunelor individuale: au fost admise în insta nță cereri cu privire la prejudiciile
suferite prin nerealizarea câștigului din anul accidentului, dar a fost respinsă ca nefondată o
cerere a unei asociații familiale prin care se pretinde o dezdăunare pentru pierderea calității
vieții;
– Daunele aduse me diului, cu privire la care soluția dată a dezamăgit, chiar la vremea
respectivă.
Astfel Curtea nu a acceptat cererea de despăgubiri pentru pierderea suferită de
biomasa în zona poluată, estimând că evaluarea acestor piereri era complexă, bazată pe
speculaț ii și propunând concluzii întemeiate pe o înlănțuire de prezumții. În orice caz, după
cum a apreciat instanța, o asemenea cerere de despăgubiri nu trebuie reținută pentru că
dauna pretinsă nu a stins decât “ res nullia ”, cu privire la care nicio persoană și nici o
organizație nu avea dreptul de a intenta o acțiune.

24
De asemenea, nu au fost admise cererile comunelor cu privire la despăgubiri pentru
atingerile aduse intereselor legitime ale acestora, în calitate de protector al domeniului
public maritime.
În ce privește daunele cauzate ecosistemelor, s -a considerat că despăgubirile sunt
cuprinse în sumele acordate pescarilor sau asociațiilor de pescari, ca urmare a pierderilor
suferite de aceștia.
În privința programelor de restaurare a ecosistemelor, întocmite de autoritățile
francize, Curtea a reținut numai cheltuielile efective pentru reintroducerea speciilor care au
suferit din cauza poluării și a consecințelor sale, constatând, totodată, că dacă programul
prevede o perioadă inițială de experiențe, acestea nu trebuie finanțate de poluator.
În mediile ecologiste, s -a exprimat, pe bună dreptate, nu numai interesul deosebit
pentru recunoașterea, prin această hotărâre, a răspunderii poluatorului, dar și dezamagirea
cu privire la importanța redusă acordată deterior ării ecosistemelor și rezolvării integrale a
problemei evaluării daunei ecologice, în sensul de daună cauzată mediului înconjurător
însuși, și făcându -se abstracție de orice prejudiciu suferit de c ei care -i exploatează
resursele .

25
CAPITOLU L II
RĂSPUNDEREA PENALĂ

2.1. Considerații generale
Din punct de vedere lingvistic răspunderea este conștientizarea de către o persoană
a datoriei sale față de societate, față de colectivul de oameni în care trăiește, prin
înțelegerea sensului și însemnă tății comportamentului său14.
Întâlnită în toate ramurile dreptului. noțiunea de răspundere juridică sugerează
ideea de sancțiune sau reparație, dând expresie unui raport social sancționat din punct de
vedere juridic în baza căruia o persoană se află într -o relație de obligație față de o altă
persoană căreia îi datorează satisfacție sau repararea unui prejudiciu ce i l -a cauzat15.
Sunt de acord cu autorii16, care afirmă că răspunderea juridică „clasică” cu formele
ei cunoscute (răspunderea civilă, răspunderea administrativă, răspunderea penală) și care
reprezintă, desigur, dreptul comun în materie, devine insuficientă și inadecvată în cazul
încălcării normelor de protecție a mediului și al atingerilor aduse mediului (având ca
rezultat cauzarea unui prejudiciu ecologic).
Astfel, apare necesară o amenajare juridică a răspunderii, proprie acestui domeniu,
care să aibă în vedere specificitatea acestuia, categoriile răspunderii rămânând în esență
aceleași.
De-a lungul timpului, în cadrul reglementărilor legale gen erale anterioare adoptării
actualei legi privitoare la protecția mediului, au fost stabilite, în dreptul românesc, cinci
sau trei forme ale răspunderii17 .
Astfel, Legea nr. 9/1973, privind protecția mediului înconjurător, în cadrul art. 73,
prevedea: înc ălcarea dispozițiilor legale cu privire la protecția mediului înconjurător atrage
răspunderea disciplinară, materială, civilă, contravențională sau penală, după caz.
Apoi Legea nr. 137/1995, Legea protecției mediului în art, 82 stabilește un număr
de trei forme ale răspunderii juridice aplicabile în domeniul protecției mediului : încălcarea
prevederilor prezentei legi atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală, după
caz.

14 Dragoș Rădulescu ,,Răspunderea juridică pentru prejudiciil e aduse mediului înconjurător” în Analele
Universită ții Creștine „Dimitrie Cantemir” Seria Drept 2006, Ed. Pro Universitaria, Bucure ști, p. 159
15 Daniela Marinescu ,,Tratat de dreptul mediului” editia a Ill -a revăzută și adăugită, Ed. Un iversul Juridic,
București, 2008, p. 635
16 Marilena Uliescu ,,Dreptul mediului înconjurător” Ed. Universită ții Creștine ,,Dimitrie Cantemir",
București, 1998, p. 56
17 Ernest Lupan ,,Tratat de dreptul protecț iei mediului” Ed. C.H. Bec k, Bucure ști, 2009, p. 535

26
Actuala lege privind protecția mediului, Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
195/200518 aprobată prin Legea nr. 265/200619, renunță la reglementarea tuturor formelor
clasice ale răspunderii juridice, rezumându -se la reglementarea răspunderii civile delictuale
pentru prejudicii aduse mediului, care conform art. 95 alin 3, ,,se rea lizează conform
prevederilor prezentei Ordonanțe de Urgență și reglementărilor specifice,,
Deoarece evoluția spectaculoasă a dreptului mediului a adus în prim plan
insuficiența și ineficacitatea normelor de recomandare în domeniu, cât și a formelor de
răspundere civilă și contravențională, s -a simțit necesitatea de a se apela la incrimanarea
acțiunilor de poluare, elaborându -se reglementări pe sectoare protejate, în care sunt
prevăzute numeroase infracțiuni, atât la nivel național cât și internațional.
De a ceea, în prezentul capitol, ne propunem să analizăm infracțiunea de mediu și
răspunderea penală în dreptul mediului, cu o privire specială asupra particularităților
acestora, încercând să scoatem în evidență importanța și necesitatea unui ,,drept penal al
mediului,,

2.2. Aspecte teoretice privind infracțiunea
Dreptul penal, așa cum este cunoscut20 este structurat în jurul a trei instituții
fundamentale, și anume, infracțiunea, răspunderea penală și sancțiunea. Între cele trei
institutii există o stransa le gatura, instituția infracțiunii determinând existența și
funcționarea celorlalte două, astfel încât, în lipsa infracțiunii nu putem discuta de
răspundere penală la fel cum în lipsa răspunderii penale nu se poate aplica o sancțiune.

2.2.1. Noțiune
Infrac țiunea a fost definită în literatura de specialitate21, conform Codului penal ,ca
find fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.
Astfel, s -a constatat22 faptul că, fenomenul infracțiunii, un fenomen complex, îmb racă mai
multe aspecte, și anume, aspectul material (infracțiunea constituie un act de conduită
exterioară care produce modificări în lumea obiectivă), uman (infracțiunea reprezintă un
act de conduită al omului, expresie a personalității făptuitorului), mo ral (atitudinea morală

18 Publicata in M. Of nr. 1196 din 30 decembrie 2005
19 Publicata in M. Of nr. 586 din 6 iulie 2006
20 V. Dobrinoiu, 1. Pascu, 1. Molnar. Oh. Nistoreanu. Al. Boroi. V Lazar „Drept penal, partea generală” Ed.
Europa Nova, Bucure ști. 1999. P. 97
21 Ilie Pas cu ,,Drept penal, p artea generală ” Ed. Europa Nova, Bucure ști, 2001, p 124
22 Alexandra Boroi, Gheorghe Nistoreanu ,,Drept penal și Drept procesual penal” Ed. All Beck, Bucure ști,
2005, p. 4

27
a făptuitorului față de valorile sociale), politic (atitudinea politică a făptuitorului față de
valorile sociale) și juridic (infracțiunea constituie încălcarea unei obligații juridice de
conformare prevăzută de norma incriminatoare) .
Definiția infracțiunii prezintă importanță și sub aspectul delimitării sferei ilicitului
penal de ilicitul extrapenal, având rolul de ghid în elaborarea de noi norme de drept penal
prin care anumite fapte sunt incriminate ca infracțiuni, dar și în scoa terea de sub incidența
legii penale a faptelor care nu mai sunt considerate ca reprezentând pericol social23.

2.2.2. Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Conform definiției prezentate mai sus, cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii
sunt reprez entate de pericolul social, vinovăția și prevederea,faptei în legea penală.

2.2.2.1. Pericolul social
Articolul 17 al Codului penal definește pericolul social astfel: „ Infracțiunea
comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârșită ș i prin omisiune,
când autorul omisiunii, printr -o acțiune sau inacțiune anterioară, a creat pentru valoarea
socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului . ". Așadar,
Legea penală consideră ca fiind fapte ce constituie element ele infracțiunii doar actele,
acțiunile -inacțiunile (omisiunile) activitățile, manifestările, procesele și stările umane care
pot să fie percepute de simțurile umane, în acest mod neconstituind fapte penale procesele
psihice interne, caracteristice gândiri i individuale care nu se materializează în realitatea
obiectivă24 .
Tot din textul definiției se desprind și elementele pericolului social, astfel:
a) Pericolul social trebuie să fie generat de săvârșirea unei fapte.
Noțiunea de „faptă", în semnificația dat ă de legea penală, se limitează la două
elemente: o activitate fizică, reprezentată sub forma unei acțiuni sau inacțiuni, și un
rezultat socialmente periculos.
Acțiunea, este reprezentată de acea formă de manifestare concretizată în acte, gesturi,
cuvinte prin care făptuitorul, folosindu -se de propria energie sau de o energie străină
produce o schimbare în lumea exterioară.

23 V. Dobrinoiu ș i colaboratorii ,,Noul Cod penal comentat. Partea speciala ” Editia a II -a,
Ed. Universul Juridic ., p. 102.
24 Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănă sescu ,,Drept penal general” Ed. All B eck, București,
2002, p. 154

28
Inacțiunea, constă într -un comportament pasiv, în omisiunea făptuitorului de a
îndeplini o obligație legală.
Rezultatul reprezintă o urmare socialmente periculoasă și constă într -o vătămare sau
într-o stare primejdioasă, creată prin acțiunea sau inacțiunea făptuitorului.

b) Pericolul social să fie de o asemenea gravitate încât pentru combaterea faptei care l –
a generat să fie necesară a plicarea unei pedepse. Spre deosebire de sfera ilicitului
extrapenal, unde sunt suficiente sancțiunile reparatorii, disciplinare sau
contravenționale, în cazul infracțiunilor, datorită pericolului social ridicat, este necesară
aplicarea unei pedepse, aceas ta find cea mai grea dintre sancțiunile prevazute de lege.

2.2.2.2 Vinovăția
În Codul penal nu se regăsește o definiție a vinovăției, cea de -a doua trăsătură
esenția lă a infracțiunii, însă art. 16 descrie formele și modalitățile vinovăției:
„Vinovăție există când, fapta care prezintă pericol social este săvârșită cu intenție sau din
culpă .
1. Fapta este săvârșită cu intenție când infractorul:
a) Prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;
b) Prevede rezultatul faptei sale și, deși nu -l urmărește acceptă posibilitatea
producerii lui.
2. Fapta este săvârșita din culpă când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu -1 acceptă socotind fără temei că el nu se
va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, d eși trebuia și putea să -1 prevadă. "
În urma acestei prevederi din Codul penal, în literatura juridică de specialitate,
vinovăția a fost definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care săvârșind cu voință
neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol soci al, a avut în momentul executării reprezentare
faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut
reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei
reprezentări25 .
Astfel, în vederea tragerii la răspundere a unei persoane care a comis o infracțiune
și pentru stabilirea pedepsei, nu este suficientă numai stabilirea faptului că persoana

25 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu ,,Drept penal si procesual penal.” Ed. CH Bec k, p. 5.

29
respectivă a comis fapta cu vinovăție, fiind necesară stabilirea formei de vinovăție cu care
ea a acționat.
În cele ce urmează, vom analiza pe scurt formele vinovației în dreptul penal.
După cum se știe, vinovăția se prezintă sub trei forme, și anume intenția (dolul),
culpa (greșeala) și intentia depășită (praeterintenția). Prezintă importanță stabilirea cu
exactitate a formei de vinovăție cu care a fost săvârșită o faptă incriminată de lege pentru
corecta încadrare juridică a faptei și pentru stabilirea răspunderii penale a făptuitorului în
raport cu voința sa.
Intenția reprezintă regula sub care se înfățișează vinovăția, majoritatea
infracțiunilor comițându -se cu intenție, iar în mod excepțional din culpă sau cu
praeterintenție.
După cum am amintit deja, fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul
prevedere rezultatul faptei sale, urmârind producerea lui p rin săvârșirea acelei fapte, caz în
care ne aflăm în prezența intenției directe (dol direct), sau prevede rezultatul faptei sale și,
deși nu -l dorește, acceptă posibilitatea producerii lui, situație în care ne aflăm în prezența
intenției indirecte (dol eve ntual).
Art. 16 pct. 2 C. Pen. stabilește că o faptă este considerată ca fiind comisă din culpă
atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu -l acceptă, socotind fără temei
că el nu se va produce, situație în care ne aflăm în prezența cu lpei cu prevedere sau
usurință, sau nu prevede rezultatul faptei sale deși trebuia și putea să -l prevadă, caz în care
ne aflăm în prezența culpei simple, numită și neglijență.
Praeterintenția
În doctrina juridică26, praeterintenția (intenția depășită) a f ost definită ca fiind o
formă mixtă de vinovăție care reușește în latura subiectivă a aceleiași infracțiuni intenția și
culpa care se realizează atunci când făptuitorul prin săvârșirea faptei prevede, urmărește
sau acceptă producerea unui anumit rezultat s ocialmente periculos dar în realitate, se
produce un rezultat mai grav sau un rezultat în plus pe care făptuitorul 1 -a prevăzut, dar nu
1-a acceptat socotind fără temei că nu se va produce, ori nu 1 -a prevăzut deși trebuia și
putea să -1 prevadă.

26 V. Dobrinoi u și colaboratorii ,,Noul Cod penal comentat. Partea speciala” Editia a II -a,
Ed. Universul Juridic P. 126

30
2.2.2 .3. Prevederea faptei în legea penală
Orice faptă, săvârșită cu vinovăție, indiferent cât de periculoasă ar fi pentru
societate, nu constitute infracțiune dacă nu este prevăzută de legea penală. Astfel,
incriminarea prin legea penală reprezintă descrier ea conținutului faptei cât și stabilirea
pedepsei corespunzătoare pericolului social produs prin acțiunea sau omisiunea săvârșită
în detrimentul relațiilor și raporturilor socio -umane27.

2.2.3. Conținutul infracțiunii
Conținutul infracțiunii poate fi de finit ca totalitatea condițiilor sau elementelor
prevazute de lege pentru ca fapta să constituie infracțiune. Tocmai aceste condiții sau
elemente fac ca fiecare infracțiune să se diferențieze de celelalte tipuri de infracțiune și
ajută la încadrarea juridi că corectă a infracțiunii în textul de lege care o prevede și o
sancționează.
În ce privește structura conținutului infracțiunii, aceasta vizează următoarele
elemente: obiectul infracțiunii, subiecții infracțiunii, locul, timpul săvârșirii infracțiunii și
actul de conduită cu cele două laturi, latura obiectivă și latura subiectivă, elemente care ne
interesează să le trecem în revistă în acest capitol, pentru ca în capitolul următor să le
putem analiza și aplica infracțiunilor de mediu.

2.2.3.1. Condiți i preexistente infracțiunii
Obiectul infracțiunii
Conform teoreticienilor28, putem defini obiectul infracțiunii ca fiind valoarea
socială și relația socială formată în jurul și datorită acestei valori, care sunt vătămate, lezate
sau puse în pericol prin săvârșirea faptei socialmente periculoasă.
Însă, obiectul juridic al infracțiunii diferă în raport de categoria sau gru pa de
infracțiuni prevăzută în Codul penal, partea specială.
Astfel, pot exista mai multe forme ale obiectului infracțiunii:
– obiectul juridic generic sau de grup, format din grupul mănunchiul de valori
sociale de aceeași natură apărate prin normele penale;
– obiectul juridic special reprezintă valoarea socială concretă căreia i se aduce
atingere prin infracțiune și este folositoare det erminarea individualității unei
infracțiuni în cadrul unui grup; – obiectul juridic complex, când prin fapta

27 Iancu Tănăsescu, Camil Tănă sescu, Gabriel Tănă sescu ,,Drept penal general” Ed. All B eck, Bucure ști,
2002, p. 156
28 Alexandru Boroi, Gheorghe N istoreanu ,,Drept penal si procesual penal” Ed. CH Beck , p. 14

31
socialmente periculoasă sunt lezate în același timp două sau mai multe relații
sociale, cea mai importantă dintre acestea dând natura acelei infrac țiuni;
– obiectul material, care constă, în lucrul, bunul sau persoana fizica contra ori
împotriva căreia s -a indreptat, acțiunea sau inacțiunea incriminată29.

Subiecții infracțiunii sunt reprezentate de persoanele implicate în săvârșirea unei
infracțiun i prin comiterea actului de executare sau prin suportarea consecințelor, a răului
cauzat prin săvârșirea acesteia.
În literatura de specialitate, subiecții infracțiunii se împart în două categorii, și
anume, subiectul activ (persoana fizică sau juridică) și subiectul pasiv.
În ce privește condiția de vârstă , Codul penal prevede în art. 113 ca până la
împlinirea vârstei de 14 ani nicio persoană nu răspunde penal. În ce privește perioada
cuprinsă între 14 și 18 ani, aceasta este delimitată în două perioade , și anume, minorul cu
vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal doar dacă se dovedește că a săvârșit fapta
cu discernamant30 , iar odată cu împlinirea vârstei de 16 ani minorul răspunde penal.
A doua condiție necesară existenței subiectului infra cțiunii este reprezentată de
responsabilitate. Cu toate ca responsabilitatea nu este o condiție prevăzută expres de lege,
ea dispune că nu constituie infracțiune fapta prevăzuta de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvârșirii faptei, fie din cauz a alienației mintale, fie din alte cauze, nu putea să -și
dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale , ori nu putea fi stăpân pe ele . Deoarece
responsabilitatea presupune un factor intelectiv (discernământul), constând în capacitatea
persoanei de a -și da se ama de acțiunile sau inacțiunile sale, de semnificația lor socială și de
urmările acestora, și un factor volitiv, care constă în aptitudinea persoanei de a fi stăpână
pe faptele sale, putându -le dirija în mod conștient.
Astfel, persoanele cărora le lipsesc aceste însușiri nu pot fi considerate subiecți ai
infracțiunilor, faptele lor nereflectând o poziție conștientă, iar pedeapsa care ar urma să li
se aplice nu ar fi în măsură să le corijeze.
O altă condiție necesară existenței subiectului infracțiunii este libertatea de voință și
acțiune, care presupune că persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a lua în mod liber
hotărârea cu privire la săvârșirea faptei și, în același timp, să fi putut acționa în mod liber.

29 Nu toate infrac țiunile au un obiect material deoarece nu la orice infrac țiune valoare a socială ce constituie
obiectul juridic este susceptibilă de încorporare într -un lucru sau persoană .
30 Din punct de vedere juridic, prin discern ământ se în țelege capacitatea persoanei de a -și da seama de
caracterul s ocialmente periculos al faptei și de a-și manifesta con știent voin ța, capacitate a, raportat la fapte
concrete săvâ rșite.

32
Această condiție, la fel ca și condiția prezentată anterior, responsabilitatea, nu se
regăsește expres în dispozițiile legii penale, însă în mod indirect poate fi desprinsă din
prevederile art. 24 C. pen.: ,,Nu este imputabila fapta prevăzuta de legea penală, săvârșită
din cauza unei constrânge ri fizice căreia fă ptuitorul nu i -a putut rezista” și de asemenea din
art. 25 C. pen „Nu este imputabil ă fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana
făptuitoru lui ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod" .
Pe lângă cele trei condiții generale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană
pentru a putea fi subiect activ al unei infracțiuni, în unele cazuri, legea cere anumite
condiții speciale pe care subiectul activ trebuie să le îndeplinească. În aceste cazuri, când
legea cere subiectului activ o anumită calitate, suntem în prezența unui subiect activ
calificat31, calitate în lipsa căreia fapta respectivă neputând fi considerată ca find acea
infra cțiune. Aceste calități sunt cerute doar pentru autorul infracțiunii și trebuie să existe
încă din momentul săvârșirii infracțiunii.
Condițiile pe care persoana juridică trebuie să le îndeplinească pentru a răspunde
penal pot fi grupate în32: condiții ce p rivesc existența persoanei juridice, condiții privind
sfera persoanelor juridice care răspund penal, condiții privind persoanele fizice care prin
faptele lor pot antrena răspunderea penală a persoanei juridice și, nu în ultimul rând,
vinovăția cerută de le ge pentru existența infracțiunii.
Prima condiție, privind existența persoanei juridice, stipulează ca persoana juridică,
pentru a răspunde penal, trebuie să existe în momentul infracțiunii, să aibă personalitate
juridică. Pot fi subiect activ al infracțiu nii și persoanele juridice aflate în proces de
lichidare până la încetarea activității.
În ce privește a doua condiție privind sfera persoanelor juridice care răspund penal,
toate persoanele juridice răspund penal, exceptând persoanele juridice de drept public:
statul, autoritățile publice și instituțiile publice care desfășoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat.

31 De exemplu, pentru existen ța infracțiunii de delapi dare, subiectul activ trebuie să fie funcționar cu atribu ții
de gestiune sau administrare a unor bunuri. In ce prive ște infracțiunile de mediu, acestea vor avea
întotdeauna subiec ți activi califica ți, aceștia vor fi de fiecare dată dintre cei care î și desfășoară activitatea î n
domenii ce pot afecta calitatea factorilor de mediu (Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu. Protectia penală a
mediului, Ed. Universitar ă, București, 2007, p. 161)
32 Constantin Mitrache, Cri stian Mitrach e ,,Drept penal român Partea generală ” ediția a IV -a revăzută și
adaugită , Ed. Universal Juridic, Bucure ști, 2007, p. 123

33
A treia condiție este cea privind persoanele fizice care prin faptele lor pot antrena
răspunderea penală persoanei jurid ice. Astfel, din prevederile art. 15933 se desprind relațiile
care trebuie să existe între persoana fizică, și persoana juridică pentru ca fapta persoanei
fizice să antreneze răspunderea penală a persoanei juridice, și anume, orice persoană fizică
din condu cerea persoanei juridice, orice prepus al persoanei juridice, orice persoană aflată
sub autoritatea acesteia, sau chiar orice persoană care are o relație de fapt ori de drept cu
persoana juridică și care acționează în realizarea obiectului de activitate or i în interesul
persoanei juridice și cu acordul acesteia.
Subiectul pasiv al infracțiunii este persoana vătămata penal, adică acea persoană
fizică sau juridică, titulară a a valorii sociale căreia i s -a adus atingere prin săvârșirea faptei
penale, a sufer it răul produs prin comiterea acesteia. Spre deosebire de subiectul activ,
subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică indiferent de vârstă, chiar
iresponsabilă. Ca o condiție generală, persoana fizică, sau juridică pentru a putea fi
consi derată subiect pasiv al infracțiunii, aceasta trebuie să fie titulară valorii sociale
ocrotite penal.
Locul săvârșirii infracțiunii
Deteminarea locului săvârșirii faptei prezintă importanța în stabilirea competenței
teritoriale a organelor juridice în v ederea adoptării măsurilor de apărare socială.
De asemenea, locul săvârșirii infracțiunii este un factor de influențare a pericolului
social concret al infracțiunii săvârșite34.
Timpul comiterii infracțiunii
Conform doctrinei35, stabilirea în care s -a săvâ rșit infracțiunea prezintă importanță
din mai multe considerente: ajută la determinarea legii care trebuie aplicată în caz de
succesiune a legilor penale în timp, contribuie la stabilirea capacității psiho -fizice a
infractorului, determinară punctul de ple care al prescripției acțiunii penale și, nu în ultimul
rând de timpul săvârșirii infracțiunii se ține cont de stabilirea pericolului social concret al
faptei.

33 Alexan dru Boroi, Gheorghe Nistoreanu ,,Drept penal si procesual penal ” Ed. CH Beck ., p. 18,
34 Iancu Tănăsescu, Camil Tăn ăsescu, Gabriel Tănă sescu ,,Drept penal general” Ed. All B eck, Bucure ști,
2002 , p. 176
35 V. Dobrinoiu și colab oratorii ,,Noul Cod penal comentat. Partea speciala” Editia a II -a,
Ed.Universul Juridic , p. 153

34
Laturile conținutului constitutiv
Latura obiectivă
Conform literaturii de specialitate36, latura obiectivă a conținutului constitutiv al
infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la
actul de conduită pentru existența infracțiunii. În aceeași ordine de idei, latura obiectivă a
fost definită37 ca find a ctivitatea persoanei fizice care prin urmările ei periculoase vatămă
sau pune în pericol anumite relații sociale apărate de normele dreptului penal.
Latura obiectivă a fiecărei infracțiuni are în structura sa următoarele părți
componente: elementul mater ial, urmarea imediată și legătura de cauzalitate între
elementul material și urmarea imediată, componente care urmează să le prezint pe scurt.
Elementul material
Elementul material reprezintă componenta principală a laturii obiective și constă în
activita tea fizică, manifestată sub forma de acțiune sau inacțiune, importanța elementului
material este determinată de faptul ca acesta determină conduita infracțională interzisă prin
norma incriminatoare, fiind îndreptat spre o valoare socială ocrotită de lege, iar intensitatea
acestuia determină gradul de vătămare a unei anumite valori sociale38.
În norma de incriminare, elementul material este desemnat printr -un cuvânt (de
exemplu uciderea) sau printr -o expresie (de exemplu folosire a permiselor de vânătoare),
iar acestora, care indică activitatea fizică ce constituie elementul material al infracțiunii i se
atribuie numele de verbum regens .
După cum aminteam anterior, elementul material constă în activitatea fizică,
manifestat sub formă de acțiune sau inacțiune. Astfel, prin acțiune (comisiune) se întelege
o comportare umană activă, conștientă și voluntară prin care făptuitorul face ceva, ce legea
penală ordonă să nu se facă.
În ce privește inacțiunea (omisiunea) aceasta reprezintă rămânerea în pasivitate,
abține rea sau omiterea de a acționa în sensul îndeplinirii unei obligații care îi incumbă.
Pentru ca inacțiunea să poată constitui element material al infracțiunii, este necesar să
existe o îndatorire legală de a acționa, interveni, luând măsuri pentru preîntâmp inarea,
oprirea sau înlăturarea consecințelor negative39.

36 Constantin Mitr ache, Cristian Mitrache ,,Drept penal român Partea generală ” ediția a IV -a revăzută și
adaugită, Ed. Universal Juridic, București, 2007 ,p, 128
37 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu ,,Drept penal si procesual penal” Ed. CH Beck ., p. 18
38 Iancu Tănăsescu, Camil Tănă sescu, Gabriel Tănă sescu ,,Drept penal general” Ed. All B eck, Bucure ști,
2002 P. 179 -180
39 V. Dobrinoiu si colab ,, Noul Cod penal comentat. Partea speciala” Editia a II -a,Ed. Universul Juridic, P
156.

35
Urmarea imediată
Cea de -a doua componentă a laturii obiective este reprezentată de urmarea imediată
(rezultatul, efectul, consecința actului săvârșit), deoarece toate infracțiunile produc
rezultate, efecte. În doctrina40, urmarea imediată a fost definită ca fiind acea modificare
negativă a realității înconjurătoare pe care fapta săvârșită a produs -o sau este susceptibilă
să o producă și care -și găsește expresia în periclitatea, vătămarea sau amenințare a valorilor
sociale apărate de legea penală.
Prezintă importanță ca urmarea socialmente periculoasă să fie imediată, deci să fie
rezultatul nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii, și nu un rezultat mijlocit,îndepărtat41.
Legătura de cauzalitate
Cea de -a treia componentă a laturii obiective a infracțiunii, legătura de cauzalitate,
reprezintă liantul între cauză (elementul material) și efect (urmarea imediată), existența
infracțiunii fiind condiționată de această legatură de cauzalitate.
Legatura de cauzalit ate este facil de stabilit în cazurile în care rezultatul produs este
generat de acțiunea sau inacțiunea unei persoane, însă poate fi dificil de stabilit atunci când
privește fenomene care au avut loc în trecut, iar caracteristicile acestora sunt deduse
pornind de la rezultatul produs.
Latura subiectivă
Latura subiectivă a conținutului infracțiunii constă în totalitatea condițiilor cerute
de lege cu privire la atitudinea psihică a făptuitorului, sub raportul coștiinței și voinței sale,
față de materialitat ea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate)
pentru ca acea fapta să constituie infracțiune42.
Elementul esențial al laturii subiective al infracțiunii este reprezentat de vinovăție
(elementul subiectiv). Însă, în cazul anum itor infracțiuni, alături de elementul subiectiv, se
mai adaugă și una sau mai multe condiții sau cerințe speciale (mobiluri, scopuri etc.).

40 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu ,,Drept penal si procesual penal” Ed. CH Beck, P. 19
41 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache ,,Drept penal român Partea generală ” ediția a IV -a revăzută și
adaugită, Ed. Universal Juridic, București, 2007, p. 131
42 V.Dobrinoiu și colab . ,,Noul Cod penal comentat. Partea speciala” Editia a II-a,Ed. Universul Juridic, P.
168-169.

36
Vinovăția.
Vinovăția, ca element subiectiv, poate fi prevăzută sub forma intenției, culpei sau
praeterinten ției, iar ca element al conținutului infracțiunii, vinovăția trebuie prevăzută în
conținutul juridic al fiecărei infracțiuni. De aceea, în norma de incriminare a faptei este
necesară prevederea vinovăției cu care fapta săvârșită, devine infracțiune.
Mobil ul. Literatura de specialitate in domeniu43 este de părere că orice acțiune sau
inacțiune prevăzută de legea penală este precedata și determinată de un impuls interior care
constă într -o necesitate, dorință, pasiune, sentiment, emoție etc., care inspiră făp tuitorului
ideea de a o comite, acesta fiind mobilul (motivul) infracțiunii.
Astfel, mobilul infracțiunii a fost definit ca fiind motivul, impulsul interior care
determină hotărârea infracțională și implicit comiterea infracțiunii.
Scopul.
Scopul reprez intă obiectivul, țelul urmărit de făptuitor prin săvârșirea acțiunii sau
inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Cunoașterea scopului urmărit de
infractor prezintă importanță în individualizarea sancțiunilor de drept penal.

2.3. Part icularitățile răspunderii penale în dreptul mediului
2.3.1. Noțiuni generale
Răspunderea penală, cea mai severă dintre formele răspunderii juridice reprezintă o
instituție fundamentală a dreptului penal care împreună cu instituția infracțiunii și institu ția
sancțiunii formează componentele de bază ale întregului sistem de drept penal44, fiind
consecința nesocotirii dispoziției normei juridice penale.
Astfel, răspunderea vizează nu doar încetarea conduitei ce contravine dreptului ci
își propune să sancțion eze persoanele care au urmat o asemenea conduită, pentru a preveni
pe viitor repetarea ei45.
Spre deosebire de răspunderea civilă, raspunderea administrativă și răspunderea
disciplinară, răspunderea penală intervine în cazul în care membrii societății nu s e
conformează exigențelor normei penale săvârșind infracțiuni, iar restabilirea ordinii de
drept încălcate neputându -se face decât prin constrangere, și anume, prin intermediul

43 V. Dobrinoiu și colab . ,,Noul Cod penal comentat. Partea speciala” Editia a II -a,Ed. Universul Juridic , p.
171.
44 Alexandru Boro i ,,Drept penal. Partea generală” ediția aIIIa , Ed. All Beck, Bucure ști, p. 258 .
45 V. Dobrinoiu și colab. ,,Noul Cod penal comentat. Partea speciala ” Editia a II -a,Ed. Universul Juridic , p.
387.

37
răspunderii penale46. De aici rezulta ca este imperativ necesar ca fapta interzi să de legea
penală să conțină toate cerințele legale pentru a constitui infracțiunea.
Cu toate că raspunderea penală este, așa cum menționam anterior strâns legată de
instituția sancțiunilor, cele două instituții nu trebuie confundate, deoarece infracțiun ea este
cauza răspunderii penale iar sanctțunile penale sunt consecința răspunderii penale.
Astfel, răspunderea penală poate fi definită ca fiind raportul juridic penal de
constrângere, născut ca urmare a săvârșirii infracțiunii între stat, pe de o parte, și infractor
pe de altă parte, raport complex al cărui conținut î1 formează dreptul statului, ca
reprezentant al societății, de a trage la răspundere pe infractor, de a -i putea aplica
sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și de a -l constrâng e să o execute,
precum și obligația infractorului de a răspunde pentru fapta sa și de a se supune sancțiunii
aplicate, în vederea restabilirii ordinii de drept și restaurării autorității legii47.
Începând din anul 2006, răspunderea penală este prevăzută î n dreptul penal român
atat pentru persoana fizică cât și pentru persoana juridică.

2.3.2. Aspecte ale răspunderii penale în dreptul mediului
Evoluția rapidă a dreptului mediului a adus în prim plan insuficiența și
ineficacitatea normelor de recomandar e în acest domeniu, dar și a formelor de răspundere
civilă și contravențională. De asemenea, conform literaturii de specialitate48, criminalitatea
împotriva mediului a devenit din ce în ce mai profitabilă prin activități de depozitare
ilegală de deșeuri per iculoase (în Italia, traficul ilegal de deșeuri reprezintă a doua
activitate a organizațiilor criminale după traficul de droguri), trafic de substanțe toxice
interzise și contrabandă de resurse naturale protejate, comerțul ilicit cu produse provenite
de la specii rare, pe cale de dispariție, constituind cea de -a doua piață ilegală din lume,
după cea a drogurilor.
Și în România importurile ilegale de substanțe toxice, defrișările masive, iraționale,
comercializarea produselor din specii protejate de vânat ( sturioni, vânat, etc.) și actele de
poluare și degradare a mediului aduc profituri mari prin prejudicii asupra mediului,
ajungându -se astfel la îmbogățirea fenomenului criminalității cu un nou sector de fapte
socialmente periculoase, „infracțiunile de medi u".

46 Gheor ghe Diaconu ,,Raspunderea penala” Ed. Lumina Lex, București, 2008, p. 289 urm
47 Constantin Mi trache , Cristian Mitrache ,,Drept penal român Partea generală ” ediția a IV -a revăzută și
adaugită, Ed. Universal Juridic, București, 2007 , p. 335
48 Mircea Duțu ,,Tratat de dreptul mediului” editia 3 Ed. C.H. Beck, București, editia 2007, p. 545

38

Legislația românească a îmbunătățit treptat această problemă, astfel că, dacă Legea
nr. 9/1973 privind protecția mediului înconjurător prevedea trei infracțiuni în art. 7749 și
7850, Legea nr. 137/1995, legea protecției mediului, lărgește spectrul inf racțiunilor de
mediu, iar actuala reglementare -cadru, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005,
cu modificările și completările ulterioare, înregistrează reale progrese, prevăzând și
sancționând în art. 98 o serie de fapte considerate infracțiuni (25 ), dacă au fost de natură să
pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru care pedeapsa
prevăzută este închisoarea și/sau amenda penală.
Răspunderea penală în dreptul mediului comportă, așa cum menționam anterior,
unele particu larități față pe răspunderea penală clasică, astfel:
– o primă particularitate are în vedere natura obiectului ocrotit de lege care, spre
deosebire de răspunderea tradițională, ocrotește viața și sănătatea ființelor vii și a
elementelor de mediu (apa, a er, sol, subsol, păduri etc.), interesul fiind cu
preponderență colectiv;
– pentru angajarea răspunderii penale, faptele incriminate ca infracțiuni trebuie
săvârșite cu vinovăție, iar în ce privește infracțiunile de mediu (în principa1
infracțiunile de po luare), forma de vinovăție cu care sunt săvârșite majoritatea
infracțiunilor este culpa, sub toate modalitățile ei, deoarece este puțin probabil că
cel care comite fapta să acționeze cu scopul de a vătăma vreun element component
al acestuia;
– în ce prive ște gradul de pericol social deosebit care conferă caracterul penal al
faptei, acesta trebuie să exprime, pentru toate infracțiunile de mediu, o serioasă
amenințare pentru sănătatea umană, animală sau vegetală;
– legatura de cauzalitate între elementul ma terial și imediat, în principal la
infracțiunile de poluare, este dificil de stabilit în situația inexistenței unor mijloace
și dotări speciale de probă.

49 Art. 77: „Evacuarea in atmosferă a substa nțor daunătoare sub forma de gaze, vapori, aerosoli, particule
solide, precum și producerea de zgomote peste limitele stabilute de normele legale, care pun in pericol
sanatatea ori integritatea corporală a oamenilor sau produc pagube econorniei na țonalc, constituie
infracțiune și se pedepse ște cu inchisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amencla
50 Art. 78: „Depozitarea aruncarea ori evacuarea reziduurilor menajere sau a celor industriale, fara
respectarea normelor legale. dacă prin aceasta se pune in peric ol sanatatea ori integritatea corporală a
oamenilor sau se produce o pagubă economiei nationale, constituie infractiune și se pedepse ște cu inchisoare
de la o luna la un an sau cu amenda."

39

2.4. Infracțiunea de mediu
2.4.1. Aspecte generale
În literatura de specialitate51 s-a afirmat pe bună dreptate că în domeniul penal, în
ultima perioadă, se manifestă două linii principale de evoluție, și anume, un curent care
constă în dezincriminarea unor tipuri de infracțiuni care nu mai reprezintă un pericol social
ridicat, și un al doilea curent care constă în apariția și reglementarea unei noi generații de
infracțiuni, legate de dezvoltarea tehnologică a societății. cum sunt: infracțiunile
informatice, faptele de spălare a banilor, infracțiunile de mediu, etc.
În definirea infracțiunii de mediu vom apela la o privire de ansamblu a părerilor
mai multor autori.
Astfel, infracțiunile de mediu au fost definite ca fiind acele fapte periculoase prin
săvârșirea cărora se aduc atingeri relațiilor sociale a căror ocrotire este condiționată de
apărarea f actorilor naturali și arficiali ai mediului, atingeri care se concretizează din punct
de vedere al consecințelor printr -o pagubă produsă persoanelor fizice și juridice care îi
administrează, prin punerea în pericol a sănătății oamenilor, a animalelor și p lantelor sau
prin producerea de pagube economiei, nationale52 .
O altă definiție dată în doctrină definește infracțiunea de mediu ca acea faptă
socialmente periculoasă, săvârșirea cu vinovăție ce amenință valorile și interesele în
domeniul protecției mediu lui, prevenire a poluării, reducerea și înlăturarea efectelor
poluării, iar în majoritatea cazurilor, infracțiunea de mediu creează o stare de pericol
pentru viața și sănătatea ființelor vii, pentru elementele de mediu, ceea ce face ca ele să fie
incrimina te ca fapte socialmente periculoase, chiar dacă persoana și bucuriile sale nu sunt
amenințate direct.
Infracțiunea de mediu a mai fost definită53 ca reprezentând acea faptă săvârșită cu
vinovăție, care prezintă pericol pentru valori de maximă importanță pe ntru societate,
sănătatea oamenilor, a mediului în general și care sunt prevăzute de legea penală.
Trei modele de definire a infracțiunilor de mediu sunt folosite în dreptul statelor
europene54 :

51 Mirela Gorunescu, Infractiunea de mediu – infractiune contra dezv oltarii durabile durabile, Dreptul nr.
11/2003, p. 134
52Alexandru B oroi, Mirela Gorunescu ,,Protectia penală a mediului” Ed. Universitară, București, 2007 , p. 155
53 Ileana Dușcă ,,Dreptul mediului” Ed. Universul Juridic, București, 2009, p. 270
54 Alexandru B oroi, Mire la Gorunescu ,,Protectia penală a mediului” Ed. Universitară, București, 2007 , p.
156

40
– Un prim model este bazat pe o tehnică care creează o depen dență de dispozitțile cu
caracter administrativ. În cazul de față, sancțiunile penale sunt folosite ca un ultim mijloc
de a obliga pe făptuitor la respectarea dispozițiilor administrative, legea penală find
folosită în acest caz doar ca un instrument menit să asigure respectarea dorințelor de drept
administrativ.
– Cel de -al doilea model de definire a infracțiunilor de mediu se întemeiază pe ideea de a se
depăși sancționarea faptelor de gravitate redusă și de a se ajunge la protecția celor mai
importante r esurse ecologice cum sunt apa, aerul, solul, etc., prin incriminarea directă a
comportamentelor periculoase sau vătămătoare în acest domeniu, nefiind neglijate nici
aspectele administrative.
– Al treilea model se bazează pe o independență a incriminărilor faptelor de mediu de
reglementările cu caracter administrativ, caracterizandu -se prin sancționarea
comportamentelor de o gravitate foarte mare pentru viață sau sănătatea oamenilor și care,
în niciun caz, nu pot fi fi disciplinate de legislația administrat ivă.
Clasificarea infracțiunilor de mediu
In cele ce urmeaza vom incerca o clasificare.. a infractiunilor de mediu din două
puncte de vedere, și anume, in primul rand in functie de particularitatile elementelor
constitutive ale acestora (urmand ca asupr a unei analize mai amanuntita sa ne oprim in
urmatorul subcapitol), si in al doilea rand in functie de metodade reglementare, impartind
infractiunile de mediu în patru categorii: infracțiuni prevăzute în Codul penal, în
Ordonanța de urgență a Guvernului n r. 195/2005, infracțiuni prevăzute în legi speciale,
infracțiuni prevăzute în Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul
dreptului penal, și nu în ultimul rând infracțiuni prevăzute în noul Cod penal.
Clasificarea infracțiunilor de rnediu în funcție de particularitățile elernentelor
constitutive
a) Din punct de vedere al obiectului
Așa cum aminteam în capitolul anterior, obiectul infracțiunii este reprezentat de
valoarea socială formată în jurul și datorită acestei valori, care s unt vătămate, lezate sau
puse în pericol prin săvârșirea faptei socialmente periculoasă. Astfel, din punct de vedere
al obiectului, infracțiunile de mediu pot fi subclasificate in functie de anumite nivele
protejate, în acest fel rezolvând problema jurisdi cției penale, după cum urmează:
– în funcție de nivelul mediului vizat de acțiunea sau inacțiunea infracțională
(atmosferic, acvatic, terestru, subteran etc.);
– în funcție de nivelul florei și faunei specifice fiecăruia din aceste medii.

41
b) Din punct d e vedere al subiectului, infracțiunile ecologice se pot clasifica în :
– infracțiuni cu subiect simplu;
– infracțiuni cu subiect calificat, atunci când agentul infractor a îndeplinit o anumită
calitate privind protecția rnediului anumite obligații de înd eplinit pe care le -a
încălcat.
c) Sub raportul laturii subiective infracțiunile de media pot fi împărțite în:
– infracțiuni comise din intenție, unde intenția poate fi și specială, vizând în
mod nemijlocit distrugerea sau alterarea unor elernente ale mediul ui sau chiar a
mediului în ansamblul; sau
– infracțiuni comise din culpă
d) în ce privește latura obiectivă , marea majoritate a infracțiunilor de mediu au la
origine acțiuni poluante sau nepoluante, de natură fizică, care distrug ecosistemele,
în princip al pe cele naturale.

Infracțiuni de mediu prevăzute de Codul penal
Cu toate că actualul Cod penal nu are nicio subdiviziune care să se refere în mod
special la protecția penală a mediului unele norme cuprinse în cadrul unor titluri care se
referă la inf racțiuni ce privesc activități de interes public, activități economice sau activități
referitoare la sănătatea publică, pot fi folosite pentru atingerea acestui obiectiv.
Astfel, în Titlul V II, „Infracțiuni contra siguranței publice ", Capitolul III
“Neresp ectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor
explozive " cuprinde două infracțiuni ecologice, astfel:
Art. 345. a fost modificat prin Lege 187/2012 la 01/02/2014 (1) „Primirea,
deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, în străinarea, dispersarea, expunerea, producția,
procesarea, manipularea, depozitarea intermediară, importul, exportul ori depozitarea
finală, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive,
precum și orice operație privind circulația acestora, fără drept, se pedepsesc cu închisoare
de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Sustragerea materialelor
nucleare sau a altor materii radioactive se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 12 ani și
interzicerea ex ercitării unor drepturi. (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au pus în
pericol alte persoane sau bunuri, au produs vătămarea corporală a uneia ori mai multor
persoane, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani și interzicerea exercitării unor
drepturi. (4) În cazul în care faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au avut ca urmare moartea
uneia sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și

42
interzicerea exercitării unor drepturi. (5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) , (3) și (4) au
fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate. ”
Art. 346. – „(1) Producerea, experimentarea, prelucrarea, deținerea, transportul ori
folosirea materiilor explozive sau orice alte operațiuni privind circulația acestora, fără
drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Sustragerea materiilor explozive se
pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Când
faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) privesc o cantitate mai mare de 1 kg echivalent
trotil sau când cantitatea explozivă este însoțită de materiale de inițiere, pedeapsa este
închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. (4) În cazul în care
faptele prevăzute în alin. (1) -(3) au avut ca urmare moartea uneia sau mai multor persoane,
pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi .”
In art. 112 alin 1 Litera „k”, „D ivulgarea secretului economic, concurența neloială,
nerespectarea dis pozițiilor privind operații de import sau export, deturnarea de fonduri,
infracțiuni privind regimul importului și al exportului, precum și al introducerii și scoaterii
din țară de deșeuri și reziduuri”

Infracțiunile de mediu prevăzute de Ordonanța de urg ență a Guvernului nr. 195/2005
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului
prevede în art. 98 o serie de infracțiuni ecologice care pot fi împărțite în mai multe
categorii .55
În acest sens, o primă cat egorie cuprinde infracțiunile în legătura cu activitățile
economice cu impact asupra mediului, unde pot fi incluse infracțiuni la regimul
substanțelor și deșeurilor periculoase, infracțiuni la regimul îngrășămintelor chimice și al
pesticidelor, infracțiuni la regimul protecției împotriva radiațiilor ionizante și la securitatea
surselor de radiații.
Cea de -a doua categorie are în vedere infracțiunile prin care se aduce atingere
resurselor naturale, cum sunt infracțiunile privind protecția apelor și a ecosi stemelor
acvatice, infracțiunile privitoare la protecția atmosferei, a regimului ariilor protejate și a
monumentelor naturii, infracțiunile în legătură cu protecția solului, subsolului și
ecosistemelor terestre.
În sfârșit, a treia categorie de infracțiun i face referire la infracțiunile rezultate din
încălcarea atribuțiilor, răspunderilor și obligațiilor ce revin autorităților pentru protecția
mediului, persoanelor fizice și juridice cum sunt infracțiunile privind aplicarea

55 O.G. 195/2005 Privind protectia mediului

43
necorespunzătoare sau neluarea m ăsurilor de intervenție în caz de accident nuclear,
infracțiunile privind refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor
de coastă.
De asemenea, Ordonanța de urgență a Guvernului în articolul 98 clasifică cele 25
de infracțiuni e cologice în patru grupe în funcție de pericolul social și pedepsele stabilite.
Prima grupă cuprinde infracțiunile care se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la
un an sau cu amendă penală de la 30.000 ron la 60.000 ron. Următoarele fapte, dacă au
fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană, animală sau vegetală,
constituie infracțiuni: arderea miriștilor, stufului, tufărișurilor și vegetației ecologice,
poluarea acccidentală datorită nesupravegherii executării lucrărilor noi, funcționării
instalațiilor, echipamentelor tehnologice și de tratare și neutralizare, menționate în
prevederile acordului de mediu și/sau a utorizației integrate de mediu.
A doua grupa enumeră 14 infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă penală de la 50.000 ron la 100.000 în măsura în care au fost de natură
să pună în pericol viața sau sănătatea umană, animală sau vegetală: poluarea prin
evacuarea, cu știință, în apă, în atmosferă sau pe sol a unor deșeuri sau substanțe
periculoase, nerespectarea restricțiilor sau interdicțiilor stabilite pentru protecția apei și a
atmosferei, prevăzute de actele normative în vigoare, folosirea de momeni periculoase și de
mijloace electrice pentru omorârea animalelor sălbatice și a peștilor, în scopu l consumului
sau al comercializării, producerea de zgomote peste limitele admise, dacă prin acestea se
pune în pericol grav sănătatea umană, nerespectarea restricțiilor și a interdicțiilor la vânat
și pescuit ale unor specii protejate sau oprite temporar p rin lege și în zonele cu regim de
protecție integrală, potrivit reglementărilor specifice, continuarea activității după
suspendarea acordului de mediu sau autorizației de mediu, nesupravegherea și neasigurarea
depozitelor de deșeuri și substanțe periculoas e, precum și nerespectarea obligației de
depozitare a îngrășămintelor chimice și produselor de protecție a plantelor numai ambalate
și în locuri protejate, prezentarea, în lucrările privind evaluarea de mediu, evaluarea
impactului asupra mediului, bilanțu lui de mediu sau a raportului de amplasament a unor
concluzii și informații false, producerea și/sau importul în scopul introducerii pe piață și
utilizarea unor substanțe și preparate periculoase, fără respectarea prevederilor actelor
normative în vigoare și introducerea pe teritoriul Romaniei a deșeurilor de orice natură în
scopul eliminării acestora, importul și exportul unor substanțe și preparate periculoase
interzise sau restricționate, transportul și tranzitul de substanțe și preparate periculoase, cu
încălcarea prevederilor legale în vigoare, omisiunea de a raporta imediat despre orice

44
accident major, producerea, livrarea și utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de
protecție a plantelor neautorizate, desfășurarea de către persoanele jurid ice de activități cu
organisme modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita și obține acordul de
import/export și/sau autorizațiile prevăzute de reglementările specifice,
Cea de -a treia grupă cuprinde trei infracțiuni care sunt pedepsite cu închisoare de
la unu la cinci ani dacă au fost de natură să pună în pericol viaâa ori sănătatea umană,
animală sau vegetală: nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de
produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice, provocarea, datorită
nesupravegherii surselor de radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea
peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea
măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear, descă rcarea apelor uzate și a deșeurilor
de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale sau provocarea, cu știință de
poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori
platforme plutitoare, a unor substanțe sau de șeuri periculoase.
În sfârșit a patra grupa enumeră infracțiunile de mediu care sunt pedepsite cu cea
mai aspra sancțiune, închisoare de la 2 la 7 ani: continuarea activității după dispunerea
încetării acesteia, neluarea măsurilor de eliminare totală a sub stanțelor și preparatelor
periculoase care au devenit deșeuri, refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a
apelor și a zonelor de coastă, refuzul controlului la introdcerea și scoaterea din țară a
substanțelor și preparatelor periculoase precum și introducerea în țară a culturilor de
microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de
autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, aplicarea necorespunzătoare sau
neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear, provocarea, cu stiință, de
poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori
platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

Tot în a patra grupa de infracțiuni, Ordonanța de urgen ță a Guvernului nr. 195/2005
prevede că refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a apelor și a zonelor de coastă
și refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a substanțelor și preparatelor
periculoase precum și introducerea în ța ră a culturilor de microorganisme, plante și
animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de autoritatea publică centrală
pentru protecția mediului au pus în pericol sănătatea sau integritatea corporală a unui
număr mare de persoane, ped eapsa est e închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor
drepturi, iar în cazul în care s -a produs moartea unei sau mai multor persoane ori pagube

45
importante economiei naționale, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani și
interzicerea unor drep turi. Tentativa se pedepsește.

Infracțiuni de mediu cuprinse în acte normative cu caracter special
In afară de prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 195/2005 și ale
Codului penal, în domeniul protecției penale a mediului există și o serie de dispoziții
cuprinse în acte normative cu caracter special care asigură o specializare profundă a
incriminărilor comportamentelor antisociale asupra mediului, dispozițiile cuprinse în
aceste reglementări sectoriale fiind considerate norme speciale și în af ara cazurilor de
subsidiaritate expresă vor avea prioritate în aplicare56.
Vom face referite în cele ce urmează la patru legi speciale, și anume, Legea nr.
111/1996 privind desfășurarea în siguranță a activităților nucleare.
Transportul și tranzitul de sub stanțe și preparate periculoase, cu încălcarea
prevederilor legale în vigoare; omisiunea de a raporta imediat despre orice accident major;
producerea, livrarea și utilizarea îngrășămintelor chimice și a produselor de protecție a
plantelor neautorizate; des fășurarea de către persoanele juridice a activității cu organisme
modificate genetic sau produse ale acestora, fără a solicita și obține acordul de
import/export și/sau autorizațiile prevăzute de reglementările specifice;
Cea de -a treia grupă cuprinde trei infracțiuni care sunt pedepsite cu închisoarea de
la unu la cinci ani dacă au fost de natură să pună în pericol viața ori sănătatea umană,
animală sau vegetală; nerespectarea interdicțiilor privind utilizarea pe terenuri agricole de
produse de protecție a plantelor sau îngrășăminte chimice, provocarea, datorită
nesupravegherii surselor de radiații ionizante, omisiunea de a raporta prompt creșterea
peste limitele admise a contaminării mediului, aplicarea necorespunzătoare sau neluarea
măsurilor de intervenț ie în caz de accident nuclear; descărcarea apelor uzate și a deșeurilor
de pe nave sau platforme plutitoare dicret în apele naturale sau provocarea, cu știință, de
poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori
platform e plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.
În sfârșit, a patra grupa enumeră infracțiunile de mediu care sunt pedepsite cu cea
mai aspra sancțiune, închisoare de la 2 la 7 ani : continuarea activității după dispunerea
încetării acesteia; nelua rea măsurilor de eliminare totală a substanțelor și preparatelor
periculoase care au devenit deșeuri; refuzul intervenției în cazul poluării accidentale a

56 Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu ,,Protectia pena lă a mediului” Ed. Universitară, București, 2007
P. 159

46
apelor și a zonelor de coastă, refuzul controlului, la introducerea și scoaterea din țară a
substanțe lor și preparatelor periculoase precum și introducerea în țară a culturilor de
microorganisme, plante și animale vii din flora și fauna sălbatică, fără acordul eliberat de
autoritatea publică centrală pentru protecția mediului: aplicarea necorespunzătoare sau
neluarea măsurilor de intervenție în caz de accident nuclear; provocarea, cu știință, de
poluare prin evacuarea sau scufundarea în apele naturale, direct sau de pe nave ori
platforme plutitoare, a unor substanțe sau deșeuri periculoase.

2.4.3. Analiza conținutului infracțiunii de mediu
2.4.3.1. Obiectul infracțiunii de mediu
Așa cum am afirmat deja, obiectul infracțiunii reprezintă valoarea socială și relația
socială formată în jurul și datorită acestei valori, care vătămate, lezate sau puse în peri col
prin săvârșirea faptei socialmente periculoasă. Astfel, în ce privește infracțiunile de mediu,
se ridică problema identificării valorii sociale protejate prin intermediul imcriminărilor.
În acest sens, s -a pus problema57 dacă prin implicarea dreptului penal se dorește
protejarea naturii în ansamblul său, sau doar a dreptului individului la un mediu sănătos.
Însă, cu toate ca protejarea oamenilor și a dreptului acestora la un mediu sănătos reprezintă
scopul protecției penale a mediului, aceasta nu consti tuie decât obiectul juridic secundar al
infracțiunii de mediu, obiectul juridic generic fiind reprezentat de relatiile sociale care se
formează în legătura cu protejarea mediului și care au în vedere asigurarea premiselor unor
dezvoltări economice durabile .
În ce privește obiectul juridic specific al infracțiunilor de mediu, acesta diferă în
funcție de fiecare infracțiune în parte, urmând ca în continuare să prezentăm cateva dintre
acestea.
Astfel, în ce privește infracțiunea de braconaj58, obiectul juridic este reprezentat de
relațiile sociale privitoare la protecția vânatului, ca bun public de interes național și
internațional, care prezintă parte integrantă a biosferei59

La fapta imcriminată în Codul silvic60, reducerea suprafeței fondului forestier și
schimbarea destinației obiectivului, obiectul juridic al infracțiunii prevăzute la art. 106 alin.

57 Alexandru Boroi, Mirela Gorunescu ,,Protectia penala a mediului” Ed. Universitara p. 159
58 Legea vanatorii si a protectiei fondului cinegetic nr. 407/2006, modificata prin Ordonanta de urgenta a
Guvernului nr. 154/2008, publicata in M. Of. Nr. 787 din 25 noiembrie 2008
59 Mihai Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu ,,Infractiuni prevazute in legi spe ciale. Comentarii si explicatii”
Ed. C.H. Beck, Bcres ti, 2008, p. 688.

47
(1) este format din relațiile sociale referitoare la protecția integrității fondului forestier
național împotriva faptelor prin care suprafața acestuia este redus ă cu încălcarea legii, iar
obiectul juridic al infracțiunii prevăzute de art. 106 alin 2 este constituit din relațiile sociale
născute ca urmare a instituirii obligației de a păstra destinația obiectivului pentru care s -a
obținut aprobarea de scoatere din fondul forestier național sau de ocupare a fondului
forestier național pe o durata de cel putin 5 ani de la aprobarea scoaterii din fondul
forestier.
În ce privește infracțiunea din Codul silvic, distrugerea calificata a pădurilor61
aceasta are ca obiect j uridic relațiile sociale referitoare la ocrotirea pădurilor împotriva
faptelor prin care acestea pot fi distruse, degradate sau aduse în stare de neîntrebuințare
prin incediere.
Infracțiunea de poluare fonică, prevazută de art. 98 alin 2, pct 4 din Ordonan ța de
Urgență a Guvernului nr. 195/2005 are ca obiect juridic relațiile sociale care au în vedere
protejarea mediului împotriva faptelor de producere de zgomote peste limite admise, iar
infracțiunea de ,,nerespectare a dispoziției de suspendare a acordului sau a
autorizației/autorizației de mediu,, din cadrul aceluiași act normativ, are ca obiect juridic
relațiile sociale referitoare la respectarea obligației de a desfășura activități care ar putea
avea impact asupra mediului numai pe bază de acord sau auto rizație/autorizație integrată
de mediu.
În ce privește obiectul material al infracțiunii de mediu, acesta va consta atunci
când este posibil, în materializarea valorii sau a uneia dintre valorile sociale protejate prin
norma de incriminare. Astfel, la infr acțiunea de braconaj obiectul material îl formează
animalele sălbatice (mamifere sau păsări) aflate în stare de libertate la infracțiunea de
distrugere calificată a pădurilor obiectul material este reprezentat de pădurile, perdelele
forestiere de protecție , vegetația forestieră din terenurile degradate ameliorate prin
împăduriri, etc. La infracțiunea de reducerea sprafeței fondului forestier și schimbarea
destinației obiectivului, obiectul material îl formează elementele fondului forestier național
menționa te în art. 1 alin 2 din Codul silvic.
Există însă și o serie de infracțiuni ecologice care nu au ca obiect material, din care
enumerăm, cu titlu de exemplu: poluarea fonică, omisiunea raportării oricărui accident
major, refuzul intervenției în caz de polua re a apelor, accesul neautorizat cu armă în arii
naturale protejate etc.

60 Legea nr . 46/2008 privind Codul silvic, publicata in M. Of. Nr. 238 din 27 martie 2008, modific ata prin
Legea nr. 193/2009, publicata in M. Of. Nr. 365 din 01 iunie 2009
61 Art. 111 din Codul silvic

48
CAPITOLUL III
RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV Ă

3.1.Noțiunea de ră spundere administrativă .
Răspunderea administrativă ca institu ție a dreptului administrativ, cuprinde
totalitatea normelor ce reglementează răspunderea juridică a celor care nesocotesc, care
încalcă în principa l normele de drept administrativ .
Folosim sintagma în principal, deoarece în condițiile legii și încălcare a unor norme
aparținând altor ramuri ale dreptului poate atrag e răspunderea administrativă, cum de altfel
și încălcarea unor norme de drept administrativ poate atrage răspun deri juridice de altă
natură decât administrativă. Față de aceasta, s -ar cuveni a arăta, poate în primul rând,
faptul că noțiunea de răspundere administrativă nu este recunoscută de întreaga noastră
doctrină.
Cel puțin două precedente istorice trebuie relevate în acest sens, pe de -o parte
faptul că în perioada interbelică, care a marcat la noi autonomizarea științei dreptului
administrativ, nu s -a construit o teorie a răspunderii administrative, iar, pe de altă parte,
trebuie evocată situația legală și doctrina din perioada postbelică, când a existat un
semnificativ curent teoretic ce considera că răspunderea administrativă se identific ă cu
răspund erea contravențională, mai precis că răspunderea contravențională era „unica”
răspundere administrativă62.
În paralel cu aceste teorii restrictive, și în concordanță cu evoluția reglementărilor
vremii, unii doctrinari au fundamentat și alte forme ale răspun derii administrative decât cea
contravențională (Ioan Santai, Antonie Iorgovan), precum „răspunderea organelor
administrației de stat pentru pagubele cauzate prin actele lor ilegale” (Ilie Iovănaș).
Se arată astfel în literatura recentă că răspunderea pen tru contravenții nu reprezintă
forma tipică a răspunderii administrative (represive), ci forma atipică, imperfectă . Trebuie
să fie considerată ca fiind proprie dreptului administrativ răspunderea pentru încălcarea
obligațiilor din raportul administrativ de subordonare. Sub aspectul scopului urmărit prin
instituirea acestei forme de răspundere ea se încadrează, în principal, în categoria formelor
de răspundere sancționatorie, alături de răspunderea penală (pentru infracțiuni) și cea

62 Mirela Gorunescu „Infracțiunea de mediu – Infracțiun e contra dezvoltării durabile”, București, numărul
11/2003 anul XIV, seria a III -a pagina 129

49
disciplinară (pentru abat eri de la disciplina reglementată de Codul Muncii) între care ocupă
o poziție intermediară datorită periculozității sociale a abaterilor administrative mai scăzută
decât a infracțiunilor, dar mai ridicată decât a abaterilor disciplinareale angajaților.
Răspunderea administrativă este o formă eficientă de sancționare a abaterilor de la
lege prin modul operativ și simplu în care se declanșează și se aplică, comparativ cu alte
forme de răspundere juridică. Aria ei de cuprindere este foarte largă datorită nume roaselor
reglementări privind abaterile de natură administrativă care pot fi săvârșite de o gamă
foarte diversă de subiecte de drept, cât și pentru că unele fapte penale, a căror pericol social
scade, iar frecvența lor se micșorează continuu, trec din sfer a ilicitului infracțional în sfera
abaterilor administrative.
În prezent sunt în general analizate 3 mari categorii de ilicit administrativ:
– ilicitul administrativ propriu -zis
– ilicitul contravențional
– ilicitul cauzator de prejudicii materiale și mor ale iar corespunzător acestora, sunt
consacrate trei instituții ale răspunderii în dreptul administrativ, respectiv răspunderea
administrativă tipică, contravențională și administrativ -patrimonială, fiecare având un
conținut propriu, o construcție sistemic ă, un regim juridic aparte, toate de natură a infățișa
răspunderea administrativă ca o macroinsti tuție a dreptului administrativ .
Fundamentul obiectiv al răspunderii administrative îl constituie principiul
legalității, care impune stricta respectare a leg ilor și a celorlalte acte juridice subordonate
lor în activitatea organelor de stat, in clusiv în activitatea executivă . Încălcarea legalității de
către administrația publică atrage atât sancționarea activității ilegale cât și a autorului ei,
funcționarul a dministrativ , care poate răspunde discipl inar, contravențional sau penal , în
funcție de gravitatea încălcării săvârșite, cât și patrimonial sau material dacă fapta ilicită a
cauzat prejudicii evaluabile pecuniar.
Răspunderea a dministrativ ă constă în relaț iile inte r-umane din societate, în
condițiile existenț ei statului ce sunt reglementa te prin norme juridice care urmăresc
desfășurarea acestora potrivit voinței celor aflaț i la conducerea statului, care pot reprezenta
interesele fie ale u nor grupuri restrâns e, în condiț iile statelor totalitare, fie ale întregii
colectivități, în condiț iile statelor democratice .
În cazul încălcă rii normelor juridice, fiind puse în pericol valorile sociale pe care
acestea le apără , intervine o răspundere juridică, în sensul c ă perso anele care se fac
vinovate de săvârș irea unor fapte ilicite trebuie să suporte anumite consecințe juridice,
adică sa fie pasibile de aplicarea unor sancț iuni juridice.

50
Răspunderea juridică poate fi utilizată fie în accepț iunea de ansamblu de norme
juridice care reglementează relațiile sociale ce se formează în cazul încălcă rii normelor
juridice, fie de situație juridică în care se află persoana care a încă lcat nomele juridice .
Stabilirea unei anumite forme de răspundere juridică pentru săvârș irea unor fapte
anti sociale depinde de voința și interesele celor aflaț i la conducerea statu lui în acel
moment, de importanț a valorilor sociale ce trebuie ocrotite, potrivit evaluarii dat e de
guvernanț i, în scopul deplinei apără ri a acestor valori.
Răspundere a juridic ă, în mod traditional, este analiz ată ca o instituț ie fundamentală
a dreptului, institutie care ti nde să ocupe centrul dreptului în totalitatea sa, reflectând
stadiul de evoluț ie a întregii societăți, nivelul constiinței și responsabilităț ii socia le.
Putem defini răspunderea juridică drept acea formă a ră spunderii sociale constând
în complexul drepturilor și obligaț iilor conexe care, potrivit legii, se nasc ca urmare a
producerii unor fapte ilicite ș i care constit uie cadrul în care se realizează sa ncțiunile
juridice menite să asigurere stabilirea ordinii de drept.
În cadrul formelor ră spunderii juridice, un l oc important îl ocupă răspunderea
administrativă , deoarece printre cele mai frecv ente fapte antisociale se numară abaterea
administrativă .
Răspunderea juridică administrativă este explicată de catre unii teoreticieni ai
dreptului public pornind de la conceptul de constrângere. Prof. A. Iorgovan definește
constrângerea administrativă ca fiind “ansamblul măsurilor (acte juridice, operaț iuni
admini strative, fapte materiale) luate de autorit ățile administraț iei publice, în baza legii, cu
folosirea puterii de stat și, dacă este cazul, împotriva voinț ei unor s ubiecte de drept, pentru
a sancț iona înc ălcarea normelor de d rept administrativ, a preveni săv ârșirea unor fapte
antisociale și a apăra drepturile cetățenilor sau, după caz, pentru a asigura executarea
actelor a utorităților judecătoreș ti, respecti v ale Avocatului Poporului, Curții
Constituționale și Curț ii de Conturi” .
Dacă prin constrângerea admi nistrativă se urmăreș te au toreglarea sistemului social,
răspunderea urmăreș te restabilirea ordinei normative încalcate, precum și condamnarea
faptei negative ș i a autorului acesteia.
Din punct de vedere juridic, în baza căruia o persoană se află într -o rel ație de
obligație față de o altă persoană căreia îi datorează satisfacț ie sau repararea unui prejudiciu
pe care i l -a cauzat . Orice faptă a omului, c are produce altuia prejudiciu, îl obligă pe acela
din a cărui greșeală s -a realizat să repare prejudiciul.

51
Omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar si pentru
acela p e care l -a cauzat prin neglijența sau prin imprudența s a.63
Eficien ța aplică rii normelor de drept privind protec ția mediului este asigurată de
funcționarea sistemul ui răspunderii juridice complexe al dreptului mediului.
Încălcarea dispoziț iilor atrage răspunderea civilă, contravențională sau penală după
caz. Din aceasta formulare rezultă că , daca reglementarile spec iale nu dispun altfel, se
aplică regimul juridic ge neral stabilit î n Co dul civil, pentru răspunderea civilă delictuală ,
pentru răspunderea contravențională și în Codul penal, pentru răspunderea penală .64
Este locul să precizăm aici că , din contextul Legii -cadru a Protecției mediului,
reiese că ea urmă rește instituirea unei ră spunderi juridice complexe sau speciale în
domeniul protecț iei mediului.
Această răspundere juridică î n domeniul dreptulu i mediului va avea particularități
și dimensiuni proprii, specifice vătămărilor aduse mediului, și, î n viitor, v a fi, probabil,
reglementată prin acte normative adecvate. Intenț ia legiuitorului de a institui un regim
aparte răspunderii juridice în domeniul protecției mediului rezultă și din modul în care sunt
dispuse, î n structura legii -cadru actualele prevederi pri vind ră spunderea , care precizează că
prevenirea ș i repar area prejudiciului se realizează conform respectivei Ordonanțe de
Urgență și reglementărilor specifice. Până la apariția noilor reglementări, operează
răspunderea civilă , contravențională sau penală pre cum și o serie de sancț iuni specifice
dreptului me diului, pe care le vom analiza î n continuare.

3.2. Răspunderea civilă î n dreptul mediului.
3.2.1. Condiții de angajare a ră spunderii civile
Pentru a fi angajată ră spunderea civilă delictuală65 – atât în cazul ră spunderii pentru
fapta proprie, cât și în cel al ră spunderii pentru fapta altuia sau al prejudiciilor cauzate de
lucruri sau animale – se cere întrunirea cumulativă a următoarelor condiț ii:
a) să se fi săvârșit o faptă ilicită ;
b) să existe un p rejudiciu;
c) să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
d) culpa autorului faptei ilicite;
e) să existe capacitatea delictuală a autorului, la momentul săvârșirii faptei.

63 I.M. Anghel, Fr. Deac, M.F. Popa “Răspunderea civilă”, Ed. Științifică, p.10
64 ORDONANTA nr. 2/2001, Actualizata 2014, privind regimul juridic al contraventiilor
65 Mircea Duțu ,,Dreptul m ediul” Ed. C.H. Beck , pagina. 60

52
a) Fapta ilicită
Termenul de ”faptă” desemnează – stricto-sensu – o conduită, o manifestare
perceptibilă simțurilor noastre, respectiv gândirea exteriorizată. Lato sensu – alături d e
manifestarea externă a gândirii cuprinde ș i efectele acesteia care determi nă modif icarea
unor raporturi sau situaț ii juridice ex istente. Fapta capată caracter ilicit atunci când, prin
acțiune sau omisiune, contravine conduitei prescrise de norma d e drept, devenind astfel
ilicită .
Un alt element esențial al ră spunderii il consti tuie existenț a unui prejudiciu.

b) Prejudiciul ecolo gic.
Definirea noț iunii de prejudiciu ecol ogic este deosebit de importantă, deoarece ea
condiționeaza întinderea reparației și desfășurarea acțiunilor de restaurare, și la fel de
dificilă și complexă, întrucât datorită unității și interdependenței fenomen elor ecologice,
prejudiciul adus unui element natural – apă, aer – influențează negativ, sub o formă sau alta,
și asupra altor componente ale mediului (sol, floră, sănătate, peisaj etc.) Tocmai datorită
acestui caracter indirect și difuz, dauna ecologică e ste considerată a fi acea vătămare care
aduce atingere ansamblului elementelor unui sistem și nu permite constituirea unui drept la
reparație. Calitatea mediului este un element al patrimoniului iar repararea prejudiciului
trece prin reconstrucția acestuia . 66

În literatura de specialitate sunt deosebit de intere sante, opiniile privind natura și
întinderea prejudiciului ecologic. În primul râ nd se ce re clarificat cine anume suportă
dauna: omul sau medi ul său. În primul caz, dauna ecologică este cea cauzată persoanelor și
bunurilor de către mediul în care trăiesc. Cu alte cuvinte, în acest caz mediul – care poate
cauza prejudicii din cauza unei poluă ri a aerului, apei, solului etc. – este considerat ca fiind
cauza ș i nicidecum victima daunelor.
În cel de -al doilea caz, se consideră daună ecologică orice poluare rezultata dintr -o
activitate umană care alterează factorii naturali ai mediului. Într -o asemenea viziune
victime sunt nu numai cei care suferă un prejudiciu direct (în privința bunurilor sau a
perso anelor) ci și ansamblul colectivității care are interesul de a salva patrimoniul ecologic.
În realitate, în cele mai multe cazuri dauna poluării este suportată atât de individ
sau mediul sau cât și de mediul natural în calitate de patrimoniu colectiv (de r es
communis).

66 Prefață la P. Girod “La reparati on du dommage ecologique”, These, Paris

53
Tocmai de aceea, într -o concepție modernă, se recunoaște fiecă rui individ un drept
subiectiv la mediu – în sens de res communis – și, drept consecință, orice poluare reprezintă
o încă lcare a acestui drept și constituie, o culpă. Deci, prin ri coșeu, orice poluare a
elementelor naturii reprezintă în final ș i o lezare a unui interes uman.
Teoria și practica însă vor trebui să precizeze mai exact nu numai noț iunea de
”daune ecologice”, dar și pe aceea a ”î ntinderii” sale. ( La o as tfel de abordare , nu trebuie
scăpat din vedere că ”dauna” e ste de fapt o categorie juridică și nu economică ). Cum bine
știm, pentru a angaja o acțiune î n repararea prejudiciului, acesta trebuie să fie cert, direct,
actual ș i personal, iar elementul nociv excesiv. Cerinț e deosebit de complexe, chiar dacă în
raționamentul nostru avem în vedere doar două elemente:
– faptul că orice activitate umană antrenează efecte asupra mediului, caz în care
trebuie să stabilim un prag legal, a cărui depășire deschide dreptul la reparație (când este
atins un drept sau cel puțin un interes legitim) ș i
– faptul că prejudiciile ec ologice sunt prejudicii difuze în manifestarea lor ș i de
multe ori chiar cu consecinț e prejudiciabile irev ersibile (problema repară rii unei daune
viitoare )67.
Atunc i cum vom evalua prejudiciul ecologic? Ce metode vom aplica? Oare viaț a,
natura sau un prejudiciu cu caracter ireversibi l pot fi evaluate conform cerințelor care să ne
permită să angajăm ră spunde rea juridică complexă?! Jurisprudența ne arată că dreptul are
această capacitate de a răspunde la astfel de întrebări. În acest sens este citată afacer ea Zoe
Colocotroni, din 1980, când justiția americană a reținut urmă toarele metode de evaluare:
– calcul area valorii de î nlocuire a organismelor marine distruse;
– evaluarea costului de refacere a stării iniț iale;
– efectuarea unei evaluă ri forfetare;
– evaluarea costului compensației prin restaurarea unei suprafețe de mărime
echivalentă în vecinătatea zonei poluate.
Deci, aplicând aceste metode, se poate face o e valuare monetară în cazul
prejudiciilor produse integrității persoanei, bunurilor private sau activității comerciale. În
unele cazuri se au în vedere, parțial, și daunele cauzate bunurilor aflate în afara circuitului
civil prin convenirea ating erilor pe ca re acestea le suferă în pagube cauzate activităților
economice. Î n completarea ace stor metode se recurge, din ce în ce mai des, la modalități de
asigurare ș i, implicit, la evaluarea negociată a pagubelor.

67 Mihai Eliescu ,,Răspunderea civilă delictuală” Ed. Pedagogică, pag. 92

54
c) Sarcina do vezii revine celui care solicită desp ăgubirea. Cel ce pretinde să fie
despăgubit va trebui să dovedească atât existența și întinderea pagubei, cât și legătura de
cauzalitate între act și pagubă. Cunoștințele științifice însă , la ora actuală, nu permit în
toate cazurile stabilirea legăturii de cauzalitate între o anumită activitate de poluare ș i
prejudiciul dat. Tocmai de aceea, î n cazul daunelor ecologice, se face derogare de la
regulile clasice ale codului civil și se admite ș i prez umția probabilității legă turii de
cauzalitate (v. Principiul Precauției).
De reținut că , pluralitatea autoril or unui prejudiciu ecologic nu împiedică de a cere
reparația integrală unuia si ngur dintre ei. Culpa victimei însî constituie o cauză de
exonerare a răspunderii juridice a poluatorului.

3.2.2. Problema repa rării în natură a prejudiciului ecologic.
Este știut că orice victimă are dreptul la repararea integrală a prejudic iului suferit:
pentru trecut o î ndemnizare, iar pentru viitor – încetarea pagubei . O reparație efectivă însă
impune o reparare atât în natur ă cât și o reparare pecuniară. Firește, î n cazu l prejudiciului
ecologic, ideală ar fi repararea în natură.
Datorită distrugerii fizice însî, readucerea în starea anterioară nu este î ntotdeauna
posibilă și deci dauna va fi ireversibilă. Î n acest c az, singu rul mod de reparare, rămâne,
reparaț ia prin echivalent (ex. const ituirea unui fond de reconstrucție ecologică). În absența
unei reglementări de această natură, aprecierea aparține instanțelor judecătoreș ti.
Reparația în natură este, de multe ori, complexă iar reglementă rile actuale nu
stabilesc modalităț ile de ref acere a mediului, din care cauză, din păcate, instanțele
judecătorești, preferă varianta de îndemnizare care este arbitrară ș i uneori impos ibilă.
Arbitrară de ex. d eoarece nu se poate aprecia care este valoarea unui peisaj distrus,
imposibilă când repararea în natură nu depinde decât de natura însăși (să nu uităm că prin
acțiuni pozitive natura poate fi ajutată să se refacă). Apoi î n cazul prejudiciului ecologic
care nu afecteaz ă ființa umană , nici patrimoniul personal al individului ci numai mediul
natural cine anume este abilitat să primeasca indemnizarea? Guvernul, organul local, una
din organizaț iile neguvernamentale etc.? Credem că de aceste aspecte va trebui să se ocupe
viitoarea lege specială privind ră spunderea pentru prejudiciile aduse mediului.
Până la apariția acestor reglementă ri speciale rezolva rea nenumaratelor aspecte ale
răspunderii civ ile complexe rămân la aprecierea instanțelor judecătoreș ti.
d) Culpa autorului faptei ilicite.

55
3.2.3. Răspunderea pentru culpă .
Așa cum am mai spus, pentru a putea fi angajată răspunderea civilă68, este necesară
stabilirea cul pei autorului faptei care rezidă într -o acțiune sau omisiune a subiecților de
drept. În materie de ră spundere pentru pagubele me diului, sim pla nerespectare a unor
dispoziții legale constituie o culpă care angajează răspunderea autorului să u.
Este însă posibil să existe culpa și în cazul câ nd p oluatorul a respectat
reglementă rile, dar prin culpa sa – neglijența ori imprudenț a – a cauzat o paguba care
trebuie reparată .
În toate aceste cazuri fundamentul ră spunderii ci vile este unul subiectiv – adică o
acțiune ori o em isiune a subiectului de drept căruia, printr -o normă specială de protecț ia
mediului, i s -a impus o anumită obligație legală pe care el a încalcat -o. În practică, în
materie ecologică, se admite și răspunderea obiectivă, î n cazul viciului ascuns al lucru lui –
ex. unui mijloc de producție în cazul unor instalaț ii speciale.

3.2.4. Raspunderea comitentilor pentru faptele pr epusilor.
Raspundere a comitentului este fundamentată pe ideea de garan ție, pornind de l a
ideea că , se instituie o garan ție a comitentului69, în solidar cu presupul, față de victima
prejudiciului, garanție care este menită să ofere vict imei posibilitatea de a fi despăgubită .
Sunt declara ți răspunză tori70 pe ”stăpâni și comitenț i, de pre judiciul cauzat de servitorii și
prepușii lor în funcțiile ce li s -au încredințat”.
Literatura juridică mai nouă, dar și practica instanțelor tinde să admită că
răspundere a comitentului este un caz special de ră spundere. fără culpă, în care se poate
desluși, cu un nou conținut social -economic, ideea de risc.
În această concepție, comitentul care are folosul eventual al activității prepusului,
ar trebui să suporte ș i sarcin ile acestei activități. Într -adevăr, comitentul, întrebuințând
prepuși, îș i sporește câmpul activității și astfel introduce în societate o primejdie sporită de
păgubire. Este, de fapt, riscul de activita te pe care comitentul trebuie să îl suporte, că ci
paguba a fost cauzată de această extindere, prin prepuși, a propriei activită ți.
Această viziune se adaptează cel mai bine particularităților ră spunderii pentru
daune ecologice, în condițiile în care, practic orice activități umane (ș i, mai ales, cele de
natură economică) tind să prezinte un anumit risc pentru calitatea mediului.

68 Conf. art. 1357 alin 2 din Codul civil
69 Prin art. 1373 alin. 2, Cod civil
70 Alin. 1, art. 1373, Cod civil

56
3.2.5. Problema abuzului de drept î n domeniul ecologic.
Drepturile sunt recunoscute de societate pentru a permite titularului să tindă spre
anumite finalități, să -și satisfacă anumi te interese particulare, însă cu grija de a nu -i vătăma
pe ceilalți ș i cu respectarea intereselor generale.71
Cu alte cuvinte dreptul sub iectiv trebuie exercitat numai î n scopul , în vederea
căruia legea recunoaș te un asemenea drept. Altfel, titularul drep tului nu uzează, ci
abuzează de dreptul său, iar î n acest caz el nu mai po ate cere ocrotirea legii, ale cărei
asprimi nu pot fi puse în serviciul abuzului, adică al ilicitului.
Din această perspectivă trebuie să analizam exercitarea dreptului î n domeniul
dreptului mediului, ramura în care, aproape î n fiecare act normativ, se subliniază interesul
major pentru folosirea rațională și gospodărirea judicioasă a factorilor naturali.
În exercitarea drept urilor privind mediul trebuie să se pornească de la anticip area
consecințelor (v. principiul precauției) posibile asupra stă rii naturale a mediului, de la
folosirea rațională și gospodărirea judicioasă a factorilor de mediu.
În situatia în care un act a fost săvârșit de către titular î n limitele exprimate mai
sus, suntem în prezența unui act de exercițiu al acestui drept. Dacă însă încalcă limitele
interne ale dreptului subiectiv, nes ocotind scopul social -economic în vederea căruia legea
recunoaște acest drept, suntem în prezența unui act de exerciț iu abuziv al u nui drept,
fiindcă depășeș te limitele teleologice (interne, subiective) ale ac elui drept subiectiv.
Spre pildă proprietarul este în limite drept, fiindcă exercițiul dreptului subiectiv a
depășit limitele interne ale acestuia dreptului său de proprietate, ridicând pe propriul său
teren o fabrică. Dacă însă această fabrică poluează vecinii, suntem în prezența unui act de
exerciț iu abuziv.
În acest caz, împrejurarea ca fapta păgubitoare a fost săvârșită în exercițiul unui drept
încetează să fie un scut împotr iva ilicitului. Exercițiul unui drept nu mai justifică fapta
păgubitoare fiindcă actul de exerciț iu constituie un abuz.
Chiar dacă fapta nu este săvârșită cu intenția de a aduce prejudicii – în cazul nostru –
calităț ii factorilor de mediu, dar reprezintă o exerc itare a drepturilor subiective în condiții
necorespunzătoare de prudență și diligeță și determină efecte negative asupra stă rii na turale
a mediului, ea reprezintă o abatere de la cerinț ele social -economice de ocrotire a acestuia ș i
ca atare, trebuie să antreneze ră spunderea culpabililor.

71 Art. 44 alin. 7 din Constit uția României precizează că Dreptul de proprietate obligă la respectarea
sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

57
În consecință, în condițiile în care protecția naturii reprezintă o problemă de interes
general, iar sursele de poluare a mediului ambiant se înmulțesc, trebuie folosite toate căile
legale de protecț ie, inclusiv rep rimar ea abuzului de drept. Pentru a întelege mai bine
exemplificăm cu alte câteva situaț ii de abuz de drept, astfel:
– proprietarul unui teren agricol, în dorința obț inerii unui profit rapid ori din
neștiință folosește în cantităț i exces ive pesticide și alte substanțe chimice (îngrășăminte cu
suprafosfaș i sau azot) care duc la infestarea apelor subterane, ori afectează alți factori de
mediu producând mari prejudicii în zonă ;
– același proprietar aplică nerațional irigaț iile, ceea ce poate duce la deteri orarea
mediului prin așa numita înlănțuire secundară ;
– exploatarea intensivă , chiar pe b aza unor drepturi recunoscute să zicem a unei
zone turistice ș .a.m.d.

3.2.6. Raporturile de vecină tate.
Vecinii sunt obligaț i să nu -și pricinuiască unii altora neaj unsuri care exced
neajunsu rile ce decurg normal din vecinătate. Însă, atunci câ nd exercitarea unui drept este
un izvor de neajuns uri pentru vecini, prin aceea că introduce î n bunul ace stora mirosuri,
fumuri, trepidaț ii, zgomote, unde electr ice și alte asem enea, cu toate că putea să evite atar e
neajunsuri prin luarea unor măsuri de protecție, pe care însă nu le -a luat, ne aflam ca și în
celelalte cazuri în faț a abuzului de drepturi.
Și în acest caz, actul de exercițiu este ilicit fiind săvârșit cu greșeală – intențională
sau neintențională. Întrucât există raport de cauzalitate și aproape î ntotdeauna prejudiciul
patrimonial pricinuit fie persoanelor – scăderea puterii de muncă , prin cr earea unor condiții
de viață neigenice -, fie bunurilor – scăderea valori i lor reale sau deteriorarea lor – toate
cerințele ră spunderii civile delictuale fiind întrunite, reparaț iunea cu acest titlu va fi
datorată vecinilor prejudiciați. Aici însă se cuvi ne a face o precizare: în cazul abuzului de
drept, dacă nu se dovedește in tenția sau culpa, nici o răspundere nu poate lua naștere, iar în
cazul raporturilor î ntre vecini lipsa elementului subiectiv nu împiedică nașterea unei
obligații de garanț ie, sub for ma unei ră spunderi civile bazate numai pe cauzalitate,
răspundere asemănă toare cu cea pentru fapta lucrurilor – Răspunderea pentru tulburările
(anormale) de vecinătate.
De precizat că , conceptul de vecinatate în dreptul mediului, dobândeș te noi
dimensiuni întrucât, datorită interdependențelor ce caracterizează mediul ambiant, p oluarea

58
afectează nu numai interesele vecinil or (ipotetici) dar se raportează ireversibil ș i asupra
patrimoniului natural colectiv.
Tocmai de aceea, din ce î n ce mai des ”dreptul la despăgubire își găsește
fundamentul juridic nu î n conduita autorului daun ei, ci în dreptul fiecăruia de a nu fi privat,
în tot sau î n parte, de val oarea unui bun ori a unei situații ș i de avantajele trase d e aici.
Astfel, se fundamentează dreptul de a pă stra în patrimoniul sau bogăț ia mediului acestuia”.

3.2.7 .Răspunderea con travențională î n materie de mediu.
Legislația privind protecția mediului stabilește, de asemenea, un mare numar de
contraveneții. Ca și infracțiunile, contravențiile snt înscrise atât în legislația cadru privind
protecția mediului, cât mai ales în diferite acte normative în domeniu.
Menționez că lipsa unei minime preocpări de codificiare – cel puțin prin alcătuirea
unor culegeri oficiale de acte normative privind protecția mediului – rămâne un principal
obstacol în calea informării cetățeanului, în condiți ile în care obligația de informare este de
nivel constitutional, iar cetățeanul este prezumat a cunoaște legea.
Ca și infracțiunea, contravenția este o modalitate de sancționare a cetățeanului,
adică de a fi tras la răspundere pentru faptele sale, în cazul când acestea sunt prevăzute ca
atare în lege.
Ca aspect general, contravențiile sancționează neîndeplinirea anumitor obligații
legale ale persoanelor fizice și ale persoanelor juririce cu privire la protecția mediului. De
exemplu, constituie contravenție neîndeplinirea obligației legale a deținătorilor cu orice
titlu a suprafețelor de teren de a proteja flora și fauna sălbatică existente pe acestea, în
sensul menținerii echilibrului ecologic și conservării biodiversității, precum și exploatării
durabile a resurselor pentru a nu crea prejudicii mediului și sănătății umane.
Alte categorii de obligații a căror neîndeplinire are character contravențional,
privesc:
– Salubrizarea terenurilor,
– Neabandonarea deșeurilor pe teritoriul ariilor naturale protejate,
– Izola rea și protecția fonică a surselor generatoare de zgomot,
– Remedierea zonelor în care solul, subsolul și ecosistemele terestre au fost afectate
de lucrări privind prospectarea și exploatarea resurselor naturale etc.,
De asemenea, autoritățile publice pot co mite unele contravenții, ca urmare a
neîndeplinirii unor obligații cum ar fi:

59
– De a nu schimba destinația terenurilor amenajate ca spații verzi, de a nu reduce
suprafețele acestor, de a nu le strămuta,
– De a nu degrada mediul prin depozitări de deșeuri,
– De a amenaja, întreține și dezvolta rețele de canalizare,
– De a informa publicul cu privire la riscurile generate de funcționarea sau existent
obiectivelor de risc pentru mediu și sănătatea populației etc.

Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se realizează de :
– Comisari și personae împuternicite din cadrul Gărzii Naționale de Mediu și
Administrației Rezervei biosferei Delta Dunării
– Autoritățile administrației publice locale și personalul împuternicit al acestora
– Personalul împuternicit din cadr ul Comisiei Naționale pentru Controlul
Activităților nucleare, Ministerl Apărării Naționale și Ministerul Administrației și
Internelor.
Sunt, de asemenea, aplicabile prevederile legislației cadru în domeniul
contravențional.72
Dacă aplicarea ră spunderii ci vile are un caracter reparator, răspunderea
contravențională și cea penală au la bază criteriul ”pericolului social” pe care îl prezintă o
anumită faptă care prejudiciază valorile social e speciale pe care le reprezintă protecția ș i
conservarea mediului amb iant.
Deși este aplicată pe scară largă în materia dreptului mediului, răspunderea
administrativă, pe lângă o serie d e avantaje – operativitate în procedura de constatare și de
aplicare a sancțiunilor contravenț ionale (sunt executorii) – prezintă ș i un d ezava ntaj
semnificativ pentru mediu și anume: cuantumul amenzilor rămâne cu mult în urma î n
raport cu gravitatea fapte lor și mai ales a consecinț elor negative asupra mediului ambiant.
Prin aplicarea amenzilor contravenționale se urmărește, printre altele, și realizarea
obligațiilor persoanelor fizice ș i juridice de a suporta costul pe ntru repararea unui
prejudiciu ș i de a înlătura urmă rile produ se de acesta, restabilind condiț iile anterioare
producerii prejudiciului, potri vit principiului „poluatorul plăte ște”. Amenzile încasate în
temeiul aplică rii unei legi din domeniul protecț iei mediului se fac, 100%, venit la bugetul
de stat.
Contravenția constituie fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social
mai redus decât infracțiunea și este prev ăzută și sancționată ca atare prin acte normative. 73

72 Ordonan ța Gvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor

60
Ne aflăm, deci, în prezența unei contravenții ori de câ te ori vom co nstata o
încălcare cu vinovăție – acțiune ori omisiune – a unor reglementări juridice privind
protecția mediului. Culpa, deci vinovăția este prezumată în cazul constatării nerespectării
unor obligații legale privind ocrotirea ș i conservarea mediului.
Sanc țiunile care se aplică sunt, în primul rând, amenzile, al căror minim ș i maxim
sunt stabilite de acte normative, în funcț ie de gravitat ea impactului negativ al faptei și de
împrejurarea dacă contravenientul e ste persoana fizica ori juridică .
Legea protecției mediului consacră o serie de categorii de contravenții, sancționate
cu amenda, indicând expres atât dispozițiile legale încălcate c ât și cuantumul amenzii1.
Alte fapte considerate a fi contraven ții sunt prevă zute de legi speciale.
Reamintim c ă subiectul răspunderii contravenționale, în condiț iile legii, poate fi
orice persoană fizică ori juridică, indiferent de cetățenie sau rezidenț ă.
Constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor se realizează de comisari și
persoane î mputernicite di n cadrul Gărzii Naționale de Mediu, a Comisiei Naț ionale pentru
Controlul Activit ăților Nucleare, de cadre de poliț ie, jandarmi și personalul Ap ărării
Naționale, împuternicit î n domeniile sal e de activitate, conform atribuț iilor stabilite prin
lege. Consta tarea contravențiilor2 se realizeaz ă și de personalu l structurilor de administrare
și custozii ariilor naturale protejate, numai pe teritoriul a riei naturale protejate.
Actele de constatare a contraven țiilor î ntocmite de agenț ii constatatori sunt acte
procedurale, potrivit reglementă rilor legale, cu toate efectele prevăzute de legislația î n
vigoare.

3.2.8. Răspunderea pentru fapta lucrului.
Se prevede c ă suntem, de asemenea, responsabil i de prejudiciul cauzat de lucrările
ce sunt sub paza noastră1. Această răspundere intervine atunci câ nd un lucru es te la
originea unui prejudiciu și responsabilul răspunde ca și când ar fi fost consecința prop riei
sale culpe. În practică, acest fundament al ră spunderii este invocat, mai ales, î n cazul
pagubelor produse prin poluări accidentale și fireș te numai atunci cand prejudiciul rezultat
nu se poate identifica printr -o încălcare a dispoziț iilor pot fi deci aplicate numai când nu se
poate aplica regimul special al ră spunderii pentru prejudiciul produs mediului, instit uit de
sus numita Lege a protecț iei mediului.

73 prevăzute la art. 96 alin (1) din O.U.G. 195/2005 privind protectia mediului

61
3.3. Regimul special al ră spunderii instituit prin O. U.G. 195/2005
Având în vedere amploarea ș i complexitat ea problemelor privind consecințele
negative ale poluă rii me diului ambiant, legiuitorul român, a simțit atât greutățile adoptării
regimului clasic al ră spunderii civile , cât ș i nevoia inst ituirii unui regim special de
răspundere pentru prejudic iile ecologice. Primul pas a fost facut de Constitu ția Româ niei
din 1991 care, prin art. 41(6), a introdus doua posibile fundamente ale răspunderii î n
materia pagubelor produse prin poluare ș i anume:
– nerespectarea de că tre proprie tar a sarcinilor privin d protecția mediului ș i,
– respectarea obligaț iei de asigurare a bunei vecinătăț i.
Noua lege a protecției mediului, în art. 5, consfințește faptul că „statul recunoaște
orică rei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic, garantând, în a cest
scop, printre altele, și dreptul la despă gubire pentru prejudiciul suferit.
Legea protectiei mediului, prin adaptarea instituției răspunderii civile la specificul
răspunderii pentru prejudiciul ecologic și a aplicării principiului general “poluatoru l
plătește”74, statuează, o cale derogatorie de la dreptul comun in materie de raspundere
civila, declarand ca in acest caz raspunderea pentru prejudiciul adus mediului este:
a) obiectiva, independenta de culpa;
b) solidară în cazul pluralității autorilor și
c) în mod excepțional, răspunderea poate fi și subiectivă pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate ș i habitate lor naturale, conform reglementă rilor specifice.
În continuare, le vom analiza succint:
a) Înstituindu -se răspunderea obiectivă, indepen dent de culpă, se asigură o
protecție mai substanțială a victimei prejudiciului întrucat aceasta va trebui să
dovedeas că numai existența prejudiciului și raportul de cauzalitate între fapta și
pagubă .
În această situație dovada existenței culpei nu mai es te necesară iar în cazul pluralităț ii
autorilor răspunderea este solidară (independent de culpă î n raport cu victima).
Fiind vorba de o ră spundere derogatorie de l a dreptul comun, este necesar să
stabilim exact câ mpul s ău de aplicare. Art. 95 alin 1, al Legii protecției mediului se
mulțumeste să ne indice că această răspundere specială, obiectivă și solidară, se aplică în
cazul în care se constată un “prejudiciu” , termen ce este definit lega l,75 ca fiind „efectul

74 O.U. G. nr. 195/2005. Dispozitiile art. 3 litera “e”
75 Stabilit prin art. 2518 alin. 3 din Codul civil

62
cuantificabil în cost, al daunelor asupra s ănătăț ii oamenilor, bunurilor sau mediului,
provocat prin poluanți, activități dăună toare sau dezastre”.
Din această formulare rezultă că sunt supuse regimului special de răspundere, în
primul rând, prejudiciile, având efect cuantificabil în cost, asupra sănătăț ii oamenilor,
bunurilor sau mediului ș i apoi ce le provocate mediului de poluanți, activități dăună toare
sau dezastre.
Prin ”poluant” legea întelege orice substanță sub formă solidă, lichidă, gazoasă , de
vapori sau de energie (radiație electromagnet ică, ionizantă , termic ă, fonică sau vibrații)
care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii
și aduce daune bunurilor materiale.
Pentru pr ecizarea termenului de ”activități dăunătoare” credem că trebuie să
recurgem la cel de ”dete riorare a mediului” care, în înțelesul legii, înseamnă ”alterarea
caracteristicilor fizico -chimice ș i structur ale ale componentelor naturale ș i antropice a le
mediului, reducerea diversității și productivităț ii biol ogice a ecosistemelo r naturale ș i
antropizate, afectarea mediului natural cu efecte asupra calității vieții cauzate, în principal,
de poluarea apei, atmosferei și solului, de supraexploatarea resurselor, de gospodărirea și
valorificarea lor deficitară ca și prin amenajarea ne corespunzătoare a teritoriului”.
Termenul de ”de zastru” este definit privind apărarea împotriva dezastrelor în sensul
ce urmează :
1) fenomene naturale distructive de origine geologică sau meteorologică, ori
îmbolnăvirea unui numă r mare de persoane sau animale, produse în mod brusc, ca
fenomene de masă (cutremurele, alunecările și prăbușirile de teren, inundațiile ș i
fenomenele meteoro logice periculoase, epidemiile ș i epizootiile);
2) evenimente deosebite ce apar asupra mediului provocate de accidente (chimice,
biologice, nucleare, î n subteran, avariile la construcți i hidrotehnice sau conducte
magistrale, incendiile de masă și exploziile, accidente majore și avarii pe căile de
comunicații, accidentele majore și avarii mari la rețelele de instalații ș i telecomunicaț ii).
b) În conformitate cu art. 95 alin 1 al Legii protecției mediului, în cazul î n care
prejudiciul este produs de mai mulți autori, răspunderea este solidară . Est e
vorba de o solidaritate pasivă legală, în sensul că, în cazul pluralităț ii autorilo r
unui p rejudiciu ecologic, coautorii săi răspund solidar și obiectiv î n raport cu
victima, independent de culpă. Ș i acest principiu special, derogator de la dreptul
comun, are menirea de a contribui la repararea completă, eficientă și oportună a
oricărui prejudiciu adus mediului ambiant.

63
Și de data aceasta, victima va trebui sa dovedeasc ă existența prejudiciului și
raportul de cauzalitate între faptă și pagubă, fără să se preocupe de dovedirea culpabilității
coautorilor .
De reținut că Legea protecției me diului a instituit această răspundere obiectivă și
solidară pentru prejudiciul adus – cu excepț ia prejudiciil or cauzate speciilor protejate și
habitatelor naturale, când răspunderea este subiectivă – datorită faptului că a avut î n vedere
ca, prin intermedi ul mediului, sunt afectate dincolo de interese indiv iduale clar identificate
(situație în care se aplică dreptul clasic) și interese colective. Și tocmai pentru a garanta
apărarea acestui interes general al problemelo r ecologice, Legea a stipulat, în art. 20, pct. 6,
o procedură civilă inedită: dreptul la acț iune în justiție, î n vederea c onservării mediului, al
organizaț iilor neguvernamentale care promovează protecț ia mediului, indiferent de cine a
suferit prejudiciul.
Dacă la aceasta mai adaugăm și dreptu l fiecă rei persoane de a se adresa
autoritățtilor judecătoreșt i direct sau prin interm ediul organizațiilor pentru protecț ia
mediului, pentru reparare a unui prejudiciu ecologic ne dăm seama în ce măsura ”asemenea
dispoziții revoluționează reglementările ant erioare în privința calității procesuale (active și
pasive) î n procesul civil, introducând noi perspective asupra noțiunilor de interes și calitate
procesual ”.
Interesul public general, privin d aspecte referitoare la protecția mediului, poate fi
apărat de oricine, întrucât protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea atâ t a
autoritățtilor administrației publice centrale și locale cât ți a tuturor persoanelor fizice ș i
juridice. Potrivit u nei astfel de proceduri, societățile civile – indiviz ii sau/și organizaț iile lor
– pot să valorifice nu nu mai interesele lor directe, ci ș i pe cele publice. Numai prin
funcț ionarea unui astfel de mecanism poate fi gestionat mediul, din perspectiva unei
dezvoltări durabile, în interesul generaț iilor viitoare .
Acest drept de acțiune în justiț ie, indiferent de cine a suferit prejudiciul – indiv izi
sau colectivități -, este asimilat, pe o scară largă, de legislațiile naționale, ceea ce înseamnă
că, în acele stat e, ocrotirea mediului reprezintă un interes social special, ”un obiectiv de
interes public major” cum il definește legea română .
Apărarea unui astfel de interes s ocial special nu poate fi facută decâ t printr -un
mecanis m special, prin care se recunoaște dreptul la acțiune în justiț ie, pentru prevenirea
sau repar area prejudiciului ecologic, alături de stat, atât asociaț iilor neguvernamentale cât
și oricărei persoane fizice care își vede afectat dreptul său fundamental la un mediu sănătos
și echilibrat ecologic.

64

STUDIUL DE CAZ
Insula Șerpilor, pământ român esc

Insula Șerpilor a fost pentru prima oară menționată în anul 777 î nainte de Hristos.
În mitologia Elena, întinderea de pământ este creația lui Neptun, zeul mărilor, care la
rugămintea zeiț ei Thetis a scos din pămâ nt o insu lă pentru fiul ei Ahile.
Răm ășițele eroului troian ș i cele ale lui Patrocle au fost a duse de Thetis pe actuala
Insulă a Șerpilor, pentru a fi puse î ntr-un sanctuar. Cercetările efectuate în zonă în 1823
confirmă legenda grecilor antici. Atât că pitanul rus Kr itzki, câ t și neamț ul Kohl er au
descoperit ruinele templului închinat lui Ahile, dar ș i alte edificii, presupuse locuințe ale
preoț ilor din antichitate.
Situată în Marea Neagră , la 45 km NE de Sulina, mica insulă stâncoasă și pustie,
de 17ha, a cunoscut în existența sa trimilenară o evoluție tumultuoasă, de la Insula Albă a
lui Ahile, până la ocuparea ei de către ruși în sec. XIX -lea, când a devenit un important
punct strategic pentrugurile Dunării și arealul vestic al Mării Negre.Ocupată militar de
armata rusă, în august 1944, ins ula a fost anexată fraudulos de Uniunea Sovietică la 4
februarie 1948, printr -un protocol, și predată URSS la 23 mai printr -un simplu proces –
verbal. Procesul -verbal nu a fost ratificat niciodată de Parlamentele României și URSS;
după d estrămarea URSS, a tr ecut în stă pânirea Republicii Ucraina.România nu a pierdut
doar un teritoriu, ci și un important punct strategic, precum și Platoul Continental al Insulei
Șerpilor, care conține importante rezerve de petrol și gaze naturale.
Insula Șerpilor este o formați une de roci localizată la circa 45 km la est de Delta
Dunarii , Stânca este apropiată de partea ucraineană a Deltei Dunării. Cel mai apropiat
punct de pe țărm este Insula Kubanskyi (Cobana) din Delta Chiliei, parte ucraineană a
Deltei Dunării, localizată în tre Canalul Bastroeși Canalul Vostocinoi. Cea mai apropiată
localitate românească este orașul Sulina, aflat la 45 km. Cel mai apropiat oraș ucrainean
este orașul Vâlcov, aflat la 50 km de insulă. Stânca are forma unui X, de 662 metri pe 440
metri, acoperin d o suprafață de 0.17 km
“Ucraina a pierdut și teritoriu, și petrol”„Rușine! “, „Trădare! “, „Ucraina a
pierdut 10.000 dekilometri pătrați fără a fi în război “ sunt câteva dintre titlurile și
comentariile din presa ucraineană.
Pasiunile iscate în jurul de ciziei Curții de la Haga agită puternic clasa politică
ucraineană. Parlamentarii ucraineni nu înțeleg cum a putut Ministerul Afacerilor Externe să

65
facă un asemenea “cadou” altei țări – adică o parte semnificativă a platoului său
continental cu imense zăcăm inte de petrol și gaze.
Pe coridoarele Parlamentului ucrainean deputații dezbăteau , aprins decizia Curții
Internaționale de la Haga. Indiferent de aparteneța lor la un partid sau altul, parlamentarii
ajunseseră la aceeași concluzie: Ucraina a pierdut bătăl ia diplomatică și juridică privind
Insula Șerpilor. “Avem de -a face aici cu înaltă trădare. Țările membre NATO și ale
Uniunii Europene ne -au arătat cine suntem și cine are nevoie de noi.
Pe vremea Uniunii Sovietice, nimeni nici măcar încele mai negre vise nu-și putea
închipui că Ucraina se va confrunta vreodată cu o pretenție teritorială”, a declarat Vadym
Kolesnișenk, deputat al Partidului Regiunilor.“Politica slabă și demersurile nepotrivite la
nivel internațional ne -au făcut să pierdem. Partea română a luat două treimi din platou”, a
spus și Anatoly Matvienko (partidul Ucraina Noastră Autoapărarea).Ucraina a reușit
recunoașterea Insulei Șerpilor, dar faptul că aceasta nu influențează delimitarea frontierei
cu România este un eșec, au fost de părere deput ații. “Ucraina a primit un pic mai mult
decât plănuiam, dar nu a primit ceea ce visam noi.
E evident că nu a fost o acțiune tratată cu seriozitate. Încă o dată, diplomația
ucraineană nu a fost eficientă. Nu avem încă experiență în litigii internaționale”, a mai spus
Matvienko. Parlamentarul Leonid Grach, de la Partidul Comunist, a vorbit direct de
trădare. “Aceasta este o trădare a intereselor sociale și teritoriale ale Ucrainei. Este trădarea
lui Iușcenko, a guvernului, a întregii administrații. Decizia C urții a văduvit Ucraina de
apele teritoriale. Potrivit previziunilor, se află petrol și gaze”, a declarat el „Petrol pentru
România, stânci pentru noi“
Presa ucraineană a explodat, practic, comentând cu furie decizia tribunalului de la
Haga, dar mai ale s faptul că autoritățile (Ministerul Afacerilor Externe și Secretariatul
Președinției) au prezentat eșecul drept o victorie. Sub titlul “ Rușine. Românii ne -au
confiscat platoul ”, “Nu s-a mai întâmplat așa ceva în istoria Ucrainei independente. Am
pierdut , fără nici un război, mai bine de zece mii de de kilometri pătrați din teritoriul
nostru ”.“Dacă și alte situații litigioase vor fi rezolvate în același mod, cum ar fi diferendul
cu Rusia privind Marea Azov, zona noastră economică va intra de tot la apă ”, scriau și
jurnaliștii de la “Gazeta po -kievski”, într -un articol intitulat “Petrol pentru România, stânci
pentru noi”.

66

Cine exploatează primul
„Cine va începe primul activitățile de extracție va fi și cel care va obține dividendele,
indiferent de lin ia de delimitare”, susține liderul parlamentar Oleg Bilorus, președintele
Comisieide afaceri internaționale din Parlamentul de la Kiev.
Statutul Insulei Șerpilor, în apropierea căreia se află importante zăcă minte de
petrol, face obiectu l unui contencios ca re se judecă la Curtea Internaț ională de Justiț ie de la
Haga Miza este delimitarea zone lor economice exclusive ale României și Ucrainei, care
oferă dreptul de a exploata resursele platformei continentale din zona respectivă .
Eforturile ucrainene de a acred ita o realitate, care din punct d e vedere juridic ș i
practic nu există , nu au nici un efect asupra procedurii de la Haga. Ucraina încearcă să
complice procedura, făcând apel la circumstanțe speciale, precum prezenț a unei insule.
Bucureștiul susține că insula este, în termeni juridici, doar o stâncă și nu are drept
la zona economică exclusivă , conform articolului 121 al Convenției privind dreptul mă rii,
la care sunt parte atât Româ nia, câ t și Ucraina.
În acest caz, platforma continentală din jurul acesteia și resursele aferente ar urma
să fie divizate, conform legilor internaționale, între România ș i Ucraina.
După cum spunea ș i A.D.Xenopol "O alianță cu rușii în orice împrejurare, o
încredere în cuvântul sau semnătura lor, va fi totdeauna o nebuni e scump pla tită."si nu
numai atât, dupa atâț ia ani de exploatar e a insulei ei sunt cei revoltaț i, ei sunt cei care se
plâng.
Curtea Internați onală de Justiție s -a pronunțat în procesul dintre România și
Ucraina, privind platoul continental de la Marea Neagră. Judecă torii au dat dreptate
României, și nu consideră că insula Șerpilor este relevantă pentru delimitarea platoului
continental. Nici lungimea coastelor nu a fost luată în considerare, un alt argument folosit
de partea română în pledoariile de la Haga.
În urma prezentării verdictului, datele impuse de Curte vor fi introduse în
calculator, pentru a fi generată linia de demarcație. Potrivit lui Bogdan Aurescu, hotărârea
recunoaște jur isdicția suverană a României pe o suprafață de platou continental de 9700
kilome tri pătrați, adică 79,34% din zona disputată, de aproximativ 12.000 de kilometri
pătrați.

67
În ciuda faptului c ă decizia a fost luată de Curtea Internațională de Justiț ie ei
consideră că platoul le -a fost confiscat de români și teritoriul le apar ține, dar e i urmăresc o
miza economică .
Uniunea Sovietic ă a conferit insulei, abuziv, o arie de mare teritorială de 12 mile,
micș orând marea teritorială a României, în dreptul Sulinei. Distanța dintre Sulina și Insula
Serpilor este de 40 de kilometri.
Prevederile Co nvenției Naț iunilor Unite asupra dreptului mării, încheiată la
MontegoBay (Jamaica), la 10 decembrie 1982, prevede la art. 121 aliniat 3 c ă Insula
Șerpilor intră la categoria stâncilor deoarece nu are condiții naturale de viaț ă. Stâncile nu
au dreptul decâ t la o jumatate de milă de platou maritim continental î n jurul lor.
Eforturile sisifice și pompieristice, pe alocuri ridicole ale Ucrainei, de transformare
a stâncii în insulă au o motivație economică extremde importantă. O insulă are dreptul la
un platou continental de 200 de mile, adică perimetrul de exploatare ar intra practic pe
teritoriul României, ceea ce este o absurditate evidentă. Platoul continental din jurul ei
ascunde rezerve de hidrocarburi pentru 300 de ani de exploatare de acum încolo și dej a
firme importante au cerut Ucrainei dreptul de explorare prin foraj a zonei.
Marți, 3 februarie 2009, Româ nia a crescut cu 9.700 de kilometri pătrați. țara
noastră își disputa cu Ucraina 12.000 de kilometri pătrați de platou continental. Curtea
Internațio nală de Justiție de la Haga (CIJ), care a judecat litigiul, a dat caștig de cauză, în
mare parte, României. Pledoaria grupului de avocați ai țării noastre, condus de Bogdan
Aurescu, a început cu o anecdotă: “elevul care spune doar lecția castravetelui, la orice
întrebare ”
“Un elev folosește singura lecție pe care o știe – despre castravete – pentru a
răspunde la toate întrebările profesorului, indiferent despre ce sunt acestea. Astfel,
întrebat ce este roșia, elevul răspunde: «O roșie este o legumă ca și ca stravetele.
Castravetele aparține familiei curcubitaceelor și are 90% apă». Apoi, profesorul îl
întreabă pe elev ce este un cartof. Elevul răspunde: «Cartoful este o legumă ca și
castravetele, care are 90% apă».
Anecdota i -a sensibilizat pe judecătorii C urții de Justiție
Apoi profesorul îi cere elevului să îi spună ce știe despre matematică. Elevul
răspunde că «matematica este o știință, ca și biologia, care se ocupă și cu studiul
legumelor, printre care și castravetele, care are 90% apă».
Aceasta este și metoda Ucrainei în cazul de față. Orice aspect ar încerca Ucraina să
justifice în această cauză, ea revine la același «castr avete » – pretinsa predominanță a

68
țărmurilor sale”. Așa a început pledoaria lui Bogdan Aurescu în fața CIJ, luni, 15
septembrie 20 08, pentru a susține cauza țării noastre asupra platoului continental. Faptul că
a răspuns inconsistenței de argumentație a Ucrainei cu o glumă, i -a sensibilizat pe
judecători. România a avut câștig de cauză chiar mai mult decât spera. A luat 79,34% din
cât a cerut.
Litigiul a costat 628.500 de euro
Bogdan Aurescu s -a născut la 9 septembrie 1973. Este doctor în drept internațional
și licențiat în istorie. A condus echipa care a câștigat, pentru România, procesul de la Haga
împotriva Ucrainei. Aurescu e n ecăsătorit și, deși a devenit secretar de stat la Externe,
continuă să locuiască într -un apartament din cartierul Militari și să călătorească zi de zi cu
metroul. Succesul său a fost umbrit de scandalul legat de privatizarea fără licitație a
platoului con tinental românesc, în condiții dezavantajoase pentru noi, chiar înainte de a fi
câștigat la Haga. Pentru acest proces, România a cheltuit 628.500 de euro, mai puțin de
jumătate din cât preconizase inițial.
România a obținut 9.700 de kilometri pătrați
După al Doilea Război Mondial, România și Uniunea Sovietică au avut o dispută
permanentă asupra împărțirii platoului continental. Litigiul a fost moștenit de Ucraina,
după 1991. Pentru că nu au putut ajunge la o înțelegere, din cauza unei zone de 12.200 de
kilometri pătrați sub care se află zăcăminte de petrol și gaze naturale, România și Ucraina
s-au judecat la Haga. Din cei 12.200 de kilometri pătrați de platou continental disputați,
țării noastre i -au revenit 9.700 de kilometri pătrați, adică 79,34%. Restu l a intrat în
componența Ucrainei, conform deciziei de la Haga .
Delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive din sectorul
nordic al bazinului de vest al Mă rii Negr e a facut obiectul unui proces îndelungat de
negocieri, desfășurat într e Republica Socialistă România ș i Uniunea Republicilor Sovietice
Socialiste.
Primele tratative, ce au avut loc î n perioada 1967 -1987, nu au dus la niciun acord
între cele dou ă părți. După destramarea UR SS, partenerul de dialog al Româ niei în această
probl emă a devenit Ucraina.
La data de 2 iunie 1997, la Constanț a a fost sem nat Tratatul cu privire la relaț iile de
bună vecinătate ș i cooperare dintre România ț i Ucraina, denumit și Tratatul politic de baz ă
între cele dou ă țări. Tot atunci a fost semnat și Aco rdul Conex al Tratatului.
Acesta prevede obligaț ia părților de a începe negocieri pentru î ncheierea unui a lt
tratat, privitor la frontieră, ș i a unui acord pentru del imitarea platoului continental ș i a

69
zone lor economice exclusive ale României ș i Ucrainei în Marea Neagră . Conform
dreptului internaț ional, platoul continental al unui stat este reprezentat de fundul mă rii
(care este prelungirea naturală a teri toriului terestru al statului) ș i subsolul acestuia, situate
dincolo de limita exterioară a mă rii teri toriale a acestui stat, până la limita externă a
marginii continentale (care este locul unde se termină plato ul continental geografic) sau
până la o distanță de 200 de mile marine de la coaste le statului spre larg, atunci când limita
exterioară a marginii continentale se află la o distanță inferioară . În cazul Mă rii Negre, nu
există o margine continentală , din punct de vedere geografic fiind un platou continental
geografic unic.
De asem enea, dimensiunile reduse ale Mă rii Negre nu permit ca statele riverane sa
aiba zone nationale de platou continental extinse pana la limita de 200 de mile marine,
fiind necesara delimitarea intre zonele de platou continental care revin fiecarui
statriveran.Miza impartirii celor 12.000 de kilometri patrati de platou continen tal si
zonaeconomica exclusiva între România ș i Ucraina o reprezi ntă de fapt resursele
subterane: 100 de miliarde de metri cubi de gaz ș i 10 milioane de tone de petrol.
Exploatarea acestor re surse ar acoperi, spun specialiștii, necesarul României pentru
câțiva ani. Devine clar de ce disputa pe fundul mării și pe Insula Ș erpilor este atât de
importantă . Decizia Curții Internaționale de la Haga are în primul rând o semnificație
economică importantă. Astfel, potrivit Agentului României, Bogdan Aurescu, în supra fața
de apă și în subsolul aferent care au fost date României se găsesc 70 de miliarde de metri
cubi de gaze naturale și circa 12 milioane de tone de petrol (aproximativ 93.600 de barili) .
Valoarea comercială a acestor resurse de hidrocarburi este substanț ială. La un preț
de 400 de dolari pe mia de metri cubi, resursele de gaz primite de România echivalează cu
28 de miliarde de dolari. De asemenea, în cazul resurselor de petrol, calculate la un preț de
40 de dolari pe baril, cele 93.600.000 de barili echiva lează cu circa 3,7 miliarde de
dolari.Gazul câștigat poate asigura independența României de exporturi pentru aproximativ
15 ani și jumătate, judecând după o medie de circa 4,5 miliarde de metri cubi de gaz
importați anual.
Verdictul de la Haga: România ia marea, Ucraina resursele
Platoul continental din jurul Insulei Șerpilor a fost delimitat și toate zăcămintele de
petrol și gaze prospectate au rămas de partea Ucrainei. România nu s -a ales decât cu
zăcămintele din trei structuri geologice care nu au fost niciodată prospectate sau estimate, a
declarat pentru agenția rusă de presă Novâi Reghion purtătorul de cuvânt al companiei
ucrainene de gaze și petrol Cernomorneftegaz, Iuri Avdeev, citat de Andrei Bădin.

70
"Trei structuri geologice – Olimpiiskaia, Komsomo lskaia și Kraevaia – se află în
perimetrul dobândit de România, în urma verdictului Curții Internaționale de Justiție de la
Haga", a spus oficialul, completând că ultimele cercetări în această parte a mării s -au
făcut în 1998."
În 1998, compania noastră a desfășurat ultimele investigații seismice și operațiuni
de foraj pe teritoriul structurii Olimpiiskaia, care a revenit acum României. Nimeni nu știe
dacă există într -adevăr zăcăminte în această structură, pentru că niciodată nu s -au făcut aici
prospecțiuni serioase", a declarat reprezentantul Cernomorneftegaz.
Investigația seismică ar putea scoate laiveală fracturi tectonice prin care se indică
posibile resurse de hidrocarburi sau gaze naturale.
"Adâncimea în zona dobândită de România nu este mare, dar în orice caz este
vorba de 200 de km de țărm și chiar și niște rezerve de gaze ipotetice nu vor compensa
cheltuielile de extracție și transport", a apreciat Avdeev, precizând și că "este greu de
vorbit în acest moment de posibile zăcăminte la nord de Insula Șerpilor și în perimetrul de
platou dobândit de România".
Reprezentantul Cernomorneftegaz a declarat că perimetrul de zăcăminte
prospectate nu a făcut niciodată obiectul unor discuții. "Aceste resurse se află în adâncurile
apelor ucrainene și problema apa rtenenței lor nu a fost disputată în trecut și nu va fi
disputată nici în viitor", a declarat purtătorul de cuvânt. Potrivit sursei, Ucraina nu a
pierdut zăcăminte de hidrocarburi, ci o zonă profitabilă de pescuit. Profesorul geolog
Nicolae Panin, fost di rector al Institutului Geoecomar,care s -a ocupat cu studierea
platformei continentale românești a Mării Negre, a declarat, potrivit România Liberă, că în
zona respectică nu ar exista rezerve mari de gaz și petrol.
Oleg Bilorus, președintele Comisiei de a faceri internționale din Rada Supremă
(parlamentul unicameral) a declarat că Ucraina trebuie să înceapă cât mai rapid posibil
exploatarea zăcămintelor de țiței și gaze în zona din apropierea Insulei Șerpilor care i -a
revenit potrivit hotărârii Curții de la Haga."În prezent, prioritatea nr.1 a guvernului este de
a prelua sub controlul său și a asigura lucrările de prospectare și exploatare, pentru că cine
va începe primul activitățile de extracție – România sau Ucraina – va fi și cel care va obține
dividende le, indiferent de linia de delimitare. Există rezerve de hidrocarburi și de o parte și
de alta. Este vorba de principiul vaselor comunicante. Cel care începe să extragă va
dispune și de petrolul sau gazele din platou", a explicat acesta.
De câțiva ani Româ nia se judecă cu Ucraina în privința delimitării platoului
continental și a zonei economice exclusive. Deși nu neagă apartenența insulei la teritoriul

71
ucrainean, România susține că aceasta este doar o stâncă și nu poate fi luată în ca lcul la
delimitarea "g ranițelor ".
Este o soluție avantajoasă pentru România, care a susț inut permanent o metodă de
delimitare conformă cu dreptul internațional și, evident, o soluție echitabilă care este
avantajoasă ș i pentru Ucraina. Ast fel, a fost recunoscut faptul că Insula Șerpilor este de
fapt o stâncă, incapabilă de a avea resurse de apă și de a fi locuită, exact cum a susținut
România î n timpul pledoariilor de la Haga. În încercarea de a arăta că Insula Șerpilor este o
insulă – deci ar fi urmat s ă beneficieze de zona exc lusivă de exploatare economică –
Ucraina a decis chiar "colonializarea" teritoriului, prin aducerea de apă cu cisternele,
constru irea unei biblioteci, a unei poș te sau magazine pentru a da impresia ca e locuită .
Putem spune că , la finalul acestui proces, obiectivul nostru a f ost atins deoarece CIJ
a pronunțat o soluț ie cu un cara cter echitabil, clar și nesusceptibil de interpretă ri, care
deschide accesul Româ niei la resursele de hidrocarburi din zona.
Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a transmis printr -un comunicat că soluț ia CIJ
reprezintă un succes al aplicării dreptului internațional, fiind o decizie corectă și echitabilă ,
favorabilă României. De asemenea, a susținut MAE, hotărârea de la Haga permite
României să înceapă demersurile de exploatare a res urselor de hidrocarburi din zonă .

Concluzii Studiu de caz
Se arată faptul că toată presa ucrainiană, este foarte intrigată de succesul pe care l -a
avut România la Haga, și faptul că s -a pierdut totul pe cale diplomatică și nu numai atât ci
și faptul că Uni unea Europenă sprijină România și nu Ucraina iar Curtea recunoaște
jurisdicția suverană și drepturile suverane ale României pentru o suprafață de platou
continental și zonă economică exclusivă de 9.700 de kmp, adică 79,34 % din zona în
disputăcu Ucraina".
În articolul realizat de ziarul “Libertatea” se pune accent pe anecdota care a
sensibilizat pe judecătorii Curții de Justiție și pe suma de bani care s -a cheltuit la acest
proces dar și n erezolvarea i nfernului dintre România și Ucraina , vechi de 40 de ani .
În ziarul “Jurnalul Național” se delimitează clar încă din titlu faptul că s -a câștigat
și s-a împărțit totul în mod echitabil. Citându -l pe dl. Aurescu "Putem spune că, la finalul
acestui proces, obiectivul nostru a fost atins" referindu -ne la faptul că CIJ a pronunțat o
soluție cu un caracter echitabil, clar și nesusceptibil de interpretări, care deschide accesul
României la resursele dehidrocarburi din zonă .Fiecare trust a urmărit să arate esenț a
câștigului în felul său finalul unui diferend complicat care a presupus de mai bine de 40 de

72
ani, de când a luat naștere, negocieri cu Uniunea Sovietică, de 20 de ani care în sfârșit s -a
încheiat pe cale amiabilă și echitabil pentru ambele părți.

CONCLUZII GENERALE

Raportul juridic de dreptul mediului poart ă un caracter specific, distinct de cel al
altor categorii de raporturi, și este generat de natura publică a interesului apărat prin
utilizarea procedeelor care sunt uneori proprii altor ramuri de drept. Din aceasta rezultă
unele reguli specifice de aplica re a raporturilor de dreptul mediului, care își găsesc
reflectare în legislația de mediu și care au drept scop prioritar protecția mediului la nivel de
interes public.
Raportul de dreptul mediului apare între persoane în legătură cu folosirea rațională,
prevenirea, protecția, conservarea și dezvoltarea componentelor biotice, abiotice și
antropogene ale mediului, reglementată de normele dreptului mediului, fiind apărată, în caz
de necesitate, prin forța coercitivă a statului.
Definiția propusă pentru ident ificarea raportului de dreptul mediului urmează să -și
găsească reflectare în conținutul legislației de mediu în vigoare sau chiar în Legea cadru a
domeniului protecției mediului. Totodată, aceasta se referă și la legislația de mediu a
României.
Raporturil e de dreptul mediului se disting de alte raporturi juridice prin faptul că
urmăresc realizarea unui obiectiv legat de folosirea rațională, conservarea, dezvoltarea și
protecția mediului. În acest sens, folosirea rațională, protecția propriu -zisă, conservar ea și
dezvoltarea componentelor mediului presupune o activitate realizată în baza prescripțiilor
legii.
Situația caracteristică pentru majoritatea tipurilor de raporturi juridice de mediu
este că, în cele mai dese cazuri, în cadrul acestora persoanele fiz ice și persoanele juridice
de drept privat se situează pe poziții de subordonare față de autoritățile publice, care apar,
de regulă, în baza unei manifestări unilaterale de voință juridică, emanată de la organul
administrației publice delegat cu competența de administrare și control al folosinței
resurselor naturale sau componentelor antropogene ale mediului.

73
Caracteristic pentru raporturile juridice de mediu este faptul că statul cu organele
sale sunt de cele mai dese ori parte în aceste raporturi.
Raporturile de dreptul mediului au un caracter complex, din care considerente,
sporirea eficacității protejării valorilor mediului este necesar de realizat nu doar prin
reglementările dreptului mediului, dar și prin mijloace de drept penal, contravențional, c ivil
etc.
Considerăm că fără reglementarea în cadrul dreptului mediului a folosirii raționale
a componentelor de mediu, orice eforturi, inclusiv și pe plan legislativ, legate de protejare
vor fi neeficiente. În acest sens, considerăm că domeniu ale raport urilor de dreptul
mediului sunt relațiile legate de folosirea rațională, prevenirea, protecția, conservarea și
dezvoltarea componentelor biotice, abiotice și antropogene ale mediului.
În conținutul raporturilor de mediu se reflectă drepturi și obligații p roprii atât ramurilor de
drept public cât și celor de drept privat.
Raporturile juridice de dreptul mediului care vizează repararea daunelor cauzate
mediului apar în calitate de raporturi cu reguli și procedură proprie, diferită de cea civilă,
penală și c ontravențională. În acest sens, constatăm existența unei forme aparte de
răspundere, deși reparatorie, dar care este proprie dreptului mediului. Prin aceasta se
identifică o categorie separată de raporturi de dreptul mediului, și anume cele de
răspundere d e mediu.

74

BIBLIOGRAFIE

I. Legislatie

1. Constituaia Romaniei
2. Codul Civil
3. Codul Penal
4. Codul Silvic
5. O.G. nr. 195/2005 versiune actualizata la data de 22/10/2007 privind protectia
mediului
6. ORDONANTA nr. 2/2001, Actualizata 2014, privind regimul jurid ic al
contraventiilor
7. Legea vanatorii si a protectiei fondului cinegetic nr. 407/2006, modificata prin
Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 154/2008, publicata in M. Of. Nr. 787 din
25 noiembrie 2008
8. Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic, publicata in M . Of. Nr. 238 din 27 martie
2008, modificata prin Legea nr. 193/2009, publicata in M. Of. Nr. 365 din 01 iunie
2009

II. Lucrări de specialitate
1. Teodoroiu Simona Maya “Dreptul mediului și dezvoltării durabile” Universul
Juridic 2009 .
2. Gheorghe I ancu, ,,Dreptu rile fundamentale si protectia mediului” Regia
autonomă, Monitorul Oficial .
3. Manta Claudiu ,, Apararea mediului prin mijloacele dreptului penal , Bucuresti 2009
4. Andrada Trusca ,,Raspunderea juridica in dreptul mediului ” Bucurest i 2011
5. Mircea Duțu “Dreptul m ediul” C.H. Beck , Bucuresti 2007
6. Daniela Marinescu ,,Tratat de dreptul mediului” editia a Ill -a revăzută și adăugită,
Ed. Universul Juridic, București, 2008 .
7. Iancu Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu ,,Drept penal general” Ed.
All B eck, Bucureșt i, 2002
8. Andrada Mihaela Trușcă ,,Particularitățile răspunderii juridice în dreptul mediului ”
Universul Juridic, Bucuresti 2012 .

75
9. Dragoș Rădulescu ,,Răspunderea juridică pentru prejudici ile aduse mediului
înconjurător” în Analele Universității Creștine „Dim itrie Cantemir” Seria Drept
2006, Ed. Pro Universitaria, București .
10. Mihai Eliescu , ,,Răspunderea civilă delictuală ” Ed. Pedagogică .
11. Mihai Eliescu ,,Răspunderea civila delictuală ” Ed. Academiei, Bucuresti 1972,
12. Marilena Uliescu ,,Dreptul mediului înconjur ător” Ed. Universității Creștine
,,Dimitrie Cantemir", București, 1998 .
13. Ernest Lupan ,,Tratat de dreptul protecției mediului” Ed. C.H. Beek, București,
2009
14. Ilie Pascu ,,Drept penal. Partea generală ” Ed. Europa Nova, București, 2001 .
15. V. Dobrinoiu, 1. Pasc u, 1. Molnar. Oh. Nistoreanu. Al. Boroi. V Lazar ,,drept
penal. Partea generala” Ed. Europa Nova, Bucureș ti. 1999.
16. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu ,,Drept penal ș i Drept procesual pena l”
.Ed. All Beck, București, 2005
17. I.M. Anghel, Fr. Deac, M.F. Popa “Răspunderea civilă ”, Ed. Științifică.
18. V.Dobrinoiu ș i colaboratorii ,, Noul Cod penal comentat. Partea speciala” Editia a
II-a, Ed. Universul Juridic .
19. Constant in Mitrache, Cristian Mitrache ,, Drept penal român Partea generală ”
ediția a IV -a revăzută și adau gită, Ed. Universal Juridic, Bucureș ti, 2007
20. Gheorghe Diaconu ,,Raspunderea penala ” Ed. Lumina Lex, București, 2008urm
21. Mirela Gorunescu, Infractiunea de mediu – infractiune contra dezvoltarii durabile
durabile, Dreptul nr. 11/2003
22. Alexandru Boroi, Mirel a Gorunescu ,,Protectia pena lă a mediului, Ed.
Universitară” București, 2007
23. Ileana Dușcă ,,Dreptul mediului ” Ed. Universul Juridic, București, 2009,
24. Miha i Adrian Hotca, Maxim Dobrinoiu ,,Infractiuni prevazute in legi speciale.
Comentarii si explicatii ” Ed. C.H. Beck, Bcresti, 2008,
25. Prefață la P. Girod “La reparation du dommage ecologique”, These, Paris
26. Jean Carbonnier ,,Droit civi l” P.U.F. Paris,
27. Rene Savatier ,,Traite de la responsabilite civile en droit francais ”
28. Codul legilor în “Gândirea hitita în texte”. Ed. Știinfică și Enciclopedică,București