Școala Națională de Studii Politice și Administrati ve [610608]
Școala Națională de Studii Politice și Administrati ve
Facultatea de Administrație Publică
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
Lect. univ. dr. Radu Răzvan Popescu
Absolvent: [anonimizat]
2012
Școala Națională de Studii Politice și Administrati ve
Facultatea de Administrație Publică
JURISDICȚIA MUNCII
Coordonator științific
Lect. univ. dr. Radu Răzvan Popescu
Absolvent: [anonimizat]
2012
LISTĂ ABREVIERI
Alin. – Alineat
Art. – Articol
B. Of. – Bulentinul Oficial
C. muncii – Codul muncii
C. pr. civ. – Codul de procedură civilă
Dec. – Decizie
Dec. civ. – Decizia civilă
Ed. – Editura
Lit. – Litera
M. Of. – Monitorul Oficial
Nr. – Număr
Op. cit. – Opera citată
O.U.G – Ordonanța de Urgență a Guvernului
p. – Pagina
pct. – Puncte
pp. – Pagini
R.R.D.M. – Revista Română de Dreptul Muncii
Vol. – Volum
Cuprins
INTRODUCERE……………………………………………………………………..5
1 CONSIDERENTE INTRODUCTIVE PRIVIND JURISDICȚIA
MUNCII……….…………………… ……………………………………………………………..7
1.1 Scurt istoric ………………………………………………………………………………. …………7
1.2 Principii ………………………………………………………………………………………………… 12
1.3 Jurisdicția muncii – Noțiune.Obiect ………………………………………………………….. 18
1.3.1 Conflicte de muncă și litigii de muncă ………………………………………………….. 19
1.3.2 Clasificarea conflictelor (litigiilor) de muncă ………………………………………… 22
2 PĂRȚILE LITIGIILOR DE MUNCĂ. COMPETENȚA ȘI COMPUNEREA
INSTANȚEI……… ……………………………………………………………………………..26
2.1 Părțile în conflictele de muncă …………………………………………………………………. 26
2.2 Competența în cazul litigiilor de muncă ……………………………………………………. 31
2.2.1 Competența materială …………………………………………………………………………. 31
2.2.2 Competența teritorială ………………………………………………………………………… 38
2.3 Compunerea instanței ……………………………………………………………………………… 40
3 REGULI PROCEDURALE ÎN CAZUL LITIGIILOR DE
MUNCĂ………………………………………………………………………………………….41
3.1 Termenele de sesizare a instanței ……………………………………………………………… 41
3.2 Procedura de soluționare a litigiilor de muncă ……………………………………………. 48
3.3 Motivarea și caracteristicile hotărârilor instanței de fond …………………………….. 55
4 CĂILE DE ATAC ȘI PROCEDURA EXECUTĂRII HOTĂRÂRII JUDECĂT OREȘTI
ÎN MATERIA LITGIILOR DE MUNCĂ……………………………………………………….58
4.1 Căile de atac ………………………………………………………………………………………….. 58
4.2 Executarea hotărârilor judecătorești ………………………………………………………….. 65
4.3 Alte reglementări specifice în cazul soluționării litigiilor de munc ă ……………… 67
5 REGLEMENTĂRI ÎN DREPTUL COMPARAT……………… ……………………………….73
6 STUDIU DE CAZ………………………………………………………………………………………………. 79
CONCLUZII.…………………………………………………………… …………90
BIBLIOGRAFIE
5
INTRODUCERE
Munca este o condiție a vieții, iar în cadrul acestei activită ți, subiectele raporturilor de
muncă se confruntă zi de zi cu noi provocări, probleme noi, și de fie care dată acestea trebuie să ia
decizii care să asigure desfășurarea în condiții optime a acestui fa ctor de socializare.
Dreptul muncii este cel care, prin normele cuprinse, vine să r eglementeze relațiile dintre
subiectele participante la activitatea de muncă. În preze nt, legislația muncii este caracterizată de
un dinamism accentuat, fapt determinat de dezvoltarea continuă a pi eței muncii – mediu supus
schimbărilor al căror ritm este din ce în ce mai alert.
Unul dintre domeniile de interes la care face referire legis lația muncii este reprezentat de
jurisdicția muncii , tema abordată și în cadrul acestei lucrări. În opinia mea , reprezintă un
domeniu important de analiza juridică, de permanent inters teoretic și practic, o sursă
inepuizabilă de soluții inovatoare și utile pentru dezvoltarea drep tului muncii în acord cu
aspirațiile privind ameliorarea condițiilor de muncă, desfășurar ea armonioasă a relațiilor de
muncă.
Pentru abordarea sistematică a problematicii conflictelor de muncă, lucrarea de față este
structurată în șase capitole, în cadrul acestora regăsindu-se o serie de subcapitole care cuprind
aspecte specifice ale acestui domeniu de analiză.
Capitolul I – „Considerente introductive privind jurisdicția muncii” – analizează evoluția
legislației românești în domeniul soluționării litigiilor de munc ă; de asemenea cuprinde
conturarea cadrului conceptual al problematicii jurisdicției muncii și al principiilor care
ordonează soluționarea conflictelor de muncă.
Odată stabilite noțiunea, obiectul, clasificarea jurisdicție i muncii, conținutul celui de-al
doilea capitol – „Părțile litigiilor de muncă. Competența și c ompunerea instanței” – se referă la
participanții conflictelor de muncă, la competența materială și teritorială și compunerea instanței
care va soluționa conflictele de muncă ce îi sunt deduse judecății.
Capitolul III prezintă regulile procedurale în cazul litigi ilor de muncă, făcând referire la
termenele în care pot fi sesizate instanțele de judecată, p rocedura de soluționare a litigiilor de
muncă și motivarea și caracteristicile hotărârilor date de instanța de fond.
Hotărârea instanței de fond poate fi suspusă recursului, jurisdicț ia muncii având două
grade și anume: fondul și recursul. Astfel, această problemat ică este cuprinsă în conținutul celui
6 de-al patrulea capitol, intitulat „Căile de atac și procedura executării hotărârii judecătorești în
materia litgiilor de muncă”, alături de abordarea cu privire la executarea hotărârilor de fond și
referirile la alte reglementări specifice soluționării confli ctelor de muncă.
Jurisdicția muncii se regăsește și în dreptul comparat. Capi tolul V prezintă aspecte
referitoare la conflictele de muncă, regăsite și în alte state, cum ar f i Austria și Marea Britanie.
Cu privire la aspectele practice ale conflictelor de muncă, în capitolul VI este prezentat un
studiu de caz. Acesta se referă la aplicarea prevederilor legale la un caz concret și anume, cererea
unui funcționar public de anulare a unui act administrativ nelegal e mis de autoritatea publică la
care este încadrat.
Ultima parte este rezervată concluziilor. De asemenea ș i vasta bibliografie parcursă este
evidențiată la sfârșitul lucrării și – în mod firesc – se re găsește în notele de la subsolul paginilor
acesteia.
7 1 CONSIDERENTE INTRODUCTIVE PRIVIND JURISDICȚIA MUNCI I
1.1 Scurt istoric
Activitatea de jurisdicție constă în soluționarea de către anumit e organe, potrivit
procedurii prevăzute de lege, a litigiilor care apar între su biectele raporturilor juridice. 1 Legea
pentru organizarea meseriilor din 5 martie 1902 2 „Legea Missir” cuprindea prevederi referitoare
la modul de soluționare a diferendelor dintre meseriași, precum și a celor dintre meseriași și
patroni. Competența revenea unei comisii de arbitri, compusă dint r-un comisar al Guvernului și
câte doi membri aleși de patroni, pe de-o parte, și de muncitori , pe de altă parte, precum și dintr-
un număr egal de supleanți. Anterior judecării litigului, legea p revedea parcurgerea obligatorie a
unei proceduri de împăciuire, care se realiza în fața comisi ei. Dacă nu se ajungea la o înțelegere,
cauza era supusă judecății comisiei, care pronunța o hotărâre obligatori e, definitivă și irevocabilă.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești, „Legea
Nenițescu” 3, similar cu sistemul instituit de legea din 1902, prevedea că so luționarea conflictelor
dintre meseriași și a celor dintre meseriași și patroni re venea unor comisii de judecată, alcătuite
dintr-un judecător stagiar de la judecătoria de pace, ca președint e, un membru ales de patroni și
unul ales de calfe sau lucrători. Atât procedura de împăciui re în fața comisiei, cât și judecata de
către aceasta, în ipoteza în care părțile nu ajungeau la un acord, erau obli gatorii.
În perioada interbelică, potrivit Legii asupra contractelor de muncă din 1929 4, competența
de soluționare a litigiilor referitoare la contractele de muncă (atât cele individuale, cât și cele
colective) revenea judecătoriilor de ocol, în primă instanță. Hotăr ârea pronunțată de către
judecătorie era executorie de drept, însă putea fi atacată c u apel la tribunal, iar sentința acestuia
cu recurs. În soluționarea căilor de atac, suspendarea executării era admisibilă numai după
consemnarea sumei la care partea fusese obligată.
Conform Legii din 21 aprilie 1931 pentru asigurarea plății lucrului e fectuat 5, litigiile
dintre meseriași sau patroni ori micii industriași, pe de-o pa rte, și salariați, calfe sau ucenici, pe
de altă parte, referitoare la plata lucrului efectuat în ner espectarea altor clauze ale contractelor de
1 S. Ghimpu, Dreptul Muncii , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985, p. 55.
2 M. Of. nr. 122 din 5 martie 1902.
3 M. Of. nr. 236 din 27 ianuarie 1912.
4 M. Of. nr. 74 din 5 Aprilie 1929.
5 M. Of. nr. 91 din 21 aprilie 1931.
8 muncă se judecau de către o comisie de arbitraj de pe lângă j udecătoriile de ocoale, dacă valoarea
litigului nu depășea un milion lei. Peste această valoare, erau competențe in stanțele ordinare.
Comisia de arbitraj era alcătuită dintr-un judecător, membru del egat de reclamant și un
membru delegat de pârât.
O particularitate deosebită a soluționării conflictelor de muncă potrivit acestei
reglementări constă în faptul că, dacă părțile conveneau, cauza p utea fi judecată pe bază de
echitate.
Hotărârile se pronunțau fără drept de opoziție și de apel, p utând fi atacate cu recurs la
tribunal, respectiv la Curtea de Apel. Recursul nu era suspensiv de executare, dar și aceasta putea
fi încuviințată, numai după plata unei cauțiuni.
Prima reglementare unitară a jurisdicției muncii în România a fost realizată prin Legea
din 15 februarie 1933 pentru înființarea și organizarea jurisdicției muncii 6.
Organele de jurisdicție profesională instituite prin lege er au judecătoriile de muncă,
asimilate judecătoriilor de ocol potrivit Legii de organizare judecă torească, dar care funcționau pe
lângă camerele de muncă.
Completele care funcționau în cadrul judecătoriilor de muncă erau c ompuse dintr-un
judecător și doi asesori, reprezentând patronii, lucrătorii și funcț ionarii particulari. Listele
nominale ale asesorilor se întocmeau și se aprobau de către M inisterul Muncii, la propunerea
organizațiilor profesionale recunoscute ca persoane juridice, iar numirea lor se făcea pe o
perioadă de 3 ani.
Hotărârile pronunțate în primă instanță erau susceptibile de apel sau recurs, potrivit
dreptului comun. Recursul nu era suspensiv de executare, însă președint ele instanței de fond
putea încuviința suspendarea în urma consemnării unei cauțiuni.
După 1938, în condițiile specifice regimurilor de autoritate ce s -au succedat și ale
participării României la Cel de-al Doilea Război Mondial, le gislația din domeniul jurisdicției
muncii a suferit modificări majore: insituția asesorilor a fos t desființată, iar atribuțiile de
jurisdicție au fost preluate de către organele militare.
Prin Decretul-Lege din 24 iulie 1940 7 pentru stabilirea regimului muncii în împrejurări
excepționale, greva și lock-out-ul 8, prevăzute de Legea pentru reglementarea conflictelor
6 M. Of. nr. 38 din 15 februarie 1933.
7 M. Of. nr. 169 din 24 iulie 1940.
8 Lock-out-ul constă în închiderea întreprinderii, a unui atelier sau a unui serviciu, cu ocazia unui c onflict colectiv. El
reprezintă refuzul angajatorului de a oferi salaria ților condițiile pentru prestarea muncii și de a-i plăti.
9 colective, au fost interzise. Orice provocare de încetare col ectivă a muncii se pedepsea cu dublul
sancțiunilor prevăzute de lege.
Se prevedea posibilitatea Consiliului de Miniștri ca, în caz de încetare colectivă a lucrului
în orice fel de întreprindere industrială, comercială sau de t ransporturi, să hotărască
rechiziționarea localurilor, materialelor, personalului de conducer e și execuție, precum și a tot ce
era necesar pentru a se asigura funcționarea acelor întreprind eri. Declanșarea conflictelor
colective de muncă nu era interzisă, însă acestea, dacă nu erau s oluționate ca urmare a procedurii
împăciuirii, urmau a fi soluționate obligatoriu pe calea arbi trajului, fiind interzis părților să
ajungă la încetarea colectivă a lucrului.
Decretul-lege nr. 2741 din 2 octombrie 1941 asupra regimului muncii în timp de război 9 a
abrogat Legea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă. Pot rivit noii reglementări, se
interzicea orice încetare a lucrului, individuală sau colectivă, fă ră încuviințarea prealabilă a
comandantului militar al întreprinderii militarizate, a îndrumăt orului militar sau directorului
stabilimentului militar al armatei, iar, în cazul celorlalt e întreprinderi, fără încuviințarea
prealabilă a Inspectoratului de muncă, dată cu avizul conducerii întreprinderii, cu excepția
cazurilor de forță majoră.
În consecință, acest Decret-lege a instituit arbitrajul obl igatoriu, iar greva și lock-out-ul au
fost interzise, fiind considerate „crime de sabotaj”.
În perioada postbelică, prima reglementare în materie a constituit-o Legea nr. 711 din 6
septembrie 1946 10 privind organizarea jurisdicției muncii. Potrivit acestui act nor mativ, litigiile
de muncă se soluționau de către comisiile sindicale de cercetare și arbitraj și secțiunile de muncă
de la tribunale de apel și curți de apel.
În comunele urbane, comisiile sindicale de cercetare și arbit raj funcționau pe lângă
inspectoratele de muncă și se compuneau din inspectorul de muncă sa u un delegat al Ministerului
Muncii ca președinte, un delegat al sindicatului muncitoresc și un delegat al patronului. În
comunele rurale, precum și în cele în care nu erau sedii ale inspectorate lor de muncă, comisiile de
cercetare și arbitraj funcționau pe lângă judecătoriile de muncă, sub președinția unui magistrat.
La tribunale, erau numiți prin decizia ministrului muncii, la r ecomandarea organizațiilor
profesionale, asesorii tehnico-profesionali. Asesorii intrau în c ompunerea instanței la cererea
oricăreia dintre părți, dacă erau necesare aprecieri tehnico -profesionale asupra împrejurărilor de
fapt.
9 M. Of. nr. 233 din 2 octombrie 1941.
10 M. Of. nr. 206 din 6 septembrie 1946.
10 Hotărârile de arbitraj puteau fi atacate cu recurs la tribunalul de muncă, dar numai în
limita motivelor enunțate de lege: reaua compunere a comisiei; necompetența; lipsa consimțirii
arbitrajului; excesul de putere.
Hotărârile pronunțate de secțiile de muncă puteau fi atacate cu recurs .
Codul muncii din 1950 11 a abrogat Legea asupra contractelor de muncă din 1929 și Legea
asupra jurisdicției muncii din 1946.
Potrivit acestui act normativ, organele de jurisdicție a muncii erau:
– comisiile pentru soluționarea litigilor de muncă existente, de r egulă în fiecare unitate și
formate dintr-un număr egal de reprezentanți ai administrației ( numiți de conducerea unității) și
ai angajaților (desemnați de comitetul sindicatului). Funcția de pr eședinte al comisiei se exercită
prin rotație. Hotărârile se luau numai prin acordul tuturor membr ilor comisiei și se redactau sub
forma unui proces-verbal. Dacă inițial comisiile nu aveau compete nța generală în soluționarea
litigiilor de muncă, prin modificări normative (aduse în 1956, 1957 și 1960) , ele au dobândit o
astfel de competență (generală);
– instanțele judecătorești erau competente în domeniul răspunderii m ateriale (în anumite
condiții), al reintegrării în muncă, al litigiilor care depășe au o anumită valoare (dacă se
pronunțase anterior comisia de judecată), în sectorul particular ș i în alte litigii date în competența
lor prin dispoziții legale exprese. La judecătorii, completul de judecată se constituia cu
participarea asesorilor populari;
– organele ierarhice administrative rezolvau, ca regulă, plângeril e împotriva sancțiunilor
disciplinare (cu excepția desfacerii disciplinare a contrac tului individual de muncă, dacă viza
anagajați fără funcție de răspundere), cele împotriva redist ribuirii de personal (făcute cu prilejul
reducerii acestuia), litigiile privind desfacerea contractul ui individual de muncă și reintegrarea
angajaților cu funcție de răspundere. Hotărârile organelor adminis trative în domeniul litigiilor de
muncă nu puteau fi atacate decât pe cale ierarhică;
– comisiile de judecată, create în 1953, aveau în competența lor judeca rea unor contravenții
(abateri displinare) săvârșite la locul de muncă.
În 1968, consiliile de judecată au fost desființate, dându-se o nouă regle mentare
comisiilor de judecată, care au dobândit o serie de atribuții s uplimentare – de împăciuire și
judecată – și în cauze civile sau penale.
11 Art. 139 C. muncii (B. Of. nr. 50 din 8 iunie 1950 ).
11 Codul muncii din 1973 instituia, în coroborare cu alte acte normative, ca organe de
jurisdicție a muncii:
– comisiile de judecată;
– instanțele judecătorești;
– organele administrative ierarhic superioare;
– organele de conducere colectivă (din unități);
– consiliile (colegiile) de disciplină (pentru anumite cate gorii de personal care aveau statute
disciplinare proprii);
– alte organe care exercitau atribuții jurisdicționale (pe lângă acitivtatea lor principală și
specifică);
– Curtea Superioară de Control Financiar – Colegiul de jurisdicție.
După 1989, s-au abrogat actele normative care vizau comisiile de judecată, alte organe cu
atribuții jurisdicționale, și, respectiv, Curtea Superioară de Control Financiar. Prin Legea nr.
104/1992 a fost modificat, potrivit noilor realități, art. 174 din Codul muncii anterior, stabilindu-
se că „sunt de competența instanțelor judecătorești toate litig iile de muncă ce nu sunt date printr-
o dispoziție expresă în competența altor organe”. Ulterior, com petența organului administrativ
ierarhic superior și a organului de conducere colectivă de a se pronunța în anumite litigii de
muncă a fost declarată neconstituțională. S-a reintrat, astfel, î n făgașul normal: de regulă sunt
competente să judece litgiile de muncă instanțele judecătorești.
1.2 Principii
Un principiu al dreptului apare ca fiind „regula fundamentală”12 a sistemului de drept, cât
și o modalitate de coordonare a normelor juridice în jurul unor idei că lăuzitoare, „îndeplinind
rolul unor linii directoare, asigură concordanța diferitelor norme juridice, coeziunea și armonia
acestora, desprinderea sensului exact și a finalităților norme lor de drept.” 13 . Definiția este urmată
de distincția dintre principiile fundamentale – care reflect ă ceea ce este esențial și profund în
cadrul unui tip de drept – și principii specifice numai anumitor ramuri ale dreptului.
Importanța practică a principiilor în drept este analizată în două sensuri. Într-un sens,
principiile dreptului asigură construcția unitară a sistemului de drept, această latură apărând în
12 Alexandru Țiclea, Dreptul muncii – curs universitar , Ediția a IV-a, revizuită și actualizată, Editura Universul
Juridic, București, 2011, p.43.
13 Ibidem.
12 mod pregnant în procesul de elaborare a dreptului și constituindu-s e într-un element important de
tehnică legislativă. În cel de-al doilea sens, principiile de dr ept capătă o dimensiune cognitivă
contribuind în mod decisiv la cunoașterea sistemului dreptului.
În conformitate cu sfera de aplicare și organizare a activi tății de jurisdicție, principiile 14
generale ale acesteia pot fi reunite în trei grupe:
• Principii care stau la baza organizării și funcționarii instanțelor j udecătorești:
Principiul realizării justiției de către instanțele judecătoreș ti
Principiul independenței judecătorilor și supunerii lor numai l egii
• Principii care domină întreaga activitate de jurisdicție:
Principiul legalității
Principiul aflării adevărului
• Principii care ilustrează modul concret de desfășurare a activităț ii judiciare:
Principiul disponibilității
Principiul rolului activ al judecătorului
Principiul contradictorialității
Principiul dreptului la apărare
Principiul egalității
Principiul folosirii limbii române
Principiul publicității
Ca și principii specifice enumerăm :
Principiul soluționării în primă instanță a conflictelor de m uncă și asigurări sociale de către
tribunalele specializate
Potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 15 privind dialogul social, conflictele de drepturi se
soluționează de către instanțele judecătorești.
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară 16 prevede că „în cadrul tribunalelor
funcționează secții sau, după caz, complete specializate pent ru cauze civile, cauze penale, cauze
comerciale, cauze cu minori și de familie, cauze de contencios a dministrativ și fiscal, cauze
14 idei, abstractizări sintetice prin care se redau t răsăturilor comune generale, proprii unui fenomen s au grup de
fenomene (DEX, 2009).
15 Publicată in M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.
16 Legea nr. 304 din 28 iunie 2004, republicată în M onitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 di n 13 septembrie
2005.
13 privind conflicte de muncă și asigurări sociale, precum și, în ra port cu natura și numărul cauzelor,
secții maritime și fluviale sau pentru alte materii”.
De asemenea, Codul de procedură civilă dispune că tribunalele judec ă în primă instanță
conflictele de muncă cu excepția celor date prin lege în competența a ltor instanțe.
Cu titlu de excepție însă, sunt menționate câteva situații spec iale în care competența de
soluționare în primă instanță revine fie judecătoriei, fie curții de apel, fie unor organe nejudiciare
numite colegii sau consilii de disciplină.
Principiul apropierii judecății de locul de muncă
Legea nr. 62/2011 prevede la art. 210 faptul că „cererile referit oare la soluționarea
conflictelor individuale de muncă se adresează instanței judecătoreș ti competente în a cărei
circumscripție își are domicliul sau locul de muncă reclamantul”.
Iată că din nou legislația muncii adoptă dispoziții speciale derogatorii de la dreptul
comun, în care, conform Codului de procedură civilă 17 , cererea se adresează instanței
domiciliului pârâtului. Motivația acestei dispoziții este inte nția legiuitorului de a proteja
interesele salariatului, având în vedere faptul că, de cele mai multe ori, acesta este cel ce are
calitatea procesuală activă, fiindu-i astfel mai la îndemână orice demers procesual.
Principiul participării la soluționarea în fond, alături de judecători de profesie, a asistenților
judiciari
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede în art. 58: „c ompletul pentru
soluționarea în primă instanță a cauzelor privind conflictele d e muncă și asigurări sociale se
constituie din doi judecători și doi asistenți judiciari ”. Aceștia din urmă participă la deliberări cu
vot consultativ, opinia lor consemnându-se în hotărâre, iar opinia separată mot ivându-se.
Legea anterioară de organizare judiciară (Legea nr. 92/1992) instituia un complet format
dintr-un judecător și doi asistenți judiciari, dintre care unul repre zenta asociațiile patronale, iar
celălalt sindicatele. Curtea Constituțională a constatat însă c ă aceste dispoziții erau
neconstituționale prin prisma faptului că asistenții judiciari nu prezentau garanțiile de
independență impuse prin Constituție judecătorilor. Spre deosebire de aceștia, în cazul
asistenților judiciari nu era instituită nici o incompatibilita te cu alte funcții publice sau private și
17 Publicat in ediție oficială, elaborată de Minister ul Justiției, în octombrie 2000, cu modificările și completările
ulterioare.
14 nici cu calitatea de membru al unui partid politic. Ca atare , este aprobată Ordonanța de urgență
nr. 20/2002 ce modifică art. 17 al Legii 92/1992, care va stipula în felul următor: „ca uzele privind
conflictele de muncă se judecă în primă instanță cu celeritate , de către complete formate din doi
judecători, asistați de doi magistrați consultanți”.
Iată că legiuitorul oscilează între utilizarea a două denumiri diferite date persoanelor
desemnate să compună completele specializate de dreptul muncii : mai întâi instituie asistenții
judiciari, apoi magistrații consultanți, pentru ca în final să revină la p rima denumire.
Potrivit unor opinii cea mai flagrantă și gravă eroare de reglementare a Legii nr. 304/2004
o reprezintă menținerea, pe mai departe, a caracterului consul tativ al votului asistenților judiciari.
Există o contradicție in terminis între calitatea de membru al unui complet de judecată al unei
instanțe judecătorești – indiferent de natura litigiului – care pronunță o hotărâre judecătorească și
votul deliberativ pentru unii membri ai completului, iar consulta tiv pentru alții, pe motivul că unii
sunt magistrați (judecători), iar ceilalți nu (fiind asistenț i judiciari), de vreme ce hotărârea se
pronunță de către toți membrii completului, iar nu doar de către o parte dintre ei, deci aparține
atât judecătorilor de carieră, cât și asistenților judiciari.
Principiul sesizării organelor de jurisdicție doar de către partea i nteresată, nu și din oficiu
Având în vedere că jurisdicția muncii derivă din cea civilă și ținâ nd seama de faptul că
activitatea judiciară în procesele civile este guvernată de pr incipiul disponibilității, rezultă
oarecum în mod natural instituirea unui astfel de principiu în soluț ionarea litigiilor de muncă.
Procesul civil este caracterizat de disponibilitate, compara tiv cu procesul penal căruia îi este
specific principiul oficialității. Disponibilitatea oferă persoanelor garanția ocrotirii drepturilor și
intereselor lor legitime prin aceea că se pot adresa ori nu organelor competente, iar, după
sesizarea instanței pot, fie să stăruie în realizarea sau valorificarea lor pe cale procesuală, fie să
renunțe la drepturile respective sau la mijloacele procesuale puse de l ege la dispoziția lor.
Caracterul acestui principiu nu este totuși unul absolut. Uneori sol uționarea unui litigiu de
muncă poate beneficia și de oficialitate. Potrivit art. 45 din Codu l de procedură civilă „Ministerul
Public poate porni acțiunea civilă ori de câte ori este ne cesar pentru apărarea drepturilor și
intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum
și în alte cazuri prevăzute de lege”. Procurorul poate pune conc luzii în cadrul oricărui proces
civil, indiferent de faza în care se află acesta, dacă consider ă că această măsură se impune pentru
apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor.
15 De asemenea, deși părțile hotărăsc după cum voiesc în legătur ă cu obiectul litigiului și cu
mijloacele procesuale de apărare, o fac sub supravegherea judecătorului care poate interveni,
dacă este cazul, în orice moment, în virtutea principiului rolului s ău activ. Astfel, el poate ordona
din oficiu efectuarea unor acte, administrarea unor probe, chiar dacă părțile se împotrivesc, astfel
încât să se realizeze scopul procesului și anume descoperi rea adevărului și darea unei soluții
corecte.
Principiul accesibilității jurisdicției muncii sub asp ectul cheltuielilor reduse sau inexistente
implicate de soluționarea conflictelor de muncă
Conform art. 270 din Codul muncii 18 , cauzele sunt scutite de taxa de timbru judiciar și de
timbrul judiciar.
Nu în ultimul rând, Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru19 prevede în art.
15 lit. a) că „sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunil e și cererile, inclusiv cele pentru
exercitarea căilor de atac, referitoare la […] încheierea , executarea și încetarea contractului
individual de muncă, orice drepturi ce decurg din raporturi de muncă, st abilirea impozitului pe
salarii, drepturile decurgând din executarea contractelor colect ive de muncă, precum și
executarea hotărârilor pronunțate în aceste litigii”.
Principiul accesibilității jurisdicției muncii derivă din princ ipiul constituțional al accesului
liber și neîngrădit la justiție. Motivul pentru care un litigiu de muncă prilejuiește în beneficiul
reclamantului (de obicei salariat) o astfel de scutire es te ideea că, pentru ca o persoană să nu fie
descurajată de plata unor taxe în urmărirea realizării drept urilor sale legitime izvorând din
contractul de muncă. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cât orice tulburare în ceea ce
privește relațiile de muncă ale unei persoane cel mai adese a se traduce în bani, fiindcă dreptul la
o muncă remunerată este sursa de existență a salariatului.
De beneficiul instituit de aceste norme se bucură nu doar părț ile contractului de muncă, ci
și persoane care în condițiile legislației muncii pot parti cipa la litigiile de muncă și aici vorbim
despre intervenienții accesorii.
Principiul obligativității organelor de jurisdicție de a înce rca soluționarea amiabilă a litigiilor
de muncă
18 Legea nr. 53/2003, republicată în M. Of. nr. 345 d in 18 mai 2011.
19 Actualizat ă prin Legea nr. 202/2010 ("Legea micii reforme în justi ție") publicat ă în Monitorul Oficial, Partea I nr.
714 din 26 octombrie 2010.
16 La prima zi de înfățișare, înainte de intrarea în dezbateri , instanța are obligația de a
încerca stingerea conflictului de drepturi prin împăcarea părților.
În ceea ce privește tipul acestei obligații literatura de specialitate a determinat că este
vorba de o obligație de diligență stabilită în sarcina instanțe i. De asemenea, este de menționat
faptul că este vorba de o obligație de mijloace, nu de rezulta t, instanța având misiunea de a
încerca concilierea părților și nu obligația de a determina pe cale amiabilă un consens al acestora.
Dacă pe această cale nu se ajunge la o soluție de compromis instanța este îndreptățită să
procedeze la judecarea cauzei.
Având în vedere caracterul imperativ al normei care stabile ște această obligație,
nerespectarea acesteia de către instanța care este învest ită cu soluționarea unui litigiu de muncă ar
atrage sancțiunea nulității absolute a hotărârii pronunțate. Dovadă a împlinirii acestei obligații
este mențiunea înscrisă în încheierea de ședință.
Practica judiciară relevă faptul că, grație acestei ob ligații a instanței, o proporție suficient
de importantă din numărul cererilor deduse judecării se sting prin î mpăcarea părților, cu
precădere cele care se referă la drepturi salariale sau indemniz ații de asigurări sociale.
Principiul celerității în soluționarea litigiilor de mun că și în aplicarea hotărârilor privind
aceste litigii
Prin celeritate, promptitudine sau urgență se înțelege soluționar ea proceselor și cererilor
cât mai aproape de data sesizării instanței prin evitarea tergiversărilor și amânărilor repetate ale
acestora.
Pentru ca acest principiu să guverneze actul de justiție în domeniul litigiilor de muncă au
fost necesare niște măsuri de simplificare și de urgentare a proceduril or.
De asemenea, conform art. 273 din Codul muncii, „administrarea probel or se face cu
respectarea regimului de urgență, instanța fiind în drept să dec adă din beneficiul probei admise
partea care întârzie în mod nejustificat administrarea acesteia”.
Din aceleași rațiuni hotărârile prin care se soluționează fondul cauzei se pronunță în ziua
în care au luat sfârșit dezbaterile, în situații deosebite fiind permisă amânarea cu cel mult două
zile. Aceste hotărâri sunt definitive și executorii de drept, el e trebuind motivate, redactate și
comunicate părților în termen de cel mult 15 zile.
Tot pentru a urgenta procedurile, în litigiile de muncă sunt inst ituite doar două grade de
jurisdicție, judecata în primă instanță și recursul.
17
1.3 Jurisdicția muncii – Noțiune.Obiect
NOȚIUNE
Cuvântul „jurisdicție” își are originea din dreptul roman și este compus din două cuvinte
și anume: jus care semnifică drept și dicere care înseamnă a spune, a pronunța dreptul, a pronunța
ceea ce consacra legea.
Termenul de „jurisdicție”, utilizat în dreptul muncii, desemnează puterea de a decide
asupra conflictelor între diferite subiecte de drept – pe rsoane fizice sau juridice – prin aplicarea
legii. Instanțele au atribuția de a înfăptui justiția, însă, p rin excepție, aceasta atribuție este dată în
competența altor organe care alcătuiesc jurisdicțiile special e.
Premisă organizării jurisdicției muncii, ca o jurisdicție spe cială, se găsește în specificul
raporturilor juridice și al raporturilor conexe raporturilor de m uncă întrucât acestea consacră și
ocrotesc o serie de valori deosebit de importante pentru societat e, valori ce au impus instituirea
unor reguli speciale de soluționare a eventualelor neînțelegeri, ce ar putea să apară între părțile
acestor raporturi.
Arătam că noțiunea de „jurisdicție”, privită in extenso , înglobează atât activitatea de
soluționare a litigiilor, cât și ansamblul organelor care o înfă ptuiesc, competențele acestora și
procedura care trebuie urmată pentru rezolvarea cauzelor.
„Jurisdicția muncii reprezintă întreaga activitate de soluț ionare de către anumite organe a
conflictelor de muncă și a celorlalte cereri privind raporturil e de muncă și raporturile conexe
acestora, inclusiv reglementările referitoare la organele comp etente să soluționeze astfel de
conflicte și cereri, precum și la regulile procedurale aplica bile.”20
OBIECT
În acest context Codul muncii statuează în art. 266, de o manieră dis cutabilă, că
„jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale, sau după caz,
20 Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, C. Tufan, M. Țic hindelean, Ovidiu Ținca, Dreptul muncii , Editura Rosetti,
2004, p. 798.
18 colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum și a cer erilor privind raporturile juridice
dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod”.
Se poate afirma astfel că jurisdicția muncii își găseșt e rațiunea existenței sale în
particularitățile pe care le comportă raportul juridic de m uncă și, implicit, conflictul de muncă.
Faptul că părțile implicate în conflict sunt angajatori și angajați, asociații patronale și sindicate,
faptul că actele care consfințesc relațiile de muncă dintre aceștia sunt contractele de muncă fie ele
individuale sau colective, faptul că dreptul la muncă este corel ativ dreptului de a fi remunerat și
este întotdeauna premisa subzistenței, iată doar câteva din ele mentele care se răsfrâng asupra
modului în care se derulează relațiile de muncă, conflictele de muncă și nu în ultimul rând
procedura particularizată de a soluționa acest tip de litigii.
1.3.1 Conflicte de muncă și litigii de muncă
Apreciem că în demersul nostru, trebuie clarificată, mai înt âi, terminologia „conflicte de
muncă” – „litigii de muncă”.
Un prestigios autor 21 folosește noțiunea „conflicte de drepturi” pentru a desemna acel e
conflicte care apar între funcționarii publici și autoritat ea (instituția) publică unde își desfășoară
activitatea.
Asemănător, este utilizată noțiunea de conflicte de muncă privind modificarea raportului
de serviciu al unui funcționar public.22
Într-o altă opinie, se manifestă serioase rezerve față de folosirea sintagmei „conflicte de
muncă” pentru desemnarea cauzelor litigioase dintre funcționari i publici și autoritățile și
instituțiile publice, din moment ce art. 116 din Legea nr. 188/1999 23 le denumește „litigii de
muncă”. 24
Așadar, pe când unii autori utilizează, în cazul funcționarilor, te rminologia „conflicte de
muncă” („de drepturi”), alții o consideră adecvată pe cea de „l itigii de muncă”. Spre deosebire de
Codul muncii anterior (din 1972), Codul muncii actual (din 2003, modificat), ca ș i Legea nr.
21 Șerban Beligrădeanu, Considerații teoretice și practice în legătură cu L egea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici , în „Dreptul” nr. 2/2000, p. 17.
22 Pavel Perju, Probleme de drept civil și drept procesual civil di n practica secției civile a Înaltei Curți de Casați e și
Justiție , în ”Dreptul” nr. 2/2005, p. 199-200.
23 Privind Statutul funcționarilor publici (republica tă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai
2007, modificată ulterior).
24 Aurelia Cotuțiu, Competența de soluționare a litigiilor privind func ționarii publici , în „Curierul judiciar”
nr.6/2005, p. 114 nota 5 și p. 113, nota 3.
19 62/2011 a dialogului social 25 , consacră sintagma „conflicte de muncă” (de interese și de drep turi,
după caz).
Conform art. 1 lit. n) din Legea nr.62/2011, conflictele dintre angajați și angajatori
privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din
desfășurarea raporturilor de muncă sau de serviciu, sunt conflicte de muncă.
Asemănător, Codul muncii, la art. 231, reglementează conflictele de m uncă ca fiind
conflictele dintre salariați și angajatori privind interese le cu caracter economic, profesional sau
social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.
Conflictele de interese sunt neînțelegerile legate de negociere a contractelor colective de
muncă, iar conflictele de drepturi au ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor
obligații ale salariaților, conform clasificării din Codul muncii anteri or.
Prin urmare, conflictele de muncă sunt reglementate de legiuitor ca derivând din
contractele de muncă (individuale și colective), ele privindu-i pe salariați, nu și pe funcționarii
publici. În cazul acestora din urmă terminologia legală est e cea de „litigii de muncă” (art. 116 din
Legea nr. 188/1999).
Desigur că atât „conflictul de muncă”, dar și „litigiul de munc ă” sunt neînțelegeri între
părți, derivând din raporturile de muncă (de serviciu). 26 Orice conflict de muncă este litigiu de
muncă, dar, prin prisma prevederilor legale citate, nu orice litigiu de muncă este și conflict de
muncă, ci numai acela care derivă dintr-un contract de muncă. Liti giul de muncă apare ca fiind
genul, iar conflictul de muncă specia.
„Diferența ar consta în faptul că litigul reprezintă un confl ict dedus judecății, adică
referitor la care a fost sesizat organul de jurisdicție competent să î l soluționeze.”27
„Legea nr 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, modificat ult erior, inclusiv
prin O.U.G. nr. 105/ 2009 privind unele măsuri în domeniul funcției publice, p recum și pentru
întărirea capacității manageriale la nivelul serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și
celorlalte organe ale administrației publice centrale și din unitățile administrativ-teriroriale și ale
altor servicii publice, precum și pentru reglementarea unor măsuri privind cabinetul demnitarului
din funcția publică centrală și locală, cancelaria prefec tului și cabinetului alesului local 28
25 Publicată in M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011
26 Sanda Ghimpu, Gheorghe Mohanu, Litigiul de muncă , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 9;
Constanța Călinoiu, Jurisdicția muncii , Editura Lumina Lex, București, 1999, p. 112-113.
27 Șerban Beligrădeanu, Legislația muncii comentată , vol. XXXIV (VOL. 4/1999), Editura Lumina Lex, Buc urești,
1999, p. 88
28 Publicată în Monitorul Oficial al României nr. 668 din 6 octombrie 2009.
20 utilizează (în art. 116) sintagma „ litigii de muncă” pentru a desemna cauzele litigioase dintre
funcționarii publici și autoritățile și instituțiile publice în ca re își desfășoară activitatea.”29
Codul muncii – legea generală a raporturilor de muncă, precum și Legea nr. 62/2011 a
dialogului social – legea specială aplicabilă și funcționarilor publici, utilizează sintagma
„conflicte de muncă”.
Codul de procedură civilă la care face trimitere Codul muncii di spune: conflictele de
muncă cu excepția celor date prin lege în competența altor ins tanțe se judecă de către tribunale.
Întrucât Codul de procedură civilă utlizează generic sintagma „conf licte de muncă”, fără să
precizeze că este vorba de cele dintre salariați și angaja tori ori cele legate de încheierea,
executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelo r individuale de muncă, rezultă, fără
putință de tăgadă, că dispozițiile Codului de procedură civilă vize ază, deopotrivă, atât conflictele
de muncă dintre salariați și angajatori, cât și pe cele dintr e părțile altor raporturi juridice de
muncă care nu au ca izvor contractul individual de muncă. Este cazul, în special al raporturilor de
serviciu existente între funcționarii publici și autoritățile/inst ituțiile publice.
Urmând aceeași linie de gândire, se poate susține că noțiunea de „ litigii de muncă”
utilizată în Legea nr. 188/1999 desemnează acele conflicte de muncă în care sunt implicați
funcționarii publici.
„Chiar și după adoptarea Legii nr. 188/1999 s-a considerat în mod judi cios că litigiile ce
constituie conflicte de drepturi cum sunt, de exemplu, pretențiile de despăgubiri ale
funcționarului public, neplata unor drepturi salariale legal da torate sau neacordarea unor drepturi
legal cuvenite (inclusiv de asigurări sociale), conflicte de drep turi generate de neasigurarea
condițiilor de muncă, neluarea măsurilor de protecție a muncii et c. sunt de competența instanțelor
care soluționează conflictele de drepturi dintre angajatori și sa lariați (conform Legii nr.
168/1999), iar nu instanțele de contencios administrativ.”30
1.3.2 Clasificarea conflictelor (litigiilor) de muncă
29 Alexandru Țiclea, Competența soluționării litigiilor de muncă în cazu l funcționarilor publici , în R.R.D.M. nr.
1/2006, pp. 121
30 Alexandru Țiclea, Andrei Popescu, Constantin Tufan , Mărioara Țichindelean, Ovidiu Ținca, op. cit. , pp. 798 –
799.
21 Soluționarea conflictelor de muncă este reglementată în preze nt de dispozițiile Legii nr.
62/2011 31 și ale Legii nr. 53/2003 32 Codul muncii (Titlul IX – „Conflictele de muncă”, art. 231-
236 și Titlul XII – „Jurisdicția muncii”, art. 266-275).
Relația de muncă este o relație socială și ca în orice r elație socială părțile pot manifesta
atât interese convergente, cât și interese contrare.
Potrivit dispozițiilor legale, conflictele de muncă sunt „conflictele dintre angajați și
angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate
din desfășurarea raporturilor de muncă sau de serviciu”. Salaria ții și unitățile au obligația legală
de a soluționa aceste conflicte de muncă prin bună înțelegere, ia r în cazul în care această
soluționare nu este posibilă, prin procedurile stabilite de lege , se va apela la solicitările adresate
instanțelor de judecată.
Față de vechiul cadru normativ, care făcea distincție intre noț iunile de conflicte de
interese și conflicte de drepturi, în prezent Legea dialogului social nr. 62/2011 33 utilizează
noțiunile de conflicte colective de muncă și conflicte individuale de muncă, iar noul Cod al
muncii, republicat în 2011 se rezumă doar la a aprecia că „pri n conflicte de muncă se înțelege
conflictele dintre salariați și anagajatori privind interese le cu caracter economic, profesional sau
social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă” 34 .
Până în 2011, atât Codul muncii [art. 248 alin. (2) și (3)], cât și Le gea nr. 168/1999 (art. 4
și 5) făcea o distincție clară între conflicte de interese și conflicte d e drepturi.
Art. 248 alin. (2) C. muncii și art. 4 din Legea nr. 168/1999 (anterior abrogării intervenite
prin Legea nr. 62/2011) identifică drept conflicte de interese, conflicte care au ca obiect
stabilirea condițiilor de muncă cu ocazia negocierii neintelger ilor referitoare la interesele cu
carcater profesional, social sau economic, apărute intre salar iați (funcționari) și anagajatori
(autorități ori instituții publice), inclusiv în ceea ce priv ește începerea, desfășurarea și încheierea
negocierilor pentru încheierea acordurilor colective de muncă.
Potrivit art. 248 alin. (3) C. muncii și art. 5 din Legea nr. 168/1999 (ab rogate în prezent
prin Legea nr. 62/2011), conflictele de muncă ce au ca obiect exe rcitarea unor drepturi sau
îndeplinirea unor obligații decurgând din legi sau din alte acte norm ative, precum și din
31 Legea dialogului social, publicată in M. Of. Nr. 3 22 din 10 mai 2011.
32 Republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
33 Publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.
34 Art. 231 din noul Cod al muncii, republicat în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
22 contractele colective sau individuale de muncă sunt conflicte referi toare la drepturile salariaților,
denumite conflicte de drepturi .
La rândul lor aceste conflicte erau împărțite în: conflicte colective de muncă și conflicte
individuale de muncă. În literatura de specialitate s-a arătat că numai conflictele de drepturi pot fi
atât individuale cât și colective, în timp ce conflictele de int erese pot fi numai conflicte
colective 35 .
„Conflictele de muncă colective implică mai mulți salariaț i, o colectivitate care revendică
ori susține aceleași drepturi sau interese, pe când conflictele individuale implică un singur
salariat, care revendică un drept propriu, individual de la angajatorul său”36 .
Art. 172 alin. (3) din Codul muncii anterior definea litigiile de m uncă 37 ca fiind litigiile
dintre persoanele încadrate în muncă și unități, în legătură c u încheierea, executarea și încetarea
contractului de muncă. Erau astfel avute în vedere, folosind terminologia Legii nr. 168/1999,
conflictele de drepturi (individuale).
În prezent, dispozițiile care defineau și operau clasificarea conflict ele de muncă, atât cele
din Legea nr. 168/1999, cât și cele din Codul muncii, au fost modificate sau chiar abrogate în cea
mai mare parte, de către Legea dialogului social nr. 62/2011 .
În aceste condiții, în conformitate cu art. 1 din Legea dialogului s ocial nr. 62/2011, prin
conflict de muncă trebuie să înțelegem conflictul dintre angajați și anga jatori privind interesele cu
caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezul tate din desfășurarea raporturilor de
muncă sau de serviciu.
Referitor la clasificarea conflictelor de muncă, potrivit noul ui act normativ (Legea nr.
62/2011), conflictele de muncă pot fi colective sau individuale.
Conflictul colectiv de muncă este conflictul de muncă ce intervine î ntre angajați și
angajatori care are ca obiect începerea, desfășurarea sau încheierea negocierilor privind
contractele ori acordurile colective de muncă.
Conflictul individual de muncă este conflictul de muncă ce are ca ob iect exercitarea unor
drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contracte le individuale și colective de
35 Legea nr. 168/1999 privind soluționarea conflictel or de munca împărțea conflictele colective de muncă în conflicte
din faza precontractuală, de negociere ( care se so luționau prin conciliere, mediere, arbitraj), și co nflicte din faza de
executare a unui contract colectiv sau individual d e muncă (care se soluționau de către instanță de ju decată, asemeni
oricăror litigii ce au ca obiect nerespectarea prev ederilor contractual de către una din părți).
36 Alexandru Țiclea, Dreptul muncii , Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucu rești, 2008, p. 408.
37 În literatura juridică s-a subliniat că sintagma „ litigiu de muncă” este utilizată de legiuitor în art. 92 din Statutu l
funcționarilor publici și desemnează pricinile în c are "una din părți are calitatea de funcționar publ ic". Tot astfel de
litigii sunt și cele referitoare la modificarea rap orturilor de serviciu ale funcționarilor publici.
23 muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de ser viciu ale funcționarilor publici,
precum și din legi sau din alte acte normative.
Sunt considerate conflicte individuale de muncă, conform noii Legi a dialogului social nr.
62/2011, următoarele:
– conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acop erirea prejudiciilor cauzate de părți
prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaț iilor stabilite prin contractul
individual de muncă ori raportul de serviciu;
– conflictele în legătură cu constatarea nulității contractelor individuale de muncă ori a unor
clauze ale acestora;
– conflictele în legătură cu constatarea încetării raportur ilor de serviciu ori a unor clauze ale
acestora. 38
Nici noul cod al muncii astfel cum a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 345 din 18
mai 2011 , nu mai face o distincție legală între conflictele de drepturi și conflictele de interese,
rezumându-se doar la a preciza că „prin conflicte de muncă se înțelege conflictele dintre salariați
și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile
rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă” 39 .
Cu toate că prin legislația în vigoare nu se mai face o deli mitară expresă, putem să
păstrăm în continuare distincția dintre conflicte de interese și conflicte de drepturi.
Referitor la conflictele de interese sunt incidente dispoziții le art. 158 din Legea nr.
62/2011, potrivit căruia conflictele colective de muncă pot avea loc p entru apărarea intereselor
colective cu caracter economic, profesional sau social, în conformi tate cu prevederile art. 156 din
Legea dialogului social nr. 62/2011. Așadar, putem spune oarecum că noțiune a de conflicte de
interese din vechea reglementare a fost acum înlocuită cu noțiunea de conflicte colective de
muncă.
Conflicte de drepturi, în baza noului cadru legislativ sunt acele conflicte individuale de
muncă, la care face referite art. 1, lit. p), (i), (ii), (iii) din Legea nr. 62/ 2011.
38 Art. 1, lit. p) (i), (ii), (iii) din Legea dialogul ui social nr. 62/2011 , publicat ă in M. Of. Nr. 322 din 10 mai 2011.
39 Art. 231 din Noul Cod al muncii, republicat în 2011.
24 2 PĂRȚILE LITIGIILOR DE MUNCĂ. COMPETENȚA ȘI
COMPUNEREA INSTANȚEI
2.1 Părțile în conflictele de muncă
Din dispozițiile Codului muncii – art. 267- și ale Legii nr. 62/2011 rez ultă că sunt părți
principale în conflictele individuale de muncă:
a) Salariații, precum și orice altă persoană titular a unui dr ept sau a unei obligații în temeiul
Codului muncii, al altor legi sau al contractelor (acordurilor) colective de muncă;
b) Angajatorii – persoane fizice și/sau juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii,
autoritățile/instituțiile publice, precum și orice altă pe rsoană care beneficiază de muncă salariată;
Lucrătorii (salariații și funcționarii publici) luați individua l au calitate procesuală activă în ceea
ce privește conflictele de drepturi individuale în care sunt impl icate. Prin urmare, „salariatul
singur, nu are calitate procesuală activă în acțiunea având ca o biect constatarea nulității clauzelor
contractului (acordului) colectiv de muncă”40
De precizat este ca și foștii lucrători au calitatea de parte în conflictele individuale de
muncă în situația în care sunt deduse judecății drepturi izvorâte di n raporturi de muncă (serviciu)
existente anterior.
Însă, nu au o astfel de calitate cei ce prestează (sau au prestat) munca într-un alt temei
contractual, cum ar fi convențiile civile de prestări servicii sau contr actul de muncă voluntară.
În ceea ce privește angajatorul, este parte în conflict ce l ce are (sau a avut) calitatea de
contractant, aflat deci, în raport de muncă (serviciu) cu acel lucrător și eventual, obligat față de
acesta.
Capacitatea juridică de a încheia contracte individuale de muncă nu conferă și calitate
procesuală în instanță. „Chiar dacă, de exemplu, sucursala unei bănc i a încheiat prin organele
proprii de conducere un asemenea contract, acesta nu poate avea c alitatea de reclamant într-o
acțiune în justiție, în lipsa unei dispoziții legale care să îi confere personalitate juridică sau un
drept de reprezentare conferit în mod expres de centrala băn cii. Ea poate avea numai calitatea de
pârâtă în temeiul art. 45 din Codul de procedura civilă”41 .
40 Aurelian Gabriel Uluitu, Inexistenta dreptului salariatului de a solicita, i ndividual, constatarea nulității clauzelor
contractului colectiv de muncă , în “Dreptul” nr. 12/2010, p.83.
41 Lucia Uță, Florentina Rotaru, Simona Cristescu, Contractul individual de muncă. Practică judiciară , Editura
Hamangiu, București, 2009, pp. 28-29.
25 Dacă se solicită anularea unei clauze din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de
unitate, calitatea procesuală pasivă o are angajatorul – pers oana juridică și nu o sucursală a
acestuia 42 . De asemenea, calitatea procesuală pasivă nu o are conducătorul unității .
c) Potrivit art. 28 din Legea dialogului social, organizațiile sindicale au calitate procesuală
activă [alin. (3)] în ceea ce privește apărarea drepturilor lor membr ilor lor, ce decurg din legislația
muncii, statutele funcționarilor publici, contractele colective de muncă și contractele individuale
de muncă, precum și din acordurile privind raporturile de serviciu al e funcționarilor publici [alin.
(1)]. Ca urmare, au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăz ută de lege, inclusiv de a formula
acțiune în justiție în numele membrilor lor, în baza unei împute rniciri scrise din partea acestora.
Însă, acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația si ndicală dacă cel în cauză se
opune sau renunță la judecata în mod expres [alin. (2)].
De remarcat este că textul actual instituie exigența unui ma ndat expres din partea
membrilor sindicatului pentru ca acesta să poată formula acțiune în j ustiție (și de a susține această
acțiune) în numele membrilor lor. Este de înlocuit, astfel, mandatul tacit reglementat anterior,
înlocuirea rezultată din practica judiciară. Totodată, ulterior, mandanții (lucrătorii) pot reveni
(unilateral) la împuternicirea dată, opunându-se la introducerea ori continuarea acțiunii sau
renunțând la judecată în mod expres.
În legătură cu dispozițiile legale menționate (existența într- o formulare asemănătoare și în
actul normativ abrogat – Legea nr. 54/2003 – art. 28) se ridică două p robleme a căror clarificare
este necesară:
– prima, este necesar să se știe dacă și formulele asociat ive superioare – federațiile,
confederațiile și uniunile teritoriale – au capacitate procesua lă activă în ce privește formularea
acțiunilor judecătorești în numele lucrătorilor – membrii ai sindicatelor ce le constituie;
Astfel, în practica judiciară, soluțiile au fost contradictori i. În timp ce unele instanțe au
decis că sindicatele superioare nu au calitate procesuală ac tivă, respingând acțiunea pentru acest
motiv, altele au hotărât în sens contrar.
Având în vedere că legea utilizează sintagma „organizații sindica le”, care include nu
numai sindicatele constituite la nivelul angajatorilor [art. 3 al in. (4) din Legea nr. 62/2011], ci și
pe cele rezultate din asocierea acestora (art. 41) și că m embrii sindicatelor unităților care
constituie federațiile, confederațiile sau uniunile teritoriale sindicale sunt, în același timp, membri
ai organizațiilor superioare, înseamnă că și aceste organizații au ca litate procesuală activă.
42 Pavel Bejan, Gabriela Giorgiana Schmutzer, Dreptul muncii. 2008-2009. Jurisprudența , Editura Moroșan,
București, 2010, p.344.
26 – a doua, dacă acțiunea este exercitată în nume propriu de către organizația sindicală sau
doar în calitate de reprezentant al lucrătorilor care au calitatea de membri de sindicat.
Răspunsul este regăsit în art. 28 alin. (2) din Legea dialogului social nr. 62/2011, conform
căruia organizațiile sindicale au dreptul de a formula acțiune în justiție „în numele membrilor lor,
în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora”.
Ca urmare, indubitabil, organizația sindicală stă în judecată în calitate de reprezentant și
nu de reclamant.
d) Alte persoane au această vocație de parte în conflictele indivuda le de muncă, în temeiul
legilor speciale sau ale Codului de procedură civilă.
Moștenitorii salariatului pot fi părți într-un conflict de drepturi în următoarele sit uații:
– Angajatorul trebuie să despăgubească salariatul decedat pe ntru prejudiciile materiale pe
care i le-a produs din culpa sa, de exemplu neplata salariil or, a indemnizației de concediu etc.
[art. 253 alin. (1) din Codul muncii];
– În cazul obligației de restituire, când salariatul decedat a încasat de la angajator o sumă
nedatorată, a primit bunuri care nu i se cuveneau și care nu mai p ot fi restituite în natură sau dacă
i s-a prestat acestuia servicii la care nu era îndreptățit, est e obligat la suportarea contravalorii lor;
– Angajatorul trebuie să fie despăgubit salariatului decedat p entru pagubele pricinuite din
vina și în legătură cu activitatea sa.
Terții pot participa într-un conflict de muncă în anumite situații p revăzute de Codul de
procedură civilă, prin luarea în considerare a specificului raportului jur idic de muncă.
De pildă, poate fi chemat în garanție de către angajator – ordonator terțiar de credite -,
potrivit art. 60 din Codul de procedură civilă, organul său tutelar – minis terul de resort – care, în
calitatea sa de ordonator principal de credite, nu a alocat sume le necesare pentru plata integrală a
drepturilor salariale.
Desigur că între chematul în garanție și salariații-rec lamanți nu există raporturi juridice de
muncă, dar între el și anagajatorul pârât exista un raport de n atură financiară care justifică
participarea sa la litigiul de muncă respectiv. 43
43 Curtea de Apel Timișoara, secția conflicte de munc ă și asigurări sociale, dec. Nr. 762/2009, cu notă de Claudia
Roșu și Adrian Fanu-Moca, în „Dreptul” nr. 2/2010, p. 256/264.
27 Procurorul . În conformitate cu dispozițiile art. 45 din Codul de procedură civilă
„Ministerul Public poate porni acțiunea civilă ori de câte or i este necesar pentru apărarea
drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale pers oanelor puse sub interdicție și ale
dispăruților, precum și în alte cazuri prevăzute de lege” [alin. (1)].
Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fa ză a acestuia, dacă
apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor
[alin. (3)].
El poate să exercite și căile de atac împotriva oricăror hotărâri [al in. (5)].
Procurorul, la fel ca judecătorul, a statornicit Curtea Constituți onală‚ este „un subiect
oficial al procesului civil”. 44
COPARTICIPAREA PROCESUALĂ (LITICONSORTIUL) .
„Legislația muncii nu cuprinde dispoziții referitoare la cop articiparea procesuală. Dar,
prevederile acesteia cu privire la soluționarea conflictelor de muncă se coroborează cu
dispozițiile Codului de procedură civilă (art. 291 din Codul muncii și art. 216 din Legea
62/2011).”45
Conform art. 47 din Codul de procedură civilă, „mai multe persoane pot fi împreună
reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligație comună ori dacă
drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză”. De asemen ea, art. 164 din același Cod permite
întrunirea mai multor pricini în care sunt aceleași părți sa u chiar împreună cu aceleași părți și al
căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură.
Este posibilă atât coparticiparea procesuală activă, câ t și cea pasivă. De exemplu, mai
mulți salariați pot solicita instanței judecătorești compete nte, în calitate de reclamanți, obligarea
angajatorului lor la plata unui spor la salariu (ex: pentru vechim e în muncă sau pentru condiții
grele de muncă), a indemnizației de concediu sau a primei de vacanță etc.
Această coparticipare este facultativa, întrucât nimic nu î mpiedica salariații să formuleze
acțiuni distincte împotriva angajatorului lor.
Tot astfel, mai mulți salariați pot fi pârâți într-un confli ct de muncă, de exemplu, fiind
chemați de angajatorul lor să răspundă patrimonial pentru pagub a pe care i-au produs-o [art. 454
alin. (1) și art. 255 din Codul muncii].
44 Deciza nr. 68/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 20 05.
45 Șerban Beligrădeanu, Considerații referitoare la capacitatea procesuală și la conexarea cauzelor în conflictele de
muncă , în ‚Dreptul” nr. 2/2009, pp. 14-15.
28
MEDIEREA.
Art. 131 din Codul de procedură civilă dispune că în tot cursul procesului judecătorul va
încerca împăcarea părților, dându-le îndrumările necesare.
În litgiile care pot face obiectul procedurii de mediere, e l poate să invite părțile să
participe la o ședință de infromare cu privire la avantajele folosirii acestei proceduri. Când
consideră necesar, judecătorul va recomanda părților să recurgă la mediere, în vederea
soluționării litgiului pe cale amiabilă, în orice fază a judecății ( art. 6).
Actul normativ special în materie este Legea nr. 196/2006 privind medierea ș i organizarea
profesiei de mediator 46 .
Potrivit art. 1 din Legea nr. 192/2006, „medierea reprezintă o modalitat e de soluționare a
conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator,
în condiții de neutralitate, imparțialitate și confidențialitat e și având liberul consimțământ al
părților”.
Ea „se bazează pe încrederea pe care părțile o acorda mediatorului, ca persoană aptă să
faciliteze negocierile dintre ele și să le sprijine pe ntru soluționarea conflictului, prin obținerea
unei soluții reciproc convenabile, eficiente și durabile.” 47
Prin urmare, este reglementată o altă modalitate de soluționar e a conflictelor (litigiilor) de
muncă, pe lângă cea care presupune interventia instanțelor judecătore ști.
Însă, medierea nu este obligatorie, ci facultativă; părțile trebuie să consimtă la
soluționarea conflictului (litigului) pe cale amiabilă. Nu est e deci, suficientă voința unei părți. De
precizat este, însă, că medierea nu exclude sesizarea instanțelor comp etente.
În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 192/2006, salariații ș i angajatorii pot recurge la
mediere:
– anterior sesizării instanței de judecată [art. 43 alin. (21)];
– după declanșarea procesului în fața acestei instanțe (art. 2).”48
Desfășurarea medierii este posibilă numai în baza cooperării pă rților.
46 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 831 din 22 mai 2006, modificată ulterior, i nclusiv prin
Legea nr. 370/2009 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2 010 pentru modificarea și completarea unor acte nor mative în
domeniul justiției în vederea transpunerii Directiv ei 2006/123/CE a Parlamentului European și a Consil iului din 12
decembrie 2006 privind serviciile în cadrul pieței interne (publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 70
din 30 ianuarie 2010).
47 Alexandru Țiclea, op. cit. , p. 475.
48 Ibidem , pp. 474-475.
29 În situația în care conflictul a fost soluționat prin mediere, i nstanța va pronunța, la cererea
părților, o hotărâre, potrivit dispozițiilor art. 271 din Codul de proce dură civilă. Hotărârea astfel
pronunțată constituie titlu executoriu (art. 63).
2.2 Competența în cazul litigiilor de muncă
2.2.1 Competența materială
Competența materială delimitează sfera de activitate a instanțelor judecătoreș ti de grad
diferit, pe linia lor ierarhică ori competența între instanțele de drept comun și instanțele speciale.
Art. 269 alin. (1) din Codul muncii prevede că judecarea conflictelor de muncă este de
competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civi lă. Aceeași idee rezultă din
dispozițiile art. 208 și 209 din Legea dialogului social.
Sub aspect material, judecarea conflictelor de muncă este d e competența instanțelor
stabilite conform Codului de procedură civilă.
Art. 2 pct. 1 lit. c) din Codul de procedură civilă dispune că tribuna lele judecă, în primă
instanță, conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în compe tența altor instanțe.
În același spirit, art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 49 privind organizarea judiciară
prevede că în cadrul tribunalelor funcționează secții sau, după caz, comple te specializate și pentru
cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale.
În temeiul unor dispoziții derogatorii, sunt conflicte (litigi i) sau cereri referitoare la
relațiile de muncă ce se judecă în primă instanță, nu de tribuna l, ci de judecătorii sau curți de
apel.
Hotărârile pronunțate în fond de tribunal sunt definitive și executori i de drept (art. 274 din
Codul muncii) sau numai definitive (art. 214 din Legea dialogului social) ; ele pot fi atacate doar
cu recurs (art. 215 din Legea nr. 62/2011), o atare competență revenind Curț ilor de Apel (art. 3
pct. 3 din Codul de procedură civilă ) în cadrul cărora funcționează , de asemenea, complete
specializate pentru cauze privind conflictele de muncă și asig urări sociale [art. 35 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004].
49 Republicată in Monitorul Oficial al României, Part ea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, modificată ul terior,
inclusiv prin Legea nr. 97/2008 (publicată in Monit orul Oficial, Partea I, nr. 294 din 15 aprilie 2008 ).
30 În privința instanței competente în cazul funcționarilor publici trebuie să se țină seama și
de dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Conform a rt. 10 din acest act
normativ:
– „litigiile privind actele administrative emise sau încheia te de autoritățile publice locale și
județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contr ibuții, datorii vamale, precum și
accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în f ond de tribunalele administrative-
fiscale, iar cele care privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice
centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și
accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei se soluționează în fond de secțiile de contencios
administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”
(alin. 1).
– „recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele adminis trative-fiscale se judecă de
secțiile de contencios administrative și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva
sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se
judecă de secția de contencios administrativ și fiscal a Înalt ei Curți de Casație și Justiție, dacă
prin lege organică specială nu se prevede altfel”(alin. 2).
JUDECĂTORIA
Conform art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, judecă în prima instanță, toate
procesele și cererile, în afară de cele date în competența altor instanțe. Așadar, legea stabilește
competența generală sau de drept comun a judecătoriei. Este o ple nitutidine de competență pentru
judecata în primă instanță. 50
Până la abrogarea Decretului nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, în temeiul art. 296
din Codul muncii, judecătoria a avut competența de a soluționa litgii le referitoare la aceste
carnete, reconstituirea vechimii în muncă, precum și cele privi nd refuzul angajatorului de a
înscrie în carnetul de muncă unele date personale ale salariatului.
Fără să fie vorba de conflicte de muncă, în procedura necontencio asă judecătoria
soluționează:
– cererile pentru dobândirea personalității juridic e de către sindicate [art. 14 alin. (1) din
50 Mihaela Tăbârca, Gheorghe Buta, Codul de procedură civilă. Comentat și adnotat cu l egislație, jurisprudența și
doctrină , Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 42 .
31 Legea nr. 62/2011], precum și cele privind constatarea neîndeplinirii condițiilor de
reprezentativitate [art. 51 alin. (2)];
– cererile referitoare la dobândirea personalității juridice de către organizațiile patronale
[art. 58 alin. (3)];
– cererile de autorizare a funcționării, ca persoane juridice, a caselor de ajutor reciproc ale
salariaților, precum și de înregistrare a acestora în registrul de persoane juridice.
Judecătoria, ca instanță de fond comun, este competentă să soluționez e și cererea privind
cheltuielile de judecată, atunci când acestea sunt solicitate pe cale separată, ulterior, și nu odată
cu fondul litigiului de muncă, în cadrul căruia, ar fi avut caracter accesoriu, fiind astfel incidente
dispozițiile art. 17 din Codul de procedură civilă 51 , plângerea împotriva procesului-verbal de
constatare a contravenției [art. 32 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/1001] în cazul
încheierii contractului individual de muncă în formă scrisă (art. 16 din Codul muncii) 52 , precum
și în cazul altor contravenții reglementate de legislația muncii.
De asemenea, judecătoria este competentă să soluționeze litg iile dintre beneficiar și zilieri
potrivit art. 14 din Legea nr. 52/2001 privind exercitarea unor activități cu carcater ocazional
desfășurate de zilieri 53 .
TRIBUNALUL
Prin modificarea Codului de procedură civilă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
138/2000, „tribunalului i s-a conferit plenitudinea de competență în cee a ce privește soluționarea
conflictelor individuale de muncă 54 .
După modificarea Legii nr. 304/2004, în anul 2005, s-a renunțat la înființa rea tribunalelor
specializate de muncă și asigurări sociale. Vor funcționa însă în continuare, secții sau complete
specializate pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări s ociale.
În temeiul art. 2 pct. 1 lit. b1 din Codul de procedură civilă, tribunalele judecă în primă
instanță „conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în comp etent altor instanțe”.
În esență, se au în vedere acele conflicte individuale de muncă p revăzute de Legea nr.
62/2011 (art. 1 lit. p și 211) 55 .
51 Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă ș i asigurări sociale, dec. nr. 15/R/2007, în “Revist a Română de
Dreptul Muncii” nr. 5/2007, pp. 209-210.
52 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de con tencios administrativ și fiscal dec. nr. 1078/2008, în “Dreptul” nr.
2/2009, p. 253.
53 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 20 aprilie 2011.
54 Alexandru Țiclea, op. cit. , p.480.
32 De asemenea, tribunalul judecă procesele și cererile în mate rie de contencios
administrativ, în afară de cele date prin lege în competența altor instanțe. Este vorba, conform art.
109 din Legea nr. 188/1999 56 , de cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționa rilor
publici. Art. 109 din Legea nr. 188/1999 a fost declarat constituțional 57 . Motivarea este
următoarea: textul nu cuprinde prevederi contrare egalității cetățenilor în fața legii și asigură
liberul acces la justiție.
S-a decis: „calitatea reclamantului de funcționar public (cons ilier juridic) care se găsește
în raporturi de serviciu cu administrația publică locală, atr age competența specială a instanțelor
de contencios administrativ în soluționarea oricărui litigiu ce decur ge din această calitate” 58 ,
printre care se numără și contestațiile împotriva modului de st abilire a salariilor individuale, a
sporurilor, premiilor și a altor drepturi 59 . Totodată judecă, de exemplu, potrivit art. 451 din Legea
nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății 60 , acțiunea în anulare formulată de medicul
sancționat împotriva deciziei de sancționare a Comisiei Superioare de dis ciplină.
Potrivit art. 119 din Legea nr. 76/2002 61 , „competența soluționării pricinilor având drept
obiect stabilirea ajutorului de șomaj revine, în prima instanț ă, tribunalului (secția sau completul
specializat pentru soluționarea conflictelor de muncă și asigur ări sociale) de la domicliul
(reședința) reclamantului)”.62
În temeiul Legii dialogului social nr. 62/2011, tribunalele sunt compete nte să soluționeze
cererile privind:
55 Conflict individual de muncă – conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau înd eplinirea unor
obligații care decurg din contractele individuale ș i colective de muncă ori din acordurile colective d e muncă și
raporturile de serviciu ale funcționarilor publici, precum și din alte legi sau din alte acte normativ e. De asemenea,
sunt considerate conflicte individuale de muncă urm ătoarele: conflictele în legătură cu plata unor des păgubiri pentru
acoperirea prejudiciilor cauzate de părți prin neîn deplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obl igațiilor stabilite
prin contractul individual de munca ori raportul de serviciu; conflictele în legătură cu constatarea n ulității
contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora; conflicte în legătură cu constatarea încetării
raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale aces tora.
56 Din 08.12.1999, republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 265 din 29.05.2007, privind Statutul f uncționarilor
publici.
57 Decizia nr. 170/2007, publicată în Monitorul Ofici al al României, Partea I, nr. 264 din 19 aprilie 20 07; Decizia nr.
23/2008, publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr 94 din 6 februarie 2008; Decizia nr. 1325/2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 9 decembrie 2009.
58 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigu rări sociale,
dec. nr. 516/R/2008.
59 Art. 34 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salar izarea unitară a personalului plătit din fonduri pu blice (publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noimebrie 2009).
60 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, modificată ulterio r.
61 Publicată in Monitorul Oficial nr. 103 din 6 febru arie 2002.
62 Gabriela Cristina Frențiu, Discuții privind competența soluționării de către i nstanțele judecătorești a litgiilor
având ca obiect stabilirea și plata indemnizației d e șomaj , în “Dreptul”, nr. 12/2010, p. 129.
33 – dobândirea personalității juridice de către federațiile, c onfederațiile și uniunile sindicale
teritoriale (art. 42 și art. 43), precum și constatarea îndeplini rii condițiilor de reprezentativitate a
acestora [art. 51 alin. (2)];
– dobândirea personalității juridice de către federațiile, confede rațiile și uniunile patronale
teritoriale [art. 55 alin. (4)], precum și constatarea îndeplinir ii condițiilor de reprezentativitate a
acestora [art. 72 alin. (2)], inclusiv în ceea ce privește funcționarii publi ci.
De asemenea, tribunalele judecă cererile privind încetarea greve i (art. 198).
CURTEA DE APEL
Potrivit art. 3 din Codul de procedură civilă, curțile de apel judecă:
1. În primă instanță, procesele și cererile în materie de cont encios administrativ privind actele
autorităților și instituțiilor centrale 63 ;
Curtea de Apel are competența să soluționeze cauzele care a u ca obiect raportul de
serviciu al funcționarilor publici încadrați în autoritățile și instituțiile centrale, inclusiv cele
privind stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor, premiilor și altor drepturi [art. 34
alin. (4) din Legea cadru nr. 330/2009].
2. Ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în prima
instanță;
3. Ca instanțe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărâ rilor pronunțate de tribunal în
apel, sau împotriva hotărârilor pronunțate în prima instanță de tr ibunal, care, potrivit legii, nu
sunt supuse apelului;
4. În orice alte materii date prin lege în competența lor.
Evident, că instanța de recurs, judecă cererile îndreptate împotr iva sentințelor pronunțate
de tribunal în conflictele individuale de muncă, precum și cele ref eritoare la încetarea grevei [art.
201 alin. (1) din Legea dialogului social]. În acest sens, art. 35 alin. ( 2) din Legea nr. 304/2004
prevede ca și în cadrul Curților de apel funcționează secții, după caz, comple te specializate pentru
cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, precum și pentru cauze de contencios
administrativ și fiscal.
63 Textul este conform cu art. 10 alin. 1 din Legea n r. 554/2004 a contenciosului administrativ (publica tă în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1154 d in 7 decembrie 2004, modificată ulterior).
34 Curtea de apel (secția de contencios administrativ și fiscal) mai este competentă să
soluționeze cererile împotriva refuzului de înregistrare și de a nulare a înregistrării contractelor
colective de muncă de către Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Soc iale. 64
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În conformitate cu art. 126 din Constituție, justiția se realizeaz ă prin Înalta Curte de
Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești st abilite prin lege.
Rezultă din textul constituțional, că Înalta Curte de Casație și Justiție ocupa o poziție
aparte în ierarhia instanțelor care alcătuiesc sistemul nost ru judiciar, situându-se la vârful
acesteia. Funcția sa principală constă în îndrumarea „celorl alte instanțe judecătorești”.
Instrumentele de care dispune în acest scop sunt recursul, și mai ales, recur sul în interesul legii.
Potrivit art. 4 din Codul de porcedură civilă, Înalta Curte de Casație și Just iție judecă:
– recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel și a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege;
– în orice alte materii date prin lege în competența sa.
Prevederile sunt coroborate cu cele ale art. 21 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, conform cărora „Secția civilă și de proprietate intelectuală, secția penală, secția
comercială și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție
judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel ș i a altor hotărâri, în cazurile
prevăzute de lege”.
De asemenea, art. 23 alin. 2 din această lege stipulează: „Se cțiile Înaltei Curți de Casație
și Justiție soluționează și recursurile declarate împotriva hotărârilor definitive sau ale actelor
judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar recursul judecății a fost
întrerupt în fata curților de apel.”
În materia dreptului muncii, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă :
– recursurile împotriva sentințelor pronunțate de curțile de apel în cazurile privind
raporturile de serviciu ale funcționarilor publici din cadrul aut orităților și instituțiilor publice
centrale 65 ;
64 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de con tencios administrativ și fiscal, dec. nr. 619/2007, în „ Dreptul” nr.
10.2007, p. 264.
65 Art. 3 pct. 1 din Codul de procedură civilă, corob orat cu art. 109 din Legea nr 188/1999 privind Stat utul
funcționarilor publici (republicată în Monitorul Of icial al României, Partea I, nr.365 din 29 mai 2007 ), modificată
ulterior.
35 – recursurile împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superi or al Magistraturii prin care s-
a soluționat acțiunea disciplinară privind judecătorii sau procurorii sanc ționați 66 ;
– plângerile împotriva hotărârilor pronunțate în urma contestațiilor formulate de judecători,
procurori și alte categorii de personal din sistemul judiciar cu privire la modul de stabilire a
drepturilor salariale etc. 67
Prin recursurile în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție pronunță decizii având
ca scop unificarea practicii judicare și în ceea ce privește apl icarea legislației muncii.
2.2.2 Competența teritorială
Competența teritorială delimitează sfera de activitate a instanțelor judecătorești de același
grad, pe raze teritoriale diferite, respectiv pe linie orizontală .
În ceea ce privește acestă competență există trei categorii de n orme total diferite:
– cele ale codului de procedură civilă, care statornicesc regula g enerală, conform căreia,
cererea se face la instanța domicliului pârâtului (art.5);
– cele ale Codului muncii care prevăd că cererile referitoare la conflictele de muncă se
adresează instanței competente în a cărei circumscripție r eclamantul își are domiciliul sau
reședința ori, după caz, sediul [art. 269 alin. (2)];
– cele ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care dis pun că reclamantul se
poate adresa instanței de la domicliul său ori a celei de la domicliul pârâtului [art. 10 alin. (3)].
Art. 269 alin. (2) din Codul Muncii dispune că cererile referitoare la conflictele de muncă
se adresează instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz
sediul. 68
Acest text este completat de art. 210 din Legea nr. 62/2011, conform că ruia „cererile
referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adr esează instanței judecătorești
competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă r eclamantul”.
Rezultă din aceste dispoziții că în situația în care lucrăt orul are calitatea de reclamant
competența teritorială este alternativă, el putând să sesiz eze instanța ori de la domiciliul
(reședința) sa, ori pe cea de la locul său de muncă (sediul anagajatorului, de r egulă).
66 Art. 49 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul S uperior al Magistraturii (republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005) , modificată ulterior. Competența aparține Completu lui de 9
judecători.
67 Art. 18 alin. 2, art. 27 alin.2 Anexa VI din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea personalului plăt it din fonduri
publice, publicată în Monitorul Oficial al României , Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009.
68 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă , dec. nr. 3048/2004.
36 În cazul funcționarilor publici este o reglementare specială dar nediferită esențial de cea
prevăzută de textele anterioare. Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/ 2004 dispune faptul că
„reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său s au celei de la domiciliul pârâtului.
Dacă reclamantul a optat pentru instanță de la domicliul pâr âtului, nu se poate invoca excepția
necompetenței teritoriale”.
În ipoteza în care angajatorul are calitatea de reclamant, competența teritorială este unică:
aparține instanței competente de la sediul (domicliul) său (art. 209 alin. 2 din Codul muncii).
Noțiunea de domiciliu trebuie interpretată într-un sens larg; e a se referă, în cazul în care
salariatul este reclamant (ceea ce constituie regula genera lă), nu doar la locuința statornică și
principală a acestuia, ci și la locul unde poate fi găsit pent ru comunicarea actelor de procedura. 69 .
El are un drept de opțiune între instanța competentă material de la domicliul său și cea
competentă de la reședința sa 70 , evident atunci când dispune de ambele locuințe. Mai precis,
competența aparține instanței în a cărei circumscripție își are rec lamantul locuința efectivă.
Se constată faptul că legislația muncii derogă de la regul ă generală prevăzută de Codul de
procedură civilă, conform căreia cererea se face la instanța domicliului pârâtului (art. 5).
Derogarea este justificată, fiind mai favorabilă salariaților.
EXCEPȚIA DE NECOMPETENȚĂ: Este mijlocul procedural prin care una din părți poate
solicita instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei să se desesizeze și să trimită cauza
spre soluționare la instanța de judecată sau la organul cu atribuți i jurisdicționale competent
potrivit legii.
Excepția se judecă de către instanța care a fost sesizat ă cu acțiunea principală, cu
prioritate față de celelalte excepții.
Asupra excepției, instanța se pronunță prin încheiere de respi ngere, atunci când o găsește
neîntemeiată și va trece la judecarea pricinii, cel nemulțumi t poate face, apel sau recurs după
darea hotărârii asupra fondului [art. 158 alin. (2) C.pr.civ.]. Dacă i nstanța găsește excepția
neîntemeiată se va pronunța printr-o hotărâre de declinare a comp etenței, consecința fiind
dezinvestirea ei cu judecarea cauzei și trimiterea acestei a la instanța sau organul cu atribuții
jurisdicționale competente potrivit legii [art. 158 alin. (30) C .pr.civ.].
69 Curtea de Apel București, secția VII-a civilă și p entru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, dec.
nr. 3472/R/2006, în “Revista Romană de Dreptul Munc ii” nr. 4/2006, pp. 123-124.
70 Curtea de Apel Timișoara, secția litgii de muncă ș i asigurări sociale, dec. nr. 36/2009.
37 Și împotriva acestei hotărâri se poate exercita recurs. Dosarul va fi trimis intanței
competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicți onală competent, de îndată ce
hotărârea de declinare a competenței a devenit irevocabilă. 71
2.3 Compunerea instanței
Legea nr. 304 din 2004 privind organizarea judiciară a reglementat c a o posibilitate
înființarea acestor tribunale specializate dar nu ca o oblig ativitate. De fapt, în acest context, s-a
ajuns ca actul normativ menționat să fie modificat în anul 2005, prin L egea nr. 247 din 2005 72
privind reforma în domeniile proprietății și justiției precum și unele măsuri adiacente,
renunțându-se la înființarea acestor tribunale, cu toate că idee a fusese apreciată ca fiind deosebit
de pozitivă, întrucât ar fi asigurat efectiv, în mai mare mă sură, specializarea judecătorilor în
domeniile legislației muncii și, respectiv, al asigurărilor s ociale prin menținerea stabilității lor la
tribunalele amintite.
Ca urmare, se menține vechea reglementare, în sensul funcționării în cadrul tribunalelor a
unor complete specializate pentru cauze privind conflictele de muncă și a sigurări sociale.
După modificarea art. 55 din Legea nr. 304/2004, prin Legea nr. 202/201073 privind unele
măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, „completul pentru soluționarea în primă
instanță a cauzelor privind conflictele de muncă și asigurări sociale se constituie dintr-un
judecător și doi asistenți judiciari” [alin. (1)]. Aceștia din urm ă participă la deliberări cu vot
consultativ; opinia lor se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează [alin. (2)]74 .
Cauzele care au ca obiect raporturile de serviciu ale funcț ionarilor publici, fiind de
competența instanțelor de contencios administrativ (art. 109 din Legea nr. 188/1999), se judecă în
fond de un complet format dintr-un singur judecător [art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ].
Conform art. 54 alin. (2) din această lege, recursurile se judecă în complet format din 3
judecători.
71 Alexandru Țiclea – coordonator, Laura Georgescu, A na Cioriciu Ștefănescu, Barbu Vlad, Dreptul public al
muncii , Editura Wolters Kluwers, București, 2009, pp. 467 -474.
72 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 653 d in 22.07.2005.
73 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 714 d in 26 octombrie 2010.
74 În același sens, este și art. 35 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești d in 22.09.2005, al
Consiliul Superior al Magistraturii (publicat în Mo nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 octombrie
2005), modificat ulterior, inclusiv prin Hotărârea nr. 46/2007 (publicată în Monitorul Oficial al Româ niei, Partea I,
nr. 107 din 13 februarie 2007).
38
3 REGULI PROCEDURALE ÎN CAZUL LITIGIILOR DE MUNCĂ
3.1 Termenele de sesizare a instanței
Sesizarea instanței de judecată are loc printr-o cerere (acțiune, contestație) formulată de
persoana interesată (de regulă, salariat sau angajat etc.).
Cu caracter general, art. 82 din Codul de procedură civilă dispune : “Orice cerere adresată
instanțelor judecătorești trebuie să fie făcută în scris și să cuprindă arătarea instanței, numele și
prenumele, domicliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea și sediul lor, numele și
prenumele, domiciliul sau reședința reprezentanților lor, dacă est e cazul, obiectul cererii și
semnătura. De asemenea, cererea va cuprinde, dacă este cazul , și datele de identificare a
mijloacelor de comunicare utilizate de părți, precum numărul de t elefon, numărul de fax, adresa
de poștă electronică sau altele asemenea.”
În mod detaliat, conținutul cererii de chemare în judecată este st atornicit de art. 112 din
Codul de procedură civilă.
Cererea de chemare în judecată va cuprinde:
1. numele și prenumele, domiciliul sau reședința părților ori, pentru persoanele juridice,
denumirea și sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatricula re în registrul comerțului sau
de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal și contul ba ncar. Dispozițiile art. 82 alin.
(1) teza a II-a sunt aplicabile. Dacă reclamantul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales
în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
2. numele și calitatea celui care reprezintă partea în proce s, iar în cazul reprezentării prin avocat,
numele acestuia și sediul profesional. Dispozițiile art. 82 alin. (1) teza a II-a sunt aplicabile în
mod corespunzător;
3. obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantul ui, atunci când prețuirea este cu
putință.
Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna și județul, s trada și numărul, iar, în
lipsă, vecinătățile, etajul și apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară,
numărul de carte funciară și numărul topografic;
4. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cere rea;
39 5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
6. semnătura.
Conform art. 270 din Codul Muncii, toate actele de procedură potrivit dispozițiilor sale
sunt scutite de taxa de timbru. 75
Pentru cererile formulate în baza Legii nr. 554/2004 76 se percep taxele de timbru
prevăzute de Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modi ficările si
completarile ulterioare, pentru cauzele neevaluabile în bani, cu excepția celor care au ca obiect
contractele administrative, care se vor taxa la valoare.
Termene de sesizare sunt reglementate oarecum diferit de C odul muncii și Legea nr.
62/2011 77 .
Astfel, art. 268 din Codul muncii dispune că cererile pot fi formulate:
a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată d ecizia
unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executare a, modificarea, suspendarea sau
încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care s-a comunicat deciz ia de
sancționare disciplinară;
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care o biectul
conflictului individual de muncă consta în plata unor drepturi salariale neacrodat e sau a unor
despăgubiri către salariați, precum și în cazul răspunderii patri moniale a salariaților față de
angajator;
d) pe toată durata existenței contractului, în cazul în care se solicită const atarea nulității unui
contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutări i
contractului colectiv de muncă ori a unor clauze al acestuia [alin.(1)].
În alte situații, decât cele enumerate, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului
[alin. (2)].
Potrivit art. 211 din Legea dialogului social nr. 62/2011, „Cererile pot fi formulate de cei
ale căror drepturi au fost încălcate, după cum urmează:
a) măsurile unilaterale de executare modificare, suspendare sau încetare a contractului
individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi cont estate în
75 În acest sens, este și art. 15 lit. p din Legea nr . 146/1997 privind taxele de timbru.
76 Legea contenciosului administrativ, publicată în M onitorul Oficial nr. 1154 din 7 decembrie 2004.
77 Legea dialogului social, publicată în M. Of. nr. 3 22 din 10 mai 2011.
40 termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a lua t cunoștință de măsură
dispusă;
b) constatarea nulității unui contract individual de muncă poate fi cerută de părț i pe întreaga
perioadă în care contractul respectiv de aplica;
c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format
obiectul unor plati nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data produc erii pagubei”.
Se remarcă, în privința textelor reproduse anterior, unele dife rențieri și necorelări,
menționând:
– în timp ce art. 268 alin. (1) lit. a din Codul muncii privește și conflictele izvorâ te din
încheierea contractului individual de muncă, art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011 nu enumeră și
astfel de conflicte.
– acest din urmă text se referă și la „angajamentele de plată a unor sume de bani”, care nu
sunt reglementate de Codul muncii. Probabil legiuitorul a avut în vedere „nota de cons tatare și
evaluare a pagubei”, recuperarea acesteia prin „acordul părți lor”, posibilitate statornicită de art.
254 alin. (3) din Codul muncii.
Prin urmare, poate fi atacată la instanța de judecată „nota de constatare și evaluare a
pagubei”, mai precis înțelegerea părților, în situația în care salariatul constată ulterior că nu se
face vinovat de producerea acelei pagube. Cu siguranță că a fos t avut în vedere, totodată, și
anagajamentul de plată propriu-zis, reglementat ca instrument j uridic de recuperare a prejudiciilor
în cazul funcționarilor publici, (Legea nr. 188/1999), și al militaril or (Ordonanța Guvernului nr.
121/1998 78 ).
– termenele de sesizare a instanței sunt diferite: 30 de zile calendaristi ce [art. 268 alin. 1) lit.
a și b din Codul muncii]; 45 de zile calendaristice de la data la care cel int eresat a luat la
cunoștință de măsură dispusă (art. 211 lit. a din Legea nr. 62/2011). Aplicabilitatea g enerală va
avea acest din urmă termen pentru ipotezele avute în vedere de text. Pentru ce le speciale vizate de
Codul muncii (contestarea deciziilor de sancționare disciplinară), trebuie r espectat termenul de 30
de zile [art. 268 alin. (1) lit. b].
Mai trebuie remarcată diferența în ceea ce privește data de la care curge termenul de 3 ani
în cazul răspunderii patrimoniale (contractuale). În timp ce C odul muncii prevede că acest termen
curge „de la data nașterii dreptului” [art. 268 alin. (1) lit. c și alin. (2)] , Legea nr. 62/2011 dispune
că el curge „de la data producerii pagubei” (art. 211 lit. c).
78 Publicată în M.Of. nr. 328/29 august 1998.
41 Având în vedere caracterul obiectiv al acestui din urmă moment, precum și împrejurarea
că textul respectiv este mai favorabil anagajaților, logic și juridi c este că acesta să fie aplicabil.
În cazul contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază individuale, a sporurilor,
a premiilor etc. formulate de personalul plătit din fonduri publi ce, este reglementată procedura
prealabilă. Și anume, contestația se adresează mai întâi ordonatorului de credite în termen de 15
zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Apoi,
cel nemulțumit de răspunsul primit, are la dispoziție termenul legal pentru a sesiza instanța
competentă: personalul contractual se va adresa instanței speci alizate în soluționarea conflictelor
de muncă; funcționarii publici vor sesiza instanța de contencios administrati v. 79
În ipoteza în care părțile au înțeles să încerce soluționarea conflictelor prin mediere,
potrivit Legii nr. 192/2006, termenele respective se suspendă, reî ncepând să curgă după eșuarea
medierii.
Conform Codului muncii, salariul se plătește în bani cel puțin o da tă pe lună, la data
stabilită în contractul individual de muncă sau în contractul colecti v de muncă, acesta fiind
momentul nașterii dreptului salariatului la acțiune pentru plat a drepturilor salariale neachitate de
către angajator. 80
Privind textul de la lit. d a observat: cauzele de nulitate a contractului, dacă nu au fost
eliminate conform art. 57 alin. (3) din Codul muncii, persistă pe toa tă durata existenței acestuia,
fapt ce justifică posibilitatea invocării oricând a nulității . Aceste dispoziții legale nu au nici o
incidență asupra desfășurării unui proces echitabil sau a soluț ionării cauzelor într-un termen
rezonabil. 81
Referitor la termenul de 6 luni [art. 268 alin. (1) lit. e], trebuie observat că acesta privește,
după caz, ori neexecutarea contractului colectiv de muncă în totali tatea sa, ori doar neexecutarea
unor clauze ale acestuia, indiferent de natura lor. O astfel de cl auză se poate referi și la stabilirea
salariilor sau la criteriile de negociere invidividuală a acestora. De a ceea, trebuie distins:
– când este vorba de plată drepturilor salariale, așa cum rezultă din contr actul individual de
muncă sau din lege, este aplicabil termenul de 3 ani [art. 268 alin. (1) lit. c];
– când este vorba de stabilirea sau negocierea drepturilor salariale conform contractului
colectiv de muncă aplicabil, este termenul de 6 luni [art. 268 alin. (1) lit. e].
79 Art. 30 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
80 Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asigurări sociale, dec. Civ. Nr. 2333/2008, în „ Buletinul
Curților de Apel” nr. 4/2008, Editura C.H.Beck, Buc urești, pp. 25-46.
81 Decizia nr. 378/2004, publicată în Monitorul Ofici al al României, Partea I, nr. 936 din 13 octombrie 2004.
42 Numai cu totul excepțional, când unele drepturi salariale (de ex emplu, sporuri) sunt
statornicite, exclusiv, prin contractul colectiv de muncă, se aplic ă, potrivit textului legal, același
termen de 6 luni și nu cel de 3 ani. 82 Situația pare nefirească: cereri având același obiect
(drepturi saariale) să fie supuse unor termene diferite. De aceea, se crede că se impune corelarea
celor două texte (de la lit.c și e), în sensul că în toate cazur ile referitoare la drepturile salariale
termenul să fie de 3 ani. 83
Deoarece legislația muncii nu conține nici o dispoziție cu pr ivire la repunerea în termen,
soluția logică și justă este că se vor aplica prevederile dreptului comun. 84 Așadar, când cel în
cauză a pierdut termenul de sesizare a organului de jurisdicție a muncii, el poate cere, pentru
motive temeinice, repunerea în termen.
Pentru a opera însă repunerea, pierderea termenului trebuie să fie consecința unor
împrejurări obiective de natură să înlăture culpa persoanei privind exercițiul tardiv al dreptului la
acțiune. Chiar și incapacitatea de muncă dovedită cu certific at medical, nu poate, în sine, să
justifice repunerea în termen, cu atât mai mult cu cât exis tă posibilitatea desemnării unei
persoane calificate care să-i reprezinte celui în cauză i nteresele în instanță. Dar, internarea în
spital din cauza unor afecțiuni psihice și locomotorii constituie o împrejurare mai presus de
voința părții, care a împiedicat-o să formuleze în termen conte stația împotriva deciziei
angajatorului. 85
În orice situație, chiar și în cea a termenului de 3 ani, stator nicit de art. 283 alin. (1) lit. c
din Codul muncii, cererea de repunere în termen, în ipoteza în care din cauze temeinic justifcate,
termenul de prescripție a fost depășit, poate fi făcută, pot rivit dreptului comun, numai în termen
de o lună de la încetarea cauzelor care justifica depășirea termenului.
Evident că introducerea contestației după expirarea termenului l egal, va conduce la
respingerea acesteia, operând , în toată plenitudinea ei, excepț ia tardivității, excepție absolută, iar
nu relativă.
Potrivit alin. (2) al art. 268 din Codul muncii, în alte situații decâ t cele enumerate la alin.
(1) „termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului”. O a semenea situație este, de exemplu,
82 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigu rări sociale,
dec. Civ. Nr. 319/R/2011 în „Revista română de drep tul muncii” nr. 103-104.
83 Curtea de Apel București, secția VII-a civilă, pen tru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, dec.
Nr. 223/R/2008, în Lucia Uță, Florentina Rotaru, Si mona Cristescu, Jurisdicția muncii , p. 156.
84 Art. 278 alin. (1) din Codul muncii prevede faptul că : „Dispozițiile prezentului cod se întregesc cu celelalte
dispoziții curpinse în legislația muncii și, în măs ura în care nu sunt incompatibile cu specificul rap orturilor de muncă
prevăzute de prezentul cod, cu dispozițiile legisla ției civile”.
85 Curtea de Apel Brașov, secția cauze privind confli ctele de muncă și asigurările sociale, dec. Nr. 208 /R/2006, în
Lucia Uță, Florentina Rotaru, Simona Cristescu, Jurisdicția muncii , p. 154.
43 cea a răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru prejudici ile cauzate victimelor accidentelor
de muncă. 86
Este judicioasă „această soluție întrucât în sensul art. 253 ali n. (1) din Codul muncii,
răspunderea patrimonială a anagajatorului este o răspundere civilă contractuală, supusă
termenului general de prescripție extinctivă de 3 ani [art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958]
care începe să curgă de la data când victima accidentului de m uncă a cunoscut sau trebuia să
cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea”. 87
Referitor la constatarea îndeplinirii condițiilor de reprezenta tivitate de către organizațiile
sindicale la nivel de unitate, legiuitorul nu a stabilit un termen, reprezentativitatea se constată de
instanța de judecată la cererea acestora, hotărârea fiind suspusă recur sului.
Conform art. 11 din Legea nr. 554/2004, cererile prin care se solicit ă anularea unui act
administrativ individual, recunoașterea dreptului pretins și repa rarea pagubei cauzate se pot
introduce în termen de 6 luni 88 de la: data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă ; data
comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii; dat a expirării termenului de
soluționarea plângerii prealabile, respectiv la data expir ării termenului legal desolutionare a
cererii; data expirării termenului de 30 de zile, calculat de la data comunicării actului emis în
soluționarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii preala bile.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, c ererea poate fi
introdusă și peste termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an 89 de la data comunicării actului,
data luării la cunoștință, data introducerii cererii, după caz. Î n cazul în care instanța apreciază
lipsa unor motive temeinice, va respinge acțiunea ca tardiv formulată.
Dintre motivele temeinice pentru repunerea în termen reținute în practică judiciară
amintim: incapacitatea temporară de muncă cu consecința impos ibilității de deplasare, delegarea,
detașarea în altă localitate, situații fără a constitui caz uri de forță majoră sunt exterioare persoanei
în cauză , dar , care, prin intensitatea lor sunt de natură să o fi împiedicat să-și exercite acțiunea în
termenul prevăzut de lege.
Pentru a proba îndeplinirea condiției procedurii obligatorii, func ționarul public va trebui
să facă dovada introducerii plângerii la autoritatea pârâtă, după caz, a răspunsului primit.
86 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, dec. Nr. 7172/2008 , în Pavel Perju,
Probleme de drept civil și de drept procesual civil din practica secției civile și de proprietate inte lectuală a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, din anii 2007-2009 , în „ Dreptul” nr. 5/2010, p. 180.
87 Pavel Perju, op. cit., pp. 188-189.
88 Este un termen de prescripție conform art. 11 alin . (5) din Legea nr. 554/2004.
89 Este un termen de decădere conform art. 11 alin. ( 5) din Legea nr. 554/2004.
44
3.2 Procedura de soluționare a litigiilor de muncă
Desfășurarea judecății, ridicarea și rezolvarea excepțiilor procedurale – printre care și cele
referitoare la competență – pronunțarea și cuprinsul hotărârilor , precum și căile de atac sunt
suspuse normelor de drept comun, cu unele particularități determinat e de specificul litigiilor de
muncă.
În soluționarea conflictelor de muncă legea regelementează unele reguli procedurale
speciale, imperativul fiind acela al urgenței. Cu toate acest ea, instituția ordonanței președințiale,
reglementată de dreptul comun (art. 581 din Codul de procedură civilă) nu-și găsește aplicarea în
materia discutată. Într-adevăr, de vreme ce procedură de soluți onare a conflictelor de muncă este
reglementată de legislația specială (a muncii), care inst ituie imperativul urgenței, este exclusă
într-o atare situație, incidența dreptului comun. Așa fiind, o cerere de ordonanță președințială,
având ca obiect suspendarea unei decizii de concediere nu poate fi primi tă.
Astfel, art. 271 Codul muncii și art. 212 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prevăd că
cererile referitoare la soluționarea conflictelor de muncă se judecă în regim de urgență.
Termenele de judecată au fost reduse de la 15 zile [art. 271 alin. ( 2) din Codul muncii] la cel mult
10 zile [art. 212 alin. (2) din Legea nr. 62/2011]. Dar, s-a mărit term enul de înmânare a citațiilor
de la 24 de ore înainte de termenul de judecată [art. 271 alin. (3)] la 5 zile (art. 213 din Legea nr.
62/2011).
În conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 192/2006 privind medier ea și
organizarea profesiei de mediator, instanța va informa părțile „asupra posibilității și avantajelor
folosirii medierii și le îndruma să recurgă la această ca le pentru soluționarea conflictelor dintre
ele”.
Dacă părțile acceptă medierea, judecarea cauzei va fi suspendată [art. 62 alin. (1)], dar nu
mai mult de 3 luni (art. 63).
În art. 272 din Codul muncii este consacrată obligația angajatorului c a până la prima zi de
înfățișare să depună dovezile în apărarea sa.90
Aplicarea acestui text nu presupune discrimininarea și defavor izarea angajatorului în
raport cu salariații.
90 Este admisibilă și proba testimonială.
45 Astfel, în conflictele de drepturi, sarcina probei este răs turnată, ea nu revine reclamantului
(salariat) potrivit cunoscutului adagiu onus probandi incumbit actori 91 , ci angajatorului. 92 Este
firesc să fie așa, întrucât în documentația ce a stat la b aza emiterii actelor unilaterale de către
angajator (decizia de concediere sau de sancționare disciplinar ă a salariatului, etc.) se afla la
acesta. Regula procesuală instituită de legiuitor este raționa lă și reglementată printr-o normă
juridică imperativă a cărei nerespectare conferă instanței de judecată prerogativa de a decădea pe
angajator din beneficiul de a propune dovezi, trecând la soluționare a cauzei; angajatorul este
astfel sancționat pentru întârzierea nejustificată în administ rarea probațiunii. Cu toate acestea,
chiar dacă legiuitorul instituie procedura de urgență în soluționare a conflictului de drepturi, dacă
se continuă judecata, administrarea probațiunii este supusă ac elorași cerințe ale celerității, sub
sancțiunea decăderii din beneficiul probei admise de instanță pentru partea care întârzie
nejustificat administrarea acesteia.
Referitor la decăderea din probă, instanța o va face de la c az în funcție de modul său de
apreciere cu privire la noțiunea de întârziere, raportat la c omplexitatea litigiului, la posibilitățile
de care părțile dispun pentru procurarea și administrarea lor.
De remarcat este că și în materia contenciosului administrat iv sarcina probei revine tot
pârâtei, legiuitorul creând reclamantului o facilitate în admini strarea probațiunii pe aceleași
considerente pe care le-am prezentat mai sus. Astfel, primi nd acțiunea instanța dispune, potrivit
prevederilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul adm inistrativ, citarea
părților și va putea cere autorității al cărei act este atacat să-i comunice de urgență acel act,
împreună cu documentația ce a stat la baza emiterii lui, pr ecum și orice lucrări necesare pentru
soluționarea cauzei.
Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, în același mod se va proceda și în cazul refuzului de
rezolvare a cererii privind un drept recunoscut de lege.
Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanță lucrările cerute,
conducătorul acesteia va fi obligat, prin încheiere interlocutorie , să plătească statului, cu titlu de
amendă judiciară, 10% din salariul minim brut pe economie pentru fie care zi de întârziere
nejustificată [alin. (4)].
91 Expresie latin ă desemn ând regula potrivit c ăreia sarcina dovedirii preten țiilor formulate intr-o ac țiune civil ă cu
care a fost sesizat un organ de jurisdic ție revine reclamantului.
92 În ipoteza în care calitatea de reclamant o are mo ștenitorul salariatului, pentru a se face aplicațiu nea art. 272 din
Codul muncii, acesta trebuie să facă dovada preexis tenței raporturilor de muncă dintre autorul său și angajator
(Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, p entru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, dec. Nr.
2323/R/CM/2009, în „Revista romană de dreptul munci i” nr. 5/2009, pp. 95-98).
46 Și în conflictele de muncă, cererea reconvențională reglementată de art. 119 din Codul de
procedură civilă, dacă, într-adevăr, întrunește condiția legăturii indisolu bile cu cererea principală.
Deși legislația muncii nu cuprinde reglementări în materia conexării și disjungerii, totuși
instanța de judecată poate dispune în acest sens întemeindu-se p e prevederile dreptului comun. 93
Este vorba, în ambele cazuri, de o coparticipare procesuală.
Astfel, privind conexarea, art. 164 din Codul de procedură civilă disp une că părțile vor
putea cere întrunirea mai multor pricini care se afla înaint ea aceleași instanțe sau instanțe
deosebite, de același grad, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror
obiect și cauză au între ele o strânsă legătură [alin. (1)] . Întrunirea poate fi dispusă chiar din
oficiu [alin. (2)].
Tot astfel, privind disjungerea art. 165 din Codul de procedură civilă p revede că „în orice
stare a judecății se pot despărți pricinile înrudite dacă ins tanța socotește că numai una dintre ele
este în stare de judecată”.
Competența soluționării litigiilor de muncă în cazul funcționarilor publici, aparținând
instanțelor de contencios administrativ (art. 109 din Statutul Funcți onarilor publici 94 ), înseamnă
că procedura de soluționare a cauzelor respective este cea pre văzută de Legea nr. 554/2004 a
contenciosului administrativ. Dispozițiile acestui act normativ se completează cu cele ale Codului
de procedură civilă, în situațiile în care nu sunt incompatibile c u specificul raportului de
autoritate dintre autoritățile publice, pe de parte, și per soanele vătămate în drepturile și interesele
lor legitime, pe de altă parte, conform art. 28 alin. (1).
Instituția contenciosului administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care
reglementează soluționarea litgiilor dintre particulari, pe de -o parte, și autoritățile publice, pe de
altă parte, când drepturile și interesele legitime ale p articularilor sunt încălcate prin acte
administrative ilegale sau, după caz, prin refuzul autorității publice de a răspunde particularului
în termenul prevăzut de lege.
Legea contenciosului administrativ nu este o lege specială car e să vizeze doar
soluționarea litigiilor de muncă în cazul funcționarilor publici, a ceasta având un obiect de
reglementare mult mai larg: privește beneficiarii servic iilor publice. Astfel, numai pe cale de
93 Șerban Beligrădeanu, op. cit. , pp. 23-25.
94 Legea nr. 188/1999, din 08.12.1999 privind Statutu l funcționarilor publici a fost republicată in Moni torul Oficial,
Partea I nr. 365 din 29.05.2007.
47 consecință este aplicabilă și funcționarilor publici sau al tor categorii de personal din cadrul
autorităților/instituțiilor publice.
Legea nr. 554/2004 reglementează, printre altele: procedura prea labilă (anterioară
sesizării instanței); termenul de introducere al acțiunii; proc edura de soluționare a cauzelor; calea
de atac împotriva sentințelor pronunțate la fond (recursul); executarea hotă rârilor.
Procedura prealabilă – Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa
instanței de contencios administrativ competente, persoana care se considera vătămata într-un
drept ori interes legitim al său printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității
publice emitente sau autorității ierarhic superioare, în t ermen de 30 de zile de la data comunicării
actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, această plângere se
poate introduce și peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târzi u de 6 luni de la data emiterii
actului. Termenul de 6 luni este termen de prescripție. Ea s e soluționează în termen de 30 de zile
de la înregistrare.
Spre exemplu, dacă un funcționar public a fost sancționat discip linar, considerând
sancțiunea nelegală sau netemeinică, în termen de 30 de zile de la data comunicării
ordinului/dispoziției de sancționare, el poate contesta măsura resp ectivă la instituția ori
autoritatea angajatoare, sau la cea ierarhic superioară a acesteia .
Nerespectarea acestui termen este sancționată prin respingerea acțiunii ca tardiv introdusă.
Prin excepție, dacă funcționarul public a fost spitalizat sa u a fost plecat din țara pentru o
perioadă mai lungă pentru motive de sănătate, a intervenit un caz fo rtuit etc, are posibilitatea ca
în termen de 6 luni de la data emiterii actului să introducă plân gerea prealabilă, în acest caz,
motivarea funcționarului este importantă, de ea depinzând soluționarea cauzei. Sancțiunea în
cazul nemotivării corespunzătoare, ca și în situația depășiri i acestui termen este respingerea
plângerii ca tardiv introdusă.
Funcționarul, nemulțumit de răspunsul primit la plângerea prealabi lă, sau care nu a primit
nici un răspuns la aceasta în termenul legal, poate sesiza i nstanța de contencios administrativ
competentă, pentru a solicita anularea, în tot sau în parte, a ac tului pe care îl consideră nelegal,
repararea pagubei cauzate și, eventual, despăgubiri pentru daunele mor ale.
Reclamantul va anexa la acțiune copia actului pe care îl a tacă sau, după caz, răspunsul
prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. Dac ă nu a primit nici un răspuns la
plângerea sa, va anexa copia cererii, certificată prin numă rul și data de înregistrare la autoritatea
48 publică, precum și orice înscris care face dovada îndepliniri i procedurii prealabile. În situația în
care reclamantul introduce acțiune împotriva autorității care r efuză să pună în executare actul
administrativ emis ca urmare a rezolvării favorabile a cer erii ori a plângerii prealabile, va depune
la dosar și copia certificată după acest act 95 .
Conform art. 17 din Legea contenciosului administrativ 96 , cererile adresate instanței de
judecată se judecă de urgență și cu precădere în ședință publică, în comp letul stabilit de lege.
Potrivit art. 271 alin (1) din Codul muncii și art. 212 alin. (1) din Lege a nr. 62/2011 a
dialogului social, cererile referitoare la conflictele de munc ă se judecă în procedură de urgență,
celeritatea constituind o exigență legală expresă și primor dială. În baza aceleiași exigențe a
celerității, termenele de judecată nu pot fi mai mari de 15 zile [art. 271 al in. (2) din același Cod].
Procedura citării este obligatorie. În cadrul conflictelor de muncă, ace asta se consideră a fi
legal îndeplinită, dacă părțile au primit citația cu cel p uțin 24 de ore înainte de termenul de
judecată (în dreptul comun, termenul legal pentru ca procedura ci tării să fie valabilă este de
minim 5 zile înainte de judecată).
Sarcina probei, în conflictele de muncă, revine întotdeauna angaj atorului, care este
obligat să depună dovezile în apărarea sa încă de la primul termen de înfățișare. În fața instanței,
sunt posibile de dedus orice fel de probe ( înscrisuri, proba cu martori, interogatoriu, expertiză,
etc.), apreciate ca necesare de către părțile în conflict pentru susținerea opiniei lor. În acest sens,
Decizia Curții Constituționale nr. 494 din 2004 97 a statuat că prevederile art. 272 din Codul
muncii este în concordanță cu dispozițiile legii fundamentale. S- a reținut aspectul potrivit căruia
salariatul și angajatorul sunt două părți ale conflictului de muncă, situate pe poziții opuse și cu
interese contrare, situația lor diferă justificând, în anumite p rivințe, și tratament juridic
diferențiat. Angajatorul este cel care deține documentele și t oate celelalte probe pertinente pentru
elucidarea conflictului și pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor părților raportului juridic de
muncă fiind necesară și firească obligația acestuia de a prezenta pr obe.
Instanța este în drept să aprecieze și să admită, după ca z, numai probele pe care le
consideră utile pentru soluționarea corectă a cauzei deduse în faț a ei. „Administrarea probelor se
face cu respectarea regimului de urgență, instanța fiind în drep t să decadă din beneficiul probei
admise partea care întârzie în mod nejustificat administrare a acesteia”, conform art. 273 Codul
95 Art. 12 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului ad ministrativ.
96 Legea nr. 554/2004, publicată in Monitorul Oficial , Partea I nr. 1154 din 07/12/2004 , modificată ult erior.
97 Publicată M. Of. nr. 59 din 18 ianuarie 2005.
49 muncii. De vreme ce legea nu precizează ce se înțelege prin întârziere nejustificată în
administrarea probei, înseamnă că aprecierea concretă, de l a caz la caz, rămâne exclusiv la
latitudinea instanței ( avându-se în vedere principiul celerității).
Hotărârea se pronunță în ziua în care s-au terminat dezbateril e în fondul cauzei;
posibilitatea amânării pronunțării are caracter excepționa l; numai în situații deosebite se poate
solicita ca pronunțarea să fie amânată cu maxim 2 zile.
În scopul asigurării accesului liber la justiție, conflict ele de muncă rezultate dintr-un
conflict de interese sau dintr-un conflict de drepturi sunt scutite de taxa de timbru (art. 270 din
Codul muncii). Același regim este asigurat tuturor actelor de procedură (nu numai acțiunilor
propriu-zise în instanță).
În materia jurisdicției muncii, legislația muncii se complet ează cu regulile procesuale de
drept comun, privind sesizarea instanțelor judecătorești competente , precum și cele referitoare la
desfășurarea judecății.
Din această perspectivă, sunt pe deplin aplicabile normele dr eptului comun care stabilesc
reguli referitoare la:
– conținutul cererii de chemare în judecată (potrivit art. 112 din Codul de procedură civilă);
– efectele introducerii cererii de chemare în judecată (respectiv sesi zarea instanței și fixarea
cadrului procesual în ceea ce privește părțile conflictului, obiec tul și cauza acestuia);
– întâmpinare 98 (art. 115 – 118 C. Pr. Civ.) și la cererea reconvențională 99 (art. 119 – 120
C. Pr. Civ.);
– excepțiile procesuale (excepțiile de procedură – privind necompet ența, lipsa capacității
procesuale, a calității procesuale ori a interesului; autoritatea de lucru judecat – și excepțiile de
fond);
– incidențele procedurale ce pot să apară în cursul judecății [suspendare a 100 ; perimarea 101 ];
98 Este actul procedural prin care pârâtul răspunde l a pretențiile formulate de reclamant, arătând toto dată și apărările
sale.
99 În cazul în care pârâtul are pretenții în legătură cu cererea reclamantului.
100 Prin suspendarea judecății se înțelege oprirea cur sului judecății datorită apariției unor împrejurări voite de părți,
care nu mai stăruie în soluționarea pricinii, ori i ndependente de voința lor, când părțile sunt în imp osibilitate fizică
sau juridică de a se prezenta la judecată.
101 Lăsarea în nelucrare a unei cauze, timp îndelungat , atrage consecința perimării procesului. Este o sa ncțiune
procesuală ce constă în stingerea procesului în faz a în care se găsește și se bazează pe prezumția de desistare a părții
la cererea făcută dedusa din faptul inactivității î n judecată. Instituția perimării are la baza două i dei: ideea de
renunțare tacită dedusa din nestaruinta părții vrem e îndelungată în judecată;ideea de sancțiune pentru lăsarea în
nelucrare a procesului .
50 – dezbaterea cauzei în ședință publică: aici este vorba de des fășurarea ședinței de judecată,
prima zi de înfățișare, excepțiile procedurale care pot ap ărea, administrarea probelor, incidente în
desfășurarea normală a procesului (suspendarea procesului, perimar ea), încheierea de ședință.
– deliberarea și pronunțarea hotărârilor judecătorești: deliberar ea judecătorilor, întocmirea
dispozitivului și pronunțarea acestuia, redactarea hotărârii și aducere a ei la cunoștința părților.
În dreptul român principiul formalismului guvernează întreaga des fășurare a procesului,
formalismul fiind conceput de legiuitorul român ca o garanție pentru justițiabili, o protecție
contra arbitrariului judecătorului sau relei credințe a părții adverse.
3.3 Motivarea și caracteristicile hotărârilor instanței de fond
Hotărârea judecătorească 102 reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin ca re
se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părti.
Încadrându-se în regimul de urgență a soluționării conflictului de dre pturi, hotărârea prin
care se soluționează conflictul de muncă se pronunță în ziua în ca re au luat sfârșit dezbaterile,
doar în situații deosebite pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 2 zile.
Potrivit art.261 din C. pr. civ., hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde:
1. arătarea instanței care a pronunțat-o și numele judecătorilor care a u luat parte la judecată;
2. numele, domiciliul sau reședința ori, după caz, denumirea și sediul părților, calitatea în care s-
au judecat; numele mandatarilor sau reprezentanților legali și ale avoca ților;
3. obiectul cererii;
4. dispozitivul;
5. calea de atac și termenul în care se poate exercita;
6. arătarea că pronunțarea s-a făcut în ședință, precum și semnăturile j udecătorilor și grefierului.
În conformitate cu prevederile art. 258 alin. (1) din Codul de procedură civilă,
dispozitivul hotărârii se intcmeste de îndată ce s-a întrunit m ajoritatea completului de judecată și
se semnează de judecători. Nesemnarea dispozitivului hotărârii atrage nulitatea acesteia.
În încercarea de a desluși care text este aplicabil, treb uie să apelăm la dispozițiile Codului
de procedură civilă. Conform art. 377 alin. (1) din acest act normativ, printre hotărârile definitve
se afla și cele „care, potrivit legii, nu pot fi atacate c u apel”. Cum în conformitate cu dispozițiile
102 Potrivit art. 255 alin. (1) din Codul de procedur ă civilă, hotărârile prin care se rezolvă fondul ca uzei în prima
instanță se numesc „sentințe”, iar hotărârile prin care se soluționează apelul, recursul, precum și re cursurile în
interesul legii, se numesc „decizii”.
51 Legii dialogului social nr. 62/2011, în materia conflictelor de muncă este reglementată o singură
cale de atac – recursul (art. 215), rezultă că toate hotărârile (sentințele) tribunalelor sunt
definitive. Așa fiind, exprimarea din art. 214 al Legii nr. 62/2011 pa re superfluă. Probabil,
legiuitorul a dorit ca aceste hotărâri să nu mai fie și exe cutorii de drept. Numai că astfel, textul
respectiv intră, parțial, în conflict cu prevederile art. 278 din Codul de procedură civilă, conform
cărora „hotărârile primei instanțe sunt executorii de drept c ând au ca obiect: 1. Plata salariilor sau
a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă prec um și a sumelor cuvenite, potrivit
legii șomerilor; 2. Despăgubiri pentru accidentele de muncă .” Desigur că pentru salariați
(reclamanți) este mai favorabilă o hotărâre executorie de dr ept decât una doar definitivă, deși,
poate exista riscul întoarcerii executării (în cazul unei sol uții nefavorabile în recurs). Oricum,
evitarea unor formalități pentru instituirea cu formulă executor ie (art. 269 din Codul de procedură
civilă) este profitabilă părții interesate, căreia i-au consfințit drepturi prin acea hotărâre. Dar, mai
eficient și rațional este să fie executorii de drept numai hotărârile irevocabile în înțelesul art. 377
alin. (2) din Codul de procedură civilă, adică, în materia discutată, s entințele nerecurate (pct. 1)
și deciziile pronunțate în recurs (pct. 4).
Instanța de fond, soluționând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul
administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un ac t administrativ, să elibereze un alt
înscris sau să efectueze o anumită operațiune. Instanța este competentă să se pronunțe și asupra
legalității operațiunilor administrative ce au stat la baza emiterii actului suspus judecății. Ea va
hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a
solicitat acest lucru, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004.
Aceste dispoziții au caracter general, vizând beneficiarii s erviciilor publice. De aceea, în
materia litigiilor de muncă, când reclamantul este funcționar pu blic, soluțiile instanței de
contencios administrativ trebuie circumstanțiate. Importanță nu au doar anularea actului
(dispoziției/ordinului) atacat, ci și repunerea funcționarului pub lic în situația anterioară ( restitutio
in integrum ), după caz, reintegrarea în funcție, reîntoarcerea la locul de muncă anter ior, acordarea
aceluiași salariu în situația diminuării lui, radierea sancțiuni i disciplinare etc., devenind, astfel,
aplicabile, ca drept comun, dispozițiile Codului muncii 103 , în temeiul art. 295 alin. (2).
Caracterul hotărârilor primei instanțe de a fi executorii de drept este conferită de art. 278
C. Pr. Civ., celor care au ca obiect:
103 Legea nr. 53/2003 republicată în M. Of. Nr. 345 di n 18 mai 2011 în temeiul art. V din Legea nr. 40/20 11 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 – Codu l muncii, publicată în Monitorul Oficial al Românie i, Partea I,
nr. 225 din 31 martie 2011.
52 – plata salariilor sau altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum și a
sumelor cuvenite șomerilor (pct. 1);
– despăgubirile pentru accidente de muncă (pct. 2).
Hotărârea se redactează și se comunică în termen de cel mult 15 zile de la pronunțare spre
deosebire de dreptul comun în materie (art.264 alin.1 din Codul de procedură civilă prevede că
redactarea hotărârii nu se poate face până la data pronunțării, ci se va redacta în termen de cel
mult 30 de zile de la pronunțare). Termenul de 15 zile cuprinde atât operațiunea de redactare a
hotărârii (obligație ce revine instanței de judecată), cât ș i operațiunea de comunicare (obligație ce
revine grefierului).
Potrivit Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cazul liti giilor de muncă ale
funcționarilor publici, hotărârile vor fi redactate și motivat e de urgență, în cel mult 10 zile de la
pronunțare.
Evidențiem faptul că asistenții judiciari participa la deli berare numai cu vot consultativ,
iar dacă unul dintre aceștia sau ambii au opinii separate f ață de cele ale judecătorilor, acestea se
consemnează în hotărâre.
Conform art. 274 din Codul muncii și art. 214 din Legea dialogului socia l 104 , hotărârile
pronunțate în fond sunt definitive și executorii de drept, însă nu și i revocabile, întrucât pot fi
atacate cu recurs.
4 CĂILE DE ATAC ȘI PROCEDURA EXECUTĂRII HOTĂRÂRII
JUDECĂTOREȘTI ÎN MATERIA LITIGIILOR DE MUNCĂ
4.1 Căile de atac
Sentințele pronunțate în soluționarea conflictelor (litigiilor) de muncă sunt susceptibile de
a fi atacate numai cu recurs . Este o concluzie ce rezultă din dispoziția Legii nr. 62/2011 care
instituie termenul de recurs (art. 215), precum și din textul art . 377 alin. (1) din Codul de
procedură civilă conform căruia sunt definitive „hotărârile date în primă instanță potrivit legii,
fără apel”. Exista deci, numai două grade de jurisdicție.
104 Legea nr. 62/2011, publicată în M. Of. Nr. 322 din 10 mai 2011.
53 Prin Decizia nr. 53/2001 105 s-a stabilit că existența a două grade de jurisdicție – fond ș i
recurs -, uilizarea unei singure cai de atac – recursul – și suprimarea caii de atac a apelului în
materia conflictelor (litigiilor de muncă), nu constituie dispoziț ii legale neconstituționale. Ele au
ca finalitate doar asigurarea celerității soluționării unor as emenea conflicte de drepturi, fără a se
încălca art. 21 alin. (2) din Constituție 106 potrivit căruia nici o lege nu poate îngrădi accesul liber
la justiție. Într-adevăr, interdicția constituțională de a se în grădi accesul la justiție are ca
semnificație faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exer cițiul drepturilor procesuale nici o
categorie sau grup social. Însă, legiuitorul este în drept să stabilească din rațiuni temeinice – cum
sunt cele de celeritate – numai două grade de jurisdicție, instit uind recursul ca singura cale de
atac. De altfel, încă prin Decizia nr. 38/1998 107 Curtea Constituțională stabilise principiul că
accesul liber la justiție nu presuspune în toate cazurile „a ccesul la toate structurile judecătorești –
judecătorii, tribunale, curți de apel, Curtea Supremă de Justiție – și la toa te căile de atac prevăzute
de lege, deoarece competența și procedura de judecată, sunt stabili te de legiuitor, iar acesta
asigurând posibilitatea de a ajunge în fata instanțelor judecăt orești, în condiții de egalitate, poate
stabili reguli deosebite”.
În caz de admitere a recursului, instanța (de regulă Curtea Supremă de Justiție) va judeca
în fond cauza. Dacă admite recursul, reține cauza spre rejudecare , hotărârea are caracter
irevocabil. Contestarea să se poate realiza numai prin alte căi ext raordinare de atac.
Competența soluționării este diferită, în funcție de instanța ca re a judecat fondul: când
această instanță este judecătoria, competența aparține trib unalului; când este tribunalul,
competența aparține curții de apel.
Curtea Constituțională a reținut că, în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor
Omului, conceptul de proces echitabil nu implică imperios exist ența mai multor grade de
jurisdicție. Astfel, nu se impune nici o obligație statelor cu privire la instituirea unor căi de atac
împotriva unor hotărâri judecătorești. Dar, în măsura în care a ins tituit o cale de atac, statul
trebuie să asigure, în principiu, toate garanțiile prevăzute p entru judecata în fond. Or, în cazul
casării cu reținere spre rejudecarea fondului, instanța de recur s este obligată să examineze
întreaga cauză sub toate aspectele, cu respectarea tuturor dreptur ilor procesuale ale părților.
105 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 martie 2001.
106 Modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, publicată in M onitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octom brie 2003.
107 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 377 din 13 mai 1998.
54 În conformitate cu dispozițiile art. 102 din Codul de procedură civilă , termenul de recurs
începe să curgă de la data comunicării sentinței, moment în care se naște și dreptul celui interesat
de a exercita calea de atac.
Calculul termenului de recurs se face pe zile libere, neintrâ nd la socoteală nici ziua când a
început , nici cea când s-a sfârșit termenul [art. 101 alin. (1) C. pr. civ.]. pentru că un act de
procedură, cum este cererea de recurs, să fie formulat în ter men trebuie să îndeplinească cerințele
prevăzute de art. 104 din Codul de procedură civilă, care statuează: „Actele de procedură trimise
prin poștă instanțelor judecătorești se socotesc îndeplinite în t ermen dacă au fost predate
recomandat la oficiul poștal înainte de împlinirea lui” 108 .
Atât declararea, cât și motivarea recursului trebuie făcută în termen de 10 zile (art. 215
din Legea dialogului social).
În caz contrar precum și atunci când nu sunt motive din care să rez ulte că recurentul a fost
împiedicat printr-o împrejurare mai presus de voința sa de a declara în termen recursul, instanța îl
va respinge ca tardiv formulat/motivat.
Fiind reglementată o singură cale de atac, recursul, modificare a sau casarea hotărârii se
poate cere nu numai pentru motivele prevăzute de art. 304 C. Pr. Civ. 109 , ci instanța poate să
examineze cauza sub toate aspectele, de legalitate și temeinicie.
Justificarea acestei reglementări derogatorii de la regula caracterului nedevolutiv ține de
deosebirile esențiale între cele două situații. Atunci când s e exercită calea de atac a apelului,
cauza este integral și sub toate aspectele legalității și temeiniciei soluționată de prima instanța,
examinată de instanța de control judiciar, iar recursul va viza doa r legalitatea deciziei pronunțate
în apel. În situația în care s-a putut exercita calea de at ac a apelului, cauza a fost integral și sub
toate aspectele legalității și temeiniciei soluției pronunț ată de prima instanță, examinată de o
instanță de control judiciar, la un grad de jurisdicție superior, i ar recursul va putea fi exercitat
pentru motive concret și limitativ determinate, care vizează l egalitatea deciziei pronunțate de
108 Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigu rări sociale,
dec. nr. 1598/R/2008.
109 Modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cer e: când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispo zițiilor legale;
când hotărârea s-a dat de către alți judecători dec ât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a p ricinii; când
hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei i nstanțe; când instanța a depășit atribuțiile puteri i judecătorești;
când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat form ele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin.
(2); dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cer ut, ori ceea ce nu s-a cerut; când hotărârea nu cup rinde motivele pe
care se sprijină sau când cuprinde motive contradic torii ori străine de natura pricinii; când instanța , interpretând
greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat na tura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; când
hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal or i a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
55 apel. În situația în care părților nu le este deschisă calea de ata c a apelului, apare firesc ca instanța
să poată cerceta sub toate aspectele cauza dedusa judecății.
„Această posibilitate coroborată cu principiul rolului acti v al judecătorului, conform
căruia instanța are îndatorirea să stăruie prin toate mijloac ele legale pentru a preveni orice
greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabili rii faptelor și prin aplicarea corectă a
legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale, e ste menită să asigure parților o
judecată echitabilă și să conducă instanța la cercetarea și aprecierea tuturor aspectelor relevante
pentru pronunțarea unei soluții”. 110
Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 145/2009 111 a statuat, cu valoare de principiu, că
accesul la structurile judecătorești și la mijloacele procedurale , inclusiv la căile de atac, se face cu
respectarea regulilor de competentă și procedura de judecat ă stabilite de lege (art. 129 din
Constituție). Așadar, principiul dublului grad de jurisdicție nu es te de ordin constituțional,
întrucât Legea fundementală nu impune existența a doua judecăți de fond la două instanțe de
grade diferite, ci permite, implicit, legiuitorului ca în funcț ie de natura cauzei, să reglementeze
numărul cailor de atac ce pot fi utlizate.
În cazul în care apelul lipsește, este firesc ca funcțiil e lui să fie îndeplinite de instanța de
recurs.
Potrivit art. 302 din Codul de procedură civilă, cererea de recurs va cuprinde, sub
sancțiunea nulității, următoarele mențiuni:
a) numele, domiciuliul sau reședința parților ori, pentru persoanele j uridice, denumirea și
sediul lor, precum și, după caz, numărul de înmatriculare în regi strul comerțului sau de înscriere
în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal sau contul
bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta și domciliul ales în România, unde
urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;
b) indicarea hotărârii care se atacă;
c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,
mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;
d) semnătura.
Instanța competentă judecă recursul conform regulilor statornicit e de Codul de procedură
civilă (art. 305-312), astfel, de pildă, îl poate admite, respinge, anul a ori poate constata perimarea
lui [art. 312 alin. (1)].
110 Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă , Vol. ÎI, Ediția 2, Editura C.H.Beck, București, 2 007, p. 79.
111 Publicată în M. Of. nr. 180 din 23 martie 2009.
56 Sentințele pronunțate în contencios administrativ sunt susceptibile, de asemenea, de a fi
atacate numai recurs, în termen de 15 zile, care curge de l a data comunicării sentinței, moment la
care se naște și dreptul celui interesat de a exercita ca lea de atac (art. 20 din Legea nr.
554/2004 112 ). Articolul 10 alin. (2) dispune: „recursul împotriva sentințelor pr onunțate de
tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale
curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțile de contencios
administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de S ecția de contencios administrativ și fiscal
a Înaltei Curți de Casație și justiție, dacă prin lege specială nu s e dispune altfel.”
Ca și în dreptul comun, cererea de recurs se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă,
sub sancțiunea nulității. Această instanță o înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței de
recurs competente, respectiv Curții de Apel sau Înaltei Curț i de Casație și Justiție, după caz.
Termenul de recurs este, potrivit articolului 20 alin. (l) din lege , de 15 zile de la pronunțare ori de
la comunicarea hotărârii.
Faptul că, în materia contenciosului administrativ este permisă o singură casare cu
trimitere spre rejudecare în situația în care prin hotărâr ea casată nu a fost evocat fondul, este
justificat de exigența soluționării cu celeritate a procesului dedus judecății. Accesul la un
judecător, caracteristic dreptului la un proces echitabil, este pe deplin asigurat. Dacă prima
instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului – situație posibilă atunci când, de
exemplu, s-a pronunțat în temeiul unei excepții procesuale, a omi s să soluționeze o cerere ori s-a
pronunțat cu privire la altceva decât ceea ce i s-a cerut, – instanța de recurs va casa sau va
modifica în tot sau în parte hotărârea primei instanțe și i -o va trimite în vederea rejudecării. Dacă
și împotriva soluției pronunțate ca urmare a rejudecării, parte a nemulțumită declară recurs,
instanță superioară va reține cauza pentru a judeca pe fond, chia r dacă prima instanță nu a intrat
nici de această dată pe fondul litigiului. În acest caz, instanț a de recurs se va pronunța asupra
fondului printr-o decizie, care, la rândul său, poate fi contestată potrivit art. 20 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ, prin intermediul căilor extraordi nare de atac prevăzute
de Codul de procedură civilă.
Dispozițiile legislației muncii referitoare la procedura d e soluționare a conflictelor
individuale de muncă, completându-se corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă
(art. 275 din Codul muncii și art. 216 din Legea dialogului social nr. 62/2011), înseamnă că în
materia discutată sunt posibile căile extraordinare de atac :
112 Publicată în Monitorul Oficial nr. 1154 din 7 dece mbrie 2004, modificată ulterior.
57 – Contestația în anulare (art. 317-321);
Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anul are, pentru motivele arătate mai
jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea ape lului său recursului: când
procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pri cina, nu a fost îndeplinită potrivit
cu cerințele legii; când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine
publică privitoare la competență. Cu toate acestea, contest ația poate fi primită pentru motivele
mai sus arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate p rin cererea de recurs, dar instanța
le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el
să fi fost judecat în fond.
Contestația se introduce la instanța a cărei hotărâre se atacă.
Contestația se judecă de urgență și cu precădere.
– Revizuirea hotărârilor (art. 322-328;
Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum
și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în
următoarele cazuri:
1.dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire;
2.dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s -a pronunțat asupra unui lucru
cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut;
3.dacă obiectul pricinii nu se află în ființă;
4.dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la jude cată, a fost condamnat definitiv
pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat î n temeiul unui înscris declarat
fals în cursul său în urma judecății ori dacă un magistrat a fost sancționat disciplinar pentru
exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență în acea cauză;
5.dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică
sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai pr esus de voința părților, ori dacă s-a
desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s -a întemeiat hotărârea a cărei
revizuire se cere;
6.dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții,
incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați del oc sau au fost apărați cu viclenie de cei
însărcinați să-i apere;
7.dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de ac elași grad sau de grade
deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având ace eași calitate.
58 Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potr ivnice sunt date de instanțe de
recurs. În cazul când una dintre instanțe este Înalta Curte de Casație și Justiție, cererea de
revizuire se va judeca de această instanță;
8.dacă partea a fost împiedicată să se înfățișeze la judeca tă și să înștiințeze instanța despre
aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa;
9.dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a dre pturilor sau libertăților
fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințel e grave ale acestei încălcări
continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărâr ii pronunțate;
10.dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituți onală s-a pronunțat asupra
excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională leg ea, ordonanța ori o dispoziție
dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul
atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile me nționate în sesizare.
Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a dat hotărârea rămasă definitivă și a
cărei revizuire se cere.
În afară de motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură ci vilă, Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 a adăugat un nou motiv și anume în caz ul hotărârilor
rămase definitve și irevocabile pronunțate prin încălcarea pr incipiului priorității dreptului
comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 a lin. (2) din Constituție [art. 21
alin. (2)].
De reținut este, însă că, în practică 113 , admiterea unei cereri privind cele două căi
extraordinare de atac, în special a contestației în anulare, es te extrem de restrictivă, tributară unor
timpuri revolute.
4.2 Executarea hotărârilor judecătorești
Executarea hotărârilor instanței în materia conflictelor de munca este privită de legiuitor
cu maximă exigență, în unele cazuri neexecutarea constituind infracțiune.
Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au respins acțiunile formulate
și s-au acordat cheltuieli de judecată se investesc cu formulă executorie și se execută silit, potrivit
dreptului comun.
113 Alexandru Țiclea, Tratat de jurisprudență în materia dreptului muncii , Editura Universul Juridic, București,
2011, pp. 1148-1167.
59 Dacă în urma admiterii acțiunii, autoritatea publica este o bligată să încheie, să înlocuiască
sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscr is sau să efectueze anumite operațiuni
administrative, executarea hotărârii se face în termenul prevă zut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa
unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În cazul în care termenul nu este respectat, se aplică condu cătorului autorității publice
sau, după caz, persoanei obligate, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de
întârziere, iar reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru întâ rziere.
Neexecutarea din motive imputabile sau nerespectarea hotărâri lor judecătorești definitive
și irevocabile pronunțate de instanța de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la
data aplicării amenzii, constituie infracțiune și se pedepseș te cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă de la 2.500 lei la 10.000 lei 114 .
Sancțiunea și despăgubirile se aplică, respectiv se acordă de instanța de executare, la
cererea reclamantului. Cererea este scutită de taxa de tim bru. Hotărârea se ia în camera de
consiliu, de urgență, cu citarea părților și poate fi atacat ă cu recurs, în termen de 5 zile de la
comunicare. 115
Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile, prin ca re s-au anulat acte administrative
cu caracter normativ, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Ele se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoa rele oficiale ale județelor ori al
municipiului București, la cererea instanței de executare ori a reclamantului, fiind scutite de plata
taxelor de publicitate.
Din prevederile Codului muncii decurge că hotărârile pronunțate în pri mă instanță în
materie de conflicte de drepturi pot fi puse în executare fără a fi î nvestite cu formulă executorie.
Se poate observa că se derogă de la regula înscrisă în arti colul 374 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, care prevede că nicio hotărâre nu se va executa dacă nu este învestită cu formulă
executorie, cu excepția hotărârilor pregătitoare și a celor executorii provizoriu, care se execută și
fără formulă executorie.
În ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești în materia conflictelor de drepturi,
trebuie făcute unele precizări. Unele hotărâri judecătorești î n domeniul conflictelor de drepturi
pot fi executate silit, în timp ce altele nu pot fi aduse la îndeplinire p e această cale.
Nu sunt susceptibile de executare silită dispozițiile cuprinse în hotărâ rile judecătorești:
– de respingere sau anulare a cererii de chemare în judecată;
114 Art. 24 din Legea nr. 554/2004, publicată în M. Of . nr. 1154 din 7 decembrie 2004, modificată ulterio r.
115 Art. 25 din Legea nr. 554/2004, publicată în M. Of . Nr. 1154 din 7 decembrie 2004 , modificată ulteri or.
60 – de constatare a nulității absolute a contractului individual sau colectiv de muncă;
– de constatare a existenței raporturilor de muncă;
– de constatare a încetării raporturilor de muncă;
– de constatare a modificării raporturilor de muncă;
– de reconstituire a vechimii în muncă;
– de anulare a deciziei de concediere nelegală și/sau netemeinică;
– de anulare a deciziei de sancționare disciplinară nelegală și/sau neteme inică;
– de obligare la plata de daune cominatorii.
Dimpotrivă, pot fi executate silit dispozițiile cuprinse în hotărâri judecătorești:
– de obligare la plata unei sume de bani;
– de reintegrare;
– de predare sau restituire bunuri mobile individual determinate ( echipamente, documente
etc.);
– privind obligații de a nu face;
– privind obligații de a face.
În toate situațiile, instanța poate stabili, prin dispozitiv, l a cererea părții interesate, un
termen de executare.
Este mai puțin întâlnită executarea silită directă mobil iară și exclusă executarea silită
directă imobiliară. Nu se pune problema executării silite directe imobiliare deoarece imobilele,
prin natura lor nu fac obiectul prestațiilor succesive la car e se obligă părțile în raporturile de
muncă.
Executarea silită directă mobiliară poate fi întâlnită în cazul obligării angajatorului prin
hotărâre judecătorească la restituirea efectelor și echipam entelor personale ale salariatului la
încetarea raporturilor de muncă.
Cea mai frecventă obligație fixată în sarcina angajatorului prin hotărâre judecătorească
este obligația de plată a drepturilor salariale și a cel orlalte drepturi bănești ce i se cuvin
salariatului-reclamant potrivit legii.
4.3 Alte reglementări specifice în cazul soluționării litigiilor de mu ncă
Potrivit unei opinii, în cazul contestării de către funcționarul public a sancțiunii
disciplinare aplicate, a eliberării sau destituirii din func ție, precum și în situația contestării
61 ordinului (deciziei) de imputare competența judecării unor atare pricini revine instanțelor de
contencios administrativ, iar nu instanțelor judecătorești care, potrivit Legii nr. 62/2011 116 , judecă
litigiile referitoare la conflictele de drepturi dintre angajatori și angajații lor.
Întrucât Legea nr. 188/1999 nu a înscris o normă generală, în sensul că orice litigiu dintre
funcționarii publici și autoritățile publice sunt de competenț a instanțelor de contencios
administrativ, ci astfel de reglementări apar numai în anumite texte și având în vedere norma de
principiu din art. 103 al Statutului (completarea lui „cu prevederi le legislației muncii”), precum și
regula potrivit căreia excepțiile sunt de strictă interpre tare, rezultă că, cu referire la orice alte
litigii ce constituie conflicte ale dreptului, cum sunt, de exemp lu, pretențiile de despăgubiri ale
funcționarului public, bazate pe art. 40 din Statut, neplata unor dre pturi salariale legal datorate
sau neacordarea unor alte drepturi legal cuvenite (inclusiv de asigurări sociale), conferite de
drepturi generate de neasigurarea condițiilor de muncă, neluarea m ăsurilor de protecție a muncii
etc. sunt de competența instanțelor care soluționează conflicte d e drepturi dintre salariat și
angajator, iar nu instanțele de contencios administrativ.
Cu alte cuvinte, instanțele de contencios administrativ sunt competent e să judece numai
contestațiile funcționarilor publici privitoare la actele unil aterale emise de autoritatea (instituția)
publică cu care se află într-un raport de serviciu.
Dimpotrivă, cu referire la orice alte conflicte de drepturi ( care nu derivă din actele
unilaterale amintite) izvorâte din raportul de serviciu, sunt de competența ins tanțelor judecătorești
care, conform Legii nr. 62/2011, coroborată cu art. 1 din pct. 1 din C odul de procedură civilă și
cu Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judecătorească, soluționează conflic tele de drepturi
dintre salariați și angajatori.
Justificarea este următoarea: competența materială funcți onală (pe atribuții) determinată
obiectiv după natura litigiului ori după varii criterii subs idiare, este întotdeauna absolută. Nu mai
puțin, atunci când este reglementată prin norme speciale, în vir tutea lui exceptio est strictissimae
interpretationis 117 , nu este susceptibilă de extrapolare.
Cât privește conflictele de muncă, Codul muncii trimite la com petența materială stabilită
de Codul de procedură civilă. Aceasta înseamnă că sunt aplicabi le dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b 1
Cod procedură civilă, potrivit cărora tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă, cu
excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.
116 Publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.
117 Excep ția este de strictă interpretare.
62 Este adevărat că, în cazul funcționarilor publici, prin excepți e, Legea nr. 188/1999
prevede competența funcțională a instanței de contencios administ rativ. Această competență nu îi
este însă atribuită în plenitudine de jurisdicție, printr-o normă generală, ci, limitativ, prin norme
speciale, pentru conflicte de muncă având ca obiect contestarea sancțiunii disciplinare (art. 68), a
ordinului sau dispoziției de imputare ori a actului administrativ prin care s-a dispus încetarea
raporturilor de serviciu [art. 89 alin. (1)]. Ca urmare, în virtutea caracterului absolut al normelor
de competență funcțională și principiului exceptio est strictissimae interpretationis , rezultă că
orice alte litigii ce constituie conflicte de muncă (în înțele sul art. 231 din Codul muncii) sunt de
competența instanțelor prevăzute de art. 269 alin. (1) din Codul muncii, i ar nu a instanțelor de
contencios administrativ.
S-a subliniat că jurisdicția contenciosului administrativ se a plică ori de câte ori sunt
întrunite condițiile generale prevăzute de legea-cadru sau ori de câte ori într-o reglementare
întâlnim aplicabile prevederile Legii contenciosului administra tiv, neexistând o altă jurisdicție la
care să se facă trimitere ori neexistând un fine de neprimir e a cererii de chemare în judecată de
contencios.
Cel puțin atât timp cât un litigiu purtat de un funcționar pub lic cu propria-i instituție pune
în discuție o voință unilaterală (expresă sau tacită) producătoa re de efecte vătămătoare pentru
dreptul său legal consacrat, litigiul aparține în mod evident conte nciosului. Dacă însă aspectul
pus în discuție nu mai depinde de această voință, ci decurge direct di n lege atunci se aplică o altă
jurisdicție, chiar de dreptul muncii, atâta vreme cât nu se face trimiter e sau nu se subînțelege, prin
îndeplinirea condițiilor, că este aplicabilă cea de contencios administra tiv.
Considerăm o diversificare nejustificată a secțiilor/complet elor competente să soluționeze
conflictele/ litigile de muncă în cazul personalului din autorităț ile/instituțiile publice. Unele nici
nu sunt prevăzute expres, ci deduse pe cale de interpretare, fap t ce poate conduce, unoeri, la
hotărâri contradictorii.
Există deosebiri și în ceea ce privește alcătuirea comple telor investite cu soluționarea în
fond a conflictelor/litigiilor de muncă. În timp ce completele specializate se compun din 2
judecători și 2 asistenți judiciari [art. 55 alin. (1) din Legea nr . 304/2004 privind organizarea
judicara], completele de contencios administrativ cuprind un singur judecător [art. 54 alin. (1) din
Legea nr. 554/2004, art. 17 alin. (1) din Legea nr. 554/2004].
63 Potrivit dispozițiilor Legii nr. 188/1999 118 care reprezintă statutul general al funcționarilor
publici, aceștia se afla în raporturi de serviciu cu instituț iile și autoritățile de care aparțin, care se
exercită pe baza actului administrativ de numire. 119
Funcția publică reprezintă „ansamblul atribuțiilor și respons abilităților, stabilite în temeiul
legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publ ică de către administrația publică centrală,
administrația publică locală și autoritățile administrative autonome”, iar funcționarul public este
„persoana numită, în condițiile legii, într-o funcție publică” 120 .
Este cert că funcționarul public își desfășoară activitat ea în temeiul unui raport de
serviciu, iar nu în baza unui contract individual de muncă. Însă, act ul administrativ de numire nu
reprezintă altceva decât manifestarea de voință a uneia dintre părți pentru încheierea unui raport
juridic contractual; el urmează, ca regulă, cererii persoanei în cauză de deveni funcționar public.
Așadar, se poate vorbi de un acord de voință, un contract care rezul tă din joncțiunea actului de
numire cu solicitarea și acceptarea postului de către viitorul funcționar public. 121
Actul de numire în funcție este legal caracterizat drept „a ct administrativ”; cu toate
acestea, actul reprezintă doar un pseudo act administrativ, deoarec e actul de numire este – în fond
– după caz, numai o simplă oferta sau o acceptare a ofertei de a se contra cta. „În plus, un veritabil
act administrativ este destinat beneficiarilor serviciului publ ic, cetățenilor cărora li se adresează și
nu personalului propriu al autorității/instituției publice re spective, față de care aceasta are
calitatea de anagajator” 122
Credem că se impune ca litigiile/conflictele de muncă în caz ul tuturor categoriilor de
funcționari publici să fie judecate de aceleași secții/com plete specializate de drept comun
(jurisdicția muncii) prevăzute în cazul salariaților.
Printre argumente se număra faptul că raportul de serviciu al funcționarului public
constituie o formă tipică a raportului juridic de muncă, raport c are, deși este distinct de contractul
individual de munca, nu diferă esențial de acesta.
Atât raportul juridic născut prin încheierea contractului individual de muncă, cât și
raportul de serviciu au o natură contractuală, având la bază un acord de voința al părților.
118 Privind Statutul func ționarilor publici (republicată in Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 365 din 29 mai
2007) modificată ulterior.
119 Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 188/1999.
120 Conform cu prevederile art. 2 alin. (1) și (2) din Legea nr. 188/1999.
121 Șerban Beligrădeanu, Ion Traian Ștefănescu, Răspunderea civilă reciprocă între părțile raportul ui – contractual
– de serviciu al funcționarului public , in „Dreptul” nr. 4/2009, p. 79.
122 Alexandru Țiclea, Dreptul muncii – curs universitar , Ediția a IV-a revizuită și actualizată, Editura U niversul
Juridic, București, 2011, p. 18.
64 Prestarea muncii și salariul constituie obiect, respectiv c auza. Executarea contractului individual
de muncă, cât și exercitarea funcției publice presupune o re lație de subordonare a persoanei fizice
– salariat/funcționar public – fata de anagajator, respecti v autoritate/instituție publică. În același
sens este și doctrina juridică franceză. Se arată astfel, c ă, în cazul relațiilor de muncă care se nasc
în sectorul public, puterea publică reprezintă angajatorul. D ar, este vorba de un angajator de tip
particular; se ia considerare faptul că puterea publică nu urmărește obținerea unui profit, ci
satisfacerea nevoilor populației, fiind chemată să gestioneze servi ciile publice în interes general.
Funcționarii publici ca și salariații își desfășoară acti vitatea conform unui program
prestabilit, cu o durată normală a timpului de lucru, respecti v 8 ore/zi și 40 ore/săptămână [art. 33
alin. (1), au salariu (art. 31), au concediu de odihnă (art. 35), răspund disci plinar (art. 75), pot fi
delegați, detașați și transeferați (art. 87-93 din Legea nr. 188/1999).
Dreptul funcționarului public de a fi despăgubit de autoritate a/instituția publica în situația
în care a suferit din culpă acesteia un prejudiciu material î n timpul îndeplinirii atribuțiilor de
serviciu (art. 42 din Legea nr. 188/1999) este identic și reglement at și de art. 253 alin. (1) din
Codul muncii (ce consacra răspunderea patrimonială a angajatorului).
La fel ca și salariații, funcționarii publici beneficiaz ă de concedii medicale, de pensii și
alte drepturi de asigurări sociale, de asistență medicală.
În plus, ceea ce îi apropie și mai mult de statutul salar iaților – denumiți în legislația din
dreptul public, „personal contractual”, pentru a se deosebi de st atutul aplicabil funcționarilor
publici – au dreptul să se asocieze în sindicate, să exerci te dreptul la grevă și pe cel de a
demisiona. Ei pot încheia acorduri colective, asemănătoare contractelor col etive de muncă.
Un alt argument este reprezentat de considerentul conform căruia funcționarul public este
integrat serviciului public, și nu este un terț, un beneficiar al acestuia, fapt ce conduce la
sprijinirea ideii că și funcționarul public să se adreseze instanțelor de drept comun pentru
soluționarea litgiilor de muncă.
Fiind investit în funcția publică, acesta exercita atribuți ile de putere statală în numele
autorității/instituției publice din care face parte, real izând competența atribuită acesteia. Astfel,
autoritatea/instituția publica în serviciul căreia se afla și îi este subordonat, se comportă față de el
ca un veritabil anagajator. Actele sale sunt unilaterale, ase menea, ca regulă, a actelor oricărui
anagajator fata de salariații sai , dar prin ele nu se exer cita puterea publică, ci prerogativele de
parte a raportului de muncă cu privire la cei aflați în serviciul său.
65 Toate acestea susțin teza că nu se justifica diferențierea existentă între funcționarii publici
și salariați în ceea ce privește competența organelor de j urisdicție, precum și compunerea
completului de judecată la soluționarea în fond a litgiilor și conflictelor de muncă.
Totuși, ceea ce particularizează în mod fundamental și incotest abil, raporturile de serviciu
ale funcționarilor publici, față de raporturile de muncă ale salariaților rezidă în faptul că
funcționarii publici sunt puratatori și puterii publice, pe c are o exercita în limitele funcției lor.
Personalul contractual încadrat într-o autoritate/instituție pub lică nu dispun de astfel de atribuții
de putere, salariații find doar simpli prepuși ai angajatorului.
Având în vedere specificul raporturilor de serviciu, funcționarii pu blici sunt supuși unei
reglementări speciale și nu Codului muncii. Dar, statutul funcționar ilor publici se completează cu
prevederile legislației muncii numai în măsura în care acest ea nu contravin legislației specifice
funcției publice. 123 Art. 278 alin. (2) din Codul muncii întărește această idee: preve derile sale „se
aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi de muncă neî ntemeiate pe un contract individual
de muncă în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă
cu specificul raporturilor de muncă respective”.
Conchid prin faptul că toate acestea fundamentează afirmația potrivit căreia raportul de
serviciu al funcționarilor publici constituie un raport juridic c ontractual de muncă, evident
asemănător, dar nu identic cu raportul juridic de muncă al salariat ului (întemeiat pe contractul
individual de muncă, așa cum aceasta este configurat prin normele Codul ui muncii). Asemănările
constituie un punct de plecare pentru estomparea diferențelor dintr e aceste două tipuri de
raporturi.
5 REGLEMENTĂRI ÎN DREPTUL COMPARAT
Austria
În prezent, în Austria , cauzele civile pot fi deduse judecății în fața a patru insta nțe de
nivele diferite. Este vorba despre tribunalele de district, tri bunalele federale ale provinciilor
(acestea judecă numai în primă instanță), înaltele tribunale regionale (competente pentru
soluționarea căilor de atac) și Curtea Supremă de la Viena.
123 Art. 117 din Legea nr. 188/1999.
66 Judecata în primă instanță a litigiilor de muncă și securita te socială este de competența
tribunalelor regionale ale provinciilor.
Când au pe rol asemenea cauze aceste instanțe se poartă pre cum tribunalele de muncă și
securitate socială și trebuie să pronunțe decizii judecătorești în pricinile ce le-au fost înaintate.
Viena este singura provincie federală care are o instanță separată specializată pentru
soluționarea litigiilor de muncă și de securitate socială, res pectiv Tribunalul de Muncă și
Securitate Socială.
Completele de judecată ale tribunalelor federale ale provinc iilor sunt formate din trei
persoane, respectiv un judecător cu experiență și doi asistenți (cu funcție onorifică). Acești
asistenți, unul din partea organizațiilor patronale și unul din parte a organizațiilor sindicale sau a
asociațiilor profesionale, sunt aleși de membrii acestor str ucturi pentru mandate de cinci ani de
zile. Există posibilitatea ca aceleași persoane să fie reale se după terminarea mandatului.
Atât în cazul înaltelor tribunale regionale (competente pe ntru soluționarea căilor de atac)
cât și în cazul Curții Supreme, completele de judecată sunt formate din trei judecători cu
experiență și doi asistenți.
Ca și cale de atac, apelul poate fi formulat împotriva deci ziilor primei instanțe. Termenul
în care se poate declara apelul este de patru săptămâni de la pronunțar ea hotărârii.
Revizuirea, cale de atac de competența Curții Supreme, este admisibilă numai în cazul în
care decizia depinde de soluționarea unei chestiuni de importanță ma joră, procedurale sau
referitoare la conținutul unei dispoziții legale.
Potrivit legii austriece a muncii și securității sociale , sunt considerate litigii de muncă
următoarele:
a) disputele dintre angajați și angajatori referitoare la relațiile de muncă;
b) disputele dintre angajați/angajatori și membrii structurilor reprezentative ale angajaților,
referitoare la activitatea acestor structuri;
c) disputele dintre angajați referitoare la munca lor comună;
d) disputele dintre entitățile ce furnizează pensii și alte asemenea beneficii, ce derivă dintr-un
raport de muncă anterior, și persoanele care reclamă astfe l de drepturi; sunt excluse din această
categorie fondurile de securitate socială.
e) disputele salariale suplimentare;
f) drepturile și relațiile ce derivă din partea a II-a a legii austriece a muncii, sau alte acte
normative similare;
67 g) situația în care angajații care devin parte într-un proc es, cât și angajatorii acestora, pot intenta
o nouă acțiune în instanță dacă sunt cel putin trei angajați implicați.
h) corporațiile cu putere de negociere pot intenta o acțiune î mpotriva altor corporații de același
fel, cu scopul de a obține o hotărâre judecătorescă în sensul rec unoașterii existenței unor drepturi
care implică sau care prezintă importanță pentru cel puțin trei anga jați.
Procedurile în litigiile de muncă sunt guvernate de legea austria că a muncii și securității
sociale (în vigoare din 1987). Când legea menționată anterior nu prevede altfel, în litigiile de
muncă sunt aplicate și alte norme legale, mai exact: Standarde le de jurisdicție, Codul de
procedură civilă și Procedurile de executare a hotărârilor judecătorești.
În fața primei instanțe, în cazul litigiilor de muncă, nu est e obligatoriu ca părțile să fie
reprezentate. În numele lor poate participa o personă aleasă sau un membru al sindicatului.
Trebuie menționat faptul că există așa numitele „persoane c alificate” (membrii ai asociațiilor
profesionale sau ai asociațiilor cu putere de negociere) că rora le este permis să reprezinte părțile
chiar și în fața înaltelor tribunale regionale.
În cadrul procedurilor care se desfășoară în fața Curții S upreme există obligația absolută
ca părțile să fie reprezentate de un avocat.
Litigiile care au un obiect estimat la maxim 1450 Euro sunt e xceptate de la plata taxei de
timbru. De asemenea, sunt scutite de taxă de timbru și cereri le care au ca obiect constatarea
încetării raportului de muncă sau declararea nulității acestuia.
La cerere, părțile care nu își permit să suporte chelt uielile ocazionate de procedura de
judecată, pot solicita asistență legală. Acesta înseamnă că vor fi scutite total sau parțial de la plata
taxelor (taxe de timbru, onorariile experților) și, dacă este necesar, li se va pune la dispoziție, în
mod gratuit, un consultant.
Decizia primei instanțe poate fi dată oral, la sfârșit ul ședinței de judecată, fiind urmată de
o scurtă motivare scrisă. Totuși, de cele mai multe ori, există o hotărâre scrisă, care motivează pe
deplin decizia.
Deciziile înaltelor tribunale regionale și cele ale Curț ii Supreme se dau fără excepție în
scris.
Jurisdicția muncii în Marea Britanie
68 În ceea ce privește Marea Britanie, procedurile de soluționare a conflictelor de muncă
presupun parcurgerea a trei etape. Soluționarea conflictului înt r-una dintre etape elimină
necesitatea parcurgerii celorlalte:
1.Soluționarea conflictelor de către angajat și angajator la locul de muncă;
2. Procedurile de mediere, conciliere și arbitraj (utilizând serviciile ACAS în Marea Britanie sau
ale Agenției pentru Relațiile de Muncă în Irlanda de Nord);
3.Prezentarea conflictului unui tribunal de muncă (Marea Britanie) sau unui tribunal pentru relații
industriale (Irlanda de Nord).
Începând cu 1 octombrie 2004 angajatorii sunt obligați prin l ege să stabilească proceduri
de soluționare a conflictelor de muncă, că etapă premergătoare prezentării conflictului unui
tribunal de muncă sau unui tribunal pentru relații industriale. Neînde plinirea procedurilor de
soluționare a conflictelor la locul de muncă poate constitui motiv de respingere a plângerilor de
către instanțele sesizate. Nefinalizarea procedurilor inter ne poate determina reducerea cu până la
50% a compensațiilor care ar putea fi acordate de către un tribunal de muncă .
Angajatorii sunt obligați să informeze angajații asupra p rocedurilor aplicabile pentru
soluționarea conflictelor la locul de muncă, aceste prevederi const ituind o componentă
obligatorie a contractelor individuale de muncă sau a informăril or scrise pe care angajatorii
trebuie să le ofere angajaților în termen de 2 luni de la data începerii rapor turilor de muncă.
Angajații și angajatorii acestora trebuie să depună toate di ligențele pentru a soluționa
conflictul de muncă până a fi prezentat unui tribunal de muncă. În p rimă instanță, părțile trebuie
să încerce soluționarea pe cale informală a conflictului, prin di scuții între angajat și superiorul
acestuia. În cazul în care conflictul nu este soluționat în acest mod, atunci va f i inițiată procedura
formală de soluționare a conflictului prin parcurgerea succesivă a următoarelor etape:
a) Formularea în scris a plângerii și prezentarea aces teia reprezentantului desemnat al
angajatorului (în cazul în care întâmpină dificultăți în redac tarea acestui document, angajații pot
solicita sprijinul organizației sindicale din care fac parte sau Birourilor de Consiliere a
Cetățenilor).
b) Organizarea unei întâlniri între angajator și angajat în cadrul căreia vor fi discutate motivele
plângerii, precum și căile de soluționare a acesteia. Angajați i au dreptul să fie însoțiti la aceste
întâlniri de un coleg sau de un reprezentant al organizației sindic ale.
c) În cazul în care angajații nu sunt mulțumiți de măsurile ca re au fost luate de către angajator în
vederea soluționării conflictului de muncă, au dreptul să conteste de cizia acestuia prin
69 intermediul unei scrisori în care prezintă argumentele aceste i poziții. Rezoluția angajatorului în
urma acestei etape este finală, reprezentând încheierea proc edurii obligatorii de soluționare a
conflictului la locul de muncă.
În situatia în care raporturile de muncă au incetat fără s ă se fi solutionat conflictul de
muncă, procedura poate cuprinde doar două etape, dacă:
– ambele părti acceptă acest lucru;
– angajatorul nu a fost informat despre existența unui conflict de muncă, procedura nu a fost
începută până la data încetării raporturilor de muncă, sau da că a fost începută, nu a fost finalizată
până la data părăsirii locului de muncă.
Cele două etape ale procedurii modificate presupun în acest c az transmiterea unei scrisori
către fostul angajator prin care se comunică motivele plânger ii și răspunsul angajatorului la
plangerea depusa.
In cazul în care conflictul nu a putut fi soluționat de părți p rin intermediul procedurilor
obligatorii, soluționarea acestuia poate fi mediată de servic iile specializate ale ACAS (Advisory
Conciliation and Arbitration Service) în Anglia, Țara Galilor ș i Scoția și de serviciile Agenției
pentru Relațiile de Muncă (Labour Relation Agency) în Irlanda de Nord.
Cele două structuri au statut independent cu rol de informare și c onsiliere a angajaților și
angajatorilor în domeniul relațiilor de muncă și de soluționare a confl ictelor de muncă prin
intermediul celor trei proceduri specializate:
a)Mediere;
b)Conciliere;
c)Arbitraj.
În această etapă este posibilă sesizarea directă a t ribunalelor de muncă / pentru relații
industriale, fiind însă recomandată utilizarea acestor proceduri î n prealabil. În unele situații
instanțele sesizate înaintează plângerile serviciilor AC AS / Labour Relations Agency în vederea
soluționării pe cale amiabilă a conflictului.
Procedurile de soluționare a conflictelor de muncă prin intermediul ACAS sau al Labour
Relations Agency au un caracter neobligatoriu, gratuit, imparțial și confidențial.
Medierea presupune implicarea unui expert imparțial în s oluționarea conflictului de
muncă. Pentru a putea fi utilizată, procedura trebuie acceptată de către ambele părți, în unele
situații fiind folosită ca și componentă a procedurii obligat orii de soluționare a conflictelor la
70 locul de muncă. Acordul la care părțile ajung în urma medierii nu are caracter obligatoriu, cu
excepția cazului în care părțile și-au manifestat expres aceast ă intenție.
Concilierea prezintă particularități similare procedurii de mediere. Concilierea este
automat propusă ca procedură de soluționare a conflictelor de muncă în cazul în care o plângere a
fost înaintată unui tribunal de muncă sau unui tribunal pentru relați i industriale. Părțile pot
conveni ele însele concilierea ca metodă de stingere a conflict ului de muncă. Pentru a putea fi
utilizată, procedura trebuie acceptată de către ambele păr ți. Acordul pe care părțile îl ating în
cadrul procedurii de conciliere are caracter obligatoriu. Înc ălcarea prevederilor acordului poate
constitui motiv de sesizare a unei instanțe judecătorești. După î ncheierea acordului părțile nu vor
mai putea înainta plângerea unui tribunal de muncă sau unui tribunal pentru re lații industriale.
Arbitrajul implică soluționarea conflictului de muncă de către un expert independent.
Serviciile de arbitraj ale ACAS și ale Agenției pentru R elații de Muncă sunt disponibile doar
pentru litigiile care vizează deciziile de concediere sau munc a în condiții flexibile. Părțile trebuie
să semneze un acord scris prin care să confirme acceptarea arbitrajului. Din momentul semnării
acordului plângerea nu mai poate fi prezentată unui tribunal de m uncă. Angajatul care a depus
plângerea poate renunța anticipat la procedura de arbitraj f ără a avea ulterior posibilitatea de a se
adresa unui tribunal de muncă. Pentru a se retrage din procedura de ar bitraj angajatorul trebuie să
obțină acordul prealabil al angajatului.
În cazul în care conflictul nu a fost soluționat direct de părț i sau prin intermediul
procedurilor de mediere sau conciliere, atunci acesta poate fi înaintat unui tribunal de muncă
(Employment Tribunal) în Anglia, Țara Galilor și Scoția sa u unui tribunal pentru relații
industriale (Industrial Tribunal) în Irlanda de Nord.
O copie a plângerii va fi transmisă angajatorului care va avea la dispoziție un termen de
28 de zile pentru a răspunde. Sesizarea tribunalelor de muncă s e realizează, de regulă, în termen
de 3 luni de la data la care a survenit incidentul, deși în anumite s ituații pot fi admise cereri și în
afara acestui termen.
În cazul în care cererea este admisă, tribunalul stabileș te o dată pentru audieri când părțile
vor trebui să își prezinte probele.
Tribunalele pot dispune plata de compensații și repunerea părț ilor în drepturi (spre
exemplu reîncadrarea în muncă a angajatului care a fost concediat fără mot ive întemeiate).
Împotriva deciziilor tribunalelor de muncă se poate formula a pel la instanțele superioare
(Employment Appeal Tribunals), în termen de 42 de zile de la data comunicării hot ărârii.
71 Procedurile în fața tribunalelor de muncă sunt gratuite, neimplic ând deci costuri pentru
părți, cu excepția situațiilor în care acestea sunt reprezentate pr in avocați.
Având în vedere cele prezentate mai sus, respectiv principal ele particularități ale
procedurilor de soluționare a conflictelor de muncă din Austria și M area Britanie, se poate afirma
că aceste țări au implementat o legislație armonioasă a m uncii și proceduri clare, oferind astfel
puncte de reper solide pentru reglementarea modernă a jurisdicției munci i.
6 STUDIU DE CAZ
Obiect: Anularea unui act administrativ unilateral nelegal; Curtea de Apel Braș ov
Detașarea dispusă pe o perioadă de 6 luni fiind, potrivit art.87 din Legea nr. 188/1999 124 ,
privind Statutul funcționarilor publici, o măsură unilaterală, disp usă din inițiativă și în interesul
instituției publice în care urmează să-și desfășoare acti vitatea funcționarul public, poate fi
revocată sau modificată, chiar dacă a intrat în circuitul civil și a produs efecte . Detașarea,
conform art. 45 din Codul muncii este un act prin care se dispune sc himbarea temporară a locului
de muncă în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia; în mod excepțional prin detașare
se poate modifica și felul muncii, însă numai cu consimțământul celui vizat.
Totodată, măsură de revocare sau modificare a detașării poate fi dispusă și în perioada în
care raporturile de muncă sunt suspendate de drept ca urmare a incapacității temporare de muncă,
reglementarea din Codul muncii 125 cu care se completează Legea nr. 188/1999, interzicând într-o
astfel de situație doar măsură desfacerii disciplinare a contractului de m uncă .
Delegarea reprezintă, conform art. 43 din Codul muncii, „exercita rea temporară, din
dispoziția angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau s arcini corespunzătoare atribuțiilor de
serviciu în afară locului de muncă”.
***
Instanța a avut în vedere prevederile art. 87 din Legea nr. 188/1999 pr ivind Statutul
funcționarilor publici, în formă republicata în M.Of. nr. 251 din 22/03/2004, cu modificările și
124 Republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 3 65 din 29.05.2007.
125 Legea nr. 53/2003, republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
72 completările ulterioare. Legea 188/1999 a fost republicată în M.Of . nr. 365 din 29/05/2007,
articolele căpătând o nouă numerotare.
Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) al Legii nr. 554/2004, persoa na vătămată într-un drept
recunoscut de lege sau într-un interes legitim, printr-un act a dministrativ unilateral, nemulțumită
de răspunsul primit la plângerea prealabilă adresată autorit ății publice emitente sau dacă nu a
primit nici un răspuns în termen de 30 de zile de la înregistr area cererii, dacă prin lege nu se
prevede un alt termen, poate sesiza instanța de contencios administrativ c ompetentă, pentru a
solicita anularea, în tot sau în parte, a actului, repararea pa gubei cauzate și, eventual, reparații
pentru daunele morale.
Reclamantul a solicitat autorității publice emitente, în te rmen de mai mult de 30 de zile
comunicarea acestuia (fapt datorat unor motive temeinice – spita lizarea acestuia), reexaminarea
actului administrativ unilateral, în sensul revocării acestuia.
Lipsa răspunsului la cerere constituie refuz implicit de apl icare a prevederilor Legii nr.
554/2004, fiind îndeplinite condițiile sesizării instanței de contencios administra tiv.
Se constată încălcarea obligației de a lua în considerare pl ângerea prealabilă și de a oferi
un răspuns reclamantului, fapt ce motivează introducerea acțiunii la instanța de judecată
competentă, odată ce termenul de răspuns aflat la dispoziția aut orității publice, respectiv 30 de
zile de la înregistrarea cererii, a fost depășit.
A.M. în contradictoriu cu Autoritatea Națională a Vămilor a formula t acțiune împotriva
acesteia la Curtea de Apel Brașov, în termen legal – 6 luni de la data expirării termenului de
soluționare a plângerii prealabile, în condițiile prevederilor Codului muncii și ale Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004. 126
Curtea de Apel , asupra cauzei de față reține următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 174/F/CA/2006 la Curtea de Ape l Brașov, secția de
contencios administrativ și fiscal, reclamantul A.M. a chemat î n judecată pe pârâta Autoritatea
Națională a Vămilor Brașov, solicitând că prin sentința ce se va pronunța instanța să anuleze
ordinul Autorității Naționale a Vămilor nr. 200/1 februarie 2006 și ordinul Autorității Naționale a
Vămilor nr. 201/1 februarie 2006, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecat ă .
În acest caz, instanța competentă să soluționeze cauza, confor m art. 3 din Codul de
procedură civilă 127 este Curtea de Apel, părțile implicate în acest litigi u fiind funcționarul public
126 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1154 din 07/12/2004 , modificată și completată prin Ordo nanța de
urgență nr. 190/2005 și Lege nr. 262/2007.
127 Modificat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O rdonanței de urgență a Guvernului nr. 138/2000.
73 A.M. și o autoritate centrală, Autoritatea Națională a Vămilor, având ca obiect un act emis de
aceasta, ordinele nr. 200/1 februarie 2006 și nr. 201/1 februarie 2006.
În motivarea acțiunii reclamantul a precizat că prin Ordinul nr. 7543/2 noiembrie 2005
emis de Autoritatea Națională a Vămilor, a fost detașat să lucreze o perioadă de 6 luni la
Ministerul Administrației și Internelor – Punctul Național Foc al, ulterior prin cele două ordine
atacate nr. 200/1 februarie 2006 și respectiv nr. 201/1 februarie 2006, s -a transformat în detașarea
în delegare 128 , limitandu-i–se astfel dreptul de a promova în cariera sa pr ofesională, pierzând o
serie de sporuri ce i se cuveneau conform legii, salariul de merit, spor pentru condiții
vătămătoare, etc., într-un cuvânt producandu-i-se pagube materiale și mora le.
Se constată astfel, existența unui drept legitim vătămat pri ntr-un act administrativ
unilateral în favoarea reclamantului, acest act administrativ provenind de la o autoritate publică;
acțiunea a fost introdusă după îndeplinirea procedurii prealabil e obligatorii pentru ca această
acțiune să fie admisibilă în contencios administrativ.
Se invocă prin acțiune, excesul de putere al pârâtei Agenția Național ă a Vămilor, deoarece
a modificat retroactiv detașarea sa pe o perioadă de 6 luni, î ntr-o delegare de 90 zile, prin Ordinul
nr. 200/1 februarie 2006, iar prin Ordinul nr. 201/1 februarie 2006, subsecvent p rimului, i-a
încetat și delegarea prin cele două Ordine, încălcându-se dispozi țiile art. 5 din Hotărârea
Guvernului nr. 543/1995 129 .
Reclamantul a susținut că cele două ordine contestate sunt nelegale și pentru faptul că ele
au fost emise în perioada în care se afla în incapacitate te mporară de muncă, fiind spitalizat în
luna februarie 2006 conform certificatului medical din 13 februari e 2006, acestea fiindu-i
comunicate abia la 13 martie 2006, cu ocazia unui alt dosar aflat pe rolul instanței, când a
constatat și modificările efectuate în carnetul sau de muncă.
Primind acțiunea instanța dispune, potrivit prevederilor art. 13 ali n. (1) din Legea nr.
554/2004 privind contenciosul administrativ, citarea părților și va putea cere autorității al cărei
act este atacat să-i comunice de urgență acel act, împreună cu documentația ce a stat la baza
emiterii lui, precum și orice lucrări necesare pentru soluționarea ca uzei.
Procedura de citare este legal înfăptuită.
128 Art. 43, Codul Muncii – Delegarea reprezintă exercitarea temporară, din dis poziția angajatorului, de către
salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoar e atribuțiilor de serviciu, in afara locului său de muncă.
129 HOTĂRÂRE nr.543 din 24 iulie 1995 privind dreptur ile bănești ale salariaților instituțiilor publice și regiilor
autonome cu specific deosebit pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazu l deplasării, în
cadrul localității, în interesul serviciului – Art. 5: Este interzisă fracționarea delegărilor și detașări lor prin
rechemarea nejustificată a salariaților înainte de îndeplinirea sarcinilor sau prin fixarea de la înce put a duratei
delegării sau detașării pe o perioadă mai mică decâ t cea efectiv necesară pentru executarea sarcinilor respective.
74 Instanța încuviințează proba cu înscrisuri pentru angajator, r espectiv Autoritatea
Națională a Vămilor, după care constată cauza în stare de judecată și acord ă cuvântul pe fond.
„Așa fiind, în conflictele de drepturi, sarcina probei este ră sturnată, ea nu revine
reclamantului (funcționar public) potrivit cunoscutului adagiu onus probandi incubit actori , ci
angajatorului. Este firesc să fie așa, întrucât documentația ce a stat la baza emiterii actelor
unilateral de către anagajator se află la acesta.” 130
Pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat
respingerea acțiunii ca neîntemeiată și ca o consecință menține rea celor două ordine, aceasta
precizând că detașarea dispusă de parata ca și măsura și act administrativ, poate fi revocata sau
modificată fără acordul funcționarului public, nefiind aplicabile prevederile Hotărârii Guvernului
nr. 543/1995 care interzice fracționarea delegărilor și detașărilor și nu revocarea sau modificarea
lor.
Așa cum reclamantul își formulează în scris pretențiile și își indică mijloacele de probă de
care înțelege să se folosească în dovedirea acelor pretenții, tot așa și pârâtul, mai înainte de
intrarea în etapa dezbaterilor, va arăta în scris apărăril e sale precum și probele pe care acesta
înțelege să le folosească. Prin acest act de procedură, pârâ tul răspunde la cererea de chemare în
judecată prin care urmărește să se apere față de pretenți ile reclamantului.
La termenul din 30 iulie 2006, reclamantul și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat
pe lângă anularea celor două ordine și obligarea paratei la desp ăgubiri, reprezentând echivalentul
sporurilor legale, aplicate la salariul de bază din perioada 1 decembrie 2005 – 9 mai 2006,
respectiv indemnizația de conducere, salariul de merit, spor de por t-armă și spor pentru condiții
vătămătoare, cuantum neimpozabil.
Față de această precizare de acțiune, p ârâta a invocat excepția prematurității, solicitând
respingerea sa, întrucât a susținut că nu s-a formulat de recl amant plângere prealabilă, ceea ce
conduce la inadmisibilitatea acesteia.
Reclamantul A. M., așa cum s-a precizat, a formulat plânger e prealabilă, însă conținutul
acesteia nu s-a referit la nici o pretenție de despăgubire ca urmare a emiterii celor două ordine
considerate a fi nelegale, ci doar la anularea celor două acte administra tive contestate.
Prin excepția prematurității, p ârâta invoca faptul că dreptul subiectiv al lui A.M. (dreptul
la despăgubiri) nu este actual, fiind prematur. Astfel, re clamantul va putea reitera cererea sa în
momentul în care s-a împlinit termenul sau condiția.
130 Alexandru Țiclea, op. cit. , p. 490.
75 Analizând actele și lucrările dosarului, instanță reține următoarele:
S-au administrat probatorii cu acte și în urma analizării a cestora, prima instanță a
pronunțat sentința nr. 176/F din 11 septembrie 2006, prin care a admis e xcepția prematurității
formulării precizării de acțiune de către reclamant în contr adictoriu cu pârâta Autoritatea
Națională a Vămilor, invocată de aceasta, respingând astfel ca prematură precizarea de acțiune
privind despăgubirile solicitate.
Prin aceeași sentință, a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus anularea
Ordinelor cu nr. 200/1 februarie 2006 și nr. 201/1 februarie 2006, ambele e mise de pârâta
Autoritatea Națională a Vămilor, obligând pârâta și la plat a cheltuielilor de judecată în suma de 4
RON taxa judiciară de timbru și 0,30 RON timbru judiciar și 700 RON, onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentința, prima instanță a reținut că p otrivit Ordinului nr.
7543/2 noiembrie 2005 emis de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor , reclamantul a fost
detașat pentru o perioadă de 6 luni începând cu 1 decembrie 2005 la M inisterul Administrației și
Internelor – Punctul Național Focal, având funcția de manager publi c în cadrul Autorității
Naționale a Vămilor , ordinul respectiv neputând fi modificat în delegare, pentru că acesta a fost
emis în baza adresei nr. 96521/23 septembrie 2005 a Ministerului Adm inistrației și Internelor,
pârâta fiind de acord cu detașarea unui număr de persoane, printre care și reclamantul, iar câtă
vreme ordinul de detașare nu a fost anulat, nu se putea dispune modificarea lui în del egare.
A mai reținut instanța de fond, că pârâta a emis Ordinul nr. 200/1 f ebruarie 2006, cu
încălcarea prevederilor legale, în sensul că deși reclamantul se afla în incapacitate de muncă,
totuși pârâta a procedat la modificarea detașării în deleg are, ceea ce reprezintă încălcarea art. 5
din Hotărârea Guvernului nr. 543/1995, întrucât a fracționat efectiv „det așarea” de la 6 luni la 90
de zile, chiar dacă a numit-o delegare.
Prin Ordinul nr. 200/1 februarie 2006 s-a dispus retroactiv modificarea detașării, începând
cu 1 decembrie 2005, ceea ce este inadmisibil, chiar și în condiț iile în care Ministerul
Administrației și Internelor cu adresele nr. 144281/6 ianuarie 2005 și 144281/ 30 ianuarie 2006 a
solicitat Autoritatea Națională a Vămilor anularea Ordinului nr. 7543/2 noiembrie 2005, ca
urmare a faptului că Agenția Națională a Funcționarilor publici nu a avizat detașarea
reclamantului pe funcția de manager public.
În ce privește Ordinul nr. 201/1 februarie 2006, prin care s-a dispus încetarea
aplicabilității Ordinului nr. 200/1 februarie 2006, se arată de căt re instanța de fond că și acesta
este emis nelegal, pentru că de asemenea s-au încălcat dispozițiile a rt. 5 din Hotărârea Guvernului
76 nr. 543/1995, pârâta pe cale ocolită încercând să anuleze efectele primului act administrativ,
adică a Ordinului nr. 7543/2 noiembrie 2005, de detașare, ordin care intrase deja în circuitul civil,
fiind operat în carnetul de muncă al reclamantului.
Referitor la despăgubirile solicitate de reclamant, prin precizarea de acțiune formulată
ulterior, instanța de fond a reținut că acestea sunt prematur form ulate, atâta vreme cât cele două
ordine contestate nu au fost anulate irevocabil ele putând fi solic itate și separat printr-o altă
acțiune, chiar dacă nu au făcut obiectul unei plângeri prealabile.
Se observă faptul că instanța de judecată nu a informat părți le cu privire la posibilitatea și
avantajele folosirii medierii, neîndrumandu-le să recurgă la aceas tă cale pentru soluționarea
conflictelor dintre ele, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 192/2006 privind
medierea și organizarea profesiei de mediator. 131 Constatăm că s-a trecut la judecarea cauzei,
respectându-se, totuși, principiul celerității.
Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contenci os administrativ și fiscal,
poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la data comunicării.
Instanța competentă să judece, în cazul declarării unui recurs , este Înalta Curte de Casație
și Justiție, respectând prevederile art. 4 din Codul de procedură ci vilă, coroborate cu cele ale art.
21 din Legea nr. 304/2004 132 privind organizarea judiciară, conform cărora „Secția civilă și de
proprietate intelectuală, secția penală, secția comerci ală și secția de contencios admnistrativ și
fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă r ecursurile pronunțate împotriva hotărârilor
pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de l ege.”
Împotriva sentinței nr. 176/F din 11 septembrie 2006 a Curții de Apel Brașov, secția de
contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Autorit atea Națională a Vămilor Brașov,
în contradictoriu cu intimatul reclamant A. M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și
susținând în esență că în mod greșit instanță de fond a dispus anularea c elor două ordine nr. 200/1
februarie 2006 și nr. 201/1 februarie 2006, ignorând faptul că acestea au fost emis e cu respectarea
dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, conform
cărora măsură detașării dispusă pe o perioadă de 6 luni poate fi revocată sau modificată, chiar
dacă a intrat în circuitul civil și a produs efecte, fiind o mă sură unilaterală, dispusă din inițiativă
și în interesul instituției publice, care nu presupune acordul funcționarului public, fiind prevăzută
numai situația refuzului din partea acestuia.
131 Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 441 din 22/05/2006.
132 Republicată în Monitorul Oficial al României, Par tea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.
77 De asemenea susține recurenta, măsură de revocare sau modificare a detașării de
transformare a acesteia în delegare, poate fi dispusă în peri oada în care raporturile de muncă sunt
suspendate de drept, ca urmare a incapacității temporare de muncă (concediu), Codul
muncii (dreptul comun cu care se completează Legea nr. 188/1999 ) interz icând doar măsura
desfacerii disciplinare a contractului de muncă.
Nu au fost încălcate dispozițiile art. 5 din Hotărârea Guvernului nr . 543/1995, așa cum
susține intimatul – reclamant, pentru că acest text de lege interz ice doar fracționarea delegărilor și
detașărilor și nu modificarea acestora.
Intimatul – reclamant a depus concluzii scrise, solicitând instanț ei, respingerea recursului
că nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeini că.
Recursul este fondat.
Ordinul nr. 7543 din 2 noiembrie 2005 emis de Autoritatea Națională a Văm ilor prin care
reclamantul – intimat A.M. – manager public la Direcția Su praveghere și Control Vamal din
cadrul Autorității Naționale a Vămilor a fost detașat, începâ nd cu 1 decembrie 2005 la Ministerul
Administrației și Internelor – Punctul Național Focal pe o peri oadă de 6 luni, a avut în
vedere adresa cu nr. 96521/23 septembrie 2005 a Ministerului Administra ției și Internelor, prin
care se stabilea în baza Raportului de Suplimentare pe anul 2004 pentru Planul de Acțiune 2004 –
2006 detașarea de personal vamal la Centrul de Cooperare Poliț ienească Internațional (Punctul
Național Focal).
Detașarea nu a avut la baza avizul Agenției Naționale a Func ționarilor Publici,
din adresa cu nr. 1031636 din 30 ianuarie 2006, a acestei autorități, rezultând că nu era posibilă
detașarea intimatului – reclamant – manager public pe o funcți e publică de execuție, nefiind
asigurată respectarea dispozițiilor art. 87 din Legea nr. 188/1999 republicată cu modificările
ulterioare, raportate la prevederile Ordonanței de Urgență a Guve rnului nr. 56/2004 cu
modificările și completările ulterioare 133 și ale Hotărarii Guvernului nr. 783/2005 134 .
Prevederile art. 87 alin. (1), alin. (2) și alin. (3) și art. 89 ali n. (2) și alin. (4) din Legea
nr. 188/1999 republicată, cu modificările ulterioare ce reglementea ză situația modificării
raporturilor de serviciu prin detașare și prevăd că aceasta se dispune în interesul autorității sau
133 Ordonanța de urgență 56 din 25 iunie 2004 privind c rearea statutului special al funcționarului public denumit
manager public, publicată in Monitorul Oficial 590 din 1 iulie 2004.
134 Hotărârea Guvernului nr.783 din 14 iulie 2005 pen tru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O rdonanței
de urgență a Guvernului nr. 56/2004 privind crearea statutului special al funcționarului public denumi t manager
public, publicată in M.Of. nr. 717/9 aug. 2005.
78 instituției publice în care urmează să își desfășoare ac tivitatea funcționarul public, precizează că
„detașarea se poate dispune doar dacă pregătirea profesională a funcționarului public corespunde
atribuțiilor și responsabilităților funcției publice pe ca re urmează să fie detașat. Pe perioada
detașării, funcționarul public își păstrează funcția publică și s alariul”.
Având în vedere aceste dispoziții legale, precum și faptul c ă Ministerul Administrației și
Internelor a comunicat recurentei – pârâte că nu poate da curs O rdinului nr. 7543/2 noiembrie
2005 privind detașarea intimatului – reclamant, recurenta – pârâta a emis inițial Ordinul nr. 200/1
februarie 2006 prin care a modificat Ordinul de detașare în delegar e pe o perioadă de 90 de zile,
iar ulterior în aceeași zi, a emis Ordinul nr. 201/1 februarie 2006 pri n care a constatat că începând
cu data de 1 februarie 2006 își încetează aplicabilitatea ordinului emis i nițial.
Contrar celor susținute de prima instanță, cele două ordine au f ost emise cu respectarea
dispozițiilor legale în materie, art. 87 și art. 88, art. 89 din Lege a nr. 188/1999 privind statutul
funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare.
Măsura detașării dispusă pe o perioadă de 6 luni poate fi revoca t ă sau modificată, chiar
dacă a intrat în circuitul civil și a produs efecte, pentru că este o măsură unilaterală dispusă din
inițiativă și interesul instituției publice, în care urmeaz ă să-și desfășoare activitatea
funcționarul public așa cum se prevede în mod expres în art. 87 din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcționarului public. Legea în art. 87 alin. (3) regleme ntează doar situația când
funcționarul public poate refuza măsură detașării în anumite situații.
Totodată, această măsură de revocare/modificare a detașării ș i transformare a acesteia în
delegare, poate fi dispusă și în perioada în care raporturile de muncă sunt suspendate de drept, ca
urmare a incapacității temporare de muncă, în speță, intimatul – reclamant susținând că a fost
în concediu medical, reglementarea din Codul muncii cu care se compl etează Legea nr.
188/1999, interzicând doar măsură desfacerii disciplinare a contractului de muncă.
Oricum prin emiterea Ordinului nr. 201/1 februarie 2006, prin care s-a constatat că
începând cu data de 1 februarie 2006 își încetează aplicabilita tea Ordinul Autorității Naționale a
Vămilor nr. 200/1 februarie 2006, prin care intimatul – reclamant a fos t delegat la Ministerul
Administrației și Internelor – Punctul Național Focal, recurenta – pârâta a avut în vedere și faptul
că potrivit textului de lege – art. 88 din Statutul Funcționarului publ ic, este permisă delegarea, ca
act unilateral al instituției fără acordul persoanei delegat e, numai pe o perioadă de 60 de zile,
peste această perioadă fiind necesar acordul scris al persoanei în cauza.
79 Nu poate fi reținută nici încălcarea art. 5 din Hotărârea Guvernul ui nr. 543/1995, așa cum
susține intimatul reclamant și instanță de fond, pentru că acest te xt de lege interzice fracționarea
detașărilor și delegărilor și nu modificarea acestora.
Așa fiind, se constată că numai printr-o interpretare eronată a textelor de lege aplicabile în
speță, instanța de fond a concluzionat că trebuie a fi anulate, ce le două ordine contestate,
considerent pentru care recursul se privește ca fondat și urmeaz ă a fi admis, cu consecința
modificării sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamantul A.M. ca
neîntemeiată.
Constatând că cele două ordine nr. 200/1 februarie 2006 și nr. 201/1 februarie 2006, au
fost emise cu respectarea legii, nu mai poate fi pusă în di scuție problema existenței unui
prejudiciu adus reclamantului – recurent, pretențiile formulate fi ind subsecvente obiectului
principal al acțiunii de anulare a celor două ordine, fiind inutilă astfel analizarea lor în calea de
atac a recursului.
Ca urmare se constată netemeinică hotărârea dată de instanță de fond, respectiv Curtea de
Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.
Hotărârea este irevocabilă.
Obiectul acțiunii introduse în instanță, respectiv la Curtea de Apel Brașov, secția
contencios administrativ și fiscal de către reclamantul A.M. îm potriva Autorității Naționale a
Vămilor, îl constituie anularea unor acte administrative nelegal e, respectiv ordinele prin care
detașarea inițială se transformă în delegare. Judecarea cauze i de către instanța de fond a avut ca
soluție pronunțată anularea celor două ordine, însă pârâta Autoritate a Națională a Vămilor a
utilizat calea de atac a recursului la Înalta Curte de Casa ție și Justiție, secția contencios
administrativ și fiscal, obținând, în urma pronunțării instanței de recurs, o hotărâre prin care se
constată că cea dată de prima instanță a avut la bază o interpretare eronată a textelor de lege.
Ca urmare a parcurgerii celor două grade de jurisdicție se cons tată utilitatea acestora, în
sensul că hotărârile celor două pot fi diferite, așa cum este ș i în cazul de față. În timp ce prima
instanță a hotărât că cele două ordine sunt nelegale, cea de-a doua, ac ceptând, cererea de recurs și
analizând prevederile legale, a hotărât că actele administra tive emise Autoritatea Națională a
Vămilor (recurenta – pârâta) au un temei legal. Astfel, pri ma hotărâre se constată că este
netemeinică și nelegală.
Instanțele de judecată au rolul de a soluționa conflictele care intră în competența lor, pe
baza interpretării și aplicării legii, însă o interpret are greșită a textelor de lege duce la o hotărâre
80 eronată; posibilitatea oferită de căile de atac participa nților la conflictul de muncă asigura
legalitatea unei a doua hotărâri și aplicarea corectă a legii.
81 CONCLUZII
Premisa organizării jurisdicției muncii, ca o jurisdicție spe cială se găsește în specificul
raporturilor juridice de muncă și al raporturilor conexe raportur ilor de muncă întrucât acestea
consacră și ocrotesc o serie de valori deosebit de importante p entru societate, valori ce au impus
instituirea unor reguli speciale de soluționare a eventualelor ne înțelegeri ce ar putea să apară între
părțile acestor raporturi juridice.
Astfel, realitatea a determinat adoptarea legislației î n vigoare referitoare la raporturile de
muncă, întrucât complexitatea acestora este determinată de comp lexitatea activității în sine. Ca și
orice alt domeniu de activitate, nu poate fi privat de neînțelegeri , conflicte care pot degenera,
ducând la perturbarea desfășurării cursului normal al lucrurilor. R eglementate, acestor relații le
este asigurat un cadru optim pentru prestarea muncii, iar în c azul unor eventuale conflicte, care
depășesc limitele unei instituții, organizații, ele pot fi r ezolvate și atenuate pe baza prevederilor
legale.
De-a lungul celor 6 capitole, lucrarea prezintă activitatea de rezolvare a conflictelor care
se ivesc între subiecții raporturilor juridice, în legătură c u drepturile și obligațiile ce formează
conținutul acestor raporturi, ansmablul organelor care o înfăptuies c, competentele acestora și
procedura care trebuie urmată în soluționarea cauzelor. Organele de jurisdicție procedează la
soluționarea cauzelor dacă sunt sesizate, și, prin hotărârea pe c are o pronunță se desesizează. Ele
restabilesc ordinea de drept, pronunțându-se în cazuri determinate . Acestea sunt limitele în care
se înfăptuiesc actele jurisdicționale. S-a avut în vederea leg islația actualizată, menționând în
special Legea dialogului social nr. 62/ 2011 135 și Codul muncii 136 , republicat în temeiul art. V din
Legea nr. 40/2011 137 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003.
Astfel, primul capitol a avut în vederea prezentarea istoric ului legislației muncii și a
principiilor care guvernează această ramură de drept, la ca re se adăugă clarificarea noțiunilor de
conflict de muncă, respectiv litigiu de muncă. Continuând, am analiz at subiectele ce pot fi parte
într-un conflict de muncă, precum și competenț (materială și te ritorială) de soluționare a acestuia.
Următoarele capitole au fost destinate prezentării modului ef ectiv de soluționare a cauzelor
deduse judecății și expunerii căilor de atac aflate la dispoz iția părților. Ocupând un loc important
135 Publicată în M. Of. nr. 322 din 10 mai 2011.
136 În M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011.
137 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 22 5 din 31 martie 2011.
82 în cadrul oricărei ramuri de drept, am abordat în capitolul V reglementările cu privire la acest
domeniu de interes din dreptul comparat, cu referire la Austria și Marea Britanie. La finalul
lucrării, am prezentat o acțiune în justiție ce are ca obi ect anularea unor acte administrative
individuale emise de o autoritate publică.
Aruncând o privire retrospectivă asupra lucrării, conchidem: Codul muncii, adoptat prin
Legea nr.53/2003, cu modificările și completările ulterioare, reprez intă o reglementare pozitivă,
utilă și necesară, corespunzătoare evoluției situației social – economice și stadiului actual al
acesteia, dar și de perspectivã. Calitatea esențială a codului este determinată de reglementarea
generală a raporturilor de muncă prin raportatea acestora l a cerințele economiei de piață, privind
nașterea, modificarea, stingerea acestora, inclusiv modalități de soluționare a conflictelor de
muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, susp endarea și încetarea contractelor de
muncă.
83 BIBLIOGRAFIE
LUCRĂRI DE SPECIALITATE
1. ATHANASIU Alexandru, DIMA Luminița , Dreptul muncii, Editura All Beck,
București, 2005.
2. BEJAN Pavel, SCHMUTZER Gabriela Giorgiana , Dreptul muncii. 2008-2009.
Jurisprudența , Editura Moroșan, București, 2010
3. BELIGRĂDEANU Ș. , Legislația muncii comentată , vol. XXXIV (VOL. 4/1999),
Editura Lumina Lex, București, 1999.
4. CĂLINOIU C. , Jurisdicția muncii – aspecte teoretice și practice , Editura Lumina Lex,
București, 1998.
5. CĂLINOIU C. , Jurisdicția muncii , Editura Lumina Lex, București, 1999.
6. DELEANU Ion , Tratat de procedură civilă , Vol. II, Ediția a II-a, Editura C.H.Beck,
București, 2007.
7. GHIMPU S., Dreptul Muncii , Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
8. GHIMPU S., MOHANU Gh. , Litigiul de muncă , Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1975.
9. POPESCU Ion, PUȘCĂ Andy, ENESCU Cosmin Ionuț, PETROVSZKI D iana
Marilena , Contencios administrativ , Ediție revazută și adaugită, Editura Universitară
Danubius, Galați, 2009
10. POPESCU Răzvan Radu, Dreptul muncii – curs universitar, București, Editura
Universul Juridic, 2011.
11. ȘTEFĂNESCU I. T., Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura Lumina Lex, București ,
2003.
12. ȘTEFĂNESCU I. T., Tratat elementar de drept al muncii, București, Editura Lumina
Lex, 1999.
13. ȘTEFĂNESCU I. T., Tratat de dreptul muncii, București, Editura Wolters Kluwer,
2007.
14. ȘTEFĂNESCU I. T., Dreptul muncii, București, Editura Lumina Lex, 2002.
15. ȘTEFĂNESCU I. T., Tratat teoretic și practic de dreptul muncii, București, Editura
Universul Juridic, 2010.
84 16. TĂBÂRCA Mihaela, BUTA Gheorghe , Codul de procedură civilă. Comentat și adnotat
cu legislație, jurisprudența și doctrină , Editura Universul Juridic, București, 2007.
17. ȚICLEA Alexandru – coordonator, GEORGESCU Laura, ȘTEFANESCU
CIORICIU A., BARBU Vlad , Dreptul public al muncii , Editura Wolters Kluwers,
București, 2009.
18. ȚICLEA Alexandru , Dreptul muncii , Curs universitar, Editura Universul Juridic,
București, 2008.
19. ȚICLEA Alexandru , Dreptul muncii – curs universitar , Ediția a IV-a, revizuită și
actualizată, Editura Universul Juridic, București, 2011.
20. ȚICLEA Alexandru , Tratat de jurisprudență în materia dreptului muncii , Editura
Universul Juridic, București, 2011.
21. ȚICLEA Alexandru, POPESCU Andrei, TUFAN C., ȚICHINDELEAN M., ȚINCA
Ovidiu , Dreptul muncii , Ed. Rosetti, București, 2004.
22. UȚĂ Lucia, ROTARU Florentina, CRISTESCU Simona, Contractul individual de
muncă. Practică judiciară , Editura Hamangiu, București, 2009.
23. UȚĂ Lucia, ROTARU Florentina, CRISTESCU Simona, Jurisdicția muncii, Editura
Hamangiu, București, 2010.
ARTICOLE
1. BELIGRĂDEANU Ș. , Considerații teoretice și practice în legătură cu Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcționarilor publici , în „Dreptul” nr. 2/2000.
2. BELIGRĂDEANU Ș. , Considerații referitoare la coparticiparea procesuală și la
conexarea cauzelor în conflictele individuale de muncă , în „Dreptul”, nr. 2/2009.
3. BELIGRĂDEANU Ș. , ȘTEFĂNESCU I. T. , Răspunderea civilă reciprocă între părțile
raportului – contractual – de serviciu al funcționarului public , în „Dreptul” nr. 4/2009.
4. COTUȚIU Aurelia , Competența de soluționare a litigiilor privind funcționarii publici ,
în „Curierul judiciar” nr.6/2005.
5. FRENȚIU Gabriela Cristina , Discuții privind competența soluționării de către
instanțele judecătorești a litgiilor având ca obiect stabilirea și p lata indemnizației de
șomaj , în “Dreptul”, nr. 12/2010.
85 6. PERJU Pavel , Probleme de drept civil și drept procesual civil din practic a secției civile
a Înaltei Curți de Casație și Justiție , în ”Dreptul” nr. 2/2005; nr. 5/2010.
7. ȚICLEA Alexandru , Competența soluționării litigiilor de muncă în cazul funcționarilor
publici , în R.R.D.M. nr. 1/2006.
8. ULUITU Aurelian Gabirel , Inexistenta dreptului salariatului de a solicita, individual,
constatarea nulității clauzelor contractului colectiv de muncă , în “Dreptul” nr. 12/2010.
LEGISLATIE
1. Constituția Romaniei
2. Codul de procedură civilă , cu modificările si completările ulterioare.
3. Lega nr. 53/2003, privind Codul muncii, cu modificările si completările ulterioare.
4. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară , cu modificările si completările
ulterioare.
5. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările si completările
ulterioare
6. Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator , cu
modificările si completările ulterioare.
7. Legea nr. 188/2009, privind statutul functionarilor publici, cu modificările si
completările ulterioare.
8. Legea nr. 62/2011 privind dialogul social .
9. Hotărârea Guvernului nr. 543/1995 privind drepturile bănești ale salariaților instituțiilor
publice și regiilor autonome cu specific deosebit pe perioa da delegării și detașării în altă
localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în inte resul serviciului.
DECIZII
1. Curtea de Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurăr i sociale, dec. nr. 15/R/2007,
în “Revista Română de Dreptul Muncii” nr. 5/2007.
2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios a dministrativ și fiscal, dec. nr.
1078/2008, în “Dreptul” nr. 2/2009.
3. Curtea Supremă de Justiție, Secții Unite, dec. nr. II din 31 martie 2003.
86 4. Decizia nr. 170/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Par tea I, nr. 264 din 19
aprilie 2007;.
5. Decizia nr. 23/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Par tea I, nr 94 din 6
februarie 2008.
6. Decizia nr. 1325/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Par tea I, nr. 849 din 9
decembrie 2009.
7. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, dec. nr. 516/R/2008.
8. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios a dministrativ și fiscal, dec. nr.
619/2007, în „Buletinul Casației” nr. 2/2007 și în „ Dreptul” nr. 10/2007.
9. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, dec. nr. 3048/2004.
10. Curtea de Apel București, secția VII-a civilă și pentru ca uze privind conflicte de muncă și
asigurări sociale, dec. nr. 3472/R/2006, în “Revista Română de Dreptul Muncii” nr.
4/2006.
11. Curtea de Apel Timișoara, secția litgii de muncă și asigurări social e, dec. nr. 36/2009.
12. Curtea de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și asig urări sociale, dec. Civ. Nr.
2333/2008, în „Buletinul Curților de Apel” nr. 4/2008, Editura C.H.Beck, București.
13. Decizia nr. 378/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Par tea I, nr. 936 din 13
octombrie 2004.
14. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, dec. Civ. Nr. 319/R/2011 în „Revista română de dreptul
muncii” nr. 103-104.
15. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, pentru cauz e privind conflicte de muncă și
asigurări sociale, dec. Nr. 2323/R/CM/2009, în „Revista română de dre ptul muncii” nr.
5/2009, pp. 95-98.
16. Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de
muncă și asigurări sociale, dec. nr. 1598/R/2008.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Școala Națională de Studii Politice și Administrati ve [610608] (ID: 610608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.