Școala Națională de Științe Politice și Administrative [626459]

Școala Națională de Științe Politice și Administrative
Departamentul de Relații Internaționale și Integrare Europeană
Specializarea Analiza și Soluționarea Conflictelor

Lucrare de Diz ertație
Ascensiunea Chinei și controlul Mării Chinei de Sud
premise pentru hegemonie

Coordonator științific:
Prof.univ. dr. George Anglițoiu

Absolvent: [anonimizat]
2017

2

3
Cuprins:
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 4
Capitolul 1. Realismul Politicii Internaționale ………………………….. ………………………….. ………………………… 6
1.1 Realism și Neo -realism în Relațiilor Internaționale ………………………….. ………………………….. ………… 6
1.2 Neo -realismul ofensiv ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 9
1.3 Limitări ale teoriei. Critici ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 17
Capitolul 2. China și Marea Chinei de Sud ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 20
2.1 Ascensiunea Chinei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 20
2.1.1 Consolidarea sectorului militar ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 21
2.1.2 Creșterea economică ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 24
2.2 Suveranitatea și importanța Mării Chinei de Sud ………………………….. ………………………….. ………… 27
2.3 Disputele din Marea Ch inei de Sud ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 31
2.3.1 Ambiguitatea revendicărilor Chinei ………………………….. ………………………….. ……………………… 35
2.3.2 Administrarea insulelor și construcția insulelor artificiale ………………………….. …………………… 37
Capitolul 3. Distribuția puterii în Asia ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 40
3.1 Pasarea responsabilității in Asia de Sud -Est ………………………….. ………………………….. ………………… 40
3.2 Vietnam – o strategie de a balansa ascensiunea Chinei ………………………….. ………………………….. ….. 45
3.3 Rusia puterea continentală a Asiei Centrale ………………………….. ………………………….. …………………. 49
3.4 Japonia pivotul Asiei de Est ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 53
Capitolul 4. Strategii regionale și globale. China vs. SUA ………………………….. ………………………….. ……… 57
4.1 Strategia Chinei pentru secolul XXI ………………………….. ………………………….. ………………………….. . 57
4.1.1 Strategia Națională de Apărare a Chinei ………………………….. ………………………….. ……………….. 57
4.1.2 Strategia globală a Chinei – Proiectul „One Belt, One Road” ………………………….. ………………. 60
4.2 Relația SUA -China ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 62
4.2.1 Perspectivele viitoarei ordini mondiale, în contextul noii administrații de la Washington ……. 66
Concluzii: ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 68
Bibliografie: ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 71

4
Introducere
Ascensiunea Republicii Populare Chineze con stituie un motiv de dezbatere a l politicii
internaț ionale a secolului al XXI -lea, și generează opinii contrare cu privire la efectele pe care le
generează pe plan mondial. Există abordări optimiste cu privire la ascensiunea pașnică a Chinei
și abordări pesimiste conform cărora această ascensiune este una expansivă . În această lucrare
îmi propun să analizez politica externă a Chinei, cu precădere în regiunea Mării Chinei de Sud,
regiune a cărei evoluție a fost un subiect principal în politica internațională, în anul 2016, și este
de așteptat să continuie în aceiași tendință și în anul 2017. D ar mă voi raporta și la regiunea
extinsă a continentului asiatic , și la factorii care influențează comportamentul Chinei , plecând de
la premisa că este unul expansiv. În acest demers voi utiliza ca abordare teoretică neo -realismu l
ofensiv propus de J. Mearsheimer.
Analiza se concentrează pe două ipoteze de lucru. Conform primei ipoteze: asertivitatea
Chinei în Marea Chinei de Sud este alimentată de creșterea puterii militare, și implicit a celei
economice. Iar conform celei de -a doua ipoteze de lucru: China urmărește controlul Mării
Chinei de Sud deoarece reprezintă principalul pilon al consolidării hegemoniei regionale .
Întrebările de cercetare sunt următoarele: Justifică ascensiunea militară a Chinei asertivitatea pe
care acea sta o exercită în regiunea Mării Chinei de Sud ? și Reprezintă controlul Mării Chinei
de Sud consolidarea hegemoniei regionale a Chinei?
Lucrarea este structurată în patru capitole. În primul capitol voi sublinia abordarea
teoretică și voi face o scurtă prezentare a realismului ca paradigmă dominantă a relațiilor
internaționale urmând mai apoi să dezvolt teoria neo -realismului ofensiv pe care o voi utiliza pe
parcursul întregii lucrări în demersul de a analiza comportamentul Chinei. Ultima partea a
primul ui capitol este dedicată limitelor teoriei și a criticilor. Voi prezenta limitele teoretice al
analizei și voi expune al te două teorii care contracarează asumpțiile neo -realismului ofensiv, și
anume neo -realismul defensiv și neoliberalismul.
În al doilea capitolul voi analiza în detaliu creșterea puterii militare și a puterii economice
a Chinei, după anii 1980. Intenționez să mă axez pe creșterea capabilităților militare terestre și
maritime și pe sectorul economic care susține sectorul militar. Voi conti nua analiz ând importanța
Mării Chinei de Sud, în încercarea de a identifica dacă reprezintă un pilon pentru consolidarea
unei hegemonii regionale chineze. Iar mai apoi voi aborda problematica disputelor din Marea

5
Chinei de Sud, revendicările Chinei, revend icările celorlalte state riverane și cadrul legal al
acestor revendicări pentru a evidenția comportamentul și intențiile statelor din regiune.
În al treilea capitol demersul analitic se lărgește și cuprinde regiunea extinsă a Asiei . În
acest capitol urmă resc strategiile de securitate utilizate de statele din Asia de Sud -Est care sunt
părți ale litigiilor din Marea Chinei de Sud, și analizez modul în care acestea percep ascensiunea
Chinei în regiune. Mai apoi abordez trei cazuri specifice: Vietnamul, Rusia și Japonia. Vietnamul
este un stat al cărei securitate este strâns legată de cea a Chinei și în același timp se simte
amenințat. Rusia și Japonia sunt două puteri proeminente ale regiunii, iar în contextul în care
China urmărește o strategie expansivă con cretizată prin obținerea hegemoniei, este necesară o
analiză a relațiilor acestora și conturarea unor perspective de viitor ale acestor relații.
În al patrulea capitol voi concentra analiza pe strategiile de securitate ale Chinei pentru a
corela retorica liderilor de la Beijing cu po litica externă pe care o exercită . Dacă ascensiunea
Chinei este un expansivă și urmărește hegemonia este important de analizat cum va influența
comportamentul actualului hegemon SUA, de aceea voi evidenția istoricul relațiilor celor două și
perspectivele evoluției unei cooperări sau confruntări SUA -China . Ultima parte a lucrării am
rezervat -o perspectivelor asupra leadership -ului american în contextul unei noi administrații la
Washington și acțiunile Chinei în acest context.
Cercetare a este supusă unor limite atât din punct de vedere a l abordării teoretice cât și ca
urmare a faptului că evenimentele sunt în continuă desfășurare. Comportamentul Chinei este
analizat dintr -o perspectivă neo -realist ofensivă , ceea ce restrânge cad rul de analiză . De
asemenea studiul îl realizez pe o anumită perioadă de timp delimitată , respectiv după anii 1980
când se înregistrează primele semne ale creșterii economice a Chinei și până în anul 2017, luna
iunie. Anul 2017 este extrem de sugestiv pent ru acest studiu deoarece reprezintă schimbarea
administrației de la Washington prin urmare și o reorientare a politicii externe a SUA, ceea ce
influențează comportamentul Chinei, care se proclamă un actor global. Având în vedere că
analiza se concentrează pe o perioadă d e timp delimitată , iar evenimentele sunt în continuă
desfășurare, limitează rezultatele cercetării .

6
Capitolul 1. Realismul Politicii Internaționale
1.1 Realism și Neo -realism în Relațiilor Internaționale
Paradigma realistă situează statul în centrul relațiilor internaționale, ca actor principal al
politicii internaționale. Acest lucru se datoreză faptului că statul, după o luptă îndelungată, a
devenit principala unitate de organizare politică a lumii. Mai mult decât atât statul reglementează
și guvernează interacțiunile ce au loc în cadrul său și deține monopolul violenței legitime.1 Și nu
în ultimul rând statul se bucură de o recunoaștere internațională a suveranității asupra teritoriului
și populațiilor pe care le controlează, care îl plasează pe o anumită poziție în raport cu ceilalți
actori ai sistemului internațional.2
Dacă statul este actorul princip al al sistemului internațional, este important de specificat
și factorul -cheie care îi modelează comportamentul și anume puterea. Deși puterea unui stat
capătă mai multe forme și acoperă mai multe sectoare, realiștii sunt strict preocupați de puterea
milit ară a unui stat deoarece reprezintă capacitatea materială care conferă statului puterea de a
influența atât comportamentul altor state, cât și a sistemului în sine, a balanței de putere existente
între state. Celelalte forme de putere precum cea economică, tehnologică, științifică se
subordonează puterii militare deoarece contribuie la același scop și anume utilizarea sau
amenințarea cu forța. Într -un sistem anarhic în care fiecare stat urmărește îndepl inirea
prerogativelor de putere, relațiile statelor sun t conflictuale, iar capacitatea acestora de a face uz
de violență pentru a -și îndeplini obiectivele, acaparează așa numita putere soft, prin care statele
își îndeplinesc obiective prin cooperare și nu prin coerciție.3 Mai mult decât atât puterea ocupă
un loc central pentru realiști, prioritar aș putea spune intereselor, scopurilor și valorilor unui stat
pentru că în final realizarea acestora din urmă, este condiționată de c apacitatea materială a
statului, de a influența alți actori, de a -i determina să facă ceea ce în mod obișnuit nu ar face.
Puterea ca element central al paradigmei realiste este exemplificată și în al doilea
principiu al lui Morgenthau care postulează că „interesul statelor este definit în termeni de
putere.”4 Astfel statele trebuie să urmărească un comportament „rațional” în eforturile lor de a -și

1 Max Weber, „Politics as a Vocation”, Published as “Politik als Beruf,” Gesammelte Politische Schriften
(Muenchen, 1921), pp. 396‐450, p.1, http://polisci2.ucsd.edu/foundation/documents/03Weber1918.pdf ,
accesat:21.01.2017 .
2 Edward A. Kolodziej, Securitatea și Relațiile Internaționale , Ed. Polirom, 2007 , pp.162 -163.
3 Ibidem, p p.164 -165.
4 Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni , Ed. Polirom, 2013, p.45 .

7
maximiza puterea. Acest co mportament rațional reprezintă capacitatea statului de a identifica și
de a contracara amenințările potențiale, venite din partea altor state, la adresa intereselor ș i
securității lui.
Neorealismul acceptă ipotezele principale ale teoriei realiste clasice , dar propune o
focalizare asupra sistemului de state, iar unii specialiști au mers chiar mai departe propunând și o
teorie a politcii externe (precum Mearsheimer a cărui teorie va fi analizată pe parcursul acestui
capitol ). Pentru neorealiști comportamentul statului este determinat de sistemul de state și nu de
state individuale. Condiția structurală a puterii care influențează comportamentul statelor este
distribuți a descentralizată a puterii. Neorealismul afirmă anarh ia sistemului internațional care
determină statele să urmărească puterea pentru a -și asigura interesele fundamentale, iar această
anarhie este reafirmată continuu de lupta pentru autonomie și independen ță a statului.5
Lucrarea de față își propune să explice comportamentul Chinei în Asia de Sud Est, și
implicit interacțiunile ce au loc între statele din regiune prin intermediul neo -realismului ofensiv.
Însă este importantă o scurtă prezentare a caracteristicilor celor două teorii , atât a neo-realismul
ofensiv cât și a celui defensiv , pentru a întregi cadrul teoretic, și pentru a înțelege mai bine
teoriile structurale.
Principalul exponent al revizuirii neorealiste este Kenneth Waltz care propune o abordare
încadrată în neo -realismul defensiv . Atenția lui Waltz în analizarea sistemului internațional se
focalizează : pe principiul conform căruia părțile din sistem sunt organizate sau ordonate, pe
caracterul unităților din sistem și pe distribuția cap abilităților între unități. Unitățile sistemului
internațional sunt angrenate în relații de coordonare, nu există o autoritate supremă care să
comande întreg sistemul. Dacă sistemele interne sunt centralizate și ierarhice, sistemele
internaționale sunt dez centralizate și anarhice. Sistemul anarhic presupune lipsa orcărei forme de
autoritate centrală. Formele de autoritate în plan internațional există, dar ele sunt strâns legate de
capabiliăți le statelor. A utoritatea reprezintă o manifestare particulară a ca pabilității.6 Astfel la un
moment dat în funcție de capabilitățile de care dispune și de oportunități statul își poate exercita
influența în sistem, precum ar face -o o autoritate.
Waltz concluzionează că în anarhie statele tind mai degrabă să echilibreze sistemul
(balance) decât să se alinieze (bandwagon). Conform lui Waltz există două moduri în care

5 Kolodziej , op.cip., 2007, pp.170 -171.
6 Kenneth N. Waltz, Teoria Politicii Internaționale, Ed. Polirom, 2006, p.130.

8
structura politicii internaționale limitează cooperarea statelor. În primul rând statele sunt
îngrijorate de împărțirea unor potențiale câștiguri care i -ar pu tea favoriza mai mult pe alții decât
pe ele și în al doilea rând statele nu doresc să devină dependente de altele prin cooperare și prin
schimburi de bunuri și servicii. Cu cât un stat se specializează mai mult, cu atât el se bazează pe
alte state pentru furnizarea de materii prime și de bunuri pe care nu le poate produce. Cu cât un
stat are importuri și exporturi mai mari, cu atât mai mult el va depinde de alte state. Statele care
într-o mare măsură sunt dependente sau interdependente, urmăresc protejarea factorilor de care
depind. Ele caută să țină sub control acești factori și să reducă nivelul dependenței lor.7
Caracterul unităților din sistem nu este diferențiat , în sensul în care statele îndeplinesc
aceleași funcții și urmăresc aceleași scopuri indiferent de capabilitățile de care dispun. Sistemul
internațional este format din unități asemănătoare. Fiecare stat, indiferent de mărima sa, trebuie
să îndeplinească u n set similar de funcții guvernamentale, precum, apărarea națională, colectarea
taxelor, reglementarea economică. Totuși puterea este un aspect care diferențiază statele
înțelegând prin aceasta ceea ce Waltz numește capabilitățile relative ale statelor.8 În această
manieră Waltz propune o imagine a sistemului internațional format din state diferențiate doar din
punct de vedere al puterii lor relative.
Dacă unitățile unui sistem anarhic sunt similare din punct de vedere funcțional, ele sunt
distincte în pri vința capabilităților de care dispun în îndeplinirea funcțiilor lor. Iar distribuția
capabilităților nu ține de unitate ci este influențată de ansamblul sistemului. Astfel schimnările de
structură din sistemul internațional determină și modul în care state le interacționează.9 În ceea ce
privește capabilitățile unui stat Waltz este de părere că într -un sistem de tip auto -ajutorare statele
trebuie să utilitzeze toate capabilitățile de care depind. Astfel capabilitățile militare, economice
sau de altă natură n u pot fi cuantificate separat. Iar pentru Waltz capabilitatea unui stat este
influențată de modul în care statele dispun și utilizează următoarele elemente: mărimea
populației și a teritoriului, înzestrarea cu resurse, capabilitatea economică, forța militară,
stabilitatea politică și competența politică.10 Capabilitatea unui stat rămâne greu de cuantificat
având în vedere că dispune de mai multe combinații de c apabilități.11

7 Ibidem, p. 152.
8 Ibidem, p.136 .
9 Ibidem, pp.141 -142.
10 Ibidem, p.183 .
11 Ibidem .

9
1.2 Neo-realismul ofensiv
Adepții teoriei neo -realismului ofensiv, precum John Mearsheimer, susțin că structura
sistemului determină statele să urmărească creșterea capabilităților materiale. Mearsheimer
suține că în condițiile anarhiei și dilemei securității, marile puteri caută să -și maximizeze puterea
relativă în raport cu competitorii, având drept scop final hegemonia. În explicarea cauzei pentru
care statele urmăresc maximizarea puterii și obținerea h egemoniei, Mearsheimer pleacă de la
formularea a cinci ipoteze referitoare la sistemul internațional. Ipotezele luate individual nu pot
demonstra comportamentul competitiv al statelor, însă inter -conectate reflectă un sistem în care
statele au suficiente m otive să acționeze ofensiv.12
Cele 5 ipoteze ale lui Mearsheimer referitoare la sistemul internațional:
1. Sistemul internațional este anarhic , dar nu în sensul în care este caracterizat de
dezordine, ci în sensul în care este caracterizat de existența unor state independente și
suverane și de absență unei guvernări centrale.
2. Marile puteri posedă o anumită capacitate militară ofensivă , care le face să fie
periculoase unele pentru celelalte.
3. Statele nu pot fi niciodată sigure de intențiile celorlalte state. Niciun stat nu poate fi
sigur că un alt stat nu își va folosi capabilitățile militare în mod ofensiv. Acest lucru
nu implică în mod necesar faptul că statele au intenții ostile, dar inevitabil crește
incertitudinea despre intențiile statelor, și posibilita tea ca ele să fie ostile.
4. Supraviețuirea este țelul fundamental al tuturor statelor. Statele urmăresc să își
păstreze integritatea teritorială și autonomia politici i domestice.
5. Statele sunt actori raționali . Statele sunt conștiente de mediul internațional în care se
plasează și gândesc strategic cum să supraviețuiască.13
Un sistem inte rnațional care întrunește cele cinci caracteristici (ipoteze ale lui
Mearsheimer) stimulează statele să se comporte ofensiv și generează trei modele de
comportam ent: teama, auto -ajutorarea și maximizarea puterii. Posibilitatea ca un stat să fie
victima unei agresiuni certifică importanța fricii ca factor motivator în politica internațională. În
sistemul internațional statele urmăresc propria supraviețuire. Deoarec e alte state sunt potențial

12 John J. Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, University of Chicago, W. W. Nanon & Company,
New York, London, 2001, p.29 .
13 Ibidem, pp. 30 -31.

10
amenințătoare, în lipsa unei autorități supreme care să le ofere protecție, statele nu pot depinde
de alț ii pentru asigurarea propriei securități. Acest comportament generat de necesitatea auto –
ajutorării nu exclude în mod absol ut posibilitatea formării alianțelor. Însă alianțele sunt
temporare și dependente de circumstanțele schimbătoare din sistem , ele construindu -se din
motive de conveniență . Statele care acționează într -o formă de auto -ajutorare urmăresc propriul
interes și nu se subordonează intereselor altor state, sau a comunității internaționale. Cel de -al
treilea comportament bazat pe maximizarea puterii constă în tr-un efort special de a dobândi o
creștere a puterii în detrimentul potențialilor rivali. Câștigul unui stat este pierderea celuilalt, de
aceea marile puteri în interacțiunea cu alte state tind să aibă o percepție a jocului cu sumă nulă.
Scopul statului este de a câștiga competiția și de a obține sufici entă putere încât să domine
celelalte state din sistem. Chia r dacă statul a obținut un avantaj militar distinct față de
competitori , el va continua să urmărească dobândirea puteri i până când va o bține hegemonia, ca
scop final .14
Distribuția puterii în sistemul internațional
Conform neorealismului anarhia internațion ală dincolo de faptul că influențează
comportamentul statelor, este factorul structural esențial care determină statele să poarte
războaie. Deoarece supraviețuirea statelor, într -un sistem anarhic în care alte state au capacități
ofensive și intenții ostil e, poate fi garantată dacă obțin și mai multă putere. Această variație a
comportamentului statelor care le determină să declanșeze un război este strâns legată de
distribuția puterii între principalele state ale sistemului.15 În sistemul internațional puter ea se
repartizează de obicei în trei moduri: bipolar, multipolar echilibrat și multipolar neechilibrat.
Conform lui Mearsheimer cele mai stabile și pașnice sisteme sunt cele bipolar e, iar cele mai
susceptibile de a se confrunta cu un război sunt sistemele multipolare neechilibrate.16
Sistemele bipolare sunt cele mai stabile deoarece puterea este distribuită între două mari
puteri cărora dacă le aplicăm asumpțiile neorealismului ofensiv va rezulta că sunt rivale. Puterile
minore din sistemul bipolar vor avea dificultăți în a rămâne independente deoarece fiecare dintre
cele două mari puteri vor încerca să le atragă în cercul lor de influență. Aceste modele de
comportament sunt întâlnite mai ales în zonele geografice importante și mai puțin în cele

14 Ibidem, pp. 32 -34.
15 Jack S. Levy, William R. Thompson, Causes of War , Blackwell Publishing , 2010, p.35 .
16 Mearsheimer, op.cit ., 2001, pp. 334 -335.

11
periferice. Dacă unele puteri minore vor fi atrase în zona de influență a unei dintre cele două
mari puteri, cealaltă mare putere nu va ma i intra în luptă cu puterile minore aliate cu adversara
sa. Astfel într-un sistem bipolar numărul sit uațiilor potențiale de conflict, dintre o mare putere și
o putere minoră, se reduce semnificativ.17
Sistemele multipolare spre deosebire de sistemele bipola re rigide, au o structură flexibilă
care prezintă șanse mari de izbucnire a conflictelor. Puterile majore nu mai sunt în număr de
două și astfel puterile minore au mai multe opțiuni în alegerea partenerilor de alinață. De
asemenea legăturile dintre marile puteri și puterile minore nu vor mai fi atât de strânse precum
într-un sistem bipolar. Puterile minore au astfel mai multă autonomie de acțiune, care în același
timp le face mai vulnerabile la un atac din partea marilor puteri. Astfel un sistem multipolar
generează mai multe situații posibile de conflict.18 Sistemele multipolare la rândul lor se disting
în două categorii: echilibrate și neechilibrate. Sistemele multipolare echilibrate sunt mai înclinate
spre război decât cele bipolare din trei motive. În pri mul rând existența mai multor poli de putere
oferă mai multe oportunități de conflic t. Conflictul între marile puteri este mai susceptibil să se
producă deoarece fiecare va urmări să își sporească puterea în raport cu celălalt. În al doilea rând
distribuți a neuniformă a puterii între principalele state, le vor determină pe cele cu capacitate
militară superioară să declanșeze războaie, convinse fiind că au capacitatea să le câștige.19 În al
treilea rând erorile de calcul constituie o amenințare serioasă la st abilitatea sistemului multipolar
echilibrat. Războiul este foarte posibil atunci când statele subestimează puterea relativă a unei
coaliții adverse. 20
Sistemele multipolare neechilibrate sunt mai predispuse izbucnirii de conflicte din două
motive. Acest tip de sistem este dominat de trei sau mai multe mari puteri, dintre care una este
hegemon potențial. Hegemonul potențial este caracteristica definitorie a sistemului care îl face
mai predispus la conflicte și război. Hegemonul potențial va urmări dobândi rea unei puteri și mai
mari care să îl proiecteze într -un hegemon regional, cea mai optimă formă d e securitate.

17 T.V. Paul, „ Introduction: The Enduring Axioms of Balance of Power Theory and Their Contemporary Relevance ”
în: T. V. Paul, James J. Wirtz, and Michel Fortmann , Balance of Power. Theory and practice in the 21st ce ntury,
Stanford University Press, California, 2004, p. 5.
18 Mearsheimer, op.cit., 2001 , p. 340.
19 Eric J. Labs, „ Beyond victory: Offensive realism and the expansion of war aims.” Security Studies 6(4) , 1997,
p. 11.
20 Kenneth Waltz, „The stability of a Bipolar World”, în:David V. Edwards, International Political Analysis , The
University of Texas, p. 335,
http://f aculty.washington.edu/caporaso/courses/203/readings/waltz__Stabillity_of_a_Bipol.pdf , accesat:18.01.2017.

12
Hegemonul potenția l este puternic motivat să domine regiune dar are și capacitatea necesară să
lupte pentru dobândirea supremației. Prin urmare este susceptibil să declanșeze un război și
reprezintă o amenințare la adresa păcii. În al doilea rând, hegemonul potențial amenință pacea și
stabilitatea în sistem prin faptul că mărește nivelul de teamă în rândul celorlalte mari puteri. Așa
cum am specif icat mai sus , referitor la comportamentul statelor, unul din factorii care stimulează
statele să se comporte ofensiv este teama. Teama generată de existența unui hegemon potențial,
le determină pe celelalte puteri din sistem să -și asume riscuri pentru a a sigura securitatea. Cel
puțin una dintre celelalte mari puteri va urmă ri să creeze o coaliție de balansare, de îngrădire a
puterii adversarului. Chiar dacă coaliția constituită este una defensivă, hegemonul potențial o va
percepe ca pe o amenințare la prop ria securitate.21 Astfel cresc șansele de război. Acest tip de
comportament atrage statele într -o spirală a insecurității, care le determină să se comporte
ofensiv, și duce l a dilema securității, concept care va fi detaliat mai jos.
„Balancing” și „Buck -passing”
Termeni balancing (balansarea) și buck -passing (pasarea responsabilității) sunt utilizați
de neorealiștii ofensivi pentru a explica principalele strategii utilizate de state pentru a menține
balanța de putere atunci când se confruntă cu peric olul unui stat rival. Balansarea presupune
anagajarea celorlalte state într -o coaliție care să îngrădească statul amenințător. Statele își asumă
responsabilitatea de a descuraja agresorul sau dacă este nevoie chiar de a -l înfrunta . Neo-realiștii
ofensivi susțin a doua strategie de echilibrare a balanței de putere. D eși susțin că statele vor
urmări balansarea atunci când se simt ameninț ate, aceștia sunt de părere că balansarea este
adesea ineficientă, mai ales când este vorba de formarea coalițiilor de balan sare. Iar această
ineficiență oferă oportunitatea agresorului de a profita de adversarii săi. Neo-realiștii ofensivi
sunt de părere că statele amenințate vor opta pentru strategia de buck -passing și anume pasarea
responsabilității mai degrabă decât să adere la o coaliție de balansare. Astfel statele urmăresc ca
un alt stat să îți asume rolul de confruntare cu agresorul, în timp ce ele rămân ferite de pericol.
Statele amenințate preferă strategia d e buck -passing în detrimentul balansării pentru că astfel
evită costurile înfruntării cu agresorul în caz de război .22

21 Mearsheimer, op.cit., 2001, pp. 344 -346.
22 Douglas Lemke, „Great Pow ers in the Post -Cold War World: A Power Transition Perspective ”, în: T. V. Paul,
et.al., op.cit., 2004 p. 54.

13
Însă alternativa strategiei de pasare a responsabilității este influențată de structura
sistemului internațional, de gradul de amenițare e xercitat de agresor și de plasarea geografică.
Pasarea responsabilității este posibilă întotdeauna într -un sistem multipolar . În sistemele bipolare
în care există două mari puteri dominante cu o forță militară aproximativ egală pasarea
responsabilității nu poate avea loc, deoarece lipsește o a treia parte care să preia sarcina. Am
exemplificat mai sus două tipuri de sisteme multipolare : echilibrate și neechilibrate. Strategia de
pasare a responsabilității are mai multe șanse de a fi aplicată în cazul sistem elor multipolare
echilibrate deoarece nu există niciun agresor destul de puternic care să înfrângă toate celelalte
mari puteri și să domine sistemul. Într-un sistem multipolar echilibrat un stat amenințat va
prefera să paseze responsabilitatea altui stat a menințat, în timp cel el își economisește forța cel
de-al doilea apără balanța de putere. Într -un sistem multipolar neechilibrat pasarea
responsabilității este mai puțin probabilă deoarece există o putere susceptibilă să devină
hegemon. Astfel statele ame nințate vor fi motivate să coopereze pentru a împiedica potențialul
hegemon să domine. Cu toate acestea există excepții și în cazul sistemelor multipolare
neechilibrate. Excepția prin care poate avea loc pasarea responsabilității este atunci când
costurile formării de coaliții și îngrădirea potențialului hegemon sunt prea mari pentru statele
amenințate și atunci acestea preferă să determine o altă putere să își asume responsabilitatea.23
Structura sistemului internațional indică posibilitatea aplicării strat egiei de pasare a
responsabilității , în timp ce situarea geografică facilitează identificarea statelor care vor opta
pentru pasare și statele susceptibile să preia sarcina. Deși toate statele din sistemul internațional
sunt interconectate și interdependent e, insecuritatea este de multe ori asociată cu proximitatea.
Amenințările militare și politice se percep mai ușor pe distanțe scurte decât pe distanțe lungi, iar
statele se vor simți mai amenințate de vecinii cu care împart aceiași graniță, decât de rest ul.24
Dacă statele au o graniță comună cu agresorul acestea vor opta pentru formarea unei coaliții,
respectiv balansarea agresorului. Balansarea este mai probabilă în situația în care rivalii au
granițe comune deoarece facilitează statelor amenințate accesul direct și relativ ușor la teritoriul
agresorului și astfel au posibilitatea de a aplica presiuni militare. De asemenea statele care împart
granițele cu agresorul sunt extrem de vulnerabile faț ă de un atac și de accea sunt șanse mari să
acționeze contracarând puterea agresoare. Barierele dintre agresor și statul amenințat, precum

23 Mearsheimer, op.cit., 2001 , pp. 267 -271.
24 Barry Buzan, et.al., Securitatea. Un nou cadru de analiză, Ed.CA Publishing, 2011, pp. 24 -27.

14
teritoriul altui stat sau porțiunile de apă, încurajează pasarea responsabilității. În primul rând
deoarece existența unei bariere face mai dificilă proiectarea puterii. Iar în doilea rând pentru că
statele amenințate care nu împart o graniță comună cu agresorul se vor simți mai puțin
vulnerabile și vor fi mai înclinate să paseze responsabilitatea unui terț.25
Hegemonia regională
Scopul final al statelor, conform neorealismului ofensiv, este obținerea hegemoniei,
pentru că aceasta este cel mai bun garant al supraviețuirii. Hegemonia este una regională, pentru
că hegemonia globală este greu de obținut de către un stat, în sensul în care este greu de proiectat
și susținut puterea pe întreg ul glob . În plus hegemonia globală este realizabilă doar în
eventualitatea în care un stat ar dobândi superioritatea nucleară asupra rivalilor săi. Această
superioritate presupune ca un st at să fie singurul deținător al arsenalului nuclear care i -ar permite
să atace fără să se teamă de ripostă. Statul deținător de arsenal nuclear, unicul de altfel, ar
dobândi un avantaj militar uriaș și l -ar proiecta într -un hegemon global. Acest scenariu e ste unul
improbabil26 de aceea analiza se va focaliza pe determinarea imperativelor hegemoniei regionale.
Statele vor urmări mai degrabă să domine aria geografică din care fac parte , decât să își
concentreze energia asupra întregului glob . SUA au devenit puterea dominantă a emisferii
vestice , au obținut hegemonia regională în 1898 , și deși de atunci puterea lor a crescut constant,
devenind cea mai mare putere din sistem, tot nu i se poate atribui imperativul de hegemon global.
Statele care obți n hegemonia au ca scop să prevină alte state (mari puteri) să obțină aceleași
rezultate în alte regiuni. Hegemonii regionali nu doresc competitori care s -ar putea raporta de la
egal la egal. În schimb doresc să mențină alte regiuni divizate între mai multe state competitoare
care nu vor fi în măsură să se concentreze asupra hegemonului regional. Pentru a susține această
asumpție Mearsheimer exemplifică câteva evenimente istorice relevante pentru acest tip de
comportament a l statelor . Odată ce SUA au dobândi t hegemonia regională, au încercat să prevină
alte mari puteri să controleze Europa și Asia. În secolul al XX -lea au existat patru mari puteri
care au avut potențialul să devină hegemoni regionali: Germania (1900 -1918), Japonia (1931 –
1945), Germania nazist ă (1933 -1945) și Uniunea Sovietică (1945 -1989). De fiecare dată când
una dintre aceste puteri au încercat să obțină hegemonia, SUA au jucat un rol cheie în

25 Mearsheimer, op.cit., 2001, pp. 271 -272
26 Ibidem, pp. 145 -146

15
înfrângerea lor. Concluzia subliniată de Mearsheimer este că situația ideală pentru orice mare
puter e este de a fi singurul hegemon regional din sistemul internațional.27
În cazul Chinei, ap licând teoria neorealismului of ensiv, așa cum însuși Mearsheimer
afirmă, este de așteptat ca aceasta să imite comportamentul Statelor Unite și să urmărească
hegemonia regională în Asia. Primul pas urmărit de China ar fi ajustarea decalajelor dintre ea și
restul vecinilor, în special puterile proeminente precum Japonia și Rusia. Acest lucru îi va oferi
certitudinea că este suficient de puternică încât niciun stat din Asia nu va fi capabil să o
amenințe. Al doilea pas, după ce China a câștigat suficientă putere, este acela de a încerca să
„alunge” forțele militare ale Statelor Unite din Asia, așa cum acestea din urmă au procedat în
secolul al XIX -lea când au alungat puterile europene din emisfera vestică.28 Pe parcursul lucrării
voi analiza în detaliu modul în care China încearcă să transforme Marea Chinei d e Sud într -un
scut de protecție, și cum încearcă să țină cât mai departe de regiune marina militară a Statelor
Unite. În această lucrare analizez în detaliu hegemonia urmărită de China în Marea Chinei de
Sud, pentru că este regiunea proximă unde deține cel mai mare avantaj comparativ cu restul
statelor vecine, asupra cărora își proiectează i nfluența.
Dilema securității
Anarhia sistemului internațional determină statele să se comporte ofensiv, pentru a -și
asigura propria supraviețiure. Acest comportament ofensiv al statelor, dublat de percepțiile ostile
ale statelor reflectă un concept foarte cunoscut în relațiile internaționale, și anume dilema
securității.29 Interacțiunea statelor în sistemul internațional anarhic le duce în mod inevitabil la
conflict în competiția pentru dobândirea propriilor interese. În acest context statele trebuie să fie
pregătite să contracareze orice atac, ceea ce în mod tradițional face ca securitatea să fie percepută
în termeni militari. Anarhia mediului internațional îl face toto dată și un mediu competitiv în care
fiecare stat urmărește dobândirea unei puteri cât mai mari prin influențare sau în cazul statelor
slabe alinierea cu state puternice în vederea obținerii de avantaje. În ceea ce privește protejarea
propriilor interese st atele vor urmări să își maximizeze puterea materială , ori acestă acțiune în
care un stat încearcă să își securizeze granițele poate fi percepută de ceilalți actori ca fiind o

27 John J. Mearsheimer, „Structural Realism”, in Tim Dunne, Milja Kurki, and Steve Smith, eds., International
Relations Theories: Discipline and Diversity, 3rd Edition (Oxford: Oxford Universi ty Press, 2013), pp. 77 -93, p.83 ,
http://mearsheimer.uchicago.edu/pdfs/StructuralRealism.pdf , accesat: 18.01.2017 ;
28 Ibidem
29 John J. Mearsheimer , op.cit., 2001, pp. 35 -36

16
amenințare la propria securitate.30 La începutul anilor 1950 John Herz definește un nou concept
„dilema securității”. Această noțiune explică faptul că încercările de autoajutorare a statelor d e
a-și asigura propriile nevoi de securitate, indiferent de intenție, tind să ducă la creșterea
insecurității, deoarece fiecare interpretează propriile măsuri ca fiind defensive, iar pe cele ale
celorlați ca fiind potențial amenințătoare.31 Dacă aplicăm teoria lui Mearsheimer asupra dilemei
securității putem concluziona că statele din sistemul internaț ional anarhic consideră că apărarea
cea mai bună poate fi asigurată de o bună ofensivă, iar atât timp cât sistemul este anarhic dilema
securității nu poate fi atenuată. Statele prinse în mijlocul acestei spirale a insecur ității, state le
care urmăresc maxim izarea puterii , urmăresc maximizarea puterii relative, nu absolute. Statele
preocupate de maximizarea puterii relative acordă atenție distribuției capabilităților militare.
Statele care urmăresc dobândirea puterii relative încearcă să obțină un avantaj de putere cât mai
mare față de potențialii competitori și pot trece cu vederea unele câștiguri substanțiale dacă
acestea presupun un câștig potențial și pentru competitori. În timp ce statele preocupate de
puterea absolută își focalizează atenția doar asupra propriilor câștiguri.32
Dilema securității este ilustrat ă de militarizarea statelor din Asiei de Sud Est și de faptul
că bugetele lor pentru apărare au sporit cam cu o treime în ultimul deceniu. Din anul 2000 și
până astăzi importurile de armament ale Indon eziei, Singaporelui și Malaeziei au crescut
respectiv cu 84%, 146% și 722%. Cheluielile de apărare vizează în principal sectorul maritim și
aerian, platformele navale și aeriene: nave de război de suprafață, submarine și avioane de luptă
supersonice. Malae zia a construit o bază de submarine pe insula Borneo, timp în care China își
dezvoltă o bază subterană de submarine cu propulsie nucleară pe insula Hainan.33 Pe parcursul
lucrării voi analiza modul în care statele din Asia de Sud Est urmăresc creșterea puterii relative și
cum intențiile Chinei de a se proiecta într -un hegemon regional destabilizează echilibrul întregii
regiuni, cu precădere consecințele resimți ndu-se în Marea Chinei de Sud, unde China își exercită
cea mai mare influență.

30 Andrei Miroiu, et.al, Manual de Relații Internaționale , Ed. Polirom, 2006, București, pp. 179 -183.
31 John Her z, „Idealist Internationalism and the security dilema ”, World Politics, Vol. 2, No. 2 (Jan., 1950), pp. 157 –
180.
32 John. J. Mearsheimer, op.cit., 2001, pp.35 -36.
33 Andrew Marshall, „Military maneuvers, Time, New York, 27 september,2010, apud în: Robert Kaplan, Butoiul cu
pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud și sfârșitul stabilității în Pacific , Ed. Litera, 2016, p.38 .

17
1.3 Limitări ale teoriei . Critici
Realismul ofensiv este o teorie structurală care acordă prea puțină atenție rolului pe care
îl joacă indivizii în politica extern ă, și consider ațiilor de politică internă precum ideologia. Iar
acești factori nestructurali , în anumite momente , influențează politica extern ă a statelor .
Realismul omite să ia în calcul rolul pe care îl joacă nivelul individual în determinarea cauzelor
războiului. Dac ă aplicăm realismul ofensiv asupra Primului Război Mondial ar rezulta că acesta
ar fi trebuit să izbucnească în 1905 când Germania era cea mai mare putere din Europa. Luând în
considerare puterea relativă a unui stat p entru a determina când este predispus un stat să
pornească la război, Germania ar fi pornit la război în 1905, nu în 1914 , așa cum s -a întâmplat. În
anul 1905 Germania era cel mai puternic stat din Europa. Principalii rivali de pe continent erau
Franța și Rusia. Înfrângerea devastatoare suferită de Rusia în Războiul ruso -japonez 1904 -1905,
a eliminat -o din balanața puterilor europene, iar Franța rămânea singurul stat amenințător pentru
Germania. Prin urmare anul 1905 a oferit un context favorabil Germaniei, de a ataca Franța și de
a înainta cu un pas în obținerea hegemoniei. Conform teoriei ofensive Germania ar fi profitat de
această ocazie și ar fi declanșat războiul, însă realitatea contrazice teoria, iar Germania a intrat în
război în 1914 când nu se bucura de un context la fel de favorabil. Omiterea factorilor de decizie,
care în anumite momente domina comportamentul statu lui, limitează predicțiile oferite de teorie
și demonstrează că factorii structurali nu sunt singurii care determină c omportamentul statelor .34
Joshua S. Goldstein în exp licarea cauzelor războiului are în vedere patru nivele de analiză
plecând de la nivelu l individual continuă cu cel intern, interstatal și global. El susține că războiul
poate reflecta o decizie rațională a liderilor sau dimpotrivă poate reprezenta un produs al
devierilor de la raționalitate.35 Jospeh S. Nye face o analiză amănunțită a origin ii Primului
Război Mondial și are în vedere la nivel structural – „ascensiunea puterii germane și rigiditatea
crescută a sistemelor de alianțe ”, la nivel individual –„creșterea mulțumirii de sine referitoare
la pace ”, la nivel intern – „politica Germaniei ”, ascensiunea naționalismului și creșterea
automulțumirii. Toate aceste elemente concomitent au contribuit la izbucnirea războiului.36 Prim
urmare Primul Război Mondial este un exemplu al limitării teoriei (neorealism ofensiv) în
determinarea cauzelor izbuc nirii conflictului din cauza simplificării la care este supusă realitatea

34 John J. Mearsheimer, op.cit., 2001, p p.10-11
35 Joshua S. Goldstein, Jon C. Pevenhouse, Relații Internaționale, Polirom, 2008, p. 234
36 Jospeh S. Nye, Descifrarea conflictelor internaționale, Ed. Antet, 2005, pp. 73 -74

18
(perspectiva sistemică). În al doilea rând neorealismul ofensiv nu are un răspuns pentru toate
întrebările din politica internațională , iar teori a se poate dovedi nedeterminată în s ensul că va
oferi mai multe rezultate posibile. Exemplul de nedeterminare a neorealismului ofensiv, oferit de
Mearsheimer, este imposibilitatea teoriei de a justifica de ce co mpetiția dintre cele două
super puteri din timpul Războiului Rece a fost mai inten să între 1945 -1963 decât între 1963 –
1990.37 Este important de concluzionat faptul că deși teoriile aplicabile în relațiile internaționale
nu oferă răspunsuri la orice întrebări, la fel cum nu pot explica fiecare eveniment petrecut, ele
sunt niște instrument e necesare pentru studiul și înțelegerea domeniului politicii internaționale.
Neo-realismul ofensiv este o teorie descriptivă, deoarece oferă explicații cu privire la
comportamentul statelor în sistemul internațional, iar pe baza evenimentelor deja petrecu te oferă
perspective ale unui viitor comportament. În același timp este și o teorie prescriptivă. Afirmă că
statele ar trebuie să se comporte conform asumpțiilor neo-realismului ofensiv, pentu că este cea
mai bună strategie de a supraviețui într -un sistem internațional amenințător.38
Neorealismul defensiv afirmă că structura anarhică a sistemului internațional creează
potențiale amenințări la adresa securității, î nsă neagă faptul că anarhia este factorul determinant
al confruntării directe dintre state. Urmând teoria dezvoltată de Stephen Walt „balanța
amenințării”,39 neorealiștii defensivi susțin că statele formează alianțe de balansare împotriva
celor mai mari ame nințări la adresa intereselor lor, mai degrabă decâ t împotriva celei mai mari
puteri potențiale din sistem. Realiștii defensivi precum Robert Jervis sau Stephen Van Evera
subliniază importanța tehnologiei, în sensul în care afectează „ echilibrul ofensiv -defensiv ”.40
Tehnologia contribuie la o cucerire mai ușoară și oferă un avantaj celui care atacă primul, iar cu
cât proximitatea dintre marile puteri este mai mare și amenințările la securitate sunt mai mari, la
fel și competiția pentru securitate și probabil itatea să izbucnească un conflict. Totuși, în mod
similar probabilitatea declanșării unui război este redusă dacă statele adoptă doctrine militare
defensive. Astfel prin doctrine militare defensive statele pot semnala, adversarilor, intențiile lor
pașnice. Realismul defensiv nu neagă comportamentul agresiv al statelor sau faptul că marile
puteri ocazional fac concesii pentru a obține hegemonia, iar războiul se produce frecvent. Dar

37 Marc Trachtenberg , A constructed Peace: The Making of European Settlement , 1945 -1963, Princeton University
Press, 1999, apud în: John J. Mearsheimer , op.cit. , 2001, p.11.
38 John J. Mearsheimer , op.cit., 2001, p.11 .
39 Stephen Walt, „Alliance Formation and the Balance of World Power”, Internationial Secuirity, Spring 1985 (Vol.
9, No. 4), https://www.ou.edu/uschina/gries/articles/IntPol/Walt.1985.IS.Alliances.BOP.pdf , accesat: 01.02.2017 .
40 Stephen van Evera, „Offense, Defense, and the Causes of War”, International Security, Vol. 22, No. 4 (Spring,
1998), pp. 5 -43.

19
pentru a explica aceste comportamente , variabilele sistemului structural trebui e completate de
variabile domestice. Dacă statele se comportă agresiv, nu este din cauza anarhiei ci din cauza
conducătorilor, a decizi ilor adoptate de aceștia și a regimurilor ostile . Neorealiștii defensivi
(Snyder, Glaser, Van Evera) susțin faptul că războiul nu va izbucni într -o lume în care statele
caută securitatea, în absența politicilor domestice revizioniste și a percepțiilor greșite referitoare
la ameni nțările externe.41 Neoreliștii defensivi contestă o parte din asumpțiile realismului
ofensiv , subliniind faptul că SUA nu s -au extins în emsifera vestică. Dacă SUA sunt singura
putere care a reușit cu succes să obțină hegemonia regională, de ce nu și -au extins intențiile
ofensive și nu au căutat să pretindă și mai mult teritoriu de la vecinii săi ? Conform
neorealismului ofensiv statele sunt și mai tentate de expansiune atunci când în aria lor geografică
nu există mari puteri, altfel spus într -un sistem unde un stat este cu mult mai puternic decât
vecinii săi, acesta ar trebui să fie predispus la o expansiune ofensivă. Cazul SUA demonstrează
că acestă asumpție nu este general valabilă. În schimb, comportamentul SUA, după ce a obținut
hegemonia, susține ideea realiștilor defensivi conform căreia odată ce statele își stabilesc o
poziție sigură, ele de vin state status quo .42
Într-o perspectivă mai optimistă decât ramura realistă, neoliberalismul se concentrează pe
două trăsături sistemice care ar putea explica comportamentul statelor. În primul rând, este vorba
de instituțiile multilaterale care conform neoliberaliștilor reduc costurile tranzacțiilor și sporesc
transparența, facilitând astfel evitarea conflictelor prin mijlocele diplomatice. Al doilea factor
sistemic este reprezentat de fluxurile comerciale dintre state. Astfel creșterea comerțului ridic ă
costurile conflictelor, statele riscând să piardă mult în sectorul economic. Prin urmare dintr -o
perspectivă neoliberală statele vor fi în general înclinate spre câștigurile absolute chiar dacă își
asumă ocazional pierderi relative. Cauzele războiului la nivel sistemic, din perspectiva
neoliberală, se concentrează pe modelele comerciale și pe numărul și tipul instituțiilor
multilaterale. Atunci când instituțiile sunt slabe și nivelul comerțului este scăzut, este foarte
probabil să izbucnească un conflict, ca urmare a scăderii cooperării, a transparenț ei
interacțiunilor și implicit a costurilor de război.43

41 Jack S. Levy, William R. Thompson , op.cit., 2010, pp.34 -35.
42 Pashakhanlou, Arash Heydarian, „Back to the Drawing Board: A Cr itique of Offensive Realism” , International
Relations 27(2), June 2013, pp. 210 -211.
43 Sam Seitz, „A Critique of Offensive Realism”, Politics In Theory And Practice , Analyzing International Relations
and Am erican Politics, March 6, 2016.

20
Capitolul 2. China și Marea Chinei de Sud
2.1 Ascensiunea Chinei
China este un exemplu al unei istorii zbuciumate care se împarte între moștenirea unei
civilizații străvechi și necesitatea aderării la modelul westfalic. În 1911 China a trecut de la
dinastia imperială la fondarea unei republici sub conducerea lui Sun Yat -sen și la un deceniu de
lupte interne. În 1928 forma rea unui nou guvern sub conducerea lui Chiang Kai -șek a inițiat
demersul de a integra Republica China în sistemul internațional. Însă China s -a confruntat din
nou cu o perioadă dificilă, în 1931 Japonia a ocupa t Manciuria, iar în 1937 trupele j aponeze au
pus stăpânire pe regiuni vaste din centrul și estul țării. China s -a afirmat ca o putere aliată
victorioasă după sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial, în 1945, însă era puternic afectată
de conflictele interne. A urmat mai apoi perioada de consolidar e a unui stat comunist, iar la 1
octombrie 1949 s -a proclamat fondarea Republicii Populare Chineze , sub conducerea, liderului
Partidului Comunist Chinez , Mao Zedong. În ciuda reformelor și a eforturilor revoluționare ale
lui Mao care aveau drept scop revitalizarea unui stat devastat de intervenții externe, China se
dezvolta în continuare lent în comparație cu ritmul cu care evolua restul lumii, iar încurajarea
unei po litici izolaționiste nu îi aducea vreun beneficiu. Situația precară în care se afla China a
fost amplificată de reformele de pe plan intern, Revoluția Culturală din 1966 și planul din 1968
ce viza o industrializare rapidă, Salt Înainte.44
Începutul anilor 1980 reprezintă perioada definitorie care a dus la creșterea economiei
chineze și care a fost posibilă datorită lui Deng Xiaoping. Deng a fost cel care susținea
necesitatea descentralizării într -o țară extrem de mare ca întindere cu o populație pe măsură, la
care se adăugau diferențele semnificative dintre regiuni. În viziunea lui Deng progresul
economic era asigurat în mare măsură de progresul tehnologic, prin urmare era necesară
revitalizarea și introducerea tehonologiei moderne în China.45 Deng prin prog ramul „reformă și
deschidere” a inițiat economia de piață, sistemul de decizii descentralizat și deschiderea față de
străinătate. Sub conducerea lui Deng China a abandonat o idee veche de secole precum că
economia chineză este autosuficientă și a aderat la ordinea economică internațională, a început să
beneficieze de împrumuturi străine, iar până în 1980 a aderat la Fondul Monetar Internațional și

44Henry Kissinge r, Ordinea Mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului istoriei , Ed. RAO Class,
2015 , pp.181 -184.
45 Henry Kissinger, Despre China , Ed. Comunicare.ro, 2012, p. 274.

21
la Banca Mondială. Iar rezultatele reformelor lui Deng nu au întârziat să apară. Astfel că venitul
țăranilor s -a dublat, sectorul privat a ajuns să reprezinte aproape 50% din producția industrială
brută, până in 1984. Iar pe întreg parcursul anilor 1980, PIB -ul Chinei a crescut anual cu o rată
medie de peste 9%.46
Practic la o distanță de mai bine de un secol China repetă experiența revoluției Meiji din
Japonia, cu rezultate excepționale. Structura industrială a depășit pragul critic al modernizării,
PIB-ul crește într -un ritm accelerat, probleme le sociale, inclusiv natalitatea își găsesc rezolvarea.
Din punct de vedere politic, China experimenteză un model considerat neviabil la începtul anilor
1990, o combinație de economie de piață liberă cu un sistem politic monopartit.47 În 2011 China
își certif ică statutul de superputere economică, după ce a depășit Japonia în clasamentul celor
mai mari economii ale lumii, clasându -se pe locul al doilea după SUA . 48
2.1.1 Consolidarea sectorului militar
În această competiție a supraviețuirii în care statele sunt predispuse să acționeze ostil,
puterea efectivă a statului depinde de forța sa militară și de nivelul acesteia în comparație cu
forța militară a competitorilor. Comportamentul și intențiile ostile ale statelor nu sunt influențate
atât de mult de dorin ța de a le proiecta cât de capacitatea de a face acest lucru. Poate că orice stat
și-ar dori să domine, însă nu orice stat are capacitatea să concureze pentru această poziție, și cu
atât mai mult să o obțină. Capabilitățile militare sunt un indice determin ant al comportamentului
ostil, deoarece un stat care deține un avantaj de putere față de competitorii săi este de așteptat să
se comporte agresiv, deoarece are motivația cât și capacitatea să procedeze în acest sens.49
Pentru a -și asigura securitatea statel e au nevoie de putere militară. Statele vor urmări să
achiziționeze instrumentele militare care să le asigure apărarea dar și utilizarea forței în lupta
pentru supraviețuire. Cazul Chinei este unul dintre cele mai semnificative în materie de cheltuieli
de apărare. Totuși eforturile de a analiza legătura dintre cheltuielile militare și puterea militară a
Chinei sunt obstrucționate de lipsa de transparență a datelor. Deși China o feră estimări oficiale
ale cheltuielil or pentru apărare în fiecare an, estimările în afara bugetului de apărare al Chinei
sunt adesea semnificativ mai mari decât numerele oficiale de la Beijing. Mai mult decât atât,

46 Ibidem, p.331.
47 Immanuel Hsu, The Rise of Modern China, Oxford University Press, New York, 1999, pp.841 -867.
48 David Barboza, „China Passes Japan as Second -Largest Economy”, The New York Times, August 15, 2010,
http://www.nytimes.com/2010/08/16/business/global/16yuan.html?pagewanted=all&_r=0 , accesat: 22.02.2017 .
49 John J. Mearsheimer , op.cit., 2001, p.37 .

22
China oferă informații limitate cu privi re la distribuirea cheltuielilor sale militare, care
maschează modelele de cheltuieli care ar putea indica importanța relativă a unei anumite ramuri
a sectorului militar chinez, respectiv cum ar putea răspunde China la amenințările externe
percepute, și un de investește China în noi tehnologii. Cu toate acestea , chiar și estimările
modeste relevă faptul că fondurile alocate de Beijing pentru apărare sunt în creștere. La
momentul actual China are cele mai mari cheltuieli în sectorul militar, după SUA . Creșter ea
cheltuielilor militare este strâns legată de creșterea produsului intern brut. Bugetul militar estimat
al Chinei în 2001 a fost de 52 de miliarde de dolari iar în 2015 atingea un prag de 214 miliarde
de dolari. Aceste numere reprezintă o creștere de 300 % în tandem cu creșterea economică, care
în decursul aceleiași perioade a crescut cu aproximativ 950%, având ca rezultat o rată a
cheltuielilor militare chineze, ca procent din PIB, care a rămas constantă în jurul valorii de 2%. 50
Principalele arii acoperi te, în sectorul militar, de dinamica acțiune -reacțiune sunt:
capabilitățile navale majore, raza lungă a rachetelor balistice și de croazieră și sistemele de
apărare antirachetă, sisteme de război electronic (EW), războiul informațional (IW) și
capabilități le războiului cibernetic . Când vine vorba de achiziționarea navelor de război, statele
din Asia de Est sunt într -o continuă competiție a înarmării. Achizițiile navale din această regiune
au devenit extrem de tulburătoare, cu semne incontestabile de dinamic ă acțiune -reacțiune. Asia
de Est este implicată într -o competiție strategică maritimă. Așa num itele nave „de apă albastră”
sunt dezvoltate cu distrugătoare și fregate, purtători de aeronave, submarine noi , precum și
aeronave de uscat pentru supraveghere maritimă și pentru atac .51 Marina Chinei are mai mult de
75 de combatanți majori de suprafață (distrugători și fregate) la care se adaugă 65 de
submarine.52
În termeni strategici puterea navală nu poate fi disociată de puterea aeriană, iar la acest
capitol China nu face excepție. Astfel că și -a sporit numărul de avioane moderne, de generația a
4-a, de la 50 la 500 din anul 2000 și până în prezent. În același timp și -a redus dimensiunile
forțelor aeriene de la 3000 la 2000 de avioane de luptă, lucru care ne ilustrează faptul că
modernizarea militară nu se măsoară strict în dimensiuni, ci în actualitatea echipamentelor . Este
astfel important de subliniat faptul că nu doar China ci mare parte din statele dezvoltate din Asia

50 Center for Strategic and International Studies, „What does Chi na really spend on its military?” ,
http://chinapower.csis.org/military -spending/ , accesat: 01.02.2017 .
51 Desmond Ball, „Asiaʼs Naval Arms Race: Myth or Reality?”, Asia-Pacific Roundtable, Kuala Lumpur, Malaysia,
30 may 2011, p.4 .
52 Ibidem, p.6 .

23
achiziționează numeroase nave și avio ane, în special aparate de ultimă generație. Achiziționarea
aparatelor de ultimă generație vor veni în completarea viitoarelor lor sisteme de recunoaștere
prin satelit, sisteme de rachete existente și în susținerea capacităților lor de a purta războiul
electronic și cibernetic.53
China are cel mai activ program de rachete balistice și de croazieră care funcționează de
pe uscat. Rachetele balistice ale Chine folosesc sistemele de urmărire amplasate în spațiu pentru
a obține informații și pot amenința navele de război americane de suprafață, în special
portavioanele. Deși SUA își mențin ca pacitatea de a răspunde or icărui atac, însăși ideea că
portavioanele, distrugătoarele și fregatele americane nu sunt impenetrabile, afectează
desfășurarea strategiei de contrabalanare a puterii chineze în regiunea Pacific. Esența puterii o
reprezintă tocmai această capacitate de a influe nța comportamentul celui cu care te afli în
competiție, iar în această situație China este câștigătoare. 54
Mediul internațional este unul anarhic, prin urmare așa cum afirmă și Mearsheimer
lipsește o autoritate centrală în sistem, iar statele nu pot fi co nstrânse să respecte reguli le. Puține
sunt statele care să respecte status quo –ul, scopul lor fiind maximizarea puterii. Iar creșterea
accelerată a militarizării Chinei certifică faptul că aceasta prin maximizarea puterii materiale
urmărește dobândirea h egemoniei regionale. Construcția flotei militare, este dublată de
capacitățile aeriene, iar militarizarea se concentrează în special asupra Mării Chinei de Sud,
deoarece controlul asupra acesteia permite obținerea hegemoniei regionale .55
Anarhia sistemului și absența unei guvernări centrale, a permis Chinei, susținută de
capacitatea materială să respingă vehement decizia Curții Permanente de la Haga c are s -a
pronunțat în luna iulie 2016, în favoarea Filipinelor referitor la disputa celo r două privind
Insulele Spartly. A ceasta a declarat decizia ca fiind invalidă justificându -și pretențiile pe baza
drepturilor istorice. O poziție la fel de intransigentă a fost adoptată de gigantul chinez și în
disputa cu Japonia privind Insulele Senkaku din Marea Chinei de Est. 56Institutul Internațional
pentru Studii Strategice a încercat să explice o posibilă strategie urmărită de China în regiune .

53 Robert Kaplan, Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud și sfârșitul stabilității în Pacific , Ed. Litera,
2016 , p.61.
54 Ibidem, p.62 .
55 Robert D. Kaplan, „The South China Sea will be the battleground of the future”, Business Insider, Feb. 6, 2016,
http://www.businessinsider.com/why -the-south -china -sea-is-so-crucial -2015 -2 , accesat: 22.02.2017 .
56 Tom Phillips „Beijing rejects tribunal's ruling in South China Sea case”, The Guardian, Tuesday 12 July 2016,
https://www.theguardian.com/world/2016/jul/12/philippines -wins -south -china -sea-case-against -china , accesat:
22.02.2017 .

24
Conform acestuia construcția militară a Chinei în Insulele Spartly precum și efortul de a epuiza
și în cele din urmă de a î ndepărta Japonia din com petiția pentru Insulele Senkaku poate fi
interpretată ca o încercare psihologică și fizică de a izola Taiwanul și de a pregăti spațiul de luptă
pentru o eventuală utilizare a forței militare disponibile în încercarea de unificare a Republicii
Populare Chineze cu Taiwanul.57 Percepând slăbiciunea SUA în asigurarea stabilității în regiunea
Asiei de Sud Est mai multe state s -au văzut nevoite să acționeze pe cont propriu . Astfel Taiwanul
s-a angajat în fortificarea Insulei Itu Aba (din M area Chinei de Sud) asupra căreia deține posesie
exclusivă. Iar st ate precum Filipine și Malaezia, aliați tradiționali ai SUA , au îmbrățișat
cooperarea cu C hina în detrimentul parteneriate lor tradiționale , dat fiind faptul că „pivotul
asiatic” introdus de administrația Obama a eșuat în livrarea suportului necesar pentru menținerea
unui echilibru de forțe în regiune.58
Militarizarea accelerată a Chinei, în special a insulelor și insulițelor din Marea Chinei de
Sud, nu implică în mod necesar că a r avea intenții ostile. Însă niciun stat nu poate fi sigur că la
un moment dat aceasta nu își va folosi capabilitățile militare în mod ofensiv , prin urmare statele
din regiune recurg la rândul lor la strategii ce pot fi interpretate ca fiind ofensive.
2.1.2 Creșterea economică
Puterea militară este susținută de puterea economică pentru că dezvoltarea forței militare
este posibilă cu ajutorul resurselor economice. Mearsheimer clasifică puterea statelor în două
tipuri: puterea latentă și puterea militară. Puterea latentă pe lângă componenta economică ia în
considerare și dimensiunea populației pentru că o mare putere pentru a -și consolida forța militară
va avea nevoie pe lângă bani și tehnologie și de personal.59 O armată puternică, in dispensabilă
unei mari puteri, poate fi constituită doar de o țară cu o populație numeroasă. Mai mult decât atât
o populație numeroasă poate constitui și motorul unei economii60 care să susțină forța militară de
care are nevoie o mare putere.
Dacă am analizat mai sus puterea militară de care se bucură China, vom vedea că și la
capitolul putere latentă aceasta ocupă primele poziții de pe glob. Cu o populație de aproximativ

57 Simon Tisdall, „Barack Obamaʼs ʻAsian pivotʼ failed. China is in the ascendancy”, The Guardian, Sunday 25
Septembe r 2016, https://www.theguardian.com/commentisfree/2016/sep/25/obama -failed -asian -pivot -china –
ascendant , accesat: 22.02.2017.
58 Ibidem .
59 John J. Mearsheimer, op.cit., 2001, pp. 55 -56.
60 Ibidem, pp.60 -61.

25
1,4 miliarde de locuitori61 China ocupă prima poziție în clasamentul celor mai mari țări raportat
la populație. Iar în privința Produsului Intern Brut (PIB) , China ocupă locul al doilea după SUA ,
cu un PIB pe anul 2016 de 11,3 miliarde de dolari.62 De la inițierea reformelor de piață din 1978,
China a trecut de la o economie central -planificată la o economie de piață cunoscând o
dezvoltare rapidă economică și socială. PIB -ul a întregistrat o creștere medie de 10% pe an, fiind
cea mai rapidă expansiu ne susținută de o economie din istorie, care a redus numărul săracilor cu
800 de milioane. Până în anul 2015 China și -a îndeplinit toate Obiecti vele de Dezvoltare ale
Mileniu lui (ODM) și a avut o contribuție semnificativă la realizarea ODM -ului la nivel gl obal.63
Deși din anul 2012 PIB -ul a înregistrat o valoare constantă64 în continuare este unul impresionant
în comparație cu standardele globale actuale .
Poziția geografică este un factor important care determină politica externă a unui stat.65
China se învecinează și are dispute cu Rusia, Japonia la care se adaugă și statele din Marea
Chinei de Sud, dar și relația cu SUA și competiția cu aceasta pentru spremația în regiunea Asia –
Pacific. De asemenea , statutul de a doua superputere economică și prezența activă pe scena
internațională sunt susținute de capabilitățile militare , așa cum am menționat mai sus. Iar
referitor la tendințele actuale până în anul 2035 China ar putea avea un PIB cu o treime mai ma re
decât cel al Statelor Unite.66 Această lipsă tot mai mare de echilibru plus un număr mare de
puncte potențial inflamabile în Marea Chinei de Sud, precum Taiwan ul, inevitabil stârnesc o tot
mai mare îngrijorare pe plan internațional cu privire la situația conflictuală din regiune și la cum
va afecta aceasta pacea și stabilitatea în regiunea Asia -Pacific.
Având în vedere politica agresivă dictată de China în Marea Chinei de Sud și
proximitatea față de statele cu care se află în litigiu, acestea consideră că se află într -o poziție
unde nu au nicio opțiune, în afara de a recurg e la metoda rezolvării disputelor prin dialog direct
cu Beijingul. Această tendință se poate observa încă din anul 2016, când China a respins decizia
Curții de la Haga care favoriza Filipinele, iar acestea din lipsă de alternative au decis să rupă

61 Countries in the world by population (2017) http://www.worldometers.info/world -population/population -by-
country/ , accesat: 22.02.2017 .
62 Projected GDP Ranking (2016 -2020), http://statisticstimes.com/economy/projected -world -gdp-ranking.php ,
accesat: 22.02.2017 .
63 The World Ba nk, http://www.worldbank.org/en/country/china/overview , accesat:22.02.2017 .
64 China GDP Annual Growth Rate, http://www.tradingeconomics.com/china/gdp -growth -annual ,
accesat:22.02.2017 .
65 Saul Bernard Cohen, Geopolitics. The Geogr aphy of International Relations , Published by Rowman & Littlefield,
2015, pp. 4 -5.
66 Karl Eikenberry, op.cit., 2015.

26
legătura tradițională cu SUA și să îmbrățișeze cooperarea cu gigantul chinez67. Această tendință
a fost urmată mai apoi de Malaezia care și -a exprimat dorința de a coopera în chestiunea
problematică a Mării Chinei de Sud, și care urmează să construiască un port nou în regiunea
Strâmtorii Malacca , cu bani împrumutați de la China.68 Prin urmare China câștigă și mai multă
influență în regiune, deoarece în timp ce continuă să îți fortifice construcțiile militare din Marea
Chinei d e Sud, este deschisă la dialog și cooperare cu statele vecine, iar cooperarea economică
sub forma acordării de împrumuturi creează dependențe. Din punct de vedere teoretic acea stă
strategie poate fi explicată prin maximizarea puterii. Deși China a obținut un avantaj în
comparație cu statele riverane, prin militarizarea insulelor din Marea Chinei de Sud, dezvoltarea
capabilităților și creșterea influenței continuă, deoarece scopul final este hegemonia regională.
Asumarea rolului de hegemon regional presupune ca statul în cauză să dețină atât avantajul
militar cât și economic față de competitorii di n regiune. Mai mult decât atâ t, o mare putere va
dori să își multiplice și să își diversifice resursele economice , deoarece așa cum am precizat la
începutul subcapi tolului, puterea economică stă la baza puterii militare. Astfel China urmărește
susținerea unei economii puternice și dinamice nu doar pentru că îi asigură bunăstarea
economică ci și pentru că este modul prin care po ate obține avantajul militar în raport cu
competitorii.

67 Prashanth Parameswaran, „China and the Philippines Under Duterte: Look Beyond a Voyage”, The Diplomat,
October 13, 2016, http://thediplomat.com/20 16/10/china -and-the-philippines -under -duterte -look-beyond -a-voyage/ ,
accesat: 22.02.2017 .
68 Shannon Teoh, „Malacca harbor plan raises questions about China's strategic aims”, The Jakarta Post, Mon,
November 14, 2016, http://www.thejakartapost.com/seasia/2016/11/14/malacca -harbor -plan-raises -questions -about –
chinas -strategic -aims.html , accesat: 22.02.2017 .

27
2.2 Suveranitatea și importanța Mării Chinei de Sud
Marea Chinei de Sud se află situată între Filipine, Malaezia, Vietnam și coasta sudică a
Chinei și formează un nod comercial strategic cu ac ces spre porturi importante precum Hong
Kong, Singapore, Manila și Ho Chi Minh (fostul Saigon). Conform statisticilor peste jumătate
din tonajul flotei comerciale globale trece anual prin aceste strâmtori precum și o treime din
traficul maritim mondial. Ia r dacă facem o comparație prin strâmtoarea Malacca se transportă din
Oceanul Indian către Asia de Est o cantitate de trei ori mai mare de petrol decât se transportă prin
Canalul Suez și de cinci ori mai mare decât prin Canalul Panama. Prin Marea Chinei de Sud trec
aproximativ două treimi din aprovizionările cu energie ale Coreei de Sud, circa 60% din
aprovizionările cu energie ale Japoniei și Taiwanului la care se adaugă și 80% din importurile de
țiței ale Chinei. Prin Golful Persic se transportă doar energ ie, prin Marea Chinei de Sud se
transportă energie, produse finite și materii prime.69 Sursa conflictelor din Marea Chinei de Sud
este competiția pentru resurse. Aproximativ 500 de milioane de oameni trăiesc pe coastele Mării
Chinei de Sud,70 iar volumul tra nsportului maritim a crescut foarte mult ca urmare a creșterii
importurilor comerciale și petroliere internaționale ale statelor din regiune. Nevoia de resurse, în
special hidrocarburi și pescuit au intensificat concurența economică regională, în special a vând
în vedere urbanizarea rapidă a coastei Chinei. Marea Chinei de Sud este punctul central al
revoluției industriale din Asia, mai exact furnizorul de energie.
Din punct de vedere strategic, geopolitic și economic Marea Chinei de Sud es te una
dintre cel e mai importan te mări ale lumii deoarece este legătura dintre strâmtoarea Malacca, în
partea de sud -vest, și canalele Bashi și Balintang și strâmtoarea Taiwan în nord și nord -est.
Astfel face legătura dintre Orientul Mijlociu și subcontinentul indian și As ia de Nord -Est. Robert
Kaplan afirmă faptul că Marea Chinei de Sud „ pentru Asia are aceiași importanță pe care o are
Marea Mediterană pentru Europa”.71 Iar pentru China, Marea Chinei de Sud este eminamente
crucială. În primul rând controlul sporit al Chinei asupra Mării Chinei de Sud i-ar conferi
instrumentele necesare să devină hegemon datorită poziționării geografice a mării care face
legătura între două strâmt ori, două mări și două regiuni. Pentru marile puteri maritime, liberta tea

69 Robert Kaplan, op.cit., 2016, p.26 .
70 David Rosenberg, „The Maritime Borderlands: Terorism, Piracy, Pollution, and Poaching in the South China
Sea”, în James Clad, et.al., The Borderlands of Southeast Asia: Geopolitics, Terrosim, and Globalization, Institute
for National Str ategic Studies, National Defense University, Washington D.C., 2011, p.107 .
71 Robert Kaplan, op.cit., 2016, p.65 .

28
de navigație în Marea Chinei de Sud este importantă pentru flotele lor navale. State precum SUA
și Japonia, care au interese maritime și navale, în principal urmăresc să mențină libertatea de
navigație prin strâmtorile și pe căile navigabile din Marea Chinei de Sud pentru navele maritime,
containerele de transport și pentru petrolierele lor. De asemenea SUA își trimit navele de război
și portavioanele din Flota Pacificului în sprijinul misiunilor militare în Marea Arabiei și Golful
Persic, iar pentru Ja ponia marea este o arteră vitală care face legătura cu furnizorii de energie din
Orientul Mijlociu.72
În al doilea rând marea acționează ca un scut natural și contribuie la proiectarea strategiei
de apărare a Chinei. Mearsheimer vorbește de puterea blocant ă a apei în sensul în care limitează
capacitatea armatelor terestre de a -și proiecta puterea. Și anume apa devine un adevărat obstacol
pentru o flotă care încearcă să își debarce armata pe teritoriul apărat de o putere rivală. Dacă
asalturile terestre asup ra unei granițe comune au multe șanse de succes, unei armate, care trebuie
să traverseze o întindere vastă de apă pentru a ataca adversarul, i se reduce de la început
capacitatea ofensivă.73 Robert Kaplan la rândul său avansează ipoteza conform căreia marea
acționează ca o barieră care descurajează agresiunea. În sensul în care chiar dacă numai este
vorba de armatele tereste la care făcea referire Mearsheimer, ci la navele de luptă de ultimă
generație, viteza de deplasare a acestora continuă să fie relativ l entă, deci nu poate fi vorba
despre un atac surpriză. Iar Kaplan susține că incapacitatea unui stat de a -și proiecta rapid forța
pe mare reduce posibilitatea erorilor de calcul, și le permite factorilor de decizie să își
revizuiască acțiunile.74 Astfel Mare a Chinei de Sud acționează ca un scut de protecție pentru
China, o ofensivă în sudul coastei chineze care concentrează cele mai dezvoltate orașe, nu poate
fi luată în calcul, din cauza dificulății de a proiecta puterea navală și de a debarca pe coastele
unei puteri rivale. Securizarea coastelor este completată de strategia Chinei care valorifică
această componentă strategică a apei. Contrucțiile militare din Insulele Spartly și amplificarea
prezenței navelor de coastă în Marea Chinei de Sud creează un adevă rat blocaj pentru marina
militară a Statelor Unite, și un avantaj pentru puterea de proiecție a marinei militare chineze.
În al treilea rând proiecția hegemoniei este consolidată de resursele energetice la care ar
avea acces China prin controlul acestei m ări. Potrivit Băncii Mondiale, Marea Chinei de Sud

72 David Rosenberg, "Governing the South China Sea: From Freedom of the Seas to Ocean Enclosure Movements,"
Harvard Asia Quarterly, Vol. XII, No. 3 & 4 (Winter 2010), p.7 .
73 John Mearsheimer, op.cit., 2001, p.114.
74 Robert Kaplan , op.cit., p. 22 .

29
deține rezerve dovedite de petrol de cel puțin 7 miliarde de barili și o valoare estimată de 900 de
trilioane de metri cubi de gaze naturale, care oferă o oportunitate economică extraordinară pentru
națiun ile mai mici precum Malaezia, Filipine, Vietnam, dar și securitate energetică pentru China,
cu o economie în continuă creștere.75 Pentru China a ccesul la o parte cât mai mare a resurselor
energetice din această regiune, ar înseamna extrem de mult pentru că i-ar diminua dependența de
alți furnizori. De asemenea resursele energetice considerabile din Marea Chinei de Sud ar veni în
susținerea maximizării puterii în detrimentul potențialilor rivali. Astfel din punct de vedere
teoretic prin maximizarea puterii se înțelege că ceea ce urmărește China este să încline balanța de
putere în favoarea sa în ciuda faptului că celelalte state i -ar putea interpreta comportamentul ca
fiind ostil. O mare putere precum China urmărește să câștige competiția și să domine celelate
state din sistem, indiferent de percepția pe care o au ceilalți actori asupra acțiunilor sale.
Revendicările Chine asupra celei mai mari părți din Marea Chinei de Sud certifică faptul că
statul are o percepție a jocului cu sumă nulă.
Deși China deține un avantaj militar distinct față de ceilalți actori din regiune, concretizat
în militarizarea insulelor Spartly și Paracel, strategia și pretențiile acesteia nu se opresc aici
deoarece fiind o mare putere va contiua permanent să urmăreasc ă câștiguri până va obține
hegemonia. În primul rând din cauza incertitudinii când vine vorba de măsurarea puterii. Este
dificil de estimat și de măsurat puterea necesară unui stat care să îl facă să se simtă în siguranță
în raport cu competitorii săi. Și în al doilea rând pentru că avansul tehnologic la care asistăm
astăzi poate cu aceiași rapiditate să schimbe balanța de putere. P rin urmare devine greu pentru o
mare putere să anticipeze unde se vor situa competitorii săi peste un deceniu sau două. În cazu l
Chinei nu este vorba de o temere că unul din statele riverane Mării Chinei de Sud își va dubla
atât de mult puterea încât ar putea concura cu ea. Totuși în proximitatea Chinei se poate dezvolta
o coaliție de forțe. Luate ca un întreg statele din Asia de Est nu sunt deloc de neglijat la care se
adaugă prezența în continuare activă a Statelor Unite și discrepanța dintre cele două puteri când
vine vorba de sectorul militar, dar și proximitatea Chinei față de alte două mari puteri: Rusia și
Japonia.
Însă con trolul Mării Chinei de Sud nu este doar un punct strategic care ar creștere puterea
relativă și capacitatea de acțiune a Chinei, ci i -ar reduce și dependența de Strâmtoarea Malacca,

75 Beina Xu, „South China Sea Tensions”, Council on Foreign Relations, May 14, 2014,
http://www.cfr.org/china/south -china -sea-tensions/p29790 , accesat: 23.03.2017 .

30
generic denumită Dilema Malacca . Pentru China importanța Strâmtorii Malacc a este ușor de
intuit, având în vedere că cea mai mare parte a comerțului trece pe această rută, la care se adaugă
și aproximativ 80% din necesarul de energie.76 Comerțul exterior a fost un factor cheie pentru
dezvoltarea rapidă a economiei Chinei, dar cea mai mare parte a comerțului cu Europa, Africa și
Orientul Mijlociu trebuie să treacă prin Strâmtoarea Malacca. Iar cererile Chinei pentru
combustibli fosili au făcut -o și mai dependentă de importurile de petrol străine. Astfel un alt
motiv pentru care Chin a dorește cu tot dinadin sul să își sporească capacitatea de a -și proiecta
puterea navală este pentru a reduce dependența extrem de mare de strâmtoare, și pentru a reduce
slăbiciunea strategică.77 „Dilema Malacca” denotă o situație delicată în care China are o
dependență semnificativă de Strâmtoarea Malacca, în ceea ce privește atât securitatea economică
cât și cea geopolitică, iar controlul limitat al căilor navigabile o face susceptibilă la riscuri.
Această vulnerabilitate este intensificată de disputele din Marea Chinei de Est, Marea Chinei de
Sud și dincolo de Strâmtoarea Taiwan. Având în vedere importanța strategică a Strâmtorii
Malacca, guvernul de la Beijing are toate motivele să fie preocupat de siguranța trecerii navelor
sale prin strâmtoare. Iar îngri jorarea sa este amplificată de prezența activă a Statelor Unite în
apele Pacificului, care ar putea interzice trecerea vaselor prin Strâmtoarea Malacca în
eventualitatea unui acțiuni militare împotriva Taiwanului.78 Prin urmare dependența Chinei,
generată d e necesitatea liberei circulații prin Strâmtoarea Malacca, acționează ca un obstacol în
proiectarea puterii militare chineze în acțiunile sale expansioniste.

76 Tomas Hirst , „The world‟s most important trade route? ”, World Economic Forum, 21 May 2014 ,
https://www.weforum.org/agenda/2014/05/world -most -important -trade -route/ , accesat: 8.03.2017.
77 Chen S haofeng, „China‟s Self -Extrication from the “Malacca Dilemma” and Implications”, International Journal
of China Studies, Vol.1, No. 1, January 2010, pp.1 -24, p.2.
78 Ibidem, pp. 2 -3.

31
2.3 Disputele din Marea Chinei de Sud
China vede problematica disputelor din Marea Chinei de Sud generată de un set de reguli
scrise și elaborate de Occident.79 În primul rând pentru că status quo -ul maritim, precum și
normele care reglementează navigarea pe mare reflectă o ordine mondială occidentală stabilită
într-un moment de slăbiciune atât al Chinei cât și al întregii regiuni a Asiei de Sud -Est. China a
avut o experiență amară determinată de imperialismul occidental și japonez. După 2000 de ani de
orientare strategică a amenințărilor militare din marile câmpii la periferia ei continentală, a fost
înfrântă și umilită, nu de o putere continentală, ci de puteri maritime. Determinarea de a nu se
mai repeta istoria, precum și determinarea de a controla și a stabiliza situația în zona maritimă,
reprezintă o explicație la atitudinea Chinei în raport cu contr olul asupra Mării Chinei de Sud .80
Chinezii afirmă că revendicările lor se bazează pe niște drepturi istorice deoarece așa cum
afirmă specialiștii chinezi strămoșii lor au descoperit insulele din Marea Chinei de Sud în secolul
al II-lea î. Hr., în vremea dinastiei Han. Însă nu există documente care să certifice revendicările
chinezilor, pe baza apartenenței insulelor la teritoriul chinez încă din cele mai vechi timpuri.81
Mapa desenată în 1947 după expedițiile efectuate în timpul lui Chiang K ai-shek, care
redenumea 149 de insule și trasa granițe ale suveranității Chinei în Marea Chinei de Sud , este
harta care ilustrează celebra linie punctată formată din nouă liniuțe („nine -dash line” sau „limba
vacii”). În 1949 sub conducerea Partidului Comun ist Chinez (CCP) se instaurează Republica
Populară Chineză (RPC), iar naționaliș tii Republicii China (ROC) se refugiază pe insula Taiwan.
Harta a fost preluată și de naționaliștii ROC, iar pentru multă vreme a ceștia alături de China și -au
revendicat suvera nitatea asupra apelor mar itime pe baza acelei hărți deși statutul juridic nu este
clarificat. Ambiguitatea suveranității și a revendicărilor din această regiune a fost accentuată și
mai mult de procesul decolonizării și a l creării de noi state în sud -estul Asiei, care ulterior au
devenit solicitanți activi ai porțiunilor de apă la care au deschidere. Revendicările Vietnamului
nu se bazează strict pe activitățile Dinastiei Nguyen (secolele XVII -XIX), ci și pe dreptul de
succesiune a unei revendicări a Franței făcută pentru prima oară în 1933. În cazul Filipinelor,
pretențiilor lor se bazează pe „descoperirile” unui om de afaceri, Thomas Cloma, în 1947.

79 Ong Keng Yong, „ASEAN and rising China looking for win -win solution”, The Jakarta Post, Mon, October,
10,2016, http://www.thejakartapost.com/seasia/2016/10/10/asean -and-rising -china -looking -for-win-win-
solut ion.html , accesat: 08.03.2017 .
80 Ibidem.
81 Robert Kaplan, op.cit., 2016, p.66 .

32
Malaezia și Brunei sunt niște reclamanți mai noi, care își sprijină preten țiile pe Convenția asupra
Dreptului Mării din 1982.82 Începând cu anul 2014 Taiwan a făcut primii pași în clarificarea
pretențiilor sale teritoriale, în conformitate cu dreptul internațional, renunțând la revendicările
bazate pe harta preluată de la naționa liștii ROC.83 Pretențiile teritoriale ale Chinei se suprapun
peste pretențiile teritoriale ale altor cinci guverne printre care: Vietnam, Filip ine, Taiwan,
Malaezia și Brunei, așa cum se poate observa în harta de mai jos. În această hartă sunt demarcate
și revendicările Japoniei, însă asupra acestor a nu mă voi opri, deoarece fac parte din disputele
din Marea Chinei de Est.

Sursă: http://www.npr.org/news/graphics/2016/07/map -south -china -sea-line-624.png
În Marea Chinei de Sud nu este o dispută între mai multe state, ci numeroase dispute
fiecare dintre ele având protagoniști două sau mai multe state din cele menționate anterior. Harta
de mai sus ne ajută să observăm ce insule, bancuri de nisip sau recife își dispută țările riverane.

82Jing Huang and Sharinee Jagtiani, „Introduction: Unknotting Tangled Lines in the South China Sea Dispute ” în:
Jing Huang, Andrew Billo, Territorial Disputes in the South China Sea. Navigating Rough Water , Ed. Palgrave
Macmillan, 2015 , 2015, p.3.
83 Lynn Kuok, „Tides of Change: Taiwan‟s evolving position in the South China Sea”, East Asia Policy Paper 5,
May 2015, The Brookings Institution: Center for East Asia Policy Studies, p .1.

33
Insulel e Spartly sunt cel mai mare grup de insule, situat aproximativ în centrul Mării Chinei de
Sud și concentrează mai mult de 230 de insule, bancuri de nisip și recife pe o suparafață de
800.000 k m².84 Aceste insule sunt disput ate de China, Taiwan, Vietnam și Filipine ( primele trei
state revendicându -le în totalitate), iar Malaezia și Brunei își revendică insule și formațiuni, din
lanțul insulelor Spartly, care sunt situate în apropierea co astelor lor . Insulele Par acel situate în
nordul mării sunt disputat e de China, Taiwan și Filipine.85 Insulele Pratas sunt disputate de China
și Taiwan. Urmărind în continuare informațiile furnizate de harta atașată mai sus Bancul
Macclesfield este disputat de China, Taiwan, Filipine și Vietnam, iar Reciful Scarborough este
disputat de China Taiwan și Filipine.86 Luând în considerare multitudinea de dispute care se
suprapun în Marea Chinei de Sud, citându -l pe Barry B uzan putem concluziona că este vorba de
un complex de securitate în Asiei de Sud -Est. În accepțiunea lui Buzan un complex de securitate
este o entitate geografică, un grup de state ale căror preocupări referitoare la securitate le leagă
laolaltă suficient de îndeaproape, încât securitățile lor naționale să nu poată fi luate în
considerare separat una de alta. La baza formării unui complex de securitate stau atât motive
istorice cât și geopolitice, iar din punct de vedere teoretic ele pot deriva atât din nivelul statului,
cât și din cel al sistemului. Dacă privim un complex de securitate de jos în sus el rezultă din
interacțiunile dintre state, iar privit de sus în jos el este rezultatul interacțiunii anarhiei cu
geografia.87 Disputele din Marea C hinei de S ud sunt alimentate de revendicările Chinei care
încalcă zonele economice exclusive ale statelor riverane , și de administrarea și militarizarea
insulelor.
Pe lângă faptul că din multitudinea de dispute din Marea Chinei de Sud, China este parte
reclamantă în toate, revendicările Chinei, din punct de vedere al dreptului internațional, se
suprapun peste zonele economice exclusive ale statelor riverane. Delimitarea granițelor maritime
a statelor este reglementată de Convenția Națiunilor Unite asupra Dreptului Mă rii (UNLOCS).
Regim ul juridic UNLOCS a acordat statelor riverane dreptul la suveranitate deplină asupra

84 Wu Shicun, Solving Disputes for Regional Cooperation and Development in the South China Sea. A Chinese
perspective, Oxford Cambridge Phi ladelphia New Delhi, 2013, p.3.
85 RISAP, „Marea Chinei de Sud: principalul teatru geopolitic al lumii”, 2 ianuarie 2016, http://risap.ro/marea –
chinei -de-sud-principalul -teatru -geopolitic -al-lumii/ , accesat: 12.03 .2017 .
86 Scot Neuman, „Little Islands Are Big Trouble In The South China Sea”, Asia, September 7, 2012,
http://www.npr.org/2012/09/ 07/160745930/little -islands -are-big-trouble -in-the-south -china -sea, accesat:
12.03.2017 .
87 Barry Buzan , Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după
Război Rece, Ed. Cartier, 2000, Chișinău , pp. 196-197.

34
apelor maritime interioare, înțelegând apele porturilor, ale golfurilor și ale fiordurilor, situate
între țărm și linia de bază a mării teritoriale. Conform art. 3, statele au dreptul să î și stabilească
marea teritorială până la o lățime de maxim 12 mile marine, asupra căreia își exercită
suveranitatea, și implicit au drept de explorare și exploatare a tuturor resurselor naturale din
această zonă . În ceea ce privește zona economică exclusiv ă (EEZ) , conform articolelor 55 -57,
statele riverane, pe o distanță de 200 de mile marine în largul mării, au dreptul de explorare și
exploatare, de conservare și gestionare a resurselor naturale, biologice și nebiologice. Și totodată
au dreptul să instale ze și să utilizeze instalații și utilaje pentru cercetarea științifică.88

Sursa: http://namvietnews.files.wordpress.com/2012/08/25 -nine-dashed -line-in-the-south -china –
sea.jpg
Am atașat mai sus o hartă care delimitează zonele economice exclusive ale statelor
riverane și revendicările Chinei. Delimitarea zonelor economice exclusive de pe hartă, este în
conformitate cu prevederile dreptului mării și anume pe o distanță de 200 de mile marine în
largul mării. Dacă urmărim linia punctată de culoare roșie, care reprezintă revendicările
chinezilor, vom observa că aceasta încalcă zonele economice exclusive ale statelor riverane, prin

88 CONVENTIA NATIUNILOR UNIT E din 10 decembrie 1982 asupra Dreptului M ării,
http://www.monitoruljuridic.ro/act/conventia -natiunilor -unite -din-10-decembrie -1982 -asupra -dreptului -marii –
emitent -parlamentul -publicat -n-monitorul -oficial -nr-26155.html , accesat:12.03.2017 .

35
urmare încalcă convenț ia UNLOCS, pe care China a ratificat -o în 1996.89 Dacă Convenția asupra
Dreptului Mării a fost ratificată și de către China, rezultă că prevederile convenției ar trebui să se
aplice și disputele să fie clarificate. Totuși rezolvarea disputelor nu este posib ilă deoarece China
nu a clarificat revendicările maritime asociate cu linia punctată în concordanță cu dreptul
internațional .
2.3.1 Ambiguitatea revendicărilor Chinei
Este important de clarificat faptul că revendicările Chinei , referitoare la linia punctată
formată din nouă liniuțe („nine -dash-line” -ul), sunt m ai degrabă la nivel de discurs. N u există
niciun document legiferat, proclamat sau care să justifice baza legală a revendicările asociate cu
această linie. Departamentul de Stat al SUA – Biroul Oceanelor , Mediului Internați onal și
Problemelor Științifice a realizat în 2014 un raport denumit „China :Revendicări maritime în
Marea Chinei de Sud”90 în care este analizată în detaliu chestiunea revendicărilor maritime ale
Chinei în concordanță cu legislația internațională. Cele mai recente documente referitoare la linia
punctată formată din nouă liniuțe sunt două note verbale pe care Guvernul Chinei le -a comunicat
Secretarului General al ONU în mai 2009, cerând ca acestea să fie transmise tuturor membrilor
organizației. Notele verbale începeau cu următoarele precizări: „China are suveranitate
incontestabilă asupra insulelor din Marea Chinei de Sud și a apelor adiacente și se bucură de
drepturi de suveranitate și jurisdicție asupra apelor relevante și asupra fundului mării și a
subsolului acesteia. Poziția de mai sus este profund susținută de guvernul chinez și este
cunoscută de comunitatea internațională.”91 În conținutul notelor se regăsea și o hartă care
ilustra linia punctată formată din nouă liniuțe . În 2011 China cerea comunicarea unei noi note
verbale membrilor ONU care se adresa în aceia și notă ca și cea de mai sus cu excepția
introducerii unei noi fraze care adăuga: „Suveranitatea Chinei și drepturile și jurisdicțiile conexe
în Marea Chine i de Sud sunt susținute de dovezi istorice și juridice solide.”92 Această notă a
venit drept răspuns la obiecțiile Vietnamului, Indoneziei și Filipinelor referitoare la conținutul

89 Zheng Wang, „China and UNCLOS: An Inconvenient H istory”, The Diplomat, July 11, 2016 .
90 United States Department of State. Bureau of Oceans and International Environmental and Scientific Affairs,
„Limits in the Seas. China: Maritime Claims in the South China Sea” No. 143, December 5, 2014.
91 Permanent Mission of the People‟s Republic of China, Notes Verbales CML/17/2009 and CML/18/2009, May 7,
2009, http://www.un.org/Depts/los/clcs_new/s ubmissions_files/mysvnm33_09/chn_2009re_mys_vnm_e.pdf ,
accesat: 17.03.2017 .
92 Permanent Mission of the People‟s Republic of China, Note Verbale CML/8/2011, April 14, 2011,
http://www.un.org/Depts/los/clcs_new/submissions_files/mysvnm33_09/chn_2011_re_phl_e.pdf , accesat:
17.03.2017 .

36
primei note , pe care l -au catalogat lipsit de substanță în conformitate cu le gislația internațională
privind Dreptul Mării.93
Raportul întocmit de SUA evidențiază factorii care stau la baza ambiguității
revendicărilor Chinei. În proiecția hărții din 2009 care ilustrează această linie de demarcație
China nu a oferit nicio coordonată geografică care să s pecifice locația acestor linii de demarcație.
Cu toate acestea raportul întocmit de Depart amentul Statelor Unite încearca să compare harta din
2009 cu cea din 1947, și deși lipsesc coordonatele exacte aceștia reușesc să fac o comparație
aproximativă. În raport se observă cum măsurătoarea aplicată hărții cu linia punctată formată din
nouă liniuțe din nota verbală din 2009 nu poate fi aplicată celei din 1947 și cu atât mai puțin
diferitelor hărți care au apărut de-a lungul timpului , pentru că acestea se deosebesc atât în
privința dimensiunii liniei de demarcație cât și în privința localizării acesteia. 94
Concluzia raportului a fost că deși China face referire la suveranitatea sa asupra insulelor
din Marea Chinei de Sud în diferite articol e din legislația internă, aceasta nu a clarificat
revendicările maritime asociate cu linia punctată în concordanță cu dreptul internațional. Legiile,
declarațiile și actele oficiale ale Chinei prezintă dovezi contradictorii referitoare la natura și
scopul revendicărilor sale. Dovezile disponibile sugerează trei interpretări diferite referitoare la
intențiile Chinei, și anume: China susține suveranitatea asupra insulelor împreună cu zonele
maritime ale acestora conform legislației internaționale, linia punct ată reprezintă granița
națională sau linia punctată reprezintă revendicările maritime istorice, în diversele forme care au
apărut de -a lungul timpului. Prin urmare în cazul în care China nu clarifică faptul că
revendicările lor privind linia punctată se referă la insulele și zonele maritime ale acestora în
conformitate cu legislația internațională, linia punctată continuă să fie neconformă cu legislația
internațională.95

93 United States Department of State. Bureau of Oceans and International Environmental and Scientific Affairs,
„Limits in the Seas. China: Maritime Claims in the South China Sea” No. 143, December 5, 2014,
https://www.state.gov/documents/organization/234936.pdf , p.1 accesat: 17.03.2017 .
94 Ibidem, pp.5 -6.
95 Ibidem, pp.23 -24.

37
2.3.2 Administra rea insulelor și construcția insulelor artificiale
A doua chestiune problematică a disputelor este administrarea insulelor și construcția
insulelor artificiale. Reclamanții, cu excepția Brunei -ului, au urmărit să își consolideze
revendicările prin diverse acțiuni precum: stabilirea unor marcatori de revend icare a
suveranității, ocupând suprafețele de uscat și construind diverse facilități precum piste de
aterizare, prin construirea și modernizarea structurilor și prin fortificarea și staționarea de trupe
militare în zonă. Cele cinci țări care se bucură de o prezență permanentă în insulele Spartly își
revendică și porțiuni de uscat pe care nu le ocupă. Pentru a -și consolida pretențiile teritoriale
statele solicitante au recurs și la diverse metode non -militare. Au adoptat o legislație care să le
reglementeze aspirațiile, și -au stabilit stații sau programe de cercetare științifică marină, au emis
concesii de explorare la companiile petroliere și au permis turiștilor și jurnaliștilor să viziteze
insulele, care ulterior au publicat diverse documentare.96 Statele r eclamante urmăresc să obțină o
recunoaștere de jure care ar pune capăt disputelor și ar permite reclamanților să își administreze
porțiunile de uscat independent. Administrare a de facto , din prezent, inflamează regiunea și o
predispune la conflicte .
Conve nția UNLOCS reglementează porțiunile de uscat din largul mării astfel: insulele
care pot susține activitate economică a u dreptul la zone economice exclusive de până la 200 de
mile marine, iar rocile care nu pot fi locuite generează dreptul la ape teritoria le pe o distanță de
doar 12 mile marine. Conform art. 60 statele au dreptul exclusiv de a construi, de a autoriza și
reglementa construcțiile, de a opera și utiliza insule artificiale dar și alte instalații. Însă suprafața
construită artificial nu poat e fi folosită pentru a revendica o zonă economică exclusivă sau ape
teritoriale, aceasta se bucură doar de o zona de protecție de 500 de metri.97 De asemenea o insulă
artificială nu poate fi considerată port, parte integrantă a sistemului portuar care face part e din
coasta statului și unde se delimitează marea teritorială.98
Nici la acest capitol China nu pare să fie avantajată de dreptul mării deoarece niciuna
dintre porțiunile de uscat pe care le controlează, nu par să fi fost insule naturale care să genereze

96 Clive Schofield, „Dangerous Ground. A geopolitical overview of the South China Sea”, în: Sam Bateman, Ralf
Emmers, Security and International Politics in the South China Sea. Towards a cooperative management regime ,
Routledge London an d New York, 2009, p.11 .
97 CONVENTIA NATIUNILOR UNITE din 10 decembrie 1982 asupra Dreptului Mării .
98 Romero Tejada, „Chinaʼs artificial islands construction activities in the South China Sea: impact on the southeast
asian security complex”, UCL, 2015 -2016, http://global -initiativ.weebly.com/uploads/4/8/0/4/48042567/romero –
_15-16_spri2330_final_paper_china_rsct_n5.pdf , accesat: 17 .03.2017, p.10 .

38
propriile zone maritime. Conform dreptului mării China ar putea să obțină doar dreptul la ape
teritoriale pe o distanță de 12 mile marine în jurul insulelor artificiale.99 Având în vedere că
reglementările dreptului mării nu avantajează statutul Chinei în M area Chinei de Sud, nu este de
mirare că aceasta ignoră orice reglementări juridice și se concentrează pe un control de facto . Se
conturează astfel comportamentul ofensiv al Chinei determinat în primul rând de anarhia
sistemului internațional dar și de int eracțiunea cu celelalte state. Faptul că dreptul mării
dezavantajează poziția Chinei în Marea Chinei de Sud în raport cu ceilalți reclamanți o determină
să se comporte ofensiv pentru a -și asigura propria securitate și interesele sale naționale. Așa cum
afirmă și neorealismul ofensiv statele vor urmări să își maximizeze puterea materială pentru a -și
proteja interesele. Dezavantajul poziției geografice este compensat de capacitatea acesteia de a
contracara orice atac, de unde rezultă că securitatea în regiun e este percepută în termeni militari.
Disputele din Marea Chinei de Sud și comportamentul statelor riverane care prin diverse
mijloace încearcă să își consolideze revendicările conturează un mediul competitiv, în care
conform neorealismului ofensiv fiecare stat urmărește dobândirea unei puteri cât mai mari prin
influențare sau în cazul statelor slabe alinierea cu state puternice în vederea obținerii de avantaje.
China și -a mandatat Flota Mării Sudului situată în provincia Guangdong să patruleze
apele din ju rul Insulelor Paracel și Spartly. Însă distanța până la Hainan este de aproape 580 de
mile comparativ cu Vietnamul care din baza Cam Ranh are doar 250 de mile, iar Filipine din
Portul Princesa are 310 mile. Pentru China această constrângere geografică cree ază costuri
logistice foarte mari pentru desfășurarea și menținerea unui număr mare de forțe și nave militare,
însă construirea bazelor militare în Insulele Spartly îi reduc aceste costuri.100 China și -a
consolidat capacitatea navală și forța aeriană achiziț ionând submarine, distrugătoare, fregate,
nave amfibiene și avioane de luptă pentru a -și susține pretențiile teritoriale în Marea Chinei de
Sud. Iar construcțiile militare din Insulele Spartly deși conform dreptului mării nu îi generează
beneficii, îi întă resc poziția strategică și determină statele din regiune să recunoască un controlul
practic, dacă nu legal. În media internațională circulă în permanență titluri care fac referire la un
control al Chinei de 80% din suprafața Mării Chinei de Sud, 101 sursa acestor afirmații fiind linia
punctată despre care am precizat mai sus că nu are o bază legală și intensifică incertitudinea cu

99 Ibidem .
100 Ibidem, pp.11 -12.
101 Steven Stashwick, „80 Percent of Zero: China‟s Phantom South China Sea Claims”, The Diplomat, February
09, 2016, http://thediplomat.com/2016/02/80 -percent -of-zero-chinas -phantom -south -china -sea-claims/ , accesat:
21.03.2017 .

39
privire la intențiile Chinei . Deși China nu își sprijină revendicările pe o bază legală, articolele din
media, rapoartele efectuate de guverne și îngrijorările amplificate de militarizarea insulelor și
intensificarea prezenței navelor marine în regiune, sunt dovada că pretențiile acesteia nu trec
neobservate. Revendicările istorice ale Chine i sunt susținute în principal de m ișcări militare. În
martie 2017 editorialul The Diplomat publica un articol referitor la contrucția bazei militare de
pe Insula Hanian. Conform ultimelor informații Baza Navală Yulin este de așteptat să devină
punctul strategic cel mai important al chinezi lor în Marea Chinei de Sud. Baza Navală Yulin cu
platforme anti -aeriene și anti -navele în același timp cu capacitate de atac, submarine
convenționale și submarine preventive nucleare reprezintă un adevărat punct strategic pentru
China care îi amplifică put erea coercitivă în Marea Chinei de Sud.102 Amplificarea puterii
coercitive proiectează China într -un potențial hegemon, ceea ce din punct de vedere teoretic,
mărește nivelul de teamă în rândul celorlate mari puteri, respectiv în rândul puterilor din regiune.
Teama este un factor motivator în polit ica internațională, și le determină pe celelalte state din
regiune să își asume riscuri pentru a -și asigura securitatea. De exemplu Vietnam a operat o
tranzacție de miliarde de dolar i cu Rusia pentru achiziționarea unor submarine, care include și
renovarea în valoare de 200 de miliarde de dolari a golfului Cam Ranh. Acesta a fost o bază
importantă de operațiuni a trupelor americane în timpul Războiului din Vietnam, și este unul
dintre cele mai bune refugii de apă adâncă din toată Asia de Sud -Est. În prezent Vietnamul
urmărește prin renovarea acestui să îl facă disponibil pentru accesul flotelor militare străine. Mai
exact Cam Ranh ar trebui să faciliteze prezența forțelor militare ale Statelor Unite în Asia de
Sud-Est. Consolidarea legăturilor cu SUA ar înse mna pentru vietnamezi o contracarare a puterii
ascendente a Chinei.103 Malaezia deși nu își dorește o confruntare cu China, spre deosebire de
Vietnam nu este constrână de proximitate să își asume riscuri, are amplasate două submarine în
apropierea arhipelagu lui Spartly, pe cinci dintre aceste insulițe deține și forțe militare, la care se
adaugă și o pistă de aterizare pe Reciful Swallow. 104 Modul în care un hegemon potențial
influențează semnificativ comportamentul celorlalte puteri și consecințele asupra stab ilității și
securității regiunii Asiei de Sud -Est vor fi analizate în detaliu în capitolul ce urmează.

102 Damen Cook, „China's Most Important Sout h China Sea Military Base”, The Diplomat, March 09, 2017,
http://thediplomat.com/2017/03/chinas -most -important -south -china -sea-military -base/ , accesat: 21.0 3.2017 .
103 Robert Kaplan, op.cit., 2016, p.90 .
104 Ibidem, p.122 .

40
Capitolul 3 . Distribuția puterii în Asia
3.1 Pasarea responsabilității in Asia de Sud -Est
Având în vedere ambiguitatea legislației internaționale și incapacitatea guvernelor de a
ajunge la un consens, pentru a menține stabilitatea regională în ciuda divergențelor, a fost nevoie
de adoptarea unor coduri de conduită care să reglementeze comportam entul pe mare. Declarația
ASEAN privind Marea Chinei de Sud din 1992105 și Declarația miniștrilor de externe ai ASEAN
privind recentele evoluții din Marea Chinei de Sud din 1995 au sușinut că toate părțile trebuie să
aplice principiile cuprinse în Tratatul de amabilitate și cooperare în Asia de Sud -Est (TAC), ca
bază pentru s tabilirea unui cod de conduită internaț ional pe mare. Primul cod de conduită a fost
încheiat între China și Filipine printr -o declarație comună a consultărilor privind Marea Chinei
de Sud dar și alte domenii de cooperare în august 1995. Trei luni mai târzi u a fost aprobat un nou
cod de conduită între Filipine și Vietnam. Cele două coduri de conduită semnificau
disponibilitatea și determinarea părților semnatare în a -și soluționa disputele teritoriale și
jurisd icționale prin măsuri pașnice, fără a recurge la amenințare sau la utilizarea forței.
Reclamanții s -au anagajat să promoveze forme de cooperare bilaterală și multilaterală în domenii
precum protecția mediului marin, siguranța navigației, prevenirea pirateriei, cercetare științifică
și controlul poluării maritime. Cele două coduri au servit ca o bază fermă pentru consultările
China -ASEAN cu privire la un cod de conduită regional. Filipine și Vietnam s -au implicat activ
în dialogul China -ASEAN. Însă succesul discuțiilor a depins mult de inițiativa Chinei, care în
calitate de țară reclamantă, a preferat să încurajeze discuțiile privind Marea Chinei de Sud într -o
manieră bilaterală, și nu multilaterală. ASEAN dorea un cod de conduită pentru toate părțile
implicate în dispute, pentru a evita orice extindere a prezenței militare existente și pentru a
promova cooperarea transparentă în întreaga Mare a Chinei de Sud, în special în Insulele Paracel
și Spartly. Doi ani de discuții și întâlniri s -au finalizat în adoptarea unui document DOC în
noiembrie 2002 , în timpu l celui de -al optulea Summit de la Phnom Penh, Cambodgia.
Documentul a fost unul mai mult politic și mai general decât un cod de conduită, și arăta dorința
părților de a menține o atitudine pașnică în soluționarea litigiilor. DOC a fost salutat ca un salt

105 1992 ASEAN DECLARATION ON THE SOUTH CHINA SEA Adopted by the Foreign Ministers at the 25th
ASEAN Ministerial Meeting in Manila, Philippines on 22 July 1992 ,
https://cil.nus.edu.sg/rp/pdf/1992%20ASEAN%20Declaration%20on%20the%20South%20China%20Sea -pdf.pdf ,
accesat: 28.03.2017.

41
major pentru pace și ca un pas necesar în procesul de stabilire și de aprobare a unui cod de
conduită în Marea Chinei de Sud. A devenit primul document politic referitor la Marea Chinei de
Sud încheiat între China și ASEAN, ambele părți considerând că este un adevărat succes și
contribuie la menținerea păcii și a securității în regiune și promovează dezvoltarea și cooperarea .
Cea mai mare realizare a acestui document a fost dezescaladarea tensiunilor acumulate privind
suveranitatea și jurisdicția dis putelor și prevenirea unor eventuale conflicte în regiune.106
După adoptarea codului de conduită din 2002 nivelul tensiunilor s -a redus considerabil
însă statele au continuat să desfășoare acțiuni în interesul propriu și au urmărit în continuare să
obțină un avant aj față de ceilalți. China și -a reînnoit interdicția anuală de pescuit în Marea Chinei
de Sud care avea o durată de două luni (1iunie -31 iulie), practică aplicată încă din 1999. A
continuat apoi să desfășoare programe de cercetare marină în zonele adiacent e coastelor altor țări
din Marea Chinei de Sud. În 2003 forțele navale din Filipine au descoperit că unele demarcații
din insulele nelocuite din arhipelagul Spartly, le fuseseră înlăturate de către chinezi. Relațiile
dintre Vietnam și China au fost de asem enea afectate în 2005, când niște pescari vietnamezi au
fost atacați, capturați și chiar uciși de către o navă de patrulă a poliției chineze într -o zonă
comună de pescuit din golful Tokin. Vietnamul a catalogat această acțiune ca o gravă încălcare a
dreptu lui internațional, iar tensiunea dintre cele două state a continuat să se amplifice. Taiwanul
în 2003 a amplasat un post de control prin satelit pe Insula Itu Aba (Arhipelagul Spartly), acțiune
contestată de Vietnam. Taiwanul si -a continuat acțiunile și în 2005 a anunțat planul de a co nstrui
o pistă de aterizare pe I nsula Itu Aba. Iar în 2007 a efectuat un exercițiu naval de artilerie la vest
de Insula Itu Aba. Acțiunile Taiwanului au fost caracterizate de specialiști ca o strategie de
consolidare a politic ii lor de independență ca răspuns la excluderea Taipeiului din procesul de
formulare a unui cod de conduită regional.107
Având în vedere că d isputele din Marea Chinei de Sud se împart între toate statele
reclamante , tensiuniile și conflictele se manifestată și în interiorul ASEAN , prin urmare
organizația nu poate media dialogul cu China . Incapacitatea ASEAN de a proiecta o strategie de
combatere a ascensiunii chineze este justificată de divergențele generate de litigiile din Marea
Chinei de Sud, care au pers istat de -a lungul timpului între membrii organizației . State precum
Vietnam, Filipine, Malaezia și Brunei împărtășesc aceiași politică referitoare la porțiunile de

106 Nguyen Hong Thao , „The Declaration on the Conduct of Parties in the South China”, în: Sam Bateman, Ralf
Emmers , op.cit., 2009, pp.208 -211.
107 Ibidem, 211 -214.

42
uscat din largul mării pe care și le dispută cu Chi na. Aceste state văd intențiile Chinei de a obține
controlul acestor insule și construcția insulelor artificiale și a militarizării acestora ca o
amenințare și o încălcare a suveranității lor naționale. Iar acest luc ru poate genera , conform
teoriei , o coaliție de balansare care să îngrădească sta tul amenințător. Acestea își vor asuma
responsabilitatea de a descurja agresorul sau dacă este nevoie chiar de a -l înfrunta. Sau este
posibil ca statele să fi mai înclinate, să paseze responsabilitatea și să evite costrurile î nfruntării cu
agresorul. Îns ă pentru membri ASEAN precum Cambodgia care nu fac parte dintr -un litigiu
tensiunea din Marea Chinei de Sud nu este o problemă în care să se implice. În lipsa unui
consens eforturile de a transforma Declarația de conduită a părților în Marea Chinei de Sud, într-
un cod aplicabil atât Beijingului cât și membrilor ASEAN a fost o încercare fără rezultate . Prin
urmare o parte din statele care au perceput China drept o amenințare au făcut apel la sprijin din
partea SUA, care au răspuns prin intensificarea cooperă rii cu membrii ASEAN, precum Filipine
și Vietnam , și și-au sporit prezența marinei militare pentru a asigura libertatea de navigație în
apele internaționale. În același timp națiunile din Asia de Sud -Est au investit sume enorme în
modernizarea sectorului m ilitar.108
Divergențele dintre statele membre ASEAN pot fi ușor explicate și dacă facem o analogie
cu Uniunea Europeană. Europa a fost teatrul de desfășurare a două războaie mondiale, iar statele
au fost martore la dezastrele și la pierderile de vieți omenești provocate . Semnarea Tratatului de
la Paris care a pus bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului dincolo de avantajele
economice a însemnat temelia asigurării păcii și stabilității în Europa.109 Europenii au fost
conduși nu atât de sentime ntul de prosperitate cât cel de stabilitate când au pus bazele
proiectului. Contrar statele din Asia de Sud -Est, pentru prima oară în istoria lor, se coagulează ca
niște structuri politice puternice prin urmare și mai îndrăznețe. Stabilitatea teritorială d e care se
bucură în prezent, le îngăduie să emită și pretenții asupra mării . Robert Kaplan afirmă că spre
deosebire de statele europene care erau „ sătule și plictisite” de naționalismul modern în primele
decenii de după cel de -al Doilea Război Mondial, sta tele din Asia de Sud -Est sunt „nou –
venite” .110 Necunoscând eșecul erorilor de calcul și amplitudinea pe care o pot lua conflictele

108 Eleanor Albert, „ASEAN: The Association of Southeast Asian Nations”, Council on Foreign Relations,
September 1, 2016, http://www.cfr.org/asia -and-pacific/asean -association -southeast -asian -nations/p18616 , accesat:
02.04.2017 .
109 Declarația Schuman, 9 mai 1950, https://europa.eu/european -union/about -eu/symbols/europe -day/schuman –
declaration_ro , accesat: 02.04.2017 .
110 Robert Kaplan, op.cit., 2016, p.54 .

43
militare, noile puteri din Asia sunt mult mai înclinate spre conflict. Prosperitatea de care se
bucură în prezent Asia a determ inat și intensificarea unei politici de forță pentru că ascensiunea
militară se produce în tandem cu cea economică (detalii exemplificate în capitolul al doilea ). Se
explică astfel de ce în Asia de Sud -Est nu poate fi vorba despre constituirea unei coaliți i de
balansare a ascensiunii Chinei, fie că vorbim despre o coaliție nou constituită formată din statele
parte la liti giu, fie că este vorba de ASEAN. Experiența acestor state, care se bucură de o
creștere economică înfloritoare, este incipientă în strate gia politicii de forță.
Dincolo de faptul că strategia de pasare a responsabilității este preferată de state în sensul
în care le scutește de costurile unei înfruntări cu agresorul în cazul unui conflict , contextul în
care se plasează Asia de Sud -Est le determină să opteze pentru această strategie . În primul rând
costurile la care ar fi supuse statele pentru a constitui o coaliție de balansare împotriva
potențialului hegemon (China), ar fi prea mari , prin urmare acestea preferă să paseze
responsabilitatea unei puteri care poate suporta astfel de costuri. Un alt factor care determină
statele din Asia de Sud -Est să paseze responsabilitatea este poziția geografică. Cu excepția
Vietnamului, statele care se află în litigii cu China, nu împart granițe comune cu a ceasta.
Existența unui bariere, respectiv o vastă întindere de apă, face mai dificilă proiectarea puterii,
prin urmare gradul de amenințare resimțit de state este ceva mai scăzut, decât în cazul în care ar
avea graniță comună cu potențialul hegemon – China . Cazul Vietnamului este unul particular, în
sensul în care are o experiență îndelungată a supraviețuirii în proximitatea Chinei , și o identitate
formată în opoziție cu influența chineză.111
Dacă statele din Asia de Sud -Est pasează responsabilitatea când vi ne vorba de balansarea
puterii Chinei, este important de analizat cine își asumă această responsabilitate. SUA deși nu
ridică pretenții de suveranitate asupra formațiunilor de uscat din Marea Chinei de Sud, și-au
intensificat atenția și implicarea în administrarea disputelor. SUA au două interese majore în
Marea Chinei de Sud și anume: accesul liber pe mare și stabilitatea regiunii. Acestea au un
interes major să mențină liberul acces și libera navigație în apele Mării Chinei de Sud.
Perspectiva Washingtonului , bazată pe legislația internațională, este că toate țările se bucură de
dreptul de a naviga în marea liberă, care nu aparține mării teritoriale sau apelor interioare ale

111 Ibidem, p.84 .

44
unui stat și asupra căreia nu se exerc ită suveranitatea vreunui stat .112 Accesul neîngrădit la apele
Mării Chinei de Sud este important din mai multe motive. În primul rând această mare susține
dinamismul economic al regiunii, care se bazează pe comerțul extensiv regional și internațional.
Mai m ult de cinci miliarde de dolari , din comerț, trec prin aceste ape, iar mai bine de un miliard
aparține comerțului SUA . În al doilea rând libera circulație în aceste ape susține capacitatea SUA
de a-și proiecta puterea maritimă pe întreg globul, nu doar în Asia de Sud -Est. Multe nave ale
marin ei militare americane din Coasta Vestică și Japonia trec prin Marea Chinei de Sud spre
Oceanul Indian și Golful Persic. În al treilea rând susținerea libertății de navigație prin apele
Mării Chinei de Sud face parte din politica americană globa lă de a susține acest principiu la nivel
internațional. SUA au de asemenea și un interes major să mențină stabilitatea în regiune pentru
că susține prosperitatea atât a lor cât și a Asiei de Est . Instabilitatea regională, disputele și
conflictele ar încetini dezvoltarea, ar reduce comerțul, ar amenința securitatea căilor navigabile
maritime și ar reduce investițiile în regiunea extinsă a Pacificului. 113 SUA urmăresc să își
mențină angajamentele cu aliații din regiune și în același timp să nu se implice în disputele
acestora , deoarece este o temă sensibilă, iar regiunea concentrează atât de multe tensiuni încât
conflic tul poate izbucni cu ușurință .114
Din punct de vedere teoretic strategia de pasare a responabilității în Asia de Sud -est este
susținută și de faptul că există o putere, respectiv SUA, care are suficiente interese în regiunea
Mării Chinei de Sud, și într -o perspectivă mai cuprinzătoare în regiunea Asia -Pacific, încât să își
asume responsab ilitatea și să contracareze ascensiunea Chinei. Mai mult decât SUA au o
îndelungată istorie a implicării și asigurării securității în Asia -Pacific. Implicarea activă a
acestora în administrarea litigiilor din Marea Chinei de Sud are loc începând cu anul 20 10, când
decid să își clarifice politica față de această regiune, ca răspuns la escaladarea tensiunilor dintre
reclamanți după anul 2007. Îngrijorarea cu privire la escaladarea tensiunilor în regiune a fost
abordată în iulie 2010, în cadrul adunării anual e a Forumului Regional ASEAN. A urmat mai
apoi o poziția publică adoptată de SUA , transmisă de Secretarul de Stat de la vremea aceea
Hillary Clinton, care afirma interesul național al libertății de navigație, opoziția față de utilizarea

112 United Nations Convention on the Law of the Sea – Part VII, High Seas,
http://www.un.org/depts/los/convention_agreements/texts/unclos/part7.htm , accesat: 02.04.2017 .
113 Taylor Fravel, „U.S. Policy Towards the Disputes in the South China Sea Since 1995”, în: Enrico Fels, Truong –
Minh Vu, Power Politics in Asia’s Contested Waters. Territorial Disputes in the South China Sea , Springer, 2016,
pp.390 -391.
114 Ibidem , p.392 .

45
amenințărilor și a f orței de către oricare dintre reclamanți, obiectivitate în rezolvarea litigiilor,
sprijinirea redactării unui cod de conduită și rezolvarea disputelor fără utilizarea coerciției.115
Eforturile ulterioare de balansare a puterii chineze s -au concretizat sub f orma strategiei elaborată
de administrația Obama pentru Asia de „re-balansare” cunoscută și drept „pivotul Asiei” .116
3.2 Vietnam – o strategie de a balansa ascensiunea Chinei
Așa cum este analizat în capitolul anteior în ceea ce privește pasarea responsabilității în
Asia de Sud -Est când vine vorba de contracararea ascensiunii Chinei Vietnamul este o excepție
în sensul în care a recurs la strategia de balansare. Din punct de vedere teoretic Vietnamul a
recurs la această strategia influența t fiind de poziția geografică adică de granița comună pe care o
împarte cu China, potențialul hegemon. Vietnamul, spre d eosebire de celelate state, se simte
amenințat de ascensiunea Chinei în lipsa unei bariere care să despartă teritoriile celor două state .
Interesele geostrategice ale Vietnamului și Chinei sunt strâns legate de porțiunile de uscat
din arhipelagurile Paracel și Spartly pe care și le dispută, dar se întâlnesc și în Golful Tonkin .
Proximitatea Chinei, granițele comune tereste și maritime, precum și o istorie îndelungată a
Vietnamului în care a încercat în permanență să reziste influenței chineze explică faptul că cele
două state sunt suficient de apropiate încât să nu se ignore. Alte state din regiune precum
Filipine, Malaezia, Brunei și Indonezia care sunt parte la disputele din Marea Chinei de Sud, nu
dețin o putere militară suficientă încât să prezinte o amenințare pentru Vietnam. Cambodgia și
Tailanda sunt alte două state care ar putea fi considerate ca având potențial de conflict cu
Vietnam asupra intereselor maritime, însă aceste țări cooperează în domeniul militar și maritim.
Nicio țară din regiune nu posedă o marină militară suficient de puternică încât să amenințe
Vietnamul, cu excepția Chinei.117 Strânsa legătură dintre cele două țări, condiționată de
proximitate, le -a determinat să stabilească niște acorduri de delimitare maritimă pentru a reduce
tensiunea în regiunea Golfului Tokin. Î n anul 2000 China și Vietnam au încheiat un acord de
delimitare a graniței maritime în Golful Tokin , care pentru China este primul și singurul acord

115 Ibidem, pp. 394 -395.
116 Robert G. Sutter, et.al. , „Balancing Acts: The U.S. Rebalance and Asia -Pacific Stability”, The George
Washington University, August 2013 .
117 Shang -su Wu, „ The Development of Vietnam‟s Sea -Denial Strategy,” The Naval War College Review, Winter
2017, p. 144 https://www.usnwc.edu/getattachment/8756f6bf -78d0 -4955 -b1c6 -ce8ee678f5c0/ The-Development -of-
Vietnams -Sea-Denial -Strategy.aspx , accesat: 29.03.2017 .

46
care stabilește o graniță maritimă, iar Vietnamul a mai încheiat două astfel de acorduri, în 1997
cu Tailanda și în 2003 cu Indonezia.118
Interesele V ietnamului în Marea Chinei de Sud se ciocnesc direct de activitatea
economică și militară a Chinei. Situația s -a deteriorat rapid după anul 2011, ating ând un prag
îngrijorător în 2014, când o companie chineză a mutat un petrolier în apele teritoriale ale
Vietnamului.119 Pentru a aborda pericolul impus de China, Vietnamul s -a angajat într -un efort
diplomatic de balansare a puterii regionale a acesteia. Balansarea este influențată de poziția
geografică dar și de gradul de amenințare resimțit de un stat, iar acț iunile Beijingului în Marea
Chinei de Sud sunt o amenințare pentru existența Vietnamului. Însuși premierul Vietnamului
Nguyen T an Dung la o conferință de presă din mai 2014 a afirmat public că Vietnamul „își va
apăra cu hotărâre suveranitatea și interesul legitim, deoarece suveranitatea teritorială, inclusiv
suveranitatea asupra zonelor sale maritime și a insulelor este sacră.”120
Primul pas al strategiei de balansare adoptată de Vietnam a fost dezvoltarea și
modernizarea sectorului militar prin achiziții importante de armament. În contextul în care
bugetele militare ale statelor din Asia de Sud -Est au crescut semnificativ în ultimii ani,
Vietnamul s-a numărat printre statele care au făcut cele mai mari ach iziții de armament străin.
Bugetul pentru apărare al Vietnamului dat publicității a crescut de la 1,3 miliarde de dolari în
2006 la 4,6 miliarde de dolari în 2015, ceea ce înseamnă o creștere cu un procent de 258%. În
2015, conform SIPRI (Stockholm Interna tional Peace Research Institute), Vietnamul se clasa pe
a patra poziție în Asia de Sud -Est în materie de cheltuieli de apărare după, Singapore, Indonezia
și Tailanda. În perioada 2011 -2015, Vietnamul a ocupat poziția a opta în rândul celor mai mari
importa tori de arme din lume, înregistrând o creștere de 699%, față de perioada 2006 -2010 când
se clasa pe locul patruzeci și trei. În 2015 Vietnamul a înregistrat peste o treime din totalul de
importuri de arme ale statelor ASEAN. Achiziționarea celor 6 submarin e de ultimă generație din
clasa Kilo de la Rusia a oferit Vietnamului cea mai avansată flotă de submarine din regiune.
India a furnizat Vietnamului un credit de 500 de milioane de dolari pentru achiziționarea unor
sisteme de apărare indiene, în timp ul vizitei efectuate de premierul Narendra Modi la Hanoi în

118 Dr. Stein Tonnesson, „Territorial Issues in Asia. Drivers, Instruments, Ways Forward”, Session II: Resources
(Energy, Fishing) and Maritime Law, 7th Berlin Conference on Asian Sec urity (BCAS), Berlin, July 1 -2, 2013,
Stiftung Wissenschaft und Politik (SWP) and Konrad -Adenauer -Stiftung (KAS), p.4 .
119 Ankit Panda, „1 Year Later: Reflections on China's Oil Rig 'Sovereignty -Making' in the South China Sea”, The
Diplomat, May 12, 2015 .
120 Nicolas Jouan, „Balance of Power in Southeast Asia: Vietnam‟s Strategy”, Foreign Affairs Review, Mar 29,
2016, http://foreignaffairsreview.co.uk/2016/03/balance -of-power/ , 04.04.20 17.

47
septembrie 2016. Între 2012 și 2014 s -a bucurat de transferuri de aeronave de transport din
Canada și Spania, precum și de sisteme de rachete din Franța și Israel pentru echiparea fregatelor
construite de germani SIGMA 90.121Pentru Vietnam achiziționarea de armament crește costul
unui conflict pentru China, și în același timp este o oportunitate de a -și extinde diplomația.
Pe lângă modernizarea sectorului militar strategia de balansare urmărită de Vietnam
presupune și activismul diplomati c care este în strânsă legătură cu achiziționarea de armament.
Prin achizițiile de armament și acorduri de comerț multilateral, Vietnamul dezvoltă parteneriate
și legături diplomatice. Acest activism diplomatic este ilustrat de exemplu dacă analizăm
dezvoltarea unei nișe particulare și anume: tehnologia spațială. De la începutul anilor 2000 Hanoi
a inițiat acțiuni comune a sateliților de observare împreună cu compania American Lockheed
Martin și cu Astrium.122 A negoci at cu India pentru construirea unei stații de urmărire prin satelit
în sudul Vietnamului, care îi va oferi Hanoiului acces la imaginile captate de sateliții de
observare ai Indiei care acoperă regiunea, inclusiv China și Marea Chinei de Sud.123 Indiferent
dacă scopul Hanoiului este de a -și dezvolta sectorul de tehnologie prin acțiuni comune sau de a –
și actualiza capabilitățile militare consolidându -și în același timp legăturile diplomatice cu puteri
străine, scopul dublu al programelor spațiale îi conferă mai mult spațiu de acțiune.
Strategia de balansare a Vietnamului nu se limitează doar la m odernizarea sectorului
militar pentru că ar fi insuficientă dacă ne raportăm la puterea relativă și la cea militară a Chinei.
China este un stat cu o populație de peste cincisprezece ori mai mare, cu un PIB de peste
cincizeci și opt mai mare, iar în 2011 bugetul pentru apărare era de aproape cincizeci și două de
ori mai mare decât ce l al Vietnamului. Prin urmare strategia de a balansa puterea Chinei trebuie
să fie susțin ută de legături externe. În acest sens a încercat să reia legăturile cu Rusia, să
depășească divergențele istorice cu SUA și a aprofundat legăturile cu India în mai multe
sectoare, și cooperează în special în sectorul de energie. Activismul diplomatic s -a manifestat și
în cadrul organizației ASEAN unde a consolidat relațiile bilaterale cu state maritime care
împărtășesc acei ași îngrijorare față de ascensiunea Chinei în Marea Chinei de Sud. În ultimii ani
Vietnamul și -a consolidat legăturile și cu Japonia, o putere importantă în Asia de Nord -Est.
Capacitatea Vietnamului de a stabili bune relații cu aceste națiuni este susținut ă de preocuparea

121 Zachary Abuza and Nguyen Nhat Anh, „Vietnam's Military Modernization”, The Diplomat, October 28, 2016
122 Nicolas Jouan, op.cit., 2016 .
123Sanjeev Miglani, Greg Torode, „India to build satellite tracking station in Vietnam that offers eye on China” Mon
Jan 25, 2016, http://in.reuters.com/article/india -vietnam -satellite -china -idINKCN0V309W , accesat: 04.04.2017 .

48
larg răspândită în regiune referitoare la creșterea accelerată a puterii chineze și intensificarea
unei diplomații agresive. 124
Vietnanul și -a valorificat poziția geografică pentru a folosi nevoilor fiecărui partener. În
cazul Rusiei, car e are o perspectivă a unei piețe europene în declin, și care speră să -și extindă
considerabil exporturile de gaze naturale și petrol către Asia , Vietnamul este un punct cheie. În
timp ce mare parte din aceste resurse vor merge în Asia de Nord -Est, Vietnamu l poate ajuta
Rusia să ajungă la piețele din Asia de Sud -Est. Proiectele energetice ale Rusiei în Vietnam se pot
concentra pe extracția hidrocarburilor din Marea Chinei de Sud. Astfel Vietnamul nu este doar
un client, ci și o poartă către restul Asiei de S ud-Est și un obstacol strategic pentru China.125
În ceea ce o privește pe India, aceasta trebuie să se confrunte cu o necesitate în creștere
pentru importurile de energie, c are vor continua să crească în viitorul apropiat. Astfel, Vietnamul
a făcut proiecte comune de explorare a energiei în Marea Chinei de Sud piatra de temelie a
relațiilor sale bilaterale cu India. Acest lucru are avanta jul suplimentar de a oferi Indiei o miză
mai mare în rezultatul d isputelor maritime ale Chinei cu națiunile din Asia de Sud -Est. SUA
urmăresc consolidarea relațiilor cu Vietnam, în vederea reorientării poziției militare în regiune și
reducerii dependenței de bazele permanente mari, în special din Japonia și Coreea de Su d, care
pot deveni puncte fixe pentru China care și -a îmbunătățit capacitatea rachtelor de precizie. SUA
urmăresc să obțină acces la un număr cât mai mare de baze dispersate , și să își sporească
capacitatea de a -și proiecta puterea în Marea Chinei de Sud, în strategia sa de balansare a puterii
Chinei. Obținerea accesului la baza navală Cam Ranh Bay din Vietnam este o perspectivă
atractivă pentru SUA care au acționat în acest sens. Secretar ii de stat ai apărării americane au
efectuat numeroase vizite la Hano i în timpul administrației Obama.126
Încercarea Vietnamului de a balansa puterea Chinei, prin modernizarea sectorului militar
și prin stabilirea unor relații bilaterale puternice certifică asumpțiile neorealimsului ofensiv
referitoare la comportamentele pe care le generează interesul statelor de supraviețuire. Cele trei
exemple de mai sus în care am încercat să justific motivul pentru care mari puteri precum Rusia,
India și SUA sunt interesate de reafirmarea unor bune relații cu Vietnamul, demonstrează
asump ția conform căreia alianțele sunt temporare și dependente de circumstanțele schimbătoare

124 Zachary Keck, „Vietnam‟s Balancing Strategy”, C hina Policy Institute: Analysis , 2014,
https://cpianalysis.org/2014 /03/11/vietnams -balancing -strategy/ , accesat: 04.04.2017 .
125„Russia's East Asian Pivot”, Stratfor, Dec 10, 2013, https://www.stratfor.com/video/russias -east-asian -pivot ,
accesat: 04.04. 2017 .
126 Zachary Keck , op.cit .,2014.

49
din sistem, și în special că ele se construiesc din motive de conveniență. Conform neorealismului
statele care acționează într -o formă de auto -ajutorare urmăresc propr iul interes și nu se
subordonează intereselor altor state, sau a comunității internaționale. Iar cele trei cazuri de mai
sus demonstrează faptul că parteneriatele Vietnamului cu celelate mari puteri nu se constituie
doar pentru a balansa puterea Chinei, ci dimpotrivă parteneriatele sunt susținute de beneficiile pe
care le generează, iar posibilele schimbări care ar putea să limiteze beneficiile, ar putea să pună
capăt și parteneriatelor.
3.3 Rusia puterea continentală a Asiei Centrale
Halford Mackinder în articolul „The Geographical Pivot of History” publicat în
„Geographical Journal” în 1904 , își expune teoria cu privire la importanța spațiului euroasiatic
care a influențat întreaga istorie, iar dominarea acestui spațiu nu reprezintă altceva decât
încerc area de a controla întreaga lume. Conform lui Mackinder spațiul euroasiatic – Heartlandul,
permite unei puteri de anvergură mobilitate militară și economică, caracterul limitat al zonei este
determinat de lipsa accesului la Oceanul Planetar, prin urmare Ru sia care a luat locul imperiului
mongol și deține Heartlandul ocupă un loc geopolitic particular și este în esență o putere
continentală (land -power).127 Mackinder își expune în această lucrare și teza conform căreia
China ar putea constitui un real pericol pentru că este în același timp o putere continentală și o
putere maritimă. În timp ce Rusia, un gigant al Eurasiei, concentrează o forță militară terestră
impresionantă, dar se confruntă cu un front oceanic blocat de ape înghețate , China beneficiază
de o linie de coastă de 9 mi i de mile, și de deschidere la Oceanul P lanetar .128 Am argumentat în
primul capitol că având în vedere premisele hegemonice ale Chinei aceasta va trebui să reducă
decalajele față de marile puteri din regiune, printre care și Rusia. Voi analiza în continuare
relațiile sino -ruse, în special după sfârșitul Războiului Rece, pentru a evidenția care sunt factorii
care influențează cooperarea celor două state și care sunt premisele viitoare ale acestei relații.
După Războiul Rece balanța de putere și obiectivele geostrategice au fost factorii primari
care au determinat o apropiere mutuală China -Rusia. Această creștere a cooperării bilaterale este
un produs al formării unei alianțe anti -hegemonice, între două state revizioniste . China și Rusia

127 H.J. Mackinder, „The Geographical Pivot of History”, The Geographical Journal, Vol. 23, No. 4, Apr., 1904, pp.
421-437,
http://intersci.ss.uci.edu/wiki/eBooks/Articles/1904%20HEARTLAND%20THEORY%20HALFORD%20MACKI
NDER.pdf , accesat:27.05.2017 .
128 Robert D. Kaplan, „ The Geography of Chinese Power”, Foreign Affairs, May/June 2010 Issue 89, 3, pp.22 -41.

50
au întreprins numeroase consultări strategice, punctul comun fiind opoziția împotriva acțiunilor
SUA. În iulie 2001, cele două state au semnat Tratatul de bună vecinătate, prietenie și cooperare
între Federația Rusă și Republica Populară Chineză, care a s tabilit principiile de bază ale
relațiilor sino -ruse și a identificat ariile majore de cooperare bilaterală. Cooperarea Beijing –
Moscova s -a constituit ca un front diplomatic comun împotriva intereselor SUA în num eroase
chestiuni internațioanle, aceștia fii nd opozanți activi, în special, ai intervențiilor armate și a
schimbării regimurilor. Dimensiunea geopolitică a relațiilor China -Rusia a devenit și mai
pronunțată după anul 2004, când activitatea SUA în Asia Centrală a stârnit preocupări pentru
ambele pute ri, articulate ocazional prin intermediul Organizației pentru Cooperare de la
Shanghai (SCO), formată în 2001 ca organ regional de securitate în Asia Centrală. Pentru China
și Rusia organizația este un mijloc util de consolidare a copoperării politice regi onale, într -o
manieră care să limiteze influența puterilor externe în afacerile Asiei Centrale. În iulie 2005 SCO
a emis o declarație prin care cerea Whasingtonului să stabilească un calendar de retragere a
trupelor din Asia Centrală. Un alt motiv esențial care a determinat cele două guverne să evalueze
beneficiile cooperării în Asia Centrală a fost preocuparea comună referitoare la impactul
instabilității regionale generată de luptele separatiste în zonele de graniță.129
Distribuția puterii în Asia Centrală este una multipolară în ciuda influenței exercitate de
Rusia . Deoarece statele terțe își măresc impactul în special asupra politicilor economice din
aceasta regiune, Rusia trebuie să își adapteze politicile la noile rea lități și să interacționeze cu noi
actori regionali, stituație care generează avantaje și dezavantaje deopotrivă. În privința puterilor
regionale vecine – India, Iran, Turcia – Rusia nu le percepe suficient de puternice încât să îi
înlăture superioritatea. Iar interesul SUA, pentru Asia Centrală, este de așteptat din perspectiva
rușilor să scadă semnificativ după retragerea trupelor din Afganistan. Însă puterea Chinei
generează opinii contradictorii pentru Rusia, care o percepe atât ca o oportunitate cât și ca o
amenințare. În aceasta regiune ambele puteri au reușit să își obțină scopurile fără ciocniri , însă
este de așteptat ca în viitorul apropiat această situație să se schimbe ca urmare a intensificării
concurenței pentru controlul resurselor și pentru ma ximizarea puterii . Până în prezent,
cooperarea sino -ruso a fost viabilă, Beijingul urmărind să mențină Asia Centrală sub politica și

129 Bjoern Alexander Dueben, „ China -Russia Relations after the Cold War: The Process of Institution -Building
and Its Impact on the Evolution of Bilateral Cooperation”, The London School of Economics and Political Science,
October, 2013, pp. -56-60, http://etheses.lse.ac.uk/972/1/Dueben_China -Russia_Relations_after_Cold_War.pdf ,
accesat: 04.05.2017 .

51
umbrela de securitate a Rusiei. În situația în care Beijingul va considera că este momentul să își
extindă interesele dinco lo de sectorul economic în cel politic, militar și cultural, interesele celor
două puteri vor intra în conflict. 130
China nu și -a menținut prezența militară în regiune la același nivel cu Rusia, dar a
continuat să -și exti ndă legăturile sale economice în Asia Centrală. Împreună cu legăturile
economice a dobândit recunoaștere și influență politică de care în anii precedenți nu se bucurase.
În tim p ce interesele Chinei în Asia C entrală s -au manifestat cu precădere în sectorul economic,
acestea nu se limitea ză doar la comerț și investiții. Granițele Asiei Centrale de-a lungul
provinciilor din vestul Chinei, au fost pentru mult timp p rovocate de separatiștii uiguri.131 În
China sunt aproximativ 8 milioane de uiguri și deși reprezintă mai puțin de 1% din populați a
Chinei, alcătuiesc 45% din populația Xinjiangului. Xinjiangul alături de Tibet sunt două
provincii din statul chinez, ale căror locuitori au opus rezistență civilizației chineze. Provincii de
graniță aflate în regiunea vestică a Chinei continentale sunt două puncte inflamabile, care
subminează securitatea statului și adaugă un element de complexitate în relațiile cu statele
adiacente.132 Prin urmare având în vedere pericolele la care este expusă în partea de vest, și
datorită controlului sporit pe care îl e xercită de -a lungul coastelor în est și sud -est, este de
așteptat ca în viitorul apropiat China să se concentreze mai mult pe securizarea granițelor și
intensificarea prezenței în Asia Centrală. În acest demers China a lansat la sfârșitul anului 2013
în Kazakhstan inițiativa „One Belt, One Road” (OBOR), prin care urmărește să revitalizeze
„Drumul Mătăsii” prin construcția de rețele de transport pe mare și pe uscat. Deși OBOR este un
proiect global care se întinde din Asia prin Europa și Africa până la Ameri ci, are la bază
participarea activă a țărilor din Asia Ce ntrală și a Rusiei, aceștia fiind actori a căror participare
este primordială pentru realizarea proiectului.133
La începutul anului 2017 relația dintre China și Rusia a fost catalogată de media ca fiind
foarte apropiată . Cooperarea bilaterală se extinde, spr ijinită fiind de contractele privind energia și
vânzarea de arme. Ambele puteri condamnă unilateralismul SUA ș i intervenționismul occidental
liberal. Și ambele state par să susțină opinii aproape identice cu privire la probleme

130 Craig Oliphant, „Russia‟s role and interests in Central Asia”, Saferworld, October 2013, P.11
file:///C:/Users/UserX/Downloads/russias -role-and-interests -in-central -asia.pdf , accesat: 27.05.2017 .
131 Eugene B. Rumer, „China, Russia and the Balance of Power in Central Asia”, Strategic Forum, No. 223,
November 2006, p.5 .
132 Robert D. Kaplan, op.cit., 2010.
133 M. Královičová, M. Žatko, „One bel t one road initiative in Central Asia: implications for competi tiveness of
Russian economy”, Maastricht School of Management, Working Paper No. 2016/9, pp.1 -2.

52
internaționale, din Ucrai na, Siria și Marea Chinei de Sud. Occidentul percepe armonia relației
sino-ruse ca o adevărată provocare la ordin ea globală a SUA. Însă această realitate în timp ce
este plauzibilă, în sensul în care două mari puteri au hotărât să își valorifice interesele comune,
este și una înșelătoare pentru că în același timp există diferențe importa nte de percepții și interese
între Beijing și Moscova. Aceasta relație este în prezent susținută de obiective strategice și de
prioritățile naționale individuale care uneori converg, însă alteori nu.134 Având în vedere punctele
inflamabile din Asia de Est și de Sud Est, este de așteptat ca în ceea ce privește Asia Centrală
China să promoveze o politică de integrare economică în vederea stabilizării regiunii, și
eliminarea principalilor factori de risc la adresa securității naționale . În capitolul al doilea am
corelat puterea militară cu cea economică, indicând faptul că resursele economice sunt cele care
susțin capabilitățile militare. Prin urmare analizând din perspectiva neorealismului ofensiv,
acțiunile Chinei indică faptul că aceasta urmărește consolidarea sectorul economic, diversificarea
rețelelor de transport pe tot globul și crearea unei rețele globale , care să vină în sprijinul puterii
militare și a ambițiil or expansioniste.
Dezvoltarea unui parteneriat benefic cu Rusia, nu înseamnă că acestea două mari puteri
vor urmări costituirea unei alianțe care să răstoarne supremația SUA, ci dimpotrivă, așa cum am
argumentat și în cazul relațiilor întreținute de Vietnam, acestea se constituie din motive de
conveniență și sunt dependente de circumstanțele schimbătoare din sistem. Prin urmare
cooperarea China -Rusia este în prezent susținută de contextul internațioanl și în același tim p de
dorința celor două de a-și maximi za puter ea relativ ă. Importanța regiunii Asiei Centrale este
amplificată de puterile regionale pe care le concentr ează și generează o spirală a insecurității,
ceea ce din punct de vedere teoretic va determina statele să urmărească maximizarea puterii
relative. Astfel în încercarea de a -și maximiza puterea relativă, Rusia ignoră beneficiile pe care le
obține China de p e urma acestui parteneriat. Mai mult decât atât Rusia îmbrățișează cooperarea
cu China și vrea să valorifice aceste avantaje și în contextul în care după anul 2010, relația cu
occidentul s -a deteriorat pe fondul Crizei din Ucraina.135 Atenția sporită pe care o acordă China
pentru dezvoltarea capabilităților militare maritime și d ezvoltarea unei flote de apă albastră, face
ca Rusia să nu își simtă amenințată poziția în Asia Centrală , cel puțin pentru moment . Atenția

134 Bobo Lo, „China -Russia relationship key to the emerging world order”, The Australian, April 1, 2017,
http://www.theaustralian.com.au/news/inquirer/chinarussia -relationship -key-to-the-emerging -world -order/news –
story/6a00a38957e714120d0595c4a8c87051 , accesat: 27.05.2017 .
135 „The Ukraine crisis and NATO -Russia relations ”, NATO http://www.nato.int/docu/review/2014/Russia -Ukraine –
Nato -crisis/Ukraine -crisis -NATO -Russia -relations/EN/index.htm , accesat: 27.0 5.2017 .

53
Chinei este încontinuare menținută spre Asi a de Est și ca urmare a escaladării tensiunilor
generate de testele rachetelor balistice ale Coreei de Nord136 care stârnesc îngrijorare în regiune,
și amenință SUA . Prin urmare strânsa cooperare Rusia -China este influenț ată de contextul
internațional actual , însă posibilitatea ca relațiile celor două să se deterioreze pe fondul creșterii
puterii Chinei , este cel mai probabil șcenariu de viitor .
3.4 Japonia pivotul Asiei de Est
Japonia deși nu este parte reclamantă în Marea Chinei de Sud, în documentele strategice
oficiale, împărtășește îngrijorarea referitoare la acțiunile Chinei în această regiune. Astfel în
strategia de apărare a Japoniei din 2013, denumită National Defense Program Guidelines, se face
referire la amenințarea constiuită d e China în Marea Chinei de Sud după cum urmează: „China
își extinde și intensifică rapid acțiunile în sectorul maritim și aerian în Marea Chinei de Est și
Marea Chinei de Sud. În mod particular, China a luat măsuri asertive cu privire la probleme le
privind conflictul de interese din domeniul maritim, exemplificat prin încercările sale de a
schimba status quo -ul prin coerciție.”137
Interesul Japoniei pentru Marea Chinei de Sud, deși nu este parte la dispute, rezidă cel
puțin în două motive. În primul rând Japo nia este îngrijorată de securitatea maritimă și de
repercursiunile economice ale unei posibile escaladări a conflictului și a destabilizării regionale.
Pentru Japonia cel mai important este faptul că Marea Chinei de Sud concentrează căi navigabile
vitale p entru comerțul și aprovizionarea cu energie. Între 80 -90% din importurile de țiței ale
Japoniei sunt transportate prin Marea Chinei de Sud. De asemenea Japonia se bazează pe această
regiune pentru resursele naturale și pentru costuri reduse de fabricație ș i vede Asia de Sud Est, cu
o clasă medie aflată în creștere, ca o piață de consum promițătoare pentru întreprinderile
japoneze care se confruntă cu o scădere pe piața internă. În 2012 și 2013 Japonia a fost cea mai
mare sursă de investiții străine directe (FDI) pentru țările ASEAN, reprezentând aproximativ
20% din totalul investițiilor. În concluzie mizele economice ale Ja poniei în regiune sunt ridicate.
În al doilea rând, Japonia leagă disputele din Marea Chinei de Sud, de propriile sale dispute cu
China a supra Insulelor Senkaku din Marea Chinei de Est. Pe fondul deteriorării relațiilor sino –
japoneze și a creșterii tensiunilor disputei bilaterale în special începând cu anul 2010, elitele

136 Neil Connor, „North Korea fires suspected ballistic missile”, The Telegraph, 13 MAY 2017,
http://www.telegraph.co.uk/news/2017/05/13/north -korea-fires-suspected -ballistic -missile/ , accesat: 27.05.2017 .
137NATIONAL DEFENSE PROGRAM GUIDELINES for FY 2014 and beyond December 17, 2013 p.3 .

54
politice de la Tokyo și experții în securitate sunt îngrijorați cu pri vire la promovarea unei politici
externe tot mai agresive de către Beijing. Din perspectiva Japoniei China urmărește o strategie de
expansiune în domeniul maritim, prin contestarea status quo –ului teritorial al insulelor atât în
Marea Chinei de Sud cât și în Marea Chinei de Est.138 În 2012 relația China -Japonia s -a
deteriorat și mai mult pe fondul declarației japonezilor de „naționalizare” a insulelor Senkaku.
Intensificarea acțiunilor Chinei d e contestare a controlului Japoniei asupra Insulelor Senkaku,
incluzând pătrunderea navelor de coastă chineze în apele teritoriale ale acesteia, a determinat
conducerea de la Tokyo să adopte măsuri mai eficiente pentru a -și proteja suveranitatea,
materiali zate prin înnoirea și consolidarea relației cu ASEAN.139
Factorii de decizie de la Tokyo văd alianța SUA -Japonia ca factor primordial în
asigurarea securității în Asia de Est. Japonia este cel mai important aliat al Statelor Unite, în
Asia, găzduind aproxima tiv 49.000 de soldați americani. Japonia vede angajamentul SUA ca un
element important de descurajare a potențialilor agresori de a încerca să rezolve disputele prin
mijloace militare. Strategia de balansare a Japoniei nu se sprijină doar pe parteneriatul cu SUA,
ci vizează o diplomație multilaterală în regiune, și furnizează sprijin militar. În cee a ce privește
diplomația , Japonia a ridicat , în mod frecvent, problema Mării Chinei de Sud la forumurile
multilaterale și a încurajat ASEAN să adopte o poziție c omună. În acest fel Japonia a urmărit să
aducă chestiunea litigiul în plan internațional , pentru a împiedica China să exercite presiuni și
constrângeri tot mai mari asupra statelor din Asia de Sud Est. A subliniat în repetate rânduri
importanța normelor ju ridice internaționale în rezolvarea disputelor și a făcut apel la toate statele
să își clarifice revendicările în conformitate cu dreptul internațional. În acest demers Japonia este
cea care a susținut decizia Filipinelor de a face apel la Curtea Internați onală de Arbitraj, pentru a
se pronunța cu privire la legalitatea liniei punctate revendicată de chinezi140 În al doilea rând
pentru a menține o balanță de putere favorabilă a furnizat suport militar și paramilitar pentru
statele implicate în litigiul cu China, în special pentru Vietnam și Filipine , dar și pentru Australia
și India . Ritmul stabilit de Japonia în dezvoltarea cooperării în domeniul securității cu aceste țări,
i-a atribuit termenul „ pivotul sudul ” făcând analogie cu „ pivotul Asiei ” al SUA. Preocupările
legate de creșterea decalajului dintre China și ceilalți reclamanți au determinat Japonia să -și

138 Alexandra Sakaki, „Keeping the Dragon at Bay: The South China Sea Dispute in Japan‟s Security Strategy” , în:
Enrico Fels, Truong -Minh Vu, op.cit., 2016, pp. 425 -426.
139Tomotaka Shoji, „The South China Sea: A View from Japan ”, NIDS Journal of Defense and Security, 15, Dec.
2014, p.131 .
140 Alexandra Sakaki , op.cit., 2016 pp. 431 -432.

55
extindă capaci tatea de a acorda asistență Asiei de Sud -Est pentru a -și consolida capabilitățile de
aplicare a legii maritime. Eforturile Japoniei de a consolida capabilitățile statelor din regiune
curpind atât navele de pază a coastelor sau echipamente de supraveghere cât și instruirea
desfășur ării acțiunilor comune.141 Însă în furnizarea asistenței sale pentru Asia de Sud -Est,
Japonia evită să indice o legătură clară cu disputele din Marea Chinei de Sud. Pentru a justifica
cooperarea, încearcă mai degrabă să accentueze aspectele de securitate non-tradiționale, precum
asistența umanitară și ajutoarele pentru catastrofele naturale. Mai mult decât atât, în general,
Japonia îți etichetează sprijinul ca încadrându -se în ceea ce înseamnă „aplicarea legii” (law
enforcement) evitând astfel termeni precum „militar” sau „apărare” care indică probleme de
securitate tradiționale. Întrebat dacă bărcile de patrulare fu rnizate de Japonia Vietnamului, ar
putea fi desfășurate într -o confruntare cu China în disputa din Marea Chinei de Sud, premierul
Shinzo Abe a declarat că bărcile sunt furnizate „în credința că vor fi utile pentru menținerea
stabilității și a păcii în acea stă regiune.”142
Afirmarea unei legături directe între disputele din Marea Chinei de Sud și asistența
susținută de Japonia ar risca să determine antagonizarea Chinei, care nu este în favoarea
niciuneia dintre părți. Având în vedere importanța Mării Chinei de Sud pentru comerțul global
este de așteptat ca în ciuda tensiunilor acumulate în regiune, toate părțile să evite declanșarea
unui conflict pentru care costurile ar fi prea mari. Din punct de vedere teoretic statel e vor prefera
alte strategii de îngrădire a puterii ascendente a Chinei , și nu își vor asuma costurile care sunt
mai mari decât beneficiile. Activismul Japoniei în Asia de Sud -Est certifică îngrijorarea acestea
cu privire la ascensiunea Chinei. Teama este un factor motivar în politica internațională, prin
urmare nu este de mirare că mari puteri precum Rusia și Japonia vor încerca să împiedice China
să obțină hegemonia.
În timp ce Japonia urmărește să balanseze ascensiunea Chinei, și să o împiedice pe
aceasta să obțină suficient control încât să îi ofere premisele pentru a deveni hegemon, la rândul
său China, conform neorealismului ofensiv, urmărește să diminueze puterea vecinilor săi, cu
precădere Rusia și Japonia, cele mai proeminente puteri ale regiuni. Conform neorealismului
ofensiv China va imita comportamentul SUA în emisfera vestică. Odată ce va reuși să își

141 Ibidem, pp.433 -434.
142 Gerard Baker,Jacob M. Schlesinger, „Abe‟s strategy: Rearrange region‟s power balance”,
Wall Street Journal, May 26, 2014
http://www.wsj.com/articles/SB10001424052702304811904579585702903470312 , accesat: 28.05.2017 .

56
maximizeze puterea, suficient încât să reducă amenințarea regională, este de așteptat să încerce
să elimine puterea SUA din Asia. SUA au obținut hegemonia și datorită faptului că au fost
suficient de puternice încât să alunge marile puteri ale Europei din emisfera vestică în secolul al
XIX-lea.143
Relația China -Japonia, dacă ne raportăm la puterea relativă, și în special la puterea
economică, concentrează două dintre cele mai mari economii ale lumii. China este a două
economie a lumii , cu un procent de 14.8% din economia mondială , urmată imediat pe poziția a
treia de Japonia cu un procent de 6% .144 În 2014 relația comercială bilaterală a acestora , s-a
clasat pe locul al treilea în lume, însumând 340 de miliarde de dolari. China este cel mai mare
partener comercial al Japoniei, acoperind o cincime din comerțul acesteia. Japonia este cel mai
mare investitor din China, cu un stoc de investiții direct e de peste 100 de miliarde de dolari în
2014, cu 30 de miliarde de dolari mai mult decât investițiile SUA. Cele două economii sunt
profund complementare, cu niveluri diferite de capacitate industrială și tehnologică care
generează afaceri și investiții car e întrec cifra orcăre i alte relații economice a Chinei , chiar și pe
cea cu SUA.145 Din punct de vedere strategic, Japonia trebuie să aleagă dacă va rămâne
dependentă de SUA în încercarea de a balansa strategia Chinei de a domina regiune, sau va
negocia relații alternative atât cu China cât și cu SUA, urmărind beneficii de ambele părți. De
partea cealaltă China trebuie să decidă unde va încadra Japonia în propria viziune a ordinii
regionale, și să găsească un mo d productiv de a relaționa cu aceasta, acceptând faptul că
instabilitatea acestei relații o va împiedica să își atingă premisele regionale.146

143 J. Mearsheimer, op.cit., 2013, p.84 .
144 Alex Gray , „The world‟s 10 biggest economies in 2017” World Economic Forum , 09 Mar 2017 ,
https://www.weforum.org/agenda/2017/03/worlds -biggest -economies -in-2017/ , accesat: 30.05.2017 .
145 Peter Drysdale, „The geo -economic potential of the China -Japan relationship”, East Asia Forum, 28 Sep tember,
2015, http://www.eastasiaforum.org/2015/09/28/the -geo-economic -potential -of-the-china -japan -relationship/ ,
accesat: 30.05.2017 .
146 Ibidem .

57
Capitolul 4. Strategii regionale și globale. China vs. SUA
4.1 Strategia Chinei pentru secolul XXI
4.1.1 Strategia Națională de Apărare a Chinei
În demersul de a interpreta comportamentul Chinei voi face referire și la documentele
strategice care evidențiază viziunea acesteia asupra politicii internaționale. În Strategia Națională
de Securitate a Chinei (China Defen se White Paper 2013 ) încă din paragraful al doilea al
documentului se afirmă că această putere „ …se opune or icărei forme de hegemonie în politica
internațională și nu intervine în afacerile interne ale altor state. China niciodată nu va urmări să
obțină hegemonia, nu se va comporta în acest sens și nu se va angaja în expansiunea
militară ….”147 La nivel de discurs China adoptă o retorică defensivă și se poziționează într -un
opozant al strategiilor globale expansive, folosind termenul de hegemonie cu scopul de a
evidenția nemulțumirea față de politicile SUA. În timp ce mesajul vizează intervențion ismul
SUA , China se concentrează pe o strategie globală economică, și mai puțin politică, ce
presupune investiții considerabile de bani prin proiectul OBOR care să conecteze rețele de
transporturi de -a lungul globului.148 În timp ce afirmă că nu se va angaja în expansiunea militară,
aduce în discuție modernizarea sectorului militar ca parte integrantă a dezvoltării capabilităților
de apărare: „Este o sarcină strategică a modernizării Chinei, precum și o garanție puternică
pentru dezvoltarea pașnică a Chinei d e a construi o apărare națională puternică și forțe armate
puternice care sunt proporționale cu poziția internațională a Chinei și răspund nevoilor și
intereselor sale de securitate și dezvoltare .”149 Prin urmare China justifică modernizarea
sectorului milit ar ca fiind necesară pentru apărarea națională, dar dintr -o perspectivă neorealist
ofensivă, cea mai bună apărare este asigurată de obținerea hegemoniei. Cea mai bună apărare și
asigurare a supraviețuirii este maximizarea puterii suficient de mult încât celelalte state din
sistem să nu poată susține un atac împotriva Chinei .
În strategia de apărare națională China identifica printre obiectivele naționale de
securitate următoarele : „dezvoltarea forței armate a Chinei, protejarea suveranității, a

147 Ministry of National Defense of the People‟s Republic of China , Defense White Paper , The Diversified
Employment of China's Armed Forces , The People's Republic of China, April 2013, Beijing .
148 Tian Jinchen, „„One Belt and One Road‟: Connecting Ch ina and the world”, McKinsey&Company, Capital
Projects&Infrastructure, July 2016, http://www.mckinsey.c om/industries/capital -projects -and-infrastructure/our –
insights/one -belt-and-one-road-connecting -china -and-the-world , accesat:2.06.2017 .
149 Ministry of National Defense of the People‟s Republic of China, , op.cit., 2013.

58
integrității teritoriale și a intereselor de dezvoltare, sprijinirea dezvoltării economice și sociale
și asigurarea păcii mondiale și a stabilității regionale .”150 În determinarea acestor obiective
națioanle liderii Partidului Comunist au aspirații ambițioase și în mare măsură influențate de
istorie. Încă din timpul lui Mao, după cel de -al Doilea Război Mondial, chinezii au fost profund
ghidați în acțiuni de credința c ă au misiunea de a restabili așa numita „măreție a Chinei”, și de a
recupera teritoriile pierdute, de -a lungul unui secol, în favoar ea Occidentului și a Japoniei.
Multiplicarea cheltuielilor militare nu este determinată doar de o viziune măreață a liderilor, în
cazul Chinei o influență foarte mare a exercitat -o și creșterea economică impresionantă și
aderarea la ordinea economică internațională, la care se adaugă contextul geografic și politic
internațional în care se află .151 În timp ce promovează pa cea mondială și stabilitatea regională
China ignoră faptul că asertivitatea actiunilor din Marea Chinei de Sud destabilizează regiunea și
are potențial de a escalada într -un conflict militar. Prin creșterea capabilităților militare și
economice, și a apeti tului pentru controlul zonelor periferice, China creează tocmai acel mediu
regional polarizat, de care învinuiește SUA.152
În 2015 Ministerul Apărării Naționale a Republicii Populare Chineze a publicat o nouă
strategie de apărare. Spre deosebire de strateg iile din anii precedenți care erau numite „Strategia
de Apărare N ațională ” cea din 2015 a fost lansată sub titulatura de „Strategia M ilitară a Chinei ”.
Spre deosebire de variantele anterioare care erau mai opace iar generalitățile retrospective,
strategia din 2015 oferă detalii despre strategia Chinei, precum și despre dezvoltarea sectorului
militar . Această transparență a strategiei militare poate fi interpretată ca un semn al unei Chine
mai încrezătoare în propria forță. Document ul detaliază : „misiunile ș i sarcinile strategice ale
forțelor armate, orientări strategice privind apărarea activă, construirea și dezvoltarea forțelor
armate, pregătirea luptei militare și cooperarea militară și de securitate .”153 Strategia subliniază
scopul primar al armatei și anu me pregătirea pentru a lupta în războaie le locale și conflicte le
regionale în care „ comanda, controlul, comunicațiile, intelligence -ul, recunoașterea și

150 Ministry of National Defense of the People‟s Republic of China, op.cit., 2013.
151 Karl Eikenberry, „China‟s Place in U.S. Foreign Policy”, The American Interest, Volume 10, Number 6, June 9,
2015, http://www.the -american -interest.com/2015/06/09/chinas -place -in-u-s-foreign -policy/ , accesat: 02.06.2017 .
152 Murray Hiebert, Phuong Nguyen, Gregory B. Poling, Perspectives on the South China Sea , CSIS, September
2016, Rowman&Littlefield, p.26.
153 Ministry of National Defense of the People‟s Republic of China, Defense White Paper, China's Military Strategy ,
The State Council Information Office of the People's Republic of China, May 2015, Beijing ,
http://eng.mod.gov.cn/Press/2015 -05/26/content_4586805.htm , accesat:2.06.2017.

59
monitorizarea ” joacă un rol central. Acest scop era subliniat și în strategiile anterioare, iar
elemen tele de noutate adăugate de strategia militară sunt patru domenii în care China
intenționează să își dezvolte capabilitățile și anume: spațiul cibernetic, spațiul cosmic, forța
nucleară și domeniul maritim.154 Acest ultim domeniu este cel care stârnește cea mai mare
îngrijoare în Asia de Sud -Est. China afirmă că își extinde marina navală și gama operațiunilor,
făcând trecerea de la „ apărarea apelor interioare” la „protecția oceanelor deschise ”. Susține că
interesele globale ale Chinei au schimbat dinamica statului de la o putere continentală la o putere
maritimă. Acest lucru a determinat statul, în planurile sale de modernizare militară, să își
prioritizeze marina militară. Se conturează astfel o schimbare a do ctrinei militare tradițion ale, așa
cum este stipulată și î n strategie: „mentalitatea tradițională conform căreia teritoriul continental
prevalează celui maritim trebuie abandonată.”155 Acest paragraf reflectă faptul că strategia de
securitate se concentrează din ce în ce mai mult pe sectorul maritim, iar aceasta nu va presupune
doar protejarea liniei sale de coastă, ci și rutele maritime internaționale, care concentrează linii
sale de comunicații, precum cele din Orientul Mijlociu prin care trece peste jumăta te din petrolul
Chinei.156 Asta înseamnă că țări precum India vor trebui să se obișnuiască cu prezența navelor
chineze în Oceanul Indian. În aceiași logică, Japonia și SUA ar trebui să se aștepte la
intensificare prezenței nav ale și a patrulelor aeriene ale Chinei în Oceanul Pacific.
Urmând o retorică defensivă și o afirmare a necesității securizării unei Chine continentale
aflată în plină ascensiune, China își consolidează capabilitățile de apărare și acțiune pe mare ceea
ce crește nivelul de insecuritate și atrage regiunea într -o dilemă a securității. Iar p entru a -și
susține această strategie militară, are nevoie de resurse economice.

154 Ibidem .
155 Ibidem .
156 John Calabrese, „China's Role in Post -Hegemonic Middle East”, Real Clear World, May 01, 2017 ,
http://www.realclearworld.com/articles/ 2017/05/01/how_china_and_america_can_share_the_mideast_burden.html ,
accesat:02.06.2017.

60
4.1.2 Strategia globală a Chinei – Proiectul „One Belt, One Road”
În anul 2013, președintele Xi Jinping în cadrul unei vizite în Kazakhstan, a vorbit pentru
prima oară despre inițiativa OBOR. În anul 2015 Consiliul de Stat a autorizat un plan de acțiune
OBOR ce cuprinde două componente principale: Centura Economică a Drumului Mătăsii (Silk
Road Economic Belt ) și Centura Maritimă a Drumului Mătăsii a Secolului XXI ( 21st Century
Maritime Silk Road ). Aceste rute urmează să lege China de Europa prin Asia Centrală, de Golful
Persic și Marea Mediterană prin vestul Asiei, și de Oceanul Indian prin sudul Asiei.157
Investițiile pentru proiectul OBOR sunt planificate să însumeze 900 de miliarde de dolari,
ceea ce presupune a fi cea mai mare investiție propusă și susținută de o singură țară. În 2015
China a transferat 82 de miliarde de dolari către trei bănci de stat p entru proiectele OBOR. De
asemenea a înființat Banca Asiei de Investiții în Infrastructură (AIIB) pentru a finanța proiectul
OBOR . Grandioasa inițiativă a lui Xi de a investi sume imense de bani într -un proiect care să
conecteze în special rețelele de tran sporturi de -a lungul globului, a fost îmbrățișată cu optimism
de statele mai mici care se raportează în special la câștigurile de care se vor bucura de pe urma
investițiilor chineze. De partea cealaltă marile puteri privesc această inițiativă cu scepticism , și o
percep mai mult ca o strategie grandioasă care să completeze aspirațiile globale ale Chinei, și să
sprijine o posibilă hegemonie în Asia. Scepticii sunt de părere că grandiosul plan este o strategie
prin care China urmărește să își stimuleze propria economie prin transferul capacității industriale
excedentare către națiunile mai puțin dezvoltate, atrăgând astfel națiunile sărace în sfera sa de
influență.158 În timp ce China susține că proiectul OBOR nu este unul politic, India și -a exprimat
vehement opoziția, și a amenințat că va sabota proiectul, din cauza unei secțiuni care trece prin
Pakistan, cunoscută sub numele de Coridorul Economic China -Pakistan, unde câteva proiecte se
desfășoare în regiunea disputată a Kasmirului.159
Strategia Chinei dincolo de beneficiile economice îi securizează rețelele de transport.
Având în vedere că tactica militară a Chinei provoacă în Marea Chinei de Sud națiunile din Asia
de Sud -Est, în Marea Chinei de Est Japonia, și de -a lungul coastei estice Taiwanul, în

157 Ibidem.
158 Tom Phillips, „China's Xi lays out $900bn Silk Road vision amid claims of empire -building”, The Guardian, 14
May 2017, https://www.theguardian.com/world/2017/may/14/china -xi-silk-road-vision -belt-and-road-claims –
empire -building , accesat: 2.06.2017 .
159 Rajat Pandit, „India expresses strong opposition to China Pakistan Economic Corridor, says challenges Indian
sovereignty” The Economic Times, MAR 16, 2017, http://economictimes.indiatimes.com/news/defence/india –
expresses -strong -opposition -to-china -pakistan -economic -corridor -says-challenges -indian –
sovereignty/article show/57664537.cms , accesat: 2.06.2017.

61
eventuali tatea unui conflict militar, este foarte susceptibilă la amenințarea cu izolarea economică.
Aceasta este o preocupare majoră a liderilor de la Beijing, pentru că economia ar fi vulnerabilă la
întreruperea aprovizionărilor comerțului și a energie. Prin urma re diversificarea rețelelor de
transport și a furnizorilor pe ale rute diminuează amenințarea în eventualitatea aplicării unor
sancțiuni , din partea comunității internaționale, în Marea Chinei de Sud.160
La sfârșitul celui de -al Doilea Război Mondial SUA era o țară cu o capacitatea industrială
mare, însă pe plan intern se confrunta cu saturarea pieții și eșecul de a -și exporta capacitatea
excesivă au determinat stagnarea economiei. Soluția SUA la această criză s -a materializat prin
Planul Marshall, furnizarea de ajutoare în statele europene devastate de război, în ved erea
consolidării pieții. Simila r cu situația SUA, China trebuie să exporte excesul de capacitate,
resurse și forță de muncă prin intermediul investițiilor străine, pentru a revitaliza economia.
Punctul forte al industriei Chinei este construcția de i nfrastructură, iar Asia Centrală și de Sud –
Est nu dispun de investiții în domeniul infrastructurii. Prin urmare China a înființat Banca Asiei
de Investiții în Infrastructură în acord cu inițiativa OBOR , în vederea promovării investițiilor
chineze în aceste regiuni care nu au suficiente resurse economice. Planul Marshall a fost
interpretat ca un factor care a contribuit la împărțirea Germaniei de Vest și de Est. În mod similar
OBOR poate reduce solidarit atea organizațiilor de integrare din Asia -Pacific conduse de SUA și
Japonia, precum APEC. Faptul că proiectul OBOR se întinde până în Europa arată interesul
Chinei pentru aliații tradiționali ai SUA, iar concretizarea parteneriatelor va submina influența
SUA în regiune. Interacțiunile dintre liderul Chinei și liderii din țările Europei de Vest, precum și
deciziile Marii Britanii, a Franței și Germaniei de a se alătura AIIB în pofida obiecțiilor venite de
la Washington, indică un declin al influenței SUA. Dacă se realizează integrarea economică și
strategică între Euro pa și Asia, China poate deveni centrul lumii.161
Într-o perioadă de incertitudine cu privire la locul pe care îl ocupă SUA, ca urmare a
politicii lui Trump de a pune America pe primul loc, China își valorifică oportunitatea de a
deveni un lider global, iar Xi a găsit un public receptiv pentru grandiosul proiect al reconstruirii
Drumului Mătăsii.

160 Christer Ljungwall and Viking Bohman, „The Belt and Road Initiatives and New Geopolitical Realities”, în:
Lora Saalman, China –Russia Relations and Regional Dynamics. From Pivots to Peripheral Diplomacy , SIPRI,
March 2017 p.16.
161 Simon Shen, „How China's 'Belt and Road' Compares to the Marshall Plan”, The Diplomat, February 06, 2016.

62
4.2 Relația SUA -China
SUA și China sunt actorii predominanți ai ordinii mondiale actuale. China deține pentru
prima dată o poziție centrală în ordinea internaționa lă a secolului XXI. Progresul înregistrat de
China în doar trei decenii a determinat -o treptat să adere și la instituții internaționale și să se
adapteze conform imperativelor noii ordini mondiale, cărora a încercat să le reziste, fiind
influențată de faptul că ea nu a contribuit la formularea acestor imperative. Odată cu creșterea
economică a Chinei s -a înregistrat și prezență mai activă a acesteia pe scena internațională.
Deoarece China este a doua economie a lumii, și are potențialul de a deveni cea mai puternică.162
Interacțiunea dintre cele două mari puteri este tensionată și susceptibilă de a produce un
conflict . Atât George W. Bush cât și Barack Obama în timpul mandatelor lor au fost deacord cu
omologii lor Hu Jintao și Xi Jinping că ar trebui să co opereze în vederea dezvoltării unui
parteneriat strategic în Asia -Pacific, însă aceste intenții au rămas la nivel declarativ.163 Relația
SUA -China este predispusă să producă un conflict deoarece este o relație între o putere existentă
și o puterea emergentă sau dacă facem referire la Schweller între o putere status quo și o putere
rezivionistă.164 SUA sunt o putere status quo , o putere care a creat o ordine mondială în
concordanță cu interesele și principiile sale, prin urmare doreș te să mențină această ordine,
pentru că în cazul unui conflict costurile ar fi mai mari decât câștigurile . China este o putere
revizionistă, o putere care urmărește să își crească capabilitățile, nu doar să își păstreze resursele.
Pentru statele revizioniste câștigurile de pe urma unu i conflict sunt mai mari decât costurile.
Statele revizioniste sunt puteri care și -au dezvoltat capabilitățile după ce s -a stabilit o nouă
ordine internațională și după ce beneficiile au fost împărțit e. Statele revizioniste sunt predispuse
la conflict odat ă pentru că ar obține câștiguri mai mari și în al doilea rând pentru că sunt state
care se consideră nedreptățite și vor să răstoarne status quo existent, respectiv prestigiul,
resursele și principiile ordinii internaționale.165 Nu afirm astfel că orice scenariu prezice un
conflict având -o protagonistă pe China, ci încerc să scanez cele două mari puteri pentru a
evidenția de ce interacțiunea dintre cele două este generatoare de tensiuni.

162 Henry Kissinger, op.cit. , 2015, pp.185 -186.
163 Ibidem, p.190 .
164 Randall L. Schweller, „Tripolarity and the Second World War”, Inte rnational Studies Quarterl y, Vol. 37, No. 1
(Mar., 1993), Oxford University Press, pp. 73 -103.
165 Ibidem, p.76 .

63
China percepe majoritatea acțiunilor SUA ca strategii de a -i bloca ascensiunea. Fie că
este vorba de alianțe pe plan extern cu rolul de a menține balanța de putere, fie că vorbim despre
politica privind drepturilor omului, pe care China o interpretează ca un proiect ce îi subminează
structura po litică internă. De cealaltă parte SUA nu văd ascensiunea Chinei ca fiind una pașnică
ci dimpotrivă o percep ca pe o amenințare, în sensul în care îi reduce sistematic poziția centrală
de care se bucură la nivel mondial, amenințându -i astfel securitatea și ordinea mondială creată în
concordanță cu interesele și principiile sale . Suspiciunile care caracterizează relația celor două
părți sunt alimentate de manevrele militare și programele de apărare, mai ales având în vedere
prezența activă a SUA în regiunea A sia-Pacific .166 Chinezii cataloghează prezența marinei
militare americane, în regiunea Asia -Pacific și implicit în Marea Chinei de Sud, ca fiind dovada
exercitării imperativelor hegemonice ale SUA, de vreme ce acestea vin tocmai din emisfera
vestică. R. Kaplan afirmă că p ercepția Chinei este că SUA sunt cele care inflamează regiunea
Mării Chinei de Sud, percepție alimentată de mentalul istoric chinez și anume: „… China a
patronat un sistem tributar bazat pe valori confucianiste, care a definit relațiile internaționale
din Asia de Est multe secole, rezultatele fiind mai multă armonie și mai puține războaie decât a
reușit să asigure sistemul de putere din Europa. Drept care Occidentul și Statele Unite nu au
lecții de dat Chinei în legătură cu păstrarea păcii.”167 Prin urmare antagonismul China -SUA
este generat în esență, dincolo de acțiunile și viziunile lor globale, de concepții diferite despre
politica internațională, generate la rândul lor de geopolitica regiunilor. Aceste tensiuni sunt
alimentate de două medii culturale ș i politice total distincte. Kissinger descrie cele două puteri
după cum urmează: „Abordarea americană este una pragmatică, pe când a Chinei e
conceptuală. SUA nu au avut niciodată un vecin puternic și amenințător; China a trăit tot timpul
cu un adversar pu ternic la graniță…”168 Din afirmația lui Kissinger reiese că atât politica externă
a SUA cât și cea a Chinei a fost modelată de poziția geografică și de distribuția puterii în sistem ,
respectiv în cele două emisfere . În timp ce SUA domină emisfera vestică, iar la graniță se
învecinează cu Mexic și Canada două state care nu reprezintă niciun fel de amenințare, toata
atenția SUA se mută în Asia, unde China este un hegemon potențial. Conform neorealismului
ofensiv un hegemon regional nu dorește ca o altă putere să domine într -o altă regiune, respectiv

166 Carlyle A. Thayer , „The United States and Chinese Assertiveness in the South China Sea ”, Security Challenges,
Vol. 6, No. 2 (Winter 2010), pp. 69-84, p.79.
167 Robert Kaplan, op.cit., 2015, p.215 .
168 Kissinger, op.cit., 2015, p.186 .

64
nu dorește un competitor care s -ar putea raporta de la egal la egal. Teoria expl ică astfel prezența
activă a marinei militare a SUA în regiunea Asia -Pacific, parteneriatele pe care le dezvoltă cu
puterile din Asia de Nord -Est și încercarea de a media disputele din Marea Chinei de Sud, toate
aceste acțiuni indică o strategie de balansa re a ascensiunii Chinei. Dacă poziția geografică pentru
SUA reprezintă un avantaj, în sensul în care nu se confruntă cu nicio amenințare generată de
proximitate, situația Chinei este diametral opusă. China se învecinează în Asia de Nord -Est cu
două puteri importante susținute de SUA : Japonia și Coreea de Sud. În Asia de Sud -Est deși
amenințarea nu este la fel de mare, China se întâlnește cu puteri emergente care în ultimii ani au
înregistrat creșteri exorbitante ale bugetelor de apărare, precum Indonezia, S ingapore și Malezia.
Peste regiune se suprapun și disputele maritime asupra porțiunilor de uscat din largul Mării
Chinei de Sud care inflamează regiunea și generează o dilemă a securității. În Asia de Sud -Est
China se confruntă și cu Vietnamul, un pivot st rategic pentru mari puteri precum Rusia, India și
SUA . (am analizat în capitolul 3)
Kaplan afirmă că dinamisul intern al Chinei creează ambiții externe. China își
consolidează frontierele terestre și dorește noi conexiuni cu exteriorul. Ambițiile politici i externe
a Chinei sunt la fel de agresive ca cele ale SUA, cu un secol în urmă, dar din motive complet
diferite. China nu are o abordare misionară față de afacerile internaționale, încercând să
răspândească o ideologie sau un anume sistem de guvernare. Pr ogresul moral în afacerile
internaționale este un scop caracteristic americanilor, și nu chinezilor. Politica externă a Chinei
este impu lsionată de necesitatea de a -și asigura securitatea, și de a susține creșterea nivelului de
trai al populației sale care se ridică la aproximativ o cincime din totalul mondial. Pentru a -și
îndeplini aceste sarcini China a construit relații de putere avantajoase atât în teritoriile învecinate,
cât și în îndepărtatele regiuni bogate în resurse naturale. Kaplan este de părare că având în vedere
premisele care impulsionează politica externă îndepărtată a Chinei, respectiv interesul național și
supraviețuirea economică, aceasta poate fi caracterizată ca fiind o „über -realist power ”.169
Astfel încearcă să își dezvolte prezența în re giunile Africii bogate în petrol și minerale și dorește
să asigure accesul portuar în Oceanul Indian și în Marea Chinei de Sud, care leagă lumea arabo –
persană bogată în hidrocarburi de coasta chineză. Astfel provocarea impusă de China este în
primul rând g eografică, în ciuda problemelor frecvent criticate referitoare la datorii, comerț și
încălzirea globală. Zona de influență emergentă a Chine i în Eurasia și Africa este în creștere, și

169 Robert Kaplan, op.cit ., 2010 .

65
nu într -un sens imperialist al secolului al XIX -lea, ci într -o manieră c are se desfășoară în tandem
cu era globalizării. Asigurându -și nevoile economice, China schimbă echilibrul de putere în
emisfera estică, ceea ce pentru SUA trebuie să constituie un motiv de îngrijorare. Având o
poziție geografică favorabilă, influența Chin ei se extinde din Asia Centrală până în Marea Chinei
de Sud și din Orientul Îndepăr tat Rus până la Oceanul Indian.170
Mearsheimer este de păre re că o privire asupra comportamentului SUA din trecut ne
poate prezice cum este de așteptat să se comporte China pe viitor. El este de părare că în aceiași
manieră în care SUA au „alungat” puterile europene din emisfera vestică, China va îndepărta
prezența americanilor din regiunea Asia -Pacific. Mai mult decât atât este de a șteptat ca aceasta
să vină cu propria versiune a Doctrinei Monroe, așa cum a făcut -o Japonia imperială în anii
1930. Mearsheimer abordează o serie de exemple pentru a -și susține afirmația. De exemplu în
martie 2010 oficialii chinezi le -au transmis politici enilor americani că nu li se vor mai permite
SUA să intervină în Marea Chinei de Sud, regiune de interes primordial pentru China, precum
Taiwan și Tibet. La sfârșitul lunii iulie 2010 SUA și Coreea de Sud au efectuat exerciții navale
comune ca răspuns la a dresa Coreei de Nord, care se pare că ar fi scufundat o navă sud -coreeană.
Aceste manevre navale au fost planificate să aibă loc în Marea Galbenă, care este adiacentă liniei
de coastă chineze, dar administrația Obama a fost nevoită să le desfășoare mai în larg în Marea
de Est, din cauza unor proteste virulente ale Chinei.171 Voi adăuga un exemplu care să vină în
completarea listei lui Mearsheimer, și în susținerea tezelor acestuia. În iulie 2016 Curtea
Permanentă de Arbitraj de la Haga se pronunța în favoarea Filipinelor, într -un litigiu cu China
referitor la Marea Chinei de Sud. Curtea a specificat faptul că pretențiile Chinei la cea mai mare
parte din Marea Chinei de Sud, justificate de drepturi istorice, nu au nicio baza legală și încalcă
apele maritime ale Filipinelor. Beijingul a respins vehement decizia Curții, afirmând că Marea
Chinei de Sud este teritoriu chinez încă din cele mai vechi timpuri, iar suveranitatea teritorială și
interesele Chinei în regiune nu vor fi influențate sub nicio circumstanță de către această decizie.
A afirmat că disputele din Marea Chinei de Sud pot fi rezolvate doar prin negocieri bilaterale
între părțile implicate172 și în doar două luni a reușit să răstoarne orientarea politicii externe a

170 Ibidem.
171 J. Mearsheimer, „The Gathering Storm: China‟s Challenge to US Power in Asia” The Chinese Journal of
International Politics, Vol. 3, 2010, 381 –396, p.389 .
172 Tom Phillips, op.cit., 2016.

66
Filipinelor, care au lăsat deoparte dif erendul intentat la Curtea de Arbitraj, și au îmbrățișat
cooperarea cu China, în detrimentul aliatului lor tradițional – SUA.173
4.2.1 Perspectivele viitoare i ordini mondiale, în contextul noii administrații de la
Washington
Pe 20 ianuarie 2017 a avut loc ceremonia de învestire a lui Donald Trump în funcția de
președinte al SUA, în Washington D.C. Pe 23 ianuarie în prima zi de lucru în biroului oval de la
Casa Albă, Trump a semnat o declarație prin care în mod oficial a abandonat acordul de comerț
cu Pacifi cul (Trans Pacific Partnership).174 Finalizat în anul 2015, după 6 ani de negocieri
riguroase, TPP -ul este un acord de reducere a barierelor comerciale și de investiții între 12 țări
din regiunea Pacific, inclusiv Statele Unite. Acordul a fost o realizare a lui Obama, care a făcut
parte din s trategia sa pentru Asia, „pivotul asiatic ”. Scopul acestuia a fost să aducă mai aproape
națiunile din Pacific prin intermediul tarifelor mai mici, servind ca o contracarare la creșterea
influenței regionale a Chinei.175 După anunțul lui Trump, China s -a declarat deschisă la dialog și
la o posibilă aderare la TPP. Deși o aderare este puțin probabilă, China a participat la discuții pe
marginea acestui acord , absența SUA fiind o oportunitatea de a -și exercita influența.176
În același timp cu învestirea lui Trump la Casa Albă, Xi Jinping participa la Forumul de
la Davos. În perioada 17 -20 ianuarie la Davos s -a desfășurat cea de -a 47-a ediție a Forumului
Economic Mondial, Xi Jinping fiind primul șef de stat al Chinei care particip a. În lipsa liderului
de la Casa Albă, Xi a transmis că susține puternic globalizarea și că Beijingul va încerca să ia
locul SUA de campion al comerțului li ber și al piețelor deschise. Fondatorul WEF Klaus Schwab
a declarat în cadrul conferinței că prezența lui Xi la forum este un semn al trecerii de la o lume
unipolară dominată de SUA, la un sistem multipolar, în care puteri în creștere precum China vor
trebui să -și intensifice acțiunile și să joace un rol mai imp ortant.177 Iar China prin strategia
globală pe care o promovează dorește să joace un rol important în plan internațional. Pe 14 și 15

173 Emily Rauhala, „Duterte renounces U.S., declares Philippines will e mbrace China”, The Washington Post,
https://www.washington post.com/world/philippines -duterte -saysgoodbye -washington -and-helloto –
beijing/2016/10/20/865f3cd0 -9571 -11e6 -9cae-2a3574e296a6_story.html?utm_term=.1c1f2c827f6a , accesat:
03.06.2017.
174 „Trump executive order pulls out of TPP trade deal ”, BBC, 24 January 20 17, http://www.bbc.com/news/world –
us-canada -38721056 , accesat: 03.06.2017.
175 The Trans -Pacific Partnership , The White House, https://obamawhitehouse.archives.gov/issues/economy/trade ,
accesat: 03.06.2017.
176 Nyshka Chandran, „After US drops TPP, China joins member states in trade talks”, CNBC, 14 Mar 2017,
http://www.cnbc.com/2017/03/14/china -south -korea -join-tpp-members -in-trade -talks.html , accesat:03.06.2017.
177 Larry Elliott. Graeme Wearden, op.cit., 2017 .

67
mai Beijingul a găzduit primul Summit OBOR, prilej cu care președintele Xi și -a prezentat
viziunea asupra unei noi ordini ec onomice globale, poziționând țara sa ca o alternativă la politica
închisă a lui Trump.178
O altă acțiune a lui Trump, care are potențial de a izola SUA de restul lumii, este decizia
adoptată de șeful statului pe 1 iunie 2017 când a anunțat că se retrage din Acordul de la Paris
privind schimbările climatice . Acordul presupune un plan de acțiune pentru limitarea încălzirii
globale, iar având în vedere că SUA și China reprezintă cei mai mari consumatori energetici ai
planetei , prin urmare și cei mai mari poluat ori,179 decizia lui Trump a fost asupru criticată de
liderii mondiali. În timp ce SUA renunță la rolul de lider al luptei globale împotriva schimbărilor
climatice, China este pregătită să preia ștafeta, și să beneficieze atât din punct de vedere
diplomatic, cât și economic . SUA se retrage din efortul comunității internaționale de a reduce
emisiile de carbon, în perspectivă China își consolidează profilul de lider mondial. Este de
așteptat ca în acest demers să se aproie de aliații tradiționali ai SUA, care se simt abandonați din
cauza acestor decizii adoptate de Trump.180
Prin urmare politica internațională actuală este caracterizată de un hegemon tradițional
(SUA) care, odată cu preluarea puterii de către noua administrație , și-a schimbat orientarea
politicii externe spre o politică izolaționistă, care se concentrează mai mult pe politica internă și
pe beneficiile proprii pe care le poate obține. De partea cealaltă a globului China, hegemonul
potențial, a renunțat la politicile tradiționale „închise” și promove ază o strategie globală,
implicându -se activ pe scena politicii internaționale, ceea ce confirmă ambițiile expansive ale
statului chinez, desigur materializate într -o formă distinctă celei caracteristice SUA. Acțiunile lui
Trump, enumerate mai sus, încuraj ează și facilitează efortul Chinei de a crea o nouă ordine
globală, iar politica Beijingului de non -intervenție în afacerile interne ale statului s -ar putea să fie
mai tentantă decât intervenționismul occidental liberal, promovat de SUA.

178 Jane Perlez, Keith Bradsher, „Xi Jinping Positions China at Center of New Economic Order”, The New York
Times, May 14, 2017, https://www.nytimes.com /2017/05/14/world/asia/xi -jinping -one-belt-one-road-china.html ,
accesat:03.06.2017 .
179 Global Energy Statistical Yearbook 2016, https://yearbook.enerdata.net , accesat:04.06.2017.
180 Zeeshan Aleem, „Trump pulling out of the Paris climate agreement is great news … for China”, Vox, Jun 3,
2017, https://www.vox.com/world/2017/6/3/15729424/trump -paris -climate -china , accesat:04.06.2017.

68
Concluzii :
Conform perspectivei neo -realist ofensive scopul final al statelor este hegemonia
deoarece aceasta este cel mai bun garant al supraviețuirii. Într -un sistem anarhic, caracterizat de
lipsa unei autorități centrale, pentru a -și asigura securitatea statele au nevoie de putere militară,
iar în acest sens vor urmări achiziționarea instrumentelor militare care să le asigure atât apărarea
cât și utilizarea forței în lupta pentru supraviețuire. Situația exemplificată de comportamentul
Chinei în Marea Chinei de Sud. Deși revendicările Chinei asupra porțiunilor de uscat din Marea
Chinei de Sud nu sunt în conformitate cu legislația internațională ( UNLOCS – convenție pe care
China a ratificat -o, drept urmare ar trebui să o respecte) , aceasta ignoră cadrul juridic și și -a
instituit un control de facto determinată fiind de logica supraviețuirii. Ascensiunea militară
justifică asertivitatea Chinei în Marea Chinei de Sud, pentru că obținând un avantaj față de
competitorii săi are motivația cât și capacitatea să procedeze în acest sens . În lipsa resurselor
economice și militare nu ar fi avut puterea necesară să își mențină revendicările și controlul de
facto al insulelor din arhipelagul Spartl y.
Controlul Mării Chinei de Sud reprezintă un pilon important în consolidarea hegem oniei
regionale a Chinei. În primul rând datorită poziționării geografice a mării care face legătura între
două strâmtori, două mări și două regiuni. Pentru marile puteri maritime, libertatea de navigație
în Marea Chinei de Sud este importantă pentru flotele lor navale. State precum SUA și Japonia,
care au interese maritime și navale, în principal urmăresc să mențină libertatea de navigație prin
strâmtorile și pe căile navigabile din Marea Chinei de Sud pentru navele maritime, containerele
de transport și pentru petrolierele lor. În plus controlul mării ar elimina orice risc al unor
sancțiuni care ar putea fi aplicate de comunitatea internațională, în eventualitatea izbucnirii unui
conflict militar. China este foarte susceptibilă la amenințarea cu izola rea economică , de aceea
urmărește diversificarea rețelelor de transport prin Asia Centrală. În al doilea rând Marea Chinei
de Sud contribuie la proiectarea strategiei de apărare deoarece acționează ca un scut natural și
limitează capacitatea armatelor tere stre de a -și proiecta puterea . În al treilea rând controlul mării
consolidează hegemonia datorită resurselor energe tice. Potrivit Băncii Mondiale, Marea Chinei
de Sud deține rezerve dovedite de petrol de cel puțin 7 miliarde de barili și o valoare estimată de
900 de trilioane de metri cubi de gaze naturale . Pentru China accesul la o parte cât mai mare a
resurselor energetice din această regiune, i -ar dimin ua dependența de alți furnizori și ar veni în
susținerea maximizării puterii în detrimentul potențialil or rivali.

69
Strategia expansionistă a Chinei generează comportamente diverse în regiunea extinsă a
continentului asiatic. Statele din Asia de Sud -Est optează pentru strategia de pasare a
responsabilității pentru că le scutește de costurile unei înfruntări cu China, în cazul unui conflict.
Costurile la care ar fi supuse statele pentru a constitui o coaliție de balansare împotriva Chinei, ar
fi prea mari, prin urmare acestea preferă să paseze responsabilitatea unei puteri care poate
suporta astfel de costuri. Un alt factor care influențează acest comportament al statelor din Asia
de Sud -Est este poziția geografică. Cu excepția Vietnamului, statele care se află în litigii cu
China, nu împart granițe comune cu aceasta, iar existența unui bariere, respectiv o vas tă întindere
de apă, face mai dificilă proiectarea puterii, prin urmare gradul de amenințare resimțit de state
este ceva mai scăzut, decât în cazul în care ar avea graniță comună cu China.
Interesele Vietnamului în Marea Chinei de Sud se ciocnesc direct d e activitatea
economică și militară a Chinei. Granițele comune tereste și maritime, precum și o istorie
îndelungată a Vietnamului în care a încercat în permanență să reziste influenței chineze explică
faptul că cele două state sunt suficient de apropiate î ncât să nu se ignore. Astfel singura strategia
optimă pentru Vietnam este balansarea puterii Chinei, iar în acest s ens acționează în două
direcții. Își dezvoltă și își modernizează sectorului militar prin achiziții importante de armament
și și-a valorificat poziția geografică dezvoltâ nd parteneriate cu mari puteri. A încercat să reia
legăturile cu Rusia, să depășească divergențele istorice cu SUA și a aprofundat legăturile cu
India în mai multe sectoare .
În încercarea de a obține hegemonia region ală China trebuie să reducă decalajele cu
puterile proeminente din regiune precum Rusia și Japonia. În prezent cooperarea Rusia -China se
sprijină pe contractele privind energia și vânzarea de arme. În același timp a mbele puteri
condamnă unilateralismul SUA și intervenționismul occidental liberal. Și ambele state par să
susțină opinii aproape identice cu privire la probleme internaționale, din Ucraina, Siria și Marea
Chinei de Sud. Rusia îmbrățișează cooperarea cu China și ca urmare a deteriorării relației c u
occidentul pe fondul Crizei din Ucraina . Aceasta relație este în prezent susținută de obiective
strategice și de prioritățile naționale individuale care un eori converg, însă alteori nu. Cooperarea
celor două puteri este limitată, iar pe fondul ascensiuni i Chinei, este de așteptat ca aceasta să se
deterioreze.
Ascensiunea Chinei și asertivitatea acesteia în Marea Chinei de Sud sunt motive de
îngrijorare pentru Japonia și sunt exprimate în strategia națională de securitate. Îngrijorările sunt

70
legate de securitatea maritimă și de repercursiunile economice ale unei posibile escaladări a
conflictului și a destabilizării regionale. Pentru Japonia este important faptul că Marea Chinei de
Sud concentrează căi navigabile vitale pentru comerțul și aprovizionarea c u energie . Mizele
economice ale Japoniei în regiune sunt ridicate . Pe de altă parte Japonia leagă politica externă
promovată de China în disuptele din Marea Chinei de Sud de propriile sale dispute asupra
Insulelor Senkaku din Marea Chinei de Est . Interesele J aponiei sunt afectate de ascensiunea
Chinei, de aceea urmărește să balanseze puterea acesteia și se sprijină pe un parteneriatul cu
SUA ca element primordial al asigurării securității în regiune . Din punct de vedere strategic,
Japonia trebuie s ă aleagă dacă va rămâne dependentă de SUA sau va negocia relații alternative și
cu China. De partea cealaltă China trebuie să decidă unde va încadra Japonia în propria viziune a
ordinii regionale, și să găsească un mod productiv de a relaționa cu aceasta, acceptând faptul că
instabilitatea acestei relații o va împiedica să își atingă premisele regionale .
Urmâ nd o retorică defensivă și afirmare a necesității securizării unei Chine continentale
aflată în plină ascensiune, China își consolidează capabilitățile de apărare și acțiune pe mare ceea
ce crește nivelul de insecuritate și atrage regiunea Asiei de Sud -Est într-o dilemă a securității. În
același timp și -a lansat o strategie globală materializată prin proiectul OBOR, care pe lângă
beneficiile economice îi consolidează apărarea prin securizarea rețelelor de transport. Iar
prezența activă pe scena relațiilor internaționale certifică statutul Chinei de mare putere care
aspiră la poziția de hegemon regional .
Ascensiunea Chinei și premisele hegemonice pe care aceasta le urmărește provoacă
supremația SUA și face ca interacțiunea celor două să fie tensionată și susceptibilă de a produce
un conflict. Noua administrație de la Washington în timp ce promovează o politică izolaționistă
facilitează demersul Chinei de a se promova într -un actor global activ, și de a institui o nouă
ordine mondială.

71
Bibliografie:
1. 1992 ASEAN DECLARATION ON THE SOUTH CHINA SEA Adopted by the Foreign
Ministers at the 25th ASEAN Ministerial Meeting in Manila, Philippines on 22 July
1992 ;
2. Declarația Schuman, 9 mai 1950 ;
3. Ministry of National Defense of the People‟s Republic of China, Defense White Paper,
The Diversified Employment of China's Armed Forces, The People's Republic of China,
April 2013, Beijing ;
4. Ministry of National Defense of the People‟s Republic of China, Defense White P aper,
China's Military Strategy, The State Council Information Office of the People's Repub lic
of China, May 2015, Beijing;
5. NATIONAL DEFENSE PROGRAM GUIDELINES for FY 201 4 and beyond December
17, 2013;
6. Permanent Mission of the People‟s Republic of China, Notes Verbales CML/17/2009 and
CML/18/2009, May 7, 2009;
7. Permanent Mission of the People‟s Republic of China, Note Verbale CML/8/2011, April
14, 2011;
8. United Nations Convention on the Law of the Sea – Part VII, High Seas ;
9. United States Department of State. Bureau of Oceans and International Environmental
and Scientific Affairs, „Limits in the Seas. China: Maritime Claims in the South China
Sea” No. 143, December 5, 2014 ;
10. Buzan Barry, et.al., Securitatea. Un nou cadru de analiză , Ed.CA Publishing, 2011;
11. Buzan Barry, Popoarele, statele și teama. O agendă pentru studii de securitate
internațională în epoca de după Război Rece , Ed. Cartier, 2000, Chișinău ;
12. Cohen Saul Bernard, Geopolitics. The Geography of International Relations , Published
by Rowman & Littlefield, 2015;
13. Goldstein Joshua S., Pevenhouse Jon C., Relații Internaționale , Polirom, 2008 ;
14. Hiebert Murray, Nguyen Phuong, Gregory B. Poling, Perspectives on the South China
Sea, CSIS, September 2016, Rowman&Littlefield ;
15. Hsu Immanuel, The Rise of Modern China , Oxford University Press, New York, 1999 ;
16. Kaplan Robert, Butoiul cu pulbere al Asiei. Marea Chinei de Sud și sfârșitul stabilității în
Pacific , Ed. Litera, 2016 ;
17. Kissinger Henry, Despre China , Ed. Comunicare.ro, 2012 ;
18. Kissinger Henry, Ordinea Mondială. Reflecții asupra specificului națiunilor și a cursului
istoriei , Ed. RAO Class, 2015 ;
19. Kolodziej Edward A., Securitatea și Relațiile Internaționale , Ed. Polirom, 2007 ;
20. Levy Jack S., Thompson William R ., Causes of War , Blackwell Publishing , 2010 ;
21. Mearsheimer John J., The Tragedy of Great Power Politics, University of Chicago, W.
W. Nanon & Company, New York, London, 2001 ;
22. Miroiu Andrei, et.al, Manual de Relații Internaționale , Ed. Polirom, 2006, București;

72
23. Morgenthau Hans J. , Politica între națiuni , Ed. Polirom, 2013 ;
24. Nye Jospeh S., Descifrarea conflictelor internaționale , Ed. Antet, 2005 ;
25. Shicun Wu, Solving Disputes for Regional Cooperation and Development in the South
China Sea. A Chinese persp ective , Oxford Cambridge Philadelphia New Delhi, 2013 ;
26. Trachtenberg Marc, A constructed Peace: The Making of European Settlement, 1945 –
1963, Princeton University Press, 1999, apud în: Joh n J. Mearsheimer, op.cit., 2001;
27. Waltz Kenneth N., Teoria Politicii I nternaționale , Ed. Polirom, 2006 ;
28. Fravel Taylor, „U.S. Policy Towards the Disputes in the South China Sea Since 1995”,
în: Fels Enrico, Vu Truong -Minh, Power Politics in Asia’s Contested Waters. Territorial
Disputes in the South China Sea , Springer, 2016 ;
29. Huang Jing and Jagtiani Sharinee, „Introduction: Unknotting Tangled Lines in the South
China Sea Dispute” în: Huang Jing, Billo Andrew, Territorial Disputes in the South
China Sea. Navigating Rough Water , Ed. Palgrave Macmillan, 2015 ;
30. Lemke Douglas, „Grea t Powers in the Post -Cold War World: A Power Transition
Perspective”, în: Paul T. V., et.al., op.cit., 2004 ;
31. Ljungwall Christer , Bohman Viking, „The Belt and Road Initiatives and New
Geopolitical Realities”, în: Lora Saalman, China –Russia Relations and Reg ional
Dynamics. From Pivots to Peripheral Diplomacy , SIPRI, March 2017 ;
32. Paul T.V., „Introduction: The Enduring Axioms of Balance of Power Theory and Their
Contemporary Relevance” în: Paul T. V., Wirtz James J., and Fortmann Michel, Balance
of Power. Theory and practice in the 21st century , Stanford University Press, California,
2004 ;
33. Rosenberg David, „The Maritime Borderlands: Terorism, Piracy, Pollution, and Poaching
in the South China Sea”, în Clad James, et.al., The Borderlands of Southeast Asia:
Geopolitics, Terrosim, and Globalization , Institute for National Strategic Studies,
National Defense U niversity, Washington D.C., 2011;
34. Alexandra Sakaki, „Keeping the Dragon at Bay: The South China Sea Dispute in Japan‟s
Security Strategy” , în: Enrico Fels , Truong -Minh Vu, op.cit., 2016 ;
35. Schofield Clive, „Dangerous Ground. A geopolitical overview of the South China Sea”,
în: Bateman Sam, Emmers Ralf, Security and International Politics in the South China
Sea. Towards a cooperative management regime , Routled ge London and New York,
2009 ;
36. Walt Stephen, „Alliance Formation and the Balance of World Power”, Internationial
Secuiri ty, Spring 1985 (Vol. 9, No. 4);
37. Waltz Kenneth, „The stability of a Bipolar World”, în: Edwards David V., International
Political Analysi s, The University of Texas ;
38. Thao Nguyen Hong, „The Declaration on the Conduct of Parties in the South China”, în:
Sam Bateman, Ralf Emmers, op.cit., 2009 ;
39. Abuza Zachary and Anh Nguyen Nhat, „Vietnam's Military Modernization”, The
Diplomat, October 28, 2016 ;

73
40. Albert Eleanor, „ASEAN: The Association of Southeast Asian Nations”, Council on
Foreign Relations, September 1, 2016 ;
41. Aleem Zeeshan, „Trump pulling out of the Paris climate agreement is great news … for
China”, Vox, Jun 3, 2017 ;
42. Ball Desmond, „Asiaʼs Naval Arms Race: Myth or Reality?”, Asia -Pacific Roundtable,
Kuala Lumpur, Malaysia, 30 may 2011;
43. Baker Gerard, Schlesinger Jacob M., „Abe‟s strategy: Rearrange region‟s power
balance”, Wall Street Journal, May 26, 2014 ;
44. Barboza David, „China Passes Japan as Second -Largest Economy”, The New York
Times, August 15, 2010;
45. Calabrese John, „China's Role in Post -Hegemonic Middle East”, Real Clear World, May
01, 2017;
46. Center for Strategic and International Studies, „What does China really spend on its
military?”;
47. Chandran Nyshka, „After US drops TPP, China joins member states in trade talks”,
CNBC, 14 Mar 2017 ;
48. Cheung Francis, Lee Alexious, „A brilliant plan One Belt, One Road”;
49. Connor Neil, „North Korea fires suspected ballistic missile”, The Telegraph, 13 MAY
2017 ;
50. Cook Damen, „China's Most Important South China Sea Military Base”, The Diplomat,
March 09, 2017;
51. Drysdale Peter, „The geo -economic potential of the China -Japan relationship”, East Asia
Forum, 28 September, 2015;
52. Dueben Bjoern Alexander , „China -Russi a Relations after the Cold War: The Process of
Institution -Building and Its Impact on the Evolution of Bilateral Cooperation”, The
London School of Economics and Political Science, October, 2013 ;
53. Eikenberry Karl, „China‟s Place in U.S. Foreign Policy”, The American Interest, Volume
10, Number 6, June 9, 2015;
54. Elliott Larry, Wearden Graeme, „Xi Jinping signals China will champion free trade if
Trump builds barriers”, The Guardian, Wednesday 18 January 2017;
55. Evera Stephen van, „Offense, Defense, and the Cause s of War”, International Security,
Vol. 22, No. 4 (Spring, 1998) ;
56. Gray Alex , „The world‟s 10 biggest economies in 2017” World Economic Forum, 09
Mar 2017 ;
57. Herz John, „Idealist Internationalism and the security dilema”, World Politics, Vol. 2,
No. 2 (Jan., 1950), pp. 157 -180;
58. Hirst Tomas, „The world‟s most important trade route?”, World Economic Forum, 21
May 2014;
59. Jinchen Tian, „„One Belt and One Road‟: Connecting China and the world”,
McKinsey&Company, Capital Projects&Infrastructure, July 2016 ;

74
60. Jouan Nicolas, „Balance of Power in Southeast Asia: Vietnam‟s Strategy”, Forei gn
Affairs Review, Mar 29, 2016;
61. Kaplan Robert D., „The South China Sea will be the battleground of the future”,
Business Insider, Feb. 6, 2016;
62. Kaplan Robert D., „The Geography of Chinese Power”, Foreign Affairs, May/June 2010
Issue 89, 3 ;
63. Keck Zachary, „Vietnam‟s Balancing Strategy”, China Policy Institute: Analysis, 2014 ;
64. Královičová M., Žatko M., „One belt one road initiative in Central Asia: implications for
competitiveness of Russian economy”, Maastricht School of Management , Working
Paper No. 2016/9 ;
65. Kuok Lynn, „Tides of Change: Taiwan‟s evolving position in the South China Sea”, East
Asia Policy Paper 5, May 2015, The Brookings Institution: Center for East Asia Policy
Studie s;
66. Labs Eric J., „Beyond victory: Offensive realism and the expansion of war aims.”
Security Studies 6(4), 1997;
67. Lo Bobo , „China -Russia relationship key to the emerging world order”, The Australian,
April 1, 2017 ;
68. Mackinder H.J., „The Geographical Pivot of History”, The Geographical Journal, Vol.
23, No. 4, Apr., 1904 ;
69. Marshall Andrew, „Military maneuvers, Time, New York, 27 september,2010, apud în:
Robert Kaplan, op.cit., 2016;
70. Mearsheimer John J., „Structural Realism”, în Tim Dunne, Milja Kurki, and Ste ve Smith,
eds., International Relations Theories: Discipline and Diversity, 3rd Edition (Oxford:
Oxford University Press, 2013), pp. 77 -93;
71. Mearsheimer J., „The Gathering Storm: China‟s Challenge to US Power in Asia” The
Chinese Journal of International Po litics, Vol. 3, 2010, 381 –396;
72. Miglani Sanjeev, Torode Greg, „India to build satellite tracking station in Vietnam that
offers eye on China” Mon Jan 25, 2016 ;
73. Neuman Scot, „Little Islands Are Big Trouble In The South China Sea”, Asia, September
7, 2012 ;
74. Oliphant Craig, „Russia‟s role and interests in Central Asia”, Saferworld, October 2013;
75. Panda Ankit, „1 Year Later: Reflections on China's Oil Rig 'Sovereignty -Making' in the
South China Sea”, The Diplomat, May 12, 2015;
76. Pandit Rajat, „India expresses strong opposition to China Pakistan Economic Corridor,
says challenges Indian sovereignty” The Economic Times, MAR 16, 2017 ;
77. Parameswaran Prashanth, „China and the Philippines Under Duterte: Look Beyond a
Voyage”, The Diplomat, October 13, 2016;
78. Pashakhanl ou, Heydarian Arash, „Back to the Drawing Board: A Critique of Offensive
Realism” , International Relations 27(2), June 2013 ;

75
79. Perlez Jane, Bradsher Keith, „Xi Jinping Positions China at Center of New Economic
Order”, The New York Times, May 14, 2017 ;
80. Phillips Tom „Beijing rejects tribunal's ruling in South China Sea case”, The Guardian,
Tuesday 12 July 2016;
81. Phillips Tom, „China's Xi lays out $900bn Silk Road vision amid claims of empire –
building”, The Guardian, 14 May 2017 ;
82. Rauhala Emily, „Duterte re nounces U.S., declares Philippines will embrace China”, The
Washington Post;
83. RISAP, „Marea Chinei de Sud: principalul teatru geopolitic al lumii”, 2 ianuarie 2016;
84. Rosenberg David , „Governing the South China Sea: From Freedom of the Sea s to Ocean
Enclosure Movements,” Harvard Asia Quarterly, Vo l. XII, No. 3 & 4 (Winter 2010);
85. Rumer Eugene B., „China, Russia and the Balance of Power in Central Asia”, Strategic
Forum, No. 223, November 2006 ;
86. Schweller Randall L., „Tripolarity and the Second World War”, Intern ational Studies
Quarterly, Vol. 37, No. 1 (Mar., 1993), pp. 73 -103, Oxford University Press;
87. Seitz Sam, „A Critique of Offensive Realism”, Politics In Theory And Practice,
Analyzing International Relations and American Politics, March 6, 2016 ;
88. Severino Ro dolfo C., „ASEAN and the South China Sea”, Security Challenges, Vol. 6,
No. 2 (Winter 2010), pp. 37 -47;
89. Shaofeng Chen, „China‟s Self -Extrication from the “Malacca Dilemma” and
Implications”, International Journal of China Studies, Vol.1, No.1, January 2010 , pp.1 –
24;
90. Shen Simon, „How China's 'Belt and Road' Compares to the Marshall Plan”, The
Diplomat, February 06, 2016 ;
91. Shoji Tomotaka, „The South China Sea: A View from Japan”, NIDS Journal of Defense
and Security, 15, Dec. 2014 ;
92. Stashwick Steven, „80 Percent of Zero: China‟s Phantom South China Sea Claims”, The
Diplomat, February 09, 2016;
93. Stratfor, „Russia's East Asian Pivot”, Dec 10, 2013;
94. Sutter Robert G., et.al., „Balancing Acts: The U.S. Rebalance and Asia -Pacific Stability”,
The George Was hingt on University, August 2013;
95. Tejada Romero, „Chinaʼs artificial islands construction activities in the South China Sea:
impact on the southeast asian security complex”, UCL, 2015 -2016 ;
96. Teoh Shannon, „Malacca harbor plan raises questions about China's strate gic aims”, The
Jakarta Post, Mon, November 14, 2016;
97. Thayer Carlyle A., „The United States and Chinese Assertiveness in the South China
Sea”, Security Challenges, Vol. 6, No. 2 (Winter 2010) ;
98. Tisdall Simon, „Barack Obamaʼs ʻAsian pivotʼ failed. China is in the ascendancy”, The
Guardian, Sunday 25 September 2016;

76
99. Tonnesson Stein, „Territorial Issues in Asia. Drivers, Instruments, Ways Forward”,
Session II: Resources (Energy, Fishing) and Maritime Law, 7th Berlin Conference on
Asian Security (BCAS), Berlin, J uly 1 -2, 2013, Stiftung Wissenschaft und Politik (SWP)
and Konrad -Adenauer -Stiftung (KAS);
100. United States Department of State. Bureau of Oceans and International
Environmental and Scientific Affairs, „Limits in the Seas. China: Maritime Claims in the
South China Sea” No. 143, December 5, 2014;
101. Wang Zheng, „China and UNCLOS: An Inconvenient History”, The Diplomat,
July 11, 2016;
102. Weber Max, „Politics as a Vocation”, Published as “Politik als Beruf,”
Gesammelte Politische Schriften, Muenchen, 1921;
103. Wolff Peter, „China‟s „Belt and Road‟ Initiative – Challenges and Opportunities”,
German Development Institute / Deutsches Institut für Entwicklungspolitik (DIE);
104. Wu Shang -su, „The Development of Vietnam‟s Sea -Denial Strategy,” The Naval
War College Review, Winter 201 7;
105. Xu Beina, „South China Sea Tensions”, Council on Foreign Relations, May 14,
2014;
106. Yong Ong Keng, „ASEAN and rising China looking for win -win solution”, The
Jakarta Post, Mon, October, 10,2016;

Web:
1. http://polisci2.ucsd.edu
2. http://faculty.washington.edu
3. http://mearsheimer.uchicago.edu
4. https://www.ou.edu
5. http://www.nytimes.com
6. http://chinapower.csis.org
7. http://www.businessinsider.com
8. https://www.theg uardian.com
9. http://www.worldometers.info
10. http://statisticstimes.com
11. http://www.worldbank.org
12. http://www.tradingeconomics.com
13. http://thediplomat.com
14. http://www.thejakartapost.com
15. http://www.cfr.org
16. https://www.weforum.org
17. http://www.npr.org

77
18. http://risap.ro
19. http://namvietnews.files.wordpress.com
20. http://www.un.org
21. https://www.state.gov
22. http://global -initiativ.weebly.com
23. https://cil.nus.ed u.sg
24. http://www.cfr.org
25. https://europa.eu
26. https://www.usnwc.edu
27. http://foreignaffairsreview.co. uk
28. http://in.reuters.com
29. https://cpianalysis.org
30. https://www.stratfor.com
31. http://intersci. ss.uci.edu
32. http://etheses.lse.ac.uk
33. http://www.theaustralian.com
34. http://www.nato.int
35. http://www.telegraph.co.uk
36. http://www.wsj.com
37. http://www.eastasiaforum.org
38. http://www.mckinsey.com
39. http://www.the -american -interest.com
40. http://eng.mod.gov.cn
41. http://www.realclearworld.com
42. http://e conomictimes.indiatimes.com
43. https://www.washingtonpost.com
44. http://www.bbc.com
45. https://obamawhitehouse.archives.gov
46. http://www.cnbc.com
47. https://yearbook.enerdata.net
48. https://www.vox.com