ȘCOALA NA ȚIONALĂ DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE [621150]

ȘCOALA NA ȚIONALĂ DE STUDII POLITICE SI ADMINISTRATIVE
Facultatea de Comunicare și Relații Publice

Introducere în științele politice

AUTOR
Conf.univ.dr.Nicolae FRIGIOIU

București
2007

CUPRINS

Capitolul 1 Obiectul și funcțiile științei politice 2
Capitolul 2 Statul – institu ția centralã a sistemului politic 14
Capitolul 3 Puterea politic ă 3 7
Capitolul 4 Ideologiile politice 66
Capitolul 5 Culturile politice 102
Capitolul 6 Schimbarea politic ă 1 1 8
Capitolul 7 Regimurile democratice 144
Capitolul 8 Anatomia unui regim politic: totalitarismul 170
Capitolul 9 Doctrina partidului unic și a rolului s ău conduc ător 182

2Capitolul 1
OBIECTUL ȘI FUNCȚIILE ȘTIINȚEI POLITICE

1. 1. Precizări preliminare.
Parafrazând o butad ă a celebrului om de știință Albert Einstein, științele politice sunt mai
dificile decât fizica: „Num ărul de factori relevan ți direct sau indiresct pentru politic ă este
enorm, și acești factori sunt corela ți între ei în diferite modalit ăți. Politica este atât
complexitate organizat ă cât și neorganizat ă, o rețea de rela ții miriapodice dintre indivizi,
grupuri, organiza ții, instituții și națiuni. Dar chiar rela țiile au modele, iar c ăutarea de modele
este sarcina central ă a științei politice, moderne“1.
Dincolo de faima binecunoscut ă a marelui savant, juste țea punctului s ău de vedere este
confirmat ă în timp de pozi ția unor fizicieni sau matematici eni celebri: W. Heisenberg; B.
Russell; Niels Bohr; M. Bunge etc. Apari ția continu ă de noi subdomenii, proliferarea
instituțiilor, creșterea sarcinilor guvernamentale, apari ția noilor grupuri în politic ă determin ă
ca obiectul s ău să-și modifice conturul și masa în func ție de noul câmp de for țe în care el
trebuie s ă se miște. Întrep ătrunderea actual ă ditnre politic și economic, drept și politică,
religie, moral ă și politică, dintre public și privat accentueaz ă și mai mult „labilitatea
frontierelor“ epistemologice dintre științele politice și celelalte științe sociale.
Această „labilitate a frontierelor“ ține și de faptul c ă științele politice nu pot fi considerate
„științe“ în sensul științelor exacte, deoarece multitudinea de enun țuri și de ipoteze privind
viața politică nu pot fi supuse întotdeauna verific ării. Nu putem spune c ă un eveniment X
petrecut într-un spa țiu și timp date va produce acelea și efecte în alte coordonate spa țio–
temporale. Dup ă cum nu se poate afirma cu certitudine c ă două evenimente A și B, care
prezintă asemănări formal exterioare, vor produce acelea și efecte în alte condi ții. Dacă
gândirea politic ă ar avea în arrière–plan ideea de permanen ță și de universalitate a
acelorași clase de fenomene, atunci sistematizarea datelor și a experien ței la un nivel de
generalitate și repetabilitate ne-ar putea permite s ă vorbim despre legi, ca în științele
exacte. Dar însu și obiectul științei politice este extrem de diversificat, ca și modul s ău de
constituire și de manifestare, c eea ce nu ne permite s ă vorbim despre existen ța acestui
obiect ca despre o clas ă particular ă de fenomene dotat ă cu caracteristici formale. Pe de
altă parte, semnifica țiile acestui obiect și autonomia domeniului s ău trebuie precizate și în
continuu reconfirmate, dat fiind faptul c ă în științele socio–umane, spre deosebire de cele
fizice, rela ția subiectului cunosc ător față de obiectul studiat ține de medierea prin limbaj a
conținutului. Procesele de semnificare și interpretare pot eviden ția anumite tendin țe și
evoluții ale fenomenului politic; pe de alt ă parte, rela ția dintre obiectul exterior (realitatea
politică propriu-zis ă) și obiectul interior (construit prin ipoteze) face din empatie sau din
afinitățile elective momentul privilegiat al cunoa șterii. Departe de a fi un punct de plecare,
obiectul teoriei politice este dej a un produs, rezultatul unor opera ții intelectuale prealabile.
În plus, fenomenul politic mai paote fi constituit și diin gâdirea din interiorul unei comunit ăți
intelectuale sau de un spa țiu socio–cultural. Aceste opera ții intelectuale pe care teoria
politică vizează să le explice determin ă natura enun țurilor cu privire la un tip de cunoa șere.
Astfel, ceea ce poate diferen ția cunoa șterea politicului fa ță de alte forme de cunoa ștere
este, mai întâi, dup ă fromula lui Michel Foucault, tipurile de „formare a obiectelor“ care se
întâlnesc în el. A trata enun țurile politice drept „practici care formeaz ă sistematic obiectele
de care ele vorbesc“ acesta ar putea fi sau ar trebui s ă fie principiul unei noi abord ări în
studierea și înțelegerea fenomenelor politice.
În istoria cunoa șterii, procesul de acumulare și articulare a cuno ștințelor într-un model
explicativ cunoa ște patru etape succesive: descriptiv ă, inductiv ă, deductiv ă și axiomatic ă.
În cazul științelor politice nu avem pretutindeni de- a face cu un demer s ipotetico–deductiv
ci tocmai cu o știință a observa ției. Legăturile dintre conceptualizare și practica politic ă,

3departe de a constitui axiomatica ini țială pe care se fondeaz ă modelul explicativ, se reduc
la un efort de generalizare a posteriori a observa ției, adică la încercarea de sintez ă a
faptelor și a cuno ștințelor, plecând de la „ipoteze de lucru“ mai mult sau mai pu țin
adecvate la logica situa ției. Dacă normele și reprezent ările prin care un grup uman caut ă
să-și înțeleagă și justifice propria condi ție nu pot s ă fie considerate variabile explicative ale
unui model ele constituie, totu și, materialul de baz ă pentru analiza politic ă. Dacă
dezbatarea în jurul sensului și statutului științific al legii a avut un rol important în formarea
ipotezelor pe care s ă se poată fundamenta o știință a politicului, ea ilustreaz ă, în acela și
timp, punerea în aplicare a unui alt pr incipiu epistemologic care define ște atitudinea
politologului în raport cu faptele. Pentru ca no țiunea de lege s ă devină operațională în
științele politice trebuie ca ea s ă nu mai fie, pur și simplu, faptul concret care se ofer ă
imediat con științei ci o structur ă explicativ ă în interiorul unui sistem conceptual.
Observarea fenomenelor politice nu este, cum s-ar putea crede la prima vedere, un pur
procedeu narativ. Politologul trebuie s ă facă mai mult decât s ă descrie faptele; el trebuie,
în realitate, s ă le re–constituie. În primul rând, pentru orice tip de cunoa ștere științifică, nu
există fapte brute care ar putea fi fotografiate. Observa ția științifică se bazeaz ă pe
fenomene reprezentative prin specificul lor ca și prin for ța de a confirma ipotezele: „Am
examinat mai întâi oamenii și am crezut c ă în aceast ă diversitate infinit ă a legilor și a
moravurilor, ei nu erau condu și numai de fanteziile lor“ (Montesquieu, Spiritul legilor ,
Introducere). Ca oricare alt ă categorie de fapte, fapt ele politice sunt în natur ă, adică sunt
inteligibile, sunt supuse ordinii și determinismului universal. Exist ă în ordinea fenomenelor
politice o necesitate, adic ă posibilitatea de a degaja legi științifice care s ă țină cont de
specificul lor? R ăspundem afirmativ la aceast ă întrebare. De și au ajuns la concluzii
diferite, Hobbes și Locke au întrebuin țat, în studierea fenomenului politic, acela și model
geometric, iar Pareto, Mosca, Michels și Carl Schmitt au elaborat „formule politice“ a c ăror
universalitate poate fi numit ă, în ultim ă instanță, lege.
La întrebarea dac ă știința politic ă poate fi considerat ă o știință, Vernon von Dyke
consider ă că: „Răspunsul depinde de defin ția pe care cineva decide s ă o aleagă pentru a
o adopta. Pe scurt, defini ția adoptat ă aici este c ă o știință constă din cuno ștințe care sunt
verificabile, sistematice și generale“2.
Specialiștii în științele politice ar fi pândi ți de o dubl ă dilemă: 1. „cu cât ei insist ă mai mult
asupra verificabilit ății cu atât mai dificil este de a generaliza și cu cât tind mai mutl c ătre
nivele înalte de generalitate cu atât mai dificil este s ă verifice ceea ce se afirm ă“3; 2.
accentul trebuie pus pe eviden țierea a ceea ce este important sau pe ceea ce este
adevărat?

1. 2. „ Politic – politic ă“ – un cuplu categorial fundamental.
Pentru a sc ăpa de cântecul de siren ă al ideologiilor, științele politice trebuie s ă recupereze
acea tradi ție a filosofiei politice clasice care plaseaz ă omul în centrul preocup ărilor sale
epistemice și ontologice. Tehnicizarea excesiv ă a științelor politice prin empirism și
behaviorism neglijeaz ă tocmai coeficientul de universa litate al naturii umane pe care se
poate broda încerc ările de a descoperi anumit e constante ale cunoa șterii politice. Din
filosofia clasic ă provine ideea c ă politica este o esen ță care are ca fundament un dat al
naturii umane. Acest dat care face ca politica s ă însoțească, precum o umbr ă, dramatica
devenire a omului, este calitatea lu i de „animal social“ de a fi condi ționat fatalmente s ă
intre în rela ții de colaborare cu semenii pentru atingerea scopurilor sale. O natur ă umană
izolată este o absurditate; de aceea, evolu ția omului a fost condi ționată pretutindeni și
invariabil de fenomenul politic. Evoluția umanit ății, de la hoarda primitiv ă până la societ ățile extrem de complexe din zilele
noastre, nu ar fi fost posibil ă și nici nu ar putea fi în țeleasă fără interveni ția constant ă a

4acestui factor modelator și creator de spa țiu social care este politica. Într-adev ăr prin
acțiunea politic ă se asigur ă echilibrul homeopatic al comunit ăților umane, esen țial pentru
funcționarea lor, se armonizeaz ă interesele contradictorii prin for ța deciziilor la nivel global,
se elaboreaz ă strategiile de dezvoltare, politicile publice. Numitorul comun care pune în
mișcare aceast ă acțiune și încearc ă să o finalizeze în direc ția dorită este puterea politic ă.
După unii cercet ători, puterea politic ă reprezint ă obiectul de studiu al politologiei, ceea ce
o diferen țiază de celelalte științe din cadrul sistemului științelor politice: antropologia
politică; sociologia politic ă; psihologia politic ă etc. Rela ția fundamental ă a puterii politice:
„comand ă – ascultare“ deriv ă din rela ția de putere: „domina ție – supunere“ prezent ă în
toate formele materiei vii. Aceast ă relație de putere provine din inst inctul de agresivitate,
prezent atât în cadrul rela țiilor intra cât și interspecifice. Spre deosebire de animale unde
acest instinct este programat filogenet ic, el manifesându-se în trei provoc ări majore ale
mediului: lupta pentru hran ă; lupta pentru înmul țire și lupta pentru spa țiu, la om acest
instinct se manifest ă și dincolo de aceste dimensiuni ale existen ței, plăcerea oferit ă de
dominația semenului și anticipat ă pe calea cunoa șterii raționale îl îndeamn ă pe om s ă
experimenteze și să provoace noile grani țe ale puterii sale cu consecin țe uneori
dezastruoase. Din maniera în care oamenii con știentizeaz ă și orienteaz ă această forță a
politicului deriv ă dimensiunea distructiv ă sau creatoare a lui, în istoria umanit ății.
De aici rezult ă că politicul este nu numai un concept – grebl ă, care însumeaz ă toate
determina țiile politicii , dar și o structur ă inerentă a naturii umane. Dintr-o perspectiv ă
antropologic ă, instinctul de domina ție poate fi convertit, prin intermediul puterii politice,
într-o for ță benefică pentru organizarea social ă. Politicul (german ă das Politik , it., il politico ,
fr. le politique ) desemneaz ă un câmp social al interese lor contradictorii (reale sau
imaginare; materiale sau simbolice), dar și al convergen țelor și agregărilor par țiale
reglementate de o putere care dispune de monopolul coerci ției legitime4.
Pe de alt ă parte, pornind de la sensul general al politicului , politica poate îmbr ăca mai
multe semnifica ții:
1. formă de organiazare și conducere a comunit ăților umane cu ajutorul for ței de coerci ție
a statului, legitim instituit ă.
2. instituirea și menținearea unei ordini inte rne, garantarea securit ății externe a
comunităților.
3. medierea conflictelor dintre grupuri în procesul de alocare a resurselor.
4. formă de activitate (ac țiune) social ă care cuprinde rela țiile dintre grupuri, organiza ții și
națiuni, ca și dintre indivizi și respectivele grupuri, rela ții ce se constituie în competi ția
pentru men ținerea și consolidarea puterii po litice sau pentru influen țarea, controlul și
cucerirea acesteia. 5. strategii, metode și mijloace implicate în ac țiunea politic ă, în realizarea intereselor
fundamentale ale agen ților colectivi și individuali ai acesteia;
6. ansamblul formelor de cunoa ștere a vie ții politice și de legitimare a ac țiunilor (culturi și
ideologii politice, propaganda și simbolica politic ă etc.).

1. 3. Științele politice – defini ții și concept.
Există o polivalen ță a fenomenelor politice care relativizeaz ă obiectul cunoa șterii politice.
Acesta poate varia în func ție de schimb ările sociale rapide, de noile descoperiri științifice,
de avalan șa informa țiilor din alte zone ale socialului care se cer sistematizate și procesate.
De aici și nevoia coordon ării acestor procese, nevoie reflectat ă în defini țiile date științei
politce pe care Platon o vedea ca știința conducerii societ ăților umane prin realizarea
consensului; Aristotel – ca ar ta de a-i face pe oameni ferici ți; Althusius ca o simbiotic ă,
arhitectonic ă a convie țuirii umane; Machiavelli ca pe un in strument de dominare; Hobbes –

5ca pe o simpl ă „gramatic ă a obedien ței“; Locke ca pe o știință a protec ției vieții și a verii
cetățenilor.
Din multitudinea defini țiilor date politicii ( științei politice) se pot individualiza mai multe
grupuri care reflect ă, după părerea noastr ă, tot atâtea etape în constituirea obiectului
științei politice. Primul grup definește știința politic ă drept știința guvern ării statelor,
definiție preponderent ă în Antichitate și în Evul Mediu. Al doilea grup de defini ții lărgește
sfera de cuprindere a obiectulu i: „Politica este arta și practica guvern ării societ ăților
umane“5. Al treilea grup de defini ții vizeaz ă prin știința politică guvernarea societ ăților
umane prin intermediul put erii organizate, institu țiile de comand ă și de coerci ție. Defini ția
științei politice drept știință a puterii prezint ă avantaje evidente as upra primelor dou ă
grupuri de defini ții. Ea este mai func țională deoarece puterea atinge forma sa și
organizarea complet ă în stat. O analiz ă comparativ ă a puterii în diferite tipuri de societ ăți
ar permite descoperirea diferen țelor dintre puterea în stat și puterea în alte comunit ăți,
indiferent de perioada istoric ă.
Al patrulea grup de defini ții vizează coordonarea și conducerea complexit ăților organizate.
Importan ța excep țională a politicului în zilele noastr e se vede atât în proliferarea
problemelor care cer o solu ționare prin decizia autorit ăților cât și în identitatea, uneori
până la ștergerea grani țelor, dintre problemel e politice, sociale și economice la nivelul
comunităților locale. Cum recunoa ștem dacă o problem ă este politic ă sau nu? O problem ă
devine politic ă „de îndat ă ce conflictul este regl ementat de puterea politic ă în loc s ă fie
abordat la un alt nivel. Nimic nu es te intrinsec politic: totul poate s ă devină“6. În aceea și
ordine de idei, Talcott Parsons sublinia și el că „un fenomen este politic în m ăsura în care
vizează organizarea și mobilizarea resurselor necesare pentru a satisface scopurile unei
colectivit ăți particulare“7. Cu privire la faptul c ă orice problem ă socială poate c ăpăta un
aspect politic în func ție de împrejur ări, se impun anumite preciz ări. Orice problem ă care
vizează interesul global al comunit ății și pentru a c ărei soluționare este necesar ă forța de
decizie a autorit ăților, devine o problem ă politică. Astfel, dac ă în unul din sectoarele
bucureștene problema apei calde sau a înc ălzirii apartamenentelor treneaz ă datorită
tergivers ării repara țiilor sau a birocra ției, ea poate deveni o problem ă politică prin însu și
conținutul ei conflictual și nemulțumirii generalizate. Tot astfel, mi șcările pacifiste,
ecologiste, feministe, referendum urile organizate în mai multe țări catolice pentru
legalizarea avorturilor și a divorțului capătă un caracter implicit politic, datorit ă importan ței
lor pentru viitorul comunit ăților respective și nevoii de interven ție a statului pentru a
soluționa cererile lor.
În literatura român ă de specialitae, profesorul Ovidiu Tr ăsnea, pe nedrept uitat ast ăzi de
foștii săi studenți și doctoranzi, a operat, la înc eputul anilor ’80, o distinc ție fertilă între
științele politice teoretice și științele politice aplicative. Științele politice teoretice sunt
disciplinele propriu-zis politice care studiaz ă, ca obiect, fenomenul politic, sau unele din
componentele sale, având finalitatea primordial ă de a explica, la diferite nivele de
generalitate, acest obiect, de a- i descifra legitatea proprie și, pe aceast ă bază, de a
elabora previziuni cu privire la tendin țele dezvolt ării sale“8. În aceast ă perspectiv ă,
POLITOLOGIA este nucl eul teoretic dur al științelor politice teoretice care „studiaz ă
geneza, esen ța și legitatea dezvolt ării politicului ca fenomen comp lex, dar specific, tinzând
să dea explica ție exhaustiv ă a acestuia“9.

1. 4. Principalele etape ale constituirii politologiei ca știință.
Științele politice sunt ultimele mari venite în câmpul științelor sociale. Apari ția lor la sfâr șitul
secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea este condi ționată de satisfacerea
următoarelor condi ții epistemologice, necesare pentru apari ția unei noi științe: 1.
delimitarea unui domeniu autonom de cercetare; 2. delimit area unui sistem de norme și

6valori propriu; 3. crearea unor tehnici de cercetare adecvate; 4. existen ța unui cadru
funcțional institu țional: reviste, publica ții, edituri, asocia ții, facultăți, institute de cercetare;
5. existen ța unei infrastructuri materiale (cl ădiri, terenuri, echipament didactic, fonduri); 6.
condiția cea mai important ă: existen ța echipelor de speciali ști care s ă asigure
continuitatea efortului și reflecția sistematic ă despre fenomenul politic.
Istoria gândirii politice ne ofer ă imaginea constituirii progres ive a acestui domeniu autonom
de reflec ție și de acțiune. Cantonate timp de sute sau mii de ani sub autoritatea gândirii
religioase sau morale, ideile despre via ța politică s-au furi șat umile în structura cursurilor
de drept constitu țional, a lec țiilor despre stat, despre teoria general ă a dreptului etc. Lipsea
însă continuitatea reflec ției sistematice despre f enomenul politic, stare de fapt ce a început
să fie conștientizată odată cu creșterea în complexitate a societ ăților umane și, implicit, cu
urgența soluționării unor probleme comunitare. S ă luăm ca exemplu pe cei doi mari filosofi
ai lumii, Platon și Aristotel, primul – considerat întemeie tor al filosofiei politice, al doilea, și
elevul său, considerat întemeietorul științei politice. Ambii și-au elaborat concep ția despre
politic / politic ă pornind de la ontologia lor. Pentru ambii, știința politică era o știință regală,
știința Binelui Public care asimila în demersul ei congnitiv realiz ările celorlalte științe. Ambii
și-au scris operele politice la maturita te; pentru ambii politica este art ă și știință în acela și
timp; techne și episteme . Politica este arta conducerii comunit ăților umane prin compromis
și consens; este știință pentru c ă orienteaz ă acțiunea în func ție de un sistem de valori și
de cunoa șterea naturii umane considerat ă perfectibil ă.
Dar în timp ce Platon î și elaboreaz ă schița utopic ă a statului ideal pornind de la
considera ții teoretice, Aristotel degaja structurile statul ui atenian din compara ția celor 158
de Constitu ții (moduri de organizare) ale ora șelor–stat din Grecia și Asia Mic ă. Tot astfel,
în epoca Rena șterii, N. Machiavelli este considerat întemeietorul științei politice moderne
deoarece a elaborat mijloacele de ac țiune politic ă pe fudnamentarea unor principii extrase
din observarea nemijlocit ă a realității
„La veritá effettuale della cosa“, adev ărul efectiv al lucrurilor nu poate fi aflat decât din
prelucrarea atent ă și nepărtinitoare a datelor of erite de realitate. Il virtu – capacitatea de
repliere impus ă de logica situa ției sau de imperativele mo mentului. Termenul nu mai
vizează conotația morală a corectitudinii, ci eficien ța acțiunii.
La fortuna (soarta, destinul) nu mai are sensul unei fatalit ăți implacabile, ca tragedia
greacă, de exemplu, ci tr ădează în modul cel mai clar paradigma Rena șterii în gândirea
politică a lui Machiavelli. În acord cu imaginea omului ca „prin ț încoronat al naturii“ (Pico
della Mirandola) st ă în puterea acestuia de a domesti ci sau îmblânzi soarta prin
anticiparea și evitarea efectelor ei catastrofale (i maginea torentelor de munte captate într-
un nou curs pentru a nu inunda ogoarele). Din studi erea istoricilor latini (Titus Livius,
Tacitus, Suetonius, Sallustius etc.) Machiavelli elaboreaz ă veritabile „serii statistice“ și fișe
psihologice ale personalit ăților politice din Roma antic ă și ale celor din epoca sa. Pe baza
acestor fi șe și serii el î și dă seama c ă într-un interval de 2000 de ani nimic nu s-a schimbat
în natura uman ă și că adevăratele mobiluri care îi determin ă pe oameni la ac țiune sunt, de
cele mai mutle ori, intere se materiale meschine, l ăcomia, invidia, lingu șelile etc., toate
acestea fiind ascunse sub masca unor scopuri sau inten ții nobile.
Spațiul cuprins între Rena ștere și Iluminism poate fi caracterizat prin urm ătoarele linii ale
reflecției politice:
– teoriile contractualiste, de la Hugo Grotius pân ă la J. J. Rousseau, pun accentul pe
originea organiz ării politice a societ ății și pe obliga ția politic ă, de a garanta via ța și
proprietatea guverna ților, ca izvorând din clauzele „contractului social“;
– teorii privind originea și rolul statului și a puterii politice în asigurarea coeziunii
comunităților politice. De la Machivelli și Jean Bodin pân ă la Th. Hobbes și John Locke,

7gânditorii moderni s-au întrebat cu privire la temeiurile ordinii și autorității politice, la
fundamentele puterii de stat și la suveranitate, la psihologia comportamentului politic;
– teorii privind legile sociale ca rela ții constante dintre fapte și evenimente: „fiecare lucru
își are cauza sa“, dup ă cum se exprim ă Montesquieu (1689–1755) în prefa ța celebrei sale
lucrări „Spiritul legilor“ (1748). Din observarea și studierea vie ții politice, Montesquieu
descoper ă anumite regularit ăți tenden țiale pe care el el nume ște legi și care nu sunt
altceva decât „raporturi necesare ce deriv ă din natura lucrurilor“. Ob servarea faptelor este
obligatorie deoarece pe ea trebuie întemeiate judec ățile de valoare și nu pe considera ții
exterioare vie ții politice. El relev ă rolul pe care condi țiile istorice, geografice, structura
psihică a unui popor îl are în elaborarea legilor și a formelor de guvern ământ. Cu privire la
acestea din urm ă, Montesquieu continu ă și perfecționează celebra schem ă tripartită a
separației puterilor, ini țiată de Locke. Cele trei puteri: legislativ ă, executiv ă și
judecătorească se află într-un echilibru și control reciproc; fiec ărei forme de guvern ământ
îi descoper ă un principiu și o natură.
Începând cu anii ’60, indiferent de pozi ția speciali știlor cu privire la obiectul ei, în studiul
științei politice s-au conturat patru mari domenii: 1. teoria politic ă; 2. științele guvern ării; 3.
studiul institu țiilor politice; 4. rela țiile interna ționale. În literatura anglo–saxon ă, față de cea
continental ă (francez ă, german ă, italiană etc.) teoria politic ă include ideile, doctrinele și
ideologiile politice, natura obliga ției și a autorit ății politice.
Teoria politic ă este considerat ă de către unii speciali ști miezul acestei discipline și cel mai
vast domeniu de studiu al ei. „Sarcina ei este, în primul rând, una in tegratoare: ea studiaz ă
relațiile dintre sistemul politic și sistemul social global. Teoria politic ă se ocup ă de defini ția,
generalizarea și clasificarea termenilor și conceptelor de baz ă cu care și despre care
operăm în gândirea noastr ă politică. În al doilea rând, teoria politic ă urmărește să
descopere natura, func țiile și scopurile care se afl ă la baza comunit ății politice“10.
Definițiile clasice date științei politice au fost preocupate mai mult de alegerea obiectivelor
pentru ac țiunea politic ă și de prescrierea conduitelor nec esare pentru atingerea acestor
obiective decât de analiza com portamentelor, atitudinilor și orientărilor politice.

1. 5. Raportul dintre scop și mijloace în ac țiunea politic ă. Etică și politică.
Raportul dintre scop și mijloace în ac țiunea politic ă derivă din raportul mai vast dintre etic ă
și politică, raport care i-a preocupat înc ă din Antichitate pe filosofi și teoreticienii politicului.
Poate fi just din punct de veder e politic ceea ce ste imoral din punctul de vedere al eticii
sociale? Dat fiind faptul c ă acțiunea politic ă este prev ăzută cu un scop (este teleologic ă)
finalitatea ei nu poate fi decât moral ă. „Politica este arta de a-i face pe oameni ferici ți“,
spunea Aristotel, iar scopul statului este de a realiza cel mai mare Bine – Binele Public.
Aceasta înseamn ă că drepturile indivizilor recunoscute de Stat pot fi definite numai dintr-o
finalitae moral ă. Sincretismul etico–politico–r eligios de la baza legitimit ății politice a puterii
în Antichitate și Evul Mediu avea o pondere preponderent moral ă.
Ideea că scopurile și mijloacele sunt atât de intim legat e între ele încât este imposibil s ă le
separăm apare destul de frecvent în lucr ările contemporane, ca o încercare de a respinge
teza că scopul justific ă mijloacele. Aceast ă idee a dus la elaborarea urm ătoarelor teze sau
interpretări:
a) interpretarea metaetic ă: Judecățile de valoare se manifest ă întotdeauna și în mod
necesar asupra ansambl ului scop–mijloace și nu pe scopuri sau pe mijloace considerate
separat unele de celelalte; b) interpretarea etic ă: Este licit din punct de vedere moral s ă urmărim scopuri dezirabile,
bune, numai prin mijloace adecvate, propor ționate sau de aceea și natură cu acele scopuri;
c) interpretarea factual ă: Natura mijloacelor angajate tinde s ă o determine pe cea a
scopului urm ărit.

8Concepția după care scopurile și mijloacele sunt inseparabile poate fi în țeleasă prin
judecățile de valoare f ăcute despre întregul constituit din scopuri și mijloace: „Valoarea nu
arată numai un cap ăt sau un punct de sosire, dar și calea sau mijlocul de a ajugne aici; se
poate spune chiar c ă noțiunea de valoare nu separ ă aceste dou ă lucruri ci le une ște,
pentru a le cuprinde în aceea și judecată“11.
Prin urmare, „a vorbi de valoare înseamn ă a propune s ă judecăm un scop nu numai în
sine și pentru sine însu și, dar și referitor la mijloacel e care îi fac posibil ă realizarea“12, în
timp ce de aici urmeaz ă că „numai o judecat ă care vizeaz ă ansamblul mijloacelor și
scopurilor, este o judecat ă de valoare“13.
În legătură cu raportul dintre scop și mijloace în literatura de specialitate exist ă o sursă
generatoare de confuzii datorit ă supunerii categoriilor morale de Bine și de Rău în
acțiunea politic ă. Aceast ă confuzie persist ă încă din epoca Rena șterii și s-a văzut și se
vede înc ă în falsa pudoare sau în revolta mimat ă prin care se interpreteaz ă maxima
atribuită lui Machiavelli „scopul scuz ă mijloacele“. Conform acesteia, noble țea scopului
absolvă mârșăvia mijloacelor. Apare astfel contradic ția dintre scopul politic și mijloacele
morale ale ac țiunii prin care acesta trebuie atins. Ca și în cazul raporturilor dintre politic ă și
religie, morala și politica se întâlnesc în sfera valorilor umane fundamentale dar nu și la
nivelul scopului. Morala „r ăspunde unei exigen țe interioare și vizează corectitudinea
actelor personale dup ă normele datoriei, fiecare asumându- și pe deplin responsabilitatea
propriei sale conduite. Dimpotriv ă, politica r ăspunde unei necesit ăți a vieții sociale și cel
care se angajeaz ă pe aceast ă cale înțelege să participe la asumarea destinului global al
unei societ ăți“14. Încă Aristotel distingea între virtutea moral ă a omului de bine, care
vizează perfecțiunea individual ă, adică realizarea de sine, și virtutea civic ă a cetățeanului
care vizeaz ă capacitatea lui de a conduce și salva comunmitatea. Chiar dac ă ar fi ideal ca
omul politic s ă fie întotdeauna și om de bine, se poate întâmpla ca el s ă nu realizeze
această sinteză deoarece într-o comunitate politic ă nu toți cetățenii sunt oameni de bine și
virtuoși. Prin urmare, politica are ca sarcin ă conducerea comunit ății ca atare, independent
de calitatea moral ă a unui membru al acesteia. Astfel, „este posibil s ă fii un bun cet ățean
fără a poseda virtutea care ne face s ă fim un om de bine“15.
Această confuzie a fost amplificat ă în zilele noastre prin tehnic ile de marketing politic care
au accentuat datele moralit ății private în dauna moralit ății publice ale candida ților. Creatorii
de imagine pun accentul pe asamblar ea datelor morale într-un por tret robot al candidatului
și nu pe voca ția lui de om politic, dac ă există. În scurta istorie postdecembrist ă a
democra ției române ști au fost propulsa ți la putere oameni care s-au bucurat de un imens
orizont de a șteptare din partea electoratului, tocmai pe baza aprecierii calit ăților morale
(unele inventate) dar care, odat ă ajunși în top au dezam ăgit profund. C ă nu exist ă o
legătură directă între ac țiunea politic ă și comportamentul moral se vede și din distinc ția
dintre moralitate și legalitate: „Legea moral ă este autonom ă, ceea ce înseamn ă că în
acest caz ne supunem unei obliga ții pe care ne-am impus-o noi în șine în timp ce legea
politică este heteronom ă, ceea ce înseamn ă că noi ne supunem unei reguli care ne este
impusă din exterior, de o putere legislativ ă (…). Pe scurt, morala este o problem de
disciplină, politica de constrângere“16.
O problem ă rar abordat ă în cadrul teoriei politice contemporane este problema esen ței
specifice a politicului (scopul) și a raportului dintre scop și motivație în acțiunea politic ă.
De pe pozi țiile ontologic–esen țialiste Julien Freud face din categoria de esen ță sau de
scop al politicului o categorie invariabil ă în timp și spațiu care trebuie s ă dea un sens și o
finalitate ac țiunii politice:
„Ca specific al esen ței politicului scopul trebuie s ă rămână același, oricare ar fi
colectivitatea sau tara, adic ă trebuie s ă fie invariabil în timp și în spațiu, și independent de
contingen țe, de ideile dominante ale unei epoci ca și de partidele și doctrinele care pretind

9să comande pe rând activitatea politic ă. Fie că regimul este liberal sau socialist, democrat
sau tiranic, c ă statul este mic sau mare, c ă este vorba de un trib, de un ora ș, de un stat
sau de un imperiu, scopul trebuie s ă rămână conceptul imuabil, ca și bazele care îl
condiționează“17.
Scopul politicului este Binele Public (Binele Comun), sintez ă între lege și ordine, între
binele cet ățenilor și binele statului, ceea ce duce la apari ția comunit ăților politice: (…) „nu
este vorba de binele particular al indivizilor singulari și nici măcar de suma bunurilor
particulare, apar ținând unor indivizi sau grupuri subordonat e, precum familia sau oricare
asociație profesional–economic ă, și nu este vorba nici m ăcar de binele statului ca stat, ci
de acela al întregii colectivit ăți în cadrul c ăreia indivizii sunt integra ți ca membri care î și
dau un stat ca institu ție. Cu alte cuvinte, nu este vorba de binele Statului sau al Republicii
ci, așa cum Hobbes nu obose ște să repete, de Binele Comun al Republicii și al poporului
care, împreun ă, constituie o colectivitate politic ă. Într-adev ăr, dacă oamenii continu ă să
trăiască în colectivit ăți politice este pentru c ă au interesul s ă o facă, deoarece ei
descoper ă un bine care justific ă colectivitatea și viața lor în comun“18.

1. 6. Științe politice de grani ță.
O situație special ă în sistemul științelor politice o prezint ă așa–numitele „discipline de
graniță“ care prin „labilitatea epistemologic ă a frontierelor“ și prin proliferarea lor
vertiginoas ă atestă importan ța excepțională a politicului în societ ățile contemporane. Sub
presiunea bagajului informa țional și a unei dinamici politice f ără precedent au ap ărut noi
discipline care încearc ă să sistematizeze informa țiile noi și să răspundă la noile provoc ări
ale cunoa șterii. Obiectul de studiu al acestor discipline este acela și: fenomenul politic în
spațiu și timp în inztegralitatea manifest ărilor lui, dar metodologia de cercetare este
împrumutat ă de la celelalt științe sociale. S ă le enumer ă, succint, pe cele mai importante:
Antropologia politic ă studiază geneza, esen ța și evoluția formelor și instituțiilor politice din
perspectiva fenomenului integrat or uman, în procesul de trecere de la hominide la homo
sapiens și la societ ățile civilizate.
Sociologia politic ă studiază natura, locul și rolul politicului din perspectiva sistemului social
global, în interac țiunea lor complex ă și în determinarea lor concret ă.
Psihologia politic ă studiază rolul motiva țiilor, al intereselor și nevoilor ca și al complexelor,
frustrărilor, mecanismelor compensatorii în c onfigurarea comportam entelor politice.
Filosofia politic ă elaboreaz ă baza conceptual – metodologic ă a științelor politice, sistemul
ei de valori. Ea analizeaz ă realitatea politic ă dintr-o perspectiv ă normativ–axiologic ă,
raporturile dintre etic ă și politică, dintre scop și mijloace, încercâd o explica ție rațională a
temeiurilor formelor și instituțiilor politice.
Istoria gândirii politice și Istoria doctrinelor politice , ca discipline de grani ță, de sine
stătătoare prezint ă legături profunde cu materia prezentat ă în acest manual. De aceea,
vom zăbovi mai mult asupra lor.
Gândirea politic ă este rezultatul prelucr ării procesului cumulativ de cuno ștințe despre via ța
politică la un moment dat. De gradul și calitatea prelucr ării acestei informa ții, produsul va fi
o gândire politic ă primară (idei elementare), rezult ate din observarea sau tr ăirea direct ă a
universului politic. Aceast ă gândire politic ă este strâns dependent ă de nivelul atitudinal și
afectiv care se întâlne ște în culturile parohiale și de supunere. Calitatea ei se diferen țiază
însă în funcție de aria și calitatea informa ției, de propria capacitate de percep ție ca și de
prelucrarea special ă a informa ției acumulate cu aj utorul unor tehnici și metode speciale.
Acest rezultat al gândirii politice ar corespunde nivelului intelectual și apreciativ al culturii
politice. Reluând distinc ția dintre „ideile aritocratice“ și „ideile democratice“, prezent ă în
unele „Istorii ale ideilo r politice“ s-ar p ărea că „ideile democratice“ sunt cele care se bucur ă
de o larg ă adeziune din partea maselor, ele g ăsind în mentalitatea popular ă un sprijin

10pentru manifestarea trendurilor politice ale unei comunit ăți. În schimb, ideile aristocratice
ar fi apanajul unor elite intele ctuale având un înalt grad de abstrac ție și un grad redus de
circulație.
Din cele mai de sus se poate aproxima o schi ță primară a temei pus ă în discu ție: raportul
dintre ideile politice, teoriile, doctrinele și curentele politice, pe de o parte; dintre acestea și
teoriile, doctrinele și curentele apar ținând altor științe sociale, pe de alta. Dac ă „ideea“ și
„gândirea“ sunt termeni neutri și generali conceptele de „doctrin ă“, „ideologie“ și „teorie“ au
căpătat contururi no ționale destul de labile în gândirea politic ă și economic ă occidental ă;
aplicarea lor nediscriminat ă este surs ă de confuzii. Deoarece „orice teorie presupune o
explicație de ansamblu care leag ă între ele o serie de generaliz ări“, Gaston Bouthoul19
deduce c ă, în timp ce teoriile nu pot decât s ă priveasc ă trecutul, „doctrinele stabilesc, mai
mult sau mai pu țin coerent, o conexiune între trecut și viitor. Ele sunt normative și incitative
și vor să demonstreze calea care trebuie urmat ă. Ele sunt și prospective, adic ă fac eforturi
să-și reprezinte viitorul și prin supozi țiile și predicțiile lor fixeaz ă reguli de ac țiune și propun
obiective viitoare“20.
Un alt mare specialist în sociologia politic ă, Marcel Prélot, insist ă și el în diferen țierea
dintre idei, teorii și doctrine. Pentru Prélot, „ doctrina ar comporta o judecat ă asupra
faptelor și este înso țită de proiecte de reform ă în desf ășurare; teoria corespunde
sistematiz ării obiective a observa țiilor, interpret ării lor și, în măsura posibilului, generaliz ării
și explicării lor“21. În ce prive ște domeniul disciplinelor politice, Prélot m ărturisește
preferința sa pentru termenul „idee“, mai adecvat la stadiul de grani ță ca și la accep țiile
controversate înc ă ale politicului: „Noi accept ăm termenul în sensul mai general de
reprezentare în spiritul uman a unui fenomen determinat și fenomenul considerat aici este
cel politic“22. Pentru Prélot, particulari tatea ideilor politice const ă în faptul c ă ele sunt
„construc ții intelectuale care vizeaz ă statul ca societate politic ă și ca guvernare ca și
fenomenele care deriv ă de aici“23. Într-o lucrare clasic ă, Ch. Gide și Ch. Rist opereaz ă o
distincție fundamental ă între teorie și doctrină, cu valabilitate și în sfera științelor politice:
„Teoria constituie sinteza observa ției. Teoria se situeaz ă pe tărâmul cunoa șterii pozitive.
Ea const ă, înainte de toate, din consta tarea faptelor pe care o dep ășește pentru a proceda
la aplicarea lor. Ea utilizeaz ă, în acest scop, ceea ce se nume ște în logica științelor
ipoteze care, verificate, devin legi. În consecin ță, teoria se aplic ă ansamblului faptelor nu
numai constate și ordonate, dar și explicate și organizate“24.
Ca și teoria, doctrina examineaz ă fenomenele dar, spre deosebi re de acestea, ea le
apreciaz ă, acceptându-le sau refuzându-le, în func ție de un ideal imanent statului sau
transcenden ței. Doctrinele judec ă faptele și arată căile de urmat pentru a asigura fericirea
cetățenilor sau puterea statului. Din aceast ă perspectiv ă, doctrinele presupun o func ție
normativ ă implicită întrucât ele ofer ă alternative la ordinea politic ă și socială, considerat ă
perfectibil ă sau înlocuibil ă. Prin urmare, lor le este inerent ă o finalitate etic ă deoarece, la
fel ca și ideologiile, dar în mod indirect alte rnativele propuse de ele la ordinea social ă
existentă au ca fundal con știința superiorit ății proiectului lor societal.
Distincția dintre curent și doctrină este func ție de inten ționalitatea, de finalitatea etic ă a
acesteia din urm ă. Ca ansamblu de idei, teze, enun țuri politice, structur ate logic, o doctrin ă
propune o alternativ ă la ordinea politic ă iar factorul propulsiv care incit ă la acțiune pentru
traducerea în via ță a acestei alternative, considerat ă superioar ă, este ideologia. Cei care
profeseaz ă o anumit ă doctrină politică recunosc superioritatea sistemului ei de valori,
promovat de ideologie și o fac, de regul ă, prin afilierea la un partid politic ai c ărui membri,
de obicei, sunt. În felul acesta, partidele agreg ă și impulsioneaz ă, spre solu ționare
interesele dominante ale grupurilor care se întâlnesc și se recunosc în ideologia partidului
respectiv.

11Spre deosebire de doctrin ă un curent este mai vast, atât în timp cât și în spațiu. El
reunește o multitudine de școli, de teorii și de doctrine. Grani țele lui nu sunt circumscrise
ideologic, ci tematic, iar sistem ul de valori pe care se sprijin ă este reliefat nu atât de
reperele ideologice ale ac țiunii cât de un fond aperceptiv ge neral–uman. Astfel, curentul
liberal cuprinde o mult itudine de doctrine, de școli și teorii liberale din epoci și țări diferite.
Indiferent de apartenen ța politică, de pozi ția de clas ă, de aderen ța la un model de
dezvoltare sau altul, de gradul de specializare sau de preg ătire profesional ă, autorii grupa ți
în curentul liberal au o not ă comună: preocuparea pentru asigurarea libert ății individuale în
condițiile legii și importan ța acestei probleme pentru modernizarea economic ă și politică.
Momentul transform ării curentului politic soci alist, de exemplu, în doctrin ă politică poate fi
ușor circumscris în timp, în acea piatr ă de hotar care a marcat istoria politic ă a Europei și
anume apari ția unui nou partid în sistemul politic. Cauzele pot fi și ele relativ u șor
individualizate: lupta pentru drepturi economice și sociale; maturizarea condi țiilor pentru
articularea și agregarea intereselor specifice de grup; existen ța unei ideologii politice care
se dezvolt ă odată cu metamorfozarea curentului în doctrin ă. Ca și teoria, doctrina
examineaz ă faptele dar, spre deosebire de aceasta, ea le apreciaz ă, acceptându-le,
refuzându-le, în func ție de un ideal imanent statului sau grup ării politice.
Ca și curentele, dotrinele stabilesc o punte de leg ătură între trecut și viitor prin prisma
prezentului. Dar în doctrine factorul ideologic î și face sim țită prezența într-un mod activ, în
sensul că dinamizeaz ă și intenționează diferitele componente ale sale.
Raportul dintre doctrin ă și ideologie subsumeaz ă, în sens larg, raportul dintre form ă și
conținut în gândirea politic ă. Conținutul reprezint ă substan ța reflecției politice propriu-zise,
iar forma discursului ideologic care unific ă toate etajele doctrinei: politic, social, economic,
juridic etc., ca alternativ ă posibilă la ordinea actual ă. Dacă principiile care alc ătuiesc
corpusul doctrinar tind s ă se universalizeze, în schimb, forma tinde s ă se naționalizeze,
deoarece ea este condi ționată de elementele vie ții naționale, de stilul și mentalitatea
epocii. De exemplu, doctrina politic ă a liberalismului se prezint ă în forme diferite în
contexte socio–politice și culturale diferite. Una este doctrina politic ă a liberalismului în
Anglia, alta în Fran ța și altfel se prezint ă ea în Europa de Sud–Est, unde și aici se observ ă
diferențieri substan țiale între liberalismul din România, Polonia sau Cehoslovacia. O
doctrină politică poate s ă se schimbe atât ca urmare a aprofund ării principiilor sale
constitutive cât și în virtutea unor solicit ări noi ale mediului, deci apari ției unor noi vectori ai
acțiunii politice. Ceea ce s-a și întâmplat în România prin transformarea și unificarea
curentelor filoagrari ene în doctrina politic ă a țărănismului. În cazul sintagmei „doctrin ă
politică“ determinativul „politic“ adaug ă conceptului generic de „doctrin ă“ referința la voin ța
evidentă a unei comunit ăți de a urm ări un interes comun. Determin ările eterogene ale
socialului se topesc în substan ța specific ă a politicului prin intermediul ac țiunii comune și
conștiente prin care o clas ă socială trimite spre instan țele puterii politice interesele sale
spre solu ționare. Convergen ța intențională a unui sistem de norme și valori într-un proiect
transformativ se verific ă și în cazul doctrinei țărăniste.
Din punct de vedere descripti v, doctrina sintetizeaz ă în sine trei momente indisolubile:
primul social–istoric, al doilea doctrinar–ideologic și al treilea politic. În primul rând, o
doctrină politică nu se poate eschiva de la diagnosticarea obiectiv ă a situației în care se
găsește o societate dat ă: natura problemelor ei, ni velul de dezvoltare, tendin țele noi etc.
Este punctul de plecare necesar pentru orice t eoretizare cu privire la elaborarea formei de
organizare și conducere. Acest prim moment ar trebui s ă fie o interpretare obiectiv ă a
datelor și faptelor reale ca și o cercetare a cauzelor acestor fenomene, a semnifica ției lor
actuale și a perspectivelor pe care evenimentele observate le poart ă în sine. O astfel de
muncă de interpretare sau de conceptualizare se realizeaz ă, având în spate un
background valoric, un model prezumtat a fi superio r celorlalte. În cadrul doctrinelor

12politice, interpretarea ideologic ă a configura ției social–politice a unei epoci nu reprezint ă
un scop în sine. Din aceast ă interpretare î și extrage ideologia combustibilul s ău incitativ și
justificativ, afirmarea superiorit ății valorilor propuse de ea și, de aici, orientarea spre
practică, spre ac țiune. Ajungem astfel la al treilea moment, cel politic sau tehnic–
operațional. El este construit din concluzii concrete, din opera țiunile care se profileaz ă din
analiză. Abstracte și în curs de conturare în mom entul ideologic ele devin opera ționale în
momentul politic. Desigur, este clar c ă acest al treilea moment constituie verificarea
celorlalte dou ă precedente, ca o concluzie care verific ă corectitudinea premiselor. Dac ă
modelul politic propus se dovede ște inadecvat, incapabil s ă soluționeze problemele
comunității, aceast ă insuficien ță denunță prin sine îns ăși viciul premiselor de la baza
analizei socio–istorice, a interpret ării ideologice sau a ambelor momente.
Din cele de mai sus deriv ă necesitatea elabor ării unor criterii metodologice de care
cercetătorul trebuie s ă țină seama în studierea doctrinelor politice:
– criterul istoricit ății, de care va fi vorba mai pe larg în subcapitolul urm ător. Strâns legat ă
de acest criteriu este și critica prezenteismului și anume a tendin ței de a aprecia și
interpreta realit ățile politice din trecut prin prisma sistemului de valori al epocii
contemporane. De exemplu, nu putem interpreta și înțelege ideile politice ale cronicarilor
moldoveni sau ale teologilor medievali prin sistemul de valori al democra ției
contemporane. – criterul obiectivit ății reprezint ă analiza și interpretarea unei doctrine în func ție de
rezultatele sau de consecin țele ei în planul dezvolt ării sociale, al form ării culturii politice.
Ea presupune deta șarea afectiv ă, „sine ira et studio“, eliber area de partizanatul ideologic
în procesul analizei. De ex emplu, „nostalgicii“ comuni ști vor aprecia doctrina partidului unic
în funcție de afilierea partizan ă și de avantajele personale av ute în perioada dictaturii și nu
în funcție de efectele negative ale doctrinei. Din acest criteriu deriv ă două subcriterii cu un
rol la fel de important și interpretarea și aprecierea obiectiv ă a doctrinelor politice.
– subcriterul contextualiz ării (localiz ării) presupune în țelegerea unei doctrine politice în
funcție de condi țiile specifice care au prezidat la apari ția ei. Avem aici în vedere nivelul de
dezvoltare politic ă și economic ă al societ ății respective, modelul cultural existent, structura
geopolitic ă, valorile socio–politice care coaguleaz ă în doctrin ă un trend sau un ideal al
schimbării. De exemplu, doctrinele „comunalismulu i african“, ale „negr itudinii“, doctrinele
„socialismului asiatic“, doctrinele „subdezvolt ării“ din America Latin ă nu pot fi în țelese fără
cunoașterea condi țiilor socio–istorice care le-au generat. De aici deriv ă acuzația de
„eurocentrism“ adus ă Occidentului, în sensul c ă interpreteaz ă condițiile specifice ale Lumii
a Treia (cele trei continente) în func ție de paradigma dominant ă a științelor sociale din
Europa de Nord și SUA care s-a cristalizat în jurul unor valori și mentalit ăți specific
europene, precum individualismul și raționalismul.
– subcriteriul concordan ței dintre teorie și practică este indicatorul cel mai obiectiv al
utilității sociale a unei doctrine. Schimb ările induse în sistemul social global prin aplicarea
unui program guvernamental in spirat din doctrina liberal ă poate reprezenta proba
indubitabil ă a succeselor înregistrate în modernizarea economic ă a României interbelice.
– criteriul autonomiei relative a politicii / politicului. Elaborarea unei doctrine politice nu se
realizeaz ă in vitro. Există determin ări complexe și eterogene asupra politicului care cer
drept de cetate în construc ția unei doctrine. Sistemul de interese și nevoi ale unei epoci,
presiunea economicuui, ideile filosofice și morale, valorile culturale nu pot s ă nu
influențeze inten ționalitatea unei doctrine politice.

13NOTE:

1 Apud Political Science , (Edited by Heinz Eulan and James G. March), New Jersey, Prentice–Hall Inc.,
Englewood, 1969, p. 11.
2 VERNON VON DYKE, Political Science : A Philosophical Analysis , London, 1960, p. X.
3 Ibidem , p. VII.
4 BRAUD, PH, La science politique , Paris, P. U. F., 1992, p. 6.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
8 TRĂSNEA, OVIDIU, Știința politică, Studiu istorico–epistemologic, Bucure ști, Editura politic ă, 1970, p.226.
9 Ibidem.
10 HACKER, ANDREW, Political Theory : Philosophy , Ideology , Science , New York, The MacMilan Co., 1961,
p. VII.
11 ABBAGNANO, NICOLA, Problemi di sociologia. Torino, Einaudi, 1959, p. 157.
12 Ibidem, p.159 .
13 Ibidem.
14 FREUND, JULIEN, Qu’est-ce que la politique? Paris, Sirey, 1965, p. 6.
15 ARISTOTEL , Politica , III, 4, 1276b, p. 34–35.
16 FREUND, JULIEN, op. cit. , p. 9.
17 FREUND, JULIEN, Che cose la politica? Roma, Ideazione Editrice s. r. l., 2001, p. 43.
18 FREUND, JULIEN, op. cit. , p. 71.
19 BOUTHOUL, GASTON, Sociologie de la politique , Paris, P. U. F., 1965, p. 96.
20 Ibidem , p. 97.
21 PRÉLOT, MARCEL, Histoire des idées politique , Paris, Dalloz, 1970, edi ția a IV-a, p. 2.
22 Ibidem.
23 Ibidem.
24 GIDE, CH.; RIST, CH., Istoria doctrinelor economice , de la fiziocra ți până azi, Bucure ști, Editura Casei
Școalelor, 1926, p. 3.

14Capitolul 2
STATUL – INSTITU ȚIA CENTRAL Ă A SISTEMULUI POLITIC

1. Definiția statului
Reprezent ările colective des pre stat, perpetuate și amplificate de-a lungul genera țiilor, le-
au impus în con științe ca o for ță de coerci ție și nesupus ă, în general, controlului social.
Sub influen ța ideologiilor liberale statul a fost identificat cu un r ău necesar, iar datorit ă
exceselor statelor totalitare cu un r ău absolut. În ultimele decenii, indiferent de c ăutările
unor formule de integrare transna țională, statul r ămâne principalul pivot al restructur ării
relațiilor interna ționale și principalul agent al proceselor de tranzi ție și integrare. De unde
această persisten ță a formei de organizare politic ă a comunit ăților umane, numit ă stat, în
măsură direct propor țională cu încerc ările detractorilor s ăi de a o înlocui? În acest caz, o
variantă plauzibil ă de răspuns ar fi c ă încă nu s-au elaborat formele politice capabile s ă
înlocuiasc ă statul. În al doilea rând, procesele de tranzi ție sau de integrare sunt gestionate
tot de stat pentru dezintegrarea statului. Încerc ările de a constitui organisme interna ționale
specializate în solu ționarea unor probleme globale cum ar fi poluarea, criminalitatea,
drogurile, traficul cu carne vie etc. s-au lovit tocmai de necesitatea cooper ării și înțelegerii
dintre state, ceea ce demonstreaz ă strânsa leg ătură dintre puterea politic ă și un teritoriu,
prin grani țe conven ționale. Fenomenele con științei colective, logica interac țiunilor afective
dintre comunitate și teritoriu, sentimentul apartenen ței și al identit ății la o na țiune, memoria
colectivă, patternurile culturale înr ădăcinate în structura ethosului colectiv fac pu țin
probabil ca statul s ă dispară într-un viitor apropiat. Pân ă atunci statul va asigura
organizarea politic ă a unei popula ții pe raza unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte. Din
această perspectiv ă, putem defini statul drept principala institu ție prin care se exercit ă
puterea politic ă în cadrul unei societăți, în limitele unui anumit teri toriu strict delimitat prin
frontiere, de c ătre un grup organizat minoritar care î și impune voin ța sa asupra majorit ății
privind modul de organizare și conducere a respectivei societ ăți.
Din aceast ă definiție rezultă patru caracteristici esen țiale ale statului. 1. sedentarizarea
populației pe un anumit terito riu; 2. institu ționalizarea și centralizarea puter ii politice; 3.
formă de organizare și conducere a unei comunit ăți umane; 4. existen ța unui grup
conducător investit cu atribu ții de guvernare. Oricât de bun ă ar fi îns ă o defini ție, ea nu
reușește să surprind ă bogăția determina țiilor și conexiunilor din cadrul unui proces sau
fenomen din care apare configurarea ideii. Esența statului const ă în relația reciproc ă dintre supunerea voluntar ă a popula ției și
întărirea autorit ății centrale a statului. Continuitatea vie ții de stat este asigurat ă și de
consensul popular cu privire la necesitatea func țiilor esen țiale ale guvern ării.

2. Conceptul de stat
După cum arat ă și etimologia sa, termenul stat (din latinescul status = stare pe loc) trimite
la ideea de sedentarizare. Întrebuin țat pentru prima oar ă de Machiavelli în Principele
(1513), termenul de stat se va impune mai târziu în vocabularul social-politic al epocii
moderne, pe m ăsură ce notele caracteristice și esențiale ale conceptului oglindeau
transform ările din sistemele politice medieval e, unde politicul tindea spre o autonomie
relativă. Faptul c ă în Evul Mediu comunitatea politic ă se numea regnum (regat),
principatus , ducat , cnezat , voievodat etc. arat ă că procesele de concentrare a puterii
politice și de autonomizare a politicului fa ță de sfera religioas ă erau înc ă departe de a fi
încheiate. Ca fenomen politic statul nu a ap ărută dintr-odat ă, ca structur ă politică de rezisten ță în
cadrul sistemelor po litice arhaice. Dimpotriv ă! Apariția lui este condi ționată de un lan ț de
procese social-politice î ndelungate care au dus la apari ția structurilor institu ționale.

15Evoluția formelor de asociere uman ă confirm ă ipotezele ontologice ale lui Aristotel cu
privire la geneza statului: 1. într egul este mai mult decât suma p ărților și 2. întregul este
anterior p ărților. Nevoile comunit ăților umane reclamau forme din ce în ce mai complexe
de organizare care s ă fie grefate organic în orizont ul de dezvoltarea noilor comunit ăți.
Trecerea de la puterea politic ă personificat ă și personalizat ă, specific ă primelor comunit ăți
umane, la puterea politic ă instituționalizată, materializat ă într-un ansamblu de norme și
reguli, este doar una dintre acestea. Numai o analiz ă a palierelor societale (politice,
economice, juridice etc.) și a raporturilor dintre acestea cu formele de comunicare
simbolică și cu patternurile reprezent ărilor colective (norme, valori , statusuri, roluri) ne va
permite s ă întrezărim condi țiile istorice care au dus la apari ția statului. Orice modificare
într-unul din aceste paliere sau aceste forme a antrenat modific ări la nivelul întregului,
asocierile umane cunoscând diferen țieri privind rolurile, statusurile și normele, ceea ce a
creat premisele ierarhiilor sociale. Interdicția incestului, acum aproximativ un milion de ani, a fost prima regul ă socială care a
rezultat din convertirea unei pulsiuni biologice în norm ă de comportament. Interdic ția
relațiilor sexuale dintre p ărinți și copii, apoi dintre fra ți și surori și, ulterior, dintre parteneri
aparținând unor genera ții diferite a avut un impact deosebit în configurarea rela țiilor de
rudenie și de alian ță, a unor noi diferen țieri și, implicit, în cre șterea coeziunii interne a
grupurilor. Rela țiile de rudenie și de alian ță nu sunt atât rela ții de cosangvinitate, adic ă de
identitate pe baza unei descenden țe biologice comune, ci mai mult rela ții sociale care au
rolul de a asigura coeziunea intern ă și identitatea de grup. “Marca totemic ă a identit ății”
vizează tocmai nevoia social ă de identitate, dincolo de rela ția de rudenie biologic ă:
alianțele și identitatea derivau din con știința unei descenden țe comune. Acest str ămoș
comun putea fi o plant ă, un animal sau un erou eponim, cu merite incontestabile în
întemeierea, salvarea sau ocrotirea tribului . Mecanismele prin care omul arhaic î și
realimenta bateriile acestei identit ăți erau ritualurile și sacrificiile violente. Acestea vor
deveni p ărți componente ale memoriei sociale și vor dicta nu numai normele
comportamentului colectiv, dar vor inscrip ționa în materialitatea statului istoria grupului.
Problema identit ății și a alianțelor a fost supus ă și ea unor “presiuni colaterale” din partea
condițiilor de mediu, aflate în schimbare continu ă. De exemplu, în situa ția în care singurul
părinte cunoscut era mama, copilul lua totemul mamei. Dar ce totem va lua copilul când
relațiile sexuale din endogame devin exogame, adic ă atunci când partenerul sexual
provine din alt ă comunitate? Va lua totemu l mamei sau totemul comunit ății de adop ție?
Lucrurile se complic ă în cadrul grupurilor de vân ători care str ăbat mari distan țe în
urmărirea vânatului care și el se deplaseaz ă în ecosistem în c ăutarea p ășunilor. Va lua
totemul mamei sau totemul locului? Toate aceste modific ări au slăbit coeziunea intern ă a
grupurilor și au stimulat procesele de institu ționalizare a puterii. C ăci sedentarizarea
populațiilor a coincis cu explozia demografic ă a grupurilor umane arhaice. Aceast ă
presiune intern ă a dus la forme agregate din ce în ce mai complexe care nu mai puteau fi
administrate numai prin ierarhizarea rela țiilor de rudenie și de alian ță. Acestea au sl ăbit
datorită numărului, de unde nevoia altor st ructuri de putere care s ă ferească comunit ățile
de efectele entropiei. Gint ă-clan-fratrii-triburi-uniuni de tr iburi. Sedentarizarea uniunilor de
triburi pe un anumit teritoriu a însemnat na șterea statului. Dar teritori ul statului nu este un
pământ oarecare, un no man’s land . El este un p ământ roditor, situat în delta marilor fluvii,
acolo unde s-au sedent arizat prima oar ă triburile de culeg ători și unde bobul aruncat în
mâlul roditor d ă rodul însutit. De aceea, primele state și primele civiliza ții au apărut în
Orientul Antic, în delta marilor fluvii Tigru și Eufrat, Nil, Hindus și Gange, fluviul Galben și
fluviul Albastru. Tot aici, în ju rul anilor 8.000 î.e.n. are loc revolu ția agrară, caracterizat ă
prin domesticirea plantelor și animalelor: meiul, orzul, grâul, asinul, bivolul, calul etc. Dar
mâlul nu ofer ă doar o p ătură germinativ ă ideală; din el se vor fabrica marile vase, ob ținute

16prin coacere, care vor permite p ăstrarea recoltei și vor asigura sedentarizarea pe acel
teritoriu. Dar sedentarizarea popula ției pe un anumit teritoriu nu are loc doar prin întrunirea
condițiilor materiale de existen ță. Acestea trebuie s ă fie conservate la nevoie prin for ța
armelor și dezvoltate prin cultur ă. Epoca bronzului și apoi epoca fierului tr ădează
importan ța confec ționării armelor pentru ap ărarea teritoriului. Nu întâmpl ător, în societ ățile
arhaice clasa r ăzboinicilor se bucura de mare cinste, iar zeii fierari, plini de funingine și
infirmi, ocup ă un loc important în mitolog iile popoarelor primitive. Înse și relațiile sociale din
cadrul statului pr imitiv au luat na ștere din nevoia primordial ă de securitate a comunit ății. La
început nucleul acestui stat era constituit din atelierele de prelucrare a metalelor,
înconjurate de un șanț de apă. Aprovizionarea me șterilor și desfacerea produselor au
creat viitoarele prof esii de administratori și de comercian ți.

3. ELEMENTELE STATULUI 3.1. Teritoriul
Populația sedentarizat ă pe un anumit teritoriu și flancarea acestuia prin grani țe naturale
sau conven ționale formeaz ă fundamentul primitiv al statului ca și al tuturor organiza țiilor
sociale. Omul însu și este o parte a naturii, încununar ea proceselor evolutive ale vie ții.
Originea, dezvoltarea și răspândirea lui pe suprafa ța pământului, diviziunea lui în rase,
chiar configura ția lui intelectual ă sunt puternic ma rcate de mediul s ău natural care a lucrat
într-însul uneori timp de sute de mii de ani. Fiecare stat const ă, în esen ță, dintr-un num ăr
de indivizi, fiecare având anumite caracteristici psihice și mentale, existând în rela ții unul
cu celălalt, iar întregul existând într-un anumit mediu natural. Acest mediu modific ă
constant via ța indivizilor și a grupurilor; la rândul lor, ace știa modific ă în mod constant
mediul lor; iar rela țiile dintre indivizi modific ă atât indivizii cât și grupurile.
Mediul natural include suma total ă a influen țelor lumii externe care afecteaz ă viața
indivizilor sau grupurilor. Acestea pot fi urm ărite pe urm ătoarele coordonate ale
interacțiunii om-natur ă:

3.2. Conturul suprafe ței scoarței terestre
Conturul suprafe ței scoarței terestre cuprinde lan țurile de mun ți, văile, podișurile, rețeaua
hidrografic ă. Toate acestea favorizeaz ă forma și mărimea statelor, inclusiv forma de
guvernământ. Un relief accident at, format din concre țiuni geologice (bariere muntoase)
favorizeaz ă nașterea statelor mici, gen polis ul grec sau cantoanele elve țiene, pe cât ă
vreme platourile continentale favorizeaz ă nașterea statelor mari (i mperiile precolumbiene,
S.U.A. și Rusia).

3.3. Clima
Influențează comportamentul și structura psihologic ă a locuitorilor. De la marocanul Ibn
Haldoun (1336-1409) pân ă la Montesquieu (1688-1765), prin Jean Bodin și Hugo Grotius
în cultura politic ă european ă s-a impus determinismul geografic care explic ă fenomenele
politice prin influen ța factorilor climaterici asupra com portamentului uman. Astfel, clima
rece favorizeaz ă crearea sentimentului r ăzboinic, al cucerir ilor militare, dezvolt ă
sentimentul onoarei și al civismului aristocratic. Popula țiile care tr ăiesc în zonele cu clim ă
caldă sunt predispuse la reverii și lenevie, dat ă fiind bog ăția resurselor. Totodat ă, ele sunt
predispuse la forme de guvern ământ autoritare sau despotice, precum r egimurile politice
orientale.

17
3.4. Resursele
Resursele (vegetale sau minerale) joac ă un rol important în fixarea popula ției de o anumit ă
zonă și în dezvoltarea statului. În func ție de abunden ța unei resurse se dezvolt ă tehnicile
de produc ție și organizarea social ă. În condi țiile în care pentru popula țiile sedentarizate nu
mai existau teritorii libere limitrofe, ele au trebuit s ă descopere și să intensifice alte tehnici
de produc ție pentru a ob ține recoltele necesare supravie țuirii. Tehnica prelucr ării metalelor
va duce la dezvoltarea ora șelor, a comer țului și a celei de a doua mari diviziuni a muncii,
iar abunden ța terenurilor arabile va duce la crearea ma rilor imperii în Orient, cu prevalenta
statului paternalist și a aristocra țiilor latifundiare. Dat fiind faptul c ă în primele epoci ale
istoriei umane omul a fo st strict dependent de natur ă, caracteristicile acesteia au contribuit
la formarea psihologiei grupurilor sociale. În țări cu climat aspru, cu resurse s ărace (vezi
Japonia) oamenii au trebuit s ă se adapteze la mediu printr-o disciplin ă aspră a muncii
pentru a putea supravie țui.

3.5. Populația
Alături de teritoriu ea este un element vital i ndispensabil în geneza statului, deoarece între
om și mediul s ău natural exist ă o legătură indestructibil ă. Chiar dac ă mediul fizic este un
factor determinant în distribuirea popula ției în anumite zone ale globului, caracteristicile
genetice, dezvoltarea civiliza ției, capacitatea de reproducere sunt factori tot atât de
importan ți. Unele zone ale globului, datorit ă climei, resurselor sau configura ției lor, pot
suporta popula ții numeroase (regiunile dintre marile fluvii). Dar m ărimea acestor popula ții
va depinde nu numai de condi țiile externe favorabile ei și de felul în care oamenii se pricep
să le exploateze. O zon ă din comuna primitiv ă poate suporta un mic num ăr de vân ători,
dar ea poate primi un num ăr mult mai mare de agricultori, proveni ți din culeg ători, care vor
smulge prin munc ă solului cele necesare traiului. În aceste zone favorizate, rata natalit ății
va fi superioar ă celei a mortalit ății, iar mărimea și densitatea popula ției vor cre ște prin
oamenii atra și de avantajele oferite de ecosistem. Migra țiile și luptele pentru terenurile
fertile, c ăsătoriile cu noii veni ți, coloniz ările au o puternic ă influență asupra originii și
dezvoltării statului, a guvern ării și a dreptului. Agregarea popula ției în regiunile favorizate
duce la interesul comun, la contactele dintre grupuri și indivizi care se concretizeaz ă într-
un spirit al unit ății și nevoie de organizare. Migra țiile și cuceririle care le înso țesc cer o mai
strictă organizare decât o cere via ța staționară și duce la noi forme de reglementare dintre
conducători și supuși, dintre grupuri.

3.6. Organizarea
Dată fiind o popula ție care locuie ște un teritoriu definit, nev oia de autoritate care s ă se
exercite asupra acesteia se impune de la sine. Organizarea prin care statul î și exprimă și
impune voin ța sa este absolut necesar ă. Indiferent c ă este un rezultat al acordului mutual
dintre locuitori sau un re zultat al extinderii, bazat ă pe cucerirea celui mai slab de c ătre cel
mai puternic, o form ă a mecanismului politic care s ă primeasc ă sau să ceară supunerea
trebuie s ă fie creat ă pentru a forma un stat. Aceast ă organizare este apanajul puterii de
stat. Numai prin ea statul poate s ă se ocupe de cet ățenii săi și de rela țiile cu alte state.
“Capacitățile limitate ale organiz ării pot duce la suprasarcini impuse sistemului, atât la
nivelul guvern ării centrale sau la nivelul administra ției locale sau regionale sau la toate
aceste niveluri. Cu cât teritoriile sau popula țiile pe care un stat le încorporeaz ă în granițele
lui și cu cât rela țiile economice și politice conflictuale actuale (…) cu alte state sau popoare
sunt mai mari, cu atât este mai probabil c ă el va neglija problemele acelor teritorii și

18populații care (…) sunt astfel marginalizate în interesele lor politice, geografice și
economice. S-ar putea vorbi, în acest caz, de o lege a aten ției și responsabilit ății
descrescânde fa ță de nevoile unor provincii neglij ate ale statelor mari. Aceast ă atenție
descrescând ă și declinul consecvent al performan ței și serviciilor guvernamentale pentru
aceste regiuni și popula ții marginalizate tind, în schimb, s ă antreneze diminuarea
loialităților și rezisten ța crescând ă și, astfel, s ă limiteze m ărimea statelor”1.

3.7. Unitatea
Unitatea implic ă ideea de coeziune intern ă absolută și de independen ță externă complet ă.
Unitatea înseamn ă că teritoriul și popula ția care constituie un stat formeaz ă un tot
indestructibil. Ele nu se pot constitui în p ărți ale unei organiza ții politice mai vaste: nici un
stat nu poate include un teritoriu sau o popula ție care nu formeaz ă o parte politic ă a lui.
Astfel, state care compun S.U.A. nu s unt state în sine deoarece ele sunt p ărți ale unei
unități politice mai vaste care este ea îns ăși un stat. Pe de alt ă parte, Europa, de și o
unitate geografic ă, nu este înc ă un stat, deoarece ea include un num ăr de organiza ții
politice separate care sunt fiecare un stat, cel pu țin până la realizarea unit ății politice a
Europei.
3.8. Guvernarea
Întrucât orice organizare duce la ierarhie social ă, necesar ă pentru transmiterea voin ței
politice a minorit ății conduc ătoare majorit ății conduse, guvernarea este un mecanism
esențial al statului. Guvernarea include acele persoane care sunt angaj ate în exprimarea
și administrarea voin ței statului – ansamblul put erii legislative, executive și judecătorești în
organele centrale și locale ale puterii de stat. Într-un sens mai larg, guvernarea poate fi
definită ca “suma total ă a acelor organiza ții care exercit ă sau pot exercita puterile
suverane ale statului”. A șa cum fiecare stat este o unitate și guvernul fiec ărui stat trebuie
să fie o unitate, de și împărțit în diferite ministere și departamente. Un stat nu poate exista
fără guvernare, iar guvernul poat e exista numai ca organiza ție a unui stat. În timp ce
termenul “stat” este abstract și poate fi conceput indiferent de existen ța statelor concrete
actuale deoarece toate statel e sunt identice ca esen ță, guvernarea are un caracter
concret-istoric în func ție de condi țiile politice din fiecare țară. Guvernarea poate fi definit ă
ca medierea necesar ă dintre stat și cetățenii săi, mecanismele prin ca re scopurile statului
sunt formulate și executate, iar rela țiile dintre state sunt men ținute.

3.9 . Suveranitatea.
Din combinarea elementelor de mai sus rezult ă că esența reală a statului este
suveranitatea. Ea poate fi definit ă ca o “competen ță a competen țelor”, ca o “calitate
supremă a puterii de comand ă” (de la sovranus – eminent). În func ție de formele de
legitimare a puterii politice, titularul suveranit ății poate fi monarhul, adun ările elective sau
poporul. Din punct de vedere inte rn, suveranitatea presupune c ă un stat are complet ă
autoritate asupra tuturor indi vizilor care îl compun; v ăzută din exterior, suveranitatea
presupune c ă un stat este complet independent de controlul oric ărui alt stat. Deoarece un
stat este unitar, nici un subiec t nu este scutit de autoritatea lui și nici o persoan ă sau grup
de persoane din afara statului nu se pot amesteca în treburile lui interne. Deoarece un stat
se caracterizeaz ă prin ordine, organizare și ierarhie social ă, el are un guvern prin care el
își întărește autoritatea asupra supu șilor săi și își menține independen ța lui față de alte
state. Orice popula ție care posed ă un teritoriu și puteri suverane devine, prin sine, un stat.

19Voința suveran ă a statului, când este exprimat ă și întărită prin mijloacele guvern ării este
numită lege.
Suveranitatea de stat are urm ătoarele caracteristici:
a) este unică: într-un stat nu pot exista concomitent dou ă puteri suverane;
b) este perpetuă: într-un stat nu poate exista vacan ță (pauză) în exercitarea suveranit ății;
c) este inalienabil ă: nu poate fi înstr ăinată nici de titularul ei;
d) este imprescriptibil ă: nu poate fi anulat ă sau revocat ă;
e) este totală: deasupra ei nu se mai afl ă nici o alt ă putere;
f) este deplină: efectele ei se aplic ă tuturor, f ără nici o discriminare pe întreg teritoriul
național, care nu poate fi înstr ăinat, fiind unitar și indivizibil.
Între aceste elemente ale statului exist ă o legătură indisolubil ă, mai mult, ele se
condiționează reciproc. Oricare ar fi formele guvern ării sau formele statului, actele lui
trebuie s ă fie obligatorii pe întreg teri toriul, pentru cât mai mul ți oameni și pe o perioad ă
cât mai îndelungat ă dacă statul vrea s ă dureze. “Limitele domeniului efectiv al statului sunt
astfel limitele probabilit ății lui de a ob ține supunerea popular ă, atât în ce prive ște teritoriul,
unde el emite ordine obligatorii, cât și în ce prive ște ansamblul de persoane care sunt
obligate s ă i se supun ă. Cu cât popula țiile sunt mai diferite în limba și cultura, în condi țiile
geografice și economice și în structura lor social ă, cu atât este mai pu țin probabil ca ele s ă
se supun ă comenzilor date de o guvernare str ăină și distanțată din punct de vedere
spațial, cultural și/sau social”. Karl W. Deutsch stabile ște un raport direct propor țional între
existența statului și calitatea popula ției lui: “Mai important ă decât distan ța dintre corpuri
este adesea distan ța dintre spirite și dintre patterns- urile diferite ale rela țiilor sociale. Prin
urmare, ea poate fi compensat ă numai într-o m ăsură foarte limitat ă prin tehnologiile
transportului și ale comunic ării. Aceast ă probabilitate diminuat ă a supunerii datorit ă
deosebirilor psihologice (…) aflate în cre ștere au limitat întotdeauna m ărimea statelor,
deoarece statele au existat în tr-un raport direct propor țional cu activit ățile și capacit ățile
populației lor”
2.

4. TEORII PRIVIND GENEZA STATULUI.
Numeroasele teorii despre formarea statului se lovesc, în efortul lor explicativ, de
suprapunerile și confuziile dintre diferitele structuri și funcții ale statului. Cauzele constau
în identificarea întregului cu partea și fixarea uneia dintre ac este structuri sau func ții drept
moment privilegiat al genezei statului. În primul rând , statul a fost analizat prin reducerea
unilateral ă la una din func țiile sale de baz ă și tratarea privilegiat ă a acesteia. Se vorbe ște
astfel de “statul social”; “statul tehni c”; “statul fiscal”; “statul interven ționist”; “statul
garnizoan ă” etc., omi țând-se astfel bog ăția relațiilor de putere care interfereaz ă în
exercitarea puterii de stat. A doua dificultate constă în confuzia raporturilor dintre stat și
societatea civil ă. În pură tradiție a liberalismului clas ic, statul este abordat și definit în zilele
noastre ca “paznic de noapte” sau “stat minimal”, rolul lui complex fiind redus la sarcina de
a asigura protec ția juridic ă a cetățenilor și bunurilor ca și la aceea de a asigura
funcționarea neîngr ădită a societ ății civile. Aceste raporturi au fost definite când pe
orizontal ă, când pe vertical ă, omițându-se eviden țierea raporturilor specifice dintre ele. În
al treilea rând , confuzia dintre criteriul tehnic și criteriul normativ. Nu se face distinc ția întra
statul care exist ă și statul care ar trebui s ă existe, între adev ărul realit ății obiective și
preferințele subiective, inerent partizane: între adev ăr și interesul politic. În al patrulea
rând, structura explicativ ă privilegiat ă, de una singur ă, constituie o surs ă limitativ ă a
cuprinderii în sfera defini ției statului a tuturor notelor sale caracteristice precum și a

20diferențelor specifice dintre cele patru criterii mai des uzitate: 1. cr iteriul juridic; 2. criteriul
economic; 3. criteriul politic și 4. criteriul social.

1. Criteriul juridic
Problema personalit ății juridice a statului este contribu ția cea mai important ă adusă de
acest criteriu în definirea statului. Cu ajutorul lui se pot explica rela țiile și situațiile multiple
care se stabilesc între stat – persoan ă juridică – subiect activ și pasiv de drepturi și
obligații și celelalte asocia ții și organiza ții sau între stat și indivizi. Pentru Hans Kelsen
statul este “personificarea total ă a dreptului”, “personificarea ordinii juridice”, “subiect de
acte publice”. Pentru marele jurist aus triac, statul este “comunitatea creat ă de o ordine
juridică națională, opusă celei interna ționale și, ca atare, nu este ce va diferit de ordinea sa
juridică”. Mai multe școli juridice celebre și reprezentan ții lor văd statul ca pe “o
personificare juridic ă a națiunii” (Esmein), “persoana politic ă organizat ă a unei na țiuni într-
o țară determinat ă” (Bluntschli) sau ca pe o “organiza ție rațională a unității politice”
(Houriou). Al ți autori definesc statul în func ție de ordinea juridic ă: “Statul are drept scop
esențial realizarea ordinii juridice ”. Criteriul juridic nu acoper ă însă toate elementele
constitutive ale statului. Func ția tehnic ă a dreptului (permisiv ă sau prohibitiv ă) nu poate
cuprinde realitatea comun ă a vieții sociale, for țele sociale active, elementele organice,
materiale sau voli ționale, elementele etice și teleologice. Extrapolarea ordinii publice a
statului drept, criteriu unic în explicarea genezei lui, este una din limitele serioase ale
criteriului juridic.

2. Criteriul politic
A impus în teoria despre stat ideea de imperium – Herrschaft – dreptul de constrângere și
de domina ție, pe baza proceselor sociale de stratificare și de ierarhizare între cei puternici
și cei slabi, între o minoritate conduc ătoare care î și impune voin ța ei unei majorit ăți
conduse. Puterea public ă o constituie însu și acest fapt de domina ție cu forme și elemente
variabile în evolu ția statului. Dar puterea public ă nu se poate legitima prin originea sa, ci
numai prin serviciile pe care le aduce, conform regulii de drep t. Statul modern apare din ce
în ce mai mult ca un grup de indivi zi, lucrând de acord, sub conducerea și controlul
guvernan ților, la realizarea nevoilor materiale și morale ale participan ților. “Astfel, no țiunii
de putere public ă se substituie aceea de serviciu public; statul înceteaz ă de a fi o putere
care comand ă pentru a deveni un grup care lucreaz ă, iar deținătorii puterii publice nu îl pot
folosi în mod legitim decât pentru a asigura colaborarea comun ă”
3.
Statul este na țiunea îns ăși, în forțele, tendin țele și drepturile ei; este organismul politic,
reprezentantul oficial al na țiunii, agen ția ei conduc ătoare, “sindicatul intereselor generale
ale națiunii”. Este ansamblul puterilor pub lice constituite în vederea promov ării și apărării
drepturilor, intereselor și idealurilor unei na țiuni.

3. Criteriul economic
Are legături indisolubile cu criteriile anterioare cu care interfereaz ă. Susținătorii acestui
criteriu consider ă că statul a luat na ștere în momentul în care, în cadrul diviziunii interne a
muncii, clasa conduc ătoare (șefii de trib, marii preo ți etc.) și-a însușit un surplus de avere
pe care a c ăutat să și-l apere și perpetueze fie prin pseudomotiva ții ideologice, fie prin
crearea unei for țe de dominare sau de coerci ție. Aceste teorii, de sorginte marxist ă, suferă
de un determinism mecanicist prea ap ăsat; lupta continu ă și aprigă pentru putere nu
traduce doar ra ționalizarea intereselor economice. De exemplu, Ludwig Stein vede, mai

21ales în statul modern, “un solid si stem de organizare a instabilei subordon ări și
supraordon ări a indivizilor și grupurilor sociale din el, în scopul stabilirii unui echilibru dintre
interese, între nevoile personale legitime și interesele obi șnuite în conflict cu acestea din
urmă, mai întâi ale na țiunii și apoi ale ansamblului umanit ății”4.
Cea mai r ăspândită teorie privind geneza statului este teoria patriarhal ă cu rădăcinile în
autoritatea primar ă a tatălui, ca șef al familiei. Ideea de cre ștere organic ă a familiei pân ă la
transformarea ei în stat caracterizeaz ă difuzarea acestei teorii dintr-o perspectiv ă creștină
a unității neamului omenesc înainte de c ăderea în p ăcat. Dup ă Cădere, datorit ă zavistiei,
pizmei și lăcomiei, neamul omenesc s-a spar t în mai multe limbi, pe p ământ instalându-se
o stare de anarhie și de violen ță. Însă Dumnezeu, în marea lui iubire, a mai salvat odat ă
Omul, instituind regi și regate pe P ământ. La început, mai multe familii s-au unit, sub
conducerea celui mai b ătrân dintre șefii uneia. V ăzând “dulcea ța traiului în comun”
(Bossuet), aceste familii s-au l ărgit și consolidat, transformând-se în state. De aceea, regii
sunt considera ți “locotenen ți ai lui Dumnezeu” pe P ământ.
Și această teorie, ca și multe altele, reprezint ă o proiec ție religioas ă a nevoii vitale de
ordine în societ ățile de-abia constituite. Ea reproduce esen ța teoriilor contractualiste dup ă
care un legislator legendar (Manu; Moise) vine și pune cap ăt stării de anarhie prezente.
Dacă în gândirea politic ă antică acest legislator era tr imis de zei, în societ ățile moderne
locul zeului îl ia comuni tatea ca entitate colectiv ă (Th. Hobbes). Aceasta realizeaz ă
consecin țele dezastruoase ale st ării anarhice, ceea ce duce la încheierea unui prim
contract între indivizi al c ărui obiect este instalarea p ăcii sociale. Urmeaz ă un al doilea
contract, dintre suveran și comunitate, al c ărui garant este zeul.
Un alt set de teorii explic ă apariția statului prin violen ța domina ției unui grup superior
asupra altuia inferior al c ărui teritoriu îl cucere ște. Oppenheimer explic ă formarea și natura
statului, în primel e faze ale existen ței sale, ca pe o “organizare social ă impusă de către un
grup înving ător, organizare al c ărei unic scop este de a reglementa domina ția primului
asupra celui de al doilea, ap ărând autoritatea sa contra revoltelor interne și atacurilor din
afară. Iar aceast ă dominație nu a avut niciodat ă alt scop decât exploatarea economic ă a
învinsului de c ătre înving ător”5. Mai departe, deosebind mijlocul politic, prin care în țelege
aproprierea f ără nici o compensa ție a muncii altuia, Oppenheimer adaug ă: “Statul este
organiza ția mijlocului public. Un stat nu poate s ă ia naștere decât atunci când mijlocul
economic a adunat o anume cant itate de obiecte, destinate satisfacerii nevoilor și
susceptibile de rapt cu mâinile înarmate”6.
Observăm că până la un punct Oppenheimer îmbr ățișează determinismul economic al lui
Marx, fără să absolutizeze îns ă rolul factorului economic în geneza statului.
După Marx, “statul a ap ărut pe o anumit ă treaptă de dezvoltare a societ ății și va disp ărea
pe o altă treaptă de dezvoltare a acesteia”. Procesul es te surprins corect în generalitatea
lui, dar nu se specific ă celelalte elemente care au o contribu ție la geneza statului;
procesele simbolice, sintez a dintre factorii materiali și spirituali, sau dintre factorii obiectivi
și subiectivi de la baza genezei și evoluției sale.
În explicarea apari ției statului Marx utilizeaz ă teoria luptei de clas ă. Șefii de trib, marii
preoți, șamanii din comuna primitiv ă au acumulat un surplus de bunuri economice pe care
au înțeles să le apere prin dou ă mijloace: 1. Prin motiva ția ideologic ă prin justificarea
religioasă a clivajului dintre boga ți și săraci; 2. Prin crearea for ței de coerci ție care s ă le
apere acest statut de clas ă dominant ă.

225. FUNCȚIILE STATULUI CONTEMPORAN ȘI DINAMICA ACESTORA.
Prin func ție a statului se în țelege o activitate specializat ă într-un anumit domeniu sau
structură a statului care serve ște la atingerea unor obiective în cadrul sistemului. Func țiile
statului sunt supuse principiului echivalen ței funcționale, adic ă una și aceeași funcție poate
fi îndeplinit ă într-un mod mai mult sau mai pu țin adecvat de celelalte structuri ale statului.
Transform ările funcțiilor statului și dinamica acestora reflect ă cu destul ă fidelitate diluarea
și difuziunea autorit ății centrale a statului spre alte institu ții sau organiza ții, fie ele publice
sau private, fie interne sau interna ționale.
1. Funcția de apărare a teritoriului și de men ținere a ordinii interne derivă din însăși esența
statului: aceea a for ței de coerci ție, legitim instituit ă, prin intermediul c ăreia guvernan ții
acționează în vederea bunei desf ășurări a vieții comunitare. Chiar dac ă, în condi țiile
integrării economice, st atele au cedat por țiuni însemnate din suveranitate na țională, pe
plan intern lupta împotriva criminalit ății transna ționale, a mafiilor organizate, împotriva
drogurilor, a prostitu ției și a terorismului r ămân prerogative esen țiale ale suveranit ății
puterii de stat pe un anumit teritoriu. 2. Funcția economic ă a statelor contemporane cunoaște reajust ări spectaculoase. De la
monopolul statului asupra vie ții economice pân ă la retragerea complet ă a statului din
economie, procesele de integrare regional ă și ale globaliz ării arată că statului îi r ămân
suficiente prerogative în domeniul economic , pârghii prin care el poate sau nu s ă
contribuie la dezvoltar ea standardelor de performan ță ale unei economii. Într-o enumerare
succintă, domeniile în care se exercit ă funcția economic ă a statelor c ontemporane sunt
următoarele:
a) responsabilitatea pentru construc ția infrastructurilor pe teritoriul na țional: porturi,
autostrăzi, drumuri europene, sedii ale institu țiilor centrale etc. Statul poate subven ționa
aceste construc ții, după cum poate fi parte sau poate organiza și controla licita țiile pentru
obținerea brevetului de construc ție;
b) alegerea formei de dezvoltar e. Un stat poate alege între mai multe modele de
dezvoltare capitalist ă: modelele social-democrate; m odelele liberale sau neoliberale;
democrat-cre știne sau neoconservatoare, corporatiste, protec ționiste;
c) funcția de control asupra comer țului exterior, în special as upra importurilor. Este o zon ă
a politicii economice unde exist ă un decalaj substan țial între preten țiile statelor și
rezultatele ob ținute din activitatea comercial ă. Competi ția pe pia ța mondial ă cere un mediu
competitiv pe pie țele naționale. De multe ori statele intr ă în conflict cu firmele private de
export-import care în goana dup ă profit, intr ă în conflict cu legisla ția economic ă a statului
național;
d) corectarea fenomenelor de criz ă și depresiuni economice prin m ăsuri anticiclice și
accentul pus pe cererea global ă, de natur ă keynesian ă;
e) responsabilitatea statului de a percepe taxe și impozite. Puterea guvernan ților de a
obține venituri nu mai este un monopol excl usiv al puterii de stat. Numeroase grup ări
mafiote, care domin ă economia subteran ă, se eschiveaz ă de la plata datoriilor c ătre stat,
deși “marii rechini” utilizeaz ă toate infrastructurile și facilitățile oferite de stat;
3. Funcția socială. Asigurarea unui sistem de asisten ță și securitate social ă pentru cei mai
puțin capabili s ă supravie țuiască decent într-o economie de pia ță, copiii și bătrânii,
bolnavii, invalizii și șomerii. În condi țiile îmbătrânirii rapide a popula ției în lume r ămâne de
văzut dacă statele pot m ări în continuare subven țiile pentru asisten ță socială fără să le fie
afectată rata de cre ștere economic ă, vitală într-o lume a competi ției la nivel mondial.
4. Funcția cultural-educativ ă. Statul nu î și poate permite s ă abandoneze politicile publice
unor institu ții private. Formarea sent imentelor de identitate și de loialitate la tinerele
generații sunt vitale pentru continuitatea vie ții de stat. Familia și școala sunt agen ții
privilegia ți pentru formarea și educația politic ă a cetățenilor. De aceea, statul aloc ă

23procente importante din produsul in tern brut pentru dezvoltarea înv ățământului, cercet ării
științifice și culturii. Între ținerea monumentelor istorice, a caselor memoriale, a muzeelor
reprezint ă o investi ție profitabil ă în dublu sens: 1. prin activitatea de turism, ele constituie o
sursă important ă de venituri; 2. ele constituie o afirmare a prestigiului culturii na ționale în
lume ca în cazul Fran ței, Italiei, Spaniei și Greciei. De asemenea, statelor le revine
obligația de a lupta împotriva por nografiei, a kitsch-ului și a subproduc țiilor culturale.
5. Funcția demografic ă. Este o func ție nou ap ărută în contextul preocup ărilor interne ale
statului de a favoriza cre șterea natalit ății. În special în statele occidentale sc ăderea
dramatic ă a ratei natalit ății și procesele de îmb ătrânire a popula ției au determinat statele
să ia măsuri urgente în ce prive ște protec ția mamei și a copilului, m ărirea aloca țiilor
postnatale, diversificarea institu țiilor de ocrotire a orfanilor și minorilor.
6. Funcția legislativ ă. Derivă din competen ța suveran ă a statului pe un anumit teritoriu.
Legile, elaborate de puterea suprem ă a țării, reprezentat ă de Parlament, reprezint ă voința
generală a întregii na țiuni exprimat ă prin ale șii ei. Jurisdic ția statului este obligatorie pe
întreg teritoriul na țional, chiar dac ă statul își poate armoniza legisla ția cu prevederi ale
legislației interna ționale sau europene privind domenii de in teres comun: lupta împotriva
drogurilor și criminalit ății transna ționale, înc ălcarea drepturilor fundamentale ale omului,
legislația privind mediul și protecția copilului etc. În aceste cazuri, asist ăm la o cedare a
exercițiului suveranit ății și nu la o restrângere a prerogativelor suverane ale statelor, cum
greșit se interpreteaz ă uneori în doctrin ă.
Doi anali ști englezi, Matthew Horsman și Andrew Marshall de la Financial Times și de The
Independent au observat, în concluziile unei c ărți celebre ap ărute în 1994, cu deosebit ă
acuratețe mutațiile petrecute în structurile tradi ționale și în funcțiile statului:
(…) “nici na țiunea, nici statul nu sunt pe punctul de a disp ărea … nu exist ă structuri care
să le substituie și să poată îndeplini toate func țiile asociate în mod tradi țional cu statul-
națiune. În acela și timp, oamenii nu sunt preg ătiți să renunțe cu des ăvârșire la un
naționalism centrat pe stat, chiar dac ă sunt din ce în ce mai preg ătiți să-și împartă
loialitățile …structurile de supunere se deplaseaz ă și rezultatul inevitabil va fi al loialit ăților
multiple … Ceea ce c ăutăm în acest caz sunt contururile unui sistem global care a fost în
act de la Revolu ția Francez ă încoace; în cadrul acestui proces, principalul s ău element
definitoriu – statul-na țiune autonom ă – își pierde pozi ția privilegiat ă… Aceasta implic ă
schimbări politice și sociale pe o scar ă foarte ampl ă: harta se schimb ă, literal și
metaforic”7.

6. STATUL ȘI SOCIETATEA CIVIL Ă
Termenul de societate civil ă se refer ă la aspectele nonpolitice ale ordinii sociale. La
început termenul desemna acea parte a societ ății diferită de organiza țiile militare sau
congrega ționale. Primele semnifica ții ale termenului societas civilis se găsesc în opera lui
Cicero și vizează condițiile de via ță ale unei comunit ăți politice civilizate, libert ățile vieții
civile pe baza dreptului natural. P entru John Locke societatea civil ă se opune autorit ății
paterne și stării de natur ă și este un factor de progres, generator de bun ăstare și de ordine
bazată pe lege. Formele tradi ționale din care s-a n ăscut societatea civil ă sunt comunit ățile
religioase, etnice, de caritate, de întrajut orare. Prin urmare, “societatea civil ă” desemneaz ă
o sferă a vieții sociale, coexistent ă statului, dar autonom ă și aflată într-un echilibru cu
acesta. Societatea civil ă este în acela și timp: 1. o sfer ă (un domeniu) al vie ții sociale reglementate
de o anumit ă ordine legal ă (un set de reguli, cutume), dar autonom ă în raport cu statul, în
care se manifest ă spontan ini țiativa voluntar ă a indivizilor și grupurilor umane în vederea
satisfacerii intereselor, aspira țiilor private și de grup; precum și 2. diversitatea formelor de

24organizare (de asociere) prin care se exprim ă public și se încearc ă promovarea acestor
interese, de la cele economice, culturale, informa ționale, educative, profesionale, pân ă la
cele civice și politice. Formele moderne laice (adic ă societatea civil ă propriu-zis ă) sunt
cele bazate pe afinit ăți, organiza ții profesionale, sindicate, gr upuri de presiune, de interes,
cele pentru protec ția drepturilor omului și ale minorit ăților etc.
“Modernizarea politic ă va antrena o tripl ă transformare în privin ța statutului individului și
premiselor societ ății civile. În primul rând, eliberau individul de lan țul servitu ților personale,
redându-l societ ății naționale în care, cel pu țin teoretic, to ți oamenii sunt credita ți cu
dreptul egal de a- și urmări interesele și valorifica șansele de a accede la fericire. În al
doilea rând, fac din membrii societ ății cetățeni, persoane cu statut și rol politic concretizate
în drepturi și obligații politice generale fa ță de stat. În al treilea rând, indivizii cu condi ții de
existență și interese comune încep s ă aibă conștiința solidarit ății de grup, de clas ă chiar, și
să se organizeze voluntar pentru ap ărarea propriilor interese. Această transformare
formează o premis ă fundamental ă a societății civile ”8.
Actualmente, termenul de societate civil ă se refer ă la acele asocia ții voluntare ale
cetățenilor, organizate independent de stat, consti tuite pentru rezolvarea unor interese
comune. Astfel, puterea statului este limitat ă și opinia public ă se poate articula într-o
direcție a pluralismului politic. Dac ă o societate este caracterizat ă de o societate civil ă
puternică ea va fi condus ă de jos în sus, iar tendin ța statului de control a vie ții sociale va fi
puternic diminuat ă. Trebuie ca aceste asocia ții să fie nu numai independente ci și
democratice: “Democra ția statului va fi slab înr ădăcinată dacă restul societ ății este condus
pe baze autocratice. Dac ă oamenii sunt marca ți de autoritarism în familie, școală, biserică
și dacă ei nu au nici o experien ță în autoorganizare și codeterminare la locul de munc ă, în
asociațiile voluntare sau comunit ăți, este pu țin probabil ca ei s ă fie cetățeni activi sau s ă
simtă vreo responsabilitate pentru condi ția societății lor”9.
Societatea civil ă poate fi privit ă din două perspective diferite: 1. negativ, prin limitarea razei
de acțiune a statului este facilitat controlul societ ății civile; 2. pozitiv, având mai multe
centre independente de autoorganizare în societate, oamenii pot, doar în mod colectiv, s ă-
și rezolve problemele.
Deci, societatea civil ă are la baz ă participarea cet ățenilor la via ța publică, la găsirea
soluțiilor pentru rezolvarea unor pr obleme, la luarea deciziilor și la implementarea politicilor
locale. “Dezvoltarea social ă este facilitat ă dacă oamenii particip ă la luarea deciziilor;
mobilizarea cet ățenilor determin ă nu numai îmbun ătățirea condi țiilor sociale, dar și fortifică
legăturile umane și comunitare. Participarea creeaz ă un sens al comunit ății care dă sens
existenței umane și crește integrarea social ă”10.
Societatea civil ă genereaz ă opoziții multiple: între activit ățile profesionale, pentru însu șirea
unei cât mai mari p ărți din venitul na țional de c ătre o profesie sau alta, deoarece scopul
fiecărui antreprenor este prof itul maxim; între boga ții și săracii tot mai numero și; în cadrul
claselor posedante unde fiecare voin ță particular ă se ridică împotriva celeilalte. Societatea
civilă nu poate solu ționa de una singur ă aceste contradic ții. Sinteza dintre interesele
particulare diferite și interesul general nu este spontan ă. Statul va fi instrumentul necesar
al acestei sinteze. Tendin ța spre anarhie, manifestat ă pe piață între diferite interese
particulare și tendința spre ra ționalitate, prizonier ă a sistemului de contradic ții specifice
intereselor particulare, reclam ă imperios interven ția statului ca ar bitru. Pentru ca
societatea civil ă să se poat ă afirma este necesar ca interesul general (“Ra țiunea
universal ă”) să poată fi impus eventual împotriva voin ței particularilor. Pentru Hegel
clasele sociale nu sunt orientate spontan spre ap ărarea interesului general: “Proprietarii
funciari, dar și toți cei care exercit ă o meserie sau care posed ă un bun sau o industrie
oarecare au, desigur, ca interes men ținerea ordinii burgheze, dar scopul lor direct în
această afacere r ămâne proprietatea lor privat ă”11.

25În liberalismul clasic, clasa produc ătorilor se confund ă cu interesul general deoarece ea
avea un comportament ra țional (acumularea de capital). St atul reprezenta acest interes
întrucât se considera c ă suma intereselor particulare echivaleaz ă cu interesul general.
Dimpotriv ă, pentru Hegel nu exist ă o clasă specială care să fie purtătoarea interesului
general și a raționalității. “Aceast ă misiune incumb ă statului singur – cu condi ția ca el s ă
fie în afara claselor . Statul reprezint ă reglementarea con știentă și rațională a
antagonismelor sociale. El este o for ță situată deasupra amestecului de interese
particulare salvând, pentru fiecare dintre ele, esen țialul. El face dintr-o sum ă contradictorie
de interese și de indivizi un tot ra țional”12. Acțiunea Statului se fondeaz ă mai întâi pe
diversitatea intereselor individuale, spontane și contradictorii, dar și pe existen ța latentă în
Societate a unui “sistem de dependen ță reciproc ă”. Statul serve ște ca revelator al
interesului general care rezid ă potențial în societatea civil ă. Orice individ care î și
urmărește doar propriul s ău avantaj poate promova “material ” interesul general. Diferitele
interese particulare sunt în acela și timp contradictorii și armonioase, dar eviden țierea
acestui al doilea aspect se face din exterior, de la în ălțimea statului. Statul este, în
concepția lui Hegel, superior societ ății civile deoarece el singur poate s ă-și impună
principiile ra ționalității unei societ ăți civile care nu le con ține decât în stare virtual ă.
Societatea civil ă nu are autoritatea necesar ă pentru a asigura libertatea persoanelor și
realizarea intereselor particulare. Pentru a proteja formarea interesului general de
interesele anarhice și iraționale societatea are nevoie de puterea politic ă a statului. Pentru
Hegel, statul devine mecanismul hegemonic al societ ății civile, punctul de articulare al
structurilor sociale. “Doctrina lui Hegel despre partide și asociații ca leg ătură privată a
statului … este inspirat ă din experien țele politice ale Revolu ției Franceze (…) statul cere
consensul dar el «educ ă», de asemenea, acest consens prin asocia țiile politice și sindicale
care sunt, totu și, organisme private l ăsate la ini țiativa privat ă a clasei conduc ătoare. Într-
un anumit sens, Hegel dep ășește în aceast ă manier ă constitu ționalismul pur și
teoretizeaz ă statul parlamentar cu regimul s ău de partide”13.
În raport cu liberalismul clasic, Hegel constat ă că societatea civil ă nu-și poate realiza
singură propriul s ău scop. Ea creeaz ă un organ mai puternic decât ea pentru a men ține o
ordine exterioar ă, aceea a Ra țiunii. Statul reprezint ă unitatea diferitelor interese particulare
care nu exist ă decât în stare virtuală în societatea civil ă. El nu este subordonat intereselor
particulare și imediate; el exprim ă interesul general. Statul este o “putere autonom ă”,
dotată cu institu ții independente, deasupra mecanismelor economice și sociale ale
societății civile.
Față de Hegel, Marx consider ă că societatea civil ă presupune statul și nu contrariul. El
inverseaz ă raportul: societatea in stituie statul, explic ă realitatea sa. Statul apare din
separarea vie ții politice de via ța civilă, diferen țele dintre indivizii societ ății nu se mai
regăsesc la nivelul politic unde r aporturile de exploatare sunt considerate a fi abolite.
Contradic țiile care apar din domina ția de clas ă anuleaz ă comunitatea real ă de interese
dintre indivizi. Un stat devine necesar pentru a impune din exterior prin coerci ție relațiile
sociale și să creeze iluzia unui interes comun între p ărțile antagonice ale societ ății:
interesul general. Diferen țele dintre indivizii societ ății civile nu se mai reg ăsesc la nivelul
politic. Egalitatea politic ă a cetățenilor statului modern asc unde realitatea raporturilor de
exploatare. Cet ățeanul, cu drepturile sale, va fi separat de starea real ă a individului.

26FORME ISTORICE DE STAT

1. Statul oriental antic
Studiul formelor istorice ale statului ne permite s ă urmărim maturizarea acestei institu ții;
centralizarea autorit ății; institu ționalizarea puterii politice pe un anumit teritoriu;
diversificarea rela țiilor de domina ție-supunere; apari ția birocra țiilor; diversificarea rolurilor
și a funcțiilor publice.
Principalele structuri ale statul ui oriental antic, cu diferen țe minore de la un stat la altul și
de la o perioad ă istorică la alta, sunt:
a. sincretismul etico-politico-religios al legitimit ății ordinii politice . Înseși teogoniile și
cosmogoniile orientale explic ă nașterea societ ăților politice printr-un act fondator, de
origine sacr ă. La baza apari ției statului oriental st ă o “nunt ă cosmică” dintre un zeu
fondator și o zeiță sau o muritoare în urma c ăreia se na ște viitorul rege sau împ ărat (În
India, iubirea dintre zeitatea suprem ă și zeița Seth, zei ța fertilității, dă naștere primului
rege). În Japonia, iubirea dintre zei ța Imamuri și nimfele v ăzduhului d ă naștere pământului
sfânt al Japoniei și lui Kenno – împ ăratului – om și divinitate în acela și timp, a c ărei
autoritate asupra supu șilor nu va putea fi niciodat ă contestat ă. Primele teorii
contractualiste privind geneza statului relev ă caracterul înc ă nediferen țiat al rela ției dintre
puterea politic ă, religioas ă și ordinea moral ă. În Manavadharmachastra (Cartea legilor lui
Manu ) scrisă în secolul al IV-lea î.e.n., în plin ă influență brahman ă, Manu, legislatorul
legendar, este trimis s ă pună capăt stării de anarhie din primele societ ăți umane. Ordinea
politică propusă de Manu este întemeiat ă pe un sistem de valori ce rezult ă din stratificarea
socială în caste. Castele sunt rezultatul virtu ților din vie țile anterioare care s-au
materializat în scurtarea ciclului de na șteri (metempsihoze). Brahmanii erau casta
superioar ă deoarece ei aveau competen ța de a citi și interpreta textele sacre și legile.
Regele se recruta din casta r ăzboinicilor ( vayshia ) și era asistat în actul de conducere de
un Consiliu regal, alc ătuit din guvernatorii provinciilor – cei patru Inca din Imperiul inca ș –
din regii locali, din șefii corpora țiilor și ai uniunilor de familii);
b. legitimitatea teocratic ă a puterii politice . La început, puterea politic ă fiind profund
personalizat ă, prerogativele ei erau întrupate în persoana sacr ă a împăratului sau regelui,
considera ți de origine divin ă. Prin urmare, ordinea terestr ă repeta ordinea divin ă: în China,
împăratul era Fiul Cerului; în Egipt, faraonul era Fiul Soarelui, el însu și zeificat; în
Mesopotamia, regele era fratele sau egalul zeilor pe P ământ; în Imperiul inca ș, marele
Inca era fiul Soarelui; c. tendința spre centralizare și unitate, spre construc ția imperiului , tendință care se va
regăsi în construc ția statului european medieval dup ă căderea Imperiului Roman de Apus.
Deosebit de instructiv ă în aceast ă privință este istoria statului chinez antic. Între secolele
VIII-V î.e.n., perioad ă numită a Primăverilor și a Toamnei, statul chinez era o confedera ție
de principate care duc r ăzboaie continue și dețin rând pe rând hegemonia. În perioada
480-221 î.e.n., perioad ă numită a Regatelor combatante, șapte state puternice î și dispută
China de Nord. În anul 221 î.e.n., regele Quin, înving ător al celorlalte regate, unific ă
teritoriul chinez și formeaz ă dinastia Qin (221-206 î.e.n.) proclamându-se primul împ ărat al
Chinei (Shi huang-dzi). Dup ă domnia glorioas ă a împăratului Wu (141-87 î.e.n.), dinastia
Han (206 î.e.n – 87 e.n.) intr ă într-o faz ă de dezagregare a imperiulu i care nu se va mai
reunifica decât sub dinastia Sui (581-618) și sub cea a dinastiei Tang (618-907) dup ă
patru secole de fr ământări și lupte interne;
d. statul oriental antic este un stat paternalist și birocratic. Principala structur ă a statului
oriental antic era birocra ția compus ă din func ționarii centrali și locali a c ăror principal ă
sarcină era strângerea impozitelor și vărsarea lor la bugetul central, în schimbul unor
retribuții foarte slabe. Ace ști funcționari (mandarinii – guan în limba chinez ă) reprezentau o

27elită în acela și timp administrativ ă și culturală, o meritocra ție recrutat ă prin concurs. Al ături
de funcționarii regula ți, numiți de puterea central ă și revocabili, al c ăror efectiv nu s-a
mărit, în ciuda cre șterii de 4-5 ori a popula ției, exista o mul țime de agen ți subalterni, de
asistenți și de administratori rurali tot mai numero și. La origine, împ ăratul, regele sau
faraonul ofereau membrilor case i regale, rudelor sau înal ților demnitari posesiuni întinse.
Alte terenuri erau date, în schimb, în arend ă, sub forma “sistemului fântânilor” în care
recolta din a noua parte a aces tor terenuri arendate, sau echivalentul ei în bani, era
vărsată statului. La rândul s ău, cu sumele astfel cole ctate, statul construia și întreținea
canalele de iriga ție.
2. Statul în Grecia și Roma antic ă
Atât grecii cât și romanii au avut un cult spec ial pentru comunitatea politic ă, preponderent
urbană (polis, politeia , civitas ). Grecii au fixat bazele teor etico-filosofice ale dezvolt ării
statului, romanii au pus, în schimb, bazele juridice ale comunit ății pe un teritoriu vast. Îns ă
atât grecii cât și romanii vedeau în forma de organizare politic ă numită stat o crea ție
superioar ă a spiritului uman în ca re are loc sinteza dintre optimus civis (idealul celui mai
bun cetățean) și optimus status civitatis (idealul celei mai bune guvern ări). Proeminen ța
statului asupra individului în Grecia și Roma antic ă se baza pe convingerea c ă numai în
cadrul statului î ți poți dezvolta personalitatea, po ți aspira la statutul de cet ățean și participa
la conducerea cet ății.
În Grecia și Roma antic ă puterea politic ă va cunoa ște un proces accentuat de
instituționalizare, adic ă de trecere a prerogat ivelor puterii de la persoane la institu ții.
Legea, Adunarea Poporului, Areopagul , Senatul, Statul, arhon ții, consulatul. Unele din
aceste institu ții vor deveni piese esen țiale în func ționarea sistemului politic din Roma
republican ă sau din Atena încât putem vorbi de o spec ializare a lor în exercitarea puterilor
statului, de unde și importan ța excepțională a lor în con știința contemporanilor. Astfel, în
opinia lui Aristotel, “statul este cel mai mare dar pe care zeii l-au f ăcut oamenilor” iar
importan ța acestui dar rezid ă în faptul c ă “în afara statului nu pot tr ăi decât zeii și fiarele”.
În lucrarea “Statul atenian” Aristotel, pe baza compar ării a 158 de constitu ții ale ora șelor-
stat din Grecia și Asia-Mic ă, a degajat urm ătoarele structuri al e statului atenian:
– unitatea în diversitate; – autarhia (capacitatea de autosubzisten ță);
– justiția;
– legile; – magistraturile. Pentru a evita pericolul tiraniei, Sparta era condus ă de doi regi care reprezentau cele dou ă
familii regale. Un consiliu de 28 de b ătrâni preg ătea dezbaterile de politic ă internă și
externă și ale proiectelor de legi . O adunare a tuturor cet ățenilor punea la vot propunerile
consiliului dar nu le dezb ătea. Adunarea alegea anual un executiv format din cinci efori
care supravegheau aplicarea legilor și la nevoie puteau impune chiar sanc țiuni regilor.
În Atena, reformele lui Solon (594 î.e.n.) și ale lui Clistene (508 î.e.n .) au fixat pentru mai
multe secole structura statului atenian și forma lui de guvern ământ. Solon a șters datoriile
țăranilor, a eliberat din sclavie pe țăranii deveni ți sclavi datorit ă debitelor. De și aristocrat
prin naștere, în Constitu ția dată de el este diminuat ă puterea politic ă a aristocra ților. Dup ă
ce a împ ărțit locuitorii Aticii în patru clase, dup ă avere, el a permis tuturor cet ățenilor de a
participa la Adunare, dând dreptul fiec ăruia să aleagă un Consiliu al Celor Patru Sute care
să contrabalanseze vechiul Areopag al aristocra ției sau consiliul celor cu na ștere
superioar ă. Clistene (508 î.e.n.) a dat Atenei o nou ă Constitu ție prin care a pus bazele
democra ției directe. El a format între 70-100 de deme , unitatea guvern ării locale, care era

28echivalentul unui sat sau al unei suburbii. El a împ ărțit Atica în trei regiuni – urban ă, rurală
și de coast ă – și a format zece triburi noi, fiecare fiind alc ătuit din demele care proveneau
din cele trei regiuni noi. Astfel, tribul era acum compus din cet ățeni originari din toate
regiunile Aticii, ceea ce va de zvolta sentimentul de loialitate și de apartenen ță față de
patrie ca întreg. To ți cetățenii atenieni puteau s ă facă parte din Ecclesia (Adunare) care se
întrunea de patru ori pe ani și era organul legislativ și judiciar suprem al Cet ății-stat.
Lucrările erau preg ătite de Consiliul celor 500, sau Bulé, ai cărui membri erau ale și prin
tragere la sor ți din cele 10 triburi. Membrii Consiliului ac ționau în grupuri de 50, numite
pritanii , timp de o lun ă, asigurând conducerea executiv ă între întâlnirile Consiliului. Juriile,
care num ărau între 101 și 1001 membri, erau, de asemenea, ale și prin tragere la sor ți
dintr-o list ă de 6000 de voluntari din cadrul adun ării, în timp ce magistra ții erau ale și din
totalul adun ării și înlocuiți la expirarea termenului. Astfel, din cauza întrebuin țării alegerilor
prin tragerea la sor ți, majoritatea cet ățenilor trebuia s ă serveasc ă în Consiliu și să fie direct
responsabil ă pentru administra ția tehnic ă a Cetății. Singura pozi ție unde o conducere
puternică trebuia s ă fie perpetuat ă era func ția de general ( strategicoi ). Cei zece generali
erau aleși anual pentru competen ța lor, test care nu s-a aplicat pentru nici o alt ă funcție în
statul atenian. Ca general, Pericle a fost capabil s ă conducă politica atenian ă timp de mai
bine de treizeci de ani. Pericle (495-429 î.e.n.) a c ontinuat reformele constitu ționale ale lui Solon și Clistene,
orientând via ța politică ateniană spre un regim democratic. El a abolit puterea Areopagului,
a redus necesitatea aver ii pentru a ocupa o func ție, a stabilit remunerarea juriilor, a
soldaților și a marinarilor, a introdus sistem ul de decontare a cheltuielilor f ăcute de
membrii Consiliului. Ca și grecii, romanii aveau un cult special pentru lege. Acest respect
provine din ideea de drept natural care st ă la baza Cet ății. “Dacă dreptul nu se întemeiaz ă
pe natur ă atunci toate virtu țile dispar”, spunea Cicero. F ără dreptate nu poate exista
guvernare: “O republic ă (res publica ) sau lucru al poporului ( res populi ) nu este orice
agregat uman sau orice turm ă ci un grup numeros de oameni asocia ți unii cu al ții prin
adeziunea la aceea și lege ( juris consensu ) și printr-o anumit ă comunitate de interese
(utilitatis communione ) (Republica , Cartea I, p. 25).
O caracteristic ă a istoriei politice a Romei este continuitatea și adaptarea vechilor institu ții
la cerințele noilor regimuri politice. Dup ă Polybios (200-125 î.e.n.), istoric grec naturalizat
la Roma, secretul dezvolt ării Romi pân ă la cel mai mare imperiu al Antichit ății ar consta
tocmai în formula “guvern ământului mixt”, adic ă în preluarea și perfecționarea de la
formele de guvern ământ anterioare a institu țiilor care și-au dovedit eficien ța în organizarea
spațiului politic și social al Cet ății Eterne.
Pe parcursul celor peste 1200 de ani, istoria Romei se confund ă cu istoria form ării statului
roman, a institu țiilor și a formelor de guvern ământ. De la 753 î.e.n., data legendar ă a
nașterii Romei, pân ă la 509 î.e.n., Roma a fost condus ă de cei șapte regi etrusci,
începând cu Numa Pompiliu pân ă la Tarquinius Superbus, dintre care cel mai important a
fost Servius Tullius. În epoca regalit ății, principala institu ție care alegea regele și în
conferea imperium (putere executiv ă) erau comitiile cariate , o adunare a poporului
compusă din cele treizeci de curii, subdi viziuni ale celor trei triburi ini țiale. Senatul, compus
din șefii marilor familii aristocratice, la origine un Consiliu al B ătrânilor, avea un rol
consultativ și apoi legislativ.
Servius Tullius a organizat cet ățenii Romei în cinci clase “censitare”, prima reunind
cetățenii cei mai boga ți, ultima – pe cei mai s ăraci. Fiecare clas ă, exceptând pe ultima, era
organizat ă în centurii, unitate militar ă ce trebuia între ținută de clasa respectiv ă. “Diviziunea
pe centurii a fost adoptat ă cu prilejul opera țiilor votării, având ca rezultat practic
preeminen ța aristocra ției de avere în cetate. Într-adev ăr, cu prilejul scrutinului, fiecare
centurie dispunea numai de un singur vot, astfel încât în centuriile ce grupau cel mai mare

29număr de cetățeni (cele ale claselor cele mai s ărace), votul fiec ărui individ avea o greutate
mai mică decât în altele”14. Chiar și în epoca republican ă comitiile centuriate, “adic ă
poporul, convocat în cadrele sale militare, continuau s ă aleagă (…) magistra ții superiori și
să voteze anumite legi importante”15.
Instaurarea Republicii (509 î.e.n.) prin iz gonirea regelui Tarquinius Superbus de c ătre
mânia poporului a adus modific ări în dispozitivul puterii de stat. Regalitatea este înlocuit ă
de consulat, institu ție care asigura conducerea executiv ă la Roma și care era exercitat ă de
doi patricieni pe timp de un an, fiecare câte șase luni, prin rota ție. Fiecare avea drept de
veto la deciziile celuilalt, iar în condi ții excepționale puterea consulilor devenea dictatorial ă.
Senatul va cunoa ște o sporire a prerogativel or sale consultative și legislative și un
prestigiu binemeritat. Puterile comitiilor cent uriate sporesc prin crearea tribunilor plebei și a
consiliilor plebei. Tribunii plebei puteau s ă se opun ă la orice act al puterii, chiar dac ă
acesta emana de la un consul.

3. Statul medieval
Istoria statului medieval din Europa, a genezei și dezvolt ării sale, este, de fapt, istoria
cooperării și a unui conflict dintre rege și feudalii locali. Miza conflictului este dat ă de
dorința suveranului de a- și extinde domina ția sa legitim ă asupra tuturor teritoriilor
componente ale regatului , în numele autorit ății sale consacrat ă prin dreptul divin. Date
fiind condi țiile tehnice reduse ale comunic ării, suveranul care vrea s ă controleze un
teritoriu vast este obligat s ă delege unor “oameni de-ai s ăi” exercitarea direct ă a autorit ății
în numele s ău. Aceștia pot fi fo ști funcționari ai casei regale s au vasali feudali. Astfel de
nobili locali guverneaz ă mici teritorii cu dr epturi proprii. O structur ă fundamental ă a statului
medieval este pozi ția secular ă și religioas ă a regelui: ca st ăpân al casei și al domeniilor
sale și suveran al teritoriilor aflate sub jurisdic ția sa regele posed ă o autoritate secular ă
absolută. Concomitent, el exercit ă autoritatea sa în num ele lui Dumnezeu, condi ție a
suveranit ății simbolizat ă prin consacrarea succesiunii sale la tron, ca expresie a voin ței
divine. În calitate de locotenent al lui Dumnezeu pe p ământ, regele este legatarul unui
contract special asumat în cadrul încoron ării: el nu are numai drepturi asupra supu șilor, ci
și obligația de a-i proteja, de a munci pentru bun ăstarea lor.
O altă structură a statului medieval este patrimonialismul . Acesta se refer ă, în primul rând,
la gestiunea casei și a domeniilor regale. Aceast ă gestiune este asigurat ă de servitorii
personali ai regelui, considera ți parte component ă a casei regale și recompensa ți pentru
serviciile aduse regelui. Acestor oameni li se confer ă responsabilit ăți sporite: ei primesc
compensa ții mai elevate și permanente pentru serviciile aduse; ei avanseaz ă social și
devin astfel tot mai pu țin dependen ți personal de patronul lor regal . Aceste caracteristici
ale monarhiei medievale sunt func ție de condi țiile politice în care se efectueaz ă
administra ția regală. Pe baza resurselor sale economice și a puterii sale legitime, orice
suveran î și fixează ca sarcin ă politică fundamental ă extinderea propriei sale autorit ăți pe
un teritoriu din afara domeniilor sale. În înce rcarea de a realiza acest obiectiv, regele
apelează la nobilii locali care, gra ție posesiunilor și autorității de care se bucur ă pe plan
local, sunt în m ăsură să îl ajute pe plan militar și financiar în extinderea teritoriilor sale cât
și în exercitarea autorit ății sale asupra popula ției din aceste teritorii. Dar un astfel de ajutor
din partea nobilimii locale poate cre ște puterea ei fa ță de cea a regelui. De aceea,
suveranii medievali au c ăutat să contracareze tendin țele de autonomie local ă prin măsuri
care să ducă la creșterea dependen ței personale a nobililor fa ță de suveran și față de
funcționarii regali. Suveranii medievali vor cere taxe și prestații militare mai mari, iar nobilii
vor răspunde prin a cere garan ții pentru drepturile și privilegiile lor, ca o compensare
pentru serviciile cerute de rege. La rândul lui, acesta va c ăuta să slăbească rezisten ța
nobilimii locale prin divizare, c ăutare de noi alia ți, prin extinderea teritoriilor controlate de

30rege și prin întărirea autorit ății. În aceste proces r egele se va baza tot pe func ționarii locali
de origine nobil ă care pretind autonomie asupra teritoriilor lor fa ță de nobilii locali.
Un aspect important al statului medieval este supunerea aristocra țiilor latifundiare fa ță de
puterea central ă a regilor. Regele poate s ă-i înving ă pe ace ști nobili în lupt ă și să-i
reintegreze în posesiunile lor, dup ă ce s-au angajat s ă-i fie fideli și să-i serveasc ă. Sau
nobilii îl servesc spontan pe rege și, în schimb, prim esc ceea ce ei posed ă deja în
concesiune, cu drepturile și privilegiile care decurg din aceast ă situație. Aceste raporturi
de sprijin reciproc constituie institu ția fundamental ă a feudalismului care în Europa
medieval ă se bazeaz ă pe structurile patrimonialismului.
Legăturile reciproce dintre suveran și vasalii s ăi au conferit o anumit ă stabilitate
feudalismului. Vasalul jur ă credință suveranului s ău, recunoscând în acest mod
angajamentul s ău de a-l servi. La rândul s ău, suveranul concede vasalului s ău o feud ă
sau atribuie posesiunilor acestuia caracter de feud ă. Când predomin ă elementul feudal
astfel de concesiuni con țin garanția de “imunitate”, în virtutea c ăreia, în cadrul teritoriului
concesionat în feud ă, vasalul are dreptul s ă exercite anumite puteri judiciare și
administrative. Când predomin ă elementul patrimonial, astfel de puteri sunt conservate de
jurisdicția regală sau constituie obiect de concesiuni separate, astfel încât regele divide
puterile pe care le consider ă că trebuie s ă fie delegate. Statul medieval european este
caracterizat de o i deologie a drepturilor și obligațiilor: raporturile dintre suveran și vasalii
săi sunt legiferate sub jur ământ, în fa ța lui Dumnezeu, în Biseric ă, practică ce presupune
un sistem de justi ție transcendent ă.
Același proces de centralizare a autorit ății în cadrul statului medieval se observ ă și în alte
zone ale lumii, în Asia și Africa. Istoria statului mediev al japonez, de exemplu, se confund ă
cu procesul de unificare a statului sub șogunatul Tokugawa din secolul al XVI-lea. Pân ă la
sfârșitul acestui secol samuraii erau prezen ți în toată țara, ca st ăpâni absolu ți ai satelor,
colectând impozitele, administrând justi ția și menținând pacea. În cursul secolelor
precedente, șogunatul Tokugawa și marii seniori au limitat puterile acestor vasali la
feudele lor, interzicându-le s ă administreze justi ția. În cele din urm ă samurailor li s-a
interzis dreptul de a im pune taxe, fiind compensa ți cu stipendii în bani și natură. Astfel, pe
la 1560, feudele au fost consolidate prin lati fundii, iar dreptul as upra acestora a fost
concentrat în mâinile a circa 200 de daimyo (c ăpetenie militar ă regional ă) dintre care
fiecare guverna o popula ție de aproximativ 100.000 de per soane. Aceste mari domenii
erau administrate de castele de construc ție recent ă în care samuraii expropria ți locuiau ca
dependen ți și funcționari ai st ăpânului lor. Cele mai importante castele au fost construite
între 1580-1610, dup ă ce un mare num ăr de castele mai mici fuseser ă distruse. Acest
proces a culminat cu edictul șogunului din 1615 prin care ordona distrugerea tuturor
castelelor, p ăstrând doar unul pentru fiec are provincie. Lupta de la Sakigahara din 1600 a
impus suprema ția pe plan na țional a familiei Tokugawa care a obligat fiecare familie
daimyo să aibă o reședință la curtea imperial ă din Edo. Prezen ța obligatorie la Curte a
daimyo -ului sau a unui membru al familiei sale (a șa-numitul sistem sankin-katai ) a oferit
șogunului Tokugawa garan ția personal ă a loialității daimyo -ului.

4. Statul mercantil
Prezintă numeroase elemente birocratice și paternaliste de care ne- am ocupat mai înainte.
Ca formă de stat, statul mercantil se reg ăsește în regimurile absolutiste din secolele XVII-
XVIII în care întreaga putere politic ă, economic ă și socială se află în mâinile unei singure
persoane – monarhul – legitimat prin dreptul divin și prin noble țea nașterii. Regele
numește pe mini ștri și pe primul ministru; tot el îi poate revoca. De asemenea, este
comandantul suprem al armate i; încheie tratatele de pace și declară război. Are singur
dreptul de a bate moned ă, este șeful vămilor și al domeniului public, nume ște funcționarii

31superiori ai regatului. De ce, în aceast ă configura ție a puterii, regele nu este numit dictator,
iar regimul absolutist – totalitarism? Pentru c ă în actul guvern ării regele este ținut de legile
umane și divine; el nu uzeaz ă pe combina ția dintre ideologie și teroare pentru a- și impune
controlul asupra supu șilor; nu urm ărește formarea “omului nou”, ni ci ridicarea minciunii și a
coerciției la rang de lege în propriul s ău regat.
Statul mercantil este marcat de apari ția primei revolu ții industriale care modific ă profund
relațiile economice și sociale. Cele dou ă noi clase care ocup ă poziții din ce în ce mai
avansate în sistemul economic: burghezia și proletariatul vor crea noi clivaje și tensiuni în
sistemul politic al absolut ismului. Unificarea progresiv ă a domeniilor și a puterii politice
într-o singur ă instanță supremă a dus la apari ția birocra țiilor profesionale și la creșterea
aparatelor administrative și militare. Toate aces tea necesitau fonduri suplimentare pe care
statul absolutist le-a ob ținut printr-o politic ă nouă a taxelor și impozitelor. Pentru a face rost
de bani, statul acord ă corpora țiilor private importante concesiuni și monopoluri, ceea ce
întărește poziția burgheziei în lupta ei pentru acor darea de drepturi polit ice. Regele însu și
solicită împrumuturi de la bancheri, iar apari ția și protejarea capitalului comercial solicit ă
un protec ționism crescând din par tea statului. Tendin ța de concentrare a puteri a devenit
evidentă ca urmare a introducerii unor re forme militare, administrative și fiscale
centralizatoare. Pentru c ă, înainte de toate, statul me rcantil european a fost un stat
preocupat de dezvoltarea economic ă prin reglement ări guvernamentale, preocupat de
menținerea modelului și de creșterea puterii sale. El a fost un stat colec ționar de taxe și
impozite atât din teritoriul na țional cât și din imperiile coloniale formate de el (Anglia,
Franța, Spania). Angajat în cre șterea economic ă și a puterii sale militar e el a creat tehnici
administrative și o birocra ție retribuit ă foarte numeroas ă. “Absolutismul luminat” nu este în
fond, decât încercarea de a reconcilia bazele sociale ale puterii absolutiste cu cerin țele
moderniz ării economice. Celebra butad ă: “regele domne ște, dar nu guverneaz ă” se
lumineaz ă prin formula politic ă a absolutismului luminat: “Omnipoten ța statului datorit ă
infailibilit ății rațiunii”. Conform doctrinei fiziocrate, doctrina economic ă a absolutismului,
între legile care guverneaz ă natura și legile care guverneaz ă societățile umane nu exist ă
deosebiri de esen ță ci de grad. Sarcina filosofilor chema ți la Curte era de a descoperi
manifest ările comune ale celor dou ă serii de legit ăți pentru ca Regele, cunoscând natura
lucrurilor, s ă ia deciziile în acord cu legile ra țiunii și ale naturii.

5. Statul modern
Se confund ă cu apari ția și victoria liberalismului clasic a c ărei încarnare este. Ideologia
politică a Iluminismului și procesele de ra ționalizare economic ă din a doua jum ătate a
secolului al XVIII-lea ofer ă premisele necesare pentru în țelegerea form ării statului modern.
Următoarele transform ări economice, politice și culturale dintre secolele XVI-XVIII vor
duce la apari ția statului modern:
– conflictele religioase din secolele XVI-XVII se vor stinge prin înt ărirea statului în raport cu
Biserica și prin afirmarea bisericilor na ționale;
– procesele de secularizare lent ă vor duce la o separare a Bisericii de Stat și a
învățământului religios de cel laic;
– unificarea normelor juridice într-un sistem de drept și crearea unei jurisdic ții cu
aplicabilitate pe întreg teritoriul na țional;
– concentrarea și centralizarea puterii politice într-o singur ă instanță supremă; depășirea
caracterului policentric și fragmentar al puterii, s pecific evului mediu;
– apariția administra ției publice caracterizat ă printr-o preg ătire de specialitate, prin
separarea locului de munc ă de angajat și prin drepturi și datorii consfin țite prin
reglement ări rigide;
– suveranitatea na țională încarnat ă în voința poporului ca titular al acesteia;

32- puterea politic ă se manifest ă îndeosebi prin intermediul legilor , elaborate de
parlamentele na ționale.
Dezvoltarea economic ă din secolul al XVIII-lea a dus la cre șterea birocra țiilor
administrative la o mobilitate social ă pe orizontal ă și la adâncirea clivaj elor dintre boga ți și
săraci, dintre merite și privilegii. Toate ac estea au accentuat vechile tensiuni dintre
structurile statului feudal și noii actori politice care b ăteau la por țile afirm ării, cerând
drepturi și libertăți politice, înarma ți și încuraja ți de ideologia iluminist ă și conștienți de
noile raporturi economice de putere. Ac este tensiuni au condus la revolu țiile liberale din
Anglia (secolul al XVII-lea), S.U.A. și Franța (secolul al XVIII-lea), care au pus sub semnul
întrebării legitimitatea politic ă a monarhiilor absolute ca titulari ai suveranit ății. Statul
modern impune noi structuri ale or dinii politice: putere impersonal ă, unicitatea conducerii,
monopolul for ței legitime pentru asigurarea ordin ii sociale, controlul aparatului
administrativ și pe noii titulari ai acestor func ții și organe. Noua delimitare legal ă a
autorității suprim ă suveranitatea absolut ă a monarhului în numele suveranit ății naționale.
Puterea de stat evolueaz ă de la concentrarea ei personalizat ă la separarea ei între diver și
titulari, sub forma unui sistem de norme abstracte, care fixeaz ă competen țele fiecăruia.
Statul liberal clasic mai este definit ca “ statul minimal ” sau statul “paznic de noapte”, care
are ca sarcin ă asigurarea ordinii și a cadrului juridic pentru dezvoltarea neîngr ădită a vieții
economice. Statul modern este marcat de tr ei mari structuri care vor configura distinctiv doctrina
liberală în spațiu și timp:
– consolidarea noilor rela ții de produc ție în economie;
– apariția societății civile;
– raționalismul de origine iluminist ă. Odată cu afirmarea rela țiilor de produc ție capitaliste și
crearea pie țelor naționale, a sistemelor economice na ționale, rela țiile sociale nu vor mai fi
verticale ca în “vechiul regim”, ci orizontale. La aceasta se adaug ă abolirea rela țiilor
feudale, suprimarea breslelor și a corpora țiilor mercantile, capitalizarea terenurilor arabile.
Statul modern va stimula, de asemenea, libera concuren ță de pe pia ță prin acordarea de
libertăți vamale, financiare, contractuale, industriale. Pia ța este considerat ă o aren ă
privilegiat ă, unde statul nu are voie s ă pătrundă, întrucât pre țurile se formeaz ă liber prin
dialectica cerere-ofert ă. Aceste transform ări ale statului î și au expresia lor ideologic ă în
filosofia iluminist-ra ționalistă din secolul al XVIII-lea.
Statul modern liberal se bazeaz ă pe următoarele principii:
– individualismul; – raționalismul;
– suprema ția legii;
– principiul suveranit ății naționale;
– principiul guvern ării reprezentative;
– principiul separ ării și echilibrului dintre puteri;
– principiul consacr ării drepturilor și libertăților.

Individualismul. Doctrina liberal ă este o doctrin ă a libertății individuale în condi țiile legii. Ea
face din individ, din drepturile și libertățile sale un principiu de selec ție socială și o valoare
morală. Exceptând egalitatea juridic ă în fața legii, în liberalism orice cet ățean are
posibilitatea s ă se afirme pe planul vie ții sociale prin munca și calitățile sale datorit ă
cadrului juridic și condițiilor socio-economice puse la dispozi ția sa: libertatea de ini țiativă,
de asociere, de contractare; libertatea opiniilor, a credin ței, a con științei.

Raționalimul. Ca paradigm ă dominant ă în absolutismul luminat (a doua jum ătate a
secolului al XVIII-lea), ra ționalismul face din cunoa șterea rațională o lege universal ă.

33Dreptul omului la fericire, perfec ționarea lui moral ă și intelectual ă presupun cunoa șterea
naturii sale, a mediului s ău social-politic ca și eliberarea din chingile obscurantismului și
dogmatismului. Ca și raționalismul, statul liberal a pr omovat încrederea în virtu țile
cunoașterii și științei, ca instrumente vitale ale progresului social și moral al omului.
Statul liberal clasic se bazeaz ă pe două mari premise: în domeniul economic și social
consolidarea “capitalismului”, ca principal ă formă de produc ție, iar în domeniul ideologic
hegemonia ra ționalismului de origine iluminist ă. Raționalismul presupune o cultur ă a
laicității, separarea Bisericii de Stat, a înv ățământului religios de cel laic, eliberarea omului
de constrângerile tradi ționale, deoarece libertatea intelectual ă este indispensabil ă pentru
procesul cunoa șterii.
Principiul suprema ției legii este un principiu al statului de drept liberal și reprezint ă o
încununare a proceselor de institu ționalizare a puterii în societ ățile democratice. Fiind o
emanație a dreptului și legii naturale, legea civil ă (pozitivă) oferă protecție și garanție
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, valorilo r social-politice moderne: “to ți
oamenii se nasc înzestra ți de Creatorul lor cu anumite drept uri inalienabile cum ar fi: via ța,
libertatea, c ăutarea fericirii”. Legea trebuie s ă medieze între drepturile civile și cele politice,
între interesele individuale și interesele comunit ății: “Legea, în general, este ra țiunea
omeneasc ă, în măsura în care ea guverneaz ă toate popoarele de pe p ământ; iar legile
civile și politice ale fiec ărui popor nu trebuie s ă fie decât cazuri particulare la care se aplic ă
această rațiune omeneasc ă (…) Legile trebuie s ă corespund ă naturii și principiului
guvernământului statornicit sau care se pl ănuiește a fi statornicit, fie c ă au drept scop
organizarea lui, ca legile politice, fie c ă au drept scop men ținerea lui, ca legile civile”
16. La
Rousseau legea devine expresia voin ței generale, a suveranit ății corpului politic.
Odată cu Declara ția de Independen ță a Statelor Unite ale Am ericii (4 iulie 1776) apare
pentru prima oar ă legitimitatea ra țional-legal ă față de cea tradi țional-istoric ă. În document
sunt amintite “legile naturale”, evidente și inviolabile, consim țământul guverna ților pentru
stabilirea unui guvern reprezentativ ca și dreptul la rezisten ță. Axul teoretic al acestei
legitimități este că nu conduc oamenii, ci dreptul, și derivă din suprema ția legii.
Principiul guvernării reprezentative constituie modalitatea de exercitare a suveranit ății
naționale prin reprezentan ți cărora li se deleag ă pe o perioad ă de timp (4-5 ani)
posibilitatea de a fixa competen țe funcționale. “Na țiunea, de la care eman ă toate puterile,
nu le poate exercita decât prin delega ție” (art. 2, Constitu ția Franței din septembrie 1791).
În calitate de titular al suveranit ății, poporul deleag ă exercițiul suveranit ății reprezentan ței
naționale – parlamentul – aleas ă prin manifestarea suveran ă de voin ță a poporului sau
națiunii. Aceea și Constitu ție delega puterea legislativ ă unei Adun ări Naționale (art. 3),
puterea executiv ă Regelui (art. 4), iar puterea judec ătorească judecătorilor, ale și pentru o
anumită perioad ă de popor (art. 5). Statul liberal î și propune ca obiectiv elaborarea și
aprobarea legilor, codificarea lor ca norme juridice generale de c ătre reprezentan ții legitimi
ai puterii. Parlamentul – institu ție central ă în statul liberal – nu trebuie s ă mai reprezinte
interesele de grup, dup ă criteriile vechiului regim, în care se întruneau reprezentan ții
vasalilor, ci interesele întregii na țiuni, exprimând astfel “voin ța general ă”. Formarea “voin ței
generale” s-a datorat în mare parte reprezentan ților politici ai claselor dominante. De
vreme ce numai cet ățenii “activi” (proprieta rii) dispuneau de suficient ă “independen ță” și
capacitate cultural ă pentru a emite p ăreri responsabile, votul cenz itar a fost dominant. Nu
întreaga popula ție, ci numai o parte poate alege în numele na țiunii.

Principiul separ ării, echilibrului și controlului reciproc dintre puteri. Statul liberal nu modific ă
principiile definitorii ale statului clas ic (unicitatea conduc erii; puterea impersonal ă;

34monopolul for ței legitime pentru men ținerea ordinii publice; controlul aparatului
administrativ), dar schimb ă titularii acestor func ții. Noua delimitare legal ă a autorit ății
suprimă suveranitatea absolut ă a monarhului în numele suveranit ății naționale. În ceea ce
privește puterea politic ă, se trece de la concentrarea la distribuirea ei între diferi ți agenți,
cu intenția de a limita puterea de stat și de a garan ța astfel libert ățile individuale. Divizarea
puterii a reprezentat mai ales un compro mis între grupurile dominante, într-o m ăsură mai
mare sau mai mic ă, funcție de procesul de formare al fiec ărui stat liberal. For țele
aparținând “vechiului regim” au continuat s ă acționeze, de aceea s-au c ăutat solu ții de
compromis. Una dintre acestea a fost bicame ralismul generalizat, ca expresie a pactului
dintre burghezie și aristocra ție: Camera superioar ă, reprezentat ă de aristocra ție și Camera
reprezentan ților, reprezentat ă de burghezie. Secolul al XVIII-lea va cunoa ște afirmarea
deplină a monarhiei constitu ționale de tip parlamentar. Cabinetul – o delega ție redusă a
Consiliului privat al Coroanei – se autonomizeaz ă, deliberând, de obicei, f ără ca regele s ă
fie prezent. În plus, cabinetul tinde s ă fie “omogen” din punct de vedere politic, format din
parlamentari și condus, de fapt, de un prim mi nistru. Mai târziu va ap ărea necesitatea unei
încrederi politice explicite între guvern și parlament pentru c ă inexisten ța celui dintâi aduce
după sine desfiin țarea celui din urm ă.
În calitate de titular al puterii, c ăruia poporul i-a delegat exerci țiul suveranit ății, statul are
dreptul s ă fixeze competen țele puterilor sale și conținutul func țiilor sale în care s ă se
reflecte voin ța general ă. “Atributele suveranit ății, considerate în mod deosebit, dup ă natura
lor însăși, trebuie delegate de c ătre Națiune la titulari diferi ți și independen ți unii față de
alții. Ceea ce înseamn ă că principiul separ ării puterilor presupune în mod necesar regimul
politic al guvern ării reprezentative”17. În epoca modern ă, primul care a teoretizat principiul
separării puterilor în stat a fost filosoful englez John Locke în 1690 în lucrarea “Al doilea
tratat de guvernare”. John Lo cke distinge trei puteri ale statului: legislativ ă, executiv ă și
federativ ă. Puterea legislativ ă are ca titular poporul și este puterea care d ă “formă, viață și
substanță statului”. Puterea executiv ă îl are ca titular pe principe (rege) și pune în aplicare
legile. Puterea federativ ă regleaz ă raporturile dintre metropole și colonii, dreptul de a
încheia tratate, de a face pace și de a declara r ăzboi și aparține tot regelui. Pentru ca
aceste puteri s ă se instituie este nevoie de formarea societ ății politice.
Meritul principal în elaborarea unei teorii despre separarea necesar ă a puterilor în stat,
plecând de la separarea organelor statului și a funcțiilor statului ca s eparare a atributelor
suveranit ății, îi revine lui Montesquieu. El distinge puterea legislativ ă (face legile); puterea
executivă (aplică legile și supravegheaz ă aplicarea lor); puterea judec ătorească (judecă
diferendele, restabilind starea de legalitate). Montesquieu recomand ă încredin țarea
acestor atribute speciale ale suveranit ății unor titulari deosebi ți și independen ți unii de al ții.
Cauza acestei preocup ări rezidă în faptul c ă principiul separ ării puterilor constituie o
garanție împotriva arbitrariului. Dac ă un organ al statului sau o persoan ă cu func ții de
conducere ar concentra în momentul exercit ării mandatului s ău cele trei prerogative ale
puterii de stat: legislativ ă, executiv ă și judecătorească, aceasta ar fi tentat ă să depășească
ceea ce legile îi îng ăduie să facă. “Libertatea public ă (…) nu se afl ă întotdeauna nici în
statele moderate. Ea nu se afl ă în ele decât atunci când nu se abuzeaz ă de putere; dar
experien ța de totdeauna ne înva ță că orice om care de ține o putere este înclinat s ă
abuzeze de ea și că el merge mai departe a șa până ce dă de grani țe. Cine ar spune a șa
ceva!? Îns ăși virtutea are nevoie de îngr ădiri. Pentru ca s ă nu existe posibilitatea de a se
abuza de putere, trebuie ca, pr in rânduiala statornicit ă, puterea s ă fie înfrânt ă de putere”18.
Separația puterilor este garan ția legalit ății și legalitatea este garan ția libertății: “Totul ar fi
pierdut dac ă același om sau acela și corp de frunta și, fie el al nobililor, fie al poporului, ar
exercita aceste trei puteri: pe cea de a fa ce legi, pe cea de a duce la îndeplinire hot ărârile
obștești și pe cea de a judeca infrac țiunile sau litigiile dintre particulari. … Dac ă puterea

35legislativ ă ar vrea s ă și aplice legile, ea ar deveni tiranic ă; dacă puterea judec ătorească ar
fi și legislativ ă, atunci puterea asupra vie ții și libertății cetățenilor ar deveni arbitrar ă; iar
dacă judecătorul ar fi executor, atunci el ar fi un agresor”19.

Principiul suveranit ății naționale. După cum o atest ă și etimologia termenului,
suveranitatea reprezint ă calitatea puterii de comand ă a statului de a fi suprem ă pe
teritoriul na țional. Înc ă din secolul al XVI-lea, Jean Bodin, în “Les six livres de la
Republique” (1576), fixa urm ătoarele caracteristici ale suveranit ății: unică, perpetu ă,
inalienabil ă. Suveranitatea este unic ă deoarece pe teritoriul unui stat nu pot exista
concomitent dou ă puteri supreme: dou ă parlamente, dou ă guverne, regele și președintele.
De asemenea, puterea de stat se manifest ă fără opreliște pe întreg teritoriul statului.
Suveranitatea este perpetu ă deoarece nu pot exista pauze în manifest ările ei. Chiar dac ă
pot exista pauze în exercitarea ei, legea fundamental ă prevede cine trebuie s ă preia
prerogativele exercit ării suveranit ății, din moment ce reprezentan ții poporului delega ți să o
exercite nu o mai pot îndeplini. Suveranitatea este inalienabil ă în sensul c ă principiul
director care a creat-o – voin ța general ă sau națională – nu poate fi înstr ăinat nici unei
persoane, nici unei familii, nici unei clase. Ea este plenară deoarece statul exercit ă pe
întreg teritoriul na țional plenitudinea func țiilor sale (legislativ ă, administrativ ă, judiciar ă
etc.). Ea este exclusivă deoarece puterea pe care statul o exercit ă asupra teritoriului
național “este mai presus decât dreptul de proprietate care presupune posibilitatea
schimbării juridice a titularilor s ăi”20. Ea eman ă de la na țiune, care poate delega unor
reprezentan ți ai ei sarcina exercit ării ei pe o perioad ă limitată. Începând cu secolul al XIX-
lea, ca urmare a dezvolt ării mai multor școli juridice despre suveranitate, ideea c ă
suveranitatea este rezultatul organiz ării și ordinii juridico-politice s-a impus definitiv în
gândirea politic ă. Suveranitatea na țională poate fi conceput ă ca o competen ță a
competen țelor; este dreptul statului de a- și fixa propriile sale reguli și atribuții, fără nici un
amestec din afar ă, atât pentru organizarea intern ă, cât și pentru conduita sa extern ă.
Întrucât suveranitatea reprezint ă unitatea puterilor statului și fiindcă izvorul ei este voin ța
generală a celor supu și ei, ea are un caracter indestructib il, imprescriptibil, inalienabil.
Orice atingere sau v ătămare a ei echivaleaz ă cu o crim ă de lèse-majesté la adresa
poporului respectiv.

36Note

1 Deutsch, W. Karl, The Limits of the State . În: International Political Science Review , vol. 1, nr. 2, 1982.
2 Ibidem.
3 Duguit, L, Traité de droit constitutionnel , vol. I, Paris, 1907, p. VII- VIII.
4 Stein, Ludwig, La question sociale au point de vue philosophique , p. 230.
5 Oppenheimer, L’Etat, ses origines et son avenir , 1913, p. 6.
6 Ibidem , p. 15.
7 Horsman, Matthew; Marshall, Andrew, After the Nation-State: Citizens, Tribalism and the New Workd
Disorder , London, Harper Collins, 1994, p. 264.
8 Cioabă, Aristide, Societatea civil ă și partidele politice . În: Cioab ă, Aristide; P ăvălan, Lorena; Pogoceanu,
Rozmari; Societatea civil ă și drepturile omului , p. 82.
9 Beethmand, David; Boyle, Kevin, Introducing Democracy , Polity Press, UNESCO, 1995.
10 Ibidem.
11 Leclercq, Yves, Théories de l’Etat , Paris, Editions Anthropos, 1977, p. 49.
12 Ibidem , p. 50.
13 Gramsci, A., Opere alese , București, Editura politic ă, 1968.
14 Grimal, Pierre, Civilizația roman ă, vol. 1, Bucure ști, Editura Minerva, 1973, p. 25.
15 Ibidem.
16 Montesquieu, Despre spiritul legilor , vol. 1, Cartea I, cap. I, Bucure ști, Editura Științifică, 1964, p. 17.
17 Gruia, Ion V., Curs de drept constitu țional. Despre libert ăți, Universitatea Bucure ști, Facultatea de Drept,
București, 1938-1939, p. 272.
18 Montesquieu, op. cit. , p. 194.
19 Ibidem , p. 196.
20 Ionescu, Cristian, Drept constitu țional și instituții politice. Teoria general ă a institu țiilor politice , vol. 1,
București, Lumina Lex, f.a., p. 52.

37Capitolul 3
PUTEREA POLITIC Ă

1. 1. Omniprezen ța puterii în sistemul social global
Studiile despre putere, în general, despre puterea politic ă în special par s ă fie impus trei
idei în orientarea cercet ării acestei problemat ici: 1. nu exist ă societate f ără putere; 2.
indiferent de formele ei, puterea se manifest ă în relație și în interac țiune; 3. multiplicitatea
și varietatea centrelor de putere într-o societate. Într-adev ăr, de la cele mai simple
societăți până la cele mai evoluate, oricare dintre ele are nevoie de un principiu intern care
să le asigure echilibrul func ționării lor. Orice societate ar e nevoie de ordine, organizare,
norme și ierarhii prestabilite pentru a- și atinge obiectivele. Necesitatea amenaj ării spațiului
social în vederea asigur ării vieții în comun a fost și rămâne o sarcin ă centrală a puterii
politice. Indiferent de formele ei: politic ă, socială, militară sau economic ă etc., puterea se
manifest ă în relație: între dou ă sau mai multe persoane s au grupuri, între institu ții sau
comunități. Interac țiunea rela țiilor de putere deriv ă dintr-o structur ă naturală comună
societăților umane: nevoia oamenilor de a intra în rela ții cu semenii și de a comunica. Pe
acest instinct social fundamental ( appetitus socialis ) al lui zoon politikon se înal ță
„genealogia puterii“, rela ția universal ă dominație – supunere care în societ ățile umane se
materializeaz ă în relația comandă – ascultare. Fiecare form ă de viață își creează propria
ei subiectivitate; prin u rmare, instinctul de domina ție este inscrip ționat în codul genetic al
fiecărei specii. Acesta se manifest ă prin agresivitate în cadrul rela țiilor inter și
intraspecifice în lupta pentru supravie țuire. Când sunt atacate, când lupt ă pentru hran ă
într-un spa țiu supra-populat sau în perioada rutu lui animalele devin agresive. Îns ă dacă la
animale agresivitatea nu este programat ă filogenetic, la om ea se manifest ă în stare
perpetuă, dincolo de presiunea mediului sau a necesit ăților urgente. Îmb ătat de propria sa
putere, omul experimenteaz ă noi teritorii ale domina ției: prin satisfac ția depășirii propriei
sale puteri de vân ător primitiv, prev ăzut cu ra țiune și cu arme de distrugere în mas ă din
cele mai sofisticate. Instinctul mor ții l-a determinat s ă-și proiecteze domina ția asupra
obiectelor din jur pentru a se elibera de angoase. Pulsiunile sadice îl fac s ă vrea răul unui
semen, s ă se bucure de nenorocirile altuia, s ă-l înlăture pe X sau pe Z de la putere,
percepuți ca un obstacol în calea realiz ării dorințelor sale. Depinde de el felul cum
gestioneaz ă această ambivalen ță a puterii: benefic ă sau malefic ă, constructiv ă sau
distructiv ă. De felul cum omul reu șește să instituie mecanisme de c ontrol al puterii, va
depinde utilizarea ei în scopuri pa șnice.
Ideea că, indiferent de fa țetele sale multiple, puterea se manifest ă în interac țiune, l-a
determinat pe Michel Foucault s ă vorbeasc ă despre o veritabil ă „microfizic ă a puterii“ care
se produce și se reproduce pân ă în profunzimile realit ății: „Puterea este omniprezent ă nu
pentru că are privilegiul de a regrupa totul sub invincibila sa unitate, ci pentru c ă ea se
produce și se reproduce în fiecare clip ă, în fiecare punct sau, mai curând, în orice rela ție
de la un punct la altul. Puterea este peste tot: nu pentru c ă înglobeaz ă totul, ci, pentru c ă
vine de pretutindeni Iar <puterea> în ceea ce ea are permanent, repet itiv, autoreproductiv,
nu este decât efectul de ans amblu care se contureaz ă plecând de la toate aceste
mobilități, înlănțuirea care î și ia ca punct de sprijin pe fiecare dintre ele și, în schimb, caut ă
să îl fixeze… este numele pe care îl d ăm unei situa ții strategice complexe într-o societate
dată“1.
Din aceast ă perspectiv ă fenomenologic ă asupra puterii reiese c ă relația clasică dominație
– supunere nu mai este proprietatea determinat ă a puterii. În condi țiile interac țiunii
universale, influen ța reciproc ă dintre rela țiile de putere schimb ă statutul ei din acela de
proprietate în cel de strategie, ceea ce schimb ă și dispozitivul dintre guvernan ți și

38guvernați, dintre emi țători și receptori în transmiterea și exercitarea rela țiilor de putere, ca
efect de ansamblu al celor guverna ți.
„Această microfizic ă presupune c ă puterea care se exercit ă nu este conceput ă ca o
proprietate, ci ca o strategie, c ă efectele sale de domina ție nu sunt atribuite unei
<apropieri>, ci unor dispozi ții, manevre, unor tactici, tehnici, func ționări. (…) Aceast ă
putere se exercit ă mai degrab ă decât se posed ă, ea nu este <privilegiul> dobândit sau
conservat al clasei dominante, ci efectul de ansamblu al pozi țiilor sale strategice – efect
care se manifest ă și uneori continu ă poziția celor care sunt domina ți (…) (Ea) nu se aplic ă
pur și simplu, ca o obliga ție sau ca o interdic ție, celor care <nu o au>; ea îi investe ște,
trece printre ei și prin ei; ea se sprijin ă pe ei. (…) Aceste rela ții coboar ă în adâncul
societății (…) ele nu se localizeaz ă în rela țiile dintre stat și cetățeni sau la limita
corpurilor“2.
În istoria studiilor despre puterea politic ă, opera lui Michel Foucault (1926–1984)
marcheaz ă o ruptur ă radicală față de modelele tradi ționale de a concepe puterea, bazate,
în primul rând, pe cara cterul ei represiv și dominator. Începând cu anii ’70 Foucault
regândește puterea politic ă într-o alt ă perspectiv ă ontologic ă. El respinge teoriile moderne
care localizeaz ă puterea în macrostructuri sau în clasa conduc ătoare și ca fiind represiv ă
prin natura ei. El consider ă că cele dou ă modele dominante ale abord ării puterii în epoca
modernă sunt eronate. Model ul economic, elaborat și propov ăduit de marxism,
păcătuiește prin subordonarea reduc ționistă a puterii la domina ția de clas ă și prin
determinism economic. Modelul juridic abordeaz ă puterea din perspectiva normelor de
drept, a drepturilor fundamentale și a suveranit ății de stat. Noua lui perspectiv ă
interpreteaz ă puterea ca fiind dispersat ă, nedeterminat ă, heteromorf ă, fără subiect și
constituind organisme și identit ăți individuale. Aceast ă putere este productiv ă,
nonrepresiv ă, una care este „menit ă să genereze for țe, să le dezvolte, s ă le ordoneze, mai
curând decât s ă le împiedice, s ă le supun ă sau să le distrug ă“3. Această putere opereaz ă
nu cu ajutorul coerci ției sau al legii, ci prin hegemonia normelor, al tehnologiilor politice și
prin modelarea sufletului și a corpului.
În Istoria sexualit ății Foucault define ște acest nou mod de putere „bio–putere“. Prima lui
manifestare este o putere disciplinar ă care implic ă o „politic ă anatomic ă a corpului uman“4.
În general, Foucault define ște puterea disciplinar ă ca „tehnici pentru ordonarea
complexit ăților umane“5. Inițial dezvoltate în m ănăstiri și în orașe, la sfâr șitul secolului al
XVII-lea, care aveau nevoie de tehnici ale supravegherii popula ției, tehnicile disciplinare
au fost atinse la nivelul societ ății, formând un „arhipelag carceral“ gigantic.
A doua manifestare a bioput erii este subsecvent ă puterii disciplinare și pune accentul pe
„corpul speciei“, pe popula ție în general. Guvernele î și dau seama c ă ele nu se ocup ă
numai cu „subiecte“ sau numai cu indivizi ci și cu popula ții în general, cu fenomenele lor
specifice și cu variabilele lor particulare: ratele mortalit ății și natalității, speran ța de viață;
fertilitatea; starea de s ănătate, frecven ța bolilor, modelele alimentare și de locuit.
Supravegherea consecvent ă a popula ției reprezint ă „intrarea vie ții în istorie“, în domeniul
cunoașterii puterii și tehnicilor ei. De aceea, în seco lul al XVIII-lea sexualitatea devine
obiect al reglement ărilor administrative: „Dezvoltarea sexualit ății“ a produs perversiuni și
categoriz ări sexuale de diferite fe luri în acord cu desf ășurarea strategiilor puterii.
O altă idee novatoare adus ă de M. Foucault în studiul put erii politice este conceptul s ău de
„putere/cunoa ștere“, simptomatic pentru abordarea postmodern ă a rațiunii și a schemelor
ei emancipatoare. Fa ță de teoriile moderne ale cunoa șterii care stipuleaz ă caracterul
obiectiv sau neutru al ei. Foucault consider ă cunoașterea ca fiind indisolubil legat ă de
regimurile politice. Rela ția circular ă dintre putere și cunoaștere este stabilit ă de M.
Foucault prin critica genealogic ă la adresa științelor umane. „Ap ărând în contextul rela țiilor
de putere, prin practici și tehnologii de excludere, confirmare, supraveghere și obiectivare,

39discipline …… precum psihiatria, sociologia și criminalogia au contribuit, la rândul lor, la
dezvoltarea, rafinarea și proliferarea noilor tehni ci ale puterii. Institu ții, precum azilul,
spitalul sau închisoarea au func ționat ca laboratoare pentru obs ervarea indivizilor, pentru
experimentarea tehnicilor corec ționale și pentru acumularea de cuno ștințe în vederea
controlului social“6.
Individul modern devine atât un subiect cât și un obiect „nereprimat“ al cunoa șterii, dar
format și modelat în cadrul „mecanismelor științifice disciplinare“, o „fiin ță îngrijit fabricat ă“
moral, legal, psihologic, medical, sexual, în acord cu o întreag ă tehnică a forței și a
corpurilor“7.
Analiza puterii întreprins ă de M. Foucault eviden țiază natura foarte complex ă a societ ăților
contemporane și mecanismele „heteromor fe“ ale puterii care opereaz ă independent de
subiectul con știent. Față de teoria modern ă care postuleaz ă existența unei rela ții cauzale
între mecanismele de exercitare a puterii și macrostructurile (institu țiile) în care aceasta se
localizeaz ă, M. Foucault define ște puterea ca „un domeniu multiplu și mobil al rela țiilor de
forță unde se produc efecte ale domina ției foarte bogate, dar niciodat ă complet epuizate“8.
Din aceast ă perspectiv ă postmodern ă, puterea este definit ă ca o „putere rela țională“ care
este exercitat ă din puncte nenum ărate, este foarte nedeterminat ă în caracter și nu este
niciodată ceva cucerit, împ ărtășit, fixat. Nu exist ă sursă sau centru al puterii care s ă fie
contestat, dup ă cum nu exist ă nici un subiect dominant. Puter ea este activitate structural ă
pură pentru care subiec ții sunt anonimi sau secundari“.
Din rațiuni didactice nu vom z ăbovi asupra analizelor postmoder niste ale puter ii, oricât de
seducătoare și de bogate în con ținut ar fi acestea. Sarcina noastr ă prioritar ă, în cadrul
acestei „Introduceri“ fii nd explicarea mecanismelor și manifest ărilor puterii în via ța socială,
ne vom concentra eforturile în urm ătoarele direc ții: 1. delimitarea c onceptului de putere
politică și a elementelor corelative: l egitimitate, autoritate; influen ță; consens; for ță. 2.
raporturile dint re puterea politic ă și puterea social ă; dintre puterea politic ă, puterea
economic ă și puterea militar ă; 3. resursele materiale și simbolice ale puterii; 4. rolul
obiceiului, al controlului social și al legii în procesul de institu ționalizare a puterii politice.
Abordarea va fi una profund interdisciplinar ă; la intersec ția contribu țiilor antropologice,
sociologice, psihanalitice și imagologice în domeniu. Dup ă cum se va putea constata,
viziunea noastr ă despre puterea politic ă a fost elaborat ă din perspectiva științelor
comunicării, a contribu țiilor pe care acestea le-au adus la elucidarea acestui fenomen
proteic numit PUTERE. Un cunoscut specialist în domeniu, Robert Bierstedt, nu ezit ă să vadă în problematica
puterii una din cele mai tulbur ătoare probleme ale sociologiei. El nu ezit ă să compare
puterea cu energia electric ă: „Puterea social ă seamănă cu cea electric ă. Vedem efectele
și manifest ările amândurora, dar nu însu și fenomenul. Puterea social ă este transformat ă
în ordine, for ță și autoritate; puterea electric ă în lumin ă, căldură și mișcare. Folosirea lor
greșită poate aduce moartea. Dar esen ța acestor fenomene ne scap ă“…
9. Pentru a fi
transmis ă energia electric ă are nevoie de o diferen ță de poten țial voltaic de la emi țător la
receptor; pentru a fi transmis ă și receptat ă puterea politic ă trebuie s ă fie concentrat ă la
emițător (clasa politic ă) și transmis ă spre receptor (societatea). Iar cunoscutul
matematician și filosof englez, Bertrand Russell aprecia c ă „puterea este conceptul
fundamental în științele sociale în acela și sens în care energia este conceptul fundamental
al fizicii“10.
Ca fenomen social, puterea nu numai c ă este omniprezent ă pe toate palierele vie ții dar a
însoțit în forme embrionare devenirea omului ca „zoon politikon“. Fiin ța umană nu poate fi
definită decât în situație, pentru a întrebuin ța terminologia existen țialistă a lui J. P. Sartre.
Persoana uman ă redusă la o pur ă singularitate individual ă este o abera ție. Pentru ca ea
să fie persoana uman ă în „carne și oase“ ea trebuie s ă fie analizat ă în realitatea tr ăită care

40este constitutiv și originar interuman ă. După Marcel Mauss, socialul, ca și omul însu și, se
prezintă sub dou ă aspecte sau este comprehensibil din dou ă direcții. El poate fi în țeles din
interior, dup ă cum, tinzând spre rela ția cu semenul, faptele so ciale, fiind expresia ac țiunilor
și conștiinței colective, a rela țiilor interumane, faciliteaz ă penetra ția accentuat ă a
subiectului–obiect. Concepând socialul ca o re țea de evenimente, de rela ții și simboluri
care, departe de a fi exteri oare omului se integreaz ă cât mai profund în memoria fiec ărui
individ, influen țându-l. Levi–Strauss descifra ca semnific ant atât totalitatea indivizilor cât și
realitatea socialului. Omul se afl ă într-un dublu circuit cu lumea natural ă și social–istoric ă,
ființa umană fiind atât interioar ă cât și exterioar ă ei însăși, iar socialul nu î și găsește
centrul s ău originar decât în uman. Aceast ă socialitate originar ă ne ajută să percepem c ă
puterea este, concomitent, interioar ă și exterioar ă ființei umane sinteza ordonatoare a
manifest ărilor sale vitale în Istorie.
Mecanismele prin care se realizeaz ă puterea sunt:
1. Dominația sau supunerea indivizilor sau grupurilor de c ătre alții, de bun ăvoie sau prin
neutralizarea rezisten ței.
2. Conducerea elaboreaz ă strategii generale de dezvoltare a societ ății și a mijloacelor de
realizare a ei; adopt ă deciziile politice; armonizeaz ă interesele și spațiul social.
3. Competiția. A își deleagă voința lui B fiind convins c ă B va realiza obiectivele propuse,
lucru demonstrat prin competen țele lui B în domeniu.
4. Coordonarea este procesul de supraveghere și intermediere realizat de subiect.
5. Controlul – verifică îndeplinirea sarcinilor la parametrii și în condi țiile propuse.
Dacă despre puterea politic ă se poate vorbi odat ă cu apari ția statului, adic ă odată cu
instituționalizarea politicului, puterea social ă este mai veche și are o sfer ă de cuprindere
mai vast ă decât puterea politic ă. Ea este omniprezent ă pe toate palierele vie ții și a însoțit
în formele embrionare ale autorit ății și influenței domestice devenirea omului ca „zoon
politikon“. În societ ățile arhaice puterea social ă se manifest ă sub forma rela țiilor familiale
bazate pe domina ție și pe influen ță. Resursele acestei puteri sunt for ța fizică și teama de
sancțiune. Ea se localizeaz ă de cele mai multe ori sub forma domina ției masculine, cu
referință la statutul superior al „tat ălui“, al „so țului“, al „st ăpânului“. În majoritatea limbilor
indo-europene, r ădăcina comun ă pentru putere, tat ă, stăpân și dominarea celor din jurul
său (femei, copii, sclavi, lucruri) este pot – sau pat – . În sanscrit ă „patis“ înseamn ă soț și
stăpân, în gotic ă fath înseamn ă tată, în greaca veche despotes înseamn ă stăpân al casei,
iar în latin ă patis înseamn ă stăpân, posesor. În limbile indo–europene exist ă familii de
cuvinte pentru „rudele so țului“ și nu pentru „rudele so ției“. Argumentele aduse de etimologi
sugereaz ă că tatăl a fost din totdeauna membru dominant în familiile indo–europene,
acestea nefiind organizate în matriarhat. Dup ă căsătorie femeia î și urma so țul în familia
acestuia și numai foarte rar so țul se muta în familia so ției11.
Prin adăugirea termina ției – sum, verbul latin potis , însemnând a fi în putere, sau a avea
putere a ajuns s ă însemne a fi în stare, a putea, a fi capabil ( potissum ). Mai târziu s-a
ajuns la forma „potesse“, apoi la forma „possum“ și, în final, la „posse“ însemnând a fi în
stare, a putea, a fi capabil. Când posse a primit sufixul adjectival – bilis, posibillis a ajuns
să însemne capacitate, posibilitatea a ceva de a deveni realitate.
Din aceea și familie de cuvinte mai face parte un cupl u semantic care are un rol deosebit în
explicarea și înțelegerea rela țiilor de putere din zilele noastre: potestas și potentia . În
Roma antic ă, o prim ă semnifica ție a termenului potestas era aceea de a avea putere
asupra oamenilor . Al doilea sens era acela de putere asupra sentimentelor, tr ăirilor și
facultăților cuiva. Al treilea sens era func ția prin care puterea era st ăpânită și persoana
care deținea aceast ă funcție12.
Opusul lui potestas era potentia care deriv ă din aceea și rădăcină verbală a verbului potis
(a fi în putere sau a avea putere), și care avea un loc specific în societatea ierarhizat ă a

41Romei. Era puterea maselor, a mul țimii. Ea nu avea nimic de-a face cu legitimitatea sau cu
guvernarea ra țională; conținutul semantic al lui potentia era raw power (puterea crud ă),
nacked power (puterea goal ă, nudă), posibilitatea rebeliunilor și în general a
comportamentului violent care era împotriva bunelor maniere și a comportamentului
civilizat. Potentia însemna, de asemenea, resursele violente ale puterii de stat ca și baza
din care deriv ă celelalte forme ale puterii13.
Verbul latin posse a devenit în franceza veche puis din care deriv ă substantivul actual
puissance. În latina vulgar ă, vorbită de solda ții și de străinii din Imperiu, posse a devenit
potere , fără a cunoa ște modific ări esențiale de sens. Al ături de formele dialectale poeir și
povoir , potere a trecut în franceza veche devenind actualmente pouvoir. Pouvoir
desemneaz ă capacitatea, abilitatea de a face sau puterea oficial ă și legitimă; puissance se
referă la puterea violent ă sau la puterea ierarhic ă.
În englez ă termenul francez potere a fost preluat când normanzii au cucerit Anglia în 1066.
El a devenit ini țial poeir , apoi poer și, în fine, power , foarte apropiat de forma modern ă.
Familia de cuvinte V (voință) confirm ă prezența acestui sentiment uman în determinarea
relațiilor de putere, în sensul restrângerii voin ței lui B de către A sau a ariei de op țiuni ale
lui B de către C. Și pentru familia de cuvinte a Voin ței există o rădăcină comună val –; ual
sau ualt, care semnific ă o abilitate specific ă precum aceea de a- și manifesta puterea sau
de a comanda. În limba latin ă există termenii valere și volere , în german ă wille, în francez ă
volonté (volonta în italian ă), în rusă voljia , în suedez ă vilje / vilja. Evoluția semantic ă a
acestor termeni a trecut de la însu șirile particulare ale unei persoane la ac țiunile
întreprinse de o persoan ă ce posed ă puterea:
În Roma antic ă o primă semnifica ție a termenului potestas era aceea de a avea putere
asupra oamenilor. Un concept înrudit este cel de patria potestas , puterea st ăpânului casei
care, în special în istoria veche a Romei, tindea s ă devină absolută. Ea cuprindea ca
putere a acestuia tot ce apar ținea căminului și gospod ăriei sale: copii, so ție, sclavi,
animale și clădiri. Omnipoten ța caracterului lui potestas , a lui patria înseamn ă că el avea
dreptul incontestabil de a uci de, vinde sau trimite la închisoare pe copiii lui sau pe un alt
membru al familiei, dac ă așa credea el de cuviin ță.

1. 2. Instituționalizarea puterii politice
În sens larg, prin institu ționalizarea puterii politice se în țelege manifestarea permanent ă și
sistematic ă a autorit ății politice prin organism e specializate, prev ăzute cu reguli de
funcționare și cu proceduri stricte, prin care se urm ărește realizarea obiectivelor de interes
general. În sens restrâns, prin in stutionalizarea puterii politice se în țelege transferul
prerogativelor acesteia de la o persoan ă (șef de trib, rege, mare șef) la un ansamblu de
proceduri sau organiza ții specializate, prin acordul de voin ță al celor guverna ți.
Între apari ția puterii institu ționalizate și apariția statului exist ă un raport de intim ă
reciprocitate. Stat ul primitiv a ap ărut ca urmare a fuziunii triburilor de culeg ători și a
sedentariz ării noii unit ăți pe un anumit teritoriu. Conduc erea noilor agregate umane, de o
complexitate incomparabil ă față de cele precedente, nu mai putea fi asigurat ă doar prin
autoritatea tradi țională a șefilor de trib, bazat ă pe o influen ță mitico–magic ă. Normele de
comportament, izvorâte din recunoa șterea și supunerea în fa ța unui totem imemorial al
tribului, nu mai erau recunoscute și respectate de membrii celo rlalte triburi. În plus,
deciziile luate de puterea personalizat ă a unui șef nu se mai puteau baza, în aplicarea lor,
pe forța relațiilor de rudenie și de alian ță. Puterea șefului, slab concentrat ă la vârf, s-a
diluat și mai mult datorit ă extinderii teritoriale și exploziei demograf ice. Trebuiau create
norme impersonale de conducere care, materializate în structuri și funcții specializate, s ă-i
poată exercita prerogativele.

42Prima dintre condi țiile care a f ăcut posibil ă instituționalizarea puterii a fost existen ța unui
puternic control social în societ ățile arhaice. Acest control deriv ă din nevoia de sociabilitate
și de afec țiune a omului primitiv. În stare natural ă, omul nu poate tr ăi izolat, mai ales omul
arhaic care î și petrece întreaga lui via ță printre rudele sale. „Deoarece fuga este
imposibil ă, el nu poate recupera stima pe care el a pierdut-o printr-o gre șeală socială în
propriul s ău grup. Cooperarea, alian ța, iubirea, reciprocit ățile de toate felurile sunt la fel de
importante pentru supravie țuirea oric ărui individ în societatea primitiv ă“14. Teama fa ță de
excludere, fa ță de oprobiul grupului, indiferent dac ă este înso țită sau nu de sanc țiuni,
reprezint ă o resurs ă extrem de puternic ă a controlului social. Acesta se materializeaz ă în
obiceiuri sau cutume și prin lan țurile imemoriale ale tradi ției devine norm ă de
comportament acceptat ă de toți membrii grupului ca pe o obliga ție fireasc ă. În felul acesta
obiceiul devine o lege nescris ă care regleaz ă relațiile sociale din societ ățile primitive.
Foarte mul ți istorici ai dreptului, etnologi și sociologi au subliniat eficien ța controlului social
asigurat, de obicei, în societ ățile organizate pe baz ă de rudenie: „Presiunea unui
ansamblu al obiceiurilor sanctificate printr-o credin ță în originea lor natural ă duce la opinia
socială și la teama fa ță de zei, ca cele dou ă arme majore în panoplia controlului social
rudimentar“15. În opinia mai multor ant ropologi, nu toate actele r epetitive sau ritualizate,
nu toate habitudinile comporta mentale dintr-o societate și cultură dată devin obiceiuri. A
saluta pe cineva este habitudine, a respecta s ărbătorile religioase este un obicei, un
comportament sanc ționat. Termenul de habitudine se va referi la „acele ac țiuni obișnuite
pentru membrii unei comunit ăți care nu posed ă caracter normativ sau nu au sanc țiunea
constrângerii“, în timp ce obiceiul ar însemna „nu atât o habitudine prevalent ă a acțiunii
sau comportamentului, ci… o judecat ă despre ac țiune sau comportament. Cu alte cuvinte,
obiceiul este comportamentul sanc ționat“16.
Obiceiurile sanc ționate sunt forme ale controlu lui social care sunt înt ărite pozitiv sau
negativ. Sanc țiunile negative pot fi dezaprobarea public ă, oprobiul, ru șinea, ruperea
legăturilor de reciprocitate. Dar de-abia în societ ățile segmentare apare o a treia parte
care arbitreaz ă conflictul dintre comunitate și comportament. Aceast ă a treia parte, situat ă
deasupra p ărților implicate în conflict, poate fi o autoritate moral ă, quasi oficial ă, precum
un bărbat înțelept, un sfat al comunit ății sau un sfat al b ătrânilor.
Pe de alt ă parte, legea implic ă o autoritate permanent ă centralizat ă care dep ășește
localismul sanc țiunilor pentru comportamentul deviant fa ță de obiceiurile diferitelor
comunități. „Există o distinc ție clară, între regula obiceiului în societ ățile segmentare și
adăugarea legii la obicei în societ ățile ierarhice care pun accentul pe „coerci ția puternic ă
aplicată de stat“17. În primul rând, credin ța societăților că posibilit ățile liderilor lor sunt
superioare le confer ă puterea. Dar aceast ă putere are, dup ă cum am v ăzut, un caracter
efemer: ea poate fi înlocuit ă cu cea a altui șef dacă liderul respectiv tr ădează încrederea
populației. Pentru ca puterea personal ă să fie institu ționalizată sau permanentizat ă trebuie
ca statusul ei superior s ă devină un status prescris. Pentru ca o societate segmentar ă și
egalitară să devină o societate ierarhic ă, cu ranguri diferen țiate permanent prescrise, cu
statusuri superioare și inferioare, a fost necesar ă apariția unor func ții subsidiare variate
care să formeze o birocra ție, o structur ă specifică a puterii. Aceast ă ierarhie a func țiilor, în
toate șeferiile, era ereditar ă și astfel func țiile și structurile permanente ale puterii vor
apărea.
Transformarea din interior a structurilor și relațiilor de putere a g ăsit în condi țiile exterioare
vieții politice un factor extr em de puternic care va impulsiona procesele de
instituționalizare a puterii.
Pentru a în țelege mai bine aceste procese va trebui s ă vedem ce diferen țe există între
lege și obicei , sub raportul gradului de coerci ție, de către cine este aplicat ă această

43coerciție, pe ce teritoriu și cu ce intensitate. Mul ți antropologi consider ă că în trecerea de
la obicei la lege se pun bazele puterii institu ționalizate.
Astfel, Walter Goldschmidt afirm ă: „Un stat adev ărat implic ă monopolul legitim al puterii în
mâinile conduc ătorilor lui“18, iar Stanley Diamond subliniaz ă diferența dintre obicei și lege
arătând că primul se întâlne ște în societ ățile primitive, iar legea în societ ățile civilizate:
„Obiceiul – spontan, tradi țional, personal, cunoscut de to ți, relativ neschimbat – este
modalitatea societ ății primitive; legea este instrumentul civiliza ției, al societ ății politice,
sancționată prin forța organizat ă, considerat ă deasupra societ ății în sens larg și prezumat ă
să apere un nou set de interese sociale. Legea și obiceiul implic ă ambele reglement ări
comportamentale, dar caract erele lor sunt în întregime deosebite. Nici un echilibru
evoluționar nu a fost observat între legea în curs de apari ție și obicei, fie el tradi țional, fie
embrionar“19. Prin urmare, odat ă cu apari ția statului se creeaz ă premisele pentru
monopolul coercitiv al legii, ceea ce nu exista în societ ățile anterioare. O confirmare a
acestei treceri de la obliga ție la lege se întâlne ște în șeferii, societ ăți segmentare, egalitare
care, la rândul lor, fac trecerea de la societ ățile arhaice la stat. În șeferii se g ăsește deja
un element al legii, o structur ă de autoritate situat ă deasupra familiei. „Dar șeferiile nu
dispun de sanc țiuni fizice coercitive fa ță de monopolul for ței practicat de stat“20. Într-o
societate – șeferie solu ționarea conflictelor este legal ă când sunt întrunite urm ătoarele
elemente ale legii: autoritate; inten ția de aplicare universal ă a legii; obliga ția și
sancțiunea21.
Într-o șeferie, autoritatea legal ă poate fi un individ sau un c onsiliu puternic, capabile s ă
întărească verdictul prin persuasiune sau amenin țare cu for ța. De asemenea, aceast ă
autoritate legal ă poate fi înt ărită prin prerogativele politice, militare, religioase sau
economice pe care statutul ei li-l confer ă, ceea ce se poate transforma, în ultim ă instanță,
într-o for ță coercitiv ă superioar ă. În plus, acest caracter al for ței este mai mult sugerat
decât impus prin disputel e frecvente mediate de o aut oritate care întrebuin țează forța ei de
persuasiune pentru a inocula încrederea în arbitrajul s ău. Pentru ca acest arbitraj s ă se
transforme în decizie , care să oblige p ărțile, este nevoie de o autoritate legal ă care să
funcționeze ca un judec ător, deasupra p ărților. Abilitatea acestei autorit ăți legale de a- și
materializa deciziile prin for ța de coerci ție provine din caracterul puterii ierarhice, a abilit ății
ei de a comanda. Dar pentru ca o decizie s ă fie legal ă ea trebuie s ă încorporeze „inten ția
de a fi aplicat ă universal“22. În aceste caz, obiceiu l juridic, cazurile solu ționate anterior,
devin surs ă de drept.
Obligația, al treilea atribut al legii, se refer ă la acea parte a deciziei legale care define ște
drepturile reclamantului și datoriile p ărților obligate. Obliga ția nu este înc ă sancțiune, ci
mai curând o sentin ță cu privire la natura rela țiilor dezechilibrate dintre p ărți. Sancțiunea
se referă la soluționarea conflictului prin restaurar ea ordinii sociale tulburate.
Efectele obliga ției pot fi urm ărite într-o societate religioas ă unde se pune problema
respectării tabu-urilor. Violarea acestora este o „crim ă fără victime“ pedepsirea acestor
crime, dac ă există, este una imaginar ă sau supranatural ă, iar rela țiile religioase nu sunt
între persoane vii. În societ ățile primitive, sanc țiunile pozitive nu sunt apanajul exclusiv al
legii, mai exact nu toate sanc țiunile se aplic ă într-un context legal. Un mare num ăr de
decizii politice con țin sancțiuni dar ele variaz ă în funcție de contextul cultural, de tradi țiile
comunității și astfel ele nu con țin intenția de aplicare universal ă. Sancțiunile nu sunt
întotdeauna de natur ă fizică. Ele pot fi economice (seches tre, popriri), psihologice
(mustrarea) sau social negative (excomuni care, retragerea recompenselor, serviciilor și a
reciprocit ăților normale).
Crimele primitive sunt în mod frecvent „înc ălcări ale credin ței“ vizând reciprocit ățile iar
crimele publice sunt prilejuite de lèse-majesté. Acestea din urm ă pot fi considerate în dou ă
moduri separate într-o teocra ție: 1. o crim ă (ca violarea unui tabu) împotriva șefului

44suprem sau, într-o m ăsură mai mic ă, împotriva oricui ar e autoritate, chiar dac ă un grad
mai mic în ierarhie; 2. o le zare a unui obicei sau credin țe prin care cineva aduce injurii
autorității conduc ătorului. Astfel de înc ălcări ale legii sunt, de obicei, expresii ale
nesupunerii sau ale injuriei și dacă rămân nepedepsite sl ăbesc autoritatea sistemului care
este în mare parte bazat ă pe fundamente culturale, ideologice.
Accentul pus pe sanc țiunile coercitive a determinat identificarea legii cu for ța și a ambelor
cu statul. Dac ă o lege este acceptat ă de majoritatea membrilor unui grup și dacă ei o
consider ă obligatorie ea poate s ă pară în timp ca o cutum ă imemorial ă, în contrast cu
legile promulgate de stat împotriva voin ței multor oameni.
O lege ordinar ă poate fi internalizat ă atunci când oamenii o consider ă nu numai dezirabil ă
dar și când, fiind înc ălcată, infractorii au con știința culpabilit ății lor. For ța de coerci ție a
statului se manifest ă și atunci când acesta încearc ă să impună o lege nepopular ă: în alte
societăți însă, aceeași lege poate fi respectat ă, ceea ce d ă naștere consensului.

1. 3. Puterea politic ă: definiții și caracteristici
Majoritatea defini țiilor date puterii se opre ște, și nu întâmpl ător, asupra urm ătoarelor note
caracteristice: 1. caracter imperativ; 2. caracter violent; 3. caracterul ei de for ță potențială;
4. voința de domina ție ca element fundamental al rela țiilor comandă – ascultare și ordin –
sancțiune. În științele politice contem porane s-au conturat și afirmat mai multe tendin țe în
definirea puterii politice: a) definiții relaționale : pun accentul pe rela ția Subiect – Obiect care genereaz ă relația de
putere. În acest caz subiectul ar putea fi unul social (individ, grup, clas ă etc.) sau unul
instituțional (parlamente, guverne, armat ă, biserică, partide politice etc.);
b) definiții substan țiale (structurale ): pun accentul pe acea calitate sau însu șire a unui
subiect de a- și impune voin ța în cadrul unei rela ții de putere.
c) definiții conflictuale : evidențiază capacitatea puterii politice de a solu ționa conflictele
sociale prin intermediul unor resu rse politice deosebite, precum for ța, coerci ția sau
violența;
d) definiții instrumentale : abordeaz ă specificul puterii politice din perspectiva controlului
luării deciziilor, al organiz ării și conducerii comunit ăților;
e) definiții teleologice : puterea este definit ă din perspectiva finaliz ării unor ac țiuni sociale,
prevăzute cu un scop;
f) definiții juridice : puterea este definit ă prin intermediul normei de drept care, prin
autoritatea organelor de stat, asigur ă aplicarea și suprema ția legilor;
g) definiții simbolice : pun accentul pe posibilitatea factor ilor spirituali (culturali) de a
schimba comportamentul: influen ță, prestigiu, valori, imagine etc.
Vorbind despre specificul puter ii politice, George Lavau distinge patru caracteristici: 1. ea
reprezint ă singura putere care întruchipeaz ă interesul general în numele c ăruia ea
acționează, constrânge, judec ă, emite legi; 2. aceast ă putere se folose ște de for ța
influenței emoționale, decurgând din sentim entul de patriotism, de na ționalism, din tradi ții
și din istorie; 3. ea dispune de un poten țial nelimitat; 4. ea este singura împuternicit ă să
acționeze și să se afirme în sfera rela țiilor dintre state“
23.
Probleme deosebite pune defini ția substan țialistă a puterii care, de la Thomas Hobbes
până la Bertrand Russell, are ca not ă esențială „producerea de efecte scontate“24. Ea
vizează „capacitatea de a efectua ceva, f ără să i se asocieze în chip necesar și fatal,
facultatea de a afecta în vreun fe l un obiect sau, cu atât mai pu țin, o persoan ă. Puterea
poate să relaționeze aceste dou ă elemente, afec țiunea și acțiunea, prin intermediul unor
mijloace, mai mult sau mai pu țin legitimate și raționalizate“25.
O definiție clasică a puterii care a rezistat trei sute de ani, datorit ă caracterului universal al
formulării și accentului pus pe natura ei intern ă aparține lui Th. Hobbes în 1651: „Puterea

45unui om, privit ă în mod general, const ă în mijloacele pe care acesta le are la dispozi ție
pentru a ob ține un profit anume în viitor“26. Deși Hobbes este unul dintre primii gânditori
politici moderni, preocupa ți de elaborarea unei științe a guvern ării, un termen al defini ției
sale rămâne echivoc, prin unicitatea sensul ui. Profitul are doar o semnifica ție economic ă
sau acoper ă și polisemantismul termenului avantaj? Avantaje materiale sau spirituale, de
natură simbolic ă, precum statusul social, prestigiul, func ția și influența.
Oare doar „profitul“ incit ă pe oameni la ac țiune în vederea cuceririi și exercitării puterii
politice? Nu cumva profitul este absorbit în structura polimorf ă a interesului categorie
centrală a politicului? C ăci prin ra ționalizarea și sublimarea dorin țelor, prin medierea
simbolică a proceselor psihologice, interesele îndeamn ă oamenii la act și anticipă o gamă
largă de satisfacere a nevoilor prin cucerirea puterii.
John Locke se situeaz ă la polul opus tradi ției inaugurate de Th. Hobbes. John Locke
confundă puterea politic ă și puterea legislativ ă, aceasta din urm ă fiind considerat ă
„puterea care d ă formă, viață și substan ță statului“: „Consider c ă puterea politic ă este
dreptul de a face legi cuprinzând pedeapsa cu moartea și toate pedepsele mai pu țin
severe pentru reglementarea și păstrarea propriet ății și dreptul de a folosi for ța comunit ății
pentru punerea în aplicare a acestor legi și pentru ap ărarea bun ăstării generale a statului
de prejudiciile externe și toate acestea numai pentru binele general“27.
De-abia la jum ătatea secolului al XIX-lea, mai prec is în opera lui John Stuart Mill exist ă o
primă abordare analitic ă a fenomenului puterii, prin instituirea a dou ă genuri de rela ții, ca
dintre parte și întreg: putere social ă – putere politic ă și voință – opinie public ă: „Vorbind din
punct de vedere politic, o mare parte din întreaga putere const ă din voin ță. Cum este
posibil să descriem elementel e puterii politice dac ă omitem tot ceea ce ac ționează asupra
voinței? A crede c ă cei care mânuiesc puterea în soci etate mânuiesc în cele din urm ă și
puterea statului și, în consecin ță, nu are nici un rost s ă se încerce influen țarea
componentei guvern ământului prin ac ționarea asupra convingerilor, înseamn ă a uita c ă
opinia general ă este ea îns ăși una dintre cele mai însemnate și mai active for țe sociale. O
persoană cu o convingere anume reprezint ă o putere social ă egală cu cea a nou ăzeci și
nouă de persoane care au numai interese“28.
Începutul secolului XX aduce primele defini ții obiective ale puterii, în sensul perceperii mai
exacte a naturii ei interne. Cea mai cunoscut ă dintre acestea și care va influen ța întreaga
literatură despre putere de dup ă ea apar ține sociologului german Max Weber: „Puterea
este probabilitatea ca un agent din cadrul unei rela ții sociale s ă se găsească în poziția de
a-și putea realiza propria-i voin ță în ciuda rezisten ței întâmpinate, indiferent de
fundamentul pe care se sprijin ă această probabilitate“29.
Privită în ansamblu, defini ția lui Max Weber surprinde specific ul real al puterii: ideea de
forță și capacitate de mobilizare, ca și ideea de domina ție și conflict sunt inevitabile în
exercitarea ei. Exact la jum ătatea secolului în 1950, Harold Lasswell și Abraham Kaplan inaugureaz ă
abordarea psihologic ă în studiul puterii în lucrarea Power and Society. Definiția dată de ei
puterii vizeaz ă mai mult influen ța și persuasiunea politic ă: „Puterea este participarea la
luarea deciziilor: G are putere asupra lui H în legătură cu valorile K dacă G participă la
luarea deciziilor care afecteaz ă acțiunile K ale lui H“
30. O acțiune este „un program al
valorilor și faptelor propuse ca scop“31, iar decizia „o ac țiune bazat ă pe sanc țiuni severe“32.
Meritul principal al acestei lucr ări este c ă a deschis calea spre studiul elementelor
corelative ale puterii politice: influen ță; prestigiu, autoritate etc. ca și abordărilor
psihanalitice și psihologice ale puterii dintre care lucrarea lui Th. W. Adorno și a
colaboratorilor s ău: Personalitatea autoritar ă consacră în acela și an o deschidere fertil ă în
domeniu.

46Începând cu anii ’70 în studi ul puterii apar noi tendin țe, dintre care cele mai importante
sunt empirismul și behaviorismul. Accentul se deplaseaz ă de la c ăutarea esen ței
universale a puterii la dezv ăluirea naturii sale în ac țiune. Reprezentan ții cei mai de seam ă
ai acestei orient ări sunt Steven Lukes; Robert Dahl; Fr. Chazel; Brian Barry; F. H.
Stokman; R. J. Mokken etc. „Puterea const ă în probabilitatea ca un grup social A să obțină
de la un grup social B (sau de la grupurile sociale B și C) respectarea strategiei sale prin
reducerea seriei ac țiunilor aflate la îndemâna (sau permise) lui B. Aceasta se realizeaz ă
prin sanc țiuni pentru diverse situa ții care pot fi, pur și simplu, invocate drept amenin țări sau
aplicate în realitate“33. Tot în aceast ă ordine de idei Steven Lukes d ă o defini ție mai
concentrat ă a puterii: „ A își exercită puterea asupra lui B atunci când A îl influențează pe B
într-o direc ție opusă intereselor lui B“34.
În ultimele decenii ale secolului XX s-a manifestat tendin ța de a defini termenul de putere
în funcție de dou ă caracteristici: comportament și conflict deschis. Acestei abord ări a
puterii în termeni de comportament care implic ă un conflict deschis i se adaug ă adeseori o
a treia tr ăsătură caracteristic ă: exercitarea puterii este conceput ă ca fiind limitat ă la
folosirea pedepselor sau a sanc țiunilor negative. Tradi ția behaviorist ă coboară până la
Max Weber și găsește în opera americanului Robert Dahl pe cel mai autorizat exponent al
ei: „A are putere asupra lui B în măsura în care îl poate determina pe B să facă ceva ce
altfel B nu ar face“35. În interpretarea lui Karl W. Deutsch „a avea putere înseamn ă a nu fi
nevoit să cedezi și a forța mediul înconjur ător sau pe cealalt ă persoan ă să facă acest
lucru“36.
În studiul „On the concept of Political Power“37, Parsons propune o defini ție a puterii care
prezintă o triplă particularitate: ea insist ă nu numai asupra finalit ății sale colective, dar ea
stabilește și o legătură strânsă între putere și legitimitate (aceasta fiind fondat ă pe
consens), în timp ce ea diminueaz ă problema violen ței sau a for ței materiale care îi sunt în
general asociate la un nivel sau un altul. „P uterea, scrie el, este capacitatea generalizat ă
de a asigura îndeplinirea unor obliga ții de către elementele unui sistem de organizare
colectivă unde obliga țiile sunt legitimate prin referin ță la importan ța lor pentru scopurile
colective și unde, în caz de rezisten ță, există prezum ția unei interven ții a sanc țiunilor
situaționale negative“.
Pentru Parsons, întrebuin țarea sau chiar amenin țarea direct ă cu forța constituie un
element de regresie social ă.
Este interesant de remarcat c ă după al doilea r ăzboi mondial se observ ă o evolu ția în
paralel a modelelor de comunicare de mas ă și a modelelor de putere politic ă. În timp ce
până la primul r ăzboi mondial se tindea s ă se eviden țieze faptul c ă „individul face parte din
grupurile primare, precum familia, și din grupurile secundare, precum grupurile de munc ă
ce exercit ă o influen ță directă asupra pozi țiilor sale“38, după război se configureaz ă o nouă
orientare care „pleac ă tocmai de la recunoa șterea importan ței grupurilor“, pus ă în lumin ă
de experien țele lui Mayo și ale colaboratorilor s ăi după 1930: printre altele se introduce și
se precizeaz ă conceptul de „grup de referin ță“, adică a grupului spre care individul aspir ă
spre a-și găsi confirmarea propriilor pozi ții și valori“39. Perioada cuprins ă între 1950 și
1955, adic ă între opera lui H. Lasswell și A. Kaplan: Power and Society (1950) și opera lui
Elihu Katz și Paul Lazarsfeld: Personal Influence (1955) marcheaz ă abandonarea
vechiului model de cercet are bazat pe ipoteza dup ă care comunicarea ar ajunge direct de
la Emițător la Receptor în favoarea unui nou model, esen țial sociologic, prin importan ța pe
care o acord ă structurilor sociale ale puterii și ale influen ței. În sintez ă, ideile, valorile,
modelele etc. difuzate de presa scris ă și audio-viziual ă ating în prim ă instanță,
influențează elementele mai pu țin „active“ ale popula ției. „O încercare de a schimba o
opinie sau pozi ția unui individ – scriu Katz și Lazarsfeld – nu poate s ă aibă succes decât

47dacă această opinie el o împ ărtășește cu ceilal ți de care este legat (este în rela ție) și dacă
ceilalți o schimb ă cu el“40.
Ceea ce reliefeaz ă aceste studii este c ă valorile, modelele de comportament etc. nu se
formează prin transmiterea lor în stare fluid ă de la un individ la indi vid, ci sunt produse de
grupuri și se comunic ă celorlalți indivizi întotdeauna sau prevalent prin ac țiunea grupurilor
de apartenen ță sau de referin ță. Acest lucru sugereaz ă că structurile comportamentale ale
indivizilor (ca ansamblu de valori ) pot fi considerate (cel pu țin într-o prim ă aproximare) ca
aspecte psihologice ale structurilor de putere și de influen ță.
Din aceast ă perspectiv ă nu este deloc întâmpl ător faptul c ă tot în aceast ă perioad ă au
existat încerc ări de a dep ăși cele dou ă tendințe prevalente în studiul puterii: a) cea
sociologico–elitist ă (care se întreab ă: „cine guverneaz ă?“) și cea pluralistă (care se
întreabă dacă fiecare are putere?). Un astfel de st udiu a fost realizat de doi speciali ști
americani, Peter Bachrach și Norton S. Baratz41 pe baza unei aten ții particulare acordate
valorilor și influen ței. După acești autori trebuie s ă analizăm mobilizarea special ă a
grupurilor în institu ții, valorile dominante, miturile, procedurile și regulile jocului, s ă
analizăm ce indivizi sau grupuri sunt av antajate de cadrele puterii existente și care sunt
cele dezavantajate. În al doilea rând, trebuie s ă investigăm dinamica lu ării deciziilor, adic ă
în ce mod și până la ce punct statu quo -ul orienteaz ă persoane și grupuri care
influențează acele valori comunitare și ce institu ții politice tind s ă limiteze aplicarea
procesului decizional în act. În sfâr șit, întrebuin țând noțiunea celor dou ă fețe ale puterii
(deciziile cheie si deciziile curente sau de rutin ă) autorii analizeaz ă, după metoda
pluraliștilor, participarea la procesul decizional.
Una din criticile aduse premisei fundamentale a abordării elitiste (în orice institu ție umană
există un sistem ordonat de putere, o structur ă de putere care este parte integrant ă și
imagine în oglind ă a stratific ării organiza ției) este viziunea pluralistă: puterea este difuzat ă
larg; nu este nevoie s ă schimbăm ceea ce se consider ă „putere“ cu puterea în act: puterea
înseamn ă participare la procesul decizional. Plurali știi, însă, își concentreaz ă atenția
asupra exercit ării puterii și 1. îi ascund „sursele“; 2. ascund faptul c ă puterea poate s ă fie
și este exercitat ă pentru a limita aplicarea pr ocesului decizional la obiectivele curente; 3.
nu oferă criterii obiective pentru a dist inge între decizii „importante“ și „neimportante“.

1. 4. Caracteristicile puterii politice
Față de alte forme de putere, puterea politic ă are următoarele caracteristici:
1. Puterea politic ă este suveran ă. Pe teritoriul unui stat, suveranitatea puterii politice
derivă din legitimitatea ei, din voin ța națională exprimat ă prin vot deschis, egal, direct și
secret. Din calitatea de suveranitate a put erii politice, ca expresie a suveranit ății puterii de
stat, deriv ă și alte caracteristici ale puterii politice:
2. Puterea politic ă este unic ă. Pe teritoriul unui stat nu pot exista dou ă puteri politice
suverane ai c ărei titulari s ă fie, concomitent, garan ții ordinii constitu ționale și ai
suveranit ății puterii. Într-un stat nu pot exista rege și președinte în acela și timp: nu pot
funcționa concomitent cu acelea și prerogative ale puterii su verane, regele Mihai I și
președintele Traian B ăsescu în România anului 2007.
3. Puterea politic ă este inalienabil ă. Într-un stat democratic, titularul puterii politice este
poporul suveran care o exercit ă prin reprezentan ții săi legal ale și și prin organe
specializate. Voin ța suveran ă a poporului s-a personificat în voin ța statului, în persoana lui
juridică și nu poate fi scoas ă la mezat, în func ție de interesele unor structuri oculte, interne
sau interna ționale.
4. Puterea politic ă este perpetu ă. Într-un stat nu poate exista o vacan ță a titularului puterii.
Dacă acesta nu- și poate exercita momentan atribu țiile sau dac ă își dă obștescul sfâr șit,
automat omul num ărul doi în stat, pre ședintele Senatului, îl înlocuie ște până la

48însănătoșirea lui sau pân ă la organizarea de alegri. Dac ă după operația de hernie de disc
din clinica de specialitate de la Viena, pre ședintele B ăsescu ar fi fost în imposibilitate s ă-și
exercite prerogativele func ției sale, pre ședintele Senatului, Nicolae V ăcăroiu, i-ar fi luat
locul pân ă la însănătoșirea sa.
5. Puterea politic ă este suprem ă, totală și deplină. Nu există altă putere deasupra puterii
politice. Preeminen ța acesteia se verific ă în faptul c ă deciziile ei sunt obligatorii pe întreg
teritoriul na țional, iar celelalte puteri: economic ă, militară, religioas ă etc. trebuie s ă i se
supună.
6. Caracterul asimetric al rela țiilor de putere. Se manifest ă în inegalitatea de putere dintre
emițător și receptor, respectiv dintre minoritatea conduc ătoare și majoritatea condus ă.
Pentru ca raportul comand ă–ascultare s ă fie eficient este necesar ca liderilor s ă le fie
recunoscut dreptul de a decide în numele legitimit ății poziției lor dat ă de însu și votul
majorității.
7. Caracterul intercursiv al rela țiilor de putere. Puterea politic ă nu se manifest ă într-un
spațiu vid. Ea se manifest ă într-un spa țiu social caracterizat prin rela ții și structuri de
putere foarte diverse. Fiecare grup social are propria sa form ă de putere, în func ție de
interesul pe care urm ărește să-l promoveze: putere economic ă, religioas ă, simbolic ă,
militară, socială etc. Puterea politic ă ține cont de acest specific, și intrând în rela ție cu
aceste forme de putere î și realizeaz ă funcția sa integratoare și de coordonare la nivelul
societății globale.
8. Caracterul organizat al puterii politice . Puterea politic ă nu se manifest ă spontan sau
anarhic, ci printr-un sist em de organisme, de norme și proceduri izvorâte din procesele de
legitimare. Ca principal ă forță de coerci ție a statului, legitim instituit ă, puterea politic ă se
manifest ă prin legi pe care ea îns ăși trebuie s ă le respecte în acord cu principiile statului
de drept.

1. 5. Resursele puterii politice.
În sens larg, prin resursele puterii se în țelege „tot ce poate fi folosit de un individ sau de un
grup de oameni în procesul influen țării altor indivizi sau grupuri. În sens restrâns, resursele
puterii includ mijloacele care asigur ă influența asupra subiectului asupra obiectului“
42. În
instituții și organiza ții, în grupuri formale și informale, în cadrul proc esului de exercitare a
puterii, „indivizii folosesc resursele de care di spun: resursele sunt mijloacele care îi fac
capabili s ă-și urmărească efectiv scopurile și interesele. Prin urmare, acumulând resurse
de diferite feluri, indivizii î și pot mări puterea (…). De și resursele pot fi f ăcute personal, ele
sunt, de obicei, acumulate și în cadrul institu țiilor, care sunt baz e importante pentru
exercitarea puterii. Indivizii care ocup ă posturi dominante în institu ții mari, pot avea
resurse vaste la dispozi ția lor care îi fac capabili s ă ia decizii și să urmărească
consecin țele pe termen lung“43.
Pentru a deveni opera țională, puterea politic ă dispune de dou ă tipuri de resurse: a)
materiale și b) simbolice (ideatice ). Resursele materiale sunt în primul r ând de ordin utilitar
(economic): bani, avere, controlul resurselor și, în al doilea rând, resursele de ordin
coercitiv (armata, politica, justi ția), institu ții care asigur ă, prin folosirea for ței, menținerea
ordinii sociale).

1. 6. Resursele simbolice ale puterii.
Se bazeaz ă pe rețelele de semnifica ții „pe care omul însu și le-a născocit“ (Clifford Geertz).
Dimensiunea simbolic ă a puterii vizeaz ă producerea, acumularea și circulația bunurilor
culturale (simbolice) care creeaz ă noi semnifica ții și permit o restructurare a câmpurilor de

49interacțiune. Totodat ă, bunurile simbolice, prin for ța lor de sugestie și de persuasiune,
antreneaz ă modificări în comportamentul uman, deoarece ele pun în mi șcare mobilurile și
energiile psihice profunde, la nivelul reprezent ărilor și imaginarului social unde se
configureaz ă aspirațiile și dorințele noastre: (…) „simbolul joac ă un rol decisiv în geneza
aspirațiilor. Reprezentarea simbolic ă nu exprim ă doar dorin țe, ea le raporteaz ă în mod
decisiv în geneza aspira țiilor. (…), ea le raporteaz ă la obiecte insesizabile a c ăror existen ță
este dovedit ă de semnifican ții simbolurilor“44. Forța de atrac ție a simbolului se bazeaz ă pe
relația dintre semnificatul ascuns și semnificant care poate serv i ca mediator între lumea
reală și un univers inaccesibil în mod direct. Acestei rela ții îi corespunde un raport dintre
dorință și imagine: „Imaginea corespunde (…) unui în treg mecanism care se petrece în
inconștient și preconștient pentru a erupe în con știent și această erupție provoac ă un șoc
afectiv mai mult sau mai pu țin puternic. Aceast ă emergen ță la nivelul con științei poate s ă
se limiteze la imaginile fugitive ori poate s ă ia forme mai complexe în fantasme, adev ărate
scenarii în care subiectul este implicat și care tind s ă fie prezentate ca o punere în scen ă a
dorinței“45.
Resursele simbolice sunt cele care ajut ă la menținerea și perpetuarea ordinii sociale f ără
recurgerea la for ță. Ele constau în crearea de noi sensuri și semnifica ții ale puterii prin
ocultarea raporturilor de for ță care stau în spatele acestor sensuri și semnifica ții. Influen ța
și autoritatea, ca el emente corelative ale puterii politice, î și trag for ța din modelele
epistemice și deontice care genereaz ă prestigiu și admirație față de un lider, fa ță de un stil
politic sau o epoc ă. Pe lâng ă acestea, alte dou ă resurse au devenit esen țiale pentru
puterea politic ă în secolul XX: frica și imaginea public ă. „Frica p ăzește bostana“ spune un
proverb românesc și valabilitatea judec ății lui de valoare se confirm ă în teoria echilibrului
dintre marile puteri europene de dup ă 1815 (Congresul de la Viena, dup ă înfrângerea lui
Napoleon) și în „echilibrul terorii“ lansat de cursa înarm ărilor dintre cele dou ă superputeri
mondiale, S.U.A. și fosta U.R.S.S., dup ă al doilea r ăzboi mondial. For ța de intimidare a
puterii militare se bazeaz ă pe poten țialul advers al armelor de distrugere în mas ă, pe
gradul de înzestrare tehnic ă și pe preg ătirea moral ă a trupei. Câte din deciziile politice ale
țărilor mici și mijlocii din lume nu țin cont și de proximitatea marilor vecini și de teama de a
nu-i supăra în vreun fel.? În momentul în care e ști conștient că un asemenea colos te
poate strivi în mai pu țin de 24 de ore nu prea mai î ți arde să perorezi pe tema înc ălcării
drepturilor omului în țara respectiv ă, după cum nici aceast ă țară nu prea se sinchise ște de
respectarea unor asemenea drepturi prev ăzute în tratatele interna ționale la care și ea a
aderat. Cazul S. U. A. pr ivind închisorile secrete și tratamentul aplicat prizonierilor de
război irakieni deriv ă din statutul de mare putere.
Frica este resurs ă redutabil ă a puterii politice în sensul c ă ea obține supunerea f ără
intervenția forței. Frica de a nu fi arestat în miez de noapte f ără a te putea ap ăra, fără
explicații, frica de a nu pierde locul de munc ă și de a nu avea ce pune pe mas ă copiilor a
doua zi, frica de torturile inimaginabile în beciurile poli ției politice, toate aceste efecte ale
fricii au înfrânt rezisten ța psihică a multor grupuri, mai ales în perioadele de instaurare a
regimurilor totalitare. Dar frica ar e un caracter mult mai insidios și transcende rezisten ța
fizică sau psihic ă a naturii umane. Ea se materializeaz ă în teama de a nu deveni ridicoli,
de a nu fi izgoni ți din Cetate, teama de a nu pierde încrederea și respectul celorlal ți, teama
față de oprobiul public. Toate aceste aspec te ale fricii l-au determinat pe om s ă accepte
logica înregiment ării în comportamentul de mas ă. Deși motivația există, frica paralizeaz ă
acțiunea. Ea întunec ă orizontul judec ăților noastre de valoare pentru c ă înseși genele
noastre sunt contaminate de aceast ă otravă letală a existen ței.
Imaginea public ă este o alt ă resursă a puterii în sensul c ă ea influen țează și modific ă
sistemul de percep ții și de reprezent ări, atitudinile și comportamentul nostru fa ță de un
fenomen sau institu ție politic ă. Întrucât orice societate î și reprezint ă un ideal comun pe

50care puterea trebuie s ă-l ducă la îndeplinire, în ultimele dou ă sute de ani idealul
societăților de la periferie a fost de a copia model ul occidental de dezvoltare, caracterizat,
în principiu, prin st ăpânirea naturii de c ătre om și prin prevalen ța valorilor materiale asupra
celor spirituale. Prin ac țiunea propagandei, acest model a fost transformat într-un adev ărat
referențial, într-un El Dorado, într-un t ărâm al făgăduinței pentru popula țiile din regimurile
totalitare. Aspira ția legitim ă spre un regim de libertate în care s ă te poți realiza plenar s-a
transformat, în condi țiile impunerii for țate a unor regimuri dictatoriale și în condi țiile unor
promisiuni mincinoase privind libertatea, într-o fascina ție permanent ă pentru care mul ți au
plătit cu viața.
Credința într-o cauz ă nobilă sau într-un ideal, prin fanatismul ei care sfideaz ă până și
moartea, poate constitui o alt ă resursă simbolic ă a puterii. Mecanismul ei psiho-sociologic
constă în puterea vie a exemplului, datorit ă admirației pe care calit ățile sau competen ța
interlocutorului o grefeaz ă în gândirea celuilalt. O alt ă sursă a credin ței constă în nevoia
de realizare a unit ății profunde a Eului prin mecanismele identitare și compensatorii pe
care puterea politic ă le pune la dispozi ția celor dezr ădăcinați, marginaliza ți etc. (A se
vedea fanatismul ideologiilor). Printre resursele simbolice ale put erii politice o pondere deloc neglijabil ă o au relațiile
afective . La prima vedere aceast ă afirmație pare paradoxal ă deoarece ac țiunea social ă
presupune o finalitate, bazat ă pe urmărirea unui interes, pe satisfacerea unei nevoi etc.
Prin urmare, în literatura de specialitate s-a încet ățenit ideea c ă relațiile afective nu sunt
relații purtătoare de putere într ucât: 1. nu au durat ă în timp, sunt efemere; 2. nu sunt
bazate pe rela ția domina ție–supunere ca celelalte rela ții sociale. Ambele propozi ții sunt
inexacte deoarece nu exist ă cuplu în care rela țiile afective s ă fie paritare sau echidistante.
Întotdeauna cineva, un El sau o Ea, domin ă în cadrul acestei rela ții, datorit ă diferenței de
potențial afectiv, intensit ății dorinței sau adora ției necondi ționate. Dorin ța de proiec ție a
esenței tale în esen ța celuilalt este cea care condi ționează relațiile intime și speciale,
inclusiv dintre liderii politici și soțiile sau iubitele lor. Rela ției fundamentale de putere
comandă–ascultare îi corespunde, pe planul vie ții afective, rela ția fundamental ă dintre El
și Ea. Biruitorul mers al Frumuse ții prin lume și istorie este o „nostalgie a originilor“, a
unității primordiale a Vie ții din care au ap ărut diferitele rela ții dintre Dragoste și Putere,
Bine și Adevăr. Astfel se și explică influența femeilor celebre asupra deciziilor luate de unii
din marii oameni politici: Cleopatra, madam e de Pompadour, Marie Stuart, Elena Lupescu
etc. Se poate afirma c ă în istoria universal ă au existat veritabile di ctaturi de alcov sau de
budoar, benefice sau malefice, în func ție de noble țea sentimentelor tr ăite sau a scopurilor
urmărite, cuib ărite în tăcerea alb ă a cearșafurilor din dormitoarele regale sau preziden țiale.

1. 7. Personalizarea puterii politice
Din cele mai sus s-a v ăzut că procesele de institu ționalizare a puterii reclam ă un proces
de abstractizare a cunoa șterii formelor și figurilor politice: lege, control social, sanc țiuni,
forță etc. Existen ța proceselor de personaliz are a puterii se datoreaz ă rolului exponen țial
jucat de putere în orice societate: „P rin ea (prin putere) societatea îmblânze ște un viitor pe
care se simte incapabil ă să-l înfrunte singur ă. De aceea, societatea nu reu șește să-și
imagineze existen ța fără această putere. Este pu țin spus c ă se simte protejat ă de putere,
pentru c ă societatea are con știința existen ței sale, tocmai prin aceast ă putere“
46. Prin
procesul de personaliz are a puterii se în țelege fenomenul de concentrare a func țiilor și
prerogativelor acesteia într-o singur ă persoan ă: șef de trib , rege sau pre ședinte pentru a
reprezenta prin ceva concret și viu o realitate întrucâtva abstract ă și misterioas ă care este
puterea. Acest proces de personaliz are a puterii atinge chiar și instituțiile și procesele
politice cele mai importante. În fond, personificarea antropomorfic ă a puterii este mai

51comodă pentru în țelegerea ei decât o explica ție rațională a mecanismelor ei de
manifestare. Schema psihologic ă a personaliz ării puterii este de aceea și natură cu mecanismele de
proiecție narcisic ă generate de alienarea religioas ă. Filosoful german Ludwig Feuerbach
observa tendin ța de identificare a narcisic ă a omului cu „un produs pur al con științei sale“,
cu ființa divină“: „ea îmbrac ă idolul pe care l-a fabricat, cu virtu ți și posibilit ăți care sunt
substanța umanit ății însăși“
47. Idolii crea ți de om în lumea exterioar ă sunt venera ți de
acesta ca fiin țe aparte tocmai datorit ă calităților pe care omul și le dorește și neputând s ă
le obțină le proiecteaz ă în acești idoli.
În viața politică, oamenii î și creează idoli care întruchipeaz ă la modul ideal toate virtu țile
care le lipsesc lor în șile. Cetățenii transfer ă eroului lor preferat tot ceea ce ei ar dori s ă fie
sau să facă ei înșiși, fără să poată sau îndr ăzni. Acest personaj politic serve ște drept
suport proiec ției narcisice pentru aspira țiile și virtuțile lor. Mecanismele psihologice ale
personaliz ării puterii au la baz ă nevoia de autoritate și instinctul supuner ii. Identificarea
mitică, până la autoiluzionare, cu eroul preferat, șterge grani ța dintre real și imaginar și
arată valențele formative ale mitului politic de la baza proceselor de per sonalizare. Astfel,
fie că este vorba de mitul Salvatorului , al Întemeietorului , al Unității sau al Conspira ției, în
situații limită puterea se concentreaz ă într-o personalitate puternic ă pentru a se exterioriza
apoi în prerogativele excep ționale ale acesteia pentru salvarea grupului sau comunit ății
respective. Acest lucru este valabil și pentru situa țiile de criz ă economic ă sau politic ă ce
favorizeaz ă, de asemenea, „suprapersonalizarea“ puter ii. Liderul (Lenin, Mao, Stalin,
Roosevelt, Hitler, Churchill) este per ceput din nou ca un Salvator pentru c ă instaureaz ă
ordinea, elimin ă șomajul, elibereaz ă poporul de robia colonial ă sau intern ă, asigură noile
cadre ale dezvolt ării sociale. Drept recompens ă, poporul îi aduleaz ă pe ace ști lideri,
conferindu-le calit ăți extraordinare.
În perioadele normale de guver nare personalizarea puterii cunoa ște alte valen țe. Eroul,
Salvatorul sunt înlocui ți cu liderul obi șnuit. Lipsa de calit ăți excepționale este principala lui
calitate. Mul țimea simte c ă-i aparține, deoarece narcisismul ei vede în fiecare din membrii
care o compun un posibil înlocuitor al acestuia. Ea îl poate pip ăi și percepe ca fiind unul
de-a ei în cadrul lini știt al vieții. Fie că seamănă cu un flăcău de țară, cu un muncitor sau
intelectual, el se încadreaz ă în schema psihologic ă a perioadelor de pace social ă: „Opinia
începe s ă respingă pe șeful prestigios, asimilat perioadelor de tulbur ări. Ea părăsește,
deci, marile figuri, pe cele ale epocilor de criz ă, pentru a se orienta spre conduc ătorii
obișnuiți, adapta ți la cursul ordinar al lucrurilor. S-a spus: nu întâmpl ător Attlee îi urmeaz ă
lui Churchill, Hrusciov lui Stalin și Pompidou lui de Gaulle“48. Suprapersonalizarea puterii
apare în perioadele de criz ă când „pentru a înfrunta pericole excep ționale, ne orient ăm cu
plăcere spre un om care concentreaz ă și simbolizeaz ă puterea. (…) Criz ă majoră, risc de
război civil sau de conflict cu str ăinătatea. Cuprins ă de spaim ă, mulțimea își amintește
adesea de figura tutelar ă a unui tat ă eroic“49.
În societ ățile contemporane, persona lizarea puterii are un te ren privilegiat de r ăspândire
grație culturii și comunic ării de mas ă. Atomizarea rela țiilor sociale din cadrul societ ății de
masă, fenomenele de alienare, indi vidualismul exacerbat cer c ăldura iubirii paterne a
conducătorului ca o compensa ție psihic ă. Mass–media îndeplinesc de minune aceast ă
sarcină. Grație lor, cet ățenii au impresia unui contact direct cu liderul, prin intermediul
imaginii telegenice: „Iar liderul atinge cu pl ăcere aceast ă coardă sensibilă a familiarit ății –
chiar factice – și a raporturilor afective – chiar iluzorii“50.

52
1. 8. Puterea personal ă și cultul personalit ății
Am văzut că mecanismele de producere a fenom enului de personalizare a puterii țin de
logica form ării reprezent ărilor sociale cu privire la fi nalitatea puterii într-un grup. De
asemenea, culturile politice și formele de legitimitate pot configura alte canale de
manifestare a puterii politice în societ ățile contemporane. Este cazul liderilor na ționaliști
din țările africane care și-au câștigat independen ța în anii ’60 și care reclam ă, pentru
reconstruc ția economic ă a țărilor respective, necesitatea concentr ării tuturor energiilor într-
un singur partid și în jurul unui conduc ător unic. În cadrul cult urilor politice parohiale,
prodominante în aceste țări, prerogativele puterii politice de ținute de șeful de trib, de rege
sau de împ ărat sunt transferate în persoana pre ședintelui (Sese Mobutu Seko, Kwame
N’Krumach, Kenneth Kaunda, Ahmet Sek ou Touré etc.). Puterea personal ă nu trebuie
confundat ă cu puterea harismatic ă: în timp ce prima provine din caracteristicile unui regim
și culturi politice de a favoriza concentrar ea puterii în mâinile unei singure persoane, a
doua provine din meritele excep ționale ale persoanei în cauz ă.
Tot astfel, no țiunea de cult al personalit ății vizează exagerarea con știentă a unor calit ăți
reale sau imaginare ale li derilor politici. Aceast ă exagerare poate proveni din trei surse: 1.
din nevoia de legitimitate harismatico–personal ă a regimurilor politic e totalitare care nu
mai pot mar șa doar pe for ță armată pentru a se între ține. Costurile sociale ale for ței sunt
prea mari, ideologiile s-au compromis, deci singura șansă de salvare a acestor regimuri
este apari ția unei personalit ăți providen țiale care datorit ă calităților ei excep ționale
salvează poporul din robia Faraonului și îl duce în p ământul F ăgăduinței; 2. persisten ța
culturilor de supunere (de alienare) în r egimurile totalitare care favorizeaz ă supunerea fa ță
de acești conduc ători ale c ăror calități naturale se instituie într-un fel de pedagogie politic ă
la scara întregii na țiuni: „Dasc ălul binevoitor se apleac ă asupra poporului – copil,
explicându-i politica dus ă în numele s ău (…). Aceast ă putere sacralizat ă forțează
adeziunea intim ă și se insereaz ă într-o participare comunitar ă. Ea reclam ă adorarea
devotată și supunerea tem ătoare“
51; 3. predispozi țiile psihopatologice ale liderului
(paranoia, schizofreni e etc.) care reclam ă o adecvare a tehnicilor de propagand ă la
nevoile unei astfel de personalit ăți.
Construc ția cultului personalit ății presupune urm ătoarele etape sau condi ții: 1. existen ța și
recunoașterea unor merite reale sau imaginare; 2. exagerarea lor pân ă la idolatrizare și de
aici 3. caracterul și rolul providen țial al personalit ății pentru destinele comunit ății. În
general, cultul personalit ății apare în regimurile totalitare fie de dreapta, fie de stânga; el
capătă o dezvoltare deosebit ă în condi țiile crizei de legitimitate a regimurilor politice.
În România comunist ă, cultul personalit ății este o consecin ță directă a structurilor
regimului totalitar care propulseaz ă liderul într-o pozi ție de comand ă privilegiat ă datorită
prerogativelor excep ționale ale func ției care duce la concentrarea maxim ă a puterilor de
control și decizionale în mâinile unei singure persoane. În c ăutarea acelui dram de
legitimitate care s ă justifice sistemul practicile populiste împreun ă cu tehnicile de
propagand ă au rolul de a eviden ția unitatea de gând și de voin ță dintre conduc ător,
ideologia pe care o sluje ște și popor.
Cultul personalit ății lui Nicolae Ceau șescu s-a constituit progresiv, pe m ăsură ce sistemul
își trăda neputin ța de a realiza acea „unitate de gând și de voin ță“ a întregului popor în
jurul partidului. Ca și în multe alte domenii, Ceau șescu a preluat direct premisele acestui
cult vizibile în ultimii ani ai domniei lui Dej (1962–1964) când acesta folosea frecvent
tehnicile populiste, de contacte directe cu poporul, combinate cu aureola de lider
providen țial. Mai mult, Ceau șescu a profitat de deschiderea na ționalistă a lui Dej pentru a
evidenția raportul mas ă–personalitate atât de scump doctri nei marxiste. Reînviind vechile

53tradiții istorice, punând în circula ție marile valori na ționale, Ceau șescu focaliza simpatia și
interesul maselor în jurul numelui s ău. A doua etap ă în impunerea cultului personalit ății
este schimbarea brusc ă de macaz. Ea este preg ătită cu grijă: începe prin eviden țierea
calităților excep ționale cu ocazia unui eveniment politic important. Dup ă celebrul discurs
din balconul fostului C. C. al P. C. R. împotriva invad ării Cehoslovaciei de c ătre trupele
membre ale Pactului de la Var șovia propaganda focalizeaz ă treptat asupra imaginii lui
Nicolae Ceau șescu vectorii calitativi care s ă-i stabileasc ă aura: figura de lider politic tân ăr,
radioasă și energic ă, decizii politice pline de inspira ție care atest ă o îmbinare fericit ă dintre
o intuiție vizionar ă și justețea ideologic ă a liniei partidului. Dup ă Congresul al X-lea al
partidului (august 1969) încep s ă apară „martori oculari“ care afirm ă anumite evenimente
din viața lui Ceau șescu care îl prevesteau pe marele erou: fo ști ilegaliști, muncitori și
țărani, tovar ăși de închisoare. În toate aceste interviuri sunt eviden țiate anumite calit ăți
morale și intelectuale care anun țau personalitatea de excep ție de mai târziu. La plenara C.
C. al P. C. R. din 3–5 noiembrie 1971 privind îmbun ătățirea activit ății cultural–educative și
a muncii ideologice de formare a omului nou, constructor con știent și devotat al
socialismului, toate aceste calit ăți se asambleaz ă într-un model moral–politic care se va
constitui într-un reper esen țial al cultului: imaginea revolu ționarului de profesie, a
romantismului revolu ționar, a revolu ționarului neînfricat care nu cunoa ște obstacole în
urmărirea idealului. Ace ști vectori ideologici ai imaginii recupereaz ă imaginea.
Supraomului nietzscheean în manier ă ateistă. După proclamarea sa ca pre ședinte al
Republicii (28 martie 1974) și mai ales dup ă Congresul al XI-lea la P. C. R. (noiembrie
1974) cultul lui N. Ceau șescu atinge apogeul. Dumitru Popescu îl proclam ă la Congresul
al X-lea „baciul na țiunii“ iar echipele de „aplaudaci“, organizate în special în principalele
mass–media, amplific ă până la cote delirante imaginea de s upraom a secretarului general.
Mass–media și aparatul de propagand ă concentreaz ă asupra lui N. Ceau șescu tehnicile
de poziționare a imaginii. Ob ținută prin eliminarea din câmpul vizual a tot ce ar putea
concura la puritatea ei, ea trebuia s ă evidențieze calit ățile impresionante ale liderului:
putere de munc ă și inteligen ță neobișnuite; dragoste fa ță de popor; ata șament
necondiționat față de cauza socialismului. Dar mai presus de toate trebuia eviden țiată
unicitatea geniului s ău, materializat ă în infailibilitatea program elor de dezvoltare a țării pe
termen lung și în perspectiv ă. Fericirea și bunăstarea poporului român erau func ție de
inspirația acestui „geniu al Carpa ților“, născut parc ă într-o simbioz ă organică cu destinele
națiunii române.
Complicitatea ascuns ă dintre ideologie și mass–media poate fi decodificat ă dacă urmărim
construc ția tehnicilor de propagand ă în edificarea cultului personalit ății. Limba de lemn
este materialul din care se confec ționează hagiografia ditirambic ă. Vacuitatea ideatic ă
este compensat ă prin dezvoltarea pe orizontal ă a superlativelor. Expresii ca „baciul
națiunii“; „stejarul din Scornice ști“; „geniul din Carpa ți“; „marele erou“; „eminent ă
personalitate politic ă internațională“ nu mai denoteaz ă nimic; frecven ța lor marcheaz ă un
spațiu concentra ționar în care gândirea devine captiv ă prin obligativ itatea supunerii la
dogmă. „Animalele dresate“ se înscriu în acest ritual; mul țimea îl accept ă din team ă, fără
tragere de inim ă. În ce const ă acesta și cum contribuie mass–media la inocularea în
conștiința maselor a existen ței calităților supranaturale ale Conduc ătorului? Fiind monopol
de partid și de stat, al ături de mijloacele de coerci ție, mijloacele de informare în mas ă
cultivă și propag ă în realitatea cotidian ă a României numai figura de excep ție a
Conducătorului. În fiecare zi, din cele dou ă ore de emisiune a postului na țional de
televiziune, aproximativ o or ă și jumătate sunt dedicate exclusiv activit ății lui Nicolae
Ceaușescu. Vizitele de lucru în diferitele jude țe ale țării, vizitele interna ționale ale familiei
preziden țiale, prezentate ca str ălucite solii de pace și prietenie ale poporului român,
evenimentele politic e importante din țară acapareaz ă spațiul informa țiilor publice. Violen ța

54simbolică este total ă: mecanismele de ap ărare ale Eului sunt amenin țate. Omul încearc ă
să scape prin mimetism, oportunism, prin mecanismele de dedublare. Dar nu reu șește
întotdeauna; de multe ori unda de șoc a propagandei blocheaz ă dimensiunea critic ă a
gândirii, procesele ei cognitive sunt grav afectate și el capituleaz ă în singur ătate și
neputință.

1. 9. Relațiile puterii politice cu alte forme de putere
Cele mai strânse rela ții pe care puterea politic ă le întreține în lumea contemporan ă sunt
relațiile cu puterea economic ă și puterea militar ă. Într-o epoc ă a interdependen țelor tot mai
accentuate, fenomenele globaliz ării și integrării regionale au pus într-o lumin ă cu totul
particular ă rolul puterii economice și militare în detrimentul puterii politice. Pe de alt ă parte,
criza materiilor prime, limitarea resurselor în tr-o lume în care imperativele consumului și
ale dezvolt ării devin tot mai presante pun într-o nou ă lumină acest raport. „Politicul ca
expresie concentrat ă a economicului“ și „Puterea iese din țeava puștii“ sunt dou ă metafore
politice apar ținând celor doi lideri comuni ști celebri, V. I. Lenin și Mao Ze Dong care, de și
trădează un determinism mecanicist al gândirii, reflect ă un adev ăr incontestabil al epocii
actuale. Ca instan ță a soluționării problemelor interne ale unui popor sau a conflictelor
dintre state puterea politic ă este vlăguită. Ea nu mai poate crea alternative viabile și
durabile, fie c ă este dep ășită de complexitatea cererilor care a șteaptă să fie rezolvate de
către sistemul politic, fie se epuizeaz ă în lupta pentru hegemonie. Oricum, strategiile
dezvoltării elaborate de puterea politic ă lipsesc sau se reduc la simple paleative lipsite de
consisten ță sau de structur ă, ele fiind înlocuite cel mai adesea cu „tunuri de imagine“ cu
efecte catastrofale pe termen lung. Care sunt resursele puterii economice apte s ă influențeze sau s ă determine puterea
politică? În primul rând, capacitatea si stemului economic de a produce avu ție națională,
bunuri și valori competitive la expor t. În al doilea rând, eficien ța economic ă, având punctul
de sprijin în ramurile de vârf ale econom iei. În al treilea rând, cercetarea științifică și
bogățiile naturale, rapiditatea cu care aces tea sunt introduse în procesele de produc ție.
Mai ales în zilele noastre, datorit ă rarității resurselor, puterea economic ă a devenit un
factor decisiv de influen ță a orient ării deciziilor politice. Este cazul marilor puteri care
uzează de atuurile lor economice pentru a determina conduita politic ă a celorlalte state.
Embargourile impuse de S. U. A. anumitor state neascult ătoare din America Latin ă și
Orientul Apropiat și Mijlociu, blocarea împrum uturilor, acordarea unor pre țuri preferen țiale
sau prohibitive la gazele naturale de c ătre Rusia în func ție de orientarea politic ă a
partenerilor s ăi economici, toate acestea arat ă preponderen ța politicului asupra
economicului. Într-adev ăr, multe state și-au schimbat politica extern ă sau au renun țat la
anumite decizii politice ca urmare a presiunilor economice, a șantajului, a boicotului și
embargoului economic. În ce prive ște puterea militar ă, în condi ții de criză politică sau de conflicte armate, ea poate
devansa puterea politic ă. Exemplele sunt numeroase: rolul a rmatei în loviturile de stat din
Lumea a Treia, în lupta pentru cucerirea puterii în desf ășurarea unei revolu ții, regimul
coloneilor în Grecia și Spania, regimul franchi st în Spania etc. De și, de regul ă, puterea
politică trebuie s ă controleze puterea militar ă, există situații când ea scap ă de sub control.
Este vorba de vastele teatre de opera ții militare, de opera țiunile secrete din spatele
fronturilor când se încalc ă frecvent nu numai drepturile omului dar se subestimeaz ă și
ordinele politice de la Centru. Care sunt resursele puter ii militare în epoca actual ă? În primul rând, gradul de înzestrare
tehnică: cele mai avansate descoperiri științifice sunt aplicate în tehnic ă de luptă: războiul
stelelor, scuturile antirachet ă; armele tectonice, genetice, telepatice fac ca armatele
clasice s ă devină o expresie a umanismului. Pe lâng ă armele de distrugere în mas ă,

55puterea militar ă mai dispune de număr, adică de mărimea trupelor efectiv angajate,
precum și de capacitatea de mobiliz are a masei de rezervi ști. În al treilea rând, puterea
militară este func ție și de moralul trupei, adic ă de valoarea profesional ă, morală și
psihologic ă a soldaților și ofițerilor. Puterea economic ă influențează puterea militar ă, mai
ales în cadrul unor r ăzboaie de lung ă durată, când mobilizarea resurselor economice
pentru fabricarea materialului de lupt ă și desfășurarea opera țiunilor militare este absolut
necesară. Exemplul celui de-al doilea r ăzboi mondial este sugestiv în aceast ă privință:
economiile german ă și japonez ă nu au fost preg ătite să suporte efortul de r ăzboi pe o
perioadă îndelungat ă, precum economiile american ă și sovietic ă, din cauza penuriei de
resurse economice, în primul rând a hidrocarburilo r. S-ar putea reprezenta, sub o form ă
grafică, relațiile dintre resursele econom ice, politice, militare și culturale dintre principalele
țări și puteri ale lumii. Pe baza acestor rela ții putem în țelege formarea polilor de putere și
anumite tendin țe în politica interna țională actuală, cum ar fi concuren ța dintre S. U. A. și
China în ce prive ște fluxul vânz ărilor de hidrocarburi din Golf. Pe de alt ă parte, rezervele
importante de hidrocarburi ale Rusiei îi aduc acesteia im portante concesii politice din
partea celorlalte țări, deoarece sanc țiunile politice și economice sunt neutralizate de for ța
sa militar ă. În schimb, Uniunea European ă, deși are o putere cultural ă incontestabil ă, nu
are puterea economic ă și militară a Rusiei și S. U. A. și nu poate aspira, deocamdat ă, la
un statut hegemonic în rela țiile interna ționale. Ca și U E, China este o mare putere în
devenire, de și tehnologiei sale militare îi mai s unt necesari 10–15 ani pentru a ajunge la
statutul de for ță de descurajare în zon ă.

ATRBUTELE FUNDAMENTALE ALE PUTERII POLITICE
Prezența sau efectele puterii în si stemele politice nu pot fi în țelese fără cunoașterea
mecanismelor func ționale prin care aceasta î și realizeaz ă funcțiile. Manifestarea acestor
mecanisme în via ța socială presupune un set de princip ii, de atribute, de norme și reguli
prin care puterea politic ă este domesticit ă, „umanizat ă“ în vederea asigur ării unei gestiuni
eficiente a proceselor socio–politice. Aceste atribute fundamentale sau însu șiri definitorii
ale puterii polit ice sunt urm ătoarele: 1. legitimitatea politic ă; 2. autoritatea politic ă; 3.
influența politică; 4. obliga ția politică; 5. consensul; 6. for ța; 7. prestigiul. Dup ă cum vom
vedea, rela ția dintre aceste atribute confer ă puterii adev ăratele ei dimensiuni social–
umane.
1. Legitimitatea politic ă
Legitimitatea este un principiu de întemeiere și justificare ale unei or dini politice sau ale
unui regim politic care presupune, în primul rând, încrederea și conștiința guvernan ților în
dreptul și capacitatea lor de a guverna și, pe de alt ă parte, recunoa șterea acestui drept și
competen ță de către cei guverna ți. Mai tehnic definit ă, legitimitatea reprezint ă gradul de
concordan ță dintre natura, structura și sursele puterii și credințele, opiniile și orizontul de
așteptare al electoratului despre și de la puterea respectiv ă. „Impunând o anumit ă
reciprocitate tacit ă și liber consim țită, legitimitatea îi confer ă statut de drept și de fapt unui
guvern în a- și exercita atribu țiile puterii și, implicit, autoritatea legitimat ă printr-o asemenea
recunoaștere“
52. Legitimitatea este, în ultim ă instanță, un act de credin ță și se bazeaz ă pe
identitatea de valori și obiective împ ărtășite în comun de cei doi poli ai guvern ării: clasa
conducătoare și electoratul. Aceast ă justificare a dreptul ui de a conduce se bazeaz ă pe o
relație reciproc ă: între oferta clasei politice și cererea electoratului trebuie s ă existe
garanția responsabilit ății morale și obligației politice, ca între persoane libere, ra ționale și
autonome.

56Principiile legitimit ății sunt justific ări ale puterii, adic ă ale dreptului de a comanda: pentru
că dintre toate inegalit ățile umane nici una nu are consecin țe atât de importante și, de
aceea, atâta nevoie de a se justific a precum inegalitatea care deriv ă din putere.
Legitimitatea este credin ța cetățenilor că autoritățile politice au dreptul s ă guverneze și să
ia deciziile de rigoare. Din aceast ă recunoa ștere a autorit ății guvernan ților rezult ă și
obligația guverna ților de a se supune. Seymour Martin Lipset vede în legitimitate
„capacitatea unui sistem de a na ște și menține credin ța că instituțiile politice existente sunt
cele mai bune posibil pentru societate“53. Iar Juan Linz propune o defini ție similar ă:
„credința că în ciuda insuficien țelor și slăbiciunilor lor, institu țiile politice sunt mai bune
decât oricare altele și trebuie, în consecin ță, să te supui lor“54.
Sociologul german Max Weber a elaborat primul o tipologie a formelor de legitimitate
politică, plecând de la principiile de întemeiere, justificare și recunoa ștere a unei ordini
politice sau sistem de guvern ământ. El a dedus aceste prin cipii din sistemele de credin țe,
de opinii și de atitudini specifice culturilor politice din țara sau din zona respectiv ă.
a) Legitimitatea istorico–tradi țională se întâlne ște îndeob ște în societ ățile antice și
medievale în cadrul formelor de guvern ământ monarhice și al regimurilor aristocratice.
Esența acestui tip de legitimitate const ă în proiec ția ordinii divine pe p ământ, unde regii și
împărații sunt locotenen ți ai lui Dumnezeu, un și prin gra ția și voința lui. Specific acestui tip
este preponderen ța factorului religios în cadrul si ncretismului etico–politico–religios.
Regele este nu numai un favorit al zeilor, dar este de na ștere superioar ă, ceea ce se
transmite ereditar printr-un drept natural la succesiunea pe tron („os domnesc“). O alt ă
component ă este gerontocra ția, puterea b ătrânilor, reuni ți în organismele de conducere
ale comunit ății (Sfaturi ob ștești, Areopag, Senat etc.). Aceast ă component ă are
reminiscen țe mitico–magice dup ă care, datorit ă vârstei, b ătrânii ar comunica cu spiritele
strămoșilor care le-ar descifra viitorul.
b) Legitimitatea harismatico–personal ă se formeaz ă datorită calităților excep ționale ale
Conducătorului (Rege, Pre ședinte, lider militar, sindi cal etc.). Aceste calit ăți excepționale
(harisma) inteligen ță ieșită din comun; energic debordant ă, intuiție vizionar ă, forță
hipnotică a privirii, talent oratoric ie șit din comun impune o leg ătură directă între
Conducător și mase, f ăcând inutil rolul de intermediar al institu țiilor politice. În general,
toate speran țele și așteptările se îndreapt ă spre personalitatea providen țială a liderului
care poate g ăsi soluții neașteptate la toate probl emele. Acest tip de legitima se poate u șor
transforma într-un fel de liturghie na țională în care marele preot î și mântuie ște poporul
său. De aici un pericol major care poate ap ărea. Crezându-se infailibil, acest tip de lideri
își vor impune doctrina lor, stilu l lor de conducere, în dispre țul oricăror forme colegiale sau
de consultare, ceea ce va duce, în ultim ă instanță, la domnia unei camarile, a unei
nomenklaturi, la corup ție și, ceea ce este mai grav, la pierderea sim țului realit ății.
c) Legitimitatea legal–ra țională caracterizeaz ă regimurile democratice contemporane.
Valorile și normele care contribuie la formarea legitimit ății legal–ra ționale între țin relații
complexe cu adev ărul, conștiința juridică și conștiința morală: „Gradul cel mai înalt al
conștiinței morale corespunde unei morale unive rsale reductibile la normele de baz ă ale
discursului ra țional, care ridic ă o preten ție de superioritate nu numai empiric ă (…) ci și
sistematic ă (apelând la solu ționarea argumentativ ă a preten ției sale de validitate)“55.

Legitimitate și legalitate
Raportul dintre legitimitate și legalitate a constituit o surs ă de confuzii în teoria politic ă și a
reprezentat un adev ărat nod gordian al ei. Pentru c ă în procesul valid ării normelor juridice
valoarea de adev ăr a acestora a fost considerat ă implicit realizat ă, partea a fost
identificat ă cu întregul, iar legitimitatea cu legalitatea. Sub influen ța pozitivismului juridic al
lui Hans Kelsen și a decizionismului lui Carl Schmitt s-a considerat c ă normele de drept au

57suficientă validitate ra țională și imperativ ă, sunt legitime prin el e însele. Ce se întâmpl ă
însă în cazul violen ței revolu ționare când legalitatea este suspendat ă și când însu și
sistemul juridic are nevoie de legitimita te în cadrul noului regim politic. Dac ă dreptul este
„voința clasei dominante ridicat ă al rang de lege“ atunci con ținutul democratic al normei
juridice devine fic țiune pură. Pentru a fi legitime, ele trebuie s ă respecte principiile statului
de drept, prezente în orice constitu ție liberal ă și să reflecte valorile umanismului validate
rațional ca valori ale adev ărului și ale con științei civice. Concep ția lui Max Weber despre
dominația legitim ă poate ajuta în explicarea acestui raport: „Conceptul lui Max Weber al
dominației legitime îndreapt ă atenția asupra rela ției dintre credin ța legitimit ății și potențialul
de justificare a ordinilor pe de o parte, și valabilitatea lor faptic ă, pe de alt ă parte. Baza
legitimității lasă să se recunoasc ă pe ce ultime principii poate fi întemeiat ă „valabilitatea“
unei domina ții, adică pretenția la supunerea func ționarilor fa ță de stăpân și a celor
dominați față de ambii“56. Pentru sus ținătorii pozitivismului juridic domina ția este
considerat ă legitimă dacă sunt îndeplinite cel pu țin două condiții: a) ordinea normativ ă
trebuie s ă fie instituit ă pozitiv și b) tovar ășii de drept trebuie s ă creadă în legalitatea ei,
adică în procedura formal ă corectă a creației juridice și a aplicării dreptului. „Credin ța în
legitimitate se restrânge la credin ță în legalitate; este suficient apelul la înf ăptuirea legal ă a
unei decizii. Dimpotriv ă, în cazul dependen ței de adev ăr a credin ței în legitimitate este
evident c ă apelul la faptul c ă statul poate s ă exercite monopolul crea ției juridice și al
aplicării dreptului dup ă reguli ra ționale legiferate, conform unui sistem, nu este suficient. O
procedur ă nu poate produce ca atar e legitimare, mai degrab ă însăși procedura
reglementar ă este obligat ă la legitimare“57.
Întrucât orice regim politic simt e „nevoia de autojustificare a fiec ărei puteri, ba chiar și a
fiecărei șanse de via ță“, el nu trebuie s ă se mulțumească doar cu argumente materiale,
afective sau ra ționale, în raport cu o valoare, pentru a- și menține credin ța în propria
legitimitate. Deoarece oric e legitimitate trebuie s ă se sprijine pe adev ăr, valorile și normele
după care se formeaz ă motivațiile au o rela ție imanent ă cu adev ărul și cu dezvoltarea
conștiinței morale. „A șadar, dac ă credința în legitimitate este conceput ă ca un fenomen
empiric, f ără raportare imanent ă la adevăr, cauzele pe care se sprijin ă în mod explicit au
doar o însemn ătate psihologic ă; dacă astfel de cauze stabilizeaz ă în mod satisf ăcător o
anumită credință în legitimitate, acest lucru depinde de prejudec ățile institu ționalizate și
dispozițiile comportamentale observab ile ale grupului de referin ță. Dacă însă pentru
fiecare credin ță în legitimitatea eficient ă se presupune o raportare imanent ă la adev ăr,
motivele pe care aceasta se sprijin ă, în mod explicit, au o preten ție de validitate ra țională
care poate fi verificat ă și criticată independent de eficien ța ei psihologic ă“58.

2. Autoritatea politic ă
Provine din verbul latin augur , augeo – a produce afar ă din sine, a face s ă apară ceva din
afara mediului s ău de origine, atribut care este privilegiul zeilor sau al naturii59. Este
calificat de auctor în orice domeniu, cel care „promoveaz ă“, care ia o ini țiativă, care este
primul ce produce o activita te oarecare, cel care fondeaz ă, care garanteaz ă, care, în
sfârșit, este „autorul“. Cel care este dotat cu autorit ate va fi mai pu țin caracterizat printr-o
forță în sensul energetic al termenului decât prin capacitate de a face ca lucrurile s ă se
întâmple. „Sensul primar al lui augeo se regăsește prin intermediul lui auctor în auctoritas .
Orice cuvânt pronun țat de autoritate determin ă o schimbare în lume, creeaz ă ceva;
această calitate misterioas ă demonstreaz ă că augeo exprimă puterea care face s ă răsară
plantele, care d ă naștere unei legi“60.
Capacitatea puterii politice de a se face ascultat ă fără a se recurge la for ța coercitiv ă a
statului, legitim instituit ă. Ca atribut al puterii po litice, autoritatea ridic ă probleme deosebit
de delicate deoarece manifestarea ei în via ța social ă depășește mecanismele de

58legitimare ale puterii și raportul domina ție–supunere. În ac țiunea ei în via ța politică
autoritatea se bazeaz ă pe mecanismele psiho–sociale ale influen ței și prestigiului.
Raportul dintre politic ă și morală capătă, în condi țiile manifest ării autorit ății politice, o
relevantă particular ă. Relația de autoritate ia na ștere din înse și procesele de socializare,
între fiin țe umane capabile de reflec ție și prevăzute cu autonomie. Ele con știentizeaz ă
rolul valorilor, al influen țelor reciproce dintre oameni în p ăstrarea echilibrului social.
Diferențele în asem ănare sunt impulsul fondator al autorit ății.
Ca atribut al puterii, autor itatea are mai multe forme și canale de manifestare, ceea ce
face ca ea s ă fie confundat ă când cu autoritatea actelor admin istrative, când cu autoritatea
organelor de stat, când cu autoritatea unei func ții. Dacă normele morale trebuie s ă
guverneze comportamentul politic, autoritatea politic ă trebuie s ă aibă și are o dimensiune
deontologic ă. În con ținutul ei, autoritatea moral ă asimileaz ă prestigiul, competen ța,
comportamentul unei per soane, ceea ce faciliteaz ă procesele de influen ță socială. Și în
cazul autorit ății politice ne supunem „de bun ăvoie și nesiliți de nimeni“ în fa ța unui lider
recunoscut pentru prestigiul s ău moral și competen ța sa profesional ă. Deși autoritatea
politică implică ideea de supunere, datorit ă acestor valori recunoscute ne supunem f ără
intervenția unei for țe sau din teama c ă vom fi pedepsi ți dacă vom face sau nu vom face
cutare lucru. În general, ca și celelalte forme ale autorit ății, autoritatea politic ă are prin
excelență trei note definitorii:
1. sens rela țional : influența exercitat ă de o persoan ă, organiza ție sau institu ție în diferite
sfere ale vie ții sociale, prin legitimitatea și prestigiul acestor, ca și prin statutul și calitățile
morale și profesionale ale conduc ătorilor:
2. sens func țional : puterea și dreptul de a emite acte și dispoziții cu caracter obligatoriu
sau de a impune ascultarea în temeiul unei calit ăți politice sau împuterniciri speciale.
3. sens institu țional : autoritatea este perceput ă ca un organ de stat co mpetent, investit cu
dreptul de a lua decizii sau de a emite dispozi ții cu caracter obligatoriu pentru comunitate.
(Dicționarul Enciclopedic Român )
În literatura de specialitate s-a insistat mult asupra sensurilor pe care le degaj ă conceptul
de autoritate în contextul mai larg al raporturilor di ntre puterea politic ă și autoritate:
„Puterea implic ă forța, violen ța și coerci ția; autoritatea implic ă convingerea și
recunoașterea. În acela și timp, spre deosebire de putere, autoritatea este recunoscut ă, iar
puterea este atât recunoscut ă cât și impusă, apelându-se, când este impus ă, la forță și
violență“. Întrucât autoritatea reprezint ă acceptarea și recunoa șterea regulilor de
conviețuire pe baza convingerii în valabilitat ea unui sistem de valori comun împ ărtășit, de
aici rezult ă următoarea concluzie: cu cât acc eptarea ordinelor pe baza credin ței într-un
sistem de valori comune predomin ă cu atât legitimitatea puterii este mai mare și cu cât
puterea încearc ă să se impun ă prin forță cu atât legitimitatea și autoritatea puterii se vor
diminua propor țional. Aceasta nu înseamn ă că doar sistemele comune de credin ță (ale
guvernan ților și guverna ților) asigur ă eficiența autorit ății politice în via ța unei comunit ăți.
Dimpotriv ă! După cum au demonstrat Max Weber și apoi Talcott Parsons între autoritate și
constrângere nu exist ă un raport disjunctiv–exclusiv. Ma x Weber vede autoritatea într-un
raport cvasi–identic cu domina ția, aceasta existând prin dreptul legitim al puterii de a
comanda împuternicit ă cu autoritate. Dup ă Max Weber, baza și resursa autorit ății constă
în capacitatea ei de a se impune, f ăcând apel la convingere și nu la constrângere.
Autoritatea este acea putere recunoscut ă care se exercit ă în cadrul unei structuri și dă
naștere la o ierarhie bazat ă pe relația comand ă–ascultare. Lasswell și A. Kaplan definesc
autoritatea ca „putere formal ă“ sau ca putere a șteptată și legitimă, adică recunoscut ă,
considerat ă justă de către subordona ți. Puterea tinde întotdeauna s ă devină legitimă, să
se transforme într-un raport autoritar61. R. Bierstedt consider ă și el autoritatea în acela și
mod, adic ă drept putere legitim ă instituțonalizată: „în organiza țiile formale, puterea social ă

59se transform ă în autoritate“62. Leibenstein vede autoritat ea ca putere „reciproc
recunoscut ă“: „trebuie s ă existe o recunoa ștere anterioar ă (sau contract) a șa cum între
potențialul superior și potențialul subordonat exist ă acea rela ție unidirec țională (articulat ă
în roluri). Leibenstein observ ă că, în lipsa unei asemenea recunoa șteri sau contract, nu
mai exist ă o relație de autoritate, ci numai de influen ță (…)“63.
Pentru Max Weber, autoritate și domina ție sunt sinonime. „În țelegem prin domina ție șansa
pe care o au anumite ordine specifice (sau toate celelalte ordine) de a g ăsi ascultare din
partea unui grup determinat de indivizi. Nu e, totu și, vorba de o șansă oarecare de a
exersa „putere fizic ă“ și „influen ță“ asupra altor indivizi; în aceste sens, domina ția
(„autoritatea“) poate s ă se sprijine, într-un caz particula r, pe cele mai diverse motive ale
supunerii: de la trista obi șnuință la pure considera ții raționale. Orice adev ărat raport de
dominare comport ă un interes, interior sau exterior, de a se supune“64.

3. Influența și prestigiul
După al doilea r ăzboi mondial sociologii și politologii au insistat îndeosebi asupra genului
proxim și diferen ței specifice dintre putere și influență, pe de o parte, dintre influen ță,
persuasiune și manipulare, pe de alta. Ei au insist at în mod deosebit asupra efectelor pe
termen lung asupra comportament elor politice pe care le au aceste elemente corelative
ale puterii politice. Astfel J. G. March și N. A. Simon au demonstrat în mod conving ător că
influența este un exemplu deosebit de cauzalitate care const ă în modificarea reac țiilor unei
persoane ca urmare a ac țiunilor altei persoane. Modifica rea comportamentului unui
subordonat este posibil ă datorită faptului c ă acesta „se bazeaz ă în acțiunile sale mai
degrabă pe raționamentul superiorului decât pe propriul s ău raționament“65.
Conform majorit ății teoriilor despre influen ța socială, capacitatea unui agent de a exercita
influență depinde de capacitatea personal ă a agentului și nu de autoritatea pozi ției sale
administrative descris ă în regulamentele interioare și în norma juridic ă. De asemenea, ea
mai depinde și de posesiunea sau controlul resurselor de valoare: bog ăția, prestigiul,
calificarea, informa ția, frumuse țea fizică și chiar recompensele personale ca recuno ștința
sau afec țiunea, competen ța.
H. Lasswell și A. Kaplan insist ă și ei asupra distinc ției dintre putere și influență, afirmând
că puterea nu este decât un tip par ticular de exercitare a influen ței prevăzută cu sanc țiuni.
Dar și exercitarea influen ței comport ă sancțiuni care, chiar dac ă nu înseamn ă în mod
necesar violen ță, afecteaz ă anumite valori (aprobare, dezaprobare, sentimentul
apartenen ței în general). În leg ătură cu raportul dintre putere și influență se poate observa
următoarele:
– puterea opereaz ă asupra voin ței, influen ța asupra schimb ării comportamentului;
– influen ța nu este exercitat ă de structuri particulare de putere ci de acelea și structuri de
putere printr-un tip de leg ătură sau de comunicare mai elastic ă, mai puțin rigidă;
– influen ța care eman ă din structurile de putere este o prelungire a autorit ății politice.
O resurs ă esențială a influen ței politice este prestigiul. Al ături de alte resurse ale influen ței:
competen ța, credibilitatea, obiectivita tea, prestigiul determin ă ca acțiunea unui actor politic
să aibă influență: „Prestigiul poate fi interpretat ca ceva ce câteodat ă este legat de putere,
în sensul c ă grupuri puternice tind s ă aibă prestigiu, iar grupuri prestigioase, putere.
Prestigiul separ ă net atât oamenii cât și grupurile între ele, iar una din consecin țele acestui
fapt este un tip de strati ficare ce apare în societ ățile omene ști. (…) Prestigiul nu ajunge
pentru a crea putere, iar cele dou ă fenomene, importante pe plan sociologic, pot s ă apară
sau să nu apară împreun ă“66.
Cu privire la faptul dac ă puterea și influen ța interac ționează sau nu în momentul
manifest ării lor în via ța politică: „(…) puterea și influența pot ap ărea izolate una de alta și
astfel ele sunt variabile independente … Influen ța nu cere putere, iar puterea se poate

60dispensa de influen ță. Influența poate converti un prieten, dar puterea poate constrânge,
deopotriv ă, pe prieteni și pe dușmani. (…) Influen ța este persuasiv ă, în timp ce puterea
este coercitiv ă. Ne supunem în mod voluntar influen ței, dar puterea cere supunerea
noastră. (…) Competen ța poate s ă nu fie apreciat ă și influența poate fi ineficace, dar
puterea nu poate fi contestat ă“67.
Raportul dintre influen ță și persuasiune deschide o punte spre în țelegerea puterii
simbolice ca formă de a obține ascultarea f ără să se recurg ă la coerci ție sau la mijloacele
violente. Puterea persuasiv ă sau capacitatea de a convinge se caracterizeaz ă prin
blocarea preferin țelor în fa ța opțiunilor puterii. Persuasiunea reduce opozi ția față de
proiectele puterii și la costuri sc ăzute față de utilizarea for ței. De aceea, împreun ă cu
manipularea și propaganda, ea este frecvent folosit ă pentru ob ținerea consensului, pentru
mobilizarea sprijinului și pentru diminuarea opozi ției față de scopurile puterii. Specific
persuasiunii este înlocuirea stilu lui propriu de a gândi cu al altc uiva, considerat superior ca
valoarea poten țială. Între influen ța politică și persuasiune exist ă atât asem ănări dar mai
ales deosebiri. Ambele se bazeaz ă pe sentimente și valori ca și pe utilizarea simbolurilor
cu impact emo țional. „Exercitarea influen ței atrage o schimbare real ă a preferin țelor
actorului; în aceea și situație el nu ar alege aceea și linie de conduit ă pe care el o avea
înainte de exercitarea influen ței“68. Deosebirea dintre influen ță și persuasiune ar consta în
„profunzimea efectelor lor: persuasiunea reprim ă preferin țele subiectului, f ără a le
schimba. (…) Deosebirea dintre influen ță și persuasiune este analoag ă deosebirii dintre
educație și propagand ă. (…) Puterea persuasiv ă acționează mai rapid și este mai pu țin
costisitoare decât influen ța dar este mai alienant ă și are un efect mai scurt și mai
superficial“69.
În societ ățile primitive, fragmentare și egalitare, influen ța derivă din genul de putere
personal ă, unde autoritatea șefilor, a „marelui om“ era intermitent ă. Ea poate fi localizat ă
în puterea personal ă a tatălui asupra membrilor familiei sale. Credin ța societ ății că
abilitățile liderilor sunt s uperioare le confer ă acestora puterea. În aceste societ ăți,
„prestigiul e asociat, de obicei, cu influen ța politică, pentru motive clare: conducerea prin
constrângere e imposibil ă aici. Conduc ătorul grupului nu e sus ținut de o for ță, de
specialiști ai violen ței, dependen ți de favorurile lui și, deci, motiva ți să-i urmeze poruncile.
Toți sunt antrena ți și echipați pentru lupt ă și le sunt disponibile acelea și arme și același
antrenament. Singurele diferen țe între ei sunt cele inerente fizicului și personalit ăților lor
(…). Dezvoltarea politic ă limitată creează o situație în care respectul și onoarea sunt
indispensabile influen ței politice“69. În ce prive ște distribu ția prestigiului în societ ățile
primitive, Radcliffe Brown afirm ă că „onoarea și respectul sunt acordat e la trei categorii de
persoane: 1. mai b ătrâni; 2. dota ți cu puteri supranaturale; 3. cu calit ăți personale, mai
ales îndemânare la vân ătoare și la război, generozitate, bun ătate fără ursuzlâc“70. O
asemenea distribu ție inegală a prestigiului presupune c ă beneficiile și respectul de care se
bucură cei puțini reprezint ă o recompens ă pentru serviciile aduse de ei celor mul ți, fără
nici o form ă de constrângere social ă. Ceea ce se poate vedea foar te limpede în cazul unei
persoane respectate pentru m ăiestria la vân ătoare și pentru generozitate. Membrii mai
neîndemânatici ai grupului o r ăsplătesc cu prestigiu și influență în schimbul unei p ărți din
vânatul pe care ea îl doboar ă. Prin acest schimb spontan, cei înzestra ți cu generozitate de
la natură, cu talent și energie sunt stimula ți să producă mai mult, iar cei care nu sunt au
mai mult ă siguranță că vor obține cele necesare traiului“71. În societ ățile arhaice egalitare
prestigiul „marelui om“ deriv ă din capacitatea lui de a- și exercita influen ța datorit ă, în
primul rând, calit ăților pe care el le posed ă și pe care discipolii lui le admir ă. În general,
„marele om“ are o anumit ă autoritate și influență pe care încearc ă să și le sporeasc ă.
Funcția lui primar ă este de a solu ționa disputele care apar în cadrul comunit ății. „Marele
om“ este actorul central în practicile politice și economice și în ritualurile care asigur ă

61redistribuirea bunurilor și a resurselor de hran ă la intervale prescrise. Pe lâng ă prestigiul
lui războinic, abilitatea de a dansa sau de a face daruri au devenit forme institu ționalizate
importante pentru a- și demonstra superioritat ea. A da daruri îl oblig ă pe primitor fa ță de
donator, care, în timp, îi confer ă acestuia un avantaj fa ță de alte persoane sau grupuri72.
Ca fenomen social–politic, prestigiul este strâns legat de perso nalizarea puterii, adic ă de
concentrarea speran țelor și idealului na țional într-un lider harismatic. El îndepline ște o
funcție de unificare a energiilor la nivelul unei na țiuni sau unor institu ții politice. Mai ales la
nivelul țărilor din Lumea a Treia care î și câștigaseră independen ța în anii '70, poporul se
identifică „cu un șef prestigios, cu un erou fondator care st ă garanție pentru identitatea și
unitatea na țională. Mai ales în fa ța străinătății“73. Fiind o institu ție a personaliz ării politice,
prestigiul devine un factor de ordine și de coeren ță. Mobilizând stima, admira ția, simpatia,
ea determin ă comportamente de supunere și de disciplin ă. Astfel, str ălucirea liderului
întărește coeziunea și influența organiza ției“74. Dar prestigiul are de asemenea, și o funcție
de stabilizare a puterii care beneficiaz ă de el: „ Șeful prestigios se bucur ă adesea de o
putere foarte stabil ă, foarte durabil ă. Căci acest prestigiu îl plaseaz ă la adăpostul criticilor
și, deci, al ac țiunilor rivale care ar putea, f ără aceasta, s ă-i dispute conducerea“75. Același
fenomen se observ ă și în cadrul partidelor politice contemporane unde un lider prestigios
devine simbolul acestei institu ții și poate avea un rol unificator și de coeziune intern ă,
salvând în felul acesta unitatea partidului de posibile frac țiuni. Este cazul P. S. D., care în
urma debarc ării cu cântec a lui Ion Iliescu, a intrat în deriv ă.
În elucidarea raportului dintre putere și influență specialiștii în comunicare au plecat de la
analiza modului în care valorile influen țează comportamentul, opinia și procesul de decizie
dintr-o anumit ă sferă sau domeniu de activitate. Definind puterea ca facultatea,
capacitatea de a-i determina pe al ții să facă anumite ac țiuni prin emisiunea de valori unii
autori introduc no țiunea de „structur ă a puterii în țeleasă ca matrice a valorilor care tinde s ă
le produc ă și să le difuzeze“76. Prin structur ă trebuie s ă înțelegem nu numai asocia țiile și
organiza țiile formale, dar și grupurile informale, adic ă orice tip de grup care creeaz ă valori.
Astfel de structuri se caracterizeaz ă prin urm ătoarele:
1. un ansamblu de valori (interese, scopuri, dorin țe etc.);
2. un sentiment de apartenen ță sau de rela ționare care înseamn ă și un tip de leg ătură
asociativ ă (care poate fi formal ă, informal ă, ideală etc.) care înseamn ă și un tip de
comunicare func țională în cadrul ei;
3. un minimum de ierarhie (care poate s ă fie formal ă, informal ă, în concordan ță cu tipul
asociativ de rela ție);
4. un tip de raporturi cu exteriorul, adic ă cu alte grupuri și cu sistemul social global, în
legătură cu scopurile propuse sau urm ărite.
În majoritatea teoriilor despre influen ța socială capacitatea unui agent de a exercita
influență provine din posesia sau controlul resurs elor de valoare. R. Dahl vede în baza
puterii unui agent „toate resursele – prestigiu, fapte, obiecte etc. – pe care el le poate
întrebuin ța pentru a determina comportamentul altui agent“77. Astfel „listele de resurse“
conțin elemente diferite cum ar fi: competen ța profesional ă, bogăția, prestigiul, for ța fizică
și chiar sentimentele personale precum recuno ștința sau afec țiunea.
O trăsătură important ă a multor tipuri de resurse este faptul c ă ele pot fi grupate astfel
încât să serveasc ă drept baz ă mai eficient ă influenței. Combinarea resurselor reprezint ă
adeseori un aspect deosebit exercit ării influen ței. R. Dahl define ște mijloacele puterii sau
ale influen ței ca „activitate mediatoare a lui A, între baza lui A și reacția lui B“78. Conform
politologului american, baza este inert ă sau pasiv ă; ea trebuie s ă fie exploatat ă într-un
anumit fel dac ă se urmărește să fie modificat comportamentul celorlal ți. R. Dahl ilustreaz ă
această caracteristic ă a bazei sugerând c ă în cazul Pre ședintelui american, mijloacele de
influențare ar include perspectiva pozi ției patronale, amenin țarea cu dreptul de veto,

62organizarea de conferin țe de pres ă, amenin țarea cu apelul la corpul electoral și la
prerogativele sale constitu ționale, exercitarea farmecului personal etc. Lasswell și A.
Kaplan definesc și ei puterea și influența în termeni de valori: „Valoarea de baz ă a
influenței este condi ția cauzal ă a exercit ării ei, cea care face influen ța efectivă. Deoarece a
avea influen ță înseamn ă a ocupa o pozi ție de valoare favorabil ă, putem descrie în termeni
de valori condi țiile exercit ării influen ței. De fiecare dat ă când X are influen ță asupra lui Y,
există o valoare fa ță de care X ocupă o poziție favorabil ă și din cauza c ăreia el își poate
exercita influen ța asupra lui Y. Aceast ă valoare este valoarea de baz ă a relației de
influență sau baza influen ței. Se știe că poate exista un lan ț de valori care opereaz ă ca
bază într-o rela ție dată. X poate întrebuin ța bogăția pentru a influen ța puterea, care
influențează, la rândul ei, bog ăția lui Y.“79.

Consensul
Consensul deriv ă din acea sociabilitate înn ăscută a omului care îl transform ă în creator de
cultură și societate și îl diferen țiază de restul vie țuitoarelor în sensul c ă fără comunicare și
fără interac țiune omul, de unul singur, nu ar putea tr ăi. Aceasta este premisa
antropologic ă pe care se înal ță regulile consensului fundamental al lui John Locke dup ă
care, pentru a beneficia de securitatea vie ții și a bunurilor, oamenii accept ă valorile de
bază ale societ ății politice, ca obliga ții reciproc împ ărtășite, și domina ția care decurge din
procesele guvern ării: „Este vorba aici de un calc ul liberal care, justificând ra țional obliga ția,
transform ă constrângerile efectiv suferi te în comunitatea politic ă în obliga ții consim țite și
face din condi țiile raționale ale coexisten ței politice o obliga ție pe care fiecare și-o impune
cu titlu de principiu, în virtutea unei decizii luat ă de libertatea sa, luminat ă de rațiunea
sa“80. Consensul fundamental presupune acordul cet ățenilor în jurul valorilor de baz ă.
Consensul procedural presupune acordul în jurul unui set de proceduri cu privire la luarea
deciziilor de interes comun. Aceste proc eduri presupun acordul de a fi în dezacord și
pasiunea pentru unanimitate. Consensul comport ă un transfer de drepturi și obligații,
transfer ce poate fi abordat de dou ă puncte de vedere: 1. consens ul este un procedeu prin
care autoriz ăm pe cineva s ă facă ori să se abțină să facă ceva ( consens normativ ); 2.
consensul presupune comunicarea efectiv ă a intenției și convingerea c ă cei cărora le-o
comunicăm pot avea încredere c ă nu vom împiedica sau stânjeni ac țiunea pe care și-au
propus s ă o realizeze ( consens procedural ).
Probleme deosebite se pun în moment ul distingerii dintre consens și legitimitate, ca
mecanisme de justificare și manifestare a puterii în via ța socială:
Consensul procedeaz ă dintr-o evaluare a beneficiilor și avantajelor sim țite, a profitului
obținut din func ționarea regulat ă a institu țiilor și a actelor imputate conduc ătorilor: el este
fructul a ceea ce Lipset numea eficien ța unui regim. Acest autor distinge clar, din punct de
vedere conceptual, legitimitatea – care implic ă o credin ță în valoarea social ă a institu țiilor
– și eficiență, care corespunde aptitudinii func ționale a unui regim de a percepe și
soluționa problemele majore ale societ ății: „Prin eficien ță noi înțelegem randamentul
funcțional – adic ă modul în care regimul se achit ă de sarcinile esen țiale ale guvern ării, așa
cum le poate concepe majoritatea popula ției și mai ales acele grupur i puternice precum
armata sau marea finan ță“81. Distinc ție necesar ă, dar relativ ă: ea tinde s ă se șteargă
concret, dup ă Lipset, într-un regim de democra ție liberală82.
Pentru a îndep ărta riscurile unei confuzii între legitimitate și consens trebuie, deci, s ă
amintim c ă legitimitatea unui regim decurge din i dentificarea sa cu un sistem de valori și
norme, din aptitudinea sa prezumat ă de a asigura triumful valo rilor socialmente dezirabile.
Astfel eficien ța unui regim asigur ă mai pu țin legitimitatea sa decât ata șamentul s ău
manifest la realizarea unui obi ect suprem. Acest lucru este valabil pentru regimurile
naționaliste din țările decolonizate unde construc ția națiunii înseamn ă cucerirea unei

63identități, eliberarea de umilin ța colonial ă, speran ța unei puteri viitoare; acest lucru este
valabil și pentru dictaturile legitimate printr-o misiune istoric ă realizabil ă în viitor: și pentru
democra ții, identificate cu viitorul justi ției sau al libert ății. În toate cazurile, legitimitatea
constă în demonstrarea uneia aptitudini de a asigura triumful valorilor, în țeles fiind c ă ea
nu se reduce la aceasta. (…). Consensul nu este un consim țământ actual. El nu presupune consim țământul activ al
fiecăruia față de anumite lucruri. În al doilea rând, chiar dac ă în mare no țiunea de consens
ar putea fi o simpl ă acceptare (adic ă un consens într-o form ă pasivă), în toate cazurile
proprietatea ce define ște în ansamblu consensul ca acceptare este o „împ ărtășire“ care
oarecum leag ă oamenii
83. (…) În ceea ce prive ște teoria democra ției, trebuie s ă distingem
trei obiecte ale posibilei împ ărtășiri: a) valorile ultime (cum ar fi libertatea și egalitatea); b)
regulile jocului sau procedur ile; c) guvernele specifice și politicile guvernamentale. Aceste
obiecte de consens–disensiune pot fi transforma te, la rândul lor, urmându-l pe Easton, în
trei niveluri ale consensului: a) consensul la nivelul comunit ății sau consensul de baz ă; b)
consensul la nivelul regimului sau consensul procedural; c) consensul la nivelul politicilor
sau consensul politicilor84.
TERMENI–CHEIE: putere; putere politic ă; legitimitatea puter ii; autoritate politic ă;
dominație; coerci ție; forță; consens; influen ță; prestigiu; resurse materiale și simbolice;
instituționalizarea puterii; control social; lege; legalitate.
ÎNTREBĂRI:
1. Definiți puterea politic ă.
2. Explica ți diferențele conceptuale dintre principalele defini ții ale puterii politice.
3. Explica ți rolul controlului social în institu ționalizarea puterii.
4. Definiți legitimitatea și autoritatea politic ă.
5. Definiți influența și consensul politic;
6. Arătați diferențele dintre putere și influență.
8. Explica ți diferențele dintre paradigma clasic ă și cea postmodern ă ale puterii.

64NOTE:

1 FOUCAULT, MICHEL, L’Archéologie du Savoir , Paris, Gallimard, 1969.
2 FOUCAULT, MICHEL, Surveiller et purir , Naissance de la prison , Paris, Gallimard, 1975, p. 31–32.
3 FOUCAULT, MICHEL, The History of Sexuality , New York, Vintage Books, 1980, p. 136.
4 Ibidem , p. 139.
5 FOUCAULT, MICHEL, Surveiller et punir , op. cit. , p. 218.
6 BEST, STEVEN; KELLNER, DOUGLAS, Postmodern Theory. Critical Interrogations . New York, The
Guilford Press, 1991, p. 50. Pentru o pozi ționare cât mai exact ă a gândirii lui M. Foucault în cadrul
paradigmei postmoderniste vezi capitolele dedicate de aceia și autori lui Jean Baudrillard; Jacques Derrida;
Gilles Deleuze și Felix Guattari: Vezi, de asemenea, interviurile date de M. Foucault în perioada 1972–1977
cuprinse în excelenta antologie realizat ă de Colin Gordon: „Power/Knowledge: Selected interviews and other
writings, 1972–1977, by Michel Foucault. New York, Pantheon Books, 1980,.
7 FOUCAULT, MICHEL, Surveiller et punir , op. cit. , p. 217.
8 FOUCAULT, MICHEL, The History of Sexuality , New York, Vintage Books, 1980, p. 102.
9 BIERSTEDT, ROBERT, Power and Progress. Essay on sociological theory , New York, McGrand-Hill, 1975,
p. 226.
10 RUSSELL, B., On Power. A New Social Analysis , London, George Allen and Unwin Ltd., 1975, p. 3.
11 BARBER, C. L., The Story of Linguage , 1972, p. 94.
12 The Oxford Latin Dictionary , 1968,. Apud: Texts, Contexts, Concepts – Studies on Politics and Power in
Language. The Finnish Political Science Association Ed. by Sakari Hänien and Kari Polanen, 1990, p. 98.
13 FABER, K. G.; MACHT, GEWALT. În: Geschlichtliche Grundbegriffe, vol. III, Stuttgart, Klett – Cotta, 1982.
Apud : Texts, Contexts, Concepts – Studies on Politics and Power in Language. The Finnish Political Science
Association.
14 ELMAN R. SERVICE, Origins of the States and Civilisation. The Process of Cultural Evolution , New York,
W. W. Northon and Co., Inc., 1975, p. 83.
15 SIMSON, S. P.; STONE, J., Cases and Readings on Law and Society , vol. 1. Law and Society in
Evolution, St. Paul, Minnesota, West Publishing Co., 1948, p. 3.
16 GINSBERG, MORRIS, The Psychology of Society , London, Methuen, 1921, p. 106 și urm.
17 GOLDSCHMIDT, WALTER, Man’s Way , New York, Henri Holt, 1959, p. 99.
18 DIAMOND, STANLEY, The Rule of Law versus the Order of Custom. Social Research , nr. 38, 1, 1971, p.
47.
19 ELMAN, R. SERVICE, Origins of the State and Civilization , op. cit. , p. 86.
20 Ibidem.
21 POSPISIL, LEOPOLD, The Ethnology of Law. În: McCaleb Modules in Anthropology , module 12, Reading,
1972.
22 Ibidem , p. 16.
23 LAVAU, GEORGE, Pouvoir et société , Paris, 1966, p. 22.
24 RUSSELL, BERTRAND, Power : A new Social Analysis , London, George Allen and Unwin Ltd., 1975, p. 4.
25 Influențe ale acestei abord ări se pot întâlni și în operele contemporane dedicate puterii, bun ăoară în cea a
lui Dennis Wrong: „capactitatea unei persoane de a produce efecte scontate și prevăzute asupra celuilalt“.
26 HOBBES, THOMAS, Leviathan , London, Penguin Books, 1971, p. 34.
27 LOCKE, JOHN, Second Treatise of Government , cap. I.,
28 MILL, JOHN STUART, Despre guvernarea reprezentativ ă.
29 WEBER, MAX, The Theory of Social and Economic Organisation , p. 152.
30 LASSWELL, H. și KAPLAN, A., Power and Society , New York and London, Yale Univ. Press, 1950, p. 75.
31 Ibidem , p. 74.
32 Ibidem , p. 71.
33 CHAZEL, FR.. În: Brian Barry (ed.), Power and Political Theory : Some European Perspectives , London,
Viley, 1976, p. 65.
34 LUKES, STEVEN, Power : A Radical View , London, Macmillan, p. 34.
35 DAHL, ROBERT, The Concept of Power . În: Behavioural Science , nr. 2, 1957, p. 203 și urm.
36 DEUTSCH, KARL, W., On the Concept of Politics and Power. În: International Politics and Foreign Policy.
A Reader in Research and Theory. Edited by James N. Rosenau, New York, The Free Press, 1969.
37 PARSON, TALCOTT, On the Concept of Political Power. În: Class, Status and Power, Social Stratification
in Comparative Perspective , New York, The Free Press, 1966.
38 CAVALLI, LUCIANO, Sociologia delle communicazioni di masso. Antologia di scienze sociali. Milano,
Bompiani, 1966, p. 637.
39 Ibidem , p. 652.
40 KATZ, ELIHU; LAZARSFELD, PAUL, Personal Influence , New York, Glencoe Press, 1955.

65
41 BACHRACH, PETER și BARATZ, NORTON, Two faces of power. În: The American Political Science
Review , nr. 4, decembrie 1962, p. 947–952.
42 Apud , TÎRDEA, BOGDAN; NOROC, LARISA, Politologie , Chișinău, 2006, p. 44.
43 THOMPSON, B. JOHN, Media și modernitatea. O teorie social ă a mass-media. , Antet XX Press, Filipe știi
de Târg, f. a., p. 17.
44 CHOMBART de LAUWE, PAUL HENRI, Cultura și puterea . București, Editura politic ă, 1983, p. 221.
45 Ibidem , p. 217.
46 BURDEAU, GEORGE, La politique aux pays des merveilles . P. U. F., Paris, 1979, p. 93.
47 FEUERBACH, LUDWIG, L’essence du christianisme , Paris, Maspero, 1968 (1846), p. 399.
48 SCHWARTZENBERG, ROGER–GÉRARD, L’Etat–spectacle. Essai sur et contre le star système en
politique , Paris, Flammarion, 1977, p. 293.
49 Ibidem , p. 291–292.
50 Ibidem , p.
51 SCHWARTZENBERG, ROGER–GÉRARD, L’Etat–spectacle , op. cit. , p. 226.
52 Vezi JUDE, IOAN, Paradigmele și mecanismele puterii. Kratologia – o posibil ă știință despre putere ,
București, Editura Științifică și Pedagogic ă, R. A., 2003, pp. 386–403.
53 LIPSET, S. M., Social conflict , legitimacy and democracy. În: LIPSET, S. M., Political Man. The Social
Basis of Politics. Doubleday, New York, 1959.
54 LINZ, JUAN, Legitimacy of democracy and the socioeconomic system. În: DOGAN, M. (ed), Comparing
Plutslist Democracy , Strains and Legitimacy , Westview, Boulder, 1988. p. 65–113.
55 HABERMAS, JURGEN, Cunoaștere și comunicare , București, Editura politic ă, 1983, p. 336.
56 WEBER, MAX, Die Typen der Herr schaft. În: Wirtschaft und Gescllschaft , vol. I, Köln, 1936, p. 157 și urm.
Apud; HABERMAS, J., Cunoaștere și comunicare , București, Editura politic ă, 1983, p. 337.
57 HABERMAS, JÜRGEN, Cunoaștere și comunicare , București, Editura politic ă, 1983, p. 339.
58 HABERMAS, JÜRGEN, op. cit. , p. 338–339.
59 LASSWELL, H.; KAPLAN, A., Power and Society, op. cit., p. 76.
60 BIERSTEDT, ROBERT, op. cit. , p. 227–228.
61 Apud , COLAS, DOMINIQUE, Sociologie politic ă, Editura Univers, Bucure ști, 2004, p. 90–91.
62 WEBER, MAX, Gemeinschaft und Gesellschafti , vol. 1, Köln, 1936, p. 637.
63 BENVENISTE, EMILE, Le vocbulaire des institutions indo–européennes , vol. 2
64 BENVENISTE, EMILE, op. cit. , p. 91.
65 MARCH, J. G., An Introduction to the Theory and Measurement of Influence. În: American Political
Science Review , 1955, p. 433.
66 BIERSTEDT, ROBERT, Power and Progress. Essay in sociological theory . New York, Mc Grand Hill,
1975, p. 226.
67 BIERSTEDT, op. cit. , p.
68 ETZIONI, AMITAI , The Active Society , New York, The Free Press, 1968, p. 352.
69 Ibidem , p. 357–358.
69 LENSKY, E., GERHARD, Putere și privilegii . O teorie a stratific ării sociale . Amarcord, Timi șoara, 2002, p.
111.
70 Apud, LENSKY, E. GERHARD, op. cit. , p. 110.
71 Ibidem.
72 KENNETH, READ, Leadership and Consensus in a New Guineea Society. În: American Anthropology nr.
61, 3, 1959, p. 428.
73 SCHWARZENBERG, ROGER, GÉRARD, L’Etat–spectacle , op. cit. , p. 228.
74 Ibidem , p. 229.
75 Ibidem , p. 230.
76 La sociologia del potere. (A cura di Franco Ferrarotti), Bari, Laterza, 1973 (introducere).
77 DAHL, R., The Concept of Power. În: Behavioral Science , nr. 2, 1957, p. 203.
78 Ibidem.
79 LASSWELL, D. HAROLD; KAPLAN, ABRAHAM, Power and Society. A Framework for Political Inquiry ,
New Haven and London, Yale Univer sity Press, 1969, p. 83.
80 POLIN, RAYMOND, L’obligation politique , Paris, P. U. F., 1971, p. 12.
81 LIPSET, SEYMOUR MARTIN
82 Apud: JUDE, JOAN
83 ETZIONI, A., The Active Society , New York, Free Press, 1968, partea a IV-a și GARHAM, G. J., Consens
in G. Sartori (ed), Social Science Concepts : A Systematic Analysis.
84 EASTON, D., A System Analysis of Political Life. New York, Viley, 1965, cap. 18.

66Capitolul 4
IDEOLOGIILE POLITICE

1. Ambiguit ățile semantice ale conceptului de ideologie.
Spre deosebire de polisemantismul unor concepte–cheie din câmpul științelor social–
politice (precum democra ția sau libertatea, de exempl u) care au o vechime milenar ă,
termenul ideologie are o vârst ă de mai pu țin de dou ă sute de ani. Apari ția și apoi
consacrarea lui definitiv ă reprezint ă încununarea fireasc ă a maturiz ării unui curent de
gândire – iluminismul care, prin laicizarea valorilor și fetișizarea ra țiunii la rang de lege
universal ă, credea c ă poate crea o lume în care pasiunile și dorințele umane s ă-și
găsească o împlinire în conformitate cu dreptul omului la fericire. Aceast ă omnipoten ță a
rațiunii de a crea o lume nou ă prin descoperirea legilor care ac ționează în natur ă și în
cadrul societ ăților umane pe baza facult ății de a gândi a dus la încrederea omului în for țele
sale proprii, la credin ța că progresul social era impl acabil, prin dezvoltarea cunoa șterii,
ceea ce a constituit prima configura ție semantic ă a conceptului: transformarea ideilor în
credințe, în repere esen țiale ale ac țiunii umane.
Termenul „ideologie“ a fost creat în 1796 de Antoine Destutt de Tracy, unul din filosofii pe
care Conven ția revolu ționară îi însărcinase cu conducerea nou creat ului Institut Francez,
special pentru a r ăspândi ideile iluminismului. In stitutul s-a bucurat pentru pu țin timp de
patronajul lui Napoleon, care a devenit me mbru de onoare înaintea Concordatului s ău cu
Biserica și a cezarismului crescând, c eea ce a cauzat o rupere a rela țiilor. În „Elements
d’idéologie“, scris ă între 1801 și 1805, de Tracy propunea o nou ă știință a ideilor, o
ideologie, care ar fi baza tuturor celorlalte științe. Respingând conceptul de idei înn ăscute,
de Tracy explica modul în care ideile noastre iau na ștere din senza ții. O explica ție
rațională a originii ideilor, eliberat ă de prejudec ățile religioase sau metafizice, ar constitui
fundamentul pentru o societate dreapt ă și fericită. Aceast ă explicație a originii ideilor ar
demonstra sursa lor comun ă în trebuin țele și dorințele umane, acel cadru reglator al
societății pe baza dreptului natural.
Deși la originea sa conceptul de ideologie era considerat progresist, în concep ția lui
Napoleon el a c ăpătat sensuri peiorative. Pe m ăsură ce guvernarea sa evolua c ătre un
imperiu sus ținut de cezarism, critica ideologilor liberali și republicani era inevitabil ă.
Aceștia din urm ă constituiau o parte din cei pe care i-a învinuit Napoleon dup ă retragerea
de la Moscova. „Ideologia, aceast ă metafizic ă nebuloas ă, este cea care, prin cercetarea subtil ă a primelor
cauze, dore ște să stabileasc ă pe aceast ă bază o legisla ție a popoarelor, în loc s ă-și obțină
legile din cunoa șterea inimii umane și a lecțiilor istoriei“
1.
Oscilațiile între conota țiile pozitive și negative vor fi caracteristi ce pentru întreaga istorie a
conceptului de ideologie. Astfel, „în epoca lui Napoleon…, «ideologia» ajunge s ă însemne
virtual orice credin ță de tip republican sau revolu ționar, adic ă orice credin ță ostilă lui
Napoleon însu și“2.

DEFINIȚIE
Ideologiile sunt , în general , credințe de grup institu ționalizate pe care indivizii le asimileaz ă
prin procesele de socializare. Ele sunt sisteme de reprezent ări, puternic structurate , prin
care se afirm ă o ierarhie a valorilor.
CARACTERISTICI
1. Mulți oameni primesc o ideologie prin ident ificarea cu un grup social sau prin
distanțarea față de acesta.

672. Ele se transform ă în argumente: ele sunt menite s ă conving ă și să contracareze
concepțiile rivale.
3. Ele afecteaz ă în totalitate unele din valorile majore ale vie ții.
4. Ele cuprind programe pent ru schimbarea sau conservare a ordinii politice; pentru
apărarea, reformarea sau abolirea unor institu ții social–politice.
5. Ele sunt, în parte, ra ționalizări ale intereselor de grup – dar nu în mod necesar
interesele tuturor grupurilor care le îmbr ățișează.
6. Ele sunt normative, etice, moralizatoare în ton și în conținut.
7. Ele sunt, inevitabil, p ărți ale unui sistem de credin țe mai vast și împărtășesc
proprietățile structurale și stilistice ale acestui sistem.
8. Ele au un corp de documente sacre (Constitu ții; Declara ții ale Drepturilor; manifeste;
programe) și eroi (părinți fondatori; unificatori ; salvatori; profe ți și înțelepți; mari interpre ți și
autori). 9. Toate ideologiile, ca toate celelalte credin țe, implic ă o teorie a cauzei și a efectului în
lume, precum și o teorie despre natura uman ă (bună sau rea; perfectibil ă sau nu).
10. „Ideologiile politice amestec ă întotdeauna , într-un mod mai mult sau mai pu țin fericit,
propoziții de fapt și judecăți de valoare. Ele exprim ă o perspectiv ă asupra lumii și o voință
orientată spre viitor. Ele nu cad în mod direct sub alternativa adev ărului și falsului, nici nu
aparțin gustului sau culorilor“
3.
11. O ideologie este întotdeauna colectivă. De altfel, aceasta o deosebe ște de opinie sau
de credin ță, care pot fi individuale. Ea este o gândire anonim ă, un discurs f ără autor, ceea
ce toată lumea crede f ără ca nimeni s ă o gândeasc ă4.
În ce prive ște raportul ideologiilor cu sistemele de credin țe pozitive sau normative,
prezente în orice societate, ideologiile ar fi o variabil ă a acestora. În raport cu viziunile
despre lume, ideologiile se caracterizeaz ă prin caracterul explicit al formul ării lor. Dar ele
sunt mai închise, mai rezistente la inova ție5.
Ideologiile împ ărtășesc cu „sistemele și curentele de gândire“ (existen țialismul,
pragmatismul sau empirismul, de exemplu) caracterul de a fi fundamentate pe construc ții
intelectuale explicite sau sistematice, îns ă curentele de gândire nu se bucur ă de adeziune
totală tocmai datorit ă deschiderilor mai largi fa ță de inova ție. Sintetizând, ideologiile se
disting de alte tipuri de credin țe prin pozi ția pe care o ocup ă în raport cu opt criterii:
1. caracterul explicit al formul ării lor;
2. voința de a se concentra asupra unei credin țe pozitive sau normative particular ă;
3. distinc ția față de alte sisteme de credin țe trecute sau contemporane;
4. rezisten ța la sau respingerea inova ției;
5. caracterul intolerant al prescrip țiilor;
6. caracterul pasional al promulg ării lor;
7. exigen ța lor privind adeziunea;
8. asocierea lor cu institu țiile menite s ă întărească și realizeze credin țele respective.
Este interesant de remarcat faptul c ă marele sociolog american, Talcott Parsons, propune
o definiție a ideologiei apropiat ă de cea a lui Marx:
„Criteriul esen țial al ideologiei este devia ția sa în raport cu obiectivitatea științifică…
Problema ideologiei apare atunci când exist ă o contradic ție între ceea ce credem și ceea
ce poate fi stabilit în mod științific ca fiind corect.“
6. „Politica ar trebui s ă fie realist ă; politica
ar trebui s ă fie idealist ă; două principii care sunt adev ărate atunci când se completeaz ă
unul pe cel ălalt și sunt eronate când sunt separate.“ (M. Bluntschli)
Raymond Boudon distinge „dou ă tipuri fundamentale de definiție a ideologiei: cea
tradițională, care define ște ideologia plecând de la criteriul adev ărului și falsului și cea
modernă, care o define ște mai curând plecând de la ideea de sens. Astfel, o norm ă poate

68avea un sens, poate fi adaptat ă la o anumit ă stare a societ ății, fără să fie, din aceast ă
cauză nici adev ărată, nici fals ă. Este cazul valorii poz itive a împrumutului f ără dobândă din
economiile de reciprocitate. (…) Pe de alt ă parte, se pot distinge dou ă tipuri principale de explicație a fenomenelor
ideologice: explica ția irațională și explicația rațională. Primul tip reia într-o mare m ăsură
filosofia clasic ă a erorii; ca er oare, ideologia ar fi produsul for țelor care scap ă controlului
subiectului (…). În explica țiile de tip ra țional adeziunea la ideologii poate, dimpotriv ă, să fie analizat ă ca un
comportament comprehensibil , în sensul lui Max Weber. Aceasta nu înseamn ă, evident,
că acest comportament este produsul deliber ării și al calculului“
7 (…).
Din încruci șarea celor dou ă tipuri de defini ții și a celor dou ă tipuri de explica ție, Raymond
Boudon ob ține patru combina ții posibile:
1. Definiția tradițională (ideologia este o eroare) și explica ție irațională (adeziunea la
ideologie este rezultatul for țelor care scap ă controlului subiectului;
2. Definiția tradițională (ideologia este o eroare) și explica ție rațională (adeziunea la
ideologie este comprehensibil ă);
3. Definiția modern ă (ideologia nu relev ă criteriul adev ărului și falsului) și explica ție
irațională (adeziunea la ideologie este rezultatul for țelor care scap ă controlului subiectului);
4. Definiția modern ă (ideologia nu relev ă criteriul adev ărului și falsului) și explica ție
rațională (adeziunea la ideologie este comprehensibil ă).
8

∗ Apud Raymond Boudon, op. cit. , p. 83.

TIPURI DE EXPLICA ȚIE A IDEOLOGIEI
∗
TIPURI DE DEFINI ȚIE A
IDEOLOGIEI
Explicație irațională
Explicație rațională

Definiție tradițională
(în raport cu criteriul adevărului și falsului)
1. Orbirea provocat ă de
interesele de clas ă (Marx).
Adeziunea la ideile false din fanatism (ARON, SHILS)
2. Fetișismul m ărfurilor, ideologie
mercantil ă
(Marx) Magia (MAX WEBER)
Definiție modern ă
(fără referință la criteriul
adevărului și falsului)
3. Respectul drapelului (DURKHEIM). Admirația pentru șeful
harismatic (MAX WEBER)
4. Zeii romani, cultul lui Mithra (MAX WEBER). Respectul aristocratului pentru monarhia absolut ă
(MARX) Împrumutul cu dobând ă
(MANNHEIM). Legea Taft–Hartley (GEERTZ).

69Tipuri de explica ție a ideologiei∗∗

În aceast ă ordine de idei ideologiile ar fi sisteme de credin ță mai mult sau mai pu țin
instituționalizate și care con țin, pe lâng ă acestea, credin țe preideologice foarte
personalizate.9 Mai mult, ele sunt „combina ții de sisteme proiective, în interesul c ărora
este mobilizat ă (ideologia) și, de aceea, au aceea și structur ă ca și raționalizările.“10
Datorită acestui cadru specific al gândirii, ideologiile permit agen ților politici s ă se
orienteze în complexitatea lumii sociale. Dup ă Clifford Geertz, „prin construc ția ideologiilor,
aceste imagini schematice ale ordinii social e, omul poate deveni cel mai bun sau cel mai
rău animal politic.“11 Cu alte cuvinte, func ția ideologiei este de a face politica posibil ă,
oferindu-i concepte dot ate cu autoritate și capabile s ă-i dea un sens, ca și imaginile
evocatoare cu ajutorul c ărora realitatea politic ă poate fi perceput ă într-un mod sensibil.12
Mai concret, Daniel Bell vede în ideologii „trans formarea ideilor în leviere sociale… Pentru
ideolog, adev ărul derivă în acțiune și semnifica ția este dat ă experien ței prin transformarea
momentului.“13
Transformarea ideilor în credin țe presupune, în domeniul politicului, no țiunea de credin ță
într-o cauz ă nobilă, într-un scop suprem, într-un ideal. Cu cât acest scop este mai vag și
mai general, cu cât o cauz ă politică dreaptă este motivat ă religios, cu atât fervoarea
credinței este mai mistuitoare și cu atât se apropie mai mult de fanatismul religios care
încălzește mai nobil spiritele. Credin ța religioas ă a servit adeseori de mobil r ăzboaielor de
cucerire, indiferent de sistemul religios. Cruciadele, Inchizi ția, Noaptea Sfântului
Bartolomeu, cre știnarea Lumii Noi, ac țiunile teroriste contem porane sunt acoperite de un
voal religios care justific ă acțiunea împotriva realit ății care pâng ărește: „Iuda“, „Marele
Satan“, „Necredincio șii“, „Goimii“, „Ghiaurii“, „Antihristul“, „P ăgânii“. Ac țiunea de masacrare
sau de cre știnare for țată, de supunere a popula țiilor băștinașe s-a dus pe teren religios și
cultural, în numele lui Hristos, Domnul iubirii și al milei.
Activitatea ideologic ă trebuie deosebit ă cu grijă de activitatea științifică. Aceasta din urm ă
se caracterizeaz ă printr-un ansamblu de propozi ții logice a c ăror finalitate este
descoperirea adev ărului, ca valoarea central ă a demersului cognitiv. Obiectivitatea
cunoașterii nu presupune inten ționalitatea ac țiunii, nici utilizarea va lorii de fals pentru
popularizarea ideilor sau descoperirilor științifice. Dimpotriv ă, discursul ideologic, de și este
TIPURI DE TRADI ȚIE
EXPLICA ȚIE IRAȚIONALĂ
EXPLICA ȚIE RAȚIONALĂ

TRADIȚIE MARXIST Ă
MARX I: Ideologia, imagine inversat ă a
realității sub influen ța
intereselor de clas ă.
MARX II: Ideologia ca efect al perspectivei sau ca adeziune con știentă la
credințe utile.
LENIN: Ideologia, art ă în panoplia luptei
de clasă.

TRADIȚIE
NONMARXIST Ă
ARON–SHILS: Ideologia, produs al fanatismului, al pasiunilor.
MANNHEIM: Ideologia – credin ța în norme
adaptate la o „situa ție istorică“.
GEERTZ: Ideologia, hart ă mental ă care
permite orientarea într-o lume complexă.

70un sistem coerent de reprezent ări și de atitudini, urm ărește să pună în form ă stările
afective difuze ale unui grup, sub presiunea persuasiv ă a mesajului, indiferent de valoarea
de adevăr a acestuia, sau uneori chiar împotriva acestei valori.
Ideologul refuz ă să considere ideologia un simplu sist em de gândire: pentru el separarea
dintre idee și acțiune este intolerabil ă, convingerea trebuie s ă se manifeste, proiectul
trebuie s ă se realizeze și el se define ște printr-o succesiune de practici consecvente
vizând difuzarea, propaganda, persuasiunea activ ă, manifestarea semnifica țiilor.
Fiecare ideologie î și alege grupuri țintă ai căror membri sunt considera ți ca cei mai ap ți să
preia mesajele difuze în func ție de situa ția, interesele și apartenen ța lor de clas ă.
Ideologia na ționalistă pretinde s ă se adreseze tuturor cet ățenilor unei țări; ideologia
socialistă pretinde c ă principalii s ăi susținători sunt muncitorii. Identificarea unui public
potențial este o preocupare constant ă pentru ideolog, de vreme ce el este un rezervor
inepuizabil de resurse de sus ținere și de posibilit ăți de extindere a audien ței.
La nivelul acestui plan vertical va opera întâlnirea dintre ideologiile sistematizate și
reprezent ările spontane ale grupurilor și claselor.
O clasă socială nu vehiculeaz ă, în cultura sa politic ă, o ideologie comun ă sistematic
formulată, ci norme și valori proprii, tipuri de ac țiune și reacțiune, un anumit ethos specific.
Acest ethos se traduce printr-o sensibilitate particular ă față de anumite fenomene și o
indiferen ță față de altele, printr-un sistem specific spontan de valorizare și revalorizare,
printr-o anumit ă imagine de sine și a frontierelor grupului.
Munca ideologului se situeaz ă în aceast ă tensiune dintre spontan și sistematic. Ea vizeaz ă
să producă un discurs capabil s ă traducă și să glorifice efectele difuze pentru a ob ține
coordonarea și, de aici, o eventual ă tutelă asupra aspira țiilor. Ea va încerca o unificare a
efectelor sub controlul persuasiv al mesajelor politice. În sens larg, putem include în ideologie nu numai concep țiile politice sau economice, dar și
valorile morale, religioase, familiale , estetice, juridice, sportive. Dac ă ideologia ar con ține
numai minciuni și iluzii, cum poate s ă fie, totu și, eficient ă? Oricât am dori, în numele
anumitor tr ăsături, să definim ideologia ca fiind ira țională, trebuie s ă recunoa ștem că mulți
ideologi pretind – și nu totdeauna abuziv – c ă se sprijin ă pe o argumenta ție științifică. Ei
refuză, desigur, s ă ia în considerare argumentele și faptele care le displac. Iar a șa ceva
reprezint ă o negație a spiritului științific.
Cu toate c ă ideologia, de una singur ă, nu poate rezolva probl emele reale, fiindc ă nu
provine dintr-o analiz ă adecvat ă a faptelor, ea transform ă realitatea mai mult decât ar
putea-o face cunoa șterea cea mai exact ă. Ideologia este ineficient ă în sensul în care ea
nu aduce în practic ă nici una dintre solu țiile pe care, teoretic, programul s ău le-a etalat.
Putem aminti, ca exemplu sugestiv, co lectivizarea agriculturii din fostele țări socialiste care
nu a adus, a șa cum propunea, abunden ța, ci sărăcia.
Dar ea nu are, prin aceasta, o mai redus ă acțiune asupra realului, de vreme ce a putut
impune sutelor de milioane de oameni o abera ție fatală în ceea ce prive ște agricultura.
Dacă Uniunii Sovietice îi vom ad ăuga țările din sud-estul Europei și numeroase țări din
lumea a treia, unde experien ța industrializ ării forțate, a cooperativelor agricole de stat a
ruinat agricultura tradi țională, fără posibilitatea redres ării, ne dăm seama c ă, în epoca
noastră, delirul ideologic a fost cel pu țin la fel de puternic ca oricare alt act de credin ță.
Sociologul Raymond Boudon ofer ă o serie de exemple foarte relevante: el se întreab ă
cum ar fi posibil ă explicarea „ra ționalității“ unei ideologii sinuciga șe, punerea în practic ă a
teoriilor lîsenkiste fiind una din cauzele pr ăbușirii agriculturii sovietice, și deci un exemplu
clar pentru indiferen ța ideologiilor la dezmin țirile oferite de realitate îns ăși.
În concep ția lui Jean–François Revel
14 ideologia este o „întreit ă dispens ă: dispens ă
intelectual ă, dispens ă practică și dispens ă morală“.

71Dispensa intelectual ă constă în a reține din realitate numai elem entele favorabile tezei pe
care o sus ții, ba chiar a inventa aceast ă realitate, negându-le pe altele, omi țându-le cu
vederea, ori împiedicând accesul la ele. Dispensa practic ă suprimă criteriul eficacit ății, elimin ă valoarea oric ărui contraargument,
una din func țiile ideologiei fiind fabricarea explica țiilor care absolv ă. Câteodat ă, explicația
se reduce la o simpl ă afirmație, un act de credin ță: „Nu socialismului trebuie s ă i se impute
dificultățile întâlnite de țările socialiste în dezvoltarea lor“, scria Mihail Gorbaciov în
„Perestroika“, volumul s ău publicat în 1987. Redus ă la armătura ei logic ă, fraza vrea s ă
spună ceva de genul „nu apa este vinovat ă de problemele umidit ății cu care se confrunt ă
țările inundate“.
Dispensa moral ă anulează noțiunile de bine și de rău , î n c e – i p r i v e ște pe protagoni știi
ideologici; sau, mai degrab ă, în cazul lor, ideologia ține loc de moral ă. Ceea ce pentru
omul de rând reprezint ă o crimă sau un viciu pentru ei este cu totul altceva. Absolvirea
ideologic ă a omuciderii și genocidului a fost un subiect amplu tratat de c ătre istorici. Se
spune, îns ă, mai rar, c ă tot ea a sanctificat delapidarea, nepotismul, corup ția. De exemplu,
unii politicieni români au o înalt ă idee despre propria valoare și moralitate încât,
ascultându-i, rezult ă că prin simplul fapt c ă ei practic ă asiduu corup ția, aceasta se
înnobileaz ă, devine cinstit ă, ajunge chiar o virtute. Dat fiind c ă te dispenseaz ă de adev ăr,
de onestitate și de eficacitate, of erind atâtea conforturi, ideologia, fie și sub alte denumiri,
a fost întotdeauna la mare cinste. E greu s ă trăiești fără ideologie, pentru c ă, în lipsa ei,
realitatea î ți prezintă numai cazuri particulare, care necesit ă fie o cunoa ștere adecvat ă, cu
multe riscuri de e șec sau eroare în fiecare ac țiune, cu eventuale consecin țe grave pentru
subiect, ca și cu pericole, suferin țe și nedrept ăți pentru ceilal ți, inclusiv probabilitatea de
remușcărilor în cazul celui care le pr oduce. Nimic din t oate acestea îns ă în cazul
ideologului care planeaz ă deasupra binelui și răului, dat fiind c ă el însuși este sursa
acestora. Abuzul despotic de putere, în slujba interesului personal ant erior criticat aspru
de candida ți și partide nu e numai un banal mecanism ps ihologic al autoconcesiei; gestul
făcut nu mai este ru șinos de vreme ce ajunge el însu și să îl practice.
Acest tip de om „nu este singur, el este înso țit și sprijinit de substan ța sacră a ideologiei
care-i capitoneaz ă conștiința, făcându-l s ă creadă că el este însu și virtutea, cea care nu
poate emana decât ac țiuni benefice“
15.

2. Știință și ideologie.
Ideologiile g ăsesc în adev ărurile descoperite de științe un mijloc ideal pentru a- și legitima
sistemul lor de credin țe, iar în caracterul sistematic și coerent al teoriilor științifice un teren
fertil de ra ționalizare.
Prin esen ța ei, o ideologie se fere ște să descopere adev ărul prin supunerea propozi țiilor ei
verificării empirice sau logice. Ea trebuie s ă conving ă că sistemul s ău de valori este cel
mai bun și să împingă partizanii la ac țiune pentru impunerea lor. Adev ărul ei este
prestabilit: el const ă în câteva scheme logice care să pună în mișcare fundalul emo țional
al credin ței în cauz ă.
Descoperirea adev ărului ar oferi surprize nepl ăcute, relevând nonsensurile, contradic țiile,
ceea ce ar echivala cu revizuirea nucleului s ău. De aceea, ideologiile împrumut ă elemente
conceptuale din filosofia popular ă sau din operele de vulgarizare științifică.
Important ă este analogia formal–exterioar ă, care permite receptarea și interiorizarea
mesajelor ideologice f ără un efort intelectual deosebit, în special pe canalele sensibilit ății
și contagiunii în grup. Ideologia și științele sociale interfereaz ă.
„pe planul fenomenelor umane, istorice, juri dice, politice, economice, care sunt
revendicate ca obiect de studiu de științele umane și sunt, în acela și timp, arena pentru

72luptele ideologice. Dar dac ă există o interferen ță a domeniilor științifice și ideologice, aici
se contureaz ă o opoziție de scopuri“16.
În subcapitolul „ Știință și ideologie“ din cartea „Langage et idéologie“, Oliviér Reboul
enunță, sub forma a trei propozi ții, diferen țele de structur ă dintre discursul științific și
discursul ideologic, în special la nivelul obiectivit ății și neutralit ății demersului cognitiv:
1. Ceea ce este științific nu este din aceast ă cauză și ideologic. Exist ă un discurs ra țional,
cel al dreptului, al moralei, al filosofiei care se situeaz ă în domeniul științei, deoarece el nu
este falsificabil și care nu este ideologic, cel pu țin în măsura în care el nu are drept func ție
să justifice o putere.
2. Dacă un discurs este ideologic, aceasta nu din cauz ă că el este non științific, ci pentru
că el își neagă caracterul științific și își arogă un grad de eviden ță pe care el nu o poate
pretinde. 3. Aceast ă negare provine tocmai din faptul c ă discursul ideologic este în serviciul unei
puteri. El nu poate, deci, s ă fie științific, deoarece lui îi lipse ște libertatea de a se expune la
falsificare, de a se enun ța sub forma lui „dac ă… atunci“ și, în consecin ță, de a se revizui.
Nici o putere nu poate s ă accepte acest risc, riscul de a vedea dezmin țite de către fapte
formulele care o legitimeaz ă.
Gândirea științifică este abstract ă, atemporal ă, obiectiv ă și universal ă. Scopul ei este
cunoașterea realit ății, a structurilor și funcțiilor acesteia, sub forma unor legi și propozi ții
logice. Pe măsura dezvolt ării cunoa șterii științifice, ideologia asimileaz ă noile descoperiri și le
integreaz ă în structura logic ă a discursului s ău, sub aspectul formei sau al stilului
dominant al descoperirilo r. Caracterul pseudora țional al ideologiilor devine și mai evident
odată cu demonstrarea existen ței unei ideologii a științei, care genereaz ă o tensiune
esențială între cunoa ștere și imagina ție la nivelul fiec ărei epoci.
După cum orice act de cunoa ștere presupune o analiz ă critică prealabil ă a teoriilor
anterioare și respingerea unora dintre ele ca false sau dep ășite, tot astfel sistemul de
credințe al omului de știință va pune asupra descoperirilor sale o pecete ideologic ă.
Tendința de a vedea în struct urile realului rela ții matematice, scump ă lui Descartes și lui
Leibniz, sau o imagine etern ă a lumii, în mecanica clasic ă a lui Newton, țineau de stilul
clasicismului, caracterizat prin „for ța centripet ă“ a ideilor „într-un sistem de cuno ștințe
universale și eterne“. Înver șunarea cu care a fost ap ărată geometria euclidian ă sau
dogmele religioase în Evul Mediu tr ădează reziduurile ideologice din cunoa șterea
științifică. La un nivel mai adânc, ideologia este un suport negativ, un excitant pentru
interogația filosofic ă a omului de știință asupra celor mai intime premise științifice,
filosofice și culturale.
În fond, știința nu este amoral ă: în finalitatea ei ultim ă, ea se bazeaz ă pe judec ățile de
valoare, presupune un scop. A deforma realul în func ție de anumite valori, sub aparen ța
unei coeren țe logice a faptelor, reprezint ă o particularitate a discursului ideologic.
„Barajul ridicat împot riva unei noi teorii științifice este, adeseori, opera unei rezisten țe strict
umane, a unei genera ții de savan ți, a unui grup anume, ale c ăror cariere, pozi ții și prestigii
depind de vechea teorie care e pe punctul de a fi detronat ă. Însuși Albert Einstein a zis-o:
o descoperire se impune mai pu țin prin for ța argumentelor prezentate comunit ății științifice,
cât, mai degrab ă, prin dispari ția progresiv ă a susținătorilor vechii teze și înlocuirea lor în
posturi cu noua genera ție de cercet ărori“
17.
Însă, oricâtă pondere ar avea sl ăbiciunile umane, vanitatea, du șmăniile, rivalit ățile,
deosebirile de interese, îns ăși cecitatea intelectual ă, în luptele care îi divid pe savan ți, și
oricât de puternic ă ar fi rezisten ța lor față de răspândirea și acceptarea noilor cuno ștințe,
nu mai pu țin adevărat este c ă, pe acest teren cel pu țin, criteriile obiective și autenticitatea
informației rămân elementele decisive care tran șează, în final, dezbaterea.

73Critica psihanalitic ă a raționalismului științific făcută de Gaston Bachelard eviden țiază
geneza unei ideologii a științei, plecând de la un moment de criz ă internă a acesteia.
„Ea nu are sursa sa la suprafa ță, pe terenul însu și al observa ției, ea izvor ăște din reac ții
mai intime (…). Aceste for țe centripete decurg din dou ă surse, psihologice și sociologice,
amestecate în mod indisoci abil. Pe de o parte, imagina ția și afectivitatea, tendin țe
subconștiente și inconștiente, stimuleaz ă structurări imaginare, onirice și psihanalitice; pe
de altă parte, tradi țiile miturile și, poate, incon știentul colectiv furnizeaz ă acestor for țe
centripete cadre, categorii, modele.“18.
Scopul cunoa șterii este obiectiv, universal, f ără echivoc: el pretinde s ă explice realul, în
structurile și funcțiile sale, a șa cum este el. Scopul ideologiei exprim ă un real a șa cum ar
dori ea s ă fie. O ideologie este expr esia unui scop normativ care se pretinde obiectiv, de
unde aspectul s ău în esen ță echivoc. Este o „viziune“ semnificativ ă asupra unei anumite
realități, a unei st ări de fapt și, totodat ă, a unei inten ții valorizante și deformate.
Dacă știința s-ar str ădui să explice realul și să-l cuantifice prin legi, ideologia l-ar deforma
în funcție de anumite valori pe care ar dori s ă le găsească înscrise în el.
Între gândirea științifică și gândirea ideologic ă se instituie o lupt ă pentru suprema ție. Se
pune întrebarea în ce sens sunt ideologiile obstacole epistemologice în calea apari ției unei
gândiri științifice?
Constituindu-se ca știință, gândirea științifică dezvăluie cuno ștințele anterioare ca false și
nu ca ideologie. Este o filosofie a științelor care demasc ă aceste erori ca ideologice –
„metafizice“ la Comte, „ideologice “ la Marx, „psihanaliste“ la Ba chelard, „neopozitiviste“ la
Althusser. „Gândirea științifică se constituie revenind as upra unui trecut de erori
ideologice. Se cunoa ște împotriva unei cunoa șteri anterioare, distrugându-se cuno ștințe
greșit alcătuite.“19
În același timp în care se constituiau, în secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, o astronomie și o
fizică matematic ă, apărea o ideologie științifică, visul unei naturi integral matematizabile
pusă în scenă de un zeu matematician, geometru și mecanic pentru Descartes, algebrist
pentru Leibniz. Dac ă ideologia rena ște astfel din cenu șa sa științifică, aceasta se explic ă
prin faptul c ă funcția ideologic ă nu este distrus ă prin apari ția gândirii științifice, ci c ă ele
coexistă.
În „Noul spirit științific“, Bachelard observa c ă „un concept are cel mai mult sens în
momentul în care î și schimbă sensul“. Prin prisma acestor schimb ări de sens se manifest ă
concomitent fecunditatea conceptului și progresului științific. Pentru a restitui unui concept
științific sclerozat suple țea sa, puterea sa transformatoare, via ța sa științifică, va fi necesar
să i se integreze condi țiile experimentale ale folosirii lu i, evitându-se astfel ca el s ă poată
dobândi o existen ță autonom ă ideatică desprins ă de real.
E dificil de conceput o contaminare a gândirii științifice prin ideologii po litice, religioase,
sociale sau economice. Aces tea pot înrâuri instruc ția viitorului om de știință, precum și
condițiile în care î și exercită practica științifică, dar, mai precis, nici o inchizi ție nu l-a putut
împiedica pe Galilei s ă progreseze în descoperirea legilor mecanicii cere ști și, mai
aproape de noi, descoperirile microfizice au aceea și valoare științifică, indiferent dac ă ele
izvorăsc din laboratoare americane, chineze s au germane. Se poate afirma chiar c ă ele nu
au o valoare științifică decât în m ăsura în care ele scap ă de ideologiile politice ale
societăților unde au fost produse.
Ar exista, deci, o înrâurire direct ă a ideologiilor asupra cercet ării științifice prin obiective
impuse omului de știință și prin mijloacele puse la dispozi ția sa, și o autonomie a
procesului cercet ării care ar con ține într-însul propria sa valoare, independent ă de orice
ideologie. Gândirea științifică, prin obiectivele, metodele și rezultatele sale, î și afirmă specificitatea
față de domeniul ideologic și ea se constituie și se dezvolt ă în opozi ție cu influen țele

74ideologice ren ăscânde din cadrul sau din afara ei . Dar specificitate nu înseamn ă nici
independen ță, nici autonomie absolut ă. Cercetările științifice se dezvolt ă într-o istorie în
care ar fi un procedeu ideologic s ă se facă abstracție de ele.
Dacă unitatea științei nu exist ă în fapt și, totuși, se vorbe ște în continuu despre ea,
aceasta se explic ă prin aceea c ă ea exprim ă o dorință, un scop normativ care tinde s ă
disimuleze realitatea; c ă ea ține de o ideologie sau chiar o întemeiaz ă. Pentru Auguste
Comte ea a fost o ideologi e de reorganizare social ă la scară mondial ă. A stabiliza definitiv
un mod de gândire pozitiv sau științific apărea a fi mijlocul și garanția unei reorganiz ări
sociabile stabile și definitive.
Funcția ideologic ă generală a științei este definit ă de Auguste Comte drept „preten ția de a
conferi un credit dobândit pe dr ept în numele generic de « știință» unor afirma ții al căror
adevăr nu poate fi dovedit de nici una din științele constituite. Acest proces de transfer al
creditului, din domeniul științific la un domeniu extra științific, «prin intermediul etichetei
științific», ne pare a fi resortul fundamental al acestei func ții ideologice a științei“20.
Astfel, tot ce este științific este adev ărat și tot ce este adev ărat este științific. Acest sistem
este experimentat zi de zi prin intermediul publicit ății și propagandei: eticheta = științific =
este necesar ă și suficient ă pentru a ob ține vânzarea produselor, a impune teorii, a garanta
succesul tehnicii, a impune linia politic ă. A crede în știință înseamn ă a instaura o ordine
științifică. În felul acesta, ideologia, care p ărea învins ă de constituirea și dezvoltarea
științelor, recupereaz ă și anexeaz ă gândirea științifică sub denumirea de „ știință“.
Stimulându-se și glorificându-se știința, se stimuleaz ă și se glorific ă funcția ideologic ă a
științei însăși.
Ideologia științei este, într-un anumit sens, ideologia dominant ă a lumii contemporane,
deoarece, dincolo de antagonismele politice, sociale și economice, ea pare s ă domneasc ă
în țările industrializate ca și în țările în curs de dezvoltare sau subdezvoltate care aspir ă
să-și soluționeze problemele cre șterii economice și ale nivelului de trai prin dezvoltarea
științei și tehnicii. Ea s-a transformat într-un feti ș, într-o for ță magică, într-un panaceu spre
care se îndreapt ă toate aspira țiile ultragiate de durerea în șelată a Speran ței.
Limita de dezvoltare a acestei ideologii științifice apărea încă din 1937, în „Cea mai bun ă
dintre lumi“ de Aldous Huxley: știința constituia acolo obiectul unui cult generalizat dar, în
mod corelativ, științele, cercetarea fundamental ă, dispăruseră întru totul. Acesta era pre țul
de plătit pentru instaurarea încrederii oarbe în puterea taumaturgic ă a științei. La limit ă,
ideologia științei omorâse științele. Dac ă, într-o prim ă fază de opozi ție, științele păreau
învingătoarele ideologiilor, în cea de-a doua ideologia pare s ă repurteze o victorie
definitivă. Într-adev ăr, tentația fructului oprit, voluptatea autoam ăgirii, iluzia c ă nu
păcătuiești pentru c ă slujești Binele – joac ă, în geneza erorii, un rol indiscutabil mai
puternic decât sl ăbiciunile propriu-zis intelectuale, indiferent c ă filosofii sus țin contrariul.
Până la Marx și Engels, c ărora le revine meritul de a fi dat o expresie teoretic ă precisă și
globală ideii conform c ăreia greșelile noastre – în m ăsura în care le provin din cauze
exterioare gândirii – nu pot fi cori jate de simplul efect al reflec ției critice, al argumenta ției,
al informa ției exacte, toate încerc ările filosofice asupra gre șelii vedeau originea acesteia în
erori tehnice, în vicii de ra ționament, în insuficien țele metodei și ale procedurilor de
verificare. Eroarea nu poate fi contracarat ă decât de rezisten ța elementelor care o contrazic, ori de
rapiditatea cu care accept ăm să ne schimb ăm punctul de vedere, îns ă nu datorit ă
informațiilor noi, ci din simpla necesitate de a r ăspunde unor noi exigen țe, fie practice, fie
pasionale. Cu teoria lor despre ideologie, Marx și Engels nu se întorceau pur și simplu la
pragmatism, adic ă la ideea dup ă care concep țiile noastre, fie ele lipsite de obiectivitate
teoretică, posedă o obiectivitate practic ă, sunt unelte forjate pentru și prin acțiunea direct ă.
În teoria marxist ă a ideologiei, acestea nu au un al t statut decât cel de justific ări

75mincinoase, am ăgitoare și fără eficacitate ale actelor noastr e. În opera lui Marx, alienarea
desemneaz ă procesul de înstr ăinare a propriei noastre identit ăți prin care noi adopt ăm
adesea ideologia clasei care ne domin ă; acest paradox, dup ă care o societate înc ă
rațională, admite c ă ea, clasa dominant ă, dispune de mijloace de comunicare, de cultur ă,
învățământ, difuzare a informa ției, de îndoctrinare religioas ă, politică și morală ce-i permit
să modeleze mentalit ățile și credințele claselor dominate. Clasele dominate ader ă la o
ideologie contrar ă propriilor interese, ba chiar unor societ ăți întregi, care ajung s ă
asimileze o concep ție despre lume, str ăină de propria lor condi ție.
Ideologia, care nu se sfie ște să adopte formele ipocriziei banale, ori de câte ori este cazul,
pare să satisfac ă în secret necesitatea înalt–spiritual ă a minciunii. Tocmai din aceast ă
necesitate, lipsit ă de orice ingredient materialist, decurge și deformarea științei de către
ideologie.
Politica poate s ă-și exercite aici influen ța, dar mai degrab ă ca o pasiune a spiritului decât
ca reflectare a luptei de clas ă, și mai mult, prin teroarea intelectual ă a corolarilor s ăi
naturali: frica și conformismul. De asemenea, istoria a demonstrat cum ideologia dus ă
până la delir ajunge s ă orbeasc ă și mințile cele mai savante, a c ăror sacră misiune ar
trebui să fie nu anularea surselor cunoa șterii, ci dimpotriv ă.
De o cu totul alt ă natură este pătrunderea ideologiei în lumea științei unde ea falsific ă,
mutilează, deturneaz ă faptele precise, în benef iciul tezei ideologice. F ără îndoială că
înșelăciunea devine tot mai dificil ă, pe măsură ce domeniile sunt tot mai riguroase,
rezistente, prin îns ăși natura lor, la intruziuni.
Numai că disciplinele cu largi marje de incertitudine se preteaz ă la manevr ări, cu atât mai
mult cu cât acestea nu vizeaz ă neapărat influen țarea mediului științific, cât mai ales
deturnarea publicului, care-i lipsit de posibilitatea verific ării și este dispus s ă-i creadă pe
cuvânt pe ideologi. Lupta împotriva falsific ării datelor obiective este grea, poate tocmai pentru c ă sursele
falsității se află chiar în noi în șine. Orbirea voluntar ă sau semicon știentă provin din faptul
că dorința noastră este considerat ă adeseori realitate exterioar ă și, deci, un element–cheie
al bătăliei ideologice pe care o sus ținem în arena politic ă „de acas ă“, de cele mai multe ori
trivială și efemer ă. În loc ca îmbog ățirea informa ției prin experien ță să serveasc ă la
calcularea cât mai corect ă a acțiunii, se întâmpl ă invers, ca ac țiunea să programeze a
priori prezentarea informa ției.
Așa cu stat lucrurile în seco lul al XVIII-lea, când credin ța în bunătatea nativ ă a sălbaticilor
(grație faptului c ă au scăpat de for ța corup ătoare a civiliza ției, despotismului și
„supersti țiilor“) reprezenta piesa suprem ă din arsenalul ideologic al Luminilor.
Dacă asupra spiritului științific nu se exercit ă o constrângere ra țională, poate și el să
devină o pradă a ideologiei, mai ales când este vorba de științe sociale. Nu de pu ține ori
savantul se aga ță de propria-i gril ă interpretativ ă și respinge faptele rebele fa ță de teoria
pe care o sluje ște, fapte ce rezid ă din tot felul de prejudec ăți morale, religioase, politice
sau culturale, f ără nici un raport anume cu tema cercet ării de baz ă. Ideea c ă omul este
bun de la natur ă, dar că societatea îl corupe a servit de paravan ideal vân ătorii de sclavi și
atrocităților comise de conchistadori. Persisten ța acestei teze a servit în cercet ările
ulterioare din antropologia cultural ă, de exemplu, drept fundal incon știent pentru
idealizarea identit ăților culturale a societ ăților primitive. Recuren ța ideologic ă ce a stat la
baza evit ării în descrierea științifică a cruzimii și violenței omului primitiv a fost tocmai
persisten ța acestui postulat filosofic al Luminilo r, reactualizat de presiunea mediului
contemporan; unii cercet ători au confundat studiul realit ății obiective cu propriile lor
aspirații sau angoase provocate de criza civiliza ției din societ ățile omului alb.
Uzura arsenalului de argumente științifice ale unei ideologii este preludiul na șterii unei
ideologii a științei. Pe scurt, pe plan științific, ideologiile renasc mereu.

76Unii critici ai pozitivismului au sugerat c ă, pe lâng ă inexisten ța unei diferen țe evidente între
știință și ideologie, mare parte din științele naturii este ea îns ăși ideologic ă. Dezbaterile
privind statutul științelor naturii sunt stimulate de e șecul progresului științific în a oferi
condiții de viață mai bune sperate de mul ți oameni în secolul trecut; apari ția mișcărilor
ecologice și antinucleare sunt doar exemplele cele mai evidente ale acestei fr ământări.
Susținătorii acestei opinii care și-au manifestat neîncrederea fa ță de capacitatea științei și
tehnologiei de a solu ționa problemele societ ăților industriale au fost Herbert Marcuse, Max
Horkheimer și Theodor Adorno, membrii cei mai proeminen ți ai Școlii de la Frankfurt.
Ei considerau c ă marxismul a fost substan țial influen țat de încrederea iluminismului în
rațiunea științifică și în concep ția derivat ă a progresului socio–uman ca posibilitate de
stăpânire a naturii prin acumulare de cuno ștințe. Conform lui Horkheimer, o dat ă cu
progresul științei, folosirea ra țiunii devenise exclusiv „instrumental ă“.
„În marile sisteme filosofice ale trecutului , oricât de supuse eror ii ar fi fost, cel pu țin se
dezbăteau scopurile vie ții Omului. În ziua de azi, ra țiunea a fost redus ă la un jargon tehnic
despre mijloace, discu țiile despre scopuri fiind dom eniul propagandei. Dezbaterea
obiectivelor societ ății a fost ocultat ă de instrumentalizarea ra țiunii, de faptul c ă aceasta a
devenit slujitoarea domin ării tehnice.“21. Metoda științifică a fost etalat ă ca un criteriu dar,
conform lui Horkheimer, „ știința este determinat ă în privin ța țelului și direcției sale nu doar
de propriile tendin țe, ci, în cele din urm ă, și de viața socială.“22
Atacul împotriva presupusei neutralit ăți a științei și ascensiunii ei ca model al gândirii
raționale a atins apogeul în operele lui Her bert Albert Marcuse, în special în Omul
unidimensional , a cărui teză centrală era că:
„universal opera țional închis al civiliza ției industriale dezvoltate cu terifianta ei armonie
între libertate și oprimare, productivitate și distrugere, cre ștere și regresie este
preprogramat în aceast ă idee a Ra țiunii ca proiect istoric specific. Etapele tehnologic ă și
pretehnologic ă împart anumite concepte fundamentale al omului și naturii ce exprim ă
continuitatea tradi ției occidentale. În interiorul acestei continuit ăți, diferitele moduri de
gândire se ciocnesc reciproc; ele apar țin unor modalit ăți de înțelegere, organizare și
modificare a societ ății și naturii.“23
Atacurile la adresa infailibilit ății științei a venit din partea filosofiei anglo–saxone a științei.
În influenta lui carte „Structura revolu țiilor științifice“, Thomas Kuhn a contestat imaginea
tradițională, empiric ă și rațională a științei ca acumulare continu ă de fapte acceptate ce
relevă progresiv natura real ă a lumii. Dimpotriv ă, conforma lui T. Kuhn, știința a procedat
prin salturi de la o paradigm ă la alta. O paradigm ă este stabilit ă de „realiz ări științifice
universal recunoscute, care pentru o vreme ofer ă probleme și soluții model unei comunit ăți
de practican ți.“24
Cu timpul, fiecare paradigm ă se dovede ște insuficient ă pentru punerea de acord a
discrepan țelor și anomaliilor, moment în care se propune una sau mai multe paradigme
noi. Paradigma con ține caracterele și propriet ățile unui model general, predeterminând
activitatea cercet ătorului. Toat ă cercetarea științifică se înscrie în cadrul trasat de stilul
epocii sale, în „paradigma“ timpului. Opera lu i Newton, Lavoisier, Kant, Descartes, Adam
Smith au fixat posterit ății pentru mult timp termenii în ca re se vor pune problemele într-un
anumit domeniu de cercetare. În ac est sens, orice gândire este condi ționată de un fundal
ideologic. De aici și până la a nega orice diferen ță între cunoa ștere și ideologie, a șa cum o
fac Michel Foucault sau Louis Althusser, e o distan ță mare, c ăci nu se poate sus ține că
orice realitate intelectual ă este, de fapt, o ideologie.
O atare pozi ție conduce la scepticism, f ăcând din cunoa ștere o simpl ă succesiune de
interpretări ideologice, ideologia fiind considerat ă drept singura cunoa ștere adev ărată.

77În cazul paradigmei, este vorba de o reprezentare științifică, interioar ă și strict obiectiv ă,
nu de o ideologie, ci mai degrab ă de o teorie, de proiec ția coerent ă a unui anume moment
de cunoa ștere. În cadrul acestei teorii, desigur, se afl ă înscris cercet ătorul, numai c ă, încă
o dată, criticile sale r ămân științifice, nu ideologice.
Negarea sau justificarea absurd ă a faptelor nu au decât un singur scop: salvarea
paradigmei. De și Thomas Kuhn nu a sus ținut niciodat ă că nu existau motive întemeiate
pentru a decide între paradigmele concurente, el a accentuat c ă aceasta nu reprezint ă o
simplă chestiune de experimentare și apel la argumente.

3. Religie , ideologie și utopie în gândirea politic ă.
Ideologia î și propune s ă desemneze, în linii mari, adev ăratul sens al ac țiunilor colective, s ă
contureze modelul societ ății legitime și superioritatea sistemului s ău de valori, s ă indice
care sunt de ținătorii legitimi ai autorit ății, finalitățile pe care comunitatea trebuie s ă le
propună și mijloacele de a ajunge la ele.
Frontierele influen ței ideologice sunt imposibil de fixat, c ăci ideologia ofer ă semnifica ții
generale într-o lume în care numer oase practici sociale îi refuz ă prezența: activit ățile
științifice, tehnice, de produc ție tind s ă-și creeze f ără încetare propriile instan țe de
legitimare și propriile norme de activitate.
Ideologiile trebuie s ă depună eforturi sus ținute pentru integrarea unitar ă a diversit ății și
pentru a- și readapta permanent interpret ările la exigen țele cotidiene. Și cum aceast ă
construc ție este legat ă de experien ța fiecărei culturi sau clase sociale, devine posibil ă
reinventarea conflictelor pentru fiecare grup social sau mi șcare politic ă; ideologia î și
legitimeaz ă acțiunile prezente prin raportare la un viitor prezentat într-o manier ă, într-o
lumină dezirabil ă. Acolo unde religia nu putea oferi decât r ăspunsuri evazive, ce
graviteaz ă mereu în jurul mântuirii i ndividuale, ideologia va trebui s ă ofere răspunsuri
plauzibile chiar și atunci când nu pot fi avansate ar gumente infailibile de tipul dogmei
religioase. În ceea ce prive ște acțiunea și scopurile sale legitime, ideologia desemneaz ă valori și le
decide ierarhia. Ea reînnoie ște valorizarea diferen țiată pe care o realiza, dup ă propria-i
logică, religia, desemnând grade de puritate și perfecțiune, ierarhii ale p ăcatelor și nivele
de sanctificare. De aceea, exist ă puncte comune în construc țiile alternative ale religiei
(calea binelui și calea p ăcatului) și dihotomiile aser țiunilor politice (linia neagr ă și linia
roșie, extrema stâng ă, extrema dreapt ă), de vreme ce în ambele ca zuri avem de-a face cu
discursuri practice ce se conformeaz ă exigențelor impuse de cuplul legitimare/invalidare.
Dar dacă religia este în m ăsură să-și fundamenteze valorile pe un principiu, cu atât mai
puțin contestabil cu cât el este impos ibil de verificat, ideologia este privat ă de aceast ă
garanție absolut ă, fiind pus ă în situa ția de a crea și recrea argumentele necesare
impunerii propriilor valori, f ără a putea apela la instan ța unei autorit ăți incontestabile.
În plus, religia poate eluda violen ța discuțiilor aprinse pe seama valorilor, transferând
interesul pe importan ța valorilor spirituale și pe mântuirea individual ă indispensabil ă,
oferind în acela și timp fiec ăruia refugiul unui dialog cu di vinitatea. Ideologia nu dispune de
acest recurs și trebuie s ă propună valori sociale legate de ac țiunea colectiv ă, să incite pe
fiecare la contribu ții concrete în cadrul colectivit ății, chiar și atunci când obiectivele sale
riscă în orice moment s ă-și dezvăluie relativitatea.
Ideologia politic ă reia demersul mitic și religios de identificare a indivizilor. Apelând la un
grup sau ac țiune particular ă (partid, clas ă, națiune), ea le desemneaz ă limitele și creează
instrumentele de m ărire a unit ății vizate. Pentru ca ac țiunea să fie posibil ă, va trebui ca
limbajul s ă participe la între ținerea loialit ăților individuale fa ță de colectivitate și a jocului de
identificare a eu-lui în grup.

78Ideologia va putea astfel reconstrui o violen ță simbolic ă nu mai pu țin radical ă ca aceea din
unele religii: inamicul intereselor și valorilor grupului legitim nefiind mai pu țin condamnabil
decât cei lipsi ți de credin ță.
Religiile camufleaz ă violența socială, exaltând valorile spirituale și încurajând adeseori o
oarecare deta șare față de problemele lume ști (budismul, taoismul, jansenismul); ideologia
politică împiedic ă accesul la aceste evaziuni. Ea poat e, de asemenea, refuza adversarului
ideologic ceea ce religia acord ă adeseori celui (celor) de alt ă credință în vederea iert ării
greșelilor sale.
Acest lucru trimite cu gândul la fanatismul pe care îl poate dezvolta gândirea ideologic ă,
fanatism pe care ra ționaliștii îl atribuiau în mod exclusiv religiei.
Ideologia politic ă reactiveaz ă funcția tradițională a miturilor și religiilor, aceea de a asigura
consensul social în jurul unui model construit de ea, o paradigm ă care să justifice valorile
sale. Această generalizare ideal ă pe care o realizeaz ă ideologia nu este o pur ă imagerie f ără
contur și conținut: este vorba despre o generalizare explicit ă numind marile roluri sociale și
afirmând în mod patetic, chiar brutal, neces itatea acestor roluri. Discursul feudal, de
exemplu, sus ține că toți oamenii sunt egali, dar este vorba despre o egalitate în fa ța lui
Dumnezeu și a morții; pentru organizarea social ă el afirmă și repetă că societatea este și
trebuie divizat ă în trei caste: nobilimea, clerul și starea a treia și caută să clarifice, și să
regândeasc ă acest sistem de inegalitate.
Ideologul crede și reușește să-i facă și pe alții să creadă că el deține un Adev ăr global,
fondat pe probe obiective. Dar ideologia nu relev ă distincția dintre adev ăr și fals, ea fiind
un amestec indisociabil de emo ții puternice și idei, selec ționate în numele unei cauze,
manifest ări de fanatism și nu de cunoa ștere lucid ă. Pentru Shils, credin ța ideologului se
învecineaz ă cu cea a profetului sau a reformatorului religios, și nu cu cea a savantului, fie
acesta și un credincios devotat. Distinc ția dintre ideologie și religie este uneori delicat ă,
deoarece exist ă reformatori religio și, precum Savonarola (Italia), care în numele unei etici
universale a însângerat Floren ța, sau Komeini (Iran), „care- și prelungesc religia ca
ideologie politic ă și socială, slujită de un exerci țiu totalitar menit s ă-i legitimeze
absolutismul puterii. La fel, putem considera revocar ea edictului de la Nantes și
persecutarea protestan ților de către Ludovic al XIV-lea drept un act deopotriv ă religios și
ideologic, dat fiind c ă noțiunea de monarhie de drept divin conferea catolicismului rolul de
a legitima absolutismul. Când profe ții se avânt ă în ideologie ei devin oameni de ac țiune și
lideri politici“
25. Pe de alt ă parte, fanatismul, ca ideologie, nu este suficient pentru a explica
un sistem ideologic și nici capacitatea sa de incitare la ac țiune. Ideologia con ține
întotdeauna un element, dac ă nu rațional, în orice caz, „comprehensibil“, cum spunea Max
Weber, ca și o doză de eficacitate. Aceasta este cu atât mai necesar ă, cu cât, și aici
rezidă una din componentele sale esen țiale – ea ac ționează asupra maselor, activându-le.
Nu se poate vorbi despre o ideologie decât în prezen ța unor credin țe colective, ideologul
solitar fiind relativ inofensiv. Ideologia „este mult mai activ ă decât prejudecata, iluzia
consolatoare, eroarea banal ă, scuza, mania inofensiv ă sau ideea primit ă, deși le include
pe toate acest ea. Ideea primit ă poate fi pasiv ă, în vreme ce ideologia este invariabil activ ă,
colectivă fiind“26.
Procesul cristaliz ării ideologice demonstreaz ă că ideologia nu este neutr ă sub raport
afectiv. Vom putea în țelege acest lucru citindu-l pe Cior an: în „Genealogia fanatismului“
din „Tratatul de descompunere“, ca și în „Istorie și utopie“:
„În sine orice idee este neutr ă, sau ar trebui s ă fie; dar omul o însufle țește, proiectându- și
în ea flac ăra și nebunia; impur ă, preschimbat ă în credin ță, ea se insereaz ă în timp, cap ătă
chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logic ă la epilepsie… A șa se nasc
ideologiile, doctrinele și farsele însângerate.

79Idolatri din instinct, converti m în absolut obiectele viselor și intereselor noastre. Istoria nu
este decât o defilare de false. Absoluturi, o succesiune de temple în ălțate unor pretexte, o
înjosire a spiritului în fa ța Improbabilului.
… Puterea [omului] de a adora este r ăspunzătoare de toate crimele sale, cel care iube ște
peste măsură un zeu îi constrânge și pe ceilal ți să-l iubeasc ă și îi extermin ă dacă refuză.
Orice intoleran ță ideologic ă sau prozelitism dezv ăluie fondul bestial al entuziasmului. Când
omul își pierde «facultatea» de a fi indiferent, el devine un asasin virtual… Adev ărații
criminali sunt cei care stabilesc o ortodoxie în planul religios sau politic, cei care disting
între credincios și schismatic. Când refuzi s ă admiți că ideile pot fi sch imbate între ele,
sângele curge… Sub hot ărârile ferme se înal ță un pumnal; ochii înfl ăcărați prevestesc
crima. Niciodat ă spiritul șovăitor, atins de hamletism, nu a fo st primejdios: principiul r ăului
rezidă în tensiunea voin ței, în inaptitudinea pentru pacea des ăvârșită, în megalomania
prometeian ă a unei rase îmbuibate de ideal care explodeaz ă sub presiunea convingerilor
(…). Certitudinile sunt aici nenum ărate: înlăturându-le, înl ăturați mai ales consecin țele lor:
veți reconstitui astfel paradisul. Ce altceva este C ăderea, decât urm ărirea unui adev ăr și
siguranța de a-l fi g ăsit, pasiunea pentru dogm ă, statornicirea într-o dogm ă? De aici
rezultă fanatismul – tar ă capitală, care îi d ă omului gustul eficacit ății, al profe ției, al terorii –
lepră lirică prin care molipse ște sufletele, el supune, le sf ărâmă sau le exalt ă…
Într-un spirit arz ător regăsești un animal de prad ă deghizat; niciodat ă nu te po ți feri
îndeajuns de ghearele unui profet… Dep ărtați-vă de el când înal ță vocea, chiar în numele
cerului, al cet ății sau al altor pretexte: satir al singur ătății voastre, el nu v ă iartă că trăiți
dincoace de adev ărurile și mâinile sale; isteria sa, bunul s ău el vrea s ă vi-l împărtășească,
să vi-l impun ă și să vă desfigureze.“27
Căci ideologia este, în egal ă măsură, intolerant ă și contradictorie. Intolerant ă, pentru c ă
este incapabil ă să conceap ă că mai exist ă și altceva în afara ei, contradictorie, fiindc ă este
dotată ci strania facultate de a ac ționa într-un mod opus propr iilor ei principii, f ără a avea
vreo clip ă sentimentul c ă și le trădează. Eșecul repetat nu o face s ă se pună sub semnul
întrebării, ci dimpotriv ă, o stimuleaz ă să-și radicalizeze demersul.
Utopia, termen inventat de Thomas More (ca simpl ă translitera ție a formei grece ști a
cuvântului) semnific ă o ficțiune care nu avea „un loc al ei“, adic ă o lume inexistent ă. De
vreme ce More se gândise la o finalitate critic ă și constructiv ă când a descris insula
imaginar ă, nonexistentul s ău a fost declarat nonposibil. Cu toate acestea, cuvântul a
deschis calea unui mod de gândire bazat pe proiec ția viitorului în termenii posibilului.
Utopicii, care nici nu se numesc și nici nu se autopercep astfel – de la Platon la
Campanella – sper ă în lumea lor perfect ă. Utopicii, care se consider ă astfel, pot dori o
lume perfect ă, dar nu cred în realitatea ei.
Karl Mannheim a fost poate autorul cel mai influent în procesul de distrugere a
semnifica țiilor care l-au f ăcut pe More s ă inventeze termenul „utopia“. Pentru Mannheim,
utopia este doar un mod e gândire care „transcende“ r ealitatea existent ă într-o direc ție
revoluționară. Dar a vorbi despre un mod de gândire care trascende ceea ce exist ă într-un
timp oarecare nu înseamn ă prea mult, pentru c ă, într-un fel sau altul, gândirea întotdeauna
transcende existentul. Dac ă recurgem la o compara ție, specificul utopiei lui Mannheim se
găsește în func țiunile sale revolu ționare. Lucru confirmat și de faptul c ă acele moduri de
gândire ce transcend situa ția imediat ă într-un sens conservator sunt denumite de
Mannheim „ideologii“. Pe scurt, pentru Mannheim utopia nu este nimic altceva decât un
complement al ideologiei, plasând ideologiile revolu ționare pe un talger al balan ței (și
rebotezându-le utopii), iar ideologiile conservatoare (ideologiile pur și simplu) pe cel ălalt.
Dacă termenul de utopie, aceast ă ficțiune mental ă ce nu este localizat ă niciunde, este
privat de func ția–semnifica ție originar ă se poate spune, o dat ă cu Oscar Wilde c ă
„progresul înseamn ă realizarea utopiilor“ („The Soul of Man unde Socialism“, 1950) sau cu

80Lamartine, c ă este „posibil ca utopiile de ast ăzi să devină realitățile de mâine“, cu Marcuse
că „drumul spre socialism poate trece numai de la știință spre utopie și nu de la utopie la
știință“.
Ambivalen ța ideologiei care, în acela și timp, poate fi o utopie revolu ționară și o ideologie
vizând conservarea unei ordini sociale stabilite, nu poate fi în țeleasă fără o analiz ă atentă
a legăturilor dintre ideologia propriu-zis ă (discursul s ău) și organiza ție (partidul, birocra ția
politică). Aceast ă ambivalen ță ne oblig ă să nuanțăm distinc ția pe care o face Mannheim
între ideologie și utopie. Pe de o parte, într-adev ăr, utopia este întotdeauna candidat ă la
statutul de ideologie conserva toare în societatea la a c ărei dezvoltare concur ă și în care,
odată instalată, își va găsi forme de legitimare și o conștiință socială nouă; pe de alt ă
parte, utopia, în m ăsura în care este inseparabil ă de structurile organiza ționale ale unei
mișcări ideologice (al c ărei element ea a devenit deja), îndepline ște o func ție ideologic ă
prin raportare la aceast ă instituție care este partidul.
Așezând în prim planul finalit ăților sale ap ărarea unei institu ții, ea îns ăși membr ă a
societății reale la ale c ărei activit ăți particip ă în mod politic cultural, utopia se poate afla în
situația de a fi în acela și timp revolu ționară și revendicativ ă, conservatoare și integratoare.
Invers, ideologiile nu-și pot refuza dimensiunile utopice, dublându- și apărarea ordinii
sociale stabilite cu referiri la un trecut mitic, dotat cu toate calit ățile de puritate și rigoare,
prezentat drept ideal justif icator al conduitelor conservatoare contra dinamicii
revoluționare.
Nu exist ă discurs ideologic care s ă fie o simpl ă redundan ță a existen ței sociale, o
redublare simbolic ă, pe baza c ăruia să putem observa modul în care afectivitatea și
imaginarul agen ților sociali ar fi investite și focalizate. Dintre aceast ă opoziție între un
prezent respins și un viitor glorificat (al c ărui triumf este prezentat ca fiind ineluctabil,
proprie oric ărei utopii), decurge o dialectic ă totalitar ă, opoziția absolut ă obligând la
construirea unei viziuni asupra lumii ce- și asumă totalitatea întreb ărilor și răspunsurilor
privind problemele esen țiale.
„În mentalitatea utopic ă inconștientul colectiv, c ălăuzit de reprezentarea a ceea ce este
dezirabil și de voin ța acțională, ascunde privirii anumite aspecte ale realit ății. El întoarce
spatele la tot ce ar putea zdruncina credin ța sa ori paraliza dorin ța sa de schimbare.“28
O utopie propriu-zis ă este o oper ă de critică socială în care autorul î și închipuie o societate
cu totul diferit ă de cea în care tr ăiește și care nu exist ă nicăieri. Este în acela și timp un joc
al inteligen ței și o „eliberare în imaginar“ (expresie apar ținând lui Gérard Athabe), pe când
o ideologie revolu ționară este ap ărarea și ilustrarea unei ac țiuni politice și sociale care
urmărește să transforme realul.
„Potrivnic ă anomaliei, diformului, asimetriei, ea tinde spre consolidarea omogenului, a
tipului, a repeti ției și dogmatismului… izgonind ira ționalul și ireparabilul, utopia se opune de
asemeni tragediei, paroxism și chintesen ță a istoriei. Utopia este un amestec de
raționalism pueril și de angelism secularizat.“ 29

4. Funcțiile ideologiei și discursul ideologic.
În concep ția sociologilor cunoa șterii, func ția unei ideologii este de a servi de cod implicit
unei societ ăți, un cod care s ă-i permită să exprime experien țele sale, s ă justifice ac țiunile
și încercările sale (precum r ăzboiul) și care s ă-i ofere un proiect comun. De și puțin
polemică și mai obiectiv ă, această concepție are un sens peiorativ, deoarece:
„A face dintr-o idee un obiect social, înseamn ă a o descalifica ca idee. Redus ă la funcția ei
în societate, de exemplu la aceea de a justifica sau transforma ordinea stabilit ă, ideologia
nu poate fi decât tenden țioasă și își pierde întreaga credibilitate.“ 30
Unii autori se opresc la urm ătoarele func ții al eideologiei:
1. explicativ ă

812. evaluativ ă
3. evaluativ ă
4. programatic ă (prescriptiv ă).32
Fără a nega caracterul lor specific și forța lor de sintez ă și analiză, vom observa c ă aceste
funcții pot fi cofundate cu cele ale științei sau teoriei politice. Diferen ța specific ă este dat ă
de caracterele ideologice ale demersului cognitiv și ale discursului.
1. Funcția partizan ă (de identificare ). Datorit ă faptului c ă aparține unei comunit ăți și este
polemică față de altele, o ideologie este prin defini ție partizană. Orice ideologie ar veni
inerent în conflict cu alte ideologii. Spre deosebire de știință, „care lupt ă pentru adev ăr și
care trebuie s ă se încline în fa ța faptelor sau în fa ța teoriilor mai conforme cu faptele, o
ideologie lupt ă pentru a învinge. Aceasta înseamn ă că ea se impune nu numai prin ra țiune
și probe, dar și printr-o anumit ă constrângere, de la seduc ție până la violen ță, trecând prin
cenzură și disimularea faptelor“. O ideologie este un ansamblu de reprezent ări prin care
un grup î și afirmă identitatea. Con ținutul acestor reprezent ări: credin țe, imagini, simboluri
etc. sunt comune și specifice unui grup. „A adera la grup înseamn ă a-ți însuși propria lui
ideologie, a face din ea propria ta ideologie. Prin ideologie, fiecare din membrii grupului
devine con știent de faptul c ă aparține aceleia și comunit ăți, diferită de celelalte. Prin
ceremonii, rituri, manifest ări colective care exprim ă ideologia, aceast ă conștiință de a
forma o comunitate și de a se diferen ția de celelalte este în permanen ță întărită“33
2. Funcția ocultativ ă. „O ideologie este în mod necesar disimulatoare. Nu numai c ă ea
trebuie s ă mascheze faptele care o contrazic sau mo tivele întemeiate ale adversarilor ei,
dar mai ales ea trebuie s ă-și ascund ă propria ei natur ă. Dacă ea ar recunoa ște esența sa
de ideologie, ea s-ar distruge, a șa cum lumina distruge întuneri cul.“ (…) „O ideologie
camufleaz ă ceea ce exprim ă. Ea transform ă interesele particulare în interes general sau în
ideal dezinteresat. Ap ărarea patriei, a civiliza ției creștine, a maselor de oameni ai muncii, a
lumii libere, a prol etariatului interna țional, a Occidentului, a libert ății spirituale, a cuceririlor
revoluției etc. (…); toate acestea sunt m ăști nobile, aparen țe grandioase, în spatele c ărora
se ascund multe pasiuni mici și interese meschine, individuale și colective. Dorin ța nu se
arată în goliciunea ei, și vicleniile ei sunt nenum ărate împotriva unei realit ăți sociale care
recurge la violen ță contra ei și o reprim ă. O psihanaliz ă a dorinței ar avea ca sarcin ă să
dezvăluie năvălirea camuflat ă a dorinței în reprezent ările din care ele sunt alc ătuite, ca în
imaginile visului“34
3. Funcția justificativ ă a ideologiei. O ideologie nu- și propune s ă cunoasc ă realul, ci să-l
justifice sub aparen ța posibilului . Ea ne va spune cum ar trebui s ă arate, dac ă-i vom atribui
un sens. Sensul este dat de judec ățile de valoare care implic ă o dimensiune normativ ă
asupra realit ății. Orice ideologie se pretinde rațională. Ea trebuie s ă ia în serios aceast ă
pretenție căci tocmai aceasta deosebe ște ideologia de mit, de dogm ă, de credin țele
religioase sau tradi ționale.
Ideologia politic ă procură o explica ție sintetic ă unde faptul particular cap ătă sens, unde
evenimentele se coordoneaz ă într-o unitate în mod plenar semnificativ ă. Liberalismul,
socialismul, na ționalismul, conservatorismul etc. nu vizeaz ă nimic altceva decât afirmarea
valorilor esen țiale, a eviden țelor incontestabile din care ac țiunile lor specifice î și trag
sensul și justificarea.
4. Funcția de legitimare a puterii. Oliviér Reboul pleac ă de al raportul stabilit de Marx
dintre „idee“ și „domina ție“ care este specific oric ărei ideologii. „Ceea ce o deosebe ște de
știință, de artă, ceea ce face ca ea s ă fie orice altceva decât o simpl ă viziune asupra lumii
este că ideologia se afl ă întotdeauna în slujba unei puter i, în care ea are ca func ție să-i
justifice exercitarea și să-i legitimeze existen ța.“35
„Ideologia justific ă puterea într-un mod ra țional, prin consens sau necesitate, disimulând
ceea ce puterea are esen țial: faptul c ă ea rămâne sacr ă pentru cei care o exercit ă, că ea

82trebuie s ă fie astfel pentru cei care o suport ă și că presupune o amenin țare de violen ță
pentru cei care o refuz ă.“36
Definind sacrul ca ceva de care omul nu poate s ă dispună, de care nu poate s ă se bucure,
ceva ce el nu poate distruge, nici numi, nici atinge, nici cunoa ște, autorul consider ă că
puterea, sub forma sa cea mai modern ă, rămâne sacr ă deoarece perpetueaz ă,
amplificându-le, cele dou ă trăsături în care recunoa ște sacrul: sacrilegiul și sacrificiul.
Ideologia ar avea, a șadar, „puterea specific ă de a califica drept sa crilegiu tot ceea ce
atenteaz ă la putere și să legitimeze ca sacrificiu supunerea în fa ța puterii, aceasta
trebuind s ă meargă până la moarte. Ideologia men ține sacrul, disimulându-l.“37
Puterea pe care o exercit ă un grup social asupra altu ia este o putere colectiv ă, iar aceast ă
trăsătură i se pare esen țială autorului:
„Ea comand ă pe toate celelalte și evocă, mai mult sau mai pu țin explicit, o gândire care
pretinde s ă ne înve țe în timp ce ea ne îndoctrineaz ă, care caut ă să ne conving în unicul
scop de a ne înregimenta.“38
Întrucât, ideologia este tocmai ceea ce transform ă dominația de fapt în autoritate de drept,
care asigur ă supunerea permanent ă fără a recurge la constrângerea fizic ă, legitimarea
puterii poate s ă fie de diferite tipuri care nu sunt t oate ideologice. Astfel, ar exista o
legitimare prin sacru , caracteristic ă Ancien Regim-ului (regele este de „drept divin“,
„reprezentant al lui Du mnezeu în regatul s ău“) și o legitimare ideologic ă a puterii dup ă
care discursul care legitimeaz ă puterea este de ordin ra țional. El se justific ă fie prin
consensul cet ățenilor, fie prin func ția pe care o asum ă.
5. Funcția incitativ ă (mobilizatoare ). O ideologie nu este un ansamblu de reprezent ări
colective, neutre din punct de vedere afectiv. Fiind o oper ă de grup, ideologiile sunt un
apel pentru ac țiunea concertat ă. Ele îi determin ă pe oameni s ă acționeze într-un fel sau în
altul. Prin faptul c ă dispune de un puternic fond emo țional, orice ideologie poate mobiliza
energiile latente ale grupului prin manipulare. „Dac ă fiecare dintre noi investe ște atâta
afectivitate în ideologie, aceasta se explic ă prin faptul c ă ea dă glas dorin țelor noastre,
nevoilor noastre (obiectivarea dorin ței), aspira țiilor noastre (sublimarea dorin ței),
intereselor noastre (ra ționalizarea dorin ței). A considera dorin țele tale drept realit ăți
constituie prin excelen ță demersul ideologic.“39 Ideologia, oricare ar fi, lupt ă pentru a
învinge. Acest obiectiv și acest ata șament emo țional sunt deservite de un întreg arsenal
de tehnici de propagand ă și de persuasiune care se reg ăsesc camuflate în discursul
ideologic. Orice societate (global ă sau particular ă) produce și reproduce un sistem simbolic prin
intermediul c ăruia ea î și asigură coerența internă, scopurile și își elaboreaz ă formele
specifice de exprimare. Acest câmp simbolic este în acela și timp o unitate, dar și o diversitate a semnifica țiilor.
Fiecare ideologie se creeaz ă prin respingerea sau remodelarea celor anterioare,
răspunzând în mod contradict oriu la noile realit ăți și definindu-se prin distan ța și opoziția
față de sistemele existente.
Tocmai în acest câmp structurat al semnifica țiilor opuse se realizeaz ă munca ideologic ă
sub dubla sa form ă, de reproducere și de crea ție. Prin munca de r eproducere, valorile și
alegerile sunt confirmate și reactualizate în func ție de modurile de construc ție proprii
ideologiilor respective, îns ă reproducerea nu devine o simpl ă repetiție.
În societ ățile în care apari ția evenimentelor și semnifican ților noi este foarte rapid ă,
ideologia trebuie s ă-și manifeste sim țul imprevizibilului și să evite proliferarea acelor
semnifican ți pe care nu-i poate st ăpâni.
Amenințarea permanent ă a lansării unor ideologii concurente constrânge la ap ărarea și
reactualizarea sensurilor ideologiilor actuale.

83Activitatea ideologic ă se va concentra asupra aprofund ării simbolice a deosebirilor dintre
discursurile vechi și aserțiunile noi, asupra opera ției de invalidare a semnifican ților rivali; în
același timp, orice crea ție se realizeaz ă printr-un proces de sintez ă a elementelor deja
existente. Obiectivul ideologului este acela de a dovedi, în acela și timp, originalitatea discursului s ău
și superioritatea acestuia fa ță de propozi țiile adverse, demonstrând c ă elementele valabile
recunoscute în aser țiunile rivale nu- și pot afla logica deplin ă decât în coeren ța pe care el o
propune. Acest câmp de semnifica ții opuse este, simultan, un câmp de pozi ții sociale, în care orice
expresie corespunde unei distribu ții stricte într-o re țea definit ă de relații sociale. Fiecare
luare de pozi ție în plan simbolic va corespunde unei pozi ții în rețeaua rivalit ăților, alian țelor
și jurămintelor, a promisiunilor de credin ță și supunere.
Ca orice câmp diversificat de produc ție, câmpul ideologic func ționează într-o manier ă
concuren țială. Pluralitatea pozi țiilor nu este juxtapunere, ci opozi ție esențială, concuren ță,
competiție, uneori dur ă. Orice crea ție ideologic ă, orice inova ție se face în cadrul unei
mișcări de revolt ă contra discursurilor instituite.
Mizele directe și indirecte ale discursurilor corespund unor bunuri rare: recuno ștința,
creditul, puterea simbolic ă. Miza imediat ă ce anim ă manipularea bunurilor ideologice este
posibilitatea comunic ării și stăpânirea ei de c ătre subiectul produc ător. Prin discurs,
ideologul se vrea recunoscut drept de ținătorul legitim și posesorul adev ărului suprem. În
această comunicare, recunoa șterea legitimit ății discursului este sinonim ă cu
recunoașterea locutorului drept produc ător al acelui discurs. Astfe l, comunicarea instituit ă
va fi ea îns ăși o confirmare a acestei recunoa șteri, o atribuire de credit produc ătorului
ideologic de c ătre o mas ă de receptori.
Miza direct ă a produc țiilor ideologice confer ă deținătorului și propagatorului bunurilor de
factură ideologic ă un drept particular la a se exprima și a fi ascultat. Confirmarea acestui
status cucerit este asigurat ă de inducerea unor a șteptări colective convergente orientate
spre locutor și care îi confer ă dreptul privilegiat de a fi ascultat.
Prin expresia ideologic ă, subiectul emi țător urmărește să stabileasc ă cu acesta un fel de
comunicare simbolic ă.
Discursul vrea s ă persuadeze, s ă determine auditoriul la aderare, s ă-l facă să
împărtășească punctele de vedere exprimate și să resping ă mesajele rivale. Lupta
ideologic ă este o lupt ă de influen țare și pentru influen ță, miza fiind aici achizi ționarea
puterii de influen ță și legitimitatea acestui drept. Ea tinde s ă desemneze de ținătorul legitim
al puterii simbolice, s ă fixeze câmpul recunoa șterii respectului și prestigiului, care permite
exercitarea autorit ății ideologice. Miza nu este separabil ă de cucerirea puterii simbolice ca
scop imediat. Fără îndoială, nu trebuie confundate situa țiile ideologice violente și confrunt ările ritualizate;
totuși, nici o situa ție nu poate în mod integral s ă absoarb ă violența proprie expresiei
ideologice. Este vorba de o cucerire, prin cuvânt, a unei pozi ții, de putere și, la limit ă, de a ob ține
asentimentul tuturor receptorilor poten țiali față de mesajele produse. Trebuie ob ținută
resemnarea sau t ăierea opozi ției reducându-i audien ța, influen ța, puterea simbolic ă.
În câmpul ideologic, succesul unui mesaj marcheaz ă o promovare provizorie, pe când
indiferen ța marcheaz ă un recul; succesiunea performan țelor asigur ă creșterea creditului
acordat discursului dup ă cum o tăcere prea prelungit ă riscă să antreneze uitarea.
În orice ocazie, ideologul profit ă de circumstan țe pentru a- și afirma prezen ța și pentru a
veghea în permanen ță la restaurarea bunurilor achizi ționate. La orizontul acestei lupte se
profileaz ă ambiția fiecăruia de a parveni la de ținerea monopolului legitimit ății.

84În aceast ă luptă, invenția de noi expresii este o regul ă ce se impune tuturor, chiar dac ă ele
îmbracă conținuturi vechi. Se știe prea bine c ă noul și noutatea seduc. Forma inedit ă în
care este prezentat discursul ideologului induc e în mintea receptorului capacitatea primului
de a face fa ță și de a oferi solu ții valide problemelor noi.
Orice ideologie politic ă trebuie, pentru a- și păstra statutul dominant, s ă demonstreze c ă
aduce răspunsul legitim la noile probleme și că vechile strategii trebuie readaptate.
În sânul unui grup, ideologul se poate afirma ca lider demonstrându- și aptitudinea de a
manipula și stăpâni expresiile simbolice.
Liderul trebuie s ă dovedeasc ă capacitatea de a produce un discurs favorabil men ținerii
coeziunii grupului, dep ășirii conflictelor interne și stabilirii de alian țe cu grupuri rivale. Este
important s ă poată produce un discurs agresiv și conciliant; de agresiune contra puterii
stabilite și de persuasiune fa ță de poten țialii simpatizan ți.
Problema câmpului si mbolic este func ție de producerea bunurilor simbolice, îns ă nu se
reduce exclusiv la aceasta; avem de-a face cu un câmp de producere și unul vertical, de
difuziune. Numim câmp vertical acele locuri de difuzare, re țele de propagare, mijloace de inculcare și
instituțiile interesate în mod direct de ideologii, de a c ăror func ționare va depinde
reînnoirea și apărarea discursurilor instituite.
O situație ideologic ă concretă se va caracteriza, în particular, prin rela țiile de sus ținere,
indiferen ță sau conflict între ideologi și organismele de retransmisie, conflicte ce vor
participa influen țarea publicului și la formarea opiniilor.
În acest câmp vertical este necesar ă desemnarea acelor locuri în care ideologia politic ă
este în mod necesar implicat ă; este cazul, în primul rând, al institu țiilor politice. Institu țiile
(sistemul judiciar, armata, poli ția, sistemele educative) care au drept finalitate aceea de a
răspunde exigen țelor generale ale colectivit ății (estimarea și aplicarea sanc țiunilor,
asigurarea securit ății, alegerea și difuzarea bunurilor culturale) nu- și pot realiza obiectivele
decât în func ție de o reprezentare automat ă a finalit ăților. Finalitatea institu ției trebuie
exprimat ă, proclamat ă și asta nu este posibil decât f ăcându-se referire la o concep ție
globală a vieții colective.
Instituția care gestioneaz ă raporturile umane nu poate func ționa într-un mod satisf ăcător
decât ob ținând din partea membrilor și administra ților săi un minimum de consim țământ și
reproducerea atitudinilor conforme. Institu ția e un loc al discursurilor și un loc al conflictelor
între discursuri. Membrii s ăi primesc apelul ideologiilor exterioare. Puterea politic ă stabilită
trebuie în mod necesar s ă-și supună instituțiile cheie ale vie ții colective sau, cel pu țin, să
stabileasc ă legături de compatibilitate cu acestea.
În cadrul func ționării instituțiilor se înfrunt ă, într-o manier ă mai mult sau mai pu țin închisă,
ideologii rivale și diferite critici la adresa ideologi ei dominante. În mod similar îns ă,
instituția, în calitate de corp social cu preocup ări și interese specifice, dezvolt ă o ideologie
proprie axat ă pe propria ap ărare și legitimare.
În perioadele de lupt ă socială intensă, una din preocup ările esen țiale va fi aceea de a
obține integrarea acestor ideologii institu ționale în ideologia dominant ă, cuceritoare.
Instituția nu înceteaz ă să constituie o miz ă decisivă în luptele ideologice.
În societ ățile actuale se observ ă apelul la re țele mult mai complexe, respectând
specificitatea surselor de transmisie, a independen ței lor relative, a complicit ății sau a
tensiunilor fa ță de ideologia promovat ă de puterea politic ă. Dialogurile actuale dintre
grupurile de interes și partide, între ideolog iile grupurilor economice și respectiv, cele
politice, nu înceteaz ă să se reconstituie, asigurând în permanen ță compozi ția și
diversitatea spa țiului ideologic.

85Diversificarea nu înceteaz ă să fie întreținută pe aceast ă piață de concuren ță dintre jurnale,
de conflictele care opun proprietarii mijloacelor de difuzare în mas ă și politicieni, în
căutarea lor asidu ă de a-și descoperi clientela.
Ansamblul acestui sistem complex tinde s ă constituie nu o mas ă omogen ă ce-și primește
cu docilitate mesajele politice și nici o mul țime atomizat ă și condiționată, ci grupuri
particulare pe care le putem distinge în func ție de criteriul ader ării mai mult sau mai pu țin
militante la ideologiile politice. II. IDEOLOGII POLITICE CONTEMPORANE

Explozia actual ă a – ismelor și proliferarea concomitent ă a ideologiilor reflect ă cu destul ă
precizie dinamica schimb ărilor sociale și a revendic ărilor corelative. Din ra țiuni de spa țiu,
în acest capitol vom aborda doar dou ă din cele mai important e ideologii contemporane:
liberalismul și social–democra ția, urmând ca altele dou ă: democra ția–creștină și
islamismul să fie tratate în capitolul: „Politic ă și religie“. Ideologiile postmaterialiste:
feminismul, ecologismul, pacifismul, teologia eliber ării etc., care ar meri ta, fiecare, câte o
lecție separat ă, vor fi tratate într-un volum special.

2. 1. LIBERALISMUL
2. 1. 1. Dreptul natural și teoriile contractualiste
Ideea că modelul liberal, odat ă asimilat cu valorile sale he raldice, va duce automat la
bunăstare, s-a r ăspândit cu o vitez ă direct propor țională cu persisten ța acestei mentalit ăți
magice despre politic ă, într-un spa țiu vidat de o cultur ă politică democratic ă. În aceste
condiții, nu i-a fost greu lui Fr. Fukuyama s ă elibereze certificatul de deces al istoriei, sub
presiunea interna ționalizată a unui model luat ca referin ță pentru dezvoltarea posttotalitar ă
a lumii. Atracția exercitat ă de doctrina liberal ă în spa țiul est–european, dup ă lunga noapte
totalitară, are valoarea unui eveniment– șoc. Ea are cauze profunde, antropologice și
psihologice, constituindu-se ca o veritabil ă arheologie a cunoa șterii naturii umane în timp
și spațiu. Dacă esența omului, ca fiin ță naturală, este rațiunea, atunci instituirea politicului,
ca formă de agregare a socialului, pe baz ă de norme și valori, reclam ă o nouă sinteză
dintre dreptul și legea natural ă, după aceea dintre libertatea și egalitatea social ă. Instinctul
de conservare a vie ții și a bunurilor, de evitare a durerii și căutare a pl ăcerii a fost dublat în
zorii istoriei primitiv e de sentimentul de mil ă în fața suferin ței aproapelui și de repulsie la
vederea acestor suferin țe, pe baza identit ății de esen ță a ființelor umane.
De aceea, apari ția liberalismului ca doctrin ă politică poate induce în er oare prin aparenta
sa simplitate. Diversitatea de școli, teorii și curente, ca și a spațiilor geografice unde s-a
format și s-a manifestat, a creat impresia c ă liberalismul este vechi de când lumea;
principiile sale, constitutive naturii umane, au adâncit aceast ă rezonan ță în timp.
Diversitatea centrelor sale de apari ție, precum și a formelor sale de manifestare, au creat
impresia de simplitate a doctrinei, redus ă, în numeroase cazuri și ocazii, la enun țurile sale
ideologice. Dac ă am lua ca exemplu doar liberalismul economic și cel politic din Anglia și
Franța am vedea, dincolo de tr ăsăturile și conexiunile structurale, presiunile colaterale ale
culturilor politice, tehnicilor de produc ție și organizarea muncii, modului de via ță, tradițiilor
istorice care î și pun o pecete deloc neglijabil ă pe forma na țională a liberalismului. O
abordare istorico–genetic ă și analitico–structural ă a studiului doctrinei liberale ne va ar ăta
că aceasta este rezultatul unei duble sint eze în timp: între drepturile naturale și teoriile
contractualiste, pe de o parte, între democratizarea vie ții publice și raționalizarea vie ții
economice, pe de alta.

86Dacă urmărim firul logic al teoriilor contractualiste, vedem c ă starea de anarhie social ă
creată prin apari ția societăților istorice s-a adâncit odat ă cu declan șarea instinctului atavic
de posesie, programat f ilogenetic la orice animal. În aceste condi ții, nemaiexistând
distincție între ce-i al meu și ce-i al t ău, fiecare având un drept absolut asupra tuturor
lucrurilor, apare starea de r ăzboi. Căci conservarea vie ții, evitarea durerii și căutarea
plăcerii se materializeaz ă cel mai adesea în interese a c ăror forță propulsiv ă este direct
proporțională cu plăcerea posesiei sau satisfacerii unei nevoi.
Or, nimic din ceea ce este nec esar nu poate fi contrar naturii și rațiunii și tot ceea ce nu
este contrar ra țiunii este just și legitim, este un drept. C ăci dreptul nu este decât libertatea
pe care o posed ă fiecare dintre noi de a întrebuin ța facultățile sale dup ă dreapta ra țiune.
Prin urmare, fundamentul dreptul ui natural este dreptul de a- ți apăra propria via ță și
persoană prin toate mijloacele posib ile. În schimb, legea natural ă este ordinea dreptei
rațiuni care ne arat ă ce lucruri trebuie urm ărite sau evitate pentru conservarea bunurilor și
vieților noastre. „Legea natural ă este regula prin care fiecare î și interzice tot ceea ce îi
pare că trebuie s ă se întoarc ă în prejudiciul s ău. Astfel, legea este limita dreptului: ele
diferă una de cealalt ă așa cum libertatea difer ă de obliga ție“40.
Primul principiu al legii naturale este c ăutarea păcii. Astfel, în timp ce pasiunea împinge
omul să caute tot ceea ce el dore ște, rațiunea îl împinge s ă renunțe la război și să-și
asigure conservarea prin unire și înțelegere.
Al doilea principiu este că, pentru a men ține pacea, trebuie s ă renunțăm la dreptul
absolut. Egalitatea dintre oameni a luat na ștere din faptul c ă o securitate absolut ă era
imposibil ă chiar și pentru cei mai puternici.
Al treilea principiu al legii naturale este respectarea conven țiilor, nu numai a celor
impuse prin consim țământul reciproc dar și a celor impuse prin constrângere. În stare
naturală, toți aveau drept la toate, nimic nu apar ținea nim ănui, nu exista diferen ță între ce-i
al meu și ce-i al tău și, prin urmare, nimic nu era just sau injust.
După cunoștințele noastre, teoriile contractualiste au ap ărut în Orientul antic cu dou ă mii
de ani înainte ca gânditorii europeni din secolele XVI – XVII s ă îl ridice la rangul de
principiu explicativ al genezei societ ății civile și politice. În Manavadharmachastra
(Cartea legilor lui Manu ) zeii Indiei antice, impresiona ți de anarhia primelor societ ăți
umane, au trimis pe Manu s ă dea oamenilor codul de legi care-i poart ă numele și prin care
ei nădăjduiau să aducă oamenilor pacea social ă. Puternic influen țat de brahmanism, acest
cod de legi se caracterizeaz ă printr-un sincronism accentuat al valorilor religioase, morale,
juridice unde, bineîn țeles, valorile religioase și cele morale joac ă un rol preponderent, iar
relațiile sociale sunt reglementate de for ța inhibitiv ă a pedepselor. mai aproape de noi cu
două secole, Artachastra (Știința dobândirii intereselor ) a lui Kautilya, primul ministru al
regelui Ceandragupta din dinastia Maurya (sfâr șitul secolului IV – începutul secolului III),
influențată de budhism, se caracterizeaz ă printr-o autonomie a politicului fa ță de religie și
morală. Teoria contractualist ă în acest caz are la baz ă secularizarea statului, iar
comunitatea politic ă ia naștere tocmai din în țelegerea (pactul) de asociere dintre oameni în
vederea p ăcii sociale și a satisfacerii nevoilor comune. Este interesant de observat c ă
teoriile contractualiste din Orient ul antic nu fac altceva decât s ă traducă în planul social
matricea caracterial ă a culturilor, a c ăror trăsătură dominant ă este dimensiunea moral ă. În
plus, legitimitatea teocratic ă a puterii și una din caracteristicile esen țiale ale sistemelor
politice din Orientul antic – paternalismul – g ăsesc în teoriile contractualiste principala lor
sursă de inspira ție. Indiferent de mediul religios în care apar (confucianism, taoism,
budism, brahmanism, hinduism) teoriile contractua liste orientale au ca numitor comun o
clauză specială a contractului încheiat între rege (împ ărat și popor, contract al c ărui garant
este zeul. Aceast ă clauză este bun ăstarea, pacea social ă a poporului care deriv ă din
cosmologia oriental ă însăși. Întrucât deriv ă dini cosmologia oriental ă însăși. Întrucât

87Cosmosul este o comunitate de comunit ăți, iar comunitatea uman ă fiind una dintre
acestea, legea cosmic ă a iubirii universale ( rita) asigură armonia lumii, integrând toate
comunitățile într-un întreg armonios. Sociabilitatea ( jen) și iubirea ( li) confuciene nu fac
nici ele abstrac ție de la aceast ă regulă. În momentul în care regii (împ ărații) nu
guverneaz ă în acord cu ritmurile acestei legi cosmice, atunci Cerul trimite asupra
Pământului secet ă, inundații, cutremure, molime, pentru ca oamenii s ă înțeleagă că zeul
este nemul țumit de arta guvern ării și ca semn c ă pot să se revolte și să îl răstoarne pe
rege/împ ărat. Legitimitatea teocratic ă a puterii în Ori entul antic a înt ărit aceast ă clauză
contractual ă printr-un sistem de imagini sui–generis : în China, împ ăratul este Fiul Cerului:
în India, în constitu ția fizică a Regelui sunt prezente cele mai nobile particule. În Egipt,
faraonul este fiul sau fratele Soarelui: în fiin ța lui sunt îngem ănate principiul iubirii
universale ( maati ) și principiul ra țional ( ka). În Babilonul antic regele este fratele zeului
etc. Toate aceste coresponden țe Cer – P ământ fac din persoana sacr ă a regelui
(Împăratului) o veritabil ă axis mundi care confer ă o și mai mare importan ță clauzei
contractuale mai sus amintite. În plus, teoriile contractualis te din Orientul antic anticip ă, până și în litera lor teoriile
contractualiste din gândirea politic ă a Europei moderne din care liberalismul î și extrage
premisele doctrinare. În China, Mo– țî, (secolul V î. e. n. și adversar al lui Confucius)
admite, f ără reticențe, necesitatea autorit ății. După el, ceea ce primeaz ă la om este un
caracter social ( jen), ci egoismul, sentimentul lor st rict individual al lui, al meu și al tău (yi).
Oamenii nu au putut s ă iasă din starea de anarhie decât acceptând s ă se supun ă în toate
privințele deciziilor unei șef: „La început nu existau nici guv ernare, nici pedepse. Fiecare
om avea o idee diferit ă despre ce-i al meu și ce-i al t ău, ceea ce a dus la raporturi de
dușmănie între oameni. În familie și în societate ei tr ăiau în anarhie precum animalele“
41.
Apoi, ei au în țeles că anarhia provine din lipsa șefilor: „Poporului – spunea Mo– țî – poate
să i se dea directive de urma t, dar nu poate fi obligat s ă le înțeleagă“42. A guverna
înseamn ă a fi corect, deoarece datoria celor mari este de a conduce bine. Cea a poporului
este de a se d ărui, pentru un cât mai mare bine, influen ței virtuoase care îi este imprimat ă
din Cer. Am insistat mai mult asupra ac estor teorii contractualiste din patru motive: 1. Pentru a
demonstra c ă aria lor geografic ă de răspândire dep ășește spațiul cultural european; 2.
Pentru a demonstra vechimea lor în timp , cu mult mai mare decât epoca modern ă în care
este, pe nedrept, cantonat ă originea lor; 3. Pentru a demonstra c ă geneza lor nu este
funcție de condi țiile socio–politice ale Eur opei moderne care preg ătesc apari ția
liberalismului; 4. C ă ipotezele acestor t eorii pot foarte bine s ă stea la baza configur ării și a
altor construc ții doctrinare decât liberalismul.
Teoriile contractualiste, atât cele antice cât și cele moderne, au câteva tr ăsături comune
care explic ă geneza societ ății civile din perspectiva necesit ăților naturale și nu din
perspectiva unor valori a priori ale societ ăților moderne, v ăzute în angrenajul ideal al
proceselor de socializare politic ă. Chiar dac ă aceste teorii pleac ă de la ipoteze diferite în
explicarea agreg ării sociale sau a st ării de natur ă, ele ajung la acelea și concluzii în ce
privește cauzele și condițiile apari ției societ ății civile. Teoriile contractualiste insist ă toate
asupra faptului c ă starea natural ă a omului este una nefericit ă, că egalitatea natural ă este
o stare de r ăzboi ( bellum omnium contra omnes ; homo homini lupus ), că viclenia și
forța sunt calit ățile esențiale în urm ărirea binelui propriu și în asigurarea supravie țuirii
personale în detrimentul celorlal ți. Chiar și acele teorii (Confucius, M encius; J. Althusius, J.
J. Rousseau) care accentueaz ă natura funciar bun ă a omului, grefat ă pe o ipotetic ă vârstă
de aur a umanit ății, în care starea originar ă a „bunului s ălbatic“ nu cunoa ște Răul,
cruzimea, l ăcomia, ea fiind de o bun ătate adamic ă, au trebuit s ă admită că, odată cu
intrarea omului în stadiul istoric și social, acesta s-a pervertit, sub influen ța factorilor

88alienanți, și în primul rând, a propriet ății private, Cercul s-a înch is: continuitatea existen ței
omului ca specie nu mai putea fi garantat ă doar prin sociabilitatea sa înn ăscută. Spațiul
său social de convie țuire trebuia marcat de pacte și conven ții pentru a se marca diferen ța
dintre ce-i al meu și ce-i al t ău, dintre just și injust, pentru a se proteja bunurile individuale
și viața. Dar cum s ă se instaureze pacea social ă pe consim țământul acelora care o
violează cel mai mult? C ăci dreptul natural, ca drept al tuturor asupra tuturor,
aneantizeaz ă ideea de drept, iar legea natural ă, ca principiu al ra țiunii, care ne îndeamn ă
să renunțăm la dreptul absolut pe care îl avem asupra tuturor lucrurilor pentru a asigura o
conviețuire pașnică între oameni, nu poate fi aplicat ă fără o putere superioar ă care eman ă
din transla ția acestor drepturi recunoscut ă prin contracte și convenții.
„Trecerea de la stare de natur ă la starea civil ă provoac ă în om o schimbare remarcabil ă,
înlocuind în purtarea sa instinctul prin justi ție și dând tuturor ac țiunilor sale moralitatea
care le lipsea înainte. Numai atunci, glasul datoriei înlocuind impulsul fizic și dreptul luând
locul poftei, omul care pân ă atunci nu luase aminte decât la el însu și, se vede silit s ă
acționeze pe baza altor principii și să-și consulte ra țiunea înainte de a da curs înclin ărilor
sale“43. Evident c ă radiografia transform ării stării de natur ă în societatea civil ă nu este un
proces uniform înregistrat ca atare de autor ii care s-au dedicat acestei problematici.
Ea este func ție de reac ția autorilor la mediul în care tr ăiesc, în care vectorul religios
prezintă o notă prezenteist ă incontestabil ă. Teoriile lui Hobbes, Grotius, Jean Bodin au
apărut tocmai ca urmare a crizelor religioase profunde care amenin țau societ ățile timpului
lor cu distrugerea. În schimb, opera social–politic ă a lui J. J. Rousseau se circumscrie
tematic iluministului care ridic ă rațiunea la rang de lege universal ă și care face din dreptul
omului la fericire un prin cipiu de guvernare. De aici și clauzele speciale ale contractului la
acești autori. Astfel, la Th. Hobbes contractul nu este o delegare, ci o alienare care deriv ă
din transla ția drepturilor comunit ății către un suveran (Leviathanul) care nu este obligat cu
nimic față de supu șii săi, deoarece nu este parte contractual ă.
Pentru a ob ține pacea social ă și a o ap ăra prin toate mijloacele posibile oamenii
contracteaz ă între ei un pact de în țelegere și neagresiune ( convenție).
Dar pentru c ă mulțimea nu are nici mijloace, nici for ța de a garanta securitatea societ ății
astfel constituit ă, indivizii renun ță la voința și la toate drepturile lor în favoarea unei
persoane publice (statul, Leviathanul) care s ă le garanteze securitatea. Prin acest al doilea
pact ( unio) ei retracteaz ă delegarea și se supun necondi ționat puterii sale absolute. Pentru
a garanta pacea, statul nu trebuie s ă fie supus nici unei legi ex terioare lui, fie ele naturale
sau ecleziastice. Statul este, în concep ția lui Th. Hobbes, „o persoan ă autorizat ă în toate
acțiunile sale de un anumit num ăr de oameni, în virtutea unui pac t reciproc, în scopul de a
uza după voia sa de puterea tuturo r, pentru a asigura pacea și apărarea comune (…). S-a
văzut că a transmite dreptul s ău cuiva înseamn ă, pur și simplu, a nu-i rezista, prin urmare,
dacă toți transmit prin aceasta s ă nu reziste deloc put erii absolute, ea r ămâne singura
prevăzută cu dreptul primitiv, adic ă cu un drept absolut asupra tuturor lucrurilor. Astfel,
puterea civil ă este, în esen ță, o putere absolut ă“44.
Așadar, la Th. Hobbes, ca la majoritatea teoriilo r contractualiste, suveranitatea statului
este bazat ă pe contractul dintre indivizi care doresc s ă-și dea un suveran pentru a fi
protejați. Statul uria ș, monstrul marin ( Leviathanul ) este carne din carnea îns ăși a tuturor
celor care i-au concedat grija de a-i ap ăra; departe de a limita suveranitatea, contractul o
fundamenteaz ă. Teoriile contractualiste din cadrul abs olutismului clasic, religios sau laic,
începând cu Jean Bodin ( Les six livres de la Republique , 1576) pân ă la Bossuet ( La
Politique tirée de paroles pures de la Sainte Ecriture , 1705) privilegiaz ă figura
monarhului ca sediu central al suveranit ății. Dar de și imaginea paternalist ă a monarhului
recupereaz ă monarhia ca form ă de guvern ământ benefic ă, opusă tiraniei, suveranitatea,
în construc ția juridic ă a lui J. Bodin, Hugo Grotius și J. Althusius este superioar ă

89monarhului. Suveranitatea este „puterea de a face și desface legile“ (J. Bodin). Ea este
superioar ă monarhului și puterii politice, deoarece asigur ă principiul continuit ății și unității
statului, precum respectarea obliga țiunilor asumate anterior.
Faptul c ă gânditorii politici din secolele XVI – XVII g ăsesc monarhia ca forma de
guvernământ cea mai apt ă să exprime con ținutul legitim al suveranit ății provine dini
urgența imperioas ă a găsirii unei forme politice care s ă garanteze pacea și sfârșitul
conflictelor religioase. Din aceast ă perspectiv ă, suveranitatea apare ca un imperativ
categoric, deasupra regelui și puterii politice, de vreme ce regele era ținut în actul
guvernării de legile umane și divine. Dar titularul originar al suveranit ății a fost poporul care
a conferit-o primilor r egi printr-un act de dona ție, printr-o liberalitate, degrevat ă de orice
servituți, tocmai pentru ca aceast ă calitate suprem ă de comand ă să fie mai bine utilizat ă în
folosul comunit ății. Aici cercul se închide. Nimeni nu a demonstrat mai seduc ător decât J.
J. Rousseau caracterele originare și conținutul popular al suveranit ății din care
liberalismul, în sintez ă cu drepturile omului, va construi edificiul democratic al principiilor
sale. O astfel de putere deriv ă din puterea civil ă care ia na ștere în urma contractului social –
actul fondator al societ ății civile și, apoi, al societ ății politice: „A g ăsi o form ă de asocia ție
care să apere și să protejeze cu toat ă forța comun ă persoana și bunurile fiec ărui asociat și
în cadrul c ăreia fiecare dintre ei, unindu-se cu to ți, să nu asculte, totu și, decât de el însu și
și să rămână tot atât de liber ca și mai înainte. Aceasta es te problema fundamental ă a
cărei soluție este contractul social“
45. Redus la esen ță, textul contractului sun ă în felul
următor: „ Fiecare din noi pune în comun persoana și toată puterea lui , sub
conducerea suprem ă a voinței generale ; și primim în corpore pe fiecare membru ca
parte indivizibil ă a întregului “46. Înstrăinarea total ă a fiecărui asociat, cu toate drepturile
sale, în favoarea întregii comunit ăți, condiția fiind aceea și pentru to ți, „dă naștere unui corp
moral și colectiv, alc ătuit din tot atâ ția membri câte voturi su nt în adunare, corp care
capătă, prin însu și acest act, o unitate, un eu colectiv, o via ță și o voință a sa“. În acest
spațiu omogen de via ță și voință, voința general ă este voin ța majorit ății, iar legea este
expresia acestei voin țe generale. Poporul, ca titular al suveranit ății, deleag ă pe o perioad ă
de timp sarcina de a exercita prerogativele suveranit ății în numele lui unor ale și.
Din aceast ă sinteză dintre drepturile naturale, teoriile contractualiste și teoria suveranit ății
și-a edificat liberalismul principiile sale po litice, având în teoria drepturilor omului și a
progresului, împrumutat ă de la iluminism, cheia de bolt ă a edificiului s ău. Totul se
subsumeaz ă acelui strig ăt de luptă al burgheziei victorioase „laissez faire, laissez passer“
care, îmb ătată de libertatea economic ă a epocii victoriene, a pus semnul egalit ății între
liberalism și democra ție. Într-o enumerare succint ă, următoarele principii ale liberalismului
s-ar regăsi în orice regim liberal, cu nuan țe specifice, în func ție de condi țiile concret
istorice și de gradul de maturizare a culturii politice liberale:
– individualism; – raționalism;
– separarea, echilibrul și controlul reciproc dintre puteri;
– guvernarea reprezentativ ă;
– suveranitatea na țională;
– respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Din combinarea acestor principii deriv ă regulile statului de drept li beral; raportul dintre stat
și societatea civil ă; secularizarea statului; liberta tea sub toate formele ei: politic ă;
economic ă; civilă; principiile economiei de pia ță (placa turnant ă a liberalismului economic:
formarea liber ă a prețurilor pe pia ță, în condi țiile relației dintre cerere și ofertă

90Convingerea individului în posibilit ățile sale de afirmare în condi țiile liberei concuren țe a
constituit una din valorile culturii politice liberale. Al ături de inova ție și de risc, concuren ța
reprezint ă al treilea factor care profileaz ă structura moral ă și intelectual ă a noului actor
economic al istoriei: burghezia. Liberalismul a gestat ca doctrin ă politică în pântecele absolutismului. Procesele de
raționalizare administrativ ă, inițiate și sprijinite de statele absolutiste, au vizat o înt ărire a
statului monarhic, împotriva tendin țelor centrifuge din interior și împotriva rivalilor s ăi, din
exterior. Acestea au vizat, în primul rând, m ăsuri de ordin administrativ și legislativ de care
regii aveau neap ărată nevoie în opera lor de modernizare economic ă. Suprema ția statului
în exterior cerea o armat ă permanent ă și tot mai numeroas ă ca și revoluționarea tehnicilor
de luptă; în interior, cre șterea în complexitate a problemelor administrative reclam ă o
birocrație tot mai numeroas ă. Dar ambele aceste cerin țe reclamau în primul rând bani pe
care regele i-a ob ținut prin concesionarea unor industrii și monopoluri burgheziei:
monopolul comer țului, al transporturilor, al industriilor. Dar burghezia, o clas ă conștientă
de drepturile și de forța ei economic ă, sub influen ța ideologiei iluministe din a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea, a început s ă ceară tot mai insistent drepturi politice, ceea
ce a dus la izbucnirea Revolu ției Franceze din 1789. Astfel se explic ă apariția
liberalismului economic în Anglia înaintea celui politic, datorit ă dezvoltării tehnicilor de
producție în timpul primei revolu ții industriale. Conservatorismul sistemului politic englez,
bazat pe for ța tradiției și pe evolu ția organic ă, a împiedicat dezvoltarea liberalismului politic
în același ritm cu cel economic. Nu acela și lucru se poate spune despre liberalismul
continental, unde întârzier ea în demararea moderniz ării economice a facilitat avansul
liberalismului politic fa ță de cel economic.
Ca doctrin ă a libertății individuale în condi țiile legii, liberalismul este o etic ă individualist ă.
El pune în prim–planul ac țiunilor sale individul și drepturile sale. Derivate din dreptul
natural, aceste drepturi devin suportu l moral al unei game vaste de libert ăți: libertăți
politice, libert ăți economice, juridice, etc. Libertat ea de asociere; libertatea de opinie;
libertatea de con știință sunt libert ăți politice. Libertatea de c ontractare, libertatea de
asociere, de concuren ță, de întreprindere sunt libert ăți economice.
Din punct de vedere economic libera lismul face trecerea de la rela țiile feudale „verticale“,
bazate pe bresle și statut la rela țiile moderne „orizontale“, bazate pe contract
(autodeterminarea individul ui proprietar pe pia ță). În ordinea burghez ă individul este definit
mai ales în sfera propriet ății și nu în cea a familiei sau a ordinului s ău ca în societatea
feudală. În ordinea liberal ă, individul este proprietarul absolut și necondi ționat: totul se
vinde și totul se cump ără, totul este supus legii cererii și ofertei. Formula liberal ă a
concuren ței: „laissez faire, laissez passer“ exprim ă extrem de sugestiv nucleul s ău
economic: libertatea individului proprie tar ca libertatea de a intra în rela ții contractuale, de
asociere sau de concuren ță, de inova ție sau de întreprindere, precum și dreptul de a vinde
și cumpăra pe o pia ță națională sau mondial ă.
Liberalismul concepe pia ța ca un fel de barometru social unde se confrunt ă zilnic
interesele produc ătorilor cu nevoile consumatorilor. Din aceast ă abordare pragmatic ă a
schimbului rezult ă o cunoa ștere a dinamicii sociale, a necesit ăților și posibilit ăților de
dezvoltare. Din punct de vedere politic , liberalismul clasic reprezint ă libertatea neîngr ădită a individului
proprietar în raport cu Statul, ceea ce H. Spenc er a ilustrat în lucrar ea „Individul împotriva
statului“. În cadrul liberalis mului clasic legile propriet ății și ale pieței se exprim ă în normele
de drept. În consecin ță, proprietatea și piața determin ă dreptul iar dreptul determin ă „statul
minimal“ sau „statul – paznic de noapte“. St atul este doar instrumentul care vegheaz ă la
siguranța vieți cetățenilor și a propriet ății.

91Din punct de vedere etic liberalismul este o etic ă individualist ă, adică interesele materiale
reprezint ă forța majoră care motiveaz ă acțiunile și comportamentele indivizilor. Individul,
cu experien ța și interesele sale constituie axa moralei liberale. Din sinteza dintre teoriile
contractualiste și ale dreptului natural, liberalismul va elabora o nou ă religie, în
continuarea celei trasate de iluminismul ra ționalist: dreptul omul ui la fericire, în țeleasă într-
o perspectiv ă utilitarist ă, material ă: procurarea cât mai multor pl ăceri prin cât mai mic efort.
Un mare economist și filosof contemporan, Friederich v on Hayek, laureat al Premiului
Nobel în economie (1974), într-un studiu din 1967, Principiile unei ordini politice liberale
stabilește două tradiții în cadrul liberalismului european: liberalismul insular (liberalismul
englez); liberalismul continental (liberalismu l francez). Liberalismul insular face din
individul proprietar subiectul s ău; liberalismul continental face din ra țiune subiectul.
Fundamentul filosofic al liberalismului insular îl constituie empirismul și evoluționismul, prin
care se consacr ă raportul dintre libertate și proprietate. Acest liberalism respect ă
consecvent tradi ția, afirmând c ă orice cunoa ștere și filosofie se bazeaz ă pe experien ța
individual ă și pe tradi ție. Experien ța individual ă și tradiția sunt mijloacele prin care puterile
națiunii sunt sporite.
Liberalismul continental ar e ca fundament filosofic ra ționalismul constructivist prin care se
afirmă că rațiunea este natura uman ă; prin rațiune „toți oamenii se nasc liberi și egali“.
Acest liberalism neag ă tradiția și experien ța individual ă, afirmând c ă rațiunea,
independent ă de simțuri, de interesele materiale și de tradi ție, este generatoare de cultur ă
și civilizație. Aceast ă critică violentă a rațiunii și raționalismului are la Hayek urm ătorul
argument: ra ționalismul, convertit într-o ideologie a guvern ării reprezentative, consider ă că
poate elabora legi bune și instituții perfecte, ceea ce nu este întru totul adev ărat, dacă
avem în vedere for ța modelatoare a tradi ției istorice.
Liberalismul insular se dezvolt ă din perspectiva ordinii sociale spontane în cadrul c ăreia se
pot urmări orice scopuri individuale, datorit ă proceselor de adapt are – determinare.
Aceasta este ordinea pie ței libere care nu se bazeaz ă pe obiective comune, ci pe
reciprocitate. Ordinea spontan ă este o ordine nomocratic ă, adică guvernat ă prin legi, ca
legi ale propriet ății, care urm ăresc întărirea normelor universale ale comportamentului
corect (concuren ța loială pe piață), protejând domeniul privat;
Liberalismul continental se constituie printr-o proiec ție rațională a ordinii sociale planificate
care își propune scopuri, independent de experien ță, prin legi date de parlament și care
încalcă libertatea – proprietate. Ordinea planificat ă este o ordine teleocratic ă, adică
guvernat ă prin scopurile pe care un guvern sau un parlament le impune abuziv și arbitrar
libertății – propriet ății. Acest liberalism continent al, cel care a produs democra ția modern ă
ca stat, este, dup ă Hayek, „str ămoșul socialismului modern“.

Liberalism și religie
Maniera în care religia poate influen ța comportamentul și psihologia politic ă se poate
urmării în impactul pe care dogma protestant ă a Predestin ării l-a avut în dezvoltarea
liberalismului clasic. Seduc ătoarea teorie a lui Max Weber din Etica protestant ă și spiritul
capitalismului poate fi una dintre variabilele explicative și nu singura. Ea se poate aplica
însă realității americane, na șterii S. U. A., țară care nu a cunoscut feudalismul, și numai în
combina ție cu alte variabile, realit ăților economice din Europa occidental ă. În fond, Max
Weber pleac ă de la urm ătoarea ipotez ă: în acordarea Gra ției (iertarea de stigmatul
păcatului originar) voin ța lui Dumnezeu este de nep ătruns. Nu are rost s ă îți irosești
energiile obsedat de întrebarea dac ă Dumnezeu î ți va acorda iertarea în urma faptelor
bune pe care le faci în acest scop. Aces t pariu meschin cu divinitatea profaneaz ă ideea de
credință creștină care se bazeaz ă pe dragostea necondi ționată asupra lumii. Totu și, ca o
dovadă a faptului c ă Dumnezeu, în marea lui iubire, nu și-a luat mâna de pe noi, se vede

92în categoria succesului economic. Dar pent ru a avea succes economic, spune Calvin,
trebuie s ă ne organiz ăm viața în acord cu preceptele cre știne: austeritate, cinste în afaceri,
acumulare (economisire) și investiții. Credin ța în egalitatea șanselor de afirmare în
condițiile liberei concuren țe este subtil asociat ă cu inegalitatea acord ării Grației și cu
acceptarea diferen țelor care rezult ă de aici pe plan economic. Fatalitatea inegalit ății („așa
a vrut Dumnezeu“!) nu contrazice principiul liberal al egalit ății juridice a tuturor cet ățenilor.

NEOLIBERALISMUL ȘI IMPLICA ȚIILE SALE IDEOLOGICO – DOCTRINARE
Actul oficial de na ștere a liberalismului a fost legiferat în august 1938 la Colocviul Walter
Lippmann , prilejuit de traducerea c ărții The Good Society în limba francez ă: La Cité libre .
Această reuniune interna țională, organizat ă de Institutul Interna țional de Cooperare
Intelectual ă, sub pre ședinția autorului american, a reunit ma rile spirite liberale ale vremii:
Jacques Rueff; Louis Rougier; Louis Baudin; Fr iedrich von Hayek; Sir William Beveridge;
Ludwig von Mises; Wilhelm Röpke; Michael Polaniy; S. Poss ony etc. Participan ții la
Colocviu au insistat asupra necesit ății de a se trece de la „ordinea natural ă“ la „ordinea
socială“ în condi țiile noilor realit ăți economice și, prin urmare, asupra necesit ății de a
revizui unele postulate ale doctrinei liberale clasice: „Eu am ar ătat – sus ținea Walter
Lippmann – c ă «fricțiunile» și «perturba țiile», cărora economi știi clasici le admiteau
existența – dar le-au neglijat curând – erau, de fapt, problemele sociale care ar fi trebuit, și
trebuie întotdeauna într-o societate care practic ă diviziunea muncii, s ă constituie
preocupări prioritare ale oamenilor lumina ți. Căci fricțiunile și perturb ările marcheaz ă
punctele asupra c ărora ordinea se afl ă în conflict cu economia“47.
Agenda cuprinde cinci puncte esen țiale:
„1. Liberalismul economic admite ca postulat fundamental c ă numai mecanismul pre țurilor
care func ționează pe piețele libere permite s ă se obțină o organizare a produc ției capabil ă
să asigure cea mai bun ă utilizare a mijloacelor de produc ție și să conducă la satisfacerea
maximă a dorin țelor oamenilor, a șa cum ace știa le exprim ă efectiv și nu așa cum o
autoritate central ă pretinde s ă le stabileasc ă în numele lor.
2. Pozițiile de echilibru care se stabilesc pe pie țe sunt, îns ă, afectate și pot fi decisiv
determinate de legile asupra propriet ății, de contracte, de grupuri, asocia ții și persoane
juridice, de brevetele de inven ții, falimente, monede, b ănci și sistemul fiscal. Cum aceste
legi sunt crea ția statului, acestuia îi revine re sponsabilitatea de a adopta regimul juridic
care serve ște drept cadru liberei dezvolt ări a activit ăților economice. (…)
3. Determinarea regimului de drept constituie metoda liberal ă de control social. Obiectivul
juridic este de a asigura maximum de utilitate produc ției, sub rezerva afect ării spre alte
scopuri sociale. Aceste scopuri trebuie ales e prin proceduri democratice specifice și, dacă
ele nu tind spre maximum de utilitate, sistemul liberal impune alegerea con știentă a altor
obiective. 4. Organizarea produc ției, după principiile liberale, nu exclude afectarea unei p ărți din
venitul na țional spre scopuri de ordin cole ctiv. Un stat liberal poate și trebuie s ă perceap ă
prin fiscalitate o cot ă din venitul na țional pe care s ă o consacre cre șterii nivelului de
finanțare colectiv ă: 1. apărării naționale; 2. asigur ărilor sociale; 3. serviciilor sociale; 4.
învățământului; 5. cercet ării științifice.
5. Deci, de și liberalismul are ca postula t fundamental regularizarea produc ției prin
mecanismul pre țurilor de pe pia ță, regimul juridic pe care noi îl dorim recunoa ște: a) că
prețurile pie ței sunt afectate de regimul propriet ății și al contractelor; b) c ă utilitatea
maximă constituie un obiectiv benefic la scar ă socială, dar că nu trebuie ca doar acesta s ă
fie avut în vedere; c) c ă, inclusiv când produc ția este reglementat ă prin mecanismul
prețurilor, sacrificiile pe care le implic ă funcționarea sistemului pot fi impuse acestuia. În

93acest caz, interven ția va acționa asupra cauzelor ce trebuie s ă fie corectate și nu spre a
conferi statului suportul pentru a modifica arbitrar situa țiile individuale“48.
În ultimele ședințe ale Colocviului, Louis Rougier a propus crearea unui Centru
Internațional pentru Renovarea Liberalismului și a sugerat anumite teme de reflec ție în
această privință: fizionomia statului neoliberal; formele de interven ție a puterilor publice;
politica economic ă de cooperare; restructurarea democra ției; poziția neoliberalismului fa ță
de statele și economiile totalitare.
Realizarea noii ordini implic a modificarea anumitor func ții ale statului. Statul, ale c ărei
intervenții precump ănitor juridice, sociale și economice trebuia s ă țină seama de influen ța
și de importan ța psihologiei consumatorului și a interesului ca mobil al ac țiunii umane.
Statul neoliberal va înceta s ă fie statul minimal clasic și va evita deform ările „Leviathan“-
ului de tip fascist sau bol șevic: acesta urma s ă își asume un rol considerabil și, în egal ă
măsură, să păstreze respectul fa ță de aspira țiile individului, c ăruia trebuia s ă-i devină
asociat, partener, nu adversar, nu protector, nu st ăpân, ci … un suveran care știe să
comande, dar știe, de asemenea, și să se autolimiteze, pe scur t, un stat puternic în
serviciul unui individ liber“49.

IDEOLOGIA SOCIAL–DEMOCRAT Ă.
Formarea ideologiei social–democrat ă este strâns legat ă de apari ția și dezvoltarea
proletariatului în epoca modern ă. În lupta ei pentru drepturi și libertăți politice și
economice, clasa muncitoare va parcurge un proces complex și îndelungat de
conștientizare a propriei sale for țe, nu lipsit de erori, de e șecuri sau de c ăutări
contradictorii. Apari ția noului actor politic este legat ă în primul rând și indisolubil de
procesele moderniz ării economie capitaliste care au cunoscut un deosebit avânt în a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Modernizarea economic ă, prin cei doi piloni ai s ăi,
industrializarea și urbanizarea, va antrena un ansamblu de transform ări atât în planul
forțelor de produc ție și relațiilor sociale, cât și în sfera cunoa șterii și organiz ării muncii.
Prima faz ă a revolu ției industriale a accelerat procesele de formare a proletariatului
industrial, prin procesele de concentrare economic ă, de ruinare a meseria șilor, a micilor
proprietari agricoli, din cauza concuren ței, ceea ce a dus la asimilarea lor ca salaria ți în
noile ramuri industriale. În aceast ă perioadă, deși nu căpătase forma unei doctrine coerente și unitare, gândirea
socialistă comporta: 1. analiza critic ă a stărilor de lucruri exis tente; 2. o critic ă morală a
nedreptății, ca rezultat al „sclavie i moderne“; 3. un model de reform ă socială prin
construirea unor comunit ăți perfecte; 4. ideea c ă omul este bun de la natur ă, dar că
societatea îi corupe; 5. accentul pus pe munc ă și pe organizarea produc ției; 6. rolul
statului în economie și în educa ția maselor; 7. neîncrederea în revolu ție ca instrument al
schimbării ordinii politice. Nu este greu de observat filia ția ideilor iluministe și ale
„socialismului utopic“, ca și ale romantismului, în cristaliz area ideologiei social–democrate.
De fapt, sursele teoretice ale ideologiei și doctrinei social–democrate sunt filosofia greac ă,
filosofia Rena șterii, iluminismul, filosofia german ă, de la Kant și Hegel pân ă la K. R.
Popper. Configura ția actual ă a valorilor social–democrate confirm ă axiomele de baz ă ale doctrinei,
de esență kantiană: 1. în practica social–istoric ă omul trebuie considerat întotdeauna ca
scop și niciodat ă numai ca mijloc; 2. Omul poate fi, concomitent, obiectul și subiectul
propriei sale dezvolt ări; 3. responsabilitatea politic ă și moralitatea ac țiunilor; 4. statul
cultural; nu omul trebuie s ă fie supus etatiz ării, ci statul trebuie s ă fie supus umaniz ării. Pe
de altă parte, aceste valori individualizeaz ă, prin continuitatea și întregirea lor în practica
social–istoric ă, un regim politic, cu institu țiile, normele și valorile sale specifice. „Declara ția

94de principii a Interna ționalei Socialiste“ adoptat ă la cel de al XVIII-lea Congres al s ău din
20–22 iunie 1989 de la Stockholm proclam ă, de exemplu, c ă „socialismul democratic este
o mișcare interna țională pentru libertate, justi ție social ă și solidaritate“. Într-o lume a
schimbărilor social-politice rapide, aceste principii î și reafirmă valabilitatea, deoarece ele
sunt repere esen țiale în lupta împotriva neocol onialismului economic, a injusti ției,
șomajului, discrimin ărilor rasiale și naționale.
Succesele înregistrate de partidele so cial–democrate în practica guvern ării au făcut ca
aceste principii s ă devină valori politice efective al e lumii contempor ane. Reconstruc ția
posttotalitar ă a lumii solicit ă un nou cadru de solidaritate și de conjugare a eforturilor în
care aceste valori, n ăscute din mi șcarea muncitoreasc ă, mișcările de eliberare, tradi țiile
culturale ale coexisten ței și securit ății colective pot contri bui la dezvoltarea liber ă a
personalit ății umane.
Referindu-se la capitolul dedicat valorilo r socialismului democratic în programul
fundamental al Partidului Social–Democ rat German de la Bad–Godesberg din 11–13
noiembrie 1959, Willy Brandt nota cu 11 ani mai târziu în scrisoarea din 17. II. 1972
adresată lui Bruno Kreisky și Olof Palme: „Noi am declarat acolo (în programul P. S. D. G.
– n. n.) c ă social–democra ția sau, ceea ce înseamn ă același lucru, sociali știi democra ți
tind să creeze o societate în care orice om î și va putea dezvolta în mod liber
personalitatea și va putea participa la via ța politică, economic ă și culturală a umanit ății, ca
membru al comunit ății. Noi am pornit de la ideea c ă libertatea și dreptatea se
intercondi ționează. Valorile fundamentale ale ac țiunii socialiste erau definite ca libertatea,
justiția și solidaritatea care decurg dintr-o necesitate comun ă. Noi am ad ăugat în
continuare c ă în Europa socialismul democratic î și are rădăcinile în etica cre ștină, în
umanism și în filozofia clasic ă și nu putem emite preten ții la proclamarea unor adev ăruri
ultime“50. În aceea și scrisoare, Willy Br andt continua: „No țiunile Libertate–Dreptate
(Egalitate) – Solidaritate (Fraternitate) ne desemneaz ă limpede c ă moștenitori ai epocii
Luminilor și nu trebuie s ă ne rușinăm pentru aceasta. Mi se pare îns ă că ar merita s ă fie
continuate schimburile de p ăreri asupra acestui punct pentru a se reu și să se concretizeze
rezultatele. În acest cadru ar trebui s ă atribuim un rol cheie no țiunii de solidaritate“51.
Într-o enumerare restrictiv ă, desigur, se poate contura urm ătoarea hart ă a valorilor social–
democrate și a principiilor subsecvente care le individualizeaz ă în practica cotidian ă:
1. Libertatea (libertatea politic ă în toate formele ei; libertatea economic ă; eliberarea de
nevoi; eliberarea de team ă; libertățile și drepturile fundamentale ale omului etc.);
Evoluția ideii de libertate în gândirea politic ă european ă demonstreaz ă că libertatea
individual ă, conceput ă într-un spa țiu vid, fără corectivele normelor morale și sociale de
conviețuire, este lipsit ă de substan ță deoarece ea nu se poate defini decât în raport cu
celelalte valori ale vie ții sociale, justi ția și solidaritatea, pe baza c ărora țesutul social se
naște și dezvoltă.
Elementul coeziv care unific ă și instrumentalizeaz ă aceste valori în spa țiul social este
libertatea. Libertatea se poat e identifica, într-o prim ă accepție, cu spa țiul liber în care
individul poate s ă-și materializeze ac țiunile dup ă propria voin ță și opțiune. Se poate, de
asemenea, defini libertatea ca șansă a unor alternative de ac țiune realizabile. Libertatea
individului este direct propor țională cu num ărul unor asemenea alternat ive. Într-o a doua
accepție, depășind sfera libert ății individuale, libertatea înseamn ă egalitatea șanselor,
ceea ce presupune o structur ă a colectivit ăților umane care s ă asigure fiec ăruia o întindere
egală a libert ății. Dar egalitatea șanselor, f ără garantarea egalit ății condițiilor reale de
pornire, se rezum ă la egalitatea în fa ța legii, insuficient ă pentru crearea condi țiilor
favorabile de manifestare a unei politici autentice de justi ție și solidaritate sociale.
2. Egalitatea (egalitatea șanselor de acces și a condițiilor de plecare; nu numai o egalitate
formală în fața legii, ci una eminent ă a persoanei umane). Sentimentul de a fi perceput și

95tratat ca egal. Dreptul oric ărei ființe umane de a fi tratat ă cu toleran ță, compasiune, și
respect, indiferent de pozi ția socială, rasă, sex sau religie.
3. Justiția social ă. Din sfera justi ției sociale sunt derivate alte dou ă subspecii de valori:
securitatea social ă și protecția social ă care materializeaz ă pe plan practic coordonatele
valorice ale justi ției sociale, prin intermediul sintezei dintre principiile socialiste de reparti ție
și economia de pia ță.
Problema cheie a culturii politice so cial–democrate este la ora actual ă justiția socială în
economia de pia ță, justiție care nu se limiteaz ă însă doar la eliminarea discrimin ărilor
economice între clasele și categoriile sociale care, în secolul XX, s-au extins și la alte
structuri și relații din cadrul sistemului so cial global, instituind o re țea complex ă de
interacțiuni, cu efecte mediate pe termen lung. Traumatismele excluderii, ale izol ării și
atomizării, depășesc sensul limitat al inegalit ății economice. Concept ul de solidaritate
socială vizează astfel nu numai dreptul dar și obligația comunit ății de a-l reintegra pe un
membru al ei cu dreptur i depline, asemeni celorlal ți, și de a-i conferi st atutul de persoan ă
cu toate prerogativele ce deriv ă din aceasta. Fenomenele de marginalizare, de excludere
socială și înstrăinare care genereaz ă efecte perverse, în special în rândul categoriilor
marginalizate, pot fi eradi cate, în viziunea social–democra ției, prin umanizarea condi țiilor
de munc ă, printr-o nou ă calitate a vie ții ca și printr-o democratizare extins ă, conceput ă de
Olaf Palme ca „desfiin țare sistematic ă a privilegiilor“.
Problema justi ției sociale în doctrina social–democrat ă se deosebe ște atât de solu țiile
totalitarismului comunist cât și de teoriile liberalismulu i clasic. Pentru comuni ști,
inegalitatea distribuirii bog ățiilor în societ ățile dezvoltate din Occident era mai curând o
slăbiciune pe care trebuiau s ă o exploateze pentru a r ăsturna regimul și nu un r ău social
care trebuia s ă fie eliminat, indiferent de raporturile de putere. Concep ția liberal ă a
dreptului egal al fiec ăruia la fericire, a egalit ății șanselor, în practic ă nu a adus mari
remedii la inegalit ățile secolului al XIX-lea. Explica ția rezidă în credin ța liberal ă că
libertatea și egalitatea erau doi termeni incompatibili, primul având prioritate deoarece
inegalitatea era un dat natural, o fatalitate în ordinea social ă, iar în ordinea economic ă ea
declanșa competi ția, baza sigur ă a eficien ței. Ea crea o clas ă de proprietari–antreprenori
care asigur ă un nivel ridicat al investi țiilor și permitea astfel o cre ștere rapid ă a venitului
național. Dup ă primul r ăzboi mondial fondurile acumulate astfel nu mai g ăseau debu șee
pentru investi ții. Insuficien ța consumului limita investi țiile la un nivel mult prea sc ăzut
pentru a asigura deplina întrebuin țare. Utilizarea maxim ă a resurselor și creșterea rapid ă a
veniturilor na ționale începeau s ă ceară o mai supl ă repartiție a puterii de cump ărare.
Inegalitatea î și pierduse astfel principala sa ra țiune de a fi. Inegalitatea era incompatibil ă
cu deplina întrebuin țare și bloca capitalismului orice speran ță de a îmbun ătăți nivelul de
viață general.
4. Solidaritatea social ă. Rezultă din interesele convergente ale celor defavoriza ți, ale
nevoii de coeziune și integrare social ă, ale necesit ății de a atenua dezechilibrele cauzate
de economia de pia ță și polarizarea bog ățiilor. O societate social–democrat ă nu este
constituit ă din înving ători și învinși, aflați într-o lupt ă competitiv ă, ci din indivizi care se
ajută reciproc, care î și respect ă instituțiile comune și regulile care le guverneaz ă. Aceste
instituții nu sunt exterioare societ ății, ci imanente acesteia, deoarece ele sunt rezultanta
eforturilor mai multor genera ții, legate între ele printr-o istorie și cultură comune.
În doctrina liberal ă egalitatea șanselor nu înseamn ă neapărat și o egalitate real ă a
condițiilor de decolare ( take off ). Democra ția liberal ă se bazeaz ă, la origine, pe dou ă
principii corelative. „În primul rând, inegalit ățile reale existente între indivizi și, în particular,
diferențele economice nu sunt luate în considerare în participarea la deciziile politice; în al
doilea rând, societatea este compus ă din indivizi independen ți și egali în drepturi, reuni ți
pur și simplu în fa ța unei legi pe care ei în șiși și-au dat-o. Primul principiu implic ă

96separarea societ ății de sfera politic ă, al doilea – negarea luptei de clas ă“52. Din aceast ă
perspectiv ă a uniformiz ării politice, democra ția liberal ă va oferi imaginea unei societ ăți
politice compus ă dintr-o agregare de „atomi independen ți și egali“, ea dizolvând
solidaritățile naturale sau tradi ționale. „Introducând în societ ățile europene o form ă nouă,
pe care nici unul din partizanii ini țiali ai democra ției nu o luase în considera ție, mișcarea
muncitoreasc ă face să pătrundă principiul asociativ în via ța politică… coeziunea (partidelor
muncitore ști – n. n.) este asigurat ă în acela și timp de unitatea unui proiect politic, dar și de
comunitatea unei pozi ții sociale concrete: în ultim ă instanță, ele se bazeaz ă pe o
solidaritate de fapt și nu numai pe o agregare de tip contractual“53.
Politica social–democrat ă de egalizare a șanselor presupune o pozi ție de pornire egal ă, la
concuren ță cu alții, în timpul c ăreia individul î și lărgește, cu succese variabile, aria
libertății. Însă, din motive diferite, independente de voin ța sau de calit ățile individului,
egalitatea șanselor nu înseamn ă și nu asigur ă egalitatea de fapt. Unii nu rezist ă
competiției, pe alții îi urmărește ghinionul sau se afl ă sub activitatea distructiv ă a unor for țe
sociale exterioare. „Iat ă de ce societatea umanist ă are nevoie de solidarit ate. Politica prin
care se urm ărește realizarea solidarit ății corijeaz ă în anumite limite lipsa de succes a
individului aflat în competi ție, în condi ții de șanse egale“54.
După laburiștii englezi, o societate mai egalitar ă necesită un mod de via ță asociativ, bazat
pe cooperarea diferitelor grupuri profesionale și sociale și pe respectarea pluralismului de
interese care este sedim entat în mentalitatea societ ății respective: „O societate mai
egalitară nu va cere dispari ția totală a interesului ca motor al ac țiunii umane, ci ea va
pretinde, concomitent, ca și celelalte mobiluri s ă capete o importan ță relativă mult mai
mare. Laburi știi subliniaz ă, de asemenea, c ă nu este posibil s ă se întreprind ă reforme
radicale ale societ ății decât într-un climat de cons ens general deoarece, în ipoteza
inversă, realizarea acestor reforme, pe de o parte, ar fi moralmente de nesus ținut iar, pe
de altă parte, ar duce la negarea propriului s ău scop, stabilirea unei forme mai
democratice de organizare a societ ății. Orice tentativ ă brutală de a elimina toate
inegalitățile existente în reparti ția bogăției și a veniturilor ar viola convingerile profunde ale
unei societ ăți cu o mentalitate put ernic conservatoare“.
Metodele utilizate de laburi ști, în perioada guvern ării lor, pentru realizarea unei mai mari
egalități au fost: impozitarea sever ă a veniturilor și averilor, impozitul progresiv pe venit, în
scopul finan țării serviciilor sociale care s-au dezvoltat enorm; na ționalizarea întreprinderilor
strategice în scopul unei reparti ții mai juste a avu ției naționale și controlul marilor averi prin
controlul propriet ății, care s ă împiedice formarea de noi privilegii pe seama exploat ării
muncii salariale. Justiția și solidaritatea social ă sunt condi țiile indispensabile pentru realizarea consensului
social, premis ă obiectiv ă a exercit ății unor func ții sociale eficiente ale statului în cadrul
sistemului politic. Societatea nu trebuie s ă-și epuizeze for țele în conflicte sociale și politice,
ci să creeze acel cadru de cooperare și integrare prin solu țiile de compromis, pentru a
asigura satisfacerea intereselor unor grupuri so ciale din ce în ce mai numeroase, prin
asigurarea extinderii particip ării la procesele decizionale. De aceea, a respecta libertatea
unei societ ăți inegalitare înseamn ă a proteja privilegiul, a cont ribui la perpetuarea lui. O
soluție viabilă pentru perenitatea interdependen ței funcționale a valorilor social–democrate
a fost sinteza dintre garantarea libert ăților individuale (ini țiativă, asociere etc.) și
recunoașterea și garantarea concomitent ă a intereselor comunitare, altfel spus realizarea
unei sinteze dintre individualitate și solidaritate prin intermediul cooper ării dintre stat și
societatea civil ă la diferite paliere ale acesteia din urm ă.
O sinteză funcțională a valorilor social–democrate poate fi reperat ă începând cu perioada
interbelic ă, când se formeaz ă și încep s ă se aplice institu țiile economiei mixte care și-au

97dovedit apoi eficien ța în lupta împotriva șomajului, infla ției și în asigurarea stabilit ății
sociale postbelice. Într-o enumerare succint ă, aceste institu ții sunt:
– coexisten ța diferitelor tipuri și forme de proprietate în cadrul aceluia și sistem economic;
– raportul dintre pl anificarea orientativ ă și concuren ță; la nivel macro urmând s ă
predomine planificarea, iar la nivel micro, adic ă la nivelul întreprinderilor mici și mijlocii,
concuren ța, conform principiului enun țat în 1956 de Karl Schiller: „Concuren ță atât cât este
nevoie, planificare atât cât este necesar“; – etica redistribuirii produsului social; – principiul „simetriei sociale“ în sensul c ă nici un grup nu poate ob ține foloase
necuvenite pe seama exploat ării altuia;
– creșterea interven ționismului în via ța economic ă, pe măsura complexific ării relațiilor
sociale; – valoarea egal ă a muncii și a capitalului, vizând transformarea propriet ății în func ție
socială în cadrul „capitalismului popular“.
Tipul de economie mixt ă care se configureaz ă în anii postbelici în țări ca Germania,
Anglia, Suedia, Austria, Fran ța etc. are la baz ă coexisten ța propriet ății private cu a celei
publice și recunoa șterea existen ței mai multor forme de proprietate. În principalele țări
dezvoltate (Belgia, Fran ța, Italia, Germania, Austria, Suedia, Țările de Jos etc.), în
perioada postbelic ă s-a observat o extindere a sectorului public la nivelul principalelor
ramuri economice. În aceast ă ordine de idei trebuie men ționat faptul c ă încă în programul s ău din 1918
Partidul Laburist din Marea Britanie se pronun ța irevocabil pentru proprietatea colectiv ă
asupra mijloacelor de produc ție dar concepea acest proces în mod necesar gradual, iar
realizarea sa încredin țată statului parlamentar existent, f ără să se aștepte apari ția statului
muncitoresc. Statului îi revenea sarcina transform ării sistemului economic. Într-o
asemenea concep ție, două mijloace fundamentale erau avut e în vedere pentru atingerea
acestui scop. În primul rând, na ționalizarea unor sectoare ale economiei (minier, energetic,
transporturi) prin votul parlamentului și cu indemniza ții egale cu valoarea întreprinderilor
naționalizate acordate fo știlor proprietari. În al doilea rând, introducerea în cadrele
societății deja existente a garan ției statale a deplinei întrebuin țări a forței de munc ă (prin
mobilizarea resurselor financiare necesare dis ponibile printr-un sist em fiscal extins).
Majoritatea partidelor socialiste de pe continent se îndreptau spre o concep ție analoag ă a
economiei mixte, cu un sector public și cu unul privat: din ra țiuni geopolitice îns ă (vezi
condiționarea ajutorului acordat în cadrul Planului Marshall), ideea socializ ării integrale a
fost progresiv abandonat ă după al doilea r ăzboi mondial.
În programul elaborat la Congresul P. S. D. German de la Bad Godesberg din 13–15
noiembrie 1959 s-a renun țat la ideea socializ ării unor ramuri industriale, pe motivul c ă
structura economic ă a unei societ ăți este dat ă nu de rela țiile de produc ție și raporturile de
clasă rezultate din acestea, ci de m ărimea întreprinderilor și de forma de administrare a
lor. În cadrul economiei „mixte“, în care coexist ă numeroase întreprinderi mici și mijlocii cu
întreprinderile publice, problema central ă nu mai este socializarea propriet ății private ci
controlul puterii economice concentrate în mâ inile managerilor. „Conc omitent – se afirm ă
în programul de la Bad G odesberg – proprietatea privat ă asupra mijloacelor de produc ție a
pierdut în mare m ăsură puterea ei de a decide“.
În legătură cu pluralismul formelor de proprietate , liderul social–democrat, W. Brandt,
scria: „Gândirea social–democrat ă modern ă trebuie s ă renunțe la iluzia potrivit c ăreia o
schimbare general ă și schematic ă a condițiilor de proprietate ar permite s ă se realizeze un
moment decisiv, iar desfiin țarea propriet ății private asupra mijloacelor de produc ție s-ar
concretiza în mod automat într-o dezvoltare a libert ății umane. Situa ția societ ății este

98determinat ă de numeroase elemente și titlurile de proprietate nu mai joac ă de mult, sau nu
mai joac ă singure, un rol hot ărâtor. Ea este condi ționată din ce în ce mai mult de diferite
forme ale dreptului cutumiar, iar pe lâng ă acestea, și de puterea de a controla poten țialul
de cercetare al unei societ ăți moderne; prin raportu l dintre puterea economic ă și puterea
politică; în sfâr șit, prin modul de organizare a înv ățământului și pregătirii. Este, deci,
necesar s ă se pun ă în mișcare numeroase pârghii dac ă se dore ște să se schimbe
societatea pe termen lung pentru a se îmbun ătăți“55.
Pe de alt ă parte, economia mixt ă se caracterizeaz ă, în concep ția social–democrat ă, prin
asigurarea rolului reglator al statului în via ța economic ă. Aceasta se manifest ă prin
stimularea investi țiilor, subven ționarea anumitor ramuri și sectoare, favorizarea unor
politici de creditare a cererii. Statul apare din ce în ce mai mult ca investitor în obiective de
interes public, care necesit ă alocarea de fonduri considerabile pe care investitorii fie c ă nu
le au, fie c ă nu au interesul s ă o facă din cauza profitului sc ăzut. Statul devine instrument
al stimul ării creșterii economice postbelice și al asigur ării unei politici sociale și
profesionale a for ței de munc ă.
În ce prive ște socializarea investi țiilor, este un fapt evident c ă recesiunea, crizele
economice, șomajul și inflația au determinat agen ții economici în șiși „să resimtă nevoia
unei puteri reglem entative, capabil ă să intervină pentru a limita la maxim fluctua țiile ciclice
care au dus la risip ă de resurse materiale, financiare și umane“. Controlul institu țiilor
financiare este un mijloc eficient „pentru a impune b ăncilor nu numai rata creditului sau a
dobânzilor, dar și ansamblul politicilor de împrumuturi. Proprietat ea asupra mijloacelor de
producție este departe de a fi singurul elem ent al puterii în domeniul economiei“56. Nevoia
acută a moderniz ării în ramurile de vârf ale indus triei a determinat ca statul s ă se
substituie sectorului privat ca prim investitor, oferind resurs ele necesare din ce în ce mai
greu de procurat altfel. În economiile dezvoltate, principalele moderniz ări tehnologice
presupun capitaluri atât de mari încât finan țarea statului a devenit obligatorie pentru
dezvoltarea rapid ă a ramurilor și sectoarelor de vârf, dintre care unele, precum cercetarea
științifică, sunt în mare m ăsură finanțate de la bugetul statului.
Din perspectiva social–democrat ă a economiei mixte, Willy Brandt atr ăgea aten ția că
„economia de pia ță și concuren ța sunt institu ții sociale care trebuie s ă-și justifice existen ța
lor prin faptul c ă ele aduc, într-adev ăr, prestațiile dorite. Dac ă nu, va trebui s ă recurgem la
o interven ție sporită a instrumentelor de orientare public ă“57. Creșterea interven ției etatice,
sublinia pe atunci cancelarul feder al, în cadrul politicii de investi ții, apare ca o necesitate
stringent ă, deoarece acestea au o influen ță decisivă asupra calit ății vieții și a calității
mediului înconjur ător. Inclusiv investi țiile particulare urmeaz ă a fi supuse controlului public
atunci când ele presupun consecin țe ample asupra echilibrului ecosistemului.
Poziția social–democrat ă față de economia mixt ă a fost înc ă o dată afirmată de cel de al
XVIII-lea Congres al Interna ționalei Socialiste din 1993: „O societate democratic ă trebuie
să compenseze defectele pe care le comport ă chiar și sistemul de pia ță cel mai
responsabil. Guvernele nu trebuie s ă funcționeze doar ca un simplu atelier de repara ții
pentru stric ăciunile cauzate de o pia ță defectuoas ă sau de aplicarea f ără control a noilor
tehnologii. Statul trebuie mai întâi s ă reglementeze pia ța în interesul popula ției și trebuie
să obțină pentru to ți muncitorii avantajel e tehnologiei pentru a ameliora experien ța lor de
muncă și de a mări posibilit ățile lor reale de dezvoltare individual ă“.
După prăbușirea regimurilor comuniste din sud–estul Europei, social–democra ția a devenit
polul de referin ță ideologic ă a Stângii și axa ei de identitate în fa ța noilor sfid ări ale Istoriei.
Sub presiunea interna ționalizată a noilor raporturi de for țe, economice și geopolitice,
rușinate parc ă de tradi ția și cultura lor politic ă, partidele socialiste și mai ales cele
comuniste s-au gr ăbit să arunce peste bord zestrea lor istoric ă și implicit, s ă recunoasc ă
superioritatea paradigmelor ec onomice ale neoliberalismului și neoconservatorismului

99anglo-saxon. S ă luăm exemplul a dou ă partide–fanion care reprez entau repere orientative
în ideologia Stângii occidentale: Partidul Comunist Italian și Partidul Laburist din Marea
Britanie. Ambele partide și-au câștigat un renume bi nemeritat datorit ă contribu țiilor aduse
la dezvoltarea identit ății politice a Stângii plecând de la nucleul valorilor ei de baz ă. Chiar
dacă transformarea Partidului Comunist Italian era deja auspicat ă prin dezbaterea despre
eurocomunism∗ în anii ’80, nimeni nu putea s ă prevadă abandonarea total ă a patrimoniului
ideologic tradi țional și „schimbarea la fa ță“ în partid social–democrat prin asimilarea unei
ideologii de import pe care o crit icase dur anterior. Astfel, dup ă 1990, Partidul Comunist
Italian s-a transformat în Partidul Democratic al Stângii (P. D. S. ) aruncând peste bord
tezele și principiile ideologiei marxist–leniniste, legitimitatea marelui Octombrie, a mi șcării
comuniste și muncitore ști interna ționale, înse și tezele eurocomunismului. Acela și traseu îl
va parcurge și Partidul Laburist din Marea Britanie, a c ărui identitate în sistemul politic al
Marii Britanii a fost impus ă de consecven ța prin care valorile promovate de ideologia
laburistă au fost implementate în practic ă de fiecare dat ă când Partidul Laburist a fost la
guvernare. Un exemplu: artico lul 4 din Programul fundamental al partidului, elaborat în
1918, prevedea na ționalizarea principalelor mijloace de produc ție în condi țiile în care
Partidul Laburist ar fi ajuns la guvernare, ceea ce s-a și întâmplat de câteva ori. Sau:
consecven ța cu care a fost urm ărită aplicarea în practic ă a valorilor statului social, în
special dup ă al doilea r ăzboi mondial. Ce a r ămas din aceast ă identitate dup ă
introducerea celei de „a treia c ăi“ de către Tony Blair și consilierul s ău, Anthony Giddens,
în noua fizionomie ideologic ă impusă partidului. Partidul s-a „ liberalizat“ în sensul c ă
valorile social–democratice tradi ționale au fost înlocuite cu valorile fundamentaliste ale
neoconservatorismului lui R. Reagan și M. Thatcher. Valori ca austeritatea, inegalitatea de
tratament a actorilor ec onomici, reducerea subven țiilor publice și a cheltuielilor sociale,
mai mult ă piață și mai pu țin stat, privatiz ările extinse, inclusiv în sectorul strategic s-au
instalat confortabil în corpus ul doctrinar al social–democra ției.
TERMENI – CHEIE: ideologie; putere politic ă; persuasiune; credin ță; religie; utopie; știință;
adevăr; fals; legitimare; teorie ; liberalism; social–democra ție; natur ă umană; piață;
concuren ță; planificare; individualism; ra ționalism.
ÎNTREBĂRI:
1. Definiți ideologia politic ă.
2. Enumera ți principalele caracteristici ale ideologiei politice.
3. Eviden țiați raporturile dintre ideologie – religie; ideologie – utopie; ideologie – știință.
4. Analiza ți raportul dintre adev ăr și fals în discursul ideologic.
5. Analiza ți deosebirile dintre ideologii, concep țiile despre lume și culturile politice.
6. Explica ți valorile ideologiei liberale.
7. Explica ți valorile ideologiei social–democrate.

100NOTE:

1 ALKEN, D. HENRI, The Age of Ideology : The Nineteenth Century Philosophers , New York, Menton, 1956,
p. 16–17.
2 Ibidem , p. 17.
3 ARON, R., Opium des intelectuells , Paris, Gallimard, 1968, Paris, PUF, 1980, p. 21.
4 REBOUL, OLIVIÉR, Langage et idéologie , Paris, PUF, 1980, p. 22.
5 SHILS, E., The concept and function of ideology , în: The International Encyclopedia of Social Sciences , vol.
7, New York, Macmillan and Free Press, 1968, p 66–76.
6 PARSONS, T., An approach to the sociology of knowledge , în: Transactions of the fourth Congress of
Sociology , Milano, 1959, pp. 25–49.
7 BOUDON, RAYMOND, L’ideologie ou l’origine des idees recues , Paris, Fayard, 1986, p. 81.
8 Ibidem , p. 82.

∗∗ Apud Raymond Boudon, op. cit. , p. 79.
9 ROKEACH, MILTON, ed alii, The Open and Closed Mind , New Zork, The Frée Press, p. 35.
10 KARDINER, ABRAM, ed alii, The Psychologycal Frontiers of Society , p. 34.
11 GEERTZ, CLIFFORD, Ideology as a cultural system , în: APTER, D. (ed), Ideology and discontent ,
Glencoe, The Free Press, 1964, pp. 47–96.
12 Ibidem.
13 BELL, DANIEL, The End of Ideology , New York, Macmillan and Free Press, 1960.
14 REVEL, JEAN–FRANÇOIS, Cunoașterea inutil ă, București, Humanitas, 1993, pp. 163–164.
15 Ibidem , p. 164.
16 BUIS, GERARD, Science et idéologie , în: Les ideologies dans le monde actuel , Desclee de Brower, Paris,
1971.
17 REVEL, J.–F., op. cit. , p. 169.
18 BACHELARD, GASTON, La formation de l’éspirit scientifique , Paris, Felix Alcan, 1938, pp. 45–46.
19 Ibidem , p. 14.
20 COMTE, AUGUSTE, Cours de philosophie positive , Paris, Payot, 1876.
21 HORKNEIMER, MAX; ADORNO W. THEODOR, Dialektik der Aufcklörung , Paris, Payot, 1947.
22 Ibidem .
23 MARCUSE, HERBERT, Omul unidimensional , București, Editura politic ă, 1975.
24 KUHN, THOMAS, Structura revolu țiilor științifice, București, Editura științifică, 1975.
25 REVEL, J. F., op. cit. , p. 166.
26 Ibidem , p. 167.
27 CIORAN, EMIL, Genealogia fanatismului. În: Tratat de descompunere. București, Editura Humanitas,
1992, p. 5–6.
28 MANNHEIM, KARL, Ideologie und Utopie , Bonn, Suhrkamp Verlag, 1929.
29 CIORAN, EMIL, Istorie și utopie. București, Editura Humanitas, 1992, p. 28.
30 Ibidem, p.29.
32 Ball, Terence; Dagger, Richard, Ideologii politice și idealul democratic, Polirom, Ia și, 2000, p.22-26.
33 LAPIERRE, JEAN, WILLIAM, Qu’est-ce qu-une idéologie? În: Les idéologies dans le monde actuel , Paris,
Desclée de Brouwer, 1971, p. 16.
34 Ibidem , p. 14
35 REBOUL, OLIVIER, Langage et idéologie , Paris, P. U. F., 1980, p. 25.
36 Ibidem.
37 Ibidem , p. 30.
38 Ibidem , p. 31.
39 LAPIERRE, J. W., op. cit. , p. 13.
40 Janet, Paul, Histoire de la science politique dans ses rapports avec la morale , vol 1, Paris, Felix Alcan,
1887, p. 372.
41 La philosophie chinoise. În: Histoire de la philosophie , Orient, Antiquite, Moyen Age, vol. 1, Paris,
Flammarion, 1963, (edition de la Pleiade), p. 168.
42 Ibidem , p. 171.
43 Rousseau, J. J., Contractul social , București Ed. Științifică, 1957, p. 107.
44 Hobbes, Th., LEviathan , London, Penquin Books, 1970, p. 40.
45 Rousseau, J. J., Contractul social , București Ed. Științifică, 1957, p. 99.
46 Ibidem , p. 101.
47 LIPPMANN, WALTER, Intervention au „Colloque Lippmann “. În: Compte–Remdi de séances du Colloque
Lippmann, Paris, Librairie de Médicis, 1939, p. 101–102

101
48 Ibidem , p. 99–101.
49 Pasquier, Albert, Les doctrines sociales en Franc e. Vingts ans d’évolution, 1930–1950 , Paris, Librairie
Générale de Droit et Jurisprudence, 1950, p. 260.
50 Brandt Willy; Kreisky Bruno; Palme Olof, La social–démocratie et l’avenir. Paris, Gallimard, 1976, p. 21.
51 Ibidem , p. 22.
52 Bergounioux, Alain; Manin, Bernard, La social–démocratie ou le compromis , Paris, PUF, 1979, p. 196.
53 Ibidem , p. 197.
54 Jenkins, Roy, Le probleme de l’égalité. În: R. H. S. Crossman, C. A. R. Crosland, Roy Jenkins, M. Cole și
alții, L’avenir du travaillisme . Nouveaux essais fabiens , Paris, Les Éditions Ouvrières, 1956, p. 107–108.
55 Brandt, W., Scrisoarea din 30 iulie 1973, În: Brandt, W.; Kreisky, B.; Palme, O., La social–démocratie et
l’avenir , Paris, Gallimard, 1976, p. 129–130.
56 Ibidem , p. 23.
57 Ibidem , p. 141.

∗ Eurocomunism: termen care desemneaz ă noua orientare politic ă și ideologic ă a principalelor partide
comuniste din Europa (P. C. Italian, P. C. Francez și P. C. Spaniol), caracterizat ă prin urm ătoarea strategie
și tactică: 1. renun țarea la cucerirea puterii politice prin violen ță revoluționară; 2. cucerirea puterii politice pe
cale democratic ă, prin alegeri libere; 3. recunoa șterea ordinii politice și constitu ționale a statului burghez; 4.
recunoașterea pluralismului politic, a cooper ării cu alte for țe politice în cadrul guvern ării; 5. renun țarea la
anumite teze și principii ale ideologiei marxiste cum ar fi dict atura proletariatului; rolul decisiv al luptei de
clasă; naținalizarea principalelor mijloace de produc ție etc.

102Capitolul 5
CULTURILE POLITICE

1. Semnifica țiile conceptului de cultur ă

Termenul “cultur ă” a fost introdus în antropologie și a devenit un termen tehnic de c ătre
Eduard B. Tylor, pionierul britanic al ac estei discipline. În introducere (p.1) la Cultura
primitivă (1871) el define ște cultura ca “acel ansamblu complex care cuprinde
cunoștințele, credin țele, artele, morala, dreptul, obiceiurile și toate celelalte capacit ăți și
deprinderi pe care omul și le-a însu șit ca membru al societ ății”. În aceea și lucrare, în
capitolul I: Știința despre cultur ă E. B. Tylor enun ță și late forme ale culturii:
îmbrăcămintea, uneltele, armele, dreptul de proprietate și căsătoria, înv ățătura moral ă și
religioasă, pentru ca în capitolul II: Dezvoltarea culturii să afirme c ă “așa cum catalogul
tuturor speciilor vegetale și animale dintr-o zon ă prezintă lumea sa vegetal ă și animală,
tot așa și recensământul tuturor faptelor vie ții obișnuite ale unui popor reprezint ă acel
întreg pe care îl numim cultur ă”. De atunci încoace, paralel cu dezvoltarea studierii
realităților culturale, se observ ă o proliferare extraordinar ă a semnifica țiilor
termenului de cultur ă, nu întotdeauna lipsit ă de ambiguit ăți și confuzii. R ăspunzând
unei comenzi a UNESCO în 1952, antropol ogii americani Alfred Kroeber și Klyde
Kluckhohn au descoperit în operele culturologilor, antropologilor și sociologilor nu mai
puțin de 152 defini ții ale culturii. Explica țiile ar consta în faptul c ă în abordarea culturii ca
fenomen intrinsec uman, defini țiile au privilegiat și au extins, prin extrapolare la întreaga
realitate cultural ă: a. o defini ție care viza un domeniu specializat al culturii (cu
precădere cea spiritual ă); b. numai o structur ă particular ă a culturii: tipul cultural,
forma sau mediul cultural, omi țându-se procesele culturale; c. identificarea culturii cu o
realitate organic ă, subestimându-se realitatea supraorganic ă a sistemelor culturale cu
normele lor proprii de func ționare și reproducere; d. reac țiile psihologice la dinamica
realității culturale, în timp și spațiu.
Din punct de vedere tradi țional conceptul de cultur ă este legat de no țiunea “cultura
spiritului”, prin analogie cu ideea de cultur ă a ogoarelor. Ca și procesul agricol unde
țelina bogat ă în posibilit ăți nutritive, trebuie s ă fie lucrat ă și îngrijită pentru a da roade,
tot astfel cultura spiritului presupune ideea mai general ă a unei forma ții, pregătiri,
educații morale și intelectuale, de care toate fiin țele umane, indiferent de varietatea
etnică, rasială sau religioas ă a grupurilor de care apar țin, ar trebui s ă beneficieze. Aceast ă
concepție presupune ideea unui patrimoniu cultural, compus din bunuri și valori
universale, transmise de la o genera ție la alta. Educa ția devine tot mai mult inten ționată
și programat ă și are func ția de a degaja normele comportamentului social. Sentimentul
ordinii și al poziției omului si cosmos, devenite posibile pe baza asimil ării și valorific ării
acestui patrimoniu cultural. Ca înțeles fundamental, legat și de sentimentul originar men ționat mai sus cultura ia
naștere și se define ște în raport cu natura, opozi ție valabil ă nu numai pentru cultura
materială, exterioar ă, dar și pentru cultura spiritual ă interioar ă, deoarece omul însu și, în
alcătuirea sa specific ă, este o unitate dintre biologic și spiritual, dintre natural și cultural.
Grație omului, natura devine cultur ă, iar mediul social struct urat de valori culturale unde
omul dobânde ște adevărata sa natur ă umană. Cultura este deta șare de natur ă, etapele
creșterii culturale sunt etape ale umaniz ării, ale ridic ării și emancip ării spirituale a omului
de servitu țile sale naturale . Cultura cuprinde ansambl ul fenomenel or social- umane
care apar ca produse cumulative ale cunoa șterii și, totodat ă, ca valori sintetice. De și pot
fi definite ca valori-mijloc și nu ca valori-scop, valorile po litice : libertatea, egalitatea,
solidaritatea se înscriu pe traiectoria acestei emancip ări, în procesul de asociere a

103oamenilor în formele complexe ale comunit ăților umane care reprezint ă, totodat ă, un
mediu social artificial opus for țelor entropice ale naturii.
Definiția cea mai concis ă dată culturii este urm ătoarea: cultura este elementul
învățat al comportamentului uman. Determinativul “înv ățat” reprezint ă diferen ța
specifică a defini ției deoarece, oricare ar fi formele unei culturi susceptibil ă de a fi
descrisă obiectiv, ele trebuie s ă fie învățate de c ătre genera țiile succesive ale unei
populații, astfel acestea se pierd. Faptul c ă numeroase defini ții ale culturii politice nu
au cuprins, printre notele lor esen țiale, dimensiunea istoric ă și națională, forța
modelatoare a tradi ției în câmpul axiologic, memoria colectiv ă vie a generat multe
confuzii. Pe m ăsura evolu ției în timp, orice cultur ă își articuleaz ă normele și valorile sale
într-un sistem cultural care constituie elementele “supraorganice” ale existen ței sale. Din
acest punct de vedere, orice cultur ă este dotat ă cu o vitalitate, cu o capacitate de influen ță
care transcende via ța individual ă a purtătorilor ei. În timp ce cultura, atribut al omului, se
limitează la om, cultura, în totalitatea sa, dep ășește individul. Ca sistem cultural, cultura
scapă de sub controlul omului și opereaz ă în limitele propriilor sale legit ăți specifice. În
aceasta const ă autonomia relativ ă a culturii. Faptul c ă există un continuum cultural, în
pofida schimb ării constante a persoanelor al c ăror comportament este tot de cultur ă,
demonstreaz ă că orice cultur ă există în sine și domină viața oamenilor cu o necesitate
oarbă.
Pe de alt ă parte, cultura este tot ceea ce în lume se datoreaz ă omului. Defini ția subliniaz ă
că cultura este mai mult decât un fenomen biologic. Via ța omului se desf ășoară într-un
cadru dublu: habitatul natural și mediul social. Ea con ține toate elementele din caracterul
omului adult pe care acesta le-a înv ățat în mod con știent de la grupul s ău. Faptul c ă
omul a fost definit atât ca “zoon politikon”, “homo faber”; “homo simbolicus” s au ca “animal cr eator de cultur ă” arată legătura dintre
cultură și politică. Aceast ă legătură este mediat ă prin procesele socializ ării politice și
prin intermediul con științei politice. Oamenii a șteaptă ca output-urile (rezultatele) imput-
urile (investi țiile; intrările) din sistemele politice și culturale s ă ducă la o stabilitate, sprijin
și adaptare superioar ă a lor la cele dou ă medii. Dup ă cum nici o societate nu poate tr ăi în
anarhie, f ără un sentiment minimal al ordinii sociale, nici o societate nu poate tr ăi fără o
concepție despre lume sau f ără o concep ție despre univers, care îi asigur ă stabilitate,
coeziune intern ă și echilibru. Slab înzestrat organic, neocrotit de natur ă, omul nu ar putea
exista în h ățișul fenomenelor care îl înconjoar ă fără credințe primare sau f ără o concep ție
despre lume – expresia lor articulat ă și evoluat ă. Pentru om trebuie s ă existe o
explicație comparativ ă, logică, rațională a lumii care îl înconjoar ă. Or, sensul concep ției
despre lume este de a combate confuzia, dezordinea, ira ționalul fenomenelor și de a da
sens, o structur ă rațională într-o lume în schimbare, o premis ă pentru via ța politică a
omului. Concep ția despre lume d ă omului siguran ță și convingerea ferm ă că lumea poate
fi organizat ă într-un context mai larg – contextul ordinii și al valorilor. Privit ă din acest
unghi, cultura apare în societ ățile umane și ca factor de unitate, atât între tr ăsăturile
personalit ății cât și între diferitele personalit ăți și comunit ăți. Opera cultural ă este în primul
rând continuitate și coeziune, pentru c ă nu exist ă cultură fără tradiție. Schimbarea cultural ă
nu poate fi perceput ă decât ca o parte a problemei stabilit ății culturale; nu se poate
înțelege stabilitatea cultural ă decât în raport cu structura concep ției despre lume.
Privită în ansamblul ei, cultura poate fi considerat ă ca procesul eliber ării treptate de sine
a omului de sevitu țile naturale și biologice. Activitatea politic ă este o component ă
esențială a acestui proces, prin faptul c ă încercarea de a- și materializa scopurile, în fiecare
din actele și atitudinile sale politice omul descoper ă că stă în puterea lui de a descoperi și
construi propria sa lume – o lume mai bun ă. Cultura politic ă nu poate renun ța la
căutarea unei unit ăți de fond pentru aceast ă lume în care proiec ția ei ideal ă

104contrasteaz ă adeseori flagrant cu manifest ările ei fenomenale în fiecare moment al
devenirii dramatice a con științei de sine a omului. Ea nu trebuie s ă ignore tensiunile și
fricțiunile, opozi țiile și conflictele între for țele obscure, incon știente și forțele creatoare ale
omului. Acestea nu pot fi reduse la un numitor comun. Ele tind spre direc ții opuse și se
supun unor principii diferite. Dar aceste opozi ții și conflicte relev ă o funcție complementar ă în care contrariile sunt
absorbite de identificarea scopului urm ărit. Ceea ce une ște aceste for țe contrare ale
politicii sunt valorile. Cultural ă sau politic ă, valoarea se manifest ă în conștiințe și în lume
prin adaptare, transformare și reînnoire.
Comunicarea dintre valorile istorice și valorile contemporane se efectueaz ă prin
continuitatea temporal ă; fiecare genera ție le transmite urm ătoarei în a șa fel încât
aceasta p ăstrează ceea ce a câ știgat și o îmbog ățește prin propria ei experien ță. Prin
vocația instauratoare a valorilor, cultura politic ă orienteaz ă acțiunile politice și permite
dezvoltarea social ă.
În al doilea rând, cultura politic ă îndepline ște un rol de angajare activ ă a solidarit ăților. În
măsura în care valorile sunt imanente con științelor, în procesul particip ării la elaborarea
valorilor acestea intr ă în relație, chiar dac ă fiecare valoare se dezvolt ă în conștiințe după
aceleași modalit ăți. Prin ac țiunea politic ă, orientat ă de valori, oamenii stabilesc între ei
relații durabile. Valoarea nu este destinat ă numai individului, ea devine un bun al întregii
comunități. Adevărul nu este niciodat ă adevăr dacă el este adev ăr doar pentru individ;
libertatea și egalitatea nu sunt proiec ții ideale ale unei aspira ții singulare, ci trebuie
definite prin rela ție, prin raportare la semen. Prin valorile solidarit ății, cultura politic ă
unește între ele con științele genera țiilor, le inoculeaz ă sentimentul securit ății sociale și al
demnității și le faciliteaz ă participarea la universul axiologic al Cet ății.

Ambiguit ățile semantice ale conceptului de cultur ă politică
Termenul de “cultur ă politică” își câștigă un drept de cetate în terminologia politologic ă și,
inclusiv, în științele politice dup ă al doilea r ăzboi mondial, mai ales în S.U.A. Acest lucru
a fost posibil în contextul abord ării comparative a sistemelor politice contemporane de
către politologii și sociologii nord-americani și al convingerii lor c ă sistemele politice pot
fi studiate cu ajutorul metodelor empirice (studii de caz, sondaje de opinie, chestionare, cercetări pe vaste e șantioane de subiec ți etc.) întrucât comportamentele umane se
pretează la observa ție, la analiz ă și la cuantificarea rezultatelor acesteia. O sumar ă
trecere în revist ă a principalelor defini ții ale culturii politice date de c ătre aceștia trădează
orientarea dominant ă amintită mai sus, prin ipostazierea descoperirii și estimării metodelor
de comportament, prin configurarea ac țiunii politice ca principal ă notă a defini ției.
Începând cu primele concep ții formulate despre cultura politic ă de către Gabriel A.
Almond, pionierul acestei discipline în studiul “Comparative Political Systems” din Journal of Politics
, vol. XVIII, 1956 și până la abord ările recente ale sociologilor și
politologilor din fostele țări ale Europei de Est, cu diferen țe de grad și nu de natur ă
sau de esen ță, definițiile culturii politice pun accentul pe dimensiunile cognitiv ă,
afectivă și evaluativ ă ale modelelor de comportament, atitudinilor și valorilor fa ță de
fenomenul politic. În esen ță, definițiile nu difer ă prea mult de defini ția standard lansat ă
de Gabriel A. Almond și Bingham G. Powell în 1956: “Cultura politic ă este un model de
atitudini individuale și de orient ări față de polit i c ă manifestate în rândul membrilor unui
sistem politic. Ea este un domeniu subiectiv care st ă la baza ac țiunilor politice și
care le confer ă importan ță. Astfel de orient ări individuale cuprind câteva elemente: a.
orientări cognitive, exacte sau mai pu țin exacte pe tema subiectelor politice; b.
orientări emoționale, sentimentul ata șării, angaj ării, respingerii în raport cu subiectele

105politice și c. orient ări estimative, aprecieri și opinii pe tema unor subiecte politice ceea
ce, de obicei, presupune aplicarea unor standarde apreciative privind subiectele și
evenimentele politice”1
În aceea și odine de idei, un alt politolog, Sidney Verda, coautor, împreun ă cu G. A.
Almond și cu Lucian W. Pye, al mai multor lucr ări pe tem ă, va defini cultura politic ă
peste câ țiva ani într-o perspectiv ă a istoriei mentalit ăților, cu conota ții de con știință
politică: Cultura politic ă a unei societ ăți constă în t r-un sistem de credin țe empirice,
simboluri expresive și valo ri care definesc situa ția în care are loc ac țiunea politic ă. Ea
oferă orientarea politicii.” Pentru ca mai departe, în aceea și lucrare, acela și autor s ă
precizeze: “Cultura politic ă a unei na țiuni deriv ă, printre altele, din experien țele pe care
indivizii le au în ce prive ște sistemul politic. O modalitate de descoperire a convingerilor
politice este aceea de a observa modalit ățile în care opereaz ă structurile politice.
Aceste convingeri afecteaz ă și sunt afectate de modul în care structurile politice opereaz ă
și există un cerc strâmt de rela ții între cultur ă și structur ă.”2
Prin împrumutarea cuvântului “cultur ă” și aducerea sa în câmpul științelor politice,
Almond și Verba î și asumau con știent numeroase dificult ăți, legate mai întâi de
toate de complexitatea na țională a acestuia. “ Știm că antropologii utilizeaz ă termenul de
cultură în moduri foarte variate și că, introducându-l în vocabularul sociologiei politice,
riscăm să importăm atât avantaje, cât și ambiguit ățile sale”3. Un repro ș formulat la
adresa studiilor psihoculturale, precum și a antropologiei culturale const ă în
recunoașterea faptului c ă sfera politicului constituie o subcultur ă distinctă, cu propriile
reguli de comportament și cu procesele ei de socializare.
În schimb, politologul francez Maurice Duverger respinge termenul de cultur ă politică,
considerând c ă există doar aspecte politice ale culturii. În opinia sa exist ă doar subculturi
(economic ă, politică, estetică etc.) ale c ăror valori nu sunt altceva decât valori de baz ă ale
societății globale aplicate la un domeniu particular. (vezi Maurice Duverger, Sociologie de
la politique, Paris, PUF, 1973 ).
Ce este, totu și, cultura politic ă? La doar 13 ani de la începutul carierei sale științifice,
conceptul de “cultur ă politică” înregistra deja treizeci de defini ții, arăta G. Patrick la
congresul mondial al Asocia ției Interna ționale de Științe Politice, desf ășurat la
Edimburg în anul 1967 (Cf. Ovidiu Tr ăsnea, Cultura politic ă și democra ția, în “Societate
și cultură”, nr. 2/1991).
Doar din motive didactice, prezent ăm mai jos câteva din defini țiile de dic ționar ale
conceptului de cultur ă politică:
– “Totalitatea ideilor și atitudinilor în raport cu autoritatea, ordinea public ă,
responsabilit ățile guvernamentale și instituțiile statului de drept, ca și modelele transmise
prin intermediul educa ției școlare sau al vie ții de familie. Importan ța tuturor acestor
factori și motivul pentru care au fost aduna ți laolaltă într-un concept cuprinz ător const ă în
faptul că acesta ofer ă indicii suficiente asupra modului în care oamenii obi șnuiesc s ă
reacționeze la problemele politice”. (D avid Robertson, Dictionary of Politics , Penguin
Books, 1993) – “Un concept care desemneaz ă un set de credin țe politice, de sentimente și valori care
prevaleaz ă pentru o na țiune la un moment dat. Deoarece filtreaz ă percep țiile,
determin ă atitudinile și influențează modalitățile de participare , cultura politic ă este un
comportament major al jocului politic” (Matei Dogan și Dominique Pellasy, Cum s ă
comparăm națiunile, Ed. Alternative, 1993)
La rândul s ău, eminentul politolog român, Silviu Brucan, ,acest profet dezam ăgit al
democra ției pe plaiurile mioritice, vede în cultura politic ă un antidot împotriva manipul ării,
un pom menit s ă dea roade numai în livada democra ției:
– “Cultura politic ă este tocmai factorul menit a z ădărnici manipularea politic ă a cetățeanului

106atât de c ătre putere cât și de către partidele și politicienii demagogi.
– “Cultura politic ă însumeaz ă cunoștințe și experien ță în domeniul politic, dar și credințe
și mituri care țin de reprezent ările colective ale unei comunit ăți formate în virtutea
unei tradi ții. Toate acestea nu privesc doar elemente spirituale și psihologice, acestea
fiind amestecate cu elemente materiale ca geografia și demografia țării, nivelul ei de
dezvoltare economic ă și de bog ăție. Deși dictatura și fascismul ofer ă cetățeanului o
anumită experien ță politică, adevărata cultur ă politică se formeaz ă în democra ție"”(Silviu
Brucan, Îndreptar-dic ționar de politologie , Editura Nemira, 1993). Dup ă D. Kavanagh,
cultura politic ă este o expresie prescurtat ă ce denot ă mediul emo țional și atitudinal în
care opereaz ă sistemul politic. Kenneth Jovitt propune distingerea a trei niveluri
diferite de cultur ă politică a societ ății. Aceast ă interpretare cuprinde o anumit ă
diferențiere a “regimului” și a “societ ății”.
Sesizând extrema dificultate a opera ționalizării conceptului de cultur ă politică, J.R. Gibbins
încerca în cartea sa Contemporary Political Culture; Politics in a Post-Modern Age
(Sage, London, 1989, p.3), s ă identifice câteva din accep țiile acestui concept în
diferitele științe socio-politice. Astfel, Gibbins considera c ă se pot identifica:
1. definiții psihologice , care pun accentul pe orientarea individual ă spre obiective politice;
2. definiții sociologice , care asociaz ă orientările individuale și comportamentele sociale
pe care acestea le provoac ă;
3. definiții așa-numite “obiective ”, în care cultura politic ă apare în termenii normelor și
valorilor consensuale și normelor sociale;
4. definiții euristice , care ofer ă un tip ideal cu rol de a permite explicarea unor fenomen
parțiale (comportament, credin țe etc.);
5. definiții lingvistice -un discurs cu în țelesuri pentru un grup determinat;
6. definiții care fac referin ță la cultura na țională, ideologii politice, ideologie dominant ă.4
“Cunoașterea sistemului politic și expresia opiniilor asupra acestuia nu merg totdeauna
împreună. Necunoa șterea politic ă nu-i împiedic ă pe cetățenii “ignoran ți” să aibă poziții
asupra problemelor de politic ă general ă. Amestecul de ignoran ță și de voin ță de
exprimare poate caracteriza anumit e culturi. Este vorba de o voin ță de exprimare
concomitent ă cu o sărăcie a informa ției” (P. Perrineau
“La dimension cognitive de la culture politique”. În: Revue francaise de la science
politique , nr.1, 1985).
Definițiile de mai sus au ca tr ăsătură comună ideea c ă orice ac țiune politic ă nu
poate neglija mentalit ățile, credin țele politice, sentimentele și valorile care prevaleaz ă la
un moment dat în cadrul unei categorii sociale sau al unei comunit ăți (locale, regionale sau
naționale).
Din considera țiile de mai sus pot fi conturate deos ebirile dintre culturile politice și
ideologiile politice. Ideologia politic ă este o form ă raționalizată a culturii politice, expresia
publică a valorilor care configureaz ă această cultură. Ca subsistem al sistemului cultural
global ideologiile reprezint ă un ansamblu relativ structurat de propozi ții prescriptive și
normative despre un sistem politic. Ele ra ționalizeaz ă interesele specifice de grup pe
baza unui proiect de transformare social ă. Deși sunt mai pu țin coerente decât ideologiile,
culturile politice sunt lipsite de inten ționalitatea acestora; ele se bazeaz ă pe un fond
general-uman în care experien țele comune sunt valorificate la nivelul orizontului de
viață al comunit ății, în cadrul concep ției despre lume.
Conceptul care desemneaz ă toate atributele men ționate mai sus este cel de
cultură politică. Accesibil opiniei publice într-o form ă grosieră prin intermediul mass-
media, și conform c ăreia ar desemna îndeosebi cuno ștințele politice ale unui individ,
cultura politic ă este un termen care, aplicat spa țiului politic, poate ajuta la evaluarea
gradului de democratizare a unei societ ăți sau la eficacitatea unor ac țiuni politice.

107Termenul a c ăpătat accep ții diferite în raport de competen ța și intențiile celor care l-au
realizat. Se pare c ă un autor care a folosit foarte des acest concept avea dreptate când
considera c ă “există primejdia ca termenul de cultur ă politică să fie folosit ca o verig ă de
legătură ce lipsește în orice loc ce nu poate fi explicat în analiza politic ă”5.
Acestei tematici îi dedic ă G. Almond și Sidney Verba o cercetare de mari propor ții,
efectuată în perioada 1958-1963 în cinci țări: S.U.A., Marea Britanie, Italia, Germania și
Mexic pe un e șantion de 1.000 subiec ți ancheta ți în fiecare țară. Obiectivul central al
acestei anchete este descoperirea fundamentelor culturale ale democra ției (preocupare
centrală în cadrul școlilor func ționaliste din antropologie), adic ă a regulilor opera ționale
care permit fuziunea dintre structurile primare ale societ ății (familie, grup, na țiune) și
structurile politice (regim, institu ții, roluri, norme și valori politice).
Plecând de la cele trei dimensiuni ale culturii stabilite de Talcott Parsons în Sistemul
social , G. Almond și S. Verba eviden țiază trei dimensiuni ale culturii politice care fac din
ea “un ansamblu de tr ăsături culturale pertinente pentru analiza fenomenelor politice”
mai curând decât “un ansamblu de atitudini și de orient ări ale indivizilor fa ță de un sistem
politic”6 ceea ce ar distinge-o foarte greu de cultura social ă generală, având și orientări
față de un sistem social determinat.
1. Dimensiunea cognitiv ă. Fiecare individ, indiferent de gradul preg ătirii sale sau de
status, posed ă un ansamblu de cuno ștințe mai mult sau mai pu țin structurate, mai mult
sau mai pu țin riguroase, despre sistemele și fenomenele politice. Evenimentele
cotidiene îl pun în contact nemijlocit cu realitatea politic ă, iar presiunea mediului și
bombardamentul informa țional îl oblig ă, oarecum, s ă conștientizeze aceast ă realitate.
Astfel el știe câte ceva despre institu țiile supreme ale statului, despre liderii și partidele
politice, despre evenimentele polit ice importante la nivel mondial.
2. Dimensiunea afectiv ă cuprinde latura emo țională a valorilor politice sau sociale,
atitudinea de ata șament, de respingere sau de refuz fa ță de fenomenele sau institu țiile
politice. Ea are un rol important în formarea atitudinilor. Cuno ștințele sau informa țiile
politice sunt primite mai u șor când exist ă o personalizare a rela țiilor politice, adic ă atunci
când ele provin de la o rud ă, de la un prieten, de la un lider care suscit ă o admira ție
personal ă, independent de politica dus ă.
3. Dimensiunea evaluativ ă cuprinde judec ățile de valoare despre fenomenele și realitatea
politică. Fiecare apreciaz ă viața politică în func ție de o scar ă de valori ierarhizat ă.
Adeseori, aceste valori și dimensiuni ale culturii politice apar într-o unitate indisolubil ă;
de cele mai multe ori ele sunt inte rdependente. Evaluarea fenomenelor politice
necesită cunoștințe politice. Cuno ștințele politice sunt îns ă modelate și orientate de
sentimentele politice fa ță de o ideologie, de un lider, de un program de guvernare.
La rândul ei, dimensiunea cognitiv ă oferă un ghid orientativ pentru atitudinile și
opiniile politice în acest joc dialectic dintre subiectiv și obiectiv. De regul ă,
cunoștințele politice reprezint ă etape necesare în procesul de consolidare și
interiorizare a atitudinilor și opiniilor politice în convingeri. De altfel, în structura
combinat ă a celor trei dimensiuni în cadrul convingerilor politice, elementul cognitiv
prevaleaz ă față de cel afectiv și evaluativ, spre deosebire de atitudini sau opinii care
au preponderen ță în formarea credin țelor primare. Elementul cognitiv în formarea
convingerilor poate fi asemuit cu o structur ă de rezisten ță care asigur ă coeren ță și
trăinicie celorlalte componente ale edificiului. În aceast ă privință, o problem ă deosebit
de delicat ă pentru opera ționalizarea conceptului de cultur ă politică o reprezint ă raportul
invers propor țional dintre informa ția și cunoașterea politic ă, pe de o parte , și intensitatea și
durata în timp a exprim ării politice, pe de alta. Evident, în lips ă de cuno ștințe politice,
credințele se formeaz ă mai ales pe baza dimensiunilor afective și evaluative. Acest lucru
se vede în special în tim pul campaniilor electorale și al alegerilor propriu-zise când lipsa

108de cuno ștințe politice, deci de convingeri politice ferme, faciliteaz ă spațiile de
manevră ale manipul ării, când promisiunile dema gogice ale politicienilor g ăsesc un
teren virgin în aceast ă labilitate psihic ă a opiniilor și atitudinilor, în lipsa unei plato șe
de apărare a valorilor și normelor rezultate din convingeri. În aceast ă ordine de idei,
fenomenul politic postrevolu ționar din țările Europei de Est este deosebit de instructiv.
Revenirea în for ță a comuni știlor, “reboteza ți” în partide democratice la putere justific ă
valabilitatea schemei tripartite propus ă de Almond. Greut ățile inerente tranzi ției la un alt
sistem politic au favorizat formarea credin țelor politice pe baza dimensiunilor afective
și evaluative, alimentate de nostalgia “statulu i social” comunist. Nu poate fi vorba de un
“fanatism al ignoran ței”, deoarece perceperea subiectiv ă a realităților politice și economice
i-a determinat pe ace ști oameni s ă iasă în 1989 în strad ă și să-și sacrifice vie țile pentru
libertate. Prin urmare, nu a existat ignoran ță, iar dimensiunea afectiv ă și evaluativ ă a
comportamentului nu a deformat cunoa șterea exact ă a situației. Și aceasta în condi țiile în
care lupta împotriva totalitarismului a fost dus ă în numele unor valori care p ăreau definitiv
înăbușite în con știința colectiv ă de către dogmatismul comunist.
Din acest paradox se po ate trage concluzia c ă fenomenele culturii politice nu pot fi
analizate și înțelese decât dac ă sunt înserate în ansamblul dinamic mai vast al culturii
naționale, atât pe verticala istoriei cât și pe orizontala ac țiunii politice. Numai astfel se
poate în țelege cum valorile sunt ordonate pe axa devenirii în viziunea cea mai
adâncă despre existen ță, conform unei matrici caracteriale, în cazul nostru
solidaritatea social ă, protec ția social ă, egalitatea. Or, una din comportamentele
matricii caracteriale a culturii politice este instinctul comunitar, calitate prin excelen ță
a lui homo sapiens , care opera ționalizeaz ă memoria istoric ă și socială colectivă în norme
de comportament. “În funcție de dimensiunile cognitive, afective și evaluative ale culturii politice pot fi
detectate trei st ări de spirit ale popula ției unei țări în raport cu politicul: acord, apatie
și alienare. Acordul presupune împletirea celor tr ei dimensiuni: cunoa ștere,
afectivitate, evaluare. Apatia înseamn ă existența cunoștințelor politice, dar manifestarea
indiferen ței pe plan afectiv și apreciativ. Alienarea denot ă existența cunoștințelor politice,
dar și a lipsei de simpatie fa ță de sistemul politic. Cu cât st ările de apatie și alienare
sunt mai numeroase în societate cu atât instabilitatea sistemului politic este mai accentuat ă”
7.
Din combinarea acestor trei dimensiuni, G. Almond și Sidney Verba elaboreaz ă trei
modele de cultur ă politică: cultura parohial ă (locală sau provincial ă); cultura de supunere
(de subordonare) și cultura participativ ă. Pentru a individualiza fiecare din aceste tipuri
autorii recurg la no țiunea de congruen ță dintre cultur ă politică și o structur ă politică.
Astfel o cultur ă politic ă parohial ă corespunde unei structuri politice tradi ționale
descentralizate la nivelul regiunii, ținutului, satului. În cadrul acestei culturi nu exist ă un
interes deosebit pentru problemele de politic ă națională sau sistemul politic na țional;
accentul cade pe problemele politice de inte res local. Aici, în comunitate, preotul,
seniorul, înv ățătorul sunt liderii lo cali, iar biserica, școala și primăria sunt institu țiile
politice centrale. Cultura politic ă de supunere corespunde unei structuri autoritare și
centralizate la nivel na țional. Subiec ții acestei culturi sunt con știenți de existen ța sistemului
politic na țional dar se mul țumesc cu o atitudine de pasivitate în privin ța particip ării la
conducerea politic ă, din cauz ă că matricea caracterial ă a acestei culturi, prin cele dou ă
valori politice de baz ă; autoritate și loialitate le-a inoculat o “conformitate de automat”
și i-a determinat s ă delege problemele libert ății ți inițiativei lor unui lider puternic, în
schimbul protec ției acestuia. În cadrul culturii participative cetățenii sunt con știenți de
mijloacele lor de ac țiune asupra sistemului politic ca și de posibilitatea lor de a influen ța
cursul evenimentelor politice pr in mijloacele specifice particip ării democratice:

109referendumuri, alegeri, ac țiuni de protest, greve etc. Cultura politic ă participativ ă
corespunde unei structuri politice democratice. Acestor trei tipuri de cultur ă politică le
corespund trei tipuri de personalit ăți, fiecare cu o psihologie politic ă proprie:
parohialiștii (provincialii); supu șii și participan ții (cetățenii activi din punct de vedere
politic). Fire ște, ar însemna s ă minimaliz ăm meritele acestei construc ții impozante
dacă am bagateliza, prin recurgerea la explica ții de tipul reflect ării mecanice,
raporturile dintre cultur ă și structurile politice din diferite sisteme politice na ționale, prin
acest fel de determinism. Pentru c ă așa cum nici un fenomen nu poate fiin ța în natur ă în
stare izolat ă, ci numai în curgerea continu ă a conexiunilor universale, nici culturile
politice nu pot exista în stare pur ă, izolate de altele vie țuind pe harta na țională ca niște
unități geografice aflate în carantin ă. Există un dialog permanent într e culturi, o circula ție
de teme, motive, elemente de la o arie cultural ă la alta, o modelare reciproc ă a lor în
funcție de mai multe variabile: natura regimului politic, gradul de con știentizare a
procesului politic; gradul de participare și de educa ție civică. Așa cum orient ările politice
ale unui individ con țin în grade diferite elemente ale culturii parohiale, de supunere și
participative. Propor ția dintre aceste elemente este dat ă de variabilele ar ătate mai sus la
care se adaug ă impactul tot mai mare al mass-media asupra omogeniz ării culturale
naționale precum și dezvoltarea instruc ției școlare. Introducând evenimentele cotidiene în
intimitatea fiec ărui cămin, mass-media creeaz ă un spa țiu al con științei naționale unde
asumarea unui destin comun creeaz ă o nouă sensibilitate pentru activitatea politic ă.
Pătrunderea mass-media în cele mai arhaice zone sap ă progresiv la temelia culturilor
parohiale, dup ă cum modernizarea politic ă și tendința inexorabil ă spre democratizare
minează bazele culturii de supunere. Totu și, chiar în lumea noastr ă, a integr ării și a
interdependen țelor tot mai accentuate dintre zone, regiuni și state unele clivaje dintre
culturile politice se men țin, altele noi apar. Astfel, la clivajele dintre culturile politice de
stânga sau dreapta, mediate sau radicalizate ideologic, sau pe lâng ă clivajul dintre cultura
politică a elitei intelectuale a țării și cultura maselor țărănești, apar altele noi cum ar fi
clivajele politice ale grupurilor etnice, rasiale, ecologice, sexuale etc. Din combinarea celor trei tipuri de culturi pot s ă apară următoarele forme hibride:
parohială – de supunere; participativ ă – de supunere; parohial ă – participativ ă. Cultura
politică a unei țări este o cultur ă mixtă, combinând în propor ții variabile cele trei culturi în
funcție de criteriile ar ătate mai sus. Ceea ce echilibreaz ă armonios cele trei componente
ale culturii mixte este cultura civic ă. În ancheta lui Almond și Verba aceasta arat ă
corelația necesar ă dintre participarea social ă, dintre cooperarea politic ă și cea social ă
în cadrul sistemului social global, cu alte cuvinte func ționarea eficient ă a unui regim
democratic. Ipostaziind contribu ția la func ționarea unui sistem democratic drept valoarea
centrală a culturii politice și civice, Almond și Verba m ăsoară gradul de cultur ă politică
al fiecăruia din cele cinci țări cu ajutorul urm ătoarelor coordonate: ansamblu de cuno ștințe;
gradul de angajare partizan ă; componen ța politic ă subiectiv ă; modalit ățile acțiunii
politice; aprecierea sistemului politic. Comparând datele ob ținute, Almond și Verba
constată că numai cultura participativ ă democratic ă din S.U.A. și Marea Britanie
realizeaz ă gradul necesar de fuziune între structurile primare ale societ ății (familie,
grupuri etc.) și structurile politice prin intermediul cooper ării, interac țiunii și împărtășirii în
comun a unor valori precum: încrederea în cel ălalt, stima, generozitatea. Italia și Mexicul
ar avea o cultur ă parohial ă: Germania – una de supunere. În toate cele trei țări s-ar
constata o ruptur ă între atitudinile politice și cele sociale. Pe cât ă vreme, americanii
și britanicii au o “orientare democratic ă echilibrat ă”, Italia s-ar caracteriza printr-o
cultură politică de alienare, Germania printr-o cultur ă politică de supunere, iar Mexicul
printr-o cultur ă contestatar ă, compus ă concomitent din nemul țumire și aspirații, deci
alienată. Autorii explic ă, “deviațiunile” de la modelul democra tic al culturii politice prin

110rupturile provocate în evolu ția spre democra ție din aceste trei țări: revolu ția din 1910 în
Mexic, totalitarismul fascist și nazist în Italia și Germania8.
Se știe că raportul dintre cultura politic ă și democra ție trebuie s ă fie mediat și de alte
paradigme explicative. De pild ă, dezvoltarea economic ă, particularit ățile naționale, jocul
forțelor istorice ști culturale pot favoriza dezvoltarea democra ției, ca expresie a culturii
politice participative, dup ă cum o pot și bloca. Totul depinde de logica situa țiilor de
interacțiune între micro și macropolitic, între actori și evenimente, deoarece prin acest
joc se creeaz ă identitățile colective și sistemele de atitudini.
În cultura de participare, cet ățenii se gândesc c ă pot influen ța mersul sistemului politic
prin diverse mijloace de care dispun. Acest tip de cultur ă este rezultatul gradului înalt de
organizare și educație al cetățenilor și reflectă experien țele lor politico-istorice specifice.
Cu toate diferen țele majore dintre ele, cele trei tipuri de cultur ă politică nu se g ăsesc în
formă pură. Din combinarea acestora apar alte trei tipuri de cultur ă politică: parohial ă de
supunere, de supunere participativ ă, parohial ă – participativ ă. Cultura politic ă a unei țări
poate fi o mixtur ă a celor trei tipuri politice abstracte aflate în propor ții variabile în func ție
de natura regimului politic și de gradul de cultur ă general ă a membrilor societ ății. O
cultură politică având un caracter mixt este o cultur ă civică. “Deși este o cultur ă
politică predominant participativ ă, totuși ea înglobeaz ă, în mod armonios, și
elemente ale culturii parohiale și ale culturii de supunere, altfel cet ățenii ar fi pe
baricade în fiecare s ăptămână”, apreciaz ă H. Elcock în Political Behavior (Methnen Ltd,
Londra, 1976). Cultura civic ă este o cultur ă politică definită prin raportare la valorile
politice democratice. Ea este specific ă regimurilor democratice, favorizându-le
funcționarea și dezvoltarea. Unii autori, precum G. Almond și Verba, presupun c ă o
astfel de cultur ă civică este în concordan ță cu principiile și modul de func ționare a
modelului britanic sau nord-american. Cultura politic ă poate fi analizat ă în raport cu societatea ca întreg sau cu diferite p ărți
componente. În func ție de cum se raporteaz ă la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale
societății, există mai multe criterii pentru definirea diferitelor substructuri politice. Astfel,
după criteriul regional exist ă substructuri politice regionale aflate într-un anumit raport cu
cultura na țională; după criteriul clasiei exist ă substructuri politice ale diferitelor clase și
categorii sociale. Apreciind c ă sistemul politic func ționează la trei nivele (sistemic,
procesual și nivelul politicii), G. Almond arat ă că acestea func ționează simultan.
Pornind de la aceste considera ții, Almond trateaz ă cultura politic ă din trei perspective:
cultura sistemului, cultura procesului și cultura politicii (a orient ării spre politic ă). El
departajeaz ă sistemul în trei niveluri: comunitatea politic ă, regimul politic și autoritățile
politice. Cultura politic ă va include informa țiile deținute de cet ățeni în raport cu
sistemul politic, sentimentele și aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra
sa. Totodat ă, presupune și acceptarea de c ătre cetățeni a modului în care guvernan ții
au ajuns la putere, precum și evaluările cetățenilor asupra oamenilor politici,
sentimentele lor fa ță d e c e i c a r e m e n țin sistemul în stare de func ționare. Exist ă unele
situații în care atitudinea fa ță de comunitate, regim și autoritate sunt distincte:
cetățenii pot avea un puternic sim ț național și, deci, sus țin comunitatea politic ă, ei pot
sprijini sistemul politic chiar dac ă dezaprob ă autoritățile sau, invers, pot sprijini
autoritățile și nu structurile regimului.
Cultura procesului politic include dou ă probleme principale: influen ța individului asupra
procesului politic, manifestarea personalit ății sale în acest domeniu și relațiile cu al ți
factori. Dup ă gradul de con știentizare a procesului politic și de poten țială influență asupra
acestuia, cet ățenii unei țări pot fi diferen țiați în trei categorii: parohiali știi (localiști), supuși și
participan ți.
Prin ce este specific conceptul de cultur ă politică în cadrul științelor sociale? Școala

111politică american ă care de fapt, a produs aceast ă noțiune eviden țiază importan ța sa în
măsurarea gradului de democratizare. “Pentru ca o societate democratic ă să
funcționeze, dincolo de aspecte precum existen ța economiei de pia ță, a unei clase de
mijloc important ă numerice ște, a profesionaliz ării elitei politice, este nevoie de o
component ă natural ă, numit ă de unii cercet ători “competen ță civilizatoare”, care
devine o condi ție necesar ă a integr ării în lumea contemporan ă” (Cristian R. Pîrvulescu,
Cultura politic ă – un instrument teoretic pentru estimarea adapt ării la schimbare a
societății române ști, Sfera politicii , nr.21, oct. 1994).
Plecând de la caracteristicile generale ale unei comunit ăți, noțiunea de cultur ă politică
faciliteaz ă analiza atitudinilor individuale în raport cu regimul politic, respectiv încrederea
în sistemul politic, cunoa șterea modului de func ționare și satisfac ția față de procedurile
de guvernare. Cu toate c ă, în general, cultura politic ă este înțeleasă ca o component ă
unitară a unei comunit ăți statale , este mult mai relevant pentru analiza politic ă dacă se
pot face diferen țieri între diferitele tipuri de subculturi, spre exemplu ca acelea ale elitei și
ale maselor, sau ale grupurilor pr ofesionale, religioase, etnice ș.a.m.d. Cel mai adesea,
disfuncționalitățile unui sistem politic de datoreaz ă diferențelor de cultur ă politică dintre
grupuri și inadecv ării modelului propus de clasa politic ă cu credin țele și
comportamentele politice ale societ ății globale.
Sociologul Zoltan Rostas atrage aten ția asupra unui alt aspect al culturii politice: gradul
ridicat de imobilitate al acestuia, faptul c ă deprinderile de a reac ționa la stimulii politici se
dobândesc și se schimb ă foarte greu, nefiind influen țate de crearea unor institu ții sau
structuri sociale cât și de internalizarea unor valori sau modele comportamentale.
“Aceste deprinderi sunt determinate de experien ța istorică a comunit ății, însușite în cursul
socializării politice. Diferitele experien țe istorice dau na ștere la culturi politice diferite.
Atitudinile caracteristice diverselor grupuri, comunit ăți, epoci etc. p ătrund în adâncul
caracterelor sociale, determinând astfel comporta mentul politic. Acesta este – printre
altele – motivul pentru care consider ăm iluzorii tenta țiile iluministe de a determina
schimbarea culturii politice prin școală, mass-media etc. Prin școală se pot transmite
cunoștințe, dar nu pot fi schimbate co mportamentele afective, valo rile de mentalitate. În
ciuda acestei rigidit ăți, cultura politic ă, ca ansamblu supraindivi dual, poate suferi schimb ări
– dar numai în cadrul practicii sociale. În aceast ă privință, pozițiile se împart între cei
care insist ă asupra caracterului activ al culturii politice asupra institu țiilor, alții,
dimpotriv ă, susțin că instituțiile pot influen ța cultura politic ă. Pe baza observa țiilor
noastre, înclin ăm să credem c ă, pe scurt ă durată, instituțiile nu pot influen ța esențial
cultura politic ă a oamenilor, pe termen lung îns ă există o influen ță reciproc ă”. (Zoltan
Rostas – Ce au f ăcut oamenii cu dictatura?, Sfera politicii , nr.12, decembrie 1993).
O altă component ă a culturii politice este construit ă din setul de cuno ștințe, credin țe,
sentimente, judec ăți de valoare pe care oamenii le au despre ceilal ți actori politici. În
relațiile din domeniul politic, problemele încrederii politice și ale ostilit ății politice
sunt foarte importante. Voin ța oamenilor de a coopera cu al ții în vederea realiz ării unor
scopuri politice, precum și voința liderilor de a forma coali ții cu alte grupuri depinde în
mare măsură de încrederea politic ă. Problema ostilit ății este o component ă esențială a
relațiilor dintre grupuri și indivizi în cadrul unei societ ăți. Acțiunile agresive pot fi atât
răspunsuri directe la o stare de tensiune latent ă, cât și reacții ocazionate de atacul
direct al oponentului. Problema încrederii și ostilității este corelat ă cu cea a consensului
politic, acesta fiind un acord mai mult sau mai pu țin complex asupra fundamentelor
puterii politice, asupra structurii institu ționale și ierarhice, asupra organiz ării politice a
comunității. Orientarea spre politic ă se refer ă atât la atitudin ile grupurilor sociale și
politice, ale indivizilor fa ță de deciziile politice, cât și la distribuirea la nivelul întregii
societăți a valorilor politice, cum sunt: binele, securitatea social ă, libertatea. Un element

112important al culturii politice se refer ă la modul în ca re este perceput ă societatea prezent ă
față de societatea ideal ă, la sesizarea faptului dac ă societatea prezent ă se îndreapt ă spre
standardele ideale sau se îndep ărtează de acestea.
Conform opiniei lui S. Verba, cultura politic ă include convingerile politice, ce sunt
reprezent ări, idei, principii, judec ăți de valoare ce motiveaz ă și călăuzesc rela țiile unui
individ sau ale unui grup social în cadrul domeniului politic. Cultura politic ă realizeaz ă o
legătură între evenimentele politice și comportamentul indivizilor ca reac ție la aceste
evenimente. Convingerile de baz ă sunt afectate adesea de memoria asupra evenimentelor politice
anterioare, în acela și timp evenimentele contemporane fiind decodificate în perspectiv ă
istorică.
Sistemul convingerilor fundamentale const ă în credin țe existen țiale, valori generale care
ordoneaz ă scopurile comportamentului, norme care reglementeaz ă mijloacele
întrebuin țate pentru atingerea acestor scopuri precum și atașamente emo ționale.
Între cultura politic ă și cultură, în sens larg, exist ă o legătură cu dus și întors: în primul rând
setul de convingeri politice pe care individul și le formuleaz ă este o component ă a
totalității convingerilor acceptate de el, apoi pe de alt ă parte, convingerile de baz ă și
valorile unei culturi joac ă un rol major în structurarea culturii politice. Rela ția dintre
structura convingerile de baz ă și convingerile politice este de mare importan ță pentru
înțelegerea atitudinilor politice.
Atitudinea politic ă reprezint ă o modalitate de raportare a individului sau grupului
social la problemele, fenomenele și procesele politice pe care le apreciaz ă într-un anumit
mod. În con ținutul atitudinii politice, elementele cognitive și evaluative sunt impregnate
de o înc ărcătură emoțional- afectiv ă deosebit ă. Organizând, pe baza valorilor,
convingerile politice, ordonând reprezent ările cognitive, atitudinile politice au un rol
important în declan șarea comportamentului politic și în preg ătirea unei ac țiuni politice.
Organizarea și coeren ța sistemului atitudinilor politice se realizeaz ă prin intermediul a
două dimensiuni fundamentale: preferin ța pentru principalele mize politice sau principalii
actori ai vie ții politice și angajarea în activitatea politic ă. Aceste dou ă dimensiuni se afl ă în
interacțiune și caracterizeaz ă orientarea politic ă a individului.
Sistemul atitudinilor, cuprinde dimensiunea cognitiv ă (percep ții, reprezent ări și
concepte), dimensiunea afectiv ă și dimensiunea evaluativ ă (valorile și normele).
Cultura politic ă este o orientare subiectiv ă către politic, orientare rezultat ă din
internalizarea modelelor stabile ale interac țiunii valorilor, codurilo r, normelor politice.
Valorile produse de cultura politic ă orienteaz ă individul, îi dau posibilitatea s ă se
identifice cu un anumit grup, însu șindu-și obiectivele acestuia. Valorile îi spun individului
pentru ce tr ăiește, codurile îi arat ă cum.
1.3. Cultura politic ă din România – prezent, trecut, viitor.

Majoritatea anali știlor autohtoni și străini consider ă că românii nu au beneficiat de
condiții favorabile și implicit de premise pentru edificarea unei culturi politice de tip
democratic. Printre aceste condi ții și premise autorii în cauz ă nu men ționează însă
condițiile istorice vitrege care au împiedicat construc ția statului, a institu țiilor politice și
implicit, a culturii politice din România. Chiar dac ă cultura politic ă este o component ă
unitară indispensabil ă oricărei comunit ăți umane, coeziunea ei simbolic ă este asigurat ă
de diversitatea în unitate a diferitelor subculturi ce o compun: cultura politic ă popular ă;
cultura elitelor; cultura institu ționalizată oficializat ă, cultura diferitelor clase sociale etc.
Numitorul comun al acestor substructuri este c ă sistemul lor de norme și valori
fundamenteaz ă, dintr-o perspectiv ă locală și funcțională, sistemul general de norme și
valori. din aceast ă perspectiv ă, documentele folclorului nostru (baladele istorice, doinele

113cu caracter social, poezia muncilor de peste an, snoavele etc.) tr ădează, indubitabil,
existența unei culturi na ționale, cel pu țin pe dou ă paliere: începuturile cristaliz ării unei
conștiințe naționale, ca reac ție a unui grup primar fa ță de presiunea mediului extern
și coagularea valorilor politice în dou ă structuri “slobozenia din ăuntru” și “slobozenia
dinafară” de care vorbea Alecu Russo.
Teza insistent afirmat ă că în România nu au existat antecedente istorice favorabile și,
implicit, premisele pentru manifestarea unei culturi politici de tip democratic se
bazează pe aser țiuni ideologice: 1. modelul democra ției civice occidentale ca singurul
model valabil; 2. lipsa de tradi ții democratice în istoria românilor. În aceast ă privință este
utilizat (cu voluptate aproape) un adev ărat arsenal propagandistic care atest ă fie reaua
credință, fie o profund ă lipsă de cunoa ștere a istoriei na ționale. Argumentele cel mai
des utilizate sunt: lipsa de consecven ță sau superficialitatea; sentimentul mioritic al
resemnării; înapoierea economic ă și tranziția greoaie de la epoca medieval ă la cea
modernă: obedien ță tradițională a religiei majoritar ortodoxe fa ță de puterea politic ă.
Toate acestea ar fi contribuit la crear ea unui mod specific de raportare a societ ății
românești la fenomenul politic, raportare în care gradul de participare politic ă și rolul
liderului politic paternist au fost indicatorii cei mai des utiliza ți pentru a defini cultura
civică, democratic ă: “Conform acestor dou ă criterii, în România interbelic ă participarea
politică era limitat ă la o categorie extrem de restrâns ă, cultura politic ă includea valori mai
apropiate de un regim autoritar sau chiar despotic de tip oriental decât de o democra ție
liberală, astfel încât, de și exista o Constitu ție care garanta votul universal și aveau loc
periodic alegeri aproximativ libere – cu multe nereguli – este foarte greu s ă se vorbeasc ă
de niște veritabile antecedente democratice ale României, de o veritabil ă cultură
politic de tip democratic a românilor”, apreciaz ă – simptomatic pentru acest punct de
vedere – Alina Mungiu în volumul: Românii dup ă ’89 – Istoria unei neîn țelegeri (Ed.
Humanitas, 1995). Aceste concluzii sunt argumentate, și în istoria României anilor 1990-1995, prin
numeroase exemple privind raporturile sociale antidemocratice, metode politice brutale, prin recursul la na ționalism sau prin faptul c ă puterea politic ă este concentrat ă
în mâna unei oligarhii tehnocratice de esen ță criptocomunis ță.
În special, Biserica ortodox ă română devine calul de b ătaie preferat al partizanilor culturii
politice democratice. Ea este transformat ă în țap ispășitor pentru cultura politic ă de
supunere și pentru inexisten ța societății civile în România. Cei care se gr ăbesc să vadă
în ortodoxie terenul privilegiat pe care a germinat totalitarismul comunist trec sub tăcere for ța modelatoare a spiritualit ății ortodoxe, raportul strâns dintre valorile morale și
cele sociale la nivelul comunit ății prin comuniune. Biserica ortodox ă nu s-a implicat efectiv
în viața politică precum Biserica catolic ă. Ea s-a supus de bun ăvoie puterii politice
conform tradi ției moștenite de la Bizan ț care în formula cezaro- papist ă a lui Justinian:
“un împărat; un stat; o Biseric ă” vedea singura solu ție de coeziune și rezisten ță a
Imperiului în fa ța năvălirii popoarelor migratoare care-i amenin țau frontierele. Evident nu
intră în economia acestui curs, s ă calculăm consecin țele pe planul valorilor spirituale,
ale luptei pentru hegemon iile dintre put erea temporal ă și puterea spiritual ă. În plus,
având în Pap ă conducătorul suprem infailibil, Biserica Catolic ă, Vaticanul au devenit
de mai multe ori în Evul Mediu o veritabil ă forță transna țională care anticipa
fenomenul actual al globaliz ării. Reacțiile viol ente ale unor Biserici na ționale (vezi cazul
Franței în epoca lui Filip cel Frumos) punea sub semnul întreb ării infaibilitatea
deciziilor papale dar, totodat ă, eviden ția și contradic țiile de interese dintre puterile
temporale na ționale și puterea spiritual ă transna țională, interese care nu aveau
câteodat ă nimic din sanctitatea valorilor religioase. Idealul Bisericii Catolice de a
realiza, Republica Christiana
, după modelul Imperiului Roman de Apus, a gr ăbit

114procesul de apari ție a statelor na ționale în Occident, a monarhiilor puternic
centralizate, tocmai ca o reac ție a prin ților la imixiunile Vaticanului în treburile interne
ale regatelor. Departe de noi gândul de a nu recunoa ște merite incontestabile Bisericii
catolice în evolu ția culturii și civilizației occidentale. Dar noi vrem s ă restabilim rela ția dintre
cele dou ă Biserici cre știne rareori în termenii ei fire ști: idealizarea uneia nu trebuie s ă aibă
loc pe seama denigr ării totale a celeilalte.
Încercarea patriarhului Georgios Gemisthon Pl ethon de a mai salva ceva din Imperiul
Bizantin prin recunoa șterea condi țiilor impuse de Roma în vederea unirii, în schimbul
ajutorului militar, s-a soldat cu un e șec (1439). Dezastrul de la Varna (1444), cu mai
mult de 30.000 de mor ți, a arătat Occidentului c ă pentru o bun ă perioadă de timp balan ța
raportului de for țe se înclinase în favoarea Imperiul ui Otoman. Transformarea multor
regiuni din nord-estul Europei în pa șalâcuri și raiale, ca și Edictul de toleran ță dat de
sultanul Mehmet al II-lea dup ă căderea Constantinopolului (1453) pentru practicarea
cultului cre știn, au fixat noile reguli și condiții manifest ărilor Bisericii ortodoxe. Patriarhia de
la Constantinopol a fost redus ă la un centru de coordonare administrativ ă și dogmatic ă a
bisericilor na ționale: ea nu putea s ă se erijeze într-un centru de coordonare a
rezistenței antiotomane sau de elaborare a unei strategii de eliberare decât într-un mod
subteran, mediat. Ea nu avea nici for ța economic ă necesar ă, nici legitimitatea politic ă
pentru a se lupta cu puterea otoman ă. Singura modalitate care i-a r ămas la îndemân ă au
fost circuitele culturale dintre centrul de iradiere spiritual ă a Sfântului Munte și focarele
de cultur ă și învățătură care erau bisericile și mănăstirile. Aceast ă retragere din fa ța
Istoriei, în “carapacea tradi ției” a permis Bisericii ortodoxe concentrarea eforturilor în
direcția construc ției naționale, a p ăstrării și revigor ării sentimentului na țional. Dac ă în
majoritatea țărilor catolice înal ții prelați au influen țat decizii majore de politic ă internă sau
externă, erijându-se, dup ă caz, în reprezentan ți ai unor interese geopolitice prea
puțin pioase, Biserica ortodox ă a rămas mai mereu în afara politicului, oficial privind
lucrurile. În realitate, ierarhii acestei biserici ai voievozilor, domnitorilor, ei realizând o nouă sinteză între formula cezaro-papist ă și teoria ministeriatului a Sfântului Pavel și
anume în maxima lui Iisus Hristos: “Da ți Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al
lui Dumnezeu”. Dar aceast ă supunere a Bisericii Ortodoxe în fa ța politicii de stat se baza
pe o comuniune mai adânc ă dintre domnitor și prelați, anume pe identitatea de esen ță a
idealului politic. Ea se baza pe ethosul mai adânc al construc ției naționale în care
ambele puteri erau una. Tulbur ătoarea intui ție a lui Nicolae Iorga, dup ă care în țările
sud-est europene na țiunea a creat statul fa ță de Occident unde st atul a creat na țiunea se
verifică în evolu ția Bisericii ca Ecclessia
(comunitate) din primele secole cre știne până în
Evul Mediu. În sensul c ă, în lipsa structurilor și instituțiilor statale, Biserica a conservat în
cadrul structurilor ei administrative, acele embrioane ale vie ții de stat, precum “republicile
țărănești” sau ob știle sătești. Două exemple sunt deosebit de edificatoare în aceast ă
privință: 1. Curtea Domneasc ă și Mitropolia Ungro-Vlahiei fac corp comun împotriva
prozelitismului luteran-calvin și tipăresc primele c ărți de cult în limba român ă, între 1559-
1561, prin diaconul Coresi, la Bise rica Sfântul Nicolae din Scheii Bra șovului; 2. Iluminismul
românesc din Principate s-a dezvoltat în juru l episcopului Chesarie din Râmnic, pe tema
unității Daciei, ca o reac ție la influen ța culturii și limbii grece ști, exercitat ă de Mitropolia de
la Bucure ști. Calul de b ătaie al criticilor la adresa Bisericii ortodoxe este
supunerea în fa ța totalitarismului comunist. Într-adev ăr, regimurile comuniste au
făcut din ateism, ca parte component ă a concep ției materialiste despre lume și
viață, o arm ă teribilă împotriva Bisericii. Reac ția Bisericii ruse la politica de
înregimentare prin înfometare, ini țiată de Lenin în 1919-1920, când și-a vândut din
sfintele odoare pentru a da popula ției alimente, a fost drastic sanc ționată de bolșevici
prin elaborarea unui plan stri ct secret de demolare a l ăcașurilor de cult, în numele

115eliminării mentalit ăților retrograde și a obscuriantismului religios. Iar Vaticanul a
asistat neputincios la instalarea regimului comunist în Polonia, Cehoslovacia și Ungaria,
de teama celor 300 de divizii ale lui Stalin în Europa, în vreme ce încheiase concordante cu regimurile fascist și nazist pentru recunoa șterea drepturilor și libertăților catolice.
Vectorul religios al culturii politice în România iese mai bine în eviden ță dacă urmărim
impactul valorilor religioase pe planul societ ății civile asupra normelor morale de
conviețuire și de comportament, asupra solidarit ății și întrajutor ării umane. Aici Biserica,
prin slujitorii ei, avea un câmp de ac țiune pe care politicul nu-l putea controla, iar
ajutorul material (element central în prozelitism) nu era decisiv. Prin c ăldura iubirii și
puterea exemplului preotul putea s ă fie un reper pentru via ța comunit ății, așa cum l-a
descris N. Kazantzakis în Hristos r ăstignit a doua oar ă
. După 1989, când condi țiile social-
politice , o permit aceast ă vocație a preotului-cet ățean, implicat activ în via ța parohiei sale,
capătă tot mai mult ă consisten ță în raport cu o recrudescen ță a religiozit ății. Spre cinstea
lor, tinerele genera ții de preo ți se implic ă tot mai mult în destinul comunit ăților, cu
entuziasmul și curățenia sufleteasc ă specifice vârstei. Sondaj ele de opinie din ultimii
ani care situeaz ă Biserica pe primul loc în încrederea popula ției în institu țiile statului
trădează nevoia unui nou cadru transcendent și de devo țiune. În condi țiile în care
pierderea locurilor de munc ă, greutățile inerente tranzi ției, nesiguran ța zilei de mâine îl
aruncă pe individ în bra țele disper ării, credin ța rămâne unul din sentimentele profunde
ale identit ății sale care-i confer ă un sens și o certitudine a existen ței. Iată cum prin
consens, prin acordul fundamental asupra valorilor religioase, Biserica poate deveni o forță majoră în democratizarea societ ății române ști și în tranzi ția la economia de pia ță.
Dar vectorul religios este doar o component ă a culturii politice, important, f ără îndoială.
Alături de el și cu o pondere mai mare în formarea sistemelor de reprezent ări de
atitudini și credin țe a identit ății colective o au specificul dezvolt ării economice,
dimensiunea con științei naționale, logica situa țiilor de interac țiune dintre micro și
macropolitic, dintre actori și evenimente.
Existența unei majorit ăți a popula ției rurale (aproximativ 80%) a constituit un element
specific României și, implicit, o premis ă obiectiv ă pentru configurarea tipului de
cultură tradițională. Clivajul dintre cultura politic ă a elitelor și cultura politic ă a maselor s-a
proiectat în tensiunea dintre tradi ție și modernizare dup ă modelul dezvolt ării occidentale.
Absența unei vie ți urbane importante, ca în Europa occidental ă, ca și o economie în care
ramura principal ă era agricultura, reprezint ă două repere majore pentru tipul de cultur ă
politică tradițională din România. În plus, culturile politice tradi ționale se manifest ă într-
un spațiu social omogen care nu cunoa ște convulsii sociale majore și unde ordinea
socială nu este contestat ă. Autoritatea politic ă derivă din ierarhia rolurilor și a status-
urilor, recunoscut ă și împărtășită de comunitate. For ța tradiției asigur ă respectarea
sistemului de norme și valori printr-o ritualizare a comportamentului și printr-o
reactualizare a acestui sistem prin repetarea actelor vie ții și recrearea simbolic ă a ordinii
sociale. Rolul inova ției sociale este destul de redus, de vreme ce aceste valori sunt
acceptate de întreaga comunitate; individul este un exponent al lor și nu un agent al
schimbării. Cultura politic ă tradițională este o cultur ă parohial ă: fiecare î și cunoaște rolul
și statusul s ău, ca și poziția celorlal ți în cadrul comunit ății. El se raporteaz ă la
instituții numai când actele fundamentale ale vie ții lui o cer. Modernizarea politic ă
presupune îns ă transform ări calitative ireversibile în institu țiile structurile, rela țiile, valorile
și logica func ționării unui sistem politic . Dinamica pe orizontal ă și stratificarea pe vertical ă,
induse de o mobilitate socio- profesional ă și geografic ă a forței de munc ă fără precedent în
istorie, au spart cadrul de via ță liniștit al comunit ăților patriarhale și au indus modific ări
structurale în semnifica țiile culturii politice. De asemenea, modernizarea politic ă a
antrenat și o erodare progresiv ă a conținutului etic al normelor și valorilor tradi ționale. Pe

116lângă dezagregarea familiei atomare sau l ărgite, loialit ățile față de relațiile de r udenie sau
de alian ță au fost înlocuite cu loialit ățile institu ționale și contractuale (fa ță de o
organiza ție, institu ție sau grup de interes, prin obliga ția de a da și de a face). Solidaritatea
organică s-a transformat în solidaritate mecanic ă caracterizat ă prin individualism și
laicizarea valorilor, prin depersonalizarea rela țiilor dintre indivizi, prin atomizarea
surselor de reglementare și de supraveghere ca și prin caracterul anonim al
societății de mas ă unde reu șita personal ă prevaleaz ă interesului general.
Efortul elitelor politice române ști din secolul al XIX-lea de modernizare economic ă și
politică a țării după model occidental (în spe ță după modelul liberal francez) s-a lovit de o
rezistență surdă din partea aristocra țiilor latifundiare (marii boierimi) și a popula ției
majoritare, în general pu țin interesat ă și informat ă în secolul trecut de necesitatea și
valoarea inova țiilor sociale. “Poporul înc ă practică legea veche”, spunea Mihail Sadoveanu
în prefața la “Via ța lui Ștefan cel Mare” din 1933. Marele scriitor viza cadru simbolic al
vieții unei comunit ăți ce marca momentele fundamentale și nevoile ei esen țiale. Aceast ă
tensiune dintre tradi țional și modern s-a perpetuat în istoria modern ă și contemporan ă a
României mai bine de un secol (1821-1944) și a avut, deopotriv ă, efecte benefice și mai
puțin benefice asupra moderniz ării economice și politice a țării. Efecte benefice în sensul
că marile valori ale culturii române, coloana ei spiritual ă au fost create în spa țiul
“spiritului critic” configurat de aceast ă “tensiune esen țială”. De la programul “Daciei
literare” din 1840 pân ă la țărănismul interbelic, junimismul; s ămănătorismul;
poporanismul; sincronismul et c. au scandat istoria politic ă și cultural ă a României,
reliefând poten țialul creativ, liniile de evolu ție în timp, adecvarea modelului de
dezvoltare la specificul nostru existen țial, pe baza afinit ăților elective cu matricea
caracterial ă a spiritualit ății noastre profunde.
O altă component ă a culturii politice na ționale este mesianismul social, ca expresie a
dimensiunii istorice a con științei naționale a culturii politice (dragostea fa ță de patrie; ura
față de invadatori) ca și speranța (așteptarea) în restaurarea valorilor recunoscute de c ătre
o comunitate. Credin ța în ceasul izb ăvitor al eliber ării a continuat s ă modeleze subteran
liniile de for ță ale acțiunii politice. Însetat de aerul tonifiant al în ălțimilor, poporul român
coboară în trecut, ca un pelerinaj la un templu sacru, s ă- și ia cuminec ătura credin ței și a
întăririi. Nu întâmpl ător regresiunea în timp are loc pe c ărările mitului istoric unde
imaginarul social sudeaz ă într-un bloc temporal trecutul, prezentul și viitorul.

117NOTE

1 GABRIEL A. ALMOND: G. BINGHAM POWELL, Comparative Politics. A. Development of Approach .
Boston, 1966, p.50
2 Sidney Verba, Comparative Political Culture In: Political Culture and Political Development. Princeton, New
Jersy, Princeton University Press, 1969, p.512; 514-515.
3 Lucian Pye, Political Culture In: International Encyclopedia of the Social Sciences , vol.3, New York, Toronto,
London, 1968.
4 Cf. STĂNCIUGELU ȘTEFAN, Ideal-tipuri și tipuri reale în cultura politic ă româneasc ă. În: Sfera politicii , nr.
21
octombrie 1994.
5 LUCIAN PYE, op. cit. , p.238
6 J.P.COT:J.P. MOUNIER, Pour une sociologie politique , vol.2, Paris, Ed. Du Seuil, 1974, p. 16.
7 Cultura politic ă. În: Politologie (Manual editat de A.S.E.), Bucure ști, Editura Didactic ă și Pedagogic ă S.A.,
1992, p.216.
8 G. ALMOND: SIDNEY VERBA, Cultura civic ă. Atitudini politice și democra ție în cinci na țiuni. București,
Editura Dn Style, 1996.

118Capitolul 6
SCHIMBAREA POLITIC Ă

1. Introducere
Secolul al XX-lea poate fi numit, pe drept cuvânt, “secolul revolu țiilor”. Revolu ții politice,
revoluții tehnico- științifice, revolu ții în artele plastice și în literatur ă, războaie și mișcări de
eliberare na țională, lovituri de stat, r ăzboaie interne, terorism și, în sfârșit, globalizarea și
postmodernismul. Într-adev ăr, nici o alt ă perioadă din istoria omenirii nu a cunoscut un
ritm atât de trepidant al schimb ărilor în rela țiile și structurile sociale ca și în infrastructurile
tehnico-economice. Mai mult, aceast ă succesiune caleidoscopic ă a schimb ărilor în toate
direcțiile a făcut dificil procesul de adaptare a omului la noua stare de lu cruri, ceea ce a
generat fenomene de anomie, devian ță, agresivitate, frustr ări, dezrădăcinări etc. Numit și
“secolul extremelor” (E. Hobsbawm), secolul al XX-lea are o fizionom ie aparte, alimentat ă
de un paradox. Pe de o parte, tendin ța spre emancipare și democratizare, pe de alta,
regimurile totalitare. Pe de o parte, religia drepturilor omului, pe de alta, “noaptea istoriei”
de la Auschwitz și piramidele de cranii ale lui Pol Po t în Cambodgia. Pe de o parte,
formarea statelor na ționale, pe de alta, tendin țele integra ționiste regionale și globalizarea.
Pe de o parte, Nordul bogat, pe de alta Sudul, cu s ărăcia lui endemic ă. A depista cauzele
care au f ăcut (și fac) posibile asemenea anomalii și a elabora strategii ca ele s ă nu se mai
repete în viitor este una din sarcinile științei politice. Totodat ă, aneantizarea ideii de om, în
ciuda patosului umanist al di scursurilor politice, reclam ă o cercetare aprofundat ă a
mutațiilor care s-au produs în societ ățile moderne. La rândul ei, aceasta presupune o
analiză a schimb ărilor pe termen lung produse în cadr ul mai vast al proceselor de
modernizare care a cuprins fa ța lumii, începând în special cu a doua jum ătate a secolului
al XIX-lea.
2. Fețele schimb ării. Delimit ări conceptuale.
Într-o accep țiune mai larg ă, modernizarea politic ă denotă procesele indefinite de
transformare a sistemelor politice într-o perspectiv ă evoluționistă, de la simplu la complex,
de la tradi țional la modern. Dar tocmai aceast ă trecere de la ceva inferior la ceva presupus
superior face din modernizarea politic ă un concept sintetic in tegrator de o mare for ță
euristică. El desemneaz ă transform ările structurale ale tuturo r componentelor unui sistem
politic, în sensul perfec ționării lor. Ca punct terminus procesele de modernizare politic ă își
propun realizarea modelului de societate democratic ă, puternic dezvoltat ă economic. Într-o
abordare sistematic ă a problematicii, Samuel P. Huntington enumer ă următoarele
caracteristici ale moderniz ării: industrializarea, urbanizarea, secularizarea democratizarea,
educația, activitatea mass-media, mobilizarea social ă, dezvoltarea economic ă, afirmarea
suveranit ății naționale, diferen țierea unor noi func ții politice și a structurilor specializate,
raționalizarea autorit ății politice. “La nivel psi hologic, modernizarea implic ă o schimbare
fundamental ă a valorilor, atitudinilor și speran țelor. Omul tradi țional s-a a șteptat la
continuitate în natur ă și societate și nu a crezut în capacitatea omului de a schimba sau de
a controla. Îns ă omul modern, dimpotriv ă, accept ă posibilitatea schimb ării și crede în
oportunitatea ei”
1. Modernizarea implic ă schimbări calitative, de lung ă durată și uneori
ireversibile în toate componentele unei (a unor) societ ăți); ea presupune o transformare
structural ă a societ ăților tradi ționale, în trecerea lor spre societ ățile moderne. Pentru a
înțelege mai exact natura schimb ărilor pe termen lung în cadrul proceselor de modernizare
sunt necesare anumite delimit ări semantice între conceptele care denot ă acest fenomen.
Procesul politic reprezint ă o succesiune de st ări, de fenomene sau ac țiuni politice, calitativ
omogene, unite prin rela ții cauzale sau func ționale care duc la un scop comun. Dac ă în
această succesiune apare ceve nou, atunci avem de-a face cu un proces evolutiv. Evoluția

119cuprinde ideea de schimbare când no țiunii de devenire i se adaug ă elementul teleologic,
adică o succesiune de etape în realizar ea unui scop. Diferitele schimb ări apar numai ca
niște faze succesive care realizeaz ă un scop final. Transformarea , la rândul ei, implic ă
schimbări calitative în procesul evolu ției. Aceste schimb ări sunt ireversibile, ceea ce
apropie transformarea de dezvoltare: ambelor le este proprie noua calitate dobândit ă în
urma proceselor evolutive. Progresul social-politic se deosebe ște de evolu ție prin dou ă
caracteristici: ca și evoluția, el implic ă o ascensiune de la simplu al complex, de la inferior
la superior. Îns ă această ascensiune cunoa ște discontinuit ăți: chiar dac ă este adeseori
blocată, ea își va relua cursul sub alte forme , ceea ce va crea iluzia unei stagn ări a
procesului sau a regresului. De aici deriv ă o a doua caracteristic ă a progresului, fa ță de
transform ările succesive din cadrul evolu ției: aceea de realizare a valorilor într-o ordine
socială superioar ă. Prin urmare, progresul pres upune o valorificare a transform ărilor
cuprinse în procesele evolutive. Tranziția “desemneaz ă o fază particular ă în evolu ția unei societ ăți, fază caracterizat ă prin
dificultăți structurale, interne sau externe, în reproducerea raporturilor economice și
sociale care o structureaz ă și îi confer ă o logică de funcționare și forme evolutive specifice
(…) în acela și timp, apar noi raporturi economice și sociale care, mai devreme sau mai
târziu, cu mai mult ă sau mai pu țină violență, se vor generaliza și vor deveni condi țiile de
funcționare pentru o nou ă societate. Reiese c ă fazele de tranzi ție sunt epoci de o
excepțională importan ță în viața concret ă a societ ăților. Este momentul în care moduri de
a produce, de a gândi, de a ac ționa individual sau colectiv se confrunt ă cu limite interne
sau externe și încep să se descompun ă, să se fisureze, s ă-și piardă din importan ța socială
ori să vegeteze timp de secole în spa ții minore și subordonate înainte de a se stinge de la
sine. Dar, de cele mai multe ori, subordonarea și dispariția lor sunt accelerate de ac țiunea
grupurilor sociale care vor dezvolt area altor moduri de a gândi, de a ac ționa sau de a
produce. Analiza proceselor și epocilor de tranzi ție înseamn ă să te confrun ți cu momente
de răscruce din istorie, momente car, mai mult ca altele, fac și rezumă istoria”
2.
M. Godelier delimiteaz ă între societ ățile constituite a c ăror dezvoltare și identitate decurg
din convergen ța raporturilor economice, politice și culturale și societățile cu echilibru
reproductiv modificat datorit ă coabitării unor rela ții sociale diferite. Cu alte cuvinte, nu orice
modificare a practicilor și instituțiilor unei societ ăți echivaleaz ă cu parcurgerea stadiilor
tranziției. În m ăsura în care logica de func ționare a societ ății se men ține în cadrul
configurat de rela țiile, acțiunile și mentalit ățile dominante, atunci pr ocesele sale exprim ă
capacitatea de cre ștere, dezvoltare și conservare a societ ății respective.
Deși se sprijin ă pe acelea și realități, procesele de modernizare nu se suprapun în
întregime proceselor de dezvoltare economic ă. Acestea din urm ă duc la transform ări
ireversibile în structurile economice; îns ă ele se cupleaz ă cu fenomenele de cre ștere și
duc la o nou ă calitate într-un domeniu dat. Fenomenul moderniz ării antreneaz ă
transform ări de durat ă în toate componentele sistemului. Îns ă modernizarea cunoa ște
discontinuit ăți, stagnări, chiar dac ă trendul spre dezvoltare pe te rmen lung este inexorabil.
Mai mult, fenomenele moderniz ării au un punct terminus comun: o nou ă conștiință politică
rezultată din schimb ările institu ționale și din noul sistem de valo ri. Dar modernizarea nu
este un fenomen unilinear, nici unul care se desf ășoară sub o zodie fericit ă. Dimpotriv ă,
trecerea de la statul tradi țional la cel modern ca principal proces evolutiv, este înso țită de
tensiuni violente, corup ție și alte manifest ări anomice. Dintre cara cteristicile moderniz ării:
industrializarea, urbaniza rea, mobilitatea social ă și mobilizarea politic ă au indicele de
schimbare cel mai ridicat. Ma i întâi, mobilizarea social ă reprezint ă procesul prin care “un
set important de obliga ții sociale, economice și psihologice se erodeaz ă și se distrug, iar
oamenii devin disponibili pentru noile modele de socializare și de comportament”3. În sens
global, modernizarea politic ă implică dezintegrarea sistemului tradi țional de valori și

120schimbări de durat ă în structurile materiale și spirituale ale societ ăților. Modernizarea
politică se manifest ă în principal pe urm ătorii vectori ai schimb ării: 1. Un proces de
raționalizare a autorit ății și de legitimare a puterii statului na țional cu baza în voin ța
populară și nu în alte sedii (religioas ă, morală, magică); 2.stratificarea social ă și diviziunea
complexă a muncii. Apari ția unor noi func ții politice a dus la apari ția unui personal
specializat și, totodat ă, la separarea prerogat ivelor acestor func ții de competen ța
funcționarilor și a structurilor specializ ate; 3. explozia ratelor de participare politic ă,
determinat ă atât de factori obiectivi cât și subiectivi. Ideea de drepturi politice și de control
al guvern ării apare în teoriile despre legitimitate dup ă Marea Revolu ție Francez ă. Ea a
căpătat consisten ță funcțională o dată cu procesele de industrializare și urbanizare care
au dat un cadru favorabil fenomenelor de mobilitate și mobilizare. Confuzia îndelungat ă
dintre modernizarea politic ă și dezvoltarea economic ă își are sursa în tratarea
nediferen țiată a tranziției macro-sociale în cadrul t eoriilor dezvoltariste din deceniul șase al
secolului al XX-lea. Mul ți politologi, economi ști și sociologi au v ăzut în dezvoltarea
economic ă sensul indubitabil al moderniz ării. Ei au instituit chiar o rela ție de cauzalitate
după care dezvoltarea economic ă ar antrena o democratizare a societ ăților tradiționale.

I. CONFLICTELE POLITICE REVOLU ȚIA
Schimbările spectaculoase de regim politic în 1989 și a unui sistem politic ce p ărea bătut
în cuie sub speciae aeternitatis a readus cu deosebit ă intensitate în centrul dezbaterilor
actuale de idei rolul conflictelor politice în schimarea social ă. Revoluție-reform ă; revoluție-
revoltă; revoluție-lovitur ă de stat sunt cuplurile lexicale care apar cel mai adesea în
literatura de specialitate din Ro mânia din ultimii zece ani, ia r câmpul semantic format în
jurul lor trimite la o alt ă logică a mișcării sociale decât cau ționarea ideologic ă a termenului
de către demagogii profitor i care protesteaz ă împotriva sechestr ării idealurilor
revoluționare din dorin ța de a-și crea o legitimitate politic ă sau de a mai ob ține niscaiva
avantaje materiale. În general, termenul de revolu ție desemneaz ă o schimbare structural ă,
o transformare calitativ ă a ordinii social- politice. Faptul c ă revoluțiile politice au adeseori
un caracter brusc și uneori violent le disociaz ă de revolu țiile din alte domenii care se
înscriu pe traiectoria schimb ării prin acumul ări cantitative îndelungate și dacă erup în
transformarea structurilor sociale acest lucru se întâmpl ă într-un mod pa șnic, ele fiind de
cele mai multe ori revolu ții tăcute.
În anii ’90, cercet ătorii francezi au adus contribu ții remarcabile la configurarea modern ă a
conceptului, plecând de la r aportul dintre stabilitate și schimbare în cadrul unui sistem
politic. Modific ările continue, adeseori imper ceptibile, duc la o rea șezare a structurilor
politice în interiorul sistemului, f ără ca natura calitativ ă a acestuia s ă se schimbe;
dimpotriv ă, această reordonare, în func ție de compozi ția inputs -urilor, duc la o autoreglare
a structurilor spre un nou echilibru, deci spre un grad superior de stabilitate a sistemului.
Schimbarea social ă prin revolu ție se poate produce prin convulsie intern ă, prin rupturi
revoluționare sau prin modificarea radical ă a unei structuri a c ărei undă de șoc să
antreneze transform ări ireversibile la nivelul sist emului: “Numeroase componente ale vie ții
politice pot fi modificate f ără ca regimul s ă se schimbe, iar un singur element nevralgic
poate fi suficient pentru a transforma r adical natura puterii. În plus, acela și element poate,
în contexte diferite, când s ă joace un rol decisiv, când s ă nu modifice cu nimic esen ța
regimului”
4.
În general, defini țiile date revolu ției politice au câteva note comune p ăstrate de-a lungul
timpului: ideea de ruptur ă violentă în cadrul normalit ății sociale; ideea de ireversibilitate a
noii ordini; ideea de schimbare structural ă și globală a ordinii politice; ideea de legalitate
pe care aceste schimb ări o antreneaz ă în viața socială. În special, revolu ția înseamn ă o

121schimbare de paradigm ă culturală, dacă prin paradigm ă în sensul epistemologic inaugurat
de Th. Kuhn, se în țelege exemple de practic ă științifică efectivă recunoscute ca modele –
legi, teorii, instrumente, experimente – care inaugureaz ă o nouă epocă în cunoa șterea
științifică. Din aceast ă perspectiv ă, orice ruptur ă radicală în evolu ția unor structuri ale
sistemului social poate fi considerat ă revoluție. În religie, budismul și creștinismul; în art ă,
curentele avangardiste; în filosofie, opera lui Kant și Hegel; în moral ă, opera lui Confucius
și Gandhi pot fi considerat e tot atâtea momente revolu ționare în istoria omenirii. O alt ă
notă esențială a conceptului de revolu ție este împrumutat ă din astronomia Rena șterii:
ideea de ireversibilitate a mi șcării Pământului în jurul Soarelui, adic ă imposibilitatea de a
reveni la starea anterioar ă a lucrurilor, dup ă schimbările induse de revolu ție.
Ideea de revolu ție începe s ă pătrundă în cultura politic ă european ă odată cu schimbarea
de paradigm ă, cultural ă și științifică, efectuat ă de Rena ștere. Descoperirile astronomice și
cosmologice ale legilor de mi șcare a corpurilor cere ști au indus treptat în con știința
secolelor urm ătoare convingerea c ă aceste legi implacabile guverneaz ă, deopotriv ă, și
lumea terestr ă. Și dat fiind faptul c ă, începând cu Rena șterea omul apare ca propriul s ău
demiurg, ca apoteoz ă a creației, revolu ția este “expresia ultim ă a moderniz ării, credin ța că
stă în puterea omului de a controla și de a schimba mediul s ău și că el are nu numai
abilitatea, dar și dreptul de a proceda astfel”5. Viziunii astronomice, a mi șcării naturale
spre forme tot mai perfectibile conform legilor ei imanente, îi corespunde pe planul mi șcării
sociale eliminarea disfunc țiilor sistemelor politice, la nevoie prin violen ța schimb ărilor
radicale, aidoma exploziilor cosmice, dup ă care se restabile ște armonia originar ă.
Probleme mult mai complexe ridic ă definiția, explica ția și descrierea revolu țiilor politice ca
forme ale schimb ării sociale, deoarece în desf ășurarea lor ele antreneaz ă toate
componentele sistemului social global. De aceea, o revolu ție poate fi definit ă ca un “fapt
social total” care afecteaz ă toate componentele unei societ ăți, în sensul schimb ării lor, prin
elaborarea de solu ții menite s ă înlocuiasc ă pe cele precedente.

Maturizarea situa ției revolu ționare și pregătirea actului revolu ționar.
Izbucnirea unei revolu ții nu este o expresie spontan ă a unor nemul țumiri acumulate latent
în rândul popula ției. Aceast ă nemulțumire trebuie orientat ă și motivat ă. Rolul factorului
subiectiv, con știent, nu este mai pu țin important decât factorii obiectivi.
Revoluțiile sunt mi șcări ample de for țe, a căror mobilizare este asigurat ă de ideologiile
create în acest scop de elitele revolu ționare: “clasa revolu ționară este acționată de un mit
social care apare din fuziunea ide ilor propagate de intelectualii revolu ționari cu nevoile
elementare ale claselor opr imate implicate în revolu ție și de un stimulent economic”6.
Cunoscutul politolog și ziarist francez, Jean Francois Revel, consider ă că pentru
declanșarea unui proces revolu ționar sunt necesare cinci condi ții fundamentale, sus ținute
concomitent de o critic ă consecvent ă a stărilor de lucruri ce trebuie schimbate. Pentru a fi
eficientă, critica trebuie s ă elaboreze strategii de ansamblu vizând reformele structurale
care să satisfacă cele cinci condi ții fundamentale interdependente:
I. Critica injusti ției sociale, sub toate formele ei;
II. Critica proastei gestiuni și a ineficien ței economice, a risipei resurselor materiale și
umane; III. Critica puterii politic e în toate manifest ările ei : critica legitimit ății ei, a condi țiilor în
care este exercitat ă și distribuit ă și a consecin țelor privind deciziile puterii pe planul calit ății
vieții;
IV. Critica ideologiei și a culturii dominante (morală, religie, filozofie, literatur ă etc.);
V. Critica raporturilor dintre libertate și individ, ca revendicare a libert ății individuale. “În
acest context, revolu ția este resim țită ca eliberare a creativit ății personale și reanimare a
inițiativelor , contra orizontului închis și climatului de ap ărare (…) a societ ăților represive
7

122(…) Dup ă autorul francez, o revolu ție nu se improvizeaz ă, nici nu se desf ășoară în spirit
anarhic sau prin aplicarea dogmatic ă a unui model. O condi ție a reușitei unei revolu ții ar fi
invenția programat ă, inițiativa larg deschis ă aplicată riguros. “Ceea ce este l ăsat inspira ției
colective sunt marile idei ale evolu ției istorice”.
Aplicarea conceptului de revolu ție în sens larg ridic ă, totuși, unele dificult ăți. În primul rând,
există multe schimb ări guvernamentale prin intermediul violen ței care nu duc nici la
înlocuirea unor persoane aflate în pozi ții de putere și nici nu sunt un preludiu la
restructurarea social ă; în al doilea rând, contrarevolu țiile sunt foarte gr eu de integrat în
model și, în al treilea rând, este dificil de distins între r ăzboaiele coloniale, rupturile
revoluționare, revolu țiile sociale, r ăzboaiele civile și mișcările de eliberare na țională.
Pentru a evita aceste dificult ăți, un grup de cercet ători de la Princeton8 au propus
înlocuirea termenului de revolu ție prin acela de “r ăzboi intern”. Acesta este definit ca
încercarea de a schimba politica statului, conduc ătorii sau institu țiile prin utilizarea
violenței, în societ ăți în care competi țiile violente nu constituie o norm ă și în care exist ă
structuri institu ționale bine definite9. Prima obiec ție față de introducerea în câmpul analizei
a conceptului de “r ăzboi intern” este aceea c ă, asimilând toate formele de conflict fizic, de
la greve și terorism pân ă la războiul civil, ea izoleaz ă utilizarea violen ței de procesele
normale de adaptare social ă. Deși utilizarea violen ței în scopuri politice este destul de
frecventă, definiția dată mai sus r ăzboiului intern exclude epocile și locurile în care violen ța
este frecvent ă. Ea exclude, astfel, multe societ ăți cunoscute pân ă acum, inclusiv Europa
occidental ă din perioada Evului Mediu și America Latin ă din zilele noastre. În al doilea
rând, ea izoleaz ă un mijloc particular, violen ța fizică, de scopurile politice pe care este
chemată să le serveasc ă. Celebra defini ție dată războiului de c ătre Klausewitz: “R ăzboiul
este continuarea politicii cu alte mijloac e; el nu este doar un act politic ci și un instrument
politic” poate fi aplicat ă atât războiului civil cât și revoluției și războiului intern. Conceptul
de război intern este prea larg prin aceea c ă include toate tipurile de violen ță, de la grev ă
la războiul civil, și prea îngust prin faptul c ă este aplicat la societ ăți nonviolente, fiind,
totodată, prea limitat prin aceea c ă se preocup ă numai de unul din multiplele mijloace,
prea arbitrar prin separarea acestor mijl oace de scopurile pe care le are în vedere și prea
puțin preocupat de cauzele complexe ale tulbur ărilor sociale pentru a avea o valoare
practică.
Caracterele de ruptur ă, inovație și violență recunoscute revolu ției în orice accep ție
specifică nu pot fi în țelese fără o defini ție a “normalit ății”, de obicei în domeniul în care
apar. Utilizând no țiunea de paradigm ă elaborat ă de Kuhn pentru istoria științei, Sheldon
Wolin și Isaac Kramnik au individualizat în “a șteptările și credințele privind activit ățile
cotidiene ale politicii și în normele fundamentale de la baza ordinii politice și care îi confer ă
identitate și autodefini ție”10 normalitatea pe care revolu ția o rupe – și, de aceea, revolu ția
este considerat ă violentă din punctul de vedere al unei normalit ăți considerate, adeseori
pe nedrept, nonviolent ă. Definiția citată se adapteaz ă bine și la o revolu ție în câmp artistic:
P. Schrecker consider ă, de aceea, o schimbare de stil o revolu ție. Avem astfel o
abstracție, cea mai general posibil ă, care define ște revolu ția orice schimbare de
paradigm ă culturală. Orice schimbare de acest fel este o revolu ție și toate revolu țiile au
implicat o schimbare de paradigm ă culturală. Normalitatea și ruptura sunt, în acest caz,
definiții sociale: subiectul care apreciaz ă este colectivitatea în care are loc schimbarea de
stil arhitectonic, de regim politic, de rol al femeii, de modul de a face știință, de legile în
vigoare. Un teolog american, Lyford P. Edwards, afirm ă că revoluțiile apar când regimul
aflat la putere nu mai satisface cele patru nevoi fundamentale ale omului: a face noi
experien țe, a se bucura de securitate, a corespunde în sentimente, a- și vedea
recunoscut ă propria valoare. Procesul de maturizare a con științei revolu ționare este lent,
pe durata a trei genera ții: insatisfac ția este sufocat ă de forța tradiției, apoi este dep ășită pe

123căi ocolite, precum crimi nalitatea; în a doua perioad ă neliniștea și frustrarea produc
solidaritatea oprima ților și o inițiativă a lor pentru a- și ridica propriul status ; obstacolele pe
care o astfel de ini țiativă le întâlne ște după primele succese sunt scânteia revolu ției.
Prima ipotez ă abordat ă în mod atent de Edwards este c ă mizeria și opresiunea
declanșează revoluția. Și dacă o astfel de ini țiativă nu întâlne ște obstacole la simptomele
premonitoare indicate poate s ă nu urmeze deloc o revolu ție. Simptomul mai apropiat al
revoluției este pierderea propriilor intelectuali de c ătre clasa dominant ă: criticile lor la
adresa ei, c ăutarea de c ătre aceștia a alian ței cu clasele noi duc la pierderea încrederii în
sine de c ătre clasa dominant ă și permit revolu ționarilor s ă aibă succes. În sus ținerea
acestei teze Edwards citeaz ă frondele intelectuale care au precedat marilor revolu ții și
slăbiciunile “inexplicabile” ale autorit ăților constituite care au permis victoria
revoluționarilor, în ciuda rapor turilor militare de for ță care au fost întotdeauna în
defavoarea lor. Revolu ția este o mare mi șcare social ă: clasa revolu ționară este acționată
de un mit social care apare din “fuziunea ideilor propagate de intelectualii revolu ționari cu
nevoile elementare ale claselor oprimate implicate” în revolu ție și de un stimulent
economic: “revolu țiile apar dup ă ce clasele oprimate timp c onsiderabil s-au bucurat de o
prosperitate crescând ă” și “nici o revolu ție nu a avut vreodat ă succes f ără contribu ția
acestui stimulent econom ic”. Nu din aceast ă cauză mobilizarea politic ă revoluționară este
un fapt neregulat și spontan: dimpotriv ă, toate masele revolu ționare sunt conduse și
organizate de o elit ă revoluționară – și tocmai din aceast ă cauză au apărut efecte
distructive. Apoi, cursul oric ărei revolu ții este impregnat mai mult de despotism decât de
anarhie. Într-adev ăr, “revolu ția este mai mult decât dezintegrarea societ ății. Este în acela și
timp, reintegrarea societ ății pe baze diferite și mai eficiente… Ea nu diminueaz ă în nici un
caz particualar puterea guvernului central, ci mai curând o m ărește”11.
Termenul de revolu ție cu care vom opera în acest capitol are o semnifica ție restrâns ă.
Pentru a diferen ția revolu ția de alte forme ale schimb ării sociale, cuprinse, în general, în
procesele de modernizare, vom limita semnifica ția termenului exclusiv la aceea de
schimbare structural ă și globală a ordinii politice. În felul ac esta vom evita confuzia dintre
conflictele politice care declan șează procesele de modernizare în direc ția transform ării
calitative a sistemel or social-politice și revoluție. De exemplu, denumirea improprie de
război de eliberare na țională în urma c ăruia un stat î și câștigă independen ța politică. Dacă
ordinea politic ă rămâne neschimbat ă, fie capitalist ă sau feudal ă, nu avem de-a face cu o
revoluție. Vezi a șa-zisul proces revolu ționar din Africa și America Latin ă în care
numeroasele conflicte și războaie interne nu au dus la o nou ă ordine politic ă ci la
consolidarea celei vechi. ( Nicaragua, Salvador, Chile, Pakist an, Zambia, Ghana, Kenya,
Angola, Mozambic etc.) Exemplele sunt pu ține și nu fac decât s ă confirme regula: Cuba și
Vietnamul. Aceea și întrebuin țare nediscriminat ă și inflaționistă a termenului se observ ă și
în literatura de specialitate recent ă cu privire la conflictele din Evul Mediu sau epoca
modernă. Războaiele religioase sau civile din secolele XVI-XVII sunt cunoscute și tratate
îndeosebi sub numele de “revolu ții moderne”: “revolu ția glorioas ă” din Anglia (1648-1688)
sau răscoalele țărănești din Germania și Rusia (r ăzboiul țărănesc german, r ăscoalele lui
Stenka Razin și Emilian Pugaciov din Rusia).
Aceasta nu înseamn ă că și alte forme de conflict politic , încununate de succes, nu produc
consecin țe durabile în sistemul social global în direc ția moderniz ării acestora. Este cazul
războaielor de eliberare na țională (revoluții anticoloniale) sau r ăzboaielor civile tratate în
literatura anglo-saxon ă ca revolu ții sociale. Ca și în cazul literaturii austro-marxiste,
politicul și socialul se întrep ătrund; o revolu ție politic ă este eșuată dacă nu produce
schimbări semnificative în ordinea social ă, în sistemul de valori și în orizontul de a șteptare
al participan ților sau al popula ției.

124
Cauzele și condițiile revolu ției.
Există o multitudine de cauze și condiții ale apari ției unui conflict revolu ționar iar acestea
nu pot fi reduse, într-o manier ă pozitivist ă, doar la întrebuin țarea forței și a violen ței, după
cum nu pot fi reduse, într-o manier ă determinist ă, doar la conflictul dintre posedan ți și
neposedan ți. Există cauze de durat ă profundă care creeaz ă o situație potențial exploziv ă –
și pot fi analizate comparativ – și factori imedia ți, incidentali – “precipitan ții” – care o
declanșează și care pot fi nerecuren ți, personali sau fortui ți. Există cauze obiective ale
apariției și maturiz ării unui conflict revolu ționar, cauze care apar din disfunc țiile sistemului
politic, dup ă cum exist ă și cauze subiective care țin de psihologia social ă a participan ților.
Între cauzele și condițiile izbucnirii unui conflict revolu ționar exist ă o legătură indisolubil ă,
în sensul c ă presiunea cauzelor predetermin ă specificul condi țiilor iar condi țiile, la rândul
lor, faciliteaz ă materializarea cauzelor în ac țiunea revolu ționară.
Revoluția devine probabil ă dacă intervin anumi ți factori speciali: “precipitan ții” sau
“acceleratorii”. Dintre ace știa, mai frecven ți sunt trei: 1. apari ția unui lider inspirat sau a
unui profet; 2. apariția unor organiza ții secrete revolu ționare; 3. înfrângerea zdrobitoare a for țelor
armate într-un r ăzboi extern. Aceasta duce la sc ăderea prestigiului și încrederii în elita
conducătoare, submineaz ă morala și disciplina for țelor de represiune, preg ătind astfel
calea pentru cucerirea puterii. Adeseori, un eveniment în aparen ță insignifiant poate duce
la radicalizarea revolu ției și la declan șarea procesului. Refuzul regelui Ludovic al XVI-lea
de a deschide reuniunea Parlamentului st ărilor a treia din ianuarie 1789 sau refuzul țarului
Nicolae al II-lea de a pleca de la cartierul Mare lui Stat Major la Sankt Petersburg pentru a
domoli popula ția nemul țumită de lipsuri și “montat ă” de agita ția comunist ă sunt doar dou ă
dintre acestea. În ambele cazuri, cauzele obiective interfereaz ă cu condi țiile subiective. Se
poate întâmpla și invers, deoarece nu exist ă întotdeauna o rela ție biunivoc ă între activit ăți
similare care apar din condi ții diferite ca și acțiuni diferite generate de condi ții similare.
Ceea ce mediaz ă între realitatea obiectiv ă și acțiune este atitudinea subiectiv ă, predispus ă
la acțiunea revolu ționară.
O revolu ție apare într-un context politic determi nat de tipul de stat, de forma de regim
politic, de gradul de evolu ție, de specificul culturii polit ice etc. Aceste variabile î și pun
amprenta asupra desf ășurării și organiz ării procesului revolu ționar. Astfel se explic ă de ce
revoluția român ă din decembrie 1989 nu seam ănă cu revolu ția de la Praga sau de la Sofia
din acela și an. Garton Ash, în volumul “Noi, Poporul”, define ște prin revolu ție evenimentele
petrecute la Praga, Berlin și București, iar prin refolu ție evenimentele petrecute la Var șovia
și Budapesta ca reforme venite de sus pentru a r ăspunde presiunilor pornite de jos
12.
În desfășurarea lor, revolu țiile sunt favorizate sau împiedica te de o serie de factori. Dincolo
de determin ările cauzelor, orice revolu ție se desf ășoară într-un cadru natural nu lipsit de
importan ță. C. Lombroso atrage aten ția asupra faptului c ă revoluțiile se desf ășoară mai
ales în anotimpurile ca lde. În antichitate și în evul mediu conflictele izbucneau mai ales în
lunile martie, iunie sau iulie și scădeau considerabil în lunile friguroase.

Cauzele subiective și obiective ale izbucnirii unei revolu ții.
Cele mai importante sunt urm ătoarele:
Cauze subiective :
1. Falimentul proceselor de socializare politic ă;
2. Frustrarea generat ă de mobilitatea social ă eșuată;
3. Coexisten ța în viața socială a miturilor și ideologiilor subversive sau conflictuale;
4. Alienarea intelectualilor fa ță de ordinea existent ă;
5. Înstrăinarea clasei politice fa ță de guverna ți;

1256. Guvernare dogmatic ă, despotic ă și ineficient ă;
7. Circula ția excesiv ă și inadecvat ă a elitelor care pun sub semnul întreb ării coeziunea
socială.

Cauze obiective :
1. Sărăcie crescând ă;
2. Creștere economic ă rapidă care genereaz ă schimbări sociale necontrolate, cum ar fi
dezrădăcinarea unor mase mari de oameni;
3. Dezechilibrele dintre produc ție și distribuirea bog ăției;
4. Combina ția dintre cre șterea economic ă pe termen lung și recesiunile pe termen scurt;
5. Apari ția noilor actori pe scena vie ții politice;
6. Tensiunile dintre stat și societatea civil ă;
7. Conflictele politice interna ționale.
Fiecare din aceste cauze este valabil ă în sine, dar o explica ție satisfăcătoare a izbucnirii
unei revolu ții nu poate face abstrac ție de lan țurile cauzale multifactoriale dintre cauze și
condiții. De exemplu, înfrângerea for țelor armate într-un r ăzboi extern duce la sc ăderea
prestigiului elitei conduc ătoare, submineaz ă morala și disciplina for țelor de represiune,
pregătind astfel calea pentru înl ăturarea violent ă a puterii.
Una din cauzele subiective f undamentale ale izbucnirii revolu țiilor este apari ția unei
mentalități revoluționare obsesive. În orice situa ție revolu ționară există un grup de oameni
– fanatici, extremi ști, idealiști, zeloși – atât de convin și de juste țea propriei lor cauze și de
necesitatea urgent ă de a crea un nou Rai pe p ământ încât orice obstacol sau
constrângere de natur ă morală, religioas ă, politică sau social ă pot și trebuie s ă fie
depășite în concep ția lor. Asemenea oameni au fost pur itanii englezi din secolul al XVII-
lea, iacobinii francezi din secolul al XVIII-lea, bol șevicii ruși, revolu ționarii din Asia și
America de Sud, de la Mao Ze Dong și Ho Și Min pân ă la Che Guevara și Fidel Castro.
Procesele psihologice prin care revolu ționarii ajung la decizia de a elimina r ăul au la baz ă
lanțul etiologic al violen ței: frustrare – agresivitate – ur ă – revoltă – trecere la actul violent
al distrugerii. Mobilitatea social ă rapidă atât pe vertical ă cât și pe orizontal ă, și în special
industrializarea și urbanizarea au produs cu siguran ță un sentiment de dezr ădăcinare. Ce
anume genereaz ă o asemenea credin ță în noble țea unei cauze, pulsiunile adânci pentru o
nouă societate sunt departe de a fi cunoscu te. Aici factorii obiectivi se combin ă cu cei
subiectivi pentru a explica anumite co mportamente deviante în planul rela țiilor sociale. În
societățile deosebit de stratificate, chiar unele di n elementele nou promovate se pot sim ți
apăsate. În timp ce unii dintre noii veni ți sunt integra ți într-un mod eficient în noul lor strat
social, al ții nu se simt în largul lor și încearc ă un sentiment de nemul țumire difuz ă. Dacă ei
sunt umili ți și respinși de către membrii mai vechi ai grupului de status la care ei aspir ă, pe
baza noii lor averi și poziții, este posibil ca ei s ă devină profund con știenți de inferioritatea
lor social ă, aceasta putându-i determina s ă adopte o pozi ție mai catolic ă decât cea a
Papei sau ideea de a distruge ordinea social-politic ă. În cazul din urm ă, ei pot încerca s ă-
și atenueze sentimentul de nesiguran ță prin impunerea cu for ța a normelor și valorilor
noilor grupuri normelor și valorilor oficiale ale societ ății. Acesta este îndeob ște cazul
burgheziei europene, respins ă de aristocra ție de la drepturile politice, având în ideologia
iluministă un model de legitimitate care i-a oferit motiva ția moral ă și încrederea de
nezdruncinat în corectitudinea ac țiunii ei revendicative, chiar dac ă pe o cale violent ă. În
explicarea cauzelor care determin ă izbucnirea, desf ășurarea și reușita unei revolu ții, H.
Eckstein întrebuin țează o paradigm ă în care factorii subiectivi și cei obiectivi
interacționează, indiferent de importan ța lor. El examineaz ă patru variabile pozitive:
procesul de dezorientare social ă, ineficien ța elitelor, subversiunea și mijloacele rebelilor și

126patru variabile negative: mecanisme de divers iune; mijloace de constrângere aflate la
îndemâna puterii; me canisme de adaptare și represiunea efectiv ă. Fiecare tip de r ăzboi
intern, și fiecare faz ă a fiecărui tip, poate fi explicat în termenii acestor opt variabile,
opinează Eckstein. Unele dintre aceste variabile sunt ele însele produsul unor factori de
ordin mai profund, altele simple probleme de tactic ă ale puterii. Procesul de dezagregare
socială este o cauz ă profund ă; ineficien ța elitei guvernante este o structur ă de
comportament; represiunea efectiv ă a voin ței politice. În modelul s ău, Eckstein se
preocupă îndeosebi de factorii care ac ționează cu succes în favoarea sau împotriva
violenței revolu ționare.
Astfel, “r ăzboiul intern” este “orice recurs la violen ță în cadrul unei ordi ni politice pentru a-i
schimba constitu ția sa, guvernan ții săi, politica sa”. Revolte, lovituri de stat, revolu ții mai
mult sau mai pu țin ample, r ăzboaie de independen ță reintră în defini ție. Caracterul mai
comun și important al acestor fenomene este “întrebuin țarea violen ței pentru a atinge
obiective care nu pot fi atinse f ără această violență”. O societate lipsit ă de violen ță politică
și de conflicte este o utopie. O obiec ție față de paradigma lui Eckstein este aceea c ă
reunește diferite niveluri ale explica ției și nu reușește să mențină distincția fundamental ă
dintre precondi țiI și precipitan ți. În al doilea rând, el se concentreaz ă asupra factorilor care
acționează în favoarea sau împotriva manipul ării încununate de succes a violen ței, mai
degrabă decât asupra factorilo r de profunzime care ac ționează în direc ția creării unui
potențial revolu ționar. Aceasta din cauz ă că paradigma urmeaz ă să se aplice tuturor
formelor de r ăzboi intern mai degrab ă decât revolu ției propriu-zise și că varietatea formelor
de război intern au în comun doar utilizarea violen ței. Aceast ă paradigm ă își poate
demonstra valoarea ei numai în condi țiile aplic ării la studiul unei revolu ții istorice
particulare18.

Teoriile moderniz ării.
Indiferent de solu țiile tehnice propuse în schimbarea or dinii social-politice (socialist ă sau
nu), indiferent de limbajul întrebuin țat, teoriile moderniz ării au ca numitor comun
schimbările profunde induse în structurile societ ăților precapitaliste de c ătre ratele înalte
ale moderniz ării economice, ale revolu ționării tehnicilor de produc ție, urbaniz ării și
industrializ ării. Totodat ă, ratele înalte ale moderniz ării politice, prin explozia particip ării
politice în primul rând, con știentizeaz ă diferențele sociale și, ceea ce este și mai important,
posibilitatea anul ării lor prin contestare violent ă.
Un economist, Arhur Lewis și un sociolog, Mancur Olson, au eviden țiat că, datorită
stabilității lor sociale relativ îndelungate, atât societ ățile pre-industriale cât și cele înalt
industrializate sunt relativ ferite de tulbur ări revoluționare14. În cele dintâi, oamenii accept ă
în virtutea unor automatisme tradi ționale drepturile și obligațiile ce deriv ă din stratificarea
socială în caste și clase. Mizeria economic ă și nedreptatea social ă sunt suportate în mod
pasiv deoarece sunt considerat e drept constante ale vie ții sociale. În societ ățile care
cunosc o cre ștere economic ă rapidă apar tulbur ări sociale inevitabile. A. Lewis are în
vedere statele ap ărute recent, în deceniile VI- VII, mai ales în Africa. El consider ă
sentimentul de frustrare care conduce la revolu ție drept o consecin ță a disloc ării vechilor
tipare de status prin apari ția a patru noi clase: proletariatul; capitali știi, clasa mijlocie
comercial ă și profesional ă urbană și politicienii de profesie – și a perturb ării vechilor
structuri de venit datorit ă impactului sporadic și fragmentat al cre șterii economice care
creează o nouă bogăție și o nouă sărăcie într-o strâns ă și evident ă juxtapunere. El
consider ă ambele fenomene ca tranz itorii deoarece într-o țară dezvoltat ă din punct de
vedere economic capitalismul popular elimin ă inegalitățile de șanse, de venit și status,
ceea ce diminueaz ă potențialul revolu ționar intern al societ ății respective.

127Mancur Olson a dezvoltat independent o versiune mai elaborat ă a teoriei lui A. Lewis. El
consider ă că revoluționarii sunt oameni dezr ădăcinați, elibera ți de legăturile sociale ale
familiei, profesiei, satului sau comunit ății și că acești indivizi sunt produsul cre șterii
economice rapide care creeaz ă atât bogați noi cât și noi săraci.
Cei dintâi, me șteșugarii, apar ținând în general clasei mijlocii și mediului urban, se bucur ă
de o stare material ă relativ prosper ă, dar sunt dezr ădăcinați, dezorienta ți și neliniștiți;
ultimii pot fi muncitori ale c ăror salarii nu mai pot ține pasul cu infla ția, muncitori din
industrii dep ășite din punct de vedere tehnologic, care se afl ă în declin, sau șomeri într-o
societate în care vechile structuri care practicau agricultura extensiv ă au dispărut și în care
securitatea social ă a noilor straturi nu s-a realizat înc ă. Faza ini țială de creștere poate
foarte bine s ă creeze un declin în standardul de via ță al majorit ății, datorit ă necesității de
economii for țate pentru realizarea de noi investi ții. Rezultatul acestei situa ții va fi
maturizarea unei tensiuni revolu ționare, cauzat ă de prăpastia crescând ă dintre așteptările
sociale și politice din partea noilor îmbog ățiți și așteptările economice din partea noilor
categorii de s ăraci și realitățile vieții cotidiene.
Sociologul James C. Davis este de acord cu Olson în ce prive ște faptul c ă impulsul
fundamental spre o situa ție revolu ționară este generat de rapida cre ștere economic ă, dar
el asociaz ă o asemenea cre ștere cu o cre ștere general ă mai degrab ă decât cu un
standard de via ță în general sc ăzut, susținând că momentul revolu ției poten țiale este atins
numai când faza de cre ștere pe termen lung este urmat ă de o faz ă scurtă de stagnare
economic ă sau de declin15.
Rezultatul acestei “curbe J”, cum o nume ște el, este c ă așteptările în continuu progres,
nou create de perioada de cre ștere, dep ășesc cu mult satisfacerea ulterioar ă a nevoilor.
Revoluția victorioas ă nu este nici opera celor abandona ți, nici a celor mul țumiți de propria
lor soart ă, ci a celor a c ăror situa ție reală se îmbun ătățește mai pu țin rapid decât se
așteaptă ei.
Aceste modele economice au multe lucruri în co mun, iar deosebirile dintre ele pot fi
explicate prin faptul c ă A. Lewis și M. Olson se preocup ă în primul rând de for țele
economice pe termen lung care creeaz ă instabilitate, în timp ce James C. Davis se ocup ă
de factorii economici pe te rmen scurt care pot s ă precipite o criz ă. În plus, analizele lor se
aplică la tipuri diferite de cre ștere economic ă, dintre care unele au fost identificate de c ătre
W.W. Rostow și Barry Supple: exist ă expansiunea produc ției într-o societate preindustrial ă
care poate s ă nu cauzeze schimb ări tehnologice, ideologice, sociale sau politice
importante; exist ă faze de cre ștere rapid ă, implicând schimb ări majore în multe domenii; și
există tendința susținută în direc ția maturiz ării tehnologice16. Însă aceste modele, în
special cel al lui Rostow, pot fi aplicate numai unui num ăr limitat de cazuri istorice.
Problema nu este atât c ă, în oricare caz particular faze le – în special ultimele dou ă – tind
să se contopeasc ă, ci că schimbările în diferitele sect oare apar în mod neregulat și în
locuri nea șteptate în timp în diferite societ ăți. În măsura în care diviziunea în cele trei stadii
ale creșterii este valid ă, modelul revolu ționar al lui Olson și Lewis se circumscrie celei de a
doua: cel al lui Davis este aplicabil tuturor trei. Modelul lui Davis este adecvat istoriei Europei occidentale deoarece se pare c ă în
condițiile de rigiditate institu țională și ideologic ă extremă primul tip de cre ștere economic ă
produce frustr ări de un gen extrem de serios. La jum ătatea secolului al XVII-lea în întreaga
Europă au izbucnit revolu ții, la dou ăzeci de ani dup ă ce o faz ă seculară de creștere se
încheiase
17. C.E. Labrousse a demonstrat existen ța unei recesiuni economice similare în
Franța la 177818, iar din 1914 economia rus ă a fost șubrezită de efortul de r ăzboi, dup ă
mulți ani de cre ștere economic ă.
După cum sublinia înc ă de Tocqueville, aceast ă formulă a creșterii urmat ă de regres este
la fel de bine aplicabil ă și altor sectoare. Dac ă o fază de concesii liberale este urmat ă de o

128fază de represiune politic ă, apar tulbur ări: ele apar, de asemenea, dac ă unei faze
permeabile în recrutarea a elitelor îi urmeaz ă o fază de reacțiune aristocratic ă, de blocare
a intrării în rândurile acesteia; dac ă unei faze de sl ăbire a barierelor de status îi urmeaz ă
o reașezare a privilegiilor. Curba “J” este aplicabil ă și altor fenomene decât satisfacerii
intereselor economice, iar punctul culminant al curbei este punctul în care cauzele
profunde, precondi țiile, se întâlnesc cu factorii imedia ți, precipitan ții. Cauzele revolu ției ar
fi, deci, crearea de noi a șteptări prin dezvoltare economic ă și unele reforme social-politice,
urmată de recesiune economic ă reacție guvernamental ă și insurec ție aristocratic ă care
lărgesc prăpastia dintre a șteptări și realitate.
Toate aceste încerc ări de a corela disfunc țiile în sistem cu schimb ările relative ale
prosperit ății economice și ale aspira țiilor sunt extrem de dificile, deoarece lipesc
informațiile complete pentru constatarea faptelor. În al doilea rând, chiar dac ă pot fi în mod
clar demonstrate, tendin țele economice constituie doar un aspect al problemei. Speciali știi
consider ă că explicațiile date schimb ărilor produse de bog ăție și putere sunt mai precis
corelate și sunt mai semnificative din punc t de vedere politic decât schimb ările materiale
însele. Relația dintre sistemul social global și sistemul politic poate fi o surs ă de dezechilibre și
tensiuni care precipit ă apariția unei situa ții revolu ționare. Supraînc ălzirea sistemului,
neputința lui de a solu ționa favorabil noile inputs-uri (intr ări) poate duce la o supraînc ălzire,
la o autoreglare negativ ă a sistemului politic, ceea ce va genera priva țiuni sau frustr ări ale
populației. De exemplu, nesolu ționarea cererilor și nevoilor popula ției de către regimul
comunist a dus la o acumulare progresiv ă a nemul țumirilor și apoi la o tensiune social ă
crescând ă care a erodat lent și ireversibil bazele de legitima re a sistemului. În plus,
schimbările sociale rapide și profunde, pe lâng ă disfuncțiile multiple pe care le-a generat,
au făcut ca elitele politice dominante s ă nu se mai poat ă adapta noii situa ții și să își piardă
încrederea popular ă. Elitele î și pot pierde capacitatea lor de m anipulare, superioritatea lor
militară, încrederea în sine sau coeziunea; ele se pot înstr ăina de restul popula ției; pot fi
incompetente, slabe sau br utale. Orice combina ție între dou ă sau mai multe dintre aceste
elemente poate deveni extrem de periculoas ă. Ceea ce, în ultim ă instanță, poate fi fatal
este acumularea erorilor sale prin intransigen ță. Dacă elitele nu reu șesc să anticipe
necesitatea reformei, dac ă blocheaz ă mijloacele pa șnice, atunci ele contribuie la unirea
tuturor elementelor care resimt priva țiuni, într-o opozi ție surdă față de sistem, canalizându-
le spre violen ță. Tocmai acest proces de radicalizare și de polarizare în dou ă alianțe
coerente, pe baza frac țiunilor tensionate și divergente din cadrul unei societ ăți constituie,
atât în viziunea lui Peter Amann cât și în cea a lui Wilbert Moore preliminariile esen țiale ale
izbucnirii unei revolu ții iacobine. În concluzie, o revolu ție devine posibil ă atunci când se
reunesc disfunc ții multiple cu o elit ă intransigent ă: tocmai o asemenea conjugare de factori
a apărut în anii premerg ători revolu țiilor englez ă, francez ă, rusă și română.
Prima fisur ă a modelului lui Johnson ar fi aceea c ă insistă prea mult asupra condi țiilor
structurale obiective și încearc ă să coreleze direct condi țiile cu ac țiunea. Dup ă cum
subliniaz ă Eckstein nu exist ă o asemenea rela ție direct ă; istoricii pot indica activit ăți
similare care apar din condi ții diferite, precum și activități diferite care sunt generate de
condiții similare. Cea care mediaz ă între realitatea obiectiv ă și acțiune este atitudinea
subiectiv ă umană. O abordare behaviorist ă de genul celei a lui Brinton care pune un
accent egal pe factorii preg ătitori ai revolu ției precum anomia, alienarea intelectualilor,
aspirațiile populare frustrate, înstr ăinarea elitei și pierderea încrederii ei în sine poate oferi
o explica ție mai satisf ăcătoare decât aceea macropolitic ă, deși numai combinarea dintre
micro și macro poate oferi o individualizare exact ă a cauzelor unui proces revolu ționar. În
al doilea rând, Johnson las ă prea pu țin spațiu manifest ării factorului personal. “El pare s ă
considere acceleratorii despre care vorbe ște ca pe ni ște declan șatoare automate,

129ignorând aria de alegere personal ă impredictibil ă care este întotdeauna la dispozi ția elitei
conducătoare și a liderilor revolu ționari chiar într-o situa ție de disfunc ție multipl ă
exacerbat ă de un accelerator”19. Revoluția nu este niciodat ă inevitabil ă, sau, mai degrab ă,
singura eviden ță a inevitabilit ății ei este faptul c ă are loc. În sfâr șit, modelul lui Ch.
Johnson insist ă asupra faptului c ă acțiunile politice menite s ă remedieze echilibrul interior
din cadrul sistemelor politice precipit ă adesea ele însele schimbarea. Aceasta duce la
ipoteza paradoxal ă că măsurile desemnate s ă restaureze echilibrul îl rateaz ă de fapt. Cel
mai adesea în istorie tocmai consecin țele neinten ționate au importan ță în realitate.
Încercările de reform ă lente și pe jumătate dorite au provocat reac ția aristocra ților care, la
rândul ei, a deschis calea revolu țiilor burgheze, țărănești și sann-culott-iste. În concluzie,
conceptul de disfunc ție (dezechilibru) dintr-un sistem po litic dat trebuie aplicat cu foarte
multă precauție la cazurile istorice concrete. Dac ă societățile sunt considerate sisteme
aflate într-o stare constant ă de tensiuni multiple, atunci un anume gard de instabilitate este
în permanen ță prezent. Un anume grup se va afla întotdeauna într-o stare de relativ ă
privațiune, datorit ă proceselor de schimbare social ă rapidă.
Dar de ce reac ționează individul în acest mod particular mai degrab ă decât în altul? Unii
specialiști au argumentat c ă un revolu ționar își formeaz ă caracterul printr-o convertire
ideologic ă bruscă în adolescen ță sau în tinere țe ca un refugiu din fa ța stării de anxietate 20.
Ceea ce este mai dificil de sus ținut este predispozi ția latentă spre un model ideologic în
copilărie și configurarea brusc ă a acestuia datorit ă unor întâmpl ări nefericite sau unor
frustrații care rănesc sensibilitatea de crisalid ă a copilului. Chiar dac ă anumite sentimente
pot fi generate în acest mod, exist ă o capacitate de automodelare crescând ă a
caracterului uman, datorit ă proceselor continue de socializare politic ă. Obiecția principal ă
adusă acestei teorii este c ă nu reușește să explice de ce aceste atitudini specifice sunt
proprii doar anumitor clase și grupuri de vârst ă, în anumite momente și în anumite locuri.
Aceste mecanisme de evadare nu pr ovin din lipsa de adaptare personal ă a indivizilor sau
a părinților lor ci din condi țiile sociale care genereaz ă fenomenele de inadaptare. Talcott
Parsons consider ă “nemulțumirea” sau alienarea ca fenom ene generalizat ce se pot
materializa într-o rat ă înaltă a criminalit ății, alcoolism, droguri, sexism, violen ță politică sau
religioasă. Pentru a utiliza formularea lui Robert Merton, ritualismul și evadarea sunt dou ă
căi posibile de sc ăpare: inova ția și revolta, alte dou ă21.

Desfășurarea procesului revolu ționar
Caracteristic unui proces revolu ționar este modalitatea prin care se propag ă reacțiile în
grup, specifice comportamentului de mas ă. Sub impulsul unor idei comune vehiculate de
propagand ă, masele sunt cuprinse de elan revolu ționar pentru acele idei care reprezint ă
cel mai bine psihologia și interesele lor. Ini țial se constat ă simpatie pentru unele idei la
indivizii constitui ți în masă. Contagiunea imitativ ă prin gesturi și atitudini (unele dintre ele
imprevizibile în raport cu atitudi nile individuale ale membrilor (lua ți separat) declan șează
reacții specifice extrem de excitabile. Propagarea reac țiilor individuale influen țate de
această contagiune sunt dublate de di minuarea elementului intelectual, în favoarea celui
afectiv și mistic. Mul țimile se autosugestioneaz ă sub atributul credibilit ății, ceea ce
constituie un teren ideal pentru tehnicile de m anipulare. Individul este depersonalizat în
sensul c ă este absorbit în comportamentul de mas ă, că acționează sub fascina ția puterii
masei. Dup ă cum a demonstrat Gustave Le Bon în Psihologia mul țimilor , cu exemple luate
din timpul Revolu ției Franceze, cet ățeni absolut ra ționali, cu un compor tament extrem de
pașnic și de civilizat, prin și în comportamentul de mas ă, au devenit la fel de agresivi și
iraționali în furia lor distructiv ă ca toți ceilalți membri ai masei.
Într-o alt ă lucrare, Gustave Le Bon stabile ște o analogie între revolu țiile politice și cele
religioase, mai precis între Revolu ția Francez ă și Reforma religioas ă înfăptuită de Luther și

130Calvin, deoarece “o mul țime de elemente psihologice ap ărute în cadrul acesteia au
acționat, deopotriv ă, și în timpul Revolu ției Franceze”22. Un element similar celor dou ă
tipuri de revolu ție ar fi fervoarea și fanatismul credin ței într-o cauz ă nobilă, ceea ce a dus
la elanul de entuziasm mitic inspirat de ideologia revolu ționară, asemănător celui
declanșat de credin țele religioase precedente.
Spiritul mistic dispune de anumite caracteristici, printre care și aceea de a acorda puteri
misterioase, miraculoase, cuvintelor și ideilor, feti șurilor considerate drept concretiz ări ale
unor for țe supranaturale. Acest element este considerat de Gustave Le Bon ca
reprezentând puntea de leg ătură dintre credin țele religioase și mistice. Atri buirea de puteri
extraordinare este “temelia tuturor credin țelor religioase și a celei mai mari p ărți a
credințelor politice”.
În acțiunea uman ă, unele tipuri de logic ă au o pondere mai mare decât altele (logica
afectivă, colectiv ă, mistică, rațională). În situa ții similare celor revolu ționare logica mistic ă
prevaleaz ă. Ea atribuie for țe supranaturale unor idei, respectiv principiilor revolu ționare
vehiculate ca suport ideologic. Logica mistic ă grefată pe “sentimente și impulsuri pasionale
pe care le orienteaz ă” este cea care imprim ă mulțimilor for ța acestor sentimente. “Este
ceea ce determin ă elanul revolu ționarilor, încrederea deplin ă în izbânda revolu ției fiind una
din condi țiile de reu șită ale acesteia”23.
Curzio Malaparte consider ă că elanul revolu ționar provine dintr-o concep ție eroică și
primitivă despre via ță. Aceast ă concep ție duce automat spre polarizarea energiei. De
aceea, revolu ționarii cred în schimbare, sper ă în instaurarea unei societ ăți mai drepte.
O caracteristic ă intrinsec ă desfășurării procesului revolu ționar este prezen ța violenței.
Exceptând “revolu țiile de catifea” de la Praga și Sofia din toamna anului 1989, istoria
revoluțiilor se confund ă în mare m ăsură cu violen ța. Însă violența este un mijloc și nu un
scop al revolu ției. Utilizat ă pentru cucerirea put erii politice, violen ța se înscrie în cerin țele
practice de desf ășurare a unei revolu ții. Faptul este pe deplin explicabil, deoarece nici o
clasă politică nu dore ște să-și abandoneze de bun ăvoie privilegiile. În ap ărarea propriilor
interese, clasa politic ă va invoca ideea de normalitate care decurge din respectarea
normelor fundamentale de la baza ordin ii politice existente. Pentru c ă activitatea
revoluționară este un atentat la adresa acestei ordini și o ruptur ă a legalit ății pe care ea se
sprijină; prin urmare, ea trebuie s ă o apere. Ea nu î și dă seama de pierderea legitimit ății –
adică epuizarea credin țelor și așteptărilor popula ției de la clasa politic ă, ci de amenin țarea
legalității instaurat ă prin propriul ei sistem de valori. Din acest conflict dintre legitimitatea și
legalitatea vechii și noii ordini apare violen ța revoluționară. De aici ideea c ă revoluțiile nu
au caracter legal, nu pot fi abordat e din punct de vedere legal. Ele î și creează propria lor
legalitate. Bluntschli observa c ă revoluția este întotdeauna nelegal ă, dar nu întotdeauna o
nedreptate; ea este de cele ma i multe ori o suspendare a drept ului, dar nu în mod necesar
o crimă”24. La rândul ei, Hannah Arendt afirm ă că “violența și schimbarea, în descrierea
unui fenomen revolu ționar; numai când schimbarea apare în sensul unui nou început,
când violen ța este întrebuin țată la constituirea unei forme de guvern ământ diferite, la
formarea unui nou organism politice (…) numai atunci putem vorbi de revolu ție”25. Dincolo
de aceste lu ări de pozi ție, “revolu ția este considerat ă violentă din punctul de vedere al unei
normalități considerat ă adeseori, pe nedrept, nonviolent ă. (…) Normalitatea și ruptura
sunt, în acest caz, defini ții sociale: subiectul care apreciaz ă este colectivitatea în care are
lor schimbarea”26. În fond, în calitate de titular al puterii suverane, poporul are oricând
posibilitatea s ă revoce oricând pe guvernan ți. De aceea, “ilegalitatea” revolu ției și “noua
legalitate” pe care ea o instaureaz ă sunt trăsături evidente ale revolu ției care figureaz ă în
oricare din defini țiile sale".
Dacă dincolo de violen ța întrebuin țată pentru preluarea puterii se constat ă persisten ța ei,
atunci violen ța se transform ă în teroare, iar mijlocul în scop, ceea ce reprezint ă un semn

131clar al e șuării unora din obiectivele revolu ției. Violen ța instaurat ă de înving ători este în
favoarea intereselor lor și este dublat ă de respingerea a tot ceea ce este vechi, începând
cu “întreg ansamblul vechilor legi” pân ă la “partizanii regimului c ăzut care vor fi
persecuta ți, expulza ți sau extermina ți”27. Gustave Le Bon explic ă astfel expulz ările
maurilor de c ătre spanioli, arderile pe rug ale Inchizi ției, execu țiile Conven ției, legile
împotriva congrega țiilor religioase. Într-o asemenea stare, sub deviza “cel învins nu poate
spera la nici un fel de mil ă”, se pot înregistra și măsuri extreme care pot d ăuna finalit ății
procesului revolu ționar.
O altă cauză a violen ței în desf ășurarea unei revolu ții provine din caracterul spontan și
dezordonat al mobiliz ării politice. Fanatismul elitei revolu ționare imprim ă procesului
revoluționar un curs despotic, pe lâng ă fenomenele inerent anarhice care se manifest ă.
“Revoluția este mai mult decât dezintegrarea societ ății. Este în acela și timp reintegrarea
societății pe baze diferite și mai eficiente. Ea nu diminueaz ă în nici un caz particular
puterea guvernului centra l ci, mai curând, o m ărește”28. Forțele protagoniste ale oric ărei
revoluții sunt în num ăr de trei: conservatorii, modera ții și radicalii. Modera ții ajung la putere
primii și îi lichideaz ă pe conservatori, alterând în acest mod echilibrul pe care îl aveau cu
radicalii. Radicalii iau puterea în faza de maturizare a conflictului revolu ționar. Lipsa lor de
experien ță administrativ ă și de cuno ștințe tehnice odat ă propulsa ți în func ții publice
importante, îi determin ă să recurgă la măsuri dictatoriale. Terorismul astfel instituit vizeaz ă
să contracareze pericolul unor interven ții externe sau pe cel al contrarevolu ției; el este
dezvoltarea logic ă a situa ției revolu ționare. Scopul s ău este de a face posibil ă
reîntoarcerea la normalitate, aceea stabilit ă de revolu ție.
Una din cele mai conving ătoare scheme ale desf ășurării fazelor unui proces revolu ționar îi
aparține lui Rex D. Hooper29. Prima faz ă este caracterizat ă prin tulbur ări și nemulțumiri
difuze, necoordonate ale maselor, ca expresie a faptului c ă valorile tradi ționale nu le mai
satisfac aspira țiile curente. A doua faz ă se caracterizeaz ă prin cristalizarea acestei
nemulțumiri difuze într-o opozi ție organizat ă cu obiective precis definite. Specific acestei
faze este deplasarea intelectua lilor dinspre putere spre disiden ți și elaborarea unei
ideologii a “institu țiilor rele”. În aceast ă fază apar dou ă tipuri de lideri: profetul , care
schițează noua utopie spre care se pot îndrepta speran țele oamenilor și reformatorul , care
acționează metodic spre atingerea unor obi ective precise. A treia faz ă, cea formal ă, este
faza desf ășurării propriu-zise a revolu ției. În acest moment, conflictele dintre stânga și
dreapta mi șcării revolu ționare devin acute, iar r adicalii se desprind de modera ți. A patra și
ultima faz ă corespunde legaliz ării revolu ției. Ea se caracterizeaz ă prin epuizare
psihologic ă: pe măsură ce tendin ța reformist ă se accentueaz ă, entuziasmul moral scade și
dificultățile economice cresc. Birocra ția s-a reconstituit, s-a instituit un guvern central
puternic, iar societatea func ționează încorporând elemente ale vech iului regim. Rezultatul
este mult sub a șteptările inițiale ale liderilor utopici, dar în el sunt sintetizate aspira țiile și
valorile, ceea ce are ca efect edificarea unei noi ordini sociale.

Modelul revolu ționar
Strâns legat de tipologia revolu țiilor este modelul. Acesta ofer ă o circumscriere mai exact ă
a factorilor care individualizeaz ă procesul revolu ționar în complexitatea desf ășurării lui. Cu
privire la modelul de revolu ție în literatura de s pecialitate s-au impus dou ă macromodele
de revolu ții: occidental ă și oriental ă. În opinia lui S.P. Huntington pe cazul Revolu ției
Franceze din 1789, fazele desf ășurării procesului sunt:
1. mobilizarea noilor for țe politice;
2. căderea vechii ordini;
3. edificarea ordinii noi.

132Pentru modelul oriental , exemplificat de acela și autor pe cazul Revolu ției Ruse din
octombrie 1917 fazele de desf ășurare ale procesului sunt:
1. căderea vechii ordini;
2. Mobilizarea noilor for țe politice;
3. O perioad ă de dualism între vechea și noua ordine (cazul Rusiei din perioada februarie
1917 – octombrie 1917: guvernul pr ovizoriu al lui Kerenski și sovietele de deputa ți
bolșevici.
În China: împ ărțirea puterii între partidul na ționalist al lui Cian-Kai și (Gomindangul), și
Partidul Comunist Chinez , condus de Mao Ze Dong, pân ă în perioada 1927-1949); 4.
Edificarea noii ordini. Credem c ă în circumscrierea acestor modele, rolul factorului
voluntarist, al ideologiilor și organiz ării acțiunilor revolu ționare a prevalat. În ce ne prive ște
consider ăm că analiza factorilor structurali și ponderea actan ților revolu ționari pot contribui
cu mai mare precizie la individualizarea aces tor modele. Un prim aspect este acela al
congruen ței dintre mase și elite în desf ășurarea revolu ției. În ce m ăsură masele și elitele
urmăresc acelea și obiective, sunt animate de acelea și idealuri și se bucur ă de acelea și
avantaje în cadrul noii ordini politice? Al doilea aspect vizeaz ă raportul dintre condi țiile
locale și programul ideologic în desf ășurarea procesului revolu ționar. Aici apar diferen țele
structurale dintre modelele occidental și oriental, și dintre diferitele subspecii ale acestuia
din urmă. Factorii structurali se întrep ătrund cu cei locali și ideologici. În cazul revolu țiilor
din Lumea a Treia este vorba de un nou subiect revolu ționar care ia locul proletariatului,
fetișizat în cadrul modelului marxist de revolu ție. Revolu ția comunist ă din China nu a mai
urmat fazele desf ășurării revolu ției occidentale sau a celei ruse. Locul proletariatului a fost
luat de țărănime. Ac țiunea revolu ționară nu mai izbucne ște și nu se mai consum ă în
capitală, locul unde conflictul dintre vechile și noile elite este cel mai acutizat și unde se
află concentrate principalele institu ții ale statului. Ac țiunea se desf ășoară la periferie, în
munți, în mediul rural, acolo unde gherile revolu ționare încearc ă, prin agita ție și
propagand ă, să atragă de partea lor masele nemul țumite de țărani, să le pregătească și să
le antreneze în ofensiva lor spre capital ă. Marșul cel lung al comuni știlor chinezi din mun ții
Yanan spre Beijing (aproximativ 6.500 km), mar ș în care comuni știi chinezi au atras de
parte lor masele de țărani nemul țumite de pozi ția lui Cian-Kai este sugestiv ă. În aceast ă
privință, teoria focarului insurec țional elaborat ă de Che Guevara și de Regis Débray poate
fi considerat ă un catehism pentru procesul revolu ționar din America Latin ă.
După Che Guevara și Regis Débray, “recrutarea, antrenamentul militar, preg ătirea politic ă
a primului nucleu de combatan ți trebuie s ă fie mult mai severe decât în trecut.
Omogenitatea grupului este extrem de important ă cu atât mai mult cu cât num ărul redus al
membrilor s ău (de la 20 la 60 cel mult) permite o selec ție riguroas ă”
30. Chiar dac ă, în
organizarea focarului, între preg ătirea politic ă și pregătirea militar ă trebuie s ă existe o
strânsă legătură, “3. Prezen ța unui partid de avangard ă nu este, totu și, o condi ție
prealabil ă absolută pentru declan șarea luptei armate. (…) O lupt ă de eliberare na țională,
pe bază antiimperialist ă, nu poate s ă fie dusă sub egida marxism-leninismului și a clasei
muncitoare în condi țiile latino-americane, cara cterizate prin existen ța unei clase
muncitoare pu țin dezvoltat ă numeric” (…)31.
Caracteristicile focarului: – respingerea modelului insurec țional marxist și a propagandei marxiste care nu ține cont
de condi țiile specifice ale Americii Latine, unde popula ția majoritar ă este țărănimea
analfabet ă, cu o cultur ă tradițională a supunerii și a sărăciei;
– nucleul focarului este constituit din gherilele revolu ționare, antrenate special pentru
lupta armat ă din mun ți și fanatizate din punct de vedere ideologic;
– organizare politico-militar ă;

133- legătura inseparabil ă dintre lupta politic ă și lupta armat ă;
– legături sat-ora ș; legături munte-ora ș;
– educa ția politică a țărănimii;
– conducere politic ă centralizat ă; neîncrederea în formele tradi țioanale ale luptei politice.

Deosebiri între modelul occidental și oriental de revolu ție.

Modelul marxist de revolu ție.
Teoria transform ării sociale elaborat ă de Marx este o aplicare a teoriei materialiste a
istoriei la domeniul politic și economic. La Marx politicul și economicul se întrep ătrund într-
o asemenea m ăsură încât teoria schimb ării transpune destul de fidel în plan istoric
ontologia sa și teoria cunoa șterii. Monismul s ău materialist pune la baza lumii materia,
spiritul devenind factorul secund, realitatea secundar ă. De aici deriv ă determinismul
mecanicist al concep ției sale, o anumit ă fatalitate a schimb ării sociale care antreneaz ă în
dialectica ei societ ăți și epoci istorice, independent de voin ța sau con știința oamenilor.
Specificul acestor schimb ări constă în viziunea economic ă a lui Marx: procesele
economice fiind, în esen ță, procese materiale antreneaz ă modificări în toate sferele vie ții
sociale, inclusiv în formele con științei: “În produc ția social ă a vieții lor, oamenii intr ă în
relații determinate, necesare, independente de voin ța lor – rela ții de produc ție – , care
corespund unei trepte de dezvoltare determinate a for țelor lor de produc ție materiale.
Totalitatea acestor rela ții de produc ție constituie structura economic ă a societ ății, baza
reală pe are se înal ță o suprastructur ă juridică și politică și căreia îi corespund forme
determinate ale con științei sociale. Modul de produc ție al vie ții materiale determin ă în
genere procesul vie ții sociale, politice și spirituale. Nu con știința oamenilor le determin ă
existența, ci, dimpotriv ă, existența lor social ă le determin ă conștiința32.
Ideea de revolu ție la Marx este strâns legat ă de apari ția și afirmarea proletariatului pe
scena vie ții politice în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea când Marx și-a elaborat
teoria. Ea reprezint ă încununarea logic ă a unor procese economice care aveau ca mobil
suprem satisfacerea intereselor și însușirea privat ă a produselor muncii de c ătre posesorii
mijloacelor de produc ție care erau și stăpânii mijloacelor de produc ție simbolice, adic ă ai
ideologiilor. Func ția acestora era tocmai de a legitima stratificarea social ă și ierarhia
avantajelor pe baza con științei false, adic ă a pseudomotiva țiilor cu privire la meritele
sociale ale posedan ților. Legea economic ă fundamental ă a capitalismului creeaz ă, prin
însăși natura ei, tensiunea economic ă între actori, ceea ce duce la maturizarea condi țiilor
revoluționare. Însu șirea privat capitalist ă a produselor muncii în condi țiile socializ ării Modelul occidental Modelul oriental
– Capitala este centrul procesului revolu ționar
care se propag ă ulterior în provincie; – Centrul procesului revolu ționar este
provincia sau periferia de unde for țele
revoluționare se îndreapt ă spre capital ă;
– Actorii revolu ționari sunt intelectualii și clasa
muncitoare (în tradi ția marxist ă); – Actorul revolu ționar este țărănimea
sprijinită de gherilele revolu ționare;
– Succesiunea fazelor revolu ționare:
1. mobilizarea noilor for țe politice;
2. căderea vechii ordini;
3. edificare noii ordini. – Succesiunea fazelor revolu ționare:
1. căderea vechii orânduiri;
2. mobilizarea noilor for țe politice;
3. dualismul dintre noua și vechea ordine;
4. edificarea noii ordini.
– Mobilizarea resurselor politice: puternic ă și
eficientă. – Mobilizarea resurselor politice: slab ă și
dispersat ă.

134crescânde a tehnicilor de produc ție determin ă burghezia s ă revoluționeze for țele de
producție pentru a ob ține maximum de profit în condi țiile concuren ței acerbe de pe o pia ță
aflată în plină expansiune. Datorit ă scăderii tenden țiale a ra ției profitului – ca urmare a
concuren ței – burghezia va atenta la diminuarea drastic ă a salariilor muncitorilor,
reducându-le pân ă la pragul minimal de subzisten ță, necesar prelu ării procesului de
reproduc ție fizică a forței de munc ă. Celebra teorie a plusvalorii, elaborat ă de Marx în
Capitalul (1867), arat ă clar mecanismele exploat ării, ale producerii plusvalorii, care
genereaz ă contradic ția dintre for țele de produc ție înaintate și relațiile de produc ție
înapoiate: “Pe o anumit ă treaptă a dezvolt ării lor, for țele de produc ție materiale ale
societății intră în contradic ție cu rela țiile de produc ție existente, sau c eea ce nu este decât
expresia juridic ă a acestora din urm ă, cu relațiile de proprietate în cadrul c ărora ele s-au
dezvoltat pân ă atunci. Din forme ale dezvolt ării forțelor de produc ție, aceste rela ții se
transform ă în cătușe ale lor. Atunci începe o epoc ă de revolu ție socială”.
O component ă esențială a modelului marxist de revolu ție este clasa social ă capabilă să
distrugă acest mecanism al exploat ării. Singura clas ă socială care, prin for ța ei numeric ă și
prin structura ei organizatoric ă poate realiza acest lucru este proletariatul. Structura
socială la Marx este extrem de simplificat ă: fiecare stadiu al societ ății are dou ă clase
principale, aflate în rela ții antagonice, datorit ă statutului lor economic. Societatea
capitalist ă modern ă este structurat ă în jurul acestor dou ă clase rivale: burghezia și
proletariatul, definite în primul rând prin pozi ția față de mijloacele de produc ție și față de
capital.

Modelul austro-marxist.
Este o continuare a modelului marxist și, totodat ă, o perfec ționare a lui. Reprezentan ții
acestui curent Karl Kautsky; Otto Bauer; Max și Friedrich Adler activeaz ă în cadrul
Internaționalei a II-a Socialiste (1889-1914) și în perioada interbelic ă. Caracteristicile
acestui curent sunt: 1. profeseaz ă reformismul social-democrat; 2. se distan țează critic
față de unele teze radicale ale marxismului, cum ar fi aceea a cuceririi puterii politice prin
violență. Conform acestor teoreticieni, cu cerirea puterii politice prin revolu ție nu este decât
începutul revolu ției. “Revolu ția politică poate fi opera unei zile, a unui ceas mare. Greul
începe a doua zi, când trebuie s ă înceapă reconstruc ția societ ății și când trebuie
implementat noul sistem de valori în structurile și instituțiile sociale și când revolu ția
politică este continuat ă sau se transform ă în revolu ție social ă”33. Revolu ția politic ă se
transform ă sau este continuat ă de revolu ția socială dacă noua putere politic ă face un efort
pe plan social în direc ția emancip ării politice, a trecerii de la egalitatea de drept la cea de
fapt. Otto Bauer consider ă că “revoluția politică nu este decât jum ătate de revolu ție”. Chiar dac ă
inegalitățile politice exercitate anterior revolu ției nu se mai manifest ă, nu se poate vorbi de
o înlăturare efectiv ă a lor ci, mai degrab ă, de o accentuare a lor datorit ă inegalităților de
fapt. Înfăptuirea revolu ției politice “suprim ă apăsarea politic ă dar men ține exploatarea
economic ă”. Evident c ă sunt postulate acelea și drepturi politice pentru to ți oamenii,
indiferent de pozi ția socială, dar patronul r ămâne stăpânul fabricii, iar muncitorul r ămâne
un simplu angajat. Egalitatea lor este doar teoretic ă, ca șanse egale în plan politic.
Se pune problema în ce m ăsură revoluția politic ă destinat ă eliberării de sub tirania
generalilor și moșierilor nu determin ă doar schimbarea st ăpânilor cu noii directori sau cu
baronii bursei? Considerând revolu ția politică drept o “semirevolu ție care de șteaptă gândul
unei revolu ții complete”, Otto Bauer eviden țiază necesitatea “unei î nnoiri sociale”. Solu ția
pe care el o întrevede este socialismul. El consider ă revoluția social ă ca fiind mult mai
dificilă decât revolu ția politică deoarece necesit ă un timp indefinit de desf ășurare.

135Această principal ă caracteristic ă a revolu ției presupune implementarea unui set de valori
cu rezonan ță socială care, pe de o parte, s ă consolideze pozi ția politică câștigată, iar pe
de altă parte, s ă dea un r ăspuns favorabil maselor care le-au sus ținut, văzând în ele
singura șansă de eliminare a nedrept ăților de pân ă atunci. În m ăsura în care o guvernarea
reușește să aplice un pachet de m ăsuri cu ecouri favorabile în rândul popula ției, se elimin ă
și posibilitatea de a fi la rândul ei amenin țată de o mi șcare declan șată de acutizarea
nemulțumirilor. Clasa guvernant ă își cimenteaz ă poziția, onorând ceea ce a promis și
bucurându-se în continuare de sprijin social. În calitate de ministru în guver nul austriac, Otto Bauer realizeaz ă studiul pentru preg ătirea
legii exproprierii intr eprinderilor principale și a legii comitetelor de fabric ă. Studiul a fost
scris dup ă ce prezidase comisia socializ ării marilor averi și propriet ăți. Soluția pe care o
propune este socialismul care pune accentul pe o alt ă modalitate de reparti ție a bunurilor,
în mod echitabil între diferite clase și categorii sociale.
Chiar dac ă socialismul ar impune o nou ă modalitate de reparti ție a bunurilor, acest lucru
este ineficient dac ă nu se realizeaz ă o creștere a cantit ății de bunuri, ca urmare a unei
eficiențe economice superioare. Nu se poat e construi un “socialism al s ărăciei” cu efecte
dezastruoase pentru legitimitatea noul regim politic. În aceast ă privință, el este con știent
că o preluare efectiv ă a fabricilor de c ătre muncitori, chiar dac ă ea ar avea loc printr-un
război civil dureros, nu ar aduce avantaje acestora. Incapabil s ă conducă, aceștia le-ar
împinge, practic, spre faliment, deoarece produc ția ar sc ădea drastic: “F ără îndoială,
repartiția ar fi mai corect ă, dar lucr ătorul individual nu ar pr imi mai mult decât ast ăzi, ba
poate chiar mult mai pu țin., tocmai pentru c ă producția diminuându-se va fi mai pu țin de
împărțit”
34. Din acest punct de vedere este interesant ă concluzia sa potrivit c ăreia o
veritabilă revoluție socială se poate realiza cu succes în m ăsura în care noua putere știe
ce elemente s ă preia din vechea ordine.
Pe lângă pregătirea și experien ța pe care o au proprietarii de fabrici în conducerea
acestora, efortul trebuie concentrat în direc ția elabor ării metodice, treptate a elementelor
definitorii societ ății socialiste. El ar în vedere m ăsurile concrete de egalizare a claselor
sociale din punctul de vedere al veniturilor. Ținând cont de contextul determinat de plata
datoriilor de r ăzboi ale Austriei, el propune ca acestea s ă fie achitate din averea claselor
bogate printr-un impozit aplicat veniturilor care nu reprezint ă produsul direct al muncii
personale. Pe de alt ă parte, pentru a putea rea liza socializarea propriet ății funciare, el
propune limitarea dreptului legal de su ccesiune doar la rudele de gradul 1 și 2. El creeaz ă
cadrele legale necesare socializ ării marii industrii prin exproprieri, socializarea
gospodăriilor țărănești, a imobilelor și a băncilor. Reglement ările vor începe cu domeniul
industriei grele și vor continua cu minele și marile latifundii.
Pentru a putea realiza aceste reglement ări sociale sunt necesare anumite condi ții
obiective și subiective: un cadrul favorabil al rela țiilor interna ționale, aprovizionarea cu
materii prime a econom iei, stabilitatea for ței de munc ă, cooperarea for țelor sociale, lipsa
elementelor ostile și voința de transformare social ă din partea maselor. Toate acestea
anticipă elementele structur ale necesare în reu șita unei revolu ții sociale, a șa cum le-a
preconizat în 1979 Theda Skcokpol35.
Polemica dintre Kautsky și Troțki cu privire la regimul politic postrevolu ționar reprezint ă
punctul de ruptur ă dintre comuni ști și social-democra ția european ă în ce prive ște procesul
de desfășurare și scopurile revolu ției politice. Liderul social-democrat german arat ă că în
Rusia bol șevicii au sacrificat idealurile revolu ției din 1917 prin permanentizarea terorii în
societatea sovietic ă și prin justificarea ei ideologic ă. Dacă nu reușește să își implementeze
sistemul ei de valori, o revolu ție se va transforma, inevitabil, mai devreme sau mai târziu,
în dictatur ă. Plecând de la raporturile de putere din cadrul societ ăților capitaliste de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, social-democra ția german ă va

136opta pentru calea reformist ă de schimbare social ă, adică prin măsuri graduale și treptate,
luate de clasa conduc ătoare, pentru perfec ționarea ordinii politice și economice. Acest
lucru nu îi va fi iertat de Lenin, care în lucrarea “Social-democra ția german ă și renegatul
Kautsky” va ini ția o campanie violent ă împotriva social-democra ției care va fi continuat ă și
de Stalin în perioada interbelic ă cu consecin țe funeste pentru unitatea politic ă a Stângii
europene. Dup ă Karl Kautsky, putem vorbi de revolu ție ca schimbare social ă, atunci când
aceasta porne ște de “la o clas ă care pân ă aici a fost ap ăsată economice ște și politicește și
care a cucerit acum puterea politic ă”36.
Contribu ția social-democra ției austriece (a “austro-marxismu lui”) la edificarea unei teorii
despre revolu ții se înscrie în logica legalit ății noii ordini politice și a legitimit ății ei. De
aceea, revolu ției politice trebuie s ă-i urmeze revolu ția social ă – ca etap ă necesar ă în
materializarea obiectivelor ei în via ța social-economic ă. Înlăturând vechiul sistem, revolu ția
politică creează un context specific în care se im pune legiferarea unei noi ordini politice
capabile s ă pună în practic ă măsuri destinate înl ăturării exploat ării politice, mai precis a
efectelor ei. Pân ă ce reglement ările legale favorabile noii puteri politice nu devin
funcționale, nu se poate vorbi de o autentic ă preluare a puterii politice. În acest context se
pune problema continu ării revolu ției politice prin revolu ție socială ca elemente integrate ale
acestei mi șcări politice37.

Tipologia revolu țiilor
Majoritatea tipologiilor revolu ționare, elaborate de-a lungul ti mpului, au o valoare maieutic ă
indiscutabil ă: ele ne ajut ă să determin ăm genul proxim și diferența specific ă ale fiecărui
conflict revolu ționar, criteriile întrebuin țate și în func ție de acest lucru s ă ne dăm seama
de: specificul schimb ării sociale; domeniul în care are loc; actorii politici care o preg ătesc;
efectele în ordinea politic ă. Evident c ă tipologiile nu instituie clivaj e absolute între un tip de
revoluție sau altul; de altfel, el nu pot fi izolate în stare pur ă, ca în retorte farmaceutice,
deoarece toate reprezint ă trenduri ale mi șcării sociale și ale autoregl ării optimale a
sistemelor politice. Unul din pionierii elabor ării de tipologii a fost americanul Crane Brinton care, înc ă din
1938
38, a eviden țiat o serie de uniformit ăți prezente în cele patru mari revolu ții: englez ă,
franceză, american ă și rusă. Aceste uniformit ăți vizau: o societate relativ dezvoltat ă din
punct de vedere economic; ant agonisme crescânde de clas ă și de status; o intelectualitate
alienată; o clasă conducătoare nesigur ă din punct de vedere psihologic și de depășită din
punct de vedere politic precum și o criză financiar ă prelungit ă. La o analiz ă mai atent ă se
observă că aspectele vizate nu sunt identice în ce le patru exemple. Astfel, în 1917 Rusia
nu era o țară dezvoltat ă economic, ci, dimpotriv ă. În Anglia și în coloniile americane
intelectualitatea nu era alienat ă iar, în plus, în societatea american ă clasa conduc ătoare
nu era nesigur ă din punct de vedere psihologic și politic. De asemenea, se observ ă că
Brinton pune semnul egalit ății între o revolu ție social-politic ă și un război de eliberare
națională.
Un specialist american al revolu ției, Chalmers Johnson39 elaboreaz ă o tipologie bazat ă pe
șase tipuri identificate prin obiectivele alese de agen ți, fie că este vorba de persoanele din
guvern, de regimul politic sau de o comunitate, fie c ă este vorba de o mas ă sau de o elit ă.
Aceste obiective sunt sus ținute și de ideologii, fie c ă sunt reformiste, escatologice,
nostalgice, elitiste sau na ționaliste. Primul tip, Jacqueria este o r ăscoală spontan ă, de
masă, a țăranilor, desf ășurată, de obicei, în numele autorit ăților tradiționale, Biserica și
Regele, cu scopul limitat de a epura elitele locale sau na ționale. Exemple ale acestui tip
sunt răscoalele țărănești ale lui Gh. Doja, Horia, Clo șca și Crișan, răscoala lui Stenko
Razin și a lui Pugaciov din Rusia în tre 1773-1775. Al doilea tip, Rebeliunea milenarist ă
este similar primului, dar, în plus, este cara cterizat de visul utopic, inspirat de un Mesia

137care trăiește. Aceste tip poate fi întâlnit în toate timpurile și în toate locurile, de la revolu ția
florentină condusă de Savonarola, din 1494, pân ă la rebeliunea anabaptist ă din Münster
condusă de John Mathijs și John Buekless din 1533-1535 și până la rebeliunea dansului
fantomelor al sioux-urilor, inspirat ă de profetul Wovoka în 1890. Al treilea tip este
Rebeliunea anarhist ă, reacția nostalgic ă față de schimb ările progresiste, implicând o
idealizare romantic ă a vechii ordini: exemple sunt pelerinajul lui Grace și Vendée. Al
patrulea tip este reprezentat de Revoluția iacobin ă. Aceasta a fost definit ă ca “o schimbare
profundă, fundamental ă în organizarea politic ă, structura social ă, controlul propriet ății
economice și mitul predominant al ordi nii sociale care marcheaz ă astfel o ruptur ă majoră
în continuitatea dezvolt ării”40. Acest tip de revolu ție poate ap ărea numai într- un stat extrem
de centralizat, cu comunica ții bune și cu un mare ora ș drept capital ă, ținta sa fiind
guvernul, regimul politic și ordinea social ă. Rezultatul pare s ă fie crearea unei noi autorit ăți
centralizate și apariția unei ordini sociale și birocratice mai ra ționale și, deci, mai eficiente,
pe ruinele vechilor structuri ale privilegiilor, nepotismului și corupției.
Al cincilea tip este lovitura de stat conspirativ ă, acțiune planificat ă a unei elite restrânse,
animată de o ideologie oligarhic ă, sectară. Aceasta este de tip revolu ționar numai dac ă
anticipă mișcări de mas ă și inaugureaz ă schimbări sociale – ca, de exemplu, revolu ția lui
G. Nasser din Egipt sau cea a lui Fidel Castro din Cuba. Ea se deosebe ște astfel clar de
lovitura de palat, asasinatul politic, conflictu l dinastic pentru succesiune, greve, terorism și
alte forme de violen ță, care sunt toate subsumate genului “r ăzboi intern”. Al șaselea tip
este Insurecția armată populară, un fenomen nou al secolului al XX-lea, prin faptul c ă este
este un r ăzboi de mas ă revoluționar, planificat în mod de liberat, condus de o elit ă
devotată. Rezultatul r ăzboiului de gheril ă este determinat de atitudinile politice, nu de
strategia sau materialul militar, dat fiind c ă rebelii depind în întregime de un larg sprijin
popular. În toate cazurile cunoscute, ideologia este cea care atrage masele și este o
combina ție de na ționalism și marxism, cu un accent deosebi t pus pe cel dintâi. Acest tip
de război revolu ționar a ap ărut în Algeria, China, Vietnam, Coreea, Jugoslavia.
Criteriile de clasificare a revolu țiilor propuse de diferi ți sociologi și politologi de-a lungul
timpului tr ădează interesul pe care aceast ă formă de conflict politic l-a suscitat în
perspectiva unor durabile și auspiciile transform ări calitative ale sistemelor sociale,
politice, economice, juridice etc. Criteriile avute în veder e în stabilirea tipului de revolu ție
au fost: – domeniul în care aceast ă transformare calitativ ă, bruscă sau subit ă, se observ ă;
– după scopul lor și după agenții care le realizeaz ă;
– după forma de manifestare;
– după vectorul ideologic care le pune în mi șcare;
– după specificul și importan ța fazelor de desf ășurare.
Dincolo de aceste clasific ări literatura de specialitate a insistat mai mult pe dou ă mari tipuri
de revolu ție: revolu ția politic ă și revoluția social ă. Revolu ția politic ă ar coincide cu
realizarea cadrului legal pentru aplicarea valorilor enun țate în program ce vizeaz ă
organizarea social ă. Revolu ția social ă ar fi sinonim ă cu materializarea acestor valori în
viața economic ă, în satisfacerea intereselor și aspirațiilor unui grup. În realitate, cele dou ă
tipuri de revolu ții nu se pot disocia. Condi ționarea este reciproc ă: nu poate fi întâlnit ă o
revoluție pur politic ă fără a fi social ă, deoarece ac țiunea social ă, orientat ă spre
satisfacerea nevoilor vie ții, capătă cu necesitate o form ă politică.
1. După domeniul în care se manifest ă revoluțiile pot fi :
a) revoluții tehnico- științifice: schimbarea de paradigm ă în cunoa șterea științifică. O nou
descoperire într-una sau mai multe științe poate antrena o reac ție în lan ț încât vechiul
cadrul epistemologic s ă devină caduc. Descoperirile din fizica cuantic ă sau din genetica

138molecular ă în secolul al XX-lea au infirmat unele din principiile clasice ale fizicii și
biologiei.; b) revoluțiile industriale , caracterizate prin mecanizarea și automatizarea întregii produc ții,
prin noi tehnici de produc ție și de organizare a muncii. Revolu țiile industriale au dus la o
schimbare profund ă a structurilor și relațiilor sociale, a compozi ției socio-profesionale a
populației, a stilului de via ță și de consum. Sintagma “societate industrial ă” și “societate de
consum” au intrat definitiv în terminologia social-politic ă tocmai datorit ă impactului pe care
creșterea spectaculoas ă a produc ției ca urmare a introducer ii tehnologiilor avansate în
procesele de fabrica ție, l-a avut asupra societ ăților occidentale;
c) revoluțiile spirituale apar ca revela ția bruscă a unui iluminat cu privire la noua ordine
simbolică a lumii care îi schimb ă sistemul ei de valori Budha. Isus Hristos, Moise, Luther,
Mahomed, Calvin etc. prin noile religii pe care le-au impus lumii au schimbat nu numai
sistemul de valori religioase ci și ordinea politic ă și socială de după ei, datorit ă impactului
valorilor religioase asupra celorlalte. 2. După scopul lor și după agenții care le realizeaz ă, revoluțiile pot fi:
a) revoluții personale. Vizează răsturnarea clasei de la put ere, a monarhului sau a
conducătorului, dar nu schimbarea ordinii politice pentru im plementarea unui nou sistem
de valori ci pentru ob ținerea unor avantaje materi ale sau simbolice (dorin ța de a deveni șef
al statului, de exemplu) pe care în alte condi ții (în calitate de membru al e șalonului II sau
III al nomenclaturii) nu le-ar fi putut ob ține;
b) revoluțiile politice vizează schimbarea structural ă a ordinii politice în ansamblul ei:
instituții, regim politic, cultura și valorile politice, clasa politic ă;
c) revoluțiile constitu ționale , specie a revolu țiilor politice, vizeaz ă schimbarea de regim
politic și a unor structuri politice, f ără a urmări însă și schimbarea ordinii politice: revolu țiile
de la 1848, revolu ția francez ă de la 1870 etc.;
d) revoluțiile economice reprezint ă tot o specie a revolu țiilor politice, cu accentul pus îns ă
pe restructurarea modului de produc ție și a mecanismului economic prin realizarea
reformelor agrare, prin introducerea elementelor de planificare, prin na ționalizări, deci prin
schimbarea paradigmei economice; e) revoluțiile naționale reprezint ă mișcările de eliberare na țională pentru ob ținerea
independen ței politice și economice, a suveranit ății naționale asupra resurselor lor
naturale și asupra formei de guvern ământ și regim politic;
f) revoluțiile religioase au ca scop schimbarea religiei oficiale și naționalizarea acestei
religii, cu consecin țe benefice pentru stabilitatea politic ă a țării și pentru eliberarea for țelor
creatoare. Reforma din Germania și Țările de Jos (1517-1555), revolu țiile din Anglia din
timpul lui Cromwell (1688) s-au cara cterizat prin schimbarea fundamental ă a dogmelor
religiei catolice, care con ținea însă, ca fundament a posteriori : revolta spiritului na țional
împotriva imperialismului Vaticanului și amestecului în treburile lor interne. Dieta de la
Augsburg (1555) a sanctificat principiul Bisericii Na ționale prin formula: “Cujus reggio ejus
religio” adic ă “Cine conduce î și impune religia sa”. Pe de alt ă parte, în Anglia revolu ția lui
Cromwell a dus la afirmarea religie i protestante (anglicane) în via ța politică a țării.
Arhiepiscopul primat al Angliei și familia regal ă trebuiau s ă aparțină obligatoriu religiei
anglicane. Totodat ă, aceste revolu ții religioase (mai mult decât reforme) au avut
consecin țe durabile în planul vie ții economice, desc ătușând energiile creatoare și spiritul
de inițiativă
41.
În funcție de agen ții care le realizeaz ă, revoluțiile pot fi:
revoluții burgheze (inițiate și făcute de burghezie în scopul ob ținerii drepturilor și libertăților
politice, apanajul aristocra ției (Revolu ția Francez ă din 1789, revolu țiile din 1848 etc.);

139revoluții proletare (inițiate și conduse de comuni ști, în numele eliber ării clasei muncitoare
de exploatare – revolu țiile ruse din 1905 și 1917);
revoluții militare (revoluții inițiate de clasa politic ă dar sprijinite efectiv, pe parcursul
desfășurării lor, de armat ă care devine astfel o for ță politică ea însăși. Luptele de gheril ă
din America Latin ă sau din Africa, sprijinite de statele na ționale, pentru impunerea sau
conservarea unui regim politic.
3. După forma lor de manifestare , revoluțiile pot fi: violente sau nonviolente. În paradigma
clasică, violența era o caracteristic ă sine qua non a revolu ției, deoarece forma de revolu ție
studiată cu precădere a fost revolu ția social-politic ă. Or, cum nimeni nu cedeaz ă puterea
de bună voie, acumularea tensiunilor ati nge un punct critic care nu poate fi dep ășit decât
prin manifestarea violen ței (presiunea str ăzii, acte de vandalism, confrunt ări cu for țele
guvernamentale, comportamente de mas ă neinstitu ționalizate etc.). mai târziu, Hannah
Arendt și Crane Brinton
42 au demonstrat c ă violența poate înso ți doar faza de început a
unei revolu ții fără să fie nevoie ca ea s ă însoțească toate fazele de desf ășurare a unei
revoluții. Revolu ția nonviolent ă realizată de M. Gandhi în India în 1947 s-a caracterizat prin
blocarea generalizat ă a administra ției coloniale engleze prin faptul c ă populația civilă nu a
mai răspuns la comanda politic ă. Dar și reciproca este adev ărată: nu toate mi șcările
sociale violente pot fi caracterizate drept mi șcări revolu ționare (de exemplu, greva
generală sau mișcările spontane ale câtorva mii de muncitori care blocheaz ă circulația pe
drumurile na ționale în semn de protest fa ță de politica guvernului).
4. După vectorul ideologic.
Având în vedere rolul excep țional al ideologiei în preg ătirea și declanșarea unei revolu ții,
fostul pre ședinte al Cehoslovaciei din perioada interbelic ă, P. Masaryk, propune
următoarea clasificare a revolu țiilor plecând de la intensitatea factorului ideologic:
– revoluțiile politice (care vizeaz ă modificarea puterii în stat, a formei de guvern ământ, a
regimului politic) și îmbrac ă forma r ăzboaielor civile, a r ăzboaielor externe și a
contrarevolu țiilor);
– revoluțiile sociale (vizează o nouă politică a reparti țiilor, noile politici de redistribuire ca și
schimbarea sistemului economic): – revoluțiile nonpolitice (obiectul lor nu este schimbarea ti tularului puterii, ci schimbarea de
paradigm ă în artă, literatur ă, morală sau religie. De exemplu, apari ția curentelor
avangardiste în art ă și literatur ă).
La rândul lui, Mihai Ralea distinge între revoluția socialist ă (conform c ăreia lupta dintre
capitaliști și proletari are ca fact or propulsiv lupta de clas ă, aceasta fiind esen ța unor
antagonisme ireductibile) și revoluțiile filosofico-juridice car vizeaz ă repartiția justă a
puterilor dintre clasele sociale și dintre indivizi
43.

Evenimentele din decembrie 1989 – revolu ție sau lovitur ă de stat?
Timp de 16 ani, opinia public ă din România a fost supus ă unui veritabil bombardament
mediatic cu privire la scenariile posibile care au stat la baza preg ătirii și desfășurării
evenimentelor din 1989. Ac est bombardament avea la baz ă obsesia de a-i deconspira pe
“emanații revoluției” care au sechestrat revolta popular ă printr-o abil ă lovitură de palat.
Dacă încercarea reu șea, adică dacă se demonstra implicarea unor for țe străine (țări sau
servicii secrete) în doborârea lui Ceau șescu, atunci noua putere putea fi contestat ă,
neavând legitimitate. Indife rent de sferele de influen ță sau de grupurile de presiune
interesate într-o astfel de demonstra ție, evenimentele anului 1989 confirm ă, prin toate
fazele de desf ășurare, caracterul unei revolu ții.

140În primul rând , miturile și ideologia comunist ă se epuizaser ă, nu mai puteau oferi
alternative. În al doilea rând , în ultimul deceniu situa ția social ă devenise în fostele țări comuniste
extrem de tensionat ă. Promisiunile demagogice nu mai puteau ascunde realitatea; prin
urmare, oamenii nu mai erau dispu și să facă sacrificii în numele unui “viitor fericit”.
Credința în cauz ă se erodase și nu mai putea oferi acea brum ă de legitimitate care s ă
asigure func ționarea sistemului.
În al treilea rând , precipitarea vijelioas ă a evenimentelor di n fosta U.R.S.S. dup ă alegerea
lui M.S. Gorbaciov ca secretar general al P.C.U.S. (martie 1985). Reformele ini țiate de
tânărul lider sovietic în țara-pivot a lag ărului comunist, considerat ă o Cetate inexpugnabil ă
a dogmei totalitare, a reaprins în inimile a sute de milioane de oameni, focul sacru al
Speranței. De vreme ce în însu și centrul regimului totalitar puteau avea loc schimb ări
extrem de îndr ăznețe care contraziceau ideea de permanen ță a Dogmei, în țările satelit
oamenii au început s ă-și învingă frica și să spere. Noaptea la cozile de carne și de lapte,
oamenii comentau cu aprindere ulti mele progrese înregistrate de perestroica și glasnosti –
ul lui Gorbaciov. Ideea nerostit ă că domnia lui Ceau șescu are zilele num ărate plutea în
aer. Vântul schimb ării începuse s ă se facă simțit în țările est-europene, dar nu în
România, unde Ceau șescu controla totul cu o mân ă de fier și nici nu voia s ă audă de
experimentele care puneau sub semnul întreb ării “principiile nemuritoare” ale
socialismului. În acest caz se verific ă una din tezele de baz ă ale structuralismului lui
Theda Skockpol care sus ține apari ția unei situa ții revolu ționare din criza rela țiilor
internaționale și din criza statelor vecine. Observa ția este principial just ă, dar fără o
manifestare activ ă a factorului subiectiv din fiecare țară nu pot fi întrunite condi țiile
izbucnirii unei revolu ții.
O problem ă neabordat ă în studierea revolu țiilor din Est este similitudinea fazelor de
desfășurare. La Sofia, în timpul unei plenare extraordinare a C. C. al P.C. Bulgar, Todor
Jivkov, secretarul general al Partidului, î și dă demisia iar Peter Mladenov, membru al
Biroului Politic al P.C. Bulgar este numit noul secretar al P. C. Bulgar reformat. Între timp, o
soprană cântă imnul na țional al Bulgariei în fa ța mulțimii adunat ă în piața central ă a
orașului și revoluția reușește. La Praga, o plenar ă a C.C. al P.C. Cehoslovac îl înlocuie ște
pe Gustav Husak, secretarul general al partidului, cu Miklo ș Iakeș. În timpul marii
manifesta ții prilejuit ă de acest moment, un student, ca re mai târziu s-a dovedit c ă este
ofițer K.G.B., se preface c ă este mort. Mul țimea, revoltat ă, cere schimbarea regimului și
revoluția reușește. Ca la un semn, Ungaria î și deschide grani țele pentru popula ția
R.D.Germane; zidul Berlinului este d ărâmat, unificarea celor dou ă Germanii nemaifiind
decât o chestiune de timp. Dar îns ăși unificarea Germaniei, considerat ă ca o consecin ță
inevitabil ă a căderii comunismului, s-a dovedit pân ă la urmă un târg politic destul de cinic.
Conform memoriilor lui Helmuth Kohl, fostul cancelar german, negocierile cu Gorbaciov
pentru ca fosta U.R.S.S. s ă accepte reunificarea Germaniei au început de la modesta
sumă de 200 de miliarde m ărci. Până la urmă s-a ajuns la suma de 106 miliarde de m ărci
plus alte 25 de miliarde pentru construc ția de apartamente destinate armatei sovietice care
urma să fie repatriat ă. Cum a reac ționat comunitatea interna țională, mai precis O.N.U. în
fața unui asemenea gest? A reac ționat ca în fa ța unui fapt firesc, închizând ochii la gravele
încălcări ale dreptului interna țional public, ca în fa ța recunoa șterii unilaterale a Croa ției de
către Germania, ca stat independent, cu mult înaintea recunoa șterii ei de c ătre O.N.U.
Cu privire la revolu ția din decembrie 1989 din România se impun câteva considera ții
privind fazele desf ășurării ei care arat ă clar caracterul ei de revolu ție:
1. presiunea maselor asupra puterii (presiunea coloanelor de muncitori de pe platformele
industriale ale Capitalei asupra C.C. al P.C.R. care l-a determinat de Ceau șescu să fugă);

1412. abandonarea lui N. Ceau șescu de c ătre propriii lui copii (o rganele represive, Mili ție și
Securitate; Armat ă și de către propriul s ău partid comunist care, toate, în toiul desf ășurării
revoluției – mai precis în diminea ța zilei de 22 decembrie 1989 – s-au pus la dispozi ția
forțelor revolu ționare;
3. schimbarea structural ă și global ă a ordinii politice (î nceputul procesului de
democratizare; trecerea la economia de pia ță; apariția pluripartidismului; abolirea
structurilor totalitare etc.). Față de revolu țiile-surori din Europa, revolu ția din decembrie 1989 a avut o cert ă
originalitate: aceea de a fi transmis ă în direct de postul na țional de televiziune. Dincolo de
transparen ța tragică a spectacolului, transmisia direct ă a desfășurării conflictului a ar ătat
rolul mass-media în structurarea imaginarului social și, implicit, în desf ășurarea
evenimentelor. Ea a jucat rolul unui cataliz ator sau precipitant în mobilizarea popula ției
spre sus ținerea proceselor în act care altminteri amenin țau să se blocheze. Fuga so ților
Ceaușescu de pe cl ădirea C.C. al P.C.R., urm ărirea și prinderea lor spectaculoas ă,
procesul de la Târgovi ște, împu șcarea lor, prezen ța invizibil ă a terori știlor etc. toate
acestea au creat și menținut o tensiune a conflictului care s ă ofere legitimitate noilor actori
politici. Toate aceste eveniment e transmise insistent au suplin it lipsa conflictului dintre
revoluționari și nomenclatura comunist ă. De ce aceasta, sprijinit ă de formidabilul aparat de
represiune, nu și-a apărat privilegiile? Mai mult, de ce acest aparat, care a jurat credin ță lui
Ceaușescu, comandant suprem al for țelor armate, a trecut imedia t, cu arme, cu bagaje, cu
tot de partea insurgen ților? Au mai r ămas terori știi, dușmanul din umbr ă, a căror
înfrângere trebuia s ă însemne victoria unui principiu și a unui ideal: distrugerea regimului
dictatorial și începutul edific ării noii ordini. Dar acest ideal democratic a fost pâng ărit de
asociațiile de revolu ționari, ap ărute ca ciupercile dup ă ploaie, în ora șe unde nu se tr ăsese
un foc de arm ă sau unde nu se auzise despre revolu ție. Revendic ările materiale (în
terenuri sau bani), ca recompens ă pentru participarea la revolu ție, au pus sub semnul
întrebării credin ța într-un ideal sau posibilitatea materializ ării lui în societatea româneasc ă.

142NOTE:

1 Huntington, Samuel, Ordinea politic ă a societăților în schimbare , Iași, Polirom, 1999, p. 37.
2 Godelier, M., (coord.), Transitions et subordonations au capitalisme , Paris, Editions MSH, 1991, p. 7.
3 Deutsch, Karl W.
4 Rouquie, Alain, Le changement politique et la transformation des régimes. În: Traité des sciences
politiques , vol. II, P.U.F., Paris, 1985, p. 601.
5 Huntington, Samuel P., Political Order in the Changing Societies , New Haven and London, Yale University
Press, 1968, p. 265.
6 Revel, Jean Francois, Ni Marx, ni Jésus. La nouvelle révolution mondiale est commencée aux Etats-Unis ,
Paris, R. Laffont, 1970, p. 17-20.
7 Ibidem , p. 19.
8 Eckstein, Harry (ed.), Integral War , New York, 1964 și On the Etiology of Internal War . În: History and
Theory , nr. 2, 1965.
9 Paret, Peter, Internal War and pacification: The Venée, 1793-1796 , Princeton, 1961.
10 Kramnik, I., Reflection on Revolution: Definition and Explanation in Recent Scholarship. În: History and
Theory , nr. 1, 1972.
11 Edwards, P.L., The Natural History of Revolution , Chicago, University of Chicago Press, (1927), 1970.
12 Apud Dahrendorf, Ralph, Reflecții asupra revolu țiilor din Europa , București, Editura Humanitas, 1993, p. 9.
13 Eckstein, Harry. op. cit.
14 Lewis, Arthur W., Commonwealth Address. În: Conference Across a Continent , Toronto, 1963, p. 46-60;
Olson, M., Rapid Growth as a Destabilizing Force . În: Journal of Economic History , XXIII, decembrie 1963, p.
529-552.
15 Davis, James C., Toward a Theory of Revolution. În: American Sociological Review , XXVII, februarie
1962, p. 1-19.
16 Rostow, W:W, The Steges of Economic Growts , Cambridge, Massachusetts University Press, 1960;
Supple, Barry, The Experience of Economic Growts , New York, Plencoe Press, 1963, p. 11-12.
17 Hobsbawm, E.J., The Crisis of the Seventeenth Century. In: T.H. Aston (ed), Crisis in Europe, 1560-1660 ,
Londra, 1965, p. 5-58.
18 Labrousse, C.E., La crise de l’économie française à la fin de l’Ancien Régime et au début de la
Révolution , Paris, 1944.
19 Stone, Lawrence, Theories of Revolution. În: World Politics , Princeton, Princeton University Press, 1966,
p. 166.
20 Walzer, Michael L., Puritanism as a Revolutionary Ideology. În: History and Theory , III, nr. 1, 1963, p. 59-
90.
21 Merton, R., Social Theory and Social Structure , Glencoe, 1957, cap. IV.
22 Le Bon, Gustave, Revoluția Francez ă și psihologia revolu țiilor, București, Editura Anima, 1992, p. 47.
23 Ibidem , p. 48.
24 Apud, Andrei, Petre, Sociologie general ă, Iași, Polirom, 1997, p. 382.
25 Arendt, H., op., cit.
26 Ibidem .
27 Le Bon, Gustave, op. cit. , p. 16.
28 Ibidem.
29 Hooper, D. Rex, The Revolutionary process. În: Social Forces, XXVIII, nr. 19, martie 1962, p. 270-279.
30 Debray, Régis, Révolution dans la révolution et autres assai , Paris, Fr. Maspero, 1972, p. 29.
31 Ibidem , p. 34-35.
32 Marx, Karl, Contribu ții la critica economiei politice , Prefață. În: Marx, Karl; Engels, F. Opere , vol. 13,
București, Editura politic ă, 1962, p. 8-9.
33 Bauer, Otto, Calea spre socialism , București, Editura P.S.D., 1945, p. 7.
34 Ibidem , p. 11.
35 Skcokpol, Theda,
36 Kautsky, Karl, Reformă sau revolu ție socială? Bucure ști, Cercul de editur ă socialist ă, 1920, p. 11.
37 Bauer, Otto, Calea spre socialism , București, Editura P.S.D., 1945, p. 7.
38 Crane, Briton, Anatomy of Revolution.
39 Johnson, Chalmer, Revolution and the Social System.
40 Neumann, Sigmund, citat în Ch. Johnson, p. 2.
41 Weber, Max, Etica protestant ă și spiritul capitalismului .

143
42 Crane, Brinton, The Anatomy of Revolution. Vintage, New York, 1965 (1938); Arendt, H., On Revolution.
Penguin Books, 1965.
43 Ralea, Mihai, Ideea de revolu ție, București, Editura Albatros, 1997, p. VII-IX .

144Capitolul 7
REGIMURILE POLITICE

A. REGIMURILE DEMOCRATICE. 1. 1. Introducere. Conceptul de democra ție.
Prăbușirea regimurilor totalitare din sud-estul Europei în 1989 a echivalat cu sosirea
timpului mesianic, a Judec ății de Apoi. Se p ărea că popoarele din aceast ă zonă, eliberate
de lunga noapte totalitar ă și orbite de str ălucirea valorilor democratice, vor p ăși într-o nou ă
eră a drept ății și a fericirii. Era suficient s ă pronunți Numele, adic ă DEMOCRA ȚIA, și
realitatea trebuia s ă se supun ă ca o felin ă îmblânzit ă în fața acestei voin țe magice. Ideea
că procedurile democratice, odat ă implementate, vor duce automat la solu ționarea tuturor
problemelor, s-a r ăspândit cu o vitez ă direct propor țională cu persisten ța acestei
mentalități magice despre politic ă.
Atracția exercitat ă de valorile democra ției la popoarele care au cunoscut „beneficiile“
regimurilor dictatoriale ar e cauze profunde, antropologice și psihologice. Dac ă esența
omului, ca fiin ță rațională, este libertatea, atunci încrederea în perfec ționarea moral ă a
omului, în demnitatea eminent ă a ființei sale se poate materializ a numai într-un regim care
promoveaz ă principiul egalit ății șanselor, al fraternit ății și al particip ării la luarea în comun
a deciziilor privind problemele de baz ă ale comunit ății. Din aceast ă perspectiv ă,
democra ția poate fi definit ă ca o form ă de asociere politic ă în care scopurile guvern ării
sunt, de obicei, determinate de întreaga comunitate în concordan ță cu procedurile și
regulile stabilite pentru participarea politic ă și realizarea consensului.
Democra ția este un regim politic „caracte rizat prin lipsa puterii personale și, în special, un
sistem axat pe un princi piu: nimeni nu poate s ă se proclame conduc ător și nimeni nu
poate să dețină puterea într-o manier ă irevocabil ă sau cu titlu personal. Tocmai pentru c ă
respinge principiul autocratic, norma democratic ă vrea ca puterea omul ui asupra omului s ă
nu îi fie conferit ă decât de un altul. În plus, dac ă desemnarea conduc ătorilor nu eman ă
dintr-un consens, nu exist ă democra ție. Nu exist ă democra ție nici când consensul este
simulat sau for țat căci nu exist ă consens dac ă cei care trebuie s ă subscrie la el nu sunt
liberi să-și exprime dezacordul și dacă acordul nu rezult ă dintr-o alegere liber ă a
democra ției“
1. Prin urmare, ceea ce distinge un regi m autocratic de un regim democratic
echivaleaz ă cu o defini ție a contrario a democra ției: „într-un sistem democratic nimeni nu
poate să se desemneze pe el însu și, nimeni nu se poate investi cu puterea de a guverna
și, prin urmare, nimeni nu poate s ă-și aroge o putere necondi ționată și nelimitat ă“2. În
aceeași ordine de idei, democra ția este o form ă de guvern ământ în care guvernarea de
către cei mul ți este opus ă guvernării de către unul singur – guvernarea de c ătre popor fiind
opusă guvernării de către tiran, dictator sau monarh absolut. Testul esen țial al oric ărui
guvern democratic const ă în eviden ța că sursa autorit ății politice trebuie s ă fie și să
rămână întotdeauna în cadrul comunit ății și nu la dispozi ția sau bunul plac al
conducătorului: „O guvernare democratic ă a însemnat mereu una în care cet ățenii, sau un
număr suficient dintre ei, reprezint ă mai mult sau mai pu țin eficient voin ța comun ă,
acționează în mod liber, periodic și în forme stabilite pentru a numi sau revoca magistra ții
și pentru a promulga sau revoca legile prin care o comunitate este guvernat ă“3.
Ca produs al epocii moderne, pent ru ca un regim democratic s ă poată fi implementat, el
trebuie s ă respecte urm ătoarele principii:
1. Încrederea în perfec ționarea moral ă a umanit ății.
2. Încrederea în posibilitatea schimb ării sociale con știente, realizat ă prin consens și nu
prin mijloace violente.

1453. Asigurarea demnit ății esențiale a omului, a cultiv ării și protejării personalit ății sale pe un
principiu fratern decât pe unul diferen țial.
4. Eliminarea privilegiilor speciale bazat e pe merite inexistente sau pe exagerarea
diferențierii dintre indivizi.
5. Controlul popular al deciziilor politice prin alegeri periodice.
6. Principiul majorit ății prevaleaz ă în luarea deciziilor când pozi țiile membrilor Adun ării
sunt diferite. 7. Convingerea c ă valorile comunit ății trebuie repartizate între membrii ei cât mai repede
și cât mai egal posibil.
Răspunsul dat la urm ătoarele întreb ări poate degaja configura ția conceptului de
democra ție: 1. cine conduce – prin prisma diferitelo r teorii despre natura uman ă și despre
cetățenie; 2. în cadrul c ăror limite și competen țe – ca aspect al problemei guvern ării
limitate sau nelimitate (…) și al sferei adecvate de aplicare a guvern ării democratice; 3. în
numele c ărora scopuri – ca expresie a conf lictului dintre individ și comunitate sau, mai
general, dintre libertate (drepturile individului, drepturile omului) și egalitate (dreptate
socială); 4. cu mijloace directe sau indirecte – adică prin guvernarea popular ă directă sau
prin institu ții reprezentative și cu ce impact asupra teoriilor despre raportul mase-elite; 5. în
ce condi ții și sub ce constrângeri – ca formulare a problemei premiselor economice și
culturale ale democra ției, incluzând aici structura de clas ă a societății (dar și alți factori)
4.

1. 2. Modelul clasic al democra ției.
Modelul clasic al democra ției presupune c ă oamenii particip ă la deciziile care îi
intereseaz ă în calitate de actori ra ționali, activit ățile lor de cet ățeni nelimitându-se numai la
alegerile guvernan ților lor. Dup ă cum remarc ă David Lane: „guvernul este astfel
responsabil în fa ța cetățenilor de modul în care execut ă deciziile lor“5. Modelul clasic nu
operează o separare între via ța publică și viața privată a cetățenilor și, mai ales, refuz ă să
privilegieze via ța privată în detrimentul vie ții publice și al angaj ării în Cetate. Dup ă John
Stuart Mill, de exemplu, sist emul democratic nu este co mpatibil cu pasivitatea cet ățenilor
în care guvernan ții, departe de a trage foloase de pe urma pasivit ății și apatiei acestora,
trebuie, dimpotriv ă, să facă eforturi s ă le dezvolte calit ățile morale și conștiința politică6.
Mill observ ă din acest punct de vedere c ă „satisfac ția personal ă a intereselor private …
determin ă ca omul s ă nu ia în considera ție decât interesele sale personale sau familiale și
să se dezintereseze de binele public“7. El adaug ă: „este evident c ă singurul regim care
poate răspunde la toate nevoile situa ției sociale este cel în care particip ă tot poporul,
participarea la func țiile politice cele mai modeste este, într-adev ăr, utilă“. După Jean
Jacques Rousseau, omul nu este cu adev ărat liber decât în m ăsura în care particip ă în
permanen ță la exprimarea voin ței generale: prin urmare, oamenii nu trebuie s ă accepte
să-și înstrăineze libertatea lor abandonând puterea lor de dec izie elitelor care ar pretinde
să-i reprezinte. Autorul Contractului social consider ă că „suveranitatea nu poate fi
reprezentant ă din acela și motiv pentru care ea nu poate fi înstr ăinată. Ea const ă în esență,
în voința general ă și voința nu se reprezint ă deloc. Ea este aceea și sau ea este alta. Nu
există nici o cale de mijloc. Deputa ții poporului nu sunt, deci, nici nu pot s ă fie
reprezentan ții ei. Ei nu sunt decât co misarii ei. Ei nu pot s ă conchid ă nimic definitiv. Orice
lege pe care poporul în persoan ă nu a ratificat-o este nul ă; aceasta nu este o lege.
Poporul englez crede c ă este liber; el nu este decât în timpul alegerilor membrilor
Parlamentului; de îndat ă ce ei sunt ale și, el devine sclav, el nu mai este nimic“8.
Unele teorii clasice ale democra ției, precum cele ale lui B entham sau ale lui Locke, insist ă
mai puțin asupra particip ării și mai mult asupra reprezent ării cetățenilor. Dar ei subliniaz ă
energic c ă omul se na ște liber și că, în consecin ță, el nu poate consim ți la respectarea
puterii politice la care el nu particip ă direct și în permanen ță decât în m ăsura în care el

146aprobă prin intermediul acesteia, printr-un act ra țional consim țit, diversele ac țiuni. În
concluzie, teoriile clasice concep cet ățeanul ca pe o fiin ță rațională, politizat ă, eliberat ă de
dorințele sale egoiste și care de ține o putere de control pe care el o exercit ă în
permanen ță, direct sau indirect.

1. 3. Mecanismele democra ției reprezentative.
Am văzut mai sus c ă suveranitatea poporului nu poate fi înstr ăinată și nici reprezentat ă și
că o lege care nu este aprobat ă de popor este nul ă. Dar cum poate poporul, în calitate de
titular unic al suveranit ății, să-și manifeste voin ța în condi țiile epocii moderne, ale marilor
aglomerări umane, când democra ția directă caracterizat ă prin participarea cet ățenilor la
dezbaterea trebuirilor publice, a devenit un ideal îndep ărtat al Greciei antice. În lipsa
condițiilor tehnice care s ă permită participarea corpului cet ățenesc la dezbaterea
problemelor politice și luarea deciziilor de interes na țional, în doctrin ă s-a încet ățenit
practica deleg ării acestei voin țe unor organisme care s ă o reprezinte pe o anumit ă
perioadă.
Prin urmare, democra ția reprezentativ ă presupune c ă organele reprezentat ive ale statului
(Parlamentul) s ă fie alese prin vot universal, egal, direct și secret de c ătre toți cetățenii
pentru a avea legitimitate. În aceste condi ții, parlamentarii „sunt investi ți cu un mandat
reprezentativ, adic ă de reprezentan ți ai întregii na țiuni, nu ai aleg ătorilor dintr-o
circumscrip ție sau alta, cerin ța desemn ării lor prin vot univer sal apare cu atât mai
justificată“9. Prin urmare, no țiunea de reprezentare care constituie placa turnant ă a
democra ției clasice, este definit ă astfel în doctrin ă: „manifest ările de voin ță care eman ă de
la anumi ți indivizi sau grupuri de indivizi au aceea și forță și produc acelea și efecte ca și
cum ele ar emana direct de la corpul cet ățenilor“10. Întrucât voin ța națională, „una și
indivizibil ă“, este o conven ție sau o ipotez ă de lucru, nicidecum o realitate sociologic ă
palpabilă, „trebuia ca persoane reale s ă formuleze o voin ță în care colectivitatea s ă se
recunoasc ă pe sine, atribuindu-i-o na țiunii. Aceast ă metamorfoz ă se împline ște prin
reprezentare“11. După Georges Burdeau, „reprezentarea este mai pu țin o procedur ă
tehnică prin care se exprim ă puterea poporului, cât o manier ă de a fi a acestei puteri“.
Politologul francez vede rolul reprezentan ților în ac țiunea de a da form ă și substan ță
voinței naționale, voin ță care „nu exist ă decât din momentul în care un act al
reprezentan ților a făcut să i se cunoasc ă conținutul. Reprezentarea nu const ă în a delega
anumitor persoane puterea de a interpreta și de a da curs voin țelor sau aspira țiilor
membrilor colectivit ății. Ea vizeaz ă autorizarea organelor reprezentative s ă spună ce vrea
națiunea, implicând deci nu un transfer de voin ță, ci o declara ție de voin ță, adică un act
autonom de putere“12. Pentru ca reprezenta ții să nu devin ă sclavii reprezentan ților, cum se
întâmplă, din nefericire, în zilele noastr e, pentru ca acest acord de voin ță să se produc ă,
sunt necesare procesele de legitimare, prin vot sau prin alte mijloace care s ă delege
reprezentan ților puterea de a st atua în numele na țiunii, pe baza încrederii poporului. „A
reprezenta“ înseamn ă a lua sau a ține locul altcuiva într-o anumit ă situație sau pentru un
scop anume. Guvernarea reprezentativ ă apare atunci când controlul asupra politicilor
guvernamentale este în realitate exercitat de un organism reprezent ativ. Toate schemele
reprezent ării au o tr ăsătură în comun și anume reprezentarea poporului. Diferen țele dintre
principiile reprezent ării provin din dezacordul vizând grupur ile care trebuie reprezentate. O
problemă corelată, deși controversat ă, este aceea a distribuirii reprezentan ților în cadrul
grupurilor care prime sc reprezentarea. Câ ți de mulți reprezentan ți ar putea fi recunoscu ți
unui grup particular? Dar ce se întâmpl ă cu voința minorit ății în condi țiile în care voin ța majorit ății devine „voin ța
generală“ și se transform ă în suveranitatea poporului? Dup ă unii speciali ști „principiul
voinței majoritare“ ca expresie activ ă a conceptului de suveranitate popular ă, nu este

147legitim în sine. Pe de o parte, el se bazeaz ă pe ficțiunea că viața majorit ății se impune ca
și cea a tuturor cet ățenilor, când, de fapt, nu este deloc a șa. Minoritatea continu ă să
existe, iar amalgamul între princi piul de decizie – majoritatea – și principiul mai eminent al
legitimității – suveranitatea global ă sau unanimitatea – este abuziv. Pe de alt ă parte,
insuficien ța inform ării cetățenilor face ca decizia majorit ății să nu fie, în definitiv, decât
rodul întâmpl ării sau al manipul ării“13. Garanția institu țională preconizat ă de Robert Dahl,
ca indicator al procesului de democratizare, și anume dreptul cet ățenilor la informarea
liberă și corectă, nu se justific ă datorită transform ărilor culturilor politice în culturi ale
spectacolului. Pe de alt ă parte, intoxicarea, dezinformarea, manipularea și propaganda din
timpul campaniilor electorale sau truc area sondajelor de opinie fac ca informa țiile „libere și
corecte“ s ă devină cu totul altceva. În aceste condi ții, B. Manin consider ă că voința
majoritar ă devine legitim ă numai dac ă este constituit ă la terminarea unui proces
deliberativ pe care to ți cetățenii sau cel pu țin cei care o doreau, l-au arbitrat. Procedura
care a precedat decizia este o condi ție a legitimit ății la fel de necesar ă ca și principiul
majoritar“14. Prin urmare, procesul deliberativ poate suplini principiul majoritar și înlocui
deciziile reprezentan ților dac ă libera confruntare a p ărerilor privind solu ționarea
problemelor reale pleac ă de la masa de aleg ători și de la organiza țiile ei de baz ă.
În opinia lui Giovanni Sartori exist ă șapte concep ții despre reprezentare:
1. poporul alege liber și periodic un corp de reprezentan ți: teoria electoral ă a
reprezent ării;
2. guvernan ții răspund în mod responsabil în fa ța guverna ților: teoria reprezent ării ca
responsabilitate; 3. guvernan ții sunt agen ți sau delega ți care urmeaz ă instrucțiuni: teoria reprezent ării ca
mandat; 4. poporul este în armonie c statul: teoria reprezent ării ca idem sentire ;
5. poporul aprob ă deciziile guvernan ților săi: teoria consensual ă a reprezent ării;
6. poporul particip ă în mod semnificativ la formarea deciziilor politice fundamentale: teoria
participa ționistă a reprezent ării;
7. guvernan ții constituie un exponent r eprezentativ al guverna ților: teoria reprezent ării ca
asemănare, ca oglind ă.

B. DEMOCRA ȚIA CONTEMPORAN Ă.
1. 4. Noile teorii despre democra ție.
Repunerea în cauz ă a modelului clasic al democra ției pleac ă de la constatarea
apolitismului și a ratelor sc ăzute de participare a cet ățenilor la via ța politică. Totodat ă,
noile teorii despre democra ție reactualizeaz ă teoria „consensului tacit“ elaborat ă de John
Locke. Conform acesteia, când oamenii accept ă să trăiască și să munceasc ă în cadrul
unui sistem politic, ei î și dau în acela și timp consim țământul lor tacit la deciziile
guvernan ților
15. Astfel, teoria clasic ă a consensului devine compatibil ă cu apatia politic ă a
masei de cet ățeni și permite abandonarea puterii în mâinile elitei competente care se
angajeaz ă să conducă destinele Cet ății.
Prin urmare, noile teorii despre democra ție „nu ignor ă importan ța absenteismului electoral
care, într-un mod foarte particular, atinge categoriile sociale defavorizate“16.
Slăbirea acestui unic mijloc de control care sunt alegerile nu afecteaz ă procesul de luare a
deciziilor pentru buna func ționare a unei societ ăți democratice. Robert Dahl sus ține, de
exemplu, c ă „săracii și cei care nu sunt educa ți se exclud ei în șiși prin pasivitatea lor
politică“17. Datorită faptului c ă aceste categorii sociale sunt incompetente, autoritare și
lipsite de idealul democratic, lipsa lor de participare politic ă ar contribui, paradoxal, la

148bunul mers al sistemului democratic: „nu este exact c ă o rată de participare ridicat ă este
întotdeauna în favoarea democra ției“18.
În cadrul noilor teorii despre democra ție autorii fac apel la gr upurile primare pentru a
demonstra func ționarea unui sistem democratic chiar și fără o participare puternic ă a
cetățenilor. Berelson sugereaz ă că indivizii, puternic integra ți în grupurile primare și atașați
afectiv de acestea, nu mai sunt preocupa ți de acțiunile politice centrale pe care le deleag ă
elitelor competente. Satisfac țiile psihologice pe care indivi zii le au în cadrul grupurilor
primare îi fac s ă se dezintereseze de deciziile politice importante luate la nivel central.
Aceeași problematic ă este reluat ă de E. Shils în cadrul rapor tului Centru-Periferic din
sistemul politic american care dezvolt ă relația dintre mase și elite în ac țiunea politic ă.
Aceeași viziune a democra ției elitiste predomin ă și în opera lui E. Shils: „indivizii se
preocupă mai mult de problemele Periferiei, adic ă de grupul lor primar în care sunt
integrați, decât de cele ale Cent rului, pe care le las ă cu plăcere elitelor, din cauza naturii
lor nonimediate și politice. Datorit ă lipsei de interes pentru ac țiunea politic ă și de
participare la desemnarea conduc ătorilor, elitele care ocup ă Centrul sistemului politic pot
promova propriile lor valori și, de aceea, nu pot decât s ă limiteze eventualele conflicte care
ar putea s ă apară în cursul procesului de luare a deciziilor. Aceste valori formeaz ă un
consens care este anterior po liticii, o cupri nd, o restrâng și o condi ționează“19. Prin
urmare, „acest consens prezint ă un caracter nonideologic“20, chiar dac ă E. Shils este
conștient de eventualitat ea unor fenomene conflictuale care pot ap ărea din interese
fundamental opuse. Aceste conflicte se desf ășoară în final numai la Periferie, valorile și
instituțiile Centrului fiind, dup ă el, acceptate de to ți și beneficiind de indiferen ța unui mare
număr de cetățeni. Centrul îi pare lipsit de orice dimensiune conflictual ă, deoarece nu are
caracter ideologic, legitimitatea puterii lui fiind cea legal-ra țională.
Aceste teorii elitiste despre democra ție provin din mecanismele democra ției institu ționale
elaborate dup ă al doilea r ăzboi mondial. Mecanismele democra ției clasice, bazate pe
reprezentare, nu s-au mai putut aplica la „societ ățile complexe în care deciziile importante
nu pot fi luate decât de speciali ști și, mai ales, de c ătre oamenii politici ale și pe baza
competen ței lor și pentru care ac țiunea politic ă a devenit o veritabil ă profesie“21. Conceptul
de „democra ție institu țională“ a fost lansat de J. A. Schumpeter în lucrarea: Capitalism ,
socialism și democra ție apărută în 1942 și considerat ă o Biblie a democra ției moderne.
Conform acestuia, „metoda democratic ă este sistemul institu țional de luare a deciziilor
politice, în care unii indivizi cap ătă puterea de a hot ărî în legătură cu aceste decizii la
sfârșitul unei lupte concuren țiale duse vizând voturile cet ățenilor“22. Așadar, poporul nu
participă la luarea deciziilor; el nu poate decât s ă voteze; deciziile le iau elitele victorioase
în lupta pentru cucerirea puterii. Democra ția instituțională limitează participarea cet ățenilor
numai la alegeri prin care ace știa accept ă să fie condu și de cei pe care ei i-au ales, de
această dată în deplin ă raționalitate23. Așadar, „Democra ția vertical ă“, susținută între alții
de Giovanni Sartori și Robert Dahl, accentueaz ă rolul elitelor și al oamenilor politici
profesioni ști în luarea deciziilor importante: „Democra ția este sistemul politic în care
poporul exercit ă suficient control pentru a fi capabil s ă schimbe conduc ători, dar nu destul
de capabil pentru a și guverna pe el însu și“24. Competen ța liderilor este aceea care
asigură eficiența regimurilor democratice: „Eficien ța democra ției depinde, înainte de toate
și mai ales, de eficien ța și de priceperea conduc ătorilor ei“25.
În condițiile apatiei polit ice contemporane și al interesului sc ăzut pentru politic ă din partea
maselor Robert Dahl vede în democra ție „ un sistem de lucrar e a deciziilor în care
conducătorii sunt mai mult sau mai pu țin dispuși să țină seama de dorin țele guvernan ților
și care poate func ționa cu un slab nivel de participare a cet ățenilor“26. Așadar, democra ția
elitistă nu presupune o participare masiv ă a cetățenilor, deoarece elitele iau deciziile cu
atât mai u șor cu cât ratele de participare sunt mai sc ăzute. De și în modelul democratic

149propus de R. Dahl, poliarhiile (vezi mai jos) nu se pot men ține fără legitimarea votului
universal, el subliniaz ă caracterul factice al unei asemenea condi ții, remarcând faptul c ă,
într-o poliarhie, „numai indivizii ac tivi din punct de vedere politic trebuie s ă realizeze
consensul, oricare ar fi circumstan țele. Acordul celorlal ți nu este necesar“27. Dar cum se
realizeaz ă consensul și legitimitatea f ără întrunirea sufragiilor majorit ății? Este vorba de o
reprezentare in abstracto deoarece t ăcerea și pasivitatea cet ățenilor nu înseamn ă că
aceștia dispar din sistemul politic sau c ă problemele lor nu ajung la autorit ăți spre a fi
soluționate. Pasivitatea cet ățenilor inactivi din punct de vedere politic este compensat ă, în
modul democra ției elitiste, de consens ul puternic care domne ște la nivelul elitelor, în
momentul lu ării deciziilor importante, deoar ece elitele au acordul prealabil al masei pasive
de cetățeni.

1. 5. Poliarhiile.
În concep ția lui R. Dahl poliarhiile sunt un amestec de democra ție și de conducere a
elitelor. Acestea nu reprezint ă democra ții în sensul ideal al termenului, cu toate c ă ele
conțin elemente democratice. Ele nu sunt dominate de o elit ă coezivă, deși în poliarhii
elitele și conduc ătorii ocup ă poziții puternice. Ca și teoriile democratice, teoriile poliarhice
presupun c ă regimurile politice pot și trebuie s ă fie deosebite și apreciate și după
amploarea în care ele realizeaz ă conducerea de c ătre popor, egalitatea politic ă și
consensul. Ca și teoriile elitiste, t eoriile poliarhiei arat ă că toate grupurile umane con țin
tendințe puternice spre dezvoltarea inegalit ăților și spre apari ția conduc ătorilor puternici. Și
în timp ce asimileaz ă aceste prezum ții din ambele abord ări, teoria poliarhiei avanseaz ă, de
asemenea, o critic ă a democra ției majoritare și a teoriilor elitiste și oferă o interpretare
alternativ ă a regimurilor democratice.
După Robert Dahl, procesul de democratizare impune trei condi ții și opt garan ții, pe care
un guvern trebuie s ă el respecte dac ă dorește sincer instaurarea unui regim democratic:
A. Condiții pentru receptivitatea preferin țelor cetățenilor.
1. De a-și formula preferin țele.
2. De a face cunoscute aceste preferin țe celorlal ți cetățeni și guvernului prin ac țiuni
individuale și colective.
3. Guvernul s ă cântărească preferințele fără părtinire, fără a face discrimin ări în func ție de
conținutul sau sursa preferin ței.
B. Garanții.
1. Libertatea de a crea și adera la organiza ții.
2. Libertatea de expresie. 3. Dreptul de vot. 4. Eligibilitatea pentru func ții publice.
5. Dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijin.
5. a. Dreptul liderilor politic i de a concura pentru voturi.
6. Surse alternative de informare. 7. Alegeri libere și corecte.
8. Institu ții care să asigure dependen ța politicii guvernamentale de voturi și de alte forme
de exprimare a preferin țelor
28.
Cele trei condi ții esențiale și cele opt garan ții institu ționale sugereaz ă cele dou ă
dimensiuni majore ale proc esului de democratizare: cre șterea capacit ății de contestare
publică a guvern ării și creșterea capacit ății politice de participare a cet ățenilor. „Binomul
participare–contestare îl ajut ă pe Dahl s ă defineasc ă cele patru tipuri „ideale“ de regimuri,
precum și continuum-ul în care se situeaz ă și evolueaz ă regimurile „reale“. Astfel, cele
patru tipuri ideale sunt: hegemonia închis ă (care limiteaz ă atât dreptul de participare, cât și
cel de contestare); hegemonia cuprinz ătoare (care îl acord ă pe primul, dar îl neag ă pe cel

150de-al doilea); oligarhia concuren țială (care îl neag ă pe primul, dar îl acord ă pe cel de-al
doilea); și poliarhia (care le garanteaz ă în cel mai înalt grad posibil pe ambele)29.

1. 6. Forme și modele ale democra ției contemporane.
A. Modelul majoritar(ist) sau modelul Westminster are ca tr ăsătură fundamental ă existența
unui executiv puternic și se întâlne ște în trei țări: Marea Britanie, Noua Zeeland ă și
Barbados. Are urm ătoarele caracteristici:
1. Concentrarea puterii execut ive în cabinete monocolore și cu majoritate simpl ă.
2. Dominația cabinetului.
3. Sistemul bipartidist.
4. Sistemul electoral majoritar și dispropor țional.
5. Pluralismul grupurilor de interese.
6. Guvernare centralizat ă și unitară.
7. Concentrarea puterii legislative în tr-un legislativ unicameral.
8. Flexibilitate constitu țională.
9. Absența controlului constitu țional.
10. Banca central ă controlat ă de executiv30.
B. Modelul consensualist.
1. Împărțirea puterii executive în cabinete de coali ție.
2. Echilibrul puterii între executiv și legislativ.
3. Sistemul multipartidist. 4. Reprezentarea propor țională.
5. Corporatismul grupurilor de interese. 6. Guvernare federal ă și descentralizat ă.
7. Bicameralismul puternic. 8. Rigiditatea constitu țională.
9. Controlul constitu țional.
10. Independen ța băncii centrale
31. Între aceste dou ă modele vor exista 10 diferen țe,
dispuse pe dou ă dimensiuni: a) dimensiunea executiv – sisteme de partide ; b)
dimensiunea federal – unitar.
a) Dimensiunea executiv – sisteme de partide.
1. Concentrare a puterii executive în c abinete majoritare monocolore contra împ ărțire a
puterii executive în cabinete largi multipatidiste. 2. Relații legislative – executive în care executivul este dominant contra echilibru al puterii
între executiv și legislativ.
3. Sistem bipartidist cont ra sistem multipartidist.
4. Sistem electoral majoritar și dispropor țional contra reprezentare propor țională.
5. Sistem pluralist al grupurilor de interese, competi ție deschis ă tuturor, contra sistem
coordonat și „cooperatist“, al c ărui scop este compromisul și concertarea.
b) Dimensiunea federal – unitar.
1. Guvernare centralizat ă și unitară versus guvernare descentralizat ă și federală.
2. Concentrare a puterii legislative între dou ă camere cu puteri egale, dar constituite diferit.
3. Constitu ții flexibile care pot fi amendate de majorit ăți simple contra constitu ții rigide care
pot fi modificate numai de c ătre majorit ăți extraordinare.
4. Sistem în care legislativ ele au ultimul cuvânt în privin ța constitu ționalității propriei
legislații contra sistem în care legile sunt subiect al controlului constitu țional de c ătre curți
constituționale sau supreme.
5. Bănci centrale care sunt dependente de executiv contra b ănci centrale independente
32.

151
1. 7. „ Democra țiile noi “ sau „democra ția delegativ ă“.
Se caracterizeaz ă prin analiza procesului de democrati zare în Lumea a Treia în general,
în America Latin ă în special (unde au existat sau exist ă încă regimuri militare). Dou ă idei
de bază contureaz ă acest curent în studierea democra țiilor contemporane: 1. dezvoltarea
democra ției este func ție de raportul dintre sistemele politice și condițiile structurale ale
creșterii economice și moderniz ării: alfabetizare, urbanizare, cre șterea produsului intern
brut etc.; 2. „noile democra ții“ sunt democra țiile pe cale de a se edifica în contextul politic
al unui proces de tranzi ție care con ține elemente important e ale unui trecut autoritar. Ele
se constituie și într-un climat de criz ă economic ă și socială care accentueaz ă impactul
unor foarte mari inegalit ăți care apar. Ele cap ătă o formă instituționalizată particular ă care
pune accentul pe delegare (mai mult decât pe reprezentare sau participare).
Într-adev ăr, multe elemente ale procesului de democratizare pledeaz ă în favoarea ipotezei
formulate de S. M. Lipset și Max Lernan la sfâr șitul anilor ’60 dup ă care „cât o țară este
mai bogat ă cu atât ea are șanse mai mari s ă cunoasc ă o democra ție durabil ă“33. Aceeași
idee este reluat ă de S. M. Lipset în studiul: „O analiz ă comparativ ă a cerințelor sociale ale
democra ției“; „Pentru ca o democra ție să se poată menține și afirma trebuie ca procedurile
și normele aplicate de noile st ructuri democratice (…) s ă facă proba eficien ței lor, ceea ce
presupune în general mai multe c ăi de progres economic continuu. O eficien ță durabilă
contribuie la fondarea legitimit ății, a autorit ății guvernamentale și, prin urmare, la
acceptarea regulilor jocului democratic ca element al sistemului politic“34. Însă
democratizarea nu este doar rezultatul dezvolt ării economice. Rela ția dintre dezvoltarea
economic ă și democratizare trebuie s ă fie una mediat ă și completat ă cu alte paradigme
explicative. Particularit ățile naționale, jocul for țelor istorice și culturale, pot gr ăbi sau
influența procesele de democratizare în multe țări și în orice moment al istoriei lor recente.
Altfel nu s-a putea explica de ce în deceniile 5 și 6 ale secolului XX, în multe țări (Brazilia,
Taiwan, Spania, Coreea de Sud, Chile etc.) exis tau elemente ale regimu rilor autoritare, în
ciuda unor rezultate economice remarcabile. De și PNB pe cap de locuitor r ămâne
„principala variabil ă explicativ ă“ a democratiz ării, pentru explicarea acesteia ar trebui
introduși și alți indicatori economico-sociali privind nivelul de trai în analiza comparativ ă a
regimurilor democratice pentru a m ăsura impactul dezvolt ării economice asupra
proceselor de democratizare: puterea de cump ărare, costul vie ții și mai ales egalitatea
economic ă și social. Acestea din urm ă se presupune c ă vor conduce firesc la egalitatea
politică dacă instituțiile și comportamentele democratice au cele mai mari șanse de a se
răspândi în societ ățile care sunt cele mai egalitare și în alte privin țe. Totodat ă, și acțiunea
politică asupra factorilor socio-ec onomici nu trebuie subestimat ă deoarece „cre șterea
economic ă și o reparti ție mai egal ă a venitului trebuie s ă fie considerate ca produse ale
proceselor democratice mai curând decât condi țiile lor“35. Această ipoteză se verific ă pe
exemplul a trei țări exportatoare de petrol din cadrul O. C. D. E.: Kuweitul , Emiratele Arabe
Unite și Singapore. Una din cauzele asimetriei ar fi c ă exportul țărilor nu creeaz ă „aceleași
efecte în politica intern ă ca bogăția datorit ă muncii productive în întreaga societate“36. În
plus, atât pentru Singapore cât și pentru Kuweit și Emiratele Arabe Un ite autoritarismul
dominant de mult timp în regiunile vecine ar condi ționa puternic valorile cet ățenilor lor și
structura lor politic ă. Întrucât bog ăția celor trei state este relativ recent ă, autorii consider ă
că nu își va exercita efectele sale as upra politicii decât pe termen lung.
În ce prive ște problema raportului dintre democra ție și repartiția internă a venitului în anii
’80 în studii se subliniaz ă că cele mai bune date de care autorii au dispus nu confirm ă
existența unei leg ături între poliarhie și o reparti ție mai egalitar ă a veniturilor. Studiile
efectuate pe 49 de țări în cadrul proiectului din 1990 și 1991 privind r ăspândirea valorilor
în lume arat ă că „partizanii democra ției sunt ast ăzi mai numero și chiar acolo unde

152inegalitatea este extrem ă și unde ea a devenit cronic ă în ultimele decenii“37. Aceste studii
sunt foarte utile deoarece arat ă cum concep cet ățenii din diferite țări rolurile respective ale
egalitarismului și ale șanselor oferite fiec ăruia. Francisco C. Weffort define ște
„democra țiile noi“ regimurile democratice care și-au făcut apari ția după anii ’70, primul în
Portugalia cu „revolu ția garoafelor“ din 1974, marcând debutul unui val istoric care urma
să se încheie prin schimb ările politice intervenite în Europa de Est (în 1989) și în Uniunea
Sovietică în 1991. Tr ăsătura comun ă a acestui regim politic actual în țări atât de diverse
precum Brazilia, Polonia, Spania este r ăsturnarea dictatorilor și pregătirea căii spre
instaurarea unei democra ții care, istoric, nu fusese niciodat ă implementat ă în țările în
discuție.
În deceniile ‘60–‘70 America Latin ă a oferit numeroase exemple de regimuri autoritare, în
anii ’80 ea a oferit o multit udine de exemple de „noi democra ții“: Argentina, Brazilia, Peru
și Guatemala fiind consi derate modele ale genului. Ținând cont de conjunctura istoric ă
mondială, o compara ție cu țările Europei de Est este nu numai de dorit dar și inevitabil ă.
Astfel Chile este în regiune exempl ul cel mai vizibil al unei democra ții consolidate care a
falimentat într-un moment al istoriei sale, supunând astfel țara ciclului „regim autoritar –
tranziție – regim democratic“.
Noile democra ții sunt „regimuri hibride“, de un gen par ticular, majoritatea regimurilor
politice fiind, cel pu țin într-o anumit ă măsură, hibride. De fapt, unele din sistemele
reprezentative cele mai moderne sunt comb inate cu mecanisme de participare direct ă
și/sau mecanisme corporatiste. În anumite țări, regimul preziden țial și procedurile de stil
parlamentar sunt at ât de strâns amestecate încât este dificil de determinat dac ă ne aflăm
în prezen ța unui sistem parlamentar modifi cat sau a unui sistem preziden țial modificat38.
„Noile democra ții“ sunt regimuri hibride deoarece tranzi ția a impus amestecul de institu ții
democratice și de elemente importante mo ștenite dintr-un trecut au toritar recent. Printre
aceste elemente, se g ăsește mai întâi continuitatea relativ ă structurilor de stat mo ștenite
de la regimul autoritar anterior și apoi men ținerea relativ ă a conduc ătorilor ap ăruți în
regimul precedent (se poate astfel vorbi de „conversiunea ideologic ă“ la valorile
democra ției). Primul ansambl u de elemente vizeaz ă instituțiile precum for țele armate
(inclusiv uneori serviciile de informa ții), băncile de stat și alte întreprinderi publice, ca și
toate felurile de institu ții care au rolul de a interveni în economie care afirm ă prioritatea
executivului asupra parlamentului și asigură subordonarea asocia țiilor societ ății civile la
aparatul de stat. Al doilea ansamblu de elemente vizeaz ă conducătorii (și instituțiile care le
sunt asociate)“39.
Eșecurile „vechilor democra ții“ ar trebui s ă constituie un semnal de alarm ă pentru
conducătorii actualelor regimuri de tranzi ție spre democra ție. În primul rând, aceste
eșecuri istorice dau de gândit c ă unele slăbiciuni constatate ast ăzi în noile democra ții – pot
exista chiar într-o democra ție consolidat ă. „Eșecul experien țelor trecute este relevant și
pentru un alt aspect: experien ța istorică a „vechilor democra ții, încă insuficient consolidate,
instabile politic și fragile din punct de vedere institu țional. Ceea ce este indispensabil
oricărei democra ții, vechi sau noi, este existen ța unui țesut solid de rela ții și instituții
politice, ca și responsabilitatea conduc ătorilor de reafirmare a acestor institu ții și de a
asigura buna lor func ționare în situa ții de criz ă. Dacă acest țesut este prost între ținut de
conducători antidemocratici (sau incompeten ți) el poate fi, de asemenea, reparat și
reconstruit de conduc ătorii democra ți și competen ți. Acest unghi de analiz ă este crucial
pentru evaluarea perspectivelor de consolidare a democra țiilor noi“40.
Dacă „noile democra ții“ sunt democra ții pe cale de a se na ște, consolidarea lor implic ă mai
mult decât simpla restaura ție a unui regim democratic precedent. Cazurile de „rena ștere“ a
unui regim democratic sunt excep ționale în istorie. În materie de democra ție regula istoric ă
este schimbarea. „Chiar dac ă consider ăm drept cucerit ă experien ța unui nucleu central

153ireductibil – în ocuren ță, o noțiune general ă a democra ției – în jurul acestei tendin țe
centrale intervin obligatoriu variante“41. Conceptul de democra ție reclam ă un con ținut
general și limite stricte, dar idea de „democra ții noi“ presupune un anumit relativism
cultural și o anumit ă deschidere intelectual ă.
Grila democratic ă ar fi dat ă de autonomia societ ății civile în raport cu aparatul de stat,
ceea ce nu este un lucru frecvent. În plus, „tensiunea politic ă între societatea civil ă și stat
duce deseori la interpret ări divergente asupra situa țiilor hibride“42.
După împrejur ări, actorii implica ți în situa ții hibride pot s ă vadă în ele fie un handicap
potențial, fie o for ță potențială pentru democra ție. Regimurile hibride trebuie s ă fie
considerate ca o victorie a democra ției, în compara ție cu dictaturile totalitare pe care le-au
răsturnat. Cazul Braziliei este tipic pentru America Latin ă: subordonarea istoric ă a
sindicatelor fa ță de stat a persistat de- a lungul perioadelor democra ției populiste (1945–
1964) și a noii democra ții (1984). Aceast ă subordonare s-ar caracter iza nu numai printr-un
comportament de dependen ță a muncitorilor fa ță de stat dar și prin constrângeri
instituționale care rezult ă din structura complex ă edificată după 1945 pentru a conserva
moștenirea dictaturii Statului Nou ( Estado Novo ) (1937–1945). Acesta din urm ă se
caracterizeaz ă printr-un ansamblu specific de institu ții juridice, destinat s ă controleze
sindicatele și muncitorii, prin restric ții constitu ționale și printr-o structur ă sindicală oficială și
un „impozit sindical“ colectat de stat în scopul specific de a finan ța activitățile sindicatelor.
Chiar Constitu ția brazilian ă din 1988, în ciuda deschi derii ei democratice, a p ăstrat
majoritatea acestor institu ții cu caracter minoritar, ceea ce a f ăcut ca tensiunile dintre
constrângerile impuse de stat și presiunile exercitate de sindicate s ă persiste, reducând
autonomia unui grup particular al societ ății civile în raport cu statul.
Un alt tip de situa ție hibridă se produce în țările în care institu țiile politice sunt incapabile
să supună pe militari autorit ății civile. În Chile, generalul Pinochet a r ămas comandantul
suprem al for țelor armate, iar guvernul ales în m od democratic a creat noi posturi în
aparatul administrativ pentru sutele de func ționari superiori din vechiul regim militar, în loc
să numeasc ă oameni noi pe posturile corespunz ătoare. Tot o form ă hibridă de democra ție,
însă mai extins ă, este decretismul , sau recurgerea puter ii executive din unele țări la
„măsuri de urgen ță“ ca mod obi șnuit de guvernare. „Aceste pr actici de «guvernare prin
decret» fac ca parlamentul și, prin extensie, partidele și elitele politice s ă fie reduse la un
rol subordonat în raport cu executivul“43. Decretismul este endemic în America Latin ă și
deformeaz ă doctrina constitu țională; în 1990 guvernul Coller a emis în Brazilia 150 de
astfel de decrete cu putere de lege. Un element nu mai pu țin important în consolidarea noilor democra ții și a strategiilor de
reformă instituțională îl reprezint ă conducătorii politici. Șansele consolid ării democratice
sunt cu atât mai mari cu cât conduc ătorii sunt con știenți de rolul lor democratic. În al doilea
rând, rolul conduc ătorilor în procesul de tranzi ție democratic ă, adică într-o situa ție în care
democra ția nu este consolidat ă, este și mai mare. În al treilea rând , șansele de
consolidare democratic ă sunt cu atât mai mici cu cât conduc ătorii sunt mai autoritari. În al
patrulea rând , șansele nu sunt mai mari dac ă conducătorii, chiar democra ți fiind, nu sunt
conștienți de rolul care le revine în consolidarea democra ției sau dac ă ei aparțin unei
anumite grup ări cu contururi imprecise, f ăcând un „joc“ personal sau partizan
44.
Autorul atrage aten ția că existența regimurilor și formelor de conducere hibride reprezint ă
un element de dificultate, în sensul c ă procesele de democratizare antreneaz ă adeseori
situații foarte conflictuale, chiar vi olente. În dezacord cu ideea c ă progresul spre libertate și
participare popular ă este o tendin ță general ă, lineară și facilă, Francisco C. Weffort
constată că „majoritatea tranzac țiilor democratice au fost conduse de oameni care nu «s-
au născut» democra ți. Dacă se poate spune c ă democra țiile au ap ărut din conflict și din
violență, trebuie s ă spunem, de asemenea, c ă majoritatea conduc ătorilor lor a ap ărut din

154dictatură. În aceast ă privință, Havel în Cehoslovacia și Walesa în Polonia sunt o excep ție
în Est, regula general ă fiind personificat ă de Gorbaciov, El țîn și mulți alții“45.
Problema esen țială pentru Francisco C. Weffort nu este opozi ția dintre continuitate și
ruptură cu trecutul istoric al clasei conduc ătoare, fie ea recent convertit ă la valorile
democratice ale perioadei de tranzi ție, ci eficien ța prin care conduc ătorii acționează la
realizarea obiectivelor de interes general, „susceptibile s ă contribuie la consolidarea
democra ției politice în ansamblul s ău“46.
În aceast ă ordine de idei, ceea ce caracterizeaz ă supravie țuirea „noilor democra ții“ în
condiții de extrem ă inegalitate social ă și de polarizare a bog ățiilor, atât în America Latin ă
cât și în Europa de Est ar fi „mec anismele de ajustare“, specifice tehnicilor democratice de
delegare a celor meni ți să conduc ă. Critica structurilor democratice noi, indiferent de
originea clasei conduc ătoare, ar viza locu l excesiv acordat deleg ării în cazuri în care,
dimpotriv ă, ar fi fost nevoie de mai mult ă reprezentare și participare. Dar în epoca noastr ă,
democra țiile reprezentative sunt un amestec de reprezentare, delegar e, de participare
directă și de alte forme de medier e între interese. Or, tr ăsăturile dominante ale democra ției
delegative sunt exercitarea personal ă a puterii, alegerile de tip plebiscitar și clientelismul
electoral, mai curând decât r aporturile dintre parlamentari și partide. Astfel c ă „o
caracteristic ă majoră a generaliz ării democra ției în lumea a Doua și a Treia în deceniile
‘80–’90 este ruptura dintre democra ția ca mișcare și democra ția ca regim. Într-o manier ă
generală, „majoritatea noilor democra ții latino-americane par s ă aibă cel puțin un punct
comun cu democra țiile europene moderne: omniprezen ța disperării, a sfâr șitului iluziilor
privind viitorul democra ției. Ceea ce contribuie la exacerbar ea sentimentului de frustrare în
America Latin ă este faptul c ă noile democra ții apar aproape ca un lucru nedorit (…).
Sentimentul general este c ă ele au e șuat pe frontul reformelor sociale și economice
reclamate anterior de mi șcările democratice“47.
De aceea, și diagnosticul pus viitorului noilor democra ții este func ție de capacitatea lor de
a satisface nevoile economiei și ale societ ății. Nevoia de reforme și de schimbare
substanțiale în politica socio-economic ă ar putea s ă confere un „sens“, un „con ținut“ și,
prin urmare, o anumit ă soliditate noilor democra ții. Aceste democra ții ar fi slabe pentru c ă
deciziile luate în numele lor acoper ă centrele de putere mo ștenite de la fostele state
totalitare. De aici dezam ăgirea, apatia politic ă, alienarea și declinul particip ării, însoțite de
un sentiment de frustrare și de neîncredere în noile democra ții.

1. 8. Democra ția social ă și economic ă.
Are la baz ă următoarele premise: accederea St ângii la guvernare în multe țări dezvoltate,
mai ales dup ă al doilea r ăzboi mondial: monopolul reprezent ării acordat de stat diferitelor
grupări socio-profesionale: extinderea democra ției participative la sectoarele și
segmentele vie ții economice nereprezentate mai î nainte; schimbarea de paradigm ă în
științele despre societate.
Evoluția democra ției politice a dezv ăluit contradic țiile și limitele sale istorice. Prima limit ă
care s-a relevat și a trebuit s ă fie dep ășită a fost sfera îngust ă de reprezentare a
intereselor în instan țele puterii politice. Drept urile politice din secolul al XIX-lea reflectau
puterea economic ă a unei minorit ăți, iar, prin urmare, democra ția liberală din secolul trecut
era o democra ție cenzitar ă, structurat ă piramidal, for ța sa de reprezentar e fiind direct
proporțională cu mărimea propriet ății. Deschiderea democra ției politice spre alte forme de
agregare a intereselor a evoluat odat ă cu procesele de modernizare economic ă, având în
industrializare și urbanizare cei doi piloni de baz ă ai ei. Din ac țiunea conjugat ă a acestora
va apărea pe scena vie ții politice un nou actor, proletariatul, a c ărei luptă pentru drepturi și
libertăți politice va marca decisiv evolu ția democra ției politice prin orientarea formei sale
parlamentare și spre reprezentarea altor interese.

155Din momentul în care parti dele clasei muncitoare au câ știgat locuri în Parlamentele
naționale, actul de a vota devenea și un mijloc de reprezentare a unor interese sociale
diferite de cele ale proprietarilor. Cu atât mai mult cu cât partidele muncitore ști au fost de
la început organiza ții puternic structur ate, cerând deputa ților o disciplin ă strictă de vot în
cadrul parlamentului, pe baza mandatului imperativ, acela de a reprezenta interesele
clasei lor în arena privilegiat ă a formării voinței naționale. Prin p ătrunderea în parlament a
reprezentan ților partidelor clasei m uncitoare ei devin exponen ții intereselor unei clase și a
unor categorii sociale defavorizate. Credința că acțiunea parlamentar ă putea fi o form ă eficient ă a schimb ării sociale a
contribuit la ideea c ă conflictele de clas ă puteau fi solu ționate fără recurgerea la violen ța
acțiunilor revolu ționare și la greva general ă. Opțiunea partidelor muncitore ști pentru
democra ția parlamentar ă a permis într-o m ăsură transferul conflictelor social-economice
din sfera societ ății civile în cadrul institu țiilor politice reprezentat ive, sperându-se în
soluționarea acestor conflicte prin competi ția electoral ă. Odată cu cucerirea majorit ății
parlamentare, partidul putea s ă-și aplice programul s ău de schimbare social ă, respectând,
totodată, drepturile politice ale minorit ății.
Prin adoptarea solidar ă a unor interese comune mi șcarea muncitoreasc ă introduce
principiul ac țiunii colective în instan țele parlamentare, care regrupeaz ă cetățeni în jurul
programului unui partid diferit de simpla asociere electoral ă. Acest principiu al ac țiunii
politice colective se deosebe ște de simpla agregare a unor indivizi egali și independen ți
formal: „coeziunea lor (a partidelor muncitore ști – n. n.) este asigurat ă în acela și timp de
unitatea unui proiect politic, dar și de comunitatea unei pozi ții sociale concrete; în ultima
instanță, ele se bazeaz ă pe o solidaritate de fapt și nu numai pe o agregare de tip
contractual“
48.
Ideea de democra ție social ă ca regim politic a primit un stimulent puternic din partea
partidelor social-democratice care , cucerind majoritatea parlamentar ă, au deschis
democra ției politice noi direc ții (economice, culturale, indu striale etc.) cu posibilitatea
realizării unei mai mari egalit ăți a șanselor.
Perioada primelor decenii ale secolului al XX-lea și apoi perioada interbelic ă a fragilizat
profund democra ția liberal ă în plan civic și politic. Criza economic ă din anii 1929–1933 și
apariția regimurilor totalitar e au avut pentru democra ția liberal ă valoarea unui eveniment–
șoc, în sensul c ă a eviden țiat limitele sociale și de clas ă ale manifest ării unor drepturi și
libertăți civice. Riscul real al pierderii credibilit ății valorilor democra ției liberale a dus la
necesitatea unei adapt ări a acesteia la evolu ția tot mai complex ă a societății lor dezvoltate.
Începând cu perioada New-Deal -ului se poate constata o anumit ă evoluție a democra ției
liberale, odat ă cu diversificarea rolului statul ui ca instrument de echilibru și compromis
între diferite interese ale grupurilor și categoriilor sociale. Dup ă cum statul nu mai poate fi
redus la func ția de „paznic de noapte“ al societ ății, libertatea nu mai poate fi redus ă doar la
libertatea de con știință și de acțiune. Pe lâng ă liberty of a apărut și liberty from : eliberarea
de teamă și eliberarea de nevoi.
Sub influen ța consecin țelor marii crize economice di ntre anii 1929–1933 se contureaz ă și
ideea că democra ția trebuie extins ă specific și în sfera rela țiilor de munc ă din întreprinderi.
Sindicatele încep, în unele țări, să revendice dreptul de a se implica în organizarea
proceselor productive și economice ale întreprinderilor.
Tot acum începe s ă-și facă loc ideea c ă democra ția trebuie s ă includă și revendicarea
instituționalizării consultărilor dintre principalii actori economici și politici, prin instituirea
formelor de parteneriat social . Democra ția poate împleti func ționarea institu țiilor
reprezentative, prin care se asigur ă guvernarea majorit ății, cu consultarea și participarea,
în modalit ăți foarte diferite, a reprezentan ților grupurilor de interes la elaborarea deciziilor
de interes comun. Revelatoare în acest sens sunt institu țiile „păcii sociale“ ini țiate în

156Suedia prin acordurile de la Saltsjobadem din 1936, „Partener iatul social“ din Austria
(1957) și „Acțiunea concertat ă“ din Germania (1957). Medierile și realizarea unor
compromisuri necesare între actorii sociali tind s ă completeze mecanismele decizionale
ale democra ției parlamentare, f ără a înlocui îns ă principiul majorit ății electorale, deoarece
exprimarea intereselor generale ( publice) ale statului presupun și obținerea unui cât mai
larg consum social. Ideea democra ției sociale se contureaz ă astfel treptat prin îmbog ățirea mecanismelor
democra ției parlamentare cu cele care s ă favorizeze agregarea interesului public sau
general și prin exprimarea direct ă a organiza țiilor sociale și economice. Reprezentarea pur
politică a cetățenilor în corpul legislativ este completat ă astfel prin crearea unor institu ții
ale reprezent ării intereselor specifice diverselor grupuri sociale sau socio-profesionale.
Articularea intereselor specifice are loc în cadrul unui proces de negociere dintre elitele și
membrii grupului. Dar, „întrucât nici un gr up nu este majoritar“, agregarea intereselor
intergrupuri la nivel na țional „trebuie s ă se efectueze în mod necesar prin negocieri la
nivelul elitelor“
49, adică a acelora care în fond reprezint ă grupul. În sistemele politice
pluraliste exprimarea și manifestarea diverselor gr upuri socio-profesionale asigur ă buna
funcționare și echilibrul democra ției.
Prin urmare, extinderea ariei de aplicare a democra ției conduce spre democra ția socială,
sinteză între democra ția politic ă și democra ția direct ă, asociativ ă. Ea nu restrânge
democra ția politic ă și nu gole ște de con ținut mecanismul reprezent ării ci evit ă
transformarea statului într-un instrument al unor grupuri financiar-bancare sau de alt ă
natură. Pe linia dezvolt ării institu ționale a democra ției reprezentative, acest pluralism al
grupurilor de interese va evolua spre formarea de institu ții ireversibile cum ar fi: economia
mixtă și parteneriatul social. Aceste institu ții conțin premisele favorabile dep ășirii
tensiunilor sociale și conflictelor de munc ă, realizării unui cadru de stabilitate social ă, el
însuși factor stimulativ al ob ținerii performan țelor economice și al extinderii posibilit ăților de
satisfacere a drepturilor și intereselor.
Concomitent, formarea statelor na ționale pe un nucleu etnic, ma joritar a oferit un teren
favorabil pentru dezvoltarea teoriei și practicii democratice. „Principiul na ționalităților“ al
președintelui american W. Wilson se baza pe omogenitatea de voin ță a majorit ăților și, în
consecin ță, pe socializarea solidar ă a intereselor comune. Prin intermediul reprezent ării
proporționale, voin ța majorit ății putea s ă articuleze mult mai efic ient ideea de Bine Public
ca o sintez ă a intereselor particulare. În plus, poporul nu se mai reduce la o minoritate de
cetățeni califica ți să guverneze în numele Binelui Pub lic, ci o comunitate organic ă,
omogenă, al cărui principiu asociativ deriva nu dintr- un contact de asociere iluzorie ci din
legăturile solidare impuse de armonizarea intere selor individuale în cadrul interesului
general. În raport cu democra ția din perioada liberalismului clasic, unde aria reprezent ării
proporționale a unor segmente restrânse ale popula ției era dispus ă piramidal, în func ție de
avere și studii, democra ția socială se caracterizeaz ă tocmai prin umplerea cu substan ță
socială a acestor drepturi politice într-un grad relativ autonom fa ță de mecanismele
democra ției clasice. Spunem, „relativ autonom“ deoarece, f ără să abandoneze principiile
de bază ale democra ției politice, democra ția social ă a făcut, din deschiderea ei spre
societatea civil ă, posibilitatea aplic ării acestor principii pentru un num ăr mult mai mare de
cetățeni. Deschiderea democra ției politice spre alte forme de agregare a intereselor în
cadrul vie ții sociale a evoluat odat ă cu diversificarea func țiilor statului, el însu și supus la un
adevărat „proces de colonizare“ în structurile sale de c ătre interesele noilor for țe sociale
care nu se bucurau de o mediere adecvat ă a lor în logica reprezent ării. Aceast ă tendință
de diversificare a func țiilor sale și de creștere a rolului s ău, odată cu invadarea noilor actori
sociali au pus într-o alt ă lumină raportul dintre stat și societatea civil ă. Statul nu mai apare
ca fiind exterior societ ății civile, ca în doctrina liberal ă, ci ca expresia ei etico-juridic ă.

157Instituțiile politice ale statului sunt puse în slujba societ ății civile prin transferul unor
prerogative ale puterii politice la diferite paliere ale societ ății civile, fiecare din acestea sunt
prevăzute cu mijloace necesare pentru a le exercita. Jocul electoral nu mai poate s ă se
prezinte independent de realitatea social ă, ca aritmetica num ărului, iar votul devine un
mijloc de revendicare a intereselor sociale. Credin ța că democra ția parlamentar ă va
contribui la solu ționarea conflictelor de clas ă fără să recurgă la violen ța acțiunilor
revendicative a dus la afirmarea principiului asociativ în via ța politică, diferit de simpla
agregare a unor indivizi egali și independen ți formal: „Democra ția liberal ă se bazeaz ă, la
origini, pe dou ă principii, de altminteri corelate. În primul rând, inegalit ățile reale existente
între indivizi și în particular, diferen țele economice nu sunt luate în considera ție în
participarea la deciziile politice; în al doilea rând, societatea este compus ă din indivizi
independen ți și egali în drepturi, reuni ți pur și simplu în afara unei legi pe care ei în șiși și-
au dat-o. Primul principiu implic ă separarea societ ății civile de cea politic ă; al doilea,
negarea luptei de clas ă“50.
Legitimitatea democra ției sociale în societ ățile contemporane se bazeaz ă pe teoria
relaționistă a statului. Spre deosebire de teoriile contractualiste și jusnaturaliste care au
impus concep ția substan țială despre stat (statul v ăzut ca persoan ă), teoria rela țională
consider ă că între aceste substan țe primare, între indivizii care populeaz ă comunitatea
politică trebuie s ă existe rela ții de interac țiune și de solidaritate: justi ția, ordinea public ă,
utilitățile, securitate social ă. Sub influen ța acestei concep ții libertatea nu mai vizeaz ă doar
spațiul de ac țiune al unui individ izolat și abstract, ci individului i se vor recunoa ște și alte
libertăți decât cele politic e: eliberarea de team ă, de nevoi; garantarea drepturilor
economice și sociale. O alt ă caracteristic ă a democra ției sociale este c ă ea antreneaz ă o
extindere a mecanismelor reprezent ării prin care „voin ța general ă“ nu se va mai exprima
numai prin votul majorit ăților ci din ce în ce mai mu lt prin negocieri purtate cu
reprezentan ții grupurilor sociale și socio–profesionale. R eprezentarea pur politic ă a
cetățenilor în corpul legislativ este completat ă prin reprezentarea intereselor sociale. În
condițiile exploziei unor multitudini de interese și revendic ări, democra ția nu mai poate
ființa numai prin faptul c ă cetățenii au posibilitatea, prin alegeri, s ă desemneze pe
deținătorii puterii.
Multiplicarea revendic ărilor a eviden țiat slăbiciunile reprezent ării politice și a partidelor în
articularea intereselor majore ale diferitelor grupuri soci o-profesionale. Armonizarea și
concentrarea acestor interese au ar ătat fisurile formelor de control ale institu țiilor
democratice tradi ționale. Concertarea intereselor se deplaseaz ă spre executiv, în condi țiile
în care partidele și parlamentele nu le mai pot articula în voin ță politică; competi ția și
conflictele de la baza grupurilor determin ă ca interesul acestora s ă fie mediate de
reprezentan ții lor în afara sferei de reprezentare politic ă: „Ideea mai veche a democra ției
moniste în care asocia țiile politice au fost considerate inutile și nelegitime s-a transformat
într-un sistem politic pl uralist în care asocia țiile autonome au fost considerate nu numai
legitime dar și necesare actualmente pentru democra ția pe scar ă vastă (…). În concep ția
mai veche, fac ționalismul și conflictul politic erau privite ca o parte normal ă, dezirabil ă,
chiar inevitabil ă, a ordinii democratice. În consecin ță, vechea credin ță că cetățenii ar trebui
și ar putea s ă urmărească binele public mai curând decât scopurile lor particulare devine
mai greu de sus ținut deoarece binele public s-a fragm entat în interese individuale și de
grup“51.
În diferitele sale ipostaze (economic ă, industrial ă, de grup etc.) democra ția social ă
reprezint ă recompunerea acestor interese de grup într-o nou ă accepție a Binelui Public.
Ea nu urm ărește eliminarea mecanismelor democratice, ci perfec ționarea lor. În cadrul
democra ției sociale indivizii concureaz ă între ei pentru a influen ța procesele de luare a

158deciziilor și deoarece puterea economic ă, considerat ă că are un rol determinant,
reprezentarea ei nu este mai pu țin important ă decât oricare alta.
Medierile, negocierile, compromisul ajut ă mecanismele decizionale, f ără a înlocui îns ă
principiul majorit ății. Aceste noi forme de control democratic ac ționează în numele unui
interes de grup sau colectiv. De aceea, pent ru reprezentarea unui interes solidar ele
presupun consensul, la fel cum cucerirea majorit ății în democra ția politic ă înseamn ă
premisa esen țială a reprezent ării unui ideal colectiv. Dar egalitatea drepturilor politice nu
înseamn ă același lucru cu egalitatea social ă a membrilor unei colectivit ăți. După cum
principiul majoritar nu poate fi ipostaziat în expresia interesului general deoarece ar
însemna s ă admitem c ă interesul majorit ății primeaz ă asupra celui al minorit ății sau
interesele de grup primeaz ă asupra celor individuale. Dar cum se poate vorbi de
comunitatea intereselor și de realizarea unui ideal colect iv atâta vreme cât cucerirea
majorității nu este posibil ă, ca în cazul democra țiilor populare din țările foste comuniste și
unde democra ția înseamn ă promovarea și apărarea unor interese de grup?
Formele de manifestare ale democra ției sociale diminueaz ă efectele acestei axiome: prin
accentul pus în cadrul proces elor de socializare pe supunerea fiec ărei voințe particulare la
autodeterminare sau autonomie și nu pe înregimentare autoritar ă. Dar aceast ă autonomie
nu este posibil ă decât încorporând individul într- un întreg, deoarece individul nu poate
exista decât ca fiin ță socială.
Concepția după care principiul majoritar are cel pu țin avantajul de a favoriza libertatea
marelui num ăr și a construi principiul democra ției este o concep ție individualist ă. Ea
consider ă drept esen ța mecanismului democ ratic agregarea impersonal ă a indivizilor,
ajungând astfel la o interpretare individualist ă a democra ției. Dimpotriv ă, democra ția
socială consider ă libertatea și egalitatea fiec ăruia ca membru al unei comunit ăți, deci al
unui întreg structurat organic în afara c ăruia individul nu poate fi conceput. De asemenea,
există o concep ție individualist ă și despre stat și societate care estimeaz ă că libertatea
individului se poate justifica f ără să se țină seama de întregul din care face parte,
extrăgându-se din acest principiu „liberal“ forma individualist ă a libert ății și a egalit ății
juridice, adic ă a democra ției politice. Dimpotriv ă, democra ția social ă are la baz ă ideea
socializării care face din individ un memb ru integrat al unei colectivit ăți. Nici un individ nu
poate exista izolat de grupul s ău de referin ță, și încă din primii ani ai existen ței sale el este
condiționat de o întreag ă rețea de valori și norme care îi influen țează modul s ău de a fi și
de a se comporta. Începând cu secolul al XX-lea, apare o falie în principiul majorit ății: nu acesta constituie
baza democra ției ci ideea de interes general la care particip ă toți și la care to ți au, de
asemenea, datoria și dreptul s ă coopereze. Pentru ca o democra ție să fie autentic ă trebuie
ca să existe o comunitate de interese în cadrul comunit ății pentru ca toate voin țele
individuale s ă se poată topi într-o singur ă voință, voința general ă.
Ideea vechii doctrine a dreptului natural dup ă care toți oamenii sunt egali de la natur ă în
actualizarea ei presupune c ă în democra ția autentic ă nu este absolut necesar ca deciziile
să fie luate în unanimitate, dar c ă este necesar ca to ți membrii s ă fie egali în ceea ce
privește capacitatea de discern ământ privind preferin țele personale și binele public. În
aceste condi ții deciziile luate de majorita te ar putea fi impuse f ără ca esen ța democra ției
să fie alterat ă, deoarece aceste decizii ar putea viza interesele vitale și generale, ceea ce
presupune ștergerea liniei de demarca ție dintre majoritate și minoritate. „Dac ă decizia
luată de majoritate pare s ă țină de esen ța democra ției, aceasta numai pentru c ă, într-o
colectivitate solidar ă, divergen țele de vederi nu constituie o ra țiune suficient ă pentru a
separa, pentru c ă minoritatea în general, din ra țiuni de ordin moral și tehnic, va prefera s ă
facă ceea ce a decis majoritatea. În r ealitate, deci majoritatea nu impune niciodat ă decizia

159sa minorit ății, ci aceasta decide s ă se supun ă majorității, pentru c ă ea acord ă mai mult ă
valoare solidarit ății comune decât propriei sale opinii divergente.“
„Diferența dintre democra ția politică și democra ția socială este func ția socială a deciziilor
majoritare în cele dou ă tipuri de democra ție. Cineva poate dezaproba o lege pentru c ă el
consider ă că ea nu ar putea produce nici un efect, sau c ă ea ar avea efecte d ăunătoare,
dar aceasta este cu totul altceva decât dac ă el dezaprob ă pentru c ă el nu recunoa ște
scopul societ ății, care este c ăutarea binelui colectivit ății, solidaritatea tuturor. În acest ultim
caz, el se marginalizeaz ă din oficiu, el nu mai apar ține colectivit ății solidare, și atât cât
depinde de el, o reneag ă.“52. Decizia luat ă de majoritate îndepline ște în societatea solidar ă
o altă funcție social ă decât în societatea bazat ă pe clase. În aceasta din urm ă ea este
întotdeauna o decizie orientat ă spre interesele unei clase contra celorlalte clase, în timp ce
în prima ea nu este decât o decizie asupra diferitelor mijloace de a urm ări un interes
comun. De aceea, ea cap ătă, în primul caz, forma unei guvern ări, în timp ce, în al doilea
caz, ea cap ătă forma unei gestiuni.
În concluzie, diferen ța dintre cele dou ă noțiuni de democra ție ne duce la opozi ția dintre
momentele istorice și sociale care le-au generat. Democra ția politică stipuleaz ă egalitatea
juridică în drepturi a indivizilor izola ți, în timp ce democra ția social ă militeaz ă pentru o
egalitate real ă a condi țiilor de via ță și a drepturilor în universalit atea lor, plecând de la
considerarea individului în interdependen ța sa social ă indisolubil ă cu ceilal ți, ca membru
cu drepturi depline al colectivit ății.

1. 9. Dezvoltarea ideii de democra ție social ă în perioada interbelic ă.
Ca urmare a constituirii economiilor mixte, a articul ării ideii statului social în majoritatea
țărilor occidentale, începe s ă se contureze în anii postbe lici o mai mare deschidere a
regimurilor democratice spre atenuarea inegalit ăților economice și îmbunătățirea nivelului
de trai al p ăturilor defavorizate. Ca embrioane ale democra ției sociale în aceast ă perioadă
pot fi individualizate urm ătoarele direc ții: politici pentru egalizarea șanselor și condițiilor de
plecare; extinderea înv ățământului obligatoriu; subven ționarea anumitor servicii publice
importante; extinderea sistemului de asigur ări (pensii, locuin țe sociale, ajutoare de șomaj,
planning familial) prin dezvoltarea po liticilor de redistribuire; o politic ă fiscală adecvat ă
(impozite progresive pe venit). Preocuparea social-democra ției în anii postbelici pentru valorile democra ției sociale deriv ă
din cele dou ă axiome cuprinse în ideologia socialismului european: 1. omul este
întotdeauna un scop în sine și nu un mijloc; 2. omul este, concomitent, subiect și obiect al
propriei sale dezvolt ări. Prin urmare, ac țiunea politic ă se justific ă numai în m ăsura în care
practica stimuleaz ă realizarea acestor valori.
Partidele social-democrate au p ăstrat legături privilegiate cu sindicatele, iar când ele s-au
aflat la guvernare au introdus în pr ocesul de luare a deciziilor institu ții de cooperare între
interesele organizate, în specia l cele reprezentate de sindicate și organiza țiile patronale.
Aceste rela ții nu se conformeaz ă modelului american în care grupuri de interes dispersate,
în concuren ță unele cu altele, exercit ă din exterior o presiune asupra guvernului care
ocupă astfel locul unui arbitru. Dimpotriv ă, în institu țiile înfiin țate de social-democra ți,
grupurile de interes sunt atestate și stimulate s ă trateze ca protagoni ști autonomi, fiind
încorporate în procesul guver namental de luare a deciziilor.
Această reprezentare cât mai exact ă a intereselor profesionale în instan țele centrale ale
puterii s-a materializat în Austria în institu ția „Parteneriatul social“ ( Sozialpartnerschaft )
intrată în vigoare odat ă cu înfiin țarea, în 1957, a Comisi ei paritare pentru pre țuri și salarii.
În aceast ă Comisie, sindicatele exercit ă o acțiune de reglementare a salariilor și particip ă
la supravegherea stabilit ății prețurilor și la determinarea orient ărilor politice globale.

160Funcționarea Comisiei paritare se bazeaz ă pe urm ătoarele principii și structuri: 1.
negocierile tripartite stat – patronat – sindicate; 2. gradul de reprezentare în componen ța
comisiilor de negociere a tuturor categoriilor de salaria ți, începând cu munc itorii necalifica ți
și cu membrii de sindicat din sec ții și ateliere; 3. la nivel na țional, negocierile se poart ă
între un num ăr egal de reprezentan ți (câte 8 din fiecare parte) ai Organiza ției Naționale a
Sindicatelor și Patronatelor la care particip ă șeful statului și primul ministru (de o parte și
de alta); 4. Comisiile pentru industrie și agricultur ă; pentru pre țuri și salarii; pentru
problemele dezvolt ării sociale ofer ă datele tehnice negocierilor. Acestea se poart ă în jurul
ratelor de cre ștere economic ă, ratelor dobânzii și inflației, de m ărire a salariilor, a
condițiilor de munc ă și de viață ale salaria ților. Concluziile acestor negocieri sunt înscrise
în contractul colectiv de munc ă și devin obligatorii atât pentru angajatori cât și pentru
angajați.
Instituțiile Sozialpartnerschaft -ului func ționează pentru c ă sindicatele accept ă cadrul global
al economiei de pia ță, contribuind la gestiunea macroeconomic ă. Camerele de munc ă au
dreptul s ă prezinte avize motivate privind proiectele de lege și, în plus, gestioneaz ă
sistemul de securitate social ă. În cadrul Comisiei paritare eficien ța procedurilor de
negociere se bazeaz ă pe faptul c ă participan ții cuprind un cât mai mare num ăr de interese
posibile. Justiția și solidaritatea social ă sunt considerate de c ătre social-democra ți valori
fundamentale ale democra ției pluraliste contemporane. Într-o lume a schimb ărilor globale
și rapide, aceste principii î și reafirm ă valabilitatea în lupta împotriva neocolonialismului
economic, șomajului, nesiguran ței în fața zilei de mâine, discrimin ărilor etnice și naționale.
Aceste principii sunt interdependent e deoarece sunt rezultanta democra ției politice și a
drepturilor fundamentale ale omului. În „Declara ția de principii a Interna ționalei Socialiste“,
adoptată la cel de-al XVIII-lea Congres di n 20–22 iunie 1989 de la Stockholm se
afirmă:„Dreptatea semnific ă sfârșitul tuturor discrimin ărilor individuale, precum și egalitatea
drepturilor și șanselor. Ea necesit ă o compensa ție pentru inegalit ățile psihice, mentale,
sociale și trebuie s ă câștige independen ța în raport cu proprietarii mijloacelor de produc ție
și deținătorii puterii politice“
53.
Solidaritatea, ca principiu și valoare social–politic ă, asigură cadrul realiz ării libertății
individuale și egalității șanselor. Ea este expresia practic ă a redescoperirii ideii de OM și a
unui angajament fa ță de victimele injusti ției. În epoca în care la orizont se profileaz ă noi
sfidări, solidaritatea este indispensabil ă pentru supravie țuirea omenirii. Reconstruc ția
posttotalitar ă a lumii solicit ă un nou cadru de solidaritate și de conjugare a eforturilor în
care aceste valori, n ăscute din mi șcarea muncitoreasc ă, mișcările de eliberare, mi șcările
ecologiste și feministe, tradi țiile culturale ale mutualismului și securit ății sociale pot
contribui la un nou ethos umanist „în care orice om î și va putea dezvolta liber
personalitatea și va putea participa la via ța politică, economic ă și cultural ă a omenirii, ca
membru al comunit ății“54. Valorile fundamentale ale ac țiunii socialiste sunt, în opinia lui
Willy Brandt: „libertatea, justi ția și solidaritatea consi derate drept obliga ția reciproc ă care
decurge dintr-o necesitate comun ă“.
Libertatea individului într-o prim ă accepție înseamn ă, după cum se știe, manifestarea
acțiunilor sale dup ă propria-i op țiune și voință. Dar libertatea absolut ă, fără corectivele
normelor morale și sociale de convie țuire, este inuman ă fiindcă afecteaz ă celelalte valori
ale vieții sociale pe baza c ărora aceasta este posibil ă. Istoria secolului relev ă că justiția și
solidaritatea social ă sunt condi țiile indispensabile pentru rea lizarea unui anumit consens
social, a acelui cadru de cooperare care faciliteaz ă soluțiile de compromis, poate asigura
satisfacerea unor largi grupuri de interese prin participarea lor la procesele decizionale. În
timp ce a respecta libertatea unei societ ăți inegalitare înseamn ă a proteja privilegiul, a-l
lăsa să exploateze în pace des ăvârșită pe cel slab și neajutorat. Perenitatea democra ției

161presupune realizarea sintezei dintre garantarea libert ăților individuale și aceea a
drepturilor sociale, prin intermediul cooper ării, a solidarit ății.
Libertatea omului înseamn ă și egalitatea șanselor pentru fiecare individ. Libertatea
individului este direct propor țională cu diversitatea alternativ elor de manifestare oferite
fiecărui cetățean. Dar egalitatea șanselor f ără garanții reale de egalizare a condi țiilor de
intrare în via ță este doar una formal ă în fața legii. Din motive diferite, independente de
voința sau calit ățile individului, egalitatea șanselor nu asigur ă și egalitatea realiz ării lor.
Unii nu rezist ă competi ției, iar sistemele de rela ții în care se afl ă angajat individul sunt
diferite și inegale, numero și oameni cad victima unor infirmit ăți, calamit ăți sau for țe
distructive ale istoriei. Iat ă de ce politicile prin care se urm ărește realizarea solidarit ății
corijează, în anumite limite, lipsa de succes a indivizilor afla ți în competi ție, în condi ții de
șanse egale.
În documentele partidelor socialiste și social-democrate elaborate dup ă 1989 se
recunoaște situația dramatic ă a dezagreg ării solidarit ății sociale și a adâncirii nedrept ăților
sociale în lumea contemporan ă. Analizele efectuate în acest sens relev ă cauzele
complexe ale dezintegr ării țesutului social: urm ărirea exclusiv ă a interesului propriu, criza
de identitate, dezr ădăcinarea, rena șterea integrismelor și a pasiunilor na ționaliste,
răbufnirea instinctelor posesive cauzate de șocul sărăciei. „Temerile legate de schimb ări,
resentimentele legate de excludere, lipsa de perspective a unui proces care uneori
amelioreaz ă în mod scandalos soarta altora, au distrus echilibrul delicat al speran țelor
care prevala în lunga perioad ă de creștere din epoca glorioas ă a celor 30 de ani postbelici.
În societatea noastr ă a insecurit ății a intra în secolul al XXI-lea apare uneori ca o ruptur ă
cu o form ă de cultur ă, cu o mo ștenire a habitudinilor și a comportamentelor date de
istorie“55. La acestea se mai adaug ă traumatismele excluderii și teama de insecuritate,
mizeria, șomajul, sentimentul de nesiguran ță în fața unor evolu ții neînțelese sau
amenințătoare.

1. 10. Problematica democra ției sociale în România interbelic ă.
Concepția despre democra ție expus ă în Programul Partidului Na țional Țărănesc din 2–6
februarie 1935 confirm ă schimbarea de paradigm ă în știința despre societate: „O
adevărată revoluție se afirm ă în domeniul tuturor valorilor: spirituale și materiale. Ea se
poate rezuma la o transformare a societ ăților fondate pe idealul individualist în societ ăți de
tip social, solidarist, din ce în ce mai pronun țat. În toate ramurile de activitate, de la
regimurile politice și economice la fenomenele de cultur ă, (…), drepturile societ ății cresc și
veleitățile individului scad; importan ța de coeziune și solidaritate trec e înaintea preten țiilor
individului izolat“56. Încercând s ă găsim o cheie explicativ ă la aceast ă schimbare de
paradigm ă, consider ăm că ea poate fi g ăsită în procesele de modernizare politic ă și
economic ă din a doua jum ătate a secolului al XIX-lea care au indus apari ția pe scena
istoriei europene a noi actori și instituții precum și noi modalit ăți de exprimare a intereselor
socio-economice în instan țele supreme ale puterii. Modernizarea politic ă s-a manifestat cu
precădere printr-o explozie a ratelor de mobilizare și participare, ca o consecin ță a luptei
pentru extinderea votului universal și a generaliz ării drepturilor po litice; a desfiin țării
discrimin ărilor în aplicarea lor; a recunoa șterii principiului majorit ății ca singura surs ă de
legitimare a puterii politice. Pe de alt ă parte, procesele de industrializare au dus la un nou
tip de ra ționalitate economic ă în care concentrarea produc ției, eficien ța economic ă și
schimbarea tipului de reparti ție au exercitat o formidabil ă presiune asupra politicului,
obligându-l la concesii importante și la replieri strategice. Toate acestea au servit de
minune doctrinarilor țărăniști în misiunea lor de a demonstra superioritatea democra ției
rurale asupra celei liberale din România interbelic ă. Cum își vor edifica țărăniștii modelul
lor de democra ție țărănească, opusă democra ției liberale reiese cu claritate din preambulul

162programului din 1935 care îi fixeaz ă cadrul lui esen țial: „Vechea democra ție a secolului
trecut (…) a creat o ideologie care asigur ă individului toate libert ățile, chiar contra
colectivit ății. Aceast ă democra ție era mai mult formal–politic ă și prea pu țin economic ă. Ea
insista mai mult asupra drepturilor și prea pu țin asupra datoriilo r de solidaritate și
cooperare (…) democra ția pe care am mo ștenit-o de la veacul trecut pornea de la ideea de
individ și nu de la aceea de grup“57.
Sub influen ța obiectivismului sociologic profesat de școala sociologic ă franceză a lui Émile
Durkheim societatea este, înainte de toate, un „ansamblu de idei“ și de „credin țe colective“
care instituie solidaritatea social ă. Societatea este anterioar ă, autonom ă și superioar ă
individului izolat. Metoda lui Durk heim care vedea în aceste credin țe fapte sociale
independente de voin ța individului sau de subiectivitatea cercet ătorului, a g ăsit un puternic
ecou și a exercitat o influen ță durabilă asupra sociologilor de la „ Viața româneasc ă“ dintre
care mul ți vor adera la țărănism în deceniul patru și, după cum vom vedea, vor aduce o
contribuție decisiv ă la elaborarea profilului ideologic și doctrinar al „statului țărănesc“.
Cooperativismul, ca form ă de organizare a economiei agrar e, impunea raporturi sociale de
tip solidarist. În aceast ă privință concepția despre democra ția rurală afirmată tranșant de
preambulul Programului Partidului Na țional Țărănesc din 2–6 februarie 1935 valorific ă
studiile despre democra ție ale teoreticienilor țărăniști din deceniile trei–patru: M. Ralea,
Virgil Madgearu, Petre Andrei, Constantin R ădulescu Motru; Constant in Stere. În preajma
elaborării Programului aceste studii se înmul țesc, ca și după adaptarea lui, ceea ce las ă
să se întrebat ă poziția coerent ă a conducerii P. N. Ț., cel pu țin în problemele teoretice
fundamentale. Astfel, într-un discurs rostit în Parlament în 1936, so ciologul Petre Andrei
vedea în noul concept de democra ție, „o democra ție ordonat ă, o democra ție disciplinat ă,
nu anarhie, o democra ție de drepturi dar și de datorii; o democra ție de libert ăți, dar și de
obligațiuni“58. În special studiile lui C. Stere, Virg il Madgearu, M. Ralea au constituit repere
esențiale pentru coagularea tezelor de baz ă ale ideologiei statului țărănesc: „Monarhia
constituțională, solidaritatea tuturor claselor în jurul țărănimii – factor esen țial de produc ție,
regimul legal și constitu țional, garan ția libertăților și drepturilor cet ățenești etc., sunt puncte
de sprijin care p ăstrează pentru noi toat ă valabilitatea lor“59, se putea citi în preambulul
Programului din 1935. Într-adev ăr, încă din 1922 Constantin Ster e încadra ferm regimul
parlamentar pe principiul constitu ționalismului (al statului de drept): „F ără suprema ția legii
și fără autonomie local ă, adică fără asigurarea libert ății individuale și a libertății comunale,
oricât de perfec ționat ar fi aparatul cent ral de guvernare al acestei țări, constitu ționalismul
lor va rămâne o simpl ă fațadă în dosul c ăreia se poate ascunde arbitrarul și despotismul
cel mai neînfrânat. Și, dimpotriv ă, oricât de rudimentar ar fi aparatul ei central, o țară –
având pe deplin asigurate drepturile și libertățile cetățenești și autonomia local ă – va avea,
desigur, o bun ă și democratic ă guvernare“60.
Prin democra ție social ă Sterian Dumbrav ă înțelege democra ția țărănească, adică acea
formă de organizare politic ă și economic ă a statului care- și trage rădăcinile de via ță din
înseși „realitățile organice ale acestui popor de țărani“ și care caut ă „să cuprind ă
posibilitatea de afirmare a acestei vie ți în plenitudinea tuturor nevoilor și a aspira țiilor ei“.
Sterian Dumbrav ă nu se sfiie ște să vorbeasc ă de posibilitatea instaur ării unei dictaturi
țărănești, ca fază de tranzi ție de la democra ția liberal ă la statul țărănesc „ca dictatur ă
legitimă și pozitivă a atâtor milioane de țărani“, având în vedere principiul majoritar și
solidaritatea organic ă a intereselor. Deoarece democra ția burghez ă este o caricatur ă a
instituțiilor importate din Occident, ea nu este relevant ă pentru raportul de for țe din
societatea româneasc ă. Prin urmare, Sterian Dumbrav ă propune o Constituție Țărănească
pentru statul țărănesc, care s ă fie „expresia raporturilor de for ță dintre clasele sociale“,
cum spunea Lasalle, adic ă să consacre forma de organizare social ă pe care voin ța
generală o urmărește61.

163La rândul s ău, Petre Andrei vede în statul cultural o expresie fireasc ă a democra ției
sociale, deoarece statul cultural trebuie s ă fie un stat etic care s ă își asume sarcina
educării subiec ților săi în spiritul caracteris ticilor fundamentale ale vie ții țărănești. Or,
aceste caracteristici sunt cultul munc ii, spiritul de asociere, cooperatismul ca și spiritul
comunitar. Pentru edificarea unei democra ții autentice în statul țărănesc institu țiile satului:
școala, biserica, administra ția au un rol decisiv. Ele trebuie s ă lucreze la opera de
luminare a satelor, „sco țându-le din mizeria și întunericul în care tr ăiesc“ și să inducă în
comportamentul maselor de țărani „con știința datoriei și respectul drepturilor“62.
Iar Virgil Madgearu repeta și el aceea și idee în 1928: „Noi ne g ăsim azi, ca și întotdeauna,
perfect orienta ți, pentru c ă avem un ideal în l upta pe care o ducem: s ă întronăm în
România un regim democratic, constitu țional și parlamentar“63. Tot Virgil Madgearu va
evidenția într-un studiu din 1935 superioritatea democra ției solidariste asupra celei
individualiste, de esen ță liberală: „În locul acestei democra ții individualiste se dezvolt ă o
democra ție social ă, care va fi și ea, bazat ă pe libertate, dar pe o libertate încadrat ă în
acțiunea social ă în general“64.
Alături de Virgil Madgearu, Petre A ndrei, Ilarie Dobridor, Ion R ăducanu, Gh. Zane, Victor
Jinga, Petre Grosu, Anton Alexandrescu etc., Mihai Ralea (1896–1964) s-a impus ca o
personalitate remarcabil ă a „noului val“ de tineri intele ctuali radicali din structurile de
conducere ale Partidului Na țional Țărănesc. În 1934 M. Ralea devine directorul ziarului
„Dreptatea“, oficiosul partidului, dup ă ce în ianuarie 1933 G. Ibr ăileanu îi încredin țase
conducerea revistei ie șene „Via ța româneasc ă“ împreun ă cu doi codirectori: G. C ălinescu
și M. Sevastos. Dac ă avem în vedere demofilia profesat ă de grupul „Vie ții române ști“, în
frunte cu C. Stere, și formația sociologic ă și economic ă a acestor tineri intelectuali
țărăniști, putem anticipa o anumit ă continuitate programatic ă între poporanism și țărănism,
precum și explica orientarea spre democra ția socială, prezent ă în cele dou ă curente. Înc ă
din primele sale scrieri cu cara cter social–politic: „Ideea de revolu ție în doctrinele
socialiste“ (în limba francez ă, 1923); „Introducere în so ciologie“ (1926); „Contribu ții la
știința societății“ (1927) concep ția lui Mihail Ralea despre via ța, evoluția societ ăților este
influențată de obiectivismul sociologic al lui Emil Durkheim și al școlii acestuia.
Concepția despre democra ție a lui Mihai Ralea se formeaz ă pe acest fundal sociologic ale
cărui perspective îns ă se adâncesc cu concluziile studiilor sale de antropologie,
psihologie, estetic ă, etică și filozofie. În ultim ă instanță, ea rezid ă din „explicarea omului“,
ca rezultat al procesului dramatic de eliberare a acestuia de servitu țile pur biologice, ca
inhibiție a pornirilor primare, a instinctului de conservare și de subordonare a acestora
unor scopuri etice. Ideea de evolu ție a individualit ății umane spre formarea personalit ății,
cu drepturile ei inalienabile, și solidarismul social sunt cele dou ă axe interne care sus țin
crezul democratic al gânditorului român. În Diviziunea social ă a muncii É. Durkheim
sublinia rolul important al rela țiilor de alian ță în trecerea de la conformismul gregar al
societăților primitive, bazat pe credin ța colectiv ă în totem sau în magie la afirmarea
progresiv ă a libertății și personalit ății individuale. „Solidaritatea mecanic ă“ a societ ăților
contemporane dezvoltate s-ar datora deosebirilor tot mai a ccentuate dintre rolurile,
funcțiile și statusul pe care indivizii le îndeplinesc în acest proces obiectiv de diviziune
socială a muncii. La prim a vedere s-ar p ărea că între afirmarea libert ății individuale în
epoca modern ă și necesitatea solidarit ăți sociale exist ă o contradic ție insolubil ă.
Democra ția nu lichideaz ă și nici nu niveleaz ă, afirma Ralea în polemic ă cu doctrinarii
revistei „Gândirea“: „E un adev ăr banal în sociologie faptul c ă dacă în societ ățile primitive
solidaritatea iese din asem ănare, în cele civilizate și evoluate solidaritatea iese din
deosebirile create de diviziunea m uncii sociale, din faptul c ă fiecare individ, fiind
specializat numai în ceva, depinde de cel ălalt care-l completeaz ă cu specialitatea lui“65.

164Făcând istoricul apari ției și consacr ării ideii democratice în via ța politică, M. Ralea distinge
între democra ția politic ă și democra ția social ă cu mult înaintea unor reputa ți politologi
europeni sau nord-american, precum Maurice Duverger sau Robert Dahl, de pild ă. El
deduce caracterul implacabil (inevit abil) al acestui regim din însu și principiul
evoluționismului antropologic, dubl at de principiul selec ției naturale: „Suveranitatea și
libertatea absolut ă a individului; iat ă morala democratic ă supremă. Se înțelege de la sine
că odată ajuns la con știința de sine, la lumin ă și la nevoia de libertate individul nu mai
poate suporta tirania absolutist ă a unui Cezar sau a unei clase“66. Principiul cardinal al
democra ției politice este, a șadar, libertatea, dup ă care trebuie definit ă democra ția și care
trebuie s ă se regăsească în toate speciile ei. Dar libertatea absolut ă este nedreapt ă și
inumană fiindcă afecteaz ă celelalte valori ale democra ției, solidaritatea și egalitatea pe
baza cărora s-a edificat democra ția social ă. „Democra ția politic ă, de independen ță
absolută, de respect integral al altuia î și primește corectivul s ău în democra ția social ă,
însuflețită de ideea de caritate și filantropie. A respecta libertatea unei societ ăți inegalitare
înseamn ă a proteja privilegiul, a-l l ăsa să exploateze în pace des ăvârșită“67.
Înainte de a fi o valoare social ă sau politic ă, democra ția este pentru Mihai Ralea o valoare
biologică întrucât democra ția „este o stimulare de via ță în timp ce dictatura este o
interdicție de via ță“68. Deși oamenii nu se nasc egali, democra ția, permi țând o larg ă
selecție a valorilor, „are șansele cele mai mari pentru a g ăsi competen țele de care o
societate are nevoie pentru a progresa“69. În procesul de trecere de la primele comunit ăți
umane la stat, de la barbarie la civiliza ție, democra ția se impune ca una din formele de
guvernare sau de control al guvern ării. Aceasta e o lege aproape fizic ă, ca și gravitatea.
Ea nu se poate evita. Masele adânci ale societ ății, conștiente de dreptul lor la via ță, nu vor
abdica de bun ă voie de la drepturile lor, fiindc ă Ch. Maurras sau alt subtil literat g ăsesc că
alt regim e mai bun“70.
Desigur, oamenii nu sunt egali. Societatea îi vrea liberi și egali sub raportul condi țiilor de
viață și al legii. De altfel, acesta este și sensul primelor articole din „Declara țiile drepturilor
omului și cetățeanului“; „oamenii se nasc liberi și egali în drepturi“. Adic ă liberi și egali
datorită drepturilor naturale, identit ății de esen ță a naturii umane. Îns ă „aptitudinile
congenitale și hazardul vie ții îi ierarhizeaz ă. Egalizând condi țiile de plecare, democra ția
prezintă imense avantaje biologice. Democra ția e o posibilitate , pe când reac țiunea e o
interdicție de selec ție. Toată lumea e de acord c ă idealul maxim al culturii și al eticii umane
e creațiunea a cât mai multor exemplare de elit ă, cât mai multe personalit ăți“71. Fiindcă
mulțimile nu adopt ă decât principii de via ță, credințe care îi m ăresc energia, regimuri care
o stimuleaz ă, nu care o deprim ă. Instinctul lor orb de conservare se îndreapt ă către ceea
ce favorizeaz ă și ajută creșterea și prosperitatea speciei. Democra ția este un regim care
sporește vitalitatea72. Prin urmare, departe de orice schem ă organicist ă sau de morfologia
culturii, democra ția trebuie conceput ă ca „un regim etnic, stimulant care tonific ă și
sporește creșterea vie ții, în timp ce reac țiunea e un regim de în ăbușire și de moarte“73.
O exemplificare a modului în care M. Ralea î și construie ște viziunea sa democratic ă este
dată și de distinc ția operat ă de el între individualism și colectivism, ca dou ă fațete ale
civilizației europene din ultimele dou ă secole. M. Ralea disti nge cu subtilitate dialectic ă
primatul ordinii și al societ ății asupra individului, tocmai pentru ca în democra ția de grup
drepturile și libertățile persoanei s ă fie garantate.
Afirmarea individualit ății umane în evolu ția de la conformismul gregar al societ ăților
primitive la eviden țierea diferen țelor interindividuale este indisociabil ă de solidaritatea
împotriva tendin țelor anarhice și de hipertrofiere a individualismului din epoca
liberalismului clasic: „Laissez faire, laissez passer“, în form ă absolută, a murit peste tot
(…). În locul dezordinii libertare a ap ărut nevoia de solidaritate. Afar ă de acestea, „laissez
faire“ însemna de multe ori libertatea celui mai tare de a exploata pe cel slab74.

165În procesul de transformare a democra ției liberale, de ti p manchesterian, țărănismul era
obligat, în concep ția lui M. Ralea, atât de condi ționarea lui de clas ă cât și de dinamica
socio-profesional ă: „Din cele dou ă mari grupuri ap ărute în societ ățile contemporane: clasa
și profesia, el în țelege să se sprijine pe prima c ăreia, dup ă principiul majoritar, îi d ă rolul
primordial în stat și în Camera Deputa ților care singur ă va avea rolul deliberativ, dar s ă și
utilizeze competen ța celui de a doua, acceptând un Senat co rporativ cu rol consultativ.
Primind principiile democra ției de grup, țărănismul e obligat a r ămâne, în orice caz, fidel
liniilor mari și definitive ale democra ției propriu-zise“75.
Lupta lui M. Ralea pentru ap ărarea valorilor democratice în epoca interbelic ă era
canalizat ă împotriva a trei mari pericole care amenin țau să le discrediteze:
1. critica încerc ărilor de a înlocui regimurile democrati ce prin regimuri dictatoriale sau
autoritare, plecând de la pretinsa sl ăbiciune a acestora;
2. critica teoriilor societ ății și culturii de mas ă văzute ca efect nivelator și uniformizator al
individualit ăților;
3. critica cadrului moral în care regimul democratic este chemat s ă funcționeze.
În acest context, M. Ralea supune unei analize minu țioase critica teoriilor democratice
inițiată de liderul dreptei clasice franceze, Charles Maurras și de scriitorii grupa ți în jurul
revistei L’Action Française. Conform acestei școli de gândire democra ției i-ar fi inerente
următoarele defecte:
1. sistemul reprez entativ al democra ției, bazat pe criterii pur politice, nu numai c ă nu
încurajeaz ă competen ța, dar o și saboteaz ă;
2. chiar dac ă parlamentele democratice ar selecta oameni competen ți, ele nu ar putea
produce nimic din cauza individualismului lor exce siv, din cauza disensiunilor între grupuri
care între țin o permanent ă instabilitate a ministerelor și, prin urmare, o lips ă totală de
continuitate în legiferare și administra ție;
3. popularitatea politicienilor realizat ă mai ales prin mijloacele false ale propagandei, le
ascunde de cele mai multe ori incompeten ța ca și pe aceea a aleg ătorilor în jurul c ărora s-
a creat mitul voin ței generale;
4. politica, apanajul regimu rilor egalitare, paralizeaz ă în lupte sterile for țele de progres ale
națiunilor, iar importan ța excesiv ă acordat ă democra ției duce la diminuarea celorlalte
funcții ale statului;
5. selec ția valorilor nu se face dup ă competen ță, ci după alte criterii (formale, de imagine,
partizane și clientelare)
76.
Mihai Ralea procedeaz ă la o demolare sistematic ă a acestor aser țiuni. În primul rând,
democra ția s-a impus datorit ă unui determinism sociologic în via ța popoarelor
industrializate, mai precis în jurul ideii de libertate economic ă care a înso țit ca o umbr ă
formarea economiilor capitaliste. Triumful economiei capitaliste, având în laissez faire ,
laissez passer strigătul de lupt ă al burgheziei victorioase, s-a identificat cu voluntarismul
pragmatic, cu privilegierea libert ății economice în dauna celorlalte specii de liberate și
valori sociale, în special ra ționalismul și intelectualismul. Ideea c ă acțiunea economic ă
este singura eficient ă și creatoare de bunuri materiale, c ă celelalte forme de ac țiune
socială sunt sterile a dus u șor la o proeminen ță a economicului asupra politicului, mai ales
că acestuia din urm ă i se puneau în cârc ă luptele și dezbinările interne lipsite de oricare
utilitate. Pe de alt ă parte, de-a lungul secolului al XIX-lea, ideea de libertate politic ă s-a impus în
viața socială prin degajarea individului de mediu, prin apari ția personalit ății. Toate acestea
au dus la afirmarea democra ției politice pe urm ătoarele planuri: separa ția puterilor;
guvernare reprezentativ ă; garanții constitu ționale și sistem bicameral. Nu este mai pu țin

166adevărat că egalitatea și libertatea, ca valori de baz ă ale democra ției, au început s ă se
impună în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea sub presiunea curentelor socialiste.
Examinând, pe rând, fiecare din obiec țiile aduse regimului democratic, Mihai Ralea se
oprește la cel mai grav dintre acestea și anume acela de incompeten ță: „Așadar,
incompeten ța peste tot. Întâi în co rpul electoral, care- și trimite reprezentan ții în parlament,
apoi printre parlamentari, în fine printre membrii care compun guvernele“77. El trece în
revistă neajunsurile repro șate fiecăruia dintre aceste elemente ale democra ției pentru a le
infirma cu argumente din realitatea politic ă însăși. Cu toate neajunsurile lui, votul
universal, de exemplu, nu poate fi înlocuit prin democra ția cenzitar ă sau democra ția
corporativ ă, pe motiv c ă masa de aleg ători nu are nici discern ământ, nici instruc ția
necesară pentru a alege în parlam ente pe cei mai competen ți dintre reprezentan ți. Pe
măsura cre șterii gradului de instruc ție și de difuzare a culturii în straturile adânci ale
societății se cristalizeaz ă opinia public ă ce asigur ă o mai bun ă orientare a voin ței corpului
electoral prin lansarea și aprobarea prin mai buna cunoa ștere a unui candidat. „Problema
alegerii competente nu va putea fi rezolvat ă complet îns ă decât printr-o reform ă în
moravuri, printr-o educa ție politică. Dar aceasta nu poate fi decât tot opera democra ției.
Educația politică se face printr-o larg ă învățătură a libertății și demnității politice. Ca s ă poți
vota bine trebuie s ă fi avut mult ă vreme libertatea de a decide cum vrei de votul t ău. Ca să
știi să înoți trebuie s ă te scalzi des“78.
În ce prive ște obiecțiile aduse regimurilor democratice de teoriile societ ății și culturii de
masă, acestea nu se îndep ărtează, în esen ță, de arsenalul argumentel or clasice privind:
„tirania majorit ății și uniformizarea social ă. Democra ția ar urî individualit ățile proeminente,
preferând „caracterele medii, mijloacele me canice, masele uniforme“. Egalitatea, ca
valoare suprem ă a democra ției, niveleaz ă și șterge deosebirile individuale, suprim ă
personalitatea și originalitatea. „Sistemul egalitar omoar ă creația cultural ă fiindcă nu este
posibilă intelectualitate și știință adevărate fără individualitate“79. În fața acestor obiec ții
aduse democra ției, M. Ralea r ăspunde c ă idealul maxim al culturii și al eticii umane e
creațiunea a cât mai multor exemplare de elit ă, a cât mai multor personalit ăți. Pe de alt ă
parte, democra ția s-a dezvoltat în lupta pentru umanizarea voin țelor naturale și
uzurpatoare, în lupta împotriva înd ărătniciei și capriciilor oamenilor puternici și a eroilor.
Toate acestea pledeaz ă pentru caracterul antieroic al democra ției și îl determin ă pe
gânditorul român s ă afirme c ă „democra ția e o posibilitate, pe când reac țiunea e o
interdicție de selec ție“80. O altă calitate a regimurilor democratice care le confer ă o
superioritate de net ăgăduit asupra regimurilor dictat oriale este posibilitatea înf ăptuirii
controlului. Pentru c ă oricât de imperfect ar fi un regim democratic, el „e singurul pe care
omenirea, în c ăutarea ei de mai bine, l-a putut g ăsi până acum. Parlamentele, oricât ar fi
de neevoluate, de pr imitive au putin ța de a denun ța. Pe de alt ă parte, un guvern sau un
regim necontrolat, fie el chiar perfect la început, sfâr șește corupt. Puterea nest ăvilită
lunecă ușor în abuz“81. Dacă egalitatea punctelor de plecare ajut ă selecția, controlul
democratic o men ține și o conserv ă. În aceste condi ții singura solu ție este perfec ționarea
și organizarea acestui regim și exploatarea șanselor oferite de el: „Dar remediile, ca s ă fie
fecunde, trebuie s ă porneasc ă tot din inspira ția democratic ă. Altfel nu vor fi primite sau vor
da un rezultat hibrid, mai plin înc ă de inconveniente decât cel actual“82.
Mihai Ralea a demontat sofismele doc trinarilor români care încercau s ă exploateze
contradic țiile și neîmplinirile regimului democ ratic din România interbelic ă pentru a
proclama necesitatea unui regim de mân ă forte. În primul r ând, M. Ralea sublinia
inexisten ța unui veritabil r egim parlamentar și democratic în România; vina anomaliilor și
carențelor structurale ale vie ții sociale române ști o poart ă nu atât regimul democratic sau
parlamentar ci tocmai pseudodemocra ția sau pseudoparlament arismul. „La noi,
parlamentarismul și democra ția nu exist ă. Sunt simple halucina ții. Și totuși, toate relele îi

167sunt puse în spate. Dar a proceda a șa nu înseamn ă oare a condamna tocmai regimul
antiparlamentar, cel real, fiindc ă toate relele constatate sunt în strâns ă legătură cu
dânsul?“83. Combătând în acest context argumentul c ă România ar trebui s ă urmeze calea
unor regimuri str ăine care au evoluat spre dictatur ă și totalitarism, întrucât democra ția și
parlamentarismul s-au dovedit incapabile s ă gestioneze criza economic ă și socială de
după primul r ăzboi mondial, Mihail Ralea insista asupra faptului c ă la noi, dimpotriv ă, nu
excesul acestor cadre institu ționale a generat anomaliile sociale, ci tocmai insuficien ța
utilizării lor. „Ra ționamentul principal al protagoni știlor antidemocratici este acesta:
România p ăcătuiește prin prea mult ă democra ție. S-o suprim ăm și va fi bine. În orice caz,
mai puțin rău decât ast ăzi. Să suprimăm adică ce? Neantul? Ceea ce n-a fost?“84. În
aceste împrejur ări, a cere suprimarea multipartidismului și a regimurilor parlamentare
echivaleaz ă cu preg ătirea condi țiilor pentru instaurarea regimur ilor autoritare. M. Ralea
argumenta c ă nu institu țiile democratice sunt vinovate de fenomenele deplorabile de care
suferă societatea noastr ă, ci modul în care ele sunt obligate s ă funcționeze: „C ă partidele
noastre n-au fost întotdeauna la în ălțime, se prea poate. S ă căutăm deci a le perfec ționa.
Nu ideea de partid e compromis ă, ci expresia ei româneasc ă“85.
TERMENI – CHEIE: democra ție; reprezentare; majoritate; consens; alegeri; modele ale
democra ției; poliarhii; democra țiile noi; democra ție socială; democra ție consociativ ă; lege;
legalitate; proceduri. ÎNTREBĂRI:
1. Defini ți democra ția ca regim politic.
2. Eviden țiați principiile și valorile regimurilor democratice.
3. Defini ți poliarhiile.
4. Arătați deosebirile dintre democra ția clasică (modern ă) și democra ția contemporan ă.
5. Arătați asemănările și deosebirile dintre modelul majoritar și modelul consensualist al
democra ției.
6. Defini ți democra ția socială.

168NOTE:

1 SARTORI, GIOVANNI, Théorie de la démocratie , Paris, Librarie Armand Colin, 1973, p. 125.
2 Ibidem , p. 126.
3 BECKER, L. CARL, Modern Democracy , New Haven, Yale University Press, 1941, p. 14.
4 BARBER, R. BENJAMIN, Democratie . În: Enciclopedia (Blackwell ) gândirii politice . Bucure ști, Humanitas,
2000, p. 156.
5 LANE, DAVID, The Cost of Realism : Contemporary Restatements of Democracy . În: Mc C. COY și J.
PLAYFORD, (ed.), Apolitical Politics , New-York, Thomas Crowell, 1967, p. 196.
6 WALKER, JACK, A Critique of the Elitiste Theory of Democracy . În: MC C COY și PLAYFORD, J., op. cit .,
p. 205.
7 MILL, J., S., Essays on Political and Culture , New-York, Himmelfarb Co., 19–63, p. 230.
8 ROUSSEAU, J., J., Du Contract social , Paris, Aubier, 1943, p. 114.
9 CIOABA, ARISTIDE, Democra ția. Putere și contraputere , Bucure ști, Editura „Noua Alternativ ă“, 1995, p.
49.
10 DUGUIT, LEON, Traité de droit constitutional , tome II, Ancienne Librairie Fontemoing¸Paris, 1922, p. 484.
11 BURDEAU, GEORGES, Le Démocratie , Paris, Seuil, 1966, p. 38.
12 Ibidem , p. 39–40.
13 HERMET, GUY, Poporul contra democra ției, Iași, Institutul European, 1998, p. 49.
14 MANIN, B., Volonté générale ou déliberation ? În: Le Débat , nr. 33 din ianuarie 1985.
15 LOCK, JOHN, Second Treatise of Civil Government , Oxford, Blackwell, 1966, p. 8, sec țiunea 11.
16 BIRNBAUM, P. La fin du politique , Paris, Editions du Seuil, 1975, p. 230.
17 DAHL, ROBERT, A preface to Democratic Theory , New York, New Haven Press, 1955, p. 131.
18 DAHL, ROBERT, A preface to Democratic Theory , op. cit. , p. 135.
19 SHILS, E., Centre and Periphery. The Logic of Personal Knowlwdge , London, Mac Millan, 1961.
20 SHILS, E., Le consenseous. Comunicare la cel de- al VII-lea Congres A. I. S. P. , Bruxelles, 1967, p. 13.
21 BIRNBAUM, PIERRE, La Fin du politique , op. cit ., p. 227.
22 SCHUMPETER, J., A., Capitalisme , Socialisme et démocratie , Paris, Payot, 1965, p. 355.
23 PLAMENATZ, JOHN, Consent , Freedom and Political Obligation , London, Oxford University Press, 1968,
p. 32.
24 SARTORI, G. Théorie de la démocratie , op. cit. , p. 53.
25 Ibidem , p. 380–381.
26 DAHL, ROBERT, Hierarchy , Democracy and Bargaining in Politics and Economics. În: EULAU (ed),
Political Behaviour , Glencon Free Press, 1956, p. 87.
27 DAHL, ROBERT; LINDBLOM, CH., Les conditions préalables à la polyarchie. Apud: BIRNBAUM, P. și
CHAZEL, F., Sociologie politique , p. 156.
28 DAHL, ROBERT, Poliarhiile. Participare și opoziție. Iași, Institutul European, 2000, p. 28–29.
29 DUMITRU DÎRDAL Ă, LUCIAN, Prefa ță la Dahl, Robert A., Poliarhiile , op. cit. , p. 18. (Sublinierile ne
aparțin).
30 Vezi LIJPHART, AREND, Modele ale democra ției. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de
țări. Iași, Polirom, 2000, capitalul II, p. 30–48.
31 LIJPHART, AREND, op. cit. , capitolul III, p. 49–61.
32 Ibidem , p. 26–27.
33 LIPSET, SEYMOUR MARTIN, Some Social Requisites for Democratiy : Economic Developement and
Political Legitimacy. În: American Political Science Review , nr. 53, 1959, p. 56.
34 Ibidem.
35 TURNER, C., FREDERICK, Egalité et démocratie. În: Revue internationale des sciences sociales , nr. 136,
mai 1993, p. 322.
36 Ibidem , p. 323.
37 Ibidem , p. 326.
38 WELFORET, FRANCISCO, C., Les nouvelles démocraties : l’analyse d-un phenomen. În: Revue
internationale des sciences sociales , nr. 136, mai 1993, p. 292.
39 Ibidem.
40 Ibidem , p. 290.
41 Ibidem , p. 291.
42 Ibidem , p. 293.
43 Ibidem , p. 294.
44 Ibidem , p. 294–295.
45 Ibidem , p. 295.
46 Ibidem , p. 296.

169
47 Ibidem , p. 297–298.
48 BERGOUNIOUX, ALAIN; MANIN, BERNARD, La social-démocratie ou le compromis , Paris, P. U. F.,
1979, p. 197.
49 DOGAN, MATTEI; PELASSY, DOMINIQUE, Sociologie po,litique , Paris, Mouton, 1977, p. 96–97.
50 BERGOUNIOUX, ALAIN; MANIN, BERNARD, La social-démocratie ou le compromis , Paris, P. U. F.,
1979, p. 176.
51 DAHL, ROBERT, Democraty and its critics , New Haven and London, Yale Univ ersity Press, 1989, p. 32.
52 ADLER, MAX, Démocratie politique et démocratie sociale , Paris, Felix alcan, 1926.
53 Declarația de principii a Interna ționalei Socialiste , adoptat ă la cel de al XVIII-lea Congres din 20–22 iunie
1989, Stockholm, p. 5.
54 BRANDT, W., Scrisoarea din 11 februarie 1972 . În: Brandt, W.,;Kreisky, B.; Palme, O., La social-
démocratie et l’avenir . Paris, Ed. Gallimanrd, 1976.
55 Declarația de principii , op. cit. , p. 3.
56 Programul Partidului Na țional–Țărănesc . București, 1935, p. 5.
57 Ibidem , p. 9.
58 ANDREI, PETRE, Discurs rostit în Parlament. În: Dreptatea din 21 ianuarie 1936.
59 STERE, C., Însemnările unui solidar III. În: Viața Româneasc ă, nr. 10, 1922, p. 11.
60 Ibidem.
61 DUMBRAV Ă, STERIAN, Organizarea social ă și politică a statului țărănesc. În: Statul țărănesc. Concep ția
și organizarea lui , București, 1935, p. 188.
62 ANDREI, PETRE, Cultura satelor. În: Calendarul Partidului Na țional Țărănesc , 1935, p. 14.
63 În Dreptatea din 11 aprilie 1928.
64 MADGEARU, VIRGIL, Tendințe de renovare ale democra ției. În: Viața româneasc ă, nr. 3, 1935, p. 13.
65 RALEA, MIHAI, Democra ție și creație. În: Viața româneasc ă, An. XVIII, nr. 76–8, 1926, p. 17.
66 RALEA, MIHAIL, Democra ție și creație. În: Viața româneasc ă, …XVIII, nr. 76–8, 1926, p. 171.
67 Ibidem , p. 172.
68 Ibidem , p. 169.
69 Ibidem , p. 168.
70 Ibidem , p. 166.
71 RALEA, MIHAI, În: Viața româneasc ă, nr. 4, 1929, p. 119.
72 RALEA, MIHAI, Misiunea unei genera ții. În: Atitudini , București, Editura Casei Școalelor, 1931, p. 81.
73 ANDREI, PETRE, Cultura satelor. În: Calendarul Partidului Na țional Țărănesc , 1935, p. 14.
74 RALEA, MIHAI, Misiunea unei genera ții (1928). În vol. Atitudini , București, Editura Școalelor, 1931, p. 81.
75
76 RALEA, MIHAI, Democra ție și creație. Loc. cit., p. 140–141.
77 Ibidem , p. 141.
78 Ibidem , p. 144–145.
79 Ibidem , p. 130.
80 Ibidem.
81
82
83 RALEA, MIHAI, Pentru democra ție. În: Atitudini , București, Editura Casei Școalelor, 1931, p. 41.
84
85 RALEA, MIHAI, Între partide și tehnicieni . În: Viața Româneasc ă, an XXIII, 1931, nr. 2, p. 196–197.

170Capitolul 8
ANATOMIA UNUI REGIM POLITIC: TOTALITARISMUL

1. Preciz ări conceptuale.
Regimurile politice nedemocratice acoper ă, în timp și spațiu, o gam ă variată de manifest ări
în funcție de particularit ățile istorice ale evolu ției sistemelor și culturilor politice, de
condițiile geo-politice și nu, în ultimul rând, de persisten ța unor tradi ții democratice. De la
paternalismele asiatice la absolutismele medi evale, de la despotismele orientale antice
până la autoritarismele europene, de la dictaturile contemporane pân ă la totalitarismele
secolului al XX-lea aceste regimuri graviteaz ă în jurul unui nucleu comun: acela de
dictatură. Prin trăsăturile sale, dictatura apare drept prototipul, el ementul de generalitate,
modelul comun al acestora, ele însele nefii nd decât cazuri particulare, forme istorice și
speciale ale regimului politic dictat orial. Dictatura poate fi caracterizat ă prin concentrarea
maximă a puterii în mâinile unui grup restrâns sau a unei singure persoane (dictatorul),
prin restrângerea sau suspendarea activit ății instituțiilor democratice, precum și printr-o
drastică limitare (ori anulare) a drepturilor și libertăților civice în raport cu institu țiile puterii.
De regul ă, dictatura se exercit ă prin continu ă recurgere la mijloace violente de exercitare a
puterii, prin eviden țierea în prim-planul sistemului de putere a instrum entelor de coerci ție și
a controlului strict exercitat de guvernan ți asupra societ ății civile. Autoritatea suprem ă este
absolută și arbitrar ă, nefiind îngr ădită de lege care devine o simpl ă ficțiune în raport cu
puterea dictatorului.
Totalitarismul ar fi expresia malign ă a regimurilor dictatoriale, faza sa ultim ă caracterizat ă
prin controlul absolut al statului asupra societ ății civile în general, asupra oric ărui individ în
particular. Ceea ce aduce în plus totalitarismul la exacerbarea regimurilo r dictatoriale ar fi
combina ția savant ă dintre mijloacele de coerci ție și o ideologie care s ă le legitimeze
acțiunea în numele unui scop total. Din aces t punct de vedere totalitarismul este acea
formă de regim politic caracterizat ă prin concentrarea puterii, de regul ă sau în general, în
mâinile unei singure persoane și prin controlul absolut al statului asupra societ ății civile în
numele unei ideologii unice și universale care pretinde c ă deține monopolul cunoa șterii
absolute. Ideologie unic ă și universal ă: ideologie care pretinde c ă posedă cunoaștea
legilor evolu ției sociale, pe baza unui Weltanschauung specific care, pe lâng ă concepția
despre lume (singura viabil ă) asimileaz ă cele mai noi rezultate ale științei, culturii, artei și
le supune ra ționalității sale sociale. La rândul ei, aceast ă raționalitate se transform ă în
principiu de legitimare a proceselor de ra ționalizare a realului, conform voin ței totalitare.
Luc-Ferry și Evelyne Pisier-Kouchner, profesori de științe politice la Universitatea din Lyon
II și, respectiv, la Universitatea din Paris I, în c apitolul al III-lea, intitulat “Totalitarismul” din
volumul al II-lea al monumentalului Tratat de știință politică consider ă că “regimurile care
sunt desemnate prin termenul de totalit arism au ceva comun în sensul c ă ele apar țin
categoriei de regimuri revolu ționare, oricare ar fi, de altminteri, importan ța atribuit ă
diferențelor în exprimarea îns ăși a acestei voin țe revoluționare”1. Ideea de totalitarism ar
proceda astfel de la o reflec ție privind “complement aritatea fascismului și a comunismului,
complementaritate al c ărei criteriu decisiv ține de afirmarea unit ății sociale, comun ă
ambelor regimuri”2. În realitate, fascismul și comunismul ar urm ări în comun nu numai
afirmarea unit ății sociale dar ele s-ar caracteriza și prin aceea și voință de a o realiza și
tocmai din aceast ă voință de a o realiza, din aceast ă convergen ță ar rezulta ideea de
totalitarism. În plus, esen ța ideologiei totalitare a fost definit ă adesea ca voin ță
revoluționară de unificare sau de transparen ță socială. După Cornelius Castoriadis,
ideologia totalitar ă cuprinde dou ă componente: mai întâi, ea pune în teorie ra ționalitatea
perfectă a realului istoric; dar apoi, ea afirm ă necesitatea punerii în practic ă prin voin ța
activă a oamenilor, a ceea ce este recunoscut ca adev ăr în cadrul teoriei.

171Ideologia totalitar ă ar combina astfel dou ă reprezent ări ale istoriei care duce, astfel, la un
impas logic: sau realul este ra țional și acțiunea nu are sens sau ac țiunea are un sens și de
aceea realul trebuie s ă fie raționalizat. Prin aceasta ea s-ar deosebi atât de hegelianism
cât și de moralismul iacobin – pentru acesta din urm ă realul nu este ra țional și punctul de
vedere care justific ă acțiunea nu este științific ci etic . În schimb, în ideologia totalitar ă
există tendința de unificare a dimensiunii teroretice (cunoa șterea total ă) ca cea etic ă
(voința de praxis) ceea ce, în ultim ă instanță, explică diferența dintre Revolu ția Rusă din
1917 și cea francez ă din 1789.
Raymond Aron eviden țiază cinci caracteristici ale regimurilor totalitare:
1. Fenomenul totalitar apare într-un regim care acord ă unui partid monopolul activit ății
politice; 2. Partidul monopolist este dotat sau înarmat cu o ideologie c ăreia îi confer ă o autoritate
absolută și care, drept urmare, devine adev ărul oficial al statului;
3. Pentru r ăspândirea acestui adev ăr oficial, statul î și rezervă, la rândul s ău, un dublu
monopol: monopolul mjloacelor violente și al mijloacelor persuasive. Ansamblul mijloacelor
de comunicare: radio, televiziune, pres ă este dirijat, comandat de stat și de cei care îl
reprezint ă;
4. Cea mai mare parte a activit ăților economice și profesionale sunt supuse statului și
devin, într-un anumit mod, parte integrant ă a acestuia. Întrucât st atul este inseparabil de
ideologia sa cea mai mare parte a activit ăților economice și profesionale au coloratura
adevărului oficial;
6. Totul fiind activitate de stat și orice activitate fiind subordonat ă ideologiei, o gre șeală de
natură economic ă sau profesional ă devine automat o gre șeală idelogic ă. Astfel încât, în
final, apare o politizare, o transfigurare ideologic ă a tuturor gre șelilor individuale posibile și,
în concluzie, o teroare în acela și timp poli țienească și ideologic ă”
3.
Încercând s ă delimiteze cât mai nuan țat diferitele forme istorice și tipuri de totalitarism
autorul atrage aten ția că trăsăturile de mai sus nu se verific ă, mutatis mutandis , în toate
variabilele. Vectorul fundamental r ămâne ideologia. Regimurile devin totalitare “pornind de
la o inten ție originar ă – voința de a transforma fundamental ordinea existent ă în funcție de
o ideologie”4. Din aceast ă perspectiv ă, regimul fascist, de și cu regim unic, nu ar putea fi
inclus în categoria regimurilor to talitare, deoacere “nu a cunoscut niciodat ă proliferarea
ideologic ă, nici un fenomen totalitar compatabil cu marile epur ări sovietice sau cu excesele
din ultimele decenii ale regimului sovietic”5. Mai mult, chiar și între tipurile principale de
totalitarism, hitlerist și stalinist, “diferen ța este esen țială, oricare ar fi similitudinile”6.
Similitudinile sunt “reale” , dar “insuficiente”, dat ă fiind o diferen ță esențială între ele:
“datorită ideii care anim ă și un demers și celălalt: într-un caz, sfâr șitul este lag ărele de
muncă, în celălalt camera de gazare. Într-un caz ac ționează voința de a construi un regim
nou și poate chiar un alt om, prin orice mijloace; în cel ălalt, o voin ță propriu-zis demonic ă
de distrugere a unei pseudorase”7.
În opinia lui Spiro, totalitar ismul s-ar caracteriza prin șase trăsături principale, indiferent de
variațiile în timp și spațiu a formelor și regimurilor din care se inspir ă:
1. universalismul: omogenizarea societ ăților moderne, datorit ă revoluției tehnico- științifică
(apariției societ ăților industriale) ar duce la universaliz area scopului în sistemul totalitar
care pretinde s ă refacă specia uman ă după propria sa imagine;
2. participarea for țată pentru desemnarea “ale șilor” în instan țele puterii. Indiferent de
prezența alegătorilor, candida ții întrunesc maximum de sufragii (99,99%). Orice eschivare
sau abținere de la actul de a vota echivaleaz ă cu un atentat la legitimitatea regimului;
3. desfiin țarea organiza țiilor și asociațiilor neoficiale, cu alte cuvinte controlul absolut al
statului asupra societ ății civile;

1724. incertitudinea, imprevizibilitatea și insecuritatea normelor: voin ța personal ă face legea și
ea poate schimba f ără încetare institu țiile pozitive. Apare un sentiment de insecuritate care
conduce la ira ționalism și la teroare;
6. unicitatea scopului, urm ărirea unui scop unic (industria lizare, omogenizare social ă,
formarea omului nou), ca unic ă dimensiune a realit ății, caracterizeaz ă regimurile totalitare,
nici o opozi ție, nici alternativ ă, nici un obstacol nefiind posibile8.
Obsesia degaj ării caracteristicilor comune regimur ilor totalitare, dincolo de clivajele
ideologice, a re ținut aten ția a încă doi mari politologi: Carl J. Friedrich și Carl W. Deutsch.
Pentru Carl J. Friedrich sistem ele totalitare se caracterizeaz ă prin de ținerea a șase
monopoluri: 1. monopolul politic: partidul unic; 2. monopolul ec onomic: controlul statului
asupra economiei; 3. monopolul mediatic: c ontrolul statului asupra mijloacelor de
comunicare; 4. monopolul ideologic: m ilenarism oficial; 5. monopolul poli țist: puterea
discretă a forțelor de coerci ție asupra popula ției; 6. monopolul militar : controlul sistemului
asupra for țelor armate9.
După Carl W. Deutsch, caracteristicile regimurilor totalitare ar fi:
1. mobilizarea total ă; 2. unitatea de comand ă; 3. eficien ța execut ării
10.
Interpretările de mai sus date totalitarismului se bazeaz ă pe ideal-tipurile weberiene, adic ă
pe transformarea regimurilor liberale în referen țial. Liberalismul, ca doctrin ă a libertății
individuale în condi țiile legii, serve ște ca model în analiza totalitarismelor. O alt ă linie de
interpretare este cea a marxismului Interna ționalei Comuniste dintre cele dou ă războaie
mondiale, axat ă pe ideea de criz ă generală a capitalismului. Fascismul și nazismul ar fi
expresia cârd ășiei dintre cele mai reac ționare cercuri ale imperialismului și marea finan ță
care, sub presiunea contest ării și amenin țarea prăbușirii, inevitabile î și iau măsuri de
siguranță…. Asemenea interpret ări, bazate pe determinismul mecanicist, pigmentat cu
pasta groas ă a dogmatismului, nu examineaz ă diferențele și asemănările dintre cele dou ă
familii ale totalitarismelor, nici cauzele istorice ale apari ției lor ca și realitatea social-politic ă
din care ele se origineaz ă și se dezvolt ă. Mult mai fertil ă este cercetarea mobilurilor
subiective ale participan ților ca și psihologia social ă care a permis “marea manipulare”.
Apariția regimurilor totalitare în Eur opa secolului al XX-lea are, deopotriv ă, cauze obiective
cât și cauze subiective. Aceste cauze, odat ă evidențiate, pot r ăspunde la întrebarea: cum
a fost posibil ca în Europa luminilor, a ra ționalismului clasic, a umanismului laic și a celui
creștin să apară un astfel de regim? Criza modelului ontologic european, a diviz ării lui Unu
în multipli, a dus la preponderen ța Întregului asupra p ărților. “Întregul este mai mult decât
suma părților” spunea Aristotel și după el, la mai mult de 2000 de ani, Goethe și Hegel vor
reactualiza aceast ă idee. “Adev ărul const ă în Întreg”, afirma Goethe, iar Hegel va face din
ideea de totalitate cheia de bolt ă a sistemului s ău filosofic. Ideea de unicitate și de
suprema ție a omului în perioada Rena șterii s-a combinat în mentalitatea european ă cu
fetișizarea Ra țiunii ca o cheie universal ă pentru descifrarea tuturor misterelor din natur ă și
mecanismelor vie ții.
Referitor la raportul dintre ra țiune și totalitate în dialectica hegelian ă, H. Marcuse
consider ă că tocmai datorit ă acestei preten ții la Hegel ra țiunea “în țelege totul și în final
scuză orice lucru pentru c ă el își are locul și funcția în totalitate și pentru c ă totalitatea
aceasta se afl ă dincolo de bine și de rău, de adev ăr și de ipocrizie. La limit ă, ea include
sclavia, inchizi ția, munca copiilor, lag ărele de concentrare, camerele de gazare și
pregătirile în vederea r ăzboiului nuclear. Poate c ă acești termeni fac parte integrant ă din
raționalitatea ce a guvernat istoria umanit ății"11.
Reacția conservatorismului la aceast ă încredere nelimitat ă în forțele Rațiunii nu a întârziat
să apară. În majoritatea expresiilor sale cont inentale, romantismul va fi o reac ție contra

173schemelor general-umaniste și abstracte ale clasicismului, în special fa ță de clasicismul
academic al secolului al XVII-lea. Evaziunea în vis și în trecut nu înseamn ă nicidecum un procedeu tipic romantic, de creare
a antitezei trecut glorios – prezent meschin . Transformarea trecutului în model pentru
acțiunile demofile ale prezentul ui are, în romantism, și o dimensiune a cunoa șterii.
Idealizarea formelor de via ță din trecut, exaltarea instinct elor primare, accentul pus pe
inconștientul colectiv în determinarea comportamentului și a sufletului mul țimii – toate
acestea impun formele ira ționale ale cunoa șterii. Dar criza ra ționalismului modern provine
nu numai din reac ția la feti șizarea iluminist ă a atotputerniciei ra țiunii ci și din nelini ștea
crescând ă pe care o provoac ă reacțiile secundare ale dezvolt ării industriale, ale mobilit ății
pe orizontal ă ca și pe vertical ă, ca urmare a moderniz ării economice.
Smulgerea individului din mediul s ău tradițional, ruperea de leg ăturile sale comunitare și
aruncarea lui brutal ă în noile conglomerate umane de la periferia marilor ora șe industriale
au însemnat, totodat ă, abandonarea unui mod de via ță, caracterizat printr-un sistem de
valori morale, conservat și perpetuat de for ța coercitiv ă a tradiției. Aceste procese au
facilitat apari ția atomiz ării sociale, a omului-mas ă, oricând o prad ă ușoară a manipul ării.
Pe de alt ă parte, criza democra ției liberale din perioada interbelic ă își va aduce și ea
obolul la instaurarea regimurilo r totalitare în Europa. Greut ățile economice de dup ă primul
război mondial, mai ales în Italia și Germania, au ar ătat incapacitatea regimurilor liberale și
socialiste aflate la putere de a gestiona criza. Șomajul și inflația își arătau colții într-un
regim politic a c ărui tradiție democratic ă nu depășea jumătate de secol și care nu avea
abilitatea necesar ă de a găsi resursele interne dep ășirii crizei.
Cucerirea puterii de c ătre Mussolini în Italia și ascensiunea partidului na țional-socialist al
lui Hitler în Germania au fost favorizate și de aceste condi ții economice precare.
Dacă ar fi să dăm crezare unei p ărți din istoriografia anglo-saxon ă, datorită credinței sale
fanatice în principiile de dreapta, Hitler ar fi fost folosit ca “spion de c ătre departamentul
politic al armatei din Bavaria, în timpul atmosferei înc ărcate din 1919. Una din misiunile
sale l-a pus în contact cu DAP (Deutsche Arbeitpartei – Pa rtidul Muncitoreasc German)
care, în ciuda numelui și a presupunerilor lui Hitler, nu era o mi șcare a stângii
revoluționare, ci sprijinea na ționalismul, antisemitismul și anticapitalismul. Hitler s-a
alăturat micului partid și în scurt timp a devenit membru al comitetului. Energia, talentul
său propagandistic și oratoric l-au impus curând în fa ța acestei grup ări, astfel încât Hitler a
fost cel care, al ături de fondatorul partidului, Ant on Drexler, a formulat programul,
însumând 25 de puncte, al partidului, în februarie 1920. Tot atunci s-a hot ărât schimbarea
numelui partidului în NDSAP (Nazional-Sozialis tische Deutsche Arbeit Partei – Partidul
Național–Socialist Muncitoresc German)”
12. Acest program con ține nucleul principalelor
teze ale ideologiei naziste care vor fi dezvoltate ulterior în Mein Kampf și în alte
documente oficiale ale NDSAP. 1. Cerem unirea tuturor germanilor între grani țele Germaniei Mari, pe baza dreptului de
autodeterminare na țională.
2. Cerem drepturi egale pentru poporul german în cadrul rela țiilor sale cu celelalte na țiuni
și revocarea tratatelor de pace de la Versailles și Saint-Germain.
3. Cerem p ământuri și teritorii (colonii) ca s ă ne hrănim poporul și să oferim ad ăpost
excedentului nostru de popula ție.
4. Numai membrii Volk (na țiunii) pot fi cet ățeni ai statului. Numai cei de origine german ă,
indiferent de credin ță, pot fi membri ai na țiunii. Conform acestui fapt, nici un evreu nu
poate fi membru al na țiunii. (…)
7. Cerem ca datoria fundamental ă a statului s ă fie asigurarea condi țiilor de trai pentru
cetățenii săi, dacă se va dovedi imposibil ă hrănirea întregii popula ții, non cet ățenii trebuie
deportați din Reich. (…)

17410. Prima îndatorire a fiec ărui cetățean este de a presta o munc ă fizică sau intelectual ă.
Acțiunile individului nu trebuie s ă prejudicieze interesul general, ci s ă se desf ășoare în
cadrul comunit ății, spre binele general.
11. Cerem, a șadar, abolirea veniturilor ob ținute fără muncă. (…)
14. Cerem cote de participare în cadr ul marilor întreprinderi industriale.
15. Cerem m ărirea repetat ă a asigur ărilor sociale pentru vârstnici.
16. Cerem pedepsirea f ără milă a acelor ac țiuni ce prejudiciaz ă interesul general.
Criminalilor de drept comun, c ămătarilor, speculan ților să li se aplice pedeapsa cu
moartea, indiferent de credin ță sau rasă. (…)
22. Cerem desfiin țarea armatei de mercenari și formarea unei armate a poporului.
23. Cerem desf ășurarea unei lupte pe c ăi legale împotriva în șelăciunii politice deliberate și
incriminării ei în pres ă” (…)13.

2. Stalinismul sau “totalitarismul exemplar”
Această sintagm ă, lansată de Helene Carrère d’ Encausse cu privire la totalitarismul
sovietic14 reia teza originilor lenini ste ale stalinismului, urm ărind să evidențieze momentele
și condițiile creării sistemului totalitar din dezvolt area sistemului politic sovietic.
1. Mitul eredit ății politice a lui Lenin . În prima faz ă, de la cucerirea puterii și până la
îmbolnăvirea lui Lenin (1922) ceea ce caracteriza Partidul Bol șevic era dezbaterea de idei
din interiorul partidului care nu-i afectau nici deciziile guvernamentale, nici ideologia, nici
interesele stategice: “Unitatea este una din cheile gândirii și demersurilor lui Lenin.
Obsesia unit ății a marcat evolu ția partidului, a scandat istoria sa, ea explic ă lipsa de
rezistență față de partid, fa ță de Lenin. (…) Acest principiu unitar impune membrilor
partidului o fidelitate absolut ă nu față de ideile lor, ci fa ță de deciziile echipei conduc ătoare
sau ale conduc ătorului suprem. Autoritatea de care Lenin se bucura prin tre colaboratorii
săi din rațiuni istorice – voin ța sa; constan ța sa; rolul jucat în construirea partidului –
devine un principiu central al vie ții partidului pe care îl vor mo șteni toți succesorii”15. Se
cunoaște, astfel, rolul de arbitru al lui Leni n în disputele violente dintre Tro țki și Stalin,
Zinoviev și Kamenev, pe de o parte, Buharin, pe de alta. Dar monolitismul puterii
personale se afl ă în germene în monopolul puterii partidului ca partid de cadre, structurat
piramidal, în care rolul secretarului general deriv ă din înse și principiile ideologice și
organizatorice ale acestui partid de tip nou: din centralismul democratic și democra ția
internă de partid. Partidul nu poate gre și deoacere este deta șament de avangard ă al
clasei muncitoare, singura care se afl ă în posesia legilor obiective ale dezvolt ării sociale și
progresului: deciziile șefului nu pot fi nici critic ate, nici blocate pentru c ă ele reprezint ă
personificarea ideologic ă a partidului de cadre. Pân ă aici nu exist ă deosebiri de esen ță
între fizionomia partidelor de dreapt a sau de stânga. Deosebirile apar odat ă cu arsenalul
ideologic și tehnicile de propagand ă specifice întrebuin țate pentru aplicarea utopiei
radicale. Acum apare în prim-plan geni ul diabolic al lui Stalin, rece și meticulos, maniera în
care a știut să exploateze și să profite de avantajele situa ției. Maniera în care a știut să
țeasă “pânza de p ăianjen” în jurul lui Lenin, preg ătind condi țiile pentru eliminarea
potențialilor adversari sau pretenden ți la func ția suprem ă. Modul în care a știut să se
erijeze în succesorul legitim al lui Lenin și implicit, al func ției acestuia tr ădează nu numai
un vertij al puterii dar și conștiința avantajelor ce decurgeau di n cucerirea unei astfel de
redută.
Erijându-se în continuator legi tim al lui Lenin, Stalin a știut să beneficieze de toate
avantajele pe care i le confereau mitul unit ății partidului și monolitismul puterii ce decurgea
din însăși structura organizatoric ă a partidului. În primul rând, centralizarea puterii deriv ă
din însăși legitimitatea politic ă a funcției și din condi ția de continuator legitim al ideilor
leniniste. Acestea, combinate, îi permit s ă-și neutralizeze adversarii, în primul rând, ca

175apărător al dogmei infailibile: ideologia marxist-leninist ă, a cărei versiune caricatural ă o
poate ap ăra și impune cu ajutorul vechilo r cadre de partid, în lupt ă cu ideile rivale ale lui
Troțki, Buharin, Zinoviev, Kirov, Kamenev. Astfel, în timp ce Tro țki milita pentru revolu ția
mondială și pentru exportul de revolu ție, Stalin reu șise să adopte, ca linie oficial ă a
partidului, teza construirii socialismului într-o singur ă țară, înconjurat ă de dușmani și teza
ascuțirii luptei de clas ă după fiecare etap ă de construire a noii societ ăți. Aceste teze au
avut un impact politic decisiv în consolidarea legitimit ății ei pe plan interna țional, în special
în cadrul mi șcării comuniste și muncitore ști, unde orice gre șeală internă (crime, excese ale
cultului personalit ății, abateri grave de la linia oficial ă a teoriei) erau scuzabile în numele
greutăților inerente întâmpinate de prima țară care construia un alt mod de produc ție.
Greșelile erau inerente, având în v edere presiunile sistemului capitalist mondial la adresa
primului stat socialist din lume, miza uria șă a construirii cu succes a acestuia pentru soarta
proletariatului mondial. La ad ăpostul acestor campanii publicitare, mai mult decât
binevoitoare, Stalin a putut preg ăti în tihnă o revolu ție socială totală, inițiată de sus, care
va marca profund raporturile dintre societatea civil ă sovietică și sistemul ei politic. În primul
rând, modernizarea economic ă a U.R.S.S., impus ă de Stalin, în conformitate cu legile
economice ale socialismului, prin colectivizarea for țată și industrializarea accelerat ă, rup în
două societatea sovietic ă prin instituirea clivajului sat-ora ș, în sensul c ă țărănimea,
neavând o con știință de clasă revoluționară, ci una conservatoare sau tradi țională, trebuia
“ajutată” să se lepede de instinctul atavic al posesiei și propriet ății private.
2. Justificarea ideologic ă a terorii este cheia de bolt ă a totalitarismului sovietic, placa
turnantă pe care se bazeaz ă toate ac țiunile și tactica lui Stalin în vederea acapar ării puterii
totale. Ea se sprijin ă pe următoarele m ăsuri care au marcat ordinea revolu ționară și au
asigurat succesul proiectului politic al lui Stalin: a) Atomizarea societ ății sovietice
cu ajutorul cuplurilor dihotom ice din discursul ideologic.
Cuplului țarism-revolu ție sau chiar expoatare-eliberare ; se adaug ă cuplurile tr ădător-erou ;
muncitor frunta ș-sabotor ; chiabur- țăran sărac, muncitori- țărani; muncitori necalifica ți-
specialiști. Aceste cupluri, centrate în special în jurul sintagmei “clas ă muncitoare”,
legitimeaz ă lupta de clas ă prin favorizarea categoriilor soci ale cu interese opuse.
b) Procesele spectacol sau demonstrative ocupă un loc considerabil în legitimarea
sistemului politic totalitar. Spre deosebire de procesele politice clasice, care opun pe
acuzați și pe acuzatori într-un conflict politic real și care respect ă regulile procedurale,
oralitatea și contradictor ialitatea, func ția procesului-spectacol este de a legitima noul
sistem de valori în curs de consolidare și, indirect, de a legitima teroarea. Vechii adversari
ai lui Stalin: Buharin; Zinoviev; Kamenev nu numai c ă renunță la ideile lor, dar în memorii
disperate și repetate ei cer șesc “tătucului” iertarea , asigurându-l de fidelitatea lor și
regretând “r ătăcirile” din trecut fa ță de orientarea genial ă a “părintelui popoarelor”. Mai
mult, în timpul precesului Buharin a recunoscut toate capetele de acuzare imaginare
împotriva lui și a cerut o pedeaps ă exemplar ă pentru el însu și. Când s-a pronun țat sentin ța
la moarte prin împu șcare a sfâr șit strigând: “Tr ăiască tovarășul Stalin!”
c) Crearea statului de drept totalitar se bazeaz ă pe “combina ția dintre m ăsurile de urgen ță
și un legalism crescând”. Asocierea terorii și a dreptului confer ă legitimitate juridic ă tuturor
măsurilor teroriste prin validarea lor de c ătre voința popular ă care, în cadrul democra ției
populare, atinge aproape unanimitatea. Dar și voința popular ă este trucat ă și manipulat ă,
prin mecanismele terorii, la fel cum legalitatea este una de parad ă, exterioar ă, care să
arunce praf în ochii prostimii. “Teroarea și legalitatea sunt cele dou ă aspecte inseparabile
ale unei aceleia și atitudini totalitare. Teroarea creeaz ă imprevizibilul, legalitatea
restaureaz ă previzibilitatea”16.
d) Consolidarea statului-partid și, apoi, a partidului-stat. Ca stat al dictat urii proletariatului,
statul sovietic este voin ța clasei dominante ridicate la rang de lege. Ini țial, stat al

176muncitorilor și țăranilor, stat al întregului popor , statul va deveni monopolul for ței în mâinile
unei elite conduc ătoare compus ă din activi știi de partid, aparatciki și din membrii temutului
NKVD. Acest stat va da na ștere unei birocra ții numeroase care vor controla total activit ățile
sociale, fiind controlate, la rândul lor, de cele dou ă instituții mai sus men ționate, pân ă când
vor fi înghi țite în structura monoorganiza țională a partidului.
e) Crearea omului nou și rotația cadrelor . O formă indirectă de control asupra societ ății era
inocularea în incon știentul noilor elite și echipe de cadre c ă nimeni nu este de neînlocuit.
Progresiv cu consolidarea puterii personale, oligarhia partidului va fi înlocuit ă prin valuri
succesive de cadre de rezerv ă care vor anihila stabilitatea și securitatea locurilor de
muncă și vor înăbuși din fașă orice încercare de rezisten ță, datorită neîncrederii în noii
veniți. Aceast ă clasă instabilă trebuia s ă execute, în schimbul avanatajelor temporare,
indicațiile de sus, concurând pent ru a intra în gra țiile stăpânului de la Kremlin, în
îndeplinirea sarcinilor, în spionarea și delațiunea reciproc ă. Prin aceste caracteristici, clasa
politică din anii ’40 și-a subminat baz ele puterii proprii și a declan șat cultul de șănțat al
personalit ății. Corelativ, ajutat de o ideologie s ărăcită în conținutul ei concret, Stalin î și
suprapune modelul s ău de semizeu proiectului utopic de om nou , de homo sovieticus ,
după chipul și asemănarea ideologiei totalitare îns ăși. Acesta, a șa cum îl cunoa ștem deja
din bogata literatur ă proletcultist ă a anilor ’30, avea el însu și trăsături de supraom. Voin ța
lui revolu ționară și credința în juste țea cauzei trebuiau s ă transcend ă de fiecare dat ă
instinctele lui naturale, ceea ce propaganda numea “influen țe ale vechii societ ăți”. El
trebuia s ă aibă o atitudine intransigent ă față de aceia care șovăiau sau se eschivau de la
sarcini; trebuia s ă înfiereze cu mânie proletar ă orice atutudine defetist ă sau dușmănoasă
la adresa noii societ ăți; trebuia s ă pună mai presus interesele generale decât cele
particulare. Chiar și dragostea era condi ționată ideologic, în sensul c ă fidelitatea fa ță de
linia politic ă, realizările în produc ție etc. erau calit ăți care cânt ăreau tot atât de mult în
procesul de apropiere dintre doi tineri ca și calitățile lor fizice sau morale. Aceast ă credință
în justețea cauzei a fost transformat ă de propagand ă într-un sistem de urm ărire și
delațiune general ă, într-un fel de bellum omnium contra omnes , cu efecte spectaculoase
asupra eficien ței controlului total și implicit, asupra atomiz ării societății civile. De altfel, se
cunoaște cazul pionierului Kovalov, larg popularizat, care la nou ă ani și-a trădat părinții
pentru că în casă criticau st ările de lucruri din cadrul societ ății sovietice.
f) Rolul poli ției politice în amplificarea terorii și consolidarea sistemului
Poliția politică va deveni instrumentul privilegiat al lui Stalin în controlul societ ății sovietice
și în consolidarea ei, prin amplificarea te rorii la cote inimaginabile. Prin puterile
dicreționare acordate, poli ția politic ă (CEKA; NKVD și apoi KGB) se va eschiva oric ărui
control din partea statului sau societ ății civile. Ea nu va fi r ăspunzătoare sau obedient ă
decât în fa ța secretarului general al partidului, deopotriv ă șef al statului și comandant
suprem al for țelor armate. Aceast ă concentrare a puterilor într-o singur ă persoan ă va
pregăti înghițirea statului de c ătre partid, apoi a statului-partid de c ătre poliția politic ă.
Aceasta va ajunge s ă fie un stat în stat, impos ibil de a mai fi controlat ă și care, datorit ă
creșterii exponen țiale a puterii sale, va face din propriul ei p ărinte o marionet ă, adeseori
obligată să joace o pantomim ă, un rol ingrat, acela de a justifica propriile ei ac țiuni. Căci
dictatorul cade în plasa propriei sale puteri: pe m ăsură ce legitimitatea regimului se
diminueaz ă, forța de coerci ție se intensific ă și, odată cu aceasta, rolul organelor de
represiune care î și impun propria lor logic ă funcționării sistemului.

3. Tipologia totalitarismelor
Între totalitarismele maligne (stalinismul și nazismul) se întinde o gam ă extrem de variat ă
de regimuri politice, mergând de la autoritarismul regimur ilor militare din America Latin ă
până la totalitarismele asiatice. Nu toate îns ă întrunesc caracteristicile unui regim totalitar

177pur. Controlul statului asupra societ ății civile, distrugerea plura lismului politic, cenzura
impusă mass-mediilor variaz ă considerabil, iar culturile politice și tradițiile vieții istorice
accentueaz ă și ele diferen țele. În literatur a de specialitate pân ă nu de mult regimurile
totalitare erau tratate într-un mod uniform, considerându-se c ă ele deriv ă din acela și bloc
monolitic al ideologiei unice și universale. Semnul de recunoa ștere era r ăul absolut pe
care aceste regimuri l-au adus dezvolt ării omului. Dar chiar și în cadrul aceleia și specii
totalitare, exist ă diferențe multiple care se întind de la nuan țe până la deosebiri structurale.
Să luăm, de exemplu, cele dou ă mari familii ale totalitarismului: de dreapta și de stânga,
iar în cadrul lor cele dou ă cupluri: fascismul și nazismul, respectiv totalitarismul sovietic și
cel chinez. Contrar stereotipiilor pr opagandei comuniste care trata nazismul și fascismul
într-un mod nediscriminat, între aceste dou ă forme ale totalitarismului de dreapta exist ă
deosebiri substan țiale. Astfel, fascismul it alian nu a avut o component ă intrinsec ă
antisemit ă sau rasist ă. Spre deosebire de omologul s ău german, fascismul a fost obsedat
de ideea imperial ă, în acord cu megalomania lu i Mussolini. Italia trebuia s ă-și recâștige
statutul de mare putere în bazinul M ării Mediterane, a șa cum a fost Imperiul Roman în
perioada lui de maxim ă înflorire din secolul I î.e.n.
Deși ambele regimuri sunt adversarele liberalismului și comunismului, la nivelul teoriei
politice, al concep ției despre stat și partid, specificul culturilor na ționale, realit ățile istorice
și obiectivele urm ărite genereaz ă diferențe care pot fi u șor percepute la o analiz ă istorică a
doctrinei. Astfel între conceptele de stato totalitario , elaborat de Mussolini și Gentile și
statul total elaborat în 1930-1932 de Ernst Junger și apoi dezvoltat de Carl Schmitt vor
apărea în curând nuan țe divergente. Doctrina fascist ă nu respinge bazele tradi ționale ale
puterii de stat: ea le hipertrofiaz ă până la statocra ție: “Totul în stat, nimic în afara statului,
nimic împotriva statului” afi rma Mussolini în discursul s ău de la Scala din Milano din 22
octombrie 1924. În doctrina na țional-socialist ă există o mistic ă a statului indus ă de
încarnarea ideii de drept în F uhrer. Personalitatea harismatic ă a acestuia ar facilita
fuziunea dintre Volksgeist (spiritul poporului) și Das Prinzipfuhrer (principiul conducerii).
De aici urmeaz ă principiul infailibilit ății deciziilor luate de Fuhrer care încarneaz ă, astfel,
ideea de stat, de na țiune și de drept. În doctrina fascist ă, statul este personificarea moral ă
a ideii de popor. Aspira ția secular ă spre formarea statului na țional unitar și spre afirmarea
conștiinței de sine este posibil ă numai în statul fascist: “Poporul este corpul statului și
Statul este spiritul poporului. În conceptul fascist poporul este stat și statul este popor”17.
Națiunea este, în doctrina fascist ă, o comunitate solidar ă și voluntar ă, capabil ă să ajungă
la conștiința de sine datorit ă statului care o integreaz ă: “Națiunea este un organism dotat
cu o existen ță, cu scopuri, cu mijloace de ac țiune superioare în putere și în durat ă celor
ale indivizilor izola ți sau grupa ți care o compun (…). Unitate etic ă, politică și economic ă,
ea se realizeaz ă integral în statul fascist”18. Calul de b ătaie al fascismului italian r ămâne
însă concepția liberal ă despre stat și națiune. Individualismul liberal și statul minimal,
separarea puterilor și ideea de suveranitate popular ă sunt confiscate în favoarea datoriilor
individului fa ță de stat: “Pentru fascism, st atul este absolutul în fa ța căruia indivizii și
grupurile nu sunt decât relativi (…) Indivizi și grupuri nu sunt de conc eput decât în cadrul
statului (…) Statul a devenit adev ărata realitate a individului . (…) Pentru fascism, totul
există doar în stat și nimic omenesc sau spiritual nu exist ă și nu are valoare în afara
statului”19.
Mult mai subtile sunt nuan țele care separ ă totalitarismul sovietic de cel chinez. “Dictatura
democratic ă a întregului popor”, cum au denumit conduc ătorii chinezi noul regim, tr ădează
deja o schimbare de optic ă, alianța dintre țărănimea majoritar ă, clasa muncitoare
incipientă, burghezia comercial ă și industrial ă. Specificul revolu ției chineze, cu “Marele
Salt Înainte” și “Marele Mar ș” și-a pus amprenta asupra gândir ii politice chineze. Revolu ția
a avut loc într-o țară profund subdezvoltat ă, cu țărani și pentru țărani. Dar nu optica

178economicist ă prevaleaz ă în regimul totalitar chinez cât factorul ideologic al form ării omului
nou, proiect e șuat în totalitarismul sovietic. Eludând schemele dezvolt ării la Marx, dup ă
care “existen ța determin ă conștiința” și “baza determin ă suprastructura” Mao va reorienta
filosofia regimului pe o baz ă a revolu ției permanante. Obiectivul central al revolu ției
chineze nu mai este modernizarea for țelor de produc ție pentru traducerea în via ță a
principiilor de reparti ție socialis ă în vederea cre șterii nivelului de trai, ci formarea omului
nou. Pentru aceasta noile raporturi sociale de produc ție sunt insuficiente, de vreme ce ele
reproduc mentalitatea economic ă bazată pe profit, a modurilor de produc ție burghez ă.
Trebuia f ără milă extirpat din om inst inctul atavic de proprietate, înscris în evolu ția natural ă
a speciei. Pentru aceasta erau necesare mai multe revolu ții, creșterea vigilen ței
revoluționare și o izolare a omului nou fa ță de influen țele nefaste ale capitalismului. Iat ă
cum una din tezele materialismului istoric – influen ța mediului (decisiv ă) în formarea
personalit ății – este abolit ă. Omul nou se formeaz ă în lupta împotriva capitalismului, fiind
vorba de edificarea unei societ ăți cu o logic ă diametral opus ă celei capitaliste. Revolu ția
culturală chineză constă în modelarea spiritului uman care s ă permită instaurarea unor
raporturi sociale de tip nou. Acestea, la r ândul lor, ar da veritabilul sens comunist
transform ărilor structurale obiective. Na ționalizarea mijloacelor de produc ție, planificarea
economic ă, planul centralizat unic, parti dul unic – toate aceste structuri obiective nu ar fi
putut garanta prin ele însele construirea societ ății comuniste dac ă nu s-ar fi realizat mai
întâi construirea omului nou. În fa ța pericolului ca revolu ția chinez ă să nu degenereze, ca
revoluția bolșevică, într-un capitalist de stat, Mao a declan șat revolu ția cultural ă. “Marea
Revoluție Cultural ă Proletar ă în curs, scria el în 1967, este prima de acest fel. Revolu ții de
tipul acesta va trebui s ă aibă loc în viitor (…). To ți membrii partidului și poporului în
totalitatea sa trebuie s ă se fereasc ă să creadă că totul va fi pus la punct dup ă una, dou ă,
trei sau patru revolu ții culturale. Trebuie s ă fim foarte aten ți să nu ne sl ăbim vigilen ța”20.
Polemica declan șată de comuni știi chinezi împotriva Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice la Conferin ța Interna țională a partidelor comuniste și muncitore ști de la Moscova
din iunie 1957 a avut ca punct c entral pe ordinea de zi consecin țele raportului secret al lui
Hrusciov la al XX-lea Congres al P. C.U.S. (februarie 1956) pentru imaginea și dezvoltarea
socialismului în lume. Comuni știi chinezi și albanezi au acuzat dezv ăluirea crimelor comise
de Stalin în U.R.S.S., considerând c ă meritele acestuia pentru victoria socialismului sunt
mult mai mari decât gre șelile comise în lupt ă cu dușmanul de clas ă, intern și extern. De
aici și contestarea rolului conduc ător pe care și l-a arogat P.C.U.S. în cadrul mi șcării
comuniste și muncitore ști interna ționale pe baza legitimit ății oferită de meritul primului
partid care a realizat cu succes prima revolu ție socialist ă din istoria omenirii. Comuni știi
chinezi repro șau omologilor sovietici c ă au trădat spiritul leninismului c ă, interpretând
construc ția socialismului în cheie economicist ă, grila unei moderniz ări economice for țate,
au transformat socialismul în capitalism de stat. Au permis p ătrunderea în economia
sovietică a categoriilor modului de produc ție capitalist, bazat pe urm ărirea profitului, a
stimulentelor materiale și a însușirii private a prosus elor muncii. Au copiat modul de via ță
occidental, caracterizat prin lux ostentativ și plăceri materiale. Și-au construit vile în
stațiunile de odihn ă, și-au cump ărat autoturisme de lux din Occident, și-au depus în
băncile str ăine câștigurile transformate în valut ă. Aceste atacuri cunoscute în istoria
recentă a socialismului sub numele de “revizioni sm sovietic” au continuat de-a lungul
deceniului șapte când au culminat cu conflictul militar de-a lungul frontierei chino-sovietic ă
în vara anului 1969.

4. Regimurile totalitare din Europa central ă și de sud-est
Regimurile totalitare din Europa central ă și de sud-est reflect ă cu destul ă fidelitate evolu ția
raportului de for țe de la sfâr șitul celui de-al doilea r ăzboi mondial când înfrângerea

179Germaniei hitleriste era iminent ă, iar prăvălirea Armatei Ro șii spre Berlin anun ța lumii că o
nouă putere mondial ă se profila la oriz ont – Rusia Sovietic ă. Franța ieșise din r ăzboi
umilită; pentru a se salva Anglia “d ăruise” americanilor sistemul ei colonial, iar în condi țiile
în care U.R.S.S. f ăcea cărțile în Europa Churchill s-a gr ăbit să ofere ursului bucata cea
mare, sperând s ă salveze ceea ce se mai putea salva. Prin celebrele procente privind
sferele de influen ță înmânate lui Stalin în timpul Conferin ței de la Ialta (februarie 1945)
Churchill spera s ă salveze Grecia și Mediterana de o posibil ă extindere a influen ței
sovietice în axa planetar ă a geopoliticii: Pacific-Mediter ana-Atlantic. Evident, piesa de
schimb a fost Europa de sud-est și Europa central ă. Instaurarea regimului s-a realizat
progresiv, în perioada 1945-1948, într-o m ăsură direct propor țională cu procentajul sferei
de influen ță stabilit la Ialta: Grecia: 90% – Occi dentul; 10% – U.R.S.S.; Jugoslavia: 50% –
50%; Bulgaria: 25% – Occidentul; 75% U.R. S.S.; România: 10% – Occidentul; 90% –
U.R.S.S. Sub rezerva c ă aceste cifre au fost fixate în plin ă desfășurare a r ăzboiului se pune
întrebarea: de ce ele nu au fo st revizuite la Conferin ța de la Postdam din octombrie 1945
sau la o dat ă ulterioar ă având în vedere participarea României la victoria puterilor aliate
împotriva nazismului dup ă 23 August 1944? De ce Bulgaria și Ungaria, aliate fidele
Germaniei, au primit un procentaj care le permitea o protec ție mai mare a Occidentului? În
contradic ție violent ă cu o anumit ă tendință a unei p ărți din istoriografia român ă și
internațională care încearc ă să insinueze ideea unei predispozi ții a sufletului românesc
pentru regimurile dictatoriale, noi consider ăm că perioada 1945-1948 este o pagin ă
glorioasă din epopeea supravie țuirii noastre ca entitate politic ă și spiritual ă. Eforturile
disperate ale clasei politice române ști de a salva imposibilul s-au lovit de t ăcerea
impasibil ă a unui Occident care, dup ă ce abandonase în mod cinic ni ște popoare
nevinovate, continua s ă gireze din umbr ă, cu prestigiul imaginii sale democratice și
umanitariste, sovietizarea for țată a regimurilor politice din aceste țări
21. Ce putea s ă mai
facă un popor l ăsat la discre ția totală a voinței politice a Moscovei? Încerc ările lui
Sănătescu și Rădescu, ale regelui Mihai I și ale lui Iuliu Maniu de a salva institu țiile
democratice și viața constitu țională din România s-au lovit de t ăcerea complice a puterilor
aliate, în primul rând S.U.A. și Anglia.
Instaurarea regimurilor comuniste în Cehoslova cia, Polonia, Ungaria, Albania, Bulgaria,
România cunoa ște o fază de tranzi ție, cuprins ă în perioada 1945-194822. Intensitatea și
violența impunerii modelului sovietic reflect ă cu destul ă fidelitate procentele stabilite la
Ialta. În România imita ția modelului stalinist s-a f ăcut în mai multe faze, ca, de altfel, în
toate țările vizate de sovietizarea for țată. Prima etap ă, între 23 august 1944 și 6 martie
1945, adic ă instaurarea guvernului democratic-popul ar dr. Pentru Groza, poate fi
caracterizat ă prin urm ătoarele evenimente: semnarea armisti țiului de pace cu U.R.S.S. la
12 septembrie 1944 în condi ții economice înrobitoare; propulsa rea partidului comunist în
viața politică a țării prin presiunea f ățișă și amestec agresiv al Moscovei în via ța internă;
activarea nucleului conduc ător al partidului comunist adus de la Moscova în frunte cu Ana
Pauker, W. Roman, Leonte R ăutu, Iosif Chi șinevski, Al. Bârl ădeanu și impunerea unora
dintre ei în guvernul democrat-popular. Ac est nucleu va conduce efectiv România în
perioada 1945-1952 în detrimentul celorlalte dou ă nuclee: al comuni știlor afla ți în
ilegalitate, în frunte cu Ștefan Fori ș, asasinat în 1944; al comuni știlor români închi și la
Doftana și Târgu Jiu, sub conducerea lui Gh. Gheorghiu-Dej (Nicolae Ceau șescu, Chivu
Stoica, Gh. Apostol, Constantin Pârvulescu) care vor ocupa e șalonul II în organele
superioare ale partidului, sp re deosebire de grupul “devia ționiștilor de dreapta”: Ana
Pauker, Vasile Luca, Teoharie Georgescu; suprimarea pluralismului politic prin
desființarea partidelor politice istorice în 1947; transformarea sistemului politic prin
abolirea monarhiei constitu ționale și proclamarea republicii populare la 30 decembrie

1801947; elaborarea unei noi Constitu ții în 1948 care a consfin țit rolul conduc ător al partidului
unic în societatea româneasc ă; transformarea sistemului politic prin desfiin țarea institu țiilor
burgheze și înlocuirea lor cu cele de tip sovietic (de exemplu Marea Adunare Na țională,
parlament unicameral, ca organ suprem al puterii de st at); instituirea terorii și justificarea ei
ideologic ă printr-o propagand ă ce viza discreditarea fapt elor regimurilor bazate pe
exploatarea omului de c ătre om. Ridicarea luptei de clas ă la rang de structur ă
fundamental ă a vieții politice a permis distr ugerea elitelor politice și intelectuale ale
României, începând cu februar ie 1948 iar, începând cu 1950, și a elitelor morale, adic ă a
celor peste 80.000 de țărani, așa-zișii chiaburi considera ți sabotori ai economiei na ționale
pentru c ă nu au putut da statului cotele-p ărți impuse de comuni ști. Naționalizarea
principalelor mijloace de produc ție (11 iunie 1948); colectivizarea for țată a agriculturii
(încheiat ă la 27 aprilie 1962); industrializarea accelerat ă a economiei na ționale pe baza
planurilor cincinale; introducerea planific ării ca unica modalitate de conducere a economiei
repetă aidoma etapele, metodele și măsurile luate de regimul sovietic în construirea
socialismului. Metode și măsuri a căror aplicare fidel ă era asigurat ă de consilierii sovietici
prezenți în toate institu țiile centrale ale statului.

181NOTE

1 Luc Ferry; Evelyne Pisier-Kouchner, Le totalitarisme . În: Traité de science politique vol. II, ( Les
regimes politiques contemporaines ), Paris, P.U.F., 1985, p. 118.
2 Ibidem , p. 119.
3 Aron, Raymond, Démocratie et totalitarisme , Paris, Ed. Gallimard, 1965, p. 287-288.
4 Ibidem , p. 290.
5 Ibidem , p. 290.
6 Ibidem , p. 302.
7 Ibidem , p. 294.
8 Spiro, Herbert, Totalitarism. În: International Encyclopedia of the Social Sciences , vol. 16,
1968.
9 Friedrich, Carl J. , Totalitarism , Cambridge, Harvard University Press, 1954.
10 Deutsch, Carl W., Craks in the Monolith and patterns of desintegration totalitarian systems,
op. cit ., supr.
11 Marcuse, Herbert, Raison et Révolution , Paris, Minuit, 1968.
12 Layton, Geoff, Germania: al Treilea Reich, 1933-1945 , București, Editura ALL. 1999, p. 15-16.
13
14 Carrère d’ Encausse, Helene, U.R.S.S. ou le totalitarisme exemplaire . În: Traité de science
politique , vol. II ( Les regimes politiques contemporaines ) , Paris, P.U.F., 1985, p. 213.
15 Ibidem , p. 214-215.
16 Ibidem , p. 217.
17 Mussolini, Benito, Cuvântare la cea de a X-a aniversare a regimului , Roma, 1932.
18 La carta del Lavoro , Milano, 1927, art. 3.
19 Mussolini, Benito, Le Fascisme, doctrine et institution , Paris, Denoel and Steele, 1933.
20 Daubier, Cf.J., Histoire de la révolution culturelle prolétarienne en Chine , Paris, 1970.
21 Vezi, în aceast ă privință, excelentele c ărți ale avocatului Baciu Nicolae, Ialta și crucificarea
României; Agonia României. 1944-1948.
22 Ibidem.

182Capitolul 9
DOCTRINA PARTIDULUI UNIC ȘI A ROLULUI S ĂU CONDUC ĂTOR

1. Ideologia marxist-leninist ă – sursă de legitimitate a rolului politic conduc ător al
partidului unic.
Teoria partidului unic ocup ă un loc proeminent în doctrinele po litice ale secolului al XX-lea.
Nu numai partidul de cadre (bol șevic) creat de Lenin în 1903 se bucur ă în ultimul timp de o
atenție sporit ă, dar și partidul unic creat de Hitler și de Mussolini. Ca secol al
totalitarismelor, secolul al XX-lea poate fi caracterizat printr-o combinare savant ă a
ideologiei cu represiunea; regi murile dictatoriale confer ă partidului unic monopolul
coerciției și al controlului absolut al statului asupra societ ății civile. Apari ția și consolidarea
regimurilor dictatoriale, în Europa și nu numai, indiferent de forma lor na țională sau de
caracterul lor extrem sau malign, nu se puteau realiza f ără o legitimitate minimal ă a rolului
partidului unic în societ ățile respective. Or, sursa din care aceste regimuri î și extrag
legitimitatea minimal ă care să le justifice existen ța și faptele pe scena istoriei sunt
ideologiile. Partidele de tip unic sunt, prin excelen ță, partide ideologice. Atât cele de
dreapta, cât mai ales cele de stânga, sunt configura ții și dispozitive ale unei ideologii unice
și universale, ridicat ă la rang de “ știință a științelor”, de “adev ăr nemuritor despre lume și
viață”, așa cum este definit ă ideologia marxist-leninist ă în documentele partidelor
comuniste și muncitore ști. Or, ceea ce caracterizeaz ă aceste ideologii este ștergerea
totală a distinc ției dintre adev ăr și fals în interpretarea realului ca și conglomeratul de
elemente mitice și utopice în impunerea unei concep ții despre lume și viață. Funcțiile
justificativ ă și incitativ ă au un rol predominant: propaganda devine un alter ego al
discursului ideologic. “Propaganda noastr ă este just ă pentru c ă este adev ărată” (Lenin).
Orice ideologie totalitar ă are un corp de documente sacre, de eroi și mituri fondatoare;
atingerea lor echivaleaz ă cu un sacrilegiu și se pedepse ște ca atare. În Italia, partidul
fascist reprezint ă personificarea moral ă a națiunii italiene, în sensul c ă tot ce-i mai pur din
cadrul na țiunii italiene trebuie s ă facă parte din fascii cu necesitate. În doctrina fascist ă,
statul este depozitarul virtu ților naționale; prin urmare, atât statul cât și națiunea vor fi
asimilate în partidul unic. În doctrina nazist ă, statul dispare în personificarea ideii de drept
reprezentat ă de Führer; principiul conducerii în stat este sinteza dintre Volksgeist , întrupat
de Führer, și ideologia partidului nazist care, la rândul ei, este o emana ție a istoriei și
înțelepciunii poporului german.
Ideologia marxist-leninist ă are ca obiectiv suprem realizarea societ ății fără clase,
societatea comunist ă. O proiec ție mitică a unei vârste de aur reactualizat ă, în care mitul
bunului s ălbatic, al egalit ății și comunitarismului aminte ște de societ ățile perfecte ale
utopicilor. În concep ția lui Marx îns ă, comunismul nu este decât preistoria umanit ății.
Pentru a forma omul nou, eli berat de instinctele animalice, și societatea f ără clase trebuiau
parcurse mai multe etape istorice intermediar e dintre care cele mai importante sunt
distrugerea societ ăților bazate pe exploatar ea, instaurarea societ ății socialiste ca treapt ă
preliminar ă spre societatea comunist ă. Ca filosofie a schimb ării sociale prin revolu ție,
ideologia marxist ă va descoperi, din succesiunea modurilor de produc ție, noul subiect
istoric al acestei schimb ări fără precedent și implacabile din istorie – proletariatul. A șa cum
burghezia s-a afirmat în cadrul procesului de ra ționalizare economic ă a statelor absolutiste
ca un factor economic de progres, tot astfel prol etariatul s-a afirmat ca un nou actor politic
în cadrul proceselor de modernizare economic ă, prin cei doi piloni ai ei: urbanizarea și
industrializarea. For ța care propulseaz ă cele dou ă clase sociale în noii actori politici sunt
legitățile interne care ac ționează la nivelul fiec ărui mod de produc ție. Legea fundamental ă
a capitalismului: “însu șirea tot mai privat ă a produsului muncii în condi țiile socializ ării tot

183mai crescânde a proceselor de produc ție” reprezint ă, totodată, fundamentul ideologic din
care se vor dezvolta argumentele schimb ării sociale la Marx. În primul rând, proprietatea
este un furt. În logica tradi ției comuniste, pr oprietatea privat ă este o înc ălcare a dreptului
natural și este inferioar ă propriet ății comune deoarece produc e abuzuri, inegalit ăți,
declanșează în om instinctul și plăcerea distructiv ă a posesiei care alieneaz ă ființa umană
de puritatea sa originar ă. Exploatarea omului de c ătre om este ultima consecin ță a acestui
proces cumulativ de nedrept ăți istorice: muncitorii, lipsi ți de proprietate, nu au de vândut
decât for ța de munc ă a brațelor. Și întrucât capitali știi vor să-și maximizeze profiturile, în
concuren ță cu ceilal ți capitaliști pe piață, ei vor intensifica exploatarea for ței de munc ă și
vor căuta să revoluționeze for țele de produc ție care s ă ducă la un randament și
productivitate superioare a m uncii. De aceea Marx elaboreaz ă teza contradic ției
antagonice dintre for țele de produc ție înaintate și relațiile de produc ție înapoiate, tez ă care
stă la baza modelului marxist de schimbare social ă prin revolu ție.
Teoria partidului unic și a rolului s ău politic conduc ător are ca fundament ideologic idealul
societății comuniste f ără clase. Pe m ăsură ce procesele de omogenizare social ă duc la
formarea poporului unic munc itor, structura de clas ă se modific ă în sensul unei apropieri
valorice dintre clase și apoi al ștergerii diferen țelor dintre ele. Interesul na țional poate fi
mult mai bine reprezentat de un sistem cu un singur partid decât de un sistem pluripartidist
unde, în spatele reprezent ării intereselor de grup, se ascunde lupta pentru urm ărirea
propriilor interese. De aceea, metamorfoza ideologic ă a rolului politic conduc ător al
partidului este func ție de schimb ările survenite în structurile sociale și de clas ă ale
societății române ști. Perioada care subîntinde cele dou ă sintagme: a) “partidul –
detașamentul de avangard ă al clasei muncitoare” și b) “partidul – centrul vital al na țiunii”
reflectă cu exactitate efortul propagandei de a conserva statutul de partid unic și al rolului
său conduc ător în condi țiile unei dinamici sociale f ără precedent:
“Partidul Muncitoresc Român este deta șamentul de avangard ă, organizat, al clasei
muncitoare, for ța conduc ătoare a poporului în Republica Popular ă Română. El este forma
cea mai înalt ă de organizare a clasei muncitoare. În rândurile partidului se unesc cei mai
conștienți și mai înainta ți oameni ai clasei muncitoare, ai țărănimii muncitoare și ai
intelectualiat ății”1.
Pe măsură ce compozi ția social ă și structura de cadre a partidului comunist se
complexific ă, noțiuni ca “dictatura proletariatului” și “detașamentul de avangard ă a clasei
muncitoare” devin u șor anacronice. Prin urmare , în recuzita propagandistic ă vor apărea
alte teze ideologice, menite s ă legitimeze rolul conduc ător al partidului unic în noile etape
și condiții ale construc ției socialiste.
“Partidul reprezint ă nucleul în jurul c ăruia graviteaz ă întreaga societate și de la care
radiază energia și lumina ce pun în mi șcare și asigură funcționarea întregului angrenaj al
orânduirii socialiste. La rândul s ău, partidul se regenereaz ă continuu sub impulsul
puternicelor fascicule de energie și lumină ce se îndreapt ă continuu spre el din rândul
națiunii noastre socialiste. Putem spune c ă partidul comunist îndepline ște rolul de centru
vital al întregului nostru sistem social”2.
Participarea oamenilor muncii la procesele de conducere colectiv ă, noua calitate a
acestora de proprietari, produc ători și beneficiari ai muncii lor impun ca for ță politică
conducătoare P.C.R. care trebuie s ă coordoneze și să controleze îndeplinirea hot ărârilor,
a planurilor de dezvoltare economico-social ă elaborate pe baze științifice. În acest scop a
fost creat ă o vastă rețea de organisme social -politice, cu dubl ă subordonare, de partid și
de stat, care asigur ă diversificarea și centralizarea controlului exercitat de P.C.R. prin
unirea în cadrul lor a organiza țiilor de mas ă și obștești. Astfel, Frontul Democra ției și
Unității Socialiste (F.D.U.S.) reunea în rândurile sale, sub conducerea Partidului Comunist
Român, sindicatele, organiza țiile de femei, Uniunea Tineret ului Comunist, organiza țiile

184profesionale, cooperatiste, consiliile na ționalităților conlocuitoare, uniunile creatorilor,
asociațiile și societățile științifice, cultural-sportive, cu ltele etc. În 1979, din ini țiativa lui
Nicolae Ceau șescu, au fost constituite, în cadrul F.D.U.S., Organiza țiile Democra ției și
Unității Socialiste (O.D.U.S.) care cuprind cet ățeni de peste 18 ani, nemembri de partid,
indiferent de na ționalitate. Ele sunt constituite pe baza principiului teritorial și al locului de
muncă (pe întreprinderi, institu ții, sate și cartiere). Dup ă cum rezult ă din statutul F.D.U.S.,
organiza țiile sale componente mobilizeaz ă și coordoneaz ă eforturile întregii na țiuni în
vederea înf ăptuirii orient ărilor programatice ale P.C.R.
Constituțiile R.S. România adoptate în perioada 1965-1989 stipuleaz ă toate, fără excepție,
în aceia și termeni rolul conduc ător al Partidului Comunist Român ca și superioritatea
modului de produc ție socialist asupra celorlalte forma țiuni social-economice. Dup ă ce în
Titlul I, articolul 2 se arată că în Republica Socialist ă România “înt reaga putere apar ține
poporului, liber și stăpân pe soarta sa”, în art. 3 se stipuleaz ă că “În Republica Socialist ă
România, for ța politică conducătoare a întregii societ ăți este Partidul Comunist Român”,
pentru ca în art. 4 s ă se afirme c ă “deținător suveran al puterii, poporul o exercit ă prin
Marea Adunare na țională și prin Consiliile populare, organe alese prin vot universal, egal,
direct și secret”3. … Marea Adunare Na țională este organul suprem al puterii de stat sub
conducerea și controlul c ăruia își desfășoară activitatea toate celelalte organe ale
statului”4. Art. 26 prevede c ă “cetățenii cei mai înainta ți și mai con știenți din rândurile
muncitorilor, țăranilor, intelectualilor și ale celorlalte categorii de oameni ai muncii se unesc
în Partidul Comunist Român, cea mai înalt ă formă de organizare a clasei muncitore,
detașamentul ei de avangard ă. Partidul Comunist Român exprim ă și slujește cu fidelitate
năzuințele și interesele vitale ale poporului, îndepline ște rolul conduc ător în toate
domeniile construc ției socialiste, îndrum ă activitatea organiza țiilor de mas ă și obștești,
precum și a organiza țiile de stat”5.
Alte componente ideologice care urm ăresc legitimarea partidului unic țin de dimensiunea
internaționalistă a ideologiei marxist-leniniste. Ideea c ă muncitorii nu au patrie, patria fiind
condiția lor de exploata ți, se asociaz ă cu structura de clas ă dihotomic ă prezentat ă în
teorie: contradic țiile antagonice dintre muncitori și capitali ști sunt atât de profunde încât
proletariatul, care nu are de pierdut decât lan țurile, va trebui s ă se organizeze pentru
răsturnarea ordinii politico- sociale a burgheziei. Îns ă varietatea condi țiilor concrete, de la
țară la țară, diferența etapelor de dezvoltare, a mentalit ăților, a culturilor politice reclam ă
existența unei for țe politice care s ă aplice legit ățile generale ale concep ției despre lume și
viață a proletariatului la condi țiile concrete din fiecare țară.
“În fiecare parte a lumii misiunea noastr ă prezintă aspecte speciale iar muncitorii de acolo
țin seama de acest lucru și pășesc pe propria lor cale la înf ăptuirea ei … Alegerea unei c ăi
sau alteia este treaba clasei muncitoare din aceast ă țară. Interna ționala nu- și permite s ă
dicteze în aceast ă chestiune și nici măcar să dea sfaturi. Dar ea î și exprimă simpatia
pentru fiecare mi șcare și îi acord ă sprijin în limitele prev ăzute de propriile ei legi”6.
Peste aproximativ 50 de ani Lenin va face din aceste idei “adev ăruri generale”: “legit ăți
subiective” a c ăror cunoa ștere și aplicare în construc ția socialist ă constă “în a ști să aplici
principiile generale și fundamentale ale comunismului la rela țiile specifice dintre clase și
partide, la ceea ce este spec ific în dezvoltarea obiectiv ă spre comunism, la particularit ățile
fiecărei țări în parte, pe care trebuie s ă știi să le studiezi, s ă le descoperi, s ă le presupui”7.
Pornind de aici, propaganda comunist ă din toate țările satelit va face din aceste afirma ții
principii de legitimitate ale rolului conduc ător al partidului com unist, rol care “este
determinat de existen ța unei linii politice generale care s ă aplice principiile marxist-
leninismului în conformitate cu condi țiile istorice ale țării respective, corespunz ător fiecărei
etape de dezvoltare a societ ății”8.

1852. Caracteristicile partidului de cadre creat de V. I. Lenin.
Din nefericire, Marx a l ăsat puține indica ții cu privire la felul cum va ar ăta viitoarea
societate socialist ă rezultată din distrugerea societ ății burgheze. Des ăvârșirea distrugerii
vechii societ ăți va fi opera proletariatulu i victorios într-o perioad ă de aproximativ șase luni
cunoscut ă sub numele de “dictatura proletariatului”. Cele câteva indica ții privind “asocierea
liberă a produc ătorilor” sau principiile de reparti ție care vor fi opera ționalizate în cadrul noii
societăți vor func ționa cel mult într-o republic ă comunal ă, după modelul Comunei din
Paris. Fiind consecvent în distr ugerea vechii forme de stat, Marx izgone ște din Cetate
politicul. Ce form ă de organizare și conducere îl va înlocui, de vreme ce Marx vedea în
partide doar coterii și ai căror membrii nu urm ăresc decât satisfacerea propriilor interese.
Adevărata școală de formare a con științei revolu ționare a proletarilor sunt sindicatele, care
le vor forma con știința politic ă necesar ă societății viitoare. Dar despre organizarea
spațiului public, a rela țiilor de putere în noua societate, des pre structurile sociale, rolul
grupurilor și al celorlalte categorii sociale și profesionale în func ționarea sistemului politic
socialist opera lui Marx este foarte s ăracă în sugestii.
V. I. Lenin va adapta teoria despre revolu ție a lui Marx la condi țiile celei mai slabe verigi
din dezvoltarea capitalismului: Rusia. Totodat ă, în acest proces, el va inversa teoria
marxistă, făcând din partidul politic agentul privilegiat al ac țiunii revolu ționare, iar din rolul
factorului subiectiv – al con științei comuniste – factor ul propulsiv al coagul ării acțiunii
revoluționare. Partidul de cadre bol șevic creat de Lenin în 1903, prin desprinderea violent ă
din P.S.D.M.R., nu mai are nimic din fizionomia clasic ă a partidelor de notabili, cercetat ă
de Max Weber și Sigmund Neumann. Membrii acesto r partide nu mai sunt aristocra ția
latifundiar ă, financiar-bancar ă care făcea politic ă fără să primeasc ă vreo remunera ție
oficială pentru acest lucru. La origine, parti dul totalitar de cadre cuprindea revolu ționari de
profesie a c ăror credin ță nestrămutată în cauz ă și loialitate fa ță de ideologia partidului
avea menirea s ă suplineasc ă cantitatea prin calitatea membrilor. Nu întâmpl ător celulele
de bază ale organiza țiilor partidului bol șevic care ac ționau conspirativ în perioada țaristă
includeau, în marea majoritate, pe memb rii cercurilor de studii marxiste, adic ă pe liceenii și
intelectualii de stânga, ini țiați în opera lui Marx și Engels.
De fapt, una din problemele ma jore pe care Lenin trebuia s ă le rezolve era tocmai baza
socială a partidului care trebuia s ă justifice din punct de vedere ideologic mitul clasei
muncitoare, clas ă conducătoare în societate. Or, în perioada form ării partidului bol șevic, la
începutul secolului al XX-lea, clasa muncitoare era extrem de sc ăzută în Rusia, intrat ă
recent în circuitul unei dezvolt ări capitaliste accelerate. Dup ă unele estim ări, înainte de
primul război mondial, clasa muncitoare di n Rusia nu atingea mai mult de 160.000-
170.000 de salaria ți. Mitul partidului co munist – ca avangard ă a clasei muncitoare – mit
creat de Marx, l-a obligat pe Lenin la o veritabil ă siluire a realit ății pentru a salva
valabilitatea mitului. Dac ă Marx acordase clasei muncitoare rolul de for ță politică
conducătoare în viitor, nu este mai pu țin adevărat că prognoza lui Marx se baza pe
dezvoltarea numeric ă și pe creșterea capacit ății organizatorice pe care aceast ă clasă le
prezenta în țările dezvoltate ale Occidentului, mai ales din Anglia. Lenin a trebuit s ă
salveze teoria, compensând deficien ța numeric ă a clasei muncitoare din Rusia prin
calitatea partidului de cadre format din revolu ționari de profesie a c ăror principal ă calitate
era adeziunea fanatic ă la valorile ideologiei marxiste, credin ța în cauz ă. În ce prive ște
structura partidului de cadre, V. I. Lenin afi rma: “Înainte de toate se pune întrebarea: prin
ce se men ține disciplina partidului revolu ționar al proletariatului? Prin ce se verific ă ea?
Prin ce se înt ărește? În primul rând, prin con știința avang ărzii proletariatului și prin
devotamentul acesteia fa ță de revolu ție, prin fermitatea sa, prin spiritul s ău de sacrificiu și
prin eroismul s ău. În al doilea rând, prin capac itatea sa de a lega, de a se apropia și, dacă
vreți, de a se contopi într-o anumit ă măsură cu masele mai largi ale oamenilor muncii, în

186special masele proletare, dar și cu masele muncitoare neproletar e. În al treilea rând, prin
conducerea politic ă justă exercitat ă de aceast ă avangard ă, prin strategia și tactica ei
politică justă, cu condi ția ca masele largi, prin propria lor experien ță, să se conving ă că
sunt juste”9. De aici necesitatea subordon ării membrilor de partid la principiile de
conducere: centralismul democratic și democra ția intern ă de partid, principii care nu
acordau bazei de militan ți decât un rol de fa țadă în acceptarea deciziilor impuse de sus.
c) “Disciplina de partid – una din condi țiile de baz ă pentru asigurarea unit ății politice, de
voință și de acțiune a partidului – este obli gatorie pentru toate organiza țiile și pentru to ți
membrii de partid; mi noritatea se supune necondi ționat majorit ății și este obligat ă să
aplice, în practic ă, fără rezerve, hot ărârile luate;
d) hotărârile organelor superioare de partid sunt obligatorii necondi ționat pentru organele
inferioare ale partidului”10. Conform teoriei leniniste, partidul clasei muncitoare, de și
avangarda clasei celei mai revolu ționare, avea nevoie la conducerea lui de intelighen ția
burgheză, care să poată descifra din mi șcarea istoric ă legitățile obiective ale progresului
pe care aceast ă clasă le conținea datorit ă virtuților ei. De aceea, orice decizie sau indica ție
venită din partea conducerii trebuia s ă fie acceptat ă sau însu șită de către bază; după cum
baza de militan ți nu putea veni cu propuneri sau cu sugestii care s ă contravin ă liniei
politice a nucleului conduc ător. Sub presiunea acestor condi ții, partidul bol șevic va
imprima în structurile sale organizatorice și acțiunii sale politice o dimensiune radical ă ce
amintește de teroarea iacobin ă.
“Fără un partid de fier, c ălit în lupt ă, fără un partid care s ă se bucure de încrederea tuturor
elementelor cinstite din clasa respectiv ă, fără un partid care s ă știe să urmărească starea
de spirit a maselor și s-o influen țeze, aceast ă luptă nu poate fi dus ă cu succes”11.
În Scrisoare c ătre un tovar ăș cu privire la sarcinile noastre organizatorice (1902), V. I.
Lenin analizeaz ă principiile de organizare a partidului de tip nou în condi ții de strict ă
conspirativitate: “Dat ă fiind necesitatea unei conspirativit ăți cât mai stricte și a păstrării
continuității mișcării, partidul nostru poate și trebuie s ă aibă două centre conduc ătoare :
O.C. (Organul Central) și C.C. (Comitetul Cent ral). Primul trebuie s ă conducă pe plan
ideologic, iar cel de-al doilea în mod direct și practic (…). Toat ă arta organiz ării
conspirative const ă în a folosi absolut toate posibilit ățile, în “a da de lucru tuturor”,
păstrând în acela și timp Conducerea întregii mi șcări, bineîn țeles, îns ă, nu în virtutea
puterii, ci în virtutea prestigi ului, a energiei, a unei experien țe mai bogate, a unor
cunoștințe mai multilaterale (?!), a unui talent mai mare (…). C ăderea unui comitet nu va
distruge atunci întreaga ma șină, ci doar va scoate din lupt ă pe conduc ători, care au
înlocuitori gata preg ătiți”12.
Caracteristicile de baz ă ale partidului de cadre bol șevic, expuse de Lenin în lucrarea Ce-i
de făcut? (1902) sunt: 1. o organiza ție puternic centralizat ă și disciplinat ă, ca o elit ă
restrânsă, compus ă din revolu ționari de profesie. “Afirm – sus ținea Lenin – : 1) c ă nici o
mișcare revolu ționară nu poate fi trainic ă fără o organiza ție de conduc ători stabili și care
să păstreze continuitatea; 2) c ă, cu cât e mai larg ă masa spontan ă atrasă în luptă, care
alcătuiește baza mi șcării și particip ă la mișcare, cu atât necesitatea unei organiza ții este
mai imperioas ă și cu atât trebuie s ă fie mai trainic ă această organiza ție (…); 3) c ă această
organiza ție trebuie s ă fie alcătuită mai ales din oameni care s ă se ocupe cu activitatea
revoluționară ca revolu ționari de profesie; 4) c ă într-o țară absolutist ă, cu cât vom
restrânge mai mult num ărul membrilor unei asemenea organiza ții, astfel încât s ă participe
la ea numai membrii care se ocup ă cu activitatea revolu ționară ca revolu ționari de profesie
și care au dobândit o preg ătire profesional ă în arta luptei împotriva poli ției politice, cu atât
mai greu va fi “de pr ins” o asemenea organiza ție și 5) cu atât mai numeroase vor fi
elementele atât din rândul celorlalte clase ale societ ății care vor avea putin ța să ia parte la
mișcare și să acționeze energic în cadrul ei…”13. Elementul de baz ă al organiz ării nu mai

187este secțiunea , ca în cazul partidelor socialiste, adic ă organizarea pe orizontal ă, ci celula .
Numărând câteva zeci de membri ( și nu câteva sute, precum sec țiunea) celula grupeaz ă
membrii de partid nu dup ă domiciliul lor, ci dup ă locul de munc ă (ateliere, uzine, institu ții
ale statului etc.). Acest tip de or ganizare permite un contact strâns și constant între
membrii celulei. Organi zarea devine o problem ă politică fundamental ă a partidului de tip
nou care condi ționează formele sale de lupt ă și misiunea sa istoric ă: “Organizarea este
singura arm ă pe care o are proletariatu l în lupta sa pentru cucerirea puterii. Dezbinat de
concuren ța anarhic ă care domne ște în societatea burghez ă, strivit de povara muncii silite
în folosul capitalului, aruncat mereu la fund, în complet ă mizerie, s ălbăticie și degenerare,
proletariatul poate deveni – și va deveni în mod inevitabil – o putere de neînvins numai
datorită faptului c ă unirea lui ideologic ă bazată pe principiile marxismului este consolidat ă
de unitatea material ă a organiz ării, care grupeaz ă milioanele de oameni ai muncii în
armata clasei muncitoare"14; 2. preocuparea pentru formarea unei culturi politice de
stânga , pornind de la analiza realit ăților concrete de la locul de munc ă în cheia paradigmei
marxiste exploata ți-exploatatori; 3. centralismul democratic și democra ția internă de partid
reprezint ă semnele indubitabile ale dictaturii. De și în teorie baza se bucur ă de o larg ă
autonomie în ce prive ște alegerea liderilor la toate nivelurile și luarea deciziilor, în realitate
alegerea conduc ătorilor și luarea deciziilor importante apar țineau Centrului în fa ța căruia
majoritatea trebuia s ă se supun ă necondi ționat: “ (…) partidul comunist nu va putea s ă-și
îndeplineasc ă misiunea sa decât dac ă este organizat în maniera cea mai centralizat ă
posibil, dac ă o disciplin ă de fier apropiindu-se de disciplina militar ă domnește în el și dacă
centrul partidului, îns ărcinat prin încrederea membrilor s ăi cu toată puterea, va fi prev ăzut
cu autoritatea și puterile cele mai mari”15. Acest regim “birocratico-bonapartist”, impus de
Lenin partidului, va transforma proletariatul revolu ționar într-un instrument docil în mâinile
Comitetului Central care, de altfel, nici nu avea provenien ță muncitoreasc ă. În 1904, L. N.
Troțki va anticipa profetic consecin țele unei asemenea structuri organizatorice asupra
regimului politic și, implicit, asupra statului socialist: “În politica intern ă a partidului aceste
metode determin ă ca organizarea partidului s ă se substituie Partidul ui, comitetul central s ă
se substituie organiz ării Partidului și, în final, un dictator s ă se substituie comitetului
central”16.
Și în ce prive ște dispari ția lentă a statului preconizat ă de Marx într-un viitor previzibil,
Lenin aduce corecturi serioase. Statul va disp ărea în comunism, dar comunismul este faza
superioar ă a dezvolt ării societ ății socialiste, foarte greu de antic ipat în timp ca realizare.
Chiar dac ă este un stat tranzitor iu, statul este înc ă necesar în primele faze ale construc ției
socialiste. În primul r ând, proletariatul întrebuin țează aparatul represiv și coercitiv al
statului pentru a anihila ultimele bastioane ale rezisten ței fostelor clase exploatatoare și, în
al doilea rând, pentru a asigur a implementarea noului sistem de valori, a marilor decizii
economice și, mai ales, pentru a asigura principiul reparti ției socialiste a bunurilor
(repartiția după muncă) în condi țiile unei penurii relative a acestora.
Unul din marii speciali ști în teoria partidului din secolu l XX, francezul Maurice Duverger,
face o caracterizare remarcabil ă partidului de cadre revolu ționar:
Membrului de partid i se ce re ca “zi de zi, în uzin ă sau în atelier, el trebuie s ă militeze în
cadrul celulei, adic ă să difuzeze în rândurile celor din ju r cuvintele de ordine ale partidului,
să le comenteze texte esen țiale din «L’Humanité» sau din cotidianul comunist local, s ă le
întrețină ardoarea revendicativ ă. Totodat ă, membrul de partid este și membru al
sindicatului (…), filial ă a partidului în care ac țiunea sa se prelunge ște și o completeaz ă pe
aceea a celulei. Întreaga sa via ță profesional ă este astfel încadrat ă de partid, dominat ă de
partid, consacrat ă cauzei partidului. Acela și lucru se întâmpl ă și cu organizarea timpului
său liber: o mare parte îi este absorbit ă de ședințele de partid, de sindicat sau ale
organiza țiilor anexe (“Partizanii p ăcii”, “Amicii U.R.S.S.” etc.), re stul timpului liber îi este

188organizat tot prin grija partidului: asocia ții sportive comuniste, baluri ale tineretului
comunist, s ărbători, chermeze și picnic-uri comuniste; ședințe de cinema comuniste;
cluburi literare sau artist ice comuniste; expozi ții și conferin țe comuniste, toate acestea
distribuie “divertismentul” membr ilor de partid. Partidul penetreaz ă, de asemenea, în via ța
de familie: în mod firesc, so ția sa este înscris ă în Uniunea femeilor (…) și în diverse
comitete de factur ă casnică; copiii săi sunt integra ți în Uniunea tineretului (…) și în filialele
acesteia. Practic, nu exist ă distincție între via ța publică și viața privată, nu mai exist ă decât
o singură “viață”, anume “via ța de partid”. Astfel se define ște partidul totalitar”17.
Contradic ția profund ă a teoriei leniniste despr e partidul de tip nou se afl ă în înse și
premisele ei ideologice. Dac ă la începuturile ei mi șcarea muncitoreasc ă nu avea decât o
conștiință spontan ă, de natur ă sindical ă, ideologia ei revolu ționară va fi importat ă din
exterior, ca produs al intelectualit ății burgheze. Or, tocmai du șmanul de moarte al
proletariatului îi ofer ă acestuia ideologia și principiile sale organizatorice! Iat ă de ce între
nucleul conduc ător al partidului comunist și baza sa de aderen ți și militanți există o falie
adâncă, vizibilă doar în avantajele exorbitante ale nomenklaturii . Ruptura dintre nucleul
conducător și
masa membrilor de partid se vede în sanctificarea și inviolabilitatea Dogmei: partidul nu
poate gre și: greșesc cel mult unii lideri. Obsesi a puterii se traduce în intransigen ța
inchizitorial ă, purității Dogmei a ceea ce face ca ideologia de import și propaganda
populistă să fie doar pseudomotiva ții care să mascheze avantajele oferite de putere.
“Muncitorii nici nu puteau s ă aibă o conștiință social-democrat ă. Ea nu le putea fi adus ă
decât din afar ă. Istoria tuturor țărilor arat ă că numai prin propriile sale for țe clasa
muncitoare poate s ă-și formeze doar o con știință trade-unionist ă, adică convingerea
necesității de a se uni în sindicate, de a lupta îm potriva patronilor, de a lupta pentru a
obține de la guvern cutare sau cutare lege necesar ă muncitorilor etc. Înv ățătura socialist ă
însă s-a dezvoltat din teoriile filosofice, istorice și economice pe care le-au elaborat
reprezentan ții culți ai claselor avute. Întemeietorii socialismului științific modern, Marx și
Engels, au apar ținut și ei, prin situa ția lor social ă, intelectualit ății burgheze. La fel și în
Rusia, înv ățătura teoretic ă a social-democra ției a apărut cu totul independent de cre șterea
spontană a mișcării muncitore ști, a apărut ca un rezultat firesc și inevitabil al dezvolt ării
gândirii intelectualit ății revoluționare socialiste”18.
Bucla se închide: partidul de cadre va înlocui dictatura proletariatului pe m ăsură ce
propaganda va proclama stingerea treptat ă a statului într-un viitor îndep ărtat. Dar tr ăsătura
comună a celor dou ă instituții se accentueaz ă: “Represiunea este înc ă necesar ă, dar ea
este deja exercitat ă împotriva unei minorit ăți exploatatoare de o majoritate a
exploata ților”19.

3. Partidul Comunist Român. Baz ă socială și structuri organizatorice.
Înființarea Partidului Comunist Ro mân în mai 1921 va reitera, în linii identice, tactica și
ideologia Interna ționalei a III-a prin cele 21 de condi ții impuse partidelor socialiste în
vederea afilierii. Printre aceste condi ții la loc de cinste figurau ide ile lui Lenin cu privire la
formarea partidului de cadre și cucerirea puterii pe cale revolu ționară. În România cel pu țin
aceste idei au c ăzut pe fondul unor sciziuni ale par tidului social-democrat care,
nemaiputându- și restabili unitatea intern ă după trădarea “genero șilor” din 1899, a facilitat
aripa de stânga s ă-și dea acordul la Congresul Partidul ui Social-Democrat din 8-10 mai
1921 pentru aderare. Totodat ă, formarea Partidului Comunist din România a eviden țiat
aceleași vicii structurale de la baza form ării partidelor comuniste din sud-estul Europei:
lipsa unei psihologii și bază socială pe care aceste partide s ă se înrădăcineze în etosul
colectiv și să-și grefeze ideologia lor în orizontul de a șteptare și în mentalitatea popoarelor
respective. Or, aceast ă mentalitate era profund str ăină ideologiilor colectiviste, în spe ță

189ideologiei comuniste; dup ă cum baza social ă, adică segmentul din popula ție care s ă-i
împărtășească ideologia era extrem de îngust. Astfel se explic ă numărul foarte mic al
membrilor partidului comunist în perioada interbelic ă. După numeroase estim ări numărul
acestora varia între 700-1.000 de membri. Dac ă avem în vedere c ă încă de la formarea sa
Partidul Comunist din Români a a adoptat teza cominternist ă a dreptului popoarelor la
autodeterminare, în numele interna ționalismului proletar și al solidarit ății interna ționale a
celor ce muncesc, atunci reiese cu claritate c ă una din valorile centrale ale ideologiei sale
era profund antina țională. România pl ătise un greu tribut de s ânge pentru realizarea marii
Uniri, pentru recuperarea provinciilo r istorice la sânul patriei-mam ă. În aceste condi ții, era
total inacceptabil ă poziția conducerii P.C.R. care, în doc umentele sale programatice, se
referea la România ca la un stat imperialist și anexionist. Mai mult, aceste documente erau
aprobate în afara grani țelor țării, la Congresele partidului ținute aiurea, când la Moscova
sau Harkov, când în alte localit ăți din fosta U.R.S.S. În pl us, ele erau aprobate de
componen ța unor Comitete Centrale care, în marea ei majoritate, era format ă din străini:
evrei, bulgari, ru și, lipoveni, polonezi etc. Mul ți dintre ace știa nu știau o boab ă românește
sau, ceea ce este și mai grav, nu cuno șteau mai nimic despre România. Se cunoa ște
schimbul de replici dintre Gh. Dimitrov, secretar general al Cominternului și apoi secretar
general al C.C. al P.C. Bulgar și Ana Pauker din octombrie 1944. Aceasta este îns ărcinată
să răspundă de România deoarece “nu știm mai nimic despre aceast ă țară”20.
Istoria clandestin ă a Partidului Comunist din România în perioada interbelic ă se confund ă
cu eforturile și interven țiile Interna ționalei Comuniste de punere pe picioare a unui
organism n ăscut mort. Pe un fond al tradi ției social-democrate, Interna ționala Comunist ă
urmărea să impună linia radical ă a Moscovei prin grupurile “maximaliste” reprezentate mai
ales prin comuni știi originari din Basarabia și Dobrogea, în special ucraineni și bulgari.
Primii secretari ai par tidului comunist impu și de Moscova în perioada interbelic ă precum și
locurile de desf ășurare a congreselor lui arat ă indubitabil rolul curelei de transmisie sau al
grupului de presiune menit acestui tip de partid în exportul de revolu ție al Interna ționalei
Comuniste: congresul al III-lea al P.C.R ., august-septembrie 1928, Harkov, U.R.S.S.;
prim-secretar Vitali Holostenko (1928-1931); C ongresul al V-lea al P.C.R., decembrie
1931, Moscova; prim-secretar Alexandru Danieluk, 1931-1935. Între 1935-1940 prim-
secretar a fost Boris Stefanov, iar între 1940-1944 Ștefan Fori ș.
În aceste condi ții, activitatea politico-ideologic ă și organizatoric ă devine o necesitate
imperioas ă pentru legitimarea rolului politic conduc ător al P.C.R. Propaganda politic ă, în
perioada dintre Conferin ța Națională a P.C.R. din octombrie 1945 și Congresul al IX-lea al
P.C.R. din iunie 1965 a insi stat destul de mult pe urm ătoarele teme și idei care aveau
menirea s ă-l legitimeze în ochii opiniei publice ca singura for ță politică conducătoare din
România: cre șterea unit ății în rândurile partidului; înt ărirea disciplinei interne; controlul
executării hotărârilor; intensificarea activit ății politico-ideologice; primirea de noi membri.
Mai cu seam ă ultimele dou ă măsuri erau necesare în procesul de legitimare a partidului
comunist ca singura for ță politică conducătoare din societatea româneasc ă. Săltat pe scut
de forța de ocupa ție și transformat într-un vârf de lanc e împotriva sistemului politic
pluripartidist, partidul comunist a trecut imediat la crearea condi țiilor care s ă-i permit ă
afirmarea rolului s ău politic conduc ător. În primul rând, el a procedat la copierea mecanic ă
a modelului de dezvoltare economic ă creat de teoreticienii sovietici la indica țiile lui Stalin,
după canoanele teoriei marxist-leniniste. Aplicarea legii generale de construc ție a
socialismului; dezvoltarea i ndustriei constructoare de ma șini și, în primul rând, a industriei
grele, punea pe primul plan al reconstruc ției economice a României industrializarea în
care necesitatea partidului unic s ă aibă o sursă sigură de legitimitate. Nu numai c ă
industria era considerat ă ramura principal ă a economiei deoarece contribuia cel mai mult
la formarea venitului na țional, dar era creat și elementul indispensabil legitim ării partidului

190unic: proletariatul și ponderea numeric ă a acestuia în structura de clas ă a României. Pe
această bază se putea demonstra valabilitatea elementel or ideologice din teoria marxist-
leninistă: clasa muncitoare este clasa cea mai înaintat ă din societate, datorit ă potențialului
său revoluționar și organizatoric. Fiind ocupat ă în sectorul cel mai avansat al economiei,
ea a trebuit s ă se organizeze în sindicate în lupta pentru revendic ările ei economice și
sociale. În aceast ă luptă ea avea nevoie de un deta șament de avangard ă – partidul
comunist – ca pe baza “înv ățăturii nemuritoare despre lume și viață – ideologia marxist ă –
să-i arate: 1. mecanismele exploat ării capitaliste; 2. c ăile care duc la r ăsturnarea societ ății
bazate pe exploatarea omului de c ătre om; 3. aplicarea legilor generale ale materialismului
dialectic și istoric în procesul de edificare a noii societ ăți. Celelalte componente ideologice
au funcționat din plin în preg ătirea terenului pentru instaurar ea partidului unic: satanizarea
partidelor istorice consider ate partide “burgheze” (deci f ără legitimitate popular ă),
condamnate c ă au aservit țara capitalului str ăin și au împins-o pe marginea pr ăpastiei în
războiul antisovietic; promovarea în via ța politic ă a mijloacelor teroriste care vizau
intimidarea celorlalte for țe și distrugerea pluralismului; asmu țirea urii și a luptei dintre clase
prin folosirea unor elemente declasate ca agen ți; supralicitar ea unor drepturi și revendic ări
care nu țineau cont de posibilit ățile existente.
Raportul lui Gh. Gheorghiu-Dej la cel de-al II-lea Congres al P.M. R. (25-28 decembrie
1955) con ține date destul de exacte cu priv ire la structura, baza social ă și efectivele
partidului. În raport se art ă că partidul num ăra 595.398 membri și candida ți, dintre care
ultimii erau în num ăr de 56.583. Num ărul total al membrilor era mai mic decât acela de la
Congresul din 1948, iar motivele expuse pentru aceast ă situație erau epurarea din 1950 și
faptul că între 1948-1952 nu fuseser ă admiși noi membri. Dup ă 1952, partidul constituise
un număr de 8.000 noi organiza ții de baz ă. Cei mai numero și membri ai organiza țiilor
“teritoriale” și de “fabrici”, un num ăr mare dintre ei trebuie s ă-l fi format și noii membri
selecționați din noul personal administrativ tân ăr. Se formase un total de 29.393 organiza ții
“de bază” în fabrici, uzine și unități agricole, ca și în unitățile teritoriale; 76.000 de membri
lucrau în birourile acestor organiza ții. Partidul num ăra 19 organiza ții regionale, 190
raionale și 159 organiza ții orășenești. În comitetele acestor organiza ții activau 11.000 de
cadre. Raportul mai ar ăta, de asemenea, c ă sarcina trasat ă la plenara C.C. din 13 august
1953 și anume aceea de a se crea un activ de par tid de 80.000-100.000 de membri fusese
îndeplinit ă.
Raportul Comisiei de Validare arunc ă o lumină indirectă asupra bazei sociale a partidului.
Astfel, 10% dintre delega ți făceau parte din partid înc ă din zilele ilegalit ății; 40,51% din
1944-1945; 24,84% din 1946; 22,21% din 1947 și numai 0,58% de dup ă 1948.
Compozi ția după vârstă a delega ților era urm ătoarea: 37,21% erau pân ă la vârsta de 35
de ani; 17,31% între 36 și 40 de ani; 33,08% între 41 și 50 de ani și 12,4% peste 50 de
ani; 79,2% erau etnici români iar restul erau “recruta ți din rândul minorit ăților naționale”.
Compozi ția socială a partidului era de natur ă să-i îngrijoreze înc ă pe conduc ători. Sarcina
trasată de C.C. în 1950, cea de a cre ște numărul muncitorilor de la 37,2% la 60%, nu
fusese dus ă la bun sfâr șit. Procentajul muncitorilor la sfâr șitul lui 1955 era doar de 42,61%
și chiar printre candida ți, luându-i în considerare și pe cei califica ți, muncitorii reprezentau
un procent de numai 47,93%. Insisten ța lui Dej asupra intensific ării primirii în partid a
muncitorilor din industriile principale (car e erau, de fapt, muncitori manuali) urm ărea
afirmarea clasei muncitoare ca “e lement preponderent” în P.M.R. Distinc ția făcută între
adevărații muncitori este relevant ă aici. Potrivit cifrelor dat e la Congres, existau 2.600.000
de “muncitori”, îns ă ei includeau tehnicieni , muncitori agricoli și multe alte categorii
definite, mai mult sau mai pu țin, ca activând “în domeniul produc ției”. Dată fiind aceast ă
situație, însemna c ă 42,61%, adic ă aproximativ 200.000 de b ărbați și femei reprezentau
mai puțin de 10% din cei pe care Apostol îi descria drept “muncitori”.

191Cheltuielile pentru preg ătirea și perfecționarea cadrelor au spor it în 1959 cu 81% fa ță de
1955. Aceste fonduri au fost folosite pentru Școala superioar ă de partid “ Ștefan
Gheorghiu”, școlile de 2 ani, 1 an și de 6 luni, precum și pentru preg ătire și perfecționarea
cadrelor prin cursuri și seminarii de scurt ă durată.
În perioada 1955-1959 au absolvit cu rsurile de trei ani ale Școlii superioare de partid
“Ștefan Gheorghiu” peste 700 de cadre de partid, iar num ărul celor ce urmeaz ă în prezent
aceste cursuri este de aproape 900. În aceea și perioad ă mai mult de 23.000 de membri și
candidați de partid și-au perfec ționat cuno ștințele în școlile de 2 ani, 1 an, 5 luni, cursurile
de propagandi ști, ziariști și de preg ătire a cadrelor necesare organiza țiilor de mas ă.
Aproape 190.000 de secretari și membri ai birourilor organiza ților de baz ă și propagandi ști
au urmat cursurile de scurt ă durată și seminariile ce se desf ășoară pe lângă organele de
partid raionale și orășenești”21.
Sub supravegherea Anei Pauk er în special, comuni știi se str ăduiau din r ăsputeri s ă
realizeze propria lor “campanie de recrutare”. Sute și mii de indivizi au primit, în iarna lui
1944, carnete de membri ai Parti dului Comunist sau de simpatizan ți ai acestuia. Erau
muncitori agricoli de la Țară aflați în situa ția de șomeri și, în num ăr mare, membri ai
minorităților naționale nemul țumite. (Leg ăturile oficiale dintre P.C.R. și secțiunile
transilvănene ale partidului maghiar au fost reluate înc ă din octombrie 1944, adic ă cu
aproape șase luni înaintea reintegr ării administrative a Transilvani ei de nord. Astfel, la 22
octombrie 1944 a ap ărut un comunicat în presa local ă de la Cluj anun țând că organiza ția
comunist ă din Transilvania de nord î și reînnoie ște legăturile cu organiza ția central ă a
Partidului Comunist Român, leg ături care fuseser ă întrerupte dup ă Diktatul de la Viena.
Organiza ția maghiar ă cedase cadrele și membrii ei celei române ști22. Existau, de
asemenea, numeroase contingente de fo ști prizonieri de r ăzboi reîntor și din Rusia, deja
îndoctrina ți sau dornici din alte motive s ă colaboreze: lor li se mai ad ăugau, în sfâr șit, și
alte organiza ții și grupări ale Gărzii de Fier și alte partide fasciste sau semifasciste”.
Istoria acestei campanii de recrutare a fost descris ă cu multe am ănunte dup ă căderea
Anei Pauker și a constituit, într-adev ăr, una din principalele acuza ții ce i s-au adus. Ana
Pauker a fost f ăcută responsabil ă pentru c ă a impus o politic ă de recrutare imoral ă, fără
nici o distinc ție, acceptând “pe oricine de pe strad ă” care ar fi vrut s ă se alăture rândurilor
excesiv de sub țiri ale membrilor partidului23. Ea a fost acuzat ă mai ales de a fi acceptat în
mod deliberat în partid nu numai pe membrii G ărzii de Fier, care încercau cu disperare s ă
se salveze, ci chiar întregi organiza ții ale acesteia”24.
“La 1 iunie 1960 num ărul membrilor și candida ților de partid era de 834.600 – din care
148.000 de candida ți; aceasta înseamn ă o creștere de 239.200, adic ă cu peste 40% fa ță
de 1955. (…) din totalul membrilor și candida ților de partid, peste 72 % lucreaz ă nemijlocit
în întreprinderile industriale și în unitățile socialiste din agricultur ă (…).
Schimbări deosebit de însemnate s-au produs în compozi ția socială a partidului. Num ărul
muncitorilor membri și candida ți de partid a crescut de la 253.000 în 1955 la 426.000 la 1
iunie 1960, reprezentând ast ăzi 51,05% din totalul ef ectivului partidului, fa ță de 42,60% cât
reprezint ă în momentul Congresului al II-lea. (…)
În agricultur ă – sectorul de stat și cooperatist – activeaz ă aproximativ 280.000 de membri
și candida ți de partid, peste o treime din efectivul total al partidului (…).
Prin constituirea de noi organiza ții de partid în unit ăți productive și instituții, numărul
organiza țiilor de baz ă a crescut cu 5.600, ajungând la peste 35.000"25.
În 1947 au fost sistate primirile în partid “iar în 1948 au fost sco și din partid 192.000 de
oameni, dintre care aproape jum ătate elemente du șmănoase, exploatatoare, necinstite”26.
“În ultimii 7 ani (1948-1955), peste 48.000 de c adre de partid au absolvit cursuri de partid
de 3 luni, aproape 12.000 – școli medii, peste 2.400 – școli și cursuri superioare de partid,
circa 31.000 – școli și universit ăți serale de marxism-leninism”27.

192“O deosebit ă atenție a acordat C.C. preg ătirii și perfecționării cadrelor de partid. Dac ă în
1948 cheltuielile pentru școlile de partid reprezentau circa 3,5% din cheltuielile bugetare,
în 1955 au ajuns s ă reprezinte 8%.
Aceste fonduri au fost folosite pentru finan țarea urm ătoarelor școli și cursuri de partid:
– școala superioar ă de partid “ Ștefan Gheorghiu”, Școala superioar ă de științe sociale “A.
A. Jdanov” și cursul de un an de perfec ționare a cadrelor care func ționează pe lângă C.C.:
– școlile de 1 an, de 3 luni, 6 luni și cursurile cu secretarii și birourile organiza țiilor de
bază”28.
Conform datelor prez entate de Nicolae Ceau șescu la Congresul al IX-lea al P.C.R. (iulie
1965), Partidul Comunist Român (…) num ăra peste 1.450.000 de membri și candida ți:
“Ponderea principal ă o dețin muncitorii, al c ăror număr este de peste 630.000 – 44% –
ceea ce exprim ă caracterul partidului nostru de avangard ă a clasei muncitoare. Aproape
20% din totalul muncitorilor, iar în unele ramuri de mare importan ță mai mult de 30% fac
parte din partid. A crescut num ărul țăranilor în partid, ajungând la aproape 500.000 – circa 34% fa ță de
22% în iunie 1960. (…) A crescut num ărul femeilor în rândurile partidul ui, reprezentând peste 21% din num ărul
membrilor de partid”
29.
La 31 decembrie 1980 efectivele partidului cuprindeau 3.044.336 membri de partid, din
care 74,80% î și desfășurau activitatea în sfera produc ției materiale. M uncitorii reprezentau
54,62%, iar ponderea femeilor a atins 28,71%. Compozi ția națională a partidului
corespundea structurii na ționale a popula ției din țara noastr ă. Peste 19,70% din popula ția
majoră și 29,50% din cea activ ă a naționalităților din R.S. România f ăceau parte din
rândurile P.C.R. În unit ățile sociale, la ora șe și sate, își desfășoară activitatea peste 8.500
de organiza ții de partid și circa 64.200 organiza ții de bază.
După alegerea lui Nicolae Ceau șescu în func ția de secretar general al partidului la
Congresul al IX-lea al P.C. R. din 24-25 iunie 1965 referen țialul ideologic al rolului
conducător al partidului cunoa ște noi determina ții în căutarea unei legitimit ăți
suplimentare. Dup ă Dumitru Popescu30, în calitate de responsabil al Comisiei de redactare
a noului program și statut al partidului, ca și a celorlalte documente ale Congresului, N.
Ceaușescu era con știent de necesitatea unei schimb ări ideologice. “S-a sfâr șit cu era
Răutu în ideologie” ar fi spus Ceau șescu, ținând cu evlavie de țăran în mâini textul finit al
Raportului C.C. c ătre Congresul al IX-lea. Din acest gest putem deduce nemul țumirea și
iritarea lui Ceau șescu împotriva orient ării ideologice învechite, practicat ă de unii membri
cominterni ști din conducerea superioar ă a partidului, responsabili cu propaganda și
ideologia, cu vechi state în serviciu. Prin urmare, Ceau șescu va extinde cu mult sursele de
legitimare a rolului conduc ător al partidului. Acestea nu se vor mai limita la dimensiunea
socială a exploat ării din epoca modern ă, deoarece clasa muncitoare era foarte redus ă
numerice ște în a doua jum ătate a secolului al XIX-lea în România. De asemenea, pe
lângă grevele și manifesta țiile clasei muncitoare care induc necesitatea r ăsturnării de la
putere a claselor expl oatatoare, a burgheziei și moșierimii, apar “tradi țiile revolu ționare ale
maselor populare, ale for țelor progresiste”. Cu alte cuvinte, Ceau șescu va conferi o
dominație simbolic ă noii legitimit ăți a rolului partidului unic în societatea româneasc ă în
sensul că va sechestra istoria na țională și o va for ța în “patul lui Procust” al schemelor sale
legitimiste. “Istoria poporului nostr u, a proletariatului și a mișcării revolu ționare (…) demonstreaz ă cu
putere că partidul clasei muncitoare creat în 1893, apoi Partidul Comunist Român, creat în
1921, au continuat pe o treapt ă superioar ă tradițiile revolu ționare ale maselor populare, ale
forțelor progresiste, revolu ționare, ale poporului român. Continuând aceste luminoase
tradiții, Partidul Comunist Român s- a identificat întru totul cu n ăzuințele întregii na țiuni,

193fiind primul partid politic din România care și-a făcut un titlu de onoare din lupta pentru
dezvoltarea economico-social ă a țării, pentru înt ărirea independen ței și suveranit ății
naționale, pentru o via ță mai bun ă și îmbelșugată a întregului popor”31.
Falsitatea acestei scheme reiese din contradic ția flagrant ă dintre ideile exprimate în
raportul la Congresul al IX-lea și realitatea istoric ă. De unde s-a identif icat P.C.R. cu
“năzuințele întregii na țiuni”, făcându-și un titlu de onoare din lupta “pentru înt ărirea
independen ței și suveranit ății naționale” când tezele interna ționalismului proletar, ale
dreptului popoarelor la autodeterminare și ale ateismului militant au eviden țiat ca repere
ideologice din doctrin ă dimensiunea antina țională și anticre ștină. În plus, cum s-a
identificat P.C.R. cu aceste n ăzuințe și tradiții revoluționare ale maselor populare în istoria
României când țărănimea, clas ă majoritar ă și depozitar ă a specificului na țional, era
profund refractar ă spiritului colectivist implantat în țara noastr ă după modelul colectiviz ării
forțate din U.R.S.S. Se cunoa ște rezisten ța înverșunată a țărănimii la colectivizarea fostei
regiuni Dobrogea în 1956. Țărani urm ăriți de Securitate prin b ălți și păduri, femei care îi
alungau pe activi ști cu furcile, oameni care nu mai dormeau pe acas ă de team ă să nu fie
prinși și obligați să semneze cererile de adeziune. Șantajul la care a recurs P.C.R. pentru
colectivizarea for țată din prim ăvara anului 1962, când copiii celor recalcitran ți erau da ți
afară din școli și din facult ăți sau când erau l ămuriți cu argumente speciale pentru a
semna cererile de adeziune arat ă gradul de aderen ță al țărănimii la concep ția P.C.R.
despre transformarea socialist ă a agriculturii. La fel se prezint ă lucrurile și în ce prive ște
cauționarea ideologic ă a figurilor monumentale ale trecut ului nostru istoric. Noua echip ă
de propagand ă a lui Ceau șescu a în țeles impactul profund pe care îl are utilizarea
simbolurilor na ționale în canalizarea emo ției colective, în structurarea imaginarului social
și, în consecin ță, în pregătirea con științelor pentru a accepta rolul conduc ător al partidului.
Galeria de voievozi și domnitori martiri, simbolur i ale luptei pentru unitate și independen ță
națională, precum Burebista, Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Petru Rare ș,
Constantin Brâncoveanu, Al. I. Cuza, Tudor Vladimirescu au fost transforma ți în precursori
ai P.C.R. ca lupt ător pentru suveranitate și independen ță națională. Explozia
entuziasmului popular la 21 august 1968, declan șată de violentul discurs al lui Ceau șescu
împotriva invad ării Cehoslovaciei de c ătre statele membre ale Tratatului de la Var șovia,
arată valorile autentice ale cultur ii politice din România asupra c ăreia trebuia s ă acționeze
propaganda, pentru a le capta valen țele simbolice și persuasive în vederea manipul ării.
Se încheia astfel un ciclu al “noului curs” introdus de Ceau șescu în ideologia politic ă și în
“construc ția de partid”. Acest ciclu, cuprin s între 1965-1968, cuprindea recuperarea
conștiinței istorice, a valorilor na ționale la baza noii orient ări date de secretarul general
comunismului românesc. De la cuvântarea la întâlnirea cu activul de partid al regiunii
Argeș (22 iunie 1966): “O are cum s-ar sim ți un popor care nu- și cunoaște istoria? Nu-i a șa
că s-ar sim ți ca un copil care nu- și cunoaște părinții?” până la vizitarea m ănăstirilor și a
caselor memoriale ale marilor no ștri creatori un lucr u era cu insisten ță urmărit:
recuperarea con științei naționale ca pies ă de baz ă în arhitectura legitimit ății partidului
comunist ca “centru vital al na țiunii noastre socialiste”. În ce m ăsură Ceaușescu era sincer
sau nu, era con știent sau incon știent de acest lucru, era el fanionul aripii na ționaliste din
conducerea partidului – r ăspunsul la aceste întreb ări poate fi dat numai examinând
coresponden țele ascunse dintre ide ile repetate de o propagand ă neobosit ă și realitatea
practică nemijlocit ă.
O altă expresie a cre șterii rolului conduc ător al P.C.R. era cre șterea factorului con știent în
construc ția societății socialiste. Aceast ă creștere însemna aplicarea creatoare a legit ăților
marxist-leniniste la realit ățile naționale, iar factorul subiectiv prin excelen ță, capabil s ă
ofere o asemenea gestiune a procesul ui de edificare a noii societ ăți, era partidul comunist.
Prin componen ța, principiile de organizare și de activitate, prin ideologia care îl c ălăuzește,

194experien ța sa politic ă – rezultat al unor îndelungate lupte sociale, al înf ăptuirii revolu ției și
construc ției socialiste – Partidul Comunist Român îndepline ște cu succes rolul de for ță
politică conducătoare în societate. Partidul dezv ăluie cerin țele obiective ale dezvolt ării prin
stabilirea liniei sale politice, traseaz ă un program clar de activitate pentru întregul popor,
pentru toate organiza țiile de partid, pentru toate organele de stat. Conducerea de c ătre
partid a statului asigur ă orientarea activit ății organelor și organiza țiilor de stat, a tuturor
lucrătorilor din aparatul de stat spre problemel e centrale ale muncii, îmbinarea îndeplinirii
sarcinilor concrete cu o larg ă viziune de perspectiv ă, desfășurarea unei munci disciplinate,
perseverente pentru înf ăptuirea hot ărârilor partidului și guvernului”32.
Afirmarea factorului con știent, subiectiv în via ța socială presupune adaptarea structurilor
partidului unic la sarcinile construirii socialis mului, conservarea bazei sale ideologice, de
partid al clasei muncitoar e, cu necesitatea transform ării lui în partid de mas ă, pe măsura
creșterii func țiilor sale de conducere și control al societ ății române ști. Astfel, politica de
cadre a partidului, preg ătirea politico-ideologic ă a activi știlor și militanților devin mai
importante decât legitimitatea puterii sale politice sau puritat ea bazei sale sociale. Aidoma
unei secte în c ăutarea de prozeli ți, partidul va depune în primele decenii ale activit ății sale
oficiale un efort considerabil pentru îmbun ătățirea structurilor sale organizatorice, a
compoziției sale sociale și pentru conservarea purit ății ideologice a doctrinei. În prima
perioadă, structurile partidului leninist de cadre constituie dogma: înfiin țarea de organiza ții
la locul de munc ă; nucleul dur al conducerii acestora trebuia s ă fie constituit din muncitori;
prevalenta numeric ă a muncitorilor industriali în r ândurile membrilor de partid etc.
La începutul anilor ’90 partidul comunist devine din partid de cadre partid de mas ă, ca
partid de integrare na țională și socială. Toate structurile societ ății române ști: civile,
religioase, socio-profesional e sunt reprezentate în parti dul comunist. Partidul se
transform ă din “deta șament de avangard ă al proletariatului” în “centrul vital al na țiunii”,
“lumina de la care iradiaz ă sistemul ei de norme și valori”. Rolul politic conduc ător al
partidului comunist devine o “lege obiectiv ă” a dezvolt ării sociale: prin rolul s ău de
generator și promotor consecvent al noului el conduce întreaga via ță socială din România
în lumina principiilor marxist-l eniniste de construire a societ ății socialiste multilateral
dezvoltate. (…) În anii 1987-1989 în P.C.R erau înscri și peste 3.800.000 de oameni, dintre care 55%
erau muncitori – ceea ce releva caracterul s ău de partid al clasei muncitoare – 16% erau
țărani, peste 20% erau intelectuali și funcționari, iar restul f ăcea parte din alte categorii
sociale. În anul 1989, num ărul membrilor partidului era cu peste 431 de mii mai mare
decât în noiembrie 1984, interval de timp în care în P.C.R. au in trat 590 de mii de oameni.
Dintre noii intra ți între 1984-1989, adic ă între Congresul al XIII-lea și Congresul al XIV-lea
ale P.C.R., 390 de mii, adic ă aproximativ 66% au fo st muncitori; totodat ă 80% dintre noii
membri de partid ai acestei perioade proveneau din rândul organiza ției de tineret, iar circa
50% erau femei, încât ponderea total ă a femeilor în partid ajuns ese la aproape 36%. De
asemenea, compozi ția națională a partidului reflecta structura general ă a popula ției
României: peste 92% din membrii de partid erau români, 6,53% erau cet ățeni români de
naționalitate maghiar ă, 0,51% de na ționalitate german ă, iar restul îl formau românii de alte
naționalități. În fine, structura organizatoric ă a partidului era amplu diversificat ă, existând
59.564 de organiza ții de baz ă, 8.062 de comitete de partid în întreprinderi, institu ții și
unități agricole, 2.364 de comitete comunale, 259 comitete or ășenești și municipale și 41
de organiza ții de nivel jude țean
33.
Faptul că, după 1989, nici m ăcar 0.1% din masa total ă a membrilor de partid (3.800) nu a
apărat “nobilele idealuri ale socialismului” și pe “eroul între eroii neamului” spune multe cu
privire la calitatea acestei institu ții și a membrilor s ăi.

195NOTE:

1 Statutul Partidului Muncitoresc Român. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român , Bucure ști,
E.S.P.L.P., 1956, p. 831.
2 Ceaușescu Nicolae , Raportul C.C. al P.C.R. cu privire la acti vitatea P.C.R. în perioada dintre Congresul al
IX-lea și Congresul al X-lea și sarcinile de viitor ale partidului – 6 august 1969. În: Romania pe drumul
construirii societ ății socialiste multilateral dezvoltate , vol. 4, Bucure ști, Editura politic ă, 1970.
3 Constituția Republicii Socialiste România , 1986, p. 3-4.
4 Ibidem , p. 10.
5 Ibidem .
6 Marx K, Engels Fr., Opere , vol. 17, Bucure ști, Editura politic ă, 1963, p. 658-659.
7 Lenin V. I., Opere complete , vol. 41, Bucure ști, Editura politic ă, 1966 (edi ția a II-a), p. 74.
8 Ceaușescu Nicolae, România pe drumul des ăvârșirii construc ției socialiste , vol. 2, Bucure ști, Editura
politică, 1968, p. 253-254.
9 Lenin V. I., Opere complete , vol. 41, Bucure ști, Editura politic ă, 1973, p. 6.
10 Statutul Partidului Muncitoresc Român. În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc Român, Bucure ști,
E.S.P.L.P., 1956, p. 843.
11 Lenin V. I. op. cit. , p. 5-6
12 Lenin V. I., Despre partidul proletar de tip nou , Moscova, Editura Agen ției de pres ă “Novosti”, 1973, p. 27.
13 Lenin V. I. Opere complete , vol. 6, Bucure ști, Editura politic ă, 1964, p. 9.
14 Lenin V. I. Un pas înainte, doi pa și înapoi . (Criza din partidul nostru), Bucure ști, Editura Pentru Literatura
Politică, 1953, p. 248.
15 Al II-lea Congres al Interna ționalei Comuniste, Moscova, iulie-august 1920. Condi ția a XII-a din cele 21
impuse partidelor socialiste în vederea afilierii.
16 Troțki L. N.
17 Duverger Maurice, Les Partis politiques , Paris, Librairie Armand Colin, 1967, p. 141-142.
18 Lenin V. I. Opere complete , vol. 41, p. 30.
19 Lenin V. I. Statul și revoluția. În: Opere , vol. , p. 133.
20 Betea Lavinia, Psihologie politic ă, Iași Polirom, 2001, p.
21 Raportul Comisiei Centrale de Revizie. În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român , 20-25
iunie 1960, Bucure ști, Editura Politic ă, 1960, p. 111.
22 Deheleanu M. și Kohn N., Lupta muncitorilor fabricii Unirea , Cluj. În: Analele , martie-aprilie 1958.
23 Vezi discursurile lui Dej și Colin la plenara C.C. din noiembrie-decembrie 1961.
24 Ionescu Ghi ță, Comunismul în România , București, Editura Litera, 1994, p. 127-128.
25 Gheorghiu-Dej Gh., Raportul C.C. al P.M.R. cu privire la acti vitatea partidului în perioada dintre Congresul
al II-lea și Congresul al III-lea al partidului . În: Congresul al III-lea al Partidului Muncitoresc Român , 20-25
iunie 1960, Bucure ști, Editura polici ă, 1960, p. 76-77.
26 Gheorghiu-Dej Gh., Raport de activitate al C.C. al P.M.R. . În: Congresul al II-lea al Partidului Muncitoresc
Româna, 23-28 decembrie 1955. Bucure ști, Editura de Stat Pentru Literatur ă Politică, 1956, p. 129.
27 Ibidem , p. 133.
28 Raportul de activitate al Comisiei Centrale de Revizie a P.M.R. În: Congresul al II-lea al P.M.R., op. cit. , p.
169-170.
29 Ceaușescu Nicolae, Raportul C.C. al P.C.R. cu privire la acti vitatea partidului în perioada dintre Congresul
al VIII-lea și Congresul al IX-lea al P.C.R. , 19 iulie 1965. În: Congresul al IX-lea al Partidului Comunist
Român , București, Editura Politic ă, 1965, p. 72.
30 Popescu Dumitru, Am fost și cioplitor de himere , București, Editura Globus, 1994.
31 Raportul C.C. cu privire la activitatea P. C.R. în perioada dintre Congresul al X-lea și Congresul al XI-lea și
sarcinile de viitor ale partidului – 25 noiembrie 1974. În: România pe drumul construirii societ ății socialiste
multilateral dezvoltate , op. cit. , p. 104.
32 Vlad C., Mazilu D., Dezvoltarea statului și înflorirea na țiunii socialiste române. Suveranitatea de stat. În:
Stat – na țiune – progres social , București, Editura politic ă, 1968, p. 28.
33 Ceaușescu Nicolae, Raport la cel de-al XIV-lea Congres al Partidului Comunist Român , București, Editura
politică, 1989, p. 95-96.