ȘCOALA NA ȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE [614209]

ȘCOALA NA ȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE COMUNICARE Ș I RELAȚ II PUBLICE

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

DUMITRU BOR ȚUN ș SILVIA S ĂVULESCU

– 2005 –

DUMITRU BOR ȚUN ș SILVIA S ĂVULESCU

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

– 2008 –

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

3

Capitolele acestui curs au fost redactate dup ă cum urmeaz ă:

Silvia Săvulescu – Capitolul I: ANALIZA PSIHOLINGVISTIC Ă;
– APLICA ȚII: 1. Dezbaterea; 2. Discursul publicitar.

Dumitru Bor țun – Capitolul II: ANALIZA DE CON ȚINUT;
– Capitolul III: ANALIZA SEMIOTIC Ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

4

C U P R I N S

Cuvânt înainte / 7

I. ANALIZA PSIHOLINGVISTIC Ă / 8
1. CADRUL TEORETIC / 9
1.1. Defini ții: „discursul” și „analiza discursului” / 9
1.2. Orient ări metodologice. Analiza discursului – domeniu inter-disciplinar / 15
1.3. Noțiuni de lingvistic ă / 25
1.4. Noțiuni fundamentale în Analiza discursului / 26
2. ANALIZA LINGVISTIC Ă A DISCURSULUI / 46
2.1. Legile discursului / 46
2.2. Tipologia discursurilor; genuri de discurs / 47 2.3. Universul discursului / 56 2.4. Universul interior / 61
3. ACTORII DISCURSULUI / 66
3.1. Subiectivitate și ethos / 66
3.2. Actorii comunic ării discursive / 70
3.3. Acțiunile discursive / 83
3.4. Interac țiunea verbal ă / 86

II. ANALIZA DE CON ȚINUT / 93
1. GENEZA ȘI SPECIFICUL ANALIZEI DE CON ȚINUT / 94
1.1. Scurt istoric / 94 1.2. Dezvoltarea metodei / 95 1.3. Specificul analizei de con ținut / 96
2. METODA ANALIZEI DE CONTINUT / 99
2.1. Organizarea analizei / 99
2.2. Codarea / 103 2.3. Categorizarea / 105 2.4. Inferen ța (stabilirea concluziilor) / 106
3. TEHNICI DE ANALIZA / 109
3.1. Analiza evalu ării / 109
3.2. Analiza enun țării / 115
3.3. Analiza propozi țională a discursului / 128
3.4. Analiza expresiei / 129 3.5. Analiza rela țiilor / 137

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

5

III. ANALIZA SEMIOTIC Ă / 149
1. NOȚIUNI DE BAZ Ă ALE ANALIZEI SEMIOTICE / 150
1.1. Limb ă și limbaj / 151
1.2. Semnificant și semnificat / 153
1.3. Expresie și conținut / 155
1.4. Opțiuni metodologice / 156
2. FORMELE NARATIVE / 158
2.1. Formele elementare de narativitate / 158 2.2. Programele narative / 160 2.3. Schema narativ ă canonică / 163

IV. APLICA ȚII / 170
1. DEZBATEREA / 171
1.1. Defini ții și delimitări. Istoric / 171
1.2. Strategii interac ționale în dezbaterile televizate. Studii de caz / 175
1.3. Dezbaterea electoral ă la televiziune / 183
1.4. Dezbaterea electoral ă și principiul polite ții / 192
1.5. Maximele conversa ționale ale lui Grice în dezbaterea politic ă / 195
1.6. Concluzii generale / 201
2. DISCURSUL PUBLICITAR / 202
2.1. Repere istorice / 203 2.2. Func țiile discursului publicitar / 205
2.3. Textul publicitar / 207
2.4. Procedee folosite în textul publicitar / 208
2.5. Discursul publicitar și cultivarea limbii române / 221
2.6. Discursul publicitar simbolic / 223 2.7. Scheme de analiz ă a unor texte publicitare / 225

BIBLIOGRAFIE ȘI NOTE / 235
BIBLIOGRAFIE GENERAL Ă / 236
NOTE / 239

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

6

Cuvânt înainte

“Orice discurs este o oper ă colectivă”
E.A. SCHEGLOFF

Motto-ul de mai sus a fost ales de regretata noastr ă colegă, Silvia Săvulescu, care îl a șeza
înaintea cursului s ău de Analiza discursului public , ediția electronic ă din 2002. Parc ă presimțea,
parcă știa… Am considerat gândul lui Schegloff drept testamentul ei pe linie didactic ă. Imediat
după decesul survenit în amiaza zilei de 30 martie 2003, am început s ă re-sistematizez materialul
pe care ni l-a l ăsat, augumentându-l în a șa fel încât cursul oferit studen ților să conțină mai mult
decât o abordare lingvistic ă a discursului.
M-am sim țit îndreptățit și obligat s ă fac acest lucru din mai multe motive. În primul rând,
mai predasem acest curs timp de câ țiva ani, pân ă la venirea Silviei în facultatea noastr ă. Am fost
unul dintre cei care au remarcat-o pe studenta Silvia S ăvulescu, care urma Cursurile Academice
cu durata de 2 ani, la specialitatea Comunicare și Relații Publice, semnalând colegilor existen ța
unei studente excep ționale, cu bogate cuno ștințe de lingvistic ă și cu un comportament intelectual
tipic cercet ătorilor de ras ă. I-am cedat cu entuziasm cursul de Analiza Discursului , pe care îl
concepusem mai mult din perspectiv ă psiho-sociologic ă și îl centrasem pe discursul politic.
În al doilea rând, pentru c ă după îmbolnăvirea Silviei, am fost unul dintre cei care au
suplinit-o la ore, atunci când suferin ța nu-i mai permitea s ă iasă din casă. Dacă preparatorul
pregătit de ea, dl. Alexandru Cârl an, a intrat la orele de Retorică și teoria argument ării, eu am
preluat orele de la Analiza discursului public . Până când Alexandru va ajunge lector universitar
sau până când se va g ăsi altcineva care s ă predea cursul r ămas neacoperit prin dispari ția Silviei
Săvulescu, m ă văd obligat s ă editez cursul în varianta aceasta: o cooperare peste timp și dincolo
de moarte între un fost profesor și o fostă studentă, între doi colegi dintre care unul a plecat… s ă
moară puțin. Vorba lui Schegloff, “Orice discurs este o oper ă colectivă”.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

7

*

Modelul teoretic al analizei discursului pe care îl prezent ăm încearc ă să ofere o sintez ă a
numeroaselor studii și cercetări dintr-un domeniu nou și extrem de dinamic al științelor
comunicării. Deocamdat ă, realizarea unui model integrat al analizei discursului este dificil ă, în
special datorit ă fațetelor multiple ale domeniului, lipsei de unificare terminologic ă și absenței
unei compatibilit ăți conceptuale între diferitele abord ări ale discursului.
Introducerea noastr ă în Analiza discursului public î și propune urm ătoarele obiective:
– prezentarea principalelor puncte de vedere asupra unor termeni care definesc disciplina
(“discurs”, “analiza discursului” etc.) și a principalelor orient ări metodologice în domeniu;
– expunerea metodic ă a teoriilor și conceptelor analizei lingvistice a discursului (legile
discursului, tipologia discursurilor, structura intern ă a discursului);
– analiza psihologic ă și etică a interac țiunii discursive (actorii comunic ării discursive,
acțiunile discursive, regulile interac țiunii verbale);
– prezentarea metodei analizei de con ținut și a tehnicilor subsumate acesteia: analiza
evaluărilor, analiza enun țărilor, analiza proprozi țională, analiza expresiilor și analiza rela țiilor;
– prezentarea abord ării semiotice a discursuluii, cu accent pe structurile narativit ății, știut
fiind că succesul unui discurs este asigurat nu numai de structura sa lingvistic ă și argumentativ ă,
de valențele retorice sau de orientarea sa ideologic ă, ci și de structura sa narativ ă, de capacitatea
de a povesti (chiar și crearea de imagine presupune, la urma urmelor, spunerea unei pove ști);
– analiza unor tipuri de discurs public de interes pentru viitorii speciali ști în comunicare:
dezbaterea și discursul publicitar;
– analizarea unor mostre din tipurile de discurs enumerate mai sus, aplica ții care con țin
sugestii utile viitorilor speciali ști, atunci când ace știa vor fi pu și în situația de a elabora diferite
variante ale discursului public pentru clien ții lor (manageri din sectorul privat, conduc ători de
instituții publice, lideri de partide și organiza ții civice, oameni politici, candida ți la func ții
eligibile).
Dumitru Bor țun
Ianuarie 2004

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

8

I. ANALIZA PSIHOLINGVISTIC Ă

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

9

1. CADRUL TEORETIC AL ANALIZEI DISCURSULUI1

1.1. DEFINI ȚII: „DISCURSUL” ȘI „ANALIZA DISCURSULUI”

1.1.1. Conceptul de “discurs”
Termenul “discurs” se refer ă mai mult la problematica vast ă a unui câmp de cercetare decât la un
anumit mod de în țelegere a limbajului. Faptul c ă termenul presupune rela ția limbajului cu
parametri ai realit ății nonlingvistice face ca “discursul” s ă fie un domeniul al cercet ării
interdisciplinare. În acest caz, termenul “discurs” nu are plural, el desemneaz ă un domeniu generic.

Discursul poate fi definit ca ansamblu de enun țuri ale unui emi țător, care se refer ă la
un subiect unic (topic , în terminologia anglo-saxon ă).

Din perspectiv ă pragmatic ă, discursul reprezint ă “o enunțare ce presupune un locutor și un
auditor, precum și intenția locutorului de a-l influen ța pe celălalt” (Benveniste).
Alte interpret ări ale discursului vizeaz ă echivalen ța sa cu:
a) un text , în cadrul c ăruia perspectiva comunica țională și cea tematic ă coincid în general (de
exemplu, în cazul comunic ării scrise);
b) un ansamblu de texte , care ilustreaz ă interacțiunea dintre dou ă sau mai multe discursuri
centrate în jurul unei singure teme; în cazul conversa ției, fiecare discurs este alc ătuit din mai
multe texte (fiecare replic ă este o unitate comunica țională, deci un text în sine).
Analiza conceptelor fundamentale este util ă pentru definirea negativ ă a termenului discurs (prin
delimitări ale sale fa ță de acestea). Astfel, termenul “discurs” intr ă într-o serie de opozi ții în care
ia valori semantice precise. Le vom trata în contimuare.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

10
1.1.1.1. Opozi ția discurs/fraz ă
Fraza reprezint ă un “enun ț în structura c ăruia se cuprind cel pu țin două propoziții”2, având
caracteristica autonomiei sintactice și de comunicare.
Discursul reprezint ă o unitate lingvistic ă constituit ă dintr-o succesiune de fraze.
Din perspectiva acestei defini ții, studiul discursului va fi numit de Harris (1952) “analiza
discursului”, în timp ce al ți cercetători consider ă mai potrivit ă sintagma “gramatica discursului”.
Acestei ramuri de cercetare a discursului și a obiectului s ău de studiu îi sunt atribuite ast ăzi
conceptele lingvistic ă textuală – text.

1.1.1.2. Opozi ția discurs/enun ț
Dincolo de caracterul s ău de unitate lingvistic ă (adică de “enun ț”), discursul reprezint ă o unitate
de comunicare legat ă de condiții de generare strict determinate (cu alte cuvinte, reprezentând un
gen determinat de discurs; de exemplu, discursul mediatic , discursul romanesc , discursul
publicitar , discursul știrilor etc.). Din aceast ă perspectiv ă, termenii “discurs” și “enunț” au
sensuri diferite: enunț acoperă sfera conceptual ă a “textului ca structurare în cadrul limbii”, în
timp ce discurs va desemna “studiul lingvistic al condi țiilor de producere a acestui text” 3.

1.1.1.3. Opozi ția discurs/limb ă
Limba definit ă ca sistem de valori virtuale se opune discursului, adic ă folosirii limbii într-un
context specific, care poate restrânge aceste valori , sau poate genera, la fel de bine, noi valori.
Această distincție este relevant ă, în special, pentru domeniul lexicului. Astfel, neologia lexical ă
aparține domeniului discursului.
Pe de altă parte, limba definit ă ca sistem folosit de membrii unei comunit ăți lingvistice se opune
discursului, considerat ca folosire a unei secven țe a acestui sistem. Aceast ă utilizare secven țială a
sistemului se poate referi la aspecte diverse, cum ar fi plasarea într-un anumit câmp discursiv :
discurs comunist, discurs ecologist, discurs suprar ealist, discurs postmodernist, discurs socialist4.
M. Foucault (1969:153) face urm ătoarea precizare: ”Se nume ște discurs un ansamblu de enun țuri
care aparțin aceluia și mod de formare discursiv ă ”. Așadar, condi țiile definitorii ar fi:
• apartenen ța la o tipologie discursiv ă (discurs jurnalistic/publicistic, discurs pedagogic,
discurs romanesc, discurs administrativ, discurs juridic etc.);

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

11
• apartenen ța la o categorie specific ă de locutori (discursul medicilor, discursul sociologilor,
discursul mecanicilor etc.);
• privilegierea unei func ții a limbajului (discurs polemic, discurs prescriptiv etc.).

1. 1.1.4. Opozi ția discurs/text
Discursul este privit adesea ca un ansamblu format dintr-un text și contextul său (vom reveni).

CONCLUZII
• “Conceptul de discurs trimite deci la o entitate mai larg ă, aceea de forma țiune discursiv ă activă
în text, entitate care nu poate fi în țeleasă decât ținându-se cont de parametri de natur ă socială”5.
• Discursul ar fi un “…sistem de opera țiuni subiacente, aplicate con ținutului și contextului, în
cadrul unei forma țiuni discursive determinate și conducând la un ansamblu organizat de unit ăți
lingvistice care constituie un text; la acest nivel, orie ntat cu necesitate spre exterior, vorbim despre
discurs”6.
• Limbajul este în primul rând și înainte de toate o activitate discursiv ă, legată strîns de
activitatea uman ă pentru care constituie în acela și timp reflexul și instrumentul principal.
• În mod fundamental diverse, prin istoria lor, prin inser ția lor social ă și prin instrumentele pe
care le folosesc, activit ățile umane definesc și delimiteaz ă contexte diferite, la care se articuleaz ă
discursuri sau texte. Categoriilor de contexte le corespund tipuri de texte (sau genuri de discurs),
care se caracterizeaz ă printr-o organizare specific ă de unități lingvistice.
• Relațiile de interdependen ță dintre domeniul textual și domeniul contextual trebuie s ă fie
analizate în termeni de opera ții de limbaj, acestea din urm ă constituind – de drept- un subansamblu
de operații psihologice construite de Umanitate ” J.-P. Bronckart et al. (1985:8).
• Activitatea de limbaj este “o superactivitate motivat ă de nevoile de comunicare-reprezentare și
articulată la alte forme de activitate (non verbal ă) în care î și au originea aceste motive.”7
• Activitatea de limbaj se desf ășoară în zone de cooperare social ă determinate (“loc social”) și ia
forma de ac țiuni de limbaj, adic ă de ansambluri de conduite verbale orientate spre scopuri
comunicative determinate/specifice.
• Fiecare ac țiune de limbaj se realizeaz ă sub forma unuia sau mai multor discursuri definite prin
modul lor de ancorare socio-enun țiativ8.
• Astfel, aceea și acțiune definit ă prin scopul s ău poate s ă se traduc ă în forma țiuni discursive
diferite: ele constituie produsul socio-is toric-cultural al unui grup dar constituie și obiecte verbale
concrete, adic ă texte.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

12

După ce am trecut în revist ă principalele valori semantice ale termenului discurs , vom încerca s ă
propunem câteva defini ții pentru disciplina ce are ca obiect de studiu discursul .

1.1.2. Conceptul “analiza discursului”
Ca și termenul de “discurs”, termenul “analiza discursului” cunoa ște mai multe sensuri, nu
întotdeauna precise sau delimitate clar.
Accepțiunea cea mai larg ă privește analiza discursului drept “analiz ă a uzului limbii” (Brown și
Yule 1983:1)9 sau “Studiul uzajului real al limbajului de c ătre locutori reali în situa ții reale”
(Van Dijk 1985: t.IV, cap.2). Dintr-o perspectiv ă larg împ ărtășită în spațiul anglo-saxon, analiza discursului este echivalent ă
cu analiza conversa țională, iar discursul este considerat ca activitate interac țională prin
excelență.
Aceste defini ții vagi fac dificil ă precizarea tr ăsăturilor prin care analiza discursului se deosebe ște
de alte discipline care au ca obiect de studiu discursul. Analiza discursului privit ă ca ”…disciplina care, în loc s ă procedeze la o analiz ă lingvistic ă a
textului sau la o analiz ă sociologic ă ori psihologic ă a “contextului” s ău, vizeaz ă articularea
enunțării sale (a textului, n.n.) la un anumit loc social” încearc ă să rezolve problematica
genurilor discursului, fie c ă este vorba de apartenen ța acestora la anumite câmpuri discursive
(politic, științific etc.), fie de rela ția funcțională în spațiul social (institu ții, organiza ții etc.)
10.
Acest tip de analiz ă armonizeaz ă perpectivele mai multor discipline încercând s ă ofere o imagine
integratoare asupra discursului. Aceast ă imagine se formeaz ă dintr-un ansamblu de fa țete care
corespund punctelor de vedere specifice fiec ărei discipline f ără însă a se identifica cu acestea.
În funcție de perspectiva adoptat ă se poate aprecia caracterul multi-, inter-, și, mai ales
transdisciplinar al analizei discursului. Astfel, analiza discursului integreaz ă fațete diverse, de la
retorică (argumentare, figuri etc.) la analiza conversa țională (dialog, strategii etc.), de la
sociolingvistic ă (diversit ăți și comunit ăți lingvistice) la psiholingvistic ă (utilizarea codului
lingvistic).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

13
Orice disciplin ă, pentru a- și susține statutul legitim, trebuie s ă-și afirme identitatea, tr ăsăturile
care o disting de alte discipline. Circumscrierea delimit ării în triada obiect de studiu specific –
metode de studiu specifice – terminologie specific ă este completat ă de probleme legate de filia ție
și de ceea ce se poate numi op țiune strategic ă sau (căutarea unui) ideal11.

Se poate considera c ă analiza discursului, a șa cum se prezint ă ea astăzi, a fost preg ătită de trei
tendințe importante ale anilor 60: lingvistica textual ă, etnografia comunic ării și școala francez ă
de analiză a discursului.
Idealul analizei discursului poate fi rezumat la: studierea produc ției verbale în ansamblul ei sau
la analiza tuturor enun țurilor în situa ții de comunicare specifice (spre deosebire de studiul limbii
în afara contextului). Dac ă discursul reprezint ă o unitate transfrastic ă12, orientată, (inter)activ ă,
atunci corpusul pe care se face analiza discursului este o no țiune deschis ă, care poate îngloba
unități diverse – de la conversa ții amicale pân ă la tratate științifice (inclusiv lucr ări de analiz ă a
analizei discursului!). În fa ța dificult ății imense de delimitare cantitativ ă a acestui câmp de
investigație se pune în primul rând problema definirii conceptului analiză de d iscurs .
Cercetătorii au propus mai multe formule metalingvisti ce, care ar putea fi circumscrise tipologiei
următoare:
1. Definiții cuprinzătoare, vagi: “studiul enun țurilor efective în situa ții efective” – van Dijk (1985).
2. Definiții exclusive, cum ar fi cele date de școala american ă, pentru care discursul este în
relație de sinonimie cu interac țiunea oral ă (ceea ce conduce inevitabil la echivalarea analizei
discursului cu analiza conversa țională)
13.
3. Discursul este un obiect de studiu pe care și-l dispută un ansamblu de discipline cu identitate
puternică, precum analiza conversa țională, sociolingvistica, retorica argumentativ ă, analiza
lingvistică etc. Aceste discipline constituie fa țete de abordare specific ă a discursului.
4. Refuzul defini ției poate reprezenta o reac ție de apărare la imposibilitatea circumscrierii
noționale a imensit ății și diversității faptelor de analizat. Refuzul unei defini ții poate fi suplinit
însă și de o explica ție: analiza discursului este suma tuturor practicilor analitice care prezint ă
interes într-un anumit spa țiu și la un anumit moment14.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

14

D. Maingueneau (1996) propune urm ătoarea defini ție:

“Analiza discursului reprezint ă analiza articul ării textului și a locului social
în care acesta se produce ” (Dominique Maingueneau).
În viziunea lui Maingueneau, textul reprezint ă obiectul de studiu al lingvisticii textuale; în timp
ce discipline ca sociologia sau etnologia studiaz ă locul social. Analiza discursului se va situa
deci într-o pozi ție transdisciplinar ă, în care va încerca s ă armonizeze diverse perspective.
Textul și locul social sunt precum p ărțile recto și verso ale unei foi de hârtie: discursul va
reprezenta deci un text, un loc social și un mod de enun țare care le articuleaz ă
15.
Această definiție se opune defini ției analizei discursului în cadrul sociolingvisticii, care se
intereseaz ă, în primul rând, de varietatea lingvistic ă prezentă în cadrul unei societ ăți. Definiția
este diferit ă și de perspectiva analizei conversa ționale, care studiaz ă modul de cooperare și
regulile de conversa ție determinate de norme culturale chiar în interiorul aceleia și limbi16.
Sociolingvistica și analiza conversa țională au privilegiat anumite accente antropologice și
psihologice, pentru a sublinia faptul c ă discursul nu poate fi redus la statutul de obiect de studiu
în proprietatea exclusiv ă a unei discipline.
Analiza discursului este studiul acestui “de ce”; limbajul este utilizat “într-un anume mod”, într-o anumită situație de comunicare. Genul de disc urs va depinde deci de institu ția discursiv ă, iar
dimensiunea institu țională a “vorbirii” va defini scopul s ău.
Deși se referă la discurs, analiza discursului este ea îns ăși un discurs prin defini ție, determinat ă
de parametri spa țiali și temporali. Ace ști parametri explic ă diversitatea curentelor care
traverseaz ă câmpul de cunoa ștere a discursului. În acest vast câmp problematic se intersecteaz ă
tradiții culturale și științifice diferite: tradi ția european ă marcată de tendin țe puternic ra ționaliste
și cea american ă, mai empiric ă și mozaicat ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

15

1.2. ANALIZA DISCURSULUI – DOMENIU INTER-DISCIPLI NAR;
ORIENT ĂRI METODOLOGICE

1.2.1. Analiza discursului – domeniu inter-disciplinar
Analiza discursului este o intersec ție a disciplinelor umaniste: psihanaliz ă, antropologie,
sociologie, istorie, psihologie social ă și cognitiv ă etc. Aceste discipline î și produc propriul
discurs, ele au simultan o func ție critică și auxiliară în analiza discursului.
Se remarc ă, de asemenea, manifestarea unor tendin țe care atest ă:
preferințe pentru studierea anumitor corpus-uri , cum ar fi discursul politic, discursul mass media
etc.; ele sunt materializate în existen ța unor școli specializate. Acest fenomen nu este f ără
consecințe: studierea aceluia și corpus imprim ă tendința spre dezechilibru: discursul publicitar
este mult mai atractiv decât cel filozofic (din perspectiva vizibilit ății instituționale și a
mobilizării resurselor materiale și umane).
formularea explicit ă a unor aplica ții care pot fi extrem de diverse , de la crea ția publicitar ă la
rezolvarea unor patologii (surzenia) sau la discursul feminist. Se remarc ă, de asemenea,
dezvoltarea unei analize critice a discursului (eng. Critical Discourse Analysis), cum ar fi, de
exemplu, discursul antirasist, antisexist etc. revendicarea institu țională din partea sociologilor, psihologilor etc. , care face s ă apese asupra
textului o amenin țare de dizolvare în numele unei discipline prea vagi, f ără statut epistemologic,
denumită “științele limbajului”. Aici sunt eludate diferen țe importante, cum ar fi, de exemplu,
cea dintre analiza de con ținut și analiza discursului; dar acestea au scopuri diferite:
analiza de con ținut (practicat ă de sociologi, pentru care discur sul este înainte de toate o surs ă de
informație) are drept scop extragerea de informa ții din orice text;
analiza discursului își propune s ă înțeleagă funcționarea discursului, ca institu ție discursiv ă.
Pe de altă parte, nici disciplinele limbajului, lingvistica enun țării, analiza discursului etc. nu sunt
scutite de rivalitate în ceea ce prive ște afirmarea importan ței în cadrul studiului analizei
discursului.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

16
1.2.1.1. Retorica
Retorica rediviva ocupă un loc central în studiul procesul ui de comunicare. Retorica general ă se
axează pe studiul discursivit ății în contexte și situații diverse: “De la prietenie la dragoste, de la
politică la economie, rela țiile se fac și se desfac prin exces sau lipsa retoricii”17. Unii autori18
consideră performan ța în activitatea discursiv ă ca:
1) intenționalitate, direc ționare spre act;
2) analiză a mecanismelor performan ței cognitive pentru optimizarea comunic ării19.
Performan ța în activitatea discursiv ă presupune intersectarea, integrarea într-un ansamblu
echilibrat al fa țetelor urm ătoare
:
retorică argumentativ ă;
retorică metafizică (“influențarea interlocutorului se realizeaz ă prin intermediul fascina ției ideii20);
retorică textualist ă (“modalitatea construc ției discursive”);
retorică poetică, cu accent pe studiul mijloacelor stilistice;
retorica aplicat ă (aplicată la diferite domenii ale cunoa șterii umane: filozofie, politic ă, educație,
religie, ecologie, justi ție etc.);
retorici speciale (specializate pe genuri discursive: retorica discursului politic, retorica
propagandei, retorica demagogic ă etc.).
Analiza discursului se va sprijini, de asemenea, pe pragmatic ă, disciplină care studiaz ă limba
privită nu ca ansamblu de semne, ci ca (inter)acțiune comunicativ ă.

1.2.1.2. Pragmatica
Pragmatica este o lingvistică a uzului și are multiple sensuri intedisciplinare.
1. Pragmatica se refer ă la o parte component ă a limbii, al ături de componenta semantică și de
componenta sintactică. Componenta pragmatic ă aparține schemei tripartite propuse de filozoful
american Ch. Morris21 în 1938, care distingea trei domenii în în țelegerea oric ărui limbaj, formal
sau natural:
• sintaxa , disciplin ă care prive ște relațiile semnelor cu alte semne;
• semantica , disciplin ă care se refer ă la relațiile semnelor cu realitatea;
• pragmatica , disciplin ă care se intereseaz ă de relațiile semnelor cu utilizatorii acestora, de
folosirea lor și de efectele produse.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

17
În această accepțiune restrâns ă, pragmatica desemneaz ă disciplina sau disciplinele care se ocup ă
cu studiul componentei pragmatice a limbajului22.
2. Pragmatica este specific ă și unei anumite concep ții asupra limbajului, și, mai general, asupra
comunicării, care se opune celei structuraliste. În aceast ă calitate, pragmatica se reg ăsește în
ansamblul științelor umane; ea desemneaz ă mai puțin o teorie particular ă, cât o intersec ție a
diverselor curente care î și împart un anumit num ăr de idei-for ță. Acestea ar fi:
– semiotica lui C.S. Peirce; – teoria actelor de vorbire, ini țiată de filozoful englez Austin, dezvoltat ă de J. R. Searle pe
dimensiunea “ilocu ționară” a limbajului, asupra a ceea ce se face prin vorbire;
– studiul inferen țelor pe care le realizeaz ă participan ții la o interac țiune verbal ă (Grice
1979), Sperber și Wilson (1989);
– studiile asupra enun țării lingvistice, care s-au dezvoltat în Europa prin contribu țiile lui
Bally, Jakobson, Benvensite, Culioli ș.a.;
– studiile asupra argument ării;
– cercet ările asupra interac țiunii verbale;
– anumite teorii asupra comunic ării, cum ar fi cele ale Școlii de la Palo Alto etc.

CONCLUZIE
Concepțiile despre limbaj subordonate pragmaticii încearc ă, într-un anume sens, s ă înlocuiasc ă
retorica tradi țională și să rafineze anumite direc ții ale acesteia, cum ar fi:
• evidențierea caracterului activ al limbajului, a reflexivit ății sale fundamentale (faptul c ă
acesta se refer ă la lume ar ătându-și propria activitate enun țiativă);
• punerea în prim plan a for ței semnelor, a caracterului interactiv al limbajului, raportul s ău
continuu cu un cadru care permite interpretarea enun țurilor;
• dimensiunea normat ă a limbajului (activitatea de vorbire este dirijat ă de o structur ă de
adâncime de drepturi și obligații)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

18
1.2.2. Orient ări metodologice
1.2.2.1. Școala francez ă de analiz ă a discursului
Școala francez ă23 apare în anii ‘60 și se caracterizeaz ă printr-un discurs critic24. Astfel, afirma ția
potrivit c ăreia “ideologia și inconștientul locuiesc incognito în limbaj și că trebuie s ă fie
înlăturate (de acolo, n.n.)“ era un reflex al alien ării într-o epoc ă dominată de ideologia burghez ă.
Maniera de abordare a Școlii franceze se poate caracteriza prin:
1. Un interes mai mare pentru discursurile marcate de “constrângeri” din partea unor norme,
față de interac țiunile orale spontane . Acest interes pentru “rutine” cum ar fi, de exemplu, cursul
universitar, jurnalul tv etc., reprezint ă fixarea ca obiect de studiu a unui corpus de discursuri care
au în comun realizarea dup ă modele. Aceste modele
25 se caracterizeaz ă printr-un grad mare de
stabilitate și se supun unor constrângeri puternice chiar dac ă au o dinamic ă proprie, o tendin ță
spre schimbare, spre evolu ție etc.26
2. Insistența pe materialitatea lingvistic ă. Analiza discursului nu poate s ă nu se sprijine pe
lingvistică. Dacă analiza discursului se intereseaz ă de funcționarea unui semn o face mai ales
pentru a c ăuta o legătură cu substan ța sa lingvistic ă.27
3. Interesul pentru teoriile de enun țare lingvistic ă. Teoriile care privesc enun țarea lingvistic ă
reprezintă un curent pragmatic, dar o pragmatic ă mai puțin fondată pe teoriile lingvistice. De
fapt, este vorba despre trecerea de la analiza lingvistic ă la folosirea propriu-zis ă a limbii28.
4. Introducerea unor termeni-martor în analiz ă, cum ar fi “arhiva” . Termen-martor al
concepției lui M. Foucault (1969: 171), “arhiva” desemneaz ă un tip de “analiz ă arheologic ă” al
cărei domeniu de interes s-ar plasa “între limb ă, care define ște sistemul de construc ție al frazelor
posibile și corpus, care prime ște pasiv vorbele pronun țate”. Astfel, “arhiva” define ște un nivel
particular: cel al unei practici care face s ă apară o multitudine de enun țuri ca tot atâtea
evenimente regulate, ca tot atâtea lucruri oferite prelucr ării și manipul ării”.
Pentru Pêcheux (1975), termenul marcheaz ă opoziția dintre corpusurile experimentale (care sunt
produse de locutori în situa ții experimentale, de test) și corpusul de arhiv ă (care cuprinde
enunțurile păstrate, cele care fac obiectul analizei istoricilor).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

19
Pentru D. Maingueneau (1975)29, arhivă este termenul care poate înlocui sintagma “forma țiune
discursivă”. Această înlocuire ar avea ca obiectiv:
– a delimita tipurile de corpusuri, adic ă enunțuri aparținând unei aceleia și poziționări socio-
istorice; – a sublinia prin etimologie
30 că aceste corpusuri sunt inseparabile de o memorie și de institu țiile
care le confer ă autoritate în acela și timp afirmându- și legitimitatea prin ele.

Școala francez ă de analiza discursului nu este legat ă de un spa țiu geografic delimitat – Fran ța; ea
este un mozaic, un conglomerat și reprezint ă nu o doctrin ă, ci, mai ales, un anume “aer de
familie”31 specific cercet ărilor.
Cele mai importante direc ții de cercetare care se intersecteaz ă în cadrul analizei discursului vor fi
prezentate dintr-o perspectiv ă tipologic ă și istorică.

1.2.2.2. Școala de la Palo Alto
32
Este reprezentat ă de grupul de cercet ători33 care, în anii 1950-1960, au dezvoltat în SUA
“pragmatica [în domeniul] comunic ării umane” și au influen țat semnificativ evolu ția analizei
discursului. Prin analiza unor paradoxuri care înso țesc comunicarea, studiul lor s-a concentrat pe “cum pot
indivizii s ă ajungă să întrețină raporturi delirante, precum și diferitele viziuni asupra lumii care
rezultă din acestea” (Watzlawick 1978:7)
34. Pe lâng ă Bateson, Watzlawick și Jackson, “noua
comunicare” include cercet ători ca Goffman sau Birdwhistell (interesat în special de kinestic ă –
studiul gestualit ății) și Hall (preocupat de proxemic ă – studiul percep ției și al folosirii spa țiului
de către om).
Watzlawick introduce no țiunea de “noua comunicare”, care schimb ă perspectiva clasic ă asupra
comunicării. Comunicarea nu mai este o alternan ță de emitere-recep ție, ci “un sistem cu multiple
canale, la care actorul social particip ă în fiecare secund ă, fie că vrea, fie c ă nu; prin gesturile
sale, prin privirea sa, prin t ăcerea sa, și chiar și prin absen ța sa…În calitatea sa de membru al
unei anumite culturi, el face parte din comunicare, a șa cum muzicianul face parte din orchestr ă.
Dar în aceast ă mare orchestr ă culturală, nu este nici dirijor, nici partitur ă. Fiecare cânt ă
“acordându-se” cu cel ălalt ”35.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

20
1.2.2.3. Analiza conversa țională36
Motto:
“Am observat pu ține subiecte atât de la îndemâna
oricui, care s ă fie atât de rar, sau, cel pu țin, atât de
superficial analizate cum este conversa ția; și, într-
adevăr, cunosc pu ține subiecte care s ă fie atât de
dificil de tratat cum ar trebui, sau asupra c ărora să
fie atâtea de spus.”

Conversa ția reprezint ă un prototip al interac țiunii verbale ale c ărei forme sunt foarte diferite în
funcție de loc, timp, parteneri sau scop. De unde și polisemia termenului “conversa ție”.
Prin caracterul s ău imediat, familiar, conversa ția face dificil ă abordarea sa științifică de la
distanță, în condi ții de laborator.
Conversa ția devine obiect de studiu37 în anii ’60, în SUA, printr-o abordare descriptiv ă din
perspectiv ă etno-sociologic ă38.
J.J.Gumperz consider ă că “a vorbi înseamn ă a inter-ac ționa”; ne afl ăm întodeauna în fa ța unui
număr de participan ți legați într-o re țea39 de influen țe reciproce; în conversa ție îi schimbi pe al ții
și te schimbi pe tine însu ți sub acțiunea celorlal ți. Aceast ă abordare se opune concep ției
“monologale” asupra comunic ării și celei a analizei discursului40, deosebindu-se în acela și timp
de lingvistica enun țării41, de teoria actelor de limbaj42.
Evidențierea relației de determinare reciproc ă în care se unesc fazele de emitere și receptare.
Abordarea interac țională se opune viziunii unilaterale sau lineare a comunic ării având ca izvor
de inspira ție comunicarea telegrafic ă. Ea dă prioritate studiului formelor dialogale ale produc ției
discursive.
Competen ța comunicativ ă, concept elaborat de D. H. Hyme s, vede codul lingvistic drept un
ansamblu de virtualit ăți atât de “decorporalizat e”, încât ele nu prind via ță decât în interac țiune.
Resursele comunicative nu se reduc la un corpus lingvistic; ele cuprind: unități verbale și
nonverbale , gestionarea și construirea conversa ției (rândul la cuvânt, relu ări, punct ări,
deschidere, închidere, marcatori, modalizatori etc.) și, ceea ce este cel mai important, realizarea
unor rela ții interpersonale .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

21
Dimensiunea rela țională este esen țială în analiza conversa ției, după cum o dovede ște și
importanța politeții. Concep ția informa țională asupra conversa ției este restrictiv ă, căci
conversația este un loc unde se construiesc atât rela țiile interpersonale, cât și identitatea social ă,
care modeleaz ă conflictele și consensul, egalitatea sau ierarhiile etc.
Analiza conversa țională reprezint ă un domeniu de mare interes pentru analiza discursului.
Domeniul de studiu al analizei conversa ționale dep ășește adesea conversa ția în sens strict. Unii
cercetători
43 consideră că ar fi mai potrivit s ă se vorbeasc ă despre analiza interac țiunilor verbale.
Cele două direcții principale de cercetare ale analizei conversa ționale sunt:
1. Studiul rela țiilor dintre constituen ții lingvistici ai interac țiunii, care se afl ă la diferite niveluri
într-o organizare ierarhic ă44:
– unități elementare: acte de limbaj;
– interven ție;
– schimb; – ansamblul interac țiunilor.
2. Studiul rela țiilor care se stabilesc între participan ți în cursul interac țiunii (incluzând aspecte
ca agresivitatea, gradul de intimitate etc.). Problemele de interes sunt cele care țin de înscrierea la
cuvânt, problematica imaginii /eng. face colocutorilor etc.
În sens larg, analiza conversa țională studiază interacțiunile comunica ționale la nivel verbal,
paraverbal și chiar non verbal
45 .
Studiu prin excelen ță multi- și interdisciplinar, analiza conversa țională încearcă o sinteză între:
lingvistică, sociologie (etnometodologia46 – Garfinkel 1967) și abordări preponderent
psihologice (Școala de la Palo Alto – Watzlawick, 197247).

1.2.2.4. Etnografia comunic ării
Etnografia comunic ării reprezint ă un curent48 apărut în cadrul cercet ării antropologice
americane, care a avut o mare influen ță asupra analizei discursului. Ea a pus accent pe
eterogenitatea comunit ăților lingvistice, pe diversitatea extrem ă a codurilor care modeleaz ă
identitatea partenerilor în interac țiunile verbale.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

22
Gumperz și Hymes (1964)49 abandoneaz ă calea tradi țională de studiere a structurii limbii și își
îndreaptă cercetările spre observarea și descrierea cu precizie a mul țimii de “evenimente de
comunicare” surprinse în contextul lor natural. “Vorbirea” este considerat ă un sistem cultural, o
activitate determinat ă de norme implicite în cadrul c ăreia nu se pot separa de o manier ă netă
socialul și verbalul.
Hymes50 (1972) a propus un model practic numit “ speaking ”, în cadrul c ăruia să se studieze
funcțiile limbajului în acte concrete de comunicare la nivelul componentelor: participan ți,
scopuri, norme etc. Chiar dac ă nu și-a atins idealul de realizare a unei compara ții sistematice a func ționării vorbirii
în cadrul unei diversit ăți de comunit ăți, marele merit al etnografiei comunic ării a fost orientarea
spre aplica ții în domeniul pedagogiei și, mai ales, al comunic ării interetnice.

1.2.2.5. Etnometodologia
Acest curent sociologic a avut o contribu ție important ă la dezvoltarea analizei conversa ționale
51.
Etnometodologia a ap ărut în SUA, ca direc ție de cercetare care are ca obiect implicitul social
(dobândit) (Garfinkel 1967)52. Scopul cercet ării îl constituie metodele care permit actorilor
sociali să stăpânească actele de comunicare în via ța de zi cu zi.
Etnometodologia se bazeaz ă pe “interac ționismul simbolic” (Universitatea din Chicago, 1920-
1930) al c ărui reprezentant str ălucit a fost G.H. Mead53. În perspectiva lui Mead (1963)54,
schimburile verbale cu cel ălalt sunt locul unde se formeaz ă simultan subiectul și ordinea social ă.
Concepțiile comune ale societ ății nu trebuie considerate ca idei fals e, ci trebuie tratate ca moduri
de organizare a experien ței sociale, drept cuno ștințe. Pentru a în țelege comportamentele actorilor
sociali și reprezent ările lor despre lume trebuie ca perspectiva s ă-i plaseze în interiorul situa țiilor
în care sunt angaja ți și să ia în calcul proiectele lor de f ăurire a universului cotidian.
Și cercetările lui Goffman au contribuit la dezvoltarea etnometodologiei. Concep ția sa se bazeaz ă
pe faptul c ă partenerii unei interac țiuni verbale sunt prin și într-un fel de dramaturgie, c ă viața de
zi cu zi este o permanent ă punere în scen ă aflată într-un echilibru determinat de raporturile între
forțe instabile.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

23
Modelul55 lui Goffman este structurat astfel:
– fiecare individ este preocupat în mod constant s ă-și defineasc ă identitatea, astfel încât s ă se
facă recunoscut ca membru legitm al societ ății;
– normele care determin ă comportamentele sunt reactualizate continuu chiar de c ătre aceste
comportamente, astfel încât asist ăm la o reconstruc ție interactiv ă neîntrerupt ă a ordinii sociale.

1.2.2.6. Lexicometria56
Disciplină auxiliară a analizei discursului57, lexicometria î și propune s ă caracterizeze o
formațiune discursiv ă prin raportare la alte forma țiuni discursive care apar țin aceluia și câmp
discursiv prin realizarea unei re țele cuantificabile (informatizate) de rela ții semnificative între
unitățile sale 58.
Abordarea este comparativ ă, iar rezultatul calculului este destinat s ă facă obiectul unei
interpretări59 care plaseaz ă ideologic locutorii unui enun ț.
Acest tip de cercetare60 a fost sistematizat pentru spa țiul francez de Laboratorul de lexicologie
politică de la Școala Normal ă Superioar ă de la Saint-Cloud, devenit ă mai târziu echipa
“Lexicometrie și texte politice”, care, dup ă 1960, a dezvoltat programe ( software ) complexe: pe
lângă tradiționala statistic ă lexicală “în afara contextului” se studiaz ă cuvintele în contexte, prin
intermediul co-ocuren țelor unui termen ales ca reper, ceea ce conduce la un studiu al
frazeologiei61. Frazeologia reprezintă un termen-umbrel ă sub care se plaseaz ă un ansamblu vast
de combina ții mai mult sau mai pu țin fixe. Principala caracteristic ă a acestor unit ăți62 este
tendința de pierdere a independen ței lexicale, și, ca o consecin ță, capacitatea lor de a fi
memorizate în bloc63.
Aceste combina ții pot fi:
1) integrate în limb ă: proverbe, sintagme64: putere de cump ărare, linie de ap ărare, mașină de
spălat etc.
2) specifice unui individ, unui tip de discurs, unei forma țiuni discursive ( revoluție națională,
luptă de clasă etc.).
Acest fenomen este accentuat în mod special de mass media : „atentat la drepturile omului”, „a
da o lovitur ă dură procesului de pace în…” .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

24
Lexicometria este preg ătită să repereze unit ățile frazeologice, adic ă acele “segmente repetate”,
asocierile de cuvinte cele mai frecvente într-o forma țiune discursiv ă65. Fixarea/înghe țarea
permite dezghe țarea care “î și propune s ă facă să țâșnească, parțial sau integral, sensul de origine
al elementelor”66.
Lexicometria se poate sprijini și pe analizatori sintactici pentru a pune în eviden ță relațiile dintre
vocabular, sintax ă și enunțare.

1.2.2.7. Metoda termenilor-cheie67
Metodă de analiz ă a corpusului, impus ă de lucrările Școlii franceze de analiz ă a discursului, s-a
inspirat din cercet ările lingvistului american Harris (1952)68. Metoda const ă în a selec ționa a
priori câteva cuvinte-cheie, considerate a fi reprezentative pentru o forma țiune discursiv ă, iar
apoi a construi un corpus cu toate unit ățile lingvistice în care apar aceste cuvinte.
Metoda se bazeaz ă pe o serie de procedee destinate reducerii diversit ății sintactice69.
Confruntarea termenilor-cheie cu vecin ătățile se face comparativ, de ex., se studiaz ă aceleași
cuvinte în discursuri de acela și tip70.
Această metodă se bazeaz ă pe postulatul potrivit c ăruia cuvintele î și schimbă valoarea în func ție
de forma țiunile discursive în care apar și că se poate condensa ideologia unei forma țiuni
discursive în enun țurile (= fraze de baz ă) în care se afl ă termenii-cheie.
Deși utilă, această metodă este adesea criticat ă deoarece subestimeaz ă dimensiunea intrinsec ă de
natură textuală și enunțiativă a discursivit ății și reduce sensul la con ținuturi doctrinale. De altfel,
termenii-cheie sunt selecta ți în funcție de o cunoa ștere care este exterioar ă discursului, ceea ce
pune problema unei circularit ăți imposibil de evitat71.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

25
1.3. NOȚIUNI DE LINGVISTIC Ă
1.3.1. Limb ă, vorbire și limbaj
1.3.1.1. Limba
Dintre numeroasele sensuri ale termenului “limb ă” ne intereseaz ă cel ce desemneaz ă un
ansamblu de sisteme legate între ele și formate din unit ăți cum ar fi sunetele, fonemele,
morfemele, lexemele, cuvintele.
Limba intervine ca “mediator între dou ă zone amorfe: pe de o parte, expresia sonor ă și, pe de alt ă
parte, con ținutul no țional. De aceea, limba este considerat ă o formă și nu o substan ță, o
convenție adoptat ă de o comunitate uman ă în care func ționează ca sistem de semne și ca
instituție socială72”. Limba reprezint ă nivelul istoric al limbajului (E. Co șeriu).

1.3.1.2. Vorbirea
Spre deosebire de limb ă, vorbirea are un caracter individual și variabil, iar pentru unii lingvi ști
(Saussure), vorbirea este echivalent ă cu discursul.

1.3.1.3. Limbajul
Din aceast ă perspectiv ă, limbajul reprezint ă “instituția limbii, ca institu ție socială comună
tuturor subiec ților care o vorbesc, și a discursului, ca realizare individual ă a vorbirii în texte
sau mesaje concrete.73”

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

26
1.4. NOȚIUNI FUNDAMENTALE ÎN ANALIZA DISCURSULUI
1.4.1. Competen ță comunicativ ă și competen ță discursiv ă
Aptitudinea pe care o au locutorii unei limbi de a produce și înțelege un num ăr nelimitat de fraze
diferite se nume ște competen ță (Chomski74). Acestei competen țe gramaticale i se adaug ă o
competen ță pragmatic ă, axată pe regulile ce permit unui subiect s ă interpreteze un enun ț prin
raportare le un context particular. Acestei competen țe pragmatice i se subordoneaz ă legile
discursului.
1.4.2. Competen ța comunicativ ă
Etnografia comunic ării a introdus no țiunea de competen ță a comunic ării sau competen ță
comunicativ ă: pentru a putea vorbi trebuie, de asemenea, s ă știi să folosești limba într-o manier ă
adecvată într-un mare num ăr de situații diferite (Hymes 1962).
Se apreciaz ă că această competen ță comunicativ ă are un caracter implicit, ea se cap ătă în și prin
interacțiuni.
Competen ță comunicativ ă subsumeaz ă un set de reguli referitoare la diverse aspecte cum ar fi:
– a ști să gestionezi problemele legate de “accesul la cuvânt”;
– a ști despre ce s ă vorbești într-o anumit ă situație;
– a ști să realizezi sincronizarea mimicii cu propriile spuse sau cu cele ale coemi țătorului;
– a ști să menajezi imaginea celuilalt;
– a ști să stăpânești comportamentele cerute de genurile de discurs abordate.
Este caracteristic acestei competen țe comunicative faptul de a se modifica continuu, în urma
experienței acumulate.
De altfel, un individ dispune de competen țe comunicative diverse atunci când se afl ă în
interacțiune cu reprezentan ți ai unor comunit ăți diferite.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

27
1.4.3. Competen ța discursiv ă
Temenul competen ță discursiv ă75 este folosit pentru a desemna aptitudinea pe care trebuie s ă o
aibă un subiect pentru a produce enun țuri adecvate unei forma țiuni discursive determinate (de
ex., aptitudinea unui emi țător comunist de a produce enun țuri comuniste).
Această competen ță este fundamental interdiscursiv ă: a enunța în interiorul unei forma țiuni
discursive înseamn ă, de asemenea, a ști cum să te poziționezi în raport cu alte forma țiuni
discursive concurente (vezi, mai jos, interdiscurs).

1.4.4. Codul de limbaj
În vorbire se poate pune în eviden ță modul în care subiectul vorbitor utilizeaz ă codul limbii
pentru a comunica, iar mecanismul de trecere al limbii în vorbire este numit actualizare (Ch.
Bally). Limba și vorbirea au fost atribuite de E. Vasiliu categoriilor general și particular , iar E.
Coșeriu consider ă că între sistem76 și vorbire se situeaz ă norma .
Prin defini ție, folosirea unei limbi în cadrul unui discurs este considerat ă doar din perspectiva în
care acesta trebuie s ă fie enunțat (norma lingvistic ă)77.
Limbile naturale au calitatea de cod78 deoarece servesc la elaborarea și fixarea formelor de
cunoaștere și utilizeaz ă ansamblul semnelor lingvistice, încadrate într-o schem ă de comunicare.

Codul de limbaj79 nu se elaboreaz ă doar într-o limb ă considerat ă omogenă, ci se afl ă într-un
raport dinamic cu alte limbi (vii sau moarte) sau cu diversitatea uneia și aceleiași limbi (dialecte,
nivele ale limbii, discurs specializat etc.).

1.4.5. Actul de limbaj
Actul de limbaj reprezint ă utilizarea limbii în situa ții de comunicare concrete. Dup ă Austin, orice
act de limbaj este alc ătuit din trei componente: locu ționar, ilocu ționar, perlocu ționar. Actul
locuționar este cel prin care se realizeaz ă transmiterea unor anumite semnifica ții lexicale și
gramaticale prin rostirea unui enun ț. Actul ilocu ționar constă în exprimarea unei anumite inten ții

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

28
comunicative. Actul perlocu ționar conține inten ția de realizare a unui efect asupra
interlocutorului (cum ar fi verbe ca a convinge, a flata, a consola, a lini ști etc. ).
Genurile de discurs pot fi considerate ca macro-acte de limbaj care integreaz ă acte de limbaj
elementare ( a întreba, a promite etc…). Valoarea lor ilocu ționară este supus ă realizării unui
anumit num ăr de condi ții de reușită specifice care privesc în special, rolurile participan ților, locul
și momentul, canalul etc.
Un act de comunicare verbal ă poate fi caracterizat prin existen ța a două niveluri: situațional și
comunica țional80.
Nivelul situa țional Nivelul comunica țional
este nivelul la care sunt determinate condi țiile
contractului de vorbire corespunz ător genului
de discurs,
cum ar fi:
– finalitatea actului de limbaj; – identitatea partenerilor;
– temele în discu ție;
– cadrul fizic al schimbului (decor
81, media ). corespunde spa țiului intern, acela în care
subiectul adopt ă diferite strategii pentru a- și
îndeplini cu succes actul de limbaj,
cum ar fi:
– diversele moduri în care se poate realiza un discurs politic;
– un curs universitar sau un spot publicitar.

În cadrul nivelului situa țional se exercit ă constrângerile care fac din comunicare un macro-act de
limbaj reu șit.
Actele de limbaj se deosebesc și după potențialul lor agresiv intrinsec (a se compara de exemplu
solicitările, ordinele cu promisiunile, mulțumirile, complimentele). Actele de limbaj pot s ă pună
în pericol imaginea individual ă reciprocă a interlocutorilor și implicit s ă afecteze rela țiile dintre
aceștia. Noțiunea de imagine (pozitiv ă sau negativ ă) a fost introdus ă de Goffman (1974)82 – engl.
face, care opune termenii imagine și teritoriu , pentru a caracteriza comportamentul
participan ților la o interac țiune. Acest comportament se refer ă, în special, la constrângerile de
“salvare” atât a imaginii proprii, cât și a partenerului. Constrângerile de salvare genereaz ă
importanța politeții în comunicare.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

29
1.4.6. Semn standard / semn autonim
Semnul standard (surprins în vorbire) se deosebe ște de semnul autonim (luat în considerare,
menționat, atestat). Utilizarea unui semn lingvistic se poate face într-o manier ă “standard” –
semnul standard – pentru a se referi la o entitate extralingvistic ă (“Am cump ărat un CD-ROM”)
sau pentru a se referi la semnul însu și (“Nu găsesc termenul CD-ROM în dic ționar”).

1.4.7. Autonimia
Autonimia reprezint ă proprietatea limbajului de a vorbi despre el însu și.

1.4.8. Dimensiunea rela țională și politețea
Concepția despre polite țe dezvoltat ă de Penelope Brown și Stephen Levinson se bazeaz ă pe
noțiunea de imagine (engl. face), introdus ă de Erving Goffman. Brown și Levinson (1978)83 au
impus ansamblul coerent și indisolubil al imaginilor unui individ:

Imaginea negativ ă84

Imaginea pozitiv ă 85

Dorința fiecăruia de a ac ționa
conform propriilor principii și intenții

Dorința fiecăruia de a se bucura
de aprecierea și acordul semenilor

Conversa ția este un loc unde se manifest ă “teritorialitatea”, în care un subiect social este pus în
situația de a pune în ac țiune un ansamblu de strategii pentru a- și conserva imaginea și/sau a o
menaja pe cea a interlocutorului. Astfel, o interac țiune este un amestec de:
– acte care amenin ță imaginea (FTA -“face threatening acts”) cum ar fi: amenin țarea, ordinul86,
critica etc., acestea fiind temperate de – acte de flatare a imaginii (FFA – “face flattering acts”) , care pun în valoare imaginea
partenerului, și tot ce ține de manifestarea polite ții.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

30
Unii cercet ători87 consider ă că regulile de polite țe funcționează la fel în actele verbale și
nonverbale, pentru c ă este inutil a c ăuta să distingi comportamentul verbal de alte forme de
comportament uman88.
Alte forme ale cascadei manifest ărilor de polite țe sunt mulțumirile ; “mii de mul țumiri”, “v ă
mulțumesc frumos, pentru pu țin” etc.89.
FTA90 sunt adesea neutralizate de c ătre FFA. Astfel, în enun țul “deci mai vezi- ți și tu puțin de
treabă” conține un intensificator FTA (deci mai vezi- ți de treab ă) și un minimizator FFA ( și tu
puțin). Intensificatorul este un FTA fiindc ă este un act directiv; dar el este atenuat de c ătre
minimizator. De asemenea, exist ă și acte mixte, cum ar fi oferta . Astfel, “lua ți loc” este un act simultan
directiv (FTA) și care este îndreptat spre optimizarea st ării de bine a celuilalt.
Actele verbale constituie amenin țări pentru una sau mai multe dintre imaginile puse în joc. În
cadrul unei interac țiuni cu doi participan ți sunt în joc patru imagini (imaginea pozitiv ă a
locutorului; imaginea negativ ă a locutorului; imaginea pozitiv ă a interlocutorului; imaginea
negativă a interlocutorului). Ca regul ă generală, emițătorul trebuie s ă “menajeze” imaginea
partenerului (prin complimente, scuze, marcarea deferen ței etc.) și să-și protejeze imaginea
proprie (pentru a nu fiu judecat gre șit sau agresat). Aplicarea regulilor de polite țe
91 în
comunicare contribuie la instalarea unui joc subtil și constant de negocieri.

1.4.8. Enun țul și enunțarea; textul
În acest paragraf vom prezenta câ țiva termeni fundamentali la care ne vom referi în analiza
discursului. O caracteristic ă a acestor termeni este posibilitatea de delimitare diferit ă în funcție
de criteriile utilizate.
1.4.8.1. Enunțul și enunțarea
Termenul enunț desemneaz ă generic orice produs al actului de enunțare. Pentru Benveniste
(1974:80), enun țarea reprezint ă “utilizarea limbii printr-un act individual de comunicare”.
Enunțarea nu trebuie privit ă doar ca apropriere de c ătre un individ a sistemului limbii : subiectul
nu ajunge la enun țare decât respectând multiplele constrângeri ale genurilor de discurs .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

31
Teoriile comunic ării disting în cadrul unei enun țări, ca elemente interdependente, conținutul și
relația. Conținutul reprezint ă informația trimisă, iar relația este cea pe care enun țarea o instituie
între participan ți, cadrul pe care ea îl implic ă. Relația reprezint ă o “metacomunicare”, ea indic ă
modul în care enun țul trebuie primit (vezi act de limbaj ) – fie implicit (vezi mai jos, ordinul ), fie
explicit: “era o glum ă”) (Watzlawick et.al. 1972:5).
Diferența între cele dou ă elemente este evident ă în special când acestea sunt contradictorii sau
instituie o stare de tensiune. Astfel, enun țarea “Iubește-mă!” are două elemente contradictorii:
conținutul (iubirea) și relația (ordin).
Enunțarea trebuie privit ă în interac țiune. Benveniste (1974: 85)92 consider ă că structura
fundamental ă este dialogul , iar monologul trebuie privit, în ciuda aparen țelor, ca o varietate a
dialogului. Conceptul de polifonie explică de ce individul care vorbe ște nu este în mod necesar instan ța care
răspunde de enun țare. Ducrot (1984: 179)
93 definește enunțarea independent de autorul vorbelor,
ca “eveniment constituit prin apari ția unui enun ț”. Cercet ările asupra enun țării94 au pus în
evidență dimensiunea reflexiv ă a activit ății lingvistice: un enun ț nu se refer ă la lume decât
reflectând actul enun țării care îl genereaz ă. Această “reflectare” se refer ă la următoarele aspecte:
– persoanele, timpul enun țului sunt reperate prin raportare la aceast ă situație de enun țare;
– enunțul are o valoare ilocu ționară pe care o arat ă prin enun țarea sa;
– enunțarea constituie pivotul rela ției dintre limb ă și lume; enun țarea permite reprezentarea
faptelor în enun ț, dar constuie ea îns ăși un fapt, un eveniment unic definit în timp și spațiu.
Termenul enunț este polisemantic, de aceea vom încerca s ă-i delimit ăm sensurile printr-un
sistem de opozi ții:

1.4.8.2. Opozi ția enunț/frază
Dacă definim enun țul ca “unitate de comunicare elementar ă, reprezentat ă de secven ța verbală
care are un sens și este complet ă din punct de vedere sintactic”, iar fraza drept “enun ț în structura
căruia se cuprind cel pu țin două propoziții”, atunci fraza este un tip de enun ț.
Ducrot (1984: 177, apud D. Maingueneau, 1996) consider ă că: “enunțul trebuie s ă fie distinct de
frază, care este o construc ție a lingvistului…”95.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

32
1.4.8.3. Opozi ția enunț/text
La un nivel superior, enun țul este adesea considerat ca un echivalent al textului, adic ă drept o
suită verbală legată de inten ția unui emi țător unic și care formeaz ă un tot care apar ține unui
anumit gen de discurs: un buletin meteo, un roman, un articol de ziar etc. Unii cercet ători
96 consider ă, în cadrul lingvisticii textuale, c ă: “Un enun ț, în sensul de obiect
material oral sau scris, de obiect empiric, observabil și descriptibil, nu este un text, obiect
abstract…care trebuie s ă fie conceput în cadrul unei teorii (explicative) a structurii sale
compoziționale”97.
Enunțurile se pot clasifica în98: enunțuri metadiscursive99; enunțuri metacomunica ționale100 și
enunțuri metalingvistice101. Această clasificare este dificil de urm ărit, mai ales în condi țiile în
care acelea și elemente de marcare pot fi atribuite mai multor clase, în func ție de context.

1.4.8.4. Opozi ția scris-oral
Brown și Yule (1983: 6), apud D. Maingueneau (1996), definesc textul ca “înregistrare verbal ă a
unui act de comunicare”.
Această definiție presupune specific ări în funcție de domeniul scris sau oral.
Astfel, pentru domeniul scris se pune problema suportului (adic ă este suportul determinant
pentru text și în ce măsură se poate vorbi despre identitate în cazul unui text care se prezint ă sub
diverse aspecte: manuscris, imprimat în difer ite forme, electronic etc.). Domeniul oralit ății
presupune, de asemenea, anumite elemente caracteristice: intona ții, tăceri (semnificative) etc.
Lingvistica modern ă a privilegiat scrisul sprijinindu-se pe corpusuri verficabile, scrise:”în timp
ce viza limbajul oral, lingvistul a lucrat întotdeauna pe texte scrise”
102 .
Această distincție scris/oral este o surs ă permanent ă de echivoc deoarece amestec ă două registre
diferite: O opozi ție între enun țurile care trec prin canalul oral (unde sonore) și enunțurile care
trec prin canalul grafic și între comunicarea scris ă și cea orală.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

33

Canalul oral

⇒ implică stabilirea și menținerea comunic ării între
emițător și receptor prin in termediul vorbirii

Canalul grafic

⇒ permite stabilirea și menținerea comunic ării
între emițător și receptor prin in termediul scrierii
⇒ stocarea informa țiilor și transmiterea lor în
timp și spațiu
⇒ intrarea limbajului în dom eniul vizualului face
ca studierea enun țurilor să se poat ă face
independent de contextul lor (ceea ce conduce,
implicit, la posibilitatea manipul ării acestora103).

Comunicarea oral ă

⇒ are un grad de interactivitate mult mai ridicat104
⇒ biunivocitatea105 relației emițător-receptor
(reversibilitatea rolurilor)
⇒ libertate în alegerea variantei de cod utilizate
⇒ structura mesajului implic ă reformul ări pentru
negocierea sensului între emi țător și receptor
⇒ pondere important ă a structurilor de ad ăugare
⇒ ansamblul datelor de comunicare și gramatica au un
rol important în determinarea sensului106
⇒ preponderen ța funcției de informare și a funcției fatice
⇒ coprezența participan ților
⇒ egocentrism107 explicit al discursului, caracterul
participativ al comunic ării
⇒ concomiten ța emiterii și receptării
⇒ dependen ță de contextul non-verbal108
⇒ caracterul mixt al mijloacel or de expresie: verbale,
non-verbale, paraverbale
⇒ discursul dialogal.
Comunicarea scris ă

⇒ are un grad de interactivitate sc ăzut
⇒ univocitatea rela ției emițător-receptor
(ireversibilitatea rolurilor)
⇒ restricții în alegerea variantei de cod utilizate
⇒ structura mesajului implic ă formul ări
definitive, care exclud negocierea sensului între emițător și receptor
⇒ pondere important ă a structurilor de
subordonare
⇒ gramatica are rol excl usiv în determinarea
sensului
⇒
preponderen ța funcției de informare și
reducerea func ției fatice
⇒ abstragerea emi țătorului din contextul concret
de comunicare
⇒ anumită impersonalizare a discursului, în urma
izolării emițătorului și a tendinței lui de obiectivare
⇒ un decalaj temporal relativ între emitere și
receptare
⇒ independen ță față de contextul non-verbal109
⇒ scriere și, eventual, transpuneri grafice ale
elementelor paraverbale sau non-verbale110
⇒ discursul monologal111.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

34
O opoziție între scris și oral este util ă și pentru a caracteriza polii între care oscileaz ă discursul
într-o societate. Astfel, la “pol ul scris” avem de-a face cu enun țuri stabilizate, performate în
contexte ritualizate, în care participan ții (scriitori, preo ți, oameni politici etc.) sunt autorii unor
texte cu o puternic ă încărcătură simbolică pentru colectivitate112, în timp ce la “polul oral” se afl ă
terenul schimburilor instabile și spontane ale interac țiunii cotidiene.

1.4.8.5. Textul
La rândul s ău, ca și discurs sau enun ț, termenul text poate avea diferite valori.
Text se folose ște adesea ca sinonim pentru enunț, ca suită lingvistic ă autonom ă, orală sau scrisă,
produsă de unul sau mai mul ți emițători într-o situa ție de comunicare determinat ă.
Alți cercetători
113 definesc textul drept “ocuren ță comunica țională” care satisface trei sisteme de
criterii interdependente: 1) Primul sistem se refer ă la
– un criteriu de coeziune, sesizabil în special, în jocul dependen țelor dintre fraze;
– un criteriu de coeren ță
114.
2) Al doilea sistem se refer ă la relația între participan ții la actul de comunicare:
– un criteriu de inten ționalitate : emițătorul își propune ca textul produs s ă fie susceptibil de a
avea un anumit efect asupra receptorului;
– un criteriu de acceptabilitate : participan ții la interac țiunea verbal ă se așteaptă ca
interpretarea textului s ă se poată înscrie cu u șurință în universul s ău.
3) Un al treilea sistem se refer ă la
– criteriul de informativitate ;
– criteriul de relevan ță/pertinență în raport cu contextul enun țării.
Acestor dou ă criterii li se adaug ă criteriul intertextualit ății, deoarece un text nu are sens decât în
relație cu alte texte.
Textul poate fi definit și din perspectiva propriet ăților sale care îl deosebesc, în general, de
noțiunile apropiate, enun ț și discurs. Aceste propriet ăți se refer ă la: existența unei structuri
puternic e și relativa independen ță a textului fa ță de context .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

35
Inerența acestor propriet ăți face posibil ă privilegierea termenului text în sintagme ca text literar,
text juridic etc.

Unii cercet ători115 definesc textul prin stabilirea unei distinc ții între text și document. Astfel,
textele se caracterizeaz ă printr-o semantic ă bogată și, mai ales, cele literare sunt destinate a
emoționa (apelul la pathos), în timp ce documentele tind spre descrierea univoc ă a lumii.
Alți cercetători116 înțeleg textul ca ansamblu al enun țurilor orale sau scrise care au structuri
menite să dureze și să fie repetabile în cadrul unei tradi ții. Aceast ă idee a autonomiei textului în
raport cu contextul a fost dezvoltat ă în special, în lingvistica textual ă117 (sau gramatica textului).
Adam (1992:15) introduce distinc ția dintre text (“obiect abstract”) și enunț (“obiect material,
scris sau oral, obiect empiric”).
CONCLUZIE
În urma analizei defini țiilor de mai sus, se poate spune c ă, din anumite perspective, caracteristica
textului ar fi unitatea sa, caracterul global sub care poate fi perceput (nu ca o simpl ă înșiruire de
fraze), pe când cea a discursului ar putea-o reprezenta articularea enun țului la o situa ție de
enunțare particular ă.

1.4.8.6. Paratextul
Ansamblul de enun țuri care înconjoar ă un text se nume ște paratext (titlu, subtitlu, prefa ță,
postfață, sumar etc.118). Paratextul este destinat s ă “facă prezent un text, pentru a-i asigura
prezența sa în lume, “receptarea sa” și consumarea sa”119.

Se disting mai multe tipuri de paratext: – paratext auctorial (al autorului); numele autorului, dedica ții, note în pagin ă, epigrafii etc.
– paratext editorial , îi aparține editorului (catalog, copyright, copert ă, supracopert ă etc.)
Această distincție este amenin țată, mai ales în cazul textelor litera re, filozofice etc. care sunt
“reciclate” continuu.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

36
Genette (1987) împarte paratextul în: peritext (acea parte a paratextului inseparabil ă de text: titlu,
sumar etc.) și epitext (circulă în afara textului); el poate fi
a) editorial (cataloage, publicitate, reclam ă…) sau
b) auctorial :
b1) public (interviu radiofonic al autorului)
b2) privat (manuscrise, variante, ciorne, jurnal intim etc.).
Interesul pentru acest fenomen este legat de dezvoltarea perspectivei pragmatice din analiza discursului: nu se poate disocia un text de cadrul comunica țional în interiorul c ăruia se prezint ă,
interpretările posibile sunt legate de acest cadru, care variaz ă în timp și spațiu. (vezi. genurile de
discurs, rela ție).

1.4.8.7. Coeren ța și coeziunea textului
În orice analiz ă a discursului trebuie f ăcută o distincție clară între coerență și coeziune textuală .

Coerența reprezint ă o component ă esențială în definirea textului; se refer ă la un ansamblu de
trăsături care asigur ă unitatea semantic ă a unui șir de propozi ții/fraze, astfel încât acestea s ă
formeze o unitate semnificativ ă.
Condițiile pentru ca un set de propozi ții/fraze să aibă coerență semantic ă (să constituie astfel un
text), sunt, dup ă T.van Dijk (1972), apud E. Vasiliu1 – 1990:
– Propozițiile/frazele trebuie s ă desemneze aceea și realitate lingvistic ă. Exemplu: M-am întâlnit
cu Ion. El era pe strad ă. Există coerență semantic ă numai dac ă Ion și el sunt coreferen țiali, deci
dacă propozițiile presupun o secven ță intermediar ă de tipul: M-am întâlnit cu Ion. El, adic ă Ion,
era pe strad ă.
– Sensul global al textului nu reprezint ă exclusiv suma semnifica țiilor frazelor constituente, ci
trebuie să aducă un plus de semnifica ție, așa-numitul “plus semantic” . Un text poate prezenta
calitățile unei coeziuni perfecte f ără a fi însă și coerent. [ vezi Domnique Maingueneau, Les
termes de l’analyse du discours , Seuil, 1996, Collection Memo:17].

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

37
Coerența textului depinde de:
– adecvarea textului la o inten ție globală, la o “țintă ilocutorie” ata șată tipului său de discurs
(coerența textului va fi realizat ă diferit în cazul unui poem suprarealist, al unui text publicitar, al
unui discurs politic);
– identificarea temei textului în cadrul unui anumit univers discursiv (ficțiune, istorie, teorie).
Pentru destinatar, etapele de determinare a țintei unui discurs sunt [Brown et Yule, 1983, vezi în
Mariana Tu țescu, L’argumentation. Introduction a l’etude du discours , Editura Universit ății din
București, Bucure ști, 1998)]:
– reperarea tipului de act de limbaj (textul va fi evalua t drept coerent în func ție de clasificarea
sa în obiec ție, comentariu, amenin țare);
– mobilizarea cuno ștințelor enciclopedice , deoarece “la connaissance des genres de discours et
des scripts* resulte de notre experience du monde”;
De aceea se consider ă, într-o formulare paradoxal ă: “Coeren ța nu este în text, ea este reconstruit ă
de destinatar“ sau “ La besoin de coeherence est une sorte de forme a priori de la reception
discursive ” (Charolles 1988: 55).
Adesea, judec ățile care evalueaz ă un text în seria coerent/incoerent pot diferi în func ție de:
destinatar , cunoașterea contextului și autoritatea cu care este creditat emi țătorul .
Elementele care joac ă un rol esen țial în stabilirea coeren ței textului se numesc conectori
120.
Conectorul este un morfem care stabile ște o legătură între dou ă propoziții. Se disting:
– conectori adverbiali: totuși, cel puțin…
– concetori conjunc ții coordonatoare: și, deci
– conectori conjunc ții subordonatoare: cu toate c ă, pentru c ă…
Coeziunea reprezint ă un element definitoriu al conceptului de text; se refer ă la un ansamblu de
trăsături care asigur ă unitatea sintactic ă a textului prin marcarea leg ăturii într-o secven ță de
unități lingvistice (propozi ții, fraze) .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

38
A analiza coeziunea unui text presupune în țelegerea acestuia ca pe o textură [Halliday și Hasan,
1976: 2], în care fenomene lingvistice diferite asigur ă simultan continuitatea și progresia
textului. Factorii de unitate care confer ă – în diferite grade – coeziunea textului sunt:
– repetarea, în mod obligatoriu cu acela și sens, a unor elemente lexicale în diferite propozi ții
ale aceleia și secvențe (S-a constituit un nou guvern. Guvernul își propune un program de
redresare economic ă).
– repetiția elementelor constitutive : Ion…Ion…
– elipsele : Guvernul dore ște reforma. Sindicatul, de asemenea . (elipsa verbului dore ște)
– conectorii între fraze :
• de opoziție (totuși)
• de cauză/consecin ță (pentru că, deci )
• de adăugare ( în plus, mai mult )
• de timp ( apoi)
– mărcile care segmenteaz ă textul , revelând configura ția acestuia:
• în primul rând,
• primo, secundo, tertio
• pe de o parte…, pe de alt ă parte.

Mariana Tu țescu apreciază că “De o parte , găsim analiza care d ă seama de r ăsturnarea seriei
reprezentărilor într-un tablou inactual, dar simultan de compara ții, analiză a impresiilor, a
reminiscen ței, a imagina ției, a memoriei, a acestui întreg fond involuntar care este ca o mecanic ă
a imaginii în timp. De cealalt ă, există analiza care d ă seama de asem ănarea lucurilor…”
121.
Aceasta echivaleaz ă, în fond, cu presupunerea posibilit ății de reperare a unor inferen țe care pot fi
înscrise în structura lingvistic ă sau se pot baza pe o cunoa ștere enciclopedic ă.
Unitatea sistemului pronominal , apariția unor paralelisme în schema sintactic ă, corelate cu
înlocuirea elementelor lexicale (cu respectarea compatibilit ății semantice).
El este purtător de cuvânt la guvern.
Ea editează revista presei.
Amândoi lucrează la departamentul de comunicare.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

39
(dar nu și Amândoi sunt în vacan ță)]

– pro-formele, adic ă substituirea unor elemente lexicale prin altele, care le pot înlocui
– prezen ța deicticelor*:
Ziariștii au notat informațiile.
Acestea au fost prelucrate și date publicit ății.

– prezen ța verbelor (E. Vasiliu, 1990): Ion dezinformeaz ă presa, dar nu o face cu plăcere.
– unitatea (relativ ă) a sistemului timpurilor verbale
– formele de reitera ție la toate nivelurile (paralelisme și anaforele);
– conjunc țiile (copulative, conclusive, cauzale);
Guvernul l-a anun țat pe liderul de sindicat cu privire la m ăsurile de restructurare a fabricii
și/iar el a transmis mesajul muncitorilor. Deci ne preg ătim pentru o perioad ă de
disponibiliz ări.

– demonstrativele care iau un pronume/substantiv deja exprimat.
Am câștigat o mare experien ță și pentru asta mulțumesc celor care m-au ajutat.
Afară e frig. De aceea ne îmbrăcăm cu haine groase.
cuvintele al c ăror sens trimite la o fraz ă anterioar ă.

1.4.8.8. Suprastructura
Modul în care un text este compus poate fi ilustrat uneori printr-o schem ă numită
suprastructur ă122 .
Termenul suprastructur ă este folosit în literatura anglo-saxon ă, în special de Van Dijk (1980)
pentru a propune o schem ă a compozi ției textelor: “Suprastructurile sunt forme conven ționale
care caracterizeaz ă un gen de discurs. Ele ordoneaz ă secvențele frazei și le atribuie func ții
specifice” (1986: 158). Fiind o schem ă textuală, suprastructura prive ște doar organizarea de suprafa ță a textului,
compoziția sa.
Aceste suprastructuri ofer ă grile care faciliteaz ă atât producerea, cât și înțelegerea textelor (vezi
gen de discurs).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

40
De exemplu, pentru știrile presei scrise, Van Dijk (1986: 169) propune schema urm ătoare (din
care dăm doar partea superioar ă):

Discursul știrilor

sumar povestirea știrii
Ë Ì Ë Ì
titlu chapeau episod comentarii

1.4.8.9. Intertextul
O caracteristic ă fundamental ă a tuturor textelor este descris ă de cuplul no țional intertext –
intertextualitate. Intertextualitate123 este un termen atribuit la dou ă fațete conceptuale:

Intertextualitatea trimite la o proprietate
constitutiv ă a tuturor textelor; în acest caz ea
reprezintă o variant ă a interdiscursivit ății124.

Intertextualitatea se refer ă la un ansamblu de
relații explicite sau implicite pe care un text le
stabilește cu alte texte.

1.4.8.10. Transtextualitatea
G. Genette (1982: 8) nume ște transtextualitate intertextualitatea în sens restrâns. Din perspectiva
lui Genette, tipologia rela țiilor transtextuale cuprinde:
– intertextualitatea , ce presupune prezen ța unui text în altul (prin citare, aluzie etc…);
– paratextualitatea , care se refer ă la ceea ce “înconjur ă”/vecinătățile unui text propriu-zis,
periferia sa: titluri, prefa ță, ilustrații, inserturi, dedica ții etc.;
– metatextualitatea , care prive ște relația de comentariu a unui text în și prin alt text;

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

41
– arhitextualitatea , termen abstract, pune un text în rela ție cu diversele clase în care acesta ar
putea fi plasat ( Odă, în metru antic de Eminescu ar fi în rela ție cu clasa sonetelor, a operelor
romantice, a poemelor, a operelor liric etc.).
– hipertextualitatea este opera ția prin care un text (numit hipotext125) se grefeaz ă pe un text
anterior (numit hipertext), f ără să fie vorba de un comentariu. Aceast ă relație se bazeaz ă pe
operații de transformare126 (parodie127, travestire, transpunere) sau de imita ție (pastișă).
Studiul rela țiilor de hipertextualitate permite punerea în eviden ță a două strategii opuse de
imitare a unui text sau a unui gen de texte.

Strategia de captare constă în a transfera asupra discursului în care se citeaz ă autoritatea
textului surs ă (cazul predicatorului care ar imita o parabol ă biblică).
Subversiunea nu imit ă decât pentru a descalifica autoritatea textului surs ă (regăsim aici
fenomenul parodiei).
1.4.8.11. Intertextul
Spre deosebire de interdiscurs, termenul intertext este folosit adesea pentru a desemna un
ansamblu de texte legate printr-o rela ție intertextual ă
128.
Maingueneau (1984: 83) face distinc ția între intertextualitate și intertext: intertextul reprezint ă
ansamblul fragmentelor citate într-un corpus dat, în timp ce intertextualitatea se refer ă la sistemul
de reguli implicite prin care se realizeaz ă acest intertext (modul de citare socotit legitim în
formațiunea discursiv ă căreia îi apar ține acest corpus). Astfel, intertextualitatea discursului
științific nu este de acela și tip cu cea a discursului religios. 5.1.1. De asemenea, intertextualitatea
în cadrul aceluia și tip de discurs poate varia în diacronie (de la o epoc ă la alta).
Se disting: – intertextualitate intern ă (între un discurs și altele apar ținând aceluia și câmp discursiv);
– intertextualitate extern ă (cu discursurile din alte câmpuri discursive, cum ar fi de ex. între un
discurs științific și unul religios).
Delimitarea este f ăcută din perspectiv ă teoretică, în realitate, cele dou ă tipuri de intertextualitate
reprezintă fațete ale aceluia și mod de func ționare discursiv ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

42
1.4.8.12. Tema
Un text are în mod obligatoriu o tem ă. Termenul temă (engl. – topic ) are două sensuri distincte:

1. Segment al frazei considerate
în dinamica textual ă

Fraza nu reprezint ă doar o structur ă sintactic ă,
ea particip ă la progresia129 unui text prin
introducerea atât a informa țiilor cunoscute, cât și
acelor noi care se sprijin ă pe primele. O nou ă
informație de îndat ă ce este inserat ă în text
devine punct de sprijin pentru alte informa ții.
Astfel, un text este constituit din temă, elementul
cunoscut, despre care se vorbe ște și remă130,
care reprezint ă aportul de informa ție.
2. Caracteristic ă a unității semantice
a textului

Tema reprezint ă răspunsul la ceea ce intuitiv
putem formula prin “despre ce se vorbe ște” într-
un text. Indiferent de lungimea sa, un text
presupus coerent trebuie s ă construiasc ă o
reprezentare și trebuie s ă poată fi rezumat.

Deoarece fiecare grup de fraze care constituie o unitate semantic ă este atașată unei teme, un text
poate avea teme la diferite niveluri, cu condi ția ca ultimul s ă le integreze pe toate celelalte. Acest
fenomen apar ține competen ței subiecților de a putea sintetiza un mare num ăr de informa ții într-o
structură semantic ă unică.
A determina care este tema unui text permite receptorului s ă îl interpreteze, s ă “umple”
eventualele lacune și să rețină, în cazul unor sensuri vagi, doar pe cel compatibil cu tema
respectivă. Totuși anumite texte, numite poliizotopice131, pot dezvolta sistematic mai multe teme.

1.4.8.13. Contextul
Analiza discursului pune în rela ție enunțul cu contextul lui. Aceasta pare s ă fie o trăsătură
definitorie a analizei discursului. Analiza discursului prive ște discursul ca pe o activitate care nu poate fi separat ă de context și nu
ca o raportare a enun țurilor la diver și parametri exteriori.
Nu există consens în ceea ce prive ște natura componen ților contextului.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

43
Hymes (1972) consider ă că aceștia se refer ă la: participan ți, loc, moment, scop, tem ă, gen de
discurs, canal, dialect folosit, reguli care guverneaz ă într-o comunitate, înscrierea la cuvânt etc.
Alți cercetători includ, de asemenea, cuno ștințele participan ților asupra lumii132, cunoașterea
referitoarea la imaginea reciproc ă a participan ților, la interac țiune, o cunoa ștere a planului de
fundal al societ ății din cadrul c ăreia este generat discursul etc.
Numărul acestor elemente componente poate fi extrem de numeros și de variat în func ție de
perspectiva adoptat ă.
Cu toată această proliferare a elementelor exist ă totuși un nucleu asupra c ărora exist ă o
cvasiunanimitate a opiniilor:
1.4.8.14. Participan ții la discurs
Se face o distinc ție între indivizii care pot fi descri și independent de discurs din punctul de
vedere social sau biologic și roluri pe care ace știa le pot juca în discurs: elev, scriitor, profesor,
politician etc. ( vezi „rol”).

1.4.8.15. Cadrul spa țio-temporal
Acesta poate fi caracterizat din perspectiva asocierii la discurs drept:
– cadrul empiric – cadrul institu țional
133.

1.4.8.16. Scopul participan ților la discurs
Scopul pe care îl urm ăresc participan ții la un discurs depinde în mod evident de genul de discurs:
politic, religios etc. Anumite genuri presupun scri pt-uri cu un anumit grad de rigiditate:
alocuțiune politic ă, interogatoriu poli țienesc, oficiere religioas ă etc. Se poate întâmpla adesea ca,
la acest nivel, s ă existe deturn ări de la scopul oficial la discurs. De altfel, eterogenitatea pare s ă
fie regula în interac țiuni: nu numai c ă există o ierarhie a scopurilor (mesa include rug ăciunea de
ex.) dar se produc în mod constant amestecuri, alunec ări care conduc la devieri de la scopul
oficial (un discurs de comemorare se poate transforma într-un atac la persoana unui contracandidat politic).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

44

Contextul nu poate fi în țeles în ansamblu de un observator exterior. El trebuie s ă fie luat în
considerare prin rezultanta intersec ției reprezent ărilor (adesea divergente) pe care și le fac
participan ții la interac țiune. În scopul adecv ării comportamentelor, participan ții se sprijin ă pe
diferiți indici (v indice de contextualizare) pentru a identifica genul de discurs în care sunt
implicați.
În cazul genurilor de discurs foarte ritualizat e/formalizate, contextul apare ca produsul unei
construcții comune a participan ților la interac țiune. Sunt îns ă și numeroase cazurile în care natura
genurilor de discurs, rolul participan ților, cadrul spa țio-temporal reprezint ă obiectul conflictelor
și/sau negocierii.
Între momentul ini țial și cel final al unui schimb verbal, contextul paote fi diferit datorit ă
modificărilor pe care le-au adus informa țiile,comportamentele interactive etc.

1.4.8.17. Indicele de contextualizare
O noțiune esen țială pentru identificarea contextului o constituie indicele de contextualizare134.
Acest concept se refer ă la semnele care permit participan ților la o interac țiune să identifice
(corect) contextul acesteia, s ă determine exact cu cine vorbesc, în ce gen de discurs sunt
implicați etc.
Anumiți indici sunt numero și într-un context anumit, cum ar fi: decorul interac țiunii (biseric ă,
platou de televiziune), vîrsta, sexul, gesturi, îmbr ăcămintea etc.
Interpretarea corect ă a acestor indici confer ă subiectului posibilitatea se a se comporta adecvat în
interacțiuni. Cel mai adesea, aceste interpret ări nu opereaz ă nediferen țiat și continuu pe parcursul
interacțiunii ci sufer ă un proces de reajustare.
Din momentul în care un text a fost “conservat”, un text va circula în contexte diferite de cel în
care a fost generat și își va schimba statutul, apartenen ța la un gen etc. În acest caz, în ciuda
invarianței relative a textului, este vorba de discursuri diferite.
Deși se constat ă o utilizare sinonimic ă a termenilor context și situație, se acord ă adesea un sens
mult mai general pentru situație care ar fi ansamblul format din text și context.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

45
1.4.8.18. Cotextul
Termenul “cotext” se opune contextului a șa cum mediul textual imediat al unei unit ăți discursive
se opune mediului s ău nontextual.
Dificultatea principal ă este de a stabili ce apar ține cu exactitate textualului si ce nu îi apar ține.
Unii cercet ători nu restrâng no țiunea de text la unit ățile verbale ci includ aici elementele de ordin
kinetic care le înso țesc (gesturi, mimic ă etc.), chiar și acțiunile participan ților în cursul
schimbului. Dar, în general, domeniul de aplicare a no țiunii cotext este cel al mediului verbal propriu-zis. O
delimitare terminologic ă ar impune folosirea termenilor cotext verbal și cotext non verbal .

1.4.8.19. Secven ța
În lingvistica textual ă se consider ă
135 că orice text este constituit din cel pu țin o secven ță, unitate
de compozi ție inferioar ă textului v ăzut ca un ansamblu.Din aceast ă perspectiv ă textul reprezint ă
“un șir orientat din punct de vedere configura țional de unit ăți (propozi ții) legate secven țial și care
avansează către un sfâr șit”. Din acest punct de vedere ar exista cinci tipuri de secven țe: narativă,
descriptiv ă, argumentativ ă, explicativ ă, dialogal ă.
Cel mai adesea, un text integreaz ă mai multe secven țe; acestea pot fi de acela și tip (de ex. o
succesiune sau o “încastrare” de povestiri) sau pot fi de tipuri diferite (v. coeren ță/coeziune). În
cazul în care secven țele sunt de tipuri diferite se disting urm ătoarele posibilit ăți:
inserția unei secven țe în alta (de exemplu, o argumenta ție într-o descriere și inserția acestei
argumenta ții într-o nara țiune); b) dominanță secvențială (când dou ă tipuri se amestec ă dar unul
domină (de exemplu, dac ă o narațiune este de fapt o descriere deghizat ă).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

46

2. ANALIZA LINGVISTIC Ă A DISCURSULUI

2.1. LEGILE DISCURSULUI. TIPOLOGIA DISCURSURILOR

2.1.1. Legile discursului
Legile discursului reprezint ă regulile, variabile din punct de vedere cultural, pe care fiecare
dintre parteneri le respect ă și, în acela și timp, presupune c ă sunt respectate de c ătre intelocutor în
cadrul “schimbului verbal”. Încadrarea și definirea acestor “legi” fac obiectul unor ample dezbateri.
Unii cercet ători
136 au propus distinc ția teoretic ă între “principiile discursive generale” și “legile
specifice ale discursului”. Astfel, în principii gene rale s-ar putea încadra principiul cooperării, al relevanței și al
sincerității. Clasificarea legilor specifice discursului pune în eviden ță două criterii importante:
criteriul lingvistic și criteriul axat pe codurile de comportament .

După criteriul lingvistic există următoarele legi:
1. legea informativit ății (a nu vorbi pentru a nu spune nimic, a nu spune ceea ce
interlocutorul știe deja etc.);
2. legea exhaustivit ății (a furniza volumul maxim de informa ție pertinent ă, susceptibil ă de a
interesa pe interlocutor la un moment dat);
3. legea modalit ății (a fi clar și concis
137 în formul ări).
Criteriul axat pe codurile de comportament reglate social relevă faptul c ă interacțiunea
verbală este supus ă unui ansamblu de norme variabile în timp și spațiu. Aceste norme sunt, în
general, cele care regleaz ă comportamentul agresiv fa ță de imaginea/face pozitiv ă sau negativ ă a
partenerului. Astfel,

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

47
– pe de o parte se claseaz ă aici reguli care guverneaz ă comportamentul locutorului fa ță de
partenerul s ău (a nu fi agresiv, ironic, a nu exagera cu lauda, a nu monopoliza discu ția etc.);
– pe de alt ă parte, reg ăsim norme care regleaz ă imaginea proprie a locutorului (a nu fi exagerat de
respectuos sau, invers, extrem de preten țios etc.).
Aceste legi se circumscriu, în linii ge nerale, domeniului numit de Grice “maxime
conversaționale”138 sau de al ți cercetători (O. Ducrot) – “legile discursului” sau “postulate
conversaționale”.
O trăsătură caracteristic ă a acestor legi pare a fi extinderea, între anumite limite, de la domeniul
strict al conversa ției la toate discursurile. De și domeniul de referin ță este general, aceste legi
capătă un caracter specific în func ție de genul de discurs analizat
139.

2.2. TIPOLOGIA DISCURSURI LOR; GENURI DE DISCURS

2.2.1. Tipologia discursurilor
Clasificarea discursurilor reprezint ă o sarcină fundamental ă în cadrul analizei discursului.
Se apreciaz ă că membrii unei colectivit ăți au o anumit ă competen ță în ceea ce prive ște tipologia
discursurilor, care le permite s ă recunoasc ă tipul de activitate discursiv ă în care sunt angaja ți și,
în consecin ță, să aibă un comportament lingvistic adecvat [în conformitate cu genul de discurs,
cu indicele de contextualizare]. Problema clasific ării discursurilor este dificil ă, mai ales datorit ă criteriilor multiple care pot fi
luate în considerare și a imposibilit ății de a le cuprinde pe toate într-o schem ă ideală. Petitjean
(1989)
140 consideră că tipologiile discursului pot fi împ ărțite în trei clase: tipologii enunțiative141,
tipologii comunica ționale și tipologii situaționale . Tipologia discursului se bazeaz ă adesea pe
noțiunea de formațiune discursiv ă. Această noțiune este folosit ă în special de școala francez ă de
analiză a discursului142. Această noțiune a fost impus ă în analiza discursului de Pêcheux143
(1990: 102). El consider ă că “orice forma țiune social ă”, caracterizat ă prin existen ța unui anumit
raport între clasele sociale, implic ă existența “pozițiilor politice și ideologice, care nu sunt fapte
ale individului, ci se organizeaz ă în forma țiuni care antreneaz ă raporturi antagoniste, de alian țe

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

48
sau de dominare”. Aceste forma țiuni ideologice includ “una sau mai multe forma țiuni discursive
legate între ele, care determin ă ceea ce poate sau trebuie s ă fie spus (articulate sub forma unei
certe, a unei rug ăciuni, a unui pamflet, a unei expuneri, a unui program etc.)”.
Această teză are consecin țe la nivelul semantic, deoarece presupune “schimbarea sensului
cuvintelor” la trecerea lor de la o forma țiune discursiv ă la alta.
În analiza discursului, formațiune discursiv ă desemneaz ă orice sistem de reguli care stabilesc
unitatea unui ansamblu de enun țuri circumscrise într-un cadrul social și istoric. D.
Maingueneau144 consider ă că vorbind despre forma țiune discursiv ă spunem de fapt c ă “doar o
parte din ceea ce se poate spune este accesibil, ceea ce se poate spune formeaz ă un sistem și
delimiteaz ă o identitate” în cadrul unei societ ăți, într-un anumit context spa țial și temporal.
Folosirea termenului formațiune discursiv ă este extrem de larg ă și se aplică:
– pentru conjuncturi istorice (discurs comunist, discurs al administra ției, discurs științific,
discurs al patronatului, discursul sindicatelor etc.);
– pentru pozi ționări “ideologice” marcate;
– pentru discursuri “concurente” într-un câmp discursiv (discurs politic, religios).

Formațiunile discursive sunt în țelese, în special, din dou ă perspective:
1. concep ția contrastiv ă, conform c ăreia forma țiunea discursiv ă este privit ă ca un spa țiu
independent care se afl ă în relație cu altele;
2. concep ția interdiscursiv ă, pentru care o forma țiune discursiv ă nu se constituie și nu se men ține
decât prin interdiscurs145.
Actul prin care o forma țiune discursiv ă se plaseaz ă într-un câmp discursiv și își marcheaz ă
identitatea în raport cu alte forma țiuni discursive se nume ște poziționare .
Formațiunea discursiv ă privită ca sistem de reguli se opune termenului suprafa ță discursiv ă
(enunțuri atestate care apar țin acestei forma țiuni discursive).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

49
2.2.2. Genurile de discurs
Analiza discursului pune în eviden ță utilizarea cu sensuri diferite a termenilor gen de discurs și
tip de discurs . Tendința general ă pare a privilegia folosirea sintagmei gen de discurs pentru
dispozitivele de comunicare definite socio-is toric: faptul divers, editorialul, consulta ția medical ă,
interogatoriul, mica publicitate, conferin ța universitar ă, raportul etc.
Diversitatea146 genurilor de discurs este foarte mare de la genuri care ar putea fi caracterizate ca
stabile (rug ăciunea, conferin ța, rețeta etc.) la genuri foarte dinamice (jurnalul tv).
În concep ția tradițională, se consider ă genurile drept cadre în care se poate introduce un con ținut
care ar fi independent de acestea. Sub influen ța pragmaticii se consider ă genurile mai mult
activități147 care nu pot avea o dezvoltare legitim ă și “reușită148” decât dac ă sunt în conformitate
cu regulile care le constituie. Caracteristicile definitorii pentru un gen de discurs vizeaz ă:
– statutul colocutorilor; – circumstan țele temporale și spațiale ale enun țării;
– suportul și modul de difuzare (suportul joac ă un rol important în apari ția și dezvoltarea unui
gen: apari ția microfonului a modificat predica religioas ă, telefonul a modificat defini ția
conversației, epopeea este inseparabil ă de recitare etc.) (vezi mediologie);
– temele care pot fi introduse; – lungimea, modul de organizare a discursului etc. Genul de discurs are o importan ță decisivă în interpretarea enun țurilor deoarece acesta nu poate
fi înțeles fără a-l raporta la un gen discursiv. “În fenomenul de în țelegere a vorbelor celuilalt, noi
știm de la început, de la primele cuvinte, presim țind genul, ghicind volumul (lungimea
aproximativ ă a unui tot discursiv), structura compozi țională dată, prevăzând finalul, altfel spus,
de la început, suntem sensibili întregului discursiv”
149.

2.2.2.1. Discurs prim, discurs fondator și discursul raportat
Din perspectiv ă cronologic ă și constitutiv ă, discursurile pot fi: discurs prim (ini țial), discurs
fondator și discursul raportat.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

50
a) Discurs prim și discurs fondator

Discurs fondator (discurs constitutiv)150
Discurs ini țial/prim discurs

⇒ Discurs care joac ă un rol “fondator” în raport
cu altele151.
⇒ Doar un discurs care se constituie prin
tematizarea propriei constituiri este cel care joacă un rol fondator în rela ția cu celelalte
discursuri. De exemplu, discursul cre știn, poate
pretinde c ă este un discurs fondator în raport cu
altele prin instituirea unei leg ături cu revela ția.
⇒ Orice discurs constitutiv este prins într-o
rețea de rela ții conflictuale cu alte discursuri
constitutive și mobilizeaz ă comunit ăți
discursive152 specifice, care genereaz ă înscrierea
enunțurilor sale într-o memorie colectiv ă, într-o
memorie cultural ă.
⇒ Termenul desemneaz ă în sens strict textul care
reprezintă sursa pentru alte discursuri.

⇒ Prin extensie, se vorbe ște de discurs ini țial în
cazurile în care exist ă un decalaj cronologic
și/sau calitativ între dou ă discursuri: între o carte
și recenzia sa, între Biblie și lucrări de
interpretare a acesteia etc.

b) Discursul raportat153
Acest termenu surprinde de reprezentarea într-un discurs a unor elemente care apar țin unor surse
diferite de emi țător.
Discursul raportat se refer ă atât la tipologia tradi țională: discurs direct154, discurs indirect155 și
discurs indirect liber156, cât și la fenomene ca: punerea între ghilimele, italice etc., la modalizare
prin trimitere la un alt discurs (“dup ă spusele lui x…”), la diversele forme de aluzie la discurs
anterioare. Unii cercet ători
157 structureaz ă câmpul conceptual al discursului raportat în conformitate cu axa
de opoziție – discurs raportat în sens strict / modalizare în discurs secund.
Discursul raportat în sens strict se refer ă la cazul în care emi țătorul are ca obiect al enun țului său
un alt act enun țiativ (“Ion poveste ște că ești bolnav”).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

51
Modalizarea în discursul secund se refer ă la prezentarea propriului enun ț ca secund ă în raport cu
un alt discurs. Modalizarea poate privi: – adevărul/validitatea/credibilitatea con ținutului din aser țiune (“Este bolnav, dacă ar fi să ne
luăm după spusele lui Vasile ”);
– folosirea unui cuvânt sau termen (“Sunt tuf ă, cum se zice ”)

2.2.2.2. Discursul direct
Acest concept pune în eviden ță modul de func ționare al autonimiei: se folosesc cuvintele citate
ale emițătorului sau raportorul “red ă” enunțul ca atare:
“D. Carp v ă spunea c ă în chestiunea Dun ărei ne-a ap ărat Germania singur ă. Să-mi dați
voie să-i spun că se înșală. Iată faptele! Când s-a strâns Conferin ța de la Londra, prima
chestiune care s-a ridicat a fost: România s ă fie primit ă? Și atunci citesc : <<Anglia, și
până la un oarecare punct și Italia, au fost de p ărere ca România s ă fie inclus ă în
conferința de la Londra>> . Ambasadorul Germaniei s-a opus << pentru că dându-i-se
dreptul la vot , zise excelen ța sa, i s-ar crea o pozi ție care n-ar fi de dorit… aceea de a
putea zice veto dup ă dorința sa>>…” [Take Ionescu, Generația sortită pentru fapta cea
mare; Discurs rostit în ședințele de la 16 și 17 decembrie 1915 la Camera Deputa ților, în
Ioan Adam; Panteon reg ăsit. O galerie ilustrat ă a oamenilor politici români , Editura
100+1 Gramar, Bucure ști, 2000, p.166]
“Și atunci mi-au zis : <<Ai dreptate, un singur lucru n ădăjduim, că și în ceasul când s-ar
ivi nevoia s ă alegeți, să fie astfel de împrejur ări încât să alegeți în libertate, și să fiți și
destul de tari ca s ă vă aduceți la îndeplinire alegerea d-voastr ă>> (Aplauze prelungite)”
[Take Ionescu, Generația sortită pentru fapta cea mare; Discurs rostit în ședințele de la
16 și 17 decembrie 1915 la Camera Deputa ților, în Ioan Adam; Panteon reg ăsit. O
galerie ilustrat ă a oamenilor politici români , Editura 100+1 Gramar, Bucure ști, 2000, p.
168]

În discursul indirect, raportorul face apel la propr iile cuvinte pentru a cita pe cineva, pentru a
reformula:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

52
“D. Carp v ă spunea c ă în chestiunea Dun ărei ne-a ap ărat Germania singur ă.” [Take
Ionescu, Generația sortită pentru fapta cea mare; Discurs rostit în ședințele de la 16 și 17
decembrie 1915 la Camera Deputa ților, în Ioan Adam; Panteon reg ăsit. O galerie
ilustrată a oamenilor politici români , Editura 100+1 Gramar, Bucure ști, 2000, p.166]

Adesea, discursul poate fi marcat de conota ție autonimic ă în care se amestec ă folosirea standard
și uzajul autonim. Marcarea conota ției se face prin ghilimele, italice etc. pentru a ar ăta
comentarea expresiei lingvistice de care emi țătorul se distan țează. Marcarea grafic ă subliniaz ă
raportarea la o alt ă sursă a enunțului.
“În trecut, România a fost aliat ă cu statele Triplei-Alian țe și a știut în acela și timp să
susțină raporturi bune cu puterile În țelegerii. Astfel ea a beneficiat de avantajul
imoralității antebelice a “echilibrului european ”. Acest echilibru a fost o realitate pân ă la
războiul mondial și problema grani țelor României vechi nici c ă se putea pune în discu ție
din vreo parte, f ără riscul unui r ăzboi general.” [Alexandru Vaida-Voevod, Problema
frontierelor române ști, în Ioan Adam; Panteon reg ăsit. O galerie ilustrat ă a oamenilor
politici români , Editura 100+1 Gramar, Bucure ști, 2000, p.168]

2.2.2.3. Opozi ția reprezent ări explicite ale discursului / reprezent ări interpretative
a) Forme explicite :
– discursul direct sau discursul indirect; – formule ca “dup ă (spusele lui) X ”; “pentru a-l cita pe Y” (vezi eterogenitate);
– forme marcate lingvistic dar care necesit ă totuși o analiz ă interpretativ ă; de pildă., mărcile
conotației autonimice nu indic ă sursa enun țului raportat; ceea ce îl poate face pe receptor s ă
caute atât sursa, cât și motivul pentru care emi țătorul s-a plasat într-o pozi ție “distan țată” de
enunț.
b) Formele interpretative propriu-zise (discursul indirect liber, aluziile, citatele ascunse etc.) care
nu sunt semnalate prin m ărci. Este domeniul de predilec ție al manifest ării rolului cotextului, a
culturii receptorului, al cunoa șterii partenerului în interac țiune, al genurilor discursive, al
încadrării într-un gen discursiv etc.
În general se admite c ă problematica discursului raportat este esen țială pentru în țelegerea
discursului, care, lucrând asupra altor discursuri reprezint ă o negociere permanent ă a propriei
limite
158.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

53
2.2.2.4. Discurs închis și discurs deschis
În funcție de raportul dintre emi țători și receptori , discursurile pot fi: discurs închis și discurs
deschis159.

Discursul închis
Discursul deschis

pentru care exist ă o coinciden ță calitativ ă și
cantitativă între ansamblul emi țătorilor și cel al
receptorilor 160.

pentru care exist ă o diferen ță mare calitativ ă și
cantitativă între ansamblul emi țătorilor și cel al
receptorilor161.

2.2.2.5. Discurs specializat și discurs nespecializat
După domeniul în care sunt folosite , distingem discurs specializat (care se poate atribui unui
domeniu de specialitate) și discurs nespecializat .
Termenul discurs specializat se referă la modul în care limba este utilizat ă într-un domeniu de
activitate. Astfel, exist ă discursul științific (în sociologie, matematic ă, fizică etc.), discursul
tehnic (de ex., în telecomunica ții, petrochimie etc.), discursul profesional (în ramuri precum
turismul, ceasornic ăria, jurnalistica etc.). Unii autori162 consideră că discursul specializat poate
include și discursul politic.
Discursul specializat reprezint ă obiectul de studiu al lingvistic ii aplicate. Cercetarea în acest
domeniu prive ște în special lexicul, terminologiile, aspectele formalizate, “ritualizate” ale
discurs.

2.2.2.6. Metadiscurs, intradiscurs și interdiscurs
Din perspectiva relațiilor ce se pot stabili în și între discursuri se poate vorbi despre
metadiscurs , intradiscurs și interdiscurs .
Aceste concepte caracterizeaz ă starea discursului care se afl ă într-un continuu proces de
negociere în cadrul unui spa țiu saturat de cuvintele și enunțurile celorlal ți.
Metadiscursul este un fenomen caracteristic atât interac țiunilor verbale spontane, cât și
discursurilor elaborate fie orale, fie scrise.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

54
Reprezentarea discursului ca un ansamblu format din dou ă universuri distincte, unul interior –al
intradiscursului și unul exterior – al interdiscursului- poate fi f ăcută doar dintr-o perspectiv ă
teoretică. În realitate, intradiscursul și metadiscursul se intersecteaz ă cu interdiscursul, a șa cum
se poate vedea în cadrul dialogismului sau al eterogenit ății constitutive.

Metadiscurs163
Interdiscurs164
Intradiscurs

Se referă la posibilitatea
pe care o are locutorul de a-și comenta enun țul
chiar în cadrul enun țării
sau poate avea ca obiect
și discursul partenerului,
pentru a-l confirma
165
sau a-l reformula.
Desemneaz ă rela țiile
discursului cu ansamblul unităților discursive. În
funcție de tipul dominant de
relație interdiscursiv ă
166 se pot
delimita – discursuri citate, – discursuri anterioare (de același gen),
– discursuri contemporane
aparținând unor genuri
diferite.
Desemneaz ă conceptul opus
interdiscursului și se referă la
relațiile ce se stabilesc între
elementele constitutive ale
unui discurs.

Tabelul de mai sus trebuie completat cu urm ătoarele preciz ări:
1) Principalele func ții ale metadiscursului sunt:
– de corectare – autocorectare ( am vrut să spun…mai exa ct…)
– de corectare a celuilalt participant al interac țiunii verbale ( vrei să spui de fapt c ă…)
– de marcare a inadecv ării anumitor cuvinte ( dacă se poate spune a șa…într-un anume fel… )
– de a elimina de la început (“din start”) o eroare de interpretare ( în sensul propriu al
termenului…metaforic vorbind…în toate sensurile cuvântului… )
– de a formula scuze ( dacă îmi pot permite s ă spun asta…nu-mi vine cuvântul …)
– de a reformula anumite enun țuri (altfel spus…în al ți termeni …)
2) Urmele interdiscursului în intradiscurs se reg ăsesc la nivelul preconstructului ( vezi în
continuare). Preconstructul este astfel asociat unei teze esen țiale a Școlii franceze, aceea a
existenței unei “disimul ări” a interdiscursului prin discurs.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

55
2.2.2.7. Eterogenitatea discursului
Principala caracteristic ă a unui discurs pare a fi eterogenitatea sa. Un discurs nu este aproape
niciodată omogen; el amestec ă diverse tipuri de secven țe, lasă să transpară sub nenum ărate forme
subiectivitatea emi țătorului. Metadiscursul este o form ă de manifestare a eterogenit ății
enunțiative. Aceasta îmbrac ă două forme: eterogenitate manifest ă (sau reprezentat ă) și
eterogenitatea constitutiv ă167:

Eterogenitate manifest ă

Eterogenitate constitutiv ă

⇒ Corespunde unei prezen țe detectabile a unui
discurs în altul de-a lungul textului.
⇒ Formele marcate ale eterogenit ății (explicite)
sunt semnalate de o manier ă univocă: discurs
direct, discurs indirect, ghilimele, glose168 și indică
un dezacord între emi țător și spusele sale.
⇒ Formele nemarcate ale eterogenit ății care sunt
identificabile pe baza indicilor textuali diver și sau
grație culturii interlocutorului (discurs indirect
liber, aluzii, ironie, pasti șă etc.).
⇒ Discursul este dominat de interdiscurs169.
⇒ Problematica eterogenit ății constitutive
este privit ă diferit de diver și cercetători170:
– Bahtin consider ă că este manifestarea unui
dialogism generalizat (cuvintele sunt
întotdeauna cuvintele altuia, discursul este țesut prin discursul altuia);
– Pêcheux (1975: 146)171 se refer ă la
psihanaliz ă și la concep ția lui Althusser172 a
ideologiei bazate pe primatul
interdiscursului asupra oric ărei forma țiuni
discursive;
– Authier-Revuz (1982) face referire la
psihanaliza lui Lacan173: subiectul este în
mod ireductibil “sfâ șiat” de incon știent, dar
el trăiește în cadrul iluziei necesare a
autonomiei con științei și a discursului s ău;
– D.Maingueneau (1984: 30-34) consider ă
că identitatea unei forma țiuni discursive este
una și aceeași cu relația sa cu forma țiunile
discursive prin care î și construie ște
identitatea174.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

56

2.3. UNIVERSUL DISCURSULUI

2.3.1. Principalele elemente ale unui discurs
2.3.1.1. Câmpul discursiv
Universul discursului poate fi v ăzut ca un ansamblu de discursuri care interac ționează la un
moment dat. Acest univers poate fi decupat în câm puri discursive distincte, cum ar fi diferite
școli filosofice sau curente politice care se confrunt ă, explicit sau nu, într-o anumit ă
conjunctur ă175.
Câmpul nu este o structur ă statică, delimitat ă ci un ansamblu dinamic care- și poate schimba
configura ția. Un câmp nu are o organizare omogen ă: există întotdeauna elemente dominante și
elemente subordonate, pozi ții centrale și periferice176.
Câmpul poate include subcâmpuri , de exemplu, în interiorul unui curent politic se poate
înregistra o confruntare între diferite discursuri care urm ăresc să dețină monopolul legitimit ății
enunțiative sau controlul comunic ării. Deoarece este dificil de realizat o investigare exhaustiv ă a
unui câmp discursiv, analiza discursului urm ărește cel mai adesea studiul subcâmpurilor/spa țiilor
discursive177.

2.3.1.2. Practica discursiv ă
Termenul “practic ă discursiv ă” este folosit pentru a sublinia faptul c ă discursul este o form ă de
acțiune social ă178.
Pentru Foucault179 practica discursiv ă reprezint ă “…un ansamblu de reguli anonime, istorice,
întotdeauna determinate în timpul și în spațiul care au definit, pentru o arie soical ă, economic ă,
geografic ă sau lingvistic ă dată, condițiile de exercitare a func ției enunțiative”180.
Unii autori181 atribuie simultan acestui termen sensul de con ținut, mod de organizare uman ă și
rețea specific ă de circula ție a enunțurilor182.

2.3.1.3. Memoria discursiv ă

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

57
Faptul că o interac țiune verbal ă se desfășoară în timp determin ă construirea progresiv ă a unei
memorii intertextuale: în fiecare moment discursu l poate trimite la un discurs precedent. Aceasta
reprezintă o proprietate intrinsec ă a anumitor tipuri de discursuri (matematic, filozofic etc.).
Cossuta (1989: 218) arat ă că, pentru domeniul filozofiei, de exemplu, lectorul trebuie în mod
constant s ă reconstituie “lan țurile” care trimit la alte texte și/sau să reia continuu defini țiile
pentru a putea în țelege semnifica ția unui pasaj. În acela și timp îns ă, discursul este de asemenea
“copleșit” de memoria altor discursuri183.
Analiza conversa țională184 recurge la no țiunea de istorie conversa țională al cărei sens s-ar putea
reda astfel: fiecare interac țiune nu este de fapt decât un episod dintr-un sistem mai vast, acela al
suitei, șirului de interac țiuni care au avut deja loc între participan ții la actul comunica țional.
Maingueneau (1984: 131) precizeaz ă că fiecare forma țiune discursiv ă este prins ă într-o
“memorie dubl ă”. Simultan sau în succesiune, o forma țiune discursiv ă are o memorie extern ă
prin plasarea sa în șirul unor forma țiuni discursive anterioare. De-a lungul timpului ea este
investită cu o memorie intern ă care se realizeaz ă prin enun țurile produse înainte în cadrul
aceleiași formațiuni discursive.
Altfel spus discursul se sprijin ă pe tradiție dar își creează în timp propria tradi ție.
Se poate considera c ă anumite discursuri au o rela ție privilegiat ă cu memoria. Astfel, discursurile
literare, religioase, juridice…sunt h ărăzite a suscita “cuvinte care le reiau, le transform ă sau
vorbesc despre ele”185.

2.3.1.4. Cunoa șterea enciclopedic ă
Pentru a în țelegerea unui enun ț trebuie puse în ac țiune două componente:
– competen ța lingvistic ă;
– cunoașterea enciclopedic ă (cunoașterea lumii extralingvistice).
În enunțul “Ion a vizitat America”, cunoa șterea enciclopedic ă ne permite s ă determin ăm la ce se
referă Ion și America și nu cunoștințele de gramatic ă sau de vocabular [ vezi “script”.]
Cunoștințele enciclopedice variaz ă de la individ la individ și sunt deschise (ele se îmbog ățesc în
mod continuu).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

58
2.3.1.5. Scriptul186
Este un concept împrumutat din domeniul inteligen ței artificiale (AI) și introdus în analiza
discursului pentru a structura cunoa șterea enciclopedic ă187.
Interpretarea celor mai multor enun țuri presupune de fapt cunoa șterea șirului de ac țiuni
stereotipe verbale care se refer ă la un domeniu de activitate, care este în țeles dintr-un anumit
punct de vedere. De exemplu, scriptul “a lu a avionul”, din punctul de vedere al c ălătorului,
presupune cump ărarea biletului, deplasarea la aeroport, înregistrarea bagajelor etc. Pentru a
înțelege un enun ț banal ca: “ Am rămas la aeroport. Viza mea era expirat ă”188, trebuie s ă știi că
înainte de a se urca în avion se trece prin filtre ca vama, check in , se arată pașaporul, se verific ă
viza, se aplic ă o ștampilă pe pașaport etc.
Stabilirea scriptului se love ște de o dificultate aparent insurmontabil ă: imposibilitatea limit ării
cantității de informa ție necesar ă.
Cunoașterea unui script permite în țelegerea în cadrul unui text:
– a relațiilor temporale între diverse ac țiuni;
– definirea actorilor; – definirea obiectelor etc. De asemenea, cunoa șterea scriptului permite, anticiparea unor fenomene și/sau umplerea unor
lacune ale textului. Pentru aceasta sunt necesare urm ătoarele opera ții:
– recunoa șterea unui script relevant;
– identificarea ac țiunilor indicate într-un text prin raportare la acest script;
– umplerea lacunelor (stabilirea etapelor lips ă).

2.3.1.6. Scena și scenografia
În analiza discursului din spa țiul francofon
189, noțiunea de scenă este folosit ă constant pentru a
se referi la maniera în care discursul construie ște o reprezentare din propria sa situa ție de
enunțare.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

59
2.3.1.7. Paraverbalul (paralingvisticul)
În cadrul fluxului de semne al unei interac țiuni se disting atât materialul verbal (lingvistic), cât și
materialul paraverbal (paralingvistic)190: înălțime a tonului, intensitate articulatorie, pauze,
suspine etc. Domeniul paraverbal și cel verbal alc ătuiesc un ansamblu care se opune non
verbalului (apari ție fizică, atitudine, distan ță, gesturi, priviri etc.)
Este dificil de realizat o separare net ă între verbal și paraverbal. Intona ția, de exemplu, are
adesea un rol în organizarea sintactic ă și determin ă interpretarea (cum ar fi spre ilustrare, în cazul
unui ordin sau a unei întreb ări). De altfel, pentru multe produc ții vocale ( eh, mmh …) nu se poate
spune cu certitudine dac ă avem de-a face cu verbal sau pa raverbal. (Totul depinde de defini ția
domeniului verbal – dac ă acceptăm sensul acestuia ca “tot ce se poate transcrie în cuvinte”191).

2.3.1.8. Mediologie/mediologic
Analiza discursului, urmând teoriile moderne ale comunic ării192, postuleaz ă imposibilitatea
separării “conținutului” discursului de “canalul/medium-ul”lui193. Debray (1991:14)194 a propus
constituirea unei discipline noi, mediologia, care s ă studieze rela țiile existente între condi țiile
mediatice și difuzarea195 ideilor “medierile prin care o idee devine for ță materială”.
Chiar dac ă mediologia nu s-a constituit ca o disciplin ă autonom ă, luarea în considerare a
dimensiunii mediologice este esen țială în analiza discursului. Modul de existen ță materială și
modul de difuzare a unui discurs nu sunt “ingrediente” care se adaug ă discursului ci intervin în
constituirea acestuia: nu se poate separa ceea ce este spus de condi țiile materiale și instituționale
ale enunțării.
Comunicarea verbal ă prin canale multiple reprezint ă un termen introdus în analiza discursului
pentru a sublinia faptul c ă interacțiunea verbal ă este un sistem multicanal196 la care subiectul
participă în continuu, cu voia sau f ără voia lui, prin cuvinte, posturi, distan ță, vestimenta ție etc.
Termenul se aplic ă și domeniului scris în care hârtia, caracterele tipografice, ilustrațiile etc. joac ă
un rol esen țial în interpretarea discursului. (vezi „parat ext”). Analiza discursului are de rezolvat
două probleme extrem de sensibile:pe de o parte, problema armoniz ării rolurilor acestor canale
diferite în cadrul unei interac țiuni și, pe de alt ă parte, problema not ării/transcrierii fenomenelor
simultane care apar țin unor canale diferite în vederea evalu ării.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

60
2.3.1.9. Paradigm ă definițională vs paradigm ă de desemnare
Discursul care- și propune transmiterea cuno ștințelor (mediatic, în special) poate fi studiat din
perspectiva lui Mortureaux (1993) prin delimitarea în cadrul unui corpus determinat197 a două
tipuri de paradigme:

1) Paradigma defini țională
2) Paradigma de desemnare

⇒ grupează definițiile, parafrazele, glosele
unui termen;.
⇒ elementele acestei paradigme sunt
semnalate prin elemente ca “ a numi, a semnifica,
cu alte cuvinte…adic ă etc.”;
⇒ paradigma defini țională presupune o
explicitare a echivalen ței dintre termeni.

⇒ rezultă din anaforalele lexicale în care o
unitate este reluat ă de alta considerat ă drept
sinonimă198;
⇒ nu este clar delimitat ă;
⇒ apare, mai ales, în discursul de vulgarizare;
⇒ studiul lor este interesant pentru analiza
discursului mediatic, politic, publicitar etc.

2.3.1.10. Relevan ța/pertinen ța
Acest concept199 joacă un rol important în analiza discursului. Un sens al termenului
caracterizeaz ă relația dintre un enun ț și situația în care acesta se înscrie: pertinent este enun țul
adecvat contextului s ău (care este produs de un locutor adecvat care se adreseaz ă unui locutor
care este adecvat într-un moment și loc care sunt adecvate)200.
Sperber și Wilson (1989) au dezvoltat o teorie a comunic ării în cadrul c ăreia conceptul de
relevanță ocupă un loc central. Pentru ei, a comunica presupune o inten ție de schimbare a
contextului de enun țare. Aceasta se realizeaz ă mai ales cu ajutorul inferen țelor pe care le face
coemițătorul punând în interac țiune noile informa ții aduse de enun ț cu informa țiile deja avute.
Cu cât informa țiile pe care le aduce un enun ț conduc la o modificare a contextului, cu atât acest
enunț este mai relevant. Pe de alt ă parte, un enun ț care aduce o informa ție legată de context dar
deținută deja de participan ții la schimbul verbal nu va avea relevan ță. Un enun ț nerelevant poate
a se dovedi relevant dac ă este destinat realiz ării unei inferen țe la nivelul subîn țelesului
partenerului, de ex. faptul c ă o conversa ție a durat cam mult. Principiul relevan ței, conform

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

61
căruia “o informa ție comunicat ă este dotat ă cu o garan ție de relevan ță” [Sperber și Wilson
(1989:7)], regleaz ă ansamblul comunic ării. Ghidat de acest principiu, coemi țătorul tinde s ă
trateze cât mai eficient posibil informa ția cea mai relevant ă dintre cele pe care le are la
dispoziție: ”Cerând aten ția celuilalt, orice comunicator las ă să se înțeleagă că mesajul s ău este
relevant. Sarcina destinatarului este atunci de a construi o interpretare a mesajului în
stare/adecvat ă să confirme acesat ă presupozi ție a relevan ței ”.

2.4. UNIVERSUL INTERIOR

2.4.1. Preconstructul
Termenul preconstruct201se referă la acea dimensiune a discursului pe care acesta se sprijin ă, pe
care o prezint ă ca fireasc ă și care se sustrage aser țiunilor emi țătorului Preconstructul are o
deschidere mult mai larg ă decât cea a termenului presupozi ție pe care îl integreaz ă; de exemplu,
preconstructul prive ște anumite enun țuri anterioare din cadrul aceleia și formațiuni discursive sau
dintr-o forma țiune advers ă.
Preconstruct este o no țiune care acoper ă “urmele elementelor discursive anterioare într-un
discurs, urme (subl.ns.) de care emi țătorul a uitat”202.
Acestor li se atribuie un efect de eviden ță pentru subiect:
– grupuri nominale cu articole hot ărâte: patronatul, sindicatul, proletariatul etc.
– apozi ții: SUA, care este țara drepturilor omului, trebuie s ă…
– nominaliz ări: reducerea/sc ăderea șomajului, cre șterea economiei, cursa înarm ărilor etc.
Într-o perspectiv ă mai largă, preconstructul este ceea ce discursul pretinde a purta în el și ceea ce
aduce la suprafa ță. Unitatea de semnifica ție pe care discursul o construie ște plecând de la
preconstruct se folose ște pentru a desemna orice con ținut admis de c ătre o colectivitate, și, în
acest caz, termenul interfereaz ă și/sau se suprapune cu termeni precum: prejudecat ă, stereotip,
topoi, script etc.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

62
2.4.2. Implicitul
Domeniul implicitului se refer ă la conținuturile care nu constituie în principiu obiectul enun țării
dar care apar prin con ținuturile explicite. [ vezi și “presupozi ție”, “inferen ță”, “subînțeles”]
Se disting: implicitul semantic (atașat materialului lingvistic) și implicitul pragmatic
(interlocutorul pune în rela ție enunțul și contextul s ău făcând apel la legile discursului).
Problematica implicitului se leag ă de actele de limbaj indirecte și de figurile semantice (tropi).
Forța ilocuționară a unui enun ț poate fi comunicat ă indirect prin intermediul implicitului.
Implicitul poate fi codificat/înscris în limb ă (de ex., în enun țul “Vrei să închizi ușa?”, unde vrei
determină automat interpretarea întreb ării ca o cerere);
Implicitul poate rezulta din context , adică să fie un subîn țeles (de ex., afirma ția cuiva “ Este
cald” poate fi un mod de a cere permisiunea de a se dezbr ăca).
Retorica clasic ă vede în tropi figurile cu schimbare de sens (metafora, metonimia, sinecdoca,
hiperbola, litota, ironia etc.). Implicitul apare acolo unde exist ă o opoziție între sensul literal și
cel figurat, la nivelul interlocutorului. Unii cercet ători203 arată că ceea ce este remarcabil la
figurile semantice este faptul c ă sub presiunea unui context specific se realizeaz ă “conversia unui
conținut derivat în con ținutul denotat”. Sensul literal nu dispare, ci se plaseaz ă în plan secund.

2.4.3. Presupozi ția
Presupozi ția reprezint ă una dintre cele dou ă mari forme ale implicitului, și anume cea care este
înscrisă în structura lingvistic ă204. În mod tradi țional, presupozi ția se define ște cu ajutorul unui
test de nega ție: “O fraz ă p presupune o fraz ă q, dacă q rămâne adev ărată atunci când p este
negată. Presupozi țiile lui p reprezint ă ansamblul de fraze Q, al c ăror adevăr nu poate fi pus în
discuție prin negarea lui p”205.
Astfel, în enun țul “Ion a încetat s ă bea” se spune c ă propoziția “Ion bea mai demult” este
presupusă, deoarece se poate face o inferen ță în egală măsură asupra ei plecând de la “Ion nu a
încetat să bea”.
La fel, în “Ion a v ăzut Muzeul Brâncu și la Hobița”, presupozi ția existen țală “Există un Muzeul
Brâncuși la Hobița” se sustrage nega ției.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

63
Există, de asemenea, presupozi ții legate de organizarea tematic ă a enunțurilor:

“Ion a făcut turul României cu bicicleta” poate avea dou ă teme:
1) presupozi ția Ion a făcut turul României (tema pus ă: cu bicicleta)
sau
2) presupozi ția Ion a făcut ceva cu bicicleta (tema pus ă: turul României).

Acest tip de presupozi ții nu este înscris în enun ț, el depinde de maniera în care se dezvolt ă textul.
Deoarece prin negarea enun țului nu sunt atinse presupozi țiile, ne putem servi de presupozi ții
pentru a introduce prin zona con ținuturilor ceea ce se pretinde a se se sustrage contest ării (vezi
preconstruct). Astfel, în desf ășurarea discursului, nu se poate atribui o înl ănțuire pe presupozi ții,
ci numai pe ceea ce este tem ă prezentă în discurs
206.
Ducrot (1984:232) propune o interpretare polifonic ă a presupozi țiilor, considerând c ă
responsabilitatea presupozi țiilor nu este atribuit ă locutorului, care, în schimb î și asumă direct
cele spuse, ci unei instan țe de enun țare anonim ă, la care s-ar putea “afilia” subiectul vorbitor.
Întrebarea legitim ă este ce statut se poate acorda enun țurilor ale c ăror presupozi ții sunt false: sunt
într-adevăr false sau scap ă controlului, evalu ării?
Și statutul presupozi țiilor este discutabil, el depinde de con ținuturi și de condi țiile de folosire a
enunțului. Ducrot (1972: 91) consider ă că ”a presupune un anumit con ținut înseamn ă a plasa
acceptarea acestui con ținut drept condi ție a unui dialog ulterior” (accentul este pus pe activitatea
emițătorului, care, prin discursul s ău, caută să-l “închid ă” pe receptor, s ă-l îngrădească, să-i
reducă “gradele de libertate” ale interpret ării etc.).
Pe lângă presupozi țiile înscrise în enun ț se poate vorbi și despre presupozi țiile pragmatice , care
sunt atașate enunțării discursului. Aceasta înseamn ă că un act de limbaj pe care enun țul pretinde
a-l îndeplini depinde de anumite condi ții de realizare. De exempl u, simplu fapt de a pune o
întrebare presupune, din punct de vedere pragmatic, c ă emițătorul nu cunoa ște răspunsul, c ă
acesta prezint ă interes pentru el, c ă se gândește că partenerul la interac țiunea verbal ă ar putea s ă-l
dețină, că acest partener poate s ă se exprime etc. Și la acest nivel, partenerul poate contesta
presupozi ția, prin agresivitate (afi șată prin intermediul unor forme diverse): “ De ce întrebi asta?
Parcă nu ai ști deja !”

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

64

2.4.4. Subîn țelesul
Spre deosebire de presupozi ție, subînțelesul reprezint ă un conținut pragmatic implicit, adic ă
inferențe scoase din context de c ătre partener cu ajutorul ra ționamentului mai mult sau mai pu țin
spontan care se sprijin ă pe principiile (legile discursului) care dirijeaz ă activitatea discursiv ă.
În schimbul verbal urm ător: A: Vii la discotec ă? B: Mama e bolnav ă, răspunsul B încalc ă legile
discursului care prescriu ca r ăspunsul să fie adecvat întreb ării. Locutorul A va presupune de aici
că B respect ă totuși această regulă și că răspunsul său este destinat a livra un con ținut implicit –
de exemplu, c ă B nu va merge la discotec ă fiindcă trebuie să se ocupe de mama sa. Locutorul A
face deci o inferență, mobilizeaz ă un subîn țeles, în sensul
etimologic al termenului. Aceasta se
poate realiza deoarece fiecare dintre parteneri postuleaz ă faptul că celălalt cunoa ște (intuitiv)
legile discursului și știe că și partenerul s ău le cunoa ște.
Subînțelesul are deci trei caracteristici:
– existen ța sa este legat ă de un context particular;
– este descifrat gra ție calculului proces ării partenerului
– emițătorul poate oricând s ă-l recuze, refugiindu-se în spatelele sensului literal.
Acest tip al implicitului a fost teor etizat de Grice (1975), care l-a denumit conversational
implicature (vezi implicatur ă).
Există și alte tipuri de subîn țeles. Récanati (1981: 146) distinge trei forme:
– a lăsă să se înțeleagă,
– a da s ă se înțeleagă,
– a subîn țelege.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

65
2.4.5. Inferen ța
Operația logică de trecere de la un enun ț la altul, în care ultimul enun ț este dedus din primul,
cunoaște în analiza discursului dou ă forme principale:

Inferență legată de
implicitul semantic și pragmatic
Inferență legată
doar de implicitul pragmatic

Se desemneaz ă propozițiile implicite pe care
interlocutorul le poate deduce dintr-un enun ț,
sprijinindu-se pe acest enun ț sau pe alte
informații luate din contextul enun țării.
Este legat ă de implicitul care depinde de un
anumit context de enun țare ( vezi presupozi ție,
subînțeles).

2.4.6. Implicatura
Implicatura este un concept introdus de H. P. Grice pentru a desemna un tip de deduc ție
pragmatic ă. Se disting dou ă categorii de implicatur ă:

Implicaturi conven ționale
Implicaturi conversa ționale

Desemneaz ă un grup de presupozi ții
asociate, în cadrul unui comportament convențional, cu uzul anumitor forme
lingvistice
207.
⇒ Se bazeaz ă pe luarea în considerare a naturii
cooperative a schimburilor verbale.
⇒ Reprezint ă strategii conversa ționale curente,
folosite pentru a transmite mai mult sau chiar
altceva decât exprim ă literal enun țurile
⇒ Pot fi:
– standard (se bazeaz ă pe capacitatea
interlocutorului de a amplifica prin deduc ții cele
spuse în interac țiunea verbal ă și pe respectarea
maximelor conversa ționale);
– non-standard (figurile de stil, bazate pe
încălcarea inten ționată a unor maxime
conversaționale208).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

66

3. ACTORII DISCURSULUI

3.1. SUBIECTIVITATE ȘI ETHOS

3.1.1. Subiectivitata
Subiectivitatea poate fi în țeleasă mai bine prin introducerea unei distinc ții între un sens larg și
unul restrâns .

3.1.1.1. Subiectivitatea în sens larg
În sens larg, subiectivitatea se referă la prezen ța, marcat ă prin indici lingvistici speciali, a
locutorului în enun ț. E. Benveniste nume ște toți acești indici “indicatori de subiectivitate”.
Printre cei mai importan ți indicatori ai subiectivit ății se num ără ambreiorii. Un ambreior209 este
o unitate lingvistic ă a cărei valoare referen țială depinde de mediul spa țio-temporal al ocuren ței
sale. De exemplu, “eu” este un am breior deoarece referentul s ău este identificat cu individul
care, la fiecare ocuren ță, în fiecare eveniment enun țiativ se g ăsește în situa ția de a spune “eu“.
Această categorie acoper ă în special:
– persoanele lingvistice (eu-tu); – demonstrativele (aceast ă carte, acela etc.):
– timpurile verbale (trecut, prezent, viitor).
Din punctul de vedere al analizei discursului, ambreiorii permit – opunerea enun țurilor care î și organizeaz ă reperajele în func ție de situa ția de enun țare;
– opunerea enun țurilor care î și organizeaz ă reperajele printr-un joc al trimiterilor interne în
cadrul enun țului.
Regăsim aici distinc ția tradițională plan ambreiat/plan non ambreiat, introdus ă de Benveniste
(1966) între discurs și “istorie/povestire”
210. Din aceast ă perspectiv ă, restrângerea aplic ării

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

67
noțiunii de discurs la enun țurile cu ambreiori este neadecvat ă, penttu c ă exclude din câmpul
discursului enun țurile fără ambreiori. Pentru a rezolva aceast ă problemă, D. Maingueneau (1993)
a propus distinc ția dintre planul ambreiat (ex-discursul) și planul non ambreiat (ex-povestirea).
În acest caz, termenul povestire este atribuit enun țurilor non-ambreiate narative. Astfel, defini ția
de dicționar, proverbul etc., care sunt lipsite de ambreiori, apar țin planul non-ambreiat, dar nu
povestirii. Prezența locutorului în enun ț este mai mult sau mai pu țin vizibilă. Există o gradație evident ă
între textele saturate de subiectivitate enun țiativă și textele în care prezen ța locutorului tinde s ă
se șteargă. “Urmele” lingvistice ale acestei subiectivit ăți sunt multiple. Kerbrat-Orecchioni
211
(1980:32) a propus ca aceste urme s ă fie numite subiectiveme .
Domeniul ambreiorilor trimite la problema unui punct de reperaj al expresiilor care se refer ă la
realitatea extralingvistic ă. Ambreiorii (de persoan ă, de timp, de loc) indic ă faptul că enunțul este
reperat prin raportare la evenimentul care constituie actul de enun țare al subiectului vorbitor.
Se poate face astfel distinc ția dintre:
– reperaje subiective („ieri”,”aici”);
– reperaje obiective („ 23 ianuarie 1960, la Bucure ști”).

3.1.1.2. Subiectivitatea în sens restrâns
În sens restrâns, subiectivitatea se referă numai la acei indici care introduc în enun ț sentimentele
și atitudinea subiectului vorbitor cu privire la con ținutul enun țului. În aceast ă accepție, se disting
două tipuri de subiectivitate:
– afectivitatea , ca manifestare în enun ț a sentimentelor locutorului (vezi afectiv, afectivitate);
– modalitatea , ca manifestare în enun ț a atitudinii, a evalu ării, a aprecierii subiective realizate
de locutor (vezi apreciativ, modalizare).
Problema cuvintelor care sunt “purt ătoare” de sens în domeniul evalu ării trimite la termenii
peiorativi
212 și ameliorativi213, care permit exprimarea unor judec ăți de valoare implicite. În
cazul verbelor care introduc discursul raportat, judec ățile explicite sunt adesea mascate: “ a
pretinde c ă…” presupune c ă propoziția introdus ă este neadev ărată, “a mărturisi că…” presupune
că se referă la ceva de blamat etc.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

68
Kerbrat- Orecchioni (1980:84) le distribuie în dou ă clase:

Afective214
Evaluative

⇒ exprimă simultan atât proprietatea unui lucru,
fenomen etc., cât și reacția emoțională a
emițătorului ( formidabil, nostim, emo ționant,
genial etc.);
⇒ cuvintele afective sunt numeroase în special
în domeniul adjectivelor.
⇒ Pot fi:
– evaluative non axiologice, care presupun o
evaluare în spiritul unei norme ( mare, cald,
suplu etc.) dar nu și o judecat ă de valoare;
evaluarea tinde s ă se încadreze în percep ția
normală a realității extralingvistice
– evaluative axiologice, care adăugă aprecierii
medii în spirutul normei o judecat ă de valoare cu
sens pozitiv ( frumos ) sau negativ ( derizoriu ).

În încheiere, trebuie subliniat faptul c ă aceste m ărci ale subiectivit ății sunt înscrise în limb ă dar,
în planul discursului, în condi țiile unei focaliz ări contextuale, se poate întâmpla ca termeni neutri
în general, a priori , să-și schimbe valoarea și să capete sensuri pozitive sau negative.

3.1.2. Ethos-ul
Noțiunea de ethos , propusă de Aristotel ( Retorica: 1378), se refer ă imaginea despre sine pe care
o propune implicit oratorul în și prin discursul s ău. La crearea acestei imagini contribuie modul
în care oratorul vorbe ște (intona ții, gesturi, ținuta etc.). Credibilitatea oratorului nu se afirm ă, ci
se arată prin discurs.
Ducrot (1984: 200) reformuleaz ă din perspectiv ă pragmatic ă această noțiune: în cadrul ethos -ului
avem de-a face cu personajul care vorbe ște, și nu cu individul considerat independent de actul
enunțării sale.
Analiza discursului folose ște noțiunea de ethos în special pentru a sus ține o direc ție de cercetare
opusă celei structuraliste. Ethos -ul se refer ă la asumarea responsabilit ății discursului de c ătre
orator.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

69

D. Maingueneau [1984, 1991, 1993] consider ă că orice discurs, oral sau scris, presupune cu
necesitate prezen ța ethos -ului, care propune o anumit ă imagine a oratorului drept garant al
discursului: – vorbele oratorului fac parte dintr- un sistem global (modul de mi șcare, de a se îmbr ăca, de a
intra în rela ție cu ceilal ți etc.);
– oratorului i se atribuie un caracter , un ansamblu de tr ăsături psihologice (sever, simpatic,
arogant, jovial etc.);
– oratorului i se atribuie o corporalitate (un ansamblu de tr ăsături fizice și vestimentare).
Autorul consider ă că cele două trăsături, caracter și corporalitate , sunt inseparabile și se sprijin ă
pe stereotipuri evaluate pozitiv sau negativ în cadrul unei colectivit ăți în care are loc
enunțarea
215.
Ethos-ul nu poate fi izolat de ceilal ți parametri ai discursului, deoarece contribuie într-un mod
decisiv la legitimarea acestuia. Astfel, diferen țele între genuri de discurs sau între pozi ționări
diverse din acela și câmp discursiv nu sunt numai o problem ă de conținut ci, în special, de ethos :
de exemplu, un anumit discurs politic implic ă un ethos profesoral, altul implic ă un ethos elitist
sau din contr ă, populist.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

70

3.2. ACTORII COMUNIC ĂRII DISCURSIVE

3.2.1. Subiectul vorbitor, locutorul și emițătorul
Termenii folosi ți în analiza discursului pentru a-i desemna pe participan ții la o interac țiune
verbală sunt adesea marca ți de imprecizie. În acest capitol vom încerca s ă realizăm delimit ări
utile pentru în țelegerea acestor termeni.
Locutor este un termen folosit adesea ca sinonim216 al lui emițător. Ducrot (1984:VIII) introduce
distincția dintre subiect vorbitor, locutor și emițător.
Subiectul vorbitor reprezint ă o ființă empirică, individul care realizeaz ă din punct de vedere fizic
enunțul (îl enun ță). Locutorul este o fiin ță a discursului, instan ța căreia îi revine responsabilitatea
discursului. Astfel, în discursul direct subiectul vorbitor nu ia asupra sa sarcina discursului citat,
dar ia în considerare aser țiunea că cineva a spus cuvintele raportate. De asemenea, în
discursurile-ecou, unde se reiau cuvintele interlocutorului217, subiectul vorbitor nu este prezentat
ca responsabil de enun țul ecou. În cazul discursurilor ambreiate este vorba de absen ța
reponsabilit ății, prin ștergerea total ă a oricărui locutor.
Din punctul de vedere al lui Ducrot, diferen ța dintre locutor și emițător este mai pu țin clară.
Această diferență este destinat ă a acoperi fenomenele de lips ă a responsabilit ății mai subtile,
precum ironia și negația polemic ă. În ironie, de exemplu, locutorul este responsabil de “cuvinte”
dar nu și de “punctele de vedere” pe care le sus ține enunțul: aceste puncte de vedere ar fi
atribuite unui personaj, emi țătorul, adus în scen ă de enunțarea ironic ă.

3.2.2. Coemi țătorul
Termenul218 a fost introdus de lingvistul A. Culioli, în locul termenului receptor/destinatar ,
pentru a sublinia c ă cei doi parteneri joac ă un rol activ și enunțarea este de fapt coenun țare.
Astfel, când emi țătorul vorbe ște, coemițătorul comunic ă de asemenea: el se afl ă prins într-un joc
în care încearc ă să se pună în locul emi țătorului pentru a interpreta enun țurile și a-l influen ța
constant prin reac țiile sale.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

71
Pentru a face mai clar ă funcționarea acestui complicat mecanism care este coenun țarea, vom
trece în revist ă câțiva termeni-cheie.

3.2.2.1. Reglatorul
Ansamblu de elemente care contribuie la acest joc în comunicare este descris de termenul
reglator . Termenul este folosit în analiza conversa țională pentru a desemna “contribu țiile
lingvistice ale receptorului care nu provoac ă întreruperea vorbirii locutorului principal”219.
Aceste elemente: ah bine, da …da, ia te uit ă! Hm..hm fac parte dintr-o activitate numit ă de
Cosnier220 (1985) reglare , activitate prin care receptorul/partenerul indic ă faptul c ă ascultă,
înțelege, ia în considerare cele spuse; altfel spus, c ă își joacă rolul de partener la interac țiunea
verbală. Semnalele care apar țin acestei func ții aparțin și domeniului non-verbal: mi șcările
(aprobatoare sau nu) de cap, surâsurile, mi șcările globilor oculari, schimbarea posturii corpului
etc. Tipologia reglatorilor221 distinge:
– reglatori verbali (ia te uită, așa deci …), care sunt reperabili ca unit ăți ale limbii;
– reglatori vocali (mmm, hmm ), emisii sonore în care nu se pot identifica unit ăți lingvistice

Acești reglatori au urm ătoarele func ții:
– a încuraja locutorul s ă continue;
– a indica dificult ăți de înțelegere a discursului;
– a semnala inten ția receptorului de a se “înscrie la cuvânt” sau a pune punct interac țiunii verbale etc.

3.2.2.2. Elementele fatice
Unii cercet ători consider ă reglatorii drept o categorie mai larg ă care include atât reglatorii, cât și
elementele fatice . Antropologul Malinowski (1923) a introdus no țiunea de “comunicare fatic ă”
pentru acele utiliz ări ale discursului care au drept scop esen țial menținerea leg ăturii sociale
(schimburile asupra st ării vremii222, salutări223, complimente224…): ”Un tip de discurs în care
legăturile de unire sunt create de un simplu schimb de cuvinte”225. În aceast ă direcție, R.
Jakobson226 (1963:217) a f ăcut din “func ția fatică” una dintre func țiile limbajului: ”stabilirea și
menținerea comunic ării”.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

72
Problema comunic ării fatice revine în prim plan în studiile de etnografie a comunic ării și în cele
ale analizei conversa ționale. Unii autori227 folosesc termenul fatic în leg ătură cu “ansamblul de
procedee de care se folose ște un vorbitor pentru a- și asigura ascultarea din partea destinatarului”.
Aceste fatice nu sunt în mod necesar de natur ă verbală (vezi, nu e a șa?, ha ?), ci pot apar țime
domeniului non-verbalului (priviri, mimic ă etc.). Se poate stabili, deci, o simetrie între actele
fatice și reglatorii emi și de coemi țător.
3.2.2.3. Reformularea
Orice emi țător este, totodat ă, și propriul coemi țător, care controleaz ă și, eventual, corecteaz ă
ceea ce a zis. Acest control și corectare a comunic ării se refer ă, în primul rând, la posibilitatea
reformulării în cadrul discursului.
În cel mai larg sens, prin reformulare se înțelege transformarea unei unit ăți discursive de o
lungime variabil ă (de la cuvânt la text) într-o alt ă unitate care este considerat ă echivalent ă din
punct de vedere al semnifica ției. Echivalen ța poate îmbr ăca mai multe forme.
Această operație ia forme diverse în func ție de:
– nivelul la care are loc; – tipul de discurs asupra c ăruia se realizeaz ă;
– natura acestei transform ări.
Unii autori
228 au propus o distinc ție între:
– recodaj : reformulare care opereaz ă în interiorul aceluia și mediu (de la oral la oral, de la scris
la scris etc.)
– transcodaj : reformulare care trece de la un mediu la altu l (de la scris la oral, de la verbal la
film etc.).
O tipologie a reformul ărilor distinge reformularea intradiscursiv ă și reformularea
interdiscursiv ă. Vom ilustra aceast ă distincție prin tabelul de mai jos.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

73

Reformulare intradiscursiv ă

Reformulare interdiscursiv ă

⇒ Emițătorul pune în rela ție două unități
succesive ale discursului s ău considerate ca
echivalente.
⇒ Forme:
– autoreformulare : emițătorul își reformuleaz ă
propriile enun țuri, prin substitu ție și/sau
parafrază explicativ ă.

⇒ Ea este semnalat ă prin elemente de
marcare de tipul: adică, înțeleg prin asta…,
altfel spus…, într-un cuvânt,… pe scurt, bref…

⇒ Domeniul reformul ării este adesea
asimilat celui al corec ției, în care înlocuirea
unei unit ăți prin alta, socotit ă mai adecvat ă
(mai degrab ă…, vreau s ă spun… )

⇒ heteroformulare a cuvintelor
partenerului ( vrei să spui că…)

Implică transformarea unui text într-altul.

⇒ Forme:
– autoreformulare : autorul este sursa care o
produce (cazul autorului care face un rezumat al propriului articol): – heteroformulare : alt emițător este sursa (cazul
jurnalistului care “vulgarizeaz ă” o informa ție
științifică
229 sau a criticului care face
rezumatul/recenzia unui roman).
⇒ Reformularea interdiscursiv ă se încadreaz ă în
problematica mai vast ă a hipertextualit ății
(parodie), dar și a vulgariz ării, prin intermediul
cărora se transform ă un text în alt text
“echivalent” destinat unui public mai mult sau
mai puțin specializat:
– rezumatul (se propune un echivalent
condensat); – traducerea (transpunearea dintr-un registru al
limbii în altul).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

74

Reformularea poate fi privit ă din mai multe puncte de vedere:

Concepție intrumentalist ă asupra
reformul ării

Tentativă de a controla punctele slabe în care
ar putea avea loc o alunecare spre o zon ă
exterioar ă formațiunii discursive

În cadrul dinamicii interac țiunii verbale
reformularea îi permite emi țătorului s ă
negocieze asupra obstacolelor pe care le întâlnește (fie că este vorba de ipoteze asupra
identității sau asupra cuno ștințelor partenerului
său
230), fie de probleme legate de imagine231.
Emițătorul încearc ă să delimiteze grani țele
propriei identit ăți croindu- și un drum prin
interdiscurs spre vorbele celuilalt232.

Noțiunea de „coemi țător” se înscrie perfect în concep ția interac țională asupra limbajului, pentru
care “orice discurs este o construc ție/operă colectivă” (Kebrat-Orecchioni 1990:13).
Identificarea coemi țătorului nu este simpl ă întotdeauna; nu este suficient s ă asculți un discurs
pentru a fi coemi țător (cadru participativ).
De asemenea, trebuie f ăcută distincția între coemițătorul auditor , care poate ac ționa imediat
asupra emi țătorului, și coemițătorul lector
233 (vezi opoziția oral/scris).
Se disting, de asemenea, no țiuni opera ționale cum ar fi: coemițător ideal (model) și coemițător
real (public) . În tabelul care urmeaz ă sunt prezentate principalele caracteristitci ale celor dou ă
tipuri de coemi țător.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

75

Coemițător ideal (model)

Coemițător real (public)

⇒ Pentru a enun ța, locutorul este de fapt obligat
să-și construiasc ă o reprezentare a coemi țătorului
ideal (cu o anume cunoa ștere a lumii, cu anumite
prejudecăți etc.)
⇒ În comunicarea oral ă, locutorul poate
modifica aceast ă reprezentare în cursul enun țării
în cazul în care coemi țătorul emite semnale
divergente.
⇒ Din momentul în care emi țătorul se adreseaz ă
unui auditoriu compozit (cazul conferen țiarului,
al jurnalistului radio, tv etc.), reprezentarea coemițătorui ideal/model este supus ă
constrângerilor genului de discurs.
⇒ Prin studiul unui discurs se poate, pe baza
unor indici diver și, să se reconstruiasc ă
coemițătorul model – ținta vizată.

⇒ În ceea ce prive ște publicurile (adic ă
coemițătorii reali a șa cum sunt în țeleși de
istorici sau de sociologi), acestea difer ă în
mod fundamental de coemi țătorul
ideal/model construit prin discurs.
⇒ Conservarea textelor m ărește aceast ă
distincție: multiplele publicuri care au auzit
apelul din 18 iunie al generalului de Gaulle nu sunt coemi țătorul ideal construit atunci de
generalul de Gaulle. Acest lucru este cu atât
mai evident în cazul operelor literare care
circulă de secole.
Teoriile “recept ării”
234 studiază schimbările
pe care aceasta le antreneaz ă în cazul lecturii
operelor, varia țiile “orizonturilor de
așteptare” ale lectorilor.

Punerea în discu ție a unicit ății subiectului vorbitor reprezint ă o problem ă înscrisă în aceea mai
largă a eterogenit ății discursive prin introducerea termenului de polifonie .

3.2.3. Polifonia
Generozitatea conceptului235 a fost intens exploatat ă de lingvi ști (O.Ducrot) pentru a explica
diversitatea cazurilor în care cel care produce “material” (adic ă în mod real) discursul nu îl are
totuși în grija sa, nu este responsabil pentru discursul realizat.
Dintr-o perspectiv ă mai largă, problematica polifoniei este inclus ă în fenomenele de ordin textual
precum pasti șa236, parodia237, proverbul238…Atunci când se enun ță un proverb se d ă de fapt

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

76
enunțul său drept garan ție pentru o alt ă instanță – “Înțelepciunea popular ă”- care se aduce în
scenă prin cuvintele sale și care particip ă indirect, în calitate de membru al comunit ății
lingvistice. Roulet et al. 1985 face o distinc ție utilă între diafonie (reluare, într-un discurs al locutorului, a
cuvintelor efective sau virtuale ale partenerului s ău- coemițător) și polifonia propriu-zis ă (citarea
vorbelor altor emi țători, a terților).

3.2.4. Statutul și rolul
Pentru a caracteriza pe de o parte, modul de ac țiune posibil în cadrul unei comunit ăți și, pe de
altă parte, identitatea partenerilor de discur s, analiza discursului face apel la dou ă concepte
împrumutate din sociologie: rol și statut .

3.2.4.1. Statutul
Acest termen se refer ă la identitatea partenerilor de discurs. Unii autori239 pun în rela ție de
opoziție locul (care se refer ă la statutul socio-economic “pe care sociologia îl poate descrie ca
mănunchi al rela ții obiective caracteristice: patron, angajat etc.”) și “formațiunile imaginare ”240
(adică imaginea pe care participan ții la discurs “ și-o fac despre propriul loc și despre locul
celuilalt”). (a) Locul . Unii cercet ători
241 folosesc termenul loc pentru a desemna de o manier ă foarte larg ă
rolurile instituite în discurs, insistând asupra faptului c ă loc trebuie s ă fie gândit ca un raport al
locurilor: “Nu exist ă vorbă care să nu fie emis ă de un loc și care să nu convoace interlocutorul la
un loc corelativ”242.
Raporturile de locuri nu sunt, de aceea, crea ții libere ale subiectului, ele sunt instaurate plecând
de la un sistem de locuri prestabilit. (b) Condițiile de producere a discursului . Din aceast ă perspectiv ă o importan ță covârșitoare o
au condițiile de producere a discursului
243. Această noțiune preluat ă din psihologia social ă a fost
reelaborat ă în cadrul analizei discursului de Pêch eux (1969: 16-23) pentru a desemna nu numai
mediul material și instituțional al discursului, ci în plus reprezent ările imaginare pe care și le fac
partenerii într-o interac țiune cu privire la identitatea lor și la referentul discursului lor.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

77
Aceste reprezent ări imaginare se constituie prin intermediul celor care au fost deja spuse și/sau
deja înțelese244. Pentru Pêcheux și Fuchs (1975: 24) aceste reprezent ări sunt iluzorii c ăci
experiența trăită de subiec ți este “informat ă, constituit ă prin structura ideologiei” care o
determină.
Unii anali ști245 consideră conceptul “condi ții de producere a discursului” prea psihologizant ă și,
fiindcă neglijeaz ă “analiza istoric ă a contradic țiilor ideologice”, ar vehicula concep ția eronată a
subiectivit ății care ar dirija discursul.

3.2.4.2. Rolul
Metafora shakespearean ă “lumea e o scen ă și noi toți suntem actorii ei”246 joacă un rol important
în diverse abord ări interacționiste, în special, în etnometodologie.
Goffman (1973) vede în comunicare o punere în scen ă în care actorii î și prezintă o imagine a lor
pe care sunt determina ți să o păstreze pe tot parcursul intersac țiunii verbale (vezi
imagine/face)247. El define ște rolul drept “un model prestabilit de ac țiune care se dezvolt ă în
timpul reprezent ării și care poate fi prezentat sau utilizat și în alte ocazii” (1973: 23).
Cahraudeau (1993) consider ă discursul drept “o punere în scen ă a limbajului”.
Se pot opera mai multe distinc ții din perspectiva zonei de unde vine enun țul, în func ție de:
– poziția pe care o ocup ă participan ții la o interac țiune
– statutul social al participan ților considera ți independent de o anumit ă interacțiune (vârsta,
sexul, profesia, situa ția familial ă etc.)
– rolul pe care îl joac ă în schimbul verbal.
În ceea ce privește tipologia rolulurilor , se disting:
– roluri propriu-zis discursive , care sunt ocazionale (sf ătuitor, agresor, conciliator, mediator etc.);
– roluri institu ționale , care sunt asociate la diverse genuri de discurs, și sunt relativ stabile (tat ă
în cadrul interac țiunii tată-copil; doctor în interac țiunea cu un pacient; brooker în interac țiunea
bursieră etc.).
Profesiunea oficial ă nu este obligatorie pentru a asigura un rol (cel care înva ță pe cineva ceva
poate să nu fie profesor).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

78
De altfel, rolurile sunt în permanen ță concepute în rela ție cu statutele: un patron aflat în
interacțiune cu un subordonat jucând rolul de confident r ămâne totu și șef, cu toat ă ambiguitatea
pe care acesat ă situație o antreneaz ă.
Cel mai important pare a fi modul în care partcipan ții instituie rela ția, dinamica procesului
discursiv. Negocierea și construirea locului fiec ăruia se face doar în și prin interac țiunea verbal ă.
Dar anumite roluri sunt puternic fixate: astfel rela ția dintre scriitor și cititorul s ău, relația dintre
preot și credincios, enoria ș etc. în cursul oficierii unei slujbe, s ăvârșirii unei taine248 etc.
Charaudeau (1991) distinge urm ătoarele tipuri de rol:
– rolul social (care asociaz ă un anumit statut social unei anumite situa ții de comunicare);
– rolul comunica țional (de limbaj).
De exemplu, un profesor (statut) are în clas ă (situație) rolul social de a-i înv ăța pe elevi.
Acest rol social este, în general, asociat cu dive rse roluri de limbaj (a explica, a întreba, a sf ătui
etc.). Rolul comunica țional poate s ă corespund ă unor roluri sociale diverse (tat ăl și copilul s ău,
ofițerul în timpul unui exerci țiu, un patron fa ță de subordona ții săi … pot da ordine).
Participan ții la o interac țiune verbal ă pot fi mai mul ți decât doi și rolul lor în schimbul verbal
poate fi variabil.

3.2.5. Supradestinatarul
O poziție important ă o ocupă supradestinatarul249: “vocea celui care ar fi reprezentantul ideal,
cel mai tipic” al clasei sociale c ăreia îi apar ține locutorul.
Adaptarea conceptului din perspectiva analizei discursului științific de către Moirand (1988:458)
face referire la “un soi de arhetip al con științei colective al doemiului științific căruia îi apar țien
autorul sau în care ar dori s ă aibă acces”.
Rafinarea conceptual ă se datoreaz ă lui Peytard-Moirand (1992:458) și se refer ă la
supradestinatar ca la reprezentarea “arhetipului grupului c ăruia îi apar ține sau la care
visează/aspiră să aparțină”. Această reprezentare regleaz ă modul în care emi țătorul își elaboreaz ă
discursul250.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

79
3.2.6. Cadrul participativ
Pentru a explica aceste roluri, Go ffman (1987) introduce termenul de cadru participativ251. El
distingeîntre participan ții confirmați și participan ții martori :

Participan ți confirma ți
Martori252

⇒ care sunt direct implica ți în interac țiune;
⇒ locutorul le ofer ă acestora, în general, diverse
indicii pentru a le ar ăta că li se adreseaz ă direct
(poziția capului, a corpului, privirea)253.

⇒ care ascult ă dar sunt în afara jocului
comunica țional;
⇒ pot fi identifica ți de interlocutor sau
“ecranați” prin diverse mijloace, și astfel
ascultă fără știrea emițătorului.

Cadrul participativ al conversa ției poate fi completat cu prezen ța terțului vorbitor254. Acest
termen desemneaz ă “un ansamblu nedefinit de enun țuri ale participan ților la o interac țiune
verbală, a căror urmă este manifestat ă prin formul ări de tipul: “ se spune c ă…se pretinde
că…prietenul meu a spus c ă…oamenii zic c ă… Aceste enun țuri aparțin masei interdiscursive, din
care sunt împrumutate de agen ții schimbului verbal pentru a da greutate spuselor”.
Cadrul participativ este complex, de asem enea, în mass media (radio, televiziune), dar și în
romane…, unde participantul confirmat direct nu este decât un releu c ătre un martor (auditor,
telespectator, lector) care este de fapt adev ăratul participant confirmat, cel în jurul c ăruia se
organizeaz ă totul.

3.2.7. Taxemul
Ierahia participan ților la o interac țiune verbal ă este pusă în eviden ță de o serie de fapte semiotice
grupate în conceptul de taxem255.
În categoria taxemelor se încadreaz ă semne foarte diverse, cum ar fi:
– vestimenta ția (elegantă sau sărăcăcioasă, uniforma etc.);
– postura corpului (dreaptă, cocoșată etc.);

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

80
– intensitatea articulatorie a enun țului (a vorbi tare, încet, în șoaptă etc.);
– monopolizarea discu ției;
– marcarea ini țiativei în interac țiunea verbal ă;
– întreruperea interlocutorului – frecventă sau nu;
– frecvența interogativelor, a ordinelor etc.
– prezența copleșitoare a formulelor de scuz ă, de mulțumire etc.
– folosirea cu predilec ție a unor termeni de adresare : Domnule, Domnul, Excelen ță sau a
prenumelui;
– excesiva tutuire sau marcarea, prin pronume sp ecializate, a comportamentului politicos și a
gradelor de polite țe.
În concluzie, ac țiunea taxemelor nu poate fi apreciat ă decât în context, ele nu sunt susceptibile de
interpretări univoce. De altfel, nici rela ția ierarhic ă nu este fixat ă de o manier ă rigidă, ci se
modifică adesea în cursul interac țiunii verbale.

3.2.8. Schematizarea
În actul enun țării, locutorul aplic ă adesea o schematizare a situației, care cuprinde:
– reprezentare a situației de comunicare ;
– temă pentru discursul său;
– reprezentare a sa însăși
– reprezentare a partenerului său;
– reprezentare a felului în care partenerul s ău percepe rela ția;
– reprezentare a relației dintre receptor și tema discursului etc.
Emițătorul își face o form ă de reprezentare a acestor aspecte diverse (intersec ția poate favoriza
unele elemente și le poate neglija pe altele). Aceste reprezent ări interacționează și influențează
procesul de comunicare. În cadrul discursului, aceste “reprezent ări” se înfățișează ca imagini, produse ale unei activit ăți
discursive de schematizare, care organizeaz ă materialul verbal pentru a-l introduce pe receptor
într-un univers de sens pe care acesta va trebui s ă-l reconstruiasc ă în funcție de propria

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

81
schematizare (Grize 1990: cap.5). Acest univers de sens articuleaz ă această diversitate de
imagini prezente în discurs: astfel, imaginea pe care emi țătorul o propune receptorului este strâns
legată de imaginea pe care acesta și-o face despre el însu și sau despre tema discursului.

3.2.9. Autoritatea emi țătorului
Curentele pragmatice pun accent pe faptul c ă, în ceea ce prive ște comportamentul subiec ților față
de un discurs, se poate vorbi despre o determinare de c ătre autoritatea emi țătorului , de către
legitimitatea atribuit ă statutului care îi este recunoscut.
Raționamentul prin autoritate define ște raționamentul sau validitatea unei propozi ții ce decurge
din autoritatea emi țătorului “X a spus c ă P”.
Dintr-o perspectiv ă mai larg ă, analiza discursului ia în considerare condi țiile care fac ca un
discurs să fie autorizat, altfel spus în ce context el este considerat legitim și deci eficient; statutul
partenerilor și cadrul spa țio-temporal joac ă un rol esen țial la acest nivel.

3.2.10. Contractul
Folosirea termenului contract în analiza discursului sugereaz ă faptul c ă participan ții la o
enunțare trebuie s ă accepte tacit un anumit num ăr de principii care pot face posibil schimbul
verbal și un anumit set de reguli care îl conduc.”Fiecare î și cunoaște drepturile și datoriile proprii
și universale”.
După Charaudeau, “No țiunea contract presupune c ă indivizii apar ținând aceluia și corp de
practici sociale s ă fie susceptibili de a se pune de acord asupra reprezent ărilor lingvistice ale
acestor practici sociale”256. Fiecărui gen de discurs îi este deci ata șat un contract specific. Exist ă
de ex. un contract între profesor și elev în clas ă, și, mai mult, acest contract este garantat de
instituția de învățământ ( vezi rol). Contractul nu este în mod necesar stabilit de la început257: el
poate fi negociat între parteneri, modificat unilateral, obligându-l pe coemi țător să accepte sau s ă
refuze noul contract. Dintr-o anumit ă perspectiv ă, se poate considera un gen de discurs drept o combina ție original ă a
mai multor contracte: de ex. într-o dezbatere politic ă la radio participan ții sunt obliga ți să
respecte un contract de comunicare verbal ă, un contract de conversa ție, un contract de dezbatere,

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

82
un contract specific emisiunilor radio (întreruperea datorat ă introducerii unor mesaje electorale,
fraze muzicale…) Pentru Charaudeau (1993), contractul de comunicare are dou ă dimensiuni:

Dimensiunea situa țională

Dimensiunea comunica țională

⇒ Îi corespunde un contract de schimb care
răspunde la întreb ări de tipul: ce se spune într-un
loc anumit, ce rol se joac ă etc.
⇒ Acest contract vizeaz ă în special identit ățile
sociale (politician, profesor într-o anumit ă
situație specific ă)

Îi corespunde un contract de vorbire care
privește comportamentele discursive
așteptate, au leg ătură cu natura contractului
de comunicare (exemple: profesorul are dreptul de a examina un candidat, candidatul
trebuie s ă răspundă etc.; parlamentul are
dreptul s ă-i interpeleze pe membrii
guvernului, ace știa trebuie s ă răspundă etc.).

.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

83

3.3. ACȚIUNILE DISCURSIVE

3.3.1. Interac țiunea
Termenul interacțiune se folose ște pentru a desemna unitatea superioar ă de analiz ă a unei
conversații, ansamblul de schimburi efectuate de participan ți într-un anumit context. Aceast ă
unitate, dificil de izolat, este denumit ă de Goffman “întâlnire” și de alți cercetători –
“incursiune”258.
Există, de asemenea, o problem ă legată de dificultatea de a determina invariantele acestei unit ăți,
altfel spus de a aprecia dac ă este vorba despre una și aceeași unitate atunci când aceasta se afl ă
într-un cadru dinamic (schimbarea participan ților, modificarea ansamblului spa țio-temporal,
modificarea temei etc.). Dup ă Kerbrat-Orecchioni (1990:216), “p entru a avea de-a face cu una și
aceeași interacțiune, trebuie și este suficient ca s ă avem un grup de participan ți modificabil dar
fără ruptură, într-un cadru spa țio-temporal modificabil dar f ără ruptură, care vorbesc despre un
obiect modificabil dar f ără ruptură”. Vion (1992: 148) folose ște termenul “întâlnire”, definit ca
“ansamblu format din ceea ce se petrece între doi sau mai mul ți subiecți, din momentul întâlnirii
până în momentul desp ărțirii.” O “întâlnire” poate avea mai multe interac țiuni dacă se schimb ă
cadrul interactiv, definit ca “natura unui raport social stabilit de la început” Vion (1992: 110).

3.3.2. Dialogul și dialogismul
Termenul dialog are cel pu țin două accepțiuni principale. În opozi ție cu monolog , el poate
desemna orice form ă de schimb verbal, în special între dou ă persoane 259.
În cadrul unei ierarhii a schimburilor verbale pe criteriul formal/informal, dialog se refer ă la
schimburi mai formale decât conversa ția, caracterizate prin existen ța unei dorin țe reciproce de a
ajunge la un rezultat. (dialog în teatru, filozofie260, politică etc.).
Se pune astfel problema atribuirii unei va lori etice dialogului: “Dialogul vrea s ă se sustrag ă
câmpului de for țe și de interese (…) pl ăcerea dialogului nu este cea a stabilirii consensului ci a
fertilității/fecundit ății/germina ției fără sfârșit” (Jacques în Cosnier et. al. 1988:60).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

84
Dialogismul se referă la dimensiunea fundamental interactiv ă a limbajului, scris sau oral261.
Termenul desemneaz ă în retoric ă procedeul care const ă în a introduce un dialog fictiv într-un
enunț. Bahtin (1984:302): “Locutorul nu este un Adam, și din acest motiv, obiectul discursului
său devine, cu siguran ță, punctul unde se întâlnesc opiniile interlocutorilor imedia ți (într-o
conversație sau o discu ție asupra oric ărui eveniment al vie ții obișnuite) și la fel de bine viziunile
asupra lumii, tendin țele, teoriile etc.”
Bahtin utilizeaz ă, de asemenea, termenul cu sensul de intertextualitate (Todorov 1981: cap.5).
Moirand (1990:75) distinge dou ă tipuri de dialogism
– dialogismul interac țional, care trimite la multiplele aspecte ale schimbului verbal;
– dialogismul intertextual, care se refer ă la mărcile heterogenit ății enunțiative, la fenomenul
“citării” în sens larg.
Pentru Bahtin (1977:106), aceste dou ă fațete ale dialogismului par imposibil de disociat la un
nivel profund: “orice enun țare, chiar sub forma sa fixat ă în scris reprezint ă un răspuns
262 la ceva
și este construit ă ca atare. Ea nu este decât o verig ă a lanțului actelor de vorbire. Orice (nou ă,
nota n.n.) înscriere este o prelungire a precedentelor, angajeaz ă cu ele o polemic ă, se așteaptă la
reacții active de în țelegere, anticipeaz ă asupra acestora etc.” ( vezi „interacțiune”).
Toate formele comunic ării verbale sunt guvernate de un prin cipiu dialogic. Dialogul este forma
sub care se concretizeaz ă diversele tipuri de interac țiune verbal ă, indiferent de func ția lor
(comunicativ ă sau fatic ă), de tipul lor (reale sau fic ționale), de modul de actualizare (oral sau
scris). Principalele valori ale conceptelor monologic/monologal și dialogic/dialogal sunt redate în
tabelul urm ător:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

85

MONOLOGIC/MONOLOGAL 263
DIALOGIC/DIALOGAL 264

⇒ Monologal265
un locutor
⇒ Dialogal266
mai mulți locutori

⇒ „Monologal”267 este un termen adecvat:
– discursului adresat sinelui;
– discursului care, cu toate c ă intereseaz ă un
auditoriu, nu cere r ăspuns sau acces,
alternanță la – cuvânt (de ex. alocu țiunea
unui șef de stat);
– textelor scrise în care enun țătorul nu se
află în contact cu receptorul (sau
coemițătorul)
⇒ „Dialogal”268 se aplic ă strict în cazul
interlocuționar

⇒ Monologic
– discurs centrat asupra propriei organiz ări,
“închis”.
⇒ Dialogic
– discurs structurat pe confruntarea cu
vorbele altuia/altora. – dialogic se aplic ă discursurilor care nu
așteaptă răspuns (texte scrise, cursuri
magistrale etc.) dar care pun în scen ă o
multitudine de voci care sunt “polifonice” .

3.3.3. Interven ția
Termen folosit în analiza conversa țională francofon ă269 (fr. – intervention ), pentru a desemna cea
mai mare unitate monologal ă, adică fiecare contribu ție a unui locutor la un schimb verbal.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

86
Terminologia anglo-saxon ă preferă termenul mi șcare/engl.move, propus de Goffman și de
Sinclair și Coulthard (1975).

Exemplu:
A: Aș vrea să te rog ceva: Vrei s ă închizi fereastra?
B: Adevărul este că s-a făcut frig. Se apropie iarna.
A: Mulțumesc.

Avem de-a face cu trei interven ții care constituie o unitate de schimb verbal. Interven ția se poate
descompune la rândul ei în mai multe acte de limbaj (interven ție complex ă) sau într-un singur act
de limbaj (interven ție simplă: de ex. Mulțumesc ).
Școala de la Geneva (Roulet 1981) introduce distinc ția interacțiune/interac țiune verbal ă, nu orice
comunicare este în mod necesar verbal ă.

3.4. INTERAC ȚIUNEA VERBAL Ă

3.4.1. Condițiile interac țiunii verbale
Condițiile de existen ță270 a unei interac țiuni verbale sunt urm ătoarele:
– colocutorii trebuie să accepte un num ăr de norme comune ;
– colocutorii trebuie să participe la schimbul verbal ;
– colocutorii trebuie să gestioneze comunicarea prin alternan ța la accesul la cuvânt, gesturi etc .

Reprezentan ții Școlii de la Geneva (Roulet et. al. 1985, Moeschler 1985) v ăd în funcția
interactiv ă funcția care articuleaz ă constituan ții unei interven ții, și, în particular, leag ă actele
directoare de actele subordonate ( vezi Intervenție).
Funcția interactiv ă nu trebuie confundat ă cu funcția interac țională, care prive ște relațiile dintre
participan ți.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

87
3.4.2. Tipologia interac țiunilor
O tipologie a interac țiunilor realizat ă de Școala de la Palo Alto (Watzlawick et. al 1972:66)
distinge: a) interacțiuni simetrice în care participan ții se află pe picior de egalitate (de ex. conversa ția
între doi participan ți la joc)
b) interacțiuni complementare în care diferen ța între participan ți este puternic marcat ă (de ex.
interacțiunea profesor-elev).
În acest caz se poate vorbi de o pozi ție înaltă și de o pozi ție joasă pe care se plaseaz ă
participan ții.
Caracterul acestor pozi ții poate fi impus prin natura genului de discurs, atunci când rolurile sunt
fixate institu țional (într-o consulta ție medical ă, doctorul de ține poziția înaltă)sau fac obiectul
unei negocieri (interac țiunea între so ți, între asocia ți etc.). O rela ție complementar ă nu este în
mod necesar inegal ă dar produce adesea o alunecare de la pozi ția înaltă spre pozi ția dominant ă.

3.4.3. Strategiile interac țiunii
În cadrul unei interac țiuni se înfrunt ă strategiile participan ților care trebuie în mod constant s ă
negocieze.Termenul strategie nu trebuie în țeles, la acest nivel, drept activitate de comunicare
disimulată sau manipulare. Transparen ța pentru receptor a strategiilor folosite de emi țător este
pusă în eviden ță de existen ța unor strategii corespunz ătoare acestora la nivelul recept ării, deci a
unor strategii interpretative. Ambele tipuri de strategii sunt recunoscute ca atare de participan ții
la interac țiunea comunicativ ă, ceea ce dovede ște conven ționalitatea comportamentului strategic
al membrilor unei comunit ăți.
Se consider ă că “O descriere detaliat ă și complet ă a strategiilor comunicative este practic
imposibil ă, pentru c ă în acest domeniu se manifest ă cu precădere creativitatea indivizilor.”
Prezența unui comportament strategic al emi țătorului este, de obicei, semnalat ă de lipsa de
concordan ță între structura interac țională de adâncime (care reflect ă competen ța comunica țională
a individului) și secvențele de acte comunicative actualizate în structura de suprafa ță (care
reflectă competen ța socială).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

88
3.4.4. Tipologia interven țiilor
Intervențiile inițiative sunt cele care impun constrângeri parten erului la schimbul verbal (cerere
de informa ții, propuneri, solicit ări de diverse tipuri…);
Intervențiile reactive reprezint ă răspunsurile pozitive sau negative la interven țiile inițiative.
Trebuie men ționat faptul c ă multe interven ții sunt simultan ini țiative și reactive.
Școala de la Geneva (Roulet 1981) face, de asemenea, o analiz ă a structurii interven ției și
distinge dou ă componente:
– Un/mai multe act(e) directo(a)r(e); actul director este obligatoriu, este cel care d ă intervenției o
valoare pragmatic ă
– Un/mai multe act(e) subordonat(e); preg ătește sau justific ă actul director. Astfel, în exemplul
“Este foarte dr ăguță, m-a ajutat mult” , “Este foarte dr ăguță” reprezint ă actul director, justificat
de actul subordonat “m-a ajutat mult”.

3.4.5. Principiul cooper ării
Orice interac țiune verbal ă trebuie s ă se supun ă principiului cooper ării. Fiecare participant la o
interacțiune trebuie s ă-și aducă contribuția, astfel încât s ă răspundă așteptărilor coemi țătorului, în
funcție de finalitatea schimbului și de momentul în care acesta are loc.
Grice (1979) vede în principiul cooper ării un fel de metaprincipiu care dirijeaz ă schimburile
verbale și care este specificat într-un anumit num ăr de “maxime conversa ționale”:
– maxima calit ății (a fi veridic);
– maxima rela ției (a fi pertinent);
– maxima cantit ății (a fi informativ doar atât cât se cere);
– maxima manierei (a fi clar) [ vezi legile discursului].
Aplicarea acestor maxime este condi ționată însă de varietatea genurilor de discurs și, în special,
de presiunea normelor culturale, care impun adesea reguli contrare celor enun țate de Grice..
De altfel, maximele de mai sus sunt susceptibile de a primi dou ă interpretări:
– ele sunt condi ții a priori ale oricărei comunic ări verbale (perspective lui Grice);
– ele alc ătuiesc un cod sui generis al bunelor maniere (din punctul de vedere al majorit ății
analiștilor discursului).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

89
Respectarea principiului cooper ării nu implic ă existența unei armonii f ără umbre între
participan ții la interac țiunea verbal ă; în general, orice interac țiune este o activitate tensionat ă.
Totuși, acest principiu eviden țiază faptul că este indispensabil ă existența unei minime cooper ării,
o voință comună de a respecta anumite reguli, pentru a fi posibil ă comunicarea.

3.4.6. Schimbul
Schimbul reprezintă unitatea minimal ă a interac țiunii sociale, definit ă ca succesiune de mi șcări
performate de colocutori și aflate în raporturi secven țiale (ofert ă-satisfacere-respingere-
contracarare-reofertare271).
Alte sensuri ale no țiunii de schimb :
1. Interac țiune în care participan ții pot fi pe rând, locutori și interlocutori, enun țările lor
alternante se afl ă într-o rela ție de strict ă determinare: coresponden ță, dezbateri la radio, tv.,
conversații etc. Nu apar țin acestui tip: conferin ța academic ă, romanul, alocu țiunea șefului
statului etc. datorit ă absenței alternan ței (v.monologal,monologic).
2. Schimb desemneaz ă și unul din nivelurile analizei interac țiunii verbale, și anume Unitatea
dialogală minimală
272.
A: Ce mai faci Ioane?
B: Mult mai bine, mul țumesc.

Unitatea inferioar ă se numește interven ție a unui singur emi țător; unitatea superioar ă ansamblu
discursiv (cum ar fi cazul cererii de informa ții despre starea unei familii întregi)
Există adesea schimburi inserate sau parentetice :
Schimb parentetice:
– Când pleci?
– Nu ți-am zis?
Schimb inserat:
– Nu .
– Mâine.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

90

După lucrările Goffman (1973), analiza conversa țională, operează cu distinc țiile:
– schimburi de confirmare : cei doi participan ți efectueaz ă în relație strânsă acțiuni de acela și
tip, care se reg ăsesc în principal la începutul și la sfâr șitul interac țiunii. Servesc la
“confirmarea”273 legăturii sociale: – Bună-ziua! -Bun ă ziua .
– schimburi reparatorii : este de tip ternar și permite reapararea unei amenin țări asupra fe ței
negative suscitat ă de prima interven ție: “- Cât e ceasul? – 10 și 25. – Mul țumesc!” . Mulțumirea
este destinat ă a repara amenin țarea pe care o constituie întrebarea și a restabili echilibrul
interacțiunii.

3.4.7. Conversa ția
În sens larg, termenul274 se referă la orice situa ție interlocu ționară, de la schimbul spontan din
famile la conferen ța de pres ă. Acest sens este avut de cele mai multe ori în vedere în cadrul
analizei conversa ționale.
În sens restrâns și mai apropiat de uzul comun, termenul es te folosit pentru a face trimitere la un
gen de interac țiune verbal ă caracterizat ă prin:
– schimburi relativ echilibrate, egale; – spectru larg al temelor de discu ție (puține constrângeri tematice);
– libertate relativ ă în succesiunea lu ărilor de cuvânt.
Participan ții care pot fi în num ăr mai mare de doi
275 se află în vecinătate spațială (sau în leg ătură,
vezi conversa ția telefonic ă), în simultaneitate și întrețin relații conviviale276.
Conversa ția este lipsit ă de finalitate instrumental ă, de aceea un interogatoriu sau o dezbatere
politică nu se încadreaz ă în acest tipar.
În cadrul conversa ției, “ Este c ăutată compania, nu informa țiile” (Jacques în Cosnier et.al. 1988: 58).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

91
3.4.8. Secvența
În analiza conversa țională de tip francofon277, secvența reprezint ă o unitate intermediar ă între
interacțiune și schimb verbal. Kerbrat-Orecchioni (1990:218) define ște secven ța drept:”un bloc
de schimburi legate printr-un grad puternic de coeren ță semantic ă și/sau pragmatic ă”. Secven țele
pot fi incluse una într-alta, pot exista secven țe cu plasare lateral ă față de “cursul principal” /firul
director al conversa ției.

Indiferent de terminologia278 folosită este de remarcat c ă secvențele cele mai ritualizate sunt cele
de la începutul și sfârșitul conversa ției.
Secvențele de la început se caracterizeaz ă printr-o:
unitate tematic ă remarcabil ă (temele sunt impuse, discu țiile despre starea vremii, despre nout ățile
familiale etc..) unitate pragmatic ă (scopul participan ților este de a sparge ghea ța și de a ajunge la subiect
279).

3.4.9. Ritualul
Analiza discursului folose ște termenul ritual280 pentru a desemna secven țele de acțiune verbal ă
cu un grad ridicat de rutin ă. Gradul de codificare a acestor ritualuri este variabil. Astfel, exist ă:
secvențele rigide de enunțare cum ar fi anumite obi șnuințe de polite țe în viața de zi cu zi (scuze,
saluturi, mul țumiri…) sau specifice unor situa ții puternic formalizate (în domeniul juridic de ex.)
secvențe mai flexibile (precum cadrul schimburilor verbale dintre prezentator și invitat în
emisiunile de televiziune sau în talkshow -uri).
Alți cercetători
281 văd în ritualul socio-lingvistic ( langagier ) „ansamblul constrângerilor care
codifică practicile socio-lingvistice și care rezult ă din condi țiile de producere și interpretare
(circumstan țele discursului) ale actului de limbaj”.
Astfel, în categoria ritualurilor în care participan ții își atribuie și li se atribuie anumite roluri intr ă
următoarele acte: a face o comand ă într-un restaurant, a solicita o l ămurire unui func ționar
public, a cere “indica ții” de orientare spa țială etc.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

92
3.4.10. Accesul la vorbire
Orice dialog se prezint ă ca o alternan ță a intrării în interac țiune a vorbitorilor și, din acest punct
de vedere, no țiunea de acces la vorbire282 este esen țială pentru analiza conversa ției.
Pentru descrierea acestui concept textul de baz ă îl reprezint ă lucrarea lui Sacks, Schlegoff și
Jefferson 1974). Termenul desemneaz ă mecanismul care dirijeaz ă această alternanță și, mai ales, prin metonimie,
contribuția fiecărui participant, fiecare dintre lu ările de cuvânt.
Adesea este dificil de definit luarea de cuvânt, deoarece acest fenomen poate s ă se manifeste și
prin alte mijloace decât vorbirea propriu-zis ă (semnale verbale sau paraverbale).
Studiul fenomenului se face din mai multe perspective: – suprapunerea unor secven țe discursive;
– existen ța tăcerilor (semnificative);
– echilibrul stabilit între contribu țiile participan ților;
– atitudinea partenerului aflat în pozi ția de ascultare;
– prin ce mijloace se realizeaz ă selecția emițătorului pentru luarea de cuvânt (exist ă în acest
sens un întreg sistem de semnale care pot indica inten ția de a lua cuvântul).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

93

II. ANALIZA DE CON ȚINUT

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

94

1. GENEZA ȘI SPECIFICUL ANALIZEI DE CON ȚINUT

1.1. SCURT ISTORIC
Inainte de analiza comunic ării cu mijloacele secolului al XX-lea, puse la punct de
științele umane, au existat metode de interpretare a textelor283. Hermeneutica – arta interpretarii
textelor sacre sau misterioase – este o practica foarte veche284. Ce anume se interpreta? Mesajele
obscure cereau o explicatie; mesajele cu dublu sens (cele care, de altfel, conteaza) nu pot iesi la
iveala decat dupa o obervare minutioasa sau o intuitie carismatica. Un anume sens se ascunde in
spatele discursului, in general simbolic si polis emantic. Interpretarea viselor, antica sau moderna,
exegeza religioasa (mai ales cea a Bibliei), e xplicarea critica a unor texte literare sau chiar
astrologia sau psihanaliza reies dintr-un proces he rmeneutic. Retorica si logica isi au si ele locul
lor printre practicile de observare a discursului, anterioare analizei de continut. Prima studia
modalitatile de expresie cele mai propii declamarii persuasive, iar a doua incerca sa determine, prin analiza enunturilor unui discurs si a inlatuirii lor, regulile formale ale rationamentului just.
In afara acestor maniere de a a borda textele, istoria mai re ține câteva cazuri, izolate in
general, care ar putea fi considerate practici incipiente de analiz ă de continut. De exemplu,
cercetarea autenticitatii imnurilor religioase, facut ă in Suedia la 1640. Pentru a sti daca aceste
imnuri, în num ăr de 90, pot avea efecte nefaste asupra luteranilor, a fost efectuat ă o analiză a
diferitelor teme religioase, a valorilor si a m odalitatilor de aparitie (favorabile sau nefavorabile),
precum si a complexitatii stilistice. Mai aproap e de noi (1888-1892), fracezul B. Bourbon, pentru
a ilustra o opera despre “exprimarea emotiillor si a tendintelor de limbaj”, s-a aplecat asupra unui pasaj din Biblie, Exodul , într-o manier ă destul de riguroas ă, prin pregatirea elementar ă a textului
si clasificarea tematic ă a cuvintelor pline. Ceva mai tarz iu (1908-1918), un vast studiu sociologic
vizând integrarea imigrantilor polonezi in Europa si America a fost facut de Thomas (profesor la
Chicago) si Znaniecki (antropolog polonez). Ei au facut o analiza elementara de continut prin
studierea unor diferite documente (scrisori, jurnale intime, rapoarte oficiale si articole de ziar).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

95
1.2. DEZVOLTAREA METODEI
In Statele Unite, departamentele de stiinte politice au jucat un rol foarte important in
dezvoltarea analizei de continut. Problemele ridicate de cel de-al doilea razboi mondial
accentueaza acest fenomen. In aceasta perioada, 25% dinte studiile empirice referitoare la analiza de continut apartin cercetarii politice; studii fo arte pragmatice, avand un obiect precis delimitat:
atitudinea fa ță de conflictul care m ăcina lumea. De exemplu, în anii r ăzboiului, guvernul
american a facut apel la anali ști pentru a demasca ziarele si re vistele suspectate de propagand ă
subversiva (mai ales nazist ă). Au fost folosite mai multe procedeee de depistare:
– reperarea temelor favorabile inamicului si procentajul acestora in ansamblul temelor; – compara ția între con ținutul jurnalului incriminat (de pild ă, “The Galilean ”) și cel al
emisiunilor naziste destinate Statelor Unite;
– compara ția între dou ă publicații bănuite (“ Today’s Challenge ” și “Forum Observe r”)
cu doua publicatii al caror patriotism era evident (” Reaer’s Diges t” si ” Saturday Evening ”);
– analiza favorabilit ății/defavorabilit ății mai multor c ărți și reviste fa ță de două teme:
“Uniunea Sovietica reu șește” și “Doctrinele comuniste sunt adev ărate” (teme descompuse în
cinsprezece subteme);
– analiza lexical ă, plecându-se de la o list ă de cuvinte considerate cuvinte-cheie ale
politicii și propagandei naziste (analiz ă aplicată aceloraași publicații).
H.D. Laswell continu ă munca asupra analizei “simbolurilor” și a motologiilor politice la
Universitatea din Chicago, precum și la Experimental Division for the Study of Wartime
Communications , de la Biblioteca Congresului. Num ărul cercet ătorilor specializa ți în analiza de
discurs cre ște: H.D. Laswell, N. Leites, A. Kapla n, D. Kapla. În 1946 apare volumul coordonat
de Harold Lasswell, Propaganda, Communication and Public Opinion , unde găsim celebrul
studi al lui Lasswell, “Describing the Contents of Communication” ( conf.
42, p. 30). Trei ani mai
târziu, S. Yakobson particip ă la redactarea lucr ării The languages on politics: studies in
quantitative semantics (1949).
Din punct de vedere metodologic, sfarsitul anilor ‘40 este marcat de regulile de analiz ă
propuse de B. Berelson, ajutat de P. Lazarsf eld. În 1952 apare cartea lui Bernard Berelson,
Content Analysis in Communication Research (vezi 42, ibidem ), unde găsim celebra defini ție pe

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

96
care o da Berelson analizei de con ținut. Ea rezum ă, de fapt, preocup ările epistemiologice ale
acestei perioade:

Avem aici o descriere în sens îngust al metodei de care ne ocup ăm (pe care Berelson o și
numește, nu întâmpl ător, “tehnic ă”). Ulterior, aceasta concep ție și condițiile, foarte normative și
limitate, de func ționare a analizei de con ținut au fost completate, repuse în discu ție și lărgite de
analiștii americani. Totu și, oricare au fost progresle realizate dupa Laswell si Berelson, criteeriile
lor marcheaz ă preocuparea, specific ă acestei perioade, pentru e șantioane reunite în manier ă
sistematic ă, pentru validitatea procedurilor și rezultatelor, pentru fidelitatea codurilor și chiar
pentru măsurarea eficien ței analizei.

1.3. SPECIFICUL ANALIZEI DE CON ȚINUT
Pentru a în țelege specificul analizei de con ținut în ansamblul metodelor de analiz ă a
discursului trebuie s ă răspundem la câteva întreb ări întrutotul legitime: 1) Ce este și ce nu este
analiza de con ținut? 2) La ce serve ște ea? 3) La ce rezultate ne putem a ștepta când apel ăm la
această metodă? 4) Cum func ționează ca metod ă de analiz ă? 5) Care este domeniul ei de
competen ță? În cele ce urmeaz ă vom încerca s ă răspundem la aceste întreb ări.
Conform Dic ționarului Oxford de Sociologie, edi ția din 1998 ( 42, p. 30), în forma ei cea
mai simpl ă “analiza de con ținut const ă în numărarea cuvintelor (de exemplu, pentru crearea
concordan țelor, stabilirea profilelor subiectelor ori stabilirea stilului autorului), dar s-a c ăutat
aducerea unor îmbun ătățiri gramaticale și semantice”. În varianta ei cea mai ambi țioasă, “analiza
de conținut caută să identifice concepte general-semantice (precum “realizare” sau “religie”),
caracteristici stilistice (inclusiv minimalizarea și exagerarea), fapt care cere în mod obi șnuit o
interacțiune complex ă între cunoa șterea uman ă și viteza de calcul și eficiența ordinatoarelor,
incluse într-un sistem precum Harvard General Inquirer” ( 42, idem ).
În legătură cu împletirea dintre analiza de con ținut și inteligen ța artificial ă găsim indica ții
foarte utile în cartea lui Laurence Bardin, L’analyse de contenu , unde capitolul V al p ărții a treia
este dedicat informatiz ării metodei ( L’informatisation de l’analyse de contenu – 3, pp. 178- 205). “Analiza de con ținut este o tehnic ă de cercetare pentru descrierea obiectiv ă,
sistematic ă și cantitativ ă a conținutului manifest al comunic ării” (Berelson).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

97
Cititorul afl ă de aici ce poate face și ce nu poate face ordinatorul pentru analiza de con ținut,
găsește câteva exemple care ilustreaz ă utilitatea informaticii pentru cei ce folosesc analiza de
conținut (o analiz ă de presă, analiza unor r ăspunsuri la întreb ări deschise, analize lexicometrice),
vede și cum se poate fi utilizat programul DEREDEC, elaborat de Plante , la cererea Universit ății
din Québec, unde func ționează Centru de Analiz ă a Textelor prin Ordinator (CATO).
Bardin face un interesant inventar al domeniilor, problematicilor și problemelor din
cercetarea socio-uman ă a căror abordare poate beneficia de metoda analizei de con ținut (
3, p. 30
și urm.):
– Sociologie: influența cultural ă a mijloacelor de comunicare în mas ă asupra unei
societăți determinate;
– Psihoterapie: developarea progresului realizat de pacien ți exteriorizarea angoaselor
sau obsesiilor, prin în țelegerea bâlbâielilor, t ăcerilor, repet ărilor sau lapsusurilor acestora;
– Istoriografie: explicarea unei înfrângeri militare pe baza analizei scrisorilor adresate
de combatan ți familiilor, zilele premerg ătoare bătăliei;
– Psihologie: evaluarea gradului de adaptare al unor elevi, în urma analizei convorbirii
dintre ace știa și psihologul școlar;
– Teoria literaturii: decriptarea structurii imaginarului de baz ă al unui scriitor, prin
intermediul analizei comparative a unor opere reprezentative și a notațiilor intime descoperite de
curând;
– Politică: demontarea mecanismului propagandei unui adversar (unui contracandidat),
pe baza analizei pe care staff-ul tehnic o face mesajului politic (electoral) al acestuia;
– Publicitate: mărirea gradului de adecvare a unei campanii la publicul- țintă, prin
analiza comparativ ă a temelor utilizate deja în campanie și a temelor pe care publicul- țintă le
asociază cu produdul respectiv, reie șite în urma unei anchete sociologice.

Pentru fiecare dintre cazurile de mai sus și pentru multe altele, științele socio-umane
oferă un instrument: analiza de con ținut a comunic ării. Ce este ea – o tehnic ă sau o metod ă? S-ar
putea spune c ă este mai puțin decât o metod ă, dar mai mult decât o tehnic ă. Este mai puțin decât
o metodă atât timp cât nu a ajuns la o articulare intern ă și la o unitate conceptual ă specifice
metodelor. Cum remarcau P. Henri și S. Moscovici în urm ă cu peste trei decenii, ea este “un

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

98
ansamblu disparat de tehnici”∗. Dar este mai mult decât o tehnic ă, deoarece aplicarea ei
presupune, cum vom vedea, folosirea mai multor tehnici de cercetare. Este ra țiunea pentru care
în textul prezentului curs, analiza de con ținut este tratat ă ca metod ă.
Un ultim pas pe care îl mai avem de f ăcut pentru a în țelege specificul acestei metode este
decuparea “domeniului s ău de competen ță” – altfel spus, a domeniului de aplicabilitate .
Documentele și țintele vizate de cercet ători sunt foarte diferite, dar procedurile și tehnicile sunt
obligatorii atunci când este vorba de câteva aplica ții, pe care Laurence Bardin ( 3, p.35) le
sistematizeaz ă astfel:
1) scoaterea la lumin ă a “respira ției” unei convera ții (unei dicu ții nedirec ționate);
2) developarea axiologiei subiacente a unui discurs; 3) stabilirea unei tipologii a aspira țiilor maritale în anun țurile matrimoniale din pres ă;
4) măsurarea implic ării personale a politicianului în propriile sale discursuri;
5) desprinderea evolu ției moralei timpului nostru din publicitatea practicat ă de una sau
mai multe publica ții;
6) radiografierea re țelelor de omunicare formale și/sau informale dintr-o organiza ție,
plecându-se de la notele de servici sau de la apelurile telefonice;
7) evaluarea importan ței pe care o are mesajul “Interzis! ” în semiologia peisajului urban;
8) descoperirea subcon știentului colectiv în spatele aparentei incoeren țe a lucrărilor de
graffiti pe care le întâlnim în locurile publice;
9) eviden țierea structurii expunerii în cazul istorisirilor hazlii (snoave, bancuri etc.);
10) recenzarea repertoriului semantic sau a sintaxei de baz ă ale unui sector publicitar;
11) desprinderea stereotipurilor legate de rolul de femeie dintr-o succesiune de albume
fotografice;
12) testarea ipotezei c ă obiectele vie ții cotidiena func ționează ca un limbaj (c ă
vestimenta ția este un mesaj, c ă apartamentul “vorbe ște” etc.).

∗ P. Henri, S. Moscovici, “Problemes de l’analyse de contenu”, in “Langage” , 11/1968 ( apud , Laurence Bardin,
lucr.cit. , p. 31).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

99

2. METODA ANALIZEI DE CON ȚINUT

2.1. ORGANIZAREA ANALIZEI

Fazele analizei de continut se organizeaza, ca o ancheta sociologica sau experiment, in
jurul a trei poli cronologici: preanaliza , exploatarea materialului , prelucrarea si interpretarea
rezultatelor .

2.1.1. Preanaliza
Este faza de organizare propriu-zisa, car e are drept obiectiv operationalizarea si
sistematizarea ideilor de pornire, astfel incat sa poata fi intocmita o schema precisa a derularii
operatiilor, un plan de analiza. Fie ca se apel eaza sau nu la computer, este vorba de stabilirea
unui progam.
Aceasta prima faza are trei scopuri: alegerea documentelor care vor fi supuse analizei,
formularea ipotezelor si a obiectivelor, elabor area indicatorilor asupra carora se va apleca
interpretarea finala.
Preanaliza vizeaza, asadar, organizarea, insa ea insasi este compusa din activitati
nestructurate, “deschise”, in opozitie cu exploatarea sistematica a documentelor.
• Lectura “flotanta” – punerea in contact cu documentele de analizat, elaborarea
primelor impresii si orientari. Incetul cu incet ul, lectura devine mai precisa in functie de
ipotezele emergente, de proiectia teoriilor adapta te asupra materialului, de posibila aplicare a
tehnicilor utilizate si in materiale analoge.
• Alegerea documentelor – universul documentelor de analizat poate fi dat “a priori”. De
exemplu, o intreprindere cere unei echipe de analisti sa studieze articolele de presa reunite intr-
un “press book”, referitoare la un nuo produs lansat pe piata cu o luna in urma. Sau, altfel,
obiectivul este cel determinat de la inceput si raman de ales documentele care pot aduce

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

100
informatiile necesare asupra problemei ridicate. De exemplu, se fixeaza ca obiectiv urmarirea
evolutiei valorilor institutiilor scolare franceze intr-o perioada de o suta de ani. Hotaram deci sa
analizam discursurile de acordare a premiilor: materiale omogene, regulate, conservate, accesibile si bogate in informatii legate de scopul urmarit. Universul fiind determinat (natura
documentelor asupra carora analiza se poate efectua), trebuie sa recurgem des la constituirea unui corpus (ansamblu de documente luate in considerare pentru a fi supuse procedurilor
analitice). Constituirea corpusurilor se supune unor reguli:
– regula exhaustivitatii (odata definit campul corpusului, trebuie sa luam in
considerare toate elementele sale, fara a ignora niciunul)
– regula reprezentativitatii (cand materialul se preteaza, putem face o analiza pe
esantion, cu conditia ca acesta sa fie selectat riguros)
– regula omogenitatii (documentele retinute pentru analiza trebuie sa fie omogene,
adica sa se supuna unor criterii de alegere precise si sa nu aiba prea multe particularitati in afara
celor ale criteriilor de alegere. Exemplu: intrebarile dintr-o ancheta.
– regula pertinentei (documentele retinut e trebuie sa fie adecvate ca sursa de
informatii pentru a corespunde obiectivului care a determinat analiza).
• Formularea ipotezelor si obiectivelor. O i poteza este o afirmatie provizorie, propusa
spre verificare (confirmare sau infirmare) prin r ecurgerea la procedurile analizei. Obiectivul este
scopul general care se fixeaza (sau este fixat de o instanta exterioara), cadrul teoretic si/sau pragmatic in care vor fi utilizate rezultatele obtinute.
• Identificarea indicilor si elaborarea indicator ilor. Consideram textele ca o manifestare
purtand indici pe care analiza ii va face sa “ vorbeasca”, munca pregatitoare va fi alegerea
acestora si organizarea lor sistematica in indicat ori. De exemplu, indice poate fi mentionarea
explicita a unei teme intr-un mesaj. Daca plecam de la principiul ca aceasta tema are cu atat mai
multa importanta pentru locutor cu cat este repe tata mai des (cazul analizei tematice cantitative),
indicatorul corespondent va fi frecventa acestei teme, in maniera absoluta sau relativa.
• Pregatirea materialului. Inainte de analiza propriu-zisa, materialul adunat trebuie sa fie
pregatit. Este vorba despre o pregatire material a si eventual de una formala (“editare”). De
exemplu, convorbirile inregistrate pe magnetofon s unt transmise integral, dar articolele de presa
sunt decupate, raspunsurile la intrebari deschise sunt puse pe fi șe etc.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

101
2.1.2. Exploatarea materialului
Daca diferitele operatii ale preanalizei au fost riguros indeplinite, faza analizei propriu-
zise nu este decat administrarea sistematica a d eciziilor uate. Fie ca este vorba despre proceduri
aplicate manual sau de operatiuni efecutate de calculator, derularea programului este indeplinita mecanic. Aceasta faza consta in mod esential in operatiuni de codare, numarare sau enumerare,
in functie de ordinele formulate anterior.

2.1.3. Prelucrarea rezultatelor obtinute si interpretarea lor
Rezultatele brute sunt prelucrare astfel incat sa devina semnificative si valide.
Operatiunile statistice simple (procentaje) sau mai complicate (analiza factoriala) permit intocmirea unor tablouri de rezultate, diagrame, figuri, modele care condenseaza si scot in evidenta informatiile pe care analiza le aduce.
Pentru mai multa rigoare, aceste rezultate vor fi fi supuse unor probe statistice si teste de
validitate. Pe de alta parte, rezultatele obtinute, confruntarea sistematica cu materialul, tipul de
concluzii pot servi drept baza pentru o alta analiza ordonata in jurul unor noi dimensiuni
teoretice sau practice, gratie unor tehnici diferite.
Figura de la pagina urmatoare prezinta schematic derularea unei analize.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

102
PREANALIZA

EXPLOATAREA MATERIALULUI

TRATAMENTUL REZULTATELOR SI INTERPRETARI

Lectura “flotanta”
Formularea ipotezelor si
obiectivelor
Dimensiuni si directii de analiza
Administrarea tehnicilor pe corpusuri
Operatiuni statistice
Siteza si selectarea rezultatelor
Concluzii
Interpretare Alegere documente Identificare indici
Elaborare indicatori
Constituire corpus
Pregatire material Reguli decupaj, codare
Testare tehnici
Probe de valliditate

Alte orientari
pentru o noua analiza Utilizarea rezultatelor analizei
in scopuri teoretice sau
pragmatice

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

103
2.2. CODAREA
Tratarea materialului inseamna de fapt codarea lui. Codarea corespunde unei transformari
– efectuate dupa reguli si principii stricte – a datelor brute ale textului. Organizarea codarii
cuprinde trei alegeri (in cazul analizei cantitative si categoriale):
– decupajul – alegerea unitatilor – enumerarea – alegerea regulilor de numarare – clasificarea si agregarea – alegerea categoriilor

2.2.1. Unitati de inregistrare si de context
Ce elemente ale textului trebuie luate in c onsiderare ? Cum decupam un text in elemente
finite ? Alegerea unitatilor de inregistrare si a c ontextului trebuie sa raspunda la aceste intrebari
intr-o maniera pertinenta.
• Unitatea de inregistrare . Unitatea de inregistrare este unitatea de semnificatie care
trebuie codata. Ea corespunde segmentului de con tinut luat in considerare ca unitate de baza in
vederea caterogizarii si a numaratorii frecventiale. Un itatea de inregistrare poate avea naturi si
dimensiuni diferite. Unele decupaje sse fac la nivel semantic (dupa tema), ltele la nivel lingvistic
(cuvinte sau fraze). In analiza de continut, crite riul de decupaj este intotdeauna de ordin
semantic.
Printre unitatile de inregistrare cele mai folosite putem cita: – cuvantul – tema – obiectul sau referentul – personajul – evenimentul – documentul
• Unitatea de context. Aceasta are rolul unei unitati de in telegere pentru a coda unitatea
de inregistrare. Ea corespunde unui segment al mesajului a carui dimensiune (superioara unitatii
de inregistrare) este optima, pentru a gasi se mnificatia exacta a unitatii de inregistrare. De
exemplu, ar putea fi fraza pentru cuvant sau paragraful pentru tema.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

104
De fapt, este imperativa referirea constienta la contextul apropiat sau indepartat al unitatii
de inregistrat. Daca pe un acelasi corpus fun tioneaza mai multe coduri, este necesar un acord
prealabil pentru armonizarea lor. De exemplu, in cazul analizei mesajelor politice, cuvinte ca
“libertate”, “ordine”, “progres”, “democratie”, “societate” ai nevoie de context pentru a fi intelese in adevaratul lor sens.
In alegerea dimensiunii unitatii de context, s unt luate in calcul doua criterii: costul si
pertinenta. O unitate de context mare cere o lect ura suplimentara. Pe de alta parte, exista un
optimum la nivelul sensului: prea mica sau prea mare, unitatea de context nu mai este adaptata, tipul materialului si cadrul teoretic fiind in acest caz determinante.

2.2.2. Reguli de numarare
Trebuie sa facem distinctia intre unitatea de inregistrare – ceea ce numaram – si regulile
de enumerare – modul in care se face numararea. Sa luam un exemplu. Avem un text finit, in cazul caruia identificarea si decupajul au livrat urma toarele elemente si unitati de inregistrare: a,
d, a, e, a, b. Lista de referinta este a, b, c, d, e, f. Putem utiliza diferite tipuri de enumerare:
– prezenta (sau absenta). In textul de ana lizat regasim elementele a, b, d, e si nu le
regasim pe c si f ;
– frecventa. Este masura cel mai des folosita si corespunde postulatului potrivit caruia
importanta unei unitati de inregistrare creste di rect poportional cu frecventa de aparitie. In cazul
nostru, frecventele fiecarui element sunt: a=3, b=1, c=0, d=1, e=1, f=0;
– frecventa ponderata. Daca plecam de la ipoteza ca aparitia unui anume element are
mai multa importanta decat a altuia, putem r ecurge la un sistem de ponderare. Exemplu:
presupunem ca b si d au o greutate dubla fata de a, c, e si f, ceea ce da urmatoarele rezultate: a=3×1=3; b=1×2=2; c=0x1=0; d=1×2=2; e=1×1=1; f=0x1=0.
Alte tipuri de enumerare sunt:
– intensitatea; – directia; – ordinea; – co-ocurenta.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

105
2.3. CATEGORIZAREA
Gruparea componentilor unui mesaj analizat in rubrici sau categorii nu este o etapa
obligatorie a oricarei analize de continut. Dar ma joritatea procedurilor de analiza se organizeaza
in jurul uneui proces de categorizare.

2.3.1. Principii
Categorizarea este o operatie de clasificare a elementelor constitutive ale unui ansamblu
prin diferentiere si apoi regrupare pe genuri (analogie), dupa criterii definite in prealabil.
Categoriile sunt rubrici sau clase care reunesc un grup de elemente (unitati de inregistrate in cazul analizei de continut) sub un titlu generic, reunire efectuata ca urmare a caracteristicilor
comune ale ale acelor elemente. Criteriul de cate gorizare poate fi semantic, sintactic, lexical sau
expresiv.
Impartirea elementelor pe categorii inseamna cautarea caracteristicilor pe care fiecare
dintre ele le are in comun cu altele. Este un pr oces de tip structuralist, care are doua etape:
inventarul (izolarea elementelor) și clasificarea (repartizarea elementelor, deci cautarea sau
impunerea unei anume organizari a mesajului).
Un ansamblu de categorii bune trebuie sa aiba urmatoarele calitati: excluderea mutuala
(un element nu poate fi alocat decat unei singure rubrici); omogenitatea ; pertinenta ;
productivitatea .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

106
2.4. INFEREN ȚA (STABILIREA CONCLUZIILOR)

2.4.1. Polii de analiz ă
Analiza de continut aduce informatii suplimen tare lectorului critic al unui mesaj, fie ca
este vorba de lingvist, psiholog, sociolog, critic litera r, istoric, exeget religios sau “cititor profan”
care incearca sa “stie mai mult”. Dar ce inseamna “a s ti mai mult” ? Analiza de continut se poate
axa pe elementele constitutive ale mecanismului clasic al comunicarii: mesajul (semnificatie si cod) si suportul (canalul) sau pe de o parte; emitatorul si receptorul pe de alta parte, ca poli de analiză propriu-zi și.
a) Emitatorul, sau producatorul mesajului. Poate fi un individ sau un grup de indivizi-
emitatori. In acest caz, insistam asupra functie i expresive sau reprezentative a comunicarii.
Putem porni de la ipoteza ca mesajul exprima si reprezinta emitatorul.
b) Receptorul. Poate fi un individ, un gr up (mai restrans sau mai mare) de indivizi sau o
multime. Din acest punct de vedere, insistam asupra fa ptului ca mesajul este dirijat in directia
acestui individ (sau ansamblu de indivizi) in scopul de a actiona (functia instrumentala a
comunicarii) sau de a se adapta lui (lor). In consecinta, studiul mesajului ar putea aduce
informatii asupra receptorului sau publicului.
c) Mesajul. Orice analiza de continut trece prin analiza mesajului. Este materialul,
punctul de plecare, indicatorul fara de care analiza nu ar fi posibila. Exista doua posibilitati, corespunzand celor doua niveluri de an aliza: semnficantii si semnificatii. Codul : ne folosim de
cod ca de un indicator capabil sa releve realitati sub-adiacente; semnificatia : studierea
sistematizata a codurilor nu este intotdeauna indi spensabila. Analiza de continut se poate face
plecandu-se de la semnificatiile pe care le of era mesajul. Care sunt temele prezente in
discursurile de la atribuirea unor premii? Ce contin discursurile publicitare?
d. Canalul ( medium- ul). Este vorba despre canalul, instrumentul, obiectul tehnic,
suportul material al codului. Dar mai mult decat an aliza de continut, acest gen de studiu face apel
la proceduri experimentale. De exemplu, se poate studia in ce fel introducerea unui televizor intr-
o familie modifica – independent de programele care sunt transmise – structura familiala. Cum
vor fi interpretate aceleasi informatii de niste copii, daca sunt vazute la televizor sau auzite de la
invatator?

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

107

2.4.2. Procesul și variabilele de inferen ță
Analiza de continut este un bun instrument de inductie pentru cercetarea cauzelor
(variabile inferate) pornind de la efecte (variabile de inferenta sau indicatori identificati in text), dar invers, anticiparea efectelor pornind de la factori cunoscuti nu este in capacitatile sale.
Indicatorii si inferentele sunt, sau pot fi, de naturi foarte diferite. De exemplu, in
grupurile de intalniri, identificarea membrilor gr upului (variabila inferata cautata) se poate
manifesta prin familia de cuvinte din categoria “noi” (noi, ei, ai nostri, noi insine) si din
categoria “eu” (eu, ma, al meu, eu insumi).
Alegerea presupune o relatie intre mecanismul psihologic si o manifestare verbala. In
prezent, inferenta se face in mod obisnuit pas cu pas, din cauza legilor fiabile care privesc
legaturile intre conditiile de producere si mesaj. Dar nu este imposibil sa avem in vedere anumite
constante intre existenta anumitor variabile ale surs ei (sau receptorului) si variabilele textuale.
Osgood face distinctia intre:
– inferentele specifice (de exemplu, incercam sa raspundem la intrebarea “Are tara A
intentia de a ataca tara B?”);
– inferentele generale (de exemplu, ne intrebam daca ex ista o lege relationala astfel
incat cresterea pulsului locutorului sa fie acomp aniata de simplificarea si normalizarea alegerilor
sale semantice si structurale).
Pentru a stabili cateva dintre aceste legi, trebuie sa identificam, in cursul analizei de
continut deja facute, indicii utilizati, inferentele efectuate si situatiile de comunicare. Altfel spus,
sa facem o analiza de continut pe analiza de continut ! Pentru Osgood, variabilele inferate pot fi, de exemplu: inteligenta, usurinta comunicarii, orig inea rasiala, anxietatea, agresivitatea, structura
asociativa, atitudinile si valorile, obisnuintele de limbaj ale emitatorului.

La randul sau, Holsti enumera urmatoarele obiective inferentiale:
⇒ Antecedentele comunicarii. Asigurarea inteligentei militare si politice (ex:
cercetarile asupra propagandei inamice in timp de razboi sau observarea marilor puteri si a
echilibrului international actual, etc.).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

108
⇒ Analizarea trasaturilor psihologice ale indivizilor (ex: structura personalitatii unui
individ, evolutia unei boli mintale, coerenta intel ectuala sau ideologica, reactia la o frustrare sau
un pericol, adeziunea la un sistem de credinta, logica rationamentului unui om politic, rata de
ostilitate sau de anxietate a unei persoane intr-o situatie data, luarea deciziilor politice, etc.).
⇒ Observarea aspectelor sau schimbarilor culturale (ex: influenta socio-economica
asupra problemelor stiintifice abordate intr-o epoca data, dorinta de reusita individuala in diferite
contexte culturale, tendinta societatii americane de a trece de la o etica protestanta individuala la
o etica sociala, imeginea socializarii in comunicarea in masa, etc.).
⇒ Dovezi de legalitate si autenticitate (ex: intentiile infractionale sau de subminare
politica ale anumitor redactori sau editori, infractiunea literara, autenticitatea unei opere).
⇒ Rezultatele comunicarii (ex: factorii de expunere selectiva la mesaj determinati de
atitudinile preexistente, rolul grupurilor de ap artenenta credibilitatea locutorului, incidenta
persuasiva a unui mesaj, masura lizibilitatii, evolutia fluxului de comunicare, asimilarea simbolica a receptorilor, difuzarea unei teorii stiintifice).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

109

3. TEHNICI DE ANALIZ Ă

În ansamblul tehnicilor de analiz ă, tehnica cea mai veche și folosită cel mai des este
analiza pe categorii (sau analiza categorial ă). Ea const ă în descompunerea unui text în unit ăți și
clasificarea acestora în categorii, dup ă criteriul analogiei (tematice, stilistice etc.). Clasificarea
cea mai rapid ă și mai eficace este clasificarea tematic ă, dar cu o condi ție: să se aplice unor
discursuri simple și directe (ale c ăror semnifica ții sunt explicite); este motivul pentru care nu
vom insista asupra acestei tehnici: marea majoritate a discursurilor publice exceleaz ă prin
complexitate și prin juxtapunerea mai multorr niveluri de semnifica ție, cele mai numeroase fiind
implicite, nemanifeste. De altfel, clasificarea tematic ă este atât de simpl ă, încât este folosit ă
asiduu de lucr ătoriii din birourile de pres ă sau din departamentele de analiz ă politică, dintre care
mulți nu au o preg ătire de specialitate.
În continuare ne vom ocupa de patru tehnici de analiz ă, utilizabile cu succes în analiza de
conținut a discursului public și în care analiza categorial ă se regăsește ca procedur ă: 1) analiza
evaluării (sau „analiza aser țiunii evaluative”), 2) analiza enun țării, 3) analiza propozi țională, 4)
analiza expresiei și 5) analiza rela țiilor.

3.1. ANALIZA EVALU ĂRII
3.1.1. Masuraera atitudinilor
Analiza asertiunii evaluative (EAA) a fost pusa la punct in 1956 de Osgood, Saporta si
Nunnally. Ea are drept scop masurarea atitudinilo r locutorului fata de obiectele sau subiectele
despre care vorbeste.
Analiza asertiunii evaluative a lui Osgood se bazeaza pe cunostintele de psihologie
sociala referitoare la atitudini. Din punct de vedere psihosociologic, atitudinea este o
predispozitie a subiectului, relativ stabila si orga nizata, de a se manifesta printr-o forma de opinie

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

110
(la nivel verbal) sau de actiune (la nivel comportamental), in privinta unor obiecte (persoane,
idei, evenimente, lucruri, etc.), intr-o maniera di rijata. Oamenii au opinii cu privire la lucruri,
fiinte si fenomene, pe care le exprim ă prin intermediul judecatilor de valoare .

O atitudine este un nucleu, o matrice, adesea incon știentă, care generaz ă
(și care se traduce prin) un ansamblu de lu ări de pozi ție, de calificative,
de descrieri de evaluare.

In psihologia sociala, atitudin ile sunt caracterizate prin dou ă dimensiuni: directia si
intensitatea . Ele sunt utilizate și in analiza asertiunii evaluative, pentru a se putea defini si
masura atitudinile subadiacente ale locutorului.
Directia este sensul opiniei, potrivit unui cuplu bipolar : pozitiv/negativ, amical/ostil,
optimist/pesimist, bun/r ău etc. Așadar, prin atitudinile noastre putem fi “pro” sau “contra”,
favorabili sau nefavorabili. Unoeri, în tre cei doi poli, clar orienta ți, există și stări intermediare:
fie neutralitatea , fie ambivalen ța (amestecul de “pro” și “contra”, care poate fi perceput ca o
imposibilitate logic ă, dar care este întrutotul firesc di n punct de vedere psihologic: deseori
simțim că avem trăiri contradictorii – sentimente, atitudini, opinii insuficient direc ționate).
Intensitatea marcheaza for ța sau gradul convingerii exprimat e: o adeziune poate fi lipsita
de entuziasm sau pasionata, o opozitie – lejera sau vehementa etc.
Metoda lui Osgood este comparabila cu analiza de continut tematica, pentru ca și ea
presupune decupajul unui text si a unitatilor de se mnificatie. Dar obiectivul ei este specific,
pentru ca ea vizeaza nu numai ocurenta unei teme sau a alteia (prezen ța sau absen ța acesteia), ci
și încărcătura evaluativ ă a unităților de semnifica ție luate în calcul.
În etapa identific ării și contabiliz ării segmentelor semantice (a aser țiunilor), se simte
nevoia unui procedeu de evaluare a direc ției și intensității aserțiunilor selec ționate. Dar acest
procedeu presupune, dup ă cum vom vedea, o etap ă intermediar ă: normalizarea enun țurilor .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

111
3.1.2. Diferitele faze ale tehnicii
Niciodată nu este luat in considerare tot text ul. Deci nu este vorba de o metoda
exhaustiva, cel putin din punct de vedere al con tinutului textului. Este luata in calcul doar o
dimensiune, cea a atitudinilor. Sunt supuse ana lizei doar enunturile care exprima o evaluare.
Așadar, prima operatiune va fi extragerea mesajului din propozitiile care raspund acestui criteriu.

3.1.2.1. Componentele enunturilor evaluative
Pentru a normaliza propozitiile evaluative trebuie s ă le descompunem în cele trei
elemente din care sunt compuse. Sau, în orice caz, este necesar sa le reducem la acesti trei
constituanti:
– Obiectele atitudinii („AO”, din englez ă: attitude objects ) sunt obiectele asupra
carora se face evaluarea: persoane, grupuri, idei, lucruri, evenimente etc. Ele vor fi notate cu
majuscule. În general, este vorba de substantive („România”, „democra ție”, „libertate”, „interes
național”, „so ție”, „un oarecare…”, „pace”) sau de pronume personale .
– Termenii evaluativi cu semnificatie comun ă (“cm”, din englez ă: evaluative
common-meaning terms ) vor fi notati cu litere mici italice. Sunt termenii prin care sunt calificate
AO (în ligvistica se numesc “predicate”). Este vorba despre adjective („onest”, „curat”,
„interesant”), de substantive („bunatate”, „securitate”, „inamic”, „pace”), adverbe formate din
adjective („in mod loial”, „incetisor”) sau verbe („a minți”, „a amenin ța”, „a respecta”). Osgood
considera ca semnificatia acordata acestor termeni este comună si stabilă, adica exista un anumit
consens cu privire la în țelesul lor, pentru toti oamenii (ceea ce nu se mai aplic ă atunci când vrem
sa aflăm ce semnificatie acord ă un anumit locutor unui obiect al atitudinii).
În virtutea acestui consens semantic, evaluarea “ cm” asupra unui registru de tipul
favorabil/nefavorabil trebuie sa fie, cel pu țin teoretic, o sarcin ă simplă pentru codificator, lipsit ă
de ambiguitati. Când exista dubii, putem spune “ cm”-urile cu semnificatie ambigua unui mic test
de congruenta, care este cunoscut în literatur ă chiar așa: testul Osgood . Plasam termenul
respectiv in afirmatii care contin actori cu polaritate puternica: erou/scelerat, sfânt/p ăcătos
(exemple date de Osgood ca simboluri ale dimensi unii binelui si raului), ele jucand rolul de AO
cu semnificatie cunoscut ă, larg acceptat ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

112

Obiect al atitudinii evaluat / conector verbal / material evaluativ
De exemplu, dac ă avem îndoieli cu privire la termenul “pace”, îl plasam in urmatoarele enunturi:
1. “eroul ofera pacea”;
2. “sceleratul ofera pacea” .
Primul caz pare mai congruent (asteptat, normal) decat al doilea, deci “pacea” va fi evaluata in
directia “bine”.
– Conectorii verbali leaga in cadrul enuntului AO si cm. In rezumat, obiectele atitudinii a caror
evaluare este cautata vor fi încercuite de termeni evaluativi cu semnificatie comuna si de conectori
verbali.

3.1.2.2. Etapele analizei
I. Identificarea si extragerea obiectelor atitudinii (AO). In timpul lecturii reperam si
extragem AO. Identificarea este relativ usoara , pentru ca este vorba despre nume proprii sau
substantive comune (ori pronume de substitutie ). Enunturile care contin AO sunt puse intre
paranteze. Pentru a evita subiectivitatea codorul ui, din precautie, putem masca AO inlocuindu-le
prin simboluri (AZ, BY, etc.).
II. Normalizarea enunturilor. Enunturile odata izolate, trecem la pregatirea codarii prin
trecerea acestora intr-o forma canonica. Scopul este obtinerea unor forme afirmative conform combinatiei sintactice elementare (actor-actiune-complement), adic ă:

III. Codarea. Codorul stabileste o directie (pozitiva sa u negativa) pentru fiecare conector
verbal ( c) si fiecare calificator ( cm). In plus, aceasta directie este evaluata in intensitate pe o
scara cu sapte puncte (-3 la +3 ). Vor fi îndeplinite urm ătoarele proceduri:
– Notarea conectorilor . Acestia pot fi asociativi (atunci cand verbul leaga agentul de
complementul sau) sau disociativi (cand verbul separa agentul de complementul sau). O
intensitate mare (+3 sau –3) este indicata prin folosirea verbelor “a fi” sau “a avea” pentru anumite verbe la timpul prezent, prin prezenta a dverbelor de genul “absolut”, “definitiv”, care
intaresc actiunea verbelor. O intensitate medie (+ 2 sau –2) este marcata de verbele care indica

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

113
iminenta, partialul, probabilul, cresterea (ex: “v a incerca sa …“) si prin moduri temporale altele
decat prezentul. O intensitate scazuta (+1 sau –1) se caracterizeaza printr-o relatie ipotetica sau prin prezenta adverbelor de tipul “u șor”, “ocazional”.
– Notarea calificatorilor. Osgood pare sa considere ca exista o mica dificultate in a
coda drept favorabili sau nefavorabili termenii evaluativi cu semnificatie comuna pe o scara in sapte puncte, ale carei niveluri pozitive sau ne gative corespund cu “foarte”, “destul de” si
“putin”. De exemplu, putem nota “foarte cinstit” cu +3, “interesant” cu +1 si “atroce” cu –3. Insa
cum consideram “burghez” in enuntul “este o familie burgheza”? Directia este pozitiva sau negativa ?
– Notarea obiectelor atitudinii . Se calculeaza prin multiplicarea si adunarea notelor
acordate conectorilor si calificatorilor, pentru fiecare obiect de atitudine. Codorul colecteaza
pentru fiecare AO valorile tuturor asertiunilor.

3.1.3. Comentarii aspra metodei
Osgood insusi considera aceasta tehnica extrem de laborioasa (trei analisti au nevoie cam
de o ora pentru a examina un material de 133 de cuvinte). Acest lucru limiteaza caracterul
pragmatic al tehnicii si o face mai dergraba un in strument de cercetare. Pe de alta parte, doar
continutul manifest, explicit, este luat in consid erare. Analiza nu poate fi folosita decat pentru
comunicarea care respecta principiile “modelului reprezentational” (expresia manifesta reflecta exact atitudinile locutorului). Ea nu este ad ecvata pentru mesaje care provin din conceptia
“instrumentalista” asupra limbajului (atitudinile si motivatiile nu sunt exprimate direct – altfel
spus, in spatele expresiei manifestate se ascunde un sens latent, perceput sau nu constient de
catre locutor). A șadar, aceasta tehnica nu poate fi folosita cu succes pentru mesajele de
propaganda, caracterizate printr-o actiune inten ționat insidioasa, și nici pentru analiza enunturilor
din cadrul unei sedinte de psihoterapie, unde me sajul latent este mai important decât cel
manifest. În aceast ă situație, este normal s ă ne întreb ăm: Ce se poate spera de la analiza
evaluării?
După cum scrie Laurence Bardin (
3, pp. 207-288) , „rafinamentul tehnic, importan ța – în
accepțiunea american ă – dată aspectelor metodologice în detrimentul rezultatelor și al
interpretării lor îl las ă descump ănit pe cercet ătorul european, mai pu țin obișnuit cu atâtea

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

114
tertipuri metodologice”. Idealul acestei tehnici este de a evalua obiectiv tocmai evalu ările unui
producător de mesaje (ideologii, atitudini, afecte, reac ții emoționale, aureole conotative). A șadar,
este vorba de o variant ă a vechiului vis al cercet ătorilor „riguro și”: a fi riguros în fa ța unui
material tenden țios.
În ciuda dificult ăților de ordin procedural, probabil c ă analiza evalu ării nu și-a spus
ultimul cuvânt. Chiar Osgood sugera noi direc ții de dezvoltare a metodei sale, care par
interesante pentru viitor:
– Măsurarea incongruen ței evaluative a unui mesaj. Cât de coerente sunt, între ele,
enunțurile evaluative prezente într-un text? O persoan ă sau un ziar, o institu ție sau un partid, sunt
consecvente în afirma țiile lor evaluative? Ce semniaifca ție ar putea avea un indice de
incongruen ță ridicat? Ar putea el însemna o încropeal ă inconsistent ă, o atitudine ambivalent ă sau
formularea premeditat ă a unor judec ăți de valoare care nu exprim ă convingerile reale?
– Măsurarea func ției evaluative a unui mesaj . Funcția evaluativ ă a unei conversa ții
poate indica procentajul de emotivitate sau de af ectivitate a persoanelor participante. Ea poate
evidenția caracterul tenden țios sau ideologic al unui articol de pres ă, precum și raportul
informație-persuasiune existent într-un anun ț publicitar.
Laurence Bardin consider ă că aceste direc ții, care nu au stârnit un interes prea mare în
mediul american, promit rezultate mai interesante anali știlor europeni, care sunt mai preocupa ți
de raportul dintre adev ăr și fals, onestitate și minciun ă etc. În opinia noastr ă, diferența sesizată de
Bardin între impactul metodei în climat american și impactul ei în climat european provine din
termenii diferi ți în care se formuleaz ă problema legitimit ății în cele dou ă spații socio-culturale.
La prima vedere, evolu ția spațiului european dup ă 1990 face superflu ă remarca lui Bardin, f ăcută
în urmă cu un sfert de veac (prima edi ție a cărții L’analyse de contenu a apărut în 1977). Dar
dacă vom analiza, de pild ă, polemica franco-american ă în jurul r ăzboiului din Irak (anul 2003),
care a căpătat dimensiunile unui adev ărat război mediatic între dou ă discursuri concurente, vom
constata c ă „abordarea european ă” utilizeaz ă cu succes distinc țiile adevăr-fals , onestitate-
minciună sau autentic-mistificat , ca arme retorice de mare calibru. Iat ă de ce nu consider ăm că
tehnica analizei evalu ării ar fi lipsit ă de viitor285.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

115
3.2. ANALIZA ENUN ȚĂRII
Analiza enuntarii are doua caracteristici majore, care o diferentiaza de alte tehnici ale
analizei de continut: 1) se bazeaz ă pe o conceptie despre comunicare ca proces , iar nu nu ca un
lucru dat; 2) functioneaza prin evitarea structurilor si elementelor formale .
În 1974, M.-C. d’Unrug∗ prezenta o tehnica bazata pe aceasta conecptie. Metoda propusa
de el are avantajul ca este acesib ila fara o formare profesional ă specifica (psihanaliza,
lingvistica), fiind supla si maleabila, foarte operativa si productiva. In plus, ea se aplica in mod eficient unui tip de discurs neglijat de tehnicile „riguroase”: conversația nedirijat ă (convorbirea).

3.2.1. Discursul ca vorbire in act
În practica analitica, se consider ă „discurs” orice comunicare studiata nu doar la nivelul
elementelor constitutive, dar nu numai la nivelul pîr ților elementare (cum ar fi cuvantul), ci si la
un nivel egal si superior frazei (propozitii, enunturi, secvente).
Analiza enuntarii se bazeaza pe o conceptie as upra discursului ca vorbire in act. Analiza
de continut clasica ia in considerare materialul de studiu ca pe un dat, adica un enunt imobil, manipulabil, segmentabil. Ori, producerea de vor be este un proces. Analiza enuntarii considera
ca producerea vorbelor este un proces laborios, în care se elaboreaza un sens, sunt operate transformari. Discursul nu este transpozitia transparenta a opiniilor, atitudinilor, reprezentarilor existente deja inainte de punerea in forma verbala
286. Discursul nu este un produs finit, ci un
moment intr-un proces de elaborare cu tot ceea ce comporta el: contradictii, incoerente, nefinalizari. Iar acest lucru se manifest ă cu atat mai mult in conversatie, unde producerea
vorbelor este in acelasi timp spontana si constransa de situatie.
Daca privim discursul ca proes de elaborare în care se infrunta motivatiile, dorintele,
investitiile subiectului si constrangerile impuse de codul de limbaj si de conditiile producerii de
sens, atunci ocolirea prin enuntare este calea cea mai buna pentru a gasi ceea ce cautam.

∗ M.-C. d’Unrug, Analyse de contenu et de parole , Delarge, 1974 ( apud Laurence Bardin, lucr. cit. ).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

116
3.2.1.1. Conditiile de produere a vorbelor
In orice comuniare avem de-a face cu un “triunghi”: locutorul , obiectul sau de discurs sau
referinta si un terț – acestia sunt cei trei poli. Locutorul se exprima cu intreaga sa ambivalenta,
conflictele sale de baza, incoerenta inconstientului sau, dar in prezenta unui ter ț, vorbele sale
trebuie sa se supuna exigentelor logicii sociali zate. Ele devin discurs, “de bine, de rau”. Iar
analistul poate reconstitui atitudinile si reprezentarile reale prin eforturi de a stapani vorbele, prin
lacunele si doctrinele sale.

3.2.1.2. Ocolirea prin enuntare
In analiza euntarii distingem trei niveluri de apropiere ocolita:
• analiza sintactica si paralingvistica (studiul structurilor formale gramaticale);
• analiza logica (cunoasterea imbinarilor discursului);
• analiza elementelor formale atipice : omisiuni, greseli logice, taceri etc.
M.-C. D’Unrug propune ca directii de analiza: analiza logicii discursului (diamica unei conversatii) si
figurile retorice . Multa vreme, figurile retorice au exercitat o anumita fascinatie in studiul stilului literar.
Contrar a ceea ce se crede de obicei, el e nu sunt ornamente gratuite, ci f ac parte din elaborarea discursului.
Pentru d’Unrug, ele functioneaza ca “ operatori care introduc transformari ef icace”; in general, ele au o
functie de rezistenta (in sens psihanalitic): permit in tarzierea conflictului, controlarea lui partiala sau
rezolvarea lui prin metode de ocolire.
Ocolirea prin enuntare (adic ă prin organizarea formal ă a discursului și reperarea
elementelor formale atipice) permite inferen țe indirecte. Indicatorii formali aruncă lumină asupra
procesului , iar intelegerea procesului faciliteaza, la rândul ei, reperarea si interpretarea
continuturilor (identificarea variabilelor de inferenta de tip motivatie, atitudine, reprezentare, precum si organizarea acestora între ele). A șadar, avem de-a face cu o analiz ă de conținut, dar
accesul la ea trece prin înf ățișarea lui și modalitățile acesteia.

3.2.1.3. Aplicarea analizei enun țării la convorbirea nedirijat ă
Materialul preferat al analizei enun țării este conversația nedirijat ă, deoarece aceasta are
următoarele caracteristici:
– presupune o atitudine pozitiv ă necondi ționată din partea intervievatorului (nu
intervine nici o selec ție și nici o judecat ă de valoare), o atitudine de empatie din partea lui (a

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

117
privi din punctul de vedere al intervievatului, in cadrul sau de referinta), precum și recursul
acestuia la tehnici de reformulare (relans ări, răspunsuri-reflexe etc.);
– se dezvolt ă liber, dup ă logica intervievatului , singurele constrângeri fiind date de
consemnul tematic pus din plecare, pentru a se centra convorbirea pe un subiect interesant, care
să justifice prezen ța intervievatorului și să favorizeze acceptarea acestuia ca interlocutor;
– are un grad minim de performan ță (spre deosebire de convorbirile dirijate și
chestionarele pe baz ă de formular), datorat ă improvizatiei pe care o da relativa autonomie, o
anumita coerenta si unitate, o focalizare a continut ului pe relatia (subiectiva) dintre locutor si
“obiectul” discursului (reprezetari, atitudii).); ea presupune elaborarea unei gândiri de tipul „aici și acum”, dependent ă de elaborarea vorbelor.
Așadar, conversa ția nedirijat ă este un discurs dinamic , ce se prezint ă ca o succesiune de
transform ări ale gândirii (mai precis, ale formei acesteia). Acest joc al transform ărilor acționează
la mai multe niveluri. Scopul analizei enun țării este de a surprinde diversele niveluri suprapuse
(spre deosebire de analiza de con ținut clasic ă, unde se r ămâne într-un registru semantic
elementar). În cazul conversa ției nedirijate, datorit ă circumstan țelor de produc ție, munca de
elaborare este in acelasi timp “emergenta inconstientului si a constructiei discursului” (Bardin).

3.2.1.4. Convergenta influentelor teoretice si metodologice
Analiza enuntarii este rezultatul unor influente de diferite origini. Lacan si psihanaliza
participa la conceperea unui discurs unde ma nifestarea formala mascheaza si structureaza
emergenta conflictelor latente. Interesul pentru jocu rile de cuvinte, lapsusuri, taceri ca indicatori
privilegiati este mostenit direct de la “intuitiile” lui Freud.
Studiul imbinarii discursului considerat ca un tot coerent, un sistem in echilibru (o
succesiune de dezechilibre controlata si depas ita) a carui organizare are ea insasi un sens,
provine de la mai multe directii de analiz ă: logica , ca stiinta a rationamentului (just); lingvistica ,
elaborata de formalistii rusi si scoala de la Geneva, atenta la functiile de expresie, la enuntare si la determinarea sa de catre grupul social; distributionalismul si analiza discursului ale lui S. Z.
Harris, care, prin procedee de reductie si form alizare, face sa apara scheme caracteristice;
gramatica generativa a lui Chomsky, tenativa de a atinge procesele generative ale limbii fondate
pe reguli inconstiente; dar si opere de analiza structurala a povestirii , cum ar fi cele ale lui Levi-
Strauss sau Greimas.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

118
3.2.2. Condi ții de organizare a unei analize a enun țării
Analiza fiind intensiva , este necesar si suficient sa lucram pe un material restrans. Bardin
propune 15-30 de participan ți la o conversatie. Ei trebuie sa fie esantiona ți in mod riguros.
Diferentierile de variabile (sex, varsta etc.) la nivelul rezultatului impune o crestere a acestor
cifre medii. Analiza fiind comparativa , este necesar ca toate conditiile sa fie standardizate
(aceleasi intrebari de pornire, aceleasi conditii situa tionale). Dar analiza este inainte de toate
centrata pe singularitatea elaborarii individua le a discursului, de aceea va trebui s ă surprind ă
libertatea și creația individual ă. Din moment ce sunt luate in cons iderare imbinarea discursului si
progresia sa, fiecare discurs trebuie sa fie un te xt suficient de lung pentru a forma un tot.
Lungimea convorbirii poate varia in interiorul aceluiasi corpus (timp mediu – de la o jumatate de ora la o ora; transcriere dactilografiata – de la 4-5 pagini de la 40-50 de pagini). Exemplul se
aplica pentru convorbiri nedirijate, dar corpusul poate fi de natura foarte diversa: comunicare in
masa, discutii in grup mic, convorbire clinica sau psihoterapeutica, discurs politic. Totusi,
d’Unrug privilegiaza discursurile purtatoare de ideologie si pe cele care rezulta in urma unei apropieri clinice, materiale pe care le consider ă cele mai propice pentru analiza enuntarii.

3.2.3.1. Organizarea analizei
A) Pregatirea materialului . Unitatea de baza este fiecare discurs (de exemplu,
convorbirea), adica productia fiec ărui locutor. Pregatirea materialului trebuie sa duca la
transcrierea exhaustiva afiecarei productii. Prezentarea cea mai comoda este in forma
dactilografiata, in dublu sau triplu exemplar, cu margini la stanga si la dreapta, pentru note.
Transcrierea trebuie sa pastreze maximum de in formatie – atat lingvistica (inregistrarea
tuturor semnificantilor), cat si paralingvistica (notarea tacerilor, onomatopeelor, difcultatilor de
exprimare, precum si a aspectelor emotionale ca rasul, tonul ironic etc.).

B) Diferitele etape ale analizei . Analiza enuntarii este complementara unei analize
tematice de tip traditional, efectuala in prealabil. Analiza enuntarii propriuzis ă se efectueaza la
mai multe niveluri (al secven țelor, al propozi țiilor, al elementelor atipi ce), iar interpretarea, adic ă
intelegerea procesului in desfasurare, rezulta din confruntarea diferitilor indicatori. In analiza enuntarii, validitatea rezulta dintr-o coerenta interna intre diverse trasaturi semnficative.
Așadar, distingem:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

119
I. ANALIZA TEMATICA. Ea este transversala, adica decupeaza ansamblul
convorbirilor printr-o grila de categorii proiectat ă asupra continutuilor lor. Nu se tine cont de
dinamica si de organizare, ci de frecventa temelor relevate in ansamblul discursurilor considerate
ca date, segmentabile si comparabile.
II. ANALIZA ENUNTARII PROPRIUZIS Ă. Fiecare discurs este studiat în sine, ca o
totalitate organizata si singulara. Este o specie a studiului de caz. Este analizata dinamica proprie
fiecarei productii, iar indicaroii diferiti se adapteaza la unicitatea ireductibil ă a fiecarui locutor.
Spre deosebie de analiza tematic ă, analiză care aplica o teorie la un material concret, prin
intermediul unui corp de ipoteze și al unui sistem de categorii, analiza enuntarii este lipsit ă de
orice ipotez ă interpretativ ă care premerge studiul formal al discursului.
Să vedem, în continuare, care s unt, în descrierea lui Bardin, obiectivele analizei
propriuzise a enun țării, precum și procedeele prin care poate fi atins fiecare obiectiv.

3.2.3.2. Inl ănțuirea și dinamica discursului
Obiectivul const ă în gasirea logicii intrinseci care structureaza fiecare conversatie.
Procedeele aferente sunt urm ătoarele:
a) Analiza logic ă este o analiza a relatiilor intre propozitii, observarea inlantuirii
propozitiilor. Dar ce este o propozitie? Bardin: “Prin propozitie intelegem o afirmatie, o decclaratie, o judecata (fie ea afirmativ ă sau negativ ă, sau chiar interogativ ă) in care se creeaza o
relatie intre doi sau mai multi termeni. Este o un itate suficienta siesi (pronuntata singura, are un
sens)”. Dup ă cum am mai spus, ea poate fi afirmativ ă sau negativ ă; în plus, poate fi considerat ă
separat sau în conexiune cu altele, poate fi pronun țată exact sau inexact. De fiecare dat ă, trebuie
ca ea să poată fi precedat ă de cuvintele „faptul c ă”.
Prima operatie a analizei logice este separarea textului propozitie cu propozitie , fie prin
semne grafice (ex.: / ), fie prin recopierea lor in coloana. Urmeaz ă observarea succesiunii
propozitiilor , care pune in evidenta relatiile si modul de a rationa. De fapt, se pare ca intr-un
discurs totul se petrece ca si cum ar exista un mod de a rationa chiar inainte ca discursul sa fie
pronuntat, analistului revenindu-i misiunea de a-l descoperi în formul ări.
b) Analiza secven țială scoate în eviden ță ritmul, progresia discursului la un nivel mai
cuprinzător decât nivelul precedent. Ea este și o analiză a rupturilor , căci căci ne arată care sunt

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

120

EXEMPLU DE ANALIZ Ă LOGICĂ ȘI SECVEN ȚIALĂ

Imaginea corpului (dup ă M.-C. d’Unrug) evenimentele, for țele subterane sau reac țiile susceptibile de a schimba brusc con ținutul (subiectul
abordat) sau expresia (tonul, stilul de exprimare etc.).
Concret, deta șăm o noua secventa la fiecare schimbare a subiectului sau la trecerea de la
naratiune la descriere, de la descriere la exp licatie etc. Reperarea secventelor este oarecum
usurata de prezenta rupturilor in discurs: t aceri, cuvinte sau grupuri de cuvinte care anunta
tocmai trecerea de la un subiect la altul (“acum …”, „adica …”, „cu toate acestea…”).
Analiza logica si analiza secventiala sunt doua etape revelatoare pentru “dinamica” unei
conversatii. Rezultatele obtinute, confruntate cu cel e ale analizei stilistice si elementelor atipice,
permit sesizarea, in raport cu anumite teme abordate, a tensiunilor, momentelor calme sau de pierdere a controlului, contradictiilor, conflictelor etc. care anima si structureaza discursul.
De pildă, blocajul pe care îl întâlnim frecvent la începutul unei conversa ții se manifest ă în
planul organiz ării logice. Unele conversa ții evolueaz ă de la mai controlate la mai puțin
controlate . Indicatorii stilistici sau semantici (confuzia, redundan ța, digresiunea, ilogismul,
recurența tematică, negația, lapsusul etc.) completeaz ă înțelegerea acestei evolu ții.

Laurence Bardin reproduce un exemplu de convorbire, cita t de M.-C. d’Unrug, referitor la imaginea
corpului. El ilustreaz ă minunat fluctua ția pe care o poate cunoa ște controlul unui locutor asupra
propriului s ău discurs. Îl prezent ăm in extenso pentru că el ne arat ă și modul în care subcon știentul
nostru func ționează, prin intermediul discursului, ca o „volant ă” care ne scoate din „punctul mort”,
ajutându-ne s ă ne echilibr ăm și să ne re-echilibr ăm, adică să ne salvăm imaginea de sine (în acest caz,
„punctul mort” este momentul în care trebuie s ă recunoaștem că imaginea noastr ă despre noi este
complezent ă și că nu merităm stima pe care ne-o acord ăm). Așadar, merit ă să studiem exemplul care
urmează și pentru a înv ăța să depistăm mai ușor discursurile auto-justificative.
Întrebarea era: „Nu-i a șa că puteți să-mi vorbi ți despre corp și despre imaginea pe care o ave ți în
realitate?”. Dup ă o secven ță de „spargere a ghe ții”, marcat ă de recuren țe (repetarea aceleia și teme),
precum și de semne de tensiune în rela ția cu interlocutorul, au urmat înc ă trei secven țe:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

121

SECVEN ȚA II

„(…) Am o statur ă mijlocie; / nu sunt un atlet / am f ăcut mult sport (2) / sunt relativ musculos, / nu am umerii
prea lați / dar, în sfâr șit, trec drept un tip c ăruia îi place sportul (2) / (în orice caz, am trecut drept un astfel de
tip), / l-am practicat mult (2) / și, într-adev ăr, în măsura în care cineva a f ăcut mult sport (2) se simte destul de
bine în pielea lui (3);

SECVEN ȚA III asta înseamnă că

încă îmi amintesc de când eram adolescent, de exemplu la 16 ani, cam pe-aici, sau 14-15 ani, da, 14-15 ani,
ei bine, eram pu țin complexat pentru c ă mă găseam puțin cam slab, sau cu umerii insuficient de la ți sau pentru
lucruri de genul ăsta;

SECVEN ȚA IV complexele au dispărut

atunci când am ie șit din adolescen ță, complexul de tipul „costum de baie”, pentru c ă mă găseam cam slab, /
iar apoi, acum, acestea au disp ărut complet / m ă simt bine în pielea mea (3) . Bineînțeles, pentru c ă am făcut
mult sport (2) / adică am învățat să mă folosesc de corpul meu (4) am înv ășat să fac anumite gesturi (…)”.

LEGEND Ă:
• Marcarea propozi țiilor = /
• Teme sau cuvinte marcate prin cifre între paranteze = teme recurente. În exemplul reprodus de
Bardin, acestea sunt:
(2) = tema “sportului”; (3) = tema “sim țitului bine în propria piele”;
(4) = tema folosirii propriului corp.
• Între paranteze sunt marcate incidentele și interpolările
• Pe margine sunt indicate:
– caracteristicile principale ale secven ței (spargerea che ții, echilibrarea,
dezechilibrarea, rezisten ța);
– caracteristicile stilistice (stil liniar, confuz, redundant, liric, f ărâmițat etc.);
– figurile de stil și operatorii (conjunc ții, treceri etc.).

Decupată în propozi ții, secven ța a II-a este o dialectic ă de tipul:
Eu nu sunt.
Dar am făcut.
Și sunt.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

122
Bardin propune urm ătoarea succesiune de propozi ții (cu sublinierea articula țiilor):
1. Am o statur ă mijlocie.
2. Nu sunt un atlet.
3. Am făcut mult sport.
4. Sunt relativ musculos. 5. Nu am umerii prea la ți.
Dar, în sfâr șit,

6. Trec drept un tip c ăruia îi place sportul.
7. (În orice caz, am trecut drept un astfel de tip).
8. L-am practicat mult. și (într-adev ăr)

9. în măsura în care cineva a f ăcut mult sport se simte destul de bine în pielea lui.
În concluzie, ra ționamentul implicit este urm ătorul:
(5), dar (în sf ărșit) (6) (8) și (într-adev ăr) (9) .
La nielul celor trei secven țe, dinamica este urm ătoarea:
– Stilurile succesive sunt:
II – stil liniar
III – stil confuz, ezitant, repetitiv IV – stil liniar. – Raționamentele succesive sunt:
II – Afirma ție (afirmare)
III – Re-problematizare (repunere în discu ție)
IV – Reafirmare. Evenimantul conflictual care perturb ă progresia discursului și enunțarea lui este erup ția, în secven ța
III, a unei amintiri (complexele
).
Așadar, structurarea general ă a discursului este urm ătoarea:
II – Raționament – st ăpânirea discursului – stil liniar;
III – Interven ța unei amintiri – pierderea controlului asupra ra ționamentului și stilului;
IV – Redobândirea ra ționamentului și a controlului asupra discursului – reinstaurarea stilului.
În faza a III-a, locutorul este dep ășit de propria sa gândire și/sau de propriile sale cuvinte, care
neagă ceea ce a afirmase înainte. Conflictul este dominat prinntr-un ra ționament implicit:
a. Nu sunt (Nu am fost întotdeauna) b. Dar
am făcut
c. Și sunt (în prezent).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

123
Contradic ția logică dintre Sunt și Nu sunt este rezolvat ă prin succesiunea temporală: complexele sunt
împinse în adolescen ță, adică sunt pasate altuia (dac ă neg existen ța acestuia în prezent, neg și existența
complexelor). Reechilibrarea este u șurată de folosirea unui loc comun: „complexul de tipul ‘costum de
baie’”, precum și prin formula impersonal ă “cineva”, care-i permite s ă generalizeze problema, deci s-
o depersonalizeze.

3.2.3.3. Stilul
Un alt obiectiv al analizei enun țării este examinarea stilului de exprimare al locutorului,
căci exprimarea si gandirea merg mana in mana. Dup ă cum am v ăzut în exemplul de mai sus, un
stil confuz, redundant arata lipsa de stapanire a discursului. Dimpotriva, un stil controlat, o
succesiune de propozitii logice inseamna, in general, o buna stapanire a tehnicilor discursului.
În analiza stilistica ar fi ideal sa putem gene raliza semnificatia anumitor indicatori. Am fi
insa utopici dac ă ne-am propune sa facem acest lucru; dup ă cum scrie Bardin, ar fi ca si cum ne-
am propune s ă găsim cheia himeric ă a unei o coresponden țe univoce si universale intre
semnificant si semnificat. Totusi, M.-C. d’Un rug sugereaza, in lumina unor exemple precise,
cativa indici in cadrul une analize a enuntarii pe conversatii nedirijate:
• Sobrietatea poate desemna “un angajament real intr-o situatie reala”.
• Lirismul exprimă o puternic ă implicare subiectiva in tema abordata si faptul c ă
locutorul simte nevoia de a mentine investi ția afectivă la o cotă înaltă.
• Litania (pomelnicul lung și plictisitor) este o acumulare prin repetari apropiate (adic ă
la intervale scurte – spre deosebire de recure nte, care sunt repetari mai indepartate); ea se
manifestă ca o absenta a progresiei, ceea ce poate exprima și pasiunea locutorului, dar si dorinta
sa de a vorbi pentru a diminua o tensiune.
• Interpolarea se manifest ă prin incidente, circonlocu țiuni, taceri sau lacune care
favorizeaza intarzierea progresiei. Acestea pot fi c onsiderate drept semne de inhibitie, de opriri,
de rupturi in continuitatea gandurilor. Contrar litaniilor, care creeaza “un spa țiu în care al treilea
este absent”, interpolarile traduc un discurs so cializat, în care locul interlocutorului este
important. Discursul este trait din exterior. Motivul ar putea fi o reactie de aparare. Interpolarea
poat fi de mai multe tipuri: sustinere (suspens urmat de surpriza, prin intarzierea enun țării) sau
corectie (retractarea unei afirmatii printr-o afirmatie mai puternica sau mai adecvata, ori prin
rectificari succesive).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

124

3.2.3.4. Elemente atipice si figuri retorice
Al treilea obiectiv al analizei enun țării este depistarea și interpretarea elementelor atipice,
din care se pot deduce informa ții prețioase despre locutor. Acestea sunt: i) recuren țele, ii)
lapsusurile, iii) ilogismele și iv) alibiurile, precum și a figurilor retorice.

A) Elementele atipice
i) Recurentele sunt repetari ale aceleiasi teme sau ale aceluiasi cuvant in contexte diferite.
La inceputul conversatiei, recurentele sunt o r eactie directa la intrebarea-stimul, prin care
locutorul cî știgă timp pentru a se familiariza cu tema (în exemplul de mai sus, cuvântul “corp”
revine de 8 ori în primele 12 propozi ții). Bardin consider ă că ele se manifest ă printr-o “umplere”
compulsiva a timpului de vorbit și că se explica prin blocaje si pr in nevoia subiectului de a se
familiariza treptat cu o noua tema.
In cursul conversatiei, recurentele pot fi un indicator pentru:
• Importanța acordat ă temei . Asa cum putem face o legatura intre frecventa unei teme
intr-un mesaj si importanta ei, la fel putem considera ca repertarea, insisten ța asupra unei teme
care apare la diferite momente tine cont de implicarea psihologica a persoanei in acea tema.
• Ambivalen ța atitudinii fa ță de temă. Daca tema apare inopinat, ca si cum ar fi
accidental, in diferite contexte, putem presupune ca ea este prost integrata in sistemul conceptual
al locutorului. Reactia este de tip atractie/team a sau dorinta/refuz. Insistenta asupra unei notiuni
poate da informatii asupra naturii conflictului in joc.
• Tăgăduirea287. Revenirea la nesfâr șit asupra unui lucru poate insemna si dorinta
locutorului de a se convinge de o anumita idee. De fapt, el are dubii asupra unei afirmatii si o
repeta pentru a se convinge pe sine si pentru a-l convinge pe celalalt. Afirmatia “Nu sunt rasist” este tipica pentru denegare (în exemplul de mai sus, „M ă simt bine în pielea mea.”).
• Prezența indestructibil ă a ideii refuzului. Pentru interpretarea recurentelor, putem face
apel la notiunea freudiana a “rezistentei la benefi ciile secundare”. Persoana este mobilizata de un
conflict care ii aduce avantaje secunda re. De aceea, conflictul este între ținut, dându-se cale liber ă
obsesiilor verbale (în exemplul de mai sus, „folosirea bun ă a corpului”, care indic ă forța unei
teme subterane, refulat ă de conștiința asupra sexualit ății). Acest lucru da nastere nu numai unor
obsesii verbale, ci si unor izbucniri bruste ale inconstientului, care sunt lapsusurile.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

125
ii) Lapsusurile . In lapsusuri se produce ceva involuntar si o idee, un cuvant, inlocuiesc
ideea sau cuvantul avut in vedere de constient. Acest lucru se traduce prin insistenta necontrolabila a unei idei refuzate (fie de catre constient, fie de catre situatia de moment).
iii) Ilogismele (sau „faliile logice”
∗). De obicei sunt acompaniate de o pierdere a
controlului asupra discursului. Ilogismele core spund unei tentative de rationament, unei dorinte
de a demonstra care esueaza in argumentare. Faliile logice sau ilogismele sunt indicatorii nevoii
de justificare a comportamentului personal sau a unei judecati contrazise de situatia reala.
Ilogismele corespund reac ției de apărare a Supraeului, fiind instrumente de mascare a e șecului în
argumentare, f ără ca subiectul s ă fie conștient – nici de scop, nici de mijloace. Dar ele pot releva
și reaua-credinta.
Aparenta de coerenta a discursului este data de utilizarea retorica a procedeelor logice (in
sensul de argumentatie cu functie persuasiva): utilizarea conjuctiilor ( deci, si, dar, ori…) poate
induce iluzia unei rigori a rationamentului sau poate deturna atentia de la adevaratul rationament.
iv) Alibiurile . Rezolvarea (aparenta sau magica) a conflictelor, contradictiilor, a
conjunctiilor de fapte incompatibile, justificar ea, reasigurarea de propriile convingeri sunt
scopuri pentru care locutorii recurg la alibiuri pe plasate in discurs, adic ă la autoritatea locurilor
comune și la jocurile de cuvinte .
• Locurile comune au un rol justificativ. Sunt scurtaturi sociale care au rolul de a intari
discursul. Locutorul urm ărește să obtină adeziunea interlocutorului, complicitatea sa, recurgand
la notiuni impartasite cultural (stereotipuri, aluz ii literare sau istorice, maxime si proverbe). Ele
pot avea, insa, si functia de deturnare a atentiei, caz în care indic ă refuzul unei intrebari.
• Jocurile de cuvinte . Este cunoscut sensul atribuit de Freud jocurilor de cuvinte:
descarcarea unei tensiuni prin manifestarea i ndirecta a libidoului. Jocul de cuvinte aduce
placerea unei reusite formale si a unei transgresiuni comparabile cu cea a unei glume. Asadar, ele
pot fi semnul unei detensionari sau, in acelasi timp, ca și locul comun, un mijloc de deturnare, o
distantare de o problema pregnanta, un procedeu de control sofisticat prin relaxarea aparenta in
fata celuilalt.

∗ În francez ă – failles logiques (3, p. 237).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

126
B) Figurile retorice
Acestea jongleaz ă cu rationamentele sau cu sensurile cuvintelor. Ele apar atunci cand
implicarea afectiva a referentului este mare (e x.: productia poetica), dar cer, in acelasi timp, un
minimum de distantare. D’Unrug vorbeste despre figuri de conjunctie si figuri de reductie .
i) Conjunctiile. Atuncti cand exista disjuncite in realitate (ex.: incompatibilitatea intre
doua fapte, doua idei, doua judecati), deci disonant a, persoana cauta sa restabileasca consonanta,
armonia. Ea poate incerca sa faca acest lucru prin procedee magice, la nivelul discursului insusi,
pentru a incerca sa controleze contradictia. De exemplu, prin folosirea paradoxurilor (reunire a
doua idei aparent opuse) sau a hiperbolei (cresterea sau diminuarea lucrurilor prin exagerare).
Distanta dintre exprimare si realitate exprima intensitatea dorintei.
ii) Reductiile. Dintre cele mai cunoscute, Bardin citeaz ă metonimia și metafora.
Metonimia (mai precis, sinecdoca ) este o reduc ție de tip logic: întregul este redus la una dintre
părțile lui, abstractul este redus la concret. Permi țând interlocutorului s ă-ți concentreze aten ția
asupra unui singur aspect, ea îi poate deturna aten ța de la alte lucruri, prin ocultarea acestora; de
aceea, metonimia este folosit ă foarte frecvent în comunicarea în mas ă, ca procedeu de
manipulare. Matafora este o figur ă de stil asociativ ă, căci desemneaz ă un lucru prin alt lucru. În
general, înlocuirea are o semnifica ție simbolic ă și presupune trecerea din plan denotativ în plan
conotativ. Conota țiile și metaforele au un înalt grad de figurativ, o mare putere de sugestie,
pentru că apelează la sensuri subterane, grefate în semnificant în virtutea unor ra țiuni istorice
(individuale și sociale). Folosirea reu șită a unei metafore spore ște autoritatea locutorului, care se
dovedește capabil de asocia ții subtile, arat ă că stăpânește tezaurul semiotic al comunit ății și, în
plus, sugereaz ă că este un tip „inimos”, capabil „s ă gândeasc ă și cu inima”. Dup ă cum observ ă
Bardin, într-un discurs emotional, metafora sugereaz ă auditorului celebrul adaggio : „Inima are
rațiunile sale, pe care ra țiunea nu le cunoa ște”.

3.2.4. Interpretarea implicitului
În legătură cu interpretarea con ținutului implicit al unui discurs, Laurence Bardin citeaz ă
opera lui Kerbrat-Orecchioni∗, ca ilustrare a abord ării lingvistice in domeniul analizei de discurs.

∗ C. Kerbrat-Orecchioni, L’enonciation. De la subjectivite dans le langage , Armand Colin, 1980; L’implicte ,
Armand Colin, 1986 ( apud Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 240 și urm).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

127
Acesta este unul dintre lingvi știi care au dep ășit cadrul rigid al lingvisticii, considerând c ă
enunțurile verbale func ționează ca acte și sunt guvernate de reguli ; prin aceast ă „ipoteză
luminoasă”, cum o caracterizeaz ă chiar el, lingvistica se poate lega organic cu psihosociologia,
antropologia comunic ării, teoria ac țiunilor (verbale și nonverbale) și a interac țiunilor (verbale și
nonverbale)∗. Kerbrat-Orecchioni a incercat sa descopere mecanismele implicitului. Caci „Nu se
vorbește intotdeauna direct, unii merg pân ă acolo încât afirm ă că niciodata nu se vorbe ște
direct”. Departe de a fi ni ște excepții, conținuturile implicite, spune Kerbrat-Orecchioni, „sunt
omniprezente. Dar cum sa intelegem intr-un schimb verbal calculul interpretativ al locutorului
decodor, care prime ște de la locutor un continut implicit? Observand multiple exemple
provenind din literatura sau din viata curenta, spune autorul. El utilizeaza aici termenul de
“inferenta”, cu urm ătorul sens: “orice propozitie implicita pe care o putem extrage dintr-un enunt
si deduce din continutul ei literal”. Aceasta definitie releva complexitatea demersului, caci observatia se face la mai multe niveluri: 1) natura continuturilor implicite vehiculate in enunt; 2)
suportul lor lingvistic, care necesita din partea receptorului o competenta lingvistica; 3) statutul lor, modul lor de prezentare, felul in care sunt pl asate in enunt (presupuse, subintelese, insinuate,
aluzionate etc.); 4) geneza, adica mecanismele de de extragere a sensului, care necesita o
competenta enciclopedica, o competenta logica si o competent ă retorico-pragmatica.

Kerbrat-Orecchioni abordeaz ă presupozi țiile și subînțelesurile , adică acele informa ții care
sunt antrenate în formularea r ăspunsurilor sau sunt actualizate de contextele enun țiative.

EXEMPLE DE CON ȚINUTURI IMPLICITE
„Fiul meu și-a cumpărat un Jaguar” este un enun ț care sub-în țelege:
ii. un automobil de curse
iii. el este la o v ărstă care-i permite s ă facă o astfel de cump ărătură
iv. eu am un fiu.
Următoarea fraz ă este aparent anodin ă: „Iar ai căzut din pat azi-diminea ță?”. Dar ea subîn țelege:
v. „ Te-ai sculat devreme ?” (metafor ă)
vi. „ Iar te-ai sculat târziu? ” (ironie)
vii. „ Te scoli adesea târziu ” (presupozi ție)
viii. „ Aceasta se întâmpl ă pentru că
– ești anormal
– te culci târziu
– duci o via ță dezordonat ă” (implicare).

∗ A se vedea paragraful 2 din capitolul I, dedicat orient ărilor metodologice în analiza discursului; vezi, în special,
curentele la care ne referim aici: analiza conversa țională, etnografia comunic ării și etnometodologia.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

128
Aceste explor ări ale implicitului duc la con știentizarea marii complexit ăți a operațiilor
interpretative pe care le permite decodi ficarea lui. Ele presupun multiple competen țe din partea
decodificatorului – dup ă cum am v ăzut, inclusiv una retorico-pragmatic ă. Pentru a accede la
această competen ță, este necesar recursul la studiile despre schimburile verbale: celebrele
„maxime conversa ționale” ale lui Grice, „legile discur sului” ale lui Ducrot, „postulatele
conversației” ale lui Gordon și Lahoff. De asemenea, sunt utile mai multe reguli pragmatice:
„principiul cooper ării”, „principiul pertinen ței”, „legea sincerit ății”, „codul convenien țelor”,
„condițiile reușitei” etcÏ.
Kerbrat-Occheroni conchide: “A spune sau a nu spune – aceasta este, in parte, intrebarea
pentru orice locutor. Insa doar in parte. Caci putem in acelasi timp s ă spunem ȘI să nu spunem ”.

3.3. ANALIZA PROPOZI ȚIONALĂ A DISCURSULUI
Analiza propozitionala a discursului (APD) poate fi considerata ca o varianta a analizei
tematice, cautand sa depaseasca anumite insuficiente de decupare in categorii. In teorie, ea este
adaptabila la orice fel de date de limbaj, dar în practic ă nu este potrivita, totusi, materialelor
verbale produse in conversatii.
Autorii sai∗∗ au inceput prin a elabora aceas ta tehnica in 1974, numind-o “analiza
ciorchine”. Ca si analiza automatica a discursului a lui Pêcheux, analiza propozitionala a fost
influentata de abordarea lingvistica lui Harris. De fapt, lingvistica descriptiva are drept scop
introducerea unor reguli plecandu-se de la un cor pus, ceea ce permite luarea in calcul a tuturor
elementelor acelui corpus. In lingvistica, cercetar ea unei structuri distributionale (distributia
partilor unele fata de celelalte) se face independe nt de sensul sau de datele exterioare ale
limbajului. Dimpotriva, analiza propozitionala ramane o analiza de continut cu pretentii inferentiale: cautam modele argumentative, dar lucram pe semnificatia enuntului.

Ï Toate aceste aspecte ale schimburilor verbale sunt tr atate în capitolul III, dedicat legilor discursului.. F ără
cunoașterea și aplicarea lor (adic ă respectarea sau înc ălcarea lor intenționată) nu se poate vorbi de competen ță
comunica țională, în sensul definit de Hymes.
∗∗ R. Ghiglione, J.-L. Beauvois, C. Chabrol, A. Trognon, Manuel d’analyse de contenu , Colin, 1980; R. Ghiglione,
B. Matalon, Bacrin, Les dires analysés: l’analys e propositionelle du discours , PUF, 1985; J.-M. Léger, M.-F.
Florand, „L’analyse de contenu: deux mét hodes, deux résultats”, in Blanchet et.al., L’entretien dans les sciences
sociales , 1985 ( apud , Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 243).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

129
Obiectivul analizei propozitionale a discur sului este identificarea “universului de
referinta” al actorilor sociali. Altfel spus, cum si prin intermediul caror structuri argumentative se
exprima mizele si actiunile acestor actori ? Tehnica presupune un anumit numar de operatii.
Primele doua, care vor permite codarea ulterioara , sunt, dupa transcriere si dactilografiere,
următoarele: 1) reperarea diferitilor referenti–nucleu; 2) decuparea textului in propozitii.
1. Referentii-nucleu stau la baza metodei. Ipoteza sub-adiacenta este de inspiratie
structuralista: plecam de la principiul ca un anumit numar de poli de atractie semantica
structureaza ansamblul vorbelor int r-un context dat (în cazul de fa ță, conversatia). În general,
referentii-nucleu sunt substantive sau chiar pronume. Ei sunt in numar limitat: cel mai adesea, de
între zece și douazeci.
Dar cum sunt reperati si selectionati in mod concret acesti referenti-nucleu? In functie de
puterea lor de a structura discursul, ca si in functie de inalta lor valoare referentiala din punctul de vedere al continutului, si nu doar dupa frecven ta de ocurenta. În aceasta selectie, obiectivul
este ca grila referentilor-nucleu sa poata tine cont de un maximum de propozitii din text.
2. Propozitiile sunt fraze in forma elementara care califica, explica referentii-nucleu.
Propozitia se defineste ca “segment de text cu forma in general predicativa: subiect, verb,
complement”. Reperarea referentilor-nucleu ins eamna decuparea in text a tuturor propozitiilor
aferente unui asemenea referent-nucleu sau altuia. Acest lucru impune o rescriere a propozitiilor intr-o forma simplificata, iar apoi – o redu cere a numarului acestor propozitii prin eliminari
justificate (de exemplu, a celor echivalente sinoni mice) sau conform deciziei cercetatorului, in
functie de scopul sau.

3.4. ANALIZA EXPRESIEI
Sub termenul de “analiza a expresiei” pot fi clasificate mai multe tehnici. De fapt,
indicatorii utilizati nu sunt de ordin semantic (continut, plan al semnficatilor), ci de ordin
formal (planul semnficantilor si al organizarii lor). Totusi, aceste tehnici apartin domeniului
analizei de continut in masura in care trecerea pr in forma nu este decat o maniera indirecta de a
atinge un alt nivel. Nivelul variabilelor inferate este atins gratie intoarcerii la caracteristicile
formale.
Teoretic, putem avea de-a face cu doua tipuri de inferente:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

130
1) Forma Æ continut Æ variabile de inferenta;
2) Forma (continut) Æ variabile de inferenta.
In general, ipoteza implicita care sustine acest tip de tehnica, bazat ă pe inferente formale,
este ideea ca exista o corespondenta intre tipul de discu rs si caracteristicile locutorului sau ale
mediului sau . Iată ce scria M.-C. d’Unrug: “Tr ăsăturile personale mai mult sau mai pu țin
permanente, starea locutorului sau reac ția lui la o situa ție modific ă discursul în ’forma’ sa,
precum și în conținutul său”
Ï.
Domeniile cele mai propice alicarii tehnicilor de analiza a expresiei sunt:
• cercetarea autenticitatii unui document (literatura, istorie),
• psihologia clinica (psihoterapie, psihiatrie),
• discursurile politice sau altele, susceptibile de a vehicula o ideologie (retorica).
Indicatorii formali pot fi clasifica ți in felul urmator:
1) indicatorii lexicali si stilistici; 2) analiza discursului sau a povestirii (inlantuire logica, imbinare secventiala, structura
narativa, structura formala de baza).

3.4.1. Indicatorii
Stilistica cantitativa întemeiat ă pe frecventa relativa a cuvintelor a inspirat anumite
masuri din analiza de continut. Stilistica calitativa , devenita mai putin intuitiva si mai mult
sistematica (prin definirea exacta a parametrilor utilizati), a permis punerea la punct a anumitor indici. Necesitatea unei abord ări diferentiale si comparative a orientat cercetarile catre stabilirea
unor rate medii, caracteristici modale, norme de referinta, in scopul de a putea compara productiile analizate cu celelalte productii.
Printre indicatorii lexicali utilizam: 1) TTR (type token ratio ), care masoara varietatea (sau saracia) vocabularului prin
calcularea raportului dintre numarul de cuvinte diferite și numarul total al cuvintelor. Prescurtat:

Ï M.-C. d’Unrug, Analyse de contenu et acte de parole , Delarge, 1974 ( apud Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 255).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

131

lexic
= L
ocurență O
Cu cat rezultatul e mai mare, cu atat textul manifesta o diversitate mai mare, o bogatie
mai mare a vocabularului. Și invers: cu cat rezultatul e mai mic, cu atat vocabularul e mai sarac.
Cotele de referinta (norme) pot fi calculate pe esantioane cu aceea și lungime (100, 200,
500 sau 1000 de cuvinte, în func ție de tipul de discurs).
Care este semnifica ția pentru analiza discursului a raportului dintre bog ăția și sărăcia
lexicală? Începând din 1944, cercet ătorii americani au încercat s ă verifice ipoteza conform c ăreia
diversitatea lexical ă sporește odată cu succesul unei psihoterapii. Raportul L/O a fost folosit cu
succes în studierea gradului de dezorganizare și alienare social ă a schizofrenilor (Gottscalk).
Osgood și Walker l-au folosit printre indicatorii de stereotipie și redundan ță atinci când au
comparat scrisorile „candida ților la sinucidere” cu scrisorile redactate de oameni normali.
2) RAPORTURILE DE TIP GRAMATICAL – raportul relativ al substantivelor,
verbelor, adjectivelor, adverbelor intr-un text dat. Ele au fost aplicate în mai multe forme:
• Adjective/verbe (A÷V) . De pildă, numărul adjectivelor la 100 de verbe a fost utilizat
pentru a diferen ția vorbirea schizofrenic ă de vorbirea normal ă.
• Substantive+verbe / adjective+adverbe (N+V ÷ A+Ad). Acest raport (cât) le-a folosit
lui Osgood și Walker la m ăsurarea stereotipiei/repeti ției/redundan ței.
• Verbe+adverbe / substantive+adjective (V+Ad ÷ N+A) . Pentru J. RocheÏ, stilul unui
discurs politic este dinamic dacă raportul (câtul) este supraunitar: V+Ad > N+A și este
descriptiv dacă raportul este subunitar: V+Ad < N+A .
3) DRQ ( discomfort-relief quotient ) este derivat din teoria invatarii și a fost pus la punct
de Dollard si Mowrer, in 1947ÏÏ. DRQ este un indicator de te nsiune, calculat prin împ ărțirea
numarului de cuvinte exprimand durerea la numarul de cuvinte exprimand destinderea. A fost
utilizat pentru a se observa consecinta interventiilor de ajutorare asupra persoanelor aflate in

Ï J. Roche, Le style des candidats à la Présidence de la République , Ed. Privat, 1971 ( apud Laurence Bardin,
lucr.cit. , p. 257).
ÏÏ J. Dollard, O. H. Mowrer, „A method of measuring tension in written documents”, in Journ. Abn. Soc. Psycho ,
42/1947 ( apud Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 258).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

132
situatii dificile. Si, in anumite cazuri, s-au putut stabili corelatii semnificativ e cu alte teste, cum
ar fi cel care masoara transpiratia!
4) PNAQ ( positive-negative-ambivalent quotient ). In 1948, Raimy∗ propune un raport
asemanator, care masoara evaluarea de sine, pozitiv a, negativa sau ambivalenta a pacientului. In
aceeasi ordine de idei, au fost pusi la punct i ndicatori de reactie de aparare in terapiile
nedirijate∗∗, precum si scari de masurare a ostilitatii si anxietatii in experia verbala, dar pe baza
indicilor mai degraba de tip semantic decat de tip formal.
5) INDICATORII FRASTICI∗∗∗, care functioneaza in mod esential la nivelul frazei sau al
componentilor sai. Se calculeaz ă astfel:
• lungimea frazei : lungimea medie este obtinuta prin calcularea numarului mediu al
cuvintelor dintr-o fraza;
• structura frazei : cate propozitii sunt in medie intr-o fraza? Care este rata de
“includere”, respectiv care este importanta incluziunilor si subordonatelor ?
• deschiderea sau inchiderea frazei : Ronald Barthes vede in nefinalizarea frazei un
semn de subversiune din partea limbajului∗∗∗∗.
Plecand de la aceste calcule de baza, putem ma sura tendinta fluida sau ciopartita a frazei,
diversitatea constructiei sale, elementele atipice ale compozitiei proprii autorului etc. Dificultatea
în cazul acestui tip de analiz ă (cel puțin în optica analizei de con ținut, care se vrea cantitativ ă și,
deci, cât mai obiectiv ă) stă în posibilitatea ca anlistul s ă treacă, fără să vrea, de la faza descriptiv ă
la cea interpretativ ă, adică – așa cum ne avertizeaz ă Bardin – s ă facă în așa fel încât m ăsurile
folosite de el s ă funcționeze nu ca indicatori obiectivi, ci ca indicatori ai unor variabile de ordin
psihologic sau sociologic.
Laurence Bardin citeaz ă cateva exemple de analize efectuate asupra bazei indicilor
lingvistici (sau paralingvistici), lexicali, sintactici sau stilistici (a se vedea 3, pp. 259-267).

∗ V.C. Raimy, „Self reference in counseling interviews”, in J. Consul. Psychol. , 13/1949 ( apud Laurence Bardin,
ibidem ).
∗∗ G. Haigh, „Defensive Behavior in client centred therapy”, in J. Consul. Psychol. , 13/1949 ( apud Laurence Bardin,
ibidem ).
∗∗∗ Vezi nota 12 de la sfâr șitul cursului.
∗∗∗∗ R. Barthes, Conférence sur la ‘modernité’, à l’In stitut des Sciences politique, Paris, 9-16 avril 1975 ( apud
Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 259).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

133

EXEMPLE DE ANALIZ Ă A EXPRESIEI

1. Ideologia rasist ă
În concep ția lui C. Guillaumin, aceast ă ideologie este tradata de diversi indici formali∗∗. În
limbajul de dupa al doilea razboi mondial, rasismul ar fi fost prezent, insa refulat. Acesta latenta a
rasismului in discursul manifest nu-l impiedica sa functioneze ca mod de perceptie, structurand
viziunea asupra realitatii sociale. De exempl u, indici precum apelativele “Doamna” sau
“Domnule” in fata anumitor nume dar nu si in fata altora, ordinea nominalizarii, diverse precizari
adaugate la citarea anumitor rase sunt indici izolati prin care rasismul se tradeaza in mod
invlountar. Autorul utilizeaza diver și indicatori:
• constructia frazei;
• ordinea cuvintelor;
• alegerea cuvintelor;
• conotatia cuvintelor;
• reticente, negari, proteste, precizari inutile, calificative, generalizari.
Analiza se bazeaza pe prezenta , dar si pe absenta (omisiunea, cecitatea logica) a indicatorilor,
dupa caz. Ea a fost aplicata pe un esantion al presei franceze intre 1946 si 1960.

2. Stările emoționale și tulburările de limbaj
G. F. MahlÏ este un partizan al conceptiei instrument aliste despre comunicare. Pentru el,
comunicarea este un instrument de influenta. Important este ca mesajul sa circule, date fiind contextul si circumstantele sale. Altfel spus, nu va exista o transparenta sau o corespondenta
directa intre variabilele textului si variabilele psihosociologice ale sursei. In acest fel, el se opune
aparatorilor modelului reprezentational (mai ales Osgood), care isi fondeaza indicatorii pe
postulatul teoretic al unei “relatii izomorfe in tre starile de comportament si proprietatile
cantitative ale continutului lexical (frecventa Æ intensitate; co-ocurenta Æ asociere). Pentru
Mahl, o stare de teama nu se traduce obligatoriu , in comunicare, prin elemente care semnifica
teama.

∗∗ C. Guillaumin, L’idéologie raciste, genèse et langage actuel , Paris, La Haze, Mouton, 1972 ( apud Laurence
Bardin, ibidem ).

Ï G. F. Mahl, „Exploring emotional states by content analysis, in J. de S. Pool , Trends in content analysis , 1959
(apud Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 260).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

134

Problema lui ramane insa urmatoarea: sa inventeze indicatori stabili de stare emitionala
pentru un locutor. Pentru acest lucru, el an alizeaza tulburarile de vorbire in conversatia
psihoterapeutica si incearca sa demonstreze corelatia lor cu anxietatea si conflictul. Cum variaz ă
anxietatea imediat ă a pacientului în interac țiunile sale cu psihoterapeutul? Cum se traduce ea la
nivelul limbajului verbal? Pentru a r ăspunde la aceste întreb ări, trebuie s ă tratăm limbajul ca pe
un sistem comportamental expresiv, care are propriet ăți instrumentale și expresive. Rupturile din
procesele de vorbire (limbaj bruiat, confuz, tulburat) ar putea constitui o pist ă pentru evaluarea
anxietății bolnavului. De fapt, se poa te presupune, spune Mahl, c ă anxietatea are ca efect
tulburarea continuit ății unei conduite coordonate.

3. Intențiile suicidare și motivația care modific ă obisnuin țele de exprimare
Pentru Osgood, expresia lingvistica este un comportament ca oricare altul, care se invata si
intra in obisnuinta (obisnuinte de codare). Cercetatorul se intreaba care este efectul motivatiei
asupra comportamentului lingvistic. “Scrisorile sinuc igasilor” (scrisori de adio scrise de oameni
aflați pe punctul de a se sinucide), comunic ări individuale supuse unui mobil foarte puternic, ar
trebui sa se caracterizeze prin diferente de exprimare, daca le comparam cu scrisorile obisnuite
(trimise de subiect parintilor sau prietenilor) ori “falselor scrisori de sinucidere” (scrisori fictive,
“fabricate” artificial de alti subiecti).
Osgood si Walker• au organizat analiza comparata a celor trei tipuri de scrisori pe baza a
patru ipoteze. În viziunea lor, intentia suic idara poate fi sesizata in mesaje marcate de:
a) stereotipie ridicata (repetitii, saracie lexicala, putine adjective si adverbe);
b) mare dezorganizare (greseli, rupturi);
c) manifestare critica fata de sine si de altii (de pildă, o atitudine revendicativ ă fata de
interlocutor);
d) manifestari ale conflictului (prin compara ție cu scrisorile obi șnuite și cu cele de
sinucidere simulat ă).
Analiza a constat în stabilirea indicatorilor textuali susceptibili s ă facă lumină asupra
ipotezelor de mai sus.

Ï C. C. Osgood, E. G. Walker, „Motivation and language behavior: content analysis of suicide notes”, J. Abnorm.
Soc. Psychol. , 1959 ( apud Laurence Bardin, lucr.cit. , p. 264).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

135

METODA LUI OSGOOD ȘI WALKER

Osgood și Walker au folosit 16 dimensiuni:
Indicatori de stereotipie:
1. Numărul mediu de silabe pe cuvânt ( lungimea cuvintelor );
2. Numărul cuvintelor diferite împărțit la numărul total de cuvinte (TTR);
3. Numărul de cuvinte repetate împărțit la numărul total de cuvinte ( redundan ța);
4. Raportul N+V ÷ A+Ad ;
5. Testul Clazure (test de lizibilitate a unui material mutilat, care m ăsoară redundan ța și
stereotipia);
6. Numărul cuvintelor „extremiste” împărțit la numărul total de cuvinte (exemple de cuvinte
„extremiste”: întotdeauna, niciodat ă, nimeni, to ți etc.).
Indicatori de dezorganizare:
7. Numărul erorilor la 100 de cuvinte (gre șeli gramaticale, de denumire, de puctua ție, litere
mâncate et.);
8. Numărul total de cuvinte împ ărțit la num ărul segmentelor independente ( lungimea
propozițiilor);
9. Raportul suferin ță/destindere ( DRQ );
10. Num ărul de termeni evaluativi cu semnifica ție comun ă (conform Analizei evalu ării)
împărțit la numărul total de cuvinte;
11. Numărul de propoziții evaluative pozitive împărțit la numărul total de propozi ții (pozitive,
negative și neutre);
12. Referiri la trecut, la prezent și la viitor;
13. Num ărul de construcții „apelative” la 100 de cuvinte (ceea ce m ăsoară nevoia de
interlocutor, comparabil ă cu funcția fatică definită de Jakobson).
Indicatori de conflict:
14. Numărul formelor verbale complexe (de pildă, „Eu obișnuiesc să fiu bun”, în loc de „Eu
sunt bun”);
15. Numărul construcțiilor ambivalente la 100 de cuvinte (indice de indecizie);
16. Procentajul propozițiilor evaluative ambivalente (un alt indice pentru nehot ărâre).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

136
Majoritatea dimensiunilor au oferit rezultate semnificative în favoarea celor patru ipoteze.
Dar indicele (7) nu a oferit diferen țe semnificative între scrisorile de sinucidere și scrisorile
normale, indicele (8) a oferit un rezultat invers decât cel preconizat (propozi ții independente mai
lungi în scrisorile de sinucidere), iar indicele (12) a indicat o orientare spre trecut. Compara ția cu
scrisorile-simulacru de sinucidere, precum și folosirea unor tehnici complementare (de pild ă,
analiza co-ocuren țelor) au confirmat ipotezele (a), (c) și (d) și au infirmat ipoteza (b). A șadar, nu
este obligatoriu ca un candidat la sinucidere s ă aibă un discurs mai dezorganizat decât un locutor
normal.

*
Am oferit ca exemplu acest ilustru caz de analiz ă a expresiei pentru c ă din el putem re ține
elemente metodologice de mare utilitate. Consider ăm că ipotezele Osgood-Walker pot fi valabile
și în alte situa ții (de pild ă, pentru un infractor aflat în fa ța anchetatorilor sau pentru un lider politic
aflat în fa ța unui moderator de televiziune imediat dup ă ce s-au anun țat rezultatele unei curse
electorale pe care a pierdut-o). De asemenea, credem c ă cele 16 dimensiuni pot fi utilizate –
selectiv, în func ție de scopul analizei – in situa ții mult mai diverse și mai numeroase decât las ă să
se înțeleagă exemplul propus de Bardin.

4. Exprimarea politic ă și manifest ările sale în mai 1968
Expresia politic ă a unui num ăr de 15 grupuri (mai mari sau mai mici) s-a exprimat, în mai
1968, sub form ă de manifeste. Analiza de vocabular facut ă de M. Dermotet ș.a.∗ se vroia, cu
modestie, o lexicometrie: asupra materialului: nu era proiectat nici un principiu director a priori ,
nici o ipoteza. Metodologic vorbind, este vorba de exigen ța unei neutralit ăți maxime, cu dou ă
limitări simultane: i – un postulat implicit (cel al frecven ței): toate ocuren țele sunt considerate la
fel de semnificative; ii – o diferență: distincția dintre “forme func ționale” (list ă închisă și arbitrară
de 330 de forme grafice pentru 50% din vocabularul unui text) și “forme lexicalizate” (list ă
deschisă).
La nivel lexicometric, autorii folosesc mai ales indicii urmatori:
• Componente textuale : lungimea manifestului, lungimea cuvintelor (a itemilor), lungimea
si complexitatea frazelor;

∗ M. Dermotet, A. Geffroy, J. Gouaze, P. Lapon, M. Mouillaud, M. Tournier, Des tracts en mai 68, messure de
vocabulaire et de contenu , Paris, FNSP, A. Colin, 1975 ( apud Laurence Bardin, lucr. cit. , p. 266).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

137
• Lexicalitate si func ționalitate : folosirea unui coeficient de lexicalitate (sau a inversului
său, coeficientul de func ționalitate) asupra bazei raportului dintre formele pline de semnificatie si
formele vide sau gramaticale. Coeficientul de lexicalitate exprim ă procentajul itemilor lexicali
dintr-un text;
• Intinderea si structura vocabularului : intinderea (numarul unitatilor diferite), structura
(distribuirea frecventelor diferitelor unitati), coef icientul de repetitie ge nerala (raportul dintre
numarul de ocurente si numarul de forme), coefic ientul de reperitie func tionala, coeficientul de
repetitie lexicala.
• Originalitatea si banalitatea vocabularului : indicele de originalitate (procentajul cu care
un emițător lectureaz ă forme care nu-i apar țin), nucleul lexical (formele comune tuturor
locutorilor, provenind din doua surse – franceza fundamentala si politica fundamentala a
manifestelor din mai 1968), profilul folosirii formelor in diferitele grupuri politice .

În Franța anilor ’80, acest studiu era o noutate teoretico-metodologic ă. Ulterior, studiile de
lexicometrie aplicat ă la texte istorice și/sau politice s-au înmul țit considerabil. La începutul anilor
’90, Laurence Bardin scria: “acum dispunem de un întreg arsenal de m ăsurări posibile” ( 1, p.
267). În acest sens, se pot vedea publica țiile Laboratorului de Lexicograhie politic ă din cadrul
Școlii Normale Superioare de la Saint-Cloud, precum și colecția revistei “Mots.Ordinateurs.
Textes.Sociétés” , editată de CNRS.

3.5. ANALIZA RELA ȚIILOR

Începând cu deceniul 6 al secolului trecut, tehnicile analizei de con ținut s-au reorientat:
ele au început s ă vizeze nu doar frecventa de aparitie a elementelor textului, ci si relatiile dintre
aceste elemente. La reorientarea tehnicilor de analiza au contribuit mai întâi teoria asocia țiilor
(impusă de Freud, dar si de teoriile invatarii), apoi aparitia calculatoarelor si facilitarea analizei
factoriale, iar mai apoi structuralismul (lingvis tic si sociologic). Schitata de Baldwin in 1942∗ pe

∗ A. L. Baldwin, “Personal structure analysis”, Journ.Abn.Soc.Psychol. 1942, p. 37 ( apud Laurence Bardin, lucr. cit. ,
p. 268).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

138
celebrele “scrisorile ale lui Jenny”, aparata de Osgood∗∗, dezvoltata o data cu calculatoarele,
analiza de co-ocuren ță sau analiza de contingen ță (contingency analysis ) capata din ce in ce mai
multa importanta si completeaza simpla analiza frecventiala.

3.5.1. Analiza co-ocuren țelor
Analiza co-ocurentelor incearca sa extraga din text relatiile intre elementele mesajului
sau, mai precis, ea eviden țiază prezentele simultane (co-ocuren ța sau rela ția de asociere) a dou ă
sau mai multe elemente in aceeasi unitate de cont ext semantic, adica intr-un fragment de mesaj
definit în prealabil. Osgood spune: “Analiza continge ntei nu se intreaba care este frecventa de
aparitie a unei forme semnficante date in fiecare di ntre partile unui text, ci care este frecventa
aparitiei sale impreuna cu alte unitati semnificante”.
In timp ce analiza frecven ței de aparitie a unitatilor de semnificatie sau a elementelor
formale se bazeaza pe principiul ca elementele cu frecventa mai mare sunt mai importante, analiza co-ocuren ței (sau a non-co-ocuren ței) a doua sau mai multe elemente exprima asocierea
sau disocierea lor in gandirea locutorului. De pild ă, la o femeie bolnav ă mintal, Baldwin (1942) a
observat o asociere semnificativ ă între tema bolii și tema banilor . Osgood (1959) sesizeaz ă că în
psihoterapie, bolnavii asociaz ă adesea tema mamei cu tema sexului , însă prin intermediul unui al
treilea element, cu manifest ări de anxietate. În alte cazuri se înregistreaz ă o disociere evident ă
între referirile la mamă și referirile la practicile homosexuale , care nu apar niciodat ă împreună
(non-ocuren ță semnificativ ă). Osgood interpreteaz ă astfel: “Gândirea unuia îl inhib ă pe celălalt”
(“La pensée de l’un inhibe la pensée de l’autre” ).

PROCEDEUL LUI OSGOOD
C. E. Osgood propune urm ătorul demers:
1. alegerea unitatilor de inregistrare (cuvinte chei e, de exemplu) si impartirea lor pe categorii
(teme);
2. alegerea unitatilor de context si decuparea textului in fragmente;
3. codarea: prezenta sau absenta fiecarei unitati de inregistrare (element) in fiecare unitate de
context (fragment);

∗∗ C. E. Osgood, “The representational Model and Relevant research Methods”, in I. de Sola Pool (edit.), Trends in
content analysis , Urbana, University of Illinois Press, 1959 ( apud Laurence Bardin, ibidem ).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

139
4. calcularea co-ocurentelor (matricea de contingenta); compararea cu aleatorul;
5. reprezentarea si interpretarea rezultatelor.
1. Alegerea unitatilor de inregistrare . Acestea trebuie sa fie determinate cu grija. Osgood
citeaza cazul elemtenelor substitutive cu sens prea apropiat: daca : “tanara” si “fata” au un sens
echivalent pentru locutor, rezultatul analizei poate fi diferit, dupa cum luam in considerare unul
sau altul dintre elemente, in virtutea omonimiei.
2. Alegerea unitatilor de context si decupajul . Într-un mesaj discontinuu, unitatea de context
poate corespunde documentului singular: o zi in tr-un jurnal intim, scrisoarea in cadrul unei
corespondente, articolul intr-un ansamblu de pres ă. Daca textul este continuu (de pild ă, roman,
conversatie lunga, prihodrama, discurs politic), alegem o unitate arbitrara corespunzand unui
anumit segment temporal de rezonanta psihologi ca. În urma a numeroase experimentari, Osgood
propune ca unitat ăți de context fragmente de 120 pana la 210 cuvinte, astfel incat co-ocurentele sa
aiba un sens.
3. Calcularea co-ocurentelor si matricea de contingenta . Relevarea elementelor in fiecare
fragment permite obtinerea unei matrici de date br ute, apoi a unei matrici de contingenta.
Matricea datelor brute
Numim A, B, C, … , N elementele sau unitatile de inregistrat si 1, 2, 3, … , n fragmentele sau
contextele de inregistrare. Obtinem un tabel cu dubla intrare, avand pe orizontala unitatile de
inregistrare si pe verticala pe cele de context:
Unit. de
înregistr.
Unit. de context A B C …. N
1 + – + Etc.
2 – + –
3 – + –
…. + + –
N Etc.
procentaj 40% 20% 60%

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

140
Notam doar prezenta cu (+) sau absenta cu (-) unui element intr-un fragment. Dar putem tine
cont, de asemenea, de frecventa de aparitie a elementelor. In acest caz, Osgood sugereaza notarea
cu (+) a frecventelor superioare mediei si cu (-) a celor inferioare.
Matricea de contingen ță
Reprezentam pe aceeasi matrice co-ocurentele obti nute si co-ocurentele asteptate, respectiv
contingentele reale care ar fi aparut daca ar fi actionat doar hazardul. Pe verticala avem contingentele datorate hazardului (astepta te), iar pe orizontala – cele obtinute.
•

A B C …. N
1 – .08 .24
2 .06 – .12
3 .38 .02 –
….
N Contin-
gențele
aștep-
tate,
întâm-
plătoareContin-
gențele
obținute
(reale )

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

141

4.
Reprezentarea si int erpretarea rezultatelor . Rezultatele pot fi reprezentate sub forma de:
– tabele ale contingentelor semnificative: facem o lista pentru fiecare categorie in care
trecem celelalte categorii cu care exista asocieri sau disocieri;
– tablouri de retele si noduri: in spatiul bi dimensional este posibila vizualizarea relatiilor
intre diferitele categorii sub forma de cercuri secante, care scot in eviden ta nuclee. In acelasi
timp, o schema de retele poate traduce proi ectia in doua dimensiuni a unei reprezentari
tridimensionale.
Exemplu fictiv de schem ă a nucleelor de rela ții (după Bardin, lucr.cit ., p. 273)

Cum interpretam rezultatele? Diagrama in retea, nucleele de asociere care apar în urma
analizei si calculul co-ocurentelor sunt intr-a devar reprezentari ale structurilor asociative sau
disociative ale locutorului? Osgood si analiza de co-ocurenta postuleaza o corespondenta intre
coprezenta textuala si asocierea reala. Insa o asociere la nivelul cuvintelor poate sa ascunda
uneori o disociere in fapte. Pentru Osgood, an aliza contingentelor este pertinenta in cazul
mesajelor spontane, ne-strategice sau pentru mesajele deliberate, cu surs ă instituțională. În primul
caz, locutorul nu- și poate controla total asocierile sau excluziunile lingvistice (prin aceasta, el nu
poate falsifica premeditate sensul corela țiilor manifeste la nivelul textului). In cel de-al doilea
caz, asocierile și excliziunile pot fi “puse cu mâna” de c ătre speciali ști în redactarea discursurilor,
tocmai pentru a se transmite un mesaj ca parte a strategiei de comunicare.
Analiza co-ocurentelor pare utila pentru a sco ate in evidenta structurile de personalitate,
preocuparile latente individuale sau colective, stereotipurile, reprezentarile sociale, ideologiile.
.
C
J FAD
IE
G
H
N PK
L M O R B C
Q

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

142
3.5.2. Analiza structural ă
Cel de-al treilea aport de care beneficiaza metoda analizei de continut este un rezultat al
convergentei ligvisticii cu abordarea structurala, realizat ă în anii ’60. Pe de o parte, a fost
conștientizat faptul c ă decupajul item cu item și clasificarea frecven țială nu sunt suficiente. Iat ă
ce scria Burgelin în 1968: “nimic nu ne asigur ă că ceea ce revine mai des este mai important și
mai semnificativ, c ăci un text este (…) o realitate structurat ă, în interiorul c ăreia locul
elementelor este mai important decât num ărul lor (…)∗. Multiplicarea lucr ărilor de lingvistic ă
structural ă, care s-au “rev ărsat”, cum spune Bardin, în toate analizele de mesaj, a dus la apari ția
unor noi și noi proceduri ale analizei de con ținut. Pe de alt ă parte, moda structuralist ă și credința
că există structuri universale ascunse sub diversitatea aparent ă a fenomenelor, de unde interesul
operațional de a eviden ția astfel de structuri prin construirea de modele, au influen țat atitudinea
analiștilor care se ocupau de comunicare∗∗. In fond, ce fac structuralistii? Dup ă Bardin, ei “cauta
ordinea imuabila de sub dezordinea aparenta, scheletul invariabil sub eterogeneitatea manifest ă a
fenomenelor” ( 3, p.276). Am putea completa: ei caut ă scheletul invariabil sub devenirea
fenomenelor sau, mai riguros, în spiritu l fizicii contemporane: structurali știi caută invarianții în
raport cu un sistem de transform ări.
In spatele analizei frecventiale sta o manie de colectionar. In analiza structurala exista un
gust pentru jocul Mecano: demontarea mecanismului, explicarea fenomenului si gasirea aceluiasi motor, indiferent de forma ceasului sau culoarea caroseriei. In analiza structurala nu lucram doar
pe baza clasificarii semnelor sau semnificatiilor, ci luam in considerare inlantuirea anumitor
itemi, incercand sa descoperim constantele semnificative in relatiile (aparent latente) care organizeaza acesti itemi. Analiza se apleaca nu atat pe vocabularul, lexicul sau repertoriul semantic ori tematic al mesajului, cât pe princip iile de organizare sub-adiacente, pe sistemele de
relatii, schemele directoare, regulile de inlantui re, de asociere, de excludere, de echivalenta,
respectiv pe toate relatiile care structureaza elementele (semne sau semnficatii) intr-o maniera invariabila sau independenta de aceste elemente.

∗ O. Burgelin, “Structural Analysis on mass communication”, in Studies of broadcasting radio and TV, Culture
Research Institute Nippon, Mosokyokai, 6/1968 ( apud Edgar Morin, Essais sur les mas- media et la culture , Paris,
UNESCO, 1971).
∗∗ Pentru o în țelegere mai larg ă a abordăriii structuraliste, ca mostr ă a “abordărilor riguroase” în domeniul limbajului
și “cântec de leb ădă” al pozitivismului, a se vedea cursul nostru, Semiotică. Limbaj și comunicare , SNSPA,
București, 2001, pp. 34-35, 37-43, 57-71.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

143
Aceste opera ții se fac cu convingerea, inseparabil ă de ideea de Sistem, c ă “orice
modificare asupra unei roti țe, a unei piuli țe minuscule schimb ă ansamblul mechanic” ( 3,
p. 277). La fel, orice discurs care î și ascunde codul și sintaxa, este mai mult sau mai pu țin
structurat, iar semnifica ția este organizat ă prin însăși această structurare; cea mai mic ă
variație la nivelul elementelo r constitutive sau al amplas ării lor produce o schimbare la
nivelul semnifica ției.
Dpă cum am v ăzut la 3.5.1., an aliza co-ocuren țelor plaseaz ă itemul considerat în
universal s ău contextual, surprinde frecven ța corelației sau a coexcluziunii elementelor în
analizele “associative”; cerceteaz ă “pachetele” sau “agreg atele” constante în mod
semnificativ (cuvinte, imagini, teme, secven țe de teme sau de semnifica ții); toate acestea
au dus, treptat, la structurarea obiectului de studio (mesajului studiat). În analiza
structural ă, clasamentul semnelor sau al semnifica țiilor după criteriul frecven ței nu mai
contează așa de mult. Ea se intereseaz ă mai cu seam ă de aranjarea itemilor, încercând s ă
descopere constantele semnificative în relațiile dintre ace ști itemi, rela ții care sunt
aparente sau latente, dar care organizeaz ă itemii. Pentru fiecare material, pentru fiecare
cod sau pentru fiecare con ținut studiat se urm ărește eviden țierea sensului suplimentar
prin relevarea unei “sintaxe” sau a unei “gramatici” și compararea acesto ra cu sintaxa sau
cu gramatica deja cunoscute ale codului. Analiza nu mai vizeaz ă în primul rând
vocabularul, lexicul sau repertoriul semantic și/sau tematic al mesajului, ci principiile de
organizare subiacente, sistemul de rela ții, schemele directoare, regulile de înl ănțuire, de
asociere și de excludere, de echivalen ță semantic ă, agregatele de cuvinte sau de elemente
semnificative (altele decât cuvintele) – reguli care exprim ă o manier ă constant ă și
independendent ă de elementele respective.
Drumul a fost deschis de Claude Levy-Strauss, prin efortul s ău de a descoperi
logica subiacent ă care ordoneaz ă și guverneaz ă structurile elementare de rudenie în
societățile primitive sau combinatorica mitologic ă a acestora ( 39, pp. 39-119, 197-290 ).
De fapt, no țiunea “analiz ă structural ă” se refer ă la mai multe tehnici care au în
comun tendin ța de a dep ăși nivelul “atomar” al analizei și să ajungă la nivelul

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

144

EXEMPLE DE ANALIZ Ă STRUCTURAL Ă “molecular”, dup ă cum se exprim ă Bardin. Ele vizeaz ă mai puțin relatele (componentele)
și maim ult relațiile, adică legăturile dintre componentele unui întreg.
Cel mai elementar decupaj structural este cel bazat pe opoziția binară. El este atât
de rudimentar, încât trebuie urma t, întotdeauna de o reconstruc ție teoretic ă.

1) Analiz ă structural ă bazată pe opoziția binară:Logica simbolic ă și ideologic ă
a celor care locuiesc “la curte” (dup ă Laurence Bardin, lucr.cit., pp. 279-281)

Un model de analiz ă prin cupluri de opu și, termen cu termen sau tem ă cu temă, a fost utilizat,
în anii ’60 ai secolului trecut, în discu țiile nedirijate despre locuire – mai precis, despre locuitul în
case individuale sau, mai pe române ște, “la curte” (în francez ă, pavillonnaires – “locuitori în
case cu curte”) – de c ătre o echip ă de sociologi francezi condus ă de H. Raymond∗. Într-un articol
publicat în 1968, Raymond ne arat ă cum au reu șit cercetătorii să prelucreze o mas ă enormă de
informații despre locuin țe, rezultat ă din 200 de discu ții nedirijate∗∗.
Scopul analizei era s ă se demonstreze c ă la nivelul popula ției care locuie ște “la curte” exist ă
un sistem de rela ții (o coresponden ță termen cu termen) între organizarea spa țială (material ă) a
locuinței, poe de-o parte, și reprezent ările și semnifica țiile asociate locuin ței, pe de alt ă parte. De
aici, posibilitatea de a studia discursurile interviav ților în func ție de o dubl ă articulare a
termenilor: la nivelul unui sistem practic / sensibil / obiectual ; la nivelul unui system simbolic
sau/și ideologic , precum și posibilitatea de a stabili coresponden ța dintre cele dou ă sisteme.
Tratarea informa țiilor s-a desf ășurat în dou ă etape:
• Prima etap ă: au fost decupate acele teme ale discursului care se refer ă la structura
materială a locuitului (de pild ă, bucătăria sau camera din fa ță), s-a recenzat, prin analiz ă
contextual ă, tot ce s-a spus (la nivel simbolic și/sau ideologic) despre fiecare tem ă, adică a tuturor
elementelor pe care subiectul le-a aso ciat cu elementele materiale men ționate în discu ție (de
pildă, intimitatea , dezordinea ).

∗ N. Haummont, H. Raymond, L’habitat pavillonnaire , Paris, CRU ( apud Laurence Bardin, lucr. cit. , p. 279).
∗∗ H. Raymond, “Analyse de contenu et entretien non dir ectif: application au symbolisme de l’habitat”, in „Revue
francaise de sociologie” , numéro spécial: „Urbanisme”, Paris, 1968 ( apud Laurence Bardin, idem ).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

145

• A doua etap ă: a fost realizat ă o reducție (o construc ție teoretic ă prin intermediul analizei
sistemului subiacent, bazat ă pe cuplul de opu și), punându-se în lumin ă relații de tipul
A/c
B/d
unde A și B stau pentru termeni spa țiali (materiali), iar c și d pentru simboluri sau semnifica ții
corespunz ătoare acestora. De pild ă,
CAMERĂ / privat
SUFRAGERIE / public
unde criteriul “intimitate” indic ă o ierarhie a diferitelor spa ții ale locuin ței.;
BUCĂTĂRIE / dezordine
SALON / ordine
unde criteriul “ordine” versus “dezordine” marcheaz ă diferența dintre cele dou ă spații;
BUCĂTĂRIE / cotidian
SUFRAGERIE / s ărbătoresc
unde criteriul “cotidian”, prin opozi ție cu “s ărbătoresc”, indic ă normele practice ale
locuitorilor “la curte” cu privire la odihn ă (repaos, timp liber, zile libere).
De aici s-a tras concluzia general ă: “Modul de locuire al celor de la curte și comportamentele
ce-i sunt asociate au semnifica ții care leag ă acest mod de locuire de un mod de via ță ideal”.
În exemplul de mai sus, acest sistem de rel ții – între un plan obiectual și unul
simbolic/ideologic – apare ca pertinent și fecund, dar el nu poate fi ge neralizat la toate raporturile
individului cu mediul. Însu și H. Raymond recunoa ște că acest caz a fost, într-un mod cu totul
special, favorabil trat ării prin cupluri binare. Henry Lefebvre scria cu referire la acest studiu
celebru: “Sistemul obiectelor permite selectarea și analizarea sistemului de semnifica țieîi verbale
și invers”, dar suntem înc ă foarte departe de un “dic ționar” general al coresponden țelor dintre
semnifica țiile simbolice și universul material. În plus, nici nu este cert c ă un astfel de dic ționar ar
putea exista vreodat ă, deși studiile asupra universului material s-au înmul țit între timp. Ar fi un
dicționar al coresponden țelor dintre reprezent ările individuale/sociale și mediul fizic al omului.
Dar asocierile “oameni” / “obiecte tr ăite de oameni” fac parte dintre acele limbaje pe care
Lefebvre le consider ă “incerte și fluctuante” și pe care cercet ările semiotice abia au început s ă le
descopere
288.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

146

2) Analiză structural ă bazată pe opoziția binară:
o socio-semiologie a vestimenta ției (după Roland Barthes)

În Sistemul modei , R. Barthes descrie traseul ce conduce la elaborarea “matricilor
semnificante∗. Este vorba de drumul parcurs de ve șmântul real pentru a trece în “ve șmânt-imagine”
și de aici în “ve șmântul scris” (în scenografie și în literatura modei). Acest drum eviden țiază, după
Barthes, dou ă cupluri de clase comutative:
– cuplul A: veșmânt-lume , adică raportul caracteristicilor tehnice ale ve șmântului (lungimea,
culoarea, croiala) cu tr ăsăturile caracteriale sau cu cele circumstan țiale (hainele de ocazie, de munte
sau cele de week-end );
– cuplul B: veșmânt-mod ă , adică raportul caracteristicilor tehnice (întotdeauna explicite) cu
actualitatea (a fi la mod ă / a fi demodat), cel mai adesea semnificat ă implicit.
Evidențierea acestor cupluri îi permite lui Barthes s ă defineasc ă un cod vestimentar pe care îl
poate studia ca pe un limbaj articulat la dife rite paliere, unde nivelurile de semnifica ție se suprapun.
Modelul sau “matricea semnificant ă” (Barthes) este tripartit:
O = obiectul (ve șmântul) exemple: rochie, hain ă
S = suportul semnifica ției (parte a ve șmântului, vestem ) exemple: culoare, mânec ă
V = elementul variant (opozi țiile posibile) exemple: închis/deschis,
lung ă/scurtă
În viziunea lui Barthes, orice ie șire în lume este mai mult sau mai pu țin la modă (adică se
plasează pe o scal ă între „la ultima mod ă” și „demodat”).

3) Publicitatea: cuvânt persuasiv și structur ă narativă (după L. Bardin)
Dacă vrem să ajungem s ă elaboreăm mesaje publicitare de succes este foarte util s ă parcurgem
drumul invers, adic ă să vedem cum se descompune un mesaj publicitar prin eviden țierea retoricii,
adică a mijlocelor de expresie și persuasiune specifice. De asemenea, este important s ă descoperim
structura ideologic ă internă care îl organizeaz ă, pentru a înv ăța cum să instrumentîm noi în șine o
anumită ideologie atunci când ne adres ăm diferitelor publicuri- țintă, care au diferite refern țiale
ideologice. Este exact ceea ce face Laurence Bardin în studiul s ău Les mécanismes idéologique de
la publicité (apud 3, p.285).

∗ R. Barthes, System de la mode, Paris, Seuil, 1967 ( apud Laurence Bardin, lucr. cit. , p. 283).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

147
Bardin încearc ă se desprind ă organizarea conotativ ă adiacentă a unui spot publicitar pentru un nou
cartier de locuin țe de lângă Paris. Aceast ă organizare guverneaz ă întregul spot și asigură caracterul
persuasiv al mesajului. Ea const ă din următoarele elemente: i) o grilă de valori implicite (conotațiile); ii)
un ansamblu de semnifican ți (denotațiile); iii) relații între valori ; iv) relații valori-semnifican ți.
Adesea, persuasiunea înseamn ă seducție; ori, de cele mai multe ori, latentul este mai seduc ător decât
manifestul, implicitul seduce mai u șor decât explicitul. Pentru a discerne structura textelor publicitare
se poate „lectura” grila valorilor implicite la care a recurs limbajul publicitar.
După analiza tematic ă, tradițională, care permite degajarea frecven ței temelor manifeste (adic ă
după analiza dimensiunilor denotative ale discursului publicitar), se trece la a doua analiz ă, care
vizează conotațiile (asocierile ce leag ă semnifican ții primari de semnifica ții secundari, adic ă de
valorile implicite evocate prin imagini, aspectele expresive). Aceste elemente nu apar izolate, iar
analiza ne poate relva logica rela țiilor dintrte ele.

Configura ția valorilor sugerate prin semnificn ți lingvistici și imagologici
într-un film de publicitate imobiliar ă
Imobile mici (cuplu alergând în parc)
220 ha Terase (familie dejunând pe balcon)
(imagini
panoramice)

(arbori, verdea ță)
(conversa ție pe
marginea piscinei)
(apă)
(parcuri) (oameni mul ți)

(corturi în dungi) (copii care
(piscin ă, teren deschid o
de ten is) poart ă)
locuri de

joac ă
teren de tenis
(indicator rutier „spre Versailles”) rezervat
Buticuri non-stop
( fructe în prim-plan) 104 magazine

SPAȚIU
NATURĂ AER CURAT
SĂNĂTATEINTIMITATE
ARMONIE
FAMILIAL Ă
DRAGOSTE
AFECȚIUNE CONTACTE
SOCIALE
LIBERTATE EVAZIUNE
VACANȚĂ
NOBLEȚE
ARISTOCRA ȚIE
TRADIȚIESTANDING
LUX
CONFORT ABUNDEN ȚĂ FERICIREA
COPIILOR
APARTENEN ȚA
LA O ELIT Ă

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

148

LEGEND Ă:
– Majuscule încadrate = valori
– Litere mici = semnifican ți lingvistici (în comentariul filmului)
– Litere mici între paranteze = semnifican ți iconici (imagini filmate)
– Linie continu ă = relație între dou ă valori
– Linie întrerupt ă = relație între o valoare și un semnificant

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

149

III. ANALIZA SEMIOTIC Ă

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

150

1. NOȚIUNI DE BAZ Ă ALE ANALIZEI SEMIOTICE

În Analiza semiotic ă a discursului (12), apărută în 1991, cunoscutul semiotician Joseph
Courtés abordeaz ă analiza discursului într-un plan mai larg, considerând c ă ea se aplic ă tuturor
obiectelor semiotice date (verbal sa u nonverbal), conform unei scheme ( 12, p. 5) care eviden țiază
ierarhia diverselor componente:

obiect semiotic

con ținut VS expresie
(4)

enun ț VS enun țare
(3)

sintax ă VS semantic ă
(1) (2)

În cursul de fa ță ne vom limita la punctele (1), (2) și (3), deoarece raportul dintre expresie
și conținut ține de o semiotic ă a vizalului, care nu face obiectul cursului nostru. La semiotica
vizualului se fac referiri în cursul nostru Semiotică. Limbaj și comunicare (7, pp. 9-29), precum
și în cursurile predate la modulul de Publicitate
289. Cursul Analiza discursului public are în
vedere numai discursul verbal; iat ă de ce vom relua unele considera ții referitoare la limb ă și
limbaj.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

151

1.1. LIMB Ă ȘI LIMBAJ

1.1.1. Limbile naturale
În general, prin limbă se înțelege o „limb ă naturală” dată (româna, franceza, engleza,
rusa), care ofer ă unui grup socio-cultural determinat dispozitivul mijloacelor de comunicare.
Acest domeniu vast este obiectul de studiu al lingvisticii tradi ționale, ale c ărei discipline se
ocupă fiecare de un aspect al limbilor naturale:
– sunete (fonetica și fonologia);
– cuvinte (morfologia);
– sensul cuvintelor (semantica);
– relațiile dintre cuvinte în cadrul unei fraze (sintaxa);
– semnifica ția relațiilor dintre cuvinte (lexicologia);
– utilizarea practic ă a limbilor de c ătre vorbitorii lor (pragmatica);
– originea și evoluția limbilor (istoria limbii);
– raporturile reciproce dintre limbi (tipologia limbii).
Ceea ce este comun tuturor limbilor este caracterul natural al acestora, prin opozi ție cu
caracterul artificial al limbajelor (de pild ă, limbajul cinematografic, limbajul logicii, al
matematicii sau al informaticii), care dispun și ele de o morfologie, o semantic ă, o sintax ă și o
pragmatic ă. Astăzi, lingviștii dau termenului de limbă un sens mult mai restrictiv, opunându-l
celui de vorbire (parole – în sensul dat de Ferdinand de Saussure) sau celui de discurs
(Benveniste)290. În cadrul acestei sec țiuni, termenul va fi folosit cu sensul de „ansamblu de reguli
de organizare care sub-întind limba natural ă”, spre deosebire de vorbire și de discurs ,
considerate de științele limbajului ni ște concretiz ări ale sistemului lingvistic, care, prin
intermediul actelor de vorbire , este între ținut, asumat și transformat de c ătre vorbitori. Este exact
ceea ce vizeaz ă problematica enunțării, ca „punere în discurs” a limbii (Benveniste) și, prin
aceasta, toate problemele legate de comunicarea intersubiectiv ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

152
1.1.2. Limbajul
Termenul de limbaj are o semnifica ție mult mai larg ă. El se refer ă nu numai la limbile
naturale, ci și la multe alte sisteme de reprezentare. Este adev ărat că limbile naturale au fost
considerate mult timp cel mai important mijloc de comunicare între membrii unui grup socio-
cultural, dar ele nu sunt decât ni ște forme particulare de existen ță a limbajului. Chiar și lingviștii
au fost tenta ți să privilegieze limba natural ă ca mijloc de comunicare social ă, iar viziunea aceasta
unilateral ă a fost preluat ă de majoritatea dic ționarelor explicative291.
Privilegierea limbii naturale în ansamblul formelor de manifestare a limbajului se
datorează în mare parte lingvisticii func ționaliste (orientare reprezentat ă, printre al ții, de A.
Martiner). Dup ă cum remarc ă Joseph Courtés, abordarea func ționalistă, care pune accent pe
aspectul comunica țional, este eficace când ne limit ăm la descrierea limbilor naturale, dar ea nu
reține decât aspectul oral al comunic ării intesubiective, eludând, de pild ă, gestica și mimica –
care nu sunt doar elemente adiacente, care "acompaniaz ă" vorbirea. Dup ă cum observ ă Courtés,
„Un peisaj, un ora ș nou, o pictur ă pot fi purt ători de femnifica ție pentru cel care le vede (…),
chiar dacă efectele lor semantice nu pot fi puse în leg ătură evidentă cu o inten ționalitate precis ă,
așa cum se întâmpl ă în schema clasic ă a comunic ării, care se centreaz ă pe raportul, con știent și
orientat, dintre emițător și receptor ” (12, p. 11). Din acest pasj rezult ă o idee important ă pentru
analiza discursului: Courtés a intuit c ă privilegierea limbii naturale ca form ă de limbaj se
datorează unui accent prea mare pus pe comunicarea verbală (în detrimentul celi non-verbale) și
pe comunicarea intențională (în detrimentul celei non-inten ționale).
Ori, semioticienii, care sunt mai pu țin „funcționaliști”, știu foarte bine cât de mare poate
fi impactul unor mesaje ce nu se raporteaz ă la o inten ționalitate explicit ă. Și acest lucru se
întâmplă nu numai în art ă (muzică, pictură, arhitectur ă), unde receptorul „simte ceva”, „în țelege
ceva” dar nu e niciodat ă sigur că acest „ceva” corespunde cu inten ția emițătorului (în art ă, acestă
intenție este întotdeauna implicit ă); același impact se reg ăsește în orice alt domeniu al realit ății,
inclusiv în publicitate, în comunicarea prin intermediul mass-media electronice, în comunicarea
politică și electoral ă. Am putea spune c ă în aceste ultime domenii enun țate, impactul mesajelor
non-inten ționale sau cu o inten ționalitate incert ă este mult mai mare decât impactul mesajelor
intenționate și direcționate292.
Iată de ce, atunci când vorbim de discurs public (în orice variant ă: publicitar,
instituțional, politic sau electoral), va trebui s ă ne raport ăm mai mult ca pân ă acum la elementele

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

153
para-verbale, non-verbale și non-inten ționale (sau doar aparent neinten ționale). Viitorii speach-
makers ai unor firme, institu ții, partide sau persoane publice trebuie s ă-și însușească utilizarea
acestor elemente la fel de bine, dac ă nu chiar mai bine decât î și însușesc folosirea elementelor
verbale și/sau inten ționale.
Căci abordarea semiotic ă a comunic ării ne înva ță un lucru esen țial: în comunicare are
importanță orice semn care transmite ceva despre actorii comunic ării (emițător, receptor, rela ția
dintre ace știa, limbaj, context sau obiect de referin ță), adică tot ceea ce poate fi pus în termenii
raportului semnificant/semnificat .

1.2. SEMNIFICANT ȘI SEMNIFICAT

Lărgind perspectiva, putem considera limbaj orice „ansamblu semnificant”∗; așadar, este
limbaj tot ceea ce pune în joc raportul semnificant/semnificat (în termenii lui Saussure), sau, ceea
ce este acela și lucru, raportul expresie/con ținut (în termenii lui Hjelmslev). Limba vorbit ă de un
grup social determinat este, într-adev ăr, compus ă din sunete, dar numai în utiliz ările sale cele
mai frecvente; elementele sonore constituie semnificantul, planul expresiei , în timp ce
interpretarea lor semantic ă definește semnificatul, adic ă planul conținutului . Prin aceast ă
disjuncție între cele dou ă planuri se caracterizeaz ă orice limbaj.
În legătură cu aceast ă trăsătură universal ă a limbajului, Joseph Courtés invoc ă traducerea
dintr-o limb ă naturală în alta: ea arat ă că același semnificat poate corespunde unor semnifica ți
diferiți (cel puțin în cazul limbajului practic-cotidian, c ăci în cazul limbajului poetic, de pild ă, nu
întotdeauna g ăsim în alt ă limbă un semnificant care s ă corespund ă pe deplin semnificatului din
limba originar ă). În realitate, între cele dou ă niveluri exist ă o strânsă „solidaritate” (Hjelmslev).
Pentru a vedea în ce const ă unitatea dintre semnificant și semnificat , respectiv, dintre
expresie și conținut, Courtés d ă ca exemplu „limbajul florilor” – pe care îl consider ă suficient de
generalizat, de unde și frecvența utilizării expresiei „Spune-i-o cu flori!” . Într-adev ăr, putem
spune că în acest caz, aproape to ți indivizii din aproape toate culturile știu să utilizeze raportul
dintre semnificant și semnificat , ca parte component ă a competen ței lor comunica ționale.

∗ Conf. A.J. Greimas, J. Courtés, Semiotique, dictionnaire raisonné de la théorie du langage , tome1, Hachette, 1979,
p. 203 ( apud Joseph Courtés, Analyse Sémiotique du Discours , ed. cit., p.12).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

154

EXEMPLU DE UNITATE ÎNTRE EXPRESIE ȘI CONȚINUT
„Limbajul florilor” (dup ă Joseph Courtés)
∗

„Limbajul florilor” este mai cu seam ă simbolic, de aceea poate fi articulat u șor după schema
semnificant/semnificat (de Saussure). Florilor le sunt conferite anumite sensuri (anumi ți
semnifica ți) prin intermediul conven țiilor socio-culturale. Pentru francezi, aceste asocieri sunt
următoarele:
anemone: perseveren ță liliac: prietenie
camelii: arogan ță l ăcrămioare: cochet ărie
micsandre: constan ță garoafe: ardoare
glicine: tandre țe violete: dragoste nem ărturisită

fără să uităm… trandafirii, care simbolizeaz ă – mai ales dac ă sunt roșii – ceva mai mult decât
niște simple flori: dragoste. Ceea ce este perce put prin vedere (aici, florile constituind
semnificantul, deci planul expresiei ) nu este de aceea și natură cu semnifica ție ce le este atribuit ă
socio-cultural: perseveren ța, arogan ța etc. Constituie aici semnificatul, deci planul conținutului .
La nivelul semnului lingvistic, „micsandra” une ște planul expresiei ( = Sa, în termenii lui Barthes)
cu cel al con ținutului ( = Se). În acest punct, Roland Barthes propunea cunoascuta sa schem ă după
care primul nivel, cel de jos, este al semnului lingvistic care reune ște un semnificant și un
semnificat, în timp ce la nivelul superior, semnul lingvistic în întegul s ău (= „micsandra”) va fi
considerat ca semnificant al altui semnificat (în cazul nostru, „constan ța”). Pentru Barthes, acest
model, de și este elementar, are meritul c ă ține cont de conotație:

Sa Se
Sa Se

∗ Vezi Joseph Courtés, lucr.cit ., pp.13-14

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

155
1.3. EXPRESIE ȘI CONȚINUT
Perspectiva tradi țională asupra limbii îmbin ă noțiunea de compunere∗ cu cea de
corelație∗∗. John Lyons ( 40) propune ca pentru prima no țiune să folosim termenul de „nivel”, iar
pentru a doua, pe cel de plan”; astfel, putem spune c ă „orice limb ă poate fi descris ă în termenii a
două planuri: cel al „formei” și cel al „sensului” sau, mai bine (…), planul expresiei și planul
conținutului ” (40, p. 68-69). Planul expresiei poate fi descris în termenii a cel pu țin două niveluri:
cel al sunetelor (studiate de fonoilogie) și cel al cuvintelor , grupurilor de cuvinte și frazelor
(studiat de gramatic ă). Unii lingvin ști vorbesc de „dubla articulare a limbii” (sau de „dubla
structurare” a acesteia). Dup ă Lyons, aceast ă expresie este adeseori în țeleasă grești, ca referindu-se
la corelația dintre expresie și conținut. În opinia lui, ea se refer ă la faptul c ă unitățile nivelului
„inferior” (sunetele limbii) nu au alt ă funcție decât aceea de a se combina între ele pentru a forma
unitîțile nivelului „superior” (cuvintele). „Tocmai în virtutea acestei duble structuri a planului
expresiei, limba poate reprezenta în mod economic mii de cuvinte diferite” ( 40, p. 69).
Alte confuzii împ ărtășite frecvent de nespeciali ști sunt cele dintre semnificant și
expresie , respectiv dintre semnificat și conținut. Asupra lor ne atrage aten ția Joseph Courtés ( 12,
pp. 17-19). Conform lui Courtés, dihot omia semnificant/semnificat introdus ă de Ferdinand de
Saussure a f ăcut posibil ă a nouă abordare: „este vorba de o descriere a semnificatului care trage
tot timpul cu ochiul la semnificatul corespunz ător” ( 12, p. 19). A șa s-a născut semantica lexical ă,
care a preluat ștafeta de la lexicologia tradi țională, disciplin ă ce ia în considerare toate daturile
socio-istorice atunci când este vorba de semnifican ți (în cazul de fa ță, de cei lingvistici). Morala:
semnifican ții unui limbaj sunt la fel de mult determina ți cultural ca și semnifica ții (de pild ă, sunt
determina ți de modul în care sunt utiliza ți de-a lungul timpului într-o comunitate dat ă).
Semnifican ții nu țin doar de planul expresiei , ci și de cel al conținutului ; dacă dint
punctul de vedere al „nivelurilor” (în sensul de la Lyons) semnifican ții pot să aparțină și
nivelului „inferior” (de pild ă, fonemele), și celui „superior” (cuvintele), tot a șa, din punctul de
vedere al „planurilor” (Lyons) ei pot s ă aparțină și expresiei și conținutului . Iată o concluzie
important ă și pentru anailza discursului, și pentru elaborarea acestuia: semnifican ții pe care îi
alegem pentru a transmite un anumit con ținut sunt la fel de importan ți ca și semnifica ții.

∗ Conform acestei no țiuni lingvistice, o unitate complex ă este compus ă din unități mai simple și mai mici: un cuvânt
este compus din sunete, un grup de cuvinte din cuvinte, o propozi ție din grupuri de cuvinte, o fraz ă din propozi ții.
∗∗ Conform acestei no țiuni, fiecărui cuvânt i se asociaz ă unul sau mai multe sensuri.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

156
1.4. OPȚIUNI METODOLOGICE
În acest paragraf vom face un inventar al concluziilor de ordin metodologic ce se
desprind din considera țiile anterioare (paragrafele 1.1.1., 1.1.2. și 1.1.3.), definind de fapt
opțiunile metodologice pe care le propunem pentru analiza semiotic ă a discursului.
Cu privire la defini ția limbajului , ne-am deta șat de ipoteza func ționalistă, conform
căreia limbajul ar trebui abordat ese țialmente sub aspectul s ău comunica țional. Pentru a evita
tentația reducționismului, am pactizat cu Jose ph Courtés în tentativa de a l ărgi perspectiva de
abordare: ca „ansamblu semnificant”, limbajul are o sfer ă mult mai mare decât discursul verbal.
Pe de altă parte, vedem în comunicare , împreun ă cu Martinet, o parte integrant ă a limbajului – o
parte foarte important ă, chiar dac ă nu singura. Universul comunic ării, al enun țării, al pragmaticii
a fost explorat în mare parte (a se vedea și Capitolul I al acestui curs); în schimb, în planul
discursului analiza a b ătut mult timp pasul pe loc, abia în ultimii 10-20 de ani începând s ă apară
lucrări semnificative (de pild ă, tratatul lui Courtés, pe care ne-am propus s ă-l facem cunoscut în
mediul universitar românesc, abia a împlinit 12 ani).
De altfel, științele limbajului nu sunt singurele științe socio-umane care trateaz ă
semnifica ția: istoria, sociologia, etnologia, psihologia, psihanaliza etc. sunt preocupate de
inteligibilitatea materialului analizat; în toate cazurile, pân ă la urmă este vorba de sens. De accea
este imperios necesar s ă trasăm o distinc ție clară între semnifica ția primar ă și semnifica ția
secundară (Courtés). Obiectul analizei semiotice este cea primar ă (lingvistică – în cazul
limbajului verba), dar ea nu face decât s ă deschidă calea spre o în țelegere mai aprofundat ă, pe
care doar celelalte științe socio-umane sunt capabile s ă ne-o ofere. – altfel spus, spre o
semnifica țție secundară, mai bogat ă, mai aprofundat ă, bazată pe cunoa șterea enciclopedic ă și pe
cunoștințele specifice ale speciali știlor. Cele dou ă tipuri de semnifica ție nu se afl ă în opoziție, ci
în complementaritate: dac ă un individ a citit în copil ărie „Cei trei muschetari” și a înțeles
romanul ( semnifica ție primar ă), iar la maturitate, când a ajuns istoric sau sociolog, îl recite ște și
îl înțelege mai profund, nu înseamn ă că a doua în țelegere o contrazice pe prima; dimpotriv ă, se
bazează pe ea ( semnifica ția secundar ă se bazeaz ă pe semnifica ția primar ă, pe care o l ărgește și o
îmbogățește). Pentru viitorii speciali ști care vor elabora discursuri este esen țial să înțeleagă
distincția, dar și complementaritatea dintre cele dou ă tipuri de semnifica ție. Atunci când un
enunțător produce enun țuri din perspectiva semnifica ției secundare a acestora, la care a ajuns el
împreună cu grupul socio-cultural pe care îl reprezint ă, dar având ca destinatar un auditoriu care

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

157
nu împărtășește această semnifica ție, este pus ă în pericol și receptarea semnifica ției primare , care
corespunde unui minimum de în țelegere efectiv ă (cu alte cuvinte, enun țurile sale sunt
neinteligibile pentru destinatarul lor). Anailza semiotic ă a discursului ne poate juta s ă controlăm
eficient numai domeniul semnifica țiilor primare , altfel spus, s ă ne facem în țeleși „în prim ă
instanță”, să ne transmitem mesajele cu eficacitate. Pentru a st ăpâni raporturile dintre
semnifican ți și semnifica ți în contextele atât de variate și de variabile în care se produce
discursurile, avem nevoie de vaste cuno ștințe provenite din celelalte domenii ale cunoa șterii, de
o bogată cunoaștere enciclopedic ă și, nu în ultimul rând, de mult bun-sim ț. Ori, bunul-sim ț nu
poate fi înlocuit de nici un fel de analiz ă293.
O cale sigur ă pentru a ne întâlni cu destinatarii discursului nostru este narativitatea .
Pentru cine știe să povesteasc ă, nu este deloc dificil s ă atingă simultan cele dou ă obiective
majore ale unui discurs cu impact major: s ă fie inteligibil și să fie interesant .
După cum se știe, sfârșitul “marilor pove ști de legitimare” (Lyotard) se datoreaz ă, în ultimă
instanță, unor evolu ții prodogioase ale societ ăților capitaliste avansate. Dar oamenii au, în continuare,
nevoie de poveste , iar în absen ța “marilor pove ști” apeleaz ă la substituen ți ai marilor ideologii, adic ă
la înlocuirea teoriei cu “genuri precum etnograf ia, relatarea jurnalistului, cartea umoristic ă de benzi
desenate, filmul documentar și, mai ales, romanul“ ( 52, p.30). Orientarea societ ății “neo-capitaliste”
dinspre Adev ăr spre Consens este interpretat ă de Rorty ca o cotitur ă generală “îndreptat ă împotriva
teoriei și spre nara țiune”. De aceea, “romanul, filmul și programul TV au înlocuit treptat dar ferm,
predica și tratatul ca principale vehcule ale schimb ării morale și ale progresului” ( ibidem ). În acest
nou context socio-cultural, strategiile de legitimare în spa țiul public se modific ă radical. Nu ne mai
putem legitima revendicându-ne de la o mare ideologie, și nici măcar de la anumite principii morale.
Astăzi, o frumoas ă poveste de succes, povestit ă cum trebuie, face mai mult decât f ăcea la mijlocul
secolului trecut un tablou asupra lumii servit de o ideologie ce se pretindea științifică.
Nu se mai pune problema de a propaga un set de valori de finalitate, ci de a transfigura
valorile de randament ale unora în valori împ ărtășite. Persoane, organiza ții și state se legitimeaz ă
prin intermediul gestionării propriei imagini (expresie eufemistic ă, prin care se escamoteaz ă
adevăratul con ținut al acestei activit ăți: gestionarea reprezent ărilor sociale ). Pentru a servi
acestei sarcini, s-a n ăscut un întreg sistem de inginerie social ă, cu toată tehnologia aferent ă. El se
numește Relații Publice . Unul dintre cele mai eficace instrumente ale acestei inginerii este
discursul narativ . În fond, a crea imaginea public ă a unui subiect înseamn ă a inventa o poveste.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

158

2. FORMELE NARATIVE

2.1. FORMELE ELEMENTARE DE NARATIVITATE
În Analiza semiotic ă a discursului , Joseph Courtés abordeaz ă narativitatea dintr-un punct
de vedere global, mai degraba dintr-o perspec tiva antropologica bazata pe experienta cotidiana.
Pentru aceasta, el face apel la la o opozitie cure nta – chiar daca ea este mai degraba de natura
filozofica –, si anume: permanen ță vs. schimbare . Gratie acestei distinctii fundamentale intre
ceea ce este stabil si ceea ce se modifica sau se transforma, dam sens la tot ceea ce constituie
univesul nostru semantic, la ceea ce Hjelmslev a denumit planul continutului .
Acest lucru a fost intuit pentru prima dat ă de Vladimir Jakovlevici Propp, cel care a pus
bazele metodologiei moderne în cercetarea textelor narative ( Morfologia basmului , 1928)
294. În
urma analizei comparate a intrigilor basmelor ruse ști, Propp identific ă o “schem ă compozițională
unitară” despre care afirm ă: 1) “îți află originea în observa ția că în poveștile fantastice personaje
diverse îndeplinesc ac țiuni identice sau, ceea ce e acela și lucru, c ă acțiuni identice pot fi
axecutate în moduri foarte diferite” ; 2) "repr oduce toate elementele constructive (constante) ale
poveștii, lăsând deoparte elementele neconstructive (variabile)” ( apud Caprettini, 10, p. 9-10).
Opozitia permanen ță- schimbare priveste in mod natural intreaga noastra existenta, fie ca
este vorba despre peceperea fizica a lumii inconjur atoare, fie de constructiile mentale pe care le
elaboram. Astfel, o regasim in interiorul disc ursului: intr-un roman, de exemplu, care povesteste
viata unui personaj, o recunoastem imediat, sub o forma usor diferita, in jocul care se stabileste intre identitate si alter ego . Pentru cititor, si aceasta este una dintre conditiile sine qua non
pentru intelegerea unei asemenea carti, personajul in cauza ramine mereu el insusi, dar, in acelasi
timp, sufera transformari. Permanenta si schimbarea apar ca doua fatete, opuse si
complementare, ale aceleiasi date: ele se cheama r eciproc, atât in planul “realitatii”, al lucrurilor
“traite”, cat si in cel al sistemului de reprezenta re, al limbajului. Ca urmare, nici unul dintre cei

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

159
doi termeni nu poate fi definit fara sa fie pus in corelatie cu celalalt. Asadar, este vorba de un fel
de postulat care sta la baza procedurilor descriptive.
Daca acceptam opozitia intre permanenta si schimbare ca prealabila, putem examina
cazul povestirii , caracterizata prin narativitate . Ceea ce caracterizeaza in primul rind povestirea
este simplul faptul ca “se intampla ceva”: aici, poate c ă accentul este pus mai mult pe schimbare
decat pe permanenta (care este primordiala in discursurile descriptive). De fapt, permanenta nu este recognoscibila ca atare decat prin comparatie cu schimbarea, si invers. A șadar, putem defini
povestirea drept “trecerea de la o stare la alta stare” .
Potrivit acestei ipoteze, povestirea implica di stinctia intre cel putin doua stari cu
continuturi separate. In domeniul lexicol ogic dispunem de o larga tipologie de opozitii: antonime
(umbros/luminos), cuvinte complementare (casatorit/celibatar, mort/viu) etc.
Courtés retine trei tipuri de opozitii:
• opozitiile categoriale (adevarat/fals; legal/ilegal), care nu admit termeni de mijloc;
• opozitiile graduale , care, in loc sa articuleze axa semantic ă in doua segmente, se
prezinta sub forma unei scale, cu atatea pozitii inte rmediare cat este posibil (fierbinte / cald /
caldut / racoros / rece / frig);
• opozitiile privative , in care unul dintre elemente detine o caracteristica pe care celalat
nu o mai are (viu/mort – moartea inseamna abse nta vietii; dinamic/static – static inseamna
absenta dinamismului). Desigur, nici opozitile privative nu se supun gradualitatii.
In baza acestor relatii opuse putem diferentia starile initiala si finala ale celei mai simple
povestiri concepute ca trecere de la o stare la alta . Insa este imposibil sa vorbim despre diferente
decat pe un fond de asemanare. Pentru a opune doua unitatisau, mai larg, doua stari, este necesar
ca ele sa difere din anumite puncte de vedere dar, in acelasi timp, sa comporte cel putin o
trasatura comuna. De pild ă, fiu/fiica se diferentiaza prin opoz itia masculin/feminin, dar au in
comun acelasi raport de generatie fata de “parinti”.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

160
2.2. PROGRAMELE NARATIVE
Asa cum am spus, povestirea minima corespunde trecerii de la o stare la alta. Vom
redefini povestirea drept o transformare situata intre doua stari succesive si diferite . Conform
traditiei aristotelice, a povesti ceva nu este posib il decat prin raportare la un “inainte” si un
“dupa”.
Schema de baza este urmatoarea:
STARE 1 Æ T Æ STARE 2
O alta varianta a schemei de baza reprezinta starea dintre doua transformari:
T1Æ STARE ÆT2
Dupa cum remarca Courtés, poate ca acesta es te cazul “revolutiei permanente”, unde doar
transformarile si nu starile intermediare sint luate ca puncte de reper. Din punct de vedere
metodologic, e mult mai usor sa descriem st arile decit transformarile. Dar conceptul povestirii
minimale (Courtés) este un instrument empiric, ne deschizandu-se, din punct de vedere semiotic,
spre nici o pista de cercetare precisa. Asasar , trebuie sa recurgem la lingvistica frastica∗, singura
capabila sa ne ofere un model mai mult sau mai putin utilizabil in domeniul discursului. Acest
demers pare fezabil dac ă admitem c ă există o relatie de izomorfie intre fraza si discurs.
Toate cercetarile asupra sintaxei isi fixeaza ca prim obiectiv stabilirea unui enunt
elementar de baza, pe baza caruia pot elabor a modele din ce in ce mai complexe, permitand
analizarea tuturor frazelor posibile dintr-o limba naturala. A. Martinet propune ca enunt minim
legatura constituita de cuplul subi ect–predicat. Pentru L. Tesniere, verbul este cel care se afl ă in
centrul nodului verbal si al frazei verbale; el este “regizorul” tuturor frazelor verbale. Teoria lui
poate fi ilustrata astfel:

C â n t ă
Prieten Cântec Vechiul Meu Acest Frumos

∗ A se vedea nota 12, referitoare la lingvistica frastică (analiza la nivelul enun țului) și transfrastic ă (analiza la
nivelul rel țiilor dintre enun țuri).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

161
Din perspectiva narativ ă a lui Courtés, la Tesniere este vorba de date ce nu apar țin
nuceleului enun țurilor elementare, de și le vom reîntâlni ulterior, la nivelul reprezent ărilor mai
complexe (conform teoriei sale despre semnifica ția secundar ă). Putem re ține. Insă, ideea că fraza
verbală simplkă are ca nucleu verbul, iar acesta poate fi definit, la nivel formal, ca relație între
actanți.
Pe urmele lui Tesniere, Courtés postuleaz ă o izomorfie reală între discurs și frază. El își
propune s ă aplice defini ția sintactic ă a frazei simple la analiza discursului, în speran ța de a trasa
« liniile unei veritabile sintaxe narative , care, spre deosebire de sintaxa frazei, s ă opereze cu
unități de text mult mai lungi.

În semiotica narativ ă, enunțul elementar se define ște ca relație-funcție (= F) între
actanți(= A) . Se naște, astfel, urm ătoarea ecua ție:
F(A 1, A2, A3, … A n)
unde num ărul actanților posibili nu este limitat: structura enun țului poate fi nu numai
binară, cum cred Martinet și Chomsky, ci și triadică, tetraedică etc. Courtés recurge la
actanți subiecți, anti-subiec ți, obiecte, destinatari, anti-destinatari etc. ( 12, p.76). În ceea ce
privește relațiile dintre actan ți sau funcțiile, el vede dou ă tipuri posibile:
– funcția-jocțiune, care corespunde permanen ței, staticului, st ării-de-lucruri;
– funcția-transformare , legată de schimbare, de dinamism.
a) Funcția-joncțiune. Un enun ț-de-stare poate fi formalzat astfel: F joncțiune (S, O) . Dar
joncțiunea poate fi și pozitivă (conjuncție), și negativă (disjuncție), de unde și cele dou ă tipuri de
neunțuri-de-stare :
a) enunțul-de-stare conjunctiv : S ∩ O
Exemple: Petre are o comoar ă
Ion este bogat
b) enunțul-de-stare disjunctiv : S ∪ O
Exemple: Petre nu are o comoar ă
Ion nu este bogat.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

162
Courtés vede aici posibilitatea multiplic ării opoziției conjunc ție/disjunc ție, prin introducerea
negației:
∩ ∪
(a avea) (a nu avea)

 
∪ ∩
(a g ăsi) (a pierde)

Joseph Courtés face o observa ție care ni se pare important ă pentru redactarea unui discurs
narativ: spre deosebire de logic ă, unde non-jonc țiunea este similar ă cu disjunc ția, în semiotic ă
cele două funcții sunt complet diferite. Una este s ă spunem «Ion nu are » și altceva este s ă
spunem «Ion a pierdut », căci a pierde trimite la un a avea anterior; la fel, a găsi înseamnă a
avea , dar trimite la o disjunc ție anterioar ă295.
b) Funcția-transformare . Un enun ț-de-acțiune∗ ia forma: F transformare (S, O) . Acest
tip de enun ț dă seamă de trecerea de la o stare la alta; în virtutea acestui fapt, obiectul (= O) nu
desemneaz ă o entitate, ca în cazul enun țurilor-de-stare, ci o relație, care este fie conjunctiv ă, fie
disjunctiv ă. Altfel spus, subiectul (= S) transform ă (= F) o stare dat ă (= O) într-o altă stare.. Se
poate spune c ă orice enun ț-de-acțiune conține două enunțuri-de-stare , unul situat în amonte și
altul în aval. Se ajunge astfel la structura unei povestiri minimale, ca aceea descris ă mai sus, dar
cu o articulare ceva mai subtil ă, dar care este susceptibil ă de multiple complic ări succesive. C ăci
în practica noastr ă discursiv ă avem la dispozi ție nu numai opozi ția permanen ță/schimbare, deci
nu numai stări și transform ări, ci și un întreg sistem de actan ți: subiectul și sbiectul. – în cazul
enunțurilor-de-stare – , cele dou ă stări succesive și subiectul ac țiunii – în cazul enunțurilor- de-
acțiune.

∗ Fr. – énoncé de faire

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

163
Pornindu-se de la cele dou ă tipuri de enun țuri, se poate ajunge la o viziune mai analitic ă
despre narativitate . Joseph Courtés a ar ătat că un enunț-de-acțiune conține încă un enunț-de-
stare , presupus. El nume ște această unitate de baz ă cu termenul de prgram narativ , pe care îl
codifică în formula PN.și căruia îi găsește cel puțin două forme posibile:
1) una care indica starea conjunctiv ă atinsă: (1) PN = F {S 1 → (S2 ∩O)};
2) alta care indic ă starea disjunctiv ă realizată: (2) PN = F {S 1 → (S2 ∪O)}.
După oricare dintre cele dou ă formule, PN nu semnaleaz ă decât starea 2, dar el
presupune, în mod natural, o stare 1 (anterioar ă), de natur ă opusă. Astfel, se poate vedea c ă
formula (1) corespunde unei transformaro care, în limbajul lui Propp, ne face s ă de la o „lips ă”
(vezi S 2 ∪O) la "înl ăturarea lipsei" ( S2 ∩O). În cazul primei formule avem procedura
numită achiziție; în cea de-a doua este vorba de privare .
Așadar, dispunem de o schem ă elementar ă care ne permite s ă distingem între
structura unei povestiri care "se termin ă bine" (formula 1) și cea a unei povestiri despre
care se spune c ă "se termin ă rău" (formula 2). Cand avem dubii cu privire la ce înseamn ă
bine și rău în cazul unei povestiri, aplic ăm următorul algoritm: subiectul ( S1) face în a șa
fel încăt celălalt subiect ( S2) să se uneasc ă / despartă de obiectul de valoare (O)296.

2.3. SCHEMA NARATIV Ă CANONICA

După cum am mai spus, unul dintre primii cercet atori care s-au interesat de structura
narativa a unui discurs in intregul sau este Vl adimir Jakovlevici Propp. Modelul sau scoate in
evidență opozitia intre “lipsa” initiala si “lichidarea lipsei”, care mercheaza finalul istorisirii. In
acesta perspectiva, propune C. Bremond, putem interpreta povestirea drept o succesiune de
degradari si ameliorari. Este luata in consider are nu atat activitatea subiectelor, cat circulatia
obiectelor.
O alta abordare adopta mai degraba punctul de vedere al subiectului: ea permite
elaborarea unor descrieri mult mai fine si o distinctie intre subiectele de stare si subiectele de
actiune . V. Propp a propus in prima faza o schema narativa canonica, articuland intregul univers
al discursului, ca succesiune de trei probe:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

164
• proba calificanta – care permite eroilor sa obtina mijloacele de actiune;
• proba decisiva (principala) – care trateaza principalul obiectiv vizat;
• proba glorificanta – care proclama faptele indeplinite.
Aceasta distribuire corespunde, in mare, sens ului vietii: acesta pelaca de la calificarea
subiectului (invatare, antrenament, initere etc.), continua prin realizarea unei opere importante si
se incheie prin sanctiune , care este in acelasi tip retributie (subiectul face avere) si recunoastere
(toti il respecta pentru ceea ce a facut si primeste decoratii).
Dupa Joseph Courté, schema narativa alcatuita din trei probe este incompleta. Sanctiunea
(sau proba glorifianta) presupune nu doar subiectul care a infaptuit actiunea (proba decisiva), dar
si un alt subiect, cel care poarta sanctiunea. El consider ă că este necesar sa introducem un nou
cuplu conceptual: destinator–destinatar . Acesti doi actanti, care sunt in relatie de implicatie
unilaterala, nu sunt pe picior de egalitate.
Cand destinatarul-subiect este sanctionat, este evident ca acest lucru se întâmpl ă în
virtutea relatiei contractuale care il leaga de des tinator. De fapt, destinatarul-subiect realizeaza
proba decisiva in urma unui contract, si petnru ca si-a tinut angajamentele primeste, la final,
retributia care I se cuvine. Daca sanctiunea este faza terminala a contractului trebuie prevazut ca
destinatorul nu este doar cel care inchide naratiunea, ci este si cel care o pune in practica, gratie a
ceea ce numim manipulare (termen care, in semiotica, es te golit de orice conotatie psiho-
sociologica sau morala, desemnand doar o relatie factica).
Manipularea initiala si sanctiunea finala – care se situeaza totdeauna in dimensiunea
congnitiva, spre deosebire de actiunea subiectului, plasata pe dimensiunea pragmatica – presupun un contract: din punct de vedere al destin atarului-subiect, contractul este propus, chiar
impus, de catre destinatorul manipulator , iar verificarea executiiei lui se efectueaza de catre
destinatorul judecator , in cadrul sanctiunii. Cand contractul ii pune in joc atat pe destinator, cat
si pe destinatar, este necesar un sistem de va lori, numit sistem axiologic (care marcheaza si pune
in joc valorile, fie pozitive, fie negative), in afara caruia nu se pot justifica nici sanctiunea si nici
manipularea. Prin raportare la acest sistem axiol ogic, destinatarul-subiect este mobilizat, astfel
incat sa efectueze un anume parcurs narativ, iar actiunea ii va fi judecata tot prin raportare la acest sistem.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

165
Fie deci urmatoarea schema narativa:

Manipulare Sanctiune

Actiune

Competenta Performanta

Aceasta schema este extrem de generala; ea se poate aplica pentru o multitudine de cazuri.
Este motivul petru care poarta numele de “sch ema caonica”. Dar nimic nu ne impiedica sa
aplicam principiul recursivitatii. De exemplu, putem presupune ca actiunea 1 corespunde unei crime si santiunea 1 judecarii ei la tribunal. Pute m sa ne imaginam un al doilea nivel de derivatie,
unde respectiva sanctiune coincide cu o actiune 2, implicand o sanctiune 2.

Manipulare 2 Sanc țiune 2

Ac țiune 2

Manipulare 1 Sanc țiune 1

Acțiune 1

In plan general, acest model poate servi drept baza unei tipologii de disursuri. Observam,
de exemplu, ca daca discursul juridic in materie penala este centrat pe sanctiune, discursul teologic, dimpotriva, se concentreaza mai mult pe manipulare, iar povestirile de aventuri sunt
orientate in primul rand pe actiune.
În cotinuare detaliem elementele schemei canonice.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

166
2.3.1. Acțiunea
Sub acest termen, subsumam in acelasi timp competenta si performanta . Aceste doua
componente sunt legate de o relatie de presupoz itie unilaterala: daca orice performanta presupue
competenta, reciproca nu este adevarata. Competenta echivaleaza cu ansamblul conditiilor
necesare pentru realizarea probei decisive – altfel spus, cuprinde tot ceea ce permite efectuarea unui plan narativ performant. Distingem competenta semantica si competenta modala .
Competenta semantica este o virtualizare a planului narativ, care va fi realizat efectiv ulterior.
Este vorba de acel savoir faire . Competenta modala este de natura sintactica. Ea este cea care
face posibila trecerea de la virtualizare la realizarea planului narativ si care poate fi descrisa ca o
organizare ierarhica de modalitati. Putem articula in stanta acestei competente prin cel putin patru
modalitati :
– a vrea;
– a trebui;
– a putea;
– a sti.

La fel si pentru formele lor negative :
– a nu vrea;
– a nu trebui;
– a nu putea;
– a nu sti.
Așadar, competenta unui subiect poate fi in acelasi timp pozitiva sau negativa .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

167
3.2. Manipularea
In acceptiunea sa semiotica, termenul manipulare desemneaza doar relatia factica potrivit
careia un enunt de actiune conduce la un alt enunt de actiune. Aceasta structura modala se
caracterizeaz ă prin faptul ca daca predicatele sunt form al indicate (si amandoua sunt de actiune),
subiectele sunt diferite: exista un subiect manipulator (in pozitie de destinator ) si un subiect
manipulat ( destinatarul ). In cea mai mare parte a povestirilor, eroul cauta si dobandeste
competenta prin performanta ulterioara. Ceea ce caracterizeaza manipularea este faptul ca
subiectul manipulat, spre deosebire de eroii de pove ste, se vede dotat cu o competenta pe care nu
a cautat-o: el este impins, de cele mai multe ori impotriva vointei sale, la realizarea unui plan
narativ dorit, cel putin la inceput, doar de catre subiectul manipulator. Expresia "a putea sa nu
faci" – care echivaleaza cu independenta si care modalizeaza cel mai des eroul – este substituita
aici de contradictoriul sau: "a nu putea sa nu faci" – care marcheaza absenta libertatii, defineste
pozitia de obedienta si supunere, care caracterizeaza subiectul manipulat.
Uneori, manipulatul este dispus sa mearga in sensul impus de manipulator. In acest caz,
el asociaza expresia "a nu putea sa nu faci" cu e xpresia "a vrea sa faci", iar manipularea poate fi
numita de tip pozitiv: dorinta manipulatului se conj uga astfel cu obligatia care ii este impusa.
Aici sunt posibile doua cazuri, daca tinem cont de cele doua dimensiuni – pragmatica si
cognitiva . Daca manipulatorul insista pe dimensi unea pragmatica si propune manipulatului un
obiect de valoare data, este vorba despre tentatie (termen eliberat aici de orice conotatie morala).
Cealalata posibilitate este de a insista pe dimens iunea congnitiva: competenta manipulatului este
prezentata de catre manipulator intr-o lumina pozitiva. Vorbim atunci despre flatare , sau – mai
larg – despre seductie . Este, de pilda, cazul educatiei cop iilor, cand parintii (manipulatorii) ii
incurajeaza sa munceasca subliniind ca ei (manipulatii) sunt capabili sa faca acel lucru.
Un alt tip de manipulare, cea negativa, es te aceea in care "a nu putea sa nu faci" nu
inseamna "a vrea sa faci", ci "a trebui sa faci". In plan pragmatic, vorbim despre intimidare : in
loc sa propuna, ca in cazul precedent, un obiect de valoare data, manipulatorul ameninta ca-i va
lua manipulatului un lucru sau altul. La nivel c ongnitiv, manipulatorul ii prezita manipulatului o
imagine negativa a competentei sale, il denigreaza, pana la punctul la care acesta va actiona
pentru a oferi o imagine de sine pozitiva. In acest caz, vorbim despre provocare . A. J. Greimas a
studiat aceasta problema si a subliniat cum "n egarea competentei" este destinata tocmai

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

168
provocarii unui "salt salutar" al subiectului, care, doar pentru acest lucru, se transforma in subiect
manipulat (evemplul cel mai cunoscut la noi, Harap Alb).

2.3.3. Sanc țiunea
Ultima componenta a schemei narative canonice se prezinta in doua forme, date de cele
doua dimensiuni – pragmatica si cognitiva.
Sanctiunea pragmatica se refera la subiectul care a realizat performanta. Aceasta
sanctiune are doua fete, caci pune in joc doi actan ti: destinatorul-judecator si destinatarul-subiect
(cel judecat). Pe de o parte, destinatorul-jud ecator face o judecata epistemica (de ordinul "a
crede că") asupra conformitatii (sau neconformitatii) performantei in raport cu datele contractului
prealabil. In contractul dintre destinator si des tinatar este inclus un sistem axiologic (implicit sau
explicit intr-un discurs dat), unde valorile sunt marcate pozitiv sau negativ: daca in viata de zi cu zi consideram in mod normal ca adevarul este o va loare pozitiva, nu este si cazul falsificatorului,
care considera ca realizarea unui fals este intotd eauna de preferat. In momentul sanctiunii,
destinatorul-judecator va evalua parcursul predefinit.
La judecata epistemica pe care o face des tinatorul judecator, raspunde, din punct de
vedere al destinatarului subiect, retributia, care este cea de a doua fata a sanctiunii pragmatice si
care justifica, de altfel, calificativul. Pentru ca a realizat performanta si si-a indeplinit angajamentele luate in contract, destinatarul-subiect primeste de la destinator contra-partida prevazuta. Dupa cum realizarea destinatarului-subi ect este conforma sau nu axiologiei, vom avea
recompensa sau pedeapsa.
Sanctiunea cognitiva . Ea nu se bazeaza pe actiune, ci pe stare. Si aici distingem cele doua
puncte de vedere ale destinatorului-judecator si ale destinatarului-subiect. Revine destinatorului-
judecator sa emita o judecata epistemica asupra realitatii probei decisive realizate de catre
destinatarul-subiect, asupra veracitatii faptelor sale.
Sanctiunea cognitiva nu corespunde doar judeca tii epistemice a destinatorului-judecator
care considera adevarate (sau false, sau secret e, sau iluzorii) faptele care ii sunt raportate,
performantele realizate, ci – in mod complementar, din punctul de vedere al destinatarului-subiect – si recunoasterii eroilor. Este vorba ai ci de ceea ce am numit mai sus proba glorificanta.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

169
Pentru a se face recunoscut ca atare de catre destin atorul judecator, eroul trebuie sa fie dotat cu o
competenta adecvata. Daca recunoasterea este, din punctul de vedere al destinatarului-subiect, un “a face sa se stie”, pentru glorif icare e nevoie de “a vrea sa faci sa se stie” si, mai ales, de “a
putea sa faci sa se stie”.
De asemenea, este demn ă de remarcat, importanta persuasiunii pe care o exercita
destinatarul-subiect pentru a suscita, la destinatorul-judecator, o actiune interpretativa corespondenta: actiunea persuasiva este o actiune cognitiva care incita destinatorul-judecator sa statueze, pornind de la manifestarile propuse, asupra imanentei corespondente dintre astept ări si
realizari.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

170

IV. APLICA ȚII

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

171

1. DEZBATEREA

1.1. DEFINI ȚII ȘI DELIMIT ĂRI. ISTORIC

1.1.1. Dezbatere, discu ție și dispută
Discuția este acea conversa ție care are o component ă argumentativ ă puternic ă. Dezbaterea
reprezintă un tip de discu ție între persoane care nu au aceea și părere în leg ătură cu un anumit
subiect și care se desf ășoară, de cele mai multe ori, într-un cadru prestabilit. Schimbul verbal este
organizat și se supune unor reguli, cum ar fi: limite de timp , durata și ordinea interven țiilor,
numărul participan ților, tema supus ă discuției. În general, dezbaterea are un public și un
moderator care vegheaz ă la buna desf ășurare a interac țiunii verbale.
Dezbaterea se caracterizeaz ă printr-un dispozitiv enun țiativ mai complex decât cel al
schimburilor private: – la un prim nivel, participan ții vorbesc și ocupă pe rând func ția de emi țător și receptor, iar
moderatorul, prin interven țiile sale asigur ă funcția de structurare a schimbului verbal;
– la un nivel secund, auditorii/(tele)spectatorii ascult ă și îi văd pe participan ții de la primul
nivel și se limiteaz ă la rolul lor de simpli receptori, simultan cu plasarea lor, de cele mai multe
ori, la rangul de principali destinatari ai me sajelor (în anumite dezbateri problema este nu
convingerea adversarului, cât a publicului = trop comunica țional). Eterogenitatea audien ței
determină eforturi pentru captarea, men ținerea și convingerea acesteia de c ătre participan ții la
interacțiune.
Dezbaterea nu vizeaz ă întotdeauna ob ținerea consensului/acordului. Astfel, ea se opune discuției
(= dialog în care interlocutorii caut ă cu bună credință și fără parti pris cea mai bun ă soluție a
unei probleme controversate iar fiecare parte este gata s ă-și modifice p ărerea dac ă i se aduc
argumente relevante). În dezbaterea electoral ă, ca și în înfruntarea juridic ă dintre acuzare și avocatul ap ărării, nu se
pune problema ca punctele de pornire s ă fie repuse în discu ție de fiecare parte. Din contr ă,

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

172
pozițiile inițiale sunt ap ărate până la sfârșit iar concesiile, dac ă intervin, privesc doar aspectele
accesorii care permit o mai bun ă susținere a esen țialului. Confruntarea nu are drept obiect
stabilirea adev ărului (cf.dialogul platonician), ci succesul b ătăliei. Ea este un discurs apropiat de
ceartă (care se na ște într-un climat de agresivitate sau de înc ăpățânare, în care nici una dintre
părți nu este dispus ă să-și schimbe p ărerea, chiar dac ă se află în fața unei argument ări
convingătoare). Fiecare actor vrea s ă învingă, chiar să-l umileasc ă pe celălalt, să-i “șifoneze”
imaginea, obiectivul fiind victoria cu orice tip de argumente. Dar dezbaterea este diferit ă de ceartă, în sensul c ă obiectivul real al p ărților aflate în interac țiune
este de a impresiona o a treia parte, judec ător sau auditoriu, care se va pronun ța asupra valorii
argumentelor utilizate. Tot spre deosebire de ceart ă, dezbaterea este condus ă de reguli stabilite,
în general, la început. Dezbaterea nu este un dialog euristic ci o form ă care asociaz ă elemente de
discuție cu elemente de ceart ă (fiind un teren al manifest ării violenței, al încălcării principiului
cooperativ și al maximelor conversa ționale).
Astfel, în cursul unui schimb verbal, putem obs erva alunecarea de la un tip la altul de dialog,
folosirea unor procedee ca atacul, argumentum ad hominem, injuria, intimidarea etc., care fac
uneori ca dezbaterea s ă capete aspectul unei certe.
Dezbaterea este o practic ă socială și instituțională. În unele cazuri, exercitarea sa este monopolul
persoanelor preg ătite special pentru aceasta – de regul ă, prin forma ție universitar ă (vezi discursul
oratoric, pledoaria etc.). Practicarea acestui tip discursiv este supus ă unei constrângeri, cea de
autorizare, de acordare a calit ății; pentru a lua cuvântul trebuie s ă o faci într-o calitate (vezi satut,
rol), să fii reprezentantul unui grup, membru al unei asocia ții etc.
Există limite care privesc durata, obiectul, momentul în care poate avea loc; exist ă reguli,
reglement ări, și, prin acestea, dezbaterea are un puterni c caracter normativ-prescriptiv. Schimbul
nu este liber, dep ărtarea de subiect, abaterea, digresiunea sunt sanc ționate prin apeluri la ordine;
limbajul dezbaterii are adesea un caracter spontan.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

173
1.1.2. Istoric
1.1.2.1. Dezbaterile antice
Forma de baz ă a dezbaterii antice reprezenta un cadru în care conduc ătorii militari și/sau politici
vorbeau în fa ța armatelor. De și apropiat ă de discurs, aceast ă formă se baza pe o opozi ție
discursivă în care oratorul îndeplinea ambele roluri. Istoria îl consemneaz ă pe Nicias, care, în
timpul expedi ției Atenei contra Siracuzei (415-413 Î.Chr.) a ținut două discursuri opuse în
conținut (unul de încurajare pentru armat ă și unul de îngrijorare și alertare pentru Adunarea
Atenei). Dezbaterile homerice (sec.IX Î.Chr.) urmau un model simplu: discu ția dintre adversari
se desfășoară în fața poporului (reuniunile sfaturilor), care ascult ă și încurajeaz ă, intervine în
dezbatere. Modelul adun ării homerice: publicul delibereaz ă după ce a auzit discursurile ținute de
cei care s-au ridicat pentru a vorbi. Cea mai mare parte a dezbaterilor democra ției ateniene ne-au
parvenit sub forma parafrazelor din opera lui Tucidide (politicienii nu- și scriau discursurile).
• Duelul oratoric. Tip de dezbatere aprins ă în cursul c ăreia nu se c ăuta consensul ci victoria;
reprezenta un exerci țiu la care publicul asista ca la un spectacol sportiv, apreciind abilitatea și
cunoștințele oratorilor. Arta controversei a cunoscut o dezvoltare deosebit ă în timpul sofi știlor
(sec V Î.Chr.) și și-a găsit o expunere sistematic ă în Topicele lui Aristotel. În leg ătură cu aceast ă
practică, Aristotel și-a formulat concep ția dialectic ă, a cărei particularitate este de a reînnoda cu
o tradiție respins ă de Platon, aceea a retorilor și sofiștilor. Dialectica reprezint ă pentru Aristotel o
artă a probabilului, a verosimilului, care permite supunerea oric ărei teze la testul pro și contra.
• Discursul fictive. O altă formă a dezbaterii antice o constituia sistemul de discursuri fictive
concepute pentru dezbateri imaginare cum ar fi , de exemplu, discursurile compuse între 380-339
Î.Chr. de Isocrate.

1.1.2.2. Dezbaterile medievale
În Evul mediu, dezbaterea ia forma unui gen poetic dialogat, cultivat de trubaduri și truveri, de la
începutul sec.XII, la început în latin ă (disputatio ), apoi în variantele “vulgare” ale limbilor
(franceză, în special). Dezbaterea reprezen ta un duel verbal în cursul c ăruia adversarii se
măsurau cu “arme retorice” și în care conta, în primul rând, func ția ludică și nu stabilirea
învingătorului.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

174
• Disputatio în perioada medieval ă are caracterul unui cod ritualizat ale c ărui percepte erau
adunate într-un tratat numit Ars obligatoria (sec.XV), care guverna disputatio pentru a împiedica
devierea discu ției de la problemele principale. Principa lul izvor pentru materialul tematic îl
constituiau Topicele lui Aristotel.
În sec.XVI, disputa a luat forma discu ției publice asupra marilor probleme ale teologiei, istoria
înregistrând celebra disput ă de la Berna (1528).
• Dezbaterea în literatur ă. Istoria literaturii înregistreaz ă genul dezbaterii sub forma unei
opere desf ășurate ca o discu ție între mai multe persoane (sau personific ări, abstractiz ări) asupra
unei teme date. Fic țiunea impune prezen ța unui judec ător, căruia îi revine de obicei, rolul de a
decide asupra problemei puse în discu ție.
Dezbaterea în literatur ă consemneaz ă, printre altele, operele lui Aristofan (445-386 Î.Chr) – Norii
(423 Î.Chr), Broaștele (405 Î.Chr); ale lui Teocrit (315- 250 Î.Chr) și Virgiliu (sec.I.Î.Chr),
lucrarea chinezeasc ă de filozofie politic ă: Dezbaterea asupra s ării și a fierului (81 Î.Chr )
concepută ca un dialog între ideile cofucianismului și cele ale guvernului și, peste secole,
Dezbaterea dintre inim ă și corp a lui François Villon (1431-1463) și Divanul sau Gâlceava
înțeleptului cu lumea a lui Dimitrie Cantemir (1673-1723).

1.1.2.3. Dezbaterile moderne
Dezbaterea public ă modernă ia forma dezbaterii televizate, a talkshow-ului, marcate de prezen ța
moderatorului și desfășurate în fa ța unui auditoriu invizibil sau prezent.
În acest context, dezbaterea-polemic ă favorizeaz ă alunecarea c ătre spectacol. Schimbul verbal
scapă adesea controlului moderatorului. Procedeele tipice ale interac țiunii verbale constau în
suprapuneri, demaraje concuren țiale, competi ție pentru înscrierea la cuvânt, ratarea conversa ției
etc.
Tipologia emisiunilor de dezbatere televizat ă:
– Dezbaterea electoral ă cu prezen ța unor ziari ști;
– Dezbaterea-maraton cu un num ăr mare de participan ți;
– Dezbaterea-discu ție: schimbul verbal se desf ășoară asupra unei teme problematizate care se
desfășoară pe un fond de curtoazie; emisiunea este agrementat ă cu interviuri înregistrate care
susțin linia argumentativ ă (vezi, de exemplu, emisiunea Orient expres ).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

175

1.2. STRATEGII INTERAC ȚIONALE ÎN DEZBATERILE TELEVIZATE

1.2.1. Cadrul teoretic
Analiza modelului integrativ al lui Willis Edmonson pune în eviden ță existența a cinci tipuri
fundamentale de mi șcări interac ționale (W. Edmonson 1981: 86-89, apud Liliana Ionescu-
Ruxăndoiu 1995:52):
OFERTA: se introduce o tem ă de conversa ție
SATISFACEREA: se comunic ă emițătorului precedent faptul c ă intenția sa perlocu ționară a
fost eficient ă
RESPINGEREA: emi țătorul încearc ă să-l determine pe partener s ă-și retragă complet oferta
inițială; o asemnea mi șcare reflect ă neconcordan ța cu inten țiile
perlocuționare ale partenerului
CONTRACARAREA: emi țătorul încearc ă să amendeze con ținutul mișcării
precedente, determinându-l pe partener s ă revină parțial asupra spuselor
sale; în acest caz, oferta este acceptat ă, dar numai într-o versiune
modificat ă
RE-OFERTAREA: ini țiatorul unui schimb propune o versiune modificat ă a primei sale oferte;
esența noii versiuni nu mai este identic ă cu cea a versiunii ini țiale
Modul specific de structurare a dezbaterii poate fi f ăcut dintr-o dubl ă perspectiv ă:modelului
conversațional al etnometodologilor
1 (H.Sacks, E. Schegloff, G. Jefferson) și cel integrativ al lui
W.Edmonson.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

176
1.2.2. Aplica ții: dezbaterea de idei la televiziune
Următoarea aplica ție va avea ca text ilustrativ dezbaterea televizat ă în Olanda, avându-i ca
protagoni ști pe Michel Foucault și Noam Chomsky, cu tema “Natura uman ă, dreptatea împotriva
puterii“, noiembrie 1971 ( in Michel Foucault, Dits et écrits , II:1970-1975).

1.2.2.1. “Spuse și scrise” / “Dits et écrits”
1 M. Foucault : Dacă vreți, voi fi un pic nietzschean. În al ți termeni, mi se pare c ă ideea de
dreptate este în ea îns ăși o idee care a fost inventat ă și pusă în practic ă în diferite tipuri de
societăți ca un instrument de c ătre o anumit ă putere politic ă și economic ă sau ca o arm ă
împotriva puterii politice și economice. Dar mi se pare c ă orcium, no țiunea îns ăși de
dreptate func ționează în interiorul unei societ ăți de clasă ca o revendicare f ăcută de clasa
oprimată și ca o justificare din partea opresorilor.
2 N. Chomsky : Nu sunt de acord.
3 M. Foucault : Și, într-o societate f ără clase, nu sunt sigur c ă am mai avea de ce s ă
folosim no țiunea de dreptate.
4 N. Chomsky : Aici nu sunt de loc de acord. Cred c ă există un fel de baz ă absolută – dacă
insistați, mă voi afla într-o pozi ție delicată, pentru c ă nu pot să o dezvolt în mod clar – care
se bazeaz ă în cele din urm ă pe calitățile umane fundamentale, pe care se fundamenteaz ă o
“adevărată” noțiune de justi ție.
Cred că este pu țin pripit s ă caracteriz ăm sistemele noastre judiciare drept simple
instrumente de opresiune de clas ă; nu cred c ă ele sunt a șa ceva. Eu cred c ă ele reprezint ă,
de asemenea, alte forme de opresiune, dar ele sunt, în acela și timp, expresia unei c ăutări a
adevăratelor concepte de justi ție, onoare, dragoste, bun ătate și simpatie, care sunt reale,
după părerea mea. [… ]
5 M. Foucault : Bun, mai am timp pentru a r ăspunde?
6 F. Elders : Da.
7 M. Foucault : Cât timp? Deoarece…
8 F. Elders : Două minute.
9 M. Foucault : Ei bine, eu zic c ă este injust…
10 N. Chomsky : Sigur că da.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

177
11 M. Foucault : Nu, dar nu pot r ăspunde în a șa scurt timp. Voi spune pur și simplu
umătoarele lucruri. În cele din urm ă, această problemă de natură umană, din moment ce a
rămas pusă în termeni teoretici, nu a provocat discu ții între noi. [… ]
Pe de altă parte, când am discutat despre problema naturii umane și a problemelor politice,
au apărut diferen țele între noi. Contrar celor pe care le gândi ți, dumneavoastr ă nu puteți să
mă împiedica ți să cred că aceste no țiuni de natur ă umană, de dreptate, de realizare a
esenței umane sunt no țiuni și concepte care s-au format în interiorul civiliza ției noastre, al
tipului nostru de cunoa ștere, în forma noastr ă de filozofie, și că, drept consecin ță, aceastea
fac parte din sistemul nostru de clase, și nu se poate, oricât de regretabil ar fi, s ă investim
cu valoare aceste no țiuni pentru a descrie sau a justifica o b ătălie care ar trebui—care
trebuie în principiu—s ă bulverseze chiar fundamentele societ ății noastre. Este aici o
extrapolare c ăreia nu îi v ăd justificarea istoric ă. Aceasta este problema…
12 N. Chomsky : Este clar.
13 F. Elders : Domnule Foucault, dac ă ați fi obligat s ă descrieți societatea noastr ă actuală
în termeni împrumuta ți din patologie, care form ă a nebuniei v-ar impresiona cel mai mult?
14 M. Foucault : În societatea noastr ă contemporan ă?
15 F. Elders : Da.
16 M. Foucault : Vreți să vă spun care este maladia de care sufer ă cel mai mult societatea
noastră?
17 F. Elders : Da.
18 M. Foucault : Definiția bolii și a nebuniei, precum și clasificarea formelor de nebunie,
au fost făcute de așa manieră încât să excludă un anumit num ăr de oameni din societatea
noastră. Dacă societatea noastr ă s-ar fi definit ca nebun ă, atunci ea îns ăși s-ar fi exclus.
Din rațiuni de reform ă internă societatea dore ște să practice excluderea.
Nimeni nu este mai conservator decât persoanele care v ă spun că lumea modern ă este
atinsă de anxietate sau de schizofrenie. Este de fapt o manier ă abilă de a exclude anumite
persoane sau anumite tipuri (scheme) de comportament. [… ] La limită, aș spune că societatea noastr ă este atins ă de o boal ă cu adevărat curioas ă, foarte
paradoxal ă, al cărei nume nu l-am descoperit înc ă; și această maladie mintal ă are un
simptom foarte curios, care este chiar simptomul care a provocat maladia mintal ă. Iată
răspunsul.
[Extras din dezbaterea dintre Michel Foucault și Noam Chomsky, noiembrie 1971 ( in
Michel Foucault, Dits et écrits , Gallimard, 1994, II, p. 504-507)].

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

178

ANALIZA DEZBATERII
Situația retoric ă în care are loc dezbaterea dintre Michel Foucault și Noam Chomsky este
reprezentat ă de emisiunea televizat ă.
Din perspectiva participan ților la interac țiune se poate afirma c ă există două planuri:
– primul, cel care îi grupeaz ă, în ordinea intr ării, pe locutor (M. Foucault), pe interlocutor (N.
Chomsky) și pe moderator (F.Elders);
– al doilea plan este alc ătuit din publicul prezent în studio și din publicul telespectator.
Discursul se adreseaz ă explicit, participan ților activi (interlocutor direct și moderator) și,
implicit, publicului (telespectator, care este de fapt principalul destinatar).
Dezbaterea începe cu prezentarea problemei de interes care va constitui centrul de interes al
dezbaterii : ideea de dreptate este în ea îns ăși o idee care a fost inventat ă și pusă în practic ă în
diferite tipuri de societ ăți ca un instrument de c ătre o anumit ă putere politic ă și economic ă sau
ca o armă împotriva puterii politice și economice… no țiunea însăși de dreptate func ționează în
interiorul unei societ ăți de clasă ca o revendicare f ăcută de clasa oprimat ă și ca o justificare din
partea opresorilor .
Tema discu ției este introdus ă printr-o opera ție de modalizare : Dacă vreți…și prin afirmarea
poziției de pe care va fi abordat ă: voi fi un pic nietzschean . În alți termeni, mi se pare c ă ideea de
dreptate…

Situația de înfruntare este eviden țiată de dezacordul dintre parteneri:
2. N. Chomsky : Nu sunt de acord.
4. N. Chomsky : Aici nu sunt de loc de acord
Contracararea și re-ofertarea sunt sus ținute de o serie de procedee, cum ar fi:
1. apofaza (“figur ă care const ă în răspunsul înso țit de motivare, ce-l d ă oratorul unei
întrebări ipotetice a adeversarului”):

N. Chomsky : Aici nu sunt de loc de acord. Cred c ă există un fel de baz ă absolută—dacă
insistați, mă voi afla într-o pozi ție delicată, pentru c ă nu pot să o dezvolt în mod clar—
care se bazeaz ă, în cele din urm ă, pe calit ățile umane fundamentale, pe care se
fundamenteaz ă o “adevărată” noțiune de justi ție.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

179
Cred că este pu țin pripit s ă caracteriz ăm sistemele noastre judiciare drept simple
instrumente de opresiune de clas ă; nu cred c ă ele sunt a șa ceva. Eu cred c ă ele reprezint ă,
de asemenea, alte forme de opresiune, dar ele sunt, în acela și timp, expresia unei c ăutări a
adevăratelor concepte de justi ție, onoare, dragoste, bun ătate și simpatie, care sunt reale,
după părerea mea.
2. folosirea unui argument nedemonstrabil: N. Chomsky : …dacă insistați, mă voi afla într-o pozi ție delicată, pentru c ă nu pot să o
dezvolt în mod clar…
3. folosirea unei etichet ări axiomatice:
N. Chomsky : … calitățile umane fundamentale, pe care se fundamenteaz ă o “adevărată”
noțiune de justi ție.

Alte schimburi verbale pun în eviden ță existența “contractului” dezbaterii și respectarea acestuia
de către participan ți:
5 M. Foucault : Bun, mai am timp pentru a r ăspunde? (schimbarea interlocutorului)
6 F. Elders : Da. (autorizarea interven ției verbale)
7 M. Foucault : Cât timp? Deoarece …(evaluarea situa ției)
8 F. Elders : Două minute. (autorizarea duratei pentru interven ție)

Uneori se constat ă tendințe de monopolizare a discursului și aplicarea unor strategii diverse cum
ar fi:
M. Foucaul t: Pe de alt ă parte, când am discutat despre problema naturii umane și a
problemelor politice, au ap ărut diferen țele între noi. Contrar celor pe care le gândi ți,
dumneavoastr ă nu puteți să mă împiedica ți să cred că aceste no țiuni de natur ă umană, de
dreptate, de realizare a esen ței umane sunt no țiuni și concepte care au s-au format în
interiorul civiliza ției noastre, a tipului nostru de cunoa ștere, în forma noastr ă de filozofie,
și că, drept consecin ță, aceastea fac parte din sistemul nostru de clase, și nu se poate,
oricât de regretabil ar fi, s ă investim cu valoare aceste no țiuni pentru a descrie sau a
justifica o b ătălie care ar trebui – care trebuie în principiu – s ă bulverseze chiar
fundamentele societ ății noastre. Este aici o extrapolare c ăreia nu îi v ăd justificarea
istorică. Aceasta este problema… ( ton angajat, dorin ță de confruntare, sintez ă a faptelor)
M. Foucault : când am discutat despre problema naturii umane și a problemelor politice,
au apărut diferen țele între noi. ( evaluarea pozi ției în interac țiune)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

180
M. Foucault : să investim cu valoare aceste no țiuni pentru a descrie sau a justifica o
bătălie care ar trebui—care trebuie în principiu—s ă bulverseze chiar fundamentele
societății noastre. (poziție ideologic ă)
M. Foucault : Este aici o extrapolare c ăreia nu îi v ăd justificarea istoric ă. Aceasta este
problema…
(rămânerea pe pozi ții este dublat ă de retorica respingerii)

Dezamorsarea situa ției se face adesea prin replici care redau în țelegerea, de c ătre partener, a
problemei și fac posibil ă re-ofertarea:

N. Chomsky : Este clar.

Moderatorul intervine adesea pentru a mar ca punctele de inflexiune ale dezbaterii:
13 F. Elders : Domnule Foucault, dac ă ați fi obligat s ă descrieți societatea noastr ă actuală
în termeni împrumuta ți din patologie, care form ă a nebuniei v-ar impresiona cel mai mult?
(interpelare )

Deoarece dezbaterea trebuie s ă se caracterizeze prin precizie conceptual ă, ideatică,
interlocutorul apeleaz ă adesea la strategii de “control”. Adesea, aceste strategii se
inserează în dialogul cu moderatorul:
14 M. Foucault : În societatea noastr ă contemporan ă?
15 F. Elders : Da.
16 M. Foucault : Vreți ca să vă spun care este maladia de care sufer ă cel mai mult
societatea noastr ă ?
17 F. Elders : Da.

Dezbaterea ofer ă cadrul pentru dezvoltarea unor idei prin apel la construc ții ample care
demonstreaz ă abilitatea locutorului în folosi rea unor procedee ca paradoxul, formul ări
memorabile etc.:
18 M. Foucault : Definiția bolii și a nebuniei, precum și clasificarea formelor de nebunie,
a fost făcută de așa manieră încât să excludă un anumit num ăr de oameni din societatea

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

181
noastră. Dacă societatea noastr ă s-ar fi definit ca nebun ă, atunci ea îns ăși s-ar fi exclus.
Din rațiuni de reform ă internă societatea dore ște să practice excluderea.
Nimeni nu este mai conservator decât persoanele care v ă spun că lumea modern ă este
atinsă de anxietate sau de schizofrenie. Este de fapt o manier ă abilă de a exclude anumite
persoane sau anumite tipuri (scheme) de comportament. [… ] La limită, aș spune că societatea noastr ă este atins ă de o boal ă cu adevărat curioas ă, foarte
paradoxal ă, al cărei nume nu l-am descoperit înc ă; și această maladie mintal ă are un
simptom foarte curios, care este chiar simptomul care a provocat maladia mintal ă. Iată
răspunsul.

Se poate aprecia c ă în dezbatere cea mai simpl ă structură a interac țiunii este: OFERT Ă –
SATISFACERE. Schimburile verbale integreaz ă mișcările, performate de locutori diferi ți (în ex.nostru, schimbul
are loc între moderator și un locutor), într-o succesiune ce realizeaz ă o secven ță închisă, care se
încheie cu un rezultat (satisfacerea).
OFERTA: F. Elders : Domnul Foucault, dac ă ați fi obligat s ă descrieți societatea
noastră actuală în termeni împrumata ți din patologie, care form ă a nebuniilor acesteia v-
ar impresiona cel mai mult?
SATISFACEREA: M. Foucault : Vreți să vă spun care este maladia de care sufer ă cel
mai mult societatea noastr ă?
CONFIRMAREA: F. Elders : Da.
SATISFACEREA: M. Foucault : Definiția bolii și a nebuniei, precum și clasificarea
nebunilor, a fost f ăcută de așa manieră încât să excludă un anumit num ăr de oameni din
societatea noastr ă. Dacă societatea noastr ă s-ar fi definit ca nebun ă, atunci ea îns ăși s-ar fi
exclus. Din ra țiuni de reform ă internă societatea dore ște să practice excluderea.
Nimeni nu este mai conservator decât persoanele care v ă spun că lumea modern ă este
atinsă de anxietate. Este de fapt o manier ă abilă de a exclude anumite persoane sau
anumite tipuri (scheme) de comportament.
[… ] La limită, aș spune că societatea noastr ă este atins ă de o boal ă cu adevărat curioas ă,
foarte paradoxal ă, al cărei nume nu l-am descoperit înc ă; și această maladie mintal ă are
un simptom foarte curios, care este chiar simptomul care a provocat maladia.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

182
Se pot pune în eviden ță, de asemenea, structuri complexe între participan ții la schimbul verbal:
OFERTĂ – RESPINGERE – OFERT Ă – CONTRACARARE + RE-OFERTARE:
OFERTA: M. Foucault : Dacă vreți, voi fi un pic nietzschean. În al ți termeni,
mi se pare c ă ideea de dreptate este în ea îns ăși o idee care a fost
inventată și pusă în practic ă în diferite tipuri de societ ăți ca un
instrument de o anumit ă putere politic ă și economic ă, sau ca o
armă împotriva acestei puteri. Dar mi se pare c ă oricum, no țiunea
însăși de dreptate func ționează în interiorulul unei societ ăți de
clasă ca revendicare f ăcută de clasa oprimat ă și ca justificare din
partea opresorilor.
RESPINGEREA: N. Chomsky : Nu sunt de acord.
OFERTA: Și, într-o societate f ără clase, nu sunt sigur c ă am mai avea de ce
să folosim no țiunea de dreptate.
CONTRACARARE +
RE-OFERTAREA N. Chomsky : Aici nu sunt de loc de acord. Cred c ă există un fel
de bază absolută – dacă insistați, mă voi afla într-o pozi ție
delicată, pentru c ă nu pot s ă o dezvolt în mod clar – care se
bazează în cele din urm ă pe calitățile umane fundamentale, pe
care se fondeaz ă o “adevărată” noțiune de justi ție.
Cred că este pu țin pripit s ă caracteriz ăm sistemele noastre judiciare drept simple
instrumente de opresiune de clas ă; nu cred c ă ele sunt a șa ceva.
Eu cred c ă ele reprezint ă, de asemenea, alte forme de opresiune,
dar ele sunt, în acela și timp, expresia unei c ăutări a adevăratelor
concepte de justi ție, onoare, dragoste, bun ătate și simpatie, care
sunt reale, dup ă părerea mea.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

183
1.4. DEZBATEREA ELECTORAL Ă LA TELEVIZIUNE
Motto:
“Ce este o confruntare la televiziune? O disput ă în care
sunt angajate nu atât idei, temeinicia pozi țiilor, cât
replici cu efect, cli șee construite din vreme, modalit ăți
de adresare, presta ții compuse pentru a sugera
adevăruri, a stimula anumite percep ții, a prilejui
reliefarea unor atitudini”. (Paul Dobrescu, op.cit ., p.
240)

A. Analiza dezbaterii electoral e finale din 1996 dintre candida ții Ion Iliescu și Emil
Constantinescu se va face pe baza unor fragmente desprinse din cartea lui Paul Dobrescu, Iliescu
contra Iliescu. Analiz ă din interior a campaniei electorale 1996 , Editura Diogene, Bucure ști,
1997 Trebuie men ționat că dezbaterea s-a desf ășurat în dou ă etape: prima, cea a confrunt ării directe,
guvernate de schimburile interac ționale fire ști ale conversa ției, a doua reprezentând o structur ă
mai rigid ă, constrâns ă de reguli accepate de participan ți (care și-au adresat întreb ări directe,
câte patru fiecare). STRATEGII folosite în prima parte a dezbaterii 1. Afirmarea pozi ției favorabile, a imaginii de lider al forma țiunii pe care o reprezenta:
Emil Constantinescu :
“Nu știu dacă știți, domnule Iliescu, c ă președintele Conven ției Democrate sunt eu și că
această formațiune a câ știgat alegerile generale” [ironie, suprapunere peste imaginea de
învingător] p.241
2. Atac la adresa competen ței contracandidatului:
“Deci, dac ă să spunem, nu prin absurd, ci prin votul popular normal, a ți mai obține un
mandat de patru ani, ce garan ții am avea noi c ă în următorii ani a ți face ce nu a ți făcut în
cei șapte ani? Nici una!” p. 241
… nu prin absurd, ci prin votul popular normal [formulare voit neutr ă, acceptarea jocului
democratic]

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

184
ce garanții am avea noi c ă în următorii ani a ți face ce nu a ți făcut în cei șapte ani? Nici
una!” [întrebare retoric ă; argumentul continuit ății; răspuns negativ în pozi ția finală
(poziție tare, de punctare a mesajului)]
3. Discurs complex aplicat pe program, angajant, pozi ționat pozitiv, antitetic; discurs de tip
problemă-soluție
“De fiecare dat ă domnul Iliescu vine și ne spune <<De unde ave ți bani? N-ave ți bani. Nu
se poate face>> Domnule Iliescu, a ți fost șapte ani la conducerea acestei țări, șapte ani nu
am auzit decât acest lucru: << Nu se poate face. Nu exist ă bani>>. Eu m-am angajat în
această campanie electoral ă pentru a spune c ă se poate, c ă banii exist ă, dar ei sunt fura ți
din avuția națională; ei sunt bloca ți, cum este cazul blocajului financiar de care am
discutat – care este uria ș, este ca un buget, deci este mai mare decât bugetul na țional, sunt
bani care stau, care nu produc – fie c ă este vorba de economia subteran ă, care reprezint ă,
numai prin taxele care nu se pl ătesc, dublul „Contractului cu România” p.242
De fiecare dat ă domnul Iliescu vine și ne spune „De unde ave ți bani? N-ave ți bani. Nu se
poate face”. Domnule Iliescu, a ți fost șapte ani la conducerea acestei țări, șapte ani nu am
auzit decât acest lucru: „Nu se poate face. Nu exist ă bani”. [discurs raportat]
Eu m-am angajat în aceast ă campanie electoral ă pentru a spune c ă se poate [pozi ționare
pozitivă; deschidere, promisiune]
4. Adoptarea unui discurs complex ca r ăspuns la cererea de precizare a pozi ției ce încheie
secvența contracandidatului [acuzele de înc ălcare a maximei cantit ății (nu a spus tot) și a
maximei calit ății (nu a fost sincer) bazate pe discursu l raportat (al lui Emil Constantinescu și al
unui text de ziar)]. Iată în continuare succesiunea schimburilor verbale:
Ion Iliescu : În legătură cu resursele necesare, interne și externe, mie mi se pare
insuficient fundamentat ce s-a prezentat pân ă acum în programul CDR – atât resursele
interne cât și cele externe. Pentru cel e interne, totul se rezum ă la niște resurse din
economia subteran ă, și când se poate, sigur, o s ă se intensifice rigoarea financiar ă, dar
aceasta este o chestiune de incertitudine – sau reducerea cheltuielilor administrative –
protocol ș.a.m.d. În al doilea rând s-a vorbit desp re resurse externe, un posibil credit – a
spus domnul Constantinescu – de 60 de miliarde de dolari. Întâmpl ător, am în fa ță un
articol semnat de domnul Valentin Hossu Longin în revista Cuget, a mi șcării pentru
Regatul României, care se refer ă la ceva similar, cum ar fi un concern, un consor țiu de

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

185
bănci nord-americane, japoneze, vest-europene care ar fi dispuse s ă ne ofere nou ă, spune
dânsul, vreo 40 de miliarde de dolari și spune c ă garantul acestei chestiuni ar fi Casa
Regală Română, singurul reprezentant credibil fiind Regele Mihai. A ș vrea să-l întreb pe
domnul Constantinescu dac ă la această sursă se referea dânsul când vorbea despre aceast ă
posibilă finanțare a noastr ă la nivelul de 60 de miliarde de dolari. [acuzele de înc ălcare a
maximei cantit ății (nu a spus tot) și a maximei calit ății (nu a fost sincer)].
Emil Constantinescu :
Marele om politic Nicolae Titulescu spunea: “Când am acceptat urcu șul în politic ă, am
acceptat ca în fiecare diminea ță să înghit pe stomacul gol o broasc ă râioasă”. [discurs
raportat; citat; argumentul autorit ății citate]
Este un lucru pe care trebuie s ă-l accepți că, intrând în politic ă, suferi o serie de atacuri
care nu au nici o leg ătură cu subiectul și care reprezint ă obsesii, calomnii sau teme deja
răsuflate.[generalizare; asumare implicit ă a răspunderii politice; atac]
Eu cred c ă trebuie să ne concentr ăm pe probleme reale.[reofertare]
N-avea nici o leg ătură aici Casa Regal ă și articolele citate de domnul Iliescu.[respingere a
atacului]
Mă rog [concesie], sper c ă pe parcursul emisiunii vom reu și să dăm un ton mai serios
discuției noastre…[reofertare sub forma speran ței; tăcere semnificativ ă]
Hai să vedem acum ce vom face. [ofert ă]
În primul rând, problema central ă este a agriculturii și trebuie s ă plecăm de la necesitatea
de a transforma micul proprietar de ast ăzi într-un fermier.[nu mai este și un al doilea rînd,
al treilea rând etc.]
În toți anii care au caracterizat regimul Iliescu, anual au r ămas nearate din toamn ă, din
1990 pân ă în 1996, aproximativ 5 milioane de hecatre de teren arabil, ceea ce reprezint ă
jumătate din suprafa ța arabilă a țării. Paguba noastr ă este de 7-8 milioane de tone de
cereale, cam 1,5 miliarde de dolari sau 5000 miliarde de lei produc ție agricol ă primară,
ceea ce reprezint ă aproximativ 28-30 miliarde de lei produse agroalimentare finite. Dac ă
prin lege am lua de la bugetul statului 2,5–3 miliarde de lei f ără dobânzi și fără
rambursare, cu destina ție precisă – cultivarea p ământului -, în 3-4 ani de zile agricultura,
respectiv gospod ăriile țărănești, se vor capitaliza, țăranii vor deveni fermieri
întreprinz ători, iar la bugetul statului se vor ad ăuga, pe lâng ă bugetul actual anual,
aproximativ 9000 de miliarde de lei, cu care vom asigura onorarea promisiunilor sociale din Contractul cu România. Acestea nu se vor face pe produc ția primară, pentru c ă acolo
am propus scutirea de impozit agricol, ci pe zona secundar ă. Vom pune în mi șcare

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

186
producția de tractoare, pentru c ă prin aceasta apoi se va crea front de lucru pe pia ța
internă – și pentru siderurgie, și pentru metalurgie, și pentru industria chimic ă, de
îngrășăminte și pesticide; 1,5 milioane de oameni vor avea un loc sigur de munc ă și vor
putea să rămână în mediul rural. Celelalte surse care privesc industria deriv ă în primul
rând – așa cum am mai spus, și repet acest lucru – din atacarea blocajului financiar.
Blocajul financiar – și această cifră trebuie s ă intre în mintea fiec ărui român care ne
ascultă [injonctiv] – este acum de 20 000 de miliarde de lei. Deci, tot bugetul na țional
este de 18 000 miliarde de lei. Acest lucru se datore ște exclusiv incompeten ței guvernului
– domnul Iliescu a recunoscut ieri c ă asta este [autoritate citat ă], nimeni nu poate s-o nege
– și că există tehnici, nu financiare de deblocare, exist ă stimulare a unor b ănci de
investiții, care să poată să rupă acest cerc care nu permite întreprinderilor nici cel pu țin
să-și plătească CAS-urile.[discurs de program]
Ion Iliescu : Îmi pare foarte r ău, domnul Emil Constantinescu nu r ăspunde la
“cestiune”…[Respingere glumea ță, aluzie, intertext Caragiale]
Emil Constantinescu : Ce trebuie s ă precizăm este c ă trebuie [repetare trebuie, ton
autoritar] s ă fie discutate afirma țiile mele, și nu ce cite ște domnul Iliescu prin diferite
ziare. Or, Contractul cu România nu este legat în nici un fel de acest lucru, nu are nici o
legătură cu suma de 50 de miliarde de dolari pe care le discut ă domnul Iliescu; și am
arătat și în ceea ce prive ște economia subteran ă – și noi o să venim cu date chiar în
această discuție, cu date certe, care arat ă cu cât este p ăgubită economia na țională datorită
neinterven ției factorilor de resort și, în primul rând, sigur, a modului în care pre ședintele
a tratat aceast ă problemă.
Emanuel Isopescu: Domnule Constantinescu, v ă mulțumim.
Ion Iliescu : Dumneavoastr ă vă uitați propriile afirma ții. Dumneavoastr ă vă aparține
afirmația cu 60 miliarde de dolari. Ceea ce am citat acum se refer ă la 40 de miliarde, la
fel de neserioas ă. La asta m ă refeream, nu la altceva. [atac; acuz ă de încălcare a maximei
calității, a cantit ății, a relevan ței]
Emil Constantinescu : Dar nu discutam aceast ă problemă.[respingere]
Ion Iliescu : Bine, m ă refeream la resursele care pot fi antrenate pentru aceast ă
modernizare…[reofertare; autocorectare; întrerupere]
Emil Constantinescu : Dumneavoastr ă aveți o imagine primitiv ă [atac la persoan ă,
insultă] în care v ă imagina ți că cineva cu un sac de bani pe care-i depune
undeva…[analogie; exemplu; neclar; întrerupere]

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

187
Ion Iliescu : Vedeți? [“vedeți” apare atât ca un act de reac ție la o interven ție anterioar ă,
cât și ca un element ce ține de domeniul modalit ății – de identificare, de certitudine, de
evaluare a situa ției]
Emil Constantinescu : Este vorba de investi țiile strategice care se vor face în România pe
o perioad ă îndelungat ă de timp. [reofertare; revenire la program]

“Dezbaterea final ă este un punct culminant. De ea se leag ă marile speran țe, mai ales când
“meciul” nu este decis, în mod clar, în celelalte reprize”. Cadrul dezbaterii electorale la televiziune impune adesea o structur ă de tip OFERT Ă + ATAC.
Această dinamică este ilustrat ă, de exemplu, de seriile de patru întreb ări directe pe care și le-au
adresat candida ții în dezbaterea final ă din 1996. Vezi Paul Dobrescu, op.cit., p. 249 și urm.

Emil Constantinescu :
1. Domnule Iliescu, a ți declarat la televiziune, chiar la Televiziunea Român ă că sunteți liber
cugetător. Aceasta conform tuturor dic ționarelor limbii române înseamn ă ateu,
necredincios sau f ără Dumnezeu. Sigur c ă omul se poate schimba. Pot s ă se produc ă chiar
zguduiri suflete ști. La Antena 1, în dialogul pe care l-am avut, v-am întrebat dac ă credeți
în Dumnezeu. A ți dat, sigur, un r ăspuns care mie, a șa ca om, mi s-a p ărut neconving ător.
Acum aș vrea să vă întrb, pentru c ă totuși suntem într-o țară creștină, vă este frică de
Dumnezeu, domnule Iliescu?
2. Domnule Iliescu, știți sau v-a ți gândit cum poate o familie cu dou ă salarii medii s ă
crească doi copii? [atac implicit Emil Constantinescu are doi copii și știe, Ion Iliescu nu
are copii; populism]
3. Ieri a fost adus ă în discuție problema caselor, aceast ă obsesie a dumneavoastr ă – a caselor
naționalizate, problema chiria șilor, pe care le-am l ămurit în sfâr șit acum. Chiria șii sunt
lămuriți. Dacă nu sunte ți dumneavoastr ă lămurit, asta este alt ă problem ă. Tocmai de
aceea, vreau s ă vă pun o întrebare legat ă de acest lucru, pentru c ă, la un moment dat, a ți
ridicat problema casei de serviciu. În lege este prev ăzută o locuin ță de protocol. A ți
afirmat că sunteți chiriaș. Ce aveți de gând s ă faceți cu locuin ța pe care o de țineți? Doriți
să deveniți proprietar?
4. Este o întrebare care, cred eu, dep ășește cadrul unor întreb ări conven ționale, pentru c ă se
referă la probleme de mare interes na țional. Ea se leag ă de discuția noastră anterioar ă. Și
ea se leag ă de lipsa de transparen ță, în general care a caracterizat și activitatea

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

188
Ministerului de Externe, și a Președinției. Tratatul de la Var șovia a fost desfiin țat practic
prin Protocolul de la Praga din 1 iulie 1991. Este adev ărat că a mai fost o intrare în
vigoare în 18 februarie 1993 – oficial ă. În acea clip ă, deci, când s-a desfiin țat Tratatul de
la Varșovia, trebuia ac ționat pentru scoaterea din vigoare a tuturor prevederilor care
permiteau trupelor ruse ști să intre în România. Am în fa ța mea dou ă documente care
provin de la Ministerul de Externe. Primul dintre ele este din 4 mai 1995 și are nr. 11898
al Ministerului Afacerilor Externe:
NOTĂ
Avînd în vedere specificul deosebit al reglement ărilor Conven ției între Guvernul RSR și
Guvernul URSS asupra disloc ării temporare și reciproce a unei p ărți din forțele maritime militare
în marea teritorial ă, în porturile și bazinele maritime militare din Marea Neagr ă și pe Dunăre,
precum și pe aeroporturile p ărților contractante, dac ă acest lucru va fi impus de situa ție,
propunem ca Ministerul Afacerilor Externe s ă acționeze pentru includerea pe agenda primei
ședințe a Consiliului Suprem de Ap ărare al Țării a analizei ini țiativei denun țării acestei
convenții, astfel cum a fost propus ă prin Memorandumul nr.I-II. 4843, din septembrie 1994,
semnat de ministrul afacerilor externe și avizat de ministrul ap ărării naționale. Alineatul 2.
Precizăm că Memorandumul amintit a fost înaintat spre aprobare domnului Ion Iliescu,
președintele României, la data de 3 noiembrie 1994”.

Al doilea document:
“Dlui Teodor Mele șcanu, ministru de stat, Ministru al Afacerilor Externe
notă de audien ță
La data de 8 noiembrie a.c. (este vorba de 1995, n.a.), cu nr. de înregistrare 4492, Dl
ministru-consilier Aurel Preda, director adjunct al DJT, l-a chemat în audien ță pe dl
Vladimir Gusak, ministru-consilier al Ambasadei Federa ției Ruse la Bucure ști. Au
participat dnii Dan Tudor, referent la DJT, și T.Triaputin, secretar I la Ambasada ”
Federației Ruse. Dl Preda a ar ătat că, în contextul negocierilor româno-ruse asupra
actualizării acordului juridic bilateral, situa ția juridic ă a Conven ției…” ș.a. Având în
vedere aceste argumente – ca s ă nu mai citesc – ar ăta că partea român ă consideră această
convenție caducă și neaplicabil ă la relațiile româno-ruse. În acest sens, am înmânat
diplomatului rus Nota verbal ă H-014358 privind declararea caducit ății Conven ției,
rugându-l pe acesta s ă informeze ministrul afacerilor externe rus. De ce a durat atâta timp?

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

189
Dionisie Șincan : Aș vrea să vă atrag aten ția că întrebarea a durat trei minute.[interven ția
moderatorului] Emil Constantinescu : Da. Cu asta nu mai am alt comentariu. De ce a durat atâta timp? De
ce acest lucru nu a fost știut și de ce România s-a aflat într-o situa ție în care – noi suntem o
țară mică, iar Rusia este o țară mare, se putea considera c ă oricum situa ția impune, ar fi
putut să impună [corecție, epanortoz ă], o astfel de deplasare. Pe de alt ă parte, a durat mult
prea mult, pân ă în noiembrie 1995, dup ă ce România î și declarase și susținuse intrarea în
NATO. Asta deloc nu coincidea cu conduita [pe] care trebuie s ă o aibă o țară care aspir ă
să intre în NATO. Dup ă părerea mea situa ția este extrem de grav ă…
Ion Iliescu :
1. Ați afirmat la o emisiune realizat ă de BBC c ă veți opri subven țiile către regiile autonome.
Dacă știți care sunt regiile subven ționate, ce implica ții economice și sociale ar avea
aplicarea m ăsurilor dvs?
2. Aș vrea să vă pun o întrebare în leg ătură cu pensiile. A ți făcut două afirmații din acest
punct de vedere: pe de o parte, scoaterea de sub controlul guvernului dvs. a bugetului
asigurărilor sociale și fondul de pensii. Scoaterea de sub controlul statului, am în țeles, și
reînființarea Casei Autonome a Pensiilor pe baz ă privată. Și, de asemenea, în leg ătură cu
pensiile țăranilor: la Ruginoasa a ți declarat c ă veți mări pensiile țăranilor. Nu
dumneavoastr ă le veți mări [reformulare; autocorec ție; anticipare a unui atac], dar ve ți
milita pentru m ărirea pensiilor țăranilor pân ă la nivelul celor de la ora ș. După aceea, v-a ți
corectat și ați venit cu alt ă cifră. Chiar aceast ă oscilație nu înțeleg pe ce se bazeaz ă. Dar aș
vrea să vă întreb, în principiu, inclusiv pentru țărani [populism; exponent] cum o s ă le mai
asigurați chiar și pensia pe care a ți menționat-o, dac ă se scoate de sub garan ția statului
asigurarea pensiilor? Pentru c ă țăranii nu au surs ă proprie de alimentare a fondului de
pensii, se face din bugetul statului. Altminteri, dac ă sunt scoși din bugetul statului r ămân
complet neacoperi ți. Nu are cine s ă le mai asigure (pensia).
3. Cu o lun ă în urmă, domnul Constantinescu m ă soma pe un ton vehement s ă convoc
Consiliul Suprem de Ap ărare a Țării pentru a lua o atitudine fa ță de schimbarea din func ție
a generalului Lebed, fapt ce ar fi creat o situa ție care, spunea domnul Constantinescu în
comunicatul din 18 octombrie, ar putea pune în pericol stabilitatea întregii Europe. Dânsul
aprecia c ă răspunsul meu la acest eveniment a fost șovăielnic și echivoc, întrucât am
declarat c ă este vorba de o problem ă internă a Rusiei. Cum apreciaz ă acum domnul
Constantinescu ce mi-a recomandat mie atunci?

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

190
4. Pe mine m-a surprins afirma ția dumneavoastr ă de ieri, c ă România nu a respectat
embargoul impus Iugoslaviei. Și n-ați răspuns la întrebarea mea: dac ă știți ce pierderi
economice a avut țara noastr ă în urma respect ării acestui embargo, ce sacrificii s-au f ăcut
și dacă cumva cunoa șteți aprecierile pe care le-au f ăcut cei abilita ți să estimeze modul în
care România și-a respectat obliga țiile în leg ătură cu embargoul din Iugoslavia –
organisme interna ționale ș.a.

B. Vom urm ări în continuare cum se realizeaz ă SATISFACEREA unei OFERTE- ATAC care
apare, în general, în condi țiile în care locutorul se afl ă pe o pozi ție vulnerabil ă sau defavorizat ă.
Analiza se va baza pe textul c ărții lui Ion Iliescu, Momente de istorie, vol.III (vezi bibliografia)
care reproduce dezbaterea final ă radiotelevizat ă din 7 octombrie 1992.
Emil Constantinescu î și susține și își protejeaz ă imaginea pozitiv ă în două etape:
1) locutorul î și exprimă satisfacția față de strategia adoptat ă de interlocutor în dezbatere
2) locutorul î și afirmă disponibilitatea, chiar mul țumirea de a putea contribui la dialogul
propus Ion Iliescu: OFERT Ă-ATAC
Deci, în primul rând, cu privire la Constitu ție, caracterul ei, în ce fel poate domnul
Constantinescu s ă se angajeze în fa ța electoratului s ă apere o Constitu ție pe care, din
start, o consider ă nedemocratic ă […]? Este prima întrebare.
A doua, tot legat ă de constitu ție, în primul articol al Constitu ției se define ște statul
român, cu cinci componente ale sale: stat na țional, unitar, i ndependent, suveran și
indivizibil […]. Deci, cele cinci componente. În Declara ția de la Cluj, la care a ți făcut
referire, în toate cuvânt ările dumneavoastr ă ați omis cuvântul “na țional”. Cred c ă nu este
o omisiune întâmpl ătoare. De ce ocoli ți această component ă a definirii statului nostru?
[interpelare pe ton dur, populism] Ave ți rezerve asupra ei? […implicit, t ăcere
semnificativ ă]
Al treilea element, apropo de Constitu ția republican ă, ați dat o declara ție solemn ă – că
veți respecta aceast ă Constitu ție republican ă. În acela și timp […] a ți manifestat clar
opțiunea dumneavoastr ă monarhic ă [punerea adversarului în contradic ție cu el însu și;
vorbe (declarativ solemn) – fapte (ambiguu, manifestat)]. Cum se împac ă, deci, aceste trei
elemente cu angajamentul pe care vi-l lua ți în fața electoratului român – de a fi un
președinte al României, al statului bazat pe aceast ă constituție?
Emil Constantinescu :
SATISFACERE:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

191
“Aici este problema și mă bucur că introducerea, chiar dac ă a fost mai agitat ă, a fost un
apel la sinceritate.” REOFERTARE
Văd că ați devenit foarte ofensiv, îns ă – în termenii tenisului – m ă ajutați foarte mult,
adică mi-ați ridicat la plas ă exact mingiile pe care le a șteptam. [ironie, lansarea ofertei de
a continua; “v ăd” cu sensul “constat” ]
Ion Iliescu :
CONTRACARARE
Adică v-am oferit un serviciu, pentru c ă la tenis nu se ridic ă la plasă [precizare ironic ă]
Emil Constantinescu :
REOFERTARE Ați servit bine. [acceptarea reformul ării; din perspectiva locutorului dezbaterea poate
continua] p. 479.

Uneori, menajarea imaginii interlocutorului este formal ă, ironică și introdus ă într-o secven ță de
satisfacere amplificat ă.

Ion Iliescu :
OFERTĂ-ATAC
[…] Dumneavoastr ă ați deschis aceast ă discuție (despre problema na țională, n.n.)
Emil Constantinescu :
SATISFACERE, AMPLIFICARE
Da, eu am deschis-o și am deschis-o bine.[efect de insisten ță]
Lucrurile merg ca într-un fel de scenariu perfect în care replicile se leag ă bine unele de
altele, și am spus și ieri [ renvoi, strategia continuit ății și a consecven ței discursului
propriu] – la volei v-a ți referit – parc ă îmi ridica ți la plasă mingi, ca s ă trag mai bine
[ironie, limbaj colocvial, strategie populist ă].
SATISFACERE (a unei direc ții neimportante)
Ion Iliescu :
Am jucat volei în tinere țe. [confesiune; trimitere la discu ția din ziua precedent ă;
argumentul competen ței în utilizarea corect ă a cuvintelor, expresiilor; strategie populist ă]
SATISFACERE, AMPLIFICARE (menajarea ironic ă a imaginii interlocutorului; atac
disimulat)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

192
Da. Sunte ți colaboratorul cel mai apropiat al meu. Trebuie s ă recunosc c ă cel mai mare
sprijin în acest ă dezbatere îl primesc din partea dumneavoastr ă, mărturisesc, și este un
lucru elegant. p. 557-558.

1.4. DEZBATEREA ELECTORAL Ă ȘI PRINCIPIUL POLITE ȚII

După Brown și Levinson (1978: 70-72), actele care reprezint ă o amenin țare pentru imaginea
pozitivă a interlocutorului (receptor sau destinatar) sunt:
– insultele, acuza țiile, provoc ările, criticile, formul ările ironice;
– expresiile unor emo ții violente;
– menționarea unor subiecte tabù;
– inserarea în discu ție a unor informa ții pe de o parte, compromi țătoare la adresa interlocutului
și, pe de alt ă parte, avantajoase pentru locutor (laude);
– necooperarea manifest ă, punctată prin întreruperi sau prin elemente nonverbale (a nu urm ări
ochii, fața interlocutorului; a te face c ă nu auzi, a privi în tavan) și paraverbale (asociate
celor nonverbale: sunete care denot ă lipsa aten ției, fluierat etc.).
Actele ce amenin ță imaginea negativ ă a interlocutorului (unele dintre ele suprapunându-se cu
cele de mai sus, semnifica ția lor fiind decodabil ă numai în context) sunt:
– cererile, ordinele, sugestiile, sfaturile, provoc ările, avertismentele, formul ările prin care i se
(re)aminte ște să facă ceva;
– ofertele, promisunile, complimentele care exercit ă o presiune asupra interlocutorului pentru
a-l determina s ă ia o anumit ă atitudine;
– expresiile invidiei, ale admira ției (excesive), ale unor st ării emoționale, afective puternice
(ură, dorință, mânie, furie etc.).
Pentru a ilustra tipurile de acte care amenin ță puternic imaginea pozitiv ă a partenerilor la
dezbatere, vom analiza dezbaterea final ă radio-televizat ă din 7-8 octombrie 1992 dintre Emil
Constantinescu și Ion Iliescu. Cum este și firesc, imaginea locutorului apare în și prin formul ările
interlocutorului: Imaginea lui Emil Constantinescu va fi afectat ă de:
1. Acuza ția de partizanat și de abordare nedemocratic ă a problemelor:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

193
Ion Iliescu :
“Dumneavoastr ă definiți forțe democratice doar pe cele care sunt grupate în Conven ția
Democratic ă și care vă sprijină pe dumneavoastr ă. Este o manier ă nedemocratic ă de a
aborda lucrurile”.

2. Acuza ția de introducere în discurs a unor informa ții incorecte, neverificate (p. 570)
3. Acuza ția de oportunism politic, atunci când EC î și “adecveaz ă” limbajul, tonul etc. în func ție
de interese (p. 555, 595)
4. Acuza ția referitoare la arogan ța și atitudinea jignitoare la adresa electoratului [strategie
populistă]:
Ion Iliescu :
“…a eticheta electoratul, în sensul c ă unii au optat pentru democra ție, iar alții spre
nedemocra ție, este o jignire…” (p. 550)

5. Acuze complexe care pun în eviden ță existența unei contradic ții între vorbele și atitudinile
contracandidatului [tema extremismului și a totalitarismului]:
“…manifest ările extremiste cele mai deranjante s-au organizat de c ătre susținătorii
dumneavoastr ă…” (p. 550)
sau
“Deci, mi se pare c ă nu manifesta ți …consecven ță în legătură cu principiile pe care le
proclamați și această atitudine arogant ă de tratare a altor for țe care nu sunt de acord cu
mine ca nefiind democrate este, ierta ți-mă {introducerea printr-o formul ă de scuză a unei
formulări dure}, o atitudine care împinge spre un nou totalitarism…” (p. 551)

6. Acuza ția de atitudine partizan ă; implicit se pune problema inconsecven ței în atitudini și a
lipsei unei perspective obiective în abordarea problemelor:
Ion Iliescu :
“…de ce s-a schimbat atitudinea dumneavoastr ă? Deci, pe de o parte, condamna ți minerii
când vin în sprijinul autorit ății, chiar dac ă o fac de o manier ă brutală, dar, pe de alt ă
parte, îi saluta ți atunci când atac ă instituții publice și ordinea de drept.”

7. Acuza ția de a avea un plan ascuns care va fi scos la iveal ă în condiții favorabile:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

194
Ion Iliescu :
“Ce drepturi și libertăți suplimentare fa ță de cele înscrise în Constitu ție doriți să se acorde
minorității maghiare din România?…” (p. 557)

În mod simetric, imaginea lui Ion Iliescu va fi afectat ă de enunțurile lui Emil Constantinescu
referitoare la: 1. Semnalarea contradic ției dintre fapte și vorbe
Emil Constantinescu relev ă contradic ția dintre autoevaluare și apartenen ța la
nomenclatur ă pe baza declara ției interlocutorului:
Ion Iliescu : „În 1971 am devenit disident [autoevaluare] și am fost trimis spre reeducare
secretar cu propaganda în jude țul Timiș” [apartenen ța la nomenclatur ă fiind implicit ă].
sau prin folosirea exemplului: Emil Constantinescu :
“Doina Cornea a spus în timpul lui Ceau șescu ce avea de spus, în timp ce dumneavoastr ă
ați zis că ați spus, dar eu nu am v ăzut să fi luat pozi ție nici cu scrisoarea celor șase… N-
am înțeles ce ați riscat și n-o să înțeleg niciodat ă” (p. 565)

2. Acuze complexe privind ascunderea adev ărului (în leg ătură cu teroriștii implica ți în revolu ția
din decembrie, evenimentele de la Târgu-Mure ș, mineriadele, unele cazuri de corup ție;
p.491) sau a lipsei de interven ție în favoarea descoperirii adev ărului (lips ă de voință politică).
3. Acuza ții explicite referitoare la încetinirea ritmului reformei:
Emil Constantinescu :
“Ați propus o încetinire a ritmului reformei” și chiar de “nerezolvare” a problemelor în
timpul mandatului pentru care trebuie s ă-și asume răspunderea politic ă”. (p. 583)

4. Acuza ția de lipsă a calităților pe care le-ar presupune un pre ședinte
– clarviziune politic ă “într-un context istoric dat” (p. 578)
– ezitare în a- și exprima pozi ția fermă împotriva puciului de la Moscova, din 1991 (p.
582)

5. Acuza ția de populism la nivelul mesajului (p. 514) și de izolare la Cotroceni (p. 547-548)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

195

1.5. MAXIMELE CONVERSA ȚIONALE ALE LUI GRICE
ÎN DEZBATEREA POLITIC Ă

După Grice, maxima calit ății este încălcată în condi țiile în care se fac afirma ții neadev ărate,
ipocrite sau care ascund realitatea; maxima cantit ății este înc ălcată atunci când enun țul omite
informații importante.
Analiza dezbaterii finale radio-televizat ă din 7-8 octombrie 1992 dintre Emil Constantinescu și
Ion Iliescu pune în eviden ță o structur ă complexă de schimburi verbale declan șate de repro șul de
încălcare deliberat ă a maximei cantit ății (din partea lui Ion Iliescu) și de susținerea respect ării
acestei maxime în contextul dat (de c ătre Emil Constantinescu).
Conflictul este declan șat de o neîn țelegere cauzat ă de perioada pentru care Emil Constantinescu
a făcut declara ția. Neînțelegerea determin ă acuza potrivit c ăreia Emil Constantinescu ar fi fost
secretar adjunct cu propaganda într-un comitetal PCR la Universitatea Bucure ști (caz în care
funcția ar fi fost aprobat ă de Biroul 2 al CC), care este respins ă de Emil Constantinescu cu
argumentul c ă situația la care se referea era punctual ă – momentul 1989 –, când acesta era
secretar adjunct cu propaganda într-un comitet pe catedr ă.
Amplificarea discursiv ă pentru sus ținerea maximei cantit ății dă naștere la un sistem de respingeri
(care pe alocuri are aspect de ceart ă):

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

196

EMIL CONSTANTINESCU

ION ILIESCU

OFERTĂ de clarificare
Eu am spus totul, de la început.
Da.

RESPINGERE
Nu, uite aici…[suprapunere]
RESPINGERE
Ba am spus de la început. ––––––––––––––––– INTERVEN ȚIA MODERATORULUI:
Florin Brătescu
Domnilor, cred c ă…[suprapunere]
–––––––––––––––––
SATISFACERE proiectiv ă
Cred că putem să terminăm.

Că ați lucrat și la facultate, și la catedr ă?
RESPINGERE
Acum căutați să contesta ți că ați lucrat la
facultate
RESPINGERE
Bun, dar nu a ți spus de la început.
RESPINGERE cu reofertare
Deci, haide ți să fim sinceri pân ă la capăt.

SATISFACERE + OFERTA
“Deci, cu acest r ăspuns ne-am l ămurit.
[concluzie ironic ă] Dar, haide ți să intrăm în
tema dezbaterii de ast ă-seară.” (p. 476-477)

Maxima relevan ței este înc ălcată atunci când enun țul locutorului “face s ă dispară coerența
discuției”. Încălcarea acestei maxime este sanc ționată de interlocutor:
“Domnule Constantinescu, ave ți o manier ă de a dispersa tema unei discu ții, pornind de la o idee
– relațiile cu sindicatele – v-a ți extins în zeci de mii de am ănunte și probleme” (Ion Iliescu,
op.cit ., p. 549).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

197
CONCLUZII

• Dezbaterea politic ă electoral ă este prin defini ție un loc al tensiunii și al încord ării extreme,
marcat de prezen ța moderatorului și desfășurat în fa ța unui auditoriu invizibil, dar a c ărui
importanță este imens ă (alegătorii).
• În acest context, dezbaterea–polemic ă favorizeaz ă alunecarea c ătre spectacol. Schimbul verbal
scapă adesea controlului moderatorului. Procedeele tipice ale interac țiunii verbale constau în
suprapuneri , demaraje concuren țiale, competiție pentru înscrierea la cuvânt .
• Respectarea maximelor lui Grice este o problem ă de imaginie și, în special, de credibilitate a
candidaților. Chiar dac ă nu le cunosc, telespectatorii vor sim ți când un participant la dezbatere
„trișează”, când încalc ă „regulile jocului”. Cînd o persoan ă încalcă frecvent conven țiile tacite ale
unei comunit ăți de vorbitori ai unei limbi, aceasta sufer ă o important ă pierdere de credibilitate.
• Jocul de impunere a unei imagini “de votat”aleg ătorilor este dublat de inten ția permanent ă de a
“afecta” imaginea contracandidatului.

Analiza dezbaterii electorale finale din 1996 pune în eviden ță câteva strategii “de reu șită”:
1. Pe planul confrunt ării de idei, introducerea unor teme cu poten țial de risc pentru
contracandidat dă naștere la tensiuni suplimentare care declan șează schimburi verbale dinamice
(întreruperi, suprapuneri, manifestarea violen ței etc.). Confruntarea are și momente de calm, de
revenire la un ton normal, în special, ca efect al interven ției autocontrolului, a moderatorului, a
unei replici perceput ă ca un avertisment la adresa “imaginii”.

Ion Iliescu : …Bun, deci stenograma a fost un fals, dar aceast ă relatare a prezen ței
dumneavoastr ă la Paris, în 21 iulie, cu o delega ție de franco-români a Asocia ției de
prietenie a francezilor…
[întrerupere] Emil Constantinescu : Nu am avut nici o întâlnire.[nega ție]
Ion Iliescu : Este publicat.[indicarea dovezii]
Emil Constantinescu : Dumneavoastr ă ce faceți acum, vre ți să-mi scoate ți și “România
Mare”, organ de…[repro ș vehement; trimitere la o inten ție implicit ă a colocutorului]
[întrerupere]

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

198
Ion Iliescu : Nu are nici o leg ătură cu “România Mare”, sunt declara țiile dumneavoastr ă
la “Vocea Americii”, la “Europa Liber ă”…[negarea unei inten ții implicite; indicarea
dovezii]
[întrerupere]
Emil Constantinescu : În sensul în care v-am spus.[precizare calm ă]
Ion Iliescu : …în “Baricada”…[continuarea enun țului dup ă întrerupere; o nou ă
întrerupere] Emil Constantinescu : Nici o “Baricada”! Domnule pre ședinte, nu mai r ăsfoiți foi acolo!
[ton vehement; accent emfatic; injonctiv categoric; dorin ță de a închide subiectul]
Ion Iliescu : Deci, contesta ți totul? [acceptarea propunerii de a închide subiectul prin
clarificarea acestuia]
Emil Constantinescu : Absolut!
1[susținere puternic ă a punctului de vedere] (p. 481).

2. Spațiul emisiunii fiind restrâns, expunerea logic ă, riguroas ă, concisă ar trebui s ă predomine
față de formul ările stufoase, retorice. Schimburile verbale se pot concentra și pe problema
ocupării „spațiului”, în fond, a timpului alocat. As tfel, revendicarea dreptului de a î și face
cunoscut punctul de vedere poate înregistra comentarii r ăutăcioase, ironii, apel la ordinea
consimțită prin contractul dezbaterii.

Ion Iliescu : …Preocuparea dumneavoastr ă principal ă este cum s ă schimbăm Constitu ția
în acești patru ani sau cum s-o aplic ăm?
Emil Constantinescu : Am înțeles, acum nu-mi epuiza ți timpul, c ă problema nu este s ă-
mi țineți lecții mie” [ironie; stil colocvial – a ține lecții; populism implicit: nici
candidatul, nici electoratul nu are nevoie de lec ții] (p. 482).
Ion Iliescu : …Ați crezut c ă se rezum ă Constitu ția doar la aceast ă prevedere, dar ea se
referea la domeniul economiei.[ironie] Emil Constantinescu : Stați un moment, cer arbitrajul. [interven ție imperativ ă la adresa
moderatorului] Cred c ă nu este cazul ca unul dintre cei doi s ă monopolizeze total. [apel la
egalitatea șanselor “discursive” în fa ța electoratului] Ori m ă lăsați să vorbesc, ori
…[avertisment amenin țare cu privire probabil la posibilitatea de a p ărăsi dezbaterea ] Eu
cred că dumneavoastr ă aveți – îmi pare r ău că vă atrag aten ția -, ați rămas cu câteva… de
când conducea ți ședințe, adică mă puneți la punct, ca și cum dumneavoastr ă ați fi în
prezidiu …[ironie introdus ă printr-o formul ă politicoas ă; trimitere la elemente

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

199
vulnerabile din trecutul contracandida tului; generalizare pe tema “mentalit ățile nu se
schimbă”] Vă rog foarte frumos s ă așteptați. [rugăminte imperativ ă ] Mi-ați pus o
întrebare, a șteptați să vă răspund! [apel la logica conversa ției; ton autoritar] (p. 483-484).

În alte cazuri, regulile accesului la cuvânt în dezbatere sunt comentate și restabilite.
Emil Constantinescu : Domnule Iliescu, iar vorbi ți? Nu vă puteți stăpâni? [întrerupere
brutală; apostrofare; ton de ceart ă]
Fiți un om calm. [recomandare r ăutăcioasă]
Acum nu mai vorbi ți cu cineva la ședință, nu dați lecții nimănui, [aluzie la trecutul
contracandidatului; subminare a autorit ății]
V-am ascultat în lini ște cât ați pus întreb ările, așteptați să vă răspund.[apel la ordine]
Aveți obiecții la răspuns, interveni ți după aceea și discutăm. [impunerea ordinii în
dezbatere]
Altfel, nu mai putem continua…[semnalarea impasului; impunerea condi ției]

Constrângerile de timp ale dezbaterii și grija de a transmite mesajul cel mai potrivit c ătre
alegători face ca uneori întreruperile, suprapunerile s ă contribuie la “eliberarea culoarului”
pentru unul dintre candida ți. [Remarca ți negațiile prezente în toate schimburile verbale].

Emil Constantinescu :
[…] Nu am de gând s ă intru cu dumneavoastr ă tot timpul în tot felul de…[respingere
categorică; ofertă implicită de a discuta problemele importante]
[întrerupere]
Ion Iliescu :
Nu, dar nu a ți răspuns la întreb ări. [respingere; insisten ță]
Emil Constantinescu :
Așteptați, vă răspund în scris, cu asta gata, c ă nu mă examina ți dumneavoastr ă
aici…[ironie; respingere]
Ion Iliescu : Nu, dar v ă rog să dați un răspuns clar. [insisten ță]
Emil Constantinescu : Am dat un r ăspuns clar și să stabilim înc ă un lucru și vă rog foarte
mult să interveni ți [ambiguitate: ofert ă pentru contracandidat sau solicitarea interven ției
moderatorului?]

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

200
Răspunsurile eu nu i le dau dom nului Iliescu, eu le dau na țiunii, și dau răspunsurile
națiunii și gata.[pozi ție explicit ă; strategie populist ă; imperativ – și gata-]
Nu mai avem nevoie…[direc ție abandonat ă]
Dacă domnul Iliescu…[direc ție abandonat ă]
Vă rog să fiți disciplinat! [cerere imperativ ă]
La prima am r ăspuns.[satisfacere; precizare]
Nu mă mai întrerupe ți! [cerere imperativ ă]
Ion Iliescu : O faceți pe profesorul care pune la punct studentul. Ce-i asta? [contracarare;
analogie; întrebare cu rolul de a restabili conven țiile dezbaterii]
Emil Constantinescu : Dar nu v ă dați seama ce a ți făcut până acum? Nici nu m-a ți lăsat
să vorbesc. [atac; tema accesului la cuvânt, îngr ădit de contracandidat]

TEMĂ DE SEMINAR

Analizați pe larg, dup ă modelele propuse, din perspectiva modelului W. Edmonson, dezbaterea
politică electoral ă la televiziune dintre Emil Constantinescu și Ion Iliescu (pe baza textului din
volumul Ion Iliescu, Momente de istorie , vol.III, Bucure ști, Editura Enciclopedic ă, 1996, p. 469-595).
Obiectiv: studiul schimburilor verbale sp ecifice, grupate generic sub termenul strategii de atac
(incluzând ap ărarea și contraatacul), din cadrul acestui gen discursiv institu ționalizat (dezbaterea
de idei). În acest cadru, vor fi observate aspecte legate de strategiile de atac: cine și de câte ori atac ă; ce se
atacă; rolul polite ții în confruntare.
1.6. CONCLUZII GENERALE

1. Specificul dezbaterii electorale, importan ța acesteia pentru sus ținerea și impunerea unei
imagini cât mai bune în fa ța electoratului determin ă adoptarea unor strategii specifice.
2. Astăzi, strategiile de atac nu se mai dezvolt ă în planul ideologic, ci se deplaseaz ă spre
planul personal, pentru lezarea imagin ii publice a adversarului: “…trebuie g ăsite punctele
slabe ale adversarului, identificate probleme precise unde el este vulnerabil”.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

201
3. În această arenă, interacțiunea verbal ă este dominat ă de atac, respingere și contracarare .
Din perspectiva maximelor conversa ționale (Grice), se constat ă o încălcare sistematic ă a
acestora, ceea ce duce la o pierdere de credibilitate a candida ților. Acest lucru explic ă, printre
altele, criza de imagine a oamenilor politici.
4. Caracterul puternic conflictual, necoopera tiv al schimbului verbal este înso țit de un
ansamblu de mijloace paraverbale și nonverbale (unele greu de redat în textul scris).
5. Constrângerile tipului discursiv (de timp, în special) contribuie la accentuarea violen ței în
cadrul “înscrierii la cuvânt” și se manifest ă prin suprapuneri, întreruperi frecvente, lupt ă
pentru a avea ultimul cuvânt (considerat ca important pentru re ținerea mesajului rezidual sau
ca simbol al victoriei în interac țiunea verbal ă).
6. Dezbaterea final ă este un punct culminant al campaniei electorale. De și se pare c ă
dezbaterea final ă din 1996 nu a contribuit decisiv la influen țarea opțiunilor electorale, modul
în care se desf ășoară această dezbatere este un spectacol cu ecouri în memoria electoratului.
Pe termen lung, dezbaterea final ă dintr-o campanie electoral ă afecteaz ă atitudinea
electoratului fa ță de politic ă în general, fa ță de institu țiile democratice în special.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

202

2. DISCURSUL PUBLICITAR

“Any trace of literariness in an advertisement is
fatal to its succes. Advertisement writers may not be lyrical, or obscure, or in any way esoteric. They must be universaly intelligible. A good advertisement has this in common with drama and
oratory that it must be immediately comprehensible and directly moving”.

Aldous Huxley

Discursul publicitar reprezint ă un tip de discurs public care se caracterizeaz ă prin urm ătoarele
trăsături:
– prezint ă într-un mod (cât mai) concis un produs (comercial, cultural, politic) pentru a
convinge publicul de importan ța și utilitatea sa;
– are o difuzare social ă pe scară largă;
– codul publicitar este cunoscut de public; – publicitatea se sprijin ă pe un corpus de maxime admise social și propune o imagine-standard
a bunăstării, a standardului optim, a idealului în via ța de zi cu zi;
– publicitatea pune în mi șcare conținuturi puternic marcate de norme culturale;
– mesajele lingvistice, iconice și plastice sufer ă un proces de integrare în cadrul discursului
publicitar; de aceea “dezmembrarea mesajului publicitar în tipuri de mesaje poate fi considerat ă ca fiind un procedeu ilicit, pentru c ă anunțul publicitar este o construc ție unitară
în care textul și imaginea sunt dimensiuni inseparabile ale unui sens global”.

Discursul publicitar este un discurs persuasiv prin excelen ță. Bunul-sim ț și înțelepciunea
garanteaz ă adevărul enunțurilor (argument de autoritate)
Discursul î și propune a determina o ac țiune (a cump ăra, a alege, a se implica) dar nu î și
expliciteaz ă scopul ilocu ționar (prin aceasta fiind un act ilocu ționar indirect).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

203
Actul ilocu ționar indirect este de tip constatativ. Apelul la actele constatative are o func ție
argumentativ ă prin care se d ă impresia c ă nu se exercit ă o presiune direct ă asupra publicului.

Strategiile indirecte ale actului constatativ, tipice pentru discursul publicitar, pun în interac țiune:
1) acte asertive prin care se afirm ă faptul că produsul ce face obiectul publicit ății este utilizat.
2) acte descriptive prin care:
– se indic ă marca produsului;
– se plaseaz ă produsul în cadrul unei game de produse similare (“pozi ționare”);
– se afirm ă (la nivel lingvistic) superioritatea produsului;
– se impune un model descriptiv care prive ște un ansamblu eterogen format din calit ățile,
modul de folosire, adecvarea la anumite situa ții de folosire etc.
3) acte atributive, prin care atribuirea unei calit ăți pentru un produs se face în dou ă etape:
– la început se prezint ă o valoare (mizanscena joac ă în acest caz un rol important)
– urmeaz ă prezentarea produsului prin diferite pro cedee cum ar fi supraexpunerea, plasarea ca
semnătură etc.
4) acte informative prin care campania de publicitate ce anun ță un produs nou se prezint ă ca o
“instanță” ce îndepline ște un act de informare a publicului.

2.1. REPERE ISTORICE
Actul de na ștere al publicit ății pare a fi un papirus teban prin care se anun ța oferirea unei
recompense pentru un sclav fugit, acum 3000 Î.Chr. În Roma antic ă, în forum se distribuiau t ăblițe care anun țau vânzări sau spectacole teatrale.
Perioada Evului mediu va generaliza procedeul publicit ății orale – anun țuri strigate – care
depindea de autoritatea regal ă și avea statutul de serviciu public.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

204
Secolele al XVI-lea și al XVII-lea vor cunoa ște proliferarea pe scar ă largă a emblemei, a
insignei, a blazonului (de breasl ă), remarcabile prin realizarea artistic ă, chiar dac ă, uneori,
lizibilitatatea textului era sacrificat ă. Stilul în care erau executate aceste adev ărate “imagini de
marcă” era excesiv de ornamentat, tinzând spre manierism. La sfâr șitul secolului XVI apar
primele foi volante care anun țau diverse evenimente publice.
Afișul tipărit apare în sec. al XV-lea, la Paris, într-un context religios. Se consider ă că primul afi ș
a fost tip ărit la comanda conciliului prela ților din Reims pentru a îi anun ța pe credincio și să
participe la o s ărbătoare important ă (“Marea Iertare a Fecioarei Maria”).
Tehnica afi șului cunoa ște o dezvoltare accentuat ă în secolele XVII și XVIII, în Anglia. Ciuma
din 1665 va declan șa o “explozie informa țională” prin afi șe, prospecte, foi volante care l ăudau
virtuțile infailibile ale unor po țiuni.
Tot în Anglia secolulu i al XVIII-lea deveniser ă prezențe obișnuite în peisajul cotidian “listele”
care popularizau numele ucenicilor care “dezerta u” din bresle. Aceste liste aveau întip ărită
imaginea unui fugar ce privea în urma sa. Iconografia afi șelor de acest tip se va orienta mai
târziu spre imaginea din fa ță a celui c ăutat peste care se aplica, în spa țiul american, mai ales,
textul “wanted”. În 1751, în Fran ța, Abatele Aubert editeaz ă jurnalul “Mici anun țuri/mică publicitate”, în care se
găseau inițial doar oferte imobiliare (vânzare-cump ărare, închiriere etc.).
În secolul al XIX-lea, publicitatea intr ă în presa scris ă și constituie un factor ce va contribui atât
la eliberarea acesteia de tutela guvernului, cât și la diminuarea pre țului de vânzare prin inserarea
anunțurilor, rețetelor publicitare. Anun țurile publicitate erau deghizate sub forma articolelor, un
fel de anticipare a “advetorial”-urilor de ast ăzi.
Dezvoltarea publicit ății moderne în secolul XX va fi marcat ă de tehnologie, de avantajele
producției în serie, de cre șterea productivit ății dar, mai ales, de apari ția noilor media.
Impunerea noilor media va fi jalonat ă de punerea în und ă a publicit ății radiofonice (SUA, 1922)
și, un sfert de veac mai târziu, de prima emisiune de publicitate televizat ă (SUA, 1947).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

205
Codul publicitar se constituie progresiv; primele anun țuri nu se puteau baza pe obi șnuința
auditorului de a le în țelege; ele exprimau explicit îndemnul: “Face ți ca mine! Cump ărați o
bicicletă Clément! (Cycle Clément et Gladiator, Paris, 1910)”.
În alte cazuri, Patriot illustré , 1930, sfatul de a cump ăra era explicit și redacția îți asuma
răspunderea:”Cump ărați de preferin ță articolele și produsele men ționate în anun țurile publicate
în paginile noastre și nu veți regreta!”. Spre deosebire de articolele publicitare moderne,
anunțurile enumerau toate calit ățile produsului.
Tendința spre economie lingvistic ă și spre concizie publicitar ă își găsește expresia în sloganul
publicitar .
“Sluargh-ghairm” termen de origine galic ă însemna în vechea Sco ție “strigătul de lupt ă al unui
clan”. Limba englez ă a adoptat termenul în sec. al XVI-lea, iar în sec. al XIX-lea are sensul de
“deviză a unui partid”, urmînd ca apoi s ă evolueze spre “cuvânt de ordine în campania
electorală”.
Termenul “slogan” este importat de SUA, unde i se atribuie sensul de “deviz ă comercial ă”.
În ciuda unor opozi ții academice, și Franța adoptă în 1927 termenul cu semnifica ția “deviz ă
comercial ă” .

2.2. FUNC ȚIILE DISCURSULUI PUBLICITAR

Acest tip discursiv îndepline ște simultan trei func ții:
– informare; – sugestie (publicitatea induce dorin ța mimetic ă prin afirmarea articul ării destinatarului cu
obiectul);
– gratifica ție (publicitatea ac ționează în aceeași măsură și după cumpărare pentru a-l lini ști și
asigura pe cump ărător prin producerea unei imagini pozitive a produsului).
Discursul publicitar se dore ște a fi verosimil, conform realit ății socio-culturale, reprezentând
evenimente și situații stereotipe și așteptate de c ătre destinatar.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

206
Această aspirație a discursului publicitar se realizeaz ă, în special, prin integrarea unor locu țiuni,
expresii, proverbe, afirma ții ale adev ărurilor universale.
Scenele prezentate sunt ele însele proverbiale: sunt recognoscibile și alcătuiesc eșantioane,
mostre ale culturii contemporane. Sistemul de imagini al publicit ății se conformeaz ă unui cod iconografic foarte strict care ține
seama în special de urm ătoarele elemente “universale”:
– relații sociale;
– eternul feminin;
– familie;
– cuplu;
– ecologie;
– sănătate;
– petrecerea timpului liber.
Imaginea trebuie s ă producă efectul realului prin implicarea unei “existen țe anterioare” a
obiectelor prezentate. Imaginea publicitar ă este eficace dac ă se prezint ă ca analogic ă unei situa ții
reale deși ea reprezint ă de fapt o reconstruc ție total artificial ă a unei situa ții pseudo-cotidiane.
Elementul central – delectarea – al triadei retori cii clasice este axat pe imagine. Imaginea
provoacă plăcerea închiderii. Fotografia sau desenul figurativ circumscriu un spa țiu organizat în
funcție de ochiul spectatorului. Restul este șters, decupat, opac. Acestei circumscrieri spa țiale îi
corespunde o unitate temporal ă. Reprezentarea izoleaz ă un moment, f ăcând să se uite timpul care
precede sau care succede acestui moment. Ceea ce imaginea publicitar ă îi propune receptorului este, de fa pt, adeziunea la un univers ideal,
a cărui percep ție globală precedă și modalizeaz ă reținerea detaliilor.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

207
2.3. TEXTUL PUBLICITAR

Limbajul publicit ății se caracterizeaz ă prin concizie și prin căutarea obsedant ă a efectelor, uneori
în contradic ție cu normele limbii. Tendin ța spre căutarea originalit ății cu orice pre ț poate fi
uneori atenuat ă de preocup ările estetice, de grija pentru form ă, stil etc.
Sloganul este, de asemenea, o form ă discursiv ă închisă. Puterea de persuasiune a sloganului ține
de concizie, de retorica racursiului și a învăluirii.
Sloganele adopt ă adesea o structur ă ritmică binară, întărită prin opozi ții lexicale. Aceast ă
structură binară, caracteristic ă proverbelor, care este simultan clar ă și închisă, dă imaginea unei
lumi desăvârșite, echilibrate, în stare de repaus. Anumite sloganuri reiau proverbele, ca atare sau
reformulate. Legea expresivit ății impune creatorului discursului publicitar (afi ș, slogan, anun ț etc.) eliminarea
vorbăriei și căutarea expresiei concise, esen țializate.
Această lege acționează la diferite niveluri și guverneaz ă atât impunerea numelui de marc ă,
forma frazei, selectarea cuvintelor rare , intrigante, tentante, sonore, cât și eliminarea “uneltelor
gramaticale”. Tendința spre concizie confer ă textului o form ă adesea telegrafic ă, sincopat ă, reprezentat ă de
cele mai multe ori de fraza nominal ă pură (cum ar fi, de exemplu, BTR – O atitudine diferit ă).
Fraza inform ă, neorganizat ă, în care nu exist ă sintaxă și doar juxtapunerea cuvintelor:
Publicitatea nu are o func ție esențial informativ ă. Publicitatea celor mai multe produse
alimentare nu ofer ă indicații despre compozi ție, origine, durata de p ăstrare etc. Acest tip de
informații sunt furnizate în texte publicitare doar în m ăsura în care se consider ă că ele ar putea
întări puterea persuasiv ă a mesajului și, în consecin ță, ar crește vânzările și beneficiile.
Vezi, de exemplu, urm ătorul text publicitar ce con ține informa ții despre elementele componente
ale produsului:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

208

“ Un ten f ără riduri.
Eu am găsit soluția.
Descoperi ți crema cu efect Antirid+Fermitate
Cu o concentra ție dublă de Pro-Retinol A
Plénitude
REVITALIFT
Formulă nouă
1. Acțiune Antirid
Noua formul ă Revitalift are o concentra ție dublă de Pro-Retinol A , un puternic activ
antirid. Aceasta corecteaz ă și netezește vizibil ridurile și ridurile fine.
2. Acțiune Fermitate
Revitalift con ține de asemenea Par-Elastyl™,
Un activ care spore ște tonicitatea și elasticitatea tenului ca sub efectul unui lifting.”
[L’ORÉAL Paris. Pentru c ă merit.]

2.4. PROCEDEE FOLOSITE ÎN TEXTUL PUBLICITAR

ADRESARE: destinatarul este indicat în textul publicitar ( vezi apocopă).
Tutuire:
Plăcerea de a cump ăra e a ta.
Cumpărături fericite la Bucure ști Mall. [BUCURE ȘTI MALL]

Adresare complex ă: întrebări, răspunsuri, explica ții, evaluări etc.:
Cât ține ședința de machiaj a Claudiei? 3 ore!…
Dar conversa ția cu o prieten ă poate ține cât vrei tu.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

209
De câte ori ai întrerupt o convorbire cu cineva drag, pentru c ă te-ai gândit c ă va costa
prea mult? Probabil c ă de multe ori…
Acum ALO 3D îți oferă tarife reduse pentru a vorbi pe îndelete cu trei persoane dragi ție,
indiferent de re țeaua de telefonie, fix ă sau mobil ă, din România la care sunt conectate.
Când vorbe ști cu cine- ți place , îți place să vorbești. Cu ALO 3D vorbe ști cât îți place.
Alo 3D te provoacă la dialog. [Alo 3D]

Adresare politicoas ă (persoana a II-a plural):
Doriți o nouă culoare? Îndr ăzniți negrul! (întrebare și îndemn)
[RÉCITAL LES NOIRS PRECIEUX]

ALEGORIE: figură de stil care se bazeaz ă pe folosirea metaforelor sau a simbolurilor în
expunerea narativ ă a unei idei abstracte.
Târgul de fete Epson:
“Dacă aveți un computer singur, ros de dorin ța de a printa pe propria imprimant ă este
timpul să-i faceți o surpriz ă. Vizitați standul Epson de la TIBCO, în pavilionul Z3 și
puteți pleca acas ă cu o nevast ă Stylus Color 500 pentru computerul burlac […] . Însura ți-
vă computerul și câștigați o mulțime de premii!” (text publicitar)

ALITERA ȚIE: repetiție a unor consoane, silabe din r ădăcina cuvintelor cu efect eufonic,
expresiv sau simbolic.
Gallina blanca, bul, bul ! (efect eufonic imitativ- onomatopeic) [SUP Ă GALLINA
BLANCA]
Veni, vidi, visa [Card BRD]

ALUZIE: folosirea unei construc ții lingvistice (cuvânt, expresie, text) care evoc ă, într-un mod
sugestiv, printr-o compara ție subînțeleasă, un eveniment, un personaj, o situa ție etc. marcate de
anumite norme culturale la nivelul semnifica ției (vezi, în acest sens, reclama la deodorantul
Axe).

Gallina Blanca – dragoste la prima degustare
A apărut un nou tip.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

210
Ia-l acasă. E bun la pat.
… La tine în pat nu intr ă decât cei mai buni: ia- ți un aspirator LG cu Sani punch!
O fată deșteaptă începe la timp! [Organon]

AMBIGUITATE: posibilitate de a interpreta în moduri diferite o construc ție lingvistic ă, lexico-
gramatical ă echivocă dar extrem de expresiv ă ca urmare a fenomenelor de omonimie și
polisemie; expresivitatea figurilor este dat ă de alternan ța planurilor explicit-implicit care
determină la nivelul receptorului un effort de interpretare și de (re)construire a semnifica ției.

Toată lumea alearg ă după putere . Noi avem putere pentru toat ă lumea.[Romcar]

ANADIPLOZ Ă: procedeu retoric care const ă în a începe o fraz ă cu cuvântul sau cuvintele de la
începutul frazei precedente; gemina ție, reduplicare.

Frumusețea începe cu o piele frumoas ă. O piele frumoas ă începe cu [s ăpunul] LUX

ANAFORA: procedeu retoric constând în repetarea unui cuvânt la începutul mai multor fraze
sau părți de frază în scopul accentu ării unor idei sau pentru ob ținerea unor simetrii.

Atât de puternic. Atât de feminin. [Secret(DEO)]
A fi în siguran ță/ A fi fericit/ A fi prosper/ înseamn ă AFI (Societate de Asigurare,
Finanțare, Investi ții)
Bueno cafee : sunt nouă,: sunt proaspătă,: sunt tare! Ia-m ă cu tine!
ANTANACLAZ Ă: procedeu retoric care const ă în repetarea unui cuvînt, luat în sensuri diferite,
în același context.
afacerile sunt afaceri
La prima oră/ Cu știri de ultim ă oră [Cotidianul Na țional ]

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

211
ANTIFRAZ Ă: figură retorică prin care o locu țiune, o fraz ă etc. este folosit ă cu un sens contrar
celui uzual, pentru a ob ține un efect ironic sau eufemistic; (intona ția joacă un rol important în
realizarea figurii) .
Flit – mor insectele dup ă el

ANTITEZ Ă: figură retorică bazată pe contrastul dintre dou ă idei, fenomene, situa ții, personaje,
expresii etc. plasate în construc ții simetrice care se eviden țiază reciproc. Antiteza este foarte
folosită, în special, în reclamele pentru detergen ți.

Decongelare în timp record
Imaginați-vă diferența dintre o c ălătorie cu trenul de mare vitez ă și un avion supersonic!
…
Numai cuptorul cu microunde Whirpool Jet Defrost poate dezghe ța acum 500g de carne
în numai 2 minute. Cu orice alt cuptor cu microunde ve ți aștepta cel pu țin 14 minute. Nu
uitați, de sărbători Whirpool v ă transform ă până la 85% din timpul destinat g ătirii în timp
liber. [Whirpool]

APOCOP Ă: figură care exprim ă tendința de economie lingvistic ă și constă în scurtarea unui
cuvânt prin îndep ărtarea unei vocale sau a unei silabe finale, f ără ca înțelegerea cuvântului s ă fie
afectată
PUB(licitate)
PROMO(vare)

APOSTROF Ă (vezi și ADRESARE): figură retorică prin care autorul/vorbitorul/personajul se
adresează direct unei persoane (sau unui obiect personificat).
Se poate considera c ă apostrofa retoricii clasice corespunde ast ăzi personaliz ării (excesive) din
domeniul publicit ății.

Fiindcă Nescafe tu bei, pleci în lume unde vrei!

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

212
ARGOU: Limbaj codificat în țeles numai de ini țiați; textul publicitar folose ște expresii argotice
pentru promovarea produselor care se adreseaz ă unui grup social relativ închis, mai ales,
tinerilor.
Mesteci și faci față distracției… Marfă! [Bomboane Sugus]

“Marfă” are sensul unui superlativ, ca și “beton” sau structura x de x (B ăiat de băiat).

Pentru că așa vrea mu șchii tăi …[Sprite]

ASINDET (ASINDETON): figură retorică bazată pe suprimarea conjunc țiilor (mai rar și a
prepozițiilor) pentru a conferi dinamism textului.

Veni, vidi, visa [BRD]
AUTOGRAFIE: procedeu prin care textul publicitar pare c ă este scris de autor, personaj etc.

Parfumul care m ă îmbracă. În stilul meu! [Prêt à Porter Casual Wear]

AUTOPARODIE: se bazeaz ă adesea pe interferarea unor tipuri discursive diverse, având ca
rezultat intertextualitatea de tip publicitar. Reu șita acestui procedeu depinde, în primul rând, de
sesizarea de c ătre destinatar a imita ției sau a parodiei și de recunoa șterea tipului de discurs vizat1.

“Copleșitor – fenomenal – impetuos – excep țional – impresionant – excelent – imbatabil
– năvalnic – extraordinar – minunat […] – atât și nimic mai mult! Cielo – for ța
tehnologiei ”

BREVILOCVEN ȚĂ: procedeu sintactic care const ă în formularea concis ă a propozi ției/frazei.
CALAMBUR : joc de cuvinte bazat pe echivoc, care se realizeaz ă prin exploatarea inten ționată a
omonimiei, a polisemiei, a paronimiei, a antonomazei etc.; în țelegerea acestei figuri depinde de
cunoașterea realit ății (extra)lingvistice.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

213
Dosia – noua solu ție pentru cur ățat geamuri.
Relaxare nu înseamn ă deconectare. Relaxare înseamn ă conectare [connex GSM]
A apărut un nou tip.
Ia-l acasă. E bun la pat. [Noul aspirator LG cu Sani punch ]

CLIMAX: figură sintactică, formă de enumerare realizat ă în gradație ascendent ă sau intensiv ă
(când începe de la cuvintele cele mai sl abe la cele mai tari) sau în grada ție descendent ă
(anticlimax ), atunci când imaginea unui obiect evolueaz ă de la dimensiunea ei fireasc ă la una
din ce în ce mai redus ă.

Explică-ți trecutul , trăiește-ți prezentul cunoscându- ți viitorul ! (text publicitar pentru
Tarot)

COMPARA ȚIE: figură semantic ă care const ă în apropierea a doi termeni -A (comparat) și B
(comparant) – prin intermediul unui adverb ce semnific ă asemănarea lor total ă sau parțială (ca,
precum, cum).
…
Dove nu î ți va usca pielea, a șa cum pot face s ăpunurile obi șnuite.
Dove arat ă ca un săpun, face spum ă ca un săpun, spală ca un săpun.
Dar nu este s ăpun.

CUVÂNT-CHEIE: termen al textului publicitar care are o semnifica ție important ă pentru
înțelegerea discursului.
1. Cuvintele-cheie sunt reprezentate de numele produsului/produselor și pot fi inserate în
text ca unit ăți de semnifica ție comune (jocuri de cuvinte). Cuvintele-cheie pot avea grafia care
redă numele de marc ă (xenisme) și pentru a fi scoase în eviden ță se face apel la caligrame,
grafisme etc. dificil de redat aici:
Câte un Diamond pentru fiecare dintre femeile care e ști!
Inspiration sau illusion ? Alegerea e dificil ă, dar plăcută. Chiar dac ă nu te-ai hot ărât încă,
de câteva lucruri e ști sigură: te caracterizeaz ă un stil de via ță dynamic , o înnăscută
înclinație pentru fashion , o dorință permanent ă de comfort și, deși iubești tușeul clasic ,

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

214
nu-ți displace s ă fii în avantgarde. […] Ai înv ățat să te păstrezi opaque din când în cînd,
ești finesse întotdeauna, iar în tine se ascunde un adev ărat star…De fapt, nici nu e nevoie
să iei chiar acum o hot ărâre. Pentru fiecare dintre femeile care e ști, am creat noua colec ție
de ciorapi Diamond. 14 produse, în nuan țe fine și variate […]

2. Cuvintele-cheie alc ătuiesc o list ă, un inventar al relelor împotriva c ărora se lupt ă, în
special, în campaniile publicit ății umanitare ( și în acest caz, grafismele joac ă un rol important).
Opțiunea pentru “liste” nominale fo rmate din cuvinte-cheie pare s ă sugereze c ă simpla lor
înșiruire este suficient ă, orice alte cuvinte fiind inutile (punctua ția lipsește, alternan ța
caligramelor f ăcând posibil ă citirea textului ca într-un poem suprarealist). În unele cazuri, aceste
cuvinte-cheie asigur ă substanța manifestelor propuse de publicitatea umanitar ă.
Exemplul urm ător va ilustra cum se face referire, în cadru l textului, la societate (prin substantive)
și la individ (prin adjective).

[…] Îți propun ca, în 1999, s ă spui
STOP SIDA Tu, ELLE și ARAS, timp de un an ne împotrivim:
delăsare prostra ție indolen ță pasivitate apatie neimplicare indiferen ță nepăsare placiditate
nesimțire ignoran ță neștiință dezinformat incultur ă neinstruit opacitate needucat
incompeten ță neavertizat
mărginire incon știență prostie candoare neghiobie naivitate credulitate teribilism nerozie
impruden ță exagerare neglijen ță exces nesocotin ță iresponsabil inep ție aberație obtuzitate
stupizenie elucruba ție absurditate egoism insensibil m eschin abuz respingere înfierare
arbitrar blamare izolare repudiere proscris claustrare stigmatizare umilire îngr ădire
renegare singur ătate subestimare bagatelizare minimalizare uitare
Cuvinte sinuciga șe, noțiuni criminale, idei pentru care nu exist ă iertare. Mai rele ca
moartea.

ELIPSĂ: figură care const ă în contragerea enun țului prin omiterea unui cuvânt sau chiar a unei
propoziții ce se poate deduce liber din context sau situa ție. Elipsa nu se confund ă cu
subînțelegerea, (în care termenul omis se afl ă în același context). În elips ă termenul omis poate
diferi, în acela și context, pe cînd în subîn țelegere termenul omis este unul singur ( și cunoscut).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

215

Ciuc. Încă una și mă duc. (text publicitar)

EPANORTOZ Ă: figură care se realizeaz ă prin retractarea sau reluarea a ceea ce s-a spus mai
înainte în acela și enunț, cu scopul de a se corecta, prin înlocuire, un cuvînt, o expresie etc. sau a
se reconsidera importan ța sa. Corectarea enun țului poate conduce adesea la modificarea sensului.

Noul ARIEL – nu doar curat, ci impecabil de curat (text publicitar)

EPIFOR Ă: figură care const ă în repetarea aceluia și cuvânt/grup de cuvinte la sfâr șitul unor
fraze succesive
Dove arat ă ca un săpun, face spum ă ca un săpun, spală ca un săpun.
Dar nu este s ăpun.

Culoarea vine când vrei. Stă cât vrei. Dispare când vrei. Teama? De nici o culoare!
(Wella, text publicitar)

FORMUL Ă: text în care apar elemente nonlingvistice (numere, semne etc.).

Organics = Via ță = Frumusețe
Coenzima Q10 pe care o con ține chiar pielea ta.[Nivea Visage]
Cu ¼ cremă hidratant ă, Dove nu usuc ă pielea așa cum o poate face un s ăpun obișnuit.

HIPERBOL Ă: figură a exager ării care se realizeaz ă prin mărirea imaginii obiectului peste
limitele sale fire ști. În lexicul hiperbolic predomin ă adjectivele cu sens de superlativ.

Cola Cao – o excelentă băutură de cacao
FNI- Un avantaj uriaș pentru investitori

Hiperbola este adesea asociat ă cu alte figuri care îi m ăresc expresivitatea (metafor ă, compara ție,
personificare):

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

216
Energia Universului – în bateriile autoSolite
Noul PUR Universal – detergentul cu o mie de fe țe
Arctic- noi înghe țăm și ecuatorul

IDIOMATIC: care apar ține unei limbi, unui grai, unui dialect. Expresiile idiomatice sunt
adesea intraductibile.

“Nu numai c ă lumea administr ării de rețele este la picioarele tale , dar ea se afl ă de acum
chiar la degetul tău mic ” [Imprimante Hewlett Packard ]
“Întotdeauna la picioarele tale” [Scholl] “Ca să te simți în apele tale! Ia Eurovita antistress! […] Treci prin situa ții stresante ca
peștele prin ap ă!” [Europharm]

INJONC ȚIUNE/INJONCTIV: ordin precis, formal.

My Net. Leag ă-te de mine!
E Sony. Alege! Încearcă Dove timp de / zile!

INTERTEXTUALITATE: Parametru de caracterizare a unui text publicitar la nivelul rela ției
(intenționate sau nu) pe care acesta o stabile ște cu texte anterioare. De exemplu, o reclam ă pentru
Dialog GSM este redactat ă sub forma unui meniu de rest aurant în care apar secven țe textuale ca:
“Din partea casei”; “Garnituri”, “Din meniul viitor”.

Meniu Dialog
Deschide pofta de conversa ție”

Un alt tip de reclam ă pentru Dialog se axeaz ă pe sloganul “Un candidat imposibil de refuzat!”,
iar organizarea textului publicitar mizeaz ă pe un intertext de tip Curriculum vitae , cu secțiuni
informative (nume, adres ă, data na șterii produsului), persuasive (realiz ări profesionale-
argumentul performan ței; calități) și proiective (perspective de dezvoltare).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

217

INTERTEXT:
Veni, vidi, visa [BRD]
Gallina Blanca – dragoste la prima degustare

JOCURI DE CUVINTE ( vezi și CALAMBUR): Unul dintre procedeele specifice reclamelor
este jocul de cuvinte care se bazeaz ă pe folosirea aceluia și cuvânt ca substantiv comun și ca
substantiv propriu (numele produsului, al firmei etc.).
PULS – noi v ă asigurăm pulsul! [Sta ția de salvare PULS]
Alegeți luxul propriu pielii dumneavoastr ă pentru c ă frumusețea pielii începe cu LUX
(săpun)

METAFORA. Retorica clasic ă a favorizat defini ția metaforei drept compara ție implicit ă
(“compara ție prescurtat ă”). Mecansimul semantic al metaforei: dac ă A1 (cu sensul S 1) este
termenul metaforizat (substituit) și A 2 (cu sensul S 2) termenul metaforic (substituent), înlocuirea
lui A 1 prin A 2 nu va fi posibil ă decât unei baze semice comune lui S 1 și S2: “…în constituirea
metaforei se stabilesc dou ă serii de reprezent ări: o serie de asem ănări între realitatea desemnat ă
și cuvântul metaforic dar și o serie de diferen țe între cele dou ă părți ale metaforei. Impresia de
deosebire dintre termenul propriu și metaforă nu trebuie ștearsă printr-o prea mare asem ănare,
căci metafora nu rezult ă niciodată dintr-o unificare total ă de sens” (DISCURUSL).
Metafora cunoa ște două forme principale:
1) coalescen ța: metafor ă explicită (metaforă in praesentia ): A 1 este A 2.

Hellios – un strop de soare pentru fiecare
Dove – un dar adus fiec ărei atingeri.
Clasa A – o nou ă stea în Galaxia Mercedes-Benz.

2) implica ția: metafor ă implicită (metaforă in absentia): A 2 în locul lui A 1.

FA te poart ă pe valurile prospe țimii!

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

218
METONIMIE: figură retorică de înlocuire a unui termen prin alt termen, bazat ă pe o rela ție
logică de contiguitate între cele dou ă concepte desemnate de ace știa.
Relația cauză-efect:
Palmolive – str ălucirea părului sănătos.
Derosept – igien ă și curățenie pentru întreaga cas ă

OMOFONIE: calitate a dou ă sau mai multe cuvinte de a avea aceea și pronunțare.

Asul înălbitorilor – ACE (pronun ție as)

OXIMORON: evocare în aceea și sintagmă a unor însu șiri contradictorii.

PARADOX: figură a ambiguit ății, înrudit ă cu antiteza și ironia, prin care se enun ță ca adevărată
o idee ce contrazice opinia general ă (comună).

Relaxare nu înseamn ă deconectare . Relaxare înseamn ă conectare
FLIT – mor insectele după el

(Paradoxul este adesea asociat cu proverb, zical ă, citat):

(Plasturele) Urgo la nevoie se cunoa ște
Urbis – yala bun ă trece primejdia rea
(Cubul de concentrat de sup ă) Gallina Blanca- dragoste la prima degustare

Uneori, paradoxul este indicat în text:

Paradoxal dar real: congelat înseamn ă proaspăt [Tiko]

PERSONIFICARE: figură de stil prin care se atribuie unui obiect concret sau unui concept
abstract tr ăsături ale fiin țelor umane (= ANTROPOMORFIZARE).

Așa cum m-a înv ățat Dosia
Culoarea care te prinde! P ărul tău a avut întotdeauna o culoare frumoas ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

219
Dar, în vara asta e timpul s ă trăiești blondul la maxim ! Blondul plin de via ță. O vară
în culoarea care te prinde! [Wellaton]

PLEONASM: figură de stil care const ă în folosirea mai multor cuvinte sau construc ții decât ar fi
necesar pentru exprimarea unor idei sau imagini; figur ă de gândire bazat ă pe repetarea a dou ă
sau mai multe cuvinte care au acela și sens sau care apar țin aceleia și sfere semantice.

Medoform delicios de savuros .
Curând Hyatt Regency Bucharest își va aduce aportul la cifra de afaceri a lui Hyatt

POLISEMIE: capacitate a majorit ății cuvintelor din limbile naturale de a avea mai multe
sensuri. Ambiguitatea contextual ă este frecvent folosit ă în textul publicitar.

Dosia – noua soluție de spălat geamurile.
Mondeo conduce… Condu-l!

PROVERBUL: învățătură morală popular ă, formulat ă într-o expresie concis ă, eliptică,
metaforic ă, rimată. Inserat ca atare (nemodificat) în textul discursului publicitar, contribuie la
sporirea for ței persuasive a acestuia, datorit ă caracterului s ău sentențios. Proverbul este adesea
“adaptat”, reformulat.

Cum îți așterni, așa dormi. Fii înțelept, alege AFI
Spune-mi ce mesaje prime ști ca să-ți spun cine e ști (Connex- Serviciul de mesaje
secrete) Urgo la nevoie se cunoa ște.
Urbis – yala bun ă trece primejdia rea.

REPETIȚIE: figură sintactică (de construc ție) care const ă în reluarea de dou ă sau mai mult ori
a unei secven țe (sunet, cuvânt, grup de cuvinte); în textul publicitar se reiau, mai ales, numele
produsului și cuvintele-cheie.

Unul din secretele reducerii ridurilor se află în propria ta piele. De acum se afl ă și în
această cremă. Coenzima Q10 pe care o con ține chiar pielea ta.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

220
O descoperire revolu ționară: concentra ția coenzimei Q10 din celulele pielii scade pe
măsură ce înaintezi în vârst ă. Acum NIVEA VISAGE îți oferă chiar agentul anti-rid
conținut de propria ta piele. Pentru reducerea garantată a ridurilor.
Nou de la NIVEA VISAGE : Crema anti-rid Q10 de zi și de noapte [NIVEA VISAGE]

RIMĂ: identitate fonic ă a finalelor

Nu-i așa că e tentant…
Ceva mic și elegent?
SunTel Instant!
Connex Cent,
Un serviciu f ără precedent.
Dacă vrei să nu răcești,
Inima să-și încălzești,
Pleacă repede în târg
Să cumperi Sankt Petersburg ! [Votca Sankt Petersburg]

TERMINOLOGIE: ansamblu de termeni folosi ți într-un domeniu de activitate, care se
caracterizeaz ă prin univocitate și non-ambiguitate. Terminologiile sunt formate din elemente
neologice și apar în discursul publicitar în special în secven țele descriptive ale produsului (sunt
descrise elementele constitutive ori calit ățile produsului dintr-o perspectiv ă argumentativ ă).

Ergonomic & func țional
Programele inscrip ționate pe panoul de control.
Mânerul integrat pentru deschiderea capacului. Capac echilibrat cu deschidere lin ă și progresiv ă.
Sertare pentru detergent integrate, cu indicatoare de nivel.[Candy]

TAUTOLOGIA : figură care const ă în repetarea cuvântului cu rol de nume predicativ sau a
oricărui alt cuvânt ca termen al propriei sale determin ări: A este A.

Ce e al tău e al tău.
Ce e bun e bun. [Connex GSM ]

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

221

2.5. DISCURSUL PUBLICITAR ȘI CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE

Textul publicitar recurge adesea la neologisme , în special, datorit ă caracterului “mai tehnic” sau
“mai cult(ivat)” al acestora. Metadiscursul publicitar utilizeaz ă adesea termenul promoție cu sensul de “lansare pe pia ță a
unui nou produs” în loc de promovare.
DEX’96 înregistreaz ă pentru termenul promoție sensul de “serie de absolven ți ai unei școli, ai
unei facult ăți etc.; totalitatea persoanelor care absolvesc în acela și an un ciclu de înv ățământ”.
Lingviștii au atras aten ția că acest termen este folosit impropriu datorit ă încadrării sale în
categoria false-friendiscurs, între cele dou ă cuvinte existând o asem ănare formal ă.
Unii autori consider ă că utilizarea neologismelor nu este adecvat ă de cele mai multe ori
contextului , ca în exemplele urm ătoare:

Formatul s ău special îi permite s ă se gliseze în cele mai mici spa ții și să elimine depunerile
de la rădăcina dinților
La viteză redusă, vibro Belt vă furnizeaz ă un masaj dulce care elimin ă tensiunea,
îndepărtează durerile și vă relaxează.

În alte cazuri, o surs ă de încălcare a limitelor de combinare impuse de sensul cuvintelor o
constituie preferin ța pentru termeni mai “tehnici”:

Noul șampon Palmolive, special formulat pentru p ărul dumneavoastr ă (corect ar fi fost:
“are o formul ă specială”).

Revalid stopează căderea părului. Chiar stopează căderea părului (regimul verbului indic ă
“vehicule” sau “ țesături”; mult mai indicat în acest context ar fi fost verbul “a opri”)

Utilizarea abuziv ă a adjectivelor neologice superlative reprezint ă o altă sursă de încălcare a
normelor exprim ării corecte.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

222

Oala dietetic ă revoluționară vă ajută să pregătiți mâncăruri gustoase și cu calorii pu ține.
Un geamantan revoluționar la cel mai mic pre ț.
Secretul genial al oalei dietetice este circula ția aerului cald.

Abaterile de la norma limbii înregistrate în plan morfologic privesc, în special, textele cu
valoare superlativ ă și adesea cu tonalitate bombastic ă în care adjectivul nu suport ă, în mod
obișnuit, compara ția:

“Derosept poate reda rufelor albul cel mai curat ”
“Noul Sole – albul absolut ”
“Mai mult decât alb , albul Bona!”
Tendința spre concizie, spre economie lingvistic ă determin ă în multe cazuri apari ția unor creații
lexicale ciudate.

“Ai nevoie de ALO, primul Serviciu GSM pre-plătit din România”
“Fiecare cartel ă are o suprafa ță răzuibilă sub care se afl ă un cod numeric”
“Darul ți se întoarce înmiliardit ” [Cartea po ștală PRO TV “D ăruiești și câștigi!”]

O altă sursă a abaterilor o constituie tonalitatea bombastic ă, abuzul de superlative, folosirea
limbajului pre țios, grandilocvent care tind s ă sufoce textul publicitar.

Colour Proof Mascara are o rezisten ță deosebită în timp și conferă un volum deosebit
genelor tale.
“Descoperi ți eleganța sexi a acestei super-încânt ătoare lenjerii. Îndr ăzniți în fine s ă fiți
adevărata femeie care sunte ți în străfundurile dvs.! […] Pentru sear ă, fiți super-
îndrăzneață! […] Acest minunat Body, mângâietor și fără cusături, vă va părea ca un
complement indispensabil la care visa ți de mult timp. F ăceți-vă plăcerea de a fi mereu
femeie”.

La nivel ortografic textele publicitare au tendin ța de a prelua modelul anglo-saxon de scriere cu
majuscule a tuturor cuvintelor no ționale. Aceast ă tendință se manifest ă, mai ales, la nivelul
titlurilor.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

223
Mulți Ani De Frumuse țe!
Sărbătoriți! Ziua de na ștere nu trebuie s ă însemne alte riduri și semne datorate vârstei.
Sărbătoriți! Clinique Stop Signs, noul ser împot riva semnelor datorate vârstei, știe să
aducă timpul de partea dvs.
Stop Signs Visible Anti Aging Serum con ține ingrediente ce stimuleaz ă producția
naturală de colagen, diminuând vizibilitatea ridurilor existente. […]
Deci, sărbătoriți ori de câte ori v ă priviți în oglind ă.
Clinique.
Testat pentru a nu produce alergii. 100% F ără parfum. [Clinique]

2.6. DISCURSUL PUBLICITAR SIMBOLIC

Publicitatea difuzeaz ă cu predilec ție simboluri mai mult decât bunuri reale: ea instaureaz ă cultul
obiectului nu pentru serviciile pe care acesta le-a r putea aduce utilizatorului, ci pentru imaginea
pe care obiectul i-ar permite consumatorului s ă și-o facă despre el însu și. Astfel prin publicitate
se propun aten ției publicului nu automobile, ci superioritate, nu telefoane mobile ci speran ță,
libertate, nu produse de înfrumuse țare ci efectul lor – tinere țe și frumuse țe-, nu frigidere ci
inovație în domeniul p ăstrării alimentelor etc.

Exemple :
WHIRLPOOL- Aduce calitate vie ții.
KENT PREMIUM LIGHTS – Atitudinea creeaz ă viitorul.
CONNEX – Viitorul Sun ă Bine.

Funcția globală a publicit ății nu este doar de a cre ște vânzările ci de a integra individul într-un
anumit tip de societate înl ănțuindu-l de obiecte și de consum ca elemente fundamentale ale
valorii individuale, bun ăstării și fericirii.
Influența sloganului publicitar asupra altor tipuri de texte poate fi privit ă ca un fenomen de
intertextualitate. Titlurile de pres ă sunt comparabile cu sloganul publicitar. Sloganul politic se

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

224
apropie de textul publicitar, pe care îl reia în diferite forme. De exemplu, deviza PROTV “Te ui ți
și câștigi” se transform ă în “Dăruiești și câștigi”și devine în campania electoral ă “Votezi și
câștigi”.
Codul publicitar are o dinamic ă proprie. Un procedeu nou perceput de public ca apar ținând
genului publicitar poate s ă se generalizeze și să intre în conven țiile genului. Evolu ția sa se va
încheia o dat ă cu “tocirea” sau “îmb ătrânirea procedeului”.
Discursul publicitar actual tinde spre o reducere progresiv ă a textului în favoarea imaginii;
uneori textul se reduce la un logo. Tendin ța estetizant ă a publicit ății se manifest ă, mai ales, prin
distanțarea de constrângerile marketingului, distan țare față de produs, de marc ă etc. prin
impunerea unor formule discursive noi. Es tetica frazei publicitare devine poncif și are o influen ță
mare asupra limbajului obi șnuit. Acesta înregistreaz ă numeroase construc ții eliptice, condensate,
telegrafice, caracterizate prin eliminarea cuvintelor de leg ătură, care au adesea forma unor
calchieri ale enun țurilor publicitare.

2.6.1. Discursul publicitar și tehnologia informa ției
Discursul publicitar exploateaz ă multiplele procedee ale informaticii, în special, în dou ă direcții.
În primul rând, publicitatea pe magistralele informa ționale, în Internet î și dezvoltă noi strategii,
integrând text, imagine, desen animat, voci etc. într-un ansamblu interactiv. În al doilea rând, discursul publicitar beneficiaz ă de facilit ățile oferite de b ăncile de date care
stochează un tezaur de antonime, omonime, cuvinte polisemantice, figuri retorice etc. Unele
programe permit generarea unor scheme sintactice simple, stocarea cuvintelor în func ție de
numărul de silabe, calit ăți fonice, inventarierea formulelor fixe ( și controlul efectului ritmic) etc.
Pe de altă parte, dic ționarele electronice pot da r ăspunsuri la probleme de selec ționare a verbelor,
a substantivelor folosite pentru a realiza cuvinte-valiz ă și alte unit ăți lingvistice.
Retorica discursului publicitar și informatica î și dau mâna pentru a realiza programe de
perspectiv ă cum ar fi publicitatea asistat ă de calculator sau sloganul asistat de calculator.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

225
2.7. SCHEME DE ANALIZ Ă A UNOR TEXTE PUBLICITARE

În acest capitol vom ar ăta câteva direc ții de analiz ă a unor texte publicitare.
Studenții vor redacta o lucrare de analiz ă a textelor publicitare cu o tem ă la alegere:
– procedee tipice de realizare a discursului publicitar; – strategii persuasive în discursul publicitar; – texte specifice unui tip de produs (detergen ți, automobile etc.).

Observație. Nu este obligatorie folosirea pentru lucrare a schemelor și a textelor de mai jos. Este
de preferat ca studentul s ă-și alcătuiască singur un corpus de texte pentru analiz ă.

L’OREAL PARIS – Pentru c ă merit.

– confesiune;
– elipsă;
– structur ă de adâncime: folosesc L’Oreal Paris pentru c ă este cel mai bun produs din gama lui
și eu merit ce este mai bun;
– plasarea destinatarului în zona celor recompensa ți – pe merit – pentru calit ățile lor

J de JANINE. UNISEX. Parfumul cu dou ă tăișuri.

– elipsă
– includerea numelui produsului în numele creatorului (ca nume de marc ă)
– ambiguitate – indicarea unui singur produs care are dou ă fațete (țintă dublă) prin aluzie la “arma cu dou ă
tăișuri”

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

226
PRET A PORTER CASUAL –WEAR – Parfumul care m ă îmbracă. În stilul meu!

– elipsă
– personificare – accent pe unicitatea consumatorului (În stilul meu!) JANINE make up PROFESSIONAL – MACHIAJUL ÎN CARE SUNT F ĂCUTE VEDETELE .

– rolul esen țial, fondator al produselor de machiaj (Cf. pictur ă în ulei, în tempera etc.)

CHESTIUNEA ZILEI CU FLORIN C ĂLINESCU-(Pro Tv) – E o s ărbătoare în fiecare zi
de muncă.

– paradox
– accent pe calitate ca argument al competen ței în realizarea unui program (E o s ărbătoare)

PRO TV – E NUMAI UNUL!

– sugerarea pozi ției de lider în domeniul televiziunii (Cf. Unul și unul!)

MICRI GOLD – …Diamantul… eternul simbol al iubirii!

– transferul unei calit ăți definitorii a pietrei (durabilitatea) asupra unui cuvânt abstract (iubire)
– actualizarea unui cod simbolic (diamantul ca piatr ă folosită la inelele de logodn ă)

HANSAPLAST – Noi v ă ajutăm să vă vindecați.

– solicitudine
– termeni marca ți pozitiv (a ajuta, a vindeca)

ALO 3D – Te provoac ă la dialog.

– tema “provoc ării”
– ambiguitatea termenului “dialog”: conversa ție și negociere

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

227
KENT PREMIUM LIGHTS – ATITUDINEA CREEAZ Ă VIITORUL.

– proiec ție
– stilul ca factor determinant în via ță

SCHWARZKOPF – CAPital pentru un p ăr frumos.

– grafism
– capital cu sensul “important, indispensabil”
DREI WETTER TAFT – Întotdeauna perfect.

– perfec țiune în orice situa ție

NOUL HEAD & SHOULDERS- O SINGUR Ă PROTEC ȚIE ANTI-M ĂTREAȚĂ. 5
STILURI DIFERITE.

– un singur produs deschide cinci perspective stilistice

GUSTUL PEPSI – ASK FOR MORE/CERE MAI MULT

– injonctiv – lansarea provoc ării implicite (produsul î ți poate oferi mai mult)
– actualizarea temei “a cere drepturi”: ai dreptul s ă ceri mai mult atât calitativ, cât și cantitativ
(o sticlă de apă gratis)

REVISTA MAMI – SUNTEM CU TINE DIN PRIMA CLIP Ă.

– tema apropierii, a sprijinului pe care “echipa” de redac ție (suntem) îl ofer ă atât mamei, cât și
copilului
– adresare, personalizare (cu tine) – revista ca “a doua mam ă”

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

228
RESTAURANT PRESIDENT – ALEGE RAFINAMENTUL …

– injonctiv
– provocare: sugerarea calit ăților (care ar trebui descoperite de client) prin puncte de suspensie

STARTPAGE – …TE C ĂUTĂM NOI.

– structur ă implicită; punctele de suspensie în pozi ție inițială ar putea fi decodate ca “las ă, nu-ți
face griji”
– sugerarea interactivit ății, a unui dialog anterior; textul pare s ă fie un răspuns

PRIMA TV – OPRE ȘTE LA PRIMA PENTRU PROGRAME SPECIALE!

– joc de cuvinte pe expresia eliptic ă uzuală “a opri/a coborî la prima”
– includerea numelui postului în textul publicita r cu alte valori decât cea de nume propriu
(ambiguitate)

ANTENA 1 – MEREU APROAPE.

– tema “împreun ă pentru totdeauna”;
– coordonat ă de timp: mereu (se poate conta întotdeauna) și spațială (actualizare a sensului
expresiei “aproape de sufletul cuiva”)
– elipsă

‘NEAȚA – Viața începe cu ‘NEA ȚA, emisiunea care- ți schimbă viața.

– aferez ă
– rimă
– clișeu

SECRET (DEO) – Atât de PUTE RNIC! Atât de FEMININ!

– anafora
– oximoron (Cf. femeie puternic ă)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

229
SCHOLL – Întotdeauna la picioarele tale.

– clișeu (a fi la picioarele cuiva)
– ambiguitate: piciorul încal ță produsul (concret); produsul “se d ăruiește” total persoanei
(implicit – fiindc ă este de calitate bun ă)

GALENIC – FRUMUSE ȚEA ESTE O ȘTIINȚĂ.

– Defini ție (categorie estetic ă drept categorie a cunoa șterii și nu ca obiect al “artei”)
– structur ă implicită (a menține, a aduce frumuse țe este o știință)

DOMO – expertul în electrocasnice.
STREPSILS – Specialistul în dureri de gât.

– argumentul competen ței
– substantiv cu articol hot ărât (unicitate)

CARDUL BANCAR DE DEBIT VISA ȘI CEL DE CREDIT VISA CLASSIC – Bani în
mișcare.

– personificare
– reactualizare a expresiei “bani în circula ție”
– referentul trimite la concepte neologice (bani de plastic)

CLARINS – Nimeni nu î ți înțelege mai bine pielea.

– superlativ
– personificare – produsul ca prieten care te “în țelege”
– metonimie cauz ă (produs)-efect (“în țelegerea” ca îngrijire adecvat ă)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

230
DIAMOND (CIORAPI) – O frumuse țe de preț!

– ambiguitate
– antifraz ă litotică (preț mic)

SunTel INSTANT – Gânde ște-te un pic!

– îndemn la ra țiune
– structur ă completă (gândește-te un pic la avantajele…)

RIMMEL LONDON – Vorbe ște despre tine.

– personificare
– ambiguitate: vorbe ște despre tine poate fi în țeles fie ca “exprim ă-te!”, fie ca “te pune în
valoare” sau “te dezv ăluie”

POGANY (LENJERIE) – Arta de a seduce.

– defini ție
– metonimie concret-abstract – înscriere în codul cultural: numele produsului este identic cu cel al unei opere de art ă
(Domnișoara Pogany de Brâncu și)
– aluzie

CALVE PAST Ă DE TOMATE – Bun cu bun se face!

– tautologie
– ambiguitate (actualizare simultan ă a sensurilor “gustos” și a locuțiunii “cu bun”)
– formulare peremptorie

CANDY (ELECTROCASNICE) – Alegerea mea!

– valorizarea persoanei care știe să aleagă
– structura de adâncime: este alegerea mea fiindc ă este de calitate

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

231
PAMPERS – Un pas înainte!

– Ambiguitate; actualizarea simultan ă a sensului “primii pa și” ai copilului și a expresiei (a face
un pas înainte= a descoperi, a inova)

SUPRADYN (MULTIVITAMINE) – SUPRADYN. rezerva ta de energie.

– alocarea resurselor energetice
– “rezerva” ca o condi ție a sănătății

SENSI BLU (FARMACIE) – Eternul feminin.

– aluzie cultural ă, intertext (Goethe, Faust), loc comun
– clișeu cultural

DIALOG – DIALOG face totul posibil.

– ambiguitate
– actualizarea sensului de “conversa ție” și a sensului de “negociere” (face totul posibil)

BONA AUTOMAT – Mai mult decât alb, albul bona! (ELLE)

– epanortoz ă
– încercare de impunere a unei nuan țe de alb (Cf. alb de plumb, alb de titan, alb de zinc, alb
isabelle)

VIVA (REVIST Ă) – O lume întreag ă în VIVA!

– ambiguitate: lume ca “oameni” și ca “univers”

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

232
REVALID (VITAMINE etc.) – De tine depinde!

– adresare
– ambiguitate în atribuirea responsabilit ății: sănătatea “este în func ție de vitamine” iar decizia
de a le cump ăra “atârnă” de cump ărător

Sistemul PANTENE ULTRA-V – Descoper ă ce bine te sim ți cu un păr sănătos.

– îndemn
– selectarea verbului a descoperi (cf. cap descoperit) – actualizarea simultan ă a unor sensuri ale verbului “a descoperi”: “a p ătrunde o tain ă, un
mister” și “a afla”

RUJ Hydra Finish AVON – Pentru buze însetate… de frumuse țe.

– paradox
– ambiguitatea folosirii cuvântului “însetat” care determin ă o dublă actualizare: a sensului
propriu “care sufer ă de sete” și a sensului figurat “avid de…dornic de…” (caz în care “buze”
devine echivalentul “sufletului”)

IMAR & VIP CLINIC (CENTRU DE ÎNFRUMUSE ȚARE) – Trup și suflet pentru tine.

– clișeu: “a fi la dispozi ția cuiva”
– expresia “a fi trup și suflet cu cineva” = a se identifica cu aspira țiile cuiva
– ambiguitate: se trateaz ă trupul și se “vindec ă” sufletul (frumuse țea trupului atrage buna
dispoziție)

ELITA SELECTED (cafea) – ELITA SELECTED. Elita bunului gust.

– anafora
– ambiguitate prin decodarea fie ca “gust bun”, fie ca “bun gust” (= rafinament)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

233
BEEFEATER (GIN) – Fii oriGINal!

– grafism
– includerea numelui de “tip de produs” în cuvântul cheie al textului publicitar
LUCKY STRIKE: A șaDAR pentru fiecare buzunar

– grafism
– ambiguitate: tran șa grafică se poate citi legat (a șadar = “deci”) sau conform indica ției de
lectură (așa dar = “un asemenea dar”)

FRANKE (MOBILIER) – Nevoia de art ă…

– exprimarea unei “trebuin țe de autorealizare” – cea estetic ă (Cf. A. Maslow)
– tăcerea semnificativ ă marcată de punctele de suspensie trimite la capacitatea produsului de a
satisface aceast ă trebuință estetică

OMO INTELLIGENT – Noul OMO INTELLIGENT. Știe ce face.

– cuvânt englez preluat cu grafia original ă în text românesc
– atribuirea unei calit ăți umane unui produs (care nu face parte din cele dotate cu inteligen ță
artificială)

HEAD & SHOULDERS – Nu l ăsa mătreața să îți stea în cale.

– injonctiv
– temă de tipul problem ă (mătreața) – soluție (folosirea produsului)
– expresia idiomatic ă a sta în calea cuiva = „a împiedica pe cineva” s ă se realizeze

ZANUSSI – Viitorul în casa ta.

– proiec ție
– aspira ție

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

234
DOMESTOS – Distruge TO ȚI microbii.

– majuscule pentru a reda “rezolvarea deplin ă, fără rest” a problemei
– argumentul competen ței

RAMA (MARGARIN Ă) – Pur și simplu delicioas ă.

– superlativ redat prin folosirea locu țiunii adverbiale “pur și simplu” (= nici mai mult, nici mai
puțin decât…)

TEMĂ DE SEMINAR
Să se identifice, dup ă modelul folosit în exemplele de mai sus, figurile stilistice utilizate în
sloganele publicitare de mai jos. Ele pot fi vizionate în Laboratorul audio-video al Facult ății.

• SONY- Go create.
• ȘAMPONUL NIZORAL – Un viitor f ără complexe!
• NIVEA FOR MEN – Îngrijirea necesar ă bărbaților.
• LUCKY STRIKE LIGHTS – I choose an American original.
• NOKIA – Connecting people.
• SEVENTEEN – Follow the spirit of te new colors!
• DOVE – Un dar adus fiec ărei atingeri.
• SEVENTEEN – Noile culori ale modei.
• ARIEL MOUNTAIN SPRING – Un munte de haine impecabil de curate!
• LG (ELECTRONICE) – We put people first.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

235

BIBLIOGRAFIE
ȘI NOTE

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

236

BIBLIOGRAFIE GENERAL Ă

1. AUTRAND, Charles, La Publicité , Paris, Seghers, 1976.
2. BALDWIN, A. L., “Personal structure analysis”, Journ.Abn.Soc.Psychol. , 1942
3. BARDIN, Laurence, L’analyse de contenu , Paris, PUF, 1991
4. BARTHES, Roland, Conférence sur la ‘modernité’, à l’Institut des Sciences politique, Paris, 9-16 avril
1975
5. BARTHES, Roland, System de la mode, Paris, Seuil, 1967
6. BACHELARD, Gaston, Poetica spa țiului, Editura Paralela 45, Pite ști-Bucure ști, 2003
7. BORȚUN, Dumitru, Semiotică. Limbaj și comunicare , SNSPA, Bucure ști, 2001
8. BORȚUN, Dumitru, Bazele epistemologice ale comunic ării, Editura Ars Docendi,
București, 2002
9. BURGELIN, O., “Structural Analysis on mass communication”, in Studies of broadcasting
radio and TV, Culture Research Institute Nippon, Mosokyokai, 6/1968
10. CAPRETTINI, Gian Paolo, Semiologia povestirii , Editura Pontica, 2000
11. CORNU, Geneviève, Sémiologie de l'image dans la publicité , Paris, les Éditions
d'organisation, 1990.
12. COURTÉS, Joseph, Analyise Sémiotique du Discours. De l’énoncé à l’énonciation ,
Hachette, Paris, 1991
13. DÂNCU, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolic ă. Arhitectura discursului publicitar ,
Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999
14. DERMOTET, M., GEFFROY, A., GOUAZE, LAPON, J.-P., MOUILLAUD, M.,
TOURNIER, M., Des tracts en mai 68, messure de vocabulaire et de contenu , Paris, FNSP, A.
Colin, 1975
15. DOLLARD, J., MOWRER, O. H ., „A method of measuring tension in written documents”,
in Journ. Abn. Soc. Psycho , 42/1947
16. DUBOIS, Michel, la Publicité en question , Paris, Montréal Bordas, 1972.
17. D’UNRUG, M.-C., Analyse de contenu et de parole , Delarge, 1974
18. ECO, Umberto, Lector in fabula , Editura Univers, Bucure ști, 1991
19. EVERAERT-DESMEDT, Nicole, La Communication publicitaire. Étude sémio-
pragmatique , Louvain-la-Neuve, Cabay, 1984.
20. FISKE, John, Introducere în științele comunic ării, Polirom, Ia și

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

237
21. GHIGLIONE, R., BEAUVOIS, J.-L., CHABROL, C., TROGNON, A., Manuel d’analyse de
contenu , Colin, 1980
22. GHIGLIONE, R., MATALON, B., BACRIN, B., Les dires analysés: l’analyse
propositionelle du discours , PUF, 1985
23. GOFFMAN, Erving, Viața cotodoan ă ca spectacol , Comunicare.ro, Bucure ști, 2003
24. GREIMAS, A.J., COURTÉS, J., Semiotique, dictionnaire rais onné de la théorie du langage ,
tome1, Hachette, 1979
25. GREIMAS, J. Algirdas, FONTANILLE, Jacques, Semiotica pasiunilor , Scripta, Bucure ști, 1997
26. GRUNIG, Blanche, Les Mots de la publicité , Paris, Presses du CNRS, 1990.
27. GUILLAUMIN, C., L’idéologie raciste, genèse et langage actuel , Paris, La Haze, Mouton, 1972
28. HAIGH, G., „Defensive Behaviour in client centred therapy”, in J. Consul. Psychol. , 13/1949
29. HAUMMONT, N., RAYMOND, H., L’habitat pavillonnaire , Paris, CRU
30. HENRI, P., MOSCOVICI S., “Problemes de l’analyse de contenu”, in “Langage” , 11/1968
31. HUISMAN, Denis, le Dire et le faire: pour comprendre la persuasion: propagande,
publicité, relations publiques, essai sur la communication efficace , Paris, SEDES, 1983
32. IONESCU-RUX ĂNDOIU, Liliana , Conversa ția. Structuri și strategii. Sugestii pentru o
pragmatic ă a românei vorbite , Editura All, Bucure ști, 1999
33. KERBRAT-ORECCHIONI, C., L’enonciation. De la subjectivite dans le langage , Armand
Colin, 1980
34. KERBRAT-ORECCHIONI, C., L’implicte , Armand Colin, 1986
35. LÉGER, J.-M., FLORAND. M.-F., „L’analyse de contenu: deux méthodes, deux résultats”,
in Blanchet et.al., L’entretien dans les sciences sociales , 1985
36. LE GOFF, Jacques, Civilizația occidentului medieval – Editura Științifică, București, 1970
37. LE GOFF, Jacques, Pentru un alt ev mediu – Editura Meridiane, Bucure ști, 1980
38. LE GOFF, Jacques, Imaginarul medieval – Editura Meridiane, Bucure ști, 1991
39. LEVY-STRAUSS, Claude, Antropologia structural ă, Editura Politic ă, București, 1978
40. LYONS, John, Introducere în lingvistica teoretic ă, Editura Științifică, București, 1995
41. MAHL, G. F., „Exploring emotional states by content analysis, in J. de S. Pool , Trends in
content analysis , 1959
42. MARSHALL, Gordon (edit.), Dicționar de Sociologie , Univers Enciclopedic, Bucure ști, 2003
43. MORIN, Edgar, Essais sur les mas- media et la culture , Paris, UNESCO, 1971
44. NANU, Adina, VEZI? Comunicarea prin imagini , f.e., Bucure ști, 2002
45. OSGOOD, C. E., WALKER, E. G., „Motivation and language behaviour: content analysis of
suicide notes”, J. Abnorm. Soc. Psychol. , 1959
46. OSGOOD, C. E., “The representational Model and Relevant research Methods”, in I. de Sola
Pool (edit.), Trends in content analysis , Urbana, University of Illinois Press, 1959

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

238
47. PEYROUTET, Claude, La pratique de l'expression écrite , Nathan, Paris, 1991
48. PEYROUTET, Claude, Style et rhétorique Nathan, Paris, 1994
49. RAIMY, V.C., „Self reference in counseling interviews”, in J. Consul. Psychol. , 13/1949
50. RAYMOND, H., “Analyse de contenu et entre tien non directif: application au symbolisme
de l’habitat”, in „Revue francaise de sociologie” , numéro spécial: „Urbanisme”, Paris, 1968
51. ROCHE, J., Le style des candidats à la Présidence de la République , Ed. Privat, 1971
52. RORTY, Richard, Contingen ță, ironie și solidaritate , EDITURA ALL, Bucure ști, 1998
53. ROVEN ȚA-FRUMU ȘANI, Daniela, semiotica discursului științific, Editura Științifică,
București, 1995
54. STOICA, Dan, Logică și limbaj: instan țieri în spa țiul cultural francez , Iași, Editura DAN, 2000.
55. STOICHI ȚOIU-ICHIM, Adriana “Strategii persua sive în discursul publicitar (II)”, în Limbă
și literatur ă, anul XLII, Vol.III-IV, 1997
56. STOICHI ȚOIU-ICHIM, Adriana, Semiotica discursului juridic , Universitatea din Bucure ști, 2002
57. * * * “Science & Vie” , Juillet 2003 ( Dossier hors série N°53 – Les codes secrets )

SURSE LEXICOGRAFICE :
58. DISCURSL: Bidu-Vr ănceanu, Angela; C ălărașu, Cristina; Ionescu-Rux ăndoiu, Liliana;
Mancaș, Mihaela; Pan ă Dindelegan, Gabriela; Dicționar General de Științe. Științe ale limbii ,
Editura Științifică, București, 1997.
59. DEX’96: Dicționarul Explicativ al Limbii Române , ediția a II-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucure ști, 1996.
60. Microsoft ENCARTA 98 Encyclopaedia, articolul Advertising
61. CD-ROM Ogilvy and Mather Bucharest 62. Encyclopaedia Universalis , articolul Publicité .
63. www.café.montreal.ca, articolul La Pub

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

239

N O T E

1 Vezi Maingueneau, Dominique, Les termes clés de l’analyse du discours , Seuil, 1996 (Collection
MEMO)
2 DSL
3 Guespin 1971:10, apud D. Maingueneau (1996:28)
4 Se constat ă adesea o “alunecare a sistemului de reguli sp re corpus: discursul socialist desemneaz ă atît
regulile care fac specific ă socialismului o anumit ă poziție enunțiativă, cât și ansamblul enun țurilor
considerate ca apar ținând acestei pozi ții”, D. Maingueneau (1996: 29)
5 J-P.Bronckart et al. (1985:11)
6 J-P.Bronckart et al. (1985:11):
7 J-P.Bronckart et al. (1985:11):
8 De ex. în “scopul de a activa un adolescent într-un anume scop” se pot pune în aplicare urm ătoarele
mecanisme: J-P.Bronckart et al. (1985:11):
– tip narativ (o poveste de ex)
– tip situa țional (dialog maieutic din perspectiva lui Piaget)
– tip teoretic (expunerea logic ă a principiilor moral)
9 G.Brown și G.Yule, Discourse Analysis , Cambridge University Press, Cambridge 1983, p.1, apud D.
Maingueneau 1996
10 D. Maingueneau 1996:11
11 Ideal care se poate confunda cu un ansamblu de scopuri, cum ar fi, de exemplu, pentru medicin ă,
cercetarea fundamental ă pentru ameliorarea suferin ței, pentru descoperirea și aplicarea unor procedee
neinvazive etc.
12 Distincția frastic-transfrastic este proprie științelor literalit ății (tuturor disciplinelor care au în prim
plan noțiunea de text). În viziunea lingvistului Dan Stoica ( 54), funcționarea distinc ției în discu ție are
două temeiuri: unul epistemic și altul istoric. Temeiul epistemic se origineaz ă în afirma ția, devenit ă cu
timpul un adev ărat slogan, c ă analiza precede sinteza. Astfel, analiza textului literar s-a realizat
"descompunându-l" în elementele sale componente (nivelul frastic ), iar sinteza "dezv ăluindu-i"
funcționarea ca întreg ( 54, p.46). La rândul s ău, temeiul istoric ține de evolu ția cunoașterii în și asupra
domeniului dat. Dup ă Dan Stoica, criteriul cel mai important al distinc ției frastic-transfrastic este
amplitudinea secven ței discursive: suntem în fa ța unui text frastic atunci când nivelul de analiz ă este cel
al propoziției și când sensul propozi ției date acoper ă, prin el însu și, intenționalitatea rela ției comunicative;
suntem în fa ța unui text transfrastic atunci când nivelul de analiz ă (sau de construc ție) este cel al
combinațiilor de propozi ții și când sensurile diferite asigur ă transpunerea în fapt a inten ționalității
comunicative ( 54, p.50).
Pentru a se vedea cum func ționează distincția frastic-transfrastic în analiza unui discurs, se poate
consulta lucrarea Adrianei Stoichi țoiu-Ichim, Semiotica discursului juridic (56), unde Capitolul 5,
intitulat „Nivelul frastic (enun țul juridic). Expresia lingvistic ă a normei juridice (aspecte morfo-sintactice)”,
este dedicat analizei discursului juridic la nivelul enun țurilor. Stoichi țoiu-Ichim susține că în cazul textului
juridic normativ, rezultatele analizei la nivel frastic pot fi în țelese și interpretate corect doar dac ă le
raportăm la specificul funcțional (pragmatic) și stilistic al discursului juridic normativ (DJN).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

240
13 Această perspectiv ă poate fi contestat ă și datorită faptului c ă disciplina se define ște prin obiectul s ău
de studiu, prin corpusul pe care îl investigheaz ă. O disciplin ă se define ște mai pu țin prin obiectul s ău de
studiu (pe care îl poate avea în comun cu alte ramuri , vezi interdisciplinaritatea), cât, mai ales, prin
punctul de vedere asupra acelui obiect.
14 Explicația vagă poate antrena ac țiunea unor presupozi ții sau defini ții implicite, iar “maquis-ul ”
terminologic conduce inevitabil la lips ă de adecvare.
15 Exemplu dat de D. Maingueneau 1996 se refer ă la un jurnal televizat care nu este un text ci
reprezintă un ansamblu de configur ări în care textul este legat de teme,roluri, surse de informa ții.
16 Vezi, de exemplu, problema portughezei din Brazilia /Portugalia
17 M.Mayer, Questions de rhétorique. Language, raison et seduction , Librairie Générale Française,
Paris, 1993, p.7
18 Constantin S ălăvăstru (1999:9)
19 Constantin S ălăvăstru (1999: 12)
20 Constantin S ălăvăstru (1999:15)
21 Termenul a fost introdus de Morris pent ru a desemna nivelul procesului de semioz ă care se refer ă la
relația dintre semne și cei ce le interpreteaz ă.
22 Atunci când se vorbe ște de componenta pragmatic ă se înțelege componenta care se refer ă la
descrierea sensurilor enun țurilor în context (Un enun ț ca Ion nu este aici poate fi interpretat, în func ție de
context, drept ironic sau neutru, ca o concluzie la o argumentare, ca un apel la ordine etc.).
Există o dezbatere între cercet ătorii care proclam ă existența unei pragmatici integrate sistemului limbii
și cei care în țeleg să mențină o separație între semantic ă și pragmatic ă.
23 Școala francez ă a fost influen țată puternic de psihanaliz ă și marxism; ast ăzi numele de Școala
Franceză este atribuit unei tendin țe de abordare a analizei discursului, aplicate și de alte centre de
cercetare care nu se circumscriu strict spa țiului geografic francez.
24 D. Maingueneau:1998
25 Multe modele au un autor “ecranat”(cum ar fi, de ex., discursul tv)
26 Există reguli de producere legate de genuri care fac s ă nu fie suficient ă cunoașterea limbii pentru, de
ex, a citi un jurnal; invers, la limit ă, se poate citi un jurnal într-o limb ă pe care nu o cuno ști; vezi, de
exemplu, Hans Castorp vorbe ște franțuzește în Muntele vr ăjit de Thomas Mann.
27 De ex.emplu, conjunc ția coordonatoare dar (care are un mare num ăr de func ții, unele chiar
contradictorii).
Un tip de analiz ă va aborda realizarea acestui recens ământ (cum și de ce un singur cuvânt poate avea
valori atât de numeroase).
Alte ex.: exist ă în francez ă, ca și în român ă, un mare num ăr de marcatori de reformulare: adică, în alte
cuvinte, s ă spunem, fie… Analiza discursului se va interesa de leg ătura dintre natura acestui cuvânt
(imperativ prezent, pers-I.pl.) și funcția sa de marcator de reformulare.
28 Se au în vedere fenomene ca referin ța, ambreiorii, anafora, modalizarea (moduri, ironie);
interdiscursul primeaz ă în cadrul acestei abord ări
A vorbi înseamn ă întotdeauna a vorbi sub dominarea altor di scursuri deja spuse sau posibile, la care se
face referin ță sau care sunt respinse. Pentru a începe o scrisoare se va scrie: domnule ministru, drag ă
domnule, salut, h, etc. Din ansamblul formulelor de deschid ere pe care le avem în cadrul memoriei
discursive re ținem una singur ă. Într-o alt ă ordine, nu se pot emite p ăreri politice în afara câmpului
discursiv al politicii, chiar dac ă se proclam ă refuzul vorbirii în termenii (politici) ai altora.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

241
Se pune întrebarea legitim ă: Cine vorbe ște atunci? Subiectul este un conglomerat de identit ăți, de
subiectivit ăți legate de câmpuri diferite de enun țare care interac ționează în ființa sa. Subiectivitatea
enunțiativă este traversat ă de o mare de discursuri. În consecin ță, ea se construie ște printr-un discurs
fragil; subiectivitatea nu pre-exist ă discursului s ău. Și, ceea ce este mai important, nu dispunem în orice
moment de acest discurs gata preg ătit.
29 D. Maingueneau (1996)
30 (gr. archéion )
31 în buna tradi ție a abord ărilor cognitive
32 vezi Lumini ța Mihaela Iacob, Comunicarea – “for ța gravitațională” a câmpului social , în Revista
română de comunicare și relații publice , nr.1, 1999, p.19-28
33 Antropologul Bateson și psihiatrii Watzlawick și Jackson au popularizat concepte ca: “double
bind”/constrângere dubl ă; conținut, rela ție, metacomunicare, precum și axiome ca “nu putem s ă nu
comunicăm”.
34 P. Watzlawick, La réalité de la réalité ; Ed.du Seuil, Paris 1978
35 Bateson et al.; La nouvelle communication; Ed.du Seuil, Paris 1981,p.7, apud M.D, op.cit.
36 vezi Liliana Ionescu-Rux ăndoiu, Conversa ția. Structuri și strategii. Sugestii pentru o pragmatic ă a
limbii vorbite , Editura All, Bucure ști, 1999
37 Metodologia const ă în
– a înregistra conversa țiile în context
– a le transcrie – a le analiza, punând în eviden ță regularitățile, regulile etc.
Abordarea este empiric ă asupra unor date atestate, naturale și autentice. Obiectivul analizei este de a
degaja o gramatic ă- lexicon a conversa ției. Deosebindu-s ă de lingvistic ă, disciplin ă care are ca obiect de
studiu enun țuri existente și care potrivit lui W.Labov produce și faptele și teoria.
În practic ă această muncă este laborioas ă și de o mare complexitate.
38 Ca reacție împotriva concep ției chomskyene asupra limbajului, considerat ă prea restrictiv ă, D.H.
Hymes și J.J. Gumperz au pus bazele unei etnologii a comunic ării care asociaz ă resursele verbale și
regulile de interac țiune și de comunicare ale unei comunit ăți lingvistice. În Fran ța, în anii 80, analiza
conversație devine obiect de studiu ca o component ă a pedagogiei școlare pe baza observa țiilor asupra
schimburilor verbale în orele de predare a limbilor.
39 O rețea presupune leg ături și “noduri”; vezi WEB
40 unde este vorba, în general, de a d escrie un discurs produs de un singur emi țător
41 unde interesul este de a urm ări amprentele procesului enun țării în enun ț, fiind vorba, de cele mai
multe ori, de un singur emi țător.
42 acte de limbaj considerate ca inten ție a locutorului care pretinde c ă acționează asupra
interlocutorului s ău.
43 D: Maingueneau 1996:25
44 Această direcție este ilustrat ă de reprezentan ții Școlii de la Geneva (Roulet et. al. 1985) și de
modelul propus de Sinclair și Coulthard (1975) care în țeleg conversa ția ca o organizare ierarhic ă.
45 Distanța între parteneri, gestica, mimica vezi proxemica (Mihai Gheorghe, op.cit .).
46 Vezi Liliana Ionescu-Rux ăndoiu, op.cit .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

242
47 Care prive ște problemele patologiei mentale prin prisma disfunc ționalităților la nivelul
interacțiunilor.
48 Acest curent va fi asimilat în mare parte de analiza conversa țională.
49 Gumperz și Hymes, The Etnography of Communication , în American Anthropologist , 66(6), 2, 1964
50 D.H.Hymes, Models of the Interaction of Language and Social Life , în Gumperz and Hymes
(ediscurs.), Directions in Sociolinguistics: the Ethnography of Communication , Holt, Rinehart and
Winston, New York, 1972
51 Analiza etnometodologic ă se va axa pe studiul diversit ății interacțiunilor sociale și va avea ca
obiectiv degajarea elementelor de regularitate. Conversa ția devine obiect privilegiat de studiu (Sacks,
Schegloff… 1978) ca interac țiune social ă esențială.
Studiul etnometodologic se opre ște, în special, asupra organiz ării activității de comunicare (accesul la
cuvânt, introducerea unei teme, deschiderea și închiderea unei interac țiuni etc.).
52 H. Garfinkel, Studies in Ethnomethodology , Prentice-Hall, Englewood Cliffs, New Jersey, 1967
53 Vezi Paul Dobrescu, “Aisbergul comunic ării”, în Revista român ă de comunicare și relații publice ,
nr.1, 1999, p.40-42
54 G.H.Mead, L’esprit, le soi et la societé , PUF, Paris,1963 (traducere dup ă Mind, Self and Society ,
University of Chicago Press, Chicago, 1934)
55 Vezi D.Maingueneau, op.cit ., p. 39
56 Lexicometria se bazeaz ă pe programe de calculator cum ar fi Lexploreur:
“Le logiciel Lexploreur assiste l'analyse d'un texte en combinant:
– des outils de mesure statistique permettant une analyse globale et rapide de l'usage de son
vocabulaire;
– un moteur de recherche très complet permettant une analyse locale et fine du contexte d'apparition
de chaque mot”, vezi și J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunic ării, Editura
Humanitas, 1998, Bucure ști, p.141-147.
57 Pentru mai multe informa ții privind analiza de con ținut vezi J.J.van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.
Noomen, Știința comunic ării, Editura Humanitas, 1998, Bucure ști, p.111-147
58 Rețeaua eviden țiază felul în care emitentul prive ște relațiile dintre obiectele atitudinale; re țeaua se
realizează în urma opera țiunii de reducere și de retranscriere a textului pe baza propozi țiilor-cheie
59 vezi critica din MOTS, vezi textul din Știința comunic ării
60 vezi Camelia Beciu pentru discurs electoral
61 vezi Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba român ă, ediția a treia, Editura Albatros,
București, 1984
62 Se mai numesc și lexii complexe, discurs repetat etc.
63 vezi lucrările de la Tregastel
64 Vezi, de exemplu, sintagme ca voin ță politică, decizie politic ă, administra ție public ă, guvern
monocolor etc.
65 Salem 1987, apud D. Maingueneau 1996
66 Fiala-Habert 1989:89, apud D. Maingueneau 1996
67 Sau metoda termenilor-pivot (metoda lui Harris)

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

243
68 Z. S. Harris, Discourse analysys , trad fr. în Langages no.13, 1969, p.8-45 (1952).
69 Cum ar fi reducerea pasivului la activ, descompunerea în dou ă fraze a unei fraze con ținând dou ă
grupuri coordonate etc.
70 sau concurente, vezi D. Maingueneau 1996:45
71 vezi Courtine 1981: 78, apud D. Maingueneau 1996: 46
72 DSL
73 DISCURSUL
74 Fondatorul gramaticii generative…
75 D. Maingueneau 1984
76 limba ca sistem
77 Norma este instan ța conform ă universului de sens pe care discursul îl instaureaz ă.
78 Cod care este imperfect datorit ă fenomenelor de ambiguitate, omofonie, polisemie
79 Conceptul “cod de limb ă/cod langagier” a fost dezvoltat de D. Maingueneau (1993) pentru a ar ăta că
o formațiune discursiv ă nu exist ă doar prin enun țul formulat prin intermediul unei limbi (francez ă,
latina…) ci, mai ales, prin intermediul unui cod de limbaj; limba nu este un instrument st ăpânit din
exterior, pus în servicul unei strategii persuasive, ci modul în care este realizat ă folosirea limbii este de
fapt creatoare/constitutiv ă formațiunii discursive, inseparabil ă de poziționarea sa. Astfel, codul de limbaj
nu este doar un sistem de transmitere a informa ției, ci particip ă la autolegitimizarea emi țătorului.
80 P.Charaudeau (1995): Une analyse sémiolinguistique du discours , în Langages no.117
81 vezi la teatru
82 E. Goffman (1974) Les rites d’interaction , Paris, Ed. de Minuit
83 P. Brown; S. Levinson (1978): Questions in Politeness. Strategies in Social Interaction , Cambridge,
Cambridge Univesity Press, p. 56-289
84 “Teritoriul”, adic ă tot ce se refer ă la:
– corp (inclusiv la îmbr ăcăminte, buzunare, gen ți etc.);
– “bunuri” apropiate (so ț/soție, mașină, veselă);
– spații private (acas ă, vecinătățile spațiale ale corpului etc.);
– informa ții personale;
– maniera (proprie) de a vorbi 84
85 “fațada” sau imaginea pozitiv ă pe care fiecare dore ște să o construiasc ă și să o dea despre sine.
86 Pentru a da un ordin se folose ște rar modul imperativ, se recurge adesea la formule care s ă
îndulceasc ă enunțul;
acestea presupun efort atât din partea emi țătorului, cât și din partea receptorului deoarece, din punct de
vedere lingvistic, sunt complicate și necesită o cunoaștere a subtilit ăților; “vre ți să aveți bunăvoința să
închideți geamul ”, “fi ți atât de amabil și …”
Cu cât formulele sunt mai preten țioase, cu atât efectul de “îndulcire” a ordinului este mai marcat
87 Teza lui G. Lakoff citat ă în Kerbrat-Orecchioni (1999; Conferin ța “Abordarea interac ționistă în
lingvistică” ținută la Congresul Societ ății Japoneze de Predare a Limbii Franceze, Universitatea Na țională
din Matsuyama, 5 noiembrie 1999).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

244
88 Vezi de ex. grupul nominal “Ion și cu mine”, în care “eul” se pune pe al doilea plan, la fel cum
comportamentul politicos prescrie a l ăsă pe cineva s ă treacă înaintea ta
89 în schimb, formule de tipul v ă mulțumesc pu țin nu se înregistreaz ă, ceea ce sus ține și anumite
restricții contextuale pentru a mul țumi
90 Brown și Levinson (1978) au impus termenul FTA (FTA= FACE THREATENING ACTS), care s-
ar putea traduce prin acte amenin țătoare pentru imagine. Aceste acte ar fi:
1. acte amenin țătoare pentru imaginea pozitiv ă a locutorului
2. acte amenin țătoare pentru imaginea negativ ă a locutorului
3. acte amenin țătoare pentru imaginea pozitiv ă a interlocutorului
4. acte amenin țătoare pentru imaginea negativ ă a interlocutorului
91 O tipologie a polite ții în tranzac țiile cele mai simple, de exemplu, cump ărare- vânzare, distinge:
1. Politețea obișnuită, de rutină legată de scriptul scenariului, de ex. în secven țele de deschidere
(saluturi, întreb ări: ce dori ți? Cu ce v ă pot ajuta? Etc.) sau de închidere a unei conversa ții (mulțumiri,
salutări, urări) sau în cereri. Într-un context în care este vorba despre schimburi de pia ță (bani-produs)
politețea de zi cu zi între ține o relație de îndatorare reciproc ă:
Cererea nu ia decât în mod excep țional forma lui “vreau …”, “doresc…” ci se întâlnesc de ex,
formulări de tipul:
Aș vrea …(condiționalul este înt ărit prin ad ăugarea lui “v ă rog”) … Nume de produs , vă rog (strategie
de menajare a timpului și efortului vânz ătorului)
Aveți… nume de produs … ?; când exist ă riscul ca produsul s ă nu fie accesibil.
2. politețea excepțională legată de diverse incidente (lipsa m ărunțișului de ex.). Asist ăm la un asalt al
politeții pentru a neutraliza incidentul care este surs ă de amenin țare. “se întâmpl ă” “nu-i nimic” etc.
Există contexte de tipul “a ș vrea doar un graham” în care “doar” este un minimizator care poate
exprima o scuz ă implicită (aceea de a face o cump ărătură inferioar ă normei, contextului etc. sau de a
provoca un deranj care nu ar fi compensat de valoarea în bani a produsului) .
Oricum, aceste tranzac ții comerciale nu se reduc la un transfer de bani; ele sunt locul de manifestare a
unei suite de condi ționaluri, mul țumiri, elemente minimizatoare etc.
92 E. Benveniste; Problèmes de linguistique générale II, Gallimard, Paris, 1974
93 O. Ducrot; Le Dire et le Dit; Ed. Du Minuit, Paris 1984
94 vezi D. Maingueneau 1996: 37
95 ”A realiza gramatica unei limbi, înseamn ă a specifica și a caracteriza frazele subiacente enun țurilor
realizabile prin mijloacele acelei limbi”
96 J-M.Adam, Les textes: types et prototypes ; Nathan, Paris, 1992, p. 15
97 Pêcheux și Fuchs (1975: 24); apud D. Maingueneau (1996) folosesc pentru aceasta accep țiune a
termenului enunț sintagma “suprafa ță lingvistic ă”.
98 M.-M. de Gaulmyn, Les régulateurs verbaux: le côntrole des recepteurs , în Cosnier J. et Kerbrat-
Orecchioni C:, Décrire la conversation , Presses Universitaires de Lyon,1987, p.10
99 se referă la ceea ce se spune în interac țiunea verbal ă de către participan ți
100 se referă la conduita de interac țiune (încerc s ă fiu clar, explicit…m-a ți urmărit?…)
101 se referă la limbă (acesta este cuvântul potrivit…în sens uzual…)
102 E.Veron, apud D. Maingueneau (1996).
103 Goody 1977, apud D. Maingueneau (1996).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

245
104 Trebuie remarcat faptul c ă, în cadrul comunic ării orale, conversa ția are cel mai înalt grad de
interactivitate.
105 există și situații caracterizate prin univocitate: presa audio, conferin țe, discursuri, expuneri etc.
106 În schimbul oral cei doi parteneri interac ționează, cuvintele sunt înso țite de mimic ă, de indicatori
paraverbali, sintaxa este mai lax ă (juxtapuneri, întreruperi, elipse, redundan țe etc.). Nu exist ă un control al
înțelegerii globale a enun țului, a revenirii și există pericolul permanent al întreruperii.
107 care determin ă abundența mărcilor emo ționale în discurs.
108 Și un enun ț oral se poate prezenta ca independent de context: cel în care interlocutorul nu este
chemat, în principiu, s ă intervină într-un discurs care se prezint ă ca închis în sine. (oficiu religios –
ritualizat, conferin ță publică etc.)
Un enun ț poate fi conceput în manier ă grafică și independent de context dar având aparen ța
caracteristicilor unui enun ț dependent de context.
Invers, exist ă schimburi verbale în care participan ții vorbesc “ca din carte”, într-un stil apropiat de cel
scris.
109 Enunțul independent de context tinde a se închide as upra lui, poate construi un joc al reperajelor
intratextuale; subordonarea sintactic ă se desfășoară cu o rigoare mai mare.
110 Trebuie f ăcută o distinc ție între discursul oral și cel oralo-grafic, care se sprijin ă pe scris (pe note
sau email-ul, po șta electronic ă care mimeaz ă o interacțiune orală).
111 Doar emi țătorul se exprim ă uneori sub forma unei structuri dialogice; în cele mai multe cazuri,
emițătorul anticipeaz ă reacțiile receptorului
112 D. Maingueneau (1996:33); Aceast ă direcție este privilegiat ă de Școala Francez ă de analiz ă a
discursului.
113 De Beaugrande și Dressler (1981: cap.1), apud D. Maingueneau (1996)
114 Vezi Silvia Săvulescu, Cursul de Retorică și teroria argument ării, SNSPA, 2000
115 Peytard și Moirand (1992: 61), apud D. Maingueneau (1996)
116 Ehlich (1989), apud D. Maingueneau (1996)
117 Lingvistica textual ă (după deceniul șapte cunosut ă mai ales sub numele de gramatic ă a textului) este
disciplina care are ca obiect studiul textualit ății, în special al coeziunii și coerenței. Aceste propriet ăți sunt
cele care fac textul ireductibil la un șir de fraze (Rastier; Sens et textualité , Hachette, Paris, 1989, p.281
Textualitatea poate fi studiat ă din perspective diferite:
1. a emițătorului care produce o unitate de tip text (intereseaz ă aici în special prin ce procese este
declanșată “generarea” textului). Problema textului v ăzut ca unitate nu este echivalent ă cu imaginarea
unui sistem unic care dirijeaz ă ansamblul: “planurile de organizare a textualit ății demonstreaz ă
caracterul profund eterogen al unui obiect ireductib il la un singur tip de organizare” (Adam 1992:20)
2. a receptorului (din punctul de vedere al integr ării componentelor textului în scopul în țelegerii
acestuia);
3. a analizei (care concepe textul ca o structur ă ierarhică).
Obiectul de studiu al lingvisticii textuale este di ficil de delimitat, uneori se suprapune cu analiza
discursului, în special în orient ările care privesc genurile și tipologia discursurilor.
118 G.Genette (1989:9)
119 G.Genette (1989:7).
120 Vezi cursul de Retorică și teoria argument ării

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

246
121 vezi M. Tu țescu; L’argumentation. Introducti on a l’étude du discours , Editura Universit ății din
București, Bucure ști, 1998, p.112-113
122 incovenientul pe care-l reprezint ă acest termen se refer ă la faptul c ă domeniul s ău de aplicare este
atât modurilor de organizare generale (nara țiune, argumentare), cât și genurilor discursive particulare.
123 Titlul operei/programului politic(e) poate fi inte rpretabil uneori din perspectiva intertextualit ății – ca
aluzie la un tezaur cultural exis tent în memoria receptorului și care se realizeaz ă ca intertext sub diferite
forme. Acela și statut îl are și titlul jurnalistic care reproduce ca intert ext alte titluri cu un anumit prestigiu
în lumea cultural ă, cum ar fi:“ Lista lui …” (lista lui Co șea) sau “ Cronica une mor ți anunțate” Gabriel
Garcia Marques.
Ca intertext-imita ție parțială, “Contractul cu România ”, “Contractul cu bucure ștenii”, “Contractul cu
Americanii ” [propus de Newt Gingrich] reprezint ă aluzii evidente la “ Contractul social ” al lui J.J.
Rousseau.
124 Deși intertextualitate și interdiscursivitate au un sens echivalent, termenii nu sunt totu și folosiți în
aceleași domenii. Intertextualitate este folosit în special în domeniul literaturii, sau când este vorba de
texte în sensul de opere.
125 Vezi hiponim/hiperonim
126 Vezi opera ția în Retoric ă
127 ex publicitar din Stoichi țoiu
128 se spune adesea c ă literatura Pleiadei și literatura antic ă formează un intertext.
129 Progresie tematic ă, fenomen teoretizat de Școala de la Praga (Mathesius) și Danes (1974).
130 Acea parte din enun ț care, pentru a asigura avansarea procesului de comunicare, adaug ă o
informație nouă la ceea ce a fost deja comunicat
131 În concep ția lui A.J. Greimas care introduce termenul, textul reprezint ă o serie de enun țuri
succesive, a c ăror lectură trimite la o “totalitate de semnifica ții”, izotopia facilitând lectura întregului
132 vezi cunoa ștere enciclopedic ă
133 Există numeroase distorsiuni ale acestor cadre care pot fi tematizate prin discurs.
Astfel, o pe șteră (cadru empiric) poate fi folosit ă drept loc pentru oficierea unei slujbe religioase.
Alături de aspectul empiric al cronologiei, cel a calendarului, poate fi prezent ă și “cronologia” pe care
o implică un discurs: astfel un discurs poate fi datat “obiectiv” pe 15 ianuarie 2000 dar s ă se prezinte ca
un discurs de amintire a 150 de ani de la na șterea lui Mihai Eminescu.
134 eng. contextualization cue
135 Adam (1992), în continuarea lucr ărilor lui Werlich, apud D. Maingueneau, 1996
136 Kerbrat-Orecchioni , L’implicite , Armand Colin, Paris,1986, p.196
137 tendința spre economie lingvistic ă
138 Maximele conversa ționale ale lui Grice (1975).
Maximă este termenul atribuit, în pragmatic ă, unei cerin țe particulare ce decurge dintr-un anumit
principiu (Cf. DSL).
Cele două principii fundamentale ale interac țiunii verbale – principiul cooperativ și principiul polite ții –
subsumeaz ă un număr de maxime specifice.
În opinia lui Grice (1975), Gazdar și Levinson, condi țiile de baz ă ale folosirii eficiente și efective a
limbajului în comunicarea uman ă sunt determinate de un principiu al cooper ării care poate fi definit:

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

247
“Contribuția ta, în cadrul în care ea are loc, s ă fie așa cum se cere de c ătre scopul convenit sau
direcția discuției la care participi, la momentul la care are loc”.
Maximele principiului cooper ării descriu mijloacele ra ționale care asigur ă eficiența conversa ției.
Aceste maxime sunt: Maxima cantit ății: reglementeaz ă cantitatea de informa ție furnizat ă de fiecare participant la un
schimb verbal. Aceasta trebuie s ă se încadreze strict în limitele impuse de obiectivele schimbului
respectiv (s ă nu fie nici insuficient ă, nici excesiv ă)
Maxima cantit ății poate fi definit ă astfel:
– interven ția ta să fie atât de informativ ă pe cât necesar ă;
– nu face interven ția ta mai informativ ă decât este nevoie.
Principala cale prin care aceast ă maximă este încălcată
– se refer ă la lipsa “informativit ății” (“clișee politice, redundan ță”);
– repetarea conceptelor cu sfere referen țiale de aplicare identice (vorbitorul s ă fie scurt);
– enumerarea tuturor membrilor unei totalit ăți și, în acela și timp, prin numirea și a întregului
– prepunerea adjectivelor, ordinea neemfatic ă;
– folosirea excesiv ă a unor cuvinte-cheie apar ținând unei anumite ideologii.
Maxima calit ății: cere ca interlocutorii s ă spună numai ceea ce cred c ă este adev ărat. Aceasta exclude
furnizarea unor informa ții false sau pentru care emi țătorul nu are dovezi adecvate.
Maxima cantit ății poate fi definit ă astfel:
– încearc ă să faci astfel încât contribu ția ta să fie una adev ărată (din perspectiva comunic ării
optime), adic ă:
– să nu spui ceea ce crezi c ă este fals;
– să nu spui ceva despre care nu ai suficiente date (adecvate).
Maxima relevan ței cere ca orice interven ție într-un schimb verbal s ă se coreleze cu celelalte și să fie
strict legat ă de tema în discu ție.
Maxima relevan ței este adesea înc ălcată prin adăugarea unor propozi ții generalizatoare inutile la ceea
ce ar trebui s ă fie doar o indica ție specific ă.
Se consider ă că orice gril ă lingvistic ă reprezint ă nu numai un rezultat al experien ței sociale, ci și un
mod în care o comunitate vede lumea.
Repetarea formelor lipsite de sens diminueaz ă capacitatea receptorilor de a- și îndrepta aten ția spre
realitate, ceea ce determin ă o degradare a mijloacelor de recep ție și, în consecin ță, o reducere a capacit ății
de reacție imediat ă și adecvată, fie la nivel individual, fie la nivel social.
Aceasta înseamn ă în ultimă instanță o deformare a dou ă dintre cele mai importante componente ale
comportamentului uman: grilele cognitive și mijloacele de reac ție prin folosirea “vorb ăriei goale”.
Maxima manierei se referă la modul în care trebuie formulate interven țiile în cadrul unui schimb
verbal, reclamând claritate (manifestat ă prin evitarea obscurit ății expresiei, a ambiguit ății și a prolixit ății),
precum și structurarea logic ă a enunțurilor.
H. P. Grice consider ă că aceste maxime nu trebuie privite strict determinist și preluate tale quale .
Grice subliniaz ă modul în care comunicarea (optim ă) este posibil ă: interpretarea de c ătre receptor a
enunțurilor interlocutorilor prin raportare la ma xime la un nivel de profunzime (implicatur ă) este
determinant ă față de respectarea conform ă a acestor maxime la nivelul emi țătorului.
139 Astfel, principiul care recomand ă ca dicuția să nu fie monopolizat ă de un singur locutor este
încălcat în cazul conferin țelor, al cursurilor, al speech-ului politic.
Tot așa, în cazul discursului literar sau mediatic , cititorul sau auditorul poate fi ignorat și, uneori, pus
în situația de a fi “violentat”, injuriat etc. .
140 A. Petitjean ; Les Typologies textuelles , în Pratiques no.62, p.86-125
141 Tipologiile enun țiative se bazeaz ă pe relația dintre enun ț și situația de enun țare (cu cei trei poli:
interlocutori, moment și loc al enun țării). Tipologia propus ă de Benveniste (plan imbricat; distinc ția

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

248
discurs/istorie): planul imbricat implic ă un reperaj în raport cu situa ția de enun țare, în timp ce planul
neimbricat se prezint ă ca independent de aceasta.
Această distincție teoretic ă nu acoper ă situațiile în care enun țurile asociaz ă în diferite moduri cele
două planuri. Tipologiile enun țiative care iau drept criteriu situa ția de enun țare se pot baza și pe alte
fenomene, cum ar fi prezen ța/absența mărcilor de subiectivitate enun țiativă sau eterogenitate.
142 Termenul a fost introdus de M.Foucault (1969: 53) pentru a desemna totalitatea enun țurilor care se
pot raporta la un sistem unitar de reguli, determinat istoric.
D. Maingueneau 1996: 42 consider ă că prin introducerea acestei no țiuni, Foucault încerca evitarea
termenilor tradi ționali “teorie”, “ideologie”, “ știință”.
143 În cadrul marxismului de tip a lthusserian, vezi M. Pêcheux., L’inquiètude du discours , Editions des
Cendres, Paris, 1990, p. 102
144 D. Maingueneau, Genèses du discours , Mardaga, Liège, 1984, p.5
145 Formațiunea discursiv ă considerat ă ca o identitate într-un interdiscurs ilustreaz ă un alt sens al
termenului poziționare.
Aceste valori sunt inseparabile în m ăsura în care primatul interdiscursului implic ă faptul că identitatea
unei forma țiuni discursive este un proces de redefinire constant ă a relațiilor cu alte forma țiuni discursive.
146 Punctul cel mai delicat ar fi oprirea prolifer ării genurilor: se poate eviden ția o imens ă varietate de
subgenuri (vezi tipologia discursului).
147 mai mult sau mai pu țin ritualizate
148 Condiții de reușită: condiții de a căror îndeplinire depinde performarea cu succes a unui anunit act
ilocuționar (Concept introdus de J.L. Austin)
149 M. Bahtin, Esthétique de la création verbale , Gallimard, Paris, 1984, p.285, apud D.Maingueneau
(1996)
150 Termen introdus de D. Maingueneau și F. Cossuta, L’analyse des discours constituants , în
Langages no.117, 1995
151 Discursul religios, științific, filozofic, juridic, literar etc. au în comun un num ăr variabil de
proprietăți în ceea ce prive ște condițiile lor de apari ție și funcționarea enun țiativă. Aceste discursuri sunt
pe rând autoconstitutive și heteroconstitutive
152 Comunitatea discursiv ă reprezint ă grupurile sociale care produc și “administreaz ă” un anumit tip de
discurs. (D. Maingueneau: 1984).
Există o relație strânsă între grup și formațiunea discursiv ă asociată, în sensul c ă organizarea uman ă și
discursurile sale sunt inseparabile.
Folosirea acestui termen trebuie f ăcută adecvat în func ție de referirea la cei ce produc discursurile sau
la ansamblul larg al elementelor care sunt ata șate acestei gener ări discursive.
Conceptul se poate aplica în dou ă domenii diferite:
1) pentru institu țiile care genereaz ă enunțuri în mai multe limbi (cercetare științifică,
organizații/întreprinderi multina ționale etc.).
Este vorba de ansamblul emi țătorilor care au în comun:
– același tip de discurs ( științific, jurnalistic etc.);
– același set de norme;
– același mod de via ță.
2) pentru emi țătorii care se plaseaz ă în poziții de concuren ță în cadrul aceluia și câmp discursiv și care
se individualizeaz ă prin maniera diferit ă de organizare (partide politice, școli științifice etc.).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

249
153 Discursul raportat reprezint ă modul de a reda într-un discurs vorbe le atribuite unor surse diferite de
cea a emi țătorului. Problema se refer ă atât la clasificarea clasic ă:
– vorbire direct ă, vorbire indirect ă și stil indirect liber,
– modalit ățile de redare prin ghilimele, italice, trimiterea la alt discurs (“dup ă spusele lui A…”), și
la strategii de validare a con ținutului unei aser țiuni (“Vom avea alegeri anticipate, dacă ar fi să-l
credem pe A” ) sau a folosirii unui termen (Sunt pe tu șă, cum se spune/dac ă pot spune a șa/dacă pot
să mă exprim astfel etc.) .
154 discurs direct: red ă replica exact în forma în care (se presupune c ă) a fost enun țată
155 discurs indirect, se caracterizeaz ă prin raportare la stilul direct
156 discurs indirect liber discurs indirect liber corespunde formelor mixte prezente în exprimarea oral ă
ori în sintaxa popular ă
157 J. Authier-Revuz, Repères dans le champ du discurs rapporté , în L’information grammaticale
no.55, 1992, p.38-42
158 D. Maingueneau (1996: 30-31)
159 D. Maingueneau; Le tour ethnolinguistique de l’analyse du discours , în Langages no. 105,1992
p.120
160 Vezi, de exemplu, discursul științific în care cei ce citesc sunt, de asemenea, cei ce scriu aceste
tipuri de discurs
161 Cum ar fi, de exemplu, publica țiile (ziare, reviste etc.) scrise de un num ăr relativ mic și citite de un
public uneori foarte extins.
162 D. Maingueneau 1996
163 “Emițătorul are de fapt interesul de a oferi adesea un spectacol din ethosul unui om care se lupt ă cu
limba, cu propriul s ău discurs sau cu al celorlal ți”. D. Maingueneau 1996
164 Termenul interdiscurs cunoaște și alte defini ții nu întotdeauna delimitate cu precizie.
Astfel, interdiscurs reprezint ă un ansamblu de discursuri ale unui câmp discursiv sau apar ținând unor
câmpuri diferite, unor epoci diferite: “o articulare contradictorie de forma țiuni discursive referitoare la
formațiuni ideologice antagonice”.[Courtine (1981:54) apud D. Maingueneau 1996]
De asemenea, termenul “interdiscurs” poate fi atribuit unor unit ăți discursive de dimensiuni variabile.
165 Simultan cu realizarea enun țării, aceasta se evalueaz ă singură, se comenteaz ă și solicită aprobarea
partenerului la schimbul verbal (“dac ă pot spune a șa…, mai degrab ă…, adică…”).
166 Unii cercet ători consideră că se poate vorbi despre un “sens interdiscursiv” pentru locu țiuni sau
pentru expresiile cu caracter fix,“încremenit”, ata șate în mod obi șnuit cuvintelor și care contribuie la
atribuirea unei “valori simbolice” acestora. Pe o pozi ție opusă se situeaz ă specialiștii care folosesc
termenul interdiscurs doar în rela ție cu forma țiunile discursive. Între aceste dou ă poziții extreme se
plasează unitățile discursive de dimensiuni diverse cum ar fi defini ție lexicografic ă, strofa unui poem,
nuvela, romanul etc.
167 Authier-Revuz (1982) apud D. Maingueneau (1996)
168 J. Authier-Revuz; “La non-coïncidence interl ocutive et ses reflets métaénonciatifs”, în L’interaction
communicative , Peter Lang, Berne, 1990, p. 174, apud D.Maingueneau (1996:46), di stinge patru tipuri de
glose, ca urmare a fenomenului alterit ății, emițătorul având o dezbatere interioar ă în care încearc ă să
mențină o limită cu ceea ce nu apar ține discursului s ău.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

250
Cele patru tipuri de glose sunt:
1. non-coinciden ța discursului cu el însu și:
cum spune Descartes…Metoda în sensul lui Descartes
2. non-coinciden ța între cuvinte și lucruri, fenomene, st ări etc.:
Cum aș putea să numesc acest lucru?
Iată termenul potrivit etc.
3. non-coinciden ța între cuvinte:
în sens figurat… în toate sensurile…
4. non-coinciden ța între locutor și interlocutor:
după cum spune ți…
spune-i pe nume…
169 Astfel, discursul nu este doar un spa țiu în care se introduce discursul altuia, ci este constituit în
urma unei dezbateri cu alteritatea, f ără a fi semnalate urme vizibile ale cit ării, ale aluziei etc.
170 Vezi D. Maingueneau (1996)
171 “Ceea ce este propriu oric ărei formațiuni discursive este de a disimula, în transapren ța sensului care
ia naștere în discurs, obiectivitatea material ă și contradictorie a interdiscursului, determinând aceast ă
formațiune discursiv ă ca atare, obiectivitate material ă care rezid ă în faptul c ă “aceasta vorbe ște”
întotdeauna “înainte, oriunde și independent”, adic ă sub dominarea complexului de forma țiuni
ideologice”.
172 Louis Althusser, reprezentant al recitirii textel or din perspectiva unei analize structuraliste;
“Citindu-l pe Marx”
173 Jacques Lacan a propus în “ Patru concepte fundamentale ale psihanalizei ” o hermeneutic ă
psihanalitic ă bazată pe analiza structurilor lingvistice și pe noțiunea de structur ă a subiectului.
174 “definiția rețelei semantice care circumscrie specific itatea unui discurs coincide cu defini ția
relațiilor acestui discurs cu ALT discurs…De aici d ecurge caracterul fundamental dialogic al oric ărui
enunț al discursului, imposibilitatea de a disocia interac țiunea discursurilor de modul intradiscursiv de
funcționare (a acestora, n.n.)”.
175 D. Mainguenau (1984: 27)
176 Un element subordonat nu este în mod necesar și periferic, în schimb, o pozi ție periferic ă este
întotdeauna dominat ă
177 Un astfel de subansamblu trebuie s ă fie constituit din cel pu țin două poziționări discursive între care
să se stabileasc ă relații puternice
178 privilegierea acestei defini ții poate fi pragmatic ă sau inspirat ă de marxism: discursul ca “praxis”
179 M.Foucault, Archéologie du savoir, Gallimard, Paris,1969, p.153
180 Foucault pune în eviden ță condițiile institu ționale ale legitimit ății poziției emițătorului
181 D. Maingueneau (1984:154)
182 practica/forma țiunea discursiv ă este astfel inseparabil ă de comunitatea discursiv ă care a produs-o,
de modul s ău de apari ție și de difuzarea sa
183 vezi dialogism , interdiscurs , intertextualitate
184 vezi Golopen ția 1988
185 Foucault, Ordinea discursului (1971:24). .

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

251
186 Pe lângă noțiunea de script exist ă o adevărată proliferare a conceptelor înrudite: schem ă, cadru,
scenariu etc.
Acestea pleac ă de la ideea conform c ăreia ipotezele pe care și le fac oamenii/subiec ții asupra
evenimentelor cu care se confrunt ă în mod regulat sunt supuse procesului transformare în stereotipii și se
sprijină pe serii de evenimente care sunt stocate și reactivate în bloc.
187 de Schank și Abelson 1977, apud D. Maingueneau 1996
188 exemplu oferit de D. Maingueneau 1996
189 Astfel, D. Maingueneau (1996) trece în revist ă principalele orient ări:
1) Charaudeau (1983:51) vorbe ște despre punerea în scen ă/mise en scène pentru spa țiul intern al
comunicării.
2) Authier (1982) despre punerea în scen ă/mise en scène a discursului de vulgarizare științifică;
3) Cossuta (1989:14) atribuie termenul de scen ă filozofic ă pentru “rezultatul acestei munci de
scriere prin care filozoful reprezint ă procesul gândirii în chiar interiorul textului”
4) Maingueneau (1993:123) vorbe ște despre scen ă la nivelul superior al enun țării, aplicând
termenul tipului de discurs: genurile literare, de ex., mobilizeaz ă Scena literar ă, genurile științifice
pun în mi șcare Scena științifică etc.
190 Vezi suprasegmental
191 Vezi DISCURSUL
192 Bougnoux 1991; apud D. Maingueneau 1996
193 Adică suportul material al mesajului, dar și rețelele tehnice și “umane” care îi fac posibil ă mișcarea,
circulația, răspândirea lui.
194 R. Debray; Cours de médiologie générale , Gallimard; Paris, 1991,p. 14 apud D. Maingueneau 1996
195 Vezi distinc ția difuzare/propagare
196 Termenul multicanal este înlocuit adesea de pluricod, multicod, plurisemiotic …
197 Corpus determinat de ansambluri de substitu ții lexicale.
198 De exemplu, “astrologia – aceast ă pseudoștiință”
199 engl. relevance .
200 Grice (1979) a f ăcut din pertinen ță /relevanță una dintre maximele care regleaz ă schimbul verbal
(vezi principiul cooper ării).
201 Noțiune introdus ă de Pêcheux și folosită în special de Școala francez ă a analizei discursului.
202 Pêcheux (1990:43), apud D. Maingueneau 1996
203 C.Kerbrat-Orecchioni 1986: 97, apud D. Maingueneau 1996: 48
204 sau în structura limbii
205 Martin 1976:39, apud D. Maingueneau 1996
206 Ceea ce nu vrea s ă spună că un partener va l ăsa întotdeauna s ă treacă o presupozi ție, că nu o va
pune în discu ție. Dar în acest caz schimbul verbal poate c ăpăta o turnur ă polemică.
207 De exemplu, locu țiunea adverbial ă de aceea nu aserteaz ă cauzalitatea, ci o implic ă în cadrul unei
convenții spre deosebire de elementele conjunc ționale deoarece , fiindcă, pentru că etc.
Exemplu: Maria e tân ără, de aceea are atâta energie.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

252
208 Vezi de ex., ironia din enun țul “Deștept băiat!” .
209 R. Jakobson a introdus termenul (eng. Shifter ). Termenul sufer ă o concuren ță sinonimic ă din partea
următorilor termeni: elemente deictice (Bühler), expresii referen țiale, elemente indiciale, simboluri de
indexare (vezi D. Maingueneau 1996:33).
210 În planul enun țării în discurs, “cineva se adreseaz ă cuiva, enun ță ca locutor și organizeaz ă ceea ce
spune în cadrul categoriei pers oanei” (Benveniste 1966, p.242, apud D. Maingueneau 1996: 34)
În planul enun țării “istoriei/povestirii” “evenimentele par a se povesti ele însele”
Reformularea opozi ției discurs/povestire s-a f ăcut prin introducerea unui plan de enun țare cu ambreiori
și un plan f ără ambreiori (Simonin-Grumbach 1975, D. Maingueneau 1996:
211 C. Kerbrat-Orecchioni, L’énonciation de la s ubjectivité dans le langage , Armand Colin, 1980, p.32
212 Sens afectiv negativ, depreciativ, care marcheaz ă o atitudine defavorabil ă; vezi de exemplu,
substantive ca prostălău, gogoman, prost ănac etc.
213 Sens afectiv pozitiv, care marcheaz ă o atitudine favorabil ă
214 Ansamblul asocierilor afective legate de utilizarea contextual ă a unui cuvânt; conota ție
215 D. Maingueneau (1996: 40)
216 Sinonimia func ționează numai în cazul comunic ării orale, în care locutor este echivalent cu subiect
vorbitor .
217 A: Ești un prost!
B: a, adic ă sunt un prost, vas ăzică!
218 Sau interlocutor în conversa ție
219 M.-M. De Gaulmyn, “Les régulateurs verbaux: le c ontrôle des recepteurs”, în Cosnier J. et Kerbrat-
Orecchioni, Décrire la conversation , Presses Universitaires de Lyon, 1987, p.204
220 J. Cosnier, Oralité et gestualité dans l’interaction conversationelle , în Gentili B. et Paioni G.
(ediscurs.), Milano, Atena, 1985
221 De Gaulmyn, op.cit.
222 Vezi locul comun în literatur ă
223 Bună ziua , ‘neața, hallo , salut , bună etc. (vezi ierarhie, stiluri, argou).
224 Rol de captatio benevolentiae , tipologie dup ă inserarea în discurs.
225 B. Malinowski, “The Problem of Meaning in Primitive Languages ” în Ogden C.K. and
Richardiscurs I.A., The Meaning of Meaning , Kegan Paul; Londra, 1923, p.315, apud D. Maingueneau
1996.
226 R. Jakobson, Lingvistic ă și poetică, în Probleme de stilis tică, București, Editura Știinșifică, 1964, p.
83-125
227 C. Kerbrat- Orecchioni (1990:18)
228 Peytard și Moirand (1992:147), apud D. Maingueneau 1996
229 Vezi defini ții științifice alternative, discursul știrilor pe în țelesul oamenilor simpli, problema
nespecialistului etc., apelul la cuvinte pe în țeles, simple etc.
230 Necesitatea de a se face în țeles.
231 Necesitatea de a construi o leg ătură socială pozitivă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

253
232 Reformularea este atunci exploatat ă în analiza discursului drept un simptom, considerat revelator al
“Punctelor în care un discurs alege s ă pună în mod explicit frontierele, limitele, demarc ările” (Authier-
Revuz 1984: 105).
233 Lucrările asupra textelor literare inspirate de Eco 1985 au ar ătat că în textele cele mai “scrise”
lectorul joac ă un rol esen țial în enun țare.
234 H.R. Jauss; Pour une esthétique de la réception , Gallimard, Paris, 1978
235 Termenul a fost introdus de Bahtin (1970) în lucr ările sale asupra operei lui Dostoievski, în care
mai multe voci se exprim ă fără ca una să fie dominant ă.
236 Lucrare în care sunt preluate temele sau mijloacele de expresie ale unui autor (important); imita ție,
copie.
237 Creație literară în care se preiau temele, motivele și mijloacele artistice ale altei opere sau ale unui
autor în scopul de a ob ține un efect satiric sau comic.
238 Enunț concis care exprim ă o reflecție generalizatoare; se p ăstrează în memoria poporului și circulă,
în special, oral.
239 Pêcheux (1969:18)
240 Aceste “forma țiuni imaginare” sunt construite pe întreb ări implicite: cine sunt eu pentru a-i vorbi
astfel? Cine este el pentru a-i vorbi astfel? Cine sunt pentru a mi se vorbi astfel? Cine este pentru a-i vorbi
astfel?
Analiza discursului trebuie s ă degajeze rela țiile complexe între aceste locuri și “forma țiunile
imaginare”.
241 F.Flahault, La parole intermédiaire , Ed. Du Seuil, Paris, 1978, p.58, apud D. Maingueneau1996
242 Într-un raport de locuri se marcheaz ă pe rând locul pe care cineva pretinde s ă-l ocupe și ce loc se
presupune c ă îi este atribuit coemi țătorului: a te plasa ca profesor înseamn ă a-i atrubui altuia locul de elev.
Dar cum acesta din urm ă poate contesta locul ce îi este atribuit, foarte multe dintre interac țiunile verbale
sunt în fapt o negociere constant ă a locului fiec ăruia.
243 Termenul este folosit și independent de aceast ă problematic ă drept variant ă a contextului.
Termenul este folosit din ce în ce mai rar deoarece se consider ă că minimalizeaz ă dimensiunea
interacțională a discursului și caracterul construit în calitatea sa de dat al situa ției de comunicare.
244 Vezi preconstruct .
245 Courtine (1981: 23)
246 (Cum vă place , actul II, scena VII)
247 Între timp, lucrarea lui Erving Goffman, Viața cotidian ă ca spectacol , a apărut și în limba român ă
(Editura comunicare.ro, Bucure ști, 2003), eveniment editorial pe care Silvia S ăvulescu nu l-a mai apucat.
Volumul a fost tradus de Simona Dr ăgan și Laura Albulescu, având o consistent ă prefață semnată de
Lazăr Vlăsceanu. A se vedea, în special, capitolele IV și V: “Roluri discrepante” și “Comunicarea
neadecvat ă personajului”, care con țin multe sugestii pentru un viitor consilier de imagine.
248 Sfintele Taine sunt cele șapte ritualuri din religia cre ștină prin care credincio șii consider ă că li se
transmite harul divin (botezul, c ăsătoria, spovedania, mirul, împ ărtășania, hirotonia și maslul).
249 Acest concept a fost introdus de Bahtin (1984: 295); Vezi J-M.Adam; F. Revaz, Analiza povestirii ,
Institul european, Ia și, 1999
250 Vezi comunitate discursiv ă.

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

254
251 Termenul reprezint ă o traducere a conceptului eng. participation framework
252 Engl. bystanders .
253 Se întâmpl ă adesea ca locutorul s ă se adreseze participan ților fără să fie constitui ți astfel. Aceste
decalaje sunt exploatate în general în teatru. Kerbrat-Orecchioni (1990: 92) vorbe ște despre tropi
comunica ționali în condi țiile în care “destinatarul, care în virtutea indicilor de alocu țiune face în principiu
figură de destinatar direct, nu constituie de fapt decât un destinatar secund”.
254 J. Peytard, “D’une sémiotique de l’altération” în Configurations discursives , SEMEN 8, Université
de Besançon, 1993, p.148), apud D. Maingueneau 1996
255 Acest termen a fost propus și introdus în analiza discursului de Kerbrat-Orecchioni (1992:75)
256 Charaudeau 1983:50, apud D. Maingueneau 1996
257 Maingueneau (1990:VI) consider ă că, în discursurile literare, autorii caut ă adesea să stabileasc ă un
contract inedit cu lectorul prin transgresarea (chiar violarea) contractelor deja stabilite.
258 (Roulet et. al. 1985)
259 Vezi sensul lui dialog politic , dialog social etc.
260 Dă exemple.
261 Termenul este impus de Bahtin și este folosit în analiza discursului.
262 Vezi punerea de probleme, aflarea r ăspunsurilor ca activitate uman ă.
263 Din perspectiva lui Bahtin, termenul monologic se aplic ă peiorativ unei concep ții asupra limbajului
sau literaturii care nu recunosc natura sa profund dialogic ă. Bahtin aplic ă termenul monologic și operelor
literare non polifonice, și prin extensie textelor.
264 Termenul dialogic este afectat de aceea și ambiguitate care planeaz ă și asupra termenilor interactiv
sau interac țional. Din perspectiva lui Bahtin, termenul se aplic ă la orice discurs, fie c ă este vorba de
dialog în sens strict sau nu, pe baza dialogismului inerent limbii.
Se constat ă atât sinonimia, cât și folosirea specializat ă a lui dialogal și dialogic
265 Roulet et al. (1985: cap.1) face o paralel ă între opozi ția monologal/monologic și dialogal/dialogic.
266 Charaudeau (1989:21) propune folosirea terme nului interlocutiv în locul lui dialogal.
267 Kerbrat- Orecchioni (1990:15)
268 Kerbrat-Orecchioni (1990:15) propune sensuri diferite pentru dialogal și dialogic.
269 (de limbă) franceză, Cf. DEX
270 Pentru a fi o adev ărată interacțiune și nu doar o prezen ță a indivizilor care vorbesc
271 Vezi Capitolul “Dezbaterea politic ă electorală”.
272 Problema central ă a constituirii no țiunii de schimb pare a fi num ărul replicilor care îl constituie:
două sau trei? Deci cum se decupeaz ă o interacțiune:
– după rolul pe care îl joac ă unitățile în dinamica conversa țională
– după aspectul formal, adic ă alternanța accesului la cuvânt
De asemenea, comportamentul nonverbal: mimica de reac ție face parte dintr-un schimb sau nu?
273 D. Maingueneau (1996:32)
274 Vezi Liliana Ionescu-Rux ăndoiu , Conversa ția. Structuri și strategii (32).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

255
275 Unii sunt participan ți la conversa ție, alții pot fi “observatori”, inclusiv cei care înregistreaz ă
conversațiile în diferite scopuri; vezi scandalul telefoanelor ascultate, “firul ro șu” etc.
276 Conversa ția la masă reprezint ă un aspect important al socializ ării
277 Kerbrat-Orecchioni 1990; Vion 1992)
278 Pentru analiza de tip anglo-saxon, acest concept poart ă numele de tranzac ție /engl. Transaction
(Sinclair și Coulthard 1975).
279 Vezi Caragiale: revenirea la “cestiune”.
280 Pentru Goffman (1974:81), aceast ă extindere a termenului în domeniul discursului ar fi legitim ă
deoarece “în societ ățile noastre “eul este în parte un obiect sfânt, pe care este convenabil s ă-l tratezi cu
grija ritual ă care se impune”.
281 Charaudeau (1983: 54), apud D. Maingueneau 1996
282 Sau înscriere la cuvânt ; a lua cuvântul într-o interac țiune; termenul red ă conținutul termenilor fr.
tour de parole și engl. turn-talking .
283 Sinteza ce urmeaz ă este tributar ă scurtei expuneri care deschide lucrarea, devenit ă deja clasic ă, a lui
Laurence Bardin, L’analyse de contenu (1977), în paragreful 1 al primului capitol, intitulat
„Antecedentele și preistoria” ( 3, pp. 16-17).
284 O fascinant ă istorie a criptologiei poate fi g ăsită în Dosarul nr. 53 al revistei “Science & Vie” ,
publicat în iulie 2003. În studiul “La Saga du secret”, Jean Lopez vorbe ște de o istorie a domeniului care
durează de 3000 de ani; primul tratat de criptologie cunoscut dateaz ă de acum 1.400 de ani și aparține
unui egiptean, Qualqashandi, iar p ărintele criptologiei occidentale a fost Leon Battista Alberti, filosof,
poet, matematician, fizician, arhitect, pictor, muzician, care atr ăit între 1.404 și 1472 ( 57, pp. 24-37).
Pentru a veni în zilele noastre, s ă menționăm și articolul lui Jacques Harbonn, “Les images cryptées
d’AL-QAIDA” ( 57, pp. 39-42), unde este prezentat ă tehnica de comunicare a terori știlor contemporani,
prin intermediul Internetului și al imaginilor inocente care le disimuleaz ă mesajele, precum și articolul
semnat de Olivier Voizeux,”L’argot – la langue de secret” ( 57, pp. 43-46), în care argoul este analizat ca
limbaj de subcultur ă, prin care interlocutorii pot comunica f ără a fi înțeleși de cei din afara grupului.
285 De altfel, aceast ă tehnică este folosit ă din plin în analiza de con ținut a mesajelor mediatice. La noi
în țară, compania de cerectare DATA MEDIA o utilizeaz ă cu succes în analiza emis iunilor informative de
televiziune. Începând din 1995, DATA MEDIA srl monitorizeaz ă non-stop emisiunile de știri difuzate de
cinci canale de televiziune (principal ele posturi generaliste cu difuzare na țională). Pe baza analizei
cantitative, cercet ătorii realizeaz ă o analiză a enunțurilor evaluative pe care fiecare post le formuleaz ă cu
referire la mai multe AO (institu ții, formațiuni politice, persoane publice). Aceste enun țuri sunt mai întâi
evaluate pe axa „negativ-pozitiv”, apoi atitudinea (pozitiv ă sau negativ ă) este măsurată pe o scal ă de la –3
la +3, conform formulei lui Osgood. Pentru fiecare AO se poate face un grafic al evalu ărilor pe o lun ă și,
respectiv, pe un trimestru, un semestru, un an sau un ciclu electoral. În prima decad ă a fiecărei luni,
beneficiarii analizei primesc un raport de cercetare referitor la luna precedent ă. Un beneficiar (de regul ă,
unul dintre obiectle atitudinii) poate vedea în ce zi a lunii respective a fost referit cu un enun ț pozitiv – s ă
spunem, de intensitatea +2, sau de un enun ț negativ – de pild ă, cu intensitatea –3, având posibilitatea de a
vedea textul știrii televizate și, desigur, episodul la care aceasta se refer ă (eveniment, declara ție, gest,
document etc.). Totodat ă, analiza pune în eviden ță atitudinea constant ă a unui canal de televiziune fa ță de
un anumit AO (institu ție, partid, organiza ție sau persoan ă publică). O astfel de analiz ă reprezint ă un
instrument inestimabil pentru responsablii cu imaginea public ă a beneficiarului respectiv.

286 În legătură cu distinc ția dintre dat și proces , a se vedea distinc ția pe care John Fiske o introduce
între „școala proces” și „școala semiotic ă” (8, pp. 34-35, 20, pp. 16-19).

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

256
287 Bardin folose ște tremenul „denegare” ( dénégation – vezi Laurence Bardin, lucr.cit ., p. 236). Am
preferat cuvântul românesc „t ăgăduire” datorit ă rezonanței sale semantice, care acoper ă aproape toate
sensurile lui dénégation : a nega un lucru pe care ai apucat s ă-l afirmi sau doar îl gândești sau doar ți se
spune că îl gândești sau doar presupui c ă interlocutorul crede c ă îl gândești.
288 Elaborarea unui astfel de dic ționar ar însemna descifrarea quasi-total ă a legăturilor dintre obiectele
asupra cărora opereaz ă oamenii și reprezent ările lor despre lume sau, în alt plan, dintre structurile spa țiale
și imaginarul simbolic (în termenii no ștri, dintre „orizontul de via ță” al unei comunit ăți și identitatea sa
culturală). Demersuri în aceast ă direcție s-au făcut, iar unele, cum este teoria spa țiului mioritic a lui
Lucian Blaga, sunt deja cunoscute (a se vedea și studiul lui Gaston Bachelard din 1957, Poetica spa țiului,
apărut de curând în limba român ă (6), sau capitolul VI din lucrarea din 1965 a lui Jacques Le Goff,
Civilizația occidentului medieval (36), intitulat „Structuri spa țiale și temporale”, dezvoltat ulterior în
lucrarea sa din 1977 Pentru un alt ev mediu (37) și reluat în sec țiunea „Spa țiul și timpul” din Imaginarul
medieval (38).

289 Pentru o tratare foarte punctual ă a semioticii vizuale ne st ă la dispoțiție minunata carte-album a
Adinei Nanu, VEZI? (44), dedicată comunicării prin imagini – prin imagini plane și bidmensionale (artele
vizuale), prin imagini tridimensionale (sculptura și arhitectura), precum și prin “f ăptura uman ă și
învelișurile ei” (artele vestimentare și ambientale, artele spectacolului, arta cinematografic ă și
televiziunea).
290 Pentru diferen țele dintre limbă, limbaj , vorbire și discurs se poate revedea, în prezentul curs,
paragraful 1.1.3. Opozi ția discurs / limb ă, din capitolul 1 al primei p ărți (“Cadrul teoretic al analizei
discursului”), precum și paragraful 1.1. Limb ă, vorbire și limbaj, din primul capitol (“No țiuni de
lingvistică”) al părții a doua (“No țiuni fundamentale în analiza discursului”).
291 De exemplu, în edi ția din 1987 a dic ționarului Grand Larousse limba este definit ă ca “sistem de
semne vocale, eventual grafice, proprii unei colectivit ăți de indivizi care îl utilizeaz ă pentru a se exprima
și comunica între ei”, iar în edi ția din 1988 a dic ționarului Petit Robert găsim următoarea defini ție a
limbii : “limbaj comun unui grup social“ ( apud Josph Courtés, lucr. cit. , p.11). Dar cel mai spectaculos
exemplu dat de Courtés se refer ă la Kerbrat-Orecchioni, care și-a intitulat una dintre c ărți Enunțarea
subiectivit ății în limbaj , deși nu a tratat decât enun țarea în limba natural ă – mai precis, doar în limba…
franceză! (ibidem ). Așadar, lingvi șii înșiși sunt promotorii confuziei dintre limbă și limbaj sau, în orice
caz, ei inspir ă privilegierea limbii naturale în raport cu celelalte forme ale limbajului.
292 Dacă urmărim cu aten ție comenteriile telespectatorilor români pe marginea unor dezbateri
televizate, vom constata c ă majoritatea subiectelor se refer ă la aspecte non-verbale și non-inten ționale, că
cele mai dezb ătute mesaje sunt cele pe care participan ții nu le-au premeditat și care, de multe ori, nu au
nici o legătură cu tema dezbaterii.
Staff-urile electorale care au încercat în zadar, timp de 14 ani, s ă-l coboare pe Ion Iliescu din vârful
piramidei preferen țiale a electoratului român, nu au în țeles că popularitatea acestuia se bazeaz ă, în cea
mai mare parte, pe mesajele non-verbale și non-inten ționale pe care Iliescu le transmite electoratului s ău.
Până nu vor elabora o semiologie a discursului iliescian, speciali știi în imagine nu vor putea “fabrica” un
al doilea Iliescu. Altfel spus, în absen ța unei semiotici a non-verbalului și non-inten ționaluilui, Ion Iliescu
râmâne non-imitabil!
293 În general, oamenii politici, managerii, lucr ătorii din Rela ții Publice, din publicitate sau cei de pe
câmpul mass media știu că atunci când preg ătesc un discurs trebuie „s ă se coboare” la nivelul de
înțelegere al audien ței; în termenii no ștri, ei urm ăresc să atingă nivelul semnifica ției primare a mesajului
și, eventual, s ă încerce s ă găsească semnifica ția secundar ă a acestuia, care întotdeauna este specific ă unui
anumit public. Atunci când nu exist ă date de cercetare referitoare la aceasta, intui ția poate salva multe.
Dar cât de important este ca discursul nostru s ă înâlneasc ă semnifica ția secundar ă a adresantului?

ANALIZA DISCURSULUI PUBLIC

257
Paradoxul comportamentului discursiv este tocmai acesta: dac ă ne limităm la semnifica ția primar ă, avem
certitudinea c ă vom fi în țeleși, dar nu vom fi interesan ți; dacă vrem să fim interesan ți, să transmitem o
idee nouă sau o viziune original ă, riscăm să nu fim în țeleși. Din aceast ă dilemă ne poate scoate Analiza
semiotică a discursului, care ne înva ță și de ce trebuie „s ă ne coborâm”, și cum putem s-o facem f ără ca
discursul nostru s ă devină o înșiruire de platitudini.
294 Intuiția lui Propp se datoreaz ă în mare m ăsură paradigmei disciplinare proprii formali știlor ruși,
precum și importan ței pe care au dobîndit-o, în ultimile trei decenii ai secolului XIX, no țiunile de
invarianță și variație, pentru descoperirea unor invariante relative la un flux de variabile. Dup ă cum scria
Jakobson, „procedeul decisiv pentru studiul diferitelor niveluri ale structurii lingvistice const ă în
individualizarea și identificarea în mod coerent a invariante lor relative într-o multitidine de variabile.
Variabilele sunt investigate în raport cu ansamblul unor diverse transform ări ale căror subiecte devin (…)”
(R. Jakobson, La comunicazione verbale , Torino, 1985, pp. 495-548, apud 10, p. 47).
295 În discursul de reabilitare al unui om politic, în care povestea pe care o spune are rolul de a-i
determina pe auditori s ă-i ierte o gre șeală gravă (de pildă, faptul că a plagiat pentru a promova în ierarhia
universitar ă și că nu a recunoscut când a fost acuzat), acesta poate spune “Astăzi pot să afirm că m-am
regăsit”, sugerând c ă greșeala a fost rezultatul unei r ătăciri care a durat mai mult sau mai pu țin. Dar dac ă
va spune “Astăzi pot să afirm că m-am găsit pe mine însumi ”, auditorul va în țelege că persoana respectiv ă
nu a știut niciodat ă cine este cu adev ărat și se poate întreba, pe bun ă dreptate: “Dar pân ă la vârsta asta ce-
a făcut? Ce fel de om e ăsta?”. Recuperarea credibilit ății a fost ratat ă!
Am construit acest exemplu pentru a ilustra o idee important ă formulată de Courté: “Spre deosebire de limbajul
logic, care opereaz ă cu substituiri, discursul p ăstrează, ca să spunem a șa, în memorie pozițiile ocupate anterior” ( 12,
p. 79). Altfel spus, textul logic este atemporal , în timp ce textul narativ are o istorie și o memorie : una este s ă afirmi
că ți-ai re-găsit demnitatea (ceea ce presupune, ca implicit, c ă ai avut cândva demnitate) și altceva este s ă spui că ți-
ai găsit-o (când găsești un lucru, se presupune c ă nu l-ai avut niciodat ă).
296 Iată cel mai elementar program narativ pe care îl putem folosi atunci când vrem s ă livrăm o
"poveste de succes", ingredient obligator iu al "imaginii pozitive": ea se termin ă prin conjunc ția dintre
personajul central și un obiect de valoare – avere, dragoste, putere sau… tinere țe fără bătrânețe.