Școala Gimnazială de Artă nr. 4, București [303364]

[anonimizat] (D.P.P.D.)

Programul de studii: [anonimizat] I

Coordonator: Candidat: [anonimizat]: Bogdan Pelmuș

Școala Gimnazială de Artă nr. 4, București

anul 2020

[anonimizat] (D.P.P.D.)

Programul de studii: Formare continuă în profesia didactică

Stimularea creativității în domeniul artelor vizuale a copiilor si tinerilor. Metode si procedee didactice.

Coordonator: Candidat: [anonimizat] 4, București

anul 2020

Cadrul teoretic

Noțiuni teoretice:

Definirea creativității

Stimularea creativităii : (prin creearea unui mediu adecvat în care jocul să se desfașoare fără restrângeri; prin libertate de exprimare; prin adaptarea  ideilor copilului; [anonimizat])

Jocul, principala modalitate de dezvoltare a creativitătii. Originalitatea.

Dezvoltarea imaginației prin folosirea tehnicilor de lucru specifice artelor plastice.

T.I.C. Cultivarea spiritului creator prin activități practice experimentale. ( [anonimizat]).

Clasificarea metodelor si procedeelor didactice (expunerea, [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], problematizarea, [anonimizat], brainstorming-ul, [anonimizat]).

Particularizarea metodelor si procedeelor pentru educația plastică in școlile gimnaziale / școlile vocaționale. Metode interactive.

Motivație și argument pentru inscrierea copiilor încă din clasa a I-a în scoli vocaționale

Rolul profesorului în alegerea strategiilor didactice și aplicarea programelor școlare în vigoare în vederea atingerii competențelor generale și specifice pe nivel de varstă (I – IV / V- VIII ). Orientare modernă.(rolul elevului : exprimă puncte de vedere proprii; realizează un schimb de idei cu ceilalți; argumentează, îsi pune întrebări cu scopul de a întelege, de a realiza sensul unor idei / rolul profesorului : cooperează în rezolvarea problemelor de lucru; facilitează și moderează învatarea; este partener la învațare / modul de realizare a învațarii : prin formare de competențe și deprinderi practice; învătare prin cooperare / evaluarea : vizează progresul de învațare la fiecare elev ; accent pe elementele de ordin calitativ)

Rolul profesorului artist în educarea vizuală.

[anonimizat] , subiecte în vederea pregătirii suplimentare a copiilor supradotați din școlile de artă în vederea obținerii examenului de intrare la liceele de artă.

Set de teste de evaluare a competențelor generale și specifice pe fiecare tip de evaluare Teste comparative .Evaluare sumativă / evaluare formativă ( metode tradiționale prin probe practice si metode complementare : portofoliu , proiect, autoevaluarea )

Cuprins ( schita )

1. Introducere – Scop si motivație

2. Cadrul teoretic psihopedagogic

2.1 General

2.2 Specific

3. Cadrul teoretic al domeniului

Metode si procedee

Gramatica specifică – Cromatologie, compozitia, estetică ,tehnici de lucru

4. Cercetare

4.1 Scop

4.2 Obiective

4.3 Calendar

4.4 Resurse

4.5 Grup tinta

4.6 Beneficiari

4.7 Metodologie (Ipoteze de lucru, tip de cercetare, metode, instrumente)

4.8 Realizarea efectiva a cercetarii

4.9 Rezultate (posibilitati de continuare si valorificare, limite ale cercetarii

5. Concluzii

6. Bibliografie

7. Anexe

Bibliografie :

Victor Oprescu (1983) Dimensiunea psihologică a pregătirii profesorului, Craiova, Editura Scrisul Romanesc

Constantin Cucoș (2006) Pedagogie , Bucuresti, Editura Polirom

Arta viitorului; Prospecțiuni estetice (1979), Bucuresti, Editura Meridiane

Gheorghe Achiței (1988) , Frumosul dincolo de artă, Bucuresti, Editura Meridiane

Mihaela Roco (2001, 2004, 2007) Creativitate si inteligenta emotionala, Bucuresti, Editura Polirom

Mihaela Roco (1979) Creativitatea individuala si de grup- studii experimentale, Bucuresti, Editura Academiei Romane

Popescu Neveanu (1978) Dictionar de psihologie, Bucuresti, Editura Albatros

Ion Ianosi (1983) Sublimul in estetica, Bucuresti, Editura Meridiane

Ion Ianosi (1972) Estetica filozofica si stiintele artei, Bucuresti, Editura stiintifica

Mario De Micheli (1968) Avangarda artistica a secolului XX, Bucuresti, Editura Meridiane

Ioan Jinga, Elena Istrate (1998) Manual de pedagogie, Bucuresti, Editura All Eduational

Istoria ilustrata a picturii de la arta rupestra la arta abstracta, (1973), Bucuresti, Editura Meridiane

Iolanda Mitrofan (2003) Cursa cu obstacole a dezvoltarii umane, Bucuresti , Editura Polirom

Introducere; Scop și motivație;

Pentru a studia cum putem stimula creativitatea în domeniul artelor vizuale a copiilor și tinerilor trebuie să observăm în primul rând motivele pentru care câteodată elevii își pierd această creativitate pe parcurs. Din experiența mea personală că profesor în școli normale și școli vocaționale am ajuns la concluzia că această creativitate se pierde atunci când elevul este constrâns să dea un examen mai departe spre școli de artă; factorul de stres îi inoculează o anumită frică de necunoscut în actul creației artistice. Temele, subiectele de examen conțin, la proba practică, bareme care îl obligă pe elev să se concentreze mai mult pe studiu decât pe originalitate. Elevul devine mai atent, mai nesigur își pierde curajul de a experimenta, de a inova spre deosebire de cei care nu vor neapărat să urmeze o școală de artă.

Scop :

În atelierul de arte plastice activitatea obișnuită cu copiii de clasele I-IV este exercițiul-joc de realizare a lucrării în tehnica respectivă ( desen, pictură sau modelaj). Această activitate trebuie să fie bine motivată din punct de vedere afectiv ca urmare a unui îndemn făcut de profesor. Elevul trebuie să fie provocat, incitat de temele propuse. Pe măsură ce cresc și trec în clasele superioare V-VIII, elevilor li se cer competențe mai elaborate. Acum este momentul în care profesorul trebuie să fie atent cum gestionează și transferă către elev noile cunoștințe. Studiul și experimentul trebuie să se îmbine firesc prin alternarea temelor și subiectelor. Elementele de dificultate care apar în temele de studiu trebuie explicate și evaluate cu foarte mare atenție și răbdare de către profesor pentru a nu inhiba elevul. Această analiză se poate face împreună cu copiii care vor fi învățați să-și argumenteze părerea.

Un rol important în stimularea creativității îl au tehnicile de lucru specifice artelor plastice. Elevul folosește noi instrumente de lucru având libertate de exprimare. Este curios nu numai de modul de finalizare al lucrării ci și de procesul în sine de realizare. Trebuie alese teme și subiecte practice care să evidențieze îndemânarea, creativitatea, simțul armoniei și sensibilitatea copilului.

Amânarea evaluării până la finalizarea lucrărilor este importantă, iar când se fac aprecieri, să se facă în contextul unui climat stimulativ, fiindcă observațiile critice făcute în alte momente stânjenesc spontaneitatea creatoare a copiilor. În felul acesta se poate cultiva îndrăzneala, independența, originalitatea elevului.

Studiul de fata încearcă să compare aceasta creativitate pentru cele 2 variante de subiecți și să găsească soluții pentru stimularea creativității.

Cultivarea creativității în mintea și sufletul copiilor și tinerilor este o necesitate și se impune din ce în ce mai mult într-o societate în plină mișcare. „Creativitatea reprezintă miraculoasa întâlnire dintre energia neinhibată a copilului cu ceea ce pare a fi opusul și dușmanul ei, simțul ordinii, impus de disciplinata inteligență a adultului”.  (Norman Podhoretz)

Termenul de “creativitate”își are originea în cuvântul latin “creare”,care înseamnă “a zămisli”,”a făuri”,”a crea”,”a naște”. Însăși etimologia cuvântului ne demonstrează că termenul de creativitate definește un act dinamic, un proces care se dezvoltă, se desăvârșește și își cuprinde atât originea, cât și scopul. Mai mult decât alte activități, activitățile artistico-plastice constituie cadrul și mijlocul cel mai generos de activare și stimulare a potențialului creativ. Arta îl pregătește pe copil să trăiască în frumusețe, armonie, să recepteze frumosul și să vibreze în fața lui. Formele plastice, culorile sunt mijloace de exprimare, de exteriorizare a dorințelor, așteptărilor, relațiilor cu ceilalți, a problemelor. Mijloacele artei devin pentru copil unelte autentice de rezolvare curajoasă și cu știință a problemelor de echilibrare, de armonie, de modelare a spațiului în care trăiește și se joacă, de automodelare.

Motivație:

Sarcina profesorului este de a depista și susține / stimula capacitățile creatoare ale elevilor. Activitatea didactică trebuie înțeleasă ca un act de creație nu ca un șir de operații șablon pentru a nu deveni rutină. Trebuie căutate posibilitățile prin care elevii își comunică propriile stări sufletești fata de lumea înconjurătoare; căutarea originalității. Cunoașterea mai bine a copiilor și problemelor lor prin aplicarea metodelor adecvate, prin stimularea gândirii creative.

Jocul, ca activitate fundamentală a copilăriei, oferă copilului câmp larg de combinare și recombinare a propriilor reprezentări de care dispune la un moment dat. Folosirea jocului, principala modalitate de dezvoltare a creativității , dă elevului posibilitatea de exprimare fără inhibiții . Obiectivul pe care mi l-am propus pentru activitatea de desen/pictura/modelaj, desfășurată cu copiii, îl constituie dezvoltarea sensibilității artistice, dezvoltarea gustului estetic. Urmărirea acestui obiectiv implică inițierea în procesul de creație, familiarizarea cu limbajul plastic, cu materialele și instrumentele de lucru necesare, precum și cu tehnicile de lucru specifice.

Noul curriculum presupune câteva mutații semnificative, printre care trecerea de la învățarea centrată pe acumularea de informații la structurarea de capacități și competență, de la “ a spune ” la “ a face ”. Reforma prin noul curriculum înseamnă creativitate, ceea ce presupune schimbarea profesorului, găsirea noului pentru fiecare activitate. Soluția o reprezintă o intensă activitate creatoare.

Una dintre cele mai valoroase interpretări ale creativității pe care în linii generale o regăsim în lucrările contemporane, aparține lui W. Duff și a fost elaborată în secolul XVIII. Ipotezele teoriei sale au fost formulate plecând de la analiza intelectului unor genii precum: Platon, Bacon, Shakespeare, Descartes, Newton.

W. Duff a distins trei facilități ale minții creatoare: imaginația, judecata și gustul pe care le consideră principalele componente ale geniului.

Imaginația este facultatea mintală care elaborează o infinitate de asociații noi prin compunere și descompunere a ideilor, prin combinare și recombinare a lor, creând în final obiecte care nu au existat niciodată în natură.

Judecata permite combinarea ideilor elaborate de imaginație, observarea acordului sau dezacordului dintre ele, reunirea în aceeași categorie a celor omogene și respingerea celor discordanțe, în final urmând să se determine utilitatea și adevărul invențiilor și descoperirilor produse prin puterea imaginației.

Gustul este un simț intern care permite delimitarea ideilor frumoase de cele urâte, a celor decente de cele ridicole.

Imaginația se desfășoară fie în direcția reconstruirii plastice, figurative a obiectelor și fenomenelor , imaginație reproductivă, fie în direcția producerii unor imagini noi, originale forma ce a fost denumită imaginație creatoare. Exemplul tipic de imaginație reproductivă constă în imaginile mentale dezvoltate prin lecturarea unor texte științifice sau beletristice. Prin imaginația creatoare omul construiește imagini noi care transforma realitatea. Cele două forme de imaginație se întrepătrund, ele nu funcționează independent.

Un element important pentru studiul de față în stimularea creativității îl constituie motivația sau conceptul de motivație al elevului. Noțiunea de motivație deriva de la adjectivul latin motivus – care pune în mișcare ea desemnând aspectul energico-dinamic al comportamentului uman. Motivația este în strânsă legătură cu ansamblul de trebuite , atracții, emoții, idealuri care susțin realizarea anumitor acțiuni .Motivul este expresia unei necesități interioare care îl determină pe om la acțiune.

Cum reușește profesorul să-l motiveze și să-l stimuleze pe elev în demersul creativ? Studiul va cauta particularizarea și găsirea metodelor și procedeelor potrivite pentru educația vizuală în școlile gimnaziale și școlile vocaționale cu scopul stimulării creativității elevilor. Cu ajutorul testelor comparative și a temelor în vederea pregătirii suplimentare a copiilor supradotați voi încerca să urmăresc nivelul de creativitate și imaginație pentru fiecare tip în parte și motivele pentru care, adeseori, aceasta creativitate se pierde pe parcurs.

Cadru teoretic psihopedagogic

I.1. General

Motivația creativă este foarte importantă în demersul creativ pentru că, pe de o parte, este supusă influențelor din exterior, creativitatea putând fi astfel influențată, iar pe de altă parte, motivația intrinsecă are un rol primordial în creație, ea nu poate fi înlocuită de nici un set de abilități creative, oricât de mare ar fi aceasta. Motivația creativă poate suplini deficiențele privind abilitățile în domeniu sau pe cele creative.

Noțiunea de motivație derivă de la adjectivul latin motivus = care pune în mișcare. La baza conduitei umane se află un ansamblu de mobiluri, trebuințe, atracții, emoții, interese, idealuri care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapt , atitudini. Prin motivație se înțelege un ansamblu de factori dinamici care determină conduita unui individ. (N.Sillamy). Motivația definește esențial personalitatea, orientează și susține energetic aspectul preferențial al manifestărilor personalității. Motivația se relevă ca una dintre condițiile esențiale care asigură însușirea de noi cunoștințe. De aceea cunoașterea motivelor reale ale învățării elevilor este o calitate esențială a profesorului stimulând, dirijând astfel creativitatea.

Imaginația este o altă calitate a elevilor ce trebuie îmbogățită, stimulată, susținută în procesul educativ . Ea constă în capacitatea de prelucrare si combinare a informațiilor din experiența anterioară și de configurarea ei în forme noi. Procesul psihic de elaborare a unor imagini noi, prin prelucrarea și combinarea datelor experienței cognitive a omului, este denumită imaginație. Imaginația adaugă reflectării psihice umane, pe lângă dimensiunea trecutului și cea prezentul, dimensiunea viitorului. Fără imaginație nu putem vorbi de creație , fără transformarea și restructurarea reprezentărilor și prin crearea de imagini noi mintale nu poate exista creativitate.

Imaginația poate fi reproductiva , ea desfasuranduse în direcția reconstituirii plastice, figurative a obiectelor și fenomenelor descrise sau sugerate. Exemplul tipic constă în imaginile mentale dezvoltate cu prilejul lecturării unor texte științifice sau beletristice. Un alt tip de imaginație este cea creatoare. Este forma prin care individul elaborează imagini noi, originale.

Creativitatea are capacitatea de a produce lucruri care sunt atât noi (originale, neașteptate), cât și eficiente (folositoare). Esența actului creativ ar consta în integrarea și organizarea într-un stil personal a unor concept ce nu au nimic în comun. Creativitatea se bazează pe intuiție, pe abilitatea de a face combinații noi, pe recombinare a experienței.

Creator, după Al.Roșca, este considerat elevul care rezolvă o anumită problemă pe o cale diferită, mai elegantă, mai neuzuala. Creativitatea se referă la gândirea care rezultă în producerea unor idei sau obiecte care sunt atit noi cât și valoroase (Taylor).

I.2. Specific

Nivelele creativității:

Creativitatea expresivă

Exemplele sunt desenele spontane ale copiilor. Caracteristicile esențiale sunt spontaneitatea și libertatea de expresie. Cu cât i se oferă mai mult copilului posibilitatea de a fi spontan și independent cu atât mai creativ va fi el mai târziu.

Creativitatea productivă

Se ramarcă aici tendința spre restrângere și controlarea jocului liber, spre dezvoltarea unor tehnici, a unor priceperi necesare producerii de lucruri finite. Exemplu poate fi reprezentarea realistă unui obiect, persoana în desen de către elevi mai mari.

Creativitatea inventivă

Constă în ingeniozitatea acțiunii cu material, tehnici, metode; implica flexibilitate în perceperea de relații noi. Acest nivel de creativitate implică inventivitatea și descoperirea și este intainită la exploratori și descoperitori la toți cei care caută noi căi de a vedea și a utiliza lucrurile vechi.

Creativitatea inovativă

Ea implică modificarea semnificativă a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui întreg domeniu. Indivizii care cultivă și dezvoltă principii fundamentale sunt considerați discipoli ai unei anumite școli.

Creativitatea emergentă

Este cea mai rară și mai înaltă formă. Acest nivel implică aptitudinea de a absorbi experiențele existente realizându-se din ele ceva cu totul deosebit.

La baza procesului creativ există o serie de factori după cum urmează: psihici (motivație, afectivitate, atitudini ), sociali (culturali, educativi, mediu socio-economici), biologici (diferența de sex, vârstă).

Guilford, autor al concepției factorilor intelectuali ai creativității, identifică fenomenul de creativitate cu unul dintre factorii acesteia, anume cu gândirea divergentă. Astfel identifică urmatorii factori intelectuali:

Sensibilitatea față de probleme: atitudinea deschisă, receptivă față de nou, față de experiență, față de trebuințele, atitudinile și sentimentele altora ; o permanentă curiozitate și dorință de a elabora, a cunoaște, a experimenta.

Sensibilitatea la aplicații: capacitatea de a recunoaște probleme acolo unde alții nu le percep.

Fluența ( fluiditatea ) : ușurința și rapiditatea cu care se realizează și se succed asociațiile între imagini și idei. Ea poate fi ideațională (bogăția de idei pe care le emite subiectul în legătură cu o anumită problemă); verbală (bogăția de cuvinte și ușurința emiterii și utilizării lor ); asociativă ( bogăția și rapiditatea stabilirii de analogii, sinonimii); expresională ( cantitatea de noi expresii)

Flexibilitatea : capacitatea subiectului de modifica și restructura rapid și eficient mersul gândirii în diverse situații, de a renunța la vechi puncte de vedere și a adopta unele noi. Ea poate fi spontană , când inițiativa aparține subiectului și adaptivă, când situația impune subiectului adoptarea unor noi puncte de vedere.

Originalitatea : capacitatea subiectului de a vedea realitatea în alt mod, de a produce idei și imagini noi, de a găsi soluții rare, neuzuale.

Ingeniozitatea : capacitatea de a rezolva probleme într-un mod abil, cu metode și procedee originale. Ea înseamnă posibilitatea de a găsi cea mai directă și cea mai ușoară cale care duce la un efect optim.

Redefinirea : aptitudinea de a restructura, de a transforma, de a interpreta funcția unui obiect pentru al face util într-o nouă formă; găsirea a noi valente lucrurilor în vederea unor noi întrebuințări.

Elaborarea : aptitudinea organizării coerente a informațiilor, a ideilor, anticiparea rezultatului final, elaborarea unor ipoteze multiple și selectarea celor semnificative.

Creativitatea însă nu poate fi identificată întru totul cu gândirea divergentă. A. Osborn considera că o componentă importantă în dezvoltarea creativității este imaginația. Astfel , imaginația constructivă e mai importantă decât gândirea pentru că putem să facem mai mult decât să descoperim, putem să inventăm, putem să producem idei care nu au mai existat. Imaginația realizează orice combinații creând astfel prototipuri, modele și realități noi. Creativitatea se definește ca o însușire deosebit de complexă a întregii personalități.

În procesul creator sunt identificate de către G. Walas următoarele etape : preparea, incubația , iluminarea și verificarea.

Prepararea constă în investigarea multilaterală a problemei , familiarizarea cu natura problemei și cu metodele de rezolvare adecvate. Utilizând deprinderile și cunoștințele acumulate, se emit ipoteze de soluționare, se tatonează terenul, în încercarea de a rezolva problema. Sunt mulți cercetători care au procedat reductiv, rezumând întreaga creativitate la rezolvarea de probleme, însă creativitatea înseamnă mai mult decât atât. O dovadă în acest sens este aserțiunea lui Enstein, potrivit căruia „formularea problemei este adesea mult mai importantă decât soluționarea sa, care poate fi nimic altceva decât o chestiune de deprinderi matematice sau experimentale”. Sensibilitatea la probleme este o componentă majoră a spiritului creator, omul creativ văzând problemele acolo unde ele nu există. În acest sens este nevoie de un filtru motivațional alcătuit din interese, care să facă o primă selecție a datelor .Astfel această etapă se constituie dintr-o succesiune de patru subetape :

-sesizarea problemei,

– analitica (analiza și definirea problemei);

-acumularea (strângerea materialului de lucru);

-operațională ( lucru efectiv și schițarea primelor soluții);

Incubația este etapa de așteptare în urma unei îndelungate perioade de preparare în care nu s-a găsit încă nici o soluție. Caracteristică pentru această etapă este permanenta revenire asupra problemei și tensiune proprie creatorului. Este o continuare a primei faze, eșuarea tentativelor de rezolvare conștientă din prima fază generează frustrare, confuzie sau disonanță cognitivă, de aceea problema va fi împinsă în inconștient. Între structurile conștiente și inconștiente există un continuu transfer informațional, chiar dacă modul lor de operare este foarte diferit. Transferul problemei spre inconștient se face în virtutea automatismului psihic, fiind necesară o intensă activitate creativă conștientă înalt motivată, pentru a pune în mișcare structuri operaționale inconștiente. Problema este scoasă din câmpul conștiinței, datele ei, soluțiile intermediare și schemele combinatorii din etapa preparării intră într-un proces de prelucrare prin care se pregătește apariția spontană a soluției. Creatorul trebuie să evite încărcarea subconștientului cu alte probleme și alternarea unei perioade de relativă detașare cu perioade de concentrare și căutare intense.

Iluminarea este momentul central al procesului creator. Ea este nucleul procesului creator, momentul cel mai greu de surprins, de descris și de explicat. Este momentul apariției spontane a soluției, un moment brusc și de scurtă durată. Iluminarea este rezultatul preparării apărând după o anumită perioadă de incubație în care creatorul se detașează temporar de problemă. Principalele aptitudini care favorizează iluminarea sunt: originalitatea, neconventionalitatea, nonconformismul, independent gândirii, flexibilitatea cognitivă, capacitatea de a restructura, transforma, reformula, de a identifica esențialul. Fenomenele care pot bloca procesul iluminării apar sub diverse aspecte :

Perceptive: neglijarea utilizării tuturor simțurilor, lipsa spiritului de observație, interpretarea eronată a fenomenelor observate în virtutea prejudecăților

Culturale: imposibilitatea detașării de procedeele clasice de rezolvare, conformismul, prea mare încredere în rațional, desconsiderarea funcțiilor speculative și imaginative, perfecționismul, supraaccentuarea criteriilor logice

Emoționale: neîncrederea în propriile forțe, frica de greșeală, rigiditatea metodologică, slăbiciunea afectivă, teama de dezaprobare socială, anxietate, supra sau submotivația, graba de a lua drept bun și definitiv prima idee care vine în minte

Verificarea constă în stabilirea faptului dacă idea respectivă, elaborată în etapa iluminării, răspunde sau nu criteriilor de evaluare a produselor. În această etapă conștientul joacă rolul unei instanțe supreme de evaluare și validare / invalidare a soluțiilor găsite. Întreaga forță a rațiunii, spiritul ei critic și capacitatea de travaliu sunt fundamentale în a valida produsul creativ. Noile cunoștințe sunt verificate, testate până când satisfac o dublă exigență a individului creator și a mediului în care ele se verifică. Găsirea celei mai adecvate forme de comunicare a produsului creativ, traducerea din limbajul propriu într-o formă simbolică, obiectivă, care să o facă accesibilă comunității științifice sau simțului comun, sunt sarcinile specifice acestei etape a procesului. Dacă creația științifică se finalizează în descoperirea unor legi noi, în artă nu exista infirmare sau confirmare, ci numai acceptare sau neacceptare.

Indivizii creatori se disting printr-o mare rezistență la eforturi și la muncă dificilă pe care o implică verificarea ideilor lor, prin capacitatea de a finaliza, materializa, concretiza ideile, prin perseverență, independență, încredere în sine, o puternică motivație creatoare.

Caracterizarea principalelor perioade de vârstă este necesar a fi cunoscută de către profesori pentru a alege și a opera cu cele mai eficiente metode și procedee adecvate procesului instructiv –educativ. Copilul se dezvoltă neîncetat parcurgând o serie de etape .El este produsul interacțiunii cu stimuli sociali și naturali. Dezvoltarea fizică și psihică a individului este strâns legată de câțiva factori și anume: ereditatea, mediul și educația.

Ereditatea , în latina heres- moștenitor, este însușirea ființelor vii de a transmite succesorilor anumite caracteristici morfofiziologice. Ca purtătoare ale informației genetice, genele transmit însușirile generale ale speciei și capacitatea de a reacționa adecvat la influențele ambianței. Important este că ereditatea conservă însușirile speciei dar are și o latură a variabilității însușirilor individuale. Tendințele ereditare se pot realiza într-un mod cât se poate de diferit independent de istoria indivizilor, de mediu și de educație.

Mediul este constituit din totalitatea factorilor externi, atât naturali cât și sociali care acționează asupra individului și care influențează dezvoltarea acestuia. Dezvoltarea umană este strâns legată de contactul cu umanitatea. Astfel un individ trăit într-o izolare socio-culturală devine sălbatic. Influența mediului social asupra dezvoltării psihice este strâns legată de anumiți factori cum ar fi organizarea socială, mediul rural sau urban, tip de relații sociale, mass-media, nivel cultural și professional.

Educația constă într-un întreg univers de inflențe formative, într-un complex sistem de acțiuni exercitate în mod conștient, instituționalizat de către generația adultă asupra generațiilor în curs de dezvoltare. În procesul instructiv-educativ copilul își însușește un sistem de cunoștințe, priceperi și deprinderi, devine capabil să participe eficient la procesul creării de valori materiale și spirituale.

Cunoașterea particularităților de vârstă este importantă pentru bună desfășurare a activității instructiv-educative. În funcție de acestea se stabilesc programele și manualele școlare, metodele de instruire și de educare.

Etapele de vârsta:

Dezvoltarea copilului până la vârsta școlară este foarte importantă. Este momentul în care copilul necesită o îngrijire completă din partea adulților. Relațiile sale cu obiectele și persoanele lumii înconjurătoare sunt extreme de limitate. În perioada aceasta , a sugarului, are loc o foarte intensă dezvoltare a psihicului. Apar și se dezvolta senzațiile, percepțiile și reprezentările ; este faza înțelegerii cuvintelor după care copilul pronunța 5-10 cuvinte pe la vârsta de 1 an.

Vârsta antepreșcolară se definește prin lărgirea și complicarea considerabilă a relațiilor copilului cu mediul. La aceasta contribuie dezvoltarea funcțiilor de locomoție și a limbajului. Mânuind obiectele, acesta își perfecționează mișcările manuale, asimilează funcțiile unui cerc tot mai mare de obiecte contribuind la formarea priceperilor și deprinderilor. Acum se dezvoltă intensiv limbajul astfel încât între 2 și 3 ani copilul asimilează până la 1000 de cuvinte. Se perfecționează senzațiile și percepțiile, se complică procesele memoriei și apar formele elementare ale gândirii.

Perioada preșcolară este etapa în care forma tipică fundamental de cunoaștere a realității obiective și a relațiilor sociale este jocul. El își dezvoltă procesele de cunoaștere, sentimentele, trăsăturile de voință, mobilitatea și emotivitatea. Schimbări însemnate se produc în gândire care se dezvoltă în legătură cu limbajul, copilul stăpânind în linii generale lexicul de bază și structura gramaticală a limbii materne. Este perioada în care acesta are tendința de a efectua activități tot mai complexe și mai pline de responsabilite socială; este momentul când apare învățătura.

Vârsta școlară este perioada în care copilul asimilează și își construiește proriu-zis personalitatea după un program al adultului. Ea se împarte în trei etape : vârsta școlară mică (7-11 ani), vârsta școlară mijlocie (11-15 ani) și vârsta școlară mare (14-15 ani – 18-19 ani).

Vârsta școlară mică se caracterizează prin dobândirea numeroaselor priceperi și deprinderi cum ar fi cititul, scrisul și socotitul. Învață să fie atent, să memoreze, să gândească. El simte seriozitatea activității noi, calitatea de elev fiind funcția socială din care decurg anumite drepturi, obligații și îndatoriri. Jocul îmbracă forme noi dobândind un conținut mai complex. Nu-i mai atrage ca pe preșcolari procesul jocului ca atare ci începe să-i preocupe sfârșitul jocului, rezultatul lui, are o finalitate precisă, o organizare și stăpânire conștientă. Acum are loc o dezvoltare intensă a gândirii și limbajului. La începutul școlarizării gândirea copilului are un caracter intuitiv pentru că apoi să devină operativ. Școlarul mic poate efectua operații de gândire numai în măsura în care dispune de un sprijin obiectual, de un material concret. Se dezvolta aspectul voluntar prin respectarea exigentelor disciplinei școlare, și a normelor de comportament.

Vârsta școlară mijlocie sau preadolescența este stadiul cu cele mai multe transformări fizice și psihice ea fiind ultima accelerație a creșterii biologice. Se produce maturizarea glandelor sexuale și apare criza juvenilă caracterizată prin reacții contrare; negativism, individualism, tendința de izolare, spre interiorizare, izbucniri violente, nesupunere. Gândirea se desprinde tot mai mult de concret devenind abstractă. Copilul își pune probleme, emite ipoteze, analizează argumente și decide asupra soluției. Elevul poate învăța orice raționamente, judecăți sau concepte oricât de abstracte ar fi fără să mai aibe nevoie de demonstrații concrete. Pe plan afectiv se caracterizează printr-o mare sensibilitate , prin treceri successive de la o stare la alta, înclinația spre bravură și fapte ieșite din comun dar și timiditate și supunere. Este momentul în care caracterul se organizează sub influența mediului în care trăiește. Grupul reprezintă anturajul cel mai râvnit iar viața socială atinge maximum de intensitate. Atfel modelele nu mai sunt părinții ci membrii grupului , atitudinile comportamentale formanduse prin imitație. Acum jocul are un caracter competitiv și se urmărește măiestria așa încât priceperile și deprinderile se elaborează.

Vârsta școlară mare este perioada cu cele mai intense și complexe dezvoltări psihice. Intens se dezvoltă personalitatea prin cristalizrea concepției despre lume, prin clarificare și intensificarea elaborării idealurilor. Inserția individului în societatea adulților se face prin ieșirea din societatea de tip tutelar familial și școlar și integrarea complexă și activ în viața socială. Este perioada autodeterminării omului și alegerea viitoarei profesiuni. Sporește eficienta observației, adolescentul fiind capabil să-și mențină atenția concentrate timp îndelungat chiar și în cazul efectuării unor activități complet neatractive. Conținutul memoriei reflecta interesele adolescentului astfel încât sunt reținute cu o reală ușurința acele date strâns legate de preocupările lui prioritare, de orientarea sa generală.

Acum se dezvolta și spiritul critic căutând să analizeze și să nu mai accepte orice afirmație numai pe baza autorității celor care o susțin. Interesele se diferențiază și se specializează în funcție de anumite domenii: literatură, artă, știință, etc.. Limbajul se maturizează considerabil, vocabularul se îmbogățește cu termeni științifici, vorbirea devine expresivă. Un rol important în gândire o constituie imaginația.

Preocuparea pentru cunoașterea acestor particularități de vârstă este una din preocupările fundamentale ale fiecărui profesor.

2. Cadrul teoretic al domeniului :

2.1 Metode și procedee

În continuare mă opresc la descrierea metodelor pentru stimularea creativității.

Metodologia procesului de învățământ reprezintă ansamblul de principii normative, de reguli și procedee aplicabile diverselor discipline și forme de instruire. Sensul restrâns al conceptului de metodologie a procesului de învățământ vizează modalitățile practice de valorificare a procedeelor și a mijloacelor didactice în vederea eficientizării activității de predare-învațare, iar în sens larg, metodologia încorporează deopotrivă aspectul teoretico-conceptual și pe cel instrumental-operațional al acțiunii didactice.

Termenul “metodă” derivă etimologic din două cuvinte grecești (odos-cale; metha-spre, către) și are înțelesul de”drum”(către)…,”cale spre..” În didactică, metoda se referă la calea care e urmată, drumul ce conduce la atingerea obiectivelor educaționale. În accepțiune modernă, metodele de învățământ reprezintă modalități de acțiune, instrumente cu ajutorul cărora școlarii, sub îndrumarea profesorului își însușesc cunoștințe, își formează și dezvoltă priceperi și deprinderi intelectuale și practice, aptitudini, atitudini. Ca plan de acțiune, metoda didactică reprezintă o succesiune de operații realizate în vederea atingerii unui scop, un instrument de lucru în activitatea de cunoaștere, de formare și dezvoltare a abilităților. Utilizarea unei metode de învățământ implică existența unui ansamblu de operații mintale și practice, grație cărora școlarul, dezvăluie esența evenimentelor, proceselor, fenomenelor în mod independent sau aceasta i se dezvăluie de către cadrul didactic.

Așa cum preciza C.Cucoș, metoda are un caracter polifuncțional, în sensul că poate participa simultan sau succesiv la realizarea mai multor obiective instructive-educative. Alegerea unei metode se face ținând cont de finalitățile educației, de conținutul procesului instructiv, de particularitățile de vârstă și de cele individuale ale preșcolarilor, de psihologia grupurilor preșcolare, de natura mijloacelor de învățământ, de experiența și competența didactică a cadrului didactic. Așadar, metoda însoțește acțiunea instructiv-educativă, dar nu se identifică cu ea. Procedeul de instruire reprezintă o secvență, o componentă, un element al unei metode care asigură realizarea obiectivelor instructiv-educative ale unei activități didactice.

Metoda reprezintă un ansamblu organizat de procedee, considerate ca fiind cele mai adecvate situației concrete de învățare. Mijloacele de instruire, conform dicționarului de pedagogie, reprezintă ansamblul instrumentelor materiale, naturale, tehnice, selectate și adaptate pedagogic la nivelul metodelor și al procedeelor de instruire pentru realizarea eficientă a sarcinilor proiectate la nivelul activității de predare-învățare-evaluare.

Funcțiile pedagogice ale metodei didactice vizează interdependența acțiunilor de comunicare-cunoaștere-creativitate pedagogică necesare la nivelul oricărei activități de instruire eficientă. Ele asigură unitatea informativ-formativa a acesteia; reflectă corespondențele curriculare la nivelul raportului dintre obiectivele pedagogice, conținuturile instruirii, metodologia activității de predare-învațare-evaluare.

Astfel metoda deține mai multe funcții:

-funcția cognitivă: pentru școlari ea reprezintă o cale de acces spre aflarea adevărurilor și de însușire a unor moduri de acțiune și comportamente umane;

-funcția formativ-educativă: prin utilizare metoda supune exersării și elaborării diversele funcții fizice și psihice ale educaților, formarea unor noi structuri cognitive, capacități intelectuale, atitudini, sentimente, conduite. Așadar, metoda este o cale nu numai de acces la cunoaștere, ci și un proces educativ cu valențe educative;

-funcția motivațională: este cuprinsă și în funcția formativ-educativă, dar o semnalăm datorită semnificației deosebite pentru învățare. Prin rezultatele ei, metoda, reușește să trezească interesul și curiozitatea epistemică, să amplifice trăirile afectiv-pozitive generate de învățare, ea crează și suportul motivațional ce devine energizorul acțiunilor viitoare, cel ce tonifică și potențează eforturile celor care învață.

-funcția instrumental-operațională: metoda dobândește valoare de instrument de lucru, tehnica de execuție în activitatea didactică

-funcția normativă: metoda orientează activitatea de predare și cea de învățare, implicit le așează în limitele unor prescripții, reguli, norme necesare și utile optimizării.

După criteriul istoric metodele se împart în:

a) metode vechi (tradiționale sau clasice)

b) metode de dată mai recentă (moderne)

După extensiunea sferei de aplicabilitate se împart în:

metode generale

b) metode speciale

După modul de angajare (participare) a preșcolarilor la activitate :

a) metode active

b) metode pasive

După modul de administrare a experienței ce urmează a fi însușită :

a) metode algoritmice

b) metode euristice

După funcția didactică fundamentală îndeplinită :

a) metode de transmitere –asimilare de noi cunoștințe

b) metode de fixare și consolidare

c) metode de verificare și apreciere a rezultatelor școlare

După izvorul cunoașterii sau sursa principală generatoare a învățării școlare:

a) metode de transmitere și însușire a valorilor culturii

b) metode de exploatare organizată a realității

c) metode bazate pe acțiune practică

d) instruirea programată

BRAINSTORMINGUL sau asaltul de idei – are scopul de emitere a unor idei care, cu cât sunt mai multe și mai diverse, cu atât este mai bine. Conducătorul grupului trebuie să noteze toate ideile emise și să selecționeze 5-6 idei mai importante. Folosirea acestei metode impune participarea activă a copiilor, dezvoltă capacitatea de a formula întrebări, de a argumenta, de a căuta și găsi soluții, de a lua decizii în ceea ce privește alegerea unor căi de lucru; se exersează atitudinea creativă și exprimarea personalității.

EXPLOZIA STELARĂ – scopul metodei este de a obține cât mai multe întrebări și astfel cât mai multe conexiuni între concepte. Colectivul de copiii este împărțit în grupuri preferențiale, se propune o problemă și trebuie să se elaboreze cât mai multe întrebări și cât mai diverse. În final se evidențiază cele mai interesante întrebări și se apreciază munca în cooperare.

METODA PĂLĂRIILOR GÂNDITOARE – această metodă este folosită pentru a determina indivizii să-și schimbe perspectiva de gândire, să ia în vedere și alte puncte de vedere. Este o tehnică interactivă de stimulare a creativității participanților. Culoarea pălăriei este cea care definește rolul. Grupă se împarte în grupuri de câte 6. Se împart 6 pălării, câte una în fiecare grup, fiecare având altă culoare:

-pălăria albă – informează (albul indică neutralitatea, informații, date, fapte)

-pălăria roșie – spune ce simte despre (exprimă emoțiile, temerile, intuițiile)

-pălăria neagră – judecă logic, gândește negativ, dar logic

-pălăria galbenă – are o gândire pozitivă, constructivă, oferă încredere, optimism

-pălăria verde – oferă idei noi, alternative posibile, schimbare și inovare

-pălăria albastră – controlează gândirea, sistematizează concluziile, este coregraful și regizorul gândirii

METODA PHILIPS – metoda dă posibilitatea unui număr cât mai mare de persoane să participe la găsirea celui mai potrivit răspuns. Grupurile sunt de câte 4-6 membrii, un secretar, un moderator. Discuția în grup asupra temei se face timp de 6 minute. Se prezintă soluțiile găsite și se dezbat. Se identifică soluția optimă .

TEHNICA 6/3/5 SAU METODA BRAINWRITING – este asemănătoare brainstorming-ului, doar că aici ideile se scriu pe foi de hârtie care circulă. Este o formă de îmbinare a activității individuale cu cea de colectiv. Se numește 6/3/5 pentru că există: -6 membrii în fiecare grup de lucru, care notează pe o foaia de hârtie împărțită în trei coloane -3 soluții fiecare, la o problemă dată, timp de 5 minute. Foile migrează de la stânga la dreapta, până ajung la posesorul inițial. Cel care a primit foaia colegului din stânga, citește soluțiile deja notate și încearcă să le modifice în sens creativ. În final are loc analiza soluțiilor și reținerea celor mai bune.

INTERVIUL ÎN TREI TREPTE – această metodă se folosește pentru a anticipa conținutul care urmează a fi discutat, pentru a împărtăși din experiența personală, pentru a exprima opinii, pentru a rezuma ceea ce s-a predat, pentru a verifica temă pe care au avut-o sau a discuta diverse concepte. În grupul de 3 elevi: A îl intervievează pe B, iar C întregistrează principalele aspecte ale discuției, apoi rolurile se schimbă până când toți 3 exersează cele 3 roluri: reporter, interlocutor, secretar.

METODA SINECTICĂ – sau metoda asociațiilor de idei. Liderul emite propriile idei în momentul în care ceilalți membrii nu o fac. Se recomandă aducerea unui expert care să reprezinte o “enciclopedie”, sursă de informații, cenzorul, această persoană fiind numită și “avocat”.

METODA FRISCO – are la bază interpretarea din partea elevilor a unui rol specific, care să acopere o anumită dimensiune a personalității, abordând o problemă din mai multe perspective. Așa, de exemplu, vor trebui să joace fiecare pe rând, rolul conservatorului, rolul exuberantului, rolul pesimistului și rolul optimistului. Metoda solicită capacități empatice, spirit critic, punând accent pe stimularea gândirii, a imaginației și a creativității. Metodă este asemănătoare cu cea a “pălăriilor gânditoare”. Etape: etapa punerii problemei, etapa organizării colectivului, stabilirea rolurilor; etapa dezbaterii colective și etapa sistematizării ideilor emise și a concluziilor asupra soluțiilor găsite.

Metode și procedee folosite în activitățile artistico-plastice și aplicarea lor

a) Metodele:

Cele mai cunoscute și aplicate metode în activitățile artistico-plastice sunt: demonstrarea, explicația, conversația și exercițiul.

Demonstrarea – este principala metodă de lucru, ea se folosește când se predă o tehnică nouă, atunci când se arată pentru prima dată copiilor cum trebuie redată imaginea unui obiect sau finite, adică se prezintă și se analizează modelul după care vor lucra copiii. Demonstrarea se folosește la începutul activității, atunci când se demonstrează modelul și în mod excepțional, când aproape majoritatea copiilor întâmpină dificultăți. Copiii au tendința de a imita acțiunile celor din jur, ei învățând ușor să execute o operație practică simplă sau anumite mișcări atunci când văd cum se demontrează, execută, acestea, deci această metodă oferă acest avantaj.

Explicația – deodată cu demonstrarea modului de lucru, profesorul dă o seamă de explicații copiilor, care au rolul de a întregi percepția, de a mijloci înțelegerea mai deplină a celor arătate. Profesorul poate da explicații referitoare și la modul cum trebuie compusă o temă, cum trebuie să se folosească culorile, etc. Metoda explicativă este folosită, ca și demonstrarea la începutul activității, dar sunt situații când profesorul mai oferă explicații suplimentare, dar acestea sunt individual. Nu este bine să se întrerupă activitatea copiilor, pentru că atenția lor este foarte ușor distrasă și revine mai greu. Explicația o mai întâlnim și la sfârșitul activității, când se face analiza lucrărilor, ea constând în greșelile pe care le-au făcut și cum pot fi îndreptate, dar și aprecierea lor.

Conversația – această metodă se întâlnește în analizarea modelului, în precizarea operațiilor pe care copiii trebuie să le efectueze într-o anumită activitate, profesorul angajează o scurtă conversație cu copiii, subliniind datele care trebuie reținute și aplicate în activitate. Conversația se poate îmbina, după caz, cu explicația sau cu demonstrarea și explicația.

Exercițiul – aceasta este o metodă în care se urmărește formarea unor deprinderi. În activitățile de desen și modelaj se formează deprinderile tehnice de a modela, desena și picta.

b) Procedee:

În activitățile de artistice, profesorii folosesc o serie de procedee menite să stimuleze interesul copiilor pentru activitatea respectivă, să creeze o stare afectivă favorabilă desfășurării acesteia, fără de care scopul activității nu poate fi atins, să pregătească mișcarea mâinii sau degetelor, care constituie baza unei deprinderi tehnice, să creeze un moment de destindere atunci când este necesar. Procedeul reprezintă o secvență a metodei, un detaliu, o tehnică mai limitată care servește ca instrument al metodei. Ele asigura mobilitate activității de învățare și previn astfel monotonia, asigura varietate și echilibru.

O clasificare se poate face după prof.univ.dr I Creghit:

– procedee de organizare, impunere a disciplinei și focalizare a atenției;

– procedee de comunicare sau sprijin al comunicării;

– procedee de descoperire sau euristice;

– procedee de esențializare a conținutului;

– procedee de exersare (formarea priceperilor și deprinderilor);

– procedee de dirijare și sprijinire a învățării;

– procedee de demonstrație;

– procedee de stimulare a învățării;

– procedee de valorificare educative;

– procedee de expresie personală;

– procedee de întărire a învățării;

– procedee de evaluare și autoevaluare;

– procedee de control și autocontrol;

– procedee de diagnosticare și prognosticare a capacităților și aptitudinilor elevilor

– procedee de întrebuințare a materialelor didactice

O metodă poate fi considerată un procedeu al unei alte metode considerate principale în desfășurarea lecției.

2.2. Gramatica specifică: tehnici de lucru, cromatologie, compoziție, estetică.

Cunoașterea tehnicilor de lucru de către elevi este foarte importantă în activitățile artistice desfășurate în școlile vocaționale. Prin alternare ele sparg monotonia la clasa dând astfel elevului posibilitatea de a experimenta și a găsi soluții noi de execuție pentru subiecte asemănătoare. Elevul devine pasionat, incitat de diversele moduri de rezolvare a lucrărilor propri.

Tehnica colajului:

Colajul este un procedeu care constă în lipirea pe o suprafață a unor elemente eterogene în vederea obținerii unui ansamblu de natură estetică. Dintre artiștii care au folosit această tehnică pot fi enumerate nume ca P. Picasso, H. Matisse sau G. Braque. Colajul se poate realiza prin:

Tehnica formelor rupte : hârtie colorată, ziare, ilustrații, etc.

Tehnica formelor tăiate

Tehnica formelor din material textile

Tehnica imprimării țesăturilor:

Deasupra foii de hârtie se așează materialul înmuiat în culoare, tuș sau baițuri colorate. Se poate folosi ca țesătură voal, plasă deasă, pânză de sac. Motivele care se crează spontan prin imprimare sunt variate. Se pot dezvolta imagini care seamănă cu animale, flori, peisaje fantastice totul depinzând de imaginația copilului. Se pot combina pe aceeași suprafață mai multe texturi de materiale creându-se compoziții elaborate.

Tehnica picturii pe sticlă:

Este o tehnică tradițională pentru pictarea icoanelor. Se așează sticla pe desenul făcut înainte iar apoi se transpune cu o pensulă subțire sau cu penița înmuiate în tuș negru amestecat cu aracet sau zahăr. Când se usucă se trece la pictarea suprafețelor cu tempera sau culori acrilice. În această tehnică, culorile sunt luminoase, vii, formele sunt simplificate iar tratarea suprafețelor sunt decorative. Se pot realiza și compoziții libere cu forme animaliere, florale, forme geometrice.

Tehnica picturii pe lemn:

Este o tehnică tradițională pentru executarea icoanelor. Se execută pe o placă de lemn preparată cu un grund din clei de oase și alb de zinc bine șlefuită după uscare. Pictura pe lemn se execută cu tempera diluata într-o soluție alcătuită din gălbenuș și ulei de in. După uscare se aplică un strat de vernis.

Tehnica vitraliului:

Este o tehnică folosită în Evul Mediu pentru decorarea catedralelor gotice. Constă în asamblarea unor bucăți de sticlă colorată în casete de plumb după un anumit desen. Se realizează astfel o compoziție care avea rolul de a decora ferestrele catedralei colorând astfel interiorul cu ajutorul luminii din exterior. La orele de la clasă în loc de plumb se poate folosi un înlocuitor din pastă de negru de fum și aracet. Între aceste nervuri întărite, care au o anumită proeminentă de la nivelul geamului, se aplică culoarea.

Tehnici grafice:

Linogravura- este un procedeu e reproducere și multiplicare pe hârtie a unui desen săpat într-o placă de linoleum

Xilogravura- este un procedeu de multiplicare pe hârtie a unui desen săpat într-o placă de lemn

Acvaforte- este un procedeu de gravare a unei imagini pe o placă de cupru cu ajutorul acidului azotic care atacă placa desenată.

Litografia- este un procedeu de reproducere și multiplicare pe hârtie, după o placă de calcar fină, a unui desen executat cu un creion gras sau cerneală grasă.

Monotipia:

Este un procedeu de lucru cu un anumit efect de spontaneitate. Se mai numește și monourmă deoarece este o urmă lăsată pe o suprafață netedă dată în prealabil cu cerneală tipografică. Desenul se mută apoi pe hârtie dar imaginea este inversată. Aceste desene, compoziții produc o impresie diferită față de cele desenate direct pe hârtie deoarece au o influență vizuală mai puternică, mai directă. Pentru această tehnică este nevoie de un rulou de cauciuc, cerneală tipografică de diferite culori, o suprafață din sticlă sau lemn neted și hârtie . Monotipia, prin tipul de joc spontan, creează imagini diferite, libere dând astfel elevului posibilitatea de a experimenta și crește sensibilitatea pentru ton, linie și imagine grafică.

Tehnica mozaicului:

Constă în asamblarea unor bucăți de dimensiuni mici de forme colorate din marmură, sticlă sau ceramică și fixarea lor pe un suport ( perete sau pardoseală). Important la această tehnică folosită la scoală este ca elevii sunt instruiți să lucreze în echipă. Procurarea și selectarea materialelor, pregătirea suprafețelor îi obliga pe aceștia să coopereze, să vină cu idei noi, să discute și să se organizeze singuri. Montarea se poate face în două moduri:

– montare pozitivă – pietricele se montează direct pe suprafață după un desen prestabilit

– montare negativă – materialele de lucru se lipesc cu clei pe suprafața de hârtie desenată. Întreaga suprafață montată sau pe porțiuni decupate și numerotate se aplică pe zid în mortarul proaspăt. După uscare , hârtia pe care a fost lipit mozaicul se umezește și se înlătură cu un burete umed.

Tehnica sgraffito:

Termenul vine din limba italiană și înseamnă ”zgâriat”. Această tehnică aparține artei monumentale. Se poate realiza pe o placă de gips sau pe zid. Peretele se pregătește cu mai multe straturi de mortar colorat ce se suprapun unul peste altul atunci când este umed. Când peretele este uscat se zgârie cu un cui după desen astfel încât ies la iveală straturile diferit colorate.

Fresca:

Cuvântul fresca derivă din limba italiană ”fresco” care înseamnă ”proaspăt”. Se realizează în culori de apă, practicat din Renaștere, aplicate pe un suport de tencuială proaspătă. Tencuiala absoarbe culoarea astfel încât această tehnică este foarte durabilă. Tencuiala este alcătuită din var stins și trei părți nisip fin. Pentru rezistența și claritate în culori se adauga ou sau lapte. Această tehnică se poate experimenta cu elevii pe mici suprafețe de zid din incinta școlii.

Tehnica modelajului:

Este o tehnică importantă la cursurile de educație vizuală deoarece elevul este familiarizat cu realitatea în mod tridimensional, sesizează volumul. Materialul folosit este lutul sau plastelină iar instrumentele de lucru sunt eboșoarele. Prin exercițiile de modelare copilul își dezvoltă relația dintre manualitate-gandire-afectivitate și dobândește deprinderi practice, creatoare și productive.

În tehnica modelajului putem diferenția:

– basorelieful – elmentele modelate fac corp comun cu placa de lut dimensiunea înălțimii volumelor find relativ mică

– altorelieful – este un relief mai înalt fața de basorelief și este folosit în lucrările monumentale și arhitecturale. Scoate elementele în evidență si sunt mai clar diferențiate de plan.

– ronde –bosse – (din franceza ronde-rotundă, bosse- îngroșătură) este un tip de  sculptură statuară care poate fi privită de jur-împrejur, fără că vreuna din părțile sale să fie alipită unui fond și fără să adere la altă suprafață decât a piedestalului (soclului)

Prin tehnica modelajului copiii construiesc ceea ce au perceput, au gândit și-au imaginat, într-o nouă dimensiune spațială.

Cromatologie:

„…Culoarea este viața, findcă o lume fără culoare ne apare moartă. Așa cum flacăra creează lumina, lumina creează culorile. Lumina este mama culorilor, iar culorile sunt copiii luminii. Lumina ne dezvăluie, prin culori, sufletul viu al acestei lumi…” ( Johannes Itten)

Noțiunea de culoare apare atunci când există lumină. Un fascicol de lumină naturală care trece printr-o prismă de cristal proiectează pe un perete un spectru format din culori alăturate: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo și violet. În 1676, fizicianul englez Isaac Newton (1642-1727) a demonstrat pentru prima dată ca lumina este culoare. Astfel a descompus lumina în cele șapte culori componente prin fâșia spectrului solar. Thomas Young (1773-1829) a făcut un experiment opus celui efectuat de Newton prin care a recompus lumina. El a suprapus pe un panou trei raze luminoase de culoare orange, verde, și violet. Din amestecul acestora a rezultat culoarea albă.

Dintre pictorii și teoreticienii preocupați de studiul culorilor amintim Philipp Otto Runge, Paul Klee, Johannes Itten. Pentru înțelegerea relațiilor existente între culori s-au întocmit dea lungul timpului, diverse scheme grafice: steaua culorilor, cercul cromatic, sfera culorilor.

Culorile pot fi clasificate în:

– culori primare sau de bază: Roșu, Galben , Albastru

– culori binare de gradul I rezultate din amestecul culorilor primare: R+G= Orange, G+A=Verde, R+A=Violet

– culori binare de gradul II rezultate din amestecul unei culori primare cu una din culorile vecine binare de gradul I

– culori terțiare ce se obtin din amestecul culorilor binare de gradul I

– culori complementare sunt culori așezate opus pe cercul cromatic. Asfel o culoare este caldă iar una este rece sau una este deschisă, luminoasă, iar cealaltă este închisă. Ex.: Roșu –Verde; Galben-Violet; Orange-Albastru

Procedeul tehnic prin care se realizează trecerea de la alb la negru se numește valorație. Din amestecul de alb și negru se obțin griuri neutre și se realizează scări tonale.

Contrastele cromatice definesc o puternică opoziție intre culori și se remarcă diferențe puternice și clare. Astfel s-au stabilit șapte contraste:

Contrastul complementar rezultă din alăturarea culorilor complementare care se cer reciproc. Prin amestec în cantități egale se obțin griuri colorate.

Contrastul clarobscur sau închis-deschis se obține prin alăturarea unor culori cu valori tonale diferite.

Contrastul de calitate rezultă din alăturarea unor culori strălucitoare cu unele mai stinse. Astfel sunt scoase în evidență strălucirea, intensitatea, saturația sau luminozitatea unei culori pure prin juxtapunerea unei tente rupte, a unei culori stinse. Culorile se pot tulbura cu alb, negru sau gri.

Contrastul de cantitate rezultă din diferența dintre o pată mare și a unor pete mici de culoare.

Contrastul simultan are la baza legea complementarități și se manifestă atunci când o culoare pură cere fiziologic culoarea ei complementară. Astfel, un gri neutru, aplicat pe un fond de culore pură, se colorează optic spre culoarea complementară fondului.

Contrastul culorii în sine apare prin alăturarea unor culori pure , curate. Prin juxtapunerea culorilor prin tuse mici sau puncte se va realiza optic amestecul acestora.

Contrastul cald – rece apare atunci când sunt alăturate culori calde și reci

Semnificația și simbolistica culorilor:

Cunoașterea semnificației culorilor constituie un criteriu valoric care dezvoltă primele forme ale personalității, ale temperamentului, ale emotivității.

Roșul intens este culoarea sângelui și a focului, de aceea îl asociem cu energia pură, cu viața, pasiunea, iubirea, forța și hotărârea. Este totodată cea mai dinamică culoare, inspirând mișcare, viteză dar și agitație. Datorită vizibilității și impactului puternic asupra psihicului uman, roșul este folosit pentru semnele de circulație cu semnificația STOP sau pentru atenționări, precum și pentru lumina semafoarelor.

efecte fiziologice: crește presiunea sangvină, activează respirația, dă senzația de căldură.

efecte psihologice: specifică tipului activ, ofensiv -agresiv, competitiv

Galbenul este culoarea soarelui și este asociat în mod frecvent cu fericirea, bucuria și energia vitală. Produce un efect energizant de căldură, bucurie și energie pozitivă, stimulând activitățile intelectuale.

efecte fiziologice: stimulează nervul optic, influențează funcționarea normal a sistemului cardiovascular

efecte psuhologice: culoare caldă, da senzația de intimidate, înviorare, satisfacție; culoare dinamică; este culoarea cea mai vesele, exprima spontaneitate și predispune la comunicativitate

Verde este culoarea naturii. Simbolizează fertilitatea, armonia și prospețimea. Culoarea verde are o corespondență puternică emoțională cu noțiunea de siguranță. Verdele închis este asociat cu partea materială, cu banii. Se spune despre verde că are putere de vindecare, fiind folosit îndeosebi în practicile naturiste. Sugerează stabilitate și rezistență.

efecte fiziologice: scade presiunea sangvină, dilată vasele capilare

efecte psihologice: relaxare, meditație, liniște. Exprimă concentrare, siguranță, îndrasneală

Albastru este culoarea cerului și a mării. Adesea este asociat cu profunzimea și stabilitatea. Simbolizează încrederea, loialitatea, înțelepciunea, inteligența, credința și adevărul. Albastrul este considerat benefic pentru minte și suflet.

efecte fiziologice: scade presiunea sangvină și frecvența pulsului, calmează respirația

efecte psihologice: culoare rece, odihnitoare; îndeamnă la nostalgie, la calm, concentrare și liniște interioară

Portocaliu este o culoare cu o semnificație ambiguă; nu este întru totul nici pozitivă și nici negativă.

efecte fiziologice: accelerează pulsațiile inimii, favorizează secrețiile gastrice

efecte psihologice: degajă optimism, dă impresia de sănătate, este o culoare sociabilă

Violet este asociat cu regalitatea. Este o culoare misterioasă asociată cu nobilitatea și spiritualitatea

efecte fiziologice: intensifică activitatea cardiovasculară, accelerează respirația

efecte psihologice: culoare rece, exprimă tristețe, singurătate, melancolie, penitență, dă senzația de gravitate.

Noțiuni de compoziție

Creativitatea este valorificată cel mai mult prin compoziție. Aceasta ia naștere prin organizarea elementelor de limbaj plastic, punct, linie, formă, după anumite principii creându-se o formă unitară. Compoziția plastică trebuie să respecte anumite principii de bază: paginația, structura, proporția, contrastul, ritmul, centrul de interes.

Paginația constă în modul de organizare într-o suprafață a elementelor de limbaj plastic.

Structura reprezintă schema compozițională după care se organizează elementele. Schema compozițională se bazează pe anumite linii direcționale, linii de forță pe care se construiește întreaga compoziție. Ee poate fi pe registre orizontale, registre verticale, dreptunghi, pătrat, triunghi, trapez, romb, cerc, spirală, pe diagonală.

Proporția constă în armonia creată între elementele de linbaj plastic.

Contrastul reprezintă opoziția dintre diversele elemente de limbaj plastic: mare-mic, inchis-deschis, cald-rece.

Ritmul se realizează prin repetarea elementelor de limbaj plastic în funcție de schemele compoziționale.

Centrul de interes reprezintă zonele care atrag atenția într-o compoziție. În funcție de așezarea elementelor de limbaj plastic ele pot :

atrage privirea spre zonele de interes spre care se îndreaptă și celelalte elemente compoziționale, liniile de forță sau accentele

îndrepta privirea spre exteriorul lucrării

obliga privirea să cuprindă întreaga compoziție

marca direcțiile sau forma schemei compoziționale

pune accente pe anumite detalii

Compoziția poate fi cu un singur centru de interes , cu două sau mai multe centre de interes. Ele se pot realiza prin insistarea asupra unor detalii, prin sugerarea conflictului dintre personaje, prin expresivitatea unui portret sau a unui element, prin contrast de culori, linii sau forme. După modul în care privirea este condusă de către centrele de interes o compoziție poate fi închisă sau deschisă.

Compoziția închisă are, de regulă, un singur centru de interes, iar elementele principale sunt dispuse în zona centrală a lucrării. Toate elementele compoziționale înconjoară zona centrală a lucrării.

Compoziția deschisă se compune prin crearea mai multor centre de interes, așa încât privirea se îndreaptă spre exteriorul lucrării.

În funcție de dispunerea elementelor în pagina, de contrastul culorilor, de centrele de interes compoziția poate fi statică și dinamică.

Compoziția statică se caracterizează prin:

linii orizontale, verticale, drepte, unghiuri drepte

formele sunt rezultate din combinarea pătratului, dreptunghiului, triunghiului cu baza orizontală

culori cu valori apropiate, fără contraste puternice

Compoziția dinamică se realizează prin:

linii curbe, oblice, frânte, unghiuri ascuțite

formele sunt rezultate din combinarea liniilor dinamice, tringhiul cu vârful în jos, pătratul înclinat

culori în contraste puternice, cald-rece, închis-deschis

Orice tip de compoziție ține cont de anumite criterii estetice cum ar fi:

Expresivitatea este aceea proprietate a compoziției de a comunica emoții, de a atrage interesul privitorului. Se poate realiza prin contrast, încărcătura de semnificații, armonie, raportul dintre subiect și temă, conținut și forma, relația dintre elementele plastice, spontaneitate, proporții.

Unitatea este calitatea compoziției de a se constitui într-un întreg coerent. Se spune că o compoziție este unitară dacă nu se poate scoate și adăugă nimic din întreg.

Echilibrul este raportul dintre părțile unei compoziții în care elemente opuse, contrariile se echivalează, iar contrastele se neutralizează. Echilibrul se realizează între părțile contrare: dreapta – stânga, sus-jos, gol-plin, apropiere-depărtare, general-particular; între valori; între culori; între volume și forme.

Simetria este o formă perfectă de echilibrare a părților. Suprapuse, imaginar sau real, ele pot corespunde; sunt aproape identice.

Asimetria este structura opusă simetriei. Ea se obține prin folosirea unor creșteri și descreșteri ale cantităților și calităților. Asimetria creează senzația de mișcare și e des folosită în compoziția dinamică.

Educația estetică :

“ Arta este oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele invizibile în imagini vizibile. Pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul . “ ( George Bernard Shaw )

Mijlocul prin care se realizează sarcinile fundamentale ale educației estetice este arta. Atitudinea estetică se exprimă printr-un ansamblu de reacții spirituale ale omului față de valorile estetice ( ale naturii, societății și artei ) și are la bază satisfacerea unor plăceri, aspirații, curiozități și desfătări subiective. Mobilul său principal este cel al satisfacerii unor trebuințe spirituale, al unor aspirații și nevoi umane. La baza atitudinii estetice se află un interes specific și anume “ interesul estetic “ .

Premisele dezvoltării atitudinii estetice se formează încă din clasele primare. Atitudinea estetică, însă, este un proces îndelungat, care, se definitivează la maturitate, dar este important a se cultiva încă din clasele primare, prin componentele sale :

– gustul estetic – capacitatea de a reacționa spontan printr-un sentiment de satisfacție sau insatisfacție față de obiectele și procesele naturale, de actele și realizările umane, de operele de artă, privite toate ca obiecte ale însușirii estetice a realității de către om

– judecata estetică – capacitatea de a aprecia valori estetice pe baza unor criterii de evaluare; judecata răspunde la întrebarea “ de ce “ îmi place sau mă impresionează o anumită valoare estetică

– idealul estetic – constituit dintr-un ansamblu de teze, principii și norme teoretice care imprimă o anumită directivă atitudinii estetice a oamenilor aparținând unei epoci, națiuni sau categorii sociale; se realizează treptat, prin conștientizarea la nivel social a ceea ce este specific și dominant în diversitatea gusturilor estetice și se exprimă prin principii estetice;

– sentimentele și convingerile estetice – rezultatul unor trăiri profunde de durată despre frumosul din natură, societate, artă, idei despre frumos care au devenit mobiluri interne, orientând, călăuzind preocuparea omului în vederea asimilării și introducerii frumosului în mediul său de viață, în relațiile sale cu lumea și cu ceilalți oameni.

Declanșarea emoției estetice este dată de perceperea laturii estetice a vieții cotidiene. Emoția estetică constituie prima etapă a receptării estetice și presupune întâlnirea cu ceva interesant, palpitant, de o frumusețe necunoscută până atunci.

3. Cercetare;

Scopul, ipoteza și obiectivele cercetării:

Scopul acestei cercetării este acela de a găsi modalități de stimulare a creativității utilizând metode interactive de grup la activitățile artistico-plastice.

Ipoteza a fost aceea că folosindu-se constant metodele interactive în cadrul activităților artistico – plastice se obțin performanțe în planul creativității la orele de educație vizuală.

Obiectivul principal al cercetării este acela de a investiga creșterea nivelului de creativitate a unui lot de copii preșcolari în urma unui demers didactic prin care se urmărește stimularea creativității. Pe lângă obiectivul principal al cercetării mai urmărim și:

-dezvoltarea trebuințelor de independență, de autoexprimare, de autodepășire;

-cultivarea spontaneității și independenței;

-formarea capacității de exprimare a propriilor idei și soluții;

-formarea receptivității pentru cooperare;

-însușirea unor modalități de operare a gândirii, în special euristice;

Acțiunile educative continue și organizate în vederea stimulării și dezvoltării potențialului creative vor avea următoarele obiective:

-îmbogațirea reprezentărilor despre obiecte, fenomene, situații;

-formarea receptivității față de probleme;

-însușirea unor modalități de operare a gândirii, atât algoritmice, cât și euristice;

-dezvoltarea gândirii divergente și convergente, laterale și analogice;

-însușirea principalelor procedee imaginative -dezvoltarea imaginației reproductive și a imaginației anticipative;

-dezvoltarea trebuinței de cunoaștere și cristalizarea primelor elemente ale viitoarelor interese științifice și creative;

-dezvoltarea trebuințelor de independența, de autoexprimare, de autodepășire;

-cultivarea spontaneității și independenței;

-formarea capacității de exprimare a propriilor idei și soluții;

-formarea receptivității pentru cooperare;

Resursele umane și materiale utilizate pentru realizarea cercetării:

Cercetarea se va desfășura la Școala Gimnazială de Artă nr .4 din București cu copii cu vârste cuprinse între 8 și 14 ani. Fiind o școală vocațională, elevii sunt împărțiți în 2 grupe : cei cuprinși între 8 și 10 ani respectiv clasele a II-a și a IV-a și cei între 10 și 14 ani respectiv clasele a V-a și a VIII-a. Aceste grupe se împart la rândul lor în alte 2 grupe așa încât să nu fie diferențe de vârstă prea mare și în funcție de experiența acumulată (avansați sau începători ). Orele de curs se desfășoară în atelierul de educație vizuală dotat cu materialele necesare activității ( instrumente pentru pictură, desen și modelaj, calculator, videoproiector, cuptor pentru ceramică, etc. )

Grupul țintă:

Studiul de față încearcă să observe originalitatea și creativitatea elevilor pe parcursul orelor de educație vizuală. Voi urmări și compara 2 categorii de elevi: cei care urmează cursul de arte vizuale pentru ca în final să promoveze examenul la Liceul de Artă și cei care nu au ca scop acest lucru. Din experiența mea am observat, ca medie, că cei care nu au ca obiectiv intrarea la un liceu de artă sunt mai originali, mai dezinvolți, mai creativi. Cealaltă categorie de elevi sunt constrânși de anumite bareme iar la probele de compoziție, unde se urmarește dezvoltarea originalității și a creativității, devin mai neîncrezători, mai inhibați.

Grupul țintă de care vorbesc, și unii și alții, sunt aleși dintre cei care sunt pasionați și vor să lucreze și să-și însușească cât mai multe cunoștințe și deprinderi în artele vizuale.