Școala doctorală: ISTORIE [303993]

[anonimizat], Științe Politice și Științele Comunicării

Școala doctorală: ISTORIE

Domeniul de doctorat: ISTORIE

TEZĂ DE DOCTORAT

CONTRIBUȚIA PROTOPOPULUI PETRU E. PAPP

LA VIAȚA CULTURALĂ ȘI POLITICĂ A BIHORULUI

(1881-1945)

Conducător științific:

Prof.univ.dr.Viorel FAUR

Doctorand: [anonimizat]-Bogdan POP

Oradea

2017

CUPRINS

I. REFERINȚE ISTORIOGRAFICE DESPRE VIAȚA ȘI ACTIVITATEA LUI

PETRU E. PAPP

Cercetările istorice anterioare au reconstituit episoadele cele mai reprezentative din acțiunile românilor din Bihor întreprinse pentru apărarea ființei naționale. Viața și activitatea preotului ortodox Petru E. Papp, atât de complexă, a fost abordată în materiale referitoare la mișcarea națională a [anonimizat]-lea.

[anonimizat] E. [anonimizat], intelectualii contemporani lui. Reprezentativă pentru cunoașterea unor momente semnificative din activitatea lui Petru E. Papp este lucrarea „Zile trăite”, scrisă de Roman R. Ciorogariu. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] R. Ciorogariu, pentru a [anonimizat]. [anonimizat].

Portretul lui Petru E. Papp este descris și în Monografia almanah a Crișanei.

Nominalizarea protopopului ortodox Petru E. Papp în Marele Sfat Național o consemnează și istoricul Ioan Georgescu în cartea sa despre Gheorghe Pop de Băsești.

[anonimizat] E. [anonimizat] 1907, [anonimizat], ca deputat în parlamentul de la Budapesta.

Tiron Albani consemnează acțiunea lui Petru E. [anonimizat]. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș.

Teodor Neș contribuie la îmbogățirea informațiilor despre viața și activitatea preotului Petru E. [anonimizat]. Autorul relatează despre activitatea întreprinsă în domeniul vieții politice de către Petru E. Papp. A acționat cu dinamism pentru combaterea proiectului școlar al contelui Apponyi, s-a implicat cu seriozitate în campania electorală din jurul militantului național dr. [anonimizat] 1907. Teodor Neș consemnează următoarele: „Petru E. Papp agită în piețele din Beiuș”.

În monografia Dr. Vasile Lucaciu „Leul de la Șișești” 1852-1922. [anonimizat] E. Papp ca fiind: „cel mai select cărturar și cel mai însuflețit animator și încurajator a tot ce e frumos, [anonimizat] a [anonimizat] a Crișului Negru”. (subl.ns. – Ioan-Bogdan Pop)

Petru E. Papp este autorul cuvântului înainte la cartea scrisă de Corneliu Mezea intitulată Jertfa românilor din valea Beiușului pentru întregirea neamului.

Desigur, lucrarea fundamentală pentru cunoașterea personalității și a contextului general în care și-a desfășurat activitatea este opera dedicată Beiușului, scrisă de Petru E. Papp.

Este o lucrare cu caracter memorialistic, autorul, de cele mai multe ori, luând parte la evenimentele evocate. Lucrarea este scrisă cu multă obiectivitate și discernământ critic.

Pentru a da o și mai mare încărcătură științifică cărții, autorul inserează documente care corespund faptelor majore ale istoriei Bihorului, în perioada premergătoare Marii Uniri. Printre acestea amintim: procesul-verbal al ședinței din 12 octombrie 1918 de la Oradea, în cadrul căreia a fost adoptată Declarația de independență; decretul din 23 noiembrie 1918, prin care se reintroducea limba română, ca limbă de predare, în Gimnaziul superior „Samuil Vulcan” din Beiuș, înființat în anul 1828.

Pentru a reflecta efectele negative asupra Bihorului, după intrarea trupelor de secui, conduse de căpitanul VerbőczyKálmán, autorul include în textul cărții documentele referitoare la ședințele Comisiei executive din Beiuș, condusă de militantul național dr. Ioan Ciordaș, personalitate cu care preotul Petru E. Papp avea raporturi deosebite, acționând pentru binele comun al societății.

Petru E. Papp consemnează și raportul lui Traian A. Pinteru în care descrie modul bestial în care au fost omorâți avocații Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș.

După dezghețul istoriografic postdecembrist (1989), și-au îndreptat atenția asupra reconstituirii biografiei și activității preotului Petru E. Papp mai mulți istorici.

Se impune a fi amintit istoricul Viorel Faur, care și-a dedicat activitatea sa științifică reconstituirii istoriei Bihorului în timpul epocii moderne.El este autorul a numeroase cărți, studii și articole care oglindesc acțiunile întreprinse de românii bihoreni în lupta lor de eliberare națională.

Interesându-ne în mod direct perioada de după mișcarea memorandistă, consemnăm unele lucrări care-i poartă semnătura, și care au legătură cu preotul beiușean.Printre acestea se numără: Viața politică a românilor bihoreni (1849-1919). Autorul descrie starea de lucruri din toamna anului 1918. Ilustrează momentele cele mai însemnate care au premers actului istoric de la 1 decembrie: adoptarea declarației de independență – la 12 octombrie 1918; constituirea consiliilor și a gărzilor naționale; alegerea delegaților participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

Autorul ilustrează momentele tensionate, primejdiile prin care au trecut participanții la Marea Adunare Națională, în drumul lor spre cetatea unirii. Reproduce, în acest sens, comentariile publicate de Petru E. Papp: „La Alba Iulia beiușenii participară în număr important. (…) Drumul de la Oradea Mare, prin Salonta, Ciaba, Arad îl facem cu riscul vieții, cântând cântece naționale, deși în gări soldații unguri ne întâmpinau cu împușcături”.

Istoricul Viorel Faur consemnează alegerea preotului Petru E. Papp, alături de dr. Aurel Lazăr și dr. Ioan Ciordaș, în Marele Sfat Național, alcătuit din 250 de membri, la data de 2 decembrie 1918.

La sfârșitul lunii ianuarie 1919 au descins în depresiunea Beiușului trupele de secui comandate de KálmánVerbőczy, care au instaurat un regim de teroare, evenimente relatate de către istoricul Viorel Faur, într-un capitol aparte.

Autorul surprinde strânsa legătură dintre dr. Ioan Ciordaș și Petru E. Papp. Introduce în textul cărții conversația dintre Petru E. Papp și liderul românilor sud-bihoreni, care precede terifianta moarte a dr. Ioan Ciordaș. Prin această conversație, arată Viorel Faur, „înțelegem și mai bine ce tărie de caracter a avut marele patriot, precum și curajul – împins până la sacrificiul suprem – de care a dat dovadă”.

Această conversație este urmată de trista veste a dispariției dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. „În dimineața din 4 aprilie – precizează Petru E. Papp – ne zgudui vestea că dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș au fost ridicați din locuințele lor, deținuți și nu se știe unde sunt …”.

În capitolul Teroarea instaurată în Bihor de armata de ocupație străină în primele luni ale anului 1919, Viorel Faur, precizează faptul că și protopopul Petru E. Papp a fost nevoit să se refugieze, alături de preoții Pașcu Bolcaș, Gheorghe Boțoc și Florian Goina. Soldații au săvârșit acte de violență și numeroase jafuri. De la preoții Petru E. Papp și Pașcu Bolcaș soldații „au furat totul”.

Semnificativă pentru cunoașterea activității culturale desfășurată de preotul Petru E. Papp este lucrarea: Cultura românilor din Bihor. În această carte,Viorel Faur aduce noi informații despre activitatea intensă întreprinsă de către intelectualii bihoreni pe tărâm cultural, pentru emanciparea românilor din Bihor. Autorul reliefează faptul că preotul Petru E. Papp are un rol important în opera de educare a românilor din împrejurimile Beiușului, prin organizarea cursurilor pentru analfabeți, ținerea de conferințe, constituirea de biblioteci, în satele din sudul Bihorului.

În Beiuș, important centru cultural românesc, se impunea fondarea unei tipografii. În acest sens, Petru E. Papp este unul dintre inițiatorii acestui proiect, alături de dr. Ioan Ciordaș și alți intelectuali beiușeni.

În lucrarea dedicată culturii bihorene în perioada 1849-1918, Viorel Faur remarcă strădaniile preotului Petru E. Papp de a contribui la luminarea prin cultură a românilor sud-bihoreni. S-a implicat, cu energie, în activitatea despărțământului beiușean al Astrei, precum și în activitatea tipografiei „Doina”.Istoricul Viorel Faur, în lucrarea Contribuții la cunoașterea istoriei Bihorului,introduce în circuitul științific un istoric al tipografiei și librăriei „Doina” din Beiuș, fondată în anul 1911.

În volumul de documente: Istoricul despărțământului Astrei din Beiuș (1898-1918), autorii introduc în circuitul istoriografic documente care consemnează și acțiunile întreprinse de preotul bihorean pe tărâm cultural. Reiese, din aceste documente, munca neobosită pe care a desfășurat-o Petru E. Papp pentru propășirea culturală a românilor sud-bihoreni. Aflăm, astfel, că a fost notarul și secretarul despărțământului beiușean al Astrei (între anii 1911-1912), precum și președinte al agenturii Astrei din Pocola.

Câteva dintre documentele care dezvăluie demersurile culturale ale lui Petru E. Papp sunt: protocolul luat în ședința comitetului despărțământului Beiuș al Astrei (ținută la 30 iulie 1911, în Beiuș), în care este consemnată alegerea lui Petru E. Papp ca secretar; procesul verbal din 1 octombrie; procesul verbal din 8 septembrie 1912 a comitetului despărțământului Beiuș al Astrei, în care este menționată numirea lui Petru E. Papp ca delegat la adunarea generală a Astrei, care urma să se țină la Sibiu, sau raportul general al despărțământului Beiuș al Astrei către adunarea cercuală convocată în Vașcău (la 27 octombrie 1912), în cadrul căreia Petru E. Papp a fost ales notar al despărțământului beiușean.

Volumul cuprinde mai multe documente din conținutul cărora putem să ne facem o privire de ansamblu asupra prelegerilor rostite de către preotul din Pocola.

Petru E. Papp a susținut mai multe prelegeri, cu teme diverse, așa cum reiese din documentul Lista „prelegerilor poporale” și conferințelor susținute de membrii despărțământului beiușean al „Astrei” în Beiuș și satele din sudul Bihorului.

Istoricul Viorel Faur a scos la lumină o corespondență între văduva Viora Ciordaș și Petru E. Papp, datată în timpul celui de-al doilea război mondial. De asemenea, acesta a introdus în circuitul științific documente inedite despre activitatea desfășurată de Petru E. Papp. Spre exemplu documentul care ilustrează răspunsul protopopului ortodox al Beiușului, Petru E. Papp, la solicitarea C.N.R. Bihor de a transmite informații cu privire la atrocitățile comise asupra locuitorilor români de către soldații unguri; credenționalul prin care protopopul ortodox Petru E. Papp a fost confirmat de episcopul Ioan I. Papp ca „delegat” la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

Autorul publică și un raport al protopopului ortodox Petru E. Papp, care își avea parohia în satul Pocola (de lângă Beiuș), cu privire la faptul că, în ziua de 2 ianuarie 1919, a „convocat întreaga preoțime și învățătorime” din protopopiatul din subordine, pentru a discuta în legătură cu problemele cele mai acute ale momentului (câteva dintre acestea sunt menționate în document: au fost organizate „prelegeri poporale”, cu prilejul cărora au fost explicate hotărârile istorice de la Alba Iulia, s-au constituit, în unele comune, consilii naționale române, nemulțumirile sătenilor s-au mai atenuat, a fost semnalată propaganda socialistă în unele zone), raport al protopopului ortodox Petru E. Papp, transmis Consistoriului Ortodox din Oradea, în care sunt formulate comentarii despre comportamentul „secuilor și a gardelor roșii” în sudul Bihorului.

În recenta lucrare scrisă de istoricul Viorel Faur despre Moise Popoviciu sunt cuprinse informații inedite și despre Petru E. Papp. Autorul dezvăluie concepția lui Petru E. Papp în privința scrierii unor monografii.

Rețin atenția, din perspectiva reconstituirii activității părintelui Petru E. Papp, studiile publicate de istoricul Viorel Faur cu privire la acțiunile politice și culturale ale românilor din Crișana.

Cercetătorul Titus L. Roșu, în lucrarea Beiușul centru politic și de cultură românească,prezintă efortul culturalizator întreprins de Petru E. Papp, prin intermediul asociațiilor culturale, importanți factori de militantism național și de propagare a culturii în Bihor.

Participarea protopopului Petru E. Papp la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia este consemnată și în volumul de documente 1918 la Români.

Gavril Hădăreanu surprinde, în lucrarea sa Torțe arzânde în țara Beiușului, aspecte deosebit de însemnate din activitatea personalității de care ne ocupăm. Consemnează prezența protopopului Petru E. Papp la marea adunare națională de la Alba Iulia, numirea lui în Marele Sfat Național. Autorul consemnează și date despre demersurile protopopului ortodox Petru E. Papp, care, întors de la Alba Iulia, a promovat hotărârile luate în cetatea unirii, în rândul românilor beiușeni. Autorul propune atenției cititorilor și acțiunile întreprinse din postura de deputat.

Așa cum este și firesc, lucrarea Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe, este des invocată, de către cercetători, în reconstituirea evenimentelor din istoria Bihorului. Gavril Hădăreanu îl citează pe Petru E. Papp, atunci când se referă la alegerile electorale din anul 1906, respectiv anul 1907, din Beiuș, la care Petru E. Papp a participat.

Totodată, Gavril Hădăreanu redă punctul de vedere al protopopului Petru E. Papp cu privire la înființarea unei școli de fete, cu profil pedagogic, în Beiuș. Autorul reliefează contribuția lui Petru E. Papp în conducerea și organizarea Internatului de băieți, implicarea sa în asociațiile culturale, înființate cu scopul de a lumina poporul prin cultură și de a promova naționalismul și prin aceste mijloace. Evidențiază rolul considerabil al lui Petru E. Papp în înființarea și activitatea tipografiei „Doina”.

În capitolul „Martirii Țării Beiușului”, Gavril Hădăreanu evocă personalitatea luptătorilor pentru cauza românească dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, asasinați de secui, în fatidica noapte de 3 spre 4 aprilie 1919. Sunt apreciate demersurile inițiate de Petru E. Papp pentru stabilirea adevărului cu privire la această crimă odioasă, prinderea și pedepsirea asasinilor. În continuare, sunt remarcate meritele protopopului ortodox Petru E. Papp în realizarea Monumentului martirilor din Beiuș.În finalul cărții, Gavril Hădăreanu conturează un portret al celui care a fost Petru E. Papp: „protopop ortodox al Beiușului, iscusit mânuitor al condeiului, publicist, activ luptător național”.

Din lucrarea „Torțe arzânde în țara Beiușului” aflăm, de asemenea, faptul că printre primii bursieri ai fundației Nicolae Jiga a fost și Petru E. Papp, „strălucit om al condeiului și militant pe tărâm național”.

Petru E. Papp nu s-a limitat să slujească doar la altar, ci a îmbrățișat cu energie și mișcarea națională. Conștient fiind de pericolul proiectului școlar inițiat de ministrul Apponyi, Petru E. Papp s-a implicat în adunările de protest contra acestui „proiect ucigător de suflete”. Acest lucru este relevat și în cartea scrisă de Flaminia Faur, Manifestările românilor din Bihor împotriva proiectului de lege școlară din 1907. Reprezentative sunt documentele: Protestarea românilor din Pocola (Bihor), Adunarea din Beiuș, Adunarea din Beiuș dizolvată, Luat la țintă, Conferință învățătorească în Beiuș, Luat la țintă, Adunare poporală în Beiuș.

În monografia dedicată episcopului Roman R. Ciorogariu, Elisaveta Roșu, autoarea lucrării, prezintă legătura dintre episcopul orădean și Petru E. Papp, precum și episodul numirii lui Petru E. Papp în funcția de protopop.

La 3 octombrie 1917, Roman Ciorogariu a fost instalat ca vicar al Oradiei și președinte al Consistoriului de către protopopul Oradiei, Andrei Horvath. Numirea lui în această funcție a provocat ostilitatea autorităților. Candidatul său, Petru E. Papp, pentru funcția de protopop de Beiuș, nu a fost acceptat de către autorități. I se imputa atitudinea „naționalistă” manifestată în anul 1907, cu prilejul alegerii lui Vasile Lucaciu ca deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta.

Alegerea și confirmarea de către vicar a lui Petru E. Papp a atras riposta prefectului, care a intervenit la guvern, pentru a bloca ajutorul de stat, fapt împiedicat de cursul evenimentelor de mare amploare din primăvara anului 1918.

Personalitatea preotului din Pocola este evocată și în articolul Prinos lui Petru E. Papp, publicat în revista Rânduri, cu ocazia acordării titlului de iconom stavrofor acelui om care „la șase decenii și mai bine, reprezintă, prin personalitatea lui, Voievodatul duhovnicesc al Beiușului”.

Notabil este, sub raportul menținerii în actualitate a numelui acestuia și în articolul Protopopul Petru E. Papp, mare personalitate a Țării Beiușului.

În monografia dedicată personalității orădene de cert prestigiu, dr. Aurel Lazăr, istoricul Ion Zainea face unele referiri la alegerea lui Petru E. Papp în Marele Sfat Național.

Detalii despre implicarea în viața culturală sud-bihoreană sunt prezentate în volumul de documente cu privire la activitatea Casinei Române din Beiuș. Menționăm câteva documente în care este consemnată prezența preotului din Pocola: procesul verbal luat în adunarea generală a Casinei române din localitate, ținută la data de 7 noiembrie 1909, procesul-verbal din adunarea generală a Casinei române din Beiuș, ținută la data de 13 iulie 1919, procesul-verbal din ședința de constituire a comitetului Casinei române din Beiuș, ținută la 20 iulie 1919.

În Istoria României. Transilvania, autorii rețin strădaniile lui Petru E. Papp pentru a înălța un monument în Beiuș, în amintirea martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș.

În cunoscuta monografie, de dimensiuni monumentale, Beiușul și lumea lui, găsim referințe utile despre viața și activitatea lui Petru E. Papp.

Monografia dedicată învățământului românesc din Bihor, elaborată de Nicolae Nistoroiu, pune în lumină implicarea lui Petru E. Papp în mișcarea de protest împotriva legii Apponyi, precum și activitatea sa în Reuniunea învățătorilor de confesiune ortodoxă din Bihor.

Diana Iancu, autoarea cărții Dr. Ioan Ciordaș (1877-1919). Biografia și activitatea,reliefează raporturile de colaborare pentru apărarea ființei naționale, dintre dr. Ioan Ciordaș și Petru E. Papp.

Autoarea prezintă demersurile preotului Petru E. Papp ca, autorii teribilei crime din fatidica noapte de 3 spre 4 aprilie, să fie prinși și pedepsiți.Totodată, consemnează lăudabilul efort al protopopului Petru E. Papp pentru eternizarea în bronz a unui monument închinat luptătorilor naționali dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș.

Referințele istoriografice prezentate contribuie la cunoașterea îndeaproape a vieții și activității cărturarului Petru E. Papp, personalitate cu merite considerabile în apărarea cauzei naționale, în timpurile vremelnice, în care, românii din Bihor, deși erau majoritari, s-au confruntat cu opresiunea aparatului de stat ungar.

Desigur, aceste aprecieri ale unor istorici și publiciști au conturat, în linii esențiale, efortul unui intelectual de provincie, aparținător așa-zisei elite intelectuale rurale, la progresul cultural al locuitorilor și la conștientizarea ideii de unitate națională. El a fost și un făuritor de istorie, prin intermediul celor mulți și prea puțin cunoscuți.

În demersul nostru, am pornit, deci, de la aceste câștiguri și recunoașteri publice, pentru a elabora un studiu aplicat și temeinic argumentat, despre contribuția lui Petru E. Papp la afirmarea ființei naționale, în plan politic, cultural și religios.

Prin această lucrare încercăm să reconstituim personalitatea lui Petru E. Papp, să redăm opiniei publice un veritabil exemplu de intelectual și patriot.

II. ASPECTE BIOGRAFICE

II. 1. Familia și studiile

Petru E. Papp s-a născut în anul 1881, în comuna Lupoaia, județul Bihor.

A fost elev al Gimnaziului gr.cat. din Beiuș, pe care l-a absolvit în anul 1902.

Între anii 1902-1905 a urmat cursurile Seminarului Teologic din Arad. Aici a debutat ca publicist și ziarist. Colaborează la revistele Foaia bisericească, Biserica și școala. S-a remarcat prin scrierea biografiei lui Popovici Pápffi, din a cărui fundație a beneficiat de o bursă anuală, în valoare de 5 mii coroane aur.

Prin comportamentul său ireproșabil a atras atenția lui Roman R. Ciorogariu, care era în acea perioadă directorul instituției. Apreciind activitatea și zelul lui, Roman Ciorogariu l-a numit pedagog la preparandia ortodoxă.

A colaborat și la Tribuna, în a cărei redacție a fost chemat după absolvirea teologiei. Aici îl întâlnim alături de Ioan Rusu-Șirianu, Iosif Șchiopu, Sever Bocu, Dionisie Stoica, Ilarie Chendi, Ghiță Pop etc., care, prin articole pline de vervă, conferă caracterul de intransigență în lupta pentru apărarea ființei naționale. Timp de 2 ani (1905-1907) a fost redactor la ziarul Tribuna.

Petru E. Papp este semnatarul articolului Amintiri din Arad, în care istorisește întâmplări, pe care le-a trăit în perioada când a studiat la Arad. Deosebit de însemnate, din punct de vedere memorialistic, sunt mărturisirile cu referire la personalitățile care au avut un rol covârșitor în formarea sa intelectuală, morală și umană. Ne referim, cu deosebire, la Roman R. Ciorogariu, pe care-l cunoscuse încă de pe vremea de când era elev la liceul din Beiuș, întreținând cu acesta o scurtă corespondență. În anul 1903, Petru E. Papp s-a înscris la cursurile Facultății de Teologie din Arad, având astfel prilejul de a se forma într-un mediu românesc. Din cosemnările lui Petru E. Papp reiese faptul, lesne de înțeles, că vorba și scrisul românesc formau pentru el două comori, la care ținea cu sfințenie. Din dorința de a avea orientări cât mai temeinice asupra literaturii, Petru E. Papp citea mult, în special cărțile recomandate de criticii de la Semănătorul dlui N. Iorga, a cărui activitate uriașă, îl fascinase complet.

A constatat cu bucurie că și directorul seminarului, Roman R. Ciorogariu, îndruma viața studenților săi într-o direcție sănătoasă. Îi cunoștea gândurile, ideile, nu numai de la cursuri, unde de altfel părea foarte sever, ci mai ales din materialele publicate în Tribuna și Biserica și Școala.

Despre P. S. Sa (Roman R. Ciorogariu – n.n.) afirmă că era o fire disciplinată, dorea să meargă toate bine, din poruncă, necruțând ștrengăriile. În schimb, la seminarul omiletic se înfățișa îngăduitor, criticând cu multă bunăvoință predicile, ce le țineau, studenții în anul al treilea. Acolo simțea căldura părintelui, care pregătea cu deosebită dragoste viitorul nostru – mărturisește Petru E. Papp. Roman R. Ciorogariu îi iniția în tainele atât de variate ale vieții pastorale, înfățișându-le viața cu nenumăratele ei greutăți și arătându-le mijloacele de a răzbi și merge înainte.

Icoana preotului o descria în cuvinte emoționante, spera doar ca din fiecare teolog să făurească un apostol fără prihană și un intelectual în înțelesul strict al cuvântului.

Îndemnurile pe care le adresa studenților erau: să predice, să scrie și să fie caracter integru. Nu putea suferi pe cel ce nu se purta demn ca creștin și Român. Pentru e le desluși puterile intelectuale, le dădea teme diferite, din domeniul teologic și cele bine scrise le publica, ca încurajare, în „Biserica și Școala”.

Petru E. Papp mărturisește că mâna ocrotitoare a lui Roman R. Ciorogariu i-a deschis calea spre cele două organe de publicitate din Arad, Tribuna și Biserica și școala.

După absolvirea teologiei, Petru E. Papp a primit cu entuziasm ocazia de a-și face ucenicia de gazetar în redacția Tribunei, împlinindu-se unul dintre cele mai frumoase visuri, de a se vedea în societatea oamenilor de carte și a purtătorilor de condeiu. Cei doi ani aproape împliniți, cât a stat la Tribuna au fost hotărâtori pentru întreaga sa viață.

Tribuna devenise locul de întâlnire a tuturor condeelor de valoare din Ardeal. Despre Roman R. Ciorogariu, Petru E. Papp scrie că era sufletul și îndrumătorul gazetei, a cărui putere de muncă organizatoare, și vederi luminoase asupra problemelor mari ale neamului, erau uimitoare (…), văzând în fiecare un prieten devotat, căruia îi destăinuia cu încredere planurile de muncă, metodele de luptă pentru apărarea demnității naționale și mijloacele de îmbunătățire și propășire a vieții economice și morale ale poporului românesc.

Prin Biserica și Școala îndemna viața religioasă, iar prin Tribuna pe cea politică, aceste două îndrumări pregăteau zilele de serbătoare ale unui neam vrednic de libertate națională. A reușit să atragă în jurul Tribunei o pleiadă de scriitori tineri și însuflețiți, transformând Aradul într-un centru politic și cultural, cu însemnate repercusiuni asupra vieții publice românești.

După principiul „Omul sfințește locul”, Petru E. Papp constată că, prin plecarea lui Roman Ciorogariu la Oradea, au dispărut și vremurile de glorie de odinioară ale Aradului. „Ele însă încep să reînvie unde e și omul (…) aprinse făclia luminii pe meleagurile Bihorului”.

În anul 1907 a fost hirotonit preot. Așa cum mărturisește, a optat pentru parohia Pocola, unde îl aștepta o însemnată misiune. A slujit aici până în anul 1918, când a fost ales protopop al Beiușului.

S-a căsătorit cu Silvia Papp, care a trecut, prematur, la cele eterne în6 martie 1941. Prohodul a fost oficiat de părintele consilier stavrofor Zaharie Moga, cu un sobor de 14 preoți și 2 diaconi. Din cuvântul funebral rostit de P. C. Sa cunosștem faptul că Silvia Papp a fost descendentă dintr-o veche și distinsă familie de preoți din Buntești. A moștenit, prin tradiția familiei, tradițiile și calitățile vechilor familii preoțești. S-a căsătorit cu preotul protopop Petru E. Papp, un descendent al unei familii de preoți din Lupoaia, tot așa de veche și distinsă. Au întemeiat un sanctuar familiar, deasupra căruia a pliat până la sfârșit, neprihănit harul coborât asupra lor prin taina căsătoriei .

A știut să fie o mamă-preoteasă, căreia dacă Dumnezeu nu i-a dat copii trupești, i-a dat cununa de fii sufletești, între care să reverse cu dărnicie toată iubirea ei de mamă. Silvia Papp a fost bună la inimă, sinceră, de multe ori expansivă în a spune adevărul, fără ocol și șovăire. A fost o fire harnică, activă, neobosită și binevoitoare în societățile religioase și de caritate din care făcea parte. A fost, în înțelesul creștinesc al cuvântului, o soție credincioasă, o femee virtuoasă și o româncă desăvârșită. „După cunoștința noastră și după mărturisirea tuturor celor ce au cunoscut-o, poate merge cu conștiința împăcată înaintea dreptului judecător”.

Petrecută în jalea unanimă a rudeniilor și a tuturor cunoscuților, a fost așezată la locul de veci din fața bisericii ortodoxe din deal.

Timp de doi ani, parohul Petru E. Papp a fost și învățător la școala din Pocola.

A fost profesor de religie la Liceul de fete din Beiuș.

În anul 1918 a fost numit protopop ortodox al Beiușului.

A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În anul 1919 a fost deputat în Parlamentul României. A desfășurat un alt mandat de deputat în anul 1926, în timpul guvernului condus de generalul Alexandru Averescu.

Petru E. Papp a fost membru în Congresul Național Bisericesc.

A fost președintele Ligii Antirevizioniste.

Petru E. Papp a fost președintele Comitetului pentru înălțarea Monumentului martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș din Beiuș.

Petru E. Papp relatează o întâmplare cu tânărul militant național dr. Nicolae Bolcaș. Se petrecea în anul 1902. Petru E. Papp povestește cum, îndreptându-se spre biserica ortodoxă, a întâlnit o elevă care plângea. Întrebând-o din ce cauză plânge, aceasta i-a răspuns că o persoană, pe care nu o cunoaște, i-a rupt tricolorul de la șorț. După acest episod, Beiușul vuia de strigăte, precum: „Integritatea țării ungurești violată, tricolorul maghiar batjocorit”!. Împotriva elevilor de la internatul ortodox s-a pornit o anchetă.

Petru E. Papp l-a avertizat pe Nicolae Bolcaș, autorul faptei.

Petru E. Papp a fost citat la primărie, unde fetița l-a acuzat pe el de ruperea însemnului maghiar.

Reprezentanții primăriei au trimis cerere către direcțiunea liceului să nu i elibereze diploma și să fie dat afară din liceu, ca un „iredentist sălbatic”.

Acest caz a fost atribuit parchetului din Oradea. La proces nu i s-a putut dovedi vinovăția, astfel că a fost achitat.

Din publicațiile cărturarului Petru E. Papp amintim următoarele: Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe;Carte de rugăciuni; Monografia bisericii ortodoxe din Beiuș;Biografia mecenatului I. Popoviciu – Papfi;Biografia avocatului Paul Papp;Calendarul Bihorului;Legături sufletești între Sibiu și Beiuș.

Acestora li se alătură sumedenia de articole publicate în presa timpului: Tribuna, Românul, Biserica și școala, Luceafărul, Revista teologică, Lumina, Voința, Universul, Legea Românească, Gazeta de Vest, Beiușul, Cele trei Crișuri.

A fost distins cu ordinele: Răsplata muncii pentru biserică, clasa I, Coroana și Steaua României în grad de ofițer, iar P. S. Andreiu Episcopul Aradului l-a ridicat la rangul de iconom stavrofor.

A încetat din viață în anul 1945.

II. 2. Crâmpeie de viață consemnate în condica preotului Petru E. Papp

Introducem în circuitul științific informații de certă însemnătate istoriografică. Acestea provin dintr-o condică întocmită de părintele Petru E. Papp. Însemnările sunt asemenea unui „jurnal”.

Despre anul 1919 Petru E. Papp consemnează că „e un an care ne-a adus multe dureri, cumplite și ucigătoare, dar totodată, unul dintre cei mai îmbucurători ani ce i-am trăit ca români. Dureros căci în lunie Ianuarie, Faur, Martie și jumătatea lui Aprilie am fost stăpâniți de teroarea comunistă. Armata română pe care o așteptam cu mult dor înaintase numai până la Murăș, aliații nu-i mai dădeau voie să mai meargă înainte. Oricât am vrea să punem pe hârtie zilele grozave ce le-am trăit atunci, nu este cu putință. Volume întregi de am scrie, nici atunci nu am putea spune tot răul. Preoții îndeosebi au fost luați la trântă. Propunerea religiei era interzisă în școală. Biserica era declarată de o instituție privată. Cine vrea, poate să-și țână preot, dar preotul n-are dreptul să îndemne poporul la religiozitate și cercetarea bisericii. Eu, ca protopop, n-am putut să mă mut la Beiuș, ci am stat la Pocola, până după distrugerea regimului comunist.

Bieții români erau bătuți, torturați, condamnați la moarte. Și acest regim a săvârșit omorul criminal, ridicând noaptea de la domiciliul lor, pe marele luptător și conducătorul nostru dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, ambii prietenii mei de principii și de luptă (…) Între cei condamnați la moarte am fost și eu, armata română a venit pe neașteptate. A început ofensiva în Joia Mare, în Vinerea Mare, rezistența ungurilor a fost înfrântă la Vașcău, ei se retrag în debandadă, lăsând sute de morți. În retragere, comuniștii mi-au prădat casa parohială din Pocola, nimicindu-mi totul. Eu cu soția mea Silvia, nepotul Pascu Bolcaș și soția lui Veturia, și Viorica Ardelean, și ea nepoata noastră, ne refugiasem în Drăgoteni, la casa țăranului (…), un creștin foarte bun. Sâmbătă avanposturile române erau în Pocola și noi ne întorceam să îmbrățișăm pe cei ce ne-au desrobit.

Ziua învierii Domnului și fost și ziua învierii neamului românesc”.

În luna iulie Petru E. Papp a fost chemat la Sibiu, la ședințele Marelui Sfat Național, unde se pregăteau chestiuni legate de reforma agrară și sufragiul universal.

Petru E. Papp a fost numit deputat al cercului Răbăgani, cu programul partidului național.

În a doua jumătate a anului 1919, biserica din Pocola a intrat în drepturile sale.

Activitatea parlamentară, care a durat până la data de 10 martie 1920, l-a împiedicat pe Petru E. Papp să se preocupe de treburile bisericești, fapt pentru care dizolvarea parlamentului, care sub guvernarea blocului național nu putea face față multor necesități, i-a adus o stare de seninătate.

Petru E. Papp a intrat apoi în Partidul poporului, condus de către generalul Alexandru Averescu, neprimind însă nici o candidatură, cu toate că i se asigurase cercul Ceica.

Protopopul ortodox mărturisește:„Mă săturasem de politica militantă. Astfel am început să-mi văz de afacerile mele bisericești”.

S-a dedicat serilor de predici, rugăciune „desmorțind inimile înțelenite și îndrumând credincioșii la fapte”.

Predicile au avut răsunet în rândul locuitorilor beiușeni.

A contribuit la înființarea fondului jubilar, cu suma de 4.000 lei.

„Am avut fericirea să vedem stând aici în orașul nostru divizia I Vânători, sub conducerea generalului Lecca. Am trăit iarăși zile frumoase și noi ne simțeam mândri că avem o așa bravă armată. Anul acesta s-au aranjat frumoase serbări naționale, la care vorbitorul am fost eu”.

„Credincioșii mei s-au dovedit și mai buni creștini”. Donează sume de bani în folosul bisericii.

Intelectualii s-au reunit într-un cor mixt, sub conducerea lui Gh. Meze, cor care „ne face cinste”.

La insistențele lui Petru E. Papp, doamnele s-au organizat în Societatea Femeilor Ortodoxe, care, prin intervenția senatorului G. Cosma, primește de la Casa Bisericei din București o frumoasă bibliotecă.

„Susțin prin scrisul meu ziarul Beiușul”, al dlui N. T. Cosma.

„Românii din Beiuș încep și mai mult să mă stimeze. Din rândurile celor ce mă insultau, vin cuvinte de laudă și mă aleg președinte la diferite societăți culturale”.

„Mulțumescu-ți Doamne că mă ajuți să pot munci pentru credința în Tine”.

A catehizat la Liceul de fete, Școala primară de stat și de ucenici.

„Pentru mine, ca preot și protopop al Beiușului, anul 1921 este și mai plin de mângâiere. Neajunsurile au trecut. Mă simt stăpân pe situație și nădăjduiesc de la Domnul, ca în anul ce vine să pot înregistra și mai multe fapte nobile și înălțătoare”.

Consemnăm apelul adresat de către Petru E. Papp credincioșilor săi pentru cumpărarea de odăjdii pentru sfânta biserică: „Biserica ortodoxă din Beiuș nu se poate înfățișa în podoabe de sărbătoare, fiindcă nu are odăjdii noi, cele ce sunt nu mai corespund, fiind vechi și sdrențuite”.

Creștinii ortodocși au dat dovadă, totdeauna, de o inimă caldă și iubitoare de jertfă, de câte ori numai s-a făcut apel la ei.

„Nu mă îndoiesc că apelul meu, prin care vă invit să jertfiți pentru cumpărarea unor odăjdii și stihare, va avea o largă primire”.

Apelul a fost distribuit creștinilor de către Livia Cosma, soția președintelui comitetului parohial, și Maria Ardelean, fiica epitropului prim Gheorghe Ardelean.

Acțiunea lui Petru E. Papp s-a bucurat de o largă receptivitate în rândul beiușenilor.

Tot el a avut inițiativa de a face o capelă în spitalul din Beiuș. Sfințirea capelei s-a desfășurat în ziua de 17 decembrie 1922, în prezența unui însemnat număr de credincioși și doamne din Societatea femeilor ortodoxe.

La sfârșitul liturghiei, Petru E. Papp a ținut o predică în care a arătat însemnătatea unei capele în cadrul spitalului.

Ministrul Traian Moșoiu a făcut o frumoasă danie pentru biserica beiușeană, prin dăruirea unui clopot. Petru E. Papp a vorbit despre însemnătatea clopotelor și armonia ce a existat între biserică și armata română pe parcursul timpului.

În luna octombrie 1923, Petru E. Papp a participat la Congresul bisericesc de la Sibiu, unde s-au discutat chestiuni importante cu privire la mersul „afacerilor” bisericești din Mitropolie.

Petru E. Papp a fost ales notar al congresului, mai apoi membru în litigiul judecătoresc, pentru a reprezenta interesele Episcopiei de Cluj, în despăgubirile ce trebuia să le primească de la Arhidieceză. După acest eveniment, la care a luat parte, a avut marea surpriză, când s-a întors acasă, de a fi aclamat de câțiva credincioși beiușeni din categoria celor ”turbulenți”. S-a făcut și o anchetă asupra sa, care l-a găsit nevinovat. Despre această întâmplare neplăcută relatează că ziua de 26 octombrie e o zi dureroasă pentru el. În această zi a avut amărăciunea sufletească, să constate, cât de răi și negri la suflet sunt unii dintre credincioșii săi. Anume acei trei turbulenți, care au făcut scandal la introducerea sa de protopop: tăbăcarul Ilarie Crișan, învățătorul Ștefan Coste și plugarul Petru Hămburaș, care au înaintat acuză contra sa, încă de prin februarie, că prin purtarea lui înstrăinează oamenii de la biserică și că samănă sămânța urei și vrajbei între credincioși. Auzind de această acuză injurioasă, Petru E. Papp a solicitat ancheta, „și ea s-a făcut în ziua de azi”. Fiind zi de duminică, înainte a mers la Budureasa unde s-a săvârșit sfințirea bisericii renovate.

La Beiuș a servit părintele ieromonah dr. Andrei Magier, ref. bisericesc și dir. Academiei teologice din Oradea Mare, esmis cu anchetarea.

Acuzați erau patru. Părintele Moise Popovici, rectorul internatului, numit de acuzatori drept agent provocator, Gh. Ardelean, epitropul bisericii, acuzat că nu chivernisește corect averea bisericii. Gheorghe Popovici, sfăt, acuzat că ar fi înjurat de mamă și de cele sfinte pe Ștefan Coste, în Sinodul parohial din 27 ianuarie 1924 și eu.

La fasionare acuzații au mărturisit că înstrăinează oamenii de la biserică prin felul cuvântărilor sbiciuitoare.

Petru E. Papp consemnează că ura unor credincioși contra lui derivă din faptul că îl sprijină pe dr. G. Cosma în fruntea comitetului parohial, care monopolizează afacerile bisericii.

N. Cristian și O. Stanciu au afirmat că Petru E. Papp ține predici în care îndeamnă oamenii să cerceteze biserica, să nu trăiască în concubinaj, să nu înjure să nu se certe, deci nu caută vrajbă.

Dr. Constantin Popovici și Mihaiu C. au spus că predicile preotului sunt înălțătoare și că e prea blând cu oamenii cari nu-și fac datoria față de biserică. (Acești martori au fost chemați de Moise Popovici).

Alți martori la care s-a provocat Ilarie Crișan au fost: ginerele său dr. Cornel P., apoi Teodor Stana, Nicolae Ciavici, Terentie Ciavici, Gherasim P., Ambrosiu Chidioșan, Teodor Chidioșan, care n-au venit la fasiune, spunând că le este rușine că contra protopopului lor se pot aduce astfel de acuze nedrepte.

Ancheta nu l-a găsit vinovat, preotul a rămas cu adâncă durere în suflet, fiind acuzat tocmai în latura unde e mai corect (subl.n.s. – I.B. Pop).

La 20 noiembrie 1926, colonelul Petru, comandatul Cercului de recrutare din Beiuș, a dăruit pe seama sfintei biserici două obiecte bisericești, pentru a fi puse înainte altarului în valoare de 15.000 lei. Darul a fost însoțit de următoarea scrisoare:

„Cucernicului Domn Protopop Gr. Or. Beiuș,

Rugăm umiliți pe prea cucernicul proslăvind numele lui, să ne izbăvească de necurățiile noastre, să ne binecuvânteze și să ne pomenească pe noi și pe ai noștri adormiți întru Domnul, întru împărăția Sa (…)

Întrucât aducând acest neînsemnat dar, nu ne simțim încă vrednici de nici o laudă ca unii ce ar fi reușit să iasă deasupra păcatului prin pocăință, vă rugăm Cucernice părinte cu insistență a nu ni se aduce, ca după obiceiu, nici o strigare de mulțumire, nici în fața cuvioșilor în biserică, nici pe altă cale publică”.

Menționăm, în continuare, și alte fapte ale sale.

La data de 15 aprilie 1927, Petru E. Papp a ținut o cuvântare în Parlament cu privire la împroprietărirea arhiepiscopului Cizer în Bihor, în timp ce biserica ortodoxă din Beiuș era lipsită de pământ.

La 29 mai 1928 a fost sfințit monumentul de la mormântul martirilor dr. I. Ciordaș și dr. N. Bolcaș, ridicat din inițiativa primarului Gheorghe Cosma, care a făcut și planul după modelul eroului necunoscut.

Tot în această lună, a văzut lumina tiparului lucrarea sa intitulată Din trecutul Beiușului, pagini de glorie și de jertfă, în „amintirea eroilor martiri Ciordaș și Bolcaș”.

În ședința din 2 iulie s-a luat hotărârea de a se dărâma școala veche, și pe fundamentul ei să se clădească o casă pentru parohul protopop. Contra acestui demers, s-a pronunțat G. Cosma, care nu era de acord ca preoții să-și aibă locuința și venitul de la parohie, ci să muncească și să fie în stare de umilință față de dânsul.

În legătură cu atitudinea dr. G. Cosma, Petru E. Papp a făcut următoarea remarcă: „Ciudată mentalitate, de la un bun creștin, cum îl cunoșteam până azi pe dr. G. Cosma”.

A participat, în 27 martie 1932, la o manifestare dedicată poetului Octavian Goga. Evenimentul s-a desfășurat la Beiuș, prin contribuția Asociației învățătorilor Bihor și al corpului profesoral al școlilor secundare din Beiuș. A luat cuvântul și Petru E. Papp, care, relevând rolul pe care l-a avut și îl are preotul și dascălul în trezirea ideii naționale, face apoteoza poetului Goga, a cărui operă a avut menirea să contribuie în slujba acestei idei.

La începutul anului 1937, protopopul Petru E. Papp își consemnează gândurile despre proiectele de viitor, care vizează situația bisericii, care necesităreparații și, mai ales, cu privire la proiectul de edificare a unei noi biserici:

„Gândul ce mă preocupă e să renovez biserica din temelie. E păcat să las să se ruineze un iconostas cum e al nostru. Dar refacerea costă peste 300.000 de lei, și ministerul ne-a dat numai 10.000 lei. De la credincioși slabă nădejde. Totuși, voi încerca să fac o repartiție de 100.000 lei.

După ce biserica va fi reparată, trebuie să ne gândim la clădirea unei noi biserici, actuala fiind neîncăpătoare, mai ales dacă vine armata.

Dar clădirea unui internat pentru fete nu se poate amâna, fără a aduce vreo știrbire prestigiului ortodoxiei.

Cu aceste preocupări intru în noul an.

În ce privește educația religioasă a credincioșilor voi stărui ca noul preot să nu fie și profesor de religie. De altfel, aceasta nu o permite nici Ministerul Educației Naționale. El să catehizeze numai la școala primară. Tot așa voi stărui din nou să se sistemizeze catedra de religie pentru elevele ortodoxe de la liceul unit de fete, ca și eu să fiu absolvat de a mai face cursurile de religie, răstrângându-mă la credincioșii mei din parohie, unde se înmulțesc supărător cei ce nu cercetează biserica.

De altfel ajunge cât am catehizat din 1919 până azi. A fost timp când nu am primit nici o leafă. Azi mă plătește cu 1000 lei lunar, socotindu-mi-se numai 4 ore, în loc de 16 câte fac, pe motiv că nu am decât 73 de eleve.

Dar tare mă tem că nici de data aceasta nu voi fi ascultat, și catedra nu se va sistemiza”.

Cu ocazia împlinirii a 100 de ani, în 14 februarie 1937, de la nașterea personalității de cert prestigiu, Partenie Cosma, s-au organizat manifestări la care a participat întreaga suflare românească din Beiuș și împrejurimi. Acest eveniment a mobilizat întreaga conștiință românească, care-și arătau recunoștința pentru înaintașii de cinste, care au ilustrat prin acțiunile lor Beiușul.

La această impunătoare manifestare a participat și P. S. Episcopul Nicolae de la Oradea. A fost însoțit de P. C. Sa Cornel Magieru – vicarul episcopiei, Nicolae Avram – secretarul general al Prefecturii, Ioan Evuțianu, Ioan Guiașiu – consilieri eparhiali, dr. Ioan Metreuță – profesor la Academia Teologică ortodoxă, Diac. Cornel Moga, secretar Aurel Dărăban etc.

Părintele Petru E. Papp a rostit o înflăcărată cuvântare despre Partenie Cosma, pe care îl consideră un activ militant naționalist și fiu al bisericii ortodoxe din Beiuș. Exprimând mângâierea ce o simte, văzându-și credincioșii adunați în jurul lui, episcopul Nicolae mărturisește următoarele: „Am venit la această vatră luminoasă de cultură din Bihor, cu un sentiment de pietate pentru sufletele acelora cari sunt fiii acestui oraș și din veșnicie ocrotesc viața lui. V-am aflat pe toți în același simțăminte și într-o caldă solidaritate românească, ca astfel cu puteri sporite să duceți mai departe făclia culturii românești, reprezentată cu demnitate de marii voștri înaintași. Cunosc Beiușul din carte, conferințe și povești. Cunosc tradiția glorioasă a acestui orgolios oraș, străveche reședință vlădicească, de aceea m-am grăbit să viu la sărbătoarea recunoștinții, pe care ați aranjat-o pentru memoria marelui român, Partenie Cosma”.

S-a ținut o liturghie, urmată de un parastas în memoria luptătorului intransigent Partenie Cosma.

Din discursul episcopului Nicolae reproducem și alte comentarii demne de interes:„Rar mi-a fost dat, ca să am atâta reculegere sufletească, atâta concentrare și înălțare pe aripile rugăciunii, pentru cuvântul meu de propovăduire ca astăzi. (…) Am făcut rugăciuni pentru unul din cei mai mari bărbați ai Beiușului. De aceia ziua de azi e o zi de prăsnuire, nu o zi de lacrimi, o zi de bucurie și mulțumită pentru Ardeal, căci Partenie Cosma prin munca făcută, a știut să lucreze pentru veșnicia pământului românesc pe aceste ținuturi (…) Un popor rămâne în istorie, dacă cultului recunoștinței i se dă atențiune. Vrednicia zilei de azi e cu atât mai înaltă – cât noi știm să prețuim munca și meritele lui Partenie Cosma și să-l comemorăm, cu sufletul plin de admirație și recunoștință”.

Întreaga asistență s-a îndreptat apoi spre casa în care s-a născut Partenie Cosma. Aici, protopopul Petru E. Papp a prezentat biografia liderului politic Partenie Cosma.

Pe 10 mai 1937 s-a făcut o primire deosebită Regimentului 6 Vânători de Munte, sub comanda colonelului Radu Grigorovici.

Părintele iconom stavrofor, printr-o frumoasă și inimoasă alocuțiune a relevat faptul că primirea Regimentului 6 Vânători de Munte reprezintă pentru Beiuș prilejul unei satisfacții de ordin național și sufletesc. A adus elogii armatei române care, în anul 1919, a ”desrobit” țara Beiușului.

După ce a binecuvântat oștirea, a încheiat cu constatarea că Regimentul 6 Vânători de Munte urmează în Beiuș tradiția istorică a desrobirilor din 1919 și că beiușenii și toți românii văd în armata română apărătoarea tradițiilor și a năzuințelor noastre etnice.

La 22 ianuarie 1938, corpul profesoral al liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș a organizat o activitate dedicată profesorului Ioan Bușiția, unul dintre impozanții creatori de artă și cultură în zona Beiușului.

Iconomul Stavrofor Petru E. Papp, cu verva-i recunoscută, a vorbit în numele bisericii ortodoxe. A evocat timpurile antebelice, când, prin multitudinea preocupărilor sale, profesorul Ioan Bușiția a dat dovadă de marea energie „care-l caracterizează pe dârzul maramureșean”. A evocat faptul că Ioan Bușiția a pictat iconostasul bisericii ortodoxe din Pocola, fără remunerație bănească. A vorbit apoi despre activitatea în cadrul Reuniunii de cântări „Lira”, prin care a ținut trează conștiința națională pe aceste meleaguri.

Petru E. Papp aduce elogii și în numele generației care, în urmă cu 40 de ani, se înzestra cu cultură prin prisma profesorului Ioan Bușiția. Luând mâna unui elev, Petru E. Papp a rostit: „de la mine și până la acest elev au trecut patruzeci de generații, te rog ca, prin o strângere de mână, să simbolizăm, azi, recunoștința noastră”.

Petru E. Papp descrie vâltoarea vremurilor dinaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial: „Anul 1939 a fost un an cu multe încurcături internaționale. Germania nesătulă a înghițit Cehoslovacia și dând mâna cu Rusia i-a împărțit pe Polonia. De aici, Anglia și Franța a declarat război lui Hitler. Rusia a atacat Finlanda. (…) România a fost nevoită să concentreze trupe la toate hotarele ei, fiindcă Ungaria se prea obrăznicea, Bulgaria cerea Dobrogea, iar Rusia se gândea la Basarabia.

Politica externă a țării însă a fost cuminte și ne-a întărit poziția și consolidat legăturile cu țările amice (…)”.

Am reprodus pasaje consistente din acest document istoric inedit, deoarece el permite înțelegerea preocupărilor lui Petru E. Papp în perioada interbelică, conținând totodată date și informații despre unele evenimente care s-au desfășurat în Beiuș, în care cărturarul s-a implicat, cu rezultate semnificative.

II.3. Corespondența protopopului Petru E. Papp cu poeta Viora Ciordaș (1940-1945)

Istoricul Viorel Faur a publicat un articol despre raporturile epistolare dintre cei doi. La 2 octombrie 1940, Petru E. Papp i-a trimis Viorei Ciordaș o scrisoare în care descrie consecințele dramatice ale cumplitului dictat de la Viena, care ne-a fost impus în 30 august 1940. Considerând că “numai într-un veac se petrec, în timpuri normale, atâtea evenimente, câte am trăit în curs de 4 luni”, cărturarul mărturisea că acestea i-au zdruncinat echilibrul sufletesc, doar credința în Dumnezeu îi dă tăria să suporte o asemenea viață, în care “ziua de mâine” îi pare urâtă și fără nici o busolă.

Judecă cu un ton dur urmările dictatului de la Viena: “Mă cutremur când mă gândesc la toate, câte am pierdut. Ticăloșia și barbaria ungurească îmi pare mai înfiorătoare decât cea bolșevică care s-a manifestat față de românii dintre Prut și Nistru, (după ultimatul din iunie 1940 – n.n.) de la acești din urmă nu puteam aștepta un tratament omenesc, dar despre ceilalți presupuneam că sunt oameni. Dar nu!”.

Faptul că “Beiușul, cu mormintele lui sfinte” a rămas acolo unde e locul lui, “în scumpa noastră țară”, îi înseninează sufletul.

Petru E. Papp compătimea neamul românesc, de atâtea ori încercat de soartă și supus cotropirilor străine: “Până când, doamne, neamul românesc va fi sortit să suporte și stăpânire străină ? (…) Plânge sufletul în mine, plânge și pământul de sub mine! Grozav mă doare rana de pe corpul Ardealului nostru drag. Prea adânc s-a înfipt sulița în coasta lui!”. Petru E. Papp arată transformările administrative care s-au produs după ce partea de nord a județului Bihor, cuprinzând și Oradea, a fost înglobată în Ungaria horthystă. Administrația românească s-a retras la Beiuș, care, era nepregătit pentru a deveni reședință de județ “pentru cei 200.000 de români, plus vreo 15.000 unguri”, prezența celor din urmă revoltându-i pe românii beiușeni.

În localul primăriei urma să se instaleze prefectura, care, până atunci, funcționa în sediul Școlii Normale. Celelalte instituții ale statului, de nivel județean, au fost instalate în clădirile existente, suportând eventualele neajunsuri.

Mulțimea care se refugia la Beiuș a bulversat locuitorii acestui oraș. Petru E. Papp mărturisește:“îmi pare că nu sunt la largul meu, văzând atâta lume, de care mă izbesc de fiecare pas. S-a dus viața patriarhală de altă dată!”.

Soția sa, Silvia Papp, își arăta solidaritatea: “Deplângem zi de zi Bihorul nostru ciopârțit, Oradea, Clujul și celelalte, satele noastre curate românești lăsate pradă ungurilor”.

La 23 aprilie 1941, Petru E. Papp relatează, într-o scrisoare, despre moartea neașteptată a soției sale, Silvia, pe care o leagă de “pierderea unei părți de țară”, de când ea “n-a mai fost liniștită” , dezvăluind o mare noblețe a sentimentelor sale patriotice.

Deșisuferința provocată de moartea soției sale era reală, Petru E.Papp socotește că, în acele momente, este și mai mare “durerea neamului”, cu țara sfâșiată și amenințările care planau asupra destinului ei. Dacă “aș vedea neamul românesc reîntregit în hotarele lui firești”, atunci – spune Petru E.Papp – “a mea durere ar fi mai suportabilă și aș crede că am adus și eu o jertfă pe altarul lui”.

Într-un alt document epistolar, din 6 aprilie 1942, precizează că singurul scop care îl “mai ține” în viață este “rotunjirea hotarelor țării noastre până la cea mai îndepărtată palmă a pământului românesc”. Spera în refacerea României Mari. La 9 august 1942, o informează pe Viora că va publica ziarul Beiușul, cu ajutorul căruia va încerca să ridice “moralul bieților oameni”. I-a solicitat, totodată, colaborarea la ziar, fapt la care poeta Viora din Bihor i-a răspuns favorabil. Pentru ziua de 18 octombrie 1942 a fost proiectată, de către “Scriitorii din Ardeal”, organizarea unei “Șezători” la Beiuș, cu prilejul căreia se “vor depune flori la mormântul martirilor, eventual și la alți predecesori ai luptei naționale”. Gândit ca un “eveniment de mare grandoare”, la acest moment cultural este invitată să participe și Viora Ciordaș. Din nou, Petru E. Papp, se gândește la viitorul României: “Și Patria! Aș vrea s-o văd după câtă încape în sufletul meu”.

Istoricul Viorel Faur scrie că Petru E. Papp ar fi combătut, cu vehemența-i de scriitor tribunist (de la începutul veacului), politica distructivă a autorităților horthyste în nord-vestul României, dacă n-ar fi fost obligat la tăcere, ori ocolire abilă a unor asemenea chestiuni, de către o cenzură severă, impusă de regimul antonescian. Situația era de-a dreptul intolerabilă, numai rațiunile politice de stat determinându-i pe gazetari să acționeze cu prudență. Petru E. Papp își exprimă însă neaderența la procedeele inhibatorii ale oficialităților interne: “Dar azi nu scriem ce vrem, ci ceia ce admite cenzura. Ori cenzura taie și cea mai inofensivă aluzie la Ungaria. Fiind vorba de expulzări și de felul cum episcopul Nicolae a fost tratat, cenzura a oprit publicarea manuscrisului Dumneavoastră”. În aceste circumstanțe, în presa românească ajungeau, cu greu, știrile despre “calvarul prin care treceau românii căzuți sub odioasa dominație horthystă”.

Așa cum s-a întâmplat și în timpul anterior actului istoric de la 1 decembrie 1918, când românii se aflau sub stăpânire străină, spiritul național nu putea fi reprimat. El se manifesta în toate formele vieții publice și culturale. Iată, spre pildă, ce efecte a avut, asupra celor prezenți, conferința despre „contribuția Bihorului la înfăptuirea României Mari”, susținută de Petru E. Papp în 5 decembrie 1943:

“Am vorbit despre cei ce mi-au fost atât de dragi și nu mai sunt (…) O oră și jumătate publicul asculta cu atențiunea încordată tot ce-am spus. Apoi lacrimile curgeau de multe ori și aplauzele zguduiau sala (…) Clipe de emoție de care n-a trăit Beiușul de mult”. Martirii “neuitați” ai Beiușului au fost comemorați la începutul lunii aprilie 1944, când se împlinea un sfert de secol de la tragica lor dispariție. Petru E. Papp comentează urmările bombardamentelor efectuate de aviațiile americană și engleză, care ajunseseră și în părțile Beiușului: “Cred că ați cunoscut – conchide acesta – cât este de umană civilizația anglo-americană. La noi, după ce a distrus o șură în satul Fericeți, au plecat mulțumiți c-au putut repurta o învingere atât de strălucitoare, care va trece în analele lor ca un document de o neprețuită valoare. Halal de așa luptători! Cum îmi sângerează inima de ceia ce se petrece însă la București, Ploiești, Turnu Severin și alte orașe scumpe nouă”.

Interesante sunt, desigur, și aprecierile sale despre ziarul Beiușul: “Când resfoiesc colecția am o deosebită satisfacție, că am făcut și eu ceva pentru Bihorul nostru drag. Am dezgropat atâtea dintre figurile lui marcante, le-am făcut cunoscute generațiilor de azi. Am dat posibilitatea la un număr de tineri poeți să-și validiteze talentul (…)Beiușul este cu adevărat organul Bihorului”.

Bogată în informații despre realitățile beiușene este și scrisoarea din 19 octombrie 1944, a lui Petru E. Papp către Viora Ciordaș. Ea a fost concepută la o săptămână după eliberarea orașului Oradea și a întregului Bihor:

“Veți afla, că suntem izolați de lume. Ungurii au aruncat în aier podurile de cale ferată, așa că nu mai avem nici o comunicație. De o lună de zile poșta a funcționat numai de două ori, aducând ziare și scrisori, precum și telegrame cu cazul de la Hălmagiu. N-avem nici telefon. Abia, prin puținele radio-uri primim câte-o veste despre cele petrecute în țară. În 14 septembrie am plecat și eu din Beiuș spre Hălmagiu, ungurii intrând în Pocola (dar numai pentru 6 zile – n.n.). Cu mine, convoaie întregi de țărani. După 10 zile m-am întors, la mine erau instalați rușii (…). Ungurii au distrus biserica ortodoxă (din cimitirul de pe dealul Beiușului – n.n.), dându-i foc (…). Noi începem să reluăm activitatea. Din Beiușul am scos trei numere. Acum va trebui să aștept până primesc o altă autorizație. Lumea de aici se pregătește să plece la Oradea. Beiușul va rămâne cu vechea lui viață patriarhală. Nu cred să rămânem județ, deși ar trebui (…). Internatele și școlile transformate în spitale, dar îndepărtându-se frontul, bolnavii vor fi duși în altă parte (…). Monumentul martirilor Dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, ridicat în parcul din centrul orașului Beiuș – n.n.) e intact, dar la câțiva pași, și de o parte și de alta, sunt îngropați șase ofițeri ruși”.

Din scrisoarea trimisă în 21 decembrie 1944 aflăm că, din ziarul Beiușul, n-au mai apărut opt numere, deoarece nu i s-a eliberat autorizația necesară de către autoritățile instalate (la Oradea, după 1 noiembrie 1944, aflate sub controlul ofițerilor sovietici). Petru E. Papp credea, pe bună dreptate, că nu i se permite tipărirea ziarului datorită atitudinii sale pur românești, începând să se facă simțit exclusivismul celor care vor conduce județul, care pozau în mari internaționaliști, pentru ca, în acțiunea lor concretă, să fie mai degrabă tenaci și brutali antinaționali, în sensul că încercau să distrugă intelectualitatea românească, care reprezenta pilonul de bază al neamului nostru.

În finalul corespondenței se exprimă adevărul despre sentimentele locuitorilor: “Bucurie deplină nu avem însă, până nu ne vom întoarce în Ardealul de Nord”.

În 12 mai 1945, Petru E. Papp îi scria Viorei Ciordaș că ziarul Beiușul a fost suprimat la fatidicul număr 13. După convingerea sa, ziarul “acesta modest, dar cu căldură și plăcere cetit de atâția, a căzut victimă unor informații greșite”.

Petru E. Papp își încheie epistola într-un ton optimist: “Ne bucurăm însă că războiul e terminat și nădăjduim că pacea va aduce liniște și mulțumire tuturora”.

III. IMPLICAREA LUI PETRU E. PAPP ÎN VIAȚA POLITICĂ

III. 1. Implicarea lui Petru E. Papp în alegerile electorale din Beiuș (1906, 1907)

La formarea caracterului demn și a personalității părintelui Petru E. Papp un rol important l-a avut contextul social politic în care s-a făcut remarcat.

Pe 10 ianuarie 1905 s-a desfășurat, la Sibiu, Conferința națională a Partidului Național Român. În cadrul acestei conferințe s-a hotărât abandonarea pasivismului politic și trecerea la activism. Votul conferinței a aprobat acest fapt, din 97 de delegați prezenți la conferință, 79 au votat pentru activism, iar 12 au rămas, în continuare, promotori ai curentului pasivist, restul abținându-se de la vot.

În noul program adoptat de Conferință se stipula recunoașterea poporului român ca individualitate politică și alcătuitoare de stat; reducerea serviciului militar de la trei, la doi ani și folosirea limbii materne în armată; aplicarea legii națiunilor; utilizarea limbii române în justiție, administrație și școală; numirea funcționarilor publici în raport cu majoritatea populației din județe, cerându-se totodată, ca în administrația comunelor și cercurilor funcționarii să fie aleși de către locuitori. În ceea ce privește legea electorală se cerea introducerea votului universal, egal și secret, precum și o nouă arondare a circumscripțiilor electorale. Se pretindea respectarea autonomiei bisericești; garantarea dreptului de întrunire și asociere, libertatea presei. Erau prevăzute, de asemenea, și măsuri de ordin social pe seama țărănimii și a muncitorimii.

Promovarea activismului politic a reprezentat pentru românii bihoreni o dinamizare a mișcării lor naționale. La alegerile parlamentare din mai 1906 și-au desemnat candidați în toate cercurile electorale românești.

Despre ședința din 14 aprilie 1906, în care dr. Ioan Ciordaș a acceptat să candideze pentru un loc de deputat în Parlamentul de la Budapesta, preotul Petru E. Papp consemnează următoarele: „A fost o ședință înălțătoare. Aveam candidat din mijlocul nostru, cu mare trecere înaintea alegătorilor”.

În preajma alegerilor electorale din anul 1906, Petru E. Papp apăra cauza românească și din postura de publicist. Este remarcabilă corespondența adresată publicului românesc și îndemnul de a vota reprezentanții partidului național român:

„E în luptă un popor cinstit, ce cere drepturi, e în luptă neamul meu, poporul românesc. Și sfântă e lupta, la care a pornit, căci nu e făcută pentru întărirea străinilor și pentru a lor mărire, ci pentru a noastră închegare și cinstea steagului național.

Și e atâta mângâiere în sufletele românilor de bine, atâta însuflețire în obiditul nostru neam, cât nu se poate coborî în cuvinte.

Suntem în lupta pentru acele alegeri dietale, cari au să hotărească viitorul și soartea noastră și au să arate urmașilor și poporului, prieteni lumei întregi, întrucât alegătorii români de acum au lucrat pentru binele lor și întrucât au contribuit cu voturile lor la nimicirea, ce ni se pregătește.

E deci vremea să se gândească bine fiecare asupra celor, ce ni le pregătește guvernul cu drepturi atât de mari, și e vremea – acum și nu altădată – de a dovedi, că alegătorii români vor închide ușa înaintea deputaților străini, cari cu voturile noastre au intrat în casa țării pentru a lucra în contra noastră, a acelora, cari le-am dat mandate, le-am dat pâine.

E vremea să se înțeleagă, că deputații, străini de gândirile și sufletul nostru, nu ne-au ușurat poverile, nu ne-au alinat durerile și chinurile.

E vremea să se înțeleagă, ce nenorocire ar fi pentru noi, dacă și acum ne-am purta atât de slab, atât de neromânește, precum mulți dintre noi s'au purtat în trecut, mărind numai suferințele și năcazurile unui popor obidit.

Sunt între fii unui neam de multe ori neînțelegeri, și de multe ori ne-am putut face dureri unii altora, dar acum, când este vorba de aceasta luptă, trebue să lucrăm cu toții la opera de solidaritate națională.

Chemăm la această luptă cu adâncă rugăminte pe toți fii, pe toți cărturarii eșiți din sânul neamului nostru, chemăm și pe aceia, cari în trecut stăpâniți de patimi, mânați de reavoință s'au depărtat de noi și s'au aliat cu cei ce nimicirea ne vreu.

Îi chemăm cu dragoste frățească, ca se vină alături de toți românii de bine, să vină în mijlocul nostru, întindă mâna de împăcare, căci e rușinos, e păcat și e nespus de trist, ca fii unui popor cinstit să se războiască unii contra altora, să se vrăjmășiască în paguba noastră și în folosul nespus de mare a străinilor.

Veniți cu toții, căci poporul vă chiamă! Veniți, că nu vă cerem jertfe, nu vă cerem nimic, decât să dați cinstea cuvenită acelei națiuni, care v'a crescut și pe voi cei înstrăinați! Rupeți legăturile greșalelor voastre din trecut, căci nu e fericire, nici mângâiere, unde ele vă duc.

În o tabără să fim de la opincă până lamai marele nostru păstor. În aceasta tabără să-i vedem pe toți învățătorii, preoții, advocații și ceialalți cărturari, câți îi are neamul românesc.

Să nu ni se mai sfășie inima de durere, văzând preoți și învățători, cari să-și ducă turma în tabăra vrășmașă nouă, să nu ni se umple ochii de lacremi văzând preoți și învățători batjocoriți de poporul înșelat. Să nu mai vedem râsul de mulțumire a vrășmașului ajuns la biruință prin nevrednicia noastră. Să nu mai citim epistole jalnice de la studențimea noastră, care e nevoită să primească creștere de la profesori români, lipsiți de conștiința națională, înstrăinați de masa poporului, prieteni de cruce și spriginitorii acelora, cari încă n'au dovedit, că ne voesc binele.

Și dacă sufletul celor înstrăinați va fi atât de infect, atât de pierdut încât numai este nădejde să-i vedem luptând alăturea de noi, îi rugăm cu toată căldura și iubirea ce o avem față de poporul românesc, îi rugăm, că dacă își mai aduc aminte de strămoșii lor români, dacă își mai aduc aminte de sânul, care i-a nutrit, să nu vină la alegeri, ca să-și dea votul pentru candidatul străin, să nu ne facă să roșim de rușine, a vedea român (!) lucrând contra fratelui său. Acele suflete pierdute cugete-se la poporul românesc, care se tângue și se roagă atât de frumos, să-i îndreptăm traiul dureros și plin de chinuri. Rugăm acele suflete pierdute să stea acasă, și să fim lăsați în iubirea ce o avem față de țărănimea noastră și să nu ni se ia bucuria luptei înălțătoare, pornită de scump poporul nostru.

Suflete pierdute! Nu păcătuiți contra poporului, ce nu v-a greșit niciodată, poate numai, fiindcă vă primește în sânul său!”.

La alegerile din 17 aprilie 1906, dr. Ioan Ciordaș a fost învins, prin mijloace nedemocratice, de către candidatul Barta Ferencz, care a obținut 1801 voturi, față de 918 voturi ale lui Ioan Ciordaș.

În anul 1907, Barta Ferencz a renunțat la mandat. Se impunea organizarea unor noi alegeri electorale.

S-a hotărât atunci să preia candidatura Vasile Lucaciu, preot în Șișești, cunoscut lider național, încă din timpul mișcării memorandiste.

Îndrumați cu ardoare de către deputații români, printre care se numără Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Vasile Goldiș, Ioan Suciu etc., intelectualii satelor românești, preoții și învățătorii, au acționat intens pentru organizarea unei propagande, pentru alegerea lui Lucaciu, de a cărui reușită se lega speranța multor reforme în folosul românilor bihoreni.

Întreaga campanie electorală din 1907 a fost, practic, o înverșunată confruntare de forțe între români și aparatul de stat ungar.

În ciuda disensiunilor și abuzurilor săvârșite de către autoritățile ungare, Vasile Lucaciu a obținut 1718 voturi, iar contracandidatul său, Kardos Árpád numai 914 voturi.

III. 2. Petru E. Papp – apărător al limbii române

Petru E. Papp s-a implicat în mișcarea de protest împotriva proiectului școlar promovat de ministrul instrucțiunii publice, contele Albert Apponyi.

La sfârșitul anului 1906 a fost pus în discuția parlamentului de la Budapesta proiectul de lege privind salarizarea învățătorilor din școlile confesionale. Scopul urmărit a fost expus de ministrul cultelor și instrucțiunii publice, contele Apponyi, în cuvântarea sa din 11 ianuarie 1907, când a afirmat: ,,Nu numai ajutorul de stat vreau să-l retrag de la învățătorii nepatrioți, ci și posibilitatea de a învăța”.

Legea Apponyi, votată în 25 aprilie 1907, a reprezentat un „atentat” la adresa școlilor confesionale românești. Aplicarea acestei legi îndreptățea controlul riguros al statului asupra școlilor confesionale, mărirea numărului de ore pentru predarea limbii maghiare, posibilitatea transformării școlilor confesionale în școli de stat și a suspendării învățătorilor, fără consimțământul autorităților bisericești.

Românii bihoreni au protestat cu dinamism împotriva legii Apponyi, prin care guvernul ungar urmărea maghiarizarea lor.

Primele acțiuni de protest împotriva proiectului de lege au aparținut bisericii românești din Bihor.

La 7 martie 1907 s-a ținut Sinodul protopopesc din Oradea Mare. Informații cu privire la lucrările acestui Sinod, au fost publicate în ziarul Tribuna, de către Petru E. Papp. Acesta consemnează că exprimându-și îngrijorarea față de atentatul, ce guvernul ungar îl pregătește autonomiei bisericii noastre,  Sinodul protopresbiterial protestează împotriva acelor dispozițiuni din proiectul de lege, care ating autonomia bisericii și adresează, totodată, rugămintea înalților prelați de a interveni pentru schimbarea acelor dispozițiuni din proiectul de lege, cari sunt vătămătoare pentru autonomia bisericii ortodoxe române.

După exemplul militanților români din Oradea, s-au organizat astfel de sinoade și în Vașcău, Peștiș, formulându-se documente similare cu cel din Oradea.

Românii din Pocola, sub îndrumarea spirituală a parohului Petru E. Papp, au protestat și ei împotriva legii Apponyi, un proiect „ucigător de suflete”.

Comitetul parohial din Pocola, în ședința din data de 16/29 martie, a adoptat următoarea hotărâre:

„Datoria de căpetenie a fiecărui popor, ce se respectă, este să-și apere drepturile sale de existență, chiar cu jertfirea vieții. Comitetul parohial, cunoscându-și datoria pentru apărarea drepturilor bisericii și a școalei, întrunit în ședința ordinară, protestează cu toată hotărârea contra proiectului ministrului Apponyi, privitor la salarizarea învățătorilor confesionali și aduce prea grațios la cunoștința Prea S. Sale episcopul diecezan, că aderează la apărarea așezămintelor noastre de creștere, pornită cu toată bărbăția de prelații bisericii ortodoxe române din Ungaria și Transilvania”.

La Beiuș, pe data de 14 aprilie 1907, a fost programată desfășurarea unei adunări de protest. Aceasta a fost prezidată de dr. Ioan Ciordaș. Prezența românilor a fost impunătoare. Petru E. Papp, notar al adunării, consemnează: „de prin toate străzile Beiușului veneau spre piață mii și mii de țărani, îmbrăcați de sărbătoare, în frunte cu preoții ca să-și spună cuvântul de protestare”.

Participarea românilor a fost impresionantă. Au fost prezenți îndeosebi românii din Nimăiești, în frunte cu preotul Roman, cei din Pocola, conduși de alesul preot Petru E. Papp, cei din Sânmartin sub paza preotului Cristea și cei din Feneriș, sub conducerea învățătorului G. Cosma.

În piața Beiușului au fost prezenți 4000 de români, veniți să audă, în aceste vremuri vitrege, vorbe de mângâiere din gura conducătorilor săi, în care și-au pus încrederea, și să-și ridice glasul lor de apărare contra proiectului lui Apponyi, „proiect ucigător de suflete”.

Maghiarii din Tărcaia au aruncat cu pietre în mulțime, provocându-se o învălmășeală cumplită. Dr. Gavril Cosma, dr. Ioan Ciordaș și Petru E. Papp, care se aflau pe podium, au scăpat ca prin minune, nefiind loviți de bolovanii asvârliți de bătăuși.

Petru E. Papp a fost „luat la țintă” de organele represive ale autorităților ungare. „Sântem informați – se afirma în Tribuna – din izvor sigur, că tânărul Petru E. Papp, care – din dragoste de neam și dorul de muncă pentru deșteptarea românilor din Bihor – e urmărit, în toată activitatea lui, de oameni puși la cale din partea administrației politice. Cică e om primejdios pentru ideea de stat și agită poporul român contra ungurilor. Din acest motiv s-au prezentat la el doi jandarmi, care i-au dat sfatul binevoitor (!) să fie patriot bun, să nu agite, căci poate să ajungă în conflict cu legile …”.

Această știre este urmată, în scurt timp, de următoarea: „Abia stabilit în parohia unde a fost ales, d(omn)lui Petru E. Papp i se face cinste și parte de tot felul de prigoniri administrative. Astfel, mai alaltăieri jandarmii din Pocola s-au dus, dis de dimineață, la locuința sa și l-au sculat din pat, pentru a-l aduce să fie ascultat de notar, învinuit fiindcă e dușman al ungurilor și că ar fi ținând adunări secrete cu poporul”.

Dr. Ioan Ciordaș și Nicolae Zigre, în fruntea unei delegații, s-au prezentat înaintea comitelui suprem, la Oradea, solicitând anchetă împotriva primpretorelui Márkovits Károly. Comitele județului Bihor, Glatz Anton, a sfidat delegația, susținând: „Pretindem respectarea ideii de stat ungar”.

Sarcina desfășurării unei anchete i-a fost atribuită vicecomitele Miskolczy. În loc să facă dreptate, această ancheta „arunca vina” asupra liderilor români. Dr. G. Cosma, dr. I. Iacob, Petru E. Papp și C. Palladi au fost dați în judecată. Li se imputa că au făcut „agitație” și că „au ținut adunări populare neîngăduite de lege”.

III. 3. Prezența protopopului Petru E. Papp la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia – 1 decembrie 1918

În lupta pentru desăvârșirea procesului de realizare a statului național unitar român, Conferința de la Oradea, din 12 octombrie 1918, cu prilejul căreia conducătorii mișcării naționale ai românilor de dincoace de Carpați au adoptat un document politic de certă însemnătate – Declarația de autodeterminare națională a celor peste trei milioane și jumătate de români din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș – se situează printre momentele decisive, constituind o autentică prefață a Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918”.

Prăbușirea statului dualist austro-ungar reprezenta o realitate evidentă. În luna octombrie 1918, pe fondul dezintegrării monarhiei austro-ungare, a crescut brusc mișcarea revoluționară a națiunilor asuprite din imperiul dualist.

Destrămarea unităților militare austro-ungare a favorizat avântul de luptă în vederea împlinirii dezideratului național.

Referitor la starea de lucruri existentă, Petru E. Papp, aflat în contact cu noii veniți de pe câmpul de luptă, relatează:

„Într-o după-masă stam la câmp de vorbă cu un fin de-al meu, Vasile Cârge, care tocmai sosise de pe front, întrebându-l ce zic soldații, Vasile Cârge îi răspunde: …s-a gătat cu țara ungurească și noi de acum suntem ai românului pe veci”. (subl.ns. – I.B. Pop)

La 7/20 noiembrie, pentru a proceda în conformitate cu voința întregului popor român, Consiliul Național Român Central a hotărât convocarea la Alba Iulia, pe data de 18 noiembrie / 1 decembrie, a unei adunări în care să fie reprezentate toate circumscripțiile electorale de pe teritoriul Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului.

C.N.R.C. a transmis o circulară, la 15 noiembrie 1918, prin care aducea la cunoștință regulamentul de alegere a delegaților la Marea Adunare. Se dispunea ca, în termen de 12 zile, să se facă, în toate circumscripțiile locuite de români, adunări populare, în care să fie aleși câte 5 reprezentanți, prevăzuți cu credenționale, semnate de președintele, notarul și bărbații de încredere.

Alegerile urmau să se desfășoare „după normele sufragiului universal”, astfel încât să fie reprezentate „toate straturile națiunii noastre democratice”. Procesele verbale urmau a fi trimise pe adresa lui Ștefan Cicio-Pop din Arad, pentru a fi păstrate în arhiva C.N.R.C., deoarece le constituiau, împreună cu mandatele delegaților, documentele fundamentale ale unirii, de o excepțională însemnătate pentru dovedirea caracterului profund democratic și justițiar al acțiunilor politice românești, care vor culmina cu actul istoric al unirii, într-un singur stat, a tuturor românilor. C.N.R.C. atrăgea atenția consiliilor naționale române județene să ia măsurile necesare, pentru ca „oamenii străini de neamul nostru și de idealul lui să nu fie admiși nici ca public la decurgerea afacerilor noastre naționale și că nici informații să nu li se dea despre lucrările noastre”.

Deplasarea spre Alba Iulia s-a făcut într-o atmosferă de mare însuflețire patriotică. Animați de dorința de a ajunge în cetatea unirii, participanții la adunarea națională s-au confruntat cu acte de agresivitate ale autorităților ungare.

De o mare valoare sunt comentariile publicate de protopopul Petru E. Papp:

„La Alba Iulia beiușenii participară în număr important. Pe lângă cei cinci delegați aleși de adunarea electorală și delegatele Reuniunii Femeilor Române, luaseră parte protopopul ortodox și greco-catolic. Ca reprezentanții celor două biserici române, un număr considerabil de preoți, avocați, negustori, meseriași, țărani, multe doamne și tineretul indispensabil de la manifestațiunile naționale”(subl.ns. – I.B. Pop).

La 1 Decembrie 1918 a fost deschisă Marea Adunare Națională. A reunit peste 1228 delegați. Pe platoul romanilor s-au aflat, concomitent, peste 100.000 de oameni, veniți din toate colțurile Transilvaniei, pentru a consfinți, în mod liber de orice constrângere, hotărârea de unire cu patria-mamă. Marea Adunare Națională a fost deschisă de Ștefan Cicio Pop, ca președinte al C.N.R.C., care, în cuvinte emoționante, a salutat delegații aleși și a subliniat importanța momentului istoric:

„Voi, reprezentanți ai poporului, sunteți chemați să vă spuneți cuvântul. Venim înaintea voastră, ținând cont de mandatul nostru, și declarăm că poporul românesc este matur, își cunoaște chemarea sublimă în lumea civilizată. Propunerile le face Comitetul provizoriu. Cu sfială, vă salut pe voi reprezentanți ai poporului român” !

Președintele adunării a fost Gheorghe Pop de Băsești, venerabil luptător național. Luând cuvântul, cu voce tremurândă a rostit: „Acum slobozește Doamne pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. A declarat, apoi, deschisă Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Ungaria și Banat, cu putere de a hotărî asupra soartei tuturor celor pe care-i reprezenta – afirma – „veacul s-a împlinit și sunteți chemați ca din această solemnitate să faceți istorie”. Le-a adresat chemarea de „a zdrobi lanțurile robiei pe pământul stropit cu sângele martirilor Horea și Cloșca”.

Vasile Goldiș a făcut un amplu expozeu al luptei românilor pentru unitate și independență, arătând că „teritoriile locuite de români de la descălecarea lui Traian și până astăzi au fost românești. Nu există putere de a suci logica până acolo ca invadările elementelor străine, dirijate pe aceste teritorii în chip artificial și prin abuzul de putere al statului, cu scopul desființării noastre naționale, să poată clătina dreptul nostru asupra acestor teritorii”.

După citirea Declarației de Unire cu Țara, minute în șir cele peste o mie de glasuri din sală au aclamat frenetic, strigând: „Fără condițiuni, vrem unirea cu România”. A luat apoi cuvântul Iuliu Maniu, care a adus temeinice argumente cu privire la dreptul românilor de a trăi uniți în fruntariile aceluiași stat național :

„Îndeosebi noi românii din Ardeal și Ungaria suntem în drept să cerem această unire, fiindcă aici la noi e leagănul românismului. Numai o crudă barbarie poate împiedica însăși vatra, leagănul să fie despărțit, să rămână separat atunci când toate se unesc. Și Ardealul trebuie să fie o parte întregitoare din corpul națiunii Române”. Iuliu Maniu consideră realizarea unității naționale ca „un triumf al libertății omenești”.

Hotărârea de unire cu Țara a fost supusă de președintele adunării spre aprobarea delegaților prezenți, care au votat-o în unanimitate.

Cel mai însemnat moment, așadar, a fost adoptarea, de către Marea Adunare Națională, a Rezoluției de Unire cu Țara: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de ei cu România” (subl.ns. – I.B. Pop).

Pentru conducerea afacerilor naționale românești din Transilvania, Banat și Tara Ungurească, Adunarea Națională a hotărât instituirea unui Mare Sfat Național, îndreptățit să reprezinte națiunea română oricând și oriunde față de toate națiunile lumii.

Petru E. Papp a fost ales în Marele Sfat Național.

Protopopul Petru E. Papp, cuprins de febra marilor transformări, face următoarele aprecieri: „Erau vremuri de mari hotărâri pentru neamul românesc. După revoluție imperiul austro-ungar trebuia să se destrame. Naționalitățile cereau independența lor. Astfel și românii s-au întrunit la 1 decembrie la Alba-Iulia, în adunare națională, unde au hotărât că se desfac de Ungaria și că se alipesc pe veci la România. La această adunare am participat și eu. Ca primul protopop al României Mari. D-zeu m-a învrednicit să ajung zilele, când idealul nostru național este realizat”.

După 1 decembrie 1918, și mai ales după intrarea trupelor românești în Transilvania, unitățile militare secuiești și ungurești s-au retras și s-au stabilit în zona de vest, mai ales în județele Bihor, Sălaj și Arad. Încurajate de oprirea românilor pe linia de demarcație, “trupele de secui” s-au dedat la cele mai crude acte de teroare împotriva populației românești, care aștepta sosirea armatei române eliberatoare.

Stabilirea liniei demarcaționale Sighet-Ciucea-Zam a avut urmări din cele mai tragice asupra românilor bihoreni.

Prin descinderea în Beiuș, la sfârșitul lunii ianuarie 1918, trupele de secui, conduse de către căpitanul KálmánVerbőczy, au instaurat un adevărat regim de teroare.

Protopopul ortodox Petru E. Papp, în raportul din data de 2 ianuarie 1919, consemnează faptul că a convocat preoții și învățătorii din protopopiatul din subordine, pentru a discuta în legătură cu problemele cele mai acute ale momentului (câteva dintre acestea sunt menționate în document: au fost organizate „prelegeri poporale”, cu prilejul cărora au fost explicate hotărârile istorice de la Alba Iulia, s-au constituit, în unele comune, consilii naționale române, nemulțumirile sătenilor s-au mai atenuat, a fost semnalată propaganda socialistă în unele zone).

Armata română eliberatoare a intrat în Beiuș la 19 aprilie 1919.

În legătura cu dispariția avocaților beiușeni dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, Petru E. Papp consemnează: „Până la sosirea armatei române credeam că i-au făcut scăpați, ori că i-au internat. Două săptămâni de nesiguranță au pus la probă cumplită nervii noștri. Credeam în fine că întrʼo zi îi vom vedea venind cu armata română. Viteaza armată a venit, dar ei nu se iviră. Atunci sʼa spulberat și ultima nădejde. Eram siguri că au fost uciși mișelește”.

Rămășițele liderilor naționali au fost descoperite la 24 aprilie 1919, în satul Lunca.

Petru E. Papp a publicat raportul întocmit de Traian A. Pinteru.

Cărturarul descrie durerea pricinuită de asasinarea liderilor naționali: „vineri după Paște, cele două coșciuguri, cari închiseseră în ele mândria Bihorului și nădejdea poporului, fură aduse la Beiuș. Plângea cerul, plângeam noi toți, plângeau miile de țărani, cari cu prapori de la biserică veniră în urma carului funerar. Și niciodată glasul clopotelor n-a fost mai jalnic ca și atunci”.

Din mărturiile documentare, din care am citat, dar și din alte surse de informare, rezultă faptul că Petru E. Papp a fost o prezență activă în evenimentele din noiembrie-decembrie 1918, fiind totodată – prin calitatea de delegat de drept la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unul dintre fondatorii României Mari.

III. 4. Petru E. Papp – deputat în Parlamentul României

Proiectul de lege a sufragiului universal, în forma sa inițială, cuprindea o discriminare la adresa preoțimii, prin faptul că preotul nu mai avea dreptul de a fi eligibil în parlament. Petru E. Papp a protestat, alături de alți preoți din Marele Sfat Național. În cele din urmă, articolul respectiv a fost revocat. Astfel, a fost posibilă, alegerea, ca deputat, a lui Petru E. Papp, în circumscripția electorală Răbăgani. Este, implicit, vorba de o recunoaștere a meritelor sale de militant național.

Deși trecuse un an de la asasinarea luptătorilor naționali dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, autorii crimei nu au fost prinși. Acest fapt îl mâhnea nespus de mult pe protopopul Beiușului, Petru E. Papp, prieten apropiat al lui Ioan Ciordaș. Ca atare el mărturisește:

„Vedeam o soție îndurerată, care-și petrecea viața între păreții casei sale. Nu ieșea la stradă să nu dea față cu vreun călău.

Vedeam o mamă ce-și plânge cu amar fiul pierdut și atunci mă întrebam, nu este cine să facă dreptate și să ușoreze durerea celor nemângăiați?”.

În ședința din 6 martie 1920 a adresat în camera deputaților o interpelare, prin care solicită concursul factorilor hotărâtori în prinderea asasinilor avocaților dr. I. Ciordaș și dr. N. Bolcaș.

În intervenția sa, Petru E. Papp a prezentat regimul de teroare instaurat, în primele luni ale anului 1919 în Bihor, de către “dictatura dictatura proletară a steagului roșu, care a dus cea mai cumplită goană contra conducătorilor poporului român”.

A amintit și tragedia din noaptea de 3 aprilie 1919, când au fost asasinați Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș. Atrage atenția asupra faptului că, la un an de când a fost comisă această crimă, cercetările pentru pedepsirea vinovaților stagnează.

În aceste circumstanțe, Petru E. Papp a adresat ministrului de Justiție o interpelare, formulată în următorii termeni: „Are cunoștință că cercetarea pornită pentru aflarea adevăraților autori ai asasinării avocaților dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș stagnează?

Dacă da, ce dispoziții sʼau luat, ca cercetarea să se finalizeze și ca vinovații să-și ea pedeapsa meritată?”.

Interpelarea nu a primit nici un răspuns, datorită faptului că, în curs de câteva zile, guvernul a căzut, astfel că au mai trecut încă doi ani, timp în care ancheta inițiată pentru prinderea asasinilor nu a avut vreo finalitate.

Procesul asasinilor avocaților Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș s-a desfășurat la Tribunalul din Oradea, între 29 mai 1925 și 17 iunie 1925.

Petru E. Papp și-a încheiat depoziția de martor cu următoarele cuvinte:

„Conștiința, onoarea și demnitatea mea și întreg sufletul meu, mă îndeamnă să mărturisesc, că oricare soldat din banda lui Verbőczy, era condus de gândul să extirpeze vieți românești. Fiecare făcea de capul lui orice, și putea ucide fără să fie tras la răspundere. În consecință, toți sunt vinovați pentru uciderile de la Beiuș și Valea Crișului Negru. Dar vinovați sunt și acei civili, din Beiuș și jur, cari, stând în legătură intimă cu ei, au dat informații despre noi. Căci dacă n-ar fi vinovați, atunci s-ar fi găsit un ungur, ori ovreu, dintre ei, care, după intrarea armatei române, să ne fi descoperit, unde sunt îngropați dr. I. Ciordaș și dr. N. Bolcaș. N-au făcut-o, deși a două zi după omorârea lor, mulți au știut această faptă. Înaintea dreptului judecător stau cu fațaliniștităpentru declarațiile mele”.

După acestea, avocatul apărării, Stamatopol i-a adresat o întrebare, la care el a răspuns în felul următor:

„ – Dle Președinte! La întrebarea ce mi s-a pus nu pot da răspuns. Sufletul meu este atât de copleșit de durere încât trebuie să-mi esprim revolta că un avocat român ia apărarea acestor acuzați, el care nu cunoaște împrejurările de atunci, nici suferințele noastre”.

La alegerile generale de deputați, în data de 25 mai 1926, sub guvernarea generalului Averescu, protopopul Beiușului Petru E. Papp a fost ales deputat, cu programul Partidului Poporului.

Despre situația politică din Beiuș, Petru E. Papp notează următoarele:

„Și Beiușul, ca toate centrele din țară, e firimițat în diferite partide politice. Multe partide, ispravă puțină. Politica ne-a spulberat clipele de vrajă ale înfăptuirii României Mari. Prea iute, prea brusc.Ura și cearta își ridică capul în tot locul. Ea se înstăpânește grozav în sufletele fraților de un sânge și de o lege.

Și mă doare și sunt cuprins de adâncă mâhnire!

De ce nu știm să ne călcăm pe inimă și să ne servim țara, tronul cu tot sufletul, cu toată inima, cu toată dragostea și toată credința!

E păcat să sădim volbura patimilor politice în sufletul țăranului, discreditându-ne și dejosindu-ne noi pe noi.

Dușmanul ne pândește!”.

La data de 29 septembrie 1926, episcopul Roman R. Ciorogariu adresa oficiilor parohiale din protopopiatul Beiuș și Ceica, o înștiințare, în care le aducea la cunoștință faptul că părintele protoiereu Petru E. Papp, ales deputat, a fost înlocuit temporar (în Beiuș) pe durata mandatului său de deputat, cu părintele Gavril Cristea, paroh în Sânmărtin, iar în Ceica cu părintele Vasile Papp, paroh în Topa.

La data de 16 noiembrie, deputatul Petru E. Papp a adresat o interpelare în Parlament, către ministrul agriculturii, cu privire la reforma agrară, care în Bihor, mai ales în părțile Beiușului, nu se mai înfăptuia.

Petru E. Papp a ținut un discurs în Parlament, la 19 noiembrie 1926, cu ocazia validării mandatului lui Mihai Sadoveanu, care a fost ales deputat la alegerile parțiale din Bihor, în 6 septembrie. Mandatul a fost contestat din partea Partidului Național Țărănesc.

Protopopul ortodox a fost preocupat de rezolvarea problemei agrare.

La 19 ianuarie 1932, prefectul George Ghika, însoțit de Maior Popa, comandantul Legiunii de jandarmi, V. Michiș, șeful serviciului de contabilitate, Ioan Ciortin, șeful serviciului economic și Silviu Borlan, șeful de cabinet, s-a deplasat la Beiuș, unde a efectuat o vizită la primăria orașului. S-au constatat nereguli în conducerea primăriei, fapt care l-a determinat să înlocuiască Comisia interimară.

În noua comisie, prezidată de George Cosma, au intrat următorii membri: protopopul ortodox Petru E. Papp, protopopul greco-catolic Valer Hetcou, industriașul Alexandru Riț și avocatul Adalbert Killner.

Prefectul George Ghika s-a prezentat și la conferința preoților din tractul protopopesc al Beiușului, sub prezidenția părintelui protopop Petru E. Papp. El le-a adresat câteva cuvinte asupra „rostului lor”, rugându-i, totodată, să se ocupe, în mod deosebit, de educația populației satelor. I-a îndemnat să nu se lase stăpâniți de nici o urmă de patimă sau interes politic, și în fața greutăților materiale și morale să facă un front unic pentru îmbunătățirea situației locuitorilor pe care îi „păstoresc”

În numele preoților, a răspuns părintele Petru E. Papp, asigurându-l pe prefectul Ghika de tot sprijinul pe care-l va avea din partea preoțimii din tractul Beiușului, „care până acum s-a dovedit bună lucrătoare în via Domnului și a Neamului”.

Diferendele din Partidul Poporului l-au dezamăgit pe Petru E. Papp: „Această ruptură m-a mâhnit adânc. Și eu făceam parte din acest partid. Sufletește sunt legat de Goga, dar nu mă pot despărți nici de marele viteaz Averescu, de o conduită dreaptă și în viața politică”.

Impunătoarea manifestare a Ligii antirevizioniste la Beiuș

La 21 iunie, în urma apelului lansat de comitetul Ligii antirevizioniste, secția Beiuș, în frunte cu președintele Petru E. Papp, s-a desfășurat o impunătoare manifestare a Ligii antirevizioniste. Prezența a fost covârșitoare. Peste 5000 de români din plasele Beiuș, Ceica și Vașcău.

Petru E. Papp a deschis adunarea printr-un discurs în care aduce omagiu Regelui Carol al II-lea. A făcut apoi un scurt istoric al mișcărilor românești din Beiuș, amintind despre înființarea Ligii antirevizioniste în Beiuș, „care are menirea să mențină pururea vie flacăra naționalismului, a cinstei și a omeniei față de propaganda revizionistă maghiară”.

Petru E. Papp a afirmat că, de la înființarea Ligii antirevizioniste în Beiuș, nu s-a mai ținut o adunare de asemenea proporții:

„Ați venit și atunci să mărturisiți că vreți să fiți stăpâni la voi acasă. V-ați adunat aci atunci să spuneți că nu dăm nici o brazdă.

Dușmanii au făcut și fac astăzi propagandă ca să ne ia din Ardeal. Văzând că n-au astfel nici un rezultat, au socotit să cumpere ziarele din țară. Și astfel s-au strecurat înăuntrul granițelor noastre.

Nu ne temem de dușmanii de peste hotare. Avem armata noastră. Dar trebuie să ne facem apărători noi înșine, înăuntrul granițelor. Să învingem atât revizionismul cât și comunismul”.

A relatat, apoi, cum pe vremea bolșevismului ungar (martie-aprilie 1919) le-au fost luate clopotele, au fost amenințați cu moartea.

A vorbit mulțimii despre dezrobirea Ardealului de către armata română: „încât în ziua de Paști am sărbătorit învierea Mântuitorului și a neamului”.

În încheiere a subliniat faptul că mai au încă de luptat cu revizioniștii. Conchide: „Să mărturisim că suntem gata să fim stăpâni aci la noi”.

Adunarea s-a încheiat cu adoptarea unei Moțiunide protest de factură pronunțat antirevizionistă.

Așadar, în anii interbelici, protopopul Petru E. Papp s-a manifestat în plan politic cetățenesc, local și național, fiind prezent, cu cuvântul și fapta organizatoare, în aproape toate acțiunile de afirmare a spiritului național desfășurate în Beiuș și localitățile apropiate.

IV. CONTRIBUȚIA LUI PETRU E. PAPP

LA REALIZAREA MONUMENTULUI MARTIRILOR

DR. IOAN CIORDAȘ ȘI DR. NICOLAIE BOLCAȘ DIN BEIUȘ

Schimbarea regimului politic în Ungaria, preluarea puterii de către Béla Kuhn a avut consecințe dramatice asupra românilor bihoreni.Trupele de secui, conduse de căpitanul Verbőczy Kálmán, au instaurat asupra țării Beiușului un regim de opresiune și teroare.

Vicarul episcopal Roman R. Ciorogariu, în circulara adresată preoțimii și învățătorilor, le aducea la cunoștință faptul că „între toate primejdiile câte ne înconjoară, mai mare este primejdia bolșevismului adus din Rusia și aici alimentat de dușmanii neamului românesc, cari prin el vor să ucidă simțul național din poporul nostru…” (subl.ns. – I.B. Pop).

Petru E. Papp înfățișează opiniei publice teroarea exercitată de către trupele de ocupație în articolul Martirii din Beiuș. Consemnează că „în cele trei luni de regim comunist am suferit toate torturile infernului. Tribunalele revoluționare și soldații armatei roșii dispuneau asupra vieții Românilor, ca asupra unei turme mânate la abator. Mulți au fost condamnați la moarte, aproape toți fruntașii vieții noastre publice”.

De-a lungul timpului, luptând pentru realizarea aceluiași ideal, între părintele Petru E. Papp și liderul românilor sud bihoreni, dr. Ioan Ciordaș, s-a închegat o prietenie veritabilă.

Petru E. Papp este autorul următoarelor rânduri dedicate martirilor beiușeni dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș:

„Cele mai strălucite pilde de abnegațiune și împlinire a datoriei!

Idealul lor, desrobirea și fericirea neamului, pentru care n’au cunoscut nici piedeci, nici frică și nici capitulare.

Lozinca le-a fost, lupta fără șovăire.

Preocuparea, munca, ce să obțină maximul de rezultat, ce-l poate da o viață de om”.

Dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș au fost asasinați în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919. Au fost „uciși mișelește în clipele hotărâtoare de apărare ale unui popor, împilat, subjugat și umilit, au adus supremul sacrificiu pentru o cauză sfântă, a cărei dreptate divină strălucește astăzi peste mormintele lor”.

Petru E. Papp, aducând un justificat omagiu martirilor beiușeni, adresează îndemnul: „Români din Bihor! În ziua Eroilor înălțați-vă sufletele voastre în rugăciuni fierbinți de preamărire și vărsați o lacrimă de recunoștință pe mormântul martirilor noștri, înfrățiți pe veci în jertfa lor, pentru răscumpărarea noastră!”.

Jertfa martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș se impunea a fi amintită și respectată. La 10 mai 1919 s-a decis imortalizarea în bronz a acestor două figuri beiușene. Deoarece lipseau resursele financiare, necesare edificării unui monument impunător, preotul Augustin Antal a propus constituirea unui fond pentru strângerea banilor necesari. Protopopul ortodox Petru E. Papp a fost președintele Comitetului de acțiune, format din: Angela Sălăgean (președinta Reuniunii femeilor române din Beiuș), Tina Papp, Eliza Pavel (directoarea Liceului de fete) și profesorul Ioan Bușiția, cărturarul Constantin Pavel și Ghiță Cosma (secretar) .

La 22 martie 1920 a fost lansat un Apel, prin care românilor din Țara Beiușului li se cerea să contribuie cu „obolul” lor la edificarea monumentului.

Redăm textul mobilizator al Apelului:

“În cimitirul ortodox din Beiuș este un mormânt deasupra căruia fâlfâie tricolorul românesc, primul steag arborat la noi. În mormânt sunt două sicrie și în ele osemintele martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, omorâți în noaptea de 3 spre 4 Aprilie 1919.

Este cea mai mare jertfă de sânge, ce am îndurat noi Bihorenii înaintea realizării visului de veacuri, perzind pe luptătorul neînfrânt, pe apărătorul dârz al cauzei românești și pe tânărul înflăcărat, mândru de numele de român. Cu jertfa vieții lor au scăpat de la moarte alte zeci de intelectuali români, osândiți de bandele secuiești. Au perit ei, lăsând în urma lor un gol, ce se va simți multă vreme. Oricât am căuta să ne mângăem, oricum am încerca noi, urmașii moștenirii lor naționale, nu ne putem achita în mod mai vrednic de pomenirea lor, decât eternizându-le amintirea prin un monument care să vorbească generațiilor viitoare despre martiriul dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș.

Apelăm deci cu o căldură ce nu se poate coborâ în cuvinte, la toți Românii, să contribuie cu dăruiri, ca acest monument să-l vedem ridicat cât mai îngrabă.

Dăruirile și lista să se trimită la banca “Drăganul” din Beiuș, iar numele și suma se vor achita pe cale ziaristică. Acest monument ar fi gestul cel mai frumos ce-l poate face un popor, care știe să-și cinstească proprii săi martiri”.

Comitetul de acțiune a organizat un concurs pentru atribuirea lucrării, în urma căruia a fost desemnat sculptorul Horia Miclescu.

Artistul s-a angajat să sculpteze lucrarea în schimbul sumei de 800.000 lei, achitați în mai multe tranșe, din care se va scădea suma de 14.800 lei reprezentând prețul fundației și “diferența care va putea realiza din suma de 200.000 lei”, necesari pentru lucrarea pietrei la Beiuș și nu la București.

Data inaugurării monumentului a fost fixată pe 4 aprilie 1930, dar acest eveniment a întârziat. Din pricina greutăților financiare inaugurarea monumentului nu s-a realizat la timpul scontat, mai fiind necesare și unele demersuri administrative, de aprobare a proiectului.

La data de 9 decembrie 1929, Petru E. Papp a adresat o scrisoare ministrului Instrucțiunii Publice și a Cultelor, în care îi cerea să intervină pe lângă Ministerul Cultelor și Artelor, care, prin ordinul nr. 44560, a oprit executarea monumentului, deoarece proiectul monumentului nu fusese aprobat de nici o comisie.

În documentul menționat, Petru E. Papp consemnează următoarele: “Întru amintirea martirilor dr. I.Ciordaș și dr. N. Bolcaș, uciși mișelește de secui, în 4 aprilie 1919, o mână de intelectuali au hotărât să le ridice în orașul Beiuș, județul Bihor un monument. Executarea lucrărilor a primit-o, prin concurs, dl. sculptor Horia Miclescu – adresează rugămintea – Binevoiți, domnule Ministru, a interveni pe lângă Direcțiunea Artelor să aprobe prin comisiunea sa acest proiect de monument …”.

Cu dinamism și stăruință, Petru E. Papp s-a implicat în strângerea banilor pentru realizarea monumentului. I-a trimis o scrisoare guvernatorului Constantin Angelescu, în care-i solicita ajutorul financiar pentru achitarea datoriilor. Totodată, i-a prezentat contextul în care au fost omorâți luptătorii naționali dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș: “Pe vremea comunismului din 1919, armata săcuiască din Beiuș, a ridicat în puterea nopții de la domiciliul său, pe cel mai distins fruntaș din Bihor, avocatul dr. I. Ciordaș, și înflăcăratul tânăr dr. N. Bolcaș.

I-a dus la o depărtare de 35 km. și i-a ucis mișelește în satul Luncă, îngropându-i în marginea unui pârâu.

Cadavrele lor mutilate s-au găsit abia la două săptămâni după intrarea armatei române”.

Petru E. Papp argumentează edificarea monumentului în felul următor: “Cum dr. I. Ciordaș a fost sufletul mișcărilor românești din Bihor și un marcant membru în comitetul partidului național, noi din recunoștință față de el, și prietenul său de luptă, beiușenii au slăvit eternizarea memoriei lor ridicându-le un monument în piața orașului”.

Petru E. Papp îi aducea la cunoștință faptul că monumentul a fost gajat, adresând guvernatorului rugămintea de a contribui la acumularea banilor necesari.

Pentru răscumpărarea monumentului mai trebuiau 300.000 lei. S-au realizat, pentru a fi date spre vânzare, 3000 de medalioane cu efigia martirilor noștri, în preț de câte 100 lei”.

Sub președinția de onoare a episcopilor Roman R. Ciorogariu și Valeriu Traian Frențiu, comitetul compus din Gheorghe Ghica, Teodor Neș, Victor Gherman și Pompiliu Dan a hotărât ca, pe lângă ridicarea monumentului, să se inițieze și o propagandă pentru cultul martirilor, mai ales în rândurile tineretului școlar și ale țărănimii.

Petru E. Papp îndemna populația să cumpere aceste medalii. Pentru o promovare cât mai largă, prin intermediul presei, s-a adresat românilor, solicitându-le concursul în strângerea banilor necesari. Un astfel de apel îl găsim în ziarul Gazeta de Vest, din anul 1932, cu titlul sugestiv: Caut 3000 de patrioți.

Redăm câteva rânduri din textul Apelului:

“Înfiorătoarea dramă națională petrecută la 3 aprilie 1919 pe pământul sfânt al Beiușului, și în care au căzut, omorâți mișelește de către secui, înflăcărații români: dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, zguduie și azi pe tovarășii lor de luptă, rămași în viață … Săraci în cultul eroilor, gândul nostru ne îndemna poruncitor, să lăsăm generațiilor viitoare monumente istorice, de la cari să se inspire în lupta de apărare a țării … Dar opera de căpetenie, monumentul din bronz, din piață, nu am putut-o desăvârși încă, din lipsa de mijloace materiale … La îndemnul unor marcante persoane din viața publică a Bihorului, am bătut 3000 de medalioane cu efigia martirilor în preț de câte 100 lei … Deși criza e insuportabilă, totuși credem, că, se vor găsi 3000 de patrioți în Bihor, cari să jertfească câte 100 lei pentru un scop național. Îndeosebi mă adresez cu toată căldura către Românii din Oradea, rugându-i să răscumpere câte o medalie, și nu-i vom uita niciodată, că au adus această jertfă tocmai în momentele cele mai grele de traiu …”.

În legătură cu acest demers, Petru E. Papp face precizări utile. Cu articolul acesta s-a pornit o acțiune pentru ridicarea monumentului martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolaie Bolcaș, pentru înălțarea căruia se zbate de zece ani.

Mărturisește că îl neliniștește întârzierea ridicării lui, fiindcă în joc e și conștiința și demnitatea sa de român, cu care s-a angajat la o operă națională.

Când va vedea monumentul că împodobește piața Beiușului, se va simți foarte ușurat de această îndatorire, care-i apasă sufletul.

Acest apel a fost bine primit de către românii bihoreni, care s-au mobilizat pentru a sprijini edificarea monumentului.

Desigur, trebuie să ținem cont de faptul că marea criză economică i-a copleșit pe românii bihoreni. Astfel, la 17 august 1932, Petru E. Papp s-a adresat lui Iuliu Maniu, președintele Partidului Național Țărănesc, evocând, cu patos, îngrijorările sale:

“De 13 ani mă sbat să ridic un monument în piața Beiușului, ce să eternizeze memoria marelui român, dr. Ioan Ciordaș și a înflăcăratului tânăr dr. Nicolae Bolcaș.

Din ofrande benevole am isbutit să colectez suma de 826.000 lei … Ne-am împotmolit însă cu toate, lipsindu-ne încă o sumă de 186.000 lei.

În criza aceasta grozavă, ce bântuie în special în Bihor, nu-i chip și nădejde să mai pot conta pe sprijinul românilor … Această operă națională … de o capitală importanță pentru noi și educația generațiilor, ce se vor părânda aici, nu o mai putem duce la bun sfârșit din propriile noastre puteri.

De aceea îngrijorat, că demnitatea noastră națională să nu sufere o știrbire în fața marelui public, ce până aici a jertfit pentru ridicarea monumentului, în numele Beiușenilor îmi permit să apelez cu o căldură, ce nu se poate coborî în cuvinte, la concurs prețios al Dv. și al partidului național țărănesc să ne veniți în ajutor cu suma de 186.000 lei”.

Petru E. Papp cere să nu fie judecat pentru această cerere în aparență îndrăzneață, ce vine de la un om, care poartă în suflet nestinsă memoria lui Dr. Ioan Ciordaș și Dr. Nicolae Bolcaș. Este de părere că fiecărui deputat și senator din partidul național țărănesc i s-ar putea reține din diurnă spre acest scop, 300-4000 lei … Ar fi un gest de înaltă moralitate publică și abnegațiune!

Îi adresează lui Iuliu Maniu rugămintea de a lua în considerare această cerere de mărturisire dureroasă într-o chestiune națională. Totodată, îl asigura de profunda sa stimă și recunoștință.

Iuliu Maniu i-a promis sprijinul său. O parte din bani urmau a fi strânși prin lansarea unor liste de subscripții, o altă parte, din diurna parlamentarilor. Iuliu Maniu s-a îmbolnăvit, fapt pentru care această inițiativă nu s-a materializat.

Inițial, inaugurarea monumentului martirilor bihoreni dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș a fost stabilită pe data de 11 iunie 1933. Ulterior, Prefectura Județului Bihor care, anterior, lansase invitația la manifestările de la Beiuș cu ocazia dezvelirii monumentului martirilor pe data de 11 iunie 1933, anunța amânarea acestui eveniment.

Petru E. Papp a adresat o scrisoare primului ministru, dr. Emil Hațieganu, din care reiese că inaugurarea monumentului a fost amânată la insistența primului ministru, dr. Emil Hațieganu, și a „factorilor hotărâtori” din județul Bihor, pe motiv că la toamnă, la inaugurarea monumentului va participa Regele și Înaltul Guvern.

Petru E. Papp își exprimă acordul: „Eternizarea în bronz a martirajului celor doi fii distinși ai neamului e vrednică de această cinste, și cei o sută de mii de Români din Valea Beiușului numai atunci vor fi satisfăcuți în mândria lor națională, dacă vor putea vedea aici pe Majestatea Sa Regele, căruia să-i poată arăta devotamentul și alipirea, înconjurat de sfetnicii săi luminați”. Totodată, el îl avertizează pe primul-ministru asupra faptului că: „Suntem la Granița de Vest a Țării și sufletele noastre sunt vecinic frământate”. Consideră că pe lângă omagierea martirilor, serbările de la Beiuș trebuie „să aibă un caracter de o zguduitoare trezire a conștiinței naționale”.

Pentru dezvelirea monumentului a fost fixată data de 8 octombrie, dar nici la această dată nu s-a consumat evenimentul mult așteptat.

Protopopul ortodox a regretat amânarea inaugurării monumentului martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, deoarece primul ministru nu și-a respectat promisiunea, adică comitetului nu i s-a înmânat nici un ban din cei necesari pentru a acoperi cheltuielile și nu s-a luat nici o măsură pentru venirea Regelui la Beiuș.

Petru E. Papp menționează că, odată cu dezvelirea monumentului martirilor, se proiectase și organizarea unei manifestări antirevizioniste, cu scopul de a demonstra „ungurilor că aici la granița de vest a țării e vie conștiința națională a românilor”.

Într-o scrisoare adresată ministrului de la București, Petru E. Papp, cu mâhnire, consemnează faptul că „Elanul și însuflețirea pentru dezvelirea monumentului a scăzut și acest act a devenit un obiect de batjocură pentru minoritari, ca și pentru românii inconștienți”. În finalul scrisorii, el a solicitat respectarea promisiunilor, reliefând că Gheorghe Crișan și Teodor Roxin sunt responsabili în fața opiniei publice.

Pentru a obține un suport material, Petru E. Papp s-a adresat și președintelui Uniunii Avocaților din București, Constantin L. Naumescu, printr-o scrisoare în care îi solicita sprijinul financiar, pentru a acoperi o datorie de 126.000 lei. Îi propune să adreseze un apel călduros către On. Colegi ai martirilor să contribuie cu obolul lor la acoperirea cheltuielilor, deoarece ar fi cel mai nobil gest pentru a dovedi cum știm să ne cinstim martirii, precizând că e în joc demnitatea noastră națională și ar dori ca și în cazul de față să fie neștirbită.

După acest demers s-a strâns de la Uniunea avocaților, de la barouri și avocați suma de 59.694 lei. La această sumă s-a adăugat și contribuția Uniunii avocaților, în valoare de 10.000 lei, astfel s-a obținut un total de 69.694.

Manifestarea dedicată dezvelirii monumentului a fost din nou fixată pe data de 6 iunie 1935.

Așa cum era și firesc, la inaugurare a fost invitată și Episcopia română-unită de Oradea Mare.

Petru E. Papp a trimis episcopului greco-catolic Valeriu Traian Frențiu o corespondență în care-l informa despre termenul fixat de către „Înaltul Guvern” pentru dezvelirea monumentului, adică ziua de 6 iunie (de Ziua eroilor) în prezența unui adjutant regal și al ministrului Alexandru Lapedatu. În continuarea scrisorii, Petru E. Papp i-a adresat invitația de a participa la manifestarea națională.

Episcopul unit V. T. Frențiu a răspuns afirmativ la această invitație. A solicitat programul detaliat al desfășurării activităților. Luând cunoștință de desfășurarea programului, episcopul greco-catolic i-a trimis protopopului Petru E. Papp o adresă în care se declara nemulțumit în legătură cu organizarea evenimentelor legate de inaugurarea monumentului. Considera că cel mai bine ar fi fost să stabilească de comun acord programul. A propus ca toate ceremoniile bisericești să fie făcute în biserică, iar apoi participanții să se întrunească la monument, pentru „actul național”.

S-a simțit lezat și de ordinea rostirii discursurilor: „Nici ordinea vorbitorilor nu o putem primi, căci cu această ordine intenționați să faceți prozelitism, să ne umiliți și să arătați poporului, că noi aparținem unei religiuni de a doua mână, și un preot sau protopop de a dv. trece înaintea unui episcop ori mitropolit de-al nostru”.

Episcopul Valeriu Traian Frențiu a specificat că, pe data de 6 iunie e și Ziua Eroilor, când, împreună cu școlile, merg în procesiune la cimitirele eroilor.

Episcopul român-unit condiționa prezența sa la inaugurarea monumentului de acceptarea acestor condiții, de către Petru E. Papp: „Dacă doriți sincer să luăm parte și noi la dezvelirea monumentului, Vă rog să o faceți în această formă, altfel ne vom retrage și Vă vom lăsa să o faceți singuri toată ceremonia cum doriți. Credem însă că aceasta nu e bine să o faceți, mai ales aci la hotarele țării și dv. aveți obligamentul așa că fără de a Mi-se jigni sentimentul religios să ne faceți posibil să colaborăm”.

Profitând de ocazia că, la 9 iunie, episcopul greco-catolic se afla la Beiuș, Petru E. Papp s-a prezentat înaintea acestuia pentru a se lămuri asupra scrisorii mai sus menționate, pe care părintele ortodox o considera „jignitoare la adresa bisericii ortodoxe și nepotrivită cu demnitatea națională, care trebuia să fie înfățișată la aceste serbări în deplina ei splendoare”.

Petru E. Papp i-a arătat episcopului greco-catolic, care nu dorea să vorbească după reprezentantul bisericii ortodoxe, ci înainte, din considerentul că el este cel mai vechi în grad dintre episcopii Oradiei, că această ordine de vorbire a reprezentanților bisericilor este practicată în întreg cuprinsul țării, fapt pentru care, în prezența reprezentanților și ai instituțiilor unite din loc, au adoptat același model.

Petru E. Papp a fost acuzat că l-a omis pe episcopul greco-catolic de pe lista autorităților participante la inaugurarea monumentului. Ca atare, protopopul ortodox i-a prezentat prefectului detaliile de mai sus și conversația purtată cu episcopul de Oradea, lăsând la latitudinea prefectului interpretarea celor întâmplate.

Participarea la dezvelirea monumentului a fost impresionantă. A fost reprezentat suveranul, guvernul și Academia Română prin ministrul cultelor Al. Lapedatu, satele prin numeroase delegații de săteni, Episcopia Ortodoxă prin arhiereul Andrei Crișanul, județul prin prefectul Picu Băncilă, primăria Oradiei prin primarul Traian Moșoiu, avocații prin dr. N. Zigre, Liga antirevizionistă prin secretarul ei general G. Lungulescu, care a împărțit participanților la manifestări 6000 de broșuri închinate amintirii lui Ciordaș și Bolcaș.

Dintre liderii politici care au colaborat cu Ioan Ciordaș au fost prezenți Iuliu Maniu, Ioan Suciu, Gheorghe Crișan, Teodor Neș și alții.

Au fost prezente rudele martirilor: Viora (soția lui Ioan Ciordaș), alături de cei doi copii (Xenia și Ovid Ciordaș), Victor Ciurdariu, Augustin Ardelean, Irina și Valeria Ciurdariu, d-na și d. Dobrin, dr. Deiciu, preot Deiciu și prof. T. Naghi, mama lui Nicolae Bolcaș – Maria Bolcaș, fratele Gheorghe și Mărioara Bolcaș.

Monumentul reprezenta o femeie, care simboliza România, în faldurile căreia cade martirul dr. Ioan Ciordaș. Pe frontispiciu au fost inscripționate cuvintele lui Ioan Ciordaș: „Viața mea este a poporului meu”. La baza monumentului s-a așezat o placă cu chipul celor doi martiri care țin în mână o ramură. În spatele monumentului a fost gravată legenda monumentului: “Ridicatu-s-a acest monument în zilele măritului rege Carol al II-lea, de la Domnul Hristos 1935, întru cinstirea și vecinica pomenire a martirilor întregirii neamului românesc: dr. Dr. Ioan Ciordaș, advocat, fruntaș între fruntași, și slăvit de poporul pe care l-a condus, membru în Comitetul executiv al Partidului Național din Ardeal și întâiul prefect al Bihorului din România Mare, – și tânărul și inimosul advocat Dr. Nicolae Bolcaș, uciși barbar în noaptea de 3 spre 4 Aprilie 1919 de armata maghiară în satul Luncă de lângă Vașcău.

Și-a fost ridicat acest monument prin osteneala sârguitoare a unui Comitet de acțiune din orașul Beiuș și din obolul dat cu gând puternic de obștea română”.

“Cu acele trecute vremi să pricepem pe cele viitoare.”/ Miron Costin.

Pe fiecare unghi al monumentului s-a așezat câte o placă pe care era scris numele celor patru ținuturi dezrobite: Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Pe cele două părți ale monumentului erau puse câte două flamuri.

Este incontestabilă strădania și contribuția protopopului Petru E. Papp la edificarea în centrul Beiușului a unui monument dedicat memoriei martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș.

Discursul protopopului Petru E. Papp la inaugurarea

Monumentului martirilor în Beiuș

Redăm textul discursului, prin care Petru E. Papp – președintele Comitetului pentru ridicarea monumentului – aduce un justificat omagiu luptătorilor naționali, avocați și martiri dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș:

„Mărită Adunare Națională. Beiușul și întreaga suflare românească își îndeplinește astăzi o datorie de conștiință națională desvelind monumentul martirilor dr. IoanCiordaș și dr. Nicolae Bolcaș.

Stau înmărmurit de emoție în fața grandioaseimanifestațiuni, prin care o țară și un popor proslăvește cu adâncă venerație martirajul luptătorilor săi.

Mult am suferit, multe am îndurat și mari jertfeam adus până când am văzut neamul închegat în hotarele sale milenare.

Am putea spune, că trecutul a fost un șir lung de lupte, eroism și sacrificiu.

Dar acum să ne simțim mândri și fericiți, dândlaudă lui Dumnezeu, că am ajuns liberi la noi acasă.

Din generație în generație, să treacă povesteasbuciumatei vieți a înaintașilor noștri, ucenicia lor, șisă ținem sus, sus de tot flamura ideii naționale, în fațacăreia să ne închinăm cu credință neclintită. Sufletul, care nu se va încălzi de această idee.

Mormântul din cimitirul din deal al martirilor simonumentul ridicat întru eternizarea memoriei lor, sunt două simboale ale marilor vijelii naționale, cari ne vor servi de făclii aprinse în drumul apărării gliei strămoșeștiMartirii Beiușului au trecut în conștiința românească nu numai prin moartea lor tragică, ci mai ales prin felul cum au înțeles rostul vieții.

Ciordaș, înzestrat cu o inteligență vie, din prima clipă a așezării lui în acest oraș, a abordat toate problemele ce privesc pregătirea neamului românesc către un viitor strălucit, cerând luminăși viață plină cu soare, și cu răsfrângeri binefăcătoare asupra mulțimei năpăstuite.

Secondat în acțiunile sale de gingașa lui soție, scriitoarea: „Vioara din Bihor”, schimbă timiditatea românilor de aici într'o forță de muncă creatoare.

Descătușat din obezile pasivității politice, se avântă fără ezitare în luptele revendicărilor naționale, gata oricând, de orice jertfă.

Din cuvintele imprimate pe soclul statuiei: „Viața mea e a poporului meu” și-a fixat un crez și o credință ce au scris cele mai glorioase pagini din trecul Beiușului.

Casa lor a trecut în patrimoniul neamului.

Nobila lui înfățișare îi purta talentul oratoric de la bară la tribuna publică, cutreerând satele nu pentru a deslănțui demagogia deșănțată a zilelor noastre, ci pentru a convinge, a face dreptate și impune soluțiuni.

Cuvântul cald, sincer și hotărât, fără gând de popularitate ieftinăși interese personale, a înveșmântat în haina partidului național din fosta Ungarie pe românii din acest ținut, reînviind mărirea neamului de pe vremurile lui Partenie Cosma.

Prestigiul lui Ciordaș a hotărât strălucita alegere a părintelui dr. Vasile Lucaciu în circumscripția Beiușși aduce românilor din sudul Bihorului un renume, de care se bucurăși azi.

Din dragoste față de țăranul român activează neîncetat în cadrele despărțământului Beiuș al Astrei, înființează institutul de Credit „Drăganul”, librăria și tipografia „Doina”, societatea corală „Lyra”, apărășcoalele confesionale de maghiarizare, iar din „Casina Română” face o tribună de unde pornesc ideile marilor înfăptuiri.

Acolo începe să se evidențieze tot mai clar și calitățile alese ale tânărului avocat dr. Nicolae Bolcaș: fire dârză, de o intrasigență fără păreche, nu admitea nici o transacție, nici o concesie pe chestiuni naționale și o francheță de multe ori usturătoare, lovea din plin pe cei ce n'aveau încredere în destinele acestui neam.

Nu cunoștea nici frica, nici desnădejdea. De aceia îl vedem alături de Ciordaș ca un soldat disciplinat.

Volbura războiului mondial să termină cu revoluția de pe front.

Fruntașii români se întrunesc în casa luptătorului dr. Aurel Lazăr din Oradea și hotărăsc deslipirea Crișanei, Maramureșului, Banatului și Transilvaniei de Ungaria.

Această revoluție epocală cuprinde și ideile și iscălitura lui Ciordaș, ca membru vechiu în comitetul executiv al partidului național.

Bolcaș, cu acest steguleț trei colori, ce-l țin în mână, întors de pe front, străbate satele vestind eliberarea de sub stăpânirea ungurească.

După marele praznic dela Alba-Iulia, unde am jurat și primit botezul, că vom lupta pentru România întregită, Ciordaș preferă să rămână între noi.

În prima ședință memorabilă de organizare a rezistenței naționale prin gărzi și comitete ținută cu românii din loc ne prevestește vremuri grele, ce poate ne vor cere și viața.

Bolcaș răspunde: „Pentru țară, o voi da fără frică”.

Și și-au dat-o amândoi.

Așa a fost scris, ca noi cei din sudul Bihorului să mai aducem jertfe pe altarul neamului.

Armata română să oprește la Mureș. În Ungaria izbucnește spurcata primejdie a comunismului ce s'a întins și asupra noastră.

Această imoralăși sălbatecă plăsmuire socială, dând mâna cu bandele săcuiești, năpădirăținuturile nedesrobite încăși n'au urmărit alt scop decât uciderea noastră. Din numărul de 48 români din Beiuș trecuți pe lista neagră, în noaptea de 3 spre 4 Aprilie 1919, au ridicat de la locuințele lor pe dr. Ioan Ciordașși dr. Nicolae Bolcașși i-au dus fără săștim unde.

Abia la o săptămână după intrarea glorioasei armate române în Beiuș, sub comanda bravului colonel, azi generalul Rasoviceanu, am aflat, că au fost uciși mișelește și înmormântați în satul Lunca de lângă Vașcău.

Afară de ei, alți 32 de români au fost omorâți, arși de vii înainte de înfăptuirea idealului nostru național, între cari Nicolae Bogdan, director de bancă în Vașcău și fruntașul Gheorghe Pălcuț din Feniș.

S-au îngrijit păgânii ca bucuria noastră să nu fie deplină niciodatăși ca Ciordaș, primul prefect al Bihorului, să nu-și vadă județul desrobit.

Astfel s'a sfârșit în mod sfâșiitor capitolul suferințelor noastre, iar capitolul reînvierii naționale s'a început în ziua de Paști din 1919.

Veniți acum frați Sătmăreni din Moftinul Mic și Doba, care ați îndurat cumplite persecuții, fiindcă n-ați lăsat să vă scoată limba românească din Biserică, veniți și salutați chipul de bronz al lui Ciordaș, apărătorul vostru.

Români, bihoreni și din toate unghiurile țării, plecați steagurile în fața umbrei marilor dispăruți și glasul nostru să strătaie văzduhul și să treacă năvalnic și zguduitor la vecinii unguri spunându-le, că de mai vor pământ și sânge românesc, vom strânge chinga de oțel în jurul lor și îi vom îngenunchia pentru totdeauna.

Și Tisa s'a împreunat cu izvoarele Nistrului și vor spune lumei întregi, că în drumul lor spre mare sunt fericite, că pot îmbrățișa și săruta pământul românesc, muncit de un popor nobil și bun, străjuit de o armată viteazăși stăpânit de un rege luminat.

Domnule Primar,

În numele comitetului de inițiativă, Vă încredințez acest monument, ca o icoană sfântăși de îmbărbătare pentru noi și generațiile viitoare.

Mulțumesc tuturor subscriitorilor, șefiilor bisericilor și școalelor, autorităților civile și culturale, parlamentarilor Bihoreni și presei, sculptorului Horea Miclescu și colaboratorilor mei pentru tot concursul dat. Deosebită recunoștință datorez Uniunei Avocaților, contribuția căreia a ușurat sarcina noastră.

Țin să mulțumesc Domnului Ministru de Culte și Arte, Lapedatu, reprezentantul înaltului Guvern pentru atențiunea acordată. Mulțumesc Prea Sfințitului Episcop Andrei Crișanul și tuturor celor de față pentru participarea însuflețită la acest praznic național.

Adânc impresionat, esprim omagiile și gratitudinea noastră de totdeauna M Sale Regelui, onorând și înălțând serbarea de azi prin reprezentantul Său.

Trăiască M. Sale Regele în pace și onor.

Înflorească țara și poporul ei”.

Am reprodus, în întregime, acest discurs atât pentru valoarea sa intrinsecă, ca document de simțire și gândire autentic românească, cât și pentru că a fost „îngropat” în paginile revistei Legea Românească (de la Oradea), de unde, prin retipărire, l-am adus în actualitate. În fond, avem în față o expresie a capacității de exprimare a protopopului căruia îi reconstituim principalele activități, care au marcat istoria locală, a locuitorilor din partea de sud a Județului Bihor.

V. DIN PREOCUPĂRILE CULTURALE ALE LUI PETRU E. PAPP

Petru E. Papp a fost un remarcabil animator al vieții culturale beiușene.

Convins fiind de rolul deosebit de însemnat pe care-l avea răspândirea culturii, în împrejurări ostile elementului românesc, Petru E. Papp s-a „înrolat” în rândul intelectualilor care promovau luminarea poporului prin cultură.

El a fost un reprezentant de seamă al principalelor asociații culturale din Beiuș. A contribuit la întărirea conștiinței naționale a românilor bihoreni și prin talentul său de publicist. A publicat numeroase articole și corespondențe, în care a prezentat starea lucrurilor din Beiuș în ziare și reviste precum: Tribuna, Biserica și Școala, Românul,Luceafărul, Lumina etc.

V. 1.Contribuția lui Petru E. Papp în înființarea Tipografiei și librăriei „Doina”

În Bihor se simțea lipsa unor factori care să promoveze cărțile în rândul românilor bihoreni. Abia în anul 1905 s-a înființat la Oradea prima tipografie românească,cu numele Patria. Acest demers i-a determinat și pe intelectualii beiușeni să întreprindă măsurile necesare înființării unei tipografii și a unei librării.

Petru E. Papp: „Doream să vedem cartea românească la îndemâna tuturor”.

Ideea de a înființa o tipografie a avut la origine și motive de ordin pecuniar: preoții români, având mijloace de trai modeste, considerau că deschiderea unei librării va constitui și o sursă de venit. Preoții care s-au consultat în această chestiune au fost: Petru E. Papp (Pocola), Gheorghe Cristea (Sânmartin) și Cornel Foltuțiu (Feneriș).

Conștient fiind de rolul fundamental al cărții, Petru E. Papp s-a gândit să deschidă o librărie. I-a comunicat această inițiativă lui Ioan Ciordaș. Discutând despre această chestiune, au ajuns la convingerea că „înființarea unei librării și tipografii românești e o necesitate imperioasă”.

Beiușul era lipsit de resurse economice care să permită înființarea unei tipografii. În aceste împrejurări, s-a optat pentru constituirea unei societăți pe acțiuni. Din rândul intelectualilor beiușeni s-a constituit un Comitet de inițiativă și, ulterior, de conducere a societății, din care făcea parte și Petru E. Papp. El are merite considerabile în fondarea și activitatea tipografiei și librăriei „Doina” din Beiuș, în anul 1911.

Tribunalul din Oradea-mare, ca judecătorie comercială, dă loc cererii de înregistrare a firmei „Doina”, societate pe acțiuni. Textul firmei este următorul: „Doina”, tipografie și librărie, societate peacții. Se înființează în Beiuș de către dr. Vasilie Ștefănică, dr. Gavril Cosma, Const. Popovici, dr. Ioan Roșu, Petru Hetco, Ioan Iepure, dr. Ioan Ciordaș, Ioan Petra, Petru E. Papp și Lucian Bolcaș.

A fost constituită pe baza statutelor primite în ședința constitutivă din 11 decembrie 1910. Tipografia s-a înființat pe baza unui capital social de 30.000 de coroane.

Scopul Societății era următorul: „alimentarea dragostei față de carte a locuitorilor din Beiuș și împrejurimi, răspândirea și împrumutarea cărților bune”.

Tipografia și-a început activitatea la 1 martie 1911. Președinte a fost numit dr. Ioan Ciordaș.

Petru E. Papp o considera o „nouă vatră de lumină” prin care se puteau aduce multe beneficii românilor din întreg județul Bihor, dând în mâna fiecăruia „armele de luptă ale culturii”.

În cotidianul Beiușul erau făcute publice obiectivele tipografiei. Se afirma că aceasta a fost „înființată cu gândul de a răspândi cultura în aceste ținuturi și luptând ca tot ce era românesc pe acele vremuri …” să se poată impune receptivității publice. Deoarece avea nevoie de un mijloc de desfacere pentru răspândirea cărților, tipografia a achiziționat librăria „Doina” din Beiuș.

Este de remarcat entuziasmul care i-a cuprins pe intelectualii români, cu ocazia înființării acestui important factor cultural. În ziarul arădean Românul au fost reproduse următoarele aprecieri la adresa tipografiei beiușene:

“Cu nespusă bucurie luăm act despre înființarea tipografiei și librăriei românești din Beiuș: “Doina”. Este o întreprindere românească, putem zice, de supremă importanță în centrul Bihariei, această “Doină”, menită să răspândească o cultură românească mai pronunțată în mijlocul intelectualilor noștri. Avem nădejde, că razele sale binefăcătoare o să împlinească misiunea deșteptării naționale, pătrunzând cu razele sale de viață dătătoare nu numai în sufletele mulților noștri intelectuali ipertrofiați de o problematică cultură maghiaro-semită, ci, mai ales, va străbate cu ediții poporale bezna cea nepătrunsă a analfabetismului îngrozitor, ce stăpânește și ține în cătușe grele întreaga Biharie, făcând cu neputință orice progres.

Bineventăm cu nespusă bucurie această instituțiune binevenită, acest far, care va trimite raza sa conducătoare în formă de cărți bune, până și în cel mai ascuns cătun de la poalele munților acestui unghiu de țară. S'a făcut primul pas serios pentru desmetecirea Bihariei din letargie.

Cele multe înainte, cu ajutorul atotputernicului D-zeu!”.

Petru E. Papp mărturisește următoarele: „Prin noua vatră de lumină, credeam să fim binefăcătorii românilor din întreg județul Bihor, dând în mâna fiecăruia armele de luptă ale culturii”.

Autoritățile etichetau tipografia “Doina” ca fiind „antiguvernamentală” și luau măsuri severe pentru împiedicarea funcționării ei. „Cei ce intrau în librărie erau suspectați”, iar funcționarilor preturii li s-a interzis să cumpere cărți din această instituție.

Consecințele unei asemenea realități demobilizatoare sunt evidențiate de Petru E. Papp: „Am avut durerea să constatăm, că, de frică, mulți dintre ai noștri chiar, duceau banul la librarul ovreu din vecini, care nu o dată își exprima mirarea, cum de am îndrăznit să deschidem librărie românească”.

Tipografia și librăria „Doina” s-a lovit de mari greutăți materiale. Declanșarea primului război mondial i-a fost potrivnică, aducând-o în pragul falimentului. În aceste vremuri vitrege, Ioan Ciordaș l-a îndemnat pe preotul ortodox Petru E. Papp să ia asupra lui misiunea redresării economice a Societății, afirmând următoarele: „dacă o fi să moară “Doina”, să moară în brațele noastre”.

În cartea sa despre Beiuș, Petru E. Papp relatează: „Veneam aproape zilnic din Pocola, pe jos, depărtare de 5 km. și, împreună cu dr. Ciordaș, lucram la asanarea situației bănești a „Doinei”.

După tragica moarte a martirului dr. Ioan Ciordaș, Petru E. Papp a ocupat funcția de director și președinte al tipografiei. A fost susținut de librarul Teodor Mateiu și tipograful Alexandru Riț.

Până în anul 1927 a activat ca societate pe acțiuni, devenind apoi – până în anul 1948, când este cedată Ministerului Cultelor – proprietatea tipografului Alexandru Riț.

„Doina” nu a fost doar o instituție comercială, ci și una de binefacere, contribuind la augmentarea fondului bibliotecilor școlare din localitate, precum și la înzestrarea copiilor sărmani cu cărțile necesare.

Existența Tipografiei și librăriei „Doina” a încurajat activitatea editorială.

Comitetul de administrație a avut „meritul de a transforma această societate dintr-o vatră literară îngustă, într-un veritabil factor de cultură românească”.

V. 2.Fondarea Institutului de Credit și Economii „Drăganul”

Deși era o asociație cu profil cultural, Astra sprijinea fondarea instituțiilor bancare și economice. Întemeietorii Astrei nutreau ferma convingere că “un popor sărac este și rămâne în veci sclavul altora”, astfel că au încurajat înființarea unor instituții care să vină în sprijinul românilor și pe plan financiar.

Părintele Petru E. Papp a fost preocupat și de situația economică a locuitorilor beiușeni. Conștient de greutățile cu care se confruntau majoritatea dintre ei, Petru E. Papp împreună cu intelectuali de seamă din Beiuș, a contribuit la înființarea Institutului de Credit și Economii „Drăganul”, al cărui director a fost dr. Ioan Ciordaș.

În ziarul Tribuna, Petru E. Papp, arăta importanța și scopul Institutului de Credit și Economii “Drăganul”: „Românii din Beiuș voesc să înființeze acolo o bancă românească. După cum se proectează ea, și după cum fruntașii români au gândul să o ducă la îndeplinire, nu va înmulți numai numărul băncilor noastre, ci va fi un institut de mântuire a poporului sărac și mângâierea și alinarea durerilor alor multe suflete desnădăjduite și despoiate. Ea va scoate din ghearele băncilor străine țărănimea noastră. Îi va fi scut și apărare la toate nevoile”.

La 26 ianuarie 1907 a fost lansat prospectul pentru înființarea unui institut de credit și economii, societate pe acțiuni, cu numele Drăganul. Potrivit prospectului, obiectivul societății era: „a deștepta spiritul de economie în toate clasele societății prin deprinderi spre fructificare și, prin deschiderea de credite solide, a înlesni orice lucrare onestă pe terenul agriculturii, industriei, comerțului și altor afaceri economice”.

La 26 iunie 1907 s-a ținut adunarea constituantă a Institutului de Credit și Economii “Drăganul” cu un capital de 200.000 cor..

O parte din profitul băncii era destinat mai multor acțiuni nobile. Spre exemplu, cazul învățătoarei Ana Papp, pe care statul refuza să o plătească, iar biserica ortodoxă nu avea posibilități materiale. „Drăganul” și-a luat angajamentul de a plăti anual salariul învățătoarei, 1000 cor.

„Drăganul” a contribuit la fondarea școlii confesionale ortodoxe române de fete din Beiuș.

În anul 1908, membrii direcțiunii, comitetul de supraveghere și al senatului, s-au întrunit la sediul institutului. În toasturile ținute s-a accentuat asupra faptului că „trăinicia numai până atunci să aibă noul institut, până când va sprijini în mod cinstit interesele poporului, ce se istovește sub greaua sarcină a neajunsurilor, până când îi va tinde mâna de ajutor ca să-l scape din ghiarele sărăciei”.

În Tribuna erau prezentate obiectivele institutului de credit fondat la Beiuș. Se accentua faptul că „Drăganul nu are de țintă numai să mulțumească pe cei ce și-au pus încrederea în acest institut, ci să jertfească cât mai mult pentru scopuri de binefacere. La noi sunt atâtea de făcut. Școlile sunt dărăpănate, bisericile necorespunzătoare”.

Petru E. Papp consideră că băncile românești ar cuprinde în programul lor de lucru, în afara donațiilor în scop de binefacere, chiar și susținerea unei școli din „părțile mai primejduite” și din satele cu populație mai săracă.

O atenție deosebită a acordat „Drăganul” funcționarilor săi. În ajutorul acestora a instituit un fond de pensie și a elaborat un proiect de statute spre acest scop. Totodată, „Drăganul” se implica în acțiunea de sprijinire a școlilor românești.

La ședința din 22 ianuarie 1910, Petru E. Papp a fost ales membru în Comitetul de supraveghere.

Nici această instituție nu a fost scutită de controlul sever al autorităților. Încercând să reprime orice manifestare națională a românilor, afirmă despre „Drăganul”: „în acest institut de credit domnește o atmosferă antiguvernamentală, antinațională și antistatală”.

În anul 1922, „Drăganul” a fuzionat cu Banca Agrară din Cluj.

După o întrerupere de 7 ani, la 14 septembrie 1929, s-a desfășurat adunarea generală de reînființare a societății „Drăganul”, Institut de Credit și Economii S. A.

În prima adunare a Consiliului de administrație, ținută la 16 octombrie 1929, ca președinte a fost ales protopopul Petru E. Papp, vicepreședinte dr. Constantin Pavel, iar ca director executiv dr. Iosif Maiorescu.

Dar, după doar 2 ani de funcționare, banca Drăganul a fost nevoită să fuzioneze cu Banca Civilă din Beiuș.

V. 3. Prezența lui Petru E. Papp în demersurile despărțământului beiușean al „Astrei”

Despărțământul beiușean al Astrei s-a înființat la 24 februarie 1898.

Din pricina împrejurărilor nefaste, numărul neștiutorilor de carte era alarmant, astfel că Petru E. Papp a ținut cursuri alfabetizare.

În iarna anului 1911/1912 au avut loc „cursuri pentru analfabeți”, pe teritoriul despărțământului din Beiuș al Astrei, în următoarele localități: Sânmartinul de Beiuș, Feneriș și Pocola. Dacă în Sânmartinul de Beiuș și Feneriș au fost sistate, deoarece nu au fost frecventate regulat de către cei înscriși, în Pocola, unde era paroh Petru E. Papp, acestea s-au desfășurat de la Anul nou până la Sfintele Sărbători ale Paștilor. Părintele Petru E. Papp a citit celor de față Istorioare morale din Popea. În urma acestor cursuri, 19 analfabeți au învățat să scrie și să citească.

În Protocolul luat în ședința Comitetului despărțământului Beiuș al Astrei, ținută la 30 iulie 1911, în Beiuș, este consemnată alegerea lui Petru E. Papp ca secretar.

Potrivit procesului-verbal, încheiat la ședința Comitetului despărțământului beiușean al Astrei, din data de 13 august 1911, secretarul raportează că biblioteca nu funcționează, iar bibliotecarului, în persoana lui Ioan Bușiția, nu i s-au predat nici cheile, nici inventarul, nici biblioteca despărțământului.

În procesul-verbal încheiat la ședința Comitetului despărțământului beiușean al Astrei, secretarul raportează că, pentru ținerea prelegerilor poporale, s-au angajat următorii: dr. Gavril Cosma, dr. Ioan Ciordaș, dr. Cornel Nyes, Ioan Petra, Florian Goina, Augustin Blăjan, Ioan Roșu și Petru E. Papp. S-a propus ca prelegerile să înceapă în luna noiembrie și să dureze toată iarna. Până la serbările Crăciunului să se țină în satele din jurul Beiușului și fiecare conferențiar să conferențieze în șase sate.

Propunerea a fost primită, cu amendamentul animatorului cultural dr. Ioan Ciordaș ca, în fiecare sat, să se țină o serie de prelegeri. În acest scop, au fost numiți dr. Gavril Cosma, dr. Ioan Ciordaș și Petru E. Papp să alcătuiască, de urgență, un program bine stabilit. Secretarul raportează că, pentru intelectualii din centru, au promis conferințe dr. Constantin Pavel,dr. Petru Hetco, dr. Alexandru Pteancu, Lucian Bolcaș și Petru E. Papp. Secretarului îi revenea sarcina de a face o listă de subscripție și să ceară concursul tuturor intelectualilor din Beiuș pentru ținerea a cât mai multe conferințe. Din cauza faptului că biblioteca conținea un număr restrâns de cărți, secretarul a solicitat augmentarea ei.

Delegați la adunarea generală a Asociațiunii, care urma să aibă loc la Sibiu, au fost aleși: dr. Constantin Popoviciu, dr. Ioan Ciordaș, dr. Gavril Cosma și Petru E. Papp.

La adunarea cercuală a despărțământului Beiuș al Astrei s-a luat în discuție și „abzicerea” președintelui Gavril Cosma și a casierului. După o dezbatere la care au participat Vasile Ștefănică, Vasile Sala și Petru E. Papp, adunarea generală, luând în considerare că lipsește puțin timp până la restaurările generale, i-a rugat să renunțe la hotărârea lor de a „abzice”, având în vedere „că sub conducerea acestor bărbați în despărțământ s-a dezvoltat o activitate folositoare”. Atât președintele, cât și casierul, s-au supus acestei hotărâri.

Petru E. Papp a participat la discuțiile privind reorganizarea agenturii din Vașcău, deoarece nu era activă.

În ședința din 30 iulie 1912, Comitetul despărțământului Astrei din Beiuș l-a ales ca notar pe preotul din Pocola, Petru E. Papp. La rugămintea animatorului cultural dr. Ioan Ciordaș, Petru E. Papp, pe durata unui an, a acceptat postul de notar al Comitetului despărțământului din Beiuș al Astrei, deși considera că activitatea putea fi îngreunată de faptul că locuia la sat, neputând fi la dispoziția președintelui.

Deoarece „o agentură bine organizată și îmbietoare de activitate, în satul unde este, înlesnește în mod esențial scopul Asociațiunii; aranjează prelegeri, șezători, expoziții, se îngrijește de înmulțirea membrilor ei, de bibliotecă”, la Pocola s-a format o agentură a despărțământului, sub conducerea preotului Petru E. Papp. Biblioteca din Pocola număra 51 de broșuri, primite gratuit de la centru și 116 volume. Potrivit documentelor, reiese faptul că 75 de cititori au împrumutat cărți.

În cursul anului 1912, în Pocola s-au aranjat 4 șezători și 4 prelegeri.

Prelegeri ținute de Petru E. Papp.

Potrivit procesului-verbal din 3 februarie 1912, Comitetul despărțământului Astrei din Beiuș a stabilit lista primelor comune unde urma să se țină prelegeri.

Petru E. Papp urma să țină conferențieze la: Petrani, Uileacul de Beiuș, Pocola, Feneriș și Petrani.

La 18 februarie părintele Petru E. Papp a ținut conferința „Probleme religioase”. La 17 martie a vorbit, la Pocola și Feneriș, „despre meserii și foloasele lor”.În Beiuș, la 17 martie 1912, Petru E. Papp a ținut o conferință cu schiopticonul „despre viața lui Iisus”. La 22 septembrie 1912, a vorbit „despre folosul Astrei”.

În 28 noiembrie 1913 s-au ținut în Pocola, în prezența a peste 180 de ascultători, patru prelegeri, de către: dr. Ioan Ciordaș (Despre Astra și scopul ei), Augustin Cosma (Prelegeri antialcoolice), Moise Popoviciu (Viața lui Iisus -cu schiopticonul) și Petru E. Papp (Cum să împlinim povețele ce ni se dau).

Comitetul despărțământului Astrei din Beiuș s-a „îngrijit” ca, „pentru dezvoltarea gustului față de literatură și artă”, să organizeze conferințe, urmate, uneori, de serate literar-artistice.

O astfel de serată a organizat Petru E. Papp în Beiuș, la 28 februarie, cu următorul program: Probleme religioase (conferință), Dna Bușiția a cântat la pian, iar Ghiță Cosma a declamat din poeziile lui George Coșbuc.

Prelegerile ținute de către Petru E. Papp în comuna Pocola, unde era paroh, în cursul anului 1912, au avut subiecte diverse, precum: Despre meserii – cu un număr aproximativ de 250 ascultători, Tatăl nostru – 65 ascultători, Sfințească-se numele Tău – 60 ascultători, Andrei Baron de Șaguna – 120 ascultători și Urmările beției – 60 ascultători.

În 30 noiembrie s-au ținut prelegeri, în prezența a peste 200 de ascultători, la Răbăgani. Aici, Petru E. Papp a „preles” „Viața lui Isus” (cu schiopticonul). Această prelegere a ținut-o și în comuna Feneriș, 23 decembrie 1913. La 14 ianuarie 1914, Petru E. Papp a ținut prelegeri în Prisaca. Subiectul prelegerilor a fost Despre Astra și începutul ei și Viața lui Iisus. În 17 ianuarie a ținut prelegere în Săucani, în prezența a 200 de ascultători, Despre Astra și scopul ei.

Petru E. Papp a fost preocupat de perfecționarea învățătorilor de la sate. În ziarul Biserica și școala a publicat un articol în care vorbește despre importanța cursurilor de vară organizate pentru învățători în satele bihorene.

Atrage atenția asupra faptului că e necesară prețuirea învățătorilor noștri, care de îndelungată vreme au fost lăsați în voia sorții. Descurajați, poate neluați în samă, ei au continuat să privească cu neîncredere în viitor. Însă împrejurările vitrege în lupta pentru același scop, apropie pe oameni unul de altul. Așa s-a întâmplat și cu învațătorimea din satele românești, care nu avea posibilitatea de a se întruni la consfătuiri de un caracter mai general, de unde să răsară un bine pentru ea. Pentru a-i veni în ajutor, Veneratul Consistor gr. or. rom. din Oradea-mare a dat dispozițiunile, ca an de an să aranjeze pentru învățătorii de sub jurisdicțiunea sa, cursuri didactice de vară.

În cadrul acestora învățătorii au prilejul să-și îmbogățească cunoștințele din domeniul pedagogiei. Cursurile de vară favorizează închegarea unor legături de prietenie între învățători, care muncesc pentru luminarea poporului nostru bihorean.

Cursurile respective au fost publice și au avut următorul program:dr. N. Regman a vorbit despre didactica generală, didactica specială, pedagogie; dr. I. Oltean despre organizarea învățământului; dr. Cor. Nyes (medic în Beiuș) despre higienă; Ioan Iepure (profesor la gimnaziul superior din Beiuș) desprefizică și matematică; Nicolae Mihulin (profesor la institutul pedagogic din Arad) despre geologie și istoria naturală; dr. Gavril Cosma (avocat) despre dreptul privat; Ioan Roșu (învățătorîn Beiuș) despre desen șidr. V. Fildan (administrator protopopesc) a închis cursurile, accentuând necesitatea înființării de „întovărășii” la sate.

Petru E. Papp a formulat concluziile asupra unei asemenea experiențe culturalizatoare: “A fost o săptămână de plăcută recreare sufletească, în care fiecare și-a avut mulțumirea sa. Prelegătorii au avut un public așa de matur, iar ascultătorii au avut prelegători cu multă dragoste față de promovarea intereselor mai înalte ale învățătorimei noastre”.

A subliniat, totodată, faptul că se impune un contact mai strâns între toți factorii culturali, căci doar în acest fel ar fi “binecuvântată” o lucrare comună.

Activitatea Astrei a fost întreruptă de declanșarea primului război mondial. Abia în anul 1920, despărțământul beiușean al Astrei și-a reluat activitatea.

În primii ani de după înfăptuirea marii uniri, în Beiuș au avut loc însemnate transformări. Domnea o stare de spirit, pe care Petru E. Papp o condamna: “Și anii trec. În cutele tainice ale inimei mele stăpânesc și azi fiorii glasului ce ne-a chemat la unire. Privesc însă în jurul meu și mă simt mâhnit și îngândurat. E un pustiu și un gol. Lozinca Unirii a dispărut! Ambițiile personale și de partid covârșesc sufletele. Atmosfera e încărcată de bacilii urei și vrajbei! Drumul de lămurire e slab bătătorit și e păcat!”. (subl.ns. – I.B. Pop)

După aceste constatări se adresează concetățenilor ca să iasă din această stare inertă: “Dar ceasul reculegerii și al unității sufletești să nu întârzâie, că loviturile ne dor, ranele se înmulțesc și interesele țării suferă”.

V. 4. Profesor la Școala Normală de Învățătoare

Cercetătorul Gavril Hădăreanu prezintă, în cartea sa dedicată Beiușului, istoricul acestei instituții.

Pentru a argumenta necesitatea înființării ei se impun câteva constatări: nevoia de învățători, pe care o resimțea statul român unificat; lichidarea analfabetismului din Transilvania; existența unui spațiu propice pentru deschiderea acestei școli; izolarea geografică a Beiușului, depărtarea sa de Oradea și Arad, făcea ca școlarizarea tinerelor fete în aceste centre să comporte cheltuieli financiare deosebite.

În anul 1896 se înființa, în Beiuș, o școală civilă maghiară de fete cu 4 clase , replică a școlii medii de fete creată de către episcopul greco-catolic Mihail Pavel.

Cum această școală nu beneficia de un local propriu s-au făcut demersuri pe lângă guvernul maghiar pentru obținerea fondurilor necesare clădirii unui edificiu impunător. Lucrările s-au demarat în anul 1912. În anul Marii Uniri, edificiul era aproape finalizat.

“Schimbându-se soarta românilor, s-a schimbat și destinația impozantei clădiri”.

Acest spațiu a constituit obiect de dispută între reprezentanții vieții politice și culturale beiușene. Intelectualii de formație juridică, cereau înființarea tribunalului; negustorii optau pentru amplasarea în acest spațiu a cazarmei, sau pentru mutarea școlii de meserii, ori înființarea unei școli de agricultură. Cei mai mulți dintre intelectuali considerau că, cel mai potrivit, ar fi deschiderea unei școli normale, cu profil pedagogic.

Protopopul ortodox Petru E. Papp, martor al evenimentelor, relatează următoarele: “Deschiderea unei școale de învățătoare, care se răzbuna asupra intențiilor de maghiarizare, era privită, fără nici un motiv serios, ca o gâtuire a liceului de fete …”. El considera că „menirea unei școale de pedagogie e doar tocmai să dea sucreșcență cât mai mare celorlalte școli secundare”, deoarece „cu cât învățământul primar va fi mai intens, cu atât școlile secundare vor avea mai cu ușorință de unde să-și recruteze elementele necesare”.

În anul 1922, fiind din nou abordată această chestiune, Petru E. Papp arată că o școală normală de învățătoare este necesară, deoarece numai în comuna Pocola, la o depărtare de numai doi kilometri de Beiuș, sunt 95 de analfabeți.

După mai multe tergiversări, la 10 octombrie 1922, Școala Normală de Învățătoare și-a deschis porțile.

V. 5. Internatul Ortodox de Băieți

Ideea înființării unui Internat Ortodox de Băieți la Beiuș îi aparține mecenatului Nicolae Jiga. La 1 august 1896 beiușenii s-au adresat Senatului fundației Nicolae Jiga, solicitând sprijin pentru edificarea unui internat la Beiuș. Răspunsul a fost, însă, unul negativ, din lipsa fondurilor materiale.

Sinodul eparhial din Arad, în ziua de 8 mai 1897, a decis, în principiu, înființarea unui internat greco ortodox în Beiuș. Cu toate acestea, nu s-a luat nici o hotărâre concretă.

Chestiunea internatului s-a reluat în Sinodul eparhial din Arad, în anul 1898. S-a hotărât inițierea de colecte pentru strângerea fondurilor necesare.

La 19 septembrie 1899 s-a săvârșit sfințirea noului lăcaș de învățătură românească.

Numărul tinerilor dornici de a fi admiși la internat era în continuă creștere, dar edificiul înălțat în anul 1899 putea adăposti cel mult 75-80 de elevi. Prin urmare, s-au luat măsuri pentru mărirea edificiului școlar.

Cu începerea anului 1931-1932, părintele și profesorul Moise Popoviciu, care a fost director al internatului, timp de 12 ani, se retrage de la conducere. Datorită meritelor sale, a fost numit director protopopul Petru E. Papp.

V. 6. Profesor la Internatul Ortodox de Fete

La inițiativa Societății Ortodoxe a Femeilor, filiala Beiuș, s-a înființat, în toamna anului 1929, un alt internat de fete. Sfințirea acestei noi instituții culturale a fost făcută de protopopul Petru E. Papp.

La 7 decembrie 1939 a avut loc, la liceul de fete din Beiuș, sărbătorirea părintelui Petru E. Papp, cu prilejul retragerii de la catedra de religie ortodoxă, la care a muncit, timp de 20 de ani, la formarea și educarea religioasă a atâtor generații.

Această manifestare a fost „aranjată” din inițiativa Elisei Pavel. Aceasta a rostit un discurs în care a descris viața și activitatea sărbătoritului, arătând numeroasele sale strădanii, realizările și meritele pe care le are, nu doar pe teren religios, ci și școlar.

Au mai fost și alți vorbitori, care și-au exprimat profunda recunoștință față de acest „apostol al culturii”, Petru E. Papp.

Luând cuvântul, sărbătoritul a mulțumit tuturor pentru deosebita atenție arătată și pentru marea bucurie pe care i-au prilejuit-o, promițând că va păstra neștearsă amintirea acelui moment înălțător.

V.7. Ședința Cercului regional învățătoresc la Beiuș

În zilele de 12-13 martie 1937 s-a desfășurat la Beiuș o activitate a cercului regional învățătoresc. Au participat peste 250 de învățători din plasele Beiuș, Ceica și Vașcău.

În sala festivă a Școlii normale, în prezența inspectorilor generali Gheorghe Tulbure și Aurel Lapedatu, a lui Traian Nerva Cosma (primarul orașului) și a întregului corp profesoral al Școlii normale, s-a deschis ședința festivă a Cercului.

În numele bisericii ortodoxe române a luat cuvântul părintele iconom stavrofor Petru E. Papp. A insistat asupra legăturii care trebuie să existe, întotdeauna, între școală și biserică, „legătură care este singura chezășie a unei bune reușite a apostolatului în slujba căruia muncesc atât preoții, cât și învățătorii”. El își exprimă punctul de vedere în ceea ce privește studiul religiei în școlile secundare. Deși în primii ani după înfăptuirea marii uniri, s-au luat măsuri pentru intensificarea învățământului religios, cu trecerea timpului, această chestiune a fost plasată într-un con de umbră.

Petru E. Papp atribuie bisericii un rol esențial: „Eșiți teferi din cataclismul mondial, ne dăm bine seama, că dacă la noi nu s'a înstăpânit anarhia și dacă suflul rece și ucigător al bolșevismului nu ne-a putut ameți, avem să atribuim sentimentului religios al poporului nostru. Curente subversive și de distrugere s'au ivit și la noi, dar au fost sufocate de înțelepciunea și prevederea sănătoasă a neamului românesc, crescut la umbra zidurilor bisericii”. (subl.ns. – I.B.Pop)

Cu amărăciune, arată, că „nu suntem în situația norocoasă să conchidem, că viața noastră religioasă n'ar fi contaminată de indiferentism, ateism și alte boale ucigătoare. Doar moralul a scăzut, respectul față de biserică dispare și nu sunt perspective bune pentru un viitor mai fericit pe seama neamului românesc”.

Remarcă, totodată, împrejurarea că problema învățământului religios e „luată” de la ordinea zilei. S-a optat pentru elaborarea unui nou plan al învățământului religios, potrivit noilor stări de lucruri.

Revistele teologice – subliniază protopopul – nu mai discută nimic. Despre pașii întreprinși de Sfântul Sinod, că în noua lege a învățământului ce rol va avea religia, nu se ventilează în public nici o informație. În „Biserica Ortodoxă Română”, care vorbește foarte mult de mișcările religioase la alte confesiuni, nu se discută și nici nu se agită problema învățământului religios la noi. Parcă toate merg strună și nu-i nimic de îndreptat.

Petru E. Papp acuză sistemul din Vechiul Regat, care milita pentru studiul religiei doar până în clasa a-VI-a la băieți, și clasa a-V-a la fete. Programa școlară prevedea doar o singură oră pe săptămână. Identifică acest sistem cu „o nenorocire pentru biserică, neam și țară”. Menționează faptul că într-un congres, ținut la Iași, învățătorimea a propus eliminarea religiei din învățământ.

Protopopul susține, cu hotărâre, că „dacă suntem un stat creștin și ortodox, atunci religia trebuie să aibă deplină latitudine în învățământ, ca să ne putem crește oameni de caracter, morali și ireproșabili pentru binele obștesc”.

Progrese prea mari în învățământ nu s-au realizat. După cinci ani de la realizarea României Mari, nu exista un plan comun. „Noi cei din Ardeal am rămas cu manuale aprobate pentru fostul stat ungar, cei din Regatul vechiu cu cărticelele lui Dr Dumitru Stănescu, atât de reduse ca conținut. Încât nu este cu putință să creezi prin ele un ortodox convins în înțelesul strict al cuvântului. Și iarăși cu cele șase ore nu poți sistemiza nici o catedră la un singur liceu, astfel că profesori de religie devotați nu o să găsim.

Deci cei ce au răspunderea pentru creșterea generațiilor de mâne, n'au timp de pierdut ci au datoria să stăruie fără zăbavă, ca în învățământul nostru public, studiul religiunii să-și aibă rolul covârșitor, ca astfel să avem un razim puternic de consolidare a Statului potrivit cu trecutul nostru istoric”.

Petru E. Papp a fost îndeaproape preocupat de răspândirea culturii, de accesul la educație. Introducem în circuitul științific fragmente dintr-un articol, care-i poartă semnătura, cu referire la reforma învățământului secundar. În acest articol, scris în anul 1941, Petru E. Papp abordează chestiunea laicizării învățământului românesc.

Protopopul ortodox condamnă instabilitatea reformelor din țara noastră. Atribuie acest lucru faptului că „toți chemații și nechemații găsesc soluții pentru orice problemă și trebue, ca soluția lui să fie aplicată pe teren, căci altfel se prăpădește neamul”.

Petru E. Papp considera că învățământul secundar a suferit prea multe modificări de la unire încoace, impuse de miniștrii care s-au perindat pe la Ministerul Instrucțiunii. Este îngrijorat de consecințele acestor reforme, pe termen lung, în destinul tinerelor generații: „Și când mă gândesc la generațiile ieșite în viață cu diferite programe analitice, mă cutremur la abisul dintre ele.

Am apucat pe diferite căi și ne-am ferit de drumul cel mai bun, pe care mergând am fi putut da neamului generații sănătoase, viguroase, unitare în gândire și concepții și capabile de intensificarea energiilor moraleșinaționale”.

Autorul conchide că de „douăzeci de ani și mai bine s-a dat între Ardeal și Patria Mamă o luptă dârză de ideologie pe tema educației religioase”.

Protopopul ortodox este vădit preocupat de faptul că factorii de decizie urmăreau laicizarea învățământului. Amintește despre un ministru al Instrucțiunii care demonstra că „ajung două ore de religie în clasele inferioare, câte o oră în clasa V-a și a VI-a, iar mai departe nici una, deoarece în clasele VII și VIII elevii au deja maturitatea să judece, că nu mai este Dumnezeu și viață vecinică”.

Desigur, acest punct de vedere nu-i poate provoca decât o justificată reacție de respingere din partea preotului și profesorului de religie Petru E. Papp.

Totodată, autorul condamnă comportamentul și nepăsarea noilor generații: „Abea după ce am trecut prin atâtea sguduiri și crize morale și naționale, după ce ne-am văzut că stăm în fața unor generații, cari vor să rupă cu trecutul și sunt enervate, că nu mor bătrânii mai în grabă, și cu ei să dispară toată istoria neamului până aci, după ce am constatat cu remușcare, că ni s-a distrus echilibrul sufletesc, abea acum ne-a venit mintea cea din urmă a Românului și să ne întoarcem pe drumul educației religioase serioase”.

După aceste tulburări, în care tinerii nu sunt preocupați de soarta bătrânilor, aceștia devenind un rebut al societății, se prevăd noi reforme în educație.

În reforma nouă a învățământului secundar e vorba să se dea două ore de religie de fiecare clasă. Petru E. Papp consideră că „dacă se va găsi un ministru al educației naționale, care să aibă convingerea nestrămutată, că cu cât va fi mai adânc străbătut învățământul de orice categorie de duhul ortodoxiei, cu atât va aduce mai mare folos țării, va bine merita recunoștința de totdeauna a neamului românesc”.

Introducerea a două ore de religie în curicula școlară a fost contestată. Petru E. Papp a intrat în dispută cu Pamfil Șeicaru care era de părere că religia s-ar putea scoate din școală și preotul să se ocupe de pe amvon de educația elevilor, căci „învățământul secundar va trebui să pornească de la necesitățile societății românești”.

Răspunsul protopopului ortodox nu întârzie să apară: „Nu găsești că tocmai lipsa de educație religioasă suficientă ne-a adus în starea jalnică, în care ne sbatem? ”.

Petru E. Papp arată că dacă ar trebui să facem procesul dezastrelor naționale, am avea de spus adevăruri crude și usturătoare la adresa majorității conducătorilor noștri și îndrumătorilor vieții publice înarmați cu cunoștințe prea reduse din domeniile religiei, primite insuficient în clasele secundare inferioare.

Aceștia sunt vinovați de faptul că biserica n-a avut rolul hotărâtor în educația tineretului! Ei au întocmit programe analitice umilitoare pentru biserică. Ei au statificat școalele confesionale, și tot ei trimis ca învățători (mai ales în ultimii ani de la unire) persoane care de pe catedră dădeau cu barda în Dumnezeu, încercând să distrugă credința ce o avem în Tatăl ceresc.

I se adresează lui Pamfil Șeicaru: „dacă ne rămâneau școlile confesionale, azi în Ardealul îndoliat și răpit aveam o cetate, de unde primeau aier sănătos plămânii fraților bolnavi de durerea pierderii libertății naționale”.

Petru E. Papp accentuează asupra adevărului că, în vâltoarea vremurilor vitregi, când românii din Ardeal erau sub oprimare străină, pilonul de rezistență națională l-a constituit „școlile confesionale și organizația bisericească a marelui mitropolit Șaguna, de la cari am primit acea admirabilă educație religioasă, ce ne-a făcut tari și neînfrânți în fața primejdiilor, și prin cari ne-am croit zilele de isbăvire națională!”.

În continuarea articolului este identificată menirea unui profesor de religie, care nu are altă preocupare și nici nu trebuie să aibă, decât îngrijirea de tineretul școlar, încredințat lui pentru a fi educat și îndrumat pe căile cele mântuitoare de suflet. Școala și catedra e parohia profesorului de religie. Are datoria de a transmite elevilor cu elan și convingere învățăturile Mântuitorului și să le înrădăcineze cât mai adânc în inima viitorilor buni credincioși.

Profesorul e responsabil să-și organizeze elevii în societăți religioase. Să fie cu ei în Dumineci și sărbători, ținându-le exortări, să-i conducă la biserică servind sf. liturghie și rostindu-le predici. Să-i spovedească și cuminece măcar de 4 ori pe an, iar în postul mare să le facă liturghia înainte sfințită, cum se obicinuește la școlile din Beiuș și alte școli din Ardeal. Să supravegheze cărțile, ce le citesc elevii și să-i cerceteze pe la locuințele lor.

Amintește de Nicolae Diamandi, fostul său profesor de religie, care l-a învățat să cunoască ortodoxia și cum să o trăiască.

Protopopul de Beiuș consideră de importanță majoră trecerea învățământului religios sub controlul efectiv al bisericii, „autoritatea chemată să fie prezentă, ori unde e vorba de educația fiilor ei.

Fiindcă numai așa va veni reînvierea religioasă, și prin ea reînvierea noastră națională”.

Este de părere că „Aceste două reînvieri sunt singurele necesități cari vor da elemente capabile societății românești”.

Pledoaria sa, încărcată de un evident subiectivism, era specifică clerului ortodox al timpului, care s-ar fi bucurat de o asemenea posibilă realizare, care i-ar fi sporit prestigiul și mijloacele economice. Nu se ținea, însă, cont de viziunea generală asupra unui plan de învățământ modern în România și de progresul acesteia.

VI. DIN ACTIVITATEA EDITORIALĂ ȘI PUBLICISTICĂ

Petru E. Papp s-a remarcat, de-a lungul vieții sale, și printr-o notabilă activitate publicistică, contribuind prin scrierile sale la patrimoniul cultural și religios al românilor. Personalitatea, a cărei activitate o reconstituim, a fost una complexă, care s-a manifestat pe mai multe planuri, afirmându-se activ în viața socială, culturală, religioasă și politică beiușeană.

Ca preot, a fost un vrednic îndrumător de suflete dar și ca un aprig apărător al ortodoxiei și al moralei creștine. Nu ezită să condamne relele moravuri ale vremii și să-și asume propovăduirea adevărului creștin, fiind și un promotor al dreptății sociale.

În calitate de cetățean, constatăm că din textele sale nu lipsește substratul politico-național, erijându-se într-un formator al activismului național, cultivând ideea unității naționale, ca și alți cărturari români. De asemenea, se poate evidenția preocuparea sa pentru colecționarea și publicarea de documente, însoțite de comentarii, privind, în special, perioada anilor 1918-1919.

O altă remarcă referitoare la conținutul scrierilor sale este aceea că reușește să-și păstreze o doză mare de obiectivitate și echilibru în descrierea unor evenimente sau fapte, ceea ce denotă un simț al realității și o responsabilitate veritabilă, atât de necesare unui cărturar .

Felul său de a scrie și conținutul valoros al operei sale îl califică drept un intelectual de seamă al vremii, un maestru al condeiului și un combatant energic pentru drepturile locuitorilor români în Ungaria dualistă.

VI. 1. Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe – 1928

O lucrare memorialistică, care reprezintă un câștig important pentru istoriografia română, semnată de Petru E. Papp este cartea Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe. Această lucrare este cel mai însemnat reper din activitatea sa publicistică.

Este o lucrare de referință, chiar și după aproape o sută de ani de când a fost scrisă, pentru cunoașterea istoriei Beiușului, străvechi centru de cultură, oraș care s-a bucurat de o viață înfloritoare din cele mai vechi timpuri. Acest lucru a fost posibil și datorită rolului economic pe care îl avea Beiușul, prin organizarea unui târg săptămânal.

Cuvântul introductiv adresat cititorului reprezintă o mărturie a vremurilor vitrege prin care au trecut românii bihoreni. Cartea este un justificat omagiu adus martirilor neamului. Argumentul autorului este un testament lăsat generațiilor următoare:

„Anii trec. Vâltoarea luptelor și desăvârșita libertate națională de face să uităm trecutul. Trăim o viață de emoții în căutarea unei depline fericiri pe pământul scump al țării noastre, pe care avem datoria să o învăluim cu patriotismul nostru cald.

Ni se pare, că n-am fost subjugați niciodată! Ranele durerilor s-au vindecat și parcă nu ne mai aducem aminte de ele, deși trecutul de suferințe e numai un pas în urma noastră.

Și nu e bine să-l uităm!

Generațiile, cari vin și respiră aierul curat al unei vieți naționale, au nevoie să privească la trecut, dar nu numai să privească, ci să-l și cunoască. Căci patria ne va mai cere lupte, eroism și sacrificiu. Și atunci viața de sbucium a înaintașilor noștri, și mucenicia lor, va fi un bun sfătuitor și îndrumător sănătos, pentru toți.

În dorința de a cunoaște câteva pagini din trecutul nostru apropiat, cu figurile lui luminoase, cu luptătorii, cari și-au jertfit viața pentru împlinirea idealului nostru național, am scris această lucrare.

Beiușul își are martirii săi, memoria lor nu o putem acoperi cu vălul uitării.

În cimitirul din Beiuș zac într-un mormânt osămintele scumpe ale martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, doi luptători uciși mișelește de bandele săcuești în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919.

Îndeplinesc o modestă datorie față de dânșii și memoria lor, când dau în mâna cetitorilor lucrarea de față”.

Lucrarea este structurată pe mai multe capitole care vizează surprinderea unei epoci din istoria Beiușului cu mari prefaceri și evenimente, ca parte integrantă din marea istorie națională a românilor, dar și creionarea unor importante personalități locale, care au fost implicate în mod direct în derularea evenimentelor, pe care el însuși le numește „pleiadă frumoasă de intelectuali”.

În cel dintâi capitol, intitulat, în mod sugestiv, Din vremi apuse, autorul prezintă un scurt istoric al depresiunii Beiușului. Afirmă despre Beiuș că „a fost în toate vremile și îndeosebi din primii ani ai secolului al XIX-lea o cetate puternică de apărare națională contra tendințelor de maghiarizare”.

În cel de-al doilea capitol, Manifestările românilor din Beiuș în secolul al XVIII-lea, autorul punctează elemente semnificative din istoria bisericii ortodoxe românești. Consemnează faptul că „despre Beiuș, din punct de vedere românesc, se poate vorbi precis numai la începutul secolului al XVIII” când se întâlnesc primele manifestări românești.

Dintr-o însemnare pe marginea unei psaltiri, se spune că la 1733 s-a edificat o capelă ortodoxă și o clopotniță pentru trei clopote. Așadar, comunitatea ortodoxă era bine organizată.

Capitolele referitoare la școlile și internatele românești din Beiuș sunt de certă însemnătate pentru cunoașterea realităților din învățământul românesc.

În anul 1828 a luat ființă Gimnaziul „Samuil Vulcan”, „puternic focar de cultură românească”. Gimanziul înființat de Samuil Vulcan purta inscripția: „Pro Juventute huius, provinciae” (pentru tinerimea acestei provincii).

Episcopul Mihai Pavel a înființat un internat, care și-a început activitatea în anul școlar 1891/1892. Acesta era destinat doar elevilor greco-catolici. Pentru a compensa acest lucru, factorii de decizie au inițiat demersuri pentru a fonda un internat ortodox de băieți. Acesta a fost inaugurat la 1 noiembrie 1899, de către episcopul Aradului, Iosif Goldiș.

Petru E. Papp a inclus informații despre aceste așezăminte culturale, precum și despre Școala Normală de învățătoare.

În continuare, autorul prezintă aspecte din timpul evenimentelor revoluționare ale anului 1848, în capitolul „Misiunea lui Dragoș”. Autorul îl pune într-o lumină favorabilă pe fostul deputat de Beiuș în parlamentul ungar. Totodată, exprimă anumite dubii în ceea ce privește capacitatea deputaților români din parlament de a fi reprezentat „adevărata pulzație de viață națională”. Semnalăm și faptul că autorul introduce în circuitul științific Cronica bisericii din Criștior, în care evocă întâmplări din anul 1848, unele referitoare și la trecerea lui Ioan Dragoș prin această localitate, în drumul său de la Vașcău spre Câmpeni și Abrud.

Despre perioada postpașoptistă afirmă următoarele: „În era absolutismului românii din Beiuș aveau o pleiadă frumoasă de intelectuali”.

Cărturarul consemnează o serie de detalii cu privire la Dieta de la Sibiu, din anul 1861. Ilustrează adresa trimisă, de românii din Beiuș, lui Emanuil Gojdu, prin care aceștia „își spun hotărât punctul lor de vedere politic”.

Descrie portretul deputaților de Beiuș între anii 1869-1896, cel mai renumit fiind, fără îndoială, Partenie Cosma, care „se manifestă ca o figură măreață și demn în luptele noastre naționale (…) Era de o vastă cultură și s-a manifestat pe toate terenele vieții publice …”.

Cărturarul își concentrează atenția și asupra mișcării memorandiste. În capitolul „Pasivitatea și urmările ei”, Petru E. Papp prezintă aspecte din activitatea cunoscutului memorandist beiușean Vasile Ignat, al cărui portret îl sintetizează în următoarele rânduri: „Figură impunătoare, inteligență pătrunzătoare, prin însușirile lui catoniene, prin calitățile lui mari de naționalist intransigent în vremurile acelea de grea cumpănă, fu steaua călăuzitoare a românilor din Bihor”.

Autorul și-a îndreptat atenția și asupra evenimentelor de la Academia de Drept din Oradea, unde „situația studenților români devenise insuportabilă”. În anul 1894, studentul Lucian Bolcaș, datorită atitudinii sale, a fost exmatriculat.

Autorul își începe acest capitol cu următoarea mărturisire: „Eram elev de liceu în Beiuș. În sufletul meu de copil se sălășluise o mare durere. Dacă ne plimbam prin oraș și vorbeam românește publicul maghiar ne brusca. O ură neesplicabilă clocotea în sânul tineretului, că numai are dreptul să vorbească în limba lui maternă”.

O parte considerabilă a cărții este dedicată omului politic, martirului dr. Ioan Ciordaș. Autorul prezintă originea familiei Ciurdariu, descrie starea apatică în care se afla Beiușul în momentul stabilirii viitorului lider al românilor sud-bihoreni în acest orășel: „căci ce era Beiușul, când se stabili aici dr. Ioan Ciordaș? Un orășel liniștit, apatic, cu intelectuali năcăjiți și dezorientați. Profesorii își păzeau pânea neagră croită de guvernele maghiare. … Politicește robiți și de puterea statului și de pasivitatea Comitetului Național … O stare dezolată! …”.

Memorialistul combate unele puncte de vedere ale cărturarului Constantin Pavel. Petru E. Papp considera că „felul de a fi a omului superior, care era dr. Ioan Ciordaș”, nu a fost înțeles de către unii comentatori.

Autorul reconstituie biografia militantului național dr. Ioan Ciordaș. Consemnează fapte reprezentative pentru cunoașterea activității politice, desfășurată de dr. Ioan Ciordaș, cu dinamism și energie. Relatează întâmplările din timpul alegerilor electorale din anul 1906, când dr. Ioan Ciordaș a candidat de deputat. A fost învins, prin fraudă electorală, de către contracandidatul său, Barta Ferencz.

În anul 1907 s-au desfășurat noi alegeri electorale, de această dată, candidat din partea românilor beiușeni fiind Vasile Lucaciu. Autorul inserează, în textul cărții, scrisoarea adresată locuitorilor beiușeni de către conducătorul politic, dr. Ioan Ciordaș.

A reprodus articolul Mărire Beiușului, apărut în ziarul Lupta, care marca victoria candidatului român Vasile Lucaciu.

Prezintă, de asemenea, întâmplările din timpul alegerilor din anul 1910.

Cărturarul beiușean relatează și împotrivirea autorităților la fondarea Reuniunii de cântări „Lira” din Beiuș, înființată în anul 1906.

Autorul are meritul de a face cunoscută și activitatea profesională a avocatului beiușean dr. Ioan Ciordaș. Prilej de a-și arăta măiestria în fața organelor de judecată a fost procesul în care a susținut apărarea propriului său tată, preotul Mihai Ciurdariu, condamnat de către autorități pentru atitudinea sa românească.

În capitolul Episcopia unită maghiară din Hajdu-Dorog, sunt evocate realitățile primejdioase în care se afla biserica greco-catolică, amenințată de crearea Episcopiei ungare de Hajdu-Dorog, care viza deznaționalizarea românilor prin limbă și biserică. Este reprodusă pledoaria integral a avocatului dr. Ioan Ciordaș, susținută în apărarea credincioșilor moftineni.

Expune, totodată și proiectul „ucigător de suflete” al contelui A. Apponyi, ministru al Instrucțiunii Publice, care punea în pericol școlile confesionale românești. „Legea lui Apponyi urmărea un plan infernal: nimicirea culturei românești prin școala maghiară …”.

Preoții și învățătorii, îndrumați de liderii politici au organizat adunări de protest în satele din depresiunea Beiușului, pentru a aduce la cunoștințăpublică planul guvernului ungar, de deznaționalizare a românilor.

Cărturarul abordează legătura dintre Ioan Ciordaș și presă, acesta fiind susținător al Tribunei, spre deosebire de Petru E. Papp, care era situat în jurul Românului. Preotul face următoarea remarcă: „Între „românistul” Ciordaș și între mine „tribunist” „înflăcărat”, cum mă numea, domnea un acord perfect de vederi asupra conducătorilor vieții noastre publice”.

Nu este ocolit nici sprijinul dat de Ioan Ciordaș tinerilor studenți.

Relatează despre modul în care Ioan Ciordaș percepea căsătoriile între străini.

Evocă și aspecte din viața particulară a militantului național dr. Ioan Ciordaș. Îl prezintă în postura de tată grijuliu și iubitor față de copii săi și de soț dedicat. Pentru a argumenta aceste situații, autorul a publicat o scrisoare a lui Ioan Ciordaș către soția sa, Viora.

De reținut sunt și referirile la personalitatea avocatului martir dr. Nicolae Bolcaș, asasinat, împreună cu dr. Ioan Ciordaș, în fatidica noapte de 3 spre 4 aprilie 1919.

Capitolele care oglindesc viața culturală din depresiunea Beiușului sunt următoarele: Persecutarea intelectualilor pentru cântarea românească; Dr. Ioan Ciordaș și Casinoul român; Șezătoarea lui Brediceanu, Teatrul românesc și despărțământul din Beiuș al Astrei; Reuniunea femeilor române din Beiuș și jur.

Cărturarul dedică un capitol din cartea sa Tipografiei și librăriei „Doina” din Beiuș. Această instituție a fost fondată cu scopul de a sprijini difuzarea cărților în popor.

În capitolul intitulat Înființarea Institutului de Credit și Economii „Drăganul”, sunt reconstituite unele aspecte din viața economică beiușeană, spre a cărei prosperitate a fost fondat institutul amintit.

Petru E. Papp consemnează informații utile cunoașterii activității sale. Acestea le găsim în capitolul Mangra în noua postură,în care se referă la conflictul dintre el și vicarul Vasile Mangra, pentru ocuparea funcției de protopop al Beiușului.

Capitolul Introducerea mea de protopop al Beiușului contribuie la creionarea unei priviri de ansamblu asupra stărilor de lucruri din însemnata cetate culturală românescă, în care autoritățile erau potrivnice drepturilor locuitorilor români.

În capitolul Pe timpul tratativelor lui Tisza cu românii, este descrisă starea de lucruri din anul 1914, când în satele din Bihor s-au organizat mai multe adunări populare, în care se solicita schimbarea legii electorale și dreptul la vot universal, măsuri de o reală însemnătate pentru românii aflați în cadrele monarhiei austro-ungare.

În cuprinsul cărții găsim și câteva pagini dedicate militantului național dr. Nicolae Bolcaș: „Vioi, fire deschisă … voință tare și stăpânit de frumoase sentimente românești”.

Un fragment din realitățile locale din timpul primului război mondial este realmente interesant: „În seara zilei de 15/28 august 1916 o pace binefăcătoare plutea asupra satului Pocola, unde păstoream atunci. … Și în seara aceia eu și cu soția mea, cuprinși de fiorul sfânt al unei nădejdi isbăvitoare ne plimbam pe străzile satului, lăudând pe Dumnezeu pentru mângăierea, ce o pogoară în sufletele noastre …

În tăcerea nopții se strecoară pe lângă noi o țărancă năcăjită, Florica Găvruța, despre soțul căreia nu mai știam dacă mai trăiește ori a murit în răsboiu, și ne șoptește:

Părinte! Țara românească azi a venit cu războiul contra noastră!

… Și mi s-a părut atunci, că cerul s-a deschis și coruri de îngeri vestesc desrobirea unui neam …”.

Capitolul Revoluția este reprezentativ pentru mișcarea națională a românilor bihoreni. Petru E. Papp reproduce în cartea sa procesul-verbal cu privire la adoptarea, în 12 octombrie 1918, a Declarației de independență a românilor din Banat, Crișana, Maramureș, Transilvania și Ungaria.

După ce se referă la momentele premergătoare Marii uniri de la 1 Decembrie 1918, atenția se fixează pe memorabila zi de1 Decembrie 1918. Recurge la memoria sa, de participant la evenimente. Descrie starea spirituală, entuziasmul și pericolul în care se aflau românii bihoreni. Relatează următoarele: „Drumul la Alba Iulia prin Salonta, Ciaba, Arad îl facem cu riscul vieții, cântând cântece naționale, deși în gări soldații unguri ne întâmpinau cu împușcături”.

La sfârșitul lunii ianuarie au descins în Beiuș trupele de secui, conduse de comandantul K. Verbőczy. Acestea au instaurat un adevărat „calvar” asupra depresiunii Beiușului.

Autorul face un serviciu istoriografiei prin publicarea proceselor-verbale din timpul ședințelor Comisiei executive ale Consiliului Național Român din Beiuș, Consiliului Național Maghiar și al Consiliului Muncitorimei.

Linia de armistițiu trasată greșit, a făcut ca Bihorul, împreună cu județe Sălaj, Arad și Satu Mare, să rămână în continuare sub ocupație străină. Abia în aprilie 1919 a intrat armata română care a eliberat și aceste teritorii românești.

În capitolul Bandele de ucigași și comunismul, autorul descrie teroarea instaurată de trupele de soldați unguri în țara Beiușului: „Verbőczy – care nume îl scriu de sâlă și îl pomenesc cu scârbă – își resfiră bandele sale pe teritoriul de la Beiuș la Vașcău. Satele noastre stau sub teroarea lor …”.

4 aprilie 1919 – Un alt capitol este dedicat reconstituirii împrejurărilor, din 4 aprilie 1919, când s-a produs marea pierdere a Beiușului, prin asasinarea bestială a omului politic dr. Ioan Ciordaș, de către trupele de secui.

Ioan Ciordaș nu admitea în nici un chip să se refugieze, deși știa că viața îi este în pericol.

Presimțind tragedia ce avea să se abată asupra Beiușului, Petru E. Papp îi spusese fruntașului bihorean:

„˗Noi nu o să ajungem în România mare!

˗ De ce ești neîncrezător? România își va estinde puterea asupra tuturor ținuturilor locuite de români, îi răspunse Ioan Ciordaș, asigurându-l că și Bihorul va fi întrupat României.

˗ De asta nu mă îndoiesc nici pe o clipă, dar eu mă refeream la tine, la mine și la alți intelectuali români, cari vom fi sacrificați înainte de a ni se împlini visul. E grozav gândul să mori cu zile, când armata română e numai la câțiva kilometri de la noi.

˗ Despre noi e vorba? Asta se prea poate! Eu simt, că sunt cu un picior în groapă – i-a răspuns Ciordaș – Dar întâmple-se ori și ce cu mine, bine că neamul va fi mântuit. Tu iarăși ai norocul că nu locuiești în Beiuș și astfel vei scăpa mai ușor, ca mine.

˗ De ce nu pleci și tu de acasă? Vezi, că toți stăruim să ne asculți!

˗ Dacă eu plec, ce va fi cu voi? Nu pot să vă las pradă în mâinile dușmanilor”.

Preotul evocă următoarele: „Credincioșii mei din Pocola își goleau casele și se pregăteau de refugiere. Eu treceam de la casă la casă, îmbărbătându-i și îndemnându-i să stea pe loc. N-are să se întâmple nimic din partea roșiilor, în cazul extrem, voi cădea eu jertfa”.

Petru E. Papp s-a refugiat la Drăgoteni.

Autorul dă dovadă de spirit critic și obiectivitate, susținut prin publicarea de documente însemnate, cum este, spre pildă, raportul întocmit de către Traian A. Pinteru cu privire la modul terifiant în care au fost uciși dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. Sunt pagini de groază, în care e evocată cruzimea cu care a fost luată viața martirilor beiușeni, în noaptea de 3 / 4 aprilie 1919.

În pagini întregi, cărturaul ilustrează durerea prilejuită de omorârea liderilor naționali ai românilor din sudul Bihorului: „Plângea cerul, plângeam noi toți, plângeau miile de țărani …”.

În continuare, autorul ne informează despre lucrările Marelui Sfat Național, proiectele de legi și noile reforme care se impuneau a fi adoptate.

În capitolulViața politică după înfăptuirea României-Mari(când, în două rânduri, a fost deputat în Parlamentul României) pot fi consultate unele realități demne de interes istoriografic.

Apropiat al lui Ioan Ciordaș, „camarad de luptă”, Petru E. Papp era profund intrigat de faptul că, deși trecuse un an de la asasinarea luptătorilor naționali dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș, asasinii nu au fost pedepsiți. Pentru a determina o acțiune juridică în acest sens, Petru E. Papp a adresat O interpelare în camera deputaților, la 6 martie 1920.

În capitolul Ce s-a făcut până acum pentru martirii din Beiuș?, Petru E. Papp descrie recunoștința adusă jertfei martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. „Din memoria lor se face un cult de propagare a ideii naționale pe cari ei au reprezentat-o cu atâta bărbăție în viață”.

Autorul își încheie lucrarea cu un capitol menit să contribuie la înălțarea unui Monumentului martirilor, în care prezintă apelul lansat pentru înălțarea unui monument în memoria martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, pentru realizarea căruia autorul a acționat cu dinamism și stăruință.

Cartea lui Petru E. Papp constituie o realizare editorială de o valoare incontestabilă, ea adăugându-se unei categorii de lucrări memorialistice apărute după primul război mondial, situându-se alături de o altă apariție de excepție, mai exact cartea Zile trăite a lui Roman R. Ciorogariu, apărută la Oradea. Remarcăm faptul că, pe lângă documentarea din izvoare inedite și presa timpului, autorul face apel și la propriile sale amintiri în legătură cu evenimentele pe care le relatează. Este tranșant și obiectiv în demersul său și contribuie, totodată, la afirmareaistoriografiei locale (cu informații inedite și valoroase pentru posteritate), care era destul de săracă în realizări în perioada interbelică.

VI.1.1. Aprecieri despre aceasta

O atare lucrare nu putea trece neobservată nici pentru cititori, nici pentru critici. Cartea s-a bucurat de o mare apreciere, beneficiind de referințe pozitive și de elogii aduse autorului. Critica vremii i-a acordat spații generoase și comentarii consistente, dintre care vom aminti unele fragmente în cele ce urmează.

În revista Societatea de mâine au fost publicate următoarele considerații, cu referire la cartea Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe:

„Nu este un tratat istoric-științific, care să ne trimeată la o minuțioasă bibliografie de subsol și să fie încărcată de texte documentare greoaie, ci o foarte atrăgătoare colecție de crâmpeie, însă perfect conexată, astfel că ele pot să închege armonic fizionomia unei epoci. Nota dominantă a volumului acestuia de aproape 300 de pagini este spontaneitatea și verva criticismului care examinează orice problemă. E atât de curgător și de românesc stilul preotului Petre Papp, încât nu-ți vine a crede că este vorba de un intelectual de la frontiera vestică, unde limbajul nostru este împestrițat de ungurisme și greoi. Dar Petre Papp a fost redactor la Tribuna, unde româneasca era limpede, stilul nostru literar era desăvârșit. Deci dl Petre Papp deține ușurința de expresie și dovedește îndemânarea observațiilor de gazetar. Luptele politice de pe vremuri sunt prinse în coloritul lor specific. Scriitorul stă sus, deasupra considerațiilor confesionale. Știe să desprindă relieful cel mai potrivit al situațiilor. Nemuritorul merit al cărții, este fără îndoială conturarea desăvârșită a personalității martirului dr. Ioan Ciordaș: nimeni n-a putut ști până azi care este partea de covârșitoare contribuție a acestei figuri la progresul politic, economic și cultural acolo în Bihor. Sunt pagini de multă emoție și care trebuiau scrise. În cunoașterea Bihorului volumul dlui Petru E. Papp este o carte de căpătâiu … însemnările dlui Petru E. Papp sunt scumpe pietre de mozaic cari fixează statornic înfățișările trecutului beiușean și bihorean”.

Redăm, de asemenea, și alte comentarii despre conținutul acestei cărți și autorul ei:

„Am anunțat eri că a apărut în editura tipografiei „Doina” o carte de cel mai palpitant interes pentru cei care voiesc să cunoască trecutul vechiului și gloriosului cuib românesc, care este Beiușul.

Munca migăloasă a autorului merită toată recunoștința. D-sa a adunat toate datele privitoare la trecutul românesc în acest oraș, dând un mănunchiu de fapte ce merită să fie cunoscute de toată suflarea românească.

Cea mai impresionantă parte a cărții este povestirea tragediei martirului național dr. Ioan Ciordaș, schingiuit, apoi ucis mișelește de secui în anul 1919.

Cartea este foarte potrivită pentru trezirea sentimentului național. O recomandăm călduros tuturor. Se vinde în scopul unui monument martirilor dr. I. Ciordaș și dr. N. Bolcaș”.

În ziarulTribuna(din Oradea) a fost, de asemenea, recenzată cartea lui Petru E. Papp în termeni elogioși: „La Doina a apărut cartea care împlinește o modestă datorie a lui Petru E. Papp. Este o oglindă fidelă a luptelor din acest orășel al Bihorului, cu trecutul său care se întinde până la stăpânirea lui Menumorut. Manifestațiile acestui orășel care a cuprins în sine luptele noastre culturale și naționale, a creiat din Beiuș o citadelă românească din care generații nenumărate s-au adăpat la cultura sufletească, și s-au oțelit pentru apărarea drepturilor noastre naționale.

Autorul rectifică unele critici ale vieții și activității publice a beiușenilor, pe lângă că arată puterea adevărată a acelora, care prin prevederea lor politică au făcut din Beiuș un puternic focar de cultură românească în care au găsit oblăduire toată tinerimea acestei provincii în școlile ridicate și susținute cu spiritul de jertfă al martirilor noștri înaintași. Trece în revistă activitatea respectiv misiunea deputatului … Dragoș, care a avut un sfârșit atât de tragic în revoluția din anul 1848. Se dovedește că aici legea noastră românească a fost întotdeauna o forță puternică, care nu a putut fi răpusă de influența vremurilor atâtor secole de-a rândul. De la 1848 încoace ne înșiră autorul figurile lui Gojdu, al deputatului Ioan Papp al Beiușului: Ne arată figura mare a lui Partenie Cosma, care de aci a plecat spre un drum mai larg, mai departe, ne oprim la advocatul Vasile Ignat, în a cărei față a sosit dr. Ioan Ciordaș, cel mai luminat intelectual al acestui ținut, și care împreună cu Nicolae Bolcaș a căzut jertfă martirajului național. Persecutarea intelectualilor din Beiuș pentru cântarea românească, pentru sufletul lor, pentru lupta contra legilor infernale, cari tindeau spre nimicirea instituțiilor noastre, a școlilor românești din Beiuș, este o istorie luminată, ordonată în cuvinte pline de entuziasm din partea autorului, care îndeosebi în deceniile din urmă a fost nu numai martor ocular, dar și părtaș la luptele îndârjite.

Se evidențiază din opera care trebuie să o cetească toți cari se interesează de istoria românismului de la margine, că oricâte zăgazuri meschine s-au pus în calea dezvoltării culturale și naționale a acestui orășel, intelectualii în frunte cu episcopii au știut să se concentreze, să facă să dispară orice deosebire de confesionalism, și cu toții împreună au găsit adăpost sub inima caldă a acelora, cari nu au avut alt scop în viață, decât, ca Beiușul să rămână o rezervă puternică a noastră, față de expansiunea care pornise de pe șesul Ungariei peste Oradea spre Beiuș, la munții Apuseni căutând să spargă unitatea noastră națională. Autorul cu argumente admirabile arată că inamicul trebuie să fie învins, fiindcă pornise lupta cu nelegiuiri și asasinate.

Înființarea la Beiuș a tipografiei „Doina”, a Reuniunei de cântări „Lira”, a Reuniunii Femeilor, a Băncii „Drăganul”, a Școalei de Fete, luptele date cu succes, demonstrate în cartea dlui Petru E. Papp sunt tot atâtea pagini luminate care vor servi ca un adaus prețios și ca o contribuție cinstită la trecutul neamului nostru din aceste ținuturi. …”.

Despre cartea lui Petru e. Papp apar, în Legea Românească, următoarele aprecieri: „Cartea păr. protopop Petru E. Papp a apărut cu cu prilejul centenarului liceului gr. catolic din Beiuș ca un omagiu adus acelora cari s-au sbuciumat în trecut pentru trezirea și păstrarea conștiinței naționale românești în ținutul cel mai apăsat de obida vremurilor apuse. Cu adevărat pagini de glorie și de jertfe, menite să treziască în sufletele pornite azi spre abrutizare nobile îndemnuri. Cum, de asemenea îndemnuri are azi nevoie toată lumea în această țară, cartea părintelui protopop Papp, dând atari îndemnuri se recomandă însă tuturora”.

Ion Clopoțel publică o scurtă recenzie a cărții, mărturisindu-și satisfacția parcurgerii rândurilor acesteia și adaugă și câteva comentarii demne de interes la adresa părintelui Petru E. Papp:

„Răsfoiesc a treia sau a patra oară cartea Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe, de publicistul bihorean Petru E. Papp, și cu acelaș nesaț îi voi frunzări foile oridecâteori mă va stăpâni dorința de a fi mai aproape de inima acelei regiuni străbătute de mine acum un an pentru a surprinde tainele complexului ei social. Ce mă atrage, ce imbold îmi strecoară în suflet această carte? Eu cred că numai sinceritatea cu care a fost scrisă. Cartea lui Petru E. Papp este ca o profesiune de credință. E atâta efuziune sufletească și atâta elan în cele aproape 300 pagini încât un simțământ copleșitor de umană simpatie mă învăluie de câte ori ochii o disting în raftul bibliotecii.

… Bihorul n-a fost un întunecat colț de țară, în care să nu se fi aprins nici un opaiț, ci în raza timpului au strălucit flăcările unor inteligențe superioare, perfect conștiente de datoria istorică a românismului.

D. Petre E. Papp a fost redactor la Tribuna. Exercițiul cotidian al ziarismului i-a dat deprinderea ageră a despicării evenimentelor pentru a le desprinde fondul. Paginile cărții sunt paginile neastâmpărului ziaristic, colorat și plin de vervă, personal și tăios. Este maniera specifică a gazetarului care fuge de povara argumentelor savante și se grăbește să dea relief, să învie figuri în carne și oase. Vor fi atâtea detalii personale ale eroilor, cari nu numai că nu sunt de prisos, dar ajută să-i pui în scenă și să-i faci să umble în fața ochilor, cât mai în conformitate cu firea lor și cu ambianța morală.

Autorul a fost chinuit de o nerăbdare, de a face dreptate unei figuri, care a stat în rândul dintâi al luptătorilor și a înfipt de atâtea ori steagul pe meterezele adversarilor: dr. Ioan Ciordaș. De la 1900 încoace cronica Beiușului vorbește neîncetat despre inițiativele și spiritul robust de creere al lui Ciordaș … Cine ar fi presupus înainte de pioasa carte care a reparat o mare lacună în cultura și politica românească, acum cât de mari sunt meritele luptătorului dr. Ioan Ciordaș și ce-i datorăm?

…Monumentul încă nu s-a ridicat. Cartea lui Petru E. Papp este un apel la conștiința bunilor români, ca să grăbească înălțarea monumentului prin obolul lor. Este chiar un strigăt de a-și da seama toți câți locuiesc în cuprinsul actualelor hotare că frontiera e trasă prin inima celor doi martiri îngropați de vii în satul Lunca.

Relev cuprinsul cărții pentru a contribui la deșteptarea conștiinței generale îndatorate, a zori înălțarea monumentului celor doi eroi.

Cartea protopopului Petru E. Papp este un imn de slavă pentru cei zidiți de vii în zidul României Mari și o chemare la îndeplinirea unui act de pietate”.

Este evident faptul că Petru E. Papp a elaborat o carte de certă valoare informativ-documentară, care a beneficiat – pe bună dreptate – de o salutară publicitate. De altfel, receptivitatea publică de care s-a bucurat aceasta poate fi echivalată numai cu cea a dr.-lui Constantin Pavel despre școlile din Beiuș, o altă lucrare de referință, care ilustrează faptul că se înfiripase deja o istoriografie bihoreană, ilustrată strălucit și de cartea lui Teodor Neș (Oameni din Bihor).

VI. 2.Cartea de rugăciuni (1915)

În perioada în care Petru E. Papp era preot la Pocola, preocupările sale nu au fost legate numai de zidirea bisericii și slujirea preoțească, ci descoperim în sfera activităților sale spirituale dorința de a-i apropia pe oameni, prin diverse mijloace, de Dumnezeu. El consideră că este oportun și eficient, în acest sens, să editeze o carte de rugăciuni, accesibilă tuturor credincioșilor, care să faciliteze „convorbirea omului cu Dumnezeu”. Nu este deloc de neglijat acest aspect, pentru că, în general, alcătuirea unei cărți de rugăciuni este apanajul ierarhilor bisericii, iar pentru un preot mirean, dintr-o mică parohie de țară, constituie realmente o realizare meritorie.

În ziarul Biserica și școala, Moise Popoviciu face cunoscută Cartea de rugăciuni, scrisă de părintele Petru E. Papp, care s-a bucurat de multă atenție, fiind tipărită și distribuită în biserici, cu aprobarea și binecuvântarea episcopului arădan Ioan I. Papp.

Cărturarul Moise Popoviciu consideră că este una dintre cele mai bune și foarte potrivită pentru dezvoltarea sentimentului religios al creștinilor atât de la orașe, cât și de la sate, având totodată și menirea de a-i deturna pe creștini de la citirea unor cărți de reclamă și fără nici o aprobare arhierească, apărute prin diferite tipografii străine.

Preotul din Pocola a întocmit această carte în așa fel, încât ea să servească de un „bun și nedespărțit tovarăș pentru oricare creștin care caută să-și mântuiască sufletul”.

Iată ce afirmă, de altfel, în cuvântul adresat „cătră cucernicii creștini”, autorul cărții: „Împrejurarea, că nu găsesc o carte de rugăciuni care să fie potrivită fie nu numai pentru inteligența noastră evlavioasă, ci și pentru tinerimea studioasă și țărănimea cucernică, m'a îndemnat, să întocmesc cartea de rugăciuni de față. Socot, că nu va fi nici o pagubă, dacă cu o carte om avea mai mult în care să-și găsească creștinul mângâierea pentru sufletul său pus la nenumărate ispite(…) Cartea de față nu va cuprinde rugăciuni prea multe pentru una și aceeași datorință. Ea se va mărgini să împretinească pe bunul creștin cu datoriile sale creștinești și cu rugăciuni absolut de lipsă la orice întâmplare și la orice împrejurare”.

Autorul mai face aluzie și la fenomenul sectelor religioase, înțelegând de aici că această carte de rugăciuni s-a vrut a fi și un element de contracarare a expansiunii mijloacelor de propagandă sectaristă, care era tot mai pregnantă în rândul comunităților ortodoxe. El susține, așadar, că dușmanii religiei creștine se înmulțesc și nouă ni se impune datoria să desvoltăm o activitate cât de întinsă, ca acești dușmani să nu se poată apropia de sufletul nevinovat al creștinului. Un mijloc de apărare îl găsesc în răspândirea cărților de cult.

Totodată, Petru E. Papp ne dovedește faptul că este bine informat și racordat la realitățile din țările vecine, arătând că „așa se face aceasta la popoarele mai înaintate în cultură și așa trebue să fie și la poporul nostru”. El găsește modele în cultura creștină a popoarelor europene, pe care le consideră mijloace oportune, bune de aplicat în aria defensivă a bisericii față de metodele invazive ale sectarismului. Nu rămâne, deci, imun la pericolele care ar putea contamina sau denatura spiritualitatea românească ortodoxă din comunitățile bihorene, ci caută soluții și se implică activ în păstrarea nealterată a credinței strămoșești.

De asemenea, autorul mai dezvăluie și un alt scop pentru care dorește să valorifice această carte. Pe lângă zidirea bisericii, o altă prioritate în activitatea sa de paroh în Pocola era și menținerea existenței școlii confesionale. Constituirea unui fond din vânzarea cărților de rugăciune era o bună oportunitate în acest scop, dar în același timp și o necesitate. Cu banii adunați se întrevedea posibilitatea de a întreține material școala confesională, de care avea nevoie comunitatea. Justificând acest fapt, parohul afirmă: „Biserica este mama și ocrotitoarea școalei. Deci m'am gândit că dând în mâna oricărui creștin o carte de rugăciuni ieftină și bună, din profitul curat să pui baza unui fond, fie el cât de modest, ca să pot susținea școala confesională ortodoxă din parohia mea, ridicată cu multă jertfă”.

Cartea este alcătuită din 280 de pagini și are două părți. În cea dintâi sunt cuprinse rugăciunile de dimineața, seara, pentru morți, pentru săptămână, la liturghie, la spovedanie, înainte și după cuminecătură, precum și învățătură de pregătire foarte folositoare pentru cel ce merge la spovedanie, rugăciuni la diferite trebuințe și împrejurări.

Cea de-a doua parte cuprinde cântări bisericești, începând cu vecernia de sâmbăta, utrenia, catavasiile obișnuite, troparele, stihoavnele și condacele glasurilor, catavasiile nașterii Domnului, a Botezului și a Învierii.

Moise Popoviciu recomandă cartea „cuminecătorilor de la sate, intelectualilor și tuturor creștinilor noștri”.

VI. 3. Legături sufletești dintre Beiuș și Sibiu (1937)

În lucrarea Legături sufletești dintre Beiuș și Sibiu, apărută în anul 1937, preotul cărturar Petru E. Papp reconstituie momente de o certă semnificație din viața lui Partenie Cosma și a soției sale, Veturia Lapedatu. Aceștia au locuit o perioadă de timp la Beiuș, după care s-au mutat la Sibiu. Autorul ne arată cum au legat ei sufletește aceste două orașe, cum au dus cu ei în Sibiu atmosfera adânc religioasă și națională a Beiușului și cum s-a răsfrânt activitatea lor asupra neamului românesc.

Prefațând această lucrare și justificând faptul că motivul principal al apariției acestei broșuri este împlinirea a o sută de ani de la nașterea lui Partenie Cosma, autorul afirmă: ”Cum de mult mă preocupa gândul să public și eu unele lucruri și fapte, ce privesc viața și activitatea acestor două figuri marcante ale Beiușului, era firesc ca articolul cerut să aibă o estenziune mai mare (…) De aceia am socotit să-l scot în broșura de față, aducând și eu o modestă contribuție la cunoașterea vieții lor. Și aceasta și din motivul, că la 12 Februarie din 1937 se împlinesc o sută de ani dela nașterea lui Partenie Cosma”.

În cuprinsul lucrării, autorul pune în evidență contribuția lui Partenie Cosma la viața politică, economică și religioasă a românilor ardeleni și în aceeași măsură și faptul că Veturia Lapedatu, fiica protopopului Vasile Papp din Beiuș, și-a manifestat din tinerețe dragostea pentru cultură și a promovat aceste valori.

Cartea protopopului beiușean, nu doar se remarcă prin evocarea clară, vioaie și însuflețită a acestor două figuri bihorene, a căror muncă s-a manifestat în interesul bisericii și al neamului, dar scoate la lumină și o serie de trăiri proprii interioare ale autorului și mari așteptări legate de ortodoxia românilor din Beiuș. Exprimând năzuințele sale și ale comunității Petru E. Papp consemnează: ”Iar după ce în căzărmile sub construcție se va așeza armata apărătoare de hotare, se va realiza și vechea dorință, pogorându-ne din deal, unde ne-a împins vitregia vremurilor, și în centrul orașului vom clădi catedrala ortodoxiei nebiruite, ca un simbol, că Dumnezeu ajută pe cei ce au știut să rabde ocări, bătăi, temniță și moarte pentru religia Lui. Căci ortodoxia este biserica lui Hristos pe pământ.”

În aceeași notă de afirmare a valorilor clasei intelectuale beiușene, autorul dorește să se asigure că lasă posterității informații de o reală valoare istorică despre personalitățile locale care s-au afirmat în vremuri vitrege pentru națiunea română din fostul imperiu dualist. În scrierile lui, protopopul beiușean aprofundează ideea că elitele intelectuale bihorene au contribuit decisiv la păstrarea identității naționale și religioase, precum și la realizarea marelui ideal al unității naționale și implicit la cultivarea valorilor culturale și bisericești. În această idee, autorul scrie: „Am zăbovit stăruitor asupra acestui mediu de seninătate, lumină și căldură, pentru a evidenția de ce intelectualii din Beiuș, fie că au rămas în orașul lor natal, fie că soarta i-a mânat în alte parte – s’au dovedit neobosiți luptători și vrednici bărbați ai vieții sociale, culturale și bisericești.”

VI. 4. Calendarul Bihorului

Din inițiativa cărturarului și publicistului Petru E. Papp a apărut, în perioada 1921-1927, sub forma unei cărți, Calendarul Bihorului. Periodicul avea o apariție anuală. În cuprinsul său găsim calendarul creștin ortodox pe anul respectiv, informații referitoare la sărbătorile religioase de peste an.

O parte era rezervată literaturii: nuvele, schițe, scurte povestiri morale, poezii, folclor, evocări etc.

Printre semnatarii acestor materiale se numără: dr. Constantin Pavel, Vasile Sala, Viora din Bihor, Petru E. Papp, Doina Delacriș, Alexandru Munteanu și Isaia Marele.

În partea finală, cititorii erau informați asupra celorlalte publicații apărute în județ, uneori semnalându-se și cele mai valoroase materiale.

VI. 5. Redactor la ziarul „Beiușul”

În anul 1921 apărea primul număr al periodicului „Beiușul” ca organ de propagandă culturală. Acest săptămânal a apărut în două serii: seria I (perioada anilor 1921-1930) și seria a II-a (între anii 1942-1945).

Seria I a debutat la 1 iunie 1921, cu precizarea că este „un ziar de propagandă națională”.

În 1928, cu profundă mâhnire, Petru E. Papp conchide următoarele: „Cum însă ziarul din organ de propagandă culturală se ocupă tot mai pronunțat de politica de partid, condeele se răriră, iar eu, părăsind redacția la 1925, pentru totdeauna, cu regretul că mă despart de un organ de publicitate, ce putea fi pe deplin îndreptățit să dăinuiască”.

A doua serie conține 130 de numere. Majoritatea articolelor au tematică istorică.

Cercetătorul Gavril Hădăreanu sintetizează direcțiile ziarului Beiușul: hotarele etnice; unitatea românească peste vremi și peste granițe; figuri bihorene și jertfele Unirii.

Lui Petru E. Papp i-a revenit sarcina de a relua seria „figurilor bihorene”. Interesul părintelui pentru consemnarea în scris a evenimentelor majore din istoria țării Beiușului, cu accent pe contribuția personalităților care au luptat pentru apărarea ființei naționale, reiese și din răspunsul pe care l-a dat, când a fost întrebat de ce este atât de preocupat de trecut: „Sunt și eu al trecutului și trecutul se uită așa de repede. Eu îl reîmprospătez, pentru frumusețea lui, pentru duioșia și amintirile plăcute ce mă leagă de el”.

În anul 1944, la împlinirea unui sfert de secol de la transformarea depresiunii beiușene într-o „Golgotă” a Bihariei, Petru E. Papp a publicat articolul: Martirii din Valea Crișului Negru, citând pe: morarul Moise Grec din Hotar, Ioan Pelle și Ilie Cismaș din Câmpanii de Sus, Pele Atanasie din Câmpanii de Jos, Sofron Baicu, Teodor Pele, Maxim Zoica și Sandra Zoica din Sighiștel, Stoița Ștefan din Sohodol de Vașcău, Rădac Vasile din Câmp, Toma Petrișor și Tulvan Gheorghe din Săliște de Vașcău, Gheorghe Pălcuț din Finiș, cei 12 bărbați și femei împușcați la Sighiștel, dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. „Cuvine-se dar, ca din acest trist și dureros prilej să ne examinăm conștiințele, să ne controlăm faptele și să ne cântărim privirile spre a ne convinge întrucât ne arătăm vrednici urmași ai martirilor sus-pomeniți și ai tuturor celor ce și-au sacrificat viața pentru întruparea visului nostru național … Fiți una români! E ceasul redobândirii a tot ceea ce am pierdut”.

Petru E. Papp a prefațat cartea Jertfa românilor din valea Beiușului pentru întregirea neamului, scrisă de Corneliu Mezea. În cuvântul său introductiv, Petru E. Papp își face cunoscută dorința sa de a edita o revistă lunară, care să conțină lucruri și fapte, oameni și locuri, care au legătură cu trecutul acestui oraș și ținut. Un imbold în acest sens îl constituia multitudinea documentelor, a însemnărilor resfirate prin nenumărate cărți bisericești, de o importanță deosebită pentru istoriografia românilor din Bihor, dar neutilizate și necunoscute la acea vreme de istoricii noștri.

Cu amărăciune, autorul constată că „Folclorul țăranului român de aici începe să dispară, deodată cu dispariția pădurilor și codrilor falnici de altă dată.

Datinile și obiceiurile de la sărbători, nunți, botezuri și alte prilejuri, atât de caracteristice, se împuținează și ele.

Portul frumos, cu care ne-am mândrit și pentru care am și suferit, e înlocuit în multe sate cu straie nemțești, cumpărate pe bani scumpi din prăvălii și târguri”.

Petru E. Papp considera necesară„întocmirea biografiilor” unor personalități de recunoscut prestigiu pe teren bisericesc, național și cultural. Consideră, totodată, că este presantă elaborarea monografiilor unor comune și sate.

Autorul regretă moartea prea timpurie a distinsului profesor și scriitor dr. Constantin Pavel, care a adus mari și prețioase servicii cauzei românești.

Datorită faptului că era lipsit de mijloace financiare, Petru E. Papp a fost nevoit să abandoneze editarea unei reviste locale. S-a limitat la realizarea ideii, sugerată de prof. Cornel Mezea, de a tipări, după împrejurări și mijloace, sub titlul „Biblioteca Beiușului”, broșuri privitoare la întreaga noastră viață românească.

Primul număr e consacrat lucrării prof. Cornel Mezea, care cuprinde în pagini mișcătoare viața și moartea, pentru idealul național, a martirilor din valea Crișului Negru.

VI. 6. Articole și studii publicate în presa vremii

VI.6.1. Despre Teodor V. Păcățian

Sub pseudonimul Senin, Petru E. Papp a publicat un material în care elogiază personalitatea cărturarului Teodor V. Păcățian. Motivează scrierea acestui material în felul următor: „Am scris acest articol din pietate față de distinsul ziarist al neamului, și am semnat cu iscălitura din tinerețe, și l-am scris când eram fericit, și vesel, adică înainte de catastrofa venită peste mine, prin moartea neuitatei și scumpei mele soții, după care plâng neîncetat”.

Cunoscută personalitate, Teodor V. Păcățian a trecut în neființă la Cluj, după o viață trăită în slujba neamului. Teodor V. Păcățian a colaborat la revista orădeană Familia și Telegraful Român(unde a fost redactor multă vreme),Tribuna lui Slavici și alte ziare românești.

Autorul relevă opiniei publice personalitatea lui Teodor V. Păcățian. Consemnează că scrisul lui era cald, convingător, pătruns de o înaltă valoare morală și națională.

Îl caracterizează ca fiind om în judecată, demn în atitudine, prietenos din cale afară cu semenii săi, dar mai ales cu cei ce se îndeletniceau cu slova românească. Până la unirea națională erau puțini la număr gazetarii români, căci soarta lor era amară și împreunată cu mari primejdii.

Dar se simțea la el acasă, când stătea singur în camera lui de lucru, unde sta de vorbă cu trecutul nostru nesfârșit de dureros.

Din însărcinarea președintelui Comitetului național român din Ungaria, dr. Ioan Raț, Teodor V. Păcățian a strâns documentele privitoare la mișcarea românilor ardeleni pentru afirmarea și revendicarea drepturilor lor naționale.

Autorul afirmă că, în această carte, se reflectă „trecutul nostru politic de un secol și mai bine încoace, cu suișurile și pogorâșurile lui. Acolo sunt țările din 1848, luptele aleșilor noștri din dieta și casa magnaților din Budapesta. sunt scrise cu litere de foc toate suferințele, umilirile, ce le-am îndurat de la o stăpânire haină și fără scrupule morale.

Cu drept cuvânt, opera lui Teodor V. Păcățian merită titlul ce-l poartă de Cartea de Aur a neamului românesc din Ardeal, scrise în opt volume și în mii de pagini.

Ea ne-a învățat cum să ne iubim neamul, cum să cinstim trecutul și ne-a pregătit pentru înfăptuirea idealului național.

Pentru ea autorul a cunoscut temnițele ungurești de la Seghedin.

„Dacă aș fi om bogat, m-aș socoti că săvârșesc cea mai onorabilă faptă românească editând această Carte de Aur în mii de exemplare și să o dau, alături de Biblie, în mâinile studenților români, ca să-și făurească un suflet sănătos, viguros, iubitor de neam și lege, cinstitor, așa cum l-au avut înaintașii și să nu mai caute a rupe cu trecutul și a disprețui pe bătrânii și luptătorii de altă dată”, consemnează Petru E. Papp.

Făcând legătură cu trecerea nordului Transilvaniei sub ocupația Ungariei horthyste prin nedreptul dictat de la Viena, autorul adresează întrebarea retorică: „De ce-ai rămas badea Teodor Păcățian în Clujul, ce a deschis o rană adâncă în sufletul nostru? Poate te-ai crezut în drept să aduni iarăși alte documente, cari să vestească calvarul și mucenicia unui popor din nou robit?

Da, ai rămas ca și din mormânt să protestezi contra siluirii conștiinții și pentru drepturile de libertate ale fraților subjugați și trupul tău trudit nu se va liniști până când Ardealul întreg nu va fi iarăși numai al nostru, așa după cum o cere sfânta dreptate”.

VI.6.2. O modestă părere (1904)

Luând contactul direct cu modul cum sunt păstrate și făcute cunoscute izvoarele documentare, Moise Popoviciu era pe deplin autorizat ca să se pronunțe în această chestiune. A avut un asemenea prilej, în anul 1904, când un „teolog” (student la Teologie, în Arad) cu perspective „frumoase” de evoluție, mai concret, Petru E. Papp, a publicat în periodicul Biserica și școala un articol cu titlul: O modestă părere, în care și-a exprimat opiniile în legătură cu „chestia monografiilor”.

Preotul din Pocola este de părere că o măsură necesară, pentru a remedia unele lacune din monografiile parohiale, ar putea fi publicareaîn paginile unor periodice a titlurilor cărților și manuscriselor din arhivele bisericilor și, totodată, introducerea unui „ziar”, în care să „se indice evenimentele mai însemnate, prin care a trecut biserica”.

Cu referire la această măsură, Moise Popoviciu afirmă că ea s-a mai practicat și până acum și a fost utilă, în mare parte, pentru conservarea obiectelor cu valoare istorică din biserici. Dar, se întreba M. Popoviciu: „Cine ne poate garanta că, prin acest mijloc, s-ar putea conserva și pe viitor, măcar o parte din actele și documentele vechi?

Oare cei cari până acum n-au dat dovadă nici de cea mai mică dragoste pentru istoria bisericească, vor avea ei această dragoste în viitor? Își vor lua ei oare – nesiliți de nimeni – măcar atâta osteneală ca să aducă la cunoștința celor ce au darul de a se ocupa cu acesteaexistența unui ori altui document și act vechiu, ce s-ar afla în bisericile lor?”.

Conștient de ceea ce se putea întâmpla în viitor, Moise Popoviciu avertiza: „trebuie să ținem cont și de împrejurarea că timpul are dinți, el mistuie chiar și cetăți zidite din piatră și var, dar apoi să nu mistuie niște hârtii aruncate – în multe locuri – ca pe ce nu-ți trebuie.

Aceea dar, ce astăzi avem, mâne poate nu vom mai avea și, în zadar, am tot accepta să se aducă la cunoștința celor ce vreau să se ocupe cu eruarea (cercetarea – n.n.) actelor, documentelor și a cărților vechi”.

În legătură cu cea de-a douapropunere făcută de Petru E. Papp, de a fi introdusă în parohie practica scrierii unui „ziar” (cu cele mai importante evenimente), aceasta exista deja și a fost experimentată – sub formă de Cronică – de câțiva învățători, precum Valeriu (din Ecica Română) și Magdu. Chiar și Moise Popoviciu, după exemplul celor doi, are o asemenea Cronică, la parohia sa, în care a „inclus … tot ce a putut erua și constata la biserica și școala din parohia” satului Seghiște.

Remarcând faptul că, până atunci (în 1904), acest „mijloc” (al completării unor Cronici) este „lăsat la buna plăcere a preoțimei”, Moise Popoviciu mărturisește totodată următoarele:

„Eu, de când am primit misiunea de păstor sufletesc, între alte chestii de natură urgentă, m-am preocupat necontenit și de chestia monografiilor bisericești. Și că, în adevăr, pătruns am fost de această chestie, o dovedește împrejurarea că am și făcut monografia comunelor mele parohiale Seghiște și Hârsești, încă de mult. Aceste monografii le-am predat la redacțiunea ziarului Tribuna Poporului, în care doriam să le publice …, unde se află și acum … Cum au fost lucrate aceste monografii, bine ori rău, e treaba criticei. Eu mă simțesc îndestulit, că am putut mântui ceva”.

Preotul Moise Popoviciu era de părere că, pentru a stimula activitatea respectivă, ar fi necesar ca „autoritățile noastre” să oblige „întreaga preoțime ca să facă monografia tuturor parohiilor!”.

Chiar și în sinodul eparhial din 1904 s-a făcut o propunere „în chestia monografiilor”, dar acesta a decis ca să o „transpună” celor două Consistorii (de la Arad și Oradea), spre soluționare. Moise Popoviciu conchide că, în acest fel, problema amintită o „trecem alăturea, din lipsă că n-avem preoți capabili spre aceasta”. El declară că nu subscrie la un astfel „de atestat de pauperitate spirituală – prin care întreaga preoțime să fie decretată incapabilă pentru o atare muncă spirituală”. Dimpotrivă, cel puțin o treime din aceasta este „capabilă a mai lucra la câte ceva …, ar fi în stare și de prelucrarea unei monografii”.

Pentru a nu fi abandonată ideea strângerii de material pentru invocatele monografii, M. Popoviciu lansează o propunere interesantă și anume, aceea ca autoritățile ecleziastice să dispună transmiterea la fiecare parohie a unor „blanchete tipărite”, care să conțină întrebări adecvate conceperii unor studii monografice, la care „trebuie să răspundă toți preoții”. În felul acesta, blanchetele completate vor fi păstrate în arhivele parohiilor, iar când se va pune „chestiunea” monografiilor sau cea a elaborării unei lucrări de istoria diecezei, să fie valorificate sub raport documentar.

Preotul Moise Popovici a fost entuziasmat să vadă că “tânărul teolog Petru E. Papp (…) e pătruns pe deplin de datorințele ce incumbă unui adevărat păstor sufletesc. Și e bine, ca astfel de tânări să fie sprijiniți, spre a putea măcar în parochii bunișoare, dacă nu chiar în celea de tot bune, ca în vieață să se poată dedica cu totul muncei spirituale”.

VI.6.3. Voci din Beiuș (1912)

În acest material autorul aduce la cunoștința publicului faptul că banca “Drăganul” a sprijinit edificarea școlii de fete: “Urmează acum, ca toate fetițele, câte se vor părânda la această școală, din generațiune în generațiune, să pomenească cu evlavie, numele tuturor făcătorilor de bine, cari le-au dat lăcaș și adăpost pentru împodobirea sufletului lor gingaș și nevinovat, ca frumoase învățături de dragoste, cătră limbă, neam și patrie”.

În acest sens, amintește de „ilustrul domn” Vasile Stroescu, care “și-a revărsat din belșug darul său peste sufletele lor în forma cea mai desăvârșită a dragostei creștinești”.

Pe cât de simțitoare era îngrijirea de micile vlăstare, tot așa de necesară eră și o nouă îndrumare a educației elevelor care erau adăpostite în internatul ortodox din Beiuș. Datorită faptului că de mulți ani Internatul diecezan gr.-or. nu avea un director stabil, căci “fiecare nou stăpân, după un an de muncă, nu se mai ispitea să rămână și anul viitor”, internatul a suferit mult, dar a suferit și educația tinerimei.

Lucrurile aveau să se schimbe odată cu atribuirea postului de catichet părintelui asesor consistorial, Moise Popoviciu. Despre acesta, Petru E. Papp scrie că „face parte dintre cei mai sârguincioși bărbați din Bihorul nostru, care s'a ocupat cu istoriografia. A fost odată și un bun predicator. Prin el reînviă vremurile, când în biserica noastră se făcea o bogată educație religioasă prin nenumărate predici edificatoare”.

La internat, postul de rector l-a ocupat un alt harnic preot, Ioan Popa, din Câmpani.

Autorul conchide: “Pentru educația tinerimei, deci avem două puteri noi, bune, și nutrim nădejdea, că veneratul Consistor a făcut cea mai nimerită alegere, trimițându-i în mijlocul nostru”.

VI.6.4. Apostolat de vacanță (1912)

În articolul Apostolat de vacanță, Petru E. Papp relatează întâmplări trăite în vara anului 1912, în stațiunea balneară de la Sovata.

Modul în care își începe istorisirea este reprezentativ pentru figura cunoscutului preot:„Oriunde merg, oriunde mă găsesc caut, mai presus de toate, să cunosc viața sub aspectul creștinesc”.

Pentru Marlus Sturza, medicul stațiunei, nu are decât cuvinte de laudă: „Acest distins medic, fiu de preot, trăiește mai mult pentru pacienții săi decât pentru sine și familia sa”.

Preotul consideră că axioma „minte sănătoasă în corp sănătos”, s-ar putea inversa, spunându-se tuturora – „căutați să aveți un suflet sănătos, dacă vreți să vă feriți corpul de nenumăratele boliale zilelor noastre nenorocite”.

Autorul este de părere că dacă lumea ar fi mai preocupată de rosturile vieții creștinești, incontestabil, că oamenii ar fi cruțați și scutiți de multe probleme de sănătate ale corpului.

În continuare, preotul face o descriere a locului respectiv, arătând românii din acel ținut sunt puțini la număr și nu vorbesc limba română. Arată că stațiunea balneară Sovata e pe o culme umbrită de arbori și vegetațiune bogată, la câțiva km. mai sus de satul cu același nume, locuit de săcui, și puțini români gr. cat., cari nu știu românește, și cari mai cu greu se împacă cu situația de azi, decât chiar săcuii.

Vara vin aici zeci de mii de români. Gr. cat. au închiriat o capelă romană-catolică și acolo țin servicii dumnezeești. Ortodocșii nu au capelă.

Dr. I. Papp, președinte la Curtea de Apel din Cluj, de origine din Beiuș, l-a îndemnat să ducă cu el veșmintele preoțești și toate cele necesare pentru sfânta liturghie, și să oficieze serviciul divin. Petru E. Papp a primit cu plăcere această invitație. A slujit tocmai în ziua când se împlinise anul de la moartea regelui Ferdinand. A ținut parastasul și predica, în fața autorităților militare și civile, a magistraților prezenți acolo și a unui numeros public.

În duminica din 22 august a slujit din nou sfânta liturghie. Predica și-a axat-o pe o comparație între învățăturile lui Hristos și lacul din Sovata: „Nici învățăturile religioase nu aduc folos de nu le urmăm, nici lacul nu va aduce vindecare, dacă nu ascultăm prescripțiunile medicului. Glasul îndrumătorilor – și în o direcțiune și în alta – trebue ascultat și urmat cu supunere”.

La 29 august, părintele a rostit o alocuțiune, din care transcriem unele fragmente:

„Într'o zi făcusem o lungă excursiune, ca să cunosc împrejurimile Sovatei. Ajunsesem pe o culme, de unde vedeam desfășurându-se întreaga panoramă a ținutului ăsta frumos.

Și așa mi se părea că înălțimile și adâncimile naturii, arborii și văile, toate, toate se topesc în o imensă câmpie, ce se prelungește în zarea depărtării.

Natura cu podobele ei, avea un aspect deosebit … Nu mai observam ce e urât … ci totul înfățișa un tablou perfect, eșit din penelul celui mai desăvârșit artist.

… Și atunci am stat de vorbă cu lumea gândirii mele!

Și ea mi-a spus:

Ceea ce vezi în natură, aceea se petrece și în viața sufletească. Cu cât te ridici mai sus cu atât te apropii mai mult de desăvârșire și atotputernicul tău Creator îți ajută să elimini din internul tău toate imperfecțiunile omenești

De sus se pogoară fericirea! De acolo vine curajul, avântul și cele trei virtuți dumnezeești: credința, nădejdea și iubirea, cari au fost tovarășe credincioase neamului românesc în scurgerea veacurilor de bejenie frământări, până la închegare.

Tot de acolo izvoresc ideile călăuzitoare pentru indivizi și îndeosebi pentru popoare!

Și sufletul mi se umplu de lumină. Învăluisem cu o privire caldă întreg cuprinsul țării românești. Din îndepărtatele vremuri ale neamului se desprinseră două idei călăuzitoare; ideea religioasă și ideea națională!

Ca într'un film cinematografic apărură pe rând figurile legendare, cari au scris, în numele acestor idei, pagini glorioase în istoria neamului.

La Dunăre Mircea celBătrân, în Moldova Ștefan cel Mare, în Muntenia Mihai Viteazul, iar în Carpați zecile de voevozi și miile de preoți umili cu făclia credinții scutesc un popor oropsit din calea peirei.

Și din nou m'am întărit în convingerea, că taina cea mare a restatornicirii noastre în vechile hotare etnice, stă în mâna lui Dumnezeu care a insuflat credință și eroism soldatului.

Cu capul descoperit și într'o cucernică îngenunchiare am strigat atunci: Slavă Ție Doamne pentru binefacerile, ce le-ai revărsat cu prisosință asupra neamului românesc! Dă-ne tăria și puterea să ne facem vrednici jertfelor și sacrificiului de sânge al înaintașilor noștri, păstrând iubirea față de neam și lege, și drept îndreptând cuvântul adevărului Tău”.

La 5 august 1928 s-a inaugurat Casa Magistraților din Sovata. Cu această ocazie Petru E. Papp a rostit un discurs, cu claritate, din care desprindem unele cugetări, subliniind faptul că, contemporanii săi, au nevoie de o viață activă, creatoare, și educativă, garantând, prin colectivitatea indivizilor, siguranța zilei demâine și fericirea perpetuă a unui popor. Totodată mai susținea că patria are nevoie de apărarea demnității și onoarei, precumși de o categorică desmințire a atacurilor venite de la cei ce o dușmănesc.

„Să nu mai planeze asupra conștiinței noastre nemiloasa sentință rostită de Eminescu în „Epigonii” săi: Dumnezeul nostru e o umbră, Patria noastră e o frază”.

În încheiere, a afirmat: „Sunt fericit, întâmplarea m'a adus aici să esist la inaugurarea Casei Magistraților, unde văd planând iubirea lui Cristos tradusă în faptă de sufletele înțelegătoare față de viața ostenită și trudită a acelora, cari sunt apărătorii dreptății și ai adevărului în această țară.

Dea Dumnezeu, ca acest așezământ caritativ să fie un isvor de energie nesăcată pentru magistrații noștri și muncind cu puteri înoite pentru întărirea țării și fericirea neamului, să-l poată slăvi pe Dumnezeu. Amin”.

VI.6.5. Oameni și lucruri din Beiușul românesc (II). Învățătorii și activitatea lor (1915)

În articolul Oameni și lucruri din Beiușul românesc(II). Învățătorii și activitatea lor, Petru E. Papp furnizează date importante, datând de la sfârșitul secolului al X-lea. Atunci s-au înființat cele dintâi școli parohiale, careaveau în centrul preocupărilor lorcitirea și scrierea cărților bisericești, cântarea liturgică și tipicul. Din aceste școli au început să„iasă iscusiți scriitori de cărți bisericești, cari toarnă pe hârtia groasă din fabrica de la Feniș, slove frumoase, cirilice. Avem și acum liturghiere scrise de dascălul Vasile Sporje din Răbăgani, care continuă această meserie și după ce trece la școala din Stracoș. Tot astfel de dascăli sârguincioși, cari răspândesc cărțile bisericești, scrise cu răbdătoarea lor peană de gâscă, găsim și la școala din Sâmbătșag și Pomezeu. … Din școalele parohiale s'au desvoltat școalele naționale, fiecare națiune având dreptul să fie instruită în limba maternă”.

În continuarea articolului prezintă urmările favorabile ale răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, în urma căreia împăratul Iosif II-lea, căutând să afle, care au fost cauzele hotărâtoare ale isbucnirei răscoalei, a ajuns la convingerea că ea s-a produs din lipsa de cultură a poporului.

În consecință, a luat măsuri prompte, ca în fiecare comună să se înființeze câte o școală, la clădirea căreia să contribuie și proprietarii moșiei. Pentru a-i atrage pe copii se impunea „să se caute apoi toate mijloacele potrivite prin cari copiii să îndrăgească cartea, lăudând și distingând pe cei sârguincioși”.

Primari și jurați comunali puteau fi doar cei „știutori de carte și scrisoare”, dispoziție despre care Petru E. Papp conchide că este iluzorie, afirmând: „Și în zilele noastre, în cele mai multe sate, primarul în loc de iscălitura lui, apasă numai sigilul înaintea crucei culcate. Și e un secol și mai bine de atunci!…”.

Secolul al XIX-lea înregistrează transformări semnificative pe plan cultural. De certă importanță a fost înființarea Preparandiei din Arad (în anul 1812), „unde se creștea un contingent mare de învățători pentru școalele din Bihor”.

Autorul face următoarele referiri cu privire la acest important factor cu impact culturalizator: „Având acum preparandia noastră, în fruntea ei bărbați cu pregătiri frumoase și orizonturi largi, razele de cultură străbăteau mai luminos și în părțile bihorene”.

Pentru a veni în sprijinul școlii românești, „Locotenența domnească” s-a simțit îndatorată să adreseze comitatului Bihor, la 1813, un intimat, în care solicita organizarea definitivă a școlilor pentru români. Se preciza că domeniile sunt obligate să ofere gratuit loc de clădire pentru școală, aproape de biserică și, întrucât comuna este săracă, clădirea să se facă pe cheltuiala domeniului.

Ca o continuare a intimatului din 1813, Congregația comitatului (la 1816) stabilea programul învățătorului, „obligându-l să propună cetirea și scrierea română, economia câmpului, igiena, îndemnând copiii la curățenie, iar prin ocupațiuni potrivite judecății lor să-i desvețe de lenevire”.

Autorul subliniază importanța hotărârilor congregațiunii din anul 1816:

„Din ele transpiră o părintească bunăvoință față de noi. Se iau dispoziții, ca preoțimea noastră să fie recrutată din elemente bune, cu dragoste pentru școală. Și să aplice numai învățători absolvenți de Preparandie. Poporul să fie constrâns la lucru în sărbători nerecunoscute de lege. În locul alfabetului cirilic să se introducă cel latin”.

Petru E. Papp aprofundează ideea că,prezența în comunitățile bihorene a entităților de promovare a culturii românești, era o stringentă necesitate și că după multe strădanii, în satele românești s-au înființat școlile confesionale, în care „au învățat bucoavnele mulți mecenați de ai noștri, cum a fost un Faur, un Gozsdu și un Zsiga”.

Își încheie textul cu rândurile următoare:

„Nepriceperea și sărăcia ne-au oprit pe loc și tot aceste ne urmăresc și acum pas de pas ca o vedenie ucigătoare. E un veac de la congregația din 1816. Cu ce ne-am ales în scurgerea celor o sută de ani? Zicem: s'a înmulțit clasa intelectuală, dar la sate, cum se va vedea mai târziu, – după multe decenii de îndrumări sănătoase, numărul analfabeților a rămas înspăimântător de mare”.

Intelectualilor din sate le adresează îndemnul următor: „Preoți și învățători ai vremurilor nouă, gândiți-vă și vă îndreptați privirea spre țărănimea neluminată, spre preoțimea exploatată, la poporul istovit și neînțelegători!

O mare răspundere avem pentru partea acestui neam nenorocit!”.

Este deosebit de însemnat modul în care Petru E. Papp, paroh ortodox, aborda chestiunile ce țineau de confesiunea greco-catolică. Pentru a surprinde detalii în acest sens, prezentăm purtarea preotului din Pocola cu un părinte al unui elev înscris la liceul „Samuil Vulcan”. Întâmplarea este relatată în articolul Voci din Beiuș.

Episodul s-a petrecut la sfârșitul anului școlar. Un preot de la sate, care venise să-și ducă băiatul acasă, discuta cu multă amărăciune despre felul cum sunt tratați elevii gr. or. români de la liceul greco-catolic. Era de părere că profesorii sunt prea aspri față de elevii ortodocși, pe cari „îi trântesc din studii cu nemiluita și prea indulgenți față de elevii gr. catolici”.

În indignarea lui, amintitul părinte aruncase chiar vorbele: „ce folos avem de gimnasiu, dacă băieții noștri sunt tratați așa de mașteri? Mai bine îi ducem la unul străin, căci lovitura, ce ni se aplică acolo nu ne doare așa de rău, ca și cea venită de la fratele nostru”.

Publicistul mărturisește că „această părere era împărtășită de toți, câți îl ascultau. Singur eu căutam să-l dumeresc și să-l contrazic, fiind în situația să cunosc de ce sentimente sunt călăuziți atât profesorii vechi, de la cari am învățat carte, cât și profesorii noi, dintre cari unii îmi sunt prieteni. Aveam deci o datorie morală și de dreptate să caut a potoli supărarea părintelui. Dar în zădar! A rămas pe lângă părerea dsale, că adecă e la mijloc ură confesională. La despărțire mi-a și spus: „când va apărea Anuarul, – te rog – cetește statistica despre progresul în studii și atunci să-ți aud părerea”.

Autorul consemnează cu obiectivitate: „Am Anuarul la mână și iată mă execut. Însă, cu toată provocarea de atunci, fiind venită de la un singur om, în o clipă, poate, de legitimă apărare, nu scriam nimic despre aceasta „ură”, dar cuvântul ăsta se repeta zi de zi și prinde rădăcini în cercuri cât mai largi.

Părerea preotului e încetățenită la o însemnată parte dintre părinții ortodocși, a căror băieți au studiat aici și incontestabil e supărătoare, căci dacă e nejustă, lasă o dungă de durere în sufletul unor profesori, cari își fac datoria de educatori, în conștiința unor dascăli români, cari au depus jurământ, că-și vor împlini datoria după dreptate. Las, că profesorii sunt toți și preoți români, deci au pe lângă datoria de educatori și instructori și pe cea de iubire creștinească. Iar cât privește liceul, ce se susține cu multe jertfe și mari greutăți, nu merită să-i facem nume rău, căci, cu tot caracterul lui confesional, tot românesc e”.

Deși statistica despre progresul în studii poate fi defavorabilă pentru elevii ortodocși, Petru E. Papp consideră că nu se pot asuma „concluzii vătămătoare pentru o instituție și un corp profesoral. Tot așa poți sa zici, că religia creștină cu preoții săi nu-i bună, fiindcă partea covârșitoare a creștinilor e rea”.

Autorul arată care era starea la învățământ a elevilor de la liceul greco-catolic „Samuil Vulcan”, cu intenția de a înlătura „o părere jignitoare atât pentru sentimentul creștinesc al părinților ortodocși, cari își aduc băeții lor la liceul din Beiuș, dar jignitoare și pentru corpul profesoral”.

Confruntând statistica, Petru E. Papp arată că în cele 7 clase au susținut examen la sfârșitul anului, 161 elevi erau greco-ortodocși și 171 elevi greco-catolici. La examenul de maturitate s-au supus 16 greco-ortodocși și 39 greco-catolici. La final au căzut 9 greco-ortodocși, dintre care 5 definitiv, și un greco-catolic.

În ciuda acestei statistici, Petru E. Papp nu se încumetă să susțină că ar fi vorba de „ură confesională”. Din punctul lui de vedere, cauza trebuie căutată „în felul cum sunt întocmite așezămintele noastre culturale de aici”.

Dintre 208 greco-catolici, 159 au fost primiți în internatul „Pavelian”, iar restul de 49 externi au fost mai toți la părinții lor.

Preotul acordă un rol important în educația elevilor condițiilor din internat, unde era o o strictă disciplină, care „nu îngăduie eșirea elevilor în oraș, decât în corpore, sub conducerea prefecților”. Rectorul internatului era și profesor, deci elevii erau sub nemijlocita supraveghiere a unui bărbat, care era „în măsură a-și apăra elevii în conferențele profesorale și a da înviațiuni asupra purtării morale a lor”.

Autorul articolului arată mediul în care își desfășurau activitatea elevii ortodocși. Un internat modest încăpător numai pentru 56 elevi. Restul, de peste o sută, e găzduit în oraș și stăpânii lor nu pot să observe o anumită disciplină pentru elevi. Astfel studenții întrebuințează timpul liber, pe lângă studiere, în plimbări, jocuri de gimnastică, iar, din când în când, iau parte și la viața socială, în familiile, unde sunt invitați.

Tot așa și elevii din internatul nostru, trăesc după o disciplină mai reală și mai în conformitate cu viața publică, pentru care se pregătesc. Ei au și eșire liberă în oraș. Dar lucrul acesta, de a vedea umblând pe străzile orașului, nu place profesorilor și astfel primesc calculi scăzuți din studii.

Un mare dezavantaj este lipsa unei săli de religie în liceu, elevii făcând orele în o chilie scundă din strada românească.

„Vă puteți închipui ce impresie neplăcută ți se îmbie, văzând oră de oră, zi de zi grupuri de studenți manevrând de la liceu până în strada românească și de acolo iarăși la liceu.

Neapărat că lucrul ăsta strică disciplina și-i destul de supărător chiar pentru un privitor străin, cu atât mai tare pentru profesori.

Adaugăm aici, că informații asupra felului de trăi a elevilor, a vieții lor afară de școală, nu dă nimeni în mod direct din partea noastră, căci catihetul, părintele sufletesc a lor, nu are voie să ia parte la conferențele de clasificare, deși legea o poruncește aceasta.

Iată dar atâtea motive și împrejurări cari trag defavorabil în cumpănă pentru elevii noștri. Dar mă întreb: starea aceasta de lucruri cui e folositoare? Nici conducătorilor liceului, nici conducătorilor elevilor ortodocși. De aceia o îndreptare a stărilor se impune din amândouă părțile. Noi să satisfacem unei dorinți generale și unei necesitați, ce nu sufere amânare; să edificăm un internat corespunzător numărului de elevi, cari urmează studiile la liceul din Beiuș …”.

Consideră că directorii liceului au nu doar datoria de echitate și de dreptate, ci și datoria românească, superioară tuturor altor datorii, ca să dea și pentru elevii ortodocși o sală, unde să se țină orele de religie, în edificiul liceului. E aceasta o dorință atât de vechie a cărei realizare va ridică în mod simțitor vaza liceului îi va înăbuși multe bănueli, ce unii le învăluie în haina urei confesionale.

Nu sunt vremurile de azi așa de liniștite, încât să delături pe fratele tău pe motive confesionale”.

Preotul ortodox arată că episcopul dr. D. Radu, călăuzit de înalte sentimente românești și de impecabila îngrijire a studenților de la liceul a cărui patron este, va ști respinge pe rău sfătuitorii, cari îl înconjoară, și va face acest gest de iubire frățească și pentru elevii ortodocși.

Autorul este de părere că, prin aceste schimbări, se vor aduce necesarele îndreptări în conducerea așezămintelor culturale din Beiuș și se va contribui la stingerea neînțelegerilor confesionale, “ce isbucnesc din când în când, în o formă păgubitoare intereselor noastre românești”.

VI.6.6. Un nou suflet (1921)

În acest articol Petru E. Papp se referă la realitățile sociale din Beiuș. Concomitent, acordă o atenție sporită femeii și misiunii acesteia în societatea românească.

Autorul se referă la ororile primului război mondial: „Generațiile de-acum au trecut prin grozave încercări și un cataclism fără pereche în istoria omenirii. Au suportat toate durerile și mizeriile unui răsboiu, la care au luat parte aproape întreg neamul omenesc. Au văzut state dărâmându-se și popoare îngenunchiate au trecut clipe înălțătoare. Nu este nici unul dintre noi, care să nu poarte în inima sa pecetea acestui răsboi, unii în o formă mai adâncă, alții în o formă mai ușoară. Și vor trece încă ani până când vălul durerii va dispare. Ochiul, care râde acum, mai are mulți, mulți stropi de adâncă durere …”.

El descrie schimbările aduse de marea conflagrație mondială: „Făcând o asemănare între sufletul nostru dinainte de răsboiu, și sufletul nostru de azi, vom constata fără multă bătaie de cap, că el reprezintă o colosală diferință, aproape două lumi deosebite.

Înainte de răsboiu, depănam zi de zi firul nădejdii unor clipe mari și hotărâtoare pentru înălțarea neamului românesc. Întreg sufletul ni-l hrăneam cu concepțiile mângâietoare ale învățăturilor creștinești, și cu lecturi, cari ne înfățișau paginile de glorie din trecutul nostru. Literatura română era atât de sănătoasă și edificatoare, încât era cu neputința să nu miște și încălzească.

Mergând pe aceste drumuri paralele, pe drumul ce duce pe urmele lui Hristos, și pe drumul ce ne deschidea perspectiva unui ideal visat de veacuri, rândurile noastre erau în toată vremea compacte și bine închegate.

Un cuvânt bun, rostit de unul, era simțit și urmat de toți și în cadrele reduse ale vieții noastre era o continuă activitate, ce impunea respect. Aproape în fiecare loc din cuprinsul pământului locuit de români, se semnala zilnic câte-o faptă, câte-o mișcare, ce ne întărea și consolida. Nu era o goană nebună, ca azi, după îmbogățirea individuală, ci o continuă luptă pentru conservarea neamului și întărirea așezămintelor sale de lumină și cultură. Și glasul nostru a acestor din Ardeal a străbătut departe în apusul civilizat și era ascultat cu o sfântă pietate. Așa sunt roadele armonii!

Pe urmă a izbucnit răsboiul. Șase ani grei de luptă au sdruncinat nu numai vieți, ci și suflete. Mentalitatea s'a schimbat cu desăvârșire, însă într'o direcție nepotrivită vitalității unui neam. De trei ani, de când s'a făurit închegarea noastră în o singură țară, libertatea de care ne bucurăm n'o întrebuințăm în înțelesul bine priceput al viitorului neamului…”

Cu regret, Petru E. Papp constată că transformările sunt nefaste. „Au ieșit la suprafață curente și idei, cari împiedecă mersul normal al desvoltării vieții noastre naționale. Chiar idolii de ieri și de azi ai conducerii destinelor țării, și-au scăzut în mod simțitor nivelul reputației, de care se bucurau până aci.

Din puzderia cărților, ce ies de sub tipar, sunt rare cele folositoare. Literatura se înfățișează în condiții slabe. Lumea citește cu predilecție produsele bolnave, lectura de moravuri ușoare.

Fiecare individ se crede o personalitate și n'are respect de părerile oamenilor de valoare, cari sunt chemați să creeze, și pe cari avem datoria să-i ascultăm.

Unitate de vederi și de păreri nu mai găsești. Cei ce odată formau un singur suflet și o singură conduită, azi sunt fărâmițați de nenumărate intrigi, supărări și porniri dușmănoase.

De trei ani lumea strigă că nu se muncește și criticele curg din greu și scepticismul crește, dar chefurile și veselia, risipa de bani și energie, jafurile și corupția nu încetează.

Vor spune unii, că această vieață plină de banchete, de parăzi, de chefuri și veselie, e explicabilă, fiindcă a fost deajuns din năcazuri și chinuri.

Adevărat! Dar țara nu e într'o situație atât de strălucită ca să risipim timpul cu o vieață nepotrivită demnității noastre naționale”.

Petru E. Papp mai subliniază faptul că valorile prin care s-a construit patria sunt lăsate de izbeliște și că „apărătorii de ieri ai învățăturilor lui Hristos, ai așezămintelor sfinte și a celor culturale, dispar. Înlocul lor se ivesc mărunțeii cu sufletul gol și hain, care își fac un titlu de glorie din ponegrirea a tot ce e sfânt.

Idealismul și viața senină de odinioară se destramă și în locul lor se așează trufaș și disprețuitor materialismul, cu puhoiul de păcate, ce-l tărâie în urma sa.

În vieața socială nu este deosebire între bun și rău, cinstit ori necinstit. Există numai o deosebire: bogat și sărac.

Pe toată linia deci un desechilibru sufletesc și o decadență morală înspăimântătoare.

În situația neclară și plină de îngrijorare, în care ne găsim, urmarea firească ar fi să ne gândim cu mai multă seriozitate la ziua de mâine. Ea ne cere stăruitor muncă, cinste și evlavie”.

Petru E. Papp este convins că femeia are menirea de a da „îndrumare sănătoasă omenirii”, de la ea „așteptăm razele de căldură”, „în mâinile ei sunt depuse virtuțile de regenerare și de premenire a societății. Femeia, cu firea ei nobilă, gingășia inimei și sufletul distins, este oricând în situația să creeze elemente folositoare unui neam”.

Autorul se întreabă dacă femeia este conștientă de rolul important ce-l are în viața unui popor, iarrăspunsul este unul negativ: „femeile în un număr exorbitant de mare, declină de la sine acest rol important. Nu caută să delature răul, ci se lasă răpite de vâltoarea vieții, fără rost și demnitate.

Cătră femeia română se îndreaptă glasul meu cu chemarea ca, din ruinele sufletești, să închiege un suflet nou, de muncă, de cinste și de evlavie.

Nu este familie fără femeie, nici vieață socială fără dânsa. Prin urmare ea în tot locul are prilejul să spună un cuvânt, un îndemn pentru crearea acestui suflet nou”.

Preotul ortodox recomandă femeilor să își pună nădejdea în biserică, arătând că „Biserica este casa omului cinstit și bun. Femeia să nu uite acest lucru, cu atât mai ales că până la venirea Mântuitorului, ea era numai o roabă în mâinile bărbatului, care dispunea de dânsa cum vrea.

Din o biserică cercetată de femei, se înfiripează vieața ideală, cu iubirea creștinească, cu mila față de oameni și cu săvârșirea faptelor bune. Purtarea corectă a femeii este pilda cea mai tare pentru îndreptarea vieții omenești. De regulă, cum e mama așa sunt și copiii, cum e soția așa e și bărbatul. Nu exista greutate, neînțelegere, păcat și dezastru, ce nu se poate delătura o femee nobilă și o mamă creștină. (…) Femeile române să nu uite că pe brațele lor ridică neamul nostru de mâine”(subl. ns.- Pop I.B.).

Autorul accentuează principiul necesității unei metamorfoze a vieții religioase: „Privesc în zarea îndepărtată. Parcă aud glasuri îngerești și cântări pline de pietate. Privesc mai bine, sunt glasuri de femei misionare, cari străbat țări și reînvie vieața religioasă. Și lumea ascultă cu evlavie. (…) Femeia română și pe teren caritativ poate mult să facă. În întreaga țară sunt nenumărate societăți și reuniuni de binefaceri. Aceste trebuesc întărite și să primească o nouă îndrumare, plină de duh și de vieață.

Ori n'ar fi aceasta o muncă, care să ridice valoarea unei femei ?

Pe socoteala femeii muncitoare și evlavioase nu se face haz, nici nu se aruncă vorbe umilitoare și josnice. Ori dacă inconștient s'au și spus, ele se resfrâng asupra celui ce le-a rostit”.

Aceste lucruri Petru E. Papp le-a exprimat și în cadrul unei conferințe (în anul 1921): „Poate că stau în față două tabere, cu păreri diferite: de-o parte tabăra, care se gândește, ca prin muncă, cinste și evlavie să creeze fericirea de mâine a neamului și a țării, de altă parte tabăra oamenilor de prisos, cari mereu vor căuta ca să împiedice, prin felul lor de-a fi, apropierea acestei fericiri.

Nu examinez conștiința nimănui, un lucru este sigur, că din lupta dintre aceste două tabere, va încolți și va aduce roade binefăcătoare semânța semănătorului bun.

De aceea cei ce vreți binele, ori unde veți fi ori în ce loc și poziție socială vă veți găsi, veniți fără teamă și cu credință tare să-l vedem pe Hristos, care din ieslea din peșteră s'a ridicat singur și a mântuit lumea. Veniți și El ne va învăța cum să creăm acest suflet nou, de muncă, cinste și evlavie și pentru neamul românesc”.

VI.6.7. Înfățișări beiușene (1924)

În anul 1924, Petru E. Papp a publicat articolul intitulat Înfățișări beiușene, în care prezintă realitățile din viața culturală a orașului Beiuș. Procedează la acest demers, conchizând că, bogata activitate culturală locală, nu este un rod al „unei însuflețiri spontane”, ci „rezultanta unei munci stăruitoare, fără paradă, ce, încet, dar sigur, croește un drum puternic de consolidare națională”.

Petru E. Papp consideră că aceste eforturi se impun, mai ales pentru românii de la granița de vest a țării, deoarece nicăieri nu s-a produs un dezechilibru sufletesc mai îngrijorător ca și în rândul românilor de aici: „Abia scăpați de jugul străin, libertatea ne-a fost înăbușită de comunismul distrugător, stingând vieți scumpe și demoralizând multe conștiințe, îndeosebi la sate”.

Arată că desele alegeri parlamentare de la înfăptuirea României mari au avut o înrâurire dezastruoasă asupra intelectualilor și țăranilor deopotrivă.

Curentele bolnăvicioase menajate de nulitățile vieții publice, își ridică capul producând vrajbă și ură, întronând nemulțumire atât de nefastă pentru interesele bine pricepute ale neamului.

Își exprimă mulțumirea asupra faptului că oamenii de bine au început să-și închiege rândurile, au selecționat valorile și au căutat terenul care descrețește frunțile și încălzește sufletele.

Autorul face trimiteri și la spațiul cultural, unde munca e mai folositoare și are o influență binefăcătoare asupra tuturora. În acest sens, el face referire la cele două biserici românești,unde s-au format coruri și apreciază intensa activitate pe care a desfășurat-o corul dirijat de profesorul Francisc Hubic, de la liceul „Samuil Vulcan”.

Menționează și un fapt regretabil, acela că societatea corală „Lyra” nu și-a continuat activitatea.

Un rol însemnat în activitatea corului bisericii ortodoxe îi este atribuit profesorului Cornel Givulescu. Nu sunt ignorate nici activitățile culturale ale elevilor de la școlile beiușene.

Sub patronajul Reuniunii Femeilor Române și al „Astrei”, intelectualii din localitate, elevi și eleve, se „duc la sate, unde țin conferințe instructive, se declamează, se cântă cântece patriotice, ca astfel să trezim iubirea de neam și țară în toate satele noastre.

Așa se muncește la Beiuș, de aceia putem spune, cu drept cuvânt, că e un oraș în plină activitate culturală”.

Cărturarul nu ocolește nici evenimentul major de la începutul secolului al XX-lea:

„În vara anului 1914, împărații Austro-Ungariei și Germaniei, au dat foc fitilului, ce-a încins în flăcări mistuitoare întreaga lume.

Și generațiile de atunci, tineri și bătrâni, au plecat la răsboiu, lăsând în urmă sate pustii, părinți, soții și copii plângând de durere (…) Și așa au plecat și Românii din fosta Austro-Ungarie (…) Cei rămași acasă se adunau cucernici la biserică, să înalțe rugăciuni de cerere pentru sfânta dreptate, căci precum un individ așa și un popor își are dreptatea sa.

Și dreptatea pentru neamul românesc trebuia să vie! Ni-o șopteau aceasta cei ce plecau și cei ce rămâneau. (…) Și șoaptele aceste erau ca o sfântă evanghelie. Ele ne arătau, că sufletul românesc este unul și acelaș ori unde ar fi. (…) Am suferit, ca să biruim!

Mucenicia și martirajul sutelor de mii căzuți pe câmpul de luptă, ne-a răsplătit neamul cu prisosință, statornicind pe temelii puternice hotarele României întregite”.

Cu ocazia zilei de 10 mai 1924, Petru E. Papp a ținut un discurs în memoria regelui Carol I de Hohenzollern, „sub comanda căruia ostașii în opinci și cu căciuli, prin piepturile lor de oțel, la Maiu 1877 smulg independența țării de sub jugul turcesc.

Odată frânt jugul, România a înviat și trece pragul unor noui vremuri, cari la 10 Maiu 1881 pun pe capul înțeleptului și luminatului Rege Carol, coroana de oțel, făurită din tunurile de la Plevna, ca un simbol, că în alte vremi aceasta coroană va încălzi piepturile sufletelor de mii de ostași români, în fața cărora tunurile tuturor dușmanilor vor amuți și vor împinge drumul închiegării naționale până la hotarele cele mai îndepărtate ale sufletului românesc, făurind astfel pe veci România Mare!

Ostașii români au adus supremul sacrificiu ca să trăim noi vremurile aceste și să vedem strălucind coroana de oțel pe capul M. Sale Regelui Ferdinand stăpân al tuturor Românilor”.

Petru E. Papp considera că „sărăcia și vremurile de grea încercare pentru poporul ce-l păstorim, sunt cei mai practici dascăli a noștri. Acești doi dascăli ne concentrează modul de gândire asupra unui lucru, care să ne aducă și nouă și poporului nostru mângăiere și răsplată de muncă”.

Activitatea preotului își trage seva din devotamentul acestuia față de neamul său și cauza românească, din capacitatea lui de înțelegere și empatizare cu credincioșii pe care îi păstorea. Multe din gândurile și inițiativele sale își au sorgintea în întâmplările timpului prin care a trecut, pe care le-a evaluat, în mod frecvent, într-o manieră critică și obiectivă, precum și sub impulsul unor sincere sentimente patriotice, specifice generației sale, care a edificat România Mare.

VII. PETRU E. P ÎN SLUJBA BISERICII

VII.1 Petru E. Papp – preot

A vorbi despre preoție înseamnă a vorbi despre rostul și temeiul acestei slujiri, de conștiința chemării și darului ei, înseamnă a adânci această chemare în lumina roadelor, mai concret, după Sfântul Apostol Pavel, înseamnă: „a ști cum trebuie să ne comportăm în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp și temelie a adevărului (I Tim. III, 15)”.

Slujitor al lui Dumnezeu pentru credincioșii săi, preotul Petru E. Papp a avut conștiința că slujește timpului său, cu întrebările și soluțiile ce trebuie căutate, aflate. El se simte dator să cunoască deci preocupările, scrisul, cultura vremii lui căci e ființial unit cu neamul, cu patria căreia îi împărtășește destinul.

În vremuri de restriște pentru biserica ortodoxă din Bihor și pentru românii bihoreni, Petru E. Papp alege să intre în rândul clericilor, să asculte glasul chemării de a deveni păstor de suflete și mânat, totodată, de dorința arzândă de a realiza idealuri mărețe.

VII.1.1 Parohia Pocola

La 24 iunie 1907, la Secusigiu, în județul Arad, Petru E. Papp a fost hirotonit preot, de către episcopul Aradului, Ioan I. Papp, iar vicarul Vasile Mangra îi comunica protopopului de Beiuș, Vasile Papp, numirea lui Petru E. Papp ca preot pentru parohia Pocola:

„Fiind hirotonit întru preot Petru E. Papp, pentru parohia vacantă din Pocola, PDTa ești însărcinat a-l introduce în mod provizor în oficiul și beneficiul de paroh din numita parohie, de sine înțeles după ce va arăta desteritatea recerută întru împlinirea funcțiunilor pastorale”.

La rândul său, vicarul Vasile Mangra îl înștiința pe protopopul Vasile Papp:

„Concluzul Preaonoratului Conzistor mitropolitan de sub % ți se trimite în copie autentificată pentru înmanuare pe lângă revers, care-l vei subșterne aici în 8 zile preotului Dimitrie Seliștean.

În legătură cu aceasta vei provoca pe lângă revers pe preotul Petru E. Papp cu taxa singheliei 60 cor. 22 fil. s-o administreze Prea Sfinției Sale Dlui Episcop, în termin de 8 zile, căci introducerea în postul de paroh va urma numai după ce dânsul va fi provăzut cu receruta singhelie.

Prin Reversul dat în Pocola (…) de către Demetriu Seliștean, se recunoaște că a primit documentele referitoare la alegerea de preot în comuna Pocola, a tânărului Petru E. Papp. La 30 iunie 1907 a fost „introdus” ca preot în parohia Pocola. Petru E. Papp motivează, în următorul fel, alegerea parohiei Pocola: „Îmi alesei parohia cea mai slabă din Bihor, Pocola, în apropierea Beiușului, cu gândul să contribui după puteri, la întărirea bisericii, acolo, unde se simțea mai multă nevoie de energie și muncă”. Parohia era lipsită de casa parohială, biserica era „slabă”, iar școala necorespunzătoare.

În Pocola, „cu elanul tinereții și cu duhul apostolatului în suflet, noul preot, ca un alt Popa Tanda, se apucă de educația și luminarea credincioșilor săi, sub toate raporturile, reclamate de asprimea situației geografice a locului. În mijlocul satului părăsit înalță o biserică și o școală și casa parohială, din sume adunate cu trudă chiar și din Vechiul Regat”. Sporește, cu multă râvnă, numărul știutorilor de carte.

În noul său mediu rural, nu uită de îndeletnicirile gazetărești. Prinde crâmpeie din viața și trebuințele sătenilor, pe care le publică în ziarul arădean Românul, sub pseudonimul „Senin”.

În articolul Necazuri tăinuite, publicat în Biserica și școala, Petru E. Papp descrie satul Pocola:

„De la Beiuș, cum vii spre apus pe drumul de țară, drum șerpuitor prin inima averii episcopatului gr. cat. de Oradea-mare, la depărtare de 6 km. ajungi într-un sat mic, Pocola, risipit pe ambele țărmuri ale Crișului negru. E un sat românesc curățel, cum sunt mai toate satele așezate în apropierea vreunui oraș. Și fiindcă pe aici trece atâta lume românească, îndeosebi joia, când e târg la Beiuș, Pocola ar putea să aibă rol deosebit în dezvoltarea vieții culturale românești, să fie o pildă vie de fapte bune, de dragoste creștinească, din care să isvorească atâtea binefaceri. Să fie ca o carte bună și folositoare, de unde să se împrumute sfaturi cuminți și vrednice de amintit. Căci și pildele cele bune și sfaturile folositoare sunt ca și cele rele, au aripi și sboară – ce-i drept mai încet – tot ca ele. Și precum trece de la om la om, vorba rea, despre scandaluri publice, despre daraverile lui x sau y, poate să treacă și cea bună și să prindă rădăcini și în alt loc.

La noi în sat mulți călători fac popas, iau sălaș peste noapte, căci românii de aici sunt ospitali. În această vreme de întâlnire între un drumar și un credincios de aici se spun multe vorbe și se povestește despre unele și alte, despre treburile din sat, preot, învățător etc. Sunt vorbe acestea, ce nu se încunjoară niciodată, iar la multe nici nu știi să răspunzi. Preotul e ca și mulți alți preoți, merge Dumineca la biserică, face sf. liturghie, și mai în colo nu-i nimic ce să înregistrezi din faptele lui bune, dascăl nu e; și dacă a fost cândva, ș-a văzut și el, ca și preotul, mai mult de gospodăria sa, lăsând în grija Domnului educația tinerimei și luminarea poporului”.

Petru E. Papp preconiza un viitor luminos pentru satul Pocola. „Eu, preot tiner, altfel îmi închipui satul unde își dau întâlnire și pe unde trec atâția oameni; sat de model, pentru multe altele, unde să fie statornicită o viață românească frumoasă”. (subl.ns. – I.B. Pop)

Acest lucru se putea realiza prin existența unei biserici: „O biserica modestă, drăguță la înfățișare, curată, ca sufletul omului bun, ridicată din obolul țăranului și îndurarea creștinilor darnici, să vestească vrednicia credincioșilor”.

Petru E. Papp acordă importanța cuvenită școlii și dascălului. Era nevoie de „o școală în rânduială, cu învățător harnic să adăpostească micii copilași la isvorul nesecat al luminei. Ei crescând în frica lui Dumnezeu, luminându-li-se mințile, să fie însăși povățuitorii altor oameni”.

Tânărul preot se gândește și la treburile materiale, constatând că „un fond de bucate, o tovărășie de consum, societate de înfrânare, pe lângă ea, ar contribui la prosperarea și ridicarea bunăstării materiale și morale a locuitorilor, ar fi și o pildă de înriurire și asupra altor comune”.

Este de părere că s-ar mai putea îmbogăți viața sătenilor din Pocola cu un „cor frumos, bisericesc, o bibliotecă parohială, răspândirea de gazete și reviste ar fi isvoare de câștig pentru intelectualitatea orișicăruia”.

Petru E. Papp promova desfășurarea unei vieți spirituale desăvârșite, avea idealuri frumoase pe care le împărtășea și celorlalți, din dorința neobosită de a impulsiona comunitatea, de a pune lucrurile în mișcare, de a determina punerea în faptă a ideilor, spre folosul bisericii și a oamenilor. Credea cu tărie și milita pentru cultivarea spirituală a țărănimii și întărirea națiunii române de pe aceste meleaguri prin credința ortodoxă.

În descrierea sa, Petru E. Papp abordează și chestiunea bisericii greco-catolice, respectiv trecerea de la ortodocși la gr.-catolici a unor preoți. Este de admirat la el spiritul critic, obiectiv și imparțial cu care a tratat chestiuni de natură confesională, ceea ce denotă un simț al responsabilității și al echilibrului, calități atât de necesare unui lider spiritual, cum era deja preotul din Pocola. În relatarea sa, Petru E. Papp menționează:

„Biserica unită de aici, care este numai o filie își aroagă dreptul asupra întregului sat și astfel voește să câștige însăși biserica și eclezia credincioșilor ortodocși pentru ea, susținând că are drept istoric la această avere.

Nu este un proces, peste care ușor treci la ordinea zilei, ci un proces, ce stârnește adâncă amărăciune în sufletul credincioșilor neuniți de aici și pentru fazele prin care a trecut, e de interes public”.

În continuare, el amintește de încercările de unire care s-au făcut față de credincioșii ortodocși, din satul Pocola, care număra aproximativ 500 de suflete.

Menționează că preotul neunit din Forău, Ioan Popa, a fost văr cu Ioan Popa, preotul neunit, singurul preot din Pocola: „Ăst din urmă slugea lui Dumnezeu în o biserică zidită în 1705, ce are însă un antimis din 1750, tipărit la Viena cu slove și text grecesc. Tot acea biserică zidită din truda creștinilor ortodocși, se vede și azi în satul meu, și servește ca loc de închinăciune, cu turn slab, plecată de mijloc, pereți coșcoviți și în primejdie de a îngropa în mijlocul lor pe credincioși adunați la rugăciune”.

Scrie despre Ioan Popa(„om cu carte pe acele vremuri”) că n-a mai „slugit la altarul bisericei sale” din Forău și s-a mutat în Pocola, la neamuri. Aici l-a rugat pe vărul său, Ioan Popa, să-i îngăduie, ca măcar la a treia săptămână să slugească și el în biserica din Pocola, dându-i lui și „prinoasele”, ce-i vor aduce atunci la biserică. Firește, preotul local nu a acceptat.

Ioan Popa (din Forău) a mers la episcopul Samuil Vulcan și „s-a îmbiat de preot unit”. Cererea a fost primită cu entuziasm. S-a întors în Pocola, unde a început să-i atragă pe enoriași de partea sa. Pocola, fiind încunjurată de averile domeniului episcopesc, n-a fost lucru greu să-și câștige aderenți pentru unire, „mai ales când în schimb li se făgăduiau îmbunătățiri materiale”, notează Petru E. Papp.

Despre trecerea la confesiunea greco-catolică autorul articolului constată că „săracii îndeosebi fură ușor seduși. Ei primeau în schimb bucate iarna și primăvara, dar toamna când li se cereau, se făceau iarăși neuniți. Iată deja un joc ș'o apucătură, care altă urmare nu poate avea decât slăbirea religiozității ș'a convingerii omului neștiutor”.

Numărul uniților era în continuă creștere și potrivit legii de atunci, ei aveau dreptul„să ia în stăpânire” biserica neunită, sub cuvânt că, fiind în minoritate, nu sunt în stare să-și ridice biserică.

În aceste împrejurări, în anul 1839 biserica din Pocola a trecut în administrarea lor, deposedându-i pe credincioșii ortodocși.

Sub părintele Mihoc, urmașul amintitului Ioan Popa, numărul uniților slăbise așa de tare, încât, la 14 iunie 1867, a venit o „deputație” pentru ca să ia biserica de la uniți. Acest lucru nu a fost posibil, căci mai figurau încă 11 credincioși greco-catolici, după cum se precizează într-o notiță scrisă în Penticostarionul bisericii.

Cu doi ani mai târziu, la 1869, însă, nu se mai găsea în Pocola nici un unit, cu excepția preotului și a notarului, toți locuitorii reîntorcându-se la „legea românească”.

A venit atunci, din nou, „deputația”, care a întrebat „poporul” adunat înaintea bisericii, dacă mai sunt greco-catolici, întrebare la care poporul a răspuns un nu hotărât.

Biserica a fost predată credincioșilor ortodocși.

Acest episod însă nu a fost singular. În Pocola au venit credincioși uniți din alte sate și, în frunte cu administratorul, profesorul G. Marinescu, cândva și el ortodox, au revendicat biserica și eclezia de la ortodocși, în două rânduri: în anul 1889 și 1906.

Petru E. Papp condamnă lupta aceasta dintre cele două biserici surori, într-o comună atât de mică, precum Pocola, unde se impunea participarea cu abnegație la „lupta ridicării poporului la lumină și adevăr, luptă de întărirea națională”.

El încheie acest expozeu, cu următoarele gânduri: „în aceste vremuri de grea cumpănă pentru neamul românesc, când se aude glasul de rugare pentru o unitate culturală, pentru păstrarea avutului nostru național, de sus dela cei chemați ar fi cuvincios să vină aici cuvântul veto, și să nu se mai continue astfel de răsboiri. Căci e vremea să râvnim după pace!”.

Această relatare, nu doar că surprinde o realitate istorică și zbuciumul unei comunități, dar mai cu seamă relevă consecințele dezbinării confesionale, atât de dramatice și, totodată, nefaste pentru unitatea românilor. Tocmai de aceea a activat cu dinamism și energie pentru emanciparea conștiinței naționale și consolidarea acestei conștiințe prin biserica neamului românesc. A simțit că este de datoria lui, ca preot ortodox român, să fie un exponent, un luptător pentru păstrarea identității naționale și a ființei bisericii ortodoxe.

VII.1.2 Zidirea bisericii din Pocola (1907-1909)

Preotul, prin natura funcției sale, era și administratorul instituției parohiale. În această calitate, pe care a îndeplinit-o de-a lungul activității sale pastoral-misionare, Petru E. Papp a organizat parohia și a zidit un nou „edificiu eclesial” în Pocola.

Beneficiind de sprijinul lui Nicolae Iorga, Alexandru Lăpădatu și a lui Ioan Scurtu, Petru E. Papp a adunat bani, care au acoperit atât cheltuielile necesare pentru zidirea bisericii, dar și pentru zidirea unei săli spațioase în școală, pentru că, din partea autorităților, a fost amenințat cu închiderea școlii, pe motivul că sala nu corespundea legii.

Implicarea preotului și a enoriașilor deopotrivă era absolut necesară în realizarea unui asemenea demers. Fără o bună colaborare și coeziune la nivelul deciziilor în cadrul parohiei, dar și la nivel ierarhic, nu se puteau demara lucrări de o asemenea anvergură care necesitau atât contribuții materiale, cât și resurse umane.

Solicitările parohului Petru E. Papp, înaintate pe cale ierarhică, nu au rămas fără răspuns. În legătură cu zidirea bisericii, Vasile Mangra îi aducea protopopului Vasile Papp la cunoștință următoarele: „La cererea comunei bisericești din comuna Pocola și până la încuviințarea sinodului eparhial din partea acesteia, conzistoriul s-a încuviințat cu comitetul parohial din Pocola să poată întreprinde colectă pe la credincioșii noștri din acest district, spre scopul zidirei unei biserici.”

De asemenea, Petru E. Papp a trimis „Veneratului Conzistor”, spre „afacere ulterioară”, actele privitoare la edificarea unei noi biserici în Pocola (14/30 iulie 1908).

La data de 1/14 iulie 1908, vicarul Vasile Mangra îl înștiința pe protopopul de Beiuș, Vasile Papp, asupra faptului că „sinodul prin concluzul său N. 81, a.c., a încuviințat deschiderea unei colecte pe teritoriul eparhiei Aradului, îndatorându-o ca la timpul său să facă socoată despre banii colectați în scopul zidirei unei biserici nouă”.

Potrivit „îndrumării Veneratului Conzistor”, Petru E. Papp a trimis 5 coroane, contribuția sa pentru internatul din Beiuș (la 21 ianuarie/13 februarie 1908).

Vicarul Vasile Mangra l-a înștiințat pe părintele Petru E. Papp că interesele fondului parohial pe anul 1908, în sumă de 45 cor. 63 fil., se poate ridica de la Casa Consistorială în folosul bisericii.

La finalizarea lucrărilor, se inițiază demersurile pentru sfințirea bisericii, fapt pentru care, la 1 septembrie 1909, parohul Petru E. Papp se adresa protopopului de Beiuș: „Terminându-se cu edificarea bisericii, sunteți rugat să binevoiți a veni, împreună cu un expert la fața locului, sâmbătă dimineața, 4 septembrie, ca să se facă colaudarea.

Rugăm aceasta de urgență, căci poporul dorește să se facă sfințirea bisericii în timpul cel mai scurt posibil”.

Concomitent, vicarul Vasile Mangra îi scrie (la 14 septembrie 1909) câteva cuvinte încurajatoare:

„La raportul T. D. Tale, sub nr. 649/909, Ți se comunică că conform înaltului aviz de datul 29 August, nr. 5908/909, Prea Sfinția Sa Domnul Episcop diecezan a luat cu bucurie cunoștință despre terminarea construirii bisericei din Pocola și despre dorința credincioșilor noștri de acolo de a săvârși în persoană actul sfințirii, însă fiind Preasfinția Sa deja angajat la atari acte în alte părți ale diecezei, nu-i este cu putință a merge la Pocola, nici pe terminul contemplat de 8/21 Septembrie a.c. și nici pe un alt termin apropiat.

Î. D. Ta vei aviza însă comitetul parohial din Pocola, că întrucât credincioșii ar dori cu totadinsul, ca Preasfinția Sa să efeptuiască actul sfințirii bisericei, în acel caz să amâne sfințirea până după Congresul național bisericesc, când P. S. Sa este aplicat a le împlini dorința. Iar dacă nu s-ar putea amâna terminul sfințirii P. S. Sa a delegat pentru îndeplinirea acestui act, pe ziua de 8/21 Septembrie pe subsemnatul vicar episcopesc. T. D. Ta vei aviza imediat despre aceasta oficiul parohial, raportând despre hotărârea luată în termin de 3 zile”.

La 1 octombrie 1909, același vicar orădean îl aviza pe protopopul ortodox al Beiușului despre modul în care va decurge sfințirea bisericii din Pocola:

„Referitor la actul sfințirii bisericii din Pocola ți se comunică, că Sâmbătă, în ajunul sfințirii, T. D. Ta vei avea a ieși la Pocola și acolo vei săvârși vecernia cu priveghere, cu solemnitatea cuvenită și după tipicul prescris la sfințirea bisericilor, transportând obiectele sfinte și sfințite din biserica cea veche în cea nouă, după uzul ritual îndatinat.

Subsemnatul, voiu sosi cu trenul de Sâmbătă seara la Beiuș, unde voiu rămânea peste noapte, iar Duminecă dimineața voiu pleca la Pocola și voiu începe îndată serviciul divin pentru actul sfințirii.”

Se poate afirma, cu certitudine, că parohul din Pocola a depus eforturi susținute și energice pentru realizarea obiectivelor propuse, s-a străduit să strângă fonduri pentru clădirea bisericii și, într-un timp foarte scurt, lucrările s-au finalizat, Petru E. Papp având un rol major în zidirea bisericii parohiale, care, în final, a fost sfințită în anul 1909 de vicarul Mangra.

Pentru justificarea cheltuielilor, dar și pentru a evidenția implicarea și mărinimia credincioșilor în zidirea bisericii din Pocola,în anul 1909, Petru E. Papp a înaintat protopopului de Beiuș următorul raport despre dăruirile făcute pentru sfânta biserică gr. or. rom. în decursul anului 1908:

Pe seama bisericei gr. or. rom. din Pocola, în decursul anului 1908 s-au făcut următoarele dăruiri.

De la mai mulți creștini mărinimoși, în scopul înființării unei noi biserici, au intrat 6675 cor.

Preotul Petru E. Papp a dăruit un rând de odăjdii negre în preț de 80 coroane și un dulap pentru păstrarea bună a odăjdiilor, în preț de 18 cor.

Dna Maria Waltner din Beiuș, două prosoape și un stihar în preț de 80 cor.

Maria Cuc din Beiuș, o perdea – 3 cor.

Avram Popa, econom în Pietroasă, 4 (text indescifrabil) și o cruce mare de lemn, în preț de 12 cor.

Maria Bolcaș din Beiuș 5 stihare pentru băieți – 12 cor.

Epitropul Doru Mihele, două mătănii pentru sfântul potir în preț de 1 cor. 30 fil.

Dna Marta Pantea, un rând de odăjdii de culoarea roșie – 62 cor.

Silvia Papp, preoteasă, două lumini mari pe sfântul altar – 10 cor.

Maria Găvruța – o măsăriță în preț de 8 cor.

De tot 6947 cor. 30 fil.

În articolul Cine a făcut biserica din Pocola?, publicat în Românul, sunt consemnate numele credincioșilor care și-au adus obolul la înălțarea bisericii din Pocola. Au contribuit locuitorii din Pomezeu, Soborșin, Chiorac, B.-Lazuri, Fofeldea, Macoviște, Satul-Nou, Brădet, Luncă, Urviș etc.

Până la 1 octombrie 1909 s-a strâns suma de 9660 coroane, 56 fileri.

Pe lângă această sumă, s-au donat diverse obiecte pentru împodobirea bisericii.

Eugen Rozvani a lăsat prețul planului – 60 cor. – în folosul bisericii. La fel a procedat și inginerul Ioan Erdelyi, esmis ca expert la colaudarea bisericii.

În legătură cu circulara de sub nrul 108/1910, referitoare la tipărirea cărților bisericești cu litere latine, în tipografia arhidiecezană din Sibiu, Petru E. Papp raporta protopopului Vasile Papp că, deși se simte o mare necesitate de cărți la sfânta noastră biserică, totuși nu putem să-l executăm, fiind biserica noastră săracă și lipsită de mijloace materiale.

Având în vedere realizările administrative și buna chivernisire a fondurilor, parohul era mulțumit de schimbările produse în Pocola, fapt care îl face să afirme: „În 1913, parohia mea se înfățișă ca o comună bine organizată”. (subl.ns. – I.B. Pop)

VII.1.3 Activitatea pastoral-misionară și administrativ-bisericească

în Pocola (1907-1918)

Conform principiilor de organizare a bisericii, preotul paroh, ca delegat al chiriarhului, este păstorul sufletesc al credincioșilor dintr-o parohie, iar în activitatea administrativă este conducătorul administrației parohiale și președinte al Adunării parohiale, al Consiliului parohial și al Comitetului parohial. În cadrul întreitei slujiri preoțești(învățătorească, sfințitoare și pastoral-misionară), parohul exercită următoarele atribuții: săvârșește Sfânta Liturghie și Laudele bisericești în duminici, sărbători și în alte zile ale săptămânii, cu rostirea cuvântului de învățătură; săvârșește Sfinte Taine și ierurgii; catehizează copii, tineri și adulți conform îndrumărilor ierarhice și se preocupă de activități filantropice la nivelul parohiei.

Odată instalat în parohia Pocola, preotul Petru E. Papp își începe activitatea într-un mod energic, preocupat fiind atât de latura administrativă parohială, dar și de cea pastoral-misionară, pe care le îndeplinește cu multă implicare și dăruire.

După ce, în anul 1909, construcția bisericii din Pocola era finalizată și sfințită,Petru E. Papp a prezentat(la 18 februarie/2martie 1912) următorul raport despre activitatea Comitetului parohial în anul 1911:

Având a se îngriji Comitetul de edificarea școalei și regularea mai multor afaceri bănești în legătură cu edificiile parohiale, activitatea comitatului a fost reținută mai mult la acestea chestii, totuși s-a interesat și de religiozitatea creștinilor, căutând să îmbunătățească moravurile creștine și întărirea credinței prin sporirea creștinilor cu treceri de la alte religiuni la religiunea noastră.

În anul 1913 pe seama parohiei Pocola s-au făcut următoarele dăruiri benevole.

Dr. Vasile Stroiescu – a dăruit 1000 cor.

Foștii urbarialiști au dăruit 200 cor.

Banca „Drăganul” – 100 cor.

Au fost, desigur, sume importante pentru o parohie atât de săracă.

Activitatea pastorală, pe anul 1914, în comuna Pocola, Petru E. Papp o prezintă într-un nou raport:

„Ca în toți anii, așa și în anul trecut, privirea mi-a fost îndreptată asupra îmbunătățirii stării morale și a vieții creștinești a poporenilor mei. În privința aceasta, cunoscând mai bine firea credincioșilor mei din Pocola, am ajuns la rezultate mai îmbucurătoare decât în Feneriș, unde încă nu cunosc pe deplin psihologia credincioșilor. M-am năzuit la toate ocaziunile a da sfaturi pentru o mai desăvârșită viață creștinească. în deosebi de la izbucnirea războiului am căutat toate prilejurile de a mângâia pe cei întristați, a îmbărbăta pe cei desnădăjduiți și a-i aduce în legătură mai strânsă cu biserica. I-am îndemnat la gertfe, și pot spune că, în privința aceasta, am ajuns la resultate foarte îmbucurătoare. Niciodată o biserică n-a fost mai bine cercetată, rugăciunile mai fierbinți și gertfele mai dese. Tot cuvântul păstorului a fost ca sămânța căzută pe pământ bun”. (subl.ns. – I.B. Pop)

A ținut predici la următoarele prilejuri:

Anul Nou – Iubirea deaproapelui

La moartea Marieri Săliștean (preoteasă) – Despre moarte

Duminica lăsatului de carne

Cununia Anei Ardelean – Respectarea bisericei

Duminica lăsatului de brânză – Pocăință

Duminicile din Post: – Înțelegere

– Despre Cruce

– Cuminecătură

La înmormântarea R. Cârge – Curățenia sufletului

La Bunavestire – Însemnătatea jelei

La Duminica Floriilor – Predică după Cuminecătură

Joia Mare- Curățenia trupească și a sufletului

La Paști, Vecernie – Folosul cărții

La moartea Sofiei Matcaș – Viața creștinească

Duminica Tomii – Despre viața vecinică

La moartea lui Ioan N. – Viața viitoare

La moartea lui Lupa Sală – Credință

Cununia Floricăi G. – Respectarea legilor(…indescifrabil)

La moartea lui Ioan – Nestatornicia vieții acesteia

La Rusalii – Pogorârea Duhului Sfânt

Duminica a III-a după Rusalii – Curățenia sufletului

La moartea Anei Popa – Ce-i viața?

5 iunie – la Parastasul Regelui Fr. Ferdinand – Sufletul răzbunătorului

În ziua mobilizării – Îndemn pentru apărarea țării

La moartea Martei Radu – Nestatornicia vieții acesteia

La moartea Eva Marc – Liniștea sufletească

Duminica samariteanului – Despre milostenie

La moartea unui sărac – Faptele îndurării

Duminca XXVI după Rusalii – Ce ne dă mângâiere în necazuri?

Duminca XXVII după Rusalii – Puterea bisericei

La moartea Floricăi Sala – Sufletul celui drept

Duminca XXVIII după Rusalii – Credință tare

Duminca XIX după Rusalii – Chemarea la rugăciune

La oficiul parohial au intrat 131 de acte. Toate au fost rezolvate.

Cartea de rugăciune înaintată anul trecut spre aprobare, a primit binecuvântarea arhierească și acum e dată la tipar.

Despre activitatea Comitetului parohial în 1914, în Feneriș, parohul Petru E. Papp raportează următoarele:

„Comitetul a luptat pentru edificarea unei noi sale de învățământ, cea veche fiind din partea comisiei administrative. Pentru ca cheltuielile să fie cât mai scăzute a cumpărat de la domeniul greco-catolic lemne de gorun cu jumătate de preț. A recurs la mecenatele V. Stroiescu, după ajutor, de unde a primit 1000 cor. Edificarea școalei s-a amânat însă, fiindcă dăduse un an rău și, mai târziu, isbucnind resbelul, brațele vânjoase lipsesc din parohie.

Fiind parohia și fără biserică și poporenii săraci, a înaintat Veneratului Consistor din Oradea mare o cerere de ștergere a restanței de 200 cor. în contribuția eparhială. Cererea s-a admis.

A întins, după puteri, mână de ajutor, familiilor remase acasă, după cei duși în resbel”.

Conform unei practici administrative curente, preotul Petru E. Papp trimite, la 31 ianuarie 1915, un raport protopopului Beiușului.

Despre activitatea Comitetului parohial în anul 1914, preotul prezintă următoarele.

1. Conformându-se circularei Ven. Consistor a împuternicit epitropia să cumpere pe seama bisericei lumini și tămâie, care apoi să se vândă credincioșilor. În felul acesta având posibilitatea fiecare creștin a cumpăra, cu înlesnire, lumini, ca gertfe, veniturile bisericei s-au înmulțit aproape cu 100 coroane.

Comitetul a încercat să ajungă la o înțelegere cu biserica gr.-cat. din loc în afacerea procesului ce durează între cele două biserici mai bine de 23 de ani. Înțelegerea n-a ajuns la rezultat, pretențiunile nejuste ale catolicilor fiind exagerate din cale afară.

A luptat pentru dobândirea ajutorului de stat pentru școala confesională, ceea ce i-a succes. Cosnemnează: „Azi și noi, după multe încercări, primim din vistieria statului ajutor de la 1000 cor. în sus”.

S-a îngrijit cu repararea și îngrădirea edificiilor parohiale, de cercetarea regulat a școalei, de buna înțelegere între poporeni și mai ales de mângăierea celor rămași acasă în urma resbelului mondial.

Comitetul a stăruit, conform hotărârii luate în ședința a III-a extraordinară să fie ajutate la lucrul câmpului, familiile rămase fără sprigin.

În chestionarul în legătură cu parohia Feneriș, Petru E. Papp declară: “Biserica lipsește, în loc e o capelă necorespunzătoare, fost mai nainte local de crâșmă. E îngrădită, dar cimitirul nu. 10 holde pământ arător, un intravilan, bani bisericești 847. cor, 78 fil. …”.

Chestionarul despre parohia Pocola (pe anul 1914), completat de Petru E. Papp cuprinde următoarele date:

Biserica e zidită din cărămidă la 1909 și e în stare foarte bună. E îngrădită cu gard frumos, cimitirul înconjurat cu șanț.

Averea constă din 9 jughere pământ arător, în folosul preotului; 1908 cor. Fundațiunea Ștefan Paph, 700 cor. bani bisericești, 1000 cor. Fundațiunea bisericească Zaharie și Ecaterina Mihoc, administrată de Ven. Consistor de Oradea Mare.

Biblioteca parohială numără 139 volume și broșuri.

Matriculele sunt în stare bună și datează toate din anii 1851.

Protocolul de “esibite” în regulă.

De când sunt paroh toate circularele și ordinațiunile în ordine numerică

Nu sunt asigurați, dar cele mai multe obligații sunt cu giranți

Casa parohială nouă corespunzătoare, 3 odăi, o verandă închisă, 2(…indescifrabil), o cămară și pivniță.

Asigurate.

Din 1914-1915 nu.

Afară de contribuția eparhială după 1915, toate sunt plătite.

30 cor. neplătite.

stare bună.

Corespunzătoare. Cercetează.

Petru E. Papp, 8 ani de serviciu și de 2 ani administrator parohial în Feneriș.

Despre activitatea pastorală desfășurată în anul 1915 în parohiile Pocola și Feneriș, Petru E. Papp prezintă administratorului protopopesc din Beiuș, Moise Popoviciu, următorul raport (din 14 ianuarie 1916):

I

„Vremurile de (…indescifrabil) și cataclism ce le trăim, aflându-le potrivite spre împăcarea omului cu Dumnezeu, am căutat toate mijloacele ce ni le pune la îndemână pastorala, ca să fac din credincioșii mei oameni mai evlavioși și cu frica lui Dumnezeu. La toate ocaziunile bine venite am dat sfaturi și povețe, am mângâiat pe cei loviți de soarte, am ajutat pe cel neputincios și de câte ori s-a cerut și faptă am săvârșit-o cu plăcere. Roadele n-au întârzâiat. Gertfele pentru biserică s-au înmulțit sau au crescut în mod considerabil față cu trecutul.

Așa cu tasurile și din lumini în Pocola a incurs 252 cor. Alți credincioși au făcut dăruiri în preț de 100 cor. Câteva creștine au împodobit ferestrile bisericii cu hârtie colorată în preț de 25 cor.

În Feneriș cu tasul a incurs 75 cor., deși în alți ani suma nu se ridica decât la 20.

Femeile credincioase au cumpărat un rând de odăjdii luminoase în preț de 145 cor.

În Pocola moralul creștinilor este foarte satisfăcător, în Feneriș, la mulți lasă însă de dorit”.

II

Pentru edificarea vieței religioase morale am ținut următoarele 35 de predici:

Dum. vameșului și a fariseului – Despre umilință

La moartea Mariei Flore – Viața(…indescifrabil)

La moartea tinerei femei Maria Mihele – Scurțimea vieții

Dum. lăsatului de brânză – Iertarea(…indescifrabil)

Aniversarea a 50-a mitropoliei – Viața lui(…indescifrabil)

La parastasul eroului George Herlaș – Despre vitegie

La parastasul Emanuil Gojdu – Fapte(…indescifrabil)

La parastasul eroului Melentie Sabău – Deșertăciune

Dumineca a doua din post – Curățirea

Duminica a treia – Suferință

Dumineca a patra – Pocăință

Dumineca Floriilor – Împăcare

La moartea lui Vasiliu Șandor – Moarte

La moartea lui Vasiliu Șora – Împăcare

Dumineca slăbănogului – Credință

La moartea Viorei Avram – Sfârșitul

Dumineca a treia după Rusalii – Curăție

La moartea lui Vasiliu Șora – Liniște

La moartea Evei Leuca – Fiți gata de moarte

Duminica a șaptea după Rusalii – Despre minuni

La sf. Petru și Pavel – Cinstirea sărbătorilor

Dumineca a zecea după Rusalii – Fapte creștinești

La sf. Ilie – Gertfa

Dumineca a unsprezecea după Rusalii – Moartea pentru patrie

La moartea Raveichei Sala – Despre moarte

La moartea Floarei Mesaroș – Judecata din urmă

Dumineca nainte de ziua crucii – Nerespectarea sărbătorilor

Ziua crucii – Însemnătatea sărbătorilor

La moartea lui Gheorghe Găvruța – Iubirea de biserică

Dumineca a douăzecișiuna după Rusalii – Cuvântul lui Dumnezeu

Dumineca a douzecișipatra după Rusalii – Păzirea cuvântului lui Dumnezeu

Dumineca a douăzecișicincea după Rusalii – Iubirea creștinescă

Dumineca a douăzecișișepte după Rusalii – Păcatul curviei

Dumineca înainte de nașterea Domnului – Milostenie

Dumineca după nașterea Domnului – Răsplata drepților

Am tipărit cu binecuvântarea P. S. Sale o carte de rugăciuni în 5000 de exemplare. Ea se vinde în favorul școalei din Pocola. E o mare plăcere să vezi cum vin la biserică creștine și creștini cu cartea de rugăciuni subsuoară. Am colaborat la Biserica și școala și la Românul.

La 1 iunie 1916, Petru E. Papp consemna informații cu privire la colecta pentru orfelinatul din Sibiu. Colecta din Feneriș – 54. cor., 20 fil; colecta din Pocola – 100 cor.

Despre activitatea desfășurată în parohia Pocola și Feneriș, în anul 1917, Petru E. Papp prezintă următorul raport:

“Mi-am dat toată silința ca să fiu folositor păstoriților mei, la toate împrejurările de traiu. M-am îngrijit atât de promovarea stării lor materiale, cât și a celei morale. De câte ori numai mi s-a dat ocasiune, am grăbit cu sfatul și cu vorba bună, să-i îndemn la achitarea dărilor către stat, precum și a altor datorii ce le au, ca astfel din prisosul de bani, să rodească bunăstarea pentru țărani. Poporenii din parohia Pocola m-au și ascultat, că azi – pot spune – am creștini cu stare materială solidă. Și cei din Feneriș, în parte, mi-au urmat sfaturile.

M-am îngrijit de chivernisirea conștiențioasă a averilor bisericești. Așa, în parohia Feneriș am cătat să încasez cât numai s-a putut din banii alocați în obligații dubii și i-am depus la banca “Drăganul”.

În parohia Pocola am ajuns la un rezultat și mai îmbucurător. Văzând credincioșii, că ne-au mai rămas datorii după edificarea clădirilor parohiale, mi-au ascultat sfatul și, fără vreun anunț, a dat fiecare cât numai a putut. Așa s-a adunat suma de 3875 cor. 50 fil., dintre cari 1500 cor. le-am dăruit subscrisul, prețul cărților de rugăciune, ce le-am vândut până acum.

Dar, mai mult m-am îngrijit de educarea religioasă a credincioșilor și de promovarea vieții morale. Căci (…) se ivesc simtoame foarte dureroase, cari demoralizează(…)Mulți dintre soldații întorși acasă, nu au simțul cuvenit, dar și o parte dintre femei au apucături cât de păcătoase. Contra acestora a trebuit să lupt cu (…)și mi-am dat osteneala să țiu vie dragostea față de biserică și credința în Dumnezeu”.

Pentru luminarea, îndrumarea și întărirea în legea creștină a credincioșilor săi, Petru E. Papp a ținut 60 de predice, la diferite ocasiuni, anume:

Anul Nou: Toată viața noastră lui Dumnezeu să o dăm

Dum. lăsatului de carne: Fiți gata, căci nuștiți ziua și ceasul când vine(…)

Dum. lăsatuluide brânză: Și va despărți pe oameni cum desparte(…)

La moartea epitropului Mihaiu Avram: Omule gândește că pământ ești

Dum. a 2 a din post: Cere și ți se va da

Dum. a 3 a din post: Cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam desfrânat și păcătos se va rușina de el

La parastasul lui Ioan Șora, soldat: Fericiți sunt cei drepți

La recvirarea clopotelor: Pe cei vii îi chem, pe cei morți îi plâng, fulgerile le frâng.

La moartea Catiței Cureș: Acum slobozește pe roaba Ta

Duminica a 5 din post: Pace vouă

Buna vestire: De umblă cineva ziua, nu te(…)

Dum. Floriilor: Întristat e sufletul meu până la moarte

La moartea lui Mihaiu Gabor: Moartea păcătosului

Dumineca Paștilor: Aveți răbdare

Dum. Tomii: Aduceți-vă aminte

Dum. mironosițelor: Aveți credință

La o litie: Nu desnădăjduiți

Dum. Samarinencei: Mâncarea mea este să (…indescifrabil)

La o litie: Mergeți și vă arătați preoților

Dum. orbului: Și oamenii au iubit mai mult întunerecul decât lumina

Dum. sfinților părinți: Mulțumire sufletească

La moartea Soficăi Găvruța: Ce este viața? Umbră, vis și floare

La moartea lui Crăciun B.: Toți câți treceți pe cale, căutați să vedeți ce este durere “cu durerea Mea”

Pogorârea Duhului Sfânt: Nu vă voi lăsa pe voi orfani, ci voi veni la voi.

La moartea Anei Mihele: Pământ ești și în pământ vei merge

Dum. a 3 a după Rusalii: Ce vom mânca, ce vom bea și cu ce ne vom îmbrăca?

Dum. a 4 a : Mergi, împlineascăți-se ție după cum vrei!

Dum. a 8 a: Răsplătiți Domnului Dumnezeului vostru

Cununia lui Const. Mașcaș: Iubire în căsătorie

Dum. a X a după Rusalii: Ajutați pe cei lipsiți

Dum. a XI a: Iubiți pe deaproapele vostru

Adormirea Născ. de Dumnezeu: Fericit cel ce aude cuvântul lui Dumnezeu și le păzește pe ele

Tăierea capului lui Ioan: Ajută-te că și Dumnezeu îți va ajuta

Duminica a XV a după Rusalii: Cuminecați-vă

Dum. XVI: Despre curvie

Dum. după ziua Crucii: Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine

La litie în 3 oct.: De nu vă veți pocăi cu toții veți peri

Dum. XVIII după Rusalii: Gertfiți Domnului Dumnezeului vostru

Dum. XIX: Nu plânge

La un parastas: Aveți credință

La o alegere de învățător: Rolul învățătorului

Dum. XX după Rusalii: Aduceți-vă aminte de eroii voștri

La moartea lui Ioan…. Ce e sfârșitul omului.

La moartea eroului Ioan Găvruța: Al Dlui e pământul, cuprinsul lui, lumea și toți cei ce locuiți întrânsa

Dum. XXIV după Rusalii: Nu te teme, crede și Te va mântui.

Dum. XXV după Rusalii: Bețivul și curvarul nu vor intra în împărăția Domnului.

La înmormântarea lui Ioan Popa: Lăsați copiii să vină la Mine.

Dum. XXVI după Rusalii: Să iubești pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta.

La moartea Mariei B.: Spune-mie Doamne sfârșitul zilelor

Dumineca XXVI după Rusalii

La înmormântarea eroului Ghiță Catona

La moartea doamnei (…indescifrabil)Cine ascultă cuvintele și crede celui ce m-a trimis pe mine, are viața de veci.

Dum. XXVII după Rusalii: Alcoolul și starea materială

La moartea eroului Nic. Foltuțiu: Nu mor eroii

Sfântul Niculae: Grigiți de avutul vostru

Moartea fetei Maria Mora: De nu veți fi ca copiii, nu veți moșteni împărăția lui Dumnezeu

Moartea: Omul e ca iarba, zilele lui floarea

Sfântul Ștefan: Apărătorii credinței

Duminica după nașterea lui Isus: Veniți la mine toți cei însetați

La cununia soldatului.

Petru E. Papp, preocupat de educarea poporului, a trimis Consistoriului din Oradea o scrisoare în care aduce la cunoștință faptul că în luna ianuarie, prelegeri s-au ținut numai în Beiuș, Curățele, Feneriș, Pocola, Răbăgani, Sân Martin și Holod. Văzând neglijența și nepăsarea mare a conducătorilor de la sate, că rapoartele lunare nu sosesc la vreme, de la unii învățători chiar defel, sub ord. de sub nr. 109-1919, i-a somat că, dacă rapoartele nu vor sosi până la data de 4 a a fiecărei luni, vor fi pedepsiți cu câte 10 Cor., de câte ori se va repeta neglijența.

Veneratul Conzistor a solicitat un raport despre rezultatul examenelor din anul școlar 1918-1919, la care protopopul Petru E. Papp a dat un răspuns din care reiese, cu claritate, starea de lucruri din anul școlar menționat:

Anul școlar a fost unul cu cele mai puține rezultate posibile, deoarece îndată după începerea prelegerilor a izbucnit gripa spaniolă, în urma căreia prelegerile au fost sistate, până în luna februarie. În alte sate, școala n-a mai putut fi redeschisă, fiindcă ne-au năpădit săcuii – pe la sfârșitul lui februarie – mai pe urmă comuniștii, revărsând asupra locuitorilor o continuă teroare. Deși a venit apoi armata română și desrobirea națională, țăranii rămănând foarte în urmă cu lucrul câmpului, nu s-a mai putut produce o stare normală în mersul învățământului, motiv pentru care numai la un număr neînsemnat de școli s-a dat examen final.

Școlile la care au fost susținute examene au fost: Școala de fete și Școala de băieți din Beiuș, Curățele, Feneriș, Gurbești, Lazuri, Meziad, Pocola, Răbăgani, Remetea, Săucani, Sohodol, St. Mărtin și Talpe-Telec. Petru E. Papp precizează că acestea erau școli conduse de către învățători care se aflau în posesia unei diplome.

Din materialul documentar valorificat în acest capitol, în cea mai mare parte inedit, rezultă faptul că Petru E. Papp și-a îndeplinit, cu o rară vocație, misiunea de paroh local, făcând din Pocola una din cele mai modernizate parohii, unde funcționau, cu succes, cele două bastioane naționale: biserica și școala.

VII.1.4 Conferințele pastorale ale preotului Petru E. Papp

Preotul Petru E.Papp a avut în centrul preocupărilor sale grija de a-și face datoria de păstor de suflete. Constată cu îngrijorare că acolo unde preotul nu își îndeplinește atribuțiile pastorale cu profesionalism, credincioșii se îndepărtează de Biserică și de Dumnezeu. El consideră, în același timp, că este de datoria tuturor preoților șă-și ia misiunea în serios și orice preot să caute a-și lărgi orizonturile cunoașterii, pentru a-i învăța pe credincioși. De asemenea, e nevoie de o atitudine morală potrivită, prin care să dea un exemplu personal bun enoriașilor pe care îi păstorește.

În acest sens, el își exprimă nemulțumirea față de felul în care erau organizate conferințele preoțești, pe care le consideră de o importanță majoră în ceea ce înseamnă formarea profesională a preotului și îmbunătățirea experienței pastorale.

La 7/20 mai 1911, Petru E. Papp aducea la cunoștința protopopului de Beiuș starea de lucruri cu privire la organizarea conferințelor preoțești.

Preoțimea, în felul cum sunt conduse conferințele, arată o nepăsare revoltătoare, nedându-și seama despre importanța acestor întruniri. Chiar din acest motiv să se țină o conferință despre Însămnătatea conferințelor pastorale.

Arată că preoțimea noastră, în general, în fața multelor curente provenite contra bisericei nu e destul de pregătită, ba ce e mai mult privește cu o vădită nepăsare la atacurile îndreptate contra religiei, contribuind și noi la acestea atacuri prin felul deosebit de slab, cu care ținem la îndeplinirea datoriei noastre. Să se țină o conferință despre Puterea edificatoare a religiei sau despre Puterea credinței și post.

Suntem priviți ca un element de prisos, din motivul că nu căutăm a ne manifesta în forma recercată de chiemarea noastră. Să se țină o conferință: Preotul față de opinea publică.

Despre acestea, Petru E. Papp consideră că ar fi bine să se vorbească în conferințele preconizate în anul 1911, în prezența unui comisar consistorial, care, în urma poziției sale în biserică, prin sfaturile și lămuririle ce le poate da, să facă o impresie mângăietoare asupra clerului.

De remarcat faptul că informările pe care le-a făcut cu privire la conferințele preoțești și starea de superficialitate în care se desfășurau nu au rămas fără ecou, căci, în anul 1911, vicarul episcopesc Vasile Mangra adresa preoților de sub jurisdicțiunea Consistorului gr.-or rom. din Oradea-mare, o circulară, în care aborda chestiunea ținerii conferințelor pastorale.

La conferința din 6 noembrie 1911, ținută în Beiuș, abordând problema sectelor religioase, Petru E. Papp susține că rolul preotului este deosebit de însemnat. Precizează că seminariile teologice nu au întocmirea neescepționabilă, încât să poată da cu prisosință educație religioasă temeinică. Acolo unde se primesc tineri cu diferite pregătiri inferioare e greu progresul, cu care se răsbești prin valurile îndreptate contra bisericei.

Tinerii cu pregătiri superioare ies din acestea seminarii stângeniți în cultura lor teologică de pedecile celor mai slabi de cătră cari nu pot lua avânt. Ajungând în parohii bune, o însemnată parte din ei, nu se gândesc la împlinirea apostoliei, ci la satisfacerea ambițiilor lor egoiste. Ușoratici în împlinirea tainelor, lipsiți de duhul blândeței, considerând peste tot oficiul ce-l poartă mai mult ca o pâine decât ca o datorie. Iar cei cu pregătiri inferioare, natural, nu pot avea înțelegerea largă, ca să poată face isprăvuri mari.

Parohul Petru E. Papp arată că, prima cauză, trebuie căutată în seminarii, deoarece „acestea puteau da creștere potrivită în trecut, când spiritul timpului nu era așa dușmănos bisericei, azi însă se cere radicală reformare a teologiilor, unde să se primească tineri numai cu pregătiri superioare, cărora să li se dea apoi educație religioasă temeinică”.

Petru E. Papp argumentează, pe baza datelor statistice, că sectele s-au răspândit mai mult în cadrul comunităților care au preoți cu pregătire inferioară. Arată că „Biserica rom. cat. numără mai puține suflete pierdute”.

Expune apoi faptul că preoții, prin comportamentul lor, sunt direct responsabili de îndepărtarea credincioșilor de biserică: „Și iarăși un preot, care se uită de demnitatea sa nu va fi niciodată apărătorul bisericei sale. Preotul cu slăbiciuni nu va contribui niciodată la întărirea vazei bisericei. Noi știm, cari sunt acele slăbiciuni ale preoților noștri. Slujba dumnezeiască și celelalte funcții nu-și mai au farmecul lor în felul cum sunt săvârșite de o parte a preoțimei. Nu-i mirare dacă poporul nu cercetează biserica.

Amestecul preotului peste măsură în afacerile lumești, neînțelegere între preoți, greșelile superiorităților bisericești, coboară foarte mult sentimentul religios al creștinilor.

Superioritatea noastră bisericească nu esercită cu toată rigoarea o controlă mai severă asupra conducătorilor de la sate. E prea cruțătoare, prea indulgentă, față de preoții, cari prin viața lor privată și publică dau ansă la diferite scandale”.

În aceste condiții supărătoare, Petru E. Papp își pune întrebarea: „Mă întreb, onorată conferință, dacă viața noastră bisericească e inficiată de atâtea greșeli, e cu putință să nu se înmulțească sectarii?”.

Este de părere „că meditând asupra vieții noastre, fiecare dintre noi va simți într-un colț al inimii părerea de rău, că a trecut cu vederea multe din împlinirea datoriilor sale preoțești. Facem această autocritică? Atunci vom alia și mijloacele de îndreptare, numai să ne punem pe lucru. Mai mult Duh în inimile noastre fi o viață creștinească mai îngrijită”.

Preoții sunt direct responsabili față de conduita enoriașilor. Susține că prin activitatea exemplară a preoților se poate întări încrederea credincioșilor față de rolul și menirea preotului. Consideră că dacă prin vorbele rostite atât de pe amvon cât și de pe catedră vei putea aduce folos credincioșilor tăi, deja i-ai câștigat pentru tine și biserică. Conchide: „Devenind propovăduitori fanatici ai principiilor creștinești, vom alunga prorocii mincinoși din satele noastre”.

Parohul din Pocola arată că pentru a putea forma „o armată puternică disciplinată, în care să știm că-i turnată picătură cu picătură, credința noastră nefalsificată față de învățăturile lui Hristos” se impune să se acorde o atenție deosebită copiilor. Propune să se facă ore de catehizare.

La 9/22 noiembrie 1912, Petru E. Papp aducea la cunoștința lui Moise Popoviciu, administrator protopopesc, starea parohiei sale, specificând că are bibliotecă parohială, care se augmentează an de an, și numără 110 broșuri. Lipsește însă din bibliotecă opera lui Ioan Lupaș și a lui Gheorghe Tulbure..

Referitor la îndrumarea de sub numărul 1022-1914 a Oficiului protopopesc, Petru E. Papp raportează următoarele:

“Suma de 1034 cor. 52 fil. nu este un împrumut cu decisuri din partea corporațiunilor parohiale și aprobarea Veneratului Consistor, căci atâta sumă n-am avut niciodată la dispoziție. Având însă biserica în 1912 multe de aranjat și banii de care dispune sunt în obligații așa apoi de câte ori s-a ivit necesitatea să acoperim unile și altele, am pus de la mine bani, de altfel cea mai mare parte ridicați din bancă. Asupra acestei sume, am declarat, nu ridic nici o pretensiune, decât doar, dacă biserica ar fi scăpată cu desăvârșire de datorii și dacă în urma activității mele ar ajunge la o stare materială înfloritoare”.

VII.2 Petru E. Papp – protopop al Beiușului

Accederea în funcția de protopop al Beiușului e un fapt care îl aduce, sub o altă formă, în prim plan pe preotul Petru E. Papp. Ajungerea sa în funcție, însă, nu a fost lipsită de impedimente. Promovarea lui era legată de vicarul ortodox de Oradea, Vasile Mangra, care a trecut, în anul 1910, de partea guvernului Tisza Istvan, eveniment care a intrigat opinia publică românească.

Petru E. Papp folosește cuvinte dure la adresa lui Vasile Mangra: „își pierdu echilibrul sufletesc și săvârși un act politic fatal, pe care istoria nu-l va justifica niciodată. (…) Candidatura lui produse o adâncă spărtură în rândurile partidului național. Aproape întreaga preoțime și mulți alți intelectuali fură demoralizați. Păstorul năimuit își infectase turma și, în ziua alegerei, mă găsii singur, cu alegătorii duși de mine din Drăgoteni, Pocola și Feneriș. (…) Bihorul capitulă din nou. Sufletele noastre se umplură de o adâncă revoltă și amărăciune”.

Între vicarul Vasile Mangra și Petru E. Papp s-a instaurat un raport tensionat, Mangra nefiind pe aceeași linie politică cu preotul din Pocola. La alegerile electorale din anul 1910, Petru E. Papp l-a sprijinit pe naționalistul dr. Ioan Suciu. Timp de mai mulți ani, Mangra nu a aprobat „socoțile” parohiei Pocola.

Relațiile încordate dintre cei doi au atins punctul culminant la alegerea de protopop al Beiușului, în anul 1913. Fiindcă fostul protopop Vasile Papp a fost scos la pensie, Petru E. Papp considera „că-i de datoria noastră ca încă odată să-l vedem în mijlocul nostru, dându-i cinstea cuvenită și adioul obicinuit între oameni ce se respectă”.

În scopul acesta, solicită organizarea unei conferințe mixte, pentru a-i face veteranului protopop onorurile cuvenite. Acest post a rămas liber în urma pensionării protopopului Vasile Papp, în locul lui a fost ales preotul militar Ioan Papp, care a renunțat însă, astfel că Consiliul eparhial al Orăzii a organizat un nou concurs. Petru E. Papp relatează următoarele cu privire la această chestiune: „Dar răsbunarea mi-o aplică la alegerea de protopop al Beiușului…, împlinisem cinci ani de preoție și la insistența românilor de bine încercai și eu norocul”.

Deși nu avea vechime mare în preoție, se făcuse remarcat prin calitățile și realizările sale, fiind apreciat de enoriași și elita culturală locală. El însuși, conștient de potențialul său și de importanța consolidării spiritului național, acceptă ideea unei promovări, mizând pe șansele sale, în ciuda faptului că avea o opoziție redutabilă, fiind considerat de autorități un membru activ al mișcării naționale românești.

Candidarea preotului Petru E. Papp la funcția de protopop al Beiușului a alarmat autoritățile locale. Primpretorul cercului Ceica a trimis un raport comitelui suprem al Bihorului, la 5 iulie 1913, în care declara: „Dacă se va întâmpla așa ceva, atunci va fi foarte mare debandată în circumscripția electorală, fiindcă Petru E. Papp este un element radical al mișcării naționale române, cel mai înverșunat dușman al nostru, care și-a dovedit adeziunea la programul P.N.R. Este un mare activist al naționalității române”.

La concursul organizat pentru numirea protopopului s-a înscris și parohul din Pocola. Deși a obținut o majoritate de 10 voturi față de contracandidatul dr. Victor Fildan, preot în Drăgănești și administratorul protopopesc al Beiușului, consiliul eparhial nu a validat alegerea lui Petru E. Papp.

În anul 1913 s-au organizat alegeri de protopopi pentru tractul Beiuș. În sinodul protopopesc au fost aleși: dr. Fildan Victor, preot în Drăgănești și administrator protopopesc – cu 20 de voturi și Petru E. Papp, preot în Pocola. Conzistoriul nu a întărit însă nici pe unul, ci a ordonat ținerea unor noi alegeri. Acestea s-au desfășurat la 14/27 decembrie 1913. De această dată au fost 5 candidați: Victor Fildan, Petru E. Papp, Iacob Șteflea (preot în Seliștea de Sibiu), Alexandru Golea (preot în Nanhidișel) și Alexă Popoviciu (preot în Bichiș).

Dintre aceștia Victor Fildan a întrunit 30 de voturi, Petru E. Papp 26, Iacob Șteflea două voturi, ceilalți neobținând nici un vot.

Comisar conzistorial a fost Andreiu Horvat, protopopul din Oradea.

La 30 decembrie 1913, Conzistoriul a întărit cu 14 voturi pe Victor Fildan. Petru E. Papp a primit doar 4 voturi, de la următorii: Moise Popoviciu, dr. Aurel Lazăr, Petru Pantea și dr. Ioan Bunea. Contra acestei „întăriri” a înaintat „recurs de nulitate” avocatul beiușean dr. Gavril Cosma, la Conzistoriul mitropolitan.

Alegerea de protopop a lui Victor Fildan nu a fost acceptată de către Conzistoriul mitropolitan, în ședința ținută la Sibiu, în primele zile ale lunii septembrie 2014.

Cunoaștem motivul respingerii lui Petru E. Papp din mărturisirea acestuia: „Dar consiliul eparhial, sub influența lui Mangra, iar el sub a lui Tisza, nimici alegerea, invocând că un protopop susținut de naționaliști ar primejdui biserica și existența școlilor confesionale”.

Parohului Petru E. Papp, primpretorul din Beiuș i-a întocmit, la 2 ianuarie 1914, un raport detaliat, insistând pentru ca să i se respingă investitura de protopop al Beiușului, pe care și-o câștigase recent, prin voința obștii locale. Reproducem câteva pasaje din document:

„Partidul Național Român a susținut cu tărie alegerea ca protopop a preotului de la Pocola. Acesta este unul dintre conducătorii cei mai radicali ai P.N.R. (…) Alegerea lui Papp înseamnă o lovitură mare dată întregii politici ungare și punerea sub semnul întrebării a succeselor sale în viitor.

La intervenția comitelui suprem (prefectului), Papp nu a fost întărit în funcție și s-a stabilit un nou termen al alegerilor. Înaintea noilor alegeri, P.N.R. a desfășurat o campanie favorabilă acestuia, prin agitație și propagandă. Datorită însă unor mașinațiuni puse la cale de către mine și de către primpretorul plasei Ceica, am reușit să-l sprijinim pe dr. Victor Fildan pentru a câștiga funcția în locul lui Papp (…) Vă rog să interveniți pe lângă vicarul orădean Vasile Mangra, ca să fie ales protopop la Beiuș. Nealegerea lui Fildan sau alegerea lui Papp ar însemna victoria forțelor naționale cele mai radicale și falimentul politicii noastre de până în prezent”.

Este binecunoscut faptul că Petru E. Papp a slujit cauzei naționale, implicându-se cu dinamism în mișcarea națională a românilor bihoreni, stare de lucruri care, evident, incomoda autoritățile. Astfel că s-a încercat, prin diferite mijloace, să i se pună piedici pentru accederea în funcția de protopop ortodox al Beiușului.

VII.2.1 Alegerea lui Petru E. Papp ca protopop al Beiușului (1918)

Vicarul Vasile Mangra a devenit mitropolit, funcția de vicar preluând-o Roman R. Ciorogariu, fostul profesor al parohului Petru E. Papp, de la care mărturisește că a primit „frumoase îndrumări de viață religioasă și națională”.

S-a publicat concurs pentru ocuparea postului de protopop în tractul Beiuș. Administrația s-a implicat din nou în treburile bisericești. Profitând de starea de asediu, au amenințat alegătorii, pe laici, că-i trimite pe front, pe preoți cu „detragerea congruei”. În ciuda acestor piedici, Petru E. Papp a reunit majoritatea voturilor.

Administrația a întreprins demersuri pe lângă prefectul județului, ca acesta să intervină la consiliul eparhial contra funcției parohului bihorean.

Redăm actul confidențial trimis de primpretorul Beiușului, Carol Zih către prefectul județului: „Mă simțesc obligat a Vă raporta Ilustrății Voastre alegerea protopopului ortodox român din Beiuș și a insista asupra importanței intereselor politice și naționale, ce se leagă de rezultatul acestei alegeri.

Unul din candidați este Petru E. Papp, paroh în Pocola, care prin teroarea naționalităților a întrunit o majoritate de două voturi față de maghiarofilul dr. Victor Fâldan, fost administrator al protopopiei. Petru E. Papp este aderentul fracțiunii celei mai agresive a Partidului Național Român, care profesează principii subversive și trădează o ură neîmpăcată față de toate instituțiunile statului unguresc. Incontestabil, Petru E. Papp, este un intelectual de valoare, dar calitățile sale și influența ce o va câștiga prin contactul oficial și autoritatea sa de protopop, le va folosi pentru a înrâuri asupra preoțimei ortodoxe în favorul Partidului Național, care este dușmanul neînfricat al țării.

Dar alegerea lui Petru E. Papp ar fi și o înfrângere pentru noi, a acelei grupări mai inteligente a românilor, care cătând o înțelegere reciprocă, nu luptă pe față contra statului unguresc și alegerea lui și respectiv confirmarea acesteia ar însemna reputarea unei învingeri a fracțiunii extremiste din Partidul Național, ceia ce ar avea drept consecință pierderea influenței, ce o aveam până acuma asupra preoțimei ortodoxe fiind mai presus de orice îndoială, că influența autorității sale și dreptul disciplinar, ce le are protopopul, le va folosi pentru a presiona asupra clerului și învățătorilor români.

Sunt ferm convins, că nici vicarul episcopesc Ciorogariu, și nici altcineva nu-l vor îndepărta de la principiile sale politice, intransigente.

Candidarea s-a făcut în 10 l. c. înaintea căreia corifeii naționaliștilor extremiști. Dr. Ioan Ciordaș, dr. G. Cosma, și avocatul dr. Aurel Lazăr, venit din Oradea-mare, abuzând de oficiul său de jurisconsult consistorial, au terorizat zile de-a rândul alegătorii, înjurându-l și numindu-l renegat și trădător de neam pe dr. Fildan …”.

Acest document oglindește amestecul autorităților în organizarea bisericii.

Semnatarul documentului specifică faptul că, la candidare, din 72 de alegători, s-au prezentat doar 49, deoarece restul de 23 membri, chiar din comunele în care era mai tare partidul lui Fildan, nu s-au putut prezenta, împiedicați fiind de revărsarea apelor și numai astfel s-a putut întâmpla că, afară de cele două bile albe, dr. Fildan să întrunească 22, iar Petru E. Papp, 25 voturi.

„Țin să accentuez, – arăta primpretorul Zih – că candidarea care, prin absența celor 23 de voturi, nici de altfel nu ar putea fi considerată, ca reală – nu obligă Consistorul. Consistorul are dreptul de a-l declara protopop pe care-l vrea dintre trei candidați, cari au întrunit cele mai multe voturi. Vicarul episcopesc Roman Ciorogariu are o necondiționată influență asupra majorității asesorilor, deci de va vrea dânsul, îl poate scoate la ori ce caz, chiar înlăturându-l pe Petru E. Papp, – protopop pe dr. Fildan, care este mult mai potrivit pentru acest post și are pregătiri superioare.

Am onoare a ruga Ilustritatea Voastră să presionați în acest senz asupra vicarului Ciorogariu, iar în cazul că acesta ar invoca voința majorității, binevoiți a-i reaminti cazul alegerii protopopului din Peșteș (Valea Crișului Repede), când Consistorul l-a confirmat protopop pe Alexandra Muntean, ales cu 18 voturi față cu preotul Moldovan din Ortiteag. care întrunise 53 voturi.

Vă rog să-i mai aduceți aminte lui Ciorogariu că e vorba de acel Petru E. Papp, care înainte cu câțiva ani la o serbătoare a scos-o din biserica ortodoxă pe fetița Szabo Erzsike (15 ani), pentru motivul că a avut îndrăzneala de a intra acolo cu tricolorul unguresc înpletit în păr.

De încheiere, mai amintesc că parohia centrală din Beiuș – al cărui paroh este protopopul, în luna trecuta, l-a ales cu mare majoritate pe dr. Fildan față cu Petru E. Papp.

Consistorul va decide în termen de 14 zile.

Pentru orientare, am onoare a alătura lista consilierilor consiliului”.

Prefectul Malatinski, în urma acestui raport, s-a înfățișat la vicarul episcopesc, solicitându-i confirmarea lui dr. Fildan, însă fără să primească o rezoluție. Această stare de lucruri l-a determinat pe prefect să exercite presiune asupra autorităților de la nivel central, pentru ca Consistoriul orădean să rămână fără finanțare:

„Prefectul și-a tras consecințele în așa fel, că a intervenit la guvern să nu se mai dea ajutorul de stat de 40,000 lei din care se acoperea bugetul Consiliului din Oradea. De nu interveneau evenimentele din vara anului 1918, rămâneam cu Consistorul pe uscat…Cu autonomia bisericii s'a isprăvit, dacă nici crâsnici nu ne mai putem alege liber de acum înainte. Solgăbirăul și notarul comunal își asumau dictatură asupra parohiilor noastre. Statutul Organic era să rămână numai pe hârtie”.

Alegerea de protopop în Beiuș a fost stabilită pe data de 18 iulie 10 august 1918. Sinodul parohial din Beiuș, pentru darea votului colectiv în „meritul alegerei” de protopop, s-a întrunit sub „prezidiul” administratorului protopopesc Moise Popoviciu, în 1/14 iulie.

Candidați au fost următorii: preotul George Ionescu, Petru E. Papp, dr. Victor Fildan (preot în Drăgănești), Romul Frateș (revizor școlar în Arad), Alexiu Popoviciu (preot în Bichiș) și Mihaiu Hașaș (preot în Snicolaul Mare).

Dintre aceștia, Petru E. Papp a întrunit 16 voturi, iar dr. Victor Fildan 29 voturi.

Sinodul protopopesc pentru alegerea de protopop s-a reunit la data de 28 iulie – 10 august 1918. Din 72 de membri au fost prezenți 50. Voturile acestora s-au împărțit în felul următor: 25 au votat pentru Petru E. Papp, 22 pentru dr. Victor Fildan, iar doi alegători au dat bile albe. Dr. Aurel Magiar, secretar conistorial nu a votat, deoarece între timp s-a preoțit.

Deznodământul acestei situații tensionate îl aflăm de la Petru E. Papp: „A vroit D-zeu însă, ca prin înfăptuirea României Mari, să ne răsplătească de toate suferințele, mari și mici, și biserica să rămână nepângărită, de cei ce-i pregăteau moartea, iar eu avui fericirea să merg la Alba-lulia, ca protopop hirotesit în clipele înălțătoare de întregire ale neamului românesc”.

La 12/25 septembrie 1918, Consistoriul orădean, întrunit în ședință plenară, a ales și întărit de protopop al Beiușului pe părintele Petru E. Papp, cu 15 voturi, contra unul, care s-a dat pentru dr. Victor Fildan. Acest singur vot l-a acordat învățătorul Ioan Pinteru.

La 9/22 decembrie 1918 s-a introdus în oficiu și beneficiu noul protopop ortodox, Petru E. Papp”.

Introducerea de protopop a părintelui Petru E. Papp s-a făcut la 9/22 decembrie 1918. Serviciul divin a fost săvârșit de Gheorghe Tulbure, comisar consistorial, cu asistența lui Moise Popoviciu (fost administrator protopopesc) și de către Petru E. Papp.

Gheorghe Tulbure a citit circulara episcopului de la Arad și a vicarului de la Oradea, prin care se făcea cunoscută întărirea lui Petru E. Papp de protopop al Beiușului.

Despre acest eveniment înălțător, Petru E. Papp evocă următoarele:

„Introducerea avea momente înduioșătoare. Veteranul protopop Vasile Papp, care servise cu credință la această biserică 43 de ani, își lua rămas bun de la fiii săi sufletești, părintele Moise Popoviciu de la un tract, ce-l administrase cu vrednicie, iar eu intram într-un ogor necunoscut pe deplin, din care însă aveam să pregătesc toate elementele necesare pentru întărirea ortodoxiei. (…) Cuvintele calde adresate la sfârșitul slujbei de dr. G. Cosma, în numele comitetului parohial, dr. Valeriu Hetco, în numele bisericei surori, Alexandru Golea, în numele preoțimei, mi-au întărit convingerea că nu voi fi lipsit de colaborarea tuturor elementelor de bine”.

Părintele Petru E. Papp și-a început activitatea de protopop la 26 decembrie, când la Beiuș s-a ținut adunarea populară pentru explicarea hotărârilor de la Alba-Iulia.

Câtă vreme a fost paroh în Pocola, Petru E. Papp a muncit din răsputeri pentru înflorirea locului pe care-l avea în slujbă.

Petru E. Papp consemnează următoarele: „Înainte de a ajunge protopop, eram preot în Pocola, de care mă leagă dulci amintiri, fiindcă acolo mi-am desfășurat activitatea mea pastorală, edificând biserică, școală, casă parohială, întemeind fonduri”.

Părintele evocă momentele dificile prin care a trecut pentru a ajunge protopop:

„În ziua sfinților arhangheli Mihaiu și Gavril (…) am fost hirotonit de protopop în capela episcopală din Arad, de către P. S. Sa Ioan I. Papp. Erau vremuri de mari hotărâri pentru neamul românesc. După revoluție, imperiul austro-ungar trebuia să se destrame. Naționalitățile cereu independența lor. Astfel, și românii s-au întrunit la 1 decembrie la Alba Iulia, în adunare națională, unde au hotărât că se desfac de Ungaria și se alipesc pe veci la România. La această adunare am participat și eu, ca primul protopop al României Mari. Dumnezeu m-a învrednicit să ajung zilele, când idealul nostru național este realizat.

Alegerea mea a fost îngreunată cu multe și îndârjite lupte, fiindcă eu reprezentam curentul naționalist, iar vicarul episcopesc Vasile Mangra, pe cel al apropierii cu ungurii. Tocmai de aceea alegerea primă a mea a fost nimicită, la a doua m-am isbutit să iau majoritate, dar a fost și aceasta nimicită de conzistoriul mitropolitan, la a treia alegere am fost întărit de către noul vicar P. S. Sa Roman Ciorogariu, fostul meu director de teologie din Arad”.

În personalitatea lui Petru E. Papp, s-au întrepătruns mai multe aspirații care au ajuns la apogeul confluenței lor într-un moment crucial al istoriei românești. A luptat, cu toată ființa sa, pentru idealul unității naționale, pe care a avut privilegiul de a-l vedea realizându-se sub ochii săi, dar în același timp și-a asumat constant și hotărât candidatura pentru funcția protopop al Beiușului, în ciuda unei opoziții acerbe, funcție pe care o dobândește în cele din urmă într-un mod meritoriu și, nu în ultimul rând, încununarea activității sale ca paroh în Pocola cu realizări demne de tot elogiul, toate aceste împliniri personale așezându-l în rândul preoților cu notorietate și certă personalitate ai Bihorului.

VII.2.2 Combaterea concubinajului, ca fenomen social

Ca promotor și apărător al valorilor morale creștine, protopopul Petru E. Papp atrăgea atenția asupra unor fenomene sociale în articolul Stârpirea concubinajului și încerca abordarea unor soluții pentru limitarea lor.

Considera că slăbirea sentimentului religios are cele mai funeste consecințe morale. Viața familiară se distruge complectamente, iar viața socială e lipsită de demnitate, cinste și caracter.

Una din urmările nefaste ale slăbirii sentimentului religios o reprezintă căsătoriile nelegitime, care formează o adevărată plagă la sate.

Dat fiind faptul că, atât factorii civili, cât și cei bisericești, își îndreaptă privirea cu multă insistență asupra ridicării satelor, Petru E. Papp consideră că această îngrijire părintească trebuie să se extindă imperativ asupra introducerii unui spirit sănătos, moral și religios în viața familiară a țăranilor de la sate.

După încheierea primului război mondial, „convenirile conjugale”, fără binecuvântarea bisericii, s-au înmulțit în mod înspăimântător. Deși această chestiune umilitoare a fost discutată deseori de către sinoadele eparhiale și protopopești, nu s-au găsit mijloacele eficiente, prin care s-ar putea produce „o revenire la normal” – conchide Petru E. Papp, care face și o clasificare a concubinilor.

În prima categorie intrau concubinii care nu au nici un impediment pentru încheierea căsătoriei, numai indolența ori disprețul față de biserică.

Categoria a doua era reprezentată de femeile ai căror soți nu s-au reîntors din război și nu știu dacă ei mai trăiesc, ori sunt morți.

Categoria a treia o formează văduvele de război, care, temându-se că-și vor pierde pensia, preferă să trăiască în concubinaj.

În categoria a patra trec concubinii, dintre cari, soțul ori soția, ori amândoi, n-au desfăcut căsătoria lor religioasă ori civilă, temându-se de chieltuelile prea mari ale divorțului.

O ultimă categorie o reprezintă cei care au contractat căsătoria numai înaintea ofițerului stării civile.

Biserica nu dispune de organe suficiente pentru combaterea acestui rău, dar, prin concursul și conlucrarea armonică cu administrația, s-ar ajunge la rezultate înbucurătoare.

Petru E. Papp prezintă o soluție care să reducă numărul concubinajelor.

În cursul răsboiului a scăzut simțitor numărul concubinilor, cari au încheiat căsătoria, ca soțiile să nu fie lipsite de ajutorul bănesc din partea statului. Este de părere că banul ar fi mijlocul cel mai convingător pentru concubini, aplicându-li-se pedepse bănești aspre.

Un astfel de caz s-a desfășurat în Forău, unde secretarul comunal Iosif Opriș din Uileac, în „conțelegere” cu preotul Ioan Cotuna, i-a constrâns pe concubini la căsătorie, amenințându-i, în caz contrar, cu pedepse bănești simțitoare. Procedura a avut efect. În ziua fixată pentru cununie a mers în comună, la scoală a încheiat căsătoriile civile, pe urmă au fost îndrumați la biserică și așa, în câteva zile, s-au cununat și bisericește, 70 perechi de concubini.

Petru E. Papp consideră că acest caz se poate generaliza în întreaga dieceză. Din partea prefecturii s-a dat ordin, prin care se sistează dările benevole pe cununii și nașteri, înlocuindu-se cu impozite pe concubini… În felul acesta, concubinii din „categoria primă” pot fi constrânși la căsătorie.

Pentru concubinii din categoria a doua „trebuie făcuți pașii necesari la ministerele de cădere, ca să declare de morți pe toți aceia, cari nu s-au mai întors din răsboiu, și despre a căror existentă nu se știe nimic”.

Petru E. Papp încheie articolul cu rândurile următoare: „Din cele espuse până aci rămâne de făcut totuși un lucru, și anume: ca preoții noștri să se pună în legătură cu administrația, să înlesnească și să stăruie ca ordinele prefecturii în ce privește căsătoria concubinilor, să se execute cu un ceas mai îngrabă, ca astfel să întronăm moralitatea atât de scăzută, și să dăm nume, și drept în viața socială, copiilor nelegitimi! …”.

În anul 1932 s-a desfășurat adunarea protopopească a tractului Beiuș. Intervenția părintelui Petru E. Papp a fost edificatoare. El a deschis adunarea printr-o cuvântare sugestivă: „Preoțimea trebuie să fie o strajă de veghe în mijlocul credincioșilor, căutând să mângâie, să împace și să liniștească spiritele. Nu este vreme de tulburări, ci de reculegere. Relele politicianismului nesăbuit, curentele antireligioase și antinaționale: sectarismul, francmasoneria, comunismul, de la preoți așteaptă asanarea. Va trebui să pornim luptă de apărare a bisericii lui Hristos, stânca noastră de granit și temelia existenței naționale. Iar pentru aceasta va trebui să aprofundăm cultura teologică, citind cât mai mult în fiecare zi. Între generații vechi și noi ale preoțimei nu e voie să se deschidă un abis. Cei bătrâni să găsească o punte de legătură cu cei tineri printr-o treaptă de cultură teologică mai înaltă, iar cei tineri să primească sfaturile verificate de o lungă experiență a celor bătrâni”.

Protopopul Petru E. Papp a fost un preot exemplar, un model de comportament în vremurile de asuprire națională, când preoțimea a fost susținătoarea flamurei naționalismului și a nădejdii într-un viitor mai bun.

VII.2.3 Protopopul Petru E. Papp. Cuvântări la Conferințe preoțești

La nivelul tractelor (protopopiatelor), se organizau periodic conferințe preoțești, în care se dezbăteau probleme administrative și pastoral-misionare, dar și chestiuni de interes național. În cadrul acestora, protopopul adresa de regulă cuvântul de deschidere. Petru E. Papp ne lasă câteva cuvinte memorabile. La conferința de toamnă din anul 1935, el afirma: „Îmi reamintesc cu multă plăcere și bucurie viața mea preoțească de la țară. În mijlocul frământărilor zilnice de luptă și muncă continuă, greutățile și piedicile de înlăturat mi se păreau neînsemnate în fața luminii și recreerii sufletești ce mi-o dădea rugăciunea rostită ori în particular, acasă la mine, ori cea săvârșită împreună cu credincioșii mei, fie la sf. biserică, fie la procesiunile religioase, ori la școală, ori în casele lor, la sfeștanii și alte trebuințe creștinești. (…)

Vor rămâne vii în memoria mea clipele înălțătoare, când la lucrul câmpului cu fața îndreptată spre răsărit, sub razele luminoase ale cerului senin, în rugăciuni fierbinți binecuvântam mâncarea celor ce mă înconjorau și rodurile pământului date de Dumnezeu cu dărnicie multă nouă păcătoșilor. (…)

Într-un sat cu credincioși puțini la număr totuși aveam atât de mult de muncit, încât mi se păreau mici și prea trecătoare zilele. Totdeauna găseam că mai este ceva de făcut. Mă interesam și mă preocupau: biserica, școala, casa-parohială, catecheza, răspunsuri liturgice, glasurile și utrenia, instruirea elevilor să citească apostolul, școala cu adulții, igiena și curățănia din locuințele credincioșilor, curățirea străzilor, sădirea de pomi și arbori în sat și pădure etc.. Iar când aveam timp liber citeam și scriam.

Și cu cât munca era mai intensă cu atât viața mea devenea mai senină și doritoare de o muncă nouă și roditoare.

A venit vremea să văd, cum tineri eșiți din școala mea știau ceti bine, atunci le-am înființat bibliotecă, mă duceam seara unde erau mulți adunați, le ceteam, ceteau și ei, iar când am ajuns să văz cum acești tineri împreună cu o seamă de credincioase, cari din îndemn propriu au învățat să citească, și veneau la sf. biserică cu cartea de rugăciuni, nu odată emoția mea s'a ușorat în cele câteva lacrimi din genele ochilor. Mă simțeam fericit.

E frumoasă viața la țară pentru un preot, dacă știe cum s'o trăiască. Are în fața lui o masă omogenă de credincioși, care oricum va fi judecată, dar în fond să mișcă sub puterea misticismului religios, și oricât de refractară ni se va părea în fața noilor îndrumări, totuși sufletul ei dorește un contact cât mai strâns cu Dumnezeu.

La oraș am bătătorit acelaș drum și speram la acelaș țel.

Incontestabil aici munca e mai anevoioasă diferențierii de clasă, și în urma maselor eterogene și preocupaților diferite.

Dar și aici puterea rugăciunii are un rol covârșitor asupra vieții creștinești a credincioșilor. E o distanță colosală între ceia ce a fost acum 17 ani, când am venit la Beiuș, și între cea ce e astăzi”.

La 10 aprilie 1941 s-a ținut, la Beiuș, adunarea protopopiatului Beiuș. Adunarea „slujitorilor altarelor” s-a deschis conform unui vechiu proverb – „La orice lucru începutul să îl faci cu Dumnezeu” – prin invocarea Duhului Sfânt. Părintele Aurel Ciuhandu a rostit o „cuvântare înaripată, cu mult miez duhovnicesc și în stil literar ales, despre misiunea sacră a preotului și despre taina mărturisirii”. La bisericuța de lemn din curtea Internatului de băeți era o atmosferă pioasă și de adâncă reculegere,fiind prezent și episcopul Dr. Nicolae Popoviciu precum și clerul din protopopiatul Beiușului.

Programul conferinței preoțești s-a desfășurat în Internatul de Fete.

Protopopul Petru E. Papp, președintele conferinței, a rostit cuvântul de deschidere. A schițat evenimentele tragice survenite de la ultima conferință preoțească. A abordat problemele pastorale ale protopopiatului.

Părintele I. Mihele a citit darea de seamă a oficiului protopopesc asupra cercurilor preoțești și a activității pastorale a fiecărui preot din protopopiat. S-a hotărât tipărirea unei cărți de rugăciuni pentru tineretul școlar de la sate și orașe. În ce privește cercurile pastorale s-a stabilit ca acestea, în viitor, să nu se țină în ziua de duminică, ci în zile de lucru. În legătură cu problemele pastorale de acută actualitate, episcopul a dat clerului îndrumări valoroase, care, desigur, vor avea ecou la sufletele ascultătorilor.

VII.2.4 Petru E. Papp, iconom stavrofor

Iconom stavrofor este un rang onorific bisericesc care se conferă preoților cu o activitate meritorie îndelungată în domeniul pastoral-misionar, administrativ-bisericesc, didactic-educativ și social-filantropic. Preoții care au un asemenea rang poartă ca semn distinctiv un brâu roșu și o cruce pectorală, iar la serviciile religioase și o bederniță. Este de la sine înțeles că protopopul Petru E. Papp, în urma prodigioasei slujiri preoțești, a primit recunoașterea binemeritată a neobositei sale activități pastoral-misionare și administrative și a fost hirotesit, într-un cadru solemn, în treapta bisericească de Iconom Stavrofor.

Joi, în 23 aprilie 1936, în biserica catedrală din Oradea, într-un cadru solemn, fiind de față și membrii Adunării Eparhiale, episcopul Andrei a înmânat protoiereului Petru E. Papp din Beiuș „gramata” pentru marea distincție bisericească, rangul de Iconom Stavrofor. Reproducem partea cea mai importantă a acestui document:

„Protopopul, organ de legătură între parohii și eparhie, conducătorul afacerilor administrative bisericești culturale și epitropești din protopopiat, având reședința în centrele culturale a județului – în viața noastră bisericească și culturală din trecut a fost întodeuna reprezentantul oficial al Bisericii față, de autoritatea de stat, față de cultura și societatea românească.

Grație acestor reprezentanți ai bisericii, fiecare sediu protopopesc a devenit mai mult sau mai puțin un centru de cultură românească, un focar de credință și patriotism, mai ales atunci când slova românească, credința și aspirațiunile naționale a poporului nostru erau considerate de adevărate conspirații sau atentate contra ideii de stat maghiar unitar național.

Protopopul Petru E. Papp al Beiușului nu este creațiunea timpului de după război, ci este aluatul vechiu din care a crescut frământătura cea mai prețioasă a bisericii și neamului. Petru E. Papp a făcut nu numai școala teologică și pedagogică a profesorului și directorului Roman Ciorogariu, dar a făcut și școala vieții acestui mare pedagog, pe băncile școalei, în parohie și în protopopiat.

Când alții numai scriau, Petru E. Papp făcea preoția lucrătoare. Petru E. Papp lucra la Satul model, cu mult înainte de a se scrie despre aceasta minune și fără cheltuieli materiale, numai cu zelul și destoinicia proprie. Educator a tineretului a fost de pă băncile școalei, așa că și pe acest teren a fost întâiul între străjerii bisericii și neamului în epoca pe care care a trăit-o.

Protopopul Petru E. Papp și-a câștigat un loc de frunte afară pe teren; a scris mult, a luptat mult, a suferit mult, așa că nu a rămas dator cu nimic nici preoției luptătoare. N'a fost teren unde teologul, preotul și mai târziu protopopul Petru E. Papp să nu fi activat norocos.

Dar toate cele amintite nu-l îndrituesc pe protoiereul Petru E. Papp la distincție, ca faptul, bine cunoscut tuturora, că harul preoției nu l-a ținut sub obroc, ci a lucrat cu el sporind prin el numărul celor ce cu adevărat ce cred în Dumnezeu.

Pe binevoitorii protopopului Petru E. Papp nu ne emoționează așa mult distincția primită, ci mult și profund ne impresionează cei 30 de ani de muncă cinstită, constantă și binecuvântată de Dumnezeu.

Dorim ca I. P. C Sa Iconomul Stavrofor Petru E. Papp să poată sta pe piedestalul moral și onorific pe care se află azi cu deplină sănătate: întru mulți ani”.

O privire de ansamblu asupra activității sale în slujba bisericii ni-l înfățișează pe Petru E. Papp ca fiindun preot exemplar, un model de comportament în vremurile de asuprire națională, când preoțimea a fost susținătoarea flamurei naționalismului și a nădejdii într-un viitor mai bun și a slujit cauzei naționale, implicându-se cu dinamism în mișcarea națională a românilor bihoreni. S-a făcut remarcat prin calitățile și realizările sale. Tocmai de aceea a activat, cu dinamism și energie, pentru emanciparea conștiinței naționale și consolidarea acestei conștiințe prin biserica neamului românesc. A simțit că este de datoria lui ca preot ortodox român să fie un exponent, un luptător pentru păstrarea identității naționale și a ființei bisericii ortodoxe.

El însuși, conștient de potențialul său și de importanța consolidării spiritului național, acceptă ideea unei promovări în funcția de protopop, mizând pe șansele sale, în ciuda faptului că avea o opoziție redutabilă, fiind considerat de autorități un „activist naționalist radical”.

Poate nimic nu este mai edificator în descrierea personalității sale decât însăși vorbele lui:„Mă interesam și mă preocupau: biserica, școala, casa-parohială, catecheza, răspunsuri liturgice, glasurile și utrenia, instruirea elevilor să citească apostolul, școala cu adulții, igiena și curățănia din locuințele credincioșilor, curățirea străzilor, sădirea de pomi și arbori în sat și pădure etc… Iar când aveam timp liber citeam și scriam.Și cu cât munca era mai intensă cu atât viața mea devenea mai senină și doritoare de o muncă nouă și roditoare”.

Prin activitatea și caracterul demn, Petru E. Papp a reprezentat unul din stâlpii de rezistență al ortodoxiei în țara Beiușului.

CONCLUZII

Privind în ansamblu personalitatea și activitatea lui Petru E. Papp, putem spune cu certitudine că avem de-a face cu o figură complexă, un intelectual de provincie, care a fost conștient de rolul și potențialul său, potrivit vremurilor pe care le-a trăit, bine ancorat în contextul istoric, social și cultural al zonei Beiușului din acea perioadă și implicat activ în vâltoarea evenimentelor.

Este incontestabilă strădania și contribuția lui Petru E. Pappla progresul cultural al locuitorilor și la conștientizarea ideii de unitate națională, iar demersul nostru și-a propus obiectivul de a reconstitui personalitatea lui Petru E. Papp, pentru a reda opiniei publice un veritabil exemplu de intelectual și patriot.

Considerăm că întregul cuprins al lucrării contribuie la cunoașterea îndeaproape a vieții și activității cărturarului Petru E. Papp, cares-a dovedit a avea merite considerabile în apărarea cauzei naționale, în timpurile vremelnice, în care românii din Bihor, deși constituiaupopulația majoritară, s-au confruntat cu opresiunea aparatului de stat ungar.

În perioada antebelică, Petru E. Papp s-a remarcat ca preot în satul Pocola, unde a desfășurat o activitate pastorală și administrativă cu realizări notabile. A zidit în Pocola o nouă biserică, a reabilitat casa parohială și clădirea școlii, dovedindu-se a fi un bun organizator și administrator al patrimoniului parohial. Avea capacitatea de a-i mobiliza pe oameni și de a înfăptui lucruri mărețe. Preocupările culturale și grija pentru suflet, îl determină să alcătuiască și să tipărească o carte de rugăciuni apreciată la nivel ierarhic dar, totodată, utilă oricărui bun creștin.

În perioada 1906-1907, îl găsim pe Petru E. Papp implicat activ în alegerile electorale din Beiuș, fiind prezent, cu cuvântul și fapta organizatoare, în aproape toate acțiunile de afirmare națională desfășurate în Beiuș și localitățile apropiate.

Datorită dinamismului său și a calităților intelectuale, dar și a realizărilor în plan administrativ parohial, i se deschid, în mod firesc, și perspectivele promovării, fiind, în cele din urmă, ales și instalat ca protopop al Beiușului, în anul 1918, funcție pe care a ocupat-o până la sfârșitul vieții.

Petru E. Papp a fost o prezență activă în evenimentele din noiembrie-decembrie 1918, fiind totodată – prin calitatea de delegat de drept la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, unul dintre fondatorii României Mari. Ca o recunoaștere a meritelor sale de militant național, a fost ales, în circumcripția electorală Răbăgani, ca deputat în Parlamentul României.

Convins fiind de rolul deosebit de însemnat pe care-l avea răspândirea culturii, în împrejurări ostile elementului românesc, Petru E. Papp s-a „înrolat” în rândul intelectualilor care promovau luminarea poporului prin cultură.

El a fost un reprezentant de seamă al principalelor asociații culturale din Beiuș. A contribuit la întărirea conștiinței naționale a românilor bihoreni și prin talentul său de publicist, încununându-și cu succes și activitatea de cărturar. Ca și absolvent al Academiei teologice din Arad a fost redactor la ziarul Tribuna, un titlu de merit și aleasă prețuire pe vremea aceea. În Beiuș a redactat și condus mai mulți ani ziarul de afirmare națională Beiușul, în care evoca, atât de plastic, fapte și oameni din trecutul Bihorului. A publicat carteaDin trecutul Beiușului. Pagini de glorie și jertfe, o carte mult citită și de o certă valoare documentară. A fost colaborator la mai multe reviste și ziare, între care se numără și foaia bisericească Legea Românească, fiind un veritabil animator al vieții culturale beiușene.

Este remarcabilă implicarea protopopului Petru E. Papp la edificarea, în centrul Beiușului, a unui monument dedicat memoriei martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș. Văzându-și încununată strădania edificării acestui monument, își dezvăluie profundele trăiri interioare: „Stau înmărmurit de emoție în fața grandioasei manifestațiuni, prin care o țară și un popor proslăvește cu adâncă venerație martirajul luptătorilor săi.Mult am suferit, multe am îndurat și mari jertfe am adus până când am văzut neamul închegat în hotarele sale milenare.Am putea spune, că trecutul a fost un șir lung de lupte, eroism și sacrificiu.Dar acum să ne simțim mândri și fericiți, dând laudă lui Dumnezeu, că am ajuns liberi la noi acasă”.

Fiind conștient de importanța și valoarea cultivării spiritului și de rolul fundamental al cărților, Petru E. Papp afirma: „Doream să vedem cartea românească la îndemâna tuturor”.Acest fapt a dus la ideea și convingerea că „înființarea unei librării și tipografii românești e o necesitate imperioasă”, Petru E. Papp remarcându-se, de-a lungul vieții sale, și printr-o notabilă activitate publicistică, contribuind prin scrierile sale la patrimoniul cultural și religios al românilor.

Personalitatea, a cărei activitate o reconstituim, a fost una polivalentă, care s-a manifestat pe mai multe planuri, afirmându-se activ în viața socială, culturală, religioasă și politică beiușeană.

Ca preot, a fost un vrednic îndrumător de suflete, dar și un aprig apărător al ortodoxiei și al moralei creștine. Nu ezită să condamne relele moravuri ale vremii și să-și asume propovăduirea adevărului creștin, fiind și un promotor al dreptății sociale.

În calitate de cetățean, constatăm că, din textele sale, nu lipsește substratul politico-național, erijându-se într-un formator al activismului național, cultivând ideea unității naționale, ca și alți cărturari români. De asemenea, se poate evidenția preocuparea sa pentru colecționarea și publicarea de documente, însoțite de comentarii, privind, în special, perioada anilor 1918-1919.

O altă remarcă referitoare la conținutul scrierilor sale este aceea că reușește să-și păstreze o doză mare de obiectivitate și echilibru în descrierea unor evenimente și fapte, ceea ce denotă un simț al realității și o responsabilitate veritabilă, atât de necesare unui cărturar. Felul său de a scrie și conținutul valoros al operei sale îl califică drept un intelectual de seamă al vremii, un maestru al condeiului și un combatant energic pentru drepturile românilor din Ungaria dualistă.

Activitatea preotului își trage seva din devotamentul acestuia față de neamul său și cauza românească, din capacitatea lui de înțelegere și empatizare cu credincioșii pe care îi păstorea. Multe din gândurile și inițiativele sale își au sorgintea în întâmplările timpului prin care a trecut, pe care le-a evaluat, în mod frecvent, într-o manieră critică și obiectivă, precum și sub impulsul unor sincere sentimente patriotice, specifice generației sale, care a edificat România Mare.

Slujitor al lui Dumnezeu pentru credincioșii săi, preotul Petru E. Papp a avut conștiința că slujește timpului său, cu întrebările și soluțiile ce trebuie căutate, aflate. El se simte dator să cunoască deci preocupările, scrisul, cultura vremii lui, căci e ființial unit cu neamul, cu patria căreia îi împărtășește destinul.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE ARHIVISTICE

Arhivele Naționale – Serviciul Județean Bihor:

Fonduri:

1. Astra-Despărțământul Beiuș

2. Banca „Drăganul”, Institut de credit și economii S. A. Beiuș

3. Casina Română Beiuș

4. Episcopia Ortodoxă Română Oradea

5. Parohia Ortodoxă Română Beiuș

6. Parohia Ortodoxă Pocola

7. Protopopiatul Ortodox Beiuș

II. PERIODICE

1. Analele Universității din Oradea. Fascicola Istorie-Arheologie (1992)

2. Anuarul Reuniunii femeilor române din Beiuș și jur, Beiuș,(1923)

3. Beiușul(1923-1925)

4. Biserica și școala (1900-1940)

5. Cele trei Crișuri(1922; 1990-1994)

6. Cetatea Bihariei (1992-1994)

7. Crisia (1982)

8. Familia (1935)

9. Foaia Diecezană (1925)

10. Gazeta de Vest (1932-1935)

11. Legea românească(1923-1941)

12. Lucrări științifice (1968)

13. Românul (1911-1914)

14. Societatea de mâine (1928)

15. Transilvania (1908-1916, 1918-1923)

16. Tribuna (1907-1920)

17. Tribuna Bihorului(1919)

III. COLECȚII DE DOCUMENTE:

1. Popovici, Ioan, Covaci, Veronica, Mudura, Gheorghe, Călușer, Iudita, Apan, Mihai, Ilea, Ana, Caciora, Andrei, 1918. Bihorul în Epopeea Unirii. Documente, coordonator Ioan Chira, Editura Comitetului de Cultură și Educație Socialistă al Județului Bihor, Oradea, 1978

2. Bihor. Permanențe ale luptei naționale românești, 1992-1900, Documente, vol. I, Direcția Generală a Arhivelor Statului, București, 1988

3. Romînașu, Radu, Ardelean, N. Florin, Casina Română din Beiuș (1871-1920). Contribuții documentare, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010

4. Faur, Flaminia, Manifestările românilor din Bihor împotriva proiectului de lege școlară din 1907. Documente, Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1994

5. Faur, Viorel, Generația Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918 – aprilie 1919). Documente, Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1993

6. Idem, 95 de ani de la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, la 1 decembrie 1918. Documente bihorene din anul 1918, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2013

7. Idem, Situația dramatică a populației românești din Bihor în primele luni ale anului 1919, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2013

8. Idem, Contribuția cărturarului Moise Popoviciu (1865-1948) la cunoașterea istoriei românilor din sudul Bihorului, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2015.

9. 1918 la români. Documentele Unirii. Unirea Transilvaniei cu România. 1 Decembrie 1918, vol. -VIII, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

IV. MEMORII:

Ciorogariu, Roman, Zile trăite, Editura Tipografică Diecezană Oradea, 1926

Ciorogariu, Roman, Zile trăite, Ediție și postfață de Viorel Faur, Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1994

Faur, Flaminia, Mărturii despre evenimentele din Bihor, (noiembrie 1918 – aprilie 1919), Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1993

Idem, Din memorialistica bihoreană a anilor 1918-1919, în Cetatea Bihariei, 1993, nr. 2

Idem, Documente memorialistice bihorene (1918-1919), în Cetatea Bihariei, 1993, nr. 3

Idem, Memorialistica bihoreană a Unirii din 1918, în Cele trei Crișuri, 1993, nr. 9-10

Idem, Documente memorialistice: Amintiri din anii 1918 și 1919, în Cele trei Crișuri, 1992, nr. 9-10

Papp, Petru E., Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe, „Doina”, Tipografie și Librărie, Beiuș, 1928

Pavel, Constantin, Zile trăite (1918-1919), Tiparul Tipografiei “Doina”, Beiuș, 1926

Idem, Școlile din Beiuș, „Doina”, Tipografie și Librărie, Beiuș, 1928

V. LĂRI GENERALE

1. Achim, Valeriu, Socolan, Aurel, Vasile Lucaciu, luptător pentru drepturile românilor și Unirea Transilvaniei cu România, Comitetul pentru cultură și artă al județului Maramureș, Baia Mare, 1968

2. Albani, Tiron, Douăzeci de ani de la Unire. Monografie comemorativă a Unirii, vol. I. Cum s-a făcut Unirea, Institutul de arte grafice „Grafica”, Oradea, 1938

3. Idem, Leul de la Șișești. De ce s-a prăbușit monarchia austro-ungară, Editura Cercul ziariștilor, Oradea, 1936

4. Andrei, Mirela, Mișcarea națională a românilor din Transilvania între 1849-1918. Documente, vol. IV (27 februarie – 18 septembrie 1861), Editura Academiei Române, București, 2007

5. Arimia, Vasile, Ardeleanu, Ion, Botoran, Constantin, Cartea Neamului. Marea Unire din 1918. Documente istorice, Editura Globus, București, 1993

6. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Pompiliu, Teodor, Papacostea, Șerban, Istoria României, Editura Corint, București, 2002

7. Berenger, Jean, Istoria Imperiului Habsburgic. 1273-1918, Editura Teora, București, 2000

8. Bocșan, Nicolae, Ideea de națiune la românii din Transilvania și Banat, Secolul al XIX-lea, Cluj, Reșița, Presa Universitară Clujeană, Banatică, 1997

9. Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2000

10. Borcea, Liviu, Agonia. Oradea. 1919, Editura Cogito, Oradea, 1992

11. Botoran, Constantin, Calafeteanu, Ioan, Campus, Eliza, Moisuc, V., România și Conferința de Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983

12. Clopoțel, Ion, Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România, Editura Revistei Societatea de Mâine, Cluj, 1926

13. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998

14. Curticăpeanu, Vasile, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Editura Științifică, București, 1968

15. Desăvârșirea unificării statului național român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968

16. Godea, Ioan D., Ziarul Românul din Arad și aspecte ale problemei naționale din Transilvania (1911-1918), Editura de Vest, Timișoara, 2001

17. Hitchins, Keith, Conștiință națională și acțiune politică la românii din Transilvania. 1868-1918, Editura Dacia, Cluj, 1992

18. Idem, Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească în Transilvania. 1860-1914, Editura Enciclopedică, București, 2000

19. Hulea, Eugen, Astra, istoric, organizare, activitate, statute și regulamente, Sibiu, 1944

20. Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Editura Saeculum, București, 2006

21. Istoria României, Transilvania, vol. I, Editura George Barițiu, Cluj-Napoca, 1997

22. Jertfa de sânge a Bihorului, coord. Gheorghe Damian, Editura Arca, Oradea, 2008

23. Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

24. Maior, Liviu, Mișcarea națională românească din Transilvania, 1900-1914, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

25. Malița, Mircea, Beiuș 1828-1978, în Familia, 1978, nr. 9

26. Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. București, Biblioteca Despărțământului București al Asociațiunii Astra, Vol. I, 1943

27. Mărdărescu, G. D., Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei (1918-1920), Editura Cartea Românească S.A., București, 1922

28. Mândruț, Stelian, Mișcarea națională și activitatea parlamentară a deputaților P.N.R. din Transilvania între 1905-1910, Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1995

29. Idem, Legile lui Apponyi și activitatea parlamentară a deputaților români (1907), în A.I.I.A.C.M., XXI, 1978

30. Mihoc, Blaga, În confesiune și între confesiuni, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Theologia Graeco-catholica Varadiensis, 2009

31. Idem, Historia, în Familia, 2005, nr. 1

32. Idem, Dr. Vasile Lucaciu, 1852 – 1922: un luptător pentru Marea Unire, Editura Alibi S. A, Oradea, 1993

33. Idem, Alegerea lui Vasile Lucaciu ca deputat de Beiuș – moment important al luptelor naționale, în Familia, 1978, nr. 4

34. Neamțu, Gelu, Vaida-Voevod, Mircea, 1 Decembrie 1918. Mărturii ale participanților, vol. II, Editura Academiei Române, București, 2005

35. Nistoroiu, Nicolae, Contribuții la istoria învățământului românesc din Bihor (1900-1918), Editura Arca, Oradea, 2012

36. Pascu, Ștefan, Făurirea statului național unitar român, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1983

37. Idem, Le roumains du Bihor, în Revue de Transylvanie, Cluj, 1938, nr. 3-4

38. Pavel, Teodor, Documentele conferinței de constituire a C. N. R. din Oradea și Bihor (3 noiembrie 1918), în Lucrări Științifice, 1968, vol. II

39. Păcățianu, Teodor, Cartea de aur sau luptele politice naționale ale românilor sub coroana ungară, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1915

40. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Vol. III, Sec. XIX-XX, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Sibiu, 1997

41. Pelling, Nick, Imperiul Habsburgic. 1815-1918, Editura All, București, 2002

42. Romînașu, Radu, Asociații culturale românești din Oradea și județul Bihor în perioada interbelică, Editura Universității din Oradea, 2008

43. Roșu, Elisaveta, Roman R. Ciorogariu (1852-1936). Repere istorice, Editura Arca, Oradea, 2007

44. Roșu, Titus L., Nicolae Jiga (1790-1870), Un deschizător de drumuri în lupta pentru emanciparea românilor bihoreni, Editura Cogito, Oradea, 2006

45. Scurtu, Ioan, Alba-Iulia. 1 Decembrie 1918, Editura Sport-Turism, București, 1988

46. Străjan, Ioan, Deznaționalizarea și maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică și școală înainte de 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, 2009

47. Șora, Gheorghe, Vasile Goldiș. Militant pentru desăvârșirea idealului național, Editura Facla, Timișoara, 1980

48. Teodorescu, Virgil Z., Monumentul de vizită a identității unui popor, în Globalizare și identitate națională, Editura Ministerului Administrației și Internelor, București, 2006

49. Tratatul de Istorie a Românilor, Editura Academiei Române, vol., București, 2003

50. Ursu, Horia, Alba Iulia, Editura Tineretului, București, 1968

51. Zainea, Ion, Aurel Lazăr (1872-1930). Viața și activitatea, Presa Universitară Clujeană, 1990

52. Ziarul Românul și Marea Unire, Editura Politică, București, 1988

53.1918. Unirea Transilvaniei cu România, Editura Politică, București, 1978

VI. LĂRI SPECIALE:

1. Apan, Adrian; Apan, Mihai; Borcea, Liviu; Brânda, Nicolae; Ciuhandu, Petru; Crăciun, Corneliu; Dărăbăneanu, Ioan; Degău Ioan; Dudaș, Florian; Faur, Viorel; Fazecaș, Gruia; Hădăreanu, Gavril; Igna, Ioan; Ilea, Ana; Indrieș, Andrei; Marta, Doru; Mălinaș, Constantin; Mihoc, Blaga; Naghiu, Anton și Țărău, Augustin, Beiușul și lumea lui, vol. II, Editura Primus, Oradea, 2008

2. Dumitrașcu, Sever, O umanitate aparte. Eroi și oameni din țara Beiușului, Editura „Buna Vestire”, Beiuș, 2001

3. Idem, Cronica evenimentelor din comuna Finiș (noiembrie1918 – aprilie 1919), în Cele trei Crișuri, 1992, nr. 11-12

4. Faur, Viorel, Contribuții la cunoașterea istoriei Bihorului, vol. I, II, Comitetul pentru cultură și artă al județului Bihor, Oradea, 1970, 1971

5. Idem, Cultura românilor din Bihor (1849-1918), Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1992

6. Idem, Viața politică a românilor bihoreni (1849-1919), Fundația Culturală „Cele trei Crișuri”, Oradea, 1992

7. Idem, 80 de ani de la adoptarea la Oradea a Declarației de Independență a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș (12 octombrie 1918), Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998

8. Idem, Manifestări sud-bihorene pentru Unire, în Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România în Bihor, (1918-1968), Oradea, 1968

9. Idem, Astra în Bihor, în Familia, 1973, nr. 3

10. Idem, 75 de ani de la adunarea generală a „Astrei” desfășurată la Beiuș, în Crisia, 1973

11. Idem, Precizări referitoare la activitatea Casinei române din Beiuș, în Crisia, 1975

12. Idem, Bibliotecile despărțământului beiușean al „Astrei” (1898-1914), în Crisia, 1976

13. Idem, Istoricul constituirii despărțământului beiușean al „Astrei” (1897-1989), în Crisia, 1977

14. Idem, Pagini din lupta populației din sudul Bihorului pentru afirmare culturală. Activitatea despărțământului beiușean al „Astrei” între anii 1898-1918, în Crisia, 1978

15. Idem, Documente despre manifestările populației românești din Bihor împotriva legilor contelui Apponyi (1907), în Aleșd (1904-1979), Editura C.C.E.S. al jud. Bihor, Oradea, 1980

16. Idem, Aspecte ale luptei românilor din Crișana pentru afirmare culturală între 1848-1918, în Revista de Istorie, 1980

17. Idem, Oradea, 12 octombrie 1918: Declarația de independență națională, în Lupta întregului popor, 1987, nr. 4; reprodus în 1918. Triumful marelui ideal. Făurirea statului național unitar român, Editura Militară, București, 1988

18. Idem, Documentele Unirii, în Familia, 1987, nr. 1

19. Idem, Bihorul în bătălia pentru Unire, în Familia, 1988, nr. 6, Supliment, nr. 9

20. Idem, Bihorenii la Alba-Iulia, în Familia, 1988, nr. 11, Supliment

21. Idem, Bihorul în primele luni ale anului 1919, (I-IX), în Bihorul, 1990, nr. 9, nr. 10, nr 14; 1991, nr. 1, nr. 3, nr. 4, nr. 6, nr. 7, nr. 10, nr. 11

22. Idem, Episcopul și cărturarul Roman R. Ciorogariu (1852-1936), în Cele trei Crișuri, 1991, nr. 6

23. Idem, Documente inedite: Bihorul în perioada noiembrie 1918-20 aprilie 1919 (I-IV), în Cele trei Crișuri, 1992, nr. 4, nr. 5, nr. 6-7, nr. 8

24. Idem, Din corespondența cărturarului beiușean Petru E. Papp cu poeta Viora Ciordaș (1940-1945), în Analele Universității din Oradea, fascicola Istorie-Arheologie-Filosofie, Tom. II, 1992

25. Idem, Bihorenii așteptau armata eliberatoare (1918-1919) (I), în Cetatea Bihariei, 1993, nr. 2

26. Idem, Realități beiușene la începutul anului 1919, în Cetatea Bihariei, 1993, nr. 4

27. Idem, Bihorul în martie și aprilie 1919, în Cetatea Bihariei, 1994, nr. 2

28. Idem, Memorialistica lui Roman R. Ciorogariu, în Cele trei Crișuri, 1994, nr. 3-4

29. Idem, Noi informații documentare despre manifestările politice și culturale ale românilor bihoreni (1907-1910), în Crisia, 1985 (colaborare cu Mihai Apan)

30. Idem, Declarația de autodeterminare de la Oradea, în Cetatea Bihariei, 2004, nr. 2

31. Idem, 95 de ani de la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, la 1 decembrie 1918. Documente bihorene din anul 1918. (Manuscris).

32. Faur, Viorel, Ardelean, N. Florin; Istoricul despărțământului „Astrei” din Beiuș (1898-1918), Editura Universității din Oradea, 2006

33. Lungulescu, G., Apostolatul și martiriul luptătorilor bihoreni. Doctorii: Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, Tipografia Ziarului „Universul”, București, 1935

34. Mezea, Corneliu, Jertfa românilor din Valea Beiușului pentru întregirea neamului, Biblioteca Beiușului, nr. 1, Tipografia „Doina”, Beiuș, 1935

35. Idem, Martirii din Valea Beiuș-Vașcăului, în Bihorul-strajă la hotare, Oradea, 1933

36. Idem, Dr. Vasile Lucaciu, Presa Liberă, Satu Mare, 1936

37.Iancu, Diana Dr. Ioan Ciordaș (1877-1919). Biografia și activitatea, Editura Primus, Oradea, 2014.

38. Monografia almanah a Crișanei-județul Bihor, redactată de Tripon, Aurel, Tipografia Diecezană Oradea, 1936

39. Neș, Teodor, Oameni din Bihor, 1848-1918, Ediția a-II-a, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2006

40. Papp, Petru E., Martirii Bihorului uciși în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919, în Beiușul, 1925, nr. 13-14

41. Idem, Legături sufletești dintre Beiuș și Sibiu, Tipografia și Librăria Doina, Beiuș, 1937

42. Roșu, Titus L., Beiușul, centru politic și de cultură românească, Editura Buna Vestire, Oradea, 1993

43. Idem, Din activitatea Astrei Beiușene, în Familia, 1986, 22, nr. 10

44. C. Duma-Suceveanu, Beiușul și unirea Transilvaniei cu România, în Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România în Bihor, (1918-1968), Oradea, 1968

45. Vasilescu, Stelian, Calvarul Bihorului (noiembrie 1918 – aprilie 1919), Editura Galant, Oradea, 1994

46. Tomole, Ioan, Românii din Crișana, Sălaj și Sătmar în luptele național-electorale de la începutul secolului al XX-lea, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999

47. Tulbure, Gheorghe, Cuvinte din Bihor, Oradea Mare, „Biharia” – Institut de Tipografie și Editură S. A., 1923

VII. SURSE WEB:

https://lacasuriortodoxe.ro/hey/18-stelian-gombos/445.html

http://lb.geoview.info/pocola_biserica_ortodoxa_adormirea_maicii_domnului,95162160p

http://www.biserici.episcopiaoradiei.ro/index.php?idmenu=0&sub=288#sthash.oPupvXBo.dpbs

http://mapio.net/pic/p-72044760

http://concurs.cristis.ro/index/116

ANEXE DOCUMENTARE

Dumineca – gânduri ale teologului Petru E. Papp despre misiunea preotului și a învățătorului, ca slujitori ai lui Dumnezeu și ai neamului.

Luat la țintă – unele păreri despre tânărul preot Petru E. Papp.

Pocola, 1/14 februarie 1909. Date statistice ale parohiei Pocola pe anul 1908.

Oradea-mare, 1911. Circulara lui Vasile Mangra adresată preoților de sub jurisdicțiunea Consistorului gr.-or rom. din Oradea-mare, în care aborda chestiunea ținerii conferințelor pastorale.

Pocola, 18/31 ianuarie 1914. Inventar – parohia Pocola pe anul 1913.

Feneriș, 16/29 ianuarie 1918. Conspect Fondul Feneriș, sfârșitul anului 1917.

Pocola, 16/29 ianuarie 1918. Conspect Fondul Pocola, sfârșitul anului 1917.

Pocola, la 9/22 faur 1919. Raport către Consistoriul Ortodox din Oradea-mare cu privire la amenințări asupra preoților și învățătorilor.

O carte vechie – referințe ale protopopului Petru E. Papp cu privire la o carte veche scrisă de Popa Iosif din Beiuș.

Beiuș, 23 iulie/10 august 1918. Alegerea lui Petru E. Papp ca protopop în Beiuș.

Apreciere cu privire la numirea lui Petru E. Papp ca protopop al Beiușului.

Arad, 21 noiembrie 1918. Actul de delegare a protopopului Petru E. Papp ca reprezentant la Marea Adunare Națională Română de la Alba-Iulia.

Pocola, 27 decembrie 1918. Raport cu privire la ordinul Consistoriului 2454/1918

Pocola, 2 ianuarie 1919. Raport cu privire la desfășurarea conferinței cu întreaga preoțime și învățătorime din protopopiatul Beiuș, desfășurată în 2 ianuarie 1919.

Beiuș, 5/19 mai 1919. Raport cu privire la situația preoților din protopopiatul Beiuș, în urma retragerii armatei ungare.

Apreciere făcută de Ion Clopoțel asupra protopopului Petru E. Papp.

Ecouri la moartea protopopului Petru E. Papp consemnate în Legea Românească nr.17/1945.

Descrierea ceremoniei de înmormântare a protopopului Petru E. Papp.

Text de rezonanță la moartea protopopului Petru E. Papp – ultima consemnare în Condica Parohiei Ortodoxe Beiuș (1912-1945).

1

Dumineca

„E foarte greu a te înțelege cu mulțimea,

care nu te pricepe, decât cel mult în afacerile zilnice

și rar dacă vede mai departe de ziua ce urmează”.

I. W. von Goethe

Idealul meu a fost de-a pururea munca cinstită și dezinteresată pentru poporul românesc, oțelit în lupte, care între orice împrejurări critice, după voia lui Dumnezeu și vrednicia sa nu se va stinge de pe fața pământului niciodată.

Acest popor însă în vremile de acum are multe slăbiciuni, nu moștenite de la strămoșii noștri, ci împrumutate de la spiritul timpului, să fim bine înțeleși. Vorbesc în general despre între poporul român, în special însă numai despre țăranul român din Bihor, pe care-l cunosc cu desăvârșire. Atâta hrană sufletească, câtă pentru acest popor nu se recere nicăieri.

E întunecime infernală în sufletul lui, de care apoi se folosesc toți înșelătorii. La biserică nu umblă, ca în vremuri trecute, obiceiurile bune nu se observă ca la antecesorii noștri, căsătoriile bisericești cu sfințenia lor sunt călcate în picioare prin concubinaj. Ziua de Duminică, nu este ziua sfințeniei și odihna muncii cinstite, precum prescrie dumnezeescul glas al sfintei scripturi.

Luând toate aceste la cunoștință iar trebuie să revin la misiunea preoților și învățătorilor noștri, ca conducători firești ai poporului, răspunzători înaintea lumii civilizate, și înaintea lui dumnezeu pentru turma lor concrezută.

Preotul și învățătorul să fie tot cu poporul, să nu-l lase niciodată amăgit. Nu e lucru creștinesc, nu e nici moral, nici cinstit, dar nici folositor, ca poporul să nu respecteze ziua Duminecii, ziua Domnului. Te cuprinde spaima însă, când vezi că cele mai mari crime și fărădelegi se întâmplă în această zi sfântă.

Atins-am în un articol dorința de a vedea în conducătorii comunei oameni deștepți și destoinici, luminați și idealiști, oameni cetiți și perfecți, atins-am în alt articol modul cum modul cum am putea vârâ din aceste însușiri ale noastre o schinteie și în sufletul țăranului, aducându-l astfel în legătură sufletească cu noi înșine.

Vorbesc acum despre timpul cel mai oportun de a-i comunica ideile sănătoase, de a-l desvăli de noroiul păcatului și demoralizării, aducându-l la adevărată cunoștință națională, și adevărata viață creștinească, cel mai vechi testament al nostru.

În zilele de duminecă și sărbători preotul fără considerare la numărul credincioșilor să predice la slujba dzeească. Să nu piardă din vedere ținerea regulată a orelor de repetiție, iar în alte ore să adune poporul la școală sau în alt loc pentru a le ținea învățături practice, în o Duminecă preotul, în alta învățătorul. Oriunde vor fi adunați mai mulți poporeni la un loc, preotul să nu întârzâie cu sfatul, lucrând în acest mod direct pentru bunăstarea lor morală și materială.

Astfel îl va atrage de la cele rele pe nesimțite, astfel îl va îndrepta spre calea cea bună. Dacă îi știi încălzi sufletul, ușor pier datinile rele.

Ce privește înstrăinarea poporenilor de la crâșmă, aceasta se face foarte ușor în zi de Duminecă. Respectează legea și fără să o respecteze și alții. Avem legi cari opresc, ca în zi de Duminescă crâșmele să fie deschise. Dreptul ți se impune să pretinzi executarea acestor legi, căci legea e și peste prietenia crâșmarului cu notarul și conducătorii poporului. E fapt cert, că unde legea se execută, n-am văzut aceste slăbiciuni în grad mare.

Vor fi cazuri unde nu cu ușurință vei putea face poporul să te înțeleagă, căci „e greu a te înțelege cu mulțimea, care nu te pricepe, decât cel mult în afacerile zilnice și rar dacă vede mai departe de sine, ce urmează”, dar chiar aceasta greutate trebuie învinsă. Fă poporul să te înțeleagă. Bine înțeles va trebui ani de muncă cu perseverență, și voință puternică, ce să te știe ridica peste preocupările personale și lenevirea intelectuală, ce ne bântuie în mod îngrozitor.

Nimic însă nu se face din odată, dar cu încetul și la vreme, toate se pot realiza, Dumnezeu însuși, care are puterea de a face toate după a lui dorință, încă n-a făcut lumea din odată.

Preotul și învățătorul, ca slugitorii lui Dumnezeu și ai neamului, dacă doresc fericire pe pământ, atunci împlinească-și datoria și misiunea lor concrezută, dacă voiesc să fie mângăiați, lucreze fără preget, iar dacă doresc plăcere, sunt sigur, că totdeauna o vor afla împlinindu-și datoria și lucrând fără preget.

Altă privire, mângâiere și plăcere, preotul și învățătorul să nu caute.

Petru E. Papp

teolog, c. III

Biserica și școala, 1905, nr. 15, p. 120-121.

2

Luat la țintă

Suntem informați din izvor sigur, că tânărul Petru E. Papp, care din dragoste de neam și dorul de muncă pentru deșteptarea românilor din Bihor, rămâne acolo ca preot, e urmărit în toată activitatea lui de oameni puși la cale din partea administrației politice. Cică e om primejdios pentru ideia de stat și agită poporul contra ungurilor. Din acest motiv s-au prezentat la el doi jandarmi, care i-au dat sfatul binevoitor (!) să fie patriot bun, să nu agite, căci poate să ajungă în conflict cu legile … și etc.

Adecă cum înțeleg ei agitația domnului Petru E. Papp? Popa acela valah ține predici în biserică, în toate Duminicile, îndeamnă poporul să nu cerceteze birturile, să nu cumpere decât de la industriași și comercianți români, afacerile lor să le aranjeze numai prin advocați români, să-și dea copiii la școală, să folosească liber drepturile lor cetățenești și să-și iubească limba.

Și aceasta e agitație contra ungurilor! Grozav!

Biserica și școala, 1907, nr. 79, p. 6.

3

Date statistice ale parohiei Pocola pe anul 1908

Hramul bisericii: Adormirea Născătoarei de Dumnezeu.

Paroh: Petru E. Papp, născut la 12 aprilie 1881, în Lupoaia

Hirotonit: Secusigiu (jud. Arad), 1907, iunie 24 de P.S. Sa Ioan I. Papp.

S-a introdus de preot în parohie la 30 iunie 1907.

Înainte de intrare la teologie a absolvit 8 clase gimnaziale și maturitate în Beiuș.

A absolvit teologia la Arad.

A depus examenul de calificare pentru clasa I la Arad 1905.

Are singhelie, începând cu data de 16/29 octombrie 1907.

N-a fost pedepsit.

Nr. familiilor în matră: 57

Nr. caselor în matră: 52

Nr. sufletelor: bărbați – 120

femei – 140

Nr. celor care știu citi și scrie: 15 bărbați, 7 femei.

Nr. născuți: 9

Nr. căsătorii încheiate în biserică: 1 (pură)

Nr. căsătorii încheiate după legile civile: 1

Nr. concubinatelor: 4

Nr. mărturisiți: 54 bărbați, 72 femei.

Dat în Pocola, 1/14 faur 1909, de către Petru E. Papp

Arhivele Naționale – Serviciul județean Bihor, fond Protopopiatul Ortodox Beiuș, dos. 99, f. 90.

4

Circulara lui Vasile Mangra (din anul 1911) adresată preoților de sub

jurisdicțiunea Consistorului gr.-or rom. din Oradea-mare,

în care aborda chestiunea ținerii conferințelor pastorale

Conduși de dorința de a lărgi terenul de activitate al Onoratei noastre preoțimi, oferindu-i anumite prilegiuri, potrivite atât pentru desăvârșirea cunoștintelor sale teoretice, cât și pentru povățuirea reciprocă întru îndeplinirea practică a chemării sale pastorale, prin circularul nostru Nr. 1602. Prez. de la 24 iulie 1904 am rânduit introducerea și ținerea așa numitelorconferințe pastorale.

În urma acestei rânduieli, după cum este cunoscut, conferințele pastorale s-au întrunit în fiecare cerc protopresbiteral, iar în cadrele lor s-au tratat mai multe chestiuni din domeniul științii și al vieții pastorale în formă de disertațiuni, despre reușita cărora Consistorul, la vremea sa, a luat act cu viie satisfacțiune.

Apreciind noi deoparte nizuințele spre progres ale preoțimii, doritoare de a se întruni și a se sfătui împreună asupra mijloacelor pentru îmbunătățirea vieții activității sale pastorale, de altă parte având în vedere foloasele spirituale și morale, cari se revarsă pe urma astorfel de conferințe asupra tagmei preotești, am aflat de conzult și necesar să dispunem prin aceasta reactivarea și continuarea conferințelor pastorale.

Trebuința conferințelor pastorale – cari la preoțimea altor confesiuni din țările civilizate ale apusului au îmbrăcat deja proporțiile unei instituțiuni bine organizate – se afirmă în sânul bisericii noastre dreptcredincioase cu atât mai viu, cu cât vremile ce străbatem și interesele superioare ale bisericii poporului nostru pretind în mod imperios ca preoții satelor să se înarmeze cu tot mai largi și mai temeinice cunoștinte teoretice practice spre a se putea astfel apropia cu pași siguri de idealul chemării lor înalte de păstori și îndrumatori ai vieții religioase-morale, sociale culturale a turmei încredintate toiagului lor duhovnicesc.

Iar terenul cel mai priincios pentru promovarea și alimentarea nizuințelor spre progres ale preoțimii, în cadrele organizațiunii bisericii noastre autonome, s-au dovedit că sunt conferințele pastorale, prin mijlocirea cărora nu numai se'mbogățește materialul cunoștințelor din școală, ci prin strângerea preoțimii la o frățească conlucrare în vederea unui scop unitar, se îngheagă și fortele de munca și se cimentează între preoți legăturile dragostii colegiale.

Dar, pentru ca institutiunea conferințelor pastorale să poată coraspunde pe deplin înălțătoarei sale menițiuni de luminare și zidire, și pentru ca să-și poată aduce roadele dorite in rândurile preoțimii, ni se impune ca:

– Să lărgim terenul lor de activitate, estinzându-l asupra tuturor chestiunilor problemelor, cari privesc progresul bisericii și al preoțimii

– Să le aplicăm o conducere centrală, chemată să inaugureze în conferințe o desfășurare de muncă sistematică și omogenă, izvorită dintr'o unitate de principii și criterii asupra tuturor problemelor, cari trebuiesc desbătute prin conferințe.

În temeiul acestor conziderațiuni vom da, în cele următoare, și unele instrucțiuni și îndrumări cu privire la programul de activitate, la organizarea și conducerea conferințelor pastorale:

În sfera de activitate a conferințelor pastorale se vor admite toate chestiunile, problemele din domeniul științii și al vietii pastorale, cari au de scop înaintarea bisericii a preoțimii sub raportul cultural, moral, material. Chestiunile și problemele, cari cad în marginile acestui program de activitate, pentru fiecare conferinte, se vor alege și se vor statori diu partea Consistorului se vor distribui între preoți spre a fi prelucrate și prezentate la conferințe în formă de disertațiuni, recenziuni, cuvântări, propuneri sau proiecte de concluze, amăsurat obiectului și domeniului, căruia aparțin.

Numele preoților, cari vor fi însărcinați cu prelucrarea temelor se va statori, an de an, se va comunica celor interesați deodată cu titlii lucrărilor și cu unele indigitări referitoare la elaborarca materlalului. Se observă, că de la aceasta îndatorire nu se poate subtrage nici un preot sub nici un titlu, cu escepțiunea cazurilor de boală gravă.

Fiecare disertant, după ce din bună vreme va fi terminat operatul său, este înda torat să-l copieze cu scrisoare legibilă să-l înmnnueze (în persoană sau prin poștă) preotului, care a fost însărciuat cu recenzarea lui, cu cel putin 10 zile inainte de zina conferinței, pentru ca recenzentul să aibă putința a ceti și aprofunda disertațiunea și apoi a-i pregăti o temeinică dare de seamă în scris.

Ibidem, dos. 130, f. 358.

5

Inventar – parohia Pocola pe anul 1913

Hram: Adormirea Născătoarei de Dumnezeu

Paroh: Petru E. Papp, născut 12 aprilie 1881 Lupoaia

Hirotonit preot: Sicusăgiu, 24 iunie 1907, prin. episc. Arad. IoanI. Papp

Când s-a introdus preotul în parohie?

în mod interimar: 30 iunie, în mod definitive 23 nov. 1907

Când? unde și ce clase a absolvit preotul înainte de intrarea în teologie?

8 clase și maturitatea la Beiuș

Când și unde a absolvit teologia?

A absolvit teologia în , 1905

Când? unde a depus examenul de cvalificațiune.

Arad 17 sept. 1905

Este preotul ales în vreo corporațiune sau distins? în sinodul și comitetul protopopesc

Are preotul singhelie? Cu ce dat?

Are, cu datul de 16/29 oct. 1905.

Fost-a pedepsit? Când? – nu

Este preotul văduv sau nu? – nu

Câți prunci are preotul? –

Din care an este parohia actuală? În ce parohie a fost mai nainte și de când până când?

din 30 iunie 1907

Nr. familiilor:

în matră: 62

în filie: –

Nr. caselor:

în matră: 40

în filie: –

Nr. sufletelor:

în matră: 259

în filie: –

Nr. celor care știu să scrie: 45

Nr. născuților: 9

Nr. căsătoriilor încheiate în biserică: 8

Nr. celor care s-au mutat din parohie: 6

Nr. morților: 6

Nr. mărturisiților: 186.

Dat în Pocola: 18/31 ianuarie 1914

Ibidem, dos. 133, f. 118.

6

Conspect Fondul Feneriș, sfârșitul anului 1917, completat de Petru E. Papp

la data de 16/29 ian. 1918.

Fond Natura Valoarea Mențiunea

Cor. Fil.

Ibidem, dos.157, f.34

7

Conspect Fondul Pocola, sfârșitul anului 1917,

completat de Petru E. Papp, 16/29 ian. 1918

Fond Natura Valoarea Mențiunea

Ibidem, dos.157, f.37

8

Nrul. 49/1919

Venerat Consistor!

Ordinul Veneratului Conzistor de sub n(umă)rul 83 Preș. – 1919 și urgiat (urgentat – n.n.) la 2/15 faur 1919, de aceia nu l-am executat, fiindcă până acum, cu toată groaza ce ne stăpânește ziua de mâine, nu s-a ivit nici un caz detestabil.

Vorbe necontrolabile, că vor spânzura pe toți preoții și profesorii, și înjurături pe la spate s-au auzit, dar cazuri concrete nu s-au ivit.

Pocola, la 9/22 faur 1919.

Petru E. Papp,

prot(opop) ort. al Beiușului

Către Veneratul Conzistor gr.or. rom(ân) Oradea Mare

Viorel Faur, Generația Marii Uniri. Evenimentele din Bihor (decembrie 1918-aprilie 1919), Editura Universității din Oradea, 2013, p.185.

9

O carte vechie

Îndeletnicindu-mă cu adunarea de documente privitoare la trecutul bisericilor din protopopiatul Beiuș, am dat de urma unor însămnate acte cari erau aruncate cu o nepăsare nescuzabilă printre cărțile prăfuite ale bisericilor noastre.

Și până nu se va da posibilitatea să le utilizez voi da la iveală unele dintre ele.

Se știe, că prin secolul al XVIII-lea erau în Bihor școli sătești bune, învățătorii se ocupau și cu scrierea de cărți bisericești. Așa pe la 1730 dascălul din Răbăgani, Vasile Sporse, scria liturghiere.

Preoții din Beiuș se îndeletniceau de asemenea cu astfel de scrieri. Preoții din Beiuș se îndeletniceau de asemenea cu astfel de scrieri. Popa Iosif din Beiuș pe la anul 1753 scria o „Cazanie” la oameni morți. Hârtia e liniată și pe ea se culcă slove chirile, curate și frumos rotunzite. Așa-i întreaga carte de la început până la sfârșit. Tiparul nu putea să esecute mai bine tipăritura decât mâna lui Iosif „dinu orașu dinu Beiuș”.

Am căutat sa confrontez cartea aceasta cu alte „Cazanii”, dar n'am găsit nici una, care să aibă asemănare din care ar ieși că e o simplă copie. Socot, că-i originală, nu numai scrisă, ci alcătuită de Popa Iosif din Beiuș.

De altfel el adaugă la sfârșitul cărții următoarea notiță.

Scrisamu eu Popa Iosifu din Orașu din Beiușu întru anii de la Domnulu Hristos 1753. Aceasta carte de învățătură la Preuți și oameni morți la coconi ce-s pristeviți. Și întru acestu anu au fostu Patruzeci de mucenici joi întâe săptămână în pos(t) Blagoveșteniile a treia săptămână sâmbăta. Și sfântulu mucenic Georgie în zua de Paști și Sfinții apostoli o săptamână și trii zile zua loru joi. Și comișii carii au venitu de la împărăție au tematu toată cămpia înainte și Pomeseul apoi s-au dusu înnapoi. Noi amu ramasu netemați înaintea lor. Iară eu Popa Iosifu foarte mă rog cinstiților Preuți de veți afla sminteală în slove au în cuvantu să iertați să îndreptați ca să aveți spăsenie.

Cartea e în posesiunea părintelui Vasile Nicoruța din Cusuiuș. Dau la vale una dintre aceste „Cazanii” cu ortografia în care e scrisă*). Poate vre-un cercetator iscusit îmi va putea da deslușirea, că este cartea originală sau nu. Petru E Papp.

Petru E. Papp,O carte vechie, în Biserica și scoala, 1912, nr. 52, p. 6.

10

Alegerea de protopop în Beiuș

Sâmbătă, în 23 iulie (10 august), s-a întrunit a 4 a oară sinodul electoral protopopesc al tractului Beiuș pentru îndeplinirea scaunului protopopesc. După sf. liturghie, celebrată de fostul protopresbiter Vasile Papp și Moise Popoviciu, administrator protopopesc, la slujba Chemării Duhului Sfânt a pontificat comisarul consistorial P. O. D. Gheorghe Tulbure, protopresbiter, asesor-referent bisericesc. La vremea pusă, alegătorii prin o comisie compusă din Ioan Pinter jun., dr. Gavril Cosma, dr. Aurel Lazăr, invită comisarul-president, care este primit călduros, făcându-i-se ovații frenetice.

Comisarul deschide ședința prin o cuvântare de un cuprins bogat. După verificarea membrilor ad-hoc, se prezintă la urnă 59 de alegători dând pentru Petru E. Papp, paroh în Pocola, 25, pentru dr. Victor Fildan, paroh în Drăgănești 22 voturi, iar 2 bile au fost albe. Pe urma acestora presidentul îl declară pe Petru E. Papp, paroh în Pocola, de protopop ales al Beiușului și în câteva cuvinte închide ședința.

În numele alegătorilor dr. Aurel Lazăr mulțămește comisarulului president pentru imparțialitatea, tactul și înțelepciunea sa în conducerea alegerii. Arată apoi însemnătatea protopopului în organismul nostru bisericesc și exprimă nădejdea, că noul protopop obținând întărirea Ven. Consistor, credincios trecutului său, va deveni un luptător neprihănit al bisericii ortodoxe și române.

Alegătorii veseli de rezultatul zilei îl aclamează viu și însuflețiți pe comisarul-president, care a câștigat inimile tuturora. Între necontenite „să trăiască”, comisarul părăsește localul alegerii.

Biserica și școala, 1918, nr. 32, p. 2.

11

Protopop al Beiușului a fost numit din partea Venerabilului nostru Consistor eparhial din Oradea-mare păr. Petru E. Papp, paroh în Pocola, zelosul și apreciatul colaborator al ziarului nostru. Întrunind Sfinția Sa majoritatea voturilor în sinodul protopresbiteral electoral, Consistoriul din Oradea-mare prin nimerita numire a alesului a satisfăcut dorinței tractului și a tuturor oamenilor de bine, fiind nou alesul protopop unul din cei mai destoinici și însuflețiți preoți ai generației tinere.

Biserica și școala, 1918, nr. 40, p. 2.

12

[Arad, 21 noiembrie 1918]

CREDENȚIONAL

Subsemnații, adeverim că dl. Petru E. Papp, protopop în Pocola, este emis din partea mai jos indicatei corporațiuni ca delegat al ei în Marea Adunare Națională Română, ce se va convoca în acest an, și în alte Mari Adunări Naționale Române, cari eventual se vor mai ținea în decursul anului următor.

Dat din Arad, ținută în ziua de 8/21 nov. 1918.

Pentru Consistoriul eparchial,

Ioan I. Papp,

episcop

Viorel Faur, 95 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, la 1 decembrie 1918, Editura Universității din Oradea, 2013, p. 87.

13

Nrul 756/1918 [Pocola, 27 decembrie 1918]

Venerat Consistor!

Privitor la ordinul Veneratului Consistor de sub n[umă]rul 2454 pres[idial] – 1918, raportez, cu supunere, că ordinul de mai sus nu s-a executat încă, deoarece conferința preoțească și învățătorească se va ține numai în 20 decembrie 1918 (2 ianuarie 1919).

Petru E. Papp,

protopop ort. al Beiușului

Către

Veneratul Consistor gr.-or. rom. în Oradea Mare

[Însemndare pe verso:] „Se ia la cunoștință. Oradea Mare, la 19 dec. (1 ian. 1919). Ciorogariu, vicar episcopesc”.

Ibidem, p. 188.

14

(Pocola, 2 ianuarie 1919)

Venerat Consistor!

Executând ordinul Veneratului Consistor de sub n[umă]rul 2454, pres[idial] – 1918, cu toată supunerea prezint următorul raport:

Pe 20 decembrie 1918/2 ianuarie 1919, am convocat întreaga preoțime și învățătorime din tract (protopopiat – n.n.) la o conferință, care s-a ținut în școala ortodoxă din Beiuș.

Deși în convocator spuneam să se prezinte necondiționat fiecare, totuși – la apelul nominal – au răspuns numai următorii preoți: Gheorghe Popoviciu (Albești), Ilie Cioara (Binșele), Miron Papp (Burda), Cornel Tempelean (Căbești), Ioan Roșu (Cârpeștii Mari), Vasile Lăpuștean (Ceica), Gheorghe Boțoc (Ceișoara), Terentie Moga (Copăceni), Alexandru Golea (Dobrești), Dimitrie Săliștean (Drăgoteni), Leontin Popoviciu (Dușești), Petru E. Papp (Pocola), Dimitrie Săliștean (Gurbești-Josani), Florian Goina (Mizieș), Teodor Papp (Pocioveliște), Augustin Moga (Răbăgani), Teodor Ciuhandu (Roșia), Gheorghe Popoviciu (Saca), Gavril Cristea (B. St. Martin), Ioan Boțiș (Șoimuș-Petreasă); iar dintre învățători: Ana Ardelean și Ariton Năvrincean (Beiuș), Hortensia Raț (Meziad), Ioan Roșu (Răbăgani), Ioan Buda (Josani), Efrem Țigu (Pocola) și Gavril Cosma (Feneriș).

De față era și fostul administrator protopopesc Moise Popoviciu și învățătorul în pensiune, Ioan Pinter. Și-a cerut absentare Elena Pinter din Curățele.

Chemarea preoțimei, după gruparea comunelor în cercuri mai mici, nu o am putut face, pentru scurțimea timpului și ursoriul Veneratului Consistor a sosit deja.

În această conferință, am profitat de ocazie să vorbesc separat preoțimei și separat învățătorimei despre felul cum îmi înțeleg eu, ca șef tractual, îndatoririle preotului și ale învățătorului față de biserică, școală și neam. Mi-am desfășurat programul de muncă și le-am dat inviațiuni despre modul cum am să fac vizitațiunile canonice, care nu vor mai fi numai vidimări de acte.

Am dat apoi cetire ordinului de mai sus al veneratului Consistor, atrăgându-le atențiunea asupra fiecărui punct.

Preoțimea prezentă m-a asigurat că, în cele mai multe comune, s-au ținut prelegeri poporale, în cari s-au explicat hotărârile de la Alba Iulia. În satele preoților mai sus înșirați s-au constituit și consilii naționale, afară de comuna Copăceni, care este foarte mică, și cea din Cârpeștii Mari. Peste tot se constată că spiritele s-au potolit, chiar și în satele unde nemulțumirile erau la ordinea zilei.

În cercul pretorial al Ceicăi mai e de lucrat, fiindcă un socialist a vorbit lucruri cari nu s-au potrivit de fel cu viitorul nostru românesc.

Afară de două sate, Căbești și Nanhidișel, altele nu s-au răsculat contra preoților. În Căbești, de altfel, nemulțumirea față de preot durează de mai mulți ani. Și aici însă oamenii încep să se liniștească.

În Beiuș s-au organizat din partea Consiliului Național adunări poporale pentru luminarea sătenilor. Ele sunt cercetate de către 3-4 săteni din cele 30 de sate din jur. Se țin joia, când e zi de târg. Până acum s-au ținut două.

De altfel, adunările poporale de la sate pentru constituirea consiliilor naționale în întreg protopopiatul au fost conduse, afară de preoți și învățători, de intelectualii noștri de la oraș, cari își au, cu toată dragostea, partea de muncă pentru disciplinarea și organizarea țărănimii.

În cursul conferinței, la pasajul din urmă al ordinului Veneratului Consistor, că adecă „în detailurile planului de învățământ nu putem intra”, s-a pus întrebarea ca să se elimineze limba maghiară numai din clasa I și a II-a sau și din celelalte clase? Deoarece, în privința aceasta sunt nedumeriri, rog Veneratul Consistor să ne dee un ordin lămuritor.

La sfârșitul conferinței s-au distribuit exemplarele primite la adresa mea, din broșura Consiliului Național din Oradea Mare.

Pocola, la 20 decembrie 1918 (2 ianuarie 1919).

Petru E. Papp,

prot[opop] ort. al Beiușului

(Însemnare pe verso: S-a luat la cunoștință. Oradea Mare, la 14 ianuarie 1919, Magier, secretar consistorial.)

Idem, Situația dramatică a populației românești din Bihor în primele luni ale anului 1919. Documente, Editura Universității din Oradea, p. 88-89.

15

(Beiuș, 19 mai 1919)

Nrul 199/1919

Venerat Consistor!

La ordinul Veneratului Consistor, de sub n[umă]rul 255 of. – 1919, cu supunere prezint următorul raport:

Din partea secuilor și a gardei roșii n-a fost pângărită nici o biserică.

În biserica din Ceișoara au făcut percheziție, crezând că preotul a instalat acolo telefon.

Ucidere de preot nu s-a întâmplat.

La moarte a fost condamnat preotul din Nanhidișel, Alexandru Galea, care în clipele din urmă a scăpat de executare, în Oradea Mare.

Refugiați pe timp scurt, adecă în timpul retragerii armatei ungare și a înaintării armatei române s-au refugiat mai mulți preoți, și anume; protopopul Petru E. Papp, Florian Goina (Mizieș), Pașcu Bolcaș (Pocola), Gheorghe Boțoc (Ceișoara), Iustin Popoviciu (Cârpeștii Mici), Vasile Lăpuștean (Ceica).

Mici pagube au suferit mai mulți inși, iar pagube mari Petru E. Papp și Pașcu Bolcaș, de la cari au furat totul.

De îngrijirea spirituală credincioșii n-au fost lipsiți, ci după posibilitate preoții și-au făcut datoria, deși nu chiar așa ca în timpurile normale.

Beiuș, la 5/19 mai 1919.

Petru E. Papp,

prot[opop] ort[odox]

Către

Veneratul Consistor gr.or.rom[ân] Oradea Mare

Ibidem, p. 317.

16

O distincție acordată protopopului bihorean Petru E. Papp (de Ion Clopoțel)

(…) Protopopul Petru E. Papp este una dintre cele mai strălucite personalități ale intelectualității românești din îndepărtata Biharie. Un spirit viu și clocotitor, un însuflețitor irezistibil și un împătimit al condeiului.

Expresia scrisului său denunță o veche îndeletnicire de gazetar(…) Îl vedem în fruntea tipăriturilor locale și regionale din Bihor, și este o comoară de subiecte pentru cotidianele mari din Arad și Sibiu (…) Cea mai aleasă dintre podoabele figurii sale sunt: cultura sa frumoasă și, sclipitorul său talent de publicist.

A.N.-S.JD.BH., Fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos. 27, f. 195.

17

Legea Românească nr.17/1945

A trecut în vecinicie un luptător și un făclier al Bisericii ortodoxe din Bihor, lăsând în urma sa suflete cernite și un gol adânc simțit în viața bisericii și a țărei românești. A adormit în Domnul un preot model și un român din falanga generației care a luptat pentru realizarea unității și a integrități noastre naționale. Inima sa, atât de plină de iubire, față de Biserică, Neam și Țară, în care a strâns tot sbuciumul vieții sale dăruită unui ideal, a încetat să mai bată. Toată viața lui a fost un luptător. A luptat cu răutatea și păcatul lumii și cu toate protivniciile vieții, a luptat în chip atât de impresionant cu destinul său pe patul morții, dar nimenea nu l-a mai putut ajuta. Nu vom putea uita ultimele clipe ale vieții sale. Privea resemnat și senin moartea, dar totuși voia să-i supraviețuiască.

Ne întindea mâinile după ajutor, dar zadarnic, nici un muritor nu-1 mai putea salva. Și atunci o rază de izbăvire și de bucurie s’a aprins în ochii stinși ai muribundului, dându-și sufletul în mâna Creatorului.

Personalitatea defunctului e atât de multiplă, încât nu vom putea reda, în câteva rânduri de tipar, decât aspecte și frânturi din viața

A activat în toate sectoarele vieții noastre bisericești, naționale, școlare și sociale. Ființa lui era concrescută cu viața și aspirațiile sufletului românesc din aceste părți. Era doar cel mai fidel și proeminent exponent al tuturor idealurilor și vrerilor Bihorului și a Beiușului, față de care era atât de strâns legat sufletește.

Preoția era pentru el vocație, trăire și apostolat Predicile lui vibrante, în care concentra toată simțirea lui creștină, aveau darul de a mișca până la lacrimi inimile ascultătorilor. Preoții îl iubeau și respectau, iar Chiriarchul îl consulta în toate problemele mari ale bisericii, ca pe un sfetnic înțelept și devotat.

O deosebită grijă a avut de săracii parohiei lui și în general de toți cei aflați în suferință și în strâmtoare. În el aflau un susținător și un apărător al necazurilor lor, un ocrotitor neobosit,toți năpăstuiți vieții. Se înduioșa până la lacrimi de durerea fiilor săi duhovnicești, ca să fie într’adevăr părintele celor săraci și suferinzi.

Ca Român era tolerant cu toate naționalitățile, iubindu-și mai presus de toate însă neamul său mucenic. Călit în suferințe de pe vremea fostei stăpâniri maghiare, a fost un luptător dârz și neînfricat pentru libertate și dreptate, pe care o cerea în egală măsură și pentru poporul românesc.

Protopopul Petru E. Papp a fost și un talentat mânuitor de condei.

Stilul său ușor, vioiu, ager și captivant îți reținea atenția până la ultimul șir. Avea un farmec de cronicar. Ca și absolvent al Academiei teologice din Arad a fost redactor la ziarul TRIBUNA, un titlu de merit și aleasă prețuire pe vremea aceia. În Beiuș a redactat și condus mai mulți ani ziarul de afirmare națională BEIUȘUL, în care evoca atât de plastic fapte și oameni din trecutul Bihorului. A publicat opera DIN TRECUTUL BEIUȘULUI, carte mult cetită și de o valoare documentară pentru acest colț de țară. Pentru folosul și mântuirea credincioșilor bisericii noastre a tipărit o carte de rugăciuni. A fost colaborator la mai multe reviste și ziare între cari se numără și foaia noastră bisericească LEGEA ROMÂNEASCĂ, pentru care redacția îi exprimă gratitudine și varsă o lacrimă pe crucea mormântului său.

Iconomul stavrofor Petru E. Papp va rămânea în amintirea noastră și a generațiilor viitoare ca o pildă frumoasă a apostolatului creștin, a muncii constructive, a caracterului curat și sobru. Va rămânea ca un îndemn la credință și virtute, la iubire de popor și glie. Va rămânea ca o pildă vie de generozitate și idealism. .

Om de atitudine și principii, cât de mult lipsește vremii noastre incerte și de adânci prefaceri. Era omul iluminat ce nu se lăsa încovoiat de povara vremii, ci înțelegea să-și urmeze linia vieții sale fără compromisuri și devieri.

Eliberat din cortul lumii acesteia, rugăm pe bunul Dumnezeu să-i facă parte de fericire vecinică în Împărăția adevărului și a luminii.

Vrednic luptător pentru biserică și neam, vecinică să-ți fie pomenirea.

Legea românească, 1945, nr. 17, p. 1

18

La moartea vrednicului protopop Petru E. Papp al Beiușului

Durerea Bihorului drept credincios

O lege inexorabilă, legea universală a morții, care nu calculează anii și nu cântărește meritele, a răpit — la o vârstă când ne putea fi mai de folos — din mijlocul celor cari l-au iubit și respectat, pe vrednicul slujitor și păstor al Bisericii, pe neînfricatul luptător pentru cauza națională, protopopul Petru E. Papp al Beiușului,

Cu moartea lui dispare încă unul din falanga adevăraților liturghisitori ai ecteniei nădejdilor creștine și de neam, în acest mult încercat colt de țară a Bihariei.

Adormitul în Domnul vreme de 34 ani a fost un model de apreciat și iubit păstor și slujitor de elită al altarului Bisericii și cel al Neamului, servindu-le .deopotrivă cu zel apostolic și foc misionar.

Personalitatea, bogata și rodnica sa activitate, care a dat atâtea roade binecuvântate și neșterse în ogorul Bisericii, neamului și a culturii s-a încercat a fi cuprinse în linii fugare în coloanele organului nostru și în panegiricele rostite la prohodirea regretatului defunct, de i cei 10 drept și după cum se cuvinea,

Acum s'a dus dintre noi. S'a dus omul, rămân faptele. Supraviețuim morții trupești binele ce am făcut, prin dâra de lumină ce lăsăm în urmă.

În fața morții lui zicem: Binecuvântat fie chipul lui ales și luminos de argintul vredniciei, el va străluci de-a pururi printre noi. Fericit e sufletul său luminat care va trăi în veac în Împărăția luminii veșnice, prin tot ce a fost mai ales, mai luminos, mai viu, mai plin de credință, mai sfânt și mai românesc în el.

Prohodirea

La orele 11 a.m. toată intelectualitatea Beiușului, fără deosebire credincioșii săi, meseriași și popor ad hoc și împrejurimi așteptau cu ochii umezi de lacrimi să cinstească ultimul popas al Păstorului lor sufletesc, distins și popular între toți bihorenii.

În asistenta numeroasă au fost prezenți reprezentanții autorităților civile și bisericești din Beiuș în frunte cu: I. P. C. Arhim. Ioan Dinu vicar episc. Oradea, Rev, Dr, C, Tămâian canonic. Ic. M Zaharia Moga, vicar onorific, Ic. Ioan Evuțianu, consilier referent, Rabin Pollak, Alex Rițiu, primar și Președintele F. N. D. din loc., d-ra Maria Grigorescu, directoarea școalei Normale de fete, Eliza Dr. Pavel, directoarea liceului de fete, d-na A. Sălăjan, Dna Lina Crișan, dl Dr. N. Flueraș, directorul liceului de băieți, Dr. Augustin Ciaviciu, advocat, Dr. Ioan Nestor, medic-primar, profesor Gh. Bota, Inspector C. Anastasia, prof. V. Popovici I. Matei, Gh. Domuța. St. Musta, Tr. Tămaș, Marian, I. Teușan, N. Fântănaru, D1 Lt-Col. Brahu, șeful Spitalului Z. I. 251, Dr. Danielopol, medic, Dr. G. Cosma, medic, Dr. C. Papp, notar public, Dr. P. Bortoș notar public, Dr. P. Bolog, președinte, Dr. V. Micușan judecător, Gh. Bogdan, V. Sala, și A. Gavra, magistrata Dr. V. Dumbrăveanu advocat, Al. Băruta comerciant, A. Vidican avocat, A. Nitulescu, diriginte, P, T. T., Căpitan l. Petrea, Procuror Bărbulescu, Inginer Diaconescu, Inginer Bedros, Al. Popa cu tot personalul tipografiei diecezane, Lt, Blaga, Căpitan Teodor etc.

Coroane de flori trecătoare și lacrimi curate de durere, au depus: Episcopia Ortodoxă de Oradea, în numele Clerului și poporului dreptcredincios. Primăria orașului Beiuș, Instituțiile eparhiale, preoțimea din tract, Societățile locale, rudeniile și credincioșii. Odată cu florile și lacrimile noastre ale tuturora s-au înălțat rugi calde pentru fericita odihnă a sufletului său mare.

Slujba prohodului a fost oficiată de L P. C. Sa Păr. Arhimandrit Vicar Ioan Dinu, reprezentând pe P, S. Sa Episcop Nicolae, care a fost reținut la București de unele chestiuni oficioase, înconjurat de un sobor de 18 preoți din loc și din protopopiat: P. P. C. C. Lor: Zaharia Moga, Ioan Evuțianu și Ioan Guiaș; Consilieri referenți. Protopopi A. Mușet-Ceica și A. Terebent-Vașcău, preoții Goina-Mizieș, G. Gavra-Șebiș, C. Popovici-Nimăeșți, I. Roșu-Beiuș, I. Mihele-Beiuș, Preot prof. C. Sava-Beiuș, Aurel Briscan-Beiuș, D. Sălișteanu-Pocola, V. Mazilescu-Drăgoteni, M. Iova-Lupoaia, Vladimir Murea-Săliște, Ioan Papp-Meziad și diacon Cornel Moga.

Răspunsurile funebre au fost date de coruui bisericii, condus de prof. I. Negruțiu.

Din partea rudeniilor au putut fi prezente: Prof. Andrei Lupșa-Oradea, cu d-na., preot C. Rusianu-Remetea, cu d-na, Prot. Ioan Catone-Tinca cu d-na, d-1 Gh. Popa cu d-na, d-l Mircea cu d-nșoara din Lupoaia ca toate neamurile, dna Rodica și Puiu Neș nepoți, cumnați etc.

După slujba prohodului, în fața sicriului, într-o adâncă și cucernică reculegere și tăcere Î. P. C. Sa Arhimandritul Ioan Dinu a rostit următoarea rugăciune de deslegare, din încredințarea P. 5. 5. Episcop Nicolae : Doamne Dumnezeul nostru, Dumnezeul milelor și a toată milostivirea, Carele Singur ai viață fără de moarte, și mărirea Ta este neajunsă, și mila Ta nemăsurată, și iubirea de oameni nespusă, și împărăția Ta nesfârșită și fățărie nu este la Tine, că tuturor oamenilor ai pus hotar obștesc vieții când se plinește viața, Tie ne rugăm și de la Tine cerem:

Primește rugăciunea cea umilită ce se aduce Ție – prin noi umiliții – de robul Tău: PreaSfințitul Episcopul nostru Nicolaie pentru iertarea păcatelor și odihna sufletului răposatului robului Tău Protopopul Petru, fratele nostru care a fost împreună slujitor cu noi, și a adormit întru nădejdea învierii vieții celei veșnice.

Așa ne rugăm Ție Doamne Dumnezeul Nostru, preoți, diaconi și tot poporul împreună cu arhiereul lor, pentru robul tău acesta mutat de la noi: Protopopul Petru, că precum ai pus pe dânsul pe pământ slujitor în Biserica Ta, așa îl arată și în altarul Tău cel ceresc. Doamne.

De vreme ce l-ai împodobit pe el între oameni cu vrednicie duhovnicească, primește-l Doamne neosândit și întru slava Ta cea îngerească. Tu ai preamărit viața lui pe pământ Atotputernice și Multmilostive Doamne, și eșirea vieții lui fă-o să fie intrare întru odihna care este la Tine Dumnezeul nostru, și numără sufletul lui cu toți cari din veac bine au plăcut Ție Amin.

Cuvântările

I. P. C. Sa Ic. St. Zaharia Moga, vicar a rostit în numele Sf. Episcopii următoarea cuvântare :

Jalnici ascultători,

Când o veste tristă ne vine pe neașteptate, în mod izbitor, sufletul nostru se tulbură și inima ni se strânge, de durere. Nimic nu atinge sufletul și inima noastră mai simțitor, ca vestea morții. Ea ne intră nu numai în urechi, ci pătrunde și în inima noastră, strigând: Omule, adu-ți aminte de moarte!

Ne-am adunat, iubiților, în jurul acestui sicriu ca să ne rugăm Domnului pentru odihna sufletului aceluia care a fost și nu mai este între cei vii: Protopopul Petre E. Papp și să petrecem cu cinste rămășițele lui pământești, la locul de odihnă vecinică.

În acest moment de despărțire, gândul și sufletul nostru îndurerat, încearcă să facă o duioasă reprivire asupra vieții prietinului nostru, din tinerețele lui până în zilele noastre, pentru ca să reținem momentele mai importante din viața lui.

Scoală-te și stai pe picioarele tale, că pentru aceasta m-am arătat ție, ca să te aleg pe tine slugitor. Această chemare, intrată în sufletul adormitului Protopop Petru E. Papp a lucrat cu multă putere în conștiința lui de preot.

Cuvintele de chemare la apostolie ale Domnului Iisus Hristos către Apostolul Pavel au răsunat și au intrat încă din tinerețe în conștiința fratelui nostru, – atunci când ieșit din școală cerceta drumurile vieții și căuta să-și aleagă cariera căreia să se dedice cu trup și cu suflet, din toată inima și din toată virtutea sa.

Și după cum acest glas de chemare a Domnului, a fost un îndreptar pentru întreaga viață a Apostolului Pavel, asemenea îndreptar a fost și pentru viața de preot a răposatului nostru frate.

Scoală-te și stai pe picioarele tale, că pentru aceasta m-am arătat ție, ca să te aleg pe tine slugitor slujitor și mărturie și celor ce ai văzut și celor ce-ți voi arăta ție.Această chemare i-a dat puterea să poată rezista și alunga multele ispite de bunuri lumești, ce căutau să-l amăgească la alegerea carierei și intrarea în teologie.

Aceasta chemare a lui era mult sprijinită și de duhul vechilor preoți din care făcea parte și tata răposatului nostru.

Protopopul Petru E. Papp, s-a născut în anul 1881 în comuna Lupoaia, din acest județ, din familie de preot, cu originea în comuna Budureasa. După terminarea liceului „Samuil Vulcan” din Beiuș, face teologia la Arad, unde deja în cursul anilor de studii, prin seriozitate, sârguință și devotament atrage atențiunea mai marilor săi și se face cunoscut în cercul de intelectuali din Arad. După terminarea teologiei în anul 1905, intră ca colaborator, apoi ca redactor la ziarul Tribuna din Arad, organul de îndrumare a politicei naționale din Arad, condus de neuitatul Ioan Rusu Șirianu. Intrat în această școală a educației naționaliste, i se dă prilejul să fie în contact cu cele mai distinse personalități de cultură și politică națională nu numai din Arad, ci și din alte județe, care se adunau la Arad ca la un altar al neamului, unde ardea neîncetat focul dragostei de neam. Aci se întâlneau săptămânal aleșii neamului: Roman Ciorogariu, Nicolae Oncu, Aurel Vlad, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Mihai Veliciu, Ștefan Cicio Pop și alți invitați ai lor, tot atâția vajnici luptători pentru idealul unirii noastre naționale.

În acest mediu și în această atmosferă de înaltă spiritualitate și patriotism, în care se încălzea și sufletul tânărului redactor de la Tribuna: Petru E. Papp, el devine un apologet al drepturilor neamului, nu numai prin coloanele scrise de el în ziarul Tribuna, ci și cu graiul viu prin adunările de propagandă națională.

A avut fericirea să muncească aci în anii cei mai hotărâtori (1905-1907) pentru îndrumarea politicei naționale a românilor din Ardeal.

În anul 1907 este, hirotonit întru preot, pentru modesta parohie din Pocola. Se retrage din Aradul bogat, unde se putea plasa cu mari perspective de bunuri lumești, pentru a se pune la slujba directă a poporului din județul său sărac, – după cum îmi scria de multe ori din redacția unde lucra. Că ce a însemnat păstorirea lui în parohia Pocola, mărturisesc realizările lui de acolo: zidirea bisericii, școalei și a casei parohiale, dând o nouă înfățișare acestei comune. Zidite toate din daniile adunate cu multă trudă de tânărul preot Petru E Papp, după ce a cutreerat cu colecta în mână, aproape toate orașele din Ardeal și Vechiul Regat.

În anul 1919 este ales ca protopop paroh al Beiușului, unde de asemenea muncește cu râvnă, desvoltând o frumoasă activitate culturală și cu scrisul și cu graiul viu. Începe din primii ani ai activității sale aici, să adune fonduri pentru zidirea unei noi biserici în Beiuș, n-a avut însă norocul să poată ajunge acele zile de bucurie.

În anul 1941, o lovitură dureroasă îl ajunge cu urmări grele pentru viața lui de apoi, pierderea soției, neuitata lui Silvia, care pentru el, după cum de multe ori spunea, era îngerul păzitor și ocrotitor al sănătății și al vieții lui. De la această cotitură bruscă în drumul vieții lui, Petru începe să simtă tot mai mult greul vieții în singurătatea în care a rămas. O fire sentimentală cum era, de o emotivitate extraordinară, – în momentele de durere a altora, nu odată îl vedeai, cum joacă lacrimile în ochii lui senini și cum glasul lui, din înălțat și vibrant cum era, se cobora, încet și slab până la opintiri de plâns.

Boala de inimă de care se plângea începe de aci înainte să fie mai pronunțată și o simte cu durere până în clipa când i-a curmat firul vieții.

Fratele nostru în Domnul, Petru E. Papp ca slugitor al Altarului și păstor al sufletelor încredințate lui, a împlinit fără zăbavă și fără scădere, toate așteptările, după chemarea lui la apostolie. S-a rugat cu credință și osârdie până la lacrimi pentru toate trebuințele credincioșilor săi.

Cuvântările lui pline de sentiment, avânt și elan, atât cele din biserică, cât cele multe rostite la diferite ocaziuni, cu felul lui de a predica, vor rămâne, multă vreme, neuitate, pentru toți aceia care l-am ascultat. Un neîntrecut preot de altar și preot de amvon.

După munca depusă pe teren bisericesc și național, prin calitățile lui intelectuale și spirituale, cât a fost în viață, a avut fericirea se simtă aprecierile, frumoase și binemeritate ale credincioșilor, ale cunoscuților ale superiorității lui bisericești, care ca răsplată, 1-a distins cu încrederea și cinstea de a fi ales în toate corporațiile bisericești, până la cea mai înaltă, – Congresul Național Bisericesc.

Împodobit cu cea mai Înaltă distincție bisericească, demnitatea de Iconom Stavrofor și cu mai multe decorații acordate înalte decrete regale, pentru ținuta dreaptă de bun român și bun patriot.

Ibidem, p. 1

19

Text de rezonanță la moartea protopopului Petru E. Papp – ultima consemnare în Condica Parohiei Ortodoxe Beiuș (1912-1945)

Dacă anul 1944, pt. Biserica noastră ortodoxă din Beiuș a fost un an de grea încercare prin bombardarea și incendierea sf. nostru locaș de străveche închinare creștinească și românească, din deal, de către dușmanii Neamului și a Bisericii noastre de veacuri, în anul 1945 o nouă grea încercare s’a abătut asupra parohiei noastre prin încetarea din viață, în seara zilei de 16 August ora 9 și 15 minute, a celui mai vrednic dintre vrednicii slujitori ai altarului nostru străbun, din deal, după scurte suferințe, amult regretatului protopop Petru E. Papp, în vârstă de 64 ani, după ce a condus cu cinste și pricepere atât parohia cât și protopopiatul Beiuș, timp de 26 de ani. Mormântul lui se află la loc de frunte în cimitirul bisericii din deal pt. care a muncit, alături de buna sa soție Silvia n. Pap, în fața bisericii.

Prot. Petru E. Papp a fost un suflet nobil, de o bunătate rară și, de un dinamism nestăpânit, activând deopotrivă în toate sectoarele vieții noastre: bisericești, naționale, sociale și culturale. Un proeminent și autentic exponent al vrerilor Bihorului nostru, al cărui fiu vrednic a fost și al Beiușului său drag de care s’a simțit legat cu trup și suflet.

Prin moartea lui, atât Biserica cât și Neamul au pierdut pe unul din cei mai distinși luptători de prima linie. Prin viața și activitatea sa, puse în slujba Bisericii și a Neamului, el va rămâne o pildă vie și vrednică de urmat atât pentru noi, cari l’am cunoscut mai deaproape și cu cari a colaborat, cât și pentru generațiile viitoare.

Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu drepții săi și să-i facă parte de răsplata vecinică.

După cele întâmplate, P.S.Sa Episcopul Nicolae a încredințat conducerea oficiului parohial, parohului II, Păr. Ilie Mihele, iar conducerea protopopiatului Păr. Zaharie Moga, consilier bisericesc, recent pensionat, până la complectarea cu titular, prin alegeri.

A.N.-S.JD.BH., Fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos. 27, f. 287.

FOTOGRAFII ȘI XEROGRAFII

Portretul protopopului Petru E. Papp (1881-1945).

Biserica ortodoxă din Pocola – zidită în timpul preotului Petru E. Papp (1907-1909).

Pisania bisericii ortodoxe din Pocola (în urma restaurărilor din perioada 1986-1998).

Biserica ortodoxă din Beiuș (Biserica din Deal) – unde a slujit protopopul Petru E. Papp din 1918 până în 1945.

MARTIRII BIHORULUI – articolul lui Petru E. Papp dedicat martirilor beiușeni dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș în ziarul BEIUȘUL (5 aprilie 1925).

Apelul lansat de către protopopul Petru E. Papp pentru înălțarea unui monument în memoria martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș.

Circulară adresată de către protopopul Petru E. Papp preoților, pentru organizarea festivității la dezvelirea monumentului martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș.

Imagine de la festivitatea organizată cu ocazia dezvelirii monumentului martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș (Beiuș, 6 iunie 1935).

Monumentul înălțat spre cinstirea martirilor dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș din Beiuș (1935), la care și-a adus o contribuție majoră protopopul Petru E. Papp.

„CONDICA bisericei gr.or. române din Beiuș începând cu anul 1912” – registrul Parohiei Ortodoxe Române Beiuș în care a consemnat fapte și evenimente protopopul Petru E. Papp, în perioada 1918-1945.

Însemnări ale protopopului Petru E. Papp în „CONDICA” parohiei Beiuș (1929).

Imagine și articol despre participarea protopopului Petru E. Papp la încreștinarea unei familii de evrei din Beiuș (Duminică – 21 aprilie 1935).

Pagina de titlu a lucrării Din trecutul Beiușului. Pagini de glorie și de jertfe, autor Petru E. Papp (1928).

Pagina de titlu a lucrării Legături sufletești dintre Beiuș și Sibiu,autor Petru E. Papp (1937).

Imagine cu piatra funerară de la căpătâiul mormântului părintelui Petru E. Papp și a soției sale Silvia Papp.

Figura 1

PETRU E. PAPP (1881-1945)

Monografia almanah a Crișanei – județul Bihor

Aurel Tripon, Tipografia Diecezană Oradea, 1936, p.421

Figura 2

Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” – Pocola

(http://lb.geoview.info/pocola_biserica_ortodoxa_adormirea_maicii_domnului,95162160p)

Figura 3

Pisania bisericii ortodoxe „Adormirea Maicii Domnului” din Pocola

(http://www.biserici.episcopiaoradiei.ro/index.php?idmenu=0&sub=288#sthash.oPupvXBo.dpbs)

Figura 4

Biserica ortodoxă ''Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil'' (Biserica din Deal)

Beiuș

(http://mapio.net/pic/p-72044760)

Figura 5

MARTIRII BIHORULUI

de Petru E. Papp

Articol dedicat martirilor beiușeni dr. Ioan Ciordaș și dr. Nicolae Bolcaș

(Ziarul BEIUȘUL, 5 aprilie 1925, anul V, nr.13-14, p.1)

Figura 6

Apelul lansat de către protopopul Petru E. Papp pentru înălțarea unui monument în memoria martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș

(A.N.-S.Jd.Bh., fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos. 32, f. 2.)

Figura 7

Circulară adresată preoților, de către protopopul Petru E. Papp, pentru organizarea festivității la dezvelirea monumentului martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș

(A.N.-S.Jd.Bh., fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos.38, f. 216)

Figura 8

Imagine de la festivitatea organizată cu ocazia dezvelirii monumentului

martirilor Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș (Beiuș, 6 iunie 1935)

(Diana Iancu, Dr. Ioan Ciordaș (1877-1919). Biografia și activitatea, Editura Primus, Oradea, 2014, p. 336)

Figura 9

Monumentul martirilor beiușeni

avocat dr. Nicolae Bolcaș și avocat dr. Ioan Ciordaș

-simbol al orașului Beiuș-

(http://concurs.cristis.ro/index/116)

Figura 10

„CONDICA bisericei gr.or.române din Beinș începând cu anul 1912”

(1912-1945)

(A.N.-S.Jd.Bh., fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos. 27)

Figura 11

Însemnări ale protopopului Petru E. Papp în „CONDICA” parohiei Beiuș, cu privire la duminica ortodoxiei, la zidirea unei noi case parohiale și deschiderea internatului de fete

(A.N.-S.Jd.Bh., fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos. 27, f. 58)

Figura 12

Protopopul Petru E. Papp

participând la încreștinarea unei familii de evrei din Beiuș

(A.N.-S.Jd.Bh., fond Parohia Ortodoxă Română Beiuș, dos. 27, f. 181)

Figura 13

PETRU E. PAPP

Din trecutul Beiușului.

-Pagini de glorie și de jertfe.-

„DOINA” TIPOGRAFIE ȘI LIBRĂRIE BEIUȘ. 1928

(pagina de titlu)

Figura 14

PETRU E. PAPP

Legături sufletești dintre Beiuș și Sibiu

TIPOGRAFIA ȘI LIBRĂRIA „DOINA” BEIUȘ 1937

(pagina de titlu – cu înscrisul original al autorului: „Iubiților mei nepoți Tudor și Gina în semn al dragostei ce le păstrez”)

Figura 15

Piatra funerară de la căpătâiul mormântului

părintelui Petru E. Papp și a soției sale Silvia Papp

(arhiva personală)