Școala Doctorală Interdisciplinară Facultatea de Litere Departamentul de Lingvistică Teoretică și Aplicată Alice -Magdalena PREDA (căs. BODOC) TEZĂ… [624568]
1
Universitatea Transilvania din Brașov
Școala Doctorală Interdisciplinară
Facultatea de Litere
Departamentul de Lingvistică Teoretică și Aplicată
Alice -Magdalena PREDA (căs. BODOC)
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător științific
Prof. dr. Mihaela GHE ORGHE
BRAȘOV, 2016
2
Investește în oameni!
FONDUL SOCIAL EUROPEAN
Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară 1 „Educație și formare profesională în sprijinul creșterii economice și dezvoltării societății bazate pe cunoaștere”
Domeniul major de intervenție 1.5. „Programe doctorale și post -doctorale în sprijinul cercetării”
Titlul proiectului : Burse doctorale si postdoctorale pentru cercetare de excelenta
Numărul de identificare al contractului : POSDRU/159/1 .5/S/134378
Beneficiar : Universitatea Transilvania din Brașov
Alice -Magdalena PREDA (căs. BODOC)
TEZĂ DE DOCTORAT
Adjuncții situativi în limba română veche
(Interfața sintaxă -semantică -pragmatică)
Situative Adjuncts in the Old Romanian Language
(The Syntax -Semantics -Pragmatics Interface)
Domeniul de doctorat: FILOLOGIE
Comisia de analiză a tezei:
Conf. dr. Adrian LĂCĂTUȘ Președinte, Universitatea Transilvania din Brașov
Prof. dr. Mihaela GHEORGHE Conducător științific, Universitatea Transilvania din Brașov
Prof. dr. Rodica ZAFIU Referent oficial, Universitatea din București
Conf. dr. Adina DRAGOMIRESCU Referent oficial, Universitatea din București
Prof. dr. Alexandru GAFTON Referent oficial, Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaș i
3
CUPRINS
Abrevieri și simboluri ……………………………………………………………………………. …………. 7
INTRODUCERE …………. ………………………………………………………………………………………………………….. 8
1. Obiectul cercetării …………. …………………………………………………………………………………………………… 8
2. Scopul și obiectivele lucrării………………………………………………………………………………….. ………. ….. 11
3. Perspective metodologice ……………………………………………………………………………………………………. 12
3.1. Interfa ța sintaxă -semantică -pragmatică ………………………………………………… ……………………….. 13
3.2. Perspectiva sincronică și diacronică ………………………………………………………………………………. 15
4. Descrierea corpus ului…………………………………………………….. ………………………………………………….. 16
4.1. Organizare și periodizare………………………………………………………………………………….. …………. 16
4.2. Informații cantitative despre corpus ……… ………………………………………………………………………. 18
4.3. Procedura de selectare a eșantioanelor pentru statistici ……………………………………………………. 20
4.4. Prelucrarea corpusului …………….. ……………………………………………………………………… …………. 21
5. Structura lucrării …………………………………………………………………………………………………………….. …. 22
Partea I . DELIMITĂRI TEORETICE ȘI CONCEPTUALE
Observații preliminare ……… ……………………………………………………………………………………………………… 24
Capitolul 1 – Cadrul teoretic și metodologic ………….. ………………………………………………………………….. 24
1.1. Definirea conceptului de structură sintactică complexă (SSC) ……………………………………………… 24
1.2. Teorii ale raporturilor sintactice – tradiționa le vs. moderne ………………………………………………….. 25
1.2.1. Perspective sintactice ………………………………………………………………………………………………… 25
1.2.2. Perspective semantice ……………………………………………………………………………………………….. 32
1.3. Constituenții structurilor sintactice complexe – concepte utilizate …………………………………………. 33
1.3.1. Complement vs. Ad junct ……………………………………………………………………………………………. 33
1.3.2. Complement vs. Specificator ……………………………………………………………………………………… 37
1.3.3. Centru, Argument, Modificator …………………………………………………………………………………. 38
1.3.4. Argument vs. Satelit/Adjunct ……………………………………………………………………………… ……. 38
Capitolul 2 – Conectorii struct urilor sintactice complexe ………………………………………………………….. 40
2.1. Conectorul – primul indicator al relațiilor dintre constituenți………………………………………. ……… 40
2.2. Statutul gramatical al subordonatorilor …………………………………………………………………………….. 41
2.2.1. Statutul morfologic…………………………………………………………………. ………………………………. 41
2.2.2. Statutul sintactic …………………………………………………………………………………………………….. 43
2.2.3. Statutul semantic……………………………………. ………………………………………………………………. 45
2.3. Conectorii sintactic i din limba română contemporană…………………………………………………………. 46
2.3.1. Inventar și clasificare ……………………………………………………………………………………………….. 46
2.3.2. Str uctura conectorilor din LRC………………………………………………………………………………….. 48
2.4. Unități propoziționale subordonate în limba română ……………………………………………………………. 49
Capitolul 3 – Adjuncții sintactici propoziționali în bibliografia de specialitate ……………………………. 52
3.1. Teorii sintactice ale Adjoncționării ……………………………………………………………………………………. 52
3.2. Adjuncții sintactici propoziționali ……………………………………………………………………………………… 53
3.2.1. Propozițiile adverbiale …………………………………………………………………… …………………………. 53
3.2.2. Propozițiile relative …………………………………………………………………………………………………… 55
3.3. Adjuncții situativi – stadiul actual al cercetării ……………….. ………………………………………………….. 56
4
Concluzii partea I …………………………………………………………………………………………………………….. ……… 68
Partea a II -a. STRUCTURILE SINTACTIC E COMPLEXE ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE –
ANALIZA DE CORPUS
Capitolul 4 – Construcții cu jonctive situative în limba română veche (LRV) …………………………….. 60
4.1. Observații preliminare………………………………………………………. …………………………………………… 60
4.2. Analiza de corpus – date cantitative ……………………………………………………………… 61
4.3. Constituenți SSC cu jonctive situative din LRV …………………………………………………. 63
4.3.1. Criterii de clasificare ……………………………………………………………….…….. … 63
4.3.2. Teste pentru determinarea statutului sintactico -semantic de complement, pseudo -complement
sau adjunct …………………………………………………………………………………………………………….. 66
4.3.3. Configurații sintac tice specifice LRV ……………………………………………………………………….. 68
Capitolul 5 – Structurile sintactice complexe cu jonctive temporale din LRV ………………………………72
5.1. Definirea domeniului temporal …….. ………………………………………………………………………………….. 72
5.2. Clasa de substituție a adjuncților temporali din LRV …………………………………………………………… 73
5.3. Observații cantitative ………. ……………………………………………………………………………………………… 74
5.4. Analiza sintactică …………………………………………………………………………………………………………… 7 4
5.4.1. Configurații sintactice ale propozițiilor introduse prin când – tipologia lui Declerck
(1997) ……………………………………………………………………………………… 75
5.4.1.1. Propoziții -când folosite ca interogative directe (independente) …………………….. 76
5.4.1.2. Propoziții -când folosite c a interogative indirecte ………………………………………… 77
5.4.1.3. Propoziții -când folosite ca relative care modifică un grup nominal
temporal ………………………………………………………………………………………… ……… 79
5.4.1.4. Propoziții -când ca relative n onrestrictive, fără antecedent lexicalizat…………….. 82
5.4.1.5. Propoziții -când ca relative nominale libere …………………………………………………. 82
5.4.1.6. Propoziții -când ca circumstanțiale temporale ………………………………………………. 84
5.4.1.7. Propoziții -când narative …………………………………………………………………………… 91
5.4.1.8. Propoziții -când atemporale ……………………………………………….. …………………….. 92
5.4.2. Alte tipuri de propoziții -când specifice limbii române ………………………………………………… 94
5.4.2.1. Propoziții -când în structuri corelative ……………………………………………… ………… 94
5.4.2.2. Propoziții -când ca expresii citante ……………………………………………………………… 98
5.4.2.3 . Când în construcții relative infinitivale …………………………………………. 98
5.5. Dinamica jonctivelor temporale din LRV …………………………………………………………………………… 99
5.5.1. Inventar și aspecte formale ………………………………………………………………………………………. 99
5.5.2. Tipare semantice constr uite de conectorii temporali din LRV ……………………………. 103
5.6. Restricții sintactico -semantice impuse de centrul SSC ……………………………………………. 106
5.6.1. Relația morfosintactică a constituentului temporal cu centrul: tipare modal -temporale
(parametrul SOT) ……………………………………………………………………………….. 106
5.6.2. Relația semantică a constituentului temporal cu centrul …………………………………. 119
5.6.2.1. Analiza de corpus – rezultate …………………………………………………… 119
5.6.2.2. Interpretarea rezultatelor ………………………………………………………. 122
5.7. Concl uzii…………………………………………………………………………………………………………….. ………. 125
Capitolul 6 – Structurile sintactice complexe cu jonctive spațiale din LRV ……………………………….. 127
6.1. Domeniul spațial …………………………………………………………………………………………………………… 1 27
5
6.2. Clasa de substituție a adjuncților spațiali în limba română vech e………………………………. ……….. 128
6.3. SSC cu jonctive spațiale ………………………………………………………………………………………………… 131
6.3.1. Observații cantitative ………………………………………………………… …………………………………. 131
6.3.2. Tipuri de constituenți propoziționali cu jonctive spațiale …………………………………………… 132
6.3.3. Statutul sintactic și pragmasemantic al subordonatelor cu regente de percepție ……………. 134
6.3.4 . Adjuncți spațiali propoziționali identificați în LRV ………………………………………………….. 137
6.3.4 .1. Tipuri………………………………………………………………………………………… ………….. 137
6.3.4.2. Elemente regente…………………………………………………………………………………….. 137
6.4. Analiza sintactică………………………………………………………………………………. …………………………. 138
6.4.1. Configurații sintactice ale propozițiilor introduse prin unde – Extinderea tipologiei lui
Declerck ……………….. ………………………………………………………………………………….. ………………… 138
6.4.1.1. Propoziții -unde folosite ca interogative directe (independente) ……………………. 139
6.4.1.2. Propoziții -unde folosite ca interogative indirecte……………………………………….. 139
6.4.1.3. Propoziții -unde folosite ca relativ e care modifică un grup nominal spațial
…………………………………………………………………………………………………………….. 140
6.4.1.4. Propoziții -unde folosite ca relative care modifică un grup nominal non –
spațial …….. ……………………………………………………………………………………………. 145
6.4.1.5. Propoziții -unde ca relative nominale libere ……………………………………………….. 146
6.4.1.6. Propoziții -unde ca circumstanțiale spația le……………………………………………….. 148
6.4.1.7. Propoziții -unde narative ………………………………………………………………………….. 154
6.4.1.8. Propoziții -unde aspațiale …………………………………………….. ………………………….. 155
6.4.2. Alte tipuri de propoziții -unde specifice limbii române vechi ……………………………………. 156
6.4.2.1. Propoziții -unde în structuri corelative………………………………………………………..156
6.4.2.2. Propoziții -unde ca expresii citante ……………………………………………………………. 157
6.4.2.3. Unde în construcții relative infinitivale …………………………………………………….. 157
6.4.2.4. Concluzii ………………………….. ………………………………………………………………….. 158
6.5. Dinamica jonctivelor spațiale din LRV ……………………………………………………………………………..159
6.5.1. Inventar și aspecte formale ……………………………………………………………………………………. 159
6.5.2. Distribuția și frecvența conectorilor spațiali …………………………………………………………….. 160
6.5.3. Tipare semantice constr uite de conectorii spațiali din LRV…………………….. …………. 162
6.6. Restricții sintactico -semantice impuse de centrul SSC ……………………………………………………….. 163
6.6.1. Relația morfosintactică a constituentului spațial cu centr ul: tipare m odal-temporale
(parametrul SOT)………………………………………………………………………………………………. …… 163
6.6.2. Relația semantică a constituentului spațial cu centrul ………………………….. …………………… 174
6.6.2 .1. Analiza de corpus – rezultate ……………………………………………………………………. 174
6.6.2 .2. Interpretarea rezultatelor ……………………………………………………………. ……………. 175
6.7. Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….. ………. 181
Capitolul 7 – Alte aspecte privind evoluția diacronică a adjuncților situativi -Gramaticalizarea
conectorilor unde si când ……………………………………………………………………………………………………….. 182
7.1. Teoria gramaticalizăr ii………………………………………………………………………………………………….. 182
7.2. Etimologia conectorilor unde și când ……………………………………………………………184
7.3. Analiza de corpus – rezultate ……………………………………………………………………… 184
7.4. Scenariul pragma -lingvistic al gramaticalizării conectorilor sintactici în LRV …………………… 186
7.5. Ultimul stadiu al gramaticalizării – pragmaticalizarea ………………………………………………………. 188
7.6. Concluzii …………………. …………………………………………………………………………………………………. 189
6
Partea a III -a. SPECIFICITATEA LIMBII ROMÂNE VECHI ÎN CONTEXTUL LIMBILOR
ROMANICE – DOVEZI DIN DOMENIUL MORFOSINTAXEI
Observații prelimin are…………………………………………………………………………………………………………… 1 90
Capitolul 8 – Ordinea constituenților din SSC cu adjuncți situativi ………………………………………….. 193
8.1. Introducere …………………………………………………………………………………………………………….. ……. 193
8.2. Analiza de corpus ……………………………………………………………………….. ………………………………… 194
8.2.1. Aspecte metodologice …………………………………………………………………………………………… 194
8.2.2 . Rezultate …………………………………………………. ………………………………………………………….. 195
8.2.3. Interpretarea rezultatelor …………………………………………………………………. 197
8.2.3.1. Principiul iconicității (Diessel 2008)………………………………………………………… 198
8.2.3.2. Alți factori care influențează topica SSC ……………………………………………………. 203
(i) Factori sintactico -semantici ……………………………………………………………………….. 203
(ii) Factori seman tico-pragmatici …………………………………………………………………….. 205
8.3. Comparația cu alte limbi romanice ……………………………………………………………… 210
8.3.1. Configurația sintactică a SSC – moștenire din limba latină……………………………. 210
8.3.2. Inv entarul de conecto ri situativi în context romanic………………………………………. 211
8.4. Concluzii………………………………………………………………………………………… 213
Capitolul 9 – Topica subordonatelor adverbiale situative ……………………………….. …………….. 214
9.1. Introducere …………………………………………………………… ………………………… 214
9.2. Relația Subiect -Verb -Obiect în limbile romanice ………………………………………………. 214
9.3. Arhitectura propozițională – aspecte teoretice ………………………………………………………………….. 217
9.4. Gramatica V2 în LRV – analiza de corpus …………….. …………………………………………………………. 218
9.4.1. Analiza cantitativă – rezultate ……………………………………………………………………………… 218
9.4.2. Analiza calitativă ……………………………………………………………………….. 222
9.4.2.1. Inversiunile cliticelor (V -(Cl)-Aux) …………………………………………… 223
9.4.2.2. Alte fenomene romanice din adjunc ții situativi ai LRV ……………………………… 229
(i) Dislocarea/interpolarea sintactică (engl. interpolation /scrambling )…………….. 229
(ii) Topicalizarea și focalizarea constituenților ………………………………………………….. 232
9.5. Concluzii …………………………………………………………………………………………………………….. ………. 236
CONSIDERAȚII FINALE …………………………………………………………………………………………………….. 238
1. Concluziile cercetării …………………………………………………………………………….. …………………… 238
2. Contribuția proprie și ele mente de originalitate……………………………………… …………. 239
3. Diseminarea rezultatelor…………………………………………………………….. …………. 240
4. Direcții viitoare de cercetare………………………………………………………… …………. 2 41
CORPUS ȘI SIGLE …………………………………………………………………………… …………. 242
REFERINȚE ………………………………………………………………………………….. …………. 245
ANEXE ………………………………………………………………………………………… …………. 272
7
Abrevieri și simboluri folosite
adv. – adverb
aux. – auxili ar
C/COMP – complementizator (centru al
grupului complementizatorului)
CS – conectori spațiali
CT – conectori temporali
ctl. – catalană
Det. – determinant (centru al grupului
determinantului)
Fin(it) – finitudine (centru al grupului
finitudinii)
FinP – grupul finitudinii (engl. Finiteness
Phrase )
Flex – flexiune (centru al grupului flexiunii)
Foc – focus (centru al grupului focusului)
FocP – grupul focusului (engl. Focus
Phrase )
Forță – forța propoziției (centru al grupului
forței)
fr. – franceză
fr. v. – franceza veche
GAdv – grup adverbial
GB – modelul sintactic generativ al
guvernării și al legării (engl. Government
and Binding Syntax)
GC(omp) – grup al complementizatorului
(engl. CP)
GDet – grup al determinantului
GFin – grupul finitudinii
GFlex – grup a l flexiunii (engl. IP)
GN – grup nominal
GV – grup verbal GPrep – grup prepozițional
i – indice referențial
it. – italiană
it. v. – italiana veche
lat. – latină
LRC – limba română contemporană
LRV – limba română veche
N – nominal (centru al grupului nomina l)
NN – nume în nominativ
P – propoziție (simbol în gramatica
generativ -transformațională)
PRel – propoziție relativă
ptg. – portugheză
ptg. v. – portugheza veche
rom. – română
S – subiect
sard. – limba sardă
sl. – slavă
sp. – spaniolă
sp. v. – spaniola v eche
Spec – specificator (poziție sintactică în
cadrul grupurilor)
SS-CS – structuri sintactice complexe cu
conectori spațiali
SS-CT – structuri sintactice complexe cu
conectori temporali
Top – topic (centru al grupului topicului)
TopP – grupul topicului ( Topic Phrase )
t – urmă ( trace )
V/vb. – verb (centru al grupului verbal)
vP – domeniul lexical
8
INTRODUCERE
Motto :
Adverbials are a rich and as yet relatively unexplored system, and therefore anything we say about them must be regarded
as quite t entative. Chomsky (1965: 219)
1. Obiectul cercetării
Toate limbile naturale au structuri sintactice complexe1, așadar, ele pot fi considerate universali i
lingvistic e. Modul în care se construiesc și se utilizează aceste unități lingvistice diferă , însă, destul
de mult de la o limbă la alta. „A construi o frază ”, apreciază Tesnière (1969 : 14), „înseamnă a da
viață unei mase amorfe de cuvinte, stabilind între acestea un ansamblu de conexiuni. Dimpotrivă, a
înțelege o frază înseamnă a sesiza ansamblul conexiu nilor care unesc diferite cuvinte ” (subl.n ., A.P.) .
Obiectul prezentei cercetări îl reprezintă structurile sintactice complexe2 în limba română veche
(LRV ), a căror trăsătură specifică o reprez intă relația semantică temporală sau spațială care se
stabileșt e între constituenți. Mai precis, vom investiga felul în care se produce la nivel lingvistic
localizarea în timp și spațiu , prin structuri le sintactice complexe alcătuite din două relata : un centru
(predicat logico -semantic) sau o propoziție matrice și o s tructură subordonată (conjuncțională sau
relativă). Structurile pe care ne propunem să le investigăm au următoarea configurație:
– Centru/propoziție matrice + conec tor + propoziție tempora lă (finită sau non -finită) = structură
complexă din punct de vedere sintactic, cu relator/conector temporal (SS -CT)
– Centru/propoziție matrice + conector + propoziție spați ală (finită sau non -finită) = structură
complexă din punct de vedere sintactic cu relator/conector spațial (SS -CS)
Facem precizarea că sintagmele „SS -CT” și „SS -CS” sunt folosite cu un sens extins, acoperind
toate structurile complexe „legate” prin conectori temporali și spațiali, chiar dacă, așa după cum vom
vedea, aceștia nu introduc întotdeauna numai subordonate temporale sau spațiale. Deși vom
invent aria și analiza toate aceste structuri, atenția noastră se va concentra , în mod special, asupra unui
anumit tip de constituenți, adjuncții (numiți, în general, î n lingvistica românească , circumstanțiale ).
O definiție propusă de DSL (2005) pentru subiectul lucrării noastre – adjunctul – se limitează la
precizarea că este un termen introdus de gramatica structuralistă și utilizat de teoriile
poststructuraliste , numind orice constituent din componența unei sintagme sau a unui grup sintactic
care poate fi supri mat. Dincolo de această definiție relativ simplă, studiul monografic pe care ne
propunem să îl realizăm la nivelul adjuncților situativi ( în LRV) va dovedi însă complexitatea acestor
constituenți și importanța studierii lor atât din punct de vedere sincron ic, cât, mai ales, diacronic.
1 V. van Gelderen 2012: 92.
2 Folosim si ntagma „structură sintactică complexă” atât pentru situațiile în care propoziția subordonată se integrează într -o
propoziție -matrice, cât și pentru propozițiile relative care se „leagă” direct de un centru nominal.
9
În virtutea unui reviriment al interesului față de sintaxa istorică înregistrat în ultimii ani, studiile
sintactice românești care abordează tema circumstanțialelor temporale și spațiale sunt numeroase ( v.
infra §3), dar trata rea ei s-a făcut preponderent în maniera gramaticii tradiționale. Din cunoștințele
pe care le avem, nu există în limba română o lucrare dedicată exclusiv acestui subiect – adjuncții sau
circumstanțialele – și, cu atât mai puțin , adjuncților situativi. Este o constatare justă a unei carențe
care motivează necesitatea unei astfel de cercetări, mai ales dacă facem o comparație cu alte limbi
(cum ar fi engleza sau germana), unde există descrieri ample ale subiectul avut în vedere aici
(monografii sau colecții d edicate adjuncților: Alexiadou (1997), La enzlinger (1998), Cinque (1999) ,
Ernst (2002), Lang , Maienborn & Fabricius -Hansen (2003) , printre alții ). Prin urmare, alegerea
acestei teme ni s -a părut provocatoare , dar, mai ales , necesar ă, iar aspectele revelate de corpusul ales
ne determină să credem că decizia a fost potrivită. Folosindu -ne de modelele propuse în bibliografia
internațională, vom încerca să le testăm și să le adaptăm la materialul lingvistic extras din textele de
limba român ă vech e, evidențiind, pe cât posibil, atât elementele de individualitate/specificitate, cât și
elemente le universal e. Ne propunem , așadar , o descriere detaliată și exhaustivă a circumstanțialelor
temporale și spațiale propoziționale din româna veche, sprijinită pe un corpus bo gat de tete și utilizând
conceptele gramaticii moderne.
Lucrarea de față este o încercare de a prezenta structurile sintactice complexe din limba română
veche dintr -un unghi care diferă, într -o măsură apreciabilă, de perspectiva abordată anterior în
lucrăr ile de specialitate . Trebuie totuși precizat încă de la început faptul că nu este vorba despre o
contradicție în raport cu lucrările tradiționale, de contestarea sau anularea rezultatelor obținute prin
analiza sintactică tradițională . Poziția pe care ne si tuăm nu se opune celei tradiționale, ci are – cel
puțin în concepția noa stră – un caracter complementar, intenția noastră fiind aceea de a conjuga
instrumentele gramaticii generative și rezultatele pe care le putem obține prin aplicarea principiilor
ei de descriere cu observațiile extrase din studiile tradiționale în descrierea adjuncților temporali și
spațiali în limba română veche.
Ceea ce încercăm să evidențiem prin cercetarea de față este faptul că propozițiile
circumstanțiale temporale și spațiale din limba română sunt încastrate/inte grate /încorporate în
structuri sintactice supraordonate , modificând un centru (de cele mai multe ori ) verbal sau chiar
întreaga propoziție matrice. Poziții le pe care le poate ocupa o astfel de subordonată finită în structur a
complexă sunt pozițiile de complement sau de adjunct , cu prevalența evidentă a celei din urmă. Acesta
este și motivul pentru care am ales să utilizăm în titlu numai termenul de „adjuncți”, cu toate că vom
face referiri, ori de câte ori vom considera nece sar, și la „complemente le și pseudo -complementele
circumstanțiale”. Pentru a îngloba ambele poziții sintactice, dar și realizările propoziționale non -finite
sau non-propo ziționale , vom folosi conceptul -umbrelă de „structuri adverbiale”. Sintagma „adverbial
clauses” uti lizată în bibliografia anglo -saxonă a fost tradusă, în general, în limba română, drept
10
„propoziții circumstanțiale” ; nu am adoptat sintagma „circumstanțiale situative” (v . GALR 2008 și
GBLR 2010 ) în desemnarea construcții lor temporale și spați ale (atât propoziționale, cât și
nepropoziționale) , întrucât considerăm structura ușor pleonastică3.
Premisa de la care pornim este aceea că timpul și spațiul sunt două concepte de bază ale gândirii
umane, aflate într -o relație de interdependență (Haspelm ath 1997: 1). Mai mult chiar, încă din 1920,
psihologul francez Pierre Janet a observat că există o strânsă conexiune între percepția timpului și
procesul de socializare, cele două influențându -se reciproc: pe de o parte, oamenii se adaptează la
perspectiv a temporală, iar , pe de altă parte, aceștia creează un timp al proprii lor minți (apud Waliński
2014: 178) . Au apărut astfel concepte precum: „perspectivă temporală” (Frank 1939, apud Waliński
2014: 178) sau „orizont temporal” (Fraisse 1963, apud Waliński 2 014: 178), care însă nu constituie
obiectul lucrării noastre, întrucât pe noi ne interesează mai mult felul în care cele două coordonate
spațio -temporale se concretizează la nivelul limbii. În toate limbile există variate modalități de a
reprezenta trecutu l, prezentul și viitorul, dar și de a exprima localizarea temporală și spațială a
evenimentelor. Instrumentele lingvisti ce utilizate în acest sens sunt fie marcatori lexicali ai timpului
și spațiului (adverbele sau conectorii), fie marcatori gramaticali a i timpului (precum timpul verbal,
aspectul sau modalitatea) ( Waliński 2014: 180 ).
Localizarea temporală și spațială a unei situații de comunicare (interpretat ă drept eveniment)
reprezintă un element esențial pentru înțelegerea mecanismului de comunicare in terumană, fapt care
i-a determinat pe lingviști să declare că este absolut firesc pentru un locutor să înceapă o discuție cu
precizări legate de spațiu și timp , întrucât conștiința nu poate funcț iona fără acest reper (Chafe 198 4:
202). Sunt două conc epte l egate în mod indisolubil nu numai la nivel lingvistic, datorită capacității
lor de a asigura acel „ancoraj” sau acea „punere în scenă” (engl. setting ), dar și la nivel logic, dacă ne
gândim că tot ceea ce există într -un spațiu, există, în mod ob ligatoriu, și într -un timp (v. Giv on 1979:
314). Hasselgård (1996: 23 ) notează că există situații în care menționările spațiale și temporale pot fi
interpretate ca două părți ale aceleiași monede . Într-un mod cu totul original, Halliday ( 1985 ) nu face
o distincție în tre adverbialele temporale și spațiale, ci insistă asupra faptului că ambele sunt
măsurabile cu unități standard: ore și ani sau inci și mile. Ambele pot fi definite sau indefinite, iar
localizarea acestora poate fi absolută sau relativă, depinzând de „aic i și acum” (1985: 138).
2. Scopul și obiectivele lucrării
Aspectele pe care ne propunem să le surprindem în descrierea adjuncților situativi în limba
română veche sunt următoar ele: organizarea sintactică, trăsăturile semantic e și pragmatic e, frecvența
acestor tipuri de adjuncți în etapa de limbă investigată, poziția lor în structurile sintactice complexe
3 Termenul „circumstanță” este, în limba română, sinonim parțial cu „situație”, „împrejurare”. În ceea ce ne privește, vom
folosi termenii de „circumstanță” și „situație” pentru a îngloba atât evenimente (acțiuni, procese), cât și stări, accepțiune
folosită de Comrie (1985: 5), Bybee et al. (199 4: 55), Haspelmath (1997: 5), care o extind pentru a include și conceptul
de state -of-affairs.
11
în care se integrează, dar și variația acestora și dinamica inve ntarului de conectori utilizați. Întrebările
la care ne propun em să răspund em sunt următoa rele:
(i) Cum se construiau și cum funcționau SSC cu jonctive situative în primele stadii atestate ale
limbii române?
(ii) Există anumite tipuri de texte c are favorizează utilizarea unui tip de adjunct situativ?
(iii) În ce măsură influențează aspectele semantice și/sau pragmatice poziționarea adjuncților în
structurile sintactice complexe?
(iv) Cum influențează selecția conectori lor semantica acestor constituenți propoziționali?
Mergând mai departe, o analiză comparativă a celor d ouă tipuri de adjuncți investigați ne va
permite să surprindem similitudini, dar și diferențe între circumstanțialele temporale și cele spațiale,
atât în ceea ce privește distribuția și frecvența acestora, cât și sub aspectul topicii. Vom vedea, în
final, cât de multe elemente au în comun acești c onstituenți și că tratarea lor ca o clasă omogenă , clasa
adjuncților situativi , este îndreptățită .
Obiectivele specifice pe care le avem în vedere sunt:
(i) Extragerea și inventarierea tuturor SSC cu jonctive temporale ș i spațiale din corpusul propus
spre ana liză
(ii) Realizarea unei tipologii a construcțiilor temporale și spațiale din LRV
(iii) Descrierea schemelor modal -temporale care influențează SSC (concordanța timpurilor)
(iv) Prezentarea relațiilor stabilite între adjuncții situativi și regenții verbali pe baza restric țiilor
semantice impuse de aceștia din urmă
(v) Descrierea aspectelor care pun în evidență dinamica elementelor de relație
(vi) Comparația celor două tipuri de structuri sub aspectul topicii
(vii) Identificarea factorilor care determină ordinea constituenților dintr -o SS C sau din interiorul
unui adjunct situativ
(viii) Decelarea trăsăturilor care individualizează limba română în comparație cu alte varietăți
romanice
Prin urmare, acestea sunt elementele prin care dorim să concretizăm contribuția personală la
studiul adjuncților situativi din LRV, iar cele trei elemente -cheie ale analizei construcțiilor temporale
și spațiale sunt: formă , funcție (sintactică și/sau pragmatică), sens, ideea de bază fiind aceea că variația
de la nivelul performanței lingvistice este o trăsătură inere ntă a limbii, indiferent de factorii care o
influențează sau de etapa de limbă investigată (limba veche sau contemporană).
12
3. Perspective metodologice
Sintetizând observațiile anterioare , am putea spune că obiectivul principal al acestei lucrări este
de a realiza o descriere consistentă a propozițiilor temporale și spațiale din LRV, bazată pe un corpus
extins, care acoperă trei secole din evoluția limbii române (al XVI -lea – al XVIII -lea) și pe o
perspectivă teoretică „neutră”, care îmbină modele teoretice ale gramaticii moderne (generative) cu
cele non -generative (descriptive, structurale, funcționale). Prin urmare, pe aceeași linie cu Trotta
(2000: 3), considerăm că încercarea de a inte gra faptele de limbă revelate de corpus într-un singur
model teoretic ar însemna o îngustare a perspectivei, dar și o diminuare considera bilă a valorii și
utilității unu i astfel de demers în condițiile schimbării sau respingerii ulterioare a paradigmei propuse.
Din moment ce scopul acestei lucrări nu este acela de a apăra sa u contrazice o anumită teorie a
variației lingvistice (sintactice) propusă în bibliografia de specialitate sau de a dezvolta o nouă teorie,
vom acorda o atenț ie mai mare descrierii fenomenelor de limbă observate/ descoperite în corpusul
propus, realizând as tfel un studiu diacronic o-sincronic al acestor constituenți sintactici, studiu menit
să reliefeze diferențele de utilizare a acestora în cele două etape de limbă investigate (LRV1 și LRV2
– v. Secțiunea 4 din Introducere) .
Faptele de limbă pot fi studiate din multiple per spective , în funcție de scopul teoretic sau
descriptiv al cercetărilor. Astfel, în timp ce studiile cu orientare teoretică pun a ccent pe „descoperirea
acelor principii abstracte care să poată fi încadrate într -un model de competență lingvis tică”, studiile
descriptive – în rândul cărora se include , parțial, și lucrarea de față – „încearcă să ofere o caracterizare
mai comprehensivă a fenomenelor gramaticale dintr -o limbă individuală” ( Biber et al. 1999: 6). În
ceea ce ne privește, deși ne prop unem o descriere formală4 cât mai amplă a constituenților
propoziționali temporali și spațiali din perioada investigată, suntem convinși că nu vom putea
răspunde la toate întrebările pe care le ridică acești constituenți în bibliografie . Ne-am bazat, în mo d
evident, pe descrieri anterioare recente , nu foarte numeroase , dar deosebit de utile, cum ar fi cele
propuse de Avram (2007), Frâncu (2009), Stan (2013), GR (2013), The Syntax of Old Romanian
(2016), dar și pe lucrări care abordează circumstanțialele în limba română contemporană: GALR
(2008), GBLR (2010), printre altele.
Prin urmare, din punct de vedere metodologic, lucrarea de față abordeză o perspe ctivă
descriptiv -interpretativă care nu se limitează la o simplă analiză cantitativă, statistică , a rezulta telor
oferite de corpus, ci este dublată de interpretarea permanentă a acestora, adică de o analiză calitativă.
Biber (1988: 52) surprinde esența acestei perspective teoretice, afirmând că analizele cantitative
conferă rezultatelor o bază empirică solidă, în timp ce analizele non -cantitative sunt necesare
4 Utilizarea termenului „formal” se face aici pentru a ne referi la prezentarea structurilor gramaticale și se fundamentează
pe ideile gramaticii non -generative (reprezentată de nume precum Poutsma (1917); Jespersen (1927/1940); Kruisinga
(1922); Curm e (1931)), dar și pe cele ale gramaticilor descriptive moderne ( Quirk & Greenbaum (1973); Huddleston
(1988); Quirk et al (1985); Baker (1989); Greenbaum (1996)) (cf. Trotta 2000: 4).
13
interpretării acestor rezultate. Oricare dintre aceste tipuri de analize oferă însă o descriere incompletă
dacă se realizează izolat .
De asemenea, datorită faptului că aspectele teoretice abordate diferă d e la un capitol al lucrării
la altul, am simțit n evoia ca în debutul fiecărui capitol să reluăm și să completăm informațiile
metodologice din această primă parte a tezei, informații pe care să le verific ăm, ulterior, în corpusul
de limbă veche. Ne -am sprij init de fiecare dată pe o bibliografie bogată , care să ne permită prezentarea
cât mai fidelă a fen omenelor lingvistice observate, dar și realizarea unui studiu comparativ cu alte
limbi romanice. Pe lângă descrierea propriu -zisă, e posibil să găsim în demer sul nostru răspunsuri la
unele întrebări care i-au preocupat și îi preocupă încă pe cercetătorii interesați de studiul diacronic al
limbii române, cum ar fi modul în care limbile străine cu care româna a venit în contact în acea
perioadă au influențat sint axa limbii noastre, mai ales că multe dintre texte sunt traduceri din slavonă,
greacă sau latină. În acest scop, se impune o analiză contrastivă a rezul tatelor oferite de cele două
tipuri de texte: originale și traduse.
3.1. Interfața sintaxă -semantică -pragmatică
Deși, după cum afirmam anterior, nu urmărim u n singur model teoretic, există, totuși, trei surse
ale acestei baze teoretice eclectice : teoria sintactică , semantic ă și pragmatic ă. Dorința de a îmbina
aceste paliere în descrierea adjuncților situati vi din limba română veche ne -a pus în fața unei dileme:
cât ar trebui să fie descriere sintactică și cât semantică sau pragmatică în acest studiu? Care dintre
cele trei ar trebui să primeze? Prin urmare, am ales să luăm această decizie în urma analizei
corpusului, astfel încât să stabilim dacă avem mai multe informații de natură sintactică, semantică sau
pragmatică. Concluzia a fost că cea mai bună soluție este să pornim de la aspectele formale și
sintactice (poziția sintactică, topica) în care să integrăm, ori de câ te ori considerăm necesar, detalii
sau informații de ordin semantic (semantica centrelor sau a conectorilor) sau pragmatic (utilizarea
constituenților ca Topic, Focus etc.). Astfel, tema prezentei lucrării a fost aleasă din dorința de a
depăși gr anițele unui studiu exclusiv morfosintactic sau semantico -pragmatic și avem convingerea că
flexibilitatea adjuncților situativi ne -a permis în bună măsură îndeplinirea acestui deziderat ,
transform ând analiza textelor selectate di n corpus în prilejuri de re flecție pe marginea unor
particularități ale limbii române în general.
Ideea unanim acceptată în lingvistică este aceea c ă oamenii comunică pornind de la sensurile
cuvintelor. Altfel spus, în momentul în care dorește să transmită un mesaj, orice om își al ege anumite
cuvinte în funcție de sensul acestora și abia apoi le organizează în structuri simple sau complexe. O
simplă așezare a cuvintelor, fără a ține cont de conținutul semantic al acestora, nu reprezintă o
14
comunicare și nu poate transmite un mesaj că tre interlocu tor. Prin urmare, putem spune că semantica5
este primul pas al comunică rii, iar sem antica și sintaxa sunt cele două domenii car e ne permit
transmiterea corectă ș i coerentă a mesajelor. Totuși, în lucrarea de față vom porni invers: de la
aspect ele sintactice către cele semantico -pragmatice . Este imp osibil să contactăm autorii acelor texte
investigate pentru a vedea ce anume au vrut să transmită, astfel încât se impune analiza sintactică și
semantică a textelor, analiză care ne va permite să înțe legem și intențiile comunicative ale locutorilor.
Ne bazăm aici pe principiul compoziționalității pr opus de Frege, potrivit căruia înțelesul unei expresii
complexe este dat de sensurile părților din care este alcătuită, dar și de relațiile sintactice pe baza
cărora se combină acestea (Partee et al. 1990: 316 , apud Scheffler 2013: 1) .
Încercăm prin această persp ectivă sintactico -semantico -pragmatică să urmăm îndemnul unor
autori precum Lang, Maienborn & Fabricius -Hansen (2003 : 2) de a „ne deschide mințile sp re o
perspectivă mai integratoare a adjuncților”, adică de a ne concentra mai mult asupra „interfețelor pe
care le include6 gramatica ad juncților ”. De fapt, cei trei autori pornesc de la ideea că toate studiile
care s -au dedicat exclusiv unei analize sinta ctice sau semantice a adjuncților au ajuns la concluzia că
sunt insuficiente și că nu se poate trasa o linie clară de demarcație între cele două perspective. În ceea
ce ne privește, considerăm că ar fi fost imposibilă o cercetare exclusiv sintactică, seman tică sau
pragmatică a circumstanțialelor din limba română, acestea fiind o clasă de elemente subordonate care
se caracterizează „ preponde rent semantic”7 (GALR 2008: 462), o „fereastră rară” (engl. rare window
– Tenny 2000: 291) pentru interfața celor trei domenii. Este adevărat însă, că ne vom sprijini mai
mult pe sintaxă, dat fiind faptul că utilizăm „aparatul” terminologic și conceptual specific.
Interfața sintaxă -semantică -pragmatică presupune interacțiunea unor principii ale organizării
sintactice cu ce le ale interpretării semantice (Hackl 2013: 66), care în cazul de față se concretizează
în descrierea mecanismelor gramaticale ce asigură conexiunea dintre poziția sintactică a
constituenților temporali și spațiali în SSC din LRV și aportul semant ico-pragm atic al acestora în
decelarea mesajelor transmise prin structurile sintactice investigate. Noțiunea de „interfață” captează
din ce în ce mai mult interesul cercetătorilor (chiar și pe al celor interesați/dedicați Programului
Minimalist, începând cu Chomsky ), întrucât, se pare că studiile bazate pe interfața sintaxă -semantică –
pragmatică, sintaxă -morfologie, fonetică -fonologie etc. favorizează „o mai bună înțelegere a unui
anumit fenomen lingvistic, dar și a arhitecturii componentului lingvistic din creierul uman” ( Hovav,
5 Utilizăm termenul de semantică în accepțiunea propusă de Fillmore & Baker (2009: 317): „relația dintre formele
lingvistice și sensurile lor”, accepțiune diferit ă față de studiile în care semantica este văzută drept „o schemă de
reprezent are a sensului”. Prin urmare, consideră cei doi autori citați, „analiza semantică propriu -zisă reprezintă procesul
sau activitatea prin care se prezintă felul în care trăsăturile semantice sunt ancorate în trăsăturile formelor lingvistice”.
6 În varianta originală, propusă de cei trei autori, îndemnul era: ”to encourage syntacticians and semanticists to open their
minds to a more integrative approach to adjuncts, thereby paying attention to, and attempting to account for, the various
interfaces that the gr ammar of adjuncts crucially embodies” ( Lang , Maienborn & Fabricius -Hansen 2003: 2) .
7 Chiar și den umirile de „temporal” și „spațial” sunt de natură semantică, iar clasificarea acestor circumstanțiale este
făcută, în lucrările de specialitate, pe criterii ex clusiv semantice (v. GALR 2008 sau GBLR 2010).
15
Doron & Sichel 2010: 3) . Cu toate acestea, la începuturile gramaticii generative (mai exact, la sfârșitul
anilor 1960 și începutul anilor 1970) a existat o veritabilă dispută între cei care profesau Semantica
Generativă (engl. Generative Sema ntics ) și Semantica Interpretativă (engl. Interpretive Semantics)
în privința modului în care trebuie interpretată legătura /interacțiunea dintre sintaxă și semantică (cf.
Jacobson 2014: 4 ). În mod decisiv, această dispută a fost influențată de Noam Chomsk y, care
considera că semantica este irelevantă pentru construcția gramaticii și care s -a bazat exclusiv pe
sintaxă în „construirea” gramaticii generative (Jacobson 2014: 11 ). Consecința a fost plasarea
semanticii într -un con de umbră pentru o bună perioadă de timp, dar, din fericire, s-au descoperit
acele „unelte simple și elegante pentru a modela felul în care sintaxa și semantica unei limbi naturale
conlucrează” (Jacobson 2014: 4) și în 1963 apare lucrarea „The Structure of a Semantic Theory”
(Katz & Fodo r) care va schimba complet acest „tablou” (cf. Jackendoff 1972: 1). Prin urmare, nu are
niciun rost să ne întrebăm care domeniu îl determină pe care, ci trebuie să interpretăm relația dintre
cele trei domenii drept una „simbolică”: un lexem luat singur poa te însemna un lucru, plasat într -o
sintagmă poate însemna altceva, iar îmbinarea aceste i sintagme cu un alt element sau într -o anumită
situație de comunicare poate actualiza un sens cu totul diferit .
3.2. Perspectiva sincronică și diacronică
Dacă privim cei doi termeni „sincronic” și „diacronic” în sensul strict impus de Saussure, am
putea spune că ne apropiem, în egală măsură, și de sintaxa istorică sincronică, dar și de sintaxa
diacronică veritabilă (cf. Batye & Roberts 1995: 6) . Mai exact, suntem preoc upați și de felul în care
constituenții propoziționali temporali și spațiali se prezintă din punct de vedere sincronic în fiecare
dintre cele două stadii de limbă investigate (LRV1 și LRV2), dar și din punct de vedere diacronic,
urmărind, prin comparație, felul în care fenomenele de limbă investigate evoluează de la un stadiu la
celălalt. La această concluzie au ajuns și unii dintre adepții gramaticii generative pentru care studiul
modificărilor lingvistice rămăsese undeva la periferia intereselor (cf. Fontana 1993: 7 ). Ca o
consecință firească a acestui fapt, din ce în ce mai multă atenție a fost acordată comparațiilor dintre
modificările lingvistice survenite în diferite limbi naturale, autori precum Adams 1987, Van
Kemenade 1987, Dupuis 1988, Santorini 19 89, Vance 1989, Taylor 1990, Pintzuk 1991 , Rivero 1991 ,
(din bibliografia GB) realizând studii bazate pe informații/observații diacronice (cf. Fontana 1993:
7). Determinarea temporală a schimbărilor lingvistice dintr-o anumită limbă reprezintă o sarcină
destul de dificilă dacă ne gândim că acestea se realizează gradual și că limba trebuie privită ca un
„fenomen” dinamic. Metaforic, am putea spune că este ca un mare puzzle în care piesele, vechi și
noi, sunt așezate într -o anumită ordine și se influențează r eciproc, astfel încât să rezulte imaginea
perfectă, deși nefinalizată, a marelui „tablou” care este o limbă naturală . Una dintre piesele importante
16
ale acestui puzzle este chiar tema lucrării noastre, adjuncții situativi, o piesă fără de care considerăm
că tabloul nu ar putea fi niciodată complet.
În ceea ce privește lucrarea de față , studiu l pe care îl propunem este sincronic , întrucât vizează o
analiză a textelor din două perioade (delimitate convențional ) ale evoluției limbii române – 1500 –
1640 și 1650 -1780 – și diacronic , prin analiza contrastivă a faptelor de limbă din cele trei secole
investigate, dar și prin compararea rezultatelor cu fenomene similare din alte limbi romanice.
4. De scrierea corpus ului
4.1. Organizare și periodizare
Analiza de corpu s reprezintă, din punctul nostru de vedere, singura metodă de investigare a
unui stadiu incipient al unei limbi tocmai datorită faptului că acesta nu mai este accesibil analistului
în mod direct. În plus, unul dintre avantajele importante ale utilizării co rpusului (istoric) îl reprezintă
„posibilitatea de a cuantifica în mod riguros modificările privind utilizarea unor anumite forme
lingvi stice, mai ales viteza lor de ocurență în diverse contexte gramaticale”8 (Hilpert & Koops 2009:
146). Nu putem face însă o descriere a corpusului9 ales pentru această lucrare fără câteva precizări ce
țin de istoria limbii române. În primul rând, trebuie spus că textele selecționate acoperă un interval
temporal considerabil din evoluția istorică a limbii noastre – 1500 -1780 –, punctul de pornire fiind
reprezentat de Psaltirea Hurmuzaki (un text tradus de la 1500 -1510), cel mai vechi document atestat
în limba română (cf. Mareș 2000), iar cel final de Elementa linguae daco -romanae sive valachicae
(1780) (autori : S. Micu -Klein & Gh Sincai) , publicarea primei gramatici românești. Urmând
periodizarea făcută mai întâi de Gheție (1975), care distinge între limba română veche (152110-1780)
și limba română modernă (1780 -prezent) și adoptată ulterior de The Grammar of Romanian (2013:
3-5), am împărțit și noi limba română veche11 (LRV) în două sub -perioade: 1500 -1650 (LRV1) și
1650 -1780 (LRV2), selectând, pentru ambele perioade, un număr egal de texte (23), cât mai
diversificate stilistic. Dat fiind faptul că sintagma „limba română veche ” (”Old Romanian”) nu
corespunde sensului de „veche” din alte limbi romanice12 – franceza veche, italiana veche sau
spaniola veche (cf. Nicolae 2015, printre alții), am recurs , pentru studiul comparativ , la rezultate
8 Engl. – ”the possibility of precisely quantifying shifting usage patterns of linguistic forms, especially their rate of
occurrence in different grammatical contexts” (Hilpert & Koops 2009: 146).
9 De altfel, singurul corpus de limbă română veche disponibil în formă digitală este alcătuit prin efortul cerectătorilor de
la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române.
10 Până în 2000, la cercetarea întreprinsă de Mareș, s -a consider at că primul text atestat în limba română este Scrisoarea
lui Neacșu (text original de la 1521), motiv pentru care Gheți e (1997) începe periodizarea de la ace astă dată.
11 Dat fiind faptul că aceste prime documente atestate în limba română aparțin secolulu i al XVI -lea, adică unei p erioade
destul de târzii, unii lingviști (v. Hill 2013) au considerat chiar că nu se poate vorbi despre „limba română veche” și că ar
fi mai adecvată sintagma „Early Modern Romanian” – primul stadiu al românei moderne, care ar cor espunde periodizării
limbilor romanice.
12 Pentru limba franceză, perioada veche începe cu secolul al IX -lea, iar pentru limba spaniolă în secolul al XI -lea (cf.
Fontana 1993: 14).
17
înregistrate (în gramaticile limbilor roman ice) pe baza analizei unor texte din perioada medievală,
corespunzătoare celor din corpusul nostru.
Toate exemplele oferite în lucrare au indicații precise (text, an și pagină) privind sursele din
care provin, motiv pentru care prezentăm în continuare o li stă parțială13 a acestor surse și a siglelor14
corespunzătoare.
LRV1 : 1500 -1650 (SEC. AL XVI -LEA + SEC. AL XVII -LEA)
1. Psaltirea Hurmuzaki : PH.1500 –10
2. Documente și însemnări românești din secolul al XVI -lea: DÎ
3. Prefețe și epiloguri (Texte românești din secolu l al XVI -lea): PE
4. Coresi , Tetraevanghelul : CT.1560 –1
5. Codicele Voroneț ean: CV.1563 –83
6. Coresi , Apostol : CPr.1566
7. Coresi, Molitvenic : CM.1567
8. Coresi, Tâlcul Evangheliilor : CC1.1567
9. Coresi, Psaltire slavo -română : CP1.1577
10. Coresi, Evanghelie cu învățătură : CC2.1581
11. Pravila ritorului Lucaci: Prav.1581
12. Palia de la Orăștie : PO.1582
13. Floarea darurilor : FD.1592 –604
14. Al. Rosetti, Scrisori românești din arhivele Bistriței (1592 –1638) : SB
15. Codicele Todorescu : CTd.1600 –40
16. Alexandria : A.1620
17. M. Moxa, Cronograf : MC.1620
18. Manu scrisul de la Ieud : MI.~1630
19. Viața Sfântului Vasile cel Nou și Vămile văzduhului : VN.1630 –50
20. Evanghelie învățătoare : Ev.1642
21. Varlaam, Cazania : CazV.1643
22. Șeapte taine a besearecii : ȘT.1644
23. Varlaam, Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc : VRC.1645
LRV 2: 1650 -1780 (SEC. AL XVII -LEA + SEC. AL XVIII -LEA)
1. Lemnul crucii : LC.~1650
13 Lista completă a surselor și a siglelor se gă sește în fina lul tezei.
14 Siglele sunt cele folosite de către cercetătorii Institului de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti ” din București în
redactarea volumului The Syntax of Old Romanian , apărut în anul 2016.
18
2. Palia Istorica : PI.~1650
3. Călătoria lui Zosim la blajini : CZB.1675 –6
4. Dosoftei, Dumnezăiasca liturghie: DDL.1679
5. Dosoftei, Viața și petreacerea svinților: DVS.1682 –6
6. Cheaia înțeles ului: CÎ.1678
7. Biblia : BB.1688
8. Fiziologul : Fiz.1693
9. Letopisetul Cantacuzinesc (a doua jum. a sec. al XVII -lea): Letop.Cant.
10. Dimitrie Cantemir, Divanul : CD.1698
11. Miron Costin, Letopisețul Țărâi Moldovei : CLM.1700 –50
12. Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Româ nești : CIst.1700 –50
13. Sindipa : Sind.1703
14. Archirie și Anadan : AA.1708
15. D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano moldo -vlahilor : CH.1717 –23
16. Antim Ivireanul, Didahii : AD.1722 –5
17. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei : ULM.~1725
18. Istoria lui Costandin -Vodă Brân coveanul : ICB.~1750
19. Ion Neculce, Letopisețul : NL.~1750 –66
20. Literatura românească de ceremonial. Condica lui Gheorgachi : GCond.1762
21. Bertoldo : Bert.1774
22. Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Românești : PIst.~1780
23. Pravilniceasca condică : Prav.1780
4.2. Info rmații cantitative despre corpus
Pentru fiecare dintre cele 46 de texte ( totalizând 2.729 de pagini și 1.423.461 de cuvinte) am
realizat o extragere a tuturor contextelor în care apar SS -CT și SS -CS, rezultând un total de 7.306
structuri . Dat fiind limbaju l învechit și dificil al acestor documente (foarte greu de înțeles chiar și
pentru un vorbitor nativ), a fost nevoie de o selectare a întregului context (nu numai a structurii
sintactice propriu -zise) în care apar constituenții investigați de noi, tocmai p entru a putea înțelege
sensul global al acestora. Am realizat ulterior o „bază de date ” (folosind programele Word și Excel ,
v. Anexa 4 ) care să ne permită realizarea de statistici și diagrame și, pornind de la acestea, analiza
sintactică și semantică a str ucturilor investigate.
Tabelul 1 prezentat mai jo s reprezintă o inventariere a „materialului” oferit de corpus, cuprinzând atât
clasificarea textelor pe baza celor două criterii amintite anterior, cât și date cantitative: dimensiunea
fiecărui text și număr ul corespunzător de exemple extrase (SS -CT și SS-CS).
19
Tabelul 1 – Detalii corpus
Sigla text Original Tradus Religios Laic Nr.de cuv/pag SS-
CT SS-
CS
LRV1
1. PH.1500 –10 – + + – 32160 c. /103p. 89 10
2. DÎ + – – + 26373 c./76 p. 59 18
3. PE + – – + 13142 c./37 p. 29 9
4. CT.1560 –1 – + + – 35475 c./65 p. 157 72
5. CPr.1566 – + + – 76952 c./137 p. 197 149
6. CV.1563 –83 – + + – 4180 c./12 p. 18 2
7. CC1.1567 – + + – 73859 c./104 p. 354 141
8. CM.1567 – + + – 8553 c./16 p. 24 3
9. CP1.1577 – + + – 36008 c./76 p. 113 9
10. Prav.1581 -/+ -/+ – + 9697 c./16 p. 17 6
11. CC2.1581 – + + – 54416 c./100 p. 225 71
12. PO.1582 – + + – 60956 c./77 p. 326 61
13. FD.1592 –604 – + + – 17440 c. /35 p. 167 33
14. SB + – – + 10048 c./28 p. 17 7
15. CTd.16 00–40 + – + – 19243 c./25 p. 15 18
16. A.1620 – + – + 14152 c./21 p. 31 19
17. MC.1620 + – – + 25113 c./44 p. 124 27
18. MI.~1630 + – + – 4238 c./8 p. 5 3
19. VN.1630 –50 + – – + 21937 c./78 p. 52 38
20. Ev.1642 – + + – 35816 c./100 p. 348 46
21. CazV .1643 – + + – 82190 c./162p. 418 105
22. ȘT.1644 – + + – 34902 c./88p. 177 20
23. VRC.1645 + – + – 13717 c./26 p. 33 18
Total LRV1 710567c./1434p 2995 885
LRV2
1. LC.~1650 – + – + 1801 c./10p. 20 1
2. PI.~1650 +/- +/- +/- +/- 41817 c./70p. 154 29
3. CZB.1675 –76 + – – + 2041 c ./4 p. 22 3
4. DDL. 1679 -/+ -/+ + – 29669 c./60 p. 23 8
5. CÎ.1678 – + + – 27304 c./50 p. 125 51
6. DVS.1682 –6 – + + – 53713c./100p. 259 89
20
7. BB.1688 – + + – 58965 c./100 p. 172 41
8. Fiz.1693 – + – + 1519 c./3 p. 22 3
9. Letop.Cant. + – – + 47.625 c./88 p. 175 47
10. CD.1698 – + – + 51.713 c./ 90 p. 98 40
11. CIst.1700 –50 + – – + 27.308 c./47 p. 83 73
12. CLM.1700 -50 + – – + 52.479 c./100 p. 126 83
13. Sind.1703 – + – + 19.067 c./41 p. 68 15
14. AA.1708 – + – + 2.815 c./5 p. 15 2
15. CH.1 717–23 -/+ -/+ – + 15.008 c./28 p. 41 42
16. AD.1722 –5 + – + – 44.400c./100p. 115 18
17. ULM.~1725 + – – + 53.849 c./89 p. 230 132
18. ICB.~1750 + – – + 27.522 c./36 p. 106 57
19. NL.~1750 –66 + – – + 57.944c./100p. 253 66
20. GCond.1762 + – – + 4.688 c./10 p. 29 7
21. Bert.1774 – + – + 18.782 c./40 p. 56 15
22. Prav.1780 + – – + 42.737 c./74 p. 247 28
23. PIst.~1780 + – – + 30.640 c./50p. 81 36
Total LRV2 712894c/
1295p. 2540 886
TOTAL 1.423.461c./
2.729p. 5535 1771
4.3. Procedura de selectare a eșantioanelor pentru statistici
Unul dintre cele mai importante avantaje ale utilizării metodei analizei de corpus este acela
că poate oferi informații veridice privind distribuția și frecvența struc turilor investigate, motiv pentru
care selectarea eșantioanelor pentru statistici trebuie făcută într -un mod foarte riguros. Dacă în foarte
multe studii aceste informații sunt bazate pe intuiția unor vorbitori nativi, există foarte multe situații
în care v orbitorii nu își pot folosi intuiția pentru a explica diferențele între anumite tipuri de texte sau
registre stilistice. Prin urmare, este necesar un corpus cât mai amplu care să surprindă toate aspectele
ce depășesc puterea intuitivă a nativilor dintr -o limbă naturală.
Din acest corpus extins, am selectat două micro -corpusuri: unul pe baza gradului de originaliate –
tradus vs. original – și altul în funcție de registrele cărora le aparțin – religios vs. laic (unde includem
texte populare, istorice sau juri dice). O distincție oral/scris sau pe genuri literare/registre stilistice nu
a fost posibilă pentru că nu există înregistrări ale limbii vorbite în prima perioadă a româ nei vechi,
iar textele atestate î ntre 1500 -1640 nu sunt foarte diversificate din punct de vedere stilistic. Trebuie
21
aduse în discuție numero asele dezbateri privind influențele pe care le-a suferit limba română din
direcția limbi lor cu care a venit în contact: limba slavonă, greacă etc. (v. discuția din capitolele
următoare).
4.4. Prelucrare a corpusului
Metodele statistice folosite în această lucrare oferă consistență/substanță observațiilor de natură
calitativă/descriptivă, chiar dacă au fost realizate într -o manieră „primitivă”. Din nefericire (sau poate,
din fericire?) , nu am avut posibili tatea utilizării unor tehnici moderne de realizare a statisticilor , din
motivul că, pe de o parte, formele pe care le -am fi putut căuta automat se caracterizează printr -o mare
varietate (de exemplu io/iă/iuă/iuo sau ăncătruo/încătruo/încătro , pe de altă pa rte, pentru că
structurile specifice limbii vechi au tipare eterogene . Acest lucru ne -a determinat să realizăm o lectură
integrală a textelor alese, astfel încât să putem înțelege, în context mai larg, felul în care sunt utilizați
la nivel sintactic și sem antic constituenții temporali și spațiali. Extragerea manuală a tuturor
contextelor care conțin SS -CT și SS -CS din corpusul propus ( un total de 7.306 contexte ) a fost o
metodă într -adevăr desuetă/rudimentară, dacă ne gândim la era digitală în care trăim, d ar, se pare că,
cel puțin pentru lucrarea de faț ă, era singura metodă autentică. Funcția Find din programul Word ne –
a fost de folos într -o oarecare măsură, acolo unde am fost siguri că nu există vreo altă variantă
(regional ă sau arhaică) a conector ilor, ca în cazul lui unde .
O întrebare simplă, cum este cea adresată de Tottie (1996: 109): „Cum putem găsi totul într -un
corpus printr -o simplă căutare computerizată, pe baza unui lexem?15” ne determină să considerăm că,
deși foarte costisitoare (în privința timp ului și a efortului depus), analiza manuală, clasică , este cea
mai bună pentru identificarea unor constituenți sintactici precum adjuncții. Am putut evita, în felul
acesta, structurile confuze sau contestabile și am oferi t exemple care nu pot fi suspec tate că ar fi fost
inventate cu un scop anume. Mai mult decât atât, suntem convinși că am găsit mult mai multe
contexte/structuri decât am fi putut noi inventa pe baza experienței lingvistice de vorbitor nativ, multe
dintre acestea fiind ieșite din uz de foart e multă vreme. Prin urmare, unul dintre dezideratele acestei
teze, anume acela de a extrage toate contextele cu constituenți propoziționali temporali și spațiali și
de a realiza o analiză exhau stivă a acestor elemente gramaticale, a fost atins tocmai dator ită acestei
maniere de investigare a corpusului.
Pe de altă parte, suntem conștienți de faptul că analiza unui corpus exclusiv de limbă scrisă
poate ridica diverse întrebări16, cum ar fi: în ce măsură aceste texte scrise reprezintă fidel trăsăturile
limbii din perioada investigată? Putem avea certitudinea că aceasta este varianta de limbă folosită de
15 Engl. – "How do you find a hole in the corpus by a lexical search ?" (Tottie 1996: 109).
16 Astfel de probleme au fost discutate și de către Fontana (1993: 11), care își bazează explicațiile pe „conservatorismul ”
limbii scrise.
22
vorbitorii români ai acelor secole? Cum anume putem verifica, în cazul unui exemplu ales pentru
analiza s incronică, dacă este sau nu gra matical și acceptat? Con siderăm că astfel de neajunsuri ale
analizei de corpus scris pot fi depășite prin observarea sistematică a unui număr cât mai mare de texte
diversificate stilistic (dintre care, multe sunt apropiate de varianta vorbită a limbii: scrisori personale,
texte p opulare), prin analizele cantitative de o acuratețe indiscutabilă, dar și prin studiul comparativ
al rezultatelor înregistrate în cele două stadii ale limbii române.
5. Structura lucrării
Lucrarea noastră este organizată în trei mari părți însumând 9 capi tole (fără Introducere și
Considerații finale ),, care au fost concepute astfel: în prima parte a luc rării, i ntitulată Delimitări
teoretice și conceptuale , ne propunem o prezentare a cadrului teoretic pe care îl vom utiliza în analiza
structurilor sintactic e complexe cu adjuncți situativi din limba română veche. Sunt defini te și
explica te aici o serie de concepte, teorii ale raporturilor sintactice, fiind realizată , în același timp, o
trecere în revistă a bibliografiei de specialitate, care să ne permită sta bilirea stadiului actual al
cercetării privind subiectul investigat de noi. Am acordat ceva mai multă atenție acestei părți din
lucrare datorită faptului că operăm cu destul de multe concepte sintactice care nu sunt pe deplin
explicate și clar definite în studiile în limba română . Multe dintre acestea sunt încă utilizate cu
accepțiile din gramatica tradițională (cum ar fi noțiunea de complement ) și considerăm imperios
necesare definirea și înțelegerea acestui aparat teoretic înaintea folosirii lui în redact area oricărei
lucrări științifice. Următoarele două părți sunt dedicate, exclusiv, analizei de corpus : Partea a II -a
conține patru capitole care tratează exhaustiv SSC cu jonctive situative din LRV, în vreme ce Partea
a III-a are două capitole care reprezi ntă o analiză comparativă a rezultatelor obținute pentru LRV cu
alte limbi romanice -surori, pentru care au fost descrise fenomene lingvistice similare. Fiecare parte
are o secțiune introductivă, dar și o secțiune finală care sintetizează rezultatele obținu te și cele mai
importante observații surprinse în capitolele respective.
Astfel, capitolul 1 începe cu definirea conceptului de structură sintactică complexă, după care
prezintă teoriile sintactice și semantice ale raporturilor sintactice dintre constituen ții acestei structuri
complexe. În finalul capitol ului se acordă atenție definirii și explicării conceptelor de complement ,
adjunct , specificator , centru , argument și modificator . Relațiile dintre acești constituenți ai SSC se
stabilesc cu ajutorul conecto rilor descriși în capitolul 2, în timp ce capitolul 3 restrânge discuția la
adjuncții sintactici propoziționali (propozițiile adverbiale și relative), mai exact la descrierile acestora
în bibliografie .
Cu cel de -al patrulea capitol deschidem seria analizel or de corpus, prezentând construcțiile cu
jonctive situative în limba română vec he. După stabilirea criteriilor de clasificare a constituenților în
complemente, pseudo -complemente și adjuncți și a configurațiilor sintactice în care acești
23
constituenți apar în LRV, urmează două capitole (5 și 6) dedicate SSC cu jonctive temporale și
spațiale. Aceste capitole prezintă aproximativ aceeași structură, începând cu o descriere a domeniului
temporal sau spațial și continuând cu realizările formale ale adjuncților t emporali sau spațiali
identificate în textele investigate. Analiza sintactică se bazează , în primul rând, pe tipologia propusă
de Declerck (1997) pentru propozițiile introduse prin jonctivul când , pe care am extins -o, în capitolul
6, la propozițiile introd use prin unde , după care se face o descriere a celorlalte elemente de relație
temporale și spațiale (pentru textele din ambele perioade) . Pe baza conectori lor, se trece apoi la
analiza semantică a SSC, mai exact la descrierea tiparelor semantice propuse pentru limba engleză de
Kortmann (1997). Nu este neglijată nici relația adjuncților cu centrul SSC, fiind investigate restricțiile
sintactico -semantice impuse de acesta asupra celorlalți constituenți. Astfel, există atât în capitolul 5,
cât și în capitolul 6 , câte o secțiune consacrată raporturilor temporale de anterioritate, simultaneitate
și posterioritate, precum și conceptului de concordață a timpurilor. Ambele capitole se încheie cu o
analiză a corpusului privind restricțiile semantice impuse de centrul verbal (verbe de stare, de acțiune,
de evenimente, de comunicare, cognitive și volitive sau de percepție) adjunctului situativ , atât în ceea
ce privește alegerea conectorilor, cât și în stabilirea unui anumit raport temporal. Capitolul 7 din
această a II -a parte a lucrării surprinde alte aspecte ale evoluției diacronice a adjuncților s ituativi,
propunând un scenariu lingvistic al gramaticalizării conectorilor unde și când , pe baza unui model
teoretic recent propus de Beijering (2012).
Cele două capitole (8 și 9) cuprinse în partea a III -a aduc, după cum afirmam anterior, dovezi
din domeniul morfosintaxei care ne permit interpretarea comparativă a rezultatelor din limba română
veche în contextul limbilor romanice . Astfel, tot pe baza analizei de corpus, este descrisă ordinea
constituenților din SSC, insistând asupra factorilor care o determină, ordine care este similară altor
varietăți romanice, cum ar fi spaniola veche, franceza veche sau italiana veche. Mai mult chiar,
asemănările se extind și la nivelul el ementelor de relație, multe dintre jonctivele situative având
aceeași origine latină în diverse limbi romanice. Restrângerea analizei comparative către interiorul
adjuncților situativi și, mai exact către Periferia Stângă a acestora se produce în ultimul c apitol (9) și
aici existând numeroase similitudini, dar ș i diferențe față de varietățile romanice.
24
Partea I. DELIMITĂRI TEORETICE ȘI CONCEPTUALE
Observații preliminare
În prima parte a lucrării no astre ne propunem o prezentare a cadrului teoretic pe c are îl vom
utiliza în analiza structurilor sintactice complexe cu adjuncți situativi din limba română veche. Vom
defini și explica aici o serie de concepte, te orii ale raporturilor sintactice, realizând, în același timp, o
trecere în revistă a bibliografie i problemei care să ne permită stabilirea stadiului actual al cercetării
privind subiectul investigat.
Capitolul 1 – Cadrul teoretic și metodologic
1.1. Definirea conceptului de structură sintactică complexă (SSC)
Sintagma structură sintactică complexă (engl. complex sentences – Chomsky (1965)) nu era
folosită în gramatica tradițională românească , unde apărea sub denumirea de frază/enunț dezvoltat .
Cele două calificative complex și dezvoltat au elemente comune , în sensul că se asociază unor
construcții c are, în ansamblu, funcționează unitar, atât din punct de vedere semantic, cât și sintactic
sau enunțiativ, iar unitățile componente se organizează pe baza unor restricții specifice. În lucrarea
de faț ă vom îmbina sensul etimologic al termenului complex – „format din mai multe părți” (< fr.
COMPLEXE < lat. COMPLEXUS , participiul trecut al lui COMPLECTI „a îmbrățișa, a cuprinde, a înconjura”
< com- „cu” + plectere „a împleti”) – cu unul dintre sensurile denotative: „greu de analizat”. Prin
urmare, adoptând de finiția lui Givón (2009: 3), complexitatea17 poate fi interpretată drept o
proprietate a unor entități organizate sau a unor sisteme, în care entitățile individuale – maximal
simple prin definiție – intră în relație unele cu altele sau cu si stemul ca întreg . În general, câ nd
discutăm despre o entitate complexă trebuie să avem în vedere că aceasta poate fi divizată în unități
mai mici, numite constituenți, iar acești constituenți au o anumită ordine și îndeplinesc o anumită
funcție în structura respectivă (Bu rton-Roberts 1986: 7). Cu mult timp înaintea lui Givón, termenul
„complex” apare în lingvistică la Sweet (1891 [1960]), care îl folosește pentru a numi structura
alcătuită din două sau mai multe propoziții (cf. Hacker 1999: 13), iar Halliday (1985: 192) de finește
structura complexă ca fiind construcția alcătuită dintr -o propoziție matrice (engl. head clause ) și
modificatorii propoziționali corespunzători , adică cel puțin un termen supraordonat și unul
subordonat. Pivotul acestei construcții (numită propoziț ie matrice – GBLR 2010: 29) este termenul cu
rol de predicație ( centrul ), iar unitățile propoziționale dependente față de centru au fie statut de
complement (1), fie statut de adjunct (2). Diferența dintre (1) și (2) „este marcată (în limba română)
17 Considerată, în general, un termen relativ și nu unul absolut ( Bowern 2009 : 3).
25
prin ut ilizarea conjuncțiilor necircumstanțiale/a complementizatorilor18 (să), respectiv a conjuncțiilor
circumstanțiale (deși)” (Dindelegan, Dragomirescu & Nedelcu 2010: 38):
(1) Am hotărât [să mergem la munte]. – obiect direct
(2) [Deși a învățat foarte mult] , nu a luat examenul. – circumstanțial concesiv
Se impune în acest moment să facem o distincție între structurile sintactice alcătuite din două
sau mai multe propoziții (principale) coordonate – numite19 „compuse” (engl. compound sentences )
– și cele alcătu ite dintr -o propoziție subordonată și regenta/centrul ei. Numai acestea din urmă
constituie obiectul lucrării de față și vor fi numite „structuri sintactice complexe”, iar termenul de
„propoziție” va fi folosit cu a ccepți a de concept sintactic universal datorită funcției sale principale de
comunicare ( Schmidtke -Bode 2009: 19). Potrivit statutului pe care îl pot avea în ierarhia sintactică,
propozițiile se clasifică în principale și subordonate, primele situându -se la nivelul sintactic cel mai
înalt, fiind i ndependente /autonome , iar celelalte la nivelurile inferioare, fiind considerate
secundare/dependente. Deși în limba română se păstrează în multe lucrări de specialitate această
clasificare „tradițională” a propozițiilor din punct de vedere sintactic, în gr amatica generativă se
renunță la noțiunea de propoziție , vorbindu -se despre constituenți sintactici (propoziționali sau
nepropoziționali, obligatorii sau facultativi). Prin urmare, oricum le -am denumi, unitățile sintactice
sunt importante, în primul rând, datorită numeroaselor relații în care se implică, multe dintre acestea
funcționând, în același timp, și ca elemente subordonate, dar și ca elemente regente.
Opțiunea pentru sintagma structură sintactică complexă, pe care o vom utiliza pe parcursul
lucrăr ii, este motivată de dorința de a ne alinia terminologiei sintactice moderne și, în egală măsură,
de intenția de a sublinia accentul pus pe relațiile dintre elementele unui enunț. Pentru atingerea acest ui
scop considerăm necesară o trecere în revistă a cel or mai importante studii tradiționale și moderne
(românești și străine ) dedicate raporturilor sau relațiilor sintactice pe care se bazează structurarea
propozițiilor/frazelor.
1.2. Teorii ale raporturilor sintactice
1.2.1. Perspective sintactice
Este bi necunoscut faptul că, în sintaxă, legătura ierarhică dintre enunțuri este denumită
tradițional subordonare20, iar cea non -ierarhică poartă denumirea de coordonare . Pe de altă parte, în
semantică, se face o distincție între legătura simetrică (non -ierarhică) și cea asimetrică (ierarhică)
18 Termenul de complementizator a fost introdus de Rosenbaum 196 7 (1974) pentr u a numi conectorul ce integrează un
complement într -o structură complexă.
19 Pentru detalii se poate vedea The Cambridge Dictionary of English Language 2013: 90. Există totuși studii recente –
Frajzyngier 1996: 23, Diessel 2004: 1 – în care ”complex sentence s” sunt considerate atât enunțurile alcătuite numai din
propoziții principale coordonate, cât și cele cu propoziții subordonate .
20 De altfel, și în sfera extralingvistică, socială , subordona rea implică o relație ierarhică asimetrică, în care o persoană se
supune regulilor impuse de o entitate situată pe o poziție superioară.
26
dintre entități, precum obiecte, evenimente sau situații de comunicare. Termenii de „ierarhic” și „non –
ierarhic” apar însă și la nivel pragmatic, realizând conexiunea dintre unitățile retorice în cadrul
discursului (Bluhdorn 2008: 60). Distincția la nivel lingvistic dintre subordonare și coordonare,
respectiv dintre legătura ierarhică și non -ierarhică a elementelor, a reprezentat o preocupare intensă
a cercetătorilor din ultimele decenii, care au abordat -o în diverse paradigme sau din diverse
perspective de cercetare. Ambele tipuri de raporturi sintactice au fost examinate atât la nivelul
propoziției și al frazei, cât și la nivel textual sau discursiv. Pentru perspectivele orientate sintactic
amintim nume precum: Foley & Van Va lin (1984: 238 ș.u. ); Shopen (1985 ); Wesche (1995 );
Kortmann (1997 ); Haumann (1997 ); Van Valin & LaPolla (1997: 441 ș.u. ); Johannessen (1998 );
Cristofaro (2003 ); Haspelmath (ed.) (2004 ), iar pentru abordările discursive sunt importante studiile
realizate d e: Thompson & Longacre (1985 ); Mann & Thompson (1988 ); Polanyi (1988 ); Lefevre
(2000 ); Asher & Vieu (2005 ). Utilizați de multe ori ca fiind sinonimi cu parataxa și hipotaxa , cei doi
termeni – coordonare și subordonare – au o lungă istorie în lingvistică și , cu toate acestea, creează
încă destul de multe confuzi i, chiar și pentru specialiști. De exemplu, pentru structuralismul european,
subordonarea este folosită cu sensul cel mai larg, fiind echivalentă cu dependența, situație în care
natura și extensia ele mentului subordonat sunt irelevante. La polul opus, în filologia clasică, termenul
apare cu înțelesul cel mai restrâns, fiind sinonim cu hipotaxa21 și aplicându -se exclusiv propozițiilor
finite (Lehmann 1988: 221). Quirk și colaboratorii săi stabilesc pentr u limba engleză niște indicatori
formali care să semnalizeze prezența unei propoziții subordonate, dintre care amintim: existența, în
poziție inițială, a unei conjuncții subordonatoare sau a unui element interogativ (engl. wh-word ),
inversarea elementelor inițiale ale propoziției și elementul verbal non -finit sau chiar absent (Quirk et
al. 1985: 997).
În lingvistica românescă , Gramatica Academiei (GALR I 2008 ), utilizează calificativul
complex cu referire la tipare morfologice și sintactice dezvoltate din punct de vedere structural, cum
ar fi formularea „enunț dezvoltat complex”, care reprezintă o structură lingvistică a cărei amploare
depinde de numărul grupărilor binare care o alcătuiesc, complexitatea organizării fiind determinată
de modul de ordonare a componentelor într -o unitate sintactică coerentă (cf. Pomian 2007: 28).
Primul care aduce în discuție în gramaticile românești importanța existenței unor relații între unitățile
limbii este I. Heliade -Rădulescu . El notează: „ca să vorbim și să scriem nu es te destul a ști toate
formele fiecăreia ziceri, ci și relația ” (1828: 319). Astfel, se consideră că orice act de comunicare,
indiferent că este oral sau scris, implică două operații simultane din partea locutorului: pe de o parte,
alegerea acelor unități l ingvistice care să îi permită exprimarea intențiilor proprii, iar, pe de altă parte,
îmbinarea acestor unități în așa fel încât să fie înțeles în mod corespunzător de către receptor. Această
21 Există studii, cum ar fi cel al lingviștilor Harris & Campbell (1995 ), în care hipotaxa reprezintă un concept ce acop eră
atât propozițiile subordonate finite, cât și pe cele non -finite.
27
a doua operație reprezintă, de fapt, concretizarea relațiilor sau a raporturilor22 sintactice, iar sintaxa
române ască tradițională distinge, iniț ial, două astfel de raporturi care se stabilesc între cuvintele unei
propoziții/fraze: de coordonare și de subordonare (Drașoveanu 1968: 45 -51; GA 1966: 78 -79 și 231 –
232), la ca re s-au adăugat, ulterior, relația apozitivă și inerența. De exemplu, un enunț de tipul:
(3) Andrei, fiul meu, și Maria stau în aceeași bancă.
conține un nominal – Andrei – care acoperă toate cele trei tipuri de relații sintactice. Prin poziția
sintacti că de subiect pe care o ocupă, acest nume intră în relație de dependență (subordonare) față de
central verbal stau. În același timp, este primul termen al relației de coordonare (cu celălalt subiect,
Maria ), realizată prin conjuncția copulativă și, dar și baza relației apozitive pe care o dezvoltă cu
grupul nominal fiul meu . Concluzia autorilor este că „lipsa unor limite nete între coordonare și
subordonare are drept consecință dificultăți de interpretare a construcțiilor cu formă mai puțin clară:
propoziți ile juxtapuse și unele tipuri asemănătoare ” (GA II 1966: 232) .
Mai târziu, Guțu-Romalo (1973) distinge două clase de relații structurale: de dependență și de
nondependență, oferind, în același timp, un criteriu de departajare a acestora, numit criteriul om isiunii
sau al substituției cu zero (1973: 38). Sorin Stati propune patru tipuri de raporturi sintactice:
subordonare, coordonare, predicativ și apozitiv (Stati & Bulgăr 1970: 28 -41 și 100 -108). Încercând
să simplifice oarecum aceste probleme tipologice, GALR (II 2008 ) consemnează două mari tipuri de
relații structurale – de dependență (de subordonare) și de nondependență (de coordonare și, ca tip
special, relația de echivalență sau apozitivă) –, iar în GBLR (2010) , autorii consideră că „în procesul
îmbinăr ii cuvintelor în grupuri și în propoziții, se stabilesc diverse (subl. n., A.P.) relații sintactice,
de coordonare, de subordonare sau de apoziționare ” (2010: 347). Prin urmare, chiar dacă numărul
relații lor dintre cuvinte variază – și nu reprezintă obiect ul lucrării de față –, este unanim acceptată
importanța raportului de subordonare/dependență și anumite aspecte ale acestuia le vo m aborda în
cercetarea noastră.
Mai întâi trebuie spus că, deși ambele relații sintactice se întâlnesc atât la nivel propoziți onal,
cât și la nivel frastic, noțiunea de subordonare apare, de cele mai multe ori – așa cum va fi și cazul
acestei lucrări – cu sensul restrictiv de subordonare propozițională și poate fi descris astfel: un
constituent propozițional X se subordonează unu i centru Y (care poate fi atât propozițional, cât și
nepropozițional), dacă primul este dependent din punct de vedere sintactic de acesta și niciodată
invers. Apoi, indiferent că se manifestă la nivel sintagmatic, propozițional sau frastic, subordonarea
se stabilește între două unități sintactice aflate „în poziții diferite ierarhic, adică una într -o poziție
22 În lingvistica universală, noțiunea de „raport” a fost introdusă de F. de Saussure care – considerînd că în limbă totul se
bazează pe raporturi – distinge între raporturile lineare/sin tagmatice, “in praesentia”, ce vizează planul vorbirii, și
raportur ile sociative/paradigmatice, in absentia , ce vizează planul limbii . La nivel sintactic, raporturile sintactice
reprezintă o realitate relevantă și definitorie, sintaxa fiind definită ca “șt iință a relațiilor”, la acest nivel neexistî nd terme ni
independenț i.
28
dominantă, termenul numit regent, iar cealaltă într -o poziție inferioară, termenul numit subordonat
sau dependent ” (DSL 2005: subordonare ). În consecin ță, subordonarea este sinonimă cu dependența,
concept care, în viziunea modernă a lui L. Hjelmslev, include „două tipuri de relații:
interdependențele , simbolizate ca A↔B, în care dependența se manifestă prin constrângeri bilaterale
și determinările , simbo lizate ca A←B, în care dependența este unilaterală, manifestându -se prin
constrângeri impuse numai de unul dintre termeni ” (DSL 2005: dependență ).
Această dependență a fost denumită de către unii specialiști încastrare/integrare sintactică
(engl. embeddin g23), dar și în această privință sunt destul de multe discuții. Astfel, dacă în gramatica
generativ -transformațională (ca și la Quirk et al . 1985) structura propoziție încastrată (engl.
embedded clause ) era folosită pentru toate propozițiile subordonate (pr in urmare, încastrarea era
sinonimă subordonării și se opune a coordonării ), în gramaticile mai recente (Biber et al . 1999;
Huddleston & Pullum 2002; Halliday & Matthiessen 2004) această sintagmă este atribuită numai
propozițiilor care funcționează drept co mplemente ale propoziției matrice, adică pentru propozițiile
completive, pentru interogațiile indirecte, pentru propozițiile relative rest rictive și pentru propozițiile
comparative (cf. Peters 2013: 125). De fapt, Huddleston distingea încă din 1984 între propozițiile
subordonate și propozițiile încastrate , subliniind ideea că „toate propozițiile încastrate sunt
subordonate, dar nu toate propozițiile subordonate sunt încastrate ”24 (Huddleston 1984: 379 -380)
(trad. n. , A.P.) și, în consecință, între cele două tipuri există grade diferite de intergrare sintactică.
Preluând ideea lui Huddleston (1984 ), Haegeman (2012: 169) consideră că numai atunci când o
structură subordonată este un constituent al altei structuri supraordonate se poate vorbi despre
încastrare ș i folosește această distincție pentru a clasifica propozițiile adverbiale temporale în centrale
(încastrate) și periferice (neîncastrate) (v. infra ).
Gramatica Generativă, începând cu Chomsky (1965), aduce o perspectivă nouă asupra
mecanismului de constru cție a enunțurilor. Urmând îndeaproape ideile lui Chomsky sau, dimpotrivă,
încercând să se distanțeze de acestea, numeroși lingviști au abordat, chiar dacă nu sub această
denumire, relațiile sintactice dintre constituenții enunțurilor. Relația de subordona re din studiile
anterioare este captată acum sub forma relației asimetrice de dominare, care exprimă ierarhiile
sintactice în indicatorul sintagmatic (Fabricius -Hansen 2008: 1). O propoziție subordonată este
definită în acest model de descriere ca fiind o unitate sintactică integrată într-o structură
supraordonată (engl. superordinate ), unde capătă o anumită funcționalitate (Matthews 1997: 360;
Trask 1993: 268; Hurford 1994: 232) . Un studiu al lui Shopen, apărut în aceeași perioadă (2007)
23 Noțiunea de embedding a apărut în gramatica generativă și reprezintă un criteriu primordial pentru identificarea
raportului de subordonare în multe dintre studiil e generative, dar nu n umai (v. , de exemplu, Green 1976; Foley & Van
Valin 1984; Haspelmath 1995).
24 Engl. – „While all embedded clauses are subordinate, not all subordinate clauses are embedded ” (Huddleston 1984:
379-380).
29
insistă pe ideea existenței unui continuum între relația de subordonare și cea de coordonare și propune
trei tipuri de subordonate pentru limba engleză, dintre care primele două sunt considerate prototipice,
iar celălalt, hipotactic (engl. hypotactic ) și, din acest motiv, „mai puțin subordonat”: „cele care
funcționează ca GN (numite complemente), cele care funcționează ca modificatori ai unor nume
(numite propoziții relative25) și cele care funcționează ca modificatori ai unor GV sau ai unei
propoziții întregi (numite propo ziții adverbiale26/circumstanțiale) ”27 (Shopen 2007: 237) (trad. n. ,
A.P.) . De fapt, aceste propoziții adverbiale sunt considerate drept „un stadiu intermediar între
propozițiile independente și cele subordonate ”28 (Nordström 2010: 95) (trad. n. , A.P.) . Deși acestea
sunt considerate propozițiile subordonate prototipice pentru limba engleză (cf. Miller 2002: 69),
există studii în care clasificarea lor este ușor diferită. Este vorba despre CGEL (2002: 1014 ), unde
subordonatele finite se împart în: relative, com parative și așa -numitele content clauses, clasificare ce
se bazează, totuși , pe cele trei categorii din gramatica tradițională : propozițiile nominale, adjectivale
și adverbiale.
Generativiștii s -au preocupat, în primul rând, de felul în care propozițiile /frazele sunt construite
și reprezentate în creierul uman. Se insistă pe ideea unei facultăți lingvistice înnăscute care, „atunci
când este stimulată de o experiență corespunzătoare și continuă (…) creează o gramatică care dă
naștere unor enunțuri cu trăsă turi formale și semantice ”29 (Chomsky 1975: 36) (trad. n. , A.P.).
Existența acestei Gramatici Universale (engl. Universal Grammar – UG) ne permite să înțelegem
sensul unităților lingvistice și să ne construim o gramatică personală (internă) – I-language – pe baza
căreia să putem produce enunțurile pe care le dorim – E-language . În 1980, Chomsky publică
Lectures on Government and Binding (GB) , în care descrie arhitectura acestei Gramatici Universale.
El consideră că facultatea de limbaj are o structură const ituită din principii și parametri ( Principles
and Parameters Theory ), pe a cărei bază funcționează sintaxa internă a fiecărui individ. Cele patru
niveluri de reprezentare a facultății de limbaj propuse în GB sunt: structura de adâncime (engl. deep
structur e), structura de suprafață (engl. surface structure ), forma logică (engl. logical form ) și forma
fonologică (engl. phonological form ), la care se adaugă o serie de module reprezentate în Figura 1
(cf. Gheorghe 2009 -2010: 18):
25 În descrierile tradiționale, propozițiile relative er au numite propoziții adjectivale, tocmai pentru a se sublinia faptul că
acestea funcționează ca niște adjective care modifică numele (Miller 2002: 64).
26 Însăși denumirea de adverbial sugerează proprietatea acestor unități lingvistice de a modifica verbe, dar, așa după cum
vom demonstra pe parcursul acestei lucrări, există și situații în care modifică un întreg enunț.
27 Engl. – „those which function as noun phrases (called complements), those which function as modifiers of nouns
(called relative clauses), a nd those which function as modifiers of verb phrases or entire clauses (called adverbial clauses)”
(Shopen 2007: 237 ).
28 Engl . – „the intermediate stage between indep endent and subordinate clauses” (Nordström 2010: 95 ).
29 Engl. – „stimulated by appropriate and continuing experience, (…) creates a grammar that creates sentences with formal
and semantic properties” (Chomsky 1975: 36 ).
30
Fig. 1
Teoria de baz ă a acestui model sintactic, numită X -Bară, aparține lui Ray Jackendoff (1977) .
Teoria are la bază ideea că toate structurile sintactice au același tipar: un centru (engl. Head ), și
proiecțiile sale, adică un complement (engl. Complement ), un specificator (engl. Specifier ) și, posibil,
un adjunct (engl. Adjunct ). Unul dintre principiile teoriei X -Bară este principiul endocentric (engl.
endocentricity ), formulat astfel: orice grup GX are un centru lexical X0; orice cap lexical X0 se
proiectează ca GX (proiec ție maximală) ( Cornilescu 1995: 109 ). Schema de reprezentare (de tip
arbore) a oricărui grup sintagmatic, potrivit acestei teorii, va fi ca în figur a (2) (cf. Haegeman 1994:
104):
Fig. 2
Există lingviști care extind această reprezentare a grupului si ntagmatic și la nivelul frazei, „care
ar constitui categoria X’’ a unei construcții endocentrice, explicația fiind că X’ din X’’ ar putea fi
ceea ce „analiza logică” a gramaticilor școlare numește „propoziție principală”, capul unei
construcții, însoți t de „propozițiile subordonate” (Ducrot & Schaeffer 1995: 299) (trad. n. , A.P.) . De
altfel, unul dintre rezultatele științifice majore ale teoriei sintactice chomskiene a fost tocmai
înțelegerea faptului că reprezentările simbolice ale limbii naturale sunt st ructurate, adică sunt
organizate ierarhic și nu sunt doar niște șiruri organizate liniar (cf. Ramchand 2013 : 265 )30.
30 Engl. – „symbols are organized in hierarchical constituent data structures, and are not s imply linearly ordered strings”
(Ramchand 2013 : 265).
31
Pentru lucrarea noastră această teorie este importantă datorită conceptelor cu care operează
(centru, complement, specificator și adjunct) ș i pe care le vom utiliza în analiza sintactică a
structurilor complexe din limba română veche, dar și pentru principiul endocentrismului care permite
descrierea relațiilor de guvernare de la nivelul arborelui, relații apropiate într -o oarecare măsură de
noțiunea de subordonare din gramatica tradițională. Astfel, se consideră că centrul propoziției este
Flexiunea (Flexș). Dacă propoziția este prezentă și modală, ea poate urca mai sus de Flexș, în Cș
(centrul proiecției GComp) și poa te avea următoarea arhitec tură:
(4) GComp > GFlex > Vauxș > GV (apud Cornilescu 2003: 31)
În studiile recente aparținând gramaticii generative , structura anterioară apare generalizat ă,
astfel încât orice propoziție este considerată un G Comp, având ca centru de grup un complementiz ator
C (Chomsky 1997 (1995): 54 -55), un potențial specificator și, în mod obligatoriu, un complement –
un grup propozițional dominat de altă categorie funcțională: F (flexiunea) (Sava 2012: 37).
Programul Minimalist (Chomsky 1995, 2000 ș .u.) păstrează (cel puțin în faza inițială) o parte
dintre elementele acestei arhitecturi, cele trei domenii care găzduiesc proiecții sintactice fiind:
„domeniul lexical ( vP), în care se generează verbul și argumentele sale, un domeniu flexionar (IP),
în care se verifică tră săturile verbale și domeniul complementizatorului (CP), care include și periferia
stângă propozițională” (Nicolae 2015: 24)
(5) CP > IP > vP (apud Nicolae 2015: 24)
Ulterior, au fost înregistrate modificări semnificative ale acestei configurații sintactice , prin
efortul cer cetători lor Rizzi (1997 ) și Benincà (2006), care îmbogățesc domeniul
complementizatorului cu două proiecții distincte ForceP și Fin(iteness)P, între care se află periferia
stângă31 propozițională, care include proiecții de tip Topic și Focus, proiecții ce pot fi ocupate de
constituenți cu relevanță pragmatică (Nicolae 2015: 29) .
(6) ForceP > TopP > FocP > TopP > FinP > IP ( apud Nicolae 2015: 29)
Batllori & Hernanz (2011: 10 ) notează că acest model de organizare a enunțurilor , numit modelul
cartogr afic (engl. cartographic model ) a propus scindarea domeniului complementizatorului tocmai
„pentru a oferi o explicație adecvată relației dintre configurația sintactică și structura pragmatico –
informațională a unei propoziții ”.
În principiu, Sintaxa Minima listă se bazează pe conceptul de trăsătură sintactică (engl.
feature ), pe două operații prin intermediul cărora se formează , în cele din urmă, enunțurile: Merge
(tradus în lingvistica românescă prin Inserare de Nicolae 2015: xi) și Move , dar și pe ideea c ă relațiile
sintactice se stabilesc prin Acord (engl. Agree ) (într -un sens tehnic al termenului) (Nicolae 2015: 2).
În cazul adjoncționării (și al substituției), operația este Move , adică deplasarea unui constituent din
31 Și pentru Periferia Stângă a unui enunț a fost propusă o ierarhie a constituenților, ierarhie pe care o detaliem î n Capitolul
2 al Părții a III -a din prezenta lucrare.
32
nevoia de a -și satisface, prin acor d, o anumită trăsătură sintactică (Giorgi & Pianesi 1997: 8), dar
Chomsky însuși ajunge la concluzia că „adjoncționarea este o opțiune foarte limitată pentru
Programul Minimalist ” (Chomsky 1995 : 23) (subl. n. , A.P.). Prin urmare, pentru faptele de limbă pe
care ne propunem să le surprindem în limba veche ne vom limita la folosirea conceptelor sintactice
din Gramatica Generativă, urmând ca ideile minimaliste și modelul cartografic al structurii
propoziționale să fie utilizate abia în Partea a III -a.
1.2.2. Perspective semantice
Orientările semanticiste (L.Tesniere (1966) , Ch. Fillmore (1968) , J. M. Anderson (1971) ) aduc
drept noutate distincția între relațiile profunde, de tip semantic, numite, în funcție de autor și de școală,
fie relații actanțiale (L azard 1994), fie relații cauzale, fie relații tematice sau argumentale
(Government and Binding Theory ) și relații de suprafață, sintactice, manifestate sub forma
constrângerilor gramaticale (de caz, de prepoziție, de topică etc.) impuse de capurile /centrel e lexicale
componenților nominali ai grupurilor.
Cristofaro (2003) acordă o atenție deosebită subordonării, realizând un studiu tipologic exhaustiv al
acestui raport sintactic în optzeci de limbi diferite, dintr -o perspectivă asimetrică și utilizâ nd
conce ptul de stări de lucruri (engl. States of Affairs32). Astfel, prin subordonare se înțelege „o situație
în care se stabilește o asimetrie cognitivă între două stări de lucruri, așa încât profilul uneia dintre
acestea (considerată starea de lucruri principală ) acoperă, și uneori chiar depășește, profilul
celeleilalte (numită stare de lucruri dependentă/subordonată) ”33 (Cristofaro 2003: 33) (trad. n. , A.P.) .
Bazându -ne pe această definiție, vom încerca să investigăm felul în care relațiile temporale și spațiale
dintre două situații/circumstanțe se construiesc și sunt conștientizate de către vorbitori.
Din punct de vedere semantico -discursiv, structurile sintactice complexe sunt descrise în funcție de
informația pe care o transmit, informație care poate fi în prim-plan sau în plan secundar (foreground
and background information – cf. Tomlin 1985; Thompson 1987; Diessel 2004). Informația din prim –
plan este semnificativă și esențială pentru înțelegerea enunțului, pe când informația din plan secundar
oferă materialul de sprijin pentru prima, o îmbogățește sau o completează (Diessel 2004: 44).
Extrapolând, putem afirma că inegalitatea sintactică pe care o implică subordonarea este dublată de
o inegalitate semantică, una dintre diferențele majore dintre cele două raport uri sintactice fiind aceea
că informația oferită de un constituent subordonat se plasează, de cele mai multe ori, în plan secundar
32 Sintagma state of affairs este preluată din Gramatica Funcțională (Siewierska 1991; Dik 1997) și trebuie interpretată
drept un hiperonim pentru entitățile indicate, de obicei, de termenii situație și eveniment , deși ac esta din urmă este mult
mai cun oscut în domeniul lingvistic (Cristofaro 2003: 25) .
33 Engl. – „a situati on whereby a cognitive asymmetry is established between linked SoAs [States of Affairs], such that
the profile of one of the two (henceforth, the main SoA) overrides that of the other (henceforth, the dependent SoA) ”
(Cristofaro 2003: 33 ).
33
față de cea a constituentului supraordonat. Mai mult decât atât, se consideră că numai în cazul
coordonării relația dintre do uă unități lingvistice poate fi inversată fără o modificare a sensului inițial.
Totuși, acesta nu constituie un criteriu suficient pentru distincția dintre cele două relații sintactice,
întrucât există și situații în care două propoziții coordonate nu pot fi inversate fără a afecta semantic
enunțul (Quirk et al. 1985: 920). De exemplu, într -un enunț ca: Ion învață în București și Maria
lucrează în Ploiești , inversarea constituenților coordonați se poate produce fără nicio problemă de
natură semantică ( Maria lucrează la Ploiești și Ion învață în București ), în timp ce, un enunț de tipul:
El a murit și a fost îngropat în cimitir , nu permite inversarea constituenților coordonați (* El a fost
îngropat în cimitir și a murit. ).
1.3. Constituenții str ucturilor sint actice complexe
Numeroasele studii care s -au ocupat de raporturile sintactice dintre unitățile lingvistice au
propus, pe baza definițiilor și a perspectivelor abordate, diverse denumiri pentru constituenții
structurilor complexe. S -a ajuns astfel la o bog ată terminologie care produce uneori confuzii și care
trebuie explicată înainte de a fi utilizată în această lucrare .
1.3.1. Complement vs. Adjunct
Prima și cea mai importantă distincție terminologică ce se impune este distincția între
complement și adjun ct. Termenul „complement” derivă din limba latină, mai precis din verbul
latinesc COMPLEO (-ERE), care avea sensul de „a umple, a întregi” ; etimonul trimite, așadar la rolul de
a completa un verb (sau un nume etc .), atât din punct de vedere sintactic, cât și semantic. De cealaltă
parte, termenul „adjunct” derivă din latinescul ADJUNCTUS , care însemna „alăturare” și care pune în
evidență faptul că nu este un element esențial, nici din punct de vedere sintactic, și nici semantic
(Miller 2002: 5). Adjuncții nu sunt incluși în grila de subcategorizare a verbului, ci apar ca urmare a
operației de adjoncționare, operație ce va fi discutată în capitolul următor.
În gramatica modernă, termenul de complement își lărgește accepția tradițională, în sensul că
înglobeaz ă toate subordonările autorizate de un centru (deci și subiectul și numele predicativ), dar,
pe de altă parte, sunt excluse complementele circumstanțiale, care ocupă poziții de adjuncți.34 În plus,
se face o clasificare a complementelor în matriciale și non -matriciale, primele fiind „cerute de
anumite clase de verbe ”, iar celelalte fiind efect ul reorganizării sintactice (GBLR 2010: 37).
Interesantă și sugestivă este analogia acestor concepte cu domeniul astral pe care Gheorghe (2009) o
realizează cu scopul d e a explica felul în care are loc autorizarea complementelor . Astfel,
34 Există anumite situații în care circumstanțialele sunt cerute de centrul verbal (intră în grila de valențe) și atunci nu mai
funcționează ca adjuncți, ci ca niște complemente. De exemplu, verbul bivalent a se comporta , a cărui grilă de
subcategorizare este: [NN+V+ Adv], va conține un GAdv în poziția de complement al centrului și nu de adjunct.
(1) * Copilul se comportă. (2) Copilul se comportă frumos .
34
complementele sunt considerate niște „sateliți , atrași de forța gravitațională a centrului, spre
deosebire de adjuncți, a căror traiectorie seamănă cu traiectoria meteoriților, care se p ot asocia cu
orice centru ” (2009: 51). Pe aceeași linie a definițiilor metaforice se situează Hornstein & Nunes
(2008) , care numesc adjuncții funny (syntactic) characters, personaje cu personalitate dublă tocmai
datorită capacității lor de a apărea, în mod simultan, atât în interiorul, cât și în exteriorul unui arbore
sintactic ( 2008 : 83).
O diferență fundamentală între complemente și adjuncți este considerată a fi direcția de atribuire
a rolurilor tematice ( Bierwisch 2003), în ideea că, deși ambii constitu enți sunt subordonați din punct
de vedere sintactic, primii, respectiv complementele, primesc roluri tematice de la centru, în vreme
ce adjuncții nu primesc, ci atribuie roluri tematice centrelor lor. Mai mult, dacă această atribuire a
rolurilor tematice e ste interpretată drept o formă de manifestare a subordonării semantice, se poate
afirma faptul că adjuncții sunt constituenți supraordonați semantic pentru centru, iar complementele
sunt constituenți subordonați (cf. Bluhdorn 2008: 75). Această opinie est e susținută și de Cristofaro
(2003), care, așa după cum aminteam mai sus, propune sintagma stare de lucruri pentru a discuta
trăsăturile semantice ale complementelor și ale adjuncților. Astfel, cercetătoarea afirmă că, în relația
pe care un complement o st abilește cu centrul său, acesta din urmă are un rol crucial în impunerea
trăsăturilor semantice ale celor două stări de lucruri, în timp ce, în cazul adjuncților (al relațiilor
adverbiale) nu există o legătură referențială între cele două stări de lucruri (Cristofaro 2003: 156). De
fapt, din punct de vedere semantic, unitățile lingvistice care ocupă poziția de complement reprezintă
argumentele predicatului, iar cele care apar ca adjuncți sunt modificatorii termenului cu rol de
predicație sau chiar ai întreg ului enunț (această idee va fi dezvoltată în s ecțiunea I.3.2. ). Sintetizând
ideile exprimate până în acest punct, putem afirma că principalele trăsături sintactice și semantice
esențiale, care diferențiază complementele și adjuncții, sunt:
din punct de ved ere sintactic, adjunctul este un constituent opțional , în timp ce
complementul este un element obligatoriu ;
din punct de vedere semantic , adjunctul modifică înțelesul/sensul centrului, în timp ce
complementul îi completează/umple sensul. ( Dowty 2003: 33 )
În studiile române ști, cele două concepte au cunoscut, de -a lungul timpului, a ccepți i și definiții
diferite și trebuie precizat încă de la început faptul că s tatutele acestora nu sunt pe deplin înțelese.
Mai mult decât atât, noțiunea de „adjunct” nu exista în gramatica tradițională, aceasta devenind
cunoscută și utilizată abia în studiile de dată mai recentă . Astfel, în gramatica descriptivă românească
(GA 1966: 149), termenul de complement apare folosit, în general35, pentru a indica toți determinanții
unui centru verbal (uneori chiar adverbial) și se insistă pe diferențierea a două categorii:
35 O excepție o constituie Iordan (1956: 628) care face o distincție între obiectele gramaticale (direct și indirect) și
complementele circumstanțiale (de loc, de timp, de mod, de cauză etc).
35
necircumstanțiale și circumstanțiale36. Acesta era analizat, alături de atribut (și, uneori, alături de
numele predicativ și de elementul predicativ suplimentar), drept o parte secundară de propoziție, iar
schema constituenților propoziționali era următoarea:
Fig. 3 – Configurația constituenților propozițional i în gramatica tradițională ( apud Gheorghe 2009:
49)
În studiile româneș ti recente , complementul devine elementul care descrie și împlinește, prin
conținutul său lexical, „cîmpul semantico -sintactic desfășurat de verbul (sau adjectivul, adverbul,
interjecția) – regent, prin valențele sale sintactice, rămase libere și care se cer satisfăcute ” (Irimia
1997: 408). În GALR (2008), sunt tratate opt tipuri de complemente (complementul direct,
complementul secundar, complementul indirect, complementul prepozițional, complementul de
agent, complementul posesiv, complementul comparativ și complementul predicativ al obiectului ), în
timp ce clasa circumstanțialelor conține alte cincisprezece tipuri diferite ( circumstanțialul de timp,
de loc, de mod, instrumental, sociativ etc). La nivelu l grupurilor sintactice , din punct de vedere
structur al-ierarhic, complementul reprezintă un determinant sintactic obligatoriu, intim legat de
centru (atât sintactic, cât și semantic), opunându -se circumstanțialului, determinant sintactic
facultativ și aflat la alegerea semantic și pragmatic liberă a locutor ului (GALR II 2008: 317 -626).
Se discută în continuare despre atribut ca fiind „un component sintactic care face parte din grupul
nominal ” (GALR II 2008: 627), iar adjunctul este folosit ca un termen generic pentru constituenții
dependenți, deci atât pentr u anumite tipuri de complemente, cât și pentru atribut.
[[V / Adj / Adv / Interj / Prep – centru + Complemente] + Circumstanțiale]]
Fig. 4 – Schema de organizare a grupurilor sintactice (adaptată după GALR II 2008: 317)
36 Termenul este p reluat din lingvistica franceză, unde conceptele de complement și adjunct din bibliografia anglo -saxonă
sunt înlocuite de actant și circumstanțial (cf. Tesniere 1969 ). PĂRȚI PRINCIPALE DE PROPOZIȚIE
SUBIECT PREDICAT PROPOZIȚIE
PĂRȚI SECUNDARE DE PROPOZIȚIE
ATRIBUT COMPLEMENT NP. EPS.
36
Hoarță Cărăușu (2009) face o di stincție între „determinările obligatorii regenților de tip verbal ”,
pentru care folosește termenul de complement (incluzând aici complementul direct, complementul
indirect și complementul de agent), și „determinările facultative ale acelorași regenți ”, pe care le
numește circumstanțiale – circumstanțialul de loc, circumstanțialul de timp, circumstanțialul de mod
etc (2009: 38). O definire clară a conceptelor de complement și adjunct o întâlnim în studiul realizat
de Gheorghe (2009), studiu în care autoarea își propune o „introducere în sintaxa modernă a
complementelor ” (așa după cum indică și titlul). Astfel, pornind de la o nouă configurație a
constituenților sintactici dintr -un enunț, se subliniază ideea că aceștia „au în comun dependența
sintactică de ce ntrul (verbal)37 predicativ, însă se despart în ceea ce privește natura legăturii sintactice
cu centrul ”. Se lărgește sfera conceptului de complement ( constituent esențial în structura sintactică
a enunțului), fiind incluse (pe lângă complementele38 deja cun oscute) și subiectul și numele
predicativ, în timp ce adjuncții ( constituenți periferici ) sunt circumstanțialele „nelegate” sintactic de
centru (Gheorghe 2009: 50).
Fig. 5 – Structura enunțului în gramaticile moderne ( apud Gheorghe 2009: 49)
La nivelul structurilor complexe, constituenții propoziționali din limba română care ocupă
pozițiile sintactice de complement și adjunct sunt tratați, pe larg, în lucrarea The Grammar of
Romanian (2013 : 409 ș.u.), unde se insistă pe elementele ce „leagă” unitățile subordonate de centrele
lor: complementizatorii (pentru propozițiile argumentale) și, respectiv, subordonatori i /conjuncțiile
subordonatoare (pentru propozițiile non -argumentale). Prin urmare, termenul adjunct se
specializează , din pun ct de vedere sintactic, pentru „componentele (semantico -sintactice) facultative
din structura grupurilor verbal, adjectival și adverbial ” (GBLR 2010 : X), care ajung să aibă „două
nivele de proiecție: o proiecție minimală, care include (Centrul lexical+Comp lemente), și o proiecție
37 Folosirea paranteze lor reprezintă o opțiune personală (chiar dac ă în lucrarea originală nu apar) datora tă faptului că
centrul predicativ poate avea nu numai valoare verbală, ci și adverbială, interjecțională etc., idee subli niată chiar și de
autoarea lu crării.
38 Sunt incluse aici și circumstanțialele obligatorii, adică cele „legate sintactic de centru ” (Gheorghe 2009: 50). ENUNȚ
CENTRU
PREDICATIV
COMPLEMENT ADJUNCT
37
maximală, care adaugă la structura matricială Adjuncții, ((Centru lexical+ Complemente)+Ajuncți) ”
(GBLR 2010 : 21).
În lucrarea de față vom utiliza cele două concepte cu accepțiunea propusă de Gheorghe (2009)
(Fig. 5), făcând o dist incție netă între complement , constituentul obligatoriu, matricial din punct de
vedere sintact ico ( -semantic ), și adjunct (adverbial), constituentul opțional care poate aduce o
informație despre circumstanțele în care se produce un eveniment sau o întâmpla re. În Partea a II -a
vom introduce un al treilea concept, cel de pseudo -complement , pentru a numi acei constituenți
hibrizi , care au fost utilizați cu sintagma (oximoronică) obligatory adjuncts39 (cf. Hasselgård 1996 :
20) (pentru detalii privind definirea ș i explicarea acestui nou concept prin raportare la c eilalți doi, v.
Secțiunea 4 .3 din prezenta lucrare ).
1.3.2. Complement vs. Specificator
Pe lângă noțiunea de complement , Chomsky introduce conceptul de specificator (1970: 210) în
structura de bază a gru purilor sintagmatice, fiind destinat – cel puțin în faza inițială – să cuprindă un
set eterogen de elemente lingvistice antepuse centrului, cum ar fi: auxiliarele (în Spec V_),
determinanții (în SpecN_) sau adverbialele (în SpecV_) (cf. Dikken 2013: 42 -43). Ceva mai târziu,
în 1986, Chomsky revine asupra distincției dintre specificator și complement și afirmă că primul este
un constituent opțional, iar celălalt este determinat de Principiul Proiecției Maximale, conform căruia
reprezentările de la fiecare ni vel sintactic sunt proiectate din Lexicon (Chomsky 1986: 4). Acordul
cu centrul este trăsătura definitorie a specificatorului, trăsătură care îl diferențiază net de adjunct (cf.
Hoekstra 1991), iar structura unui enunț ar avea următoarea ordine universală : specifier > head >
complement (cf. Kayne 1994 , apud Dikken 2013: 45 -47).
Cu toate acestea, încă de la apariție, Specificatorul nu a avut un statut foarte clar, în sensul că
unii lingviști îl interpretau drept un constituent aparte (Chomsky 1970, Hornstei n 1977), în timp ce
alții sugerau complementizatorul ca fiind specificatorul cel mai important dintr -un enunț (Bresnan
1970). Prin urmare, datorită naturii sale problematice, cercetătorii au început treptat să îl excludă din
structura propozițională (Hoeks tra 1991, Cormack 1999, Starke 2004, Jayaseelan 2008), Chomsky
însuși notând într -o notă de subsol ( nota 23 de la pagina 43 a lucrării sale din anul 2013): „Există o
literatură bogată și edificatoare privind problemele ridicate de Specificatori, iar dacă r aționamentele
propuse în această literatură sunt corecte, aceștia (Specificatorii) nu există și problemele nu (mai) pot
fi formulate ”40 (Chomsky 2013: 43 , apud Müller 2013: 932) (trad. n. , A.P.) .
39 Pentru mai multe definiții și clasificări ale adjuncților propuse de lingvistica internațională facem trimitere la studiul
lui Hass elgård (1996 ).
40 Engl. – „There is a large and instructive literature on problems with Specifiers, but if the reasoning here is correct, they
do not exist and the problems are unformulable ” (Chomsky 2013: 43 apud Müller 2013: 932) .
38
1.3.3. Centru, Argument, Modificator
Din punct de vedere log ico-semantic, predicatul reprezintă un operator asociat cu unul sau mai
multe argumente , cărora le atribuie diferite roluri tematice: agent, locativ , pacient, sursă, țintă (cf.
DSL 2005: 398). Utilizarea verbului ca predicat sintactic presupune autorizarea prezenței anumitor
constituenți ( argumente ) care intră în grila sa de subcategorizare, acesta devenind centru (engl. head )
al grupului sintagmatic pe care îl construiește. Ajungem astfel la alte două concepte esențiale pentru
gramatica generativă, anume c el de argument și cel de modificator , definite, de cele mai multe ori,
prin opoziție: dacă argumentele sunt „participanți implicați obligatoriu în activitatea sau starea
exprimată de predicat ” (cf. DSL 2005: 67), adică apar în grila de valențe a verbului -nucleu,
modificatorii sunt constituenți facultativi, care nu saturează nicio valență a centrului. „Prototipic,
calitatea de predicate semantice o au verbele, prepozițiile purtătoare de informație semantică și, în
virtutea înrudirii cu verbul, unele interjec ții; nominalele sunt prototipic argumente, iar adjectivele și
adverbele sunt prototipic modificatori ” (Gheorghe 2009: 20).
La nivelul structurilor sintactice complexe, modificarea apare ca o funcție a actului
comunicațional (engl. propositional act functi on), astfel încât o propoziție poate fi construită pentru
a influența/modifica o altă situație de comunicare (ca în cazul relațiilor adverbiale) sau numai o
entitate implicată în situația respectivă (ca în cazul relațiilor relative prototipice). Așadar, ad juncții
adverbiali și cei relativi sunt constituenții care modifică, din punct de vedere semantic, tot enunțul
sau numai un grup nominal, iar pe baza acestui criteriu, relațiile semantice adverbiale
(circumstanțiale), de exemplu, se pot clasifica în tempor ale, spațiale, condiționale, concesive sau
finale ( Schmidtke -Bode 2009: 149).
1.3.4. Argument vs. Satelit/Adjunct
Există studii ( Pinkster 1990, Haumann 1997, Avram 2006), în care cele două perspective de
analiză a structurilor sintactice complexe – sintac tică și semantică – se combină și astfel confuzia
terminologică se accentuează. De pildă, primul dintre autorii citați folosește pentru constituenții
obligatorii conceptul de argumente , iar pentru cei omisibili denumirea de sateliți, iar schema
considerată reprezentativă pentru configurația acestor elemente ar fi:
39
Predicație
nucleu satelit( ți) satelit( ți)
predicat argument(e) adjunct( ți) disjunct( ți)
Fig. 6 – Configurația unei predicații (adaptată după Pinkster 1990: 3)
Figura 6 sintetizează concepția teoreticianului privind organizarea unei predicații, și anume
alcătuirea acesteia din n ucleu și sateliți, unde primul element este, la rândul său, compus din predicat
și argument(e), iar sateliții, adjuncți și/sau disjuncți formează periferia (Pinkster 1990: 3). Mult mai
simplă este abordarea lui Haumann (1997), care analizează constituenții argumentali sau adjuncți din
perspectiva autorizării lor de către centru. Astfel, se consideră că unitățile propoziționale care apar
ca argumente satisfac în mod automat cerința autorizării datorită capacității lor de a primi roluri
tematice în interiorul domeniului guvernat de centru. În schimb, situația autorizării adjuncților
propoziționali este – conform opiniei autorului – departe de a fi clarificată, întrucât aceștia nu sunt
constituenți purtători de roluri tematice (Haumann 1997: 2) .
În concepția lu i Avram, cea mai importantă diferență dintre argumente și adjuncți provine din
posibilitatea lor de a fi incluși sau nu în grila de subcategorizare a centrului. Astfel, constituenții
argumentali sunt integrați atât în grila de valențe a verbului, cât și în cea lexicală, în timp ce adjuncții
sunt în afara acestor grile (sintactice sau semantice) și pot fi omiși fără ca enunțul să devină
negramatical (Avram 2006: 163). Acesta este și motivul pentru care numărul complementelor unui
centru este limitat, în timp ce numărul adjuncților poate fi nelimitat (cf. Tesnière 196 9: 125).
40
Capitolul 2 – Conectorii str ucturilor sintactice complexe
2.1. Conectorul – primul indicator al relațiilor dintre constituenți
Din punct de vedere sintactico -semantic, predicat ul41 reprezintă centrul structurii sintactice
complexe și este cel care determină organiz area ierarhică a enunțurilor. Legătura dintre constituenți
este asigurată însă de prezența conectorilor care sunt primii indicatori vizibili ai operației/procesului
de integrare a elementelor subordonate în structura supraordonată. „Așa cum constituenții nominali
trebuie să fie „autorizați” de centrul grupului -gazdă , și constituenții propoziționali (care intră în
aceleași poziții sintactice) au nevoie de o „legare” cores punzătoare cu restul grupului. Conectorul este
cel care trebuie să se supună constrângerilor centrului ” (Gheorghe 2009: 42). Conectorii prototipici
sunt elementele lingvistice care pot lega cuvintele indiferent de categoria lor morfosintactică, însă
pentru lucrarea de față interesează numai cei folosiți pentru a asigura conexiunea la nivelul frastic.
Vom exclude astfel prepozițiile (numite și adpositions cf. Bluhdorn 2008: 64), care se aseamănă
formal și funcțional cu subordonatorii, dar care apar numai la nivelul propozițional. Vom vedea,
totuși, în secțiunea următoare că există studii în care se consideră că subordonatorii și relatorii trebuie
interpretați drept prepoziții.
Mijloacele de realizare a raport ului sintactic de subordonare sunt variate (acord, caz, prepoziție
etc.), dar cele mai importante mărci a le subordonării frastice sunt elementele joncționale: conjuncții,
pronume și adverbe relative (cf. GALR II 2008 : 19). În funcție de acestea, propozițiile subordonate
din limba română au fost clasificat e în două mari categorii: conjuncționale (necircumstanțiale (1) și
circumstanțiale (2 )) și relative (propriu -zise (3 ) și relative -interogative (4 )).
(1) Eu știu [că mâine voi zâmbi din nou ].
(2) Nu voi veni la tine [ fiindcă sunt bolnav ].
(3) N-am fo st luată în seamă [de cine îmi doream ].
(4) Mă întreb [cine ne va ajuta în continuare ].
Trebuie făcută o distincție între conectorii subordonatori și cei coordonatori, distincție care
provine tocmai din interpretarea sintactică diferită a celor două relaț ii: cea de subordonare, care este
o relație asimetrică, și cea de coordonare, care este o relație simetrică, reciprocă (cf. Philip 2012: 7 –
8). În ultima perioadă, anumiți cercetători au abandonat distincția clasică dintre propozițiile
coordonate și cele su bordonate, și, prin urmare, pe aceea dintre conectorii coordonatori și
subordonatori, mai adecvată fiind, din punctul lor de vedere, o diferențiere între pr opozițiile
41 Termenul predicat este utilizat aici cu sensul pe care l -a primit în Gramatica Generativă, reprezentând un operator
asociat cu unul sau mai multe argumente , cărora le atribuie diverse roluri tematice (cf. DSL 2005: 398) .
41
independente și cele dependente (acestea din urmă fiind subclasificate în interdependente
/cosubordonate (propozițiile adverbiale ) și cele subordonate (propozițiile complemente )) (cf.
Nordström 2010: 97). Bazându -se pe această clasificare, Nordström (2010) distinge, în continuare,
între subordonatorii generali/complementizatorii și subordonato rii adverbali, pe de o parte, și între
subor donatorii relativi restrictivi/ complementizatori și cei nonrestrictivi/adverbiali, pe de altă parte
(2010: 97).
În ceea ce privește studiile anterioare dedicate conectorilor sintactici, se pare că cea mai mare
atenție a fost acordată clasificării acestora și trebuie amintite aici lucrările propuse de Halliday &
Hasan (1976) – care împart conectorii în: adiționali, adv ersativi, cauzali și temporali , Quirk et al.
(1985) – care adaugă următoarele tipuri: sumativi, ap oziționali, rezultativi, inferențiali, constrastivi
și tranziționali –, apoi, ceva mai târziu, Biber et al . (1999), Martin & Rose (200 3) și Carter &
McCarthy (2006).
2.2. Statutul gramatical al subordonatorilor
Dintre toți conectorii, cele mai multe dezb ateri le-au suscitat subordonatori i (engl. adverbial
subordinators ), al căror statut gramatical a preocupat cercetătorii de mai bine de două decenii (cf.
Freidin (1971), Hendrick (1976), Jackendoff (1977), Emonds (1976, 1985), Larson (1990), Grimshaw
(1991 ), Lasnik & Saito (1992), Vikner (1994, 1995), Dubinsky & Williams (1995)). De altfel,
conform World Atlas of Linguistic Structures (WALS) , subordonatorii (aflați în poziție inițială)
reprezintă modalitatea cea mai răspândită42 de realizare a raportului de subordonare în toate limbile
Pământului și, în mod special, în limbile europene. Numiți, în mod tradițional, conjuncții
subordonatoare, subordonatorii sunt analizați, în general, ca elemente lingvistice primitive (engl.
primitives ), respectiv ca „somethin g pretheoretically given ” (Kortmann 1997: 56).
2.2.1. Statutul morfologic
În mod tradițional, itemii lexicali se împart în două mari clase: una deschisă, care cuprinde
elemente flexionare de tipul numelor, al verbelor, al adjectivelor, și o alta închisă , în care sunt incluse
elementele fără paradigme flexionare: adverbe, prepoziții, conjuncții și interjecții. Subordonatorii,
incluși în clasa morfologică închisă a conjuncțiilor, erau interpretați, în gramatica tradițională drept
cuvinte de relație (cf. Qu irk et al. (1985)) sau particule de conectare bilaterală (engl. bilaterally
connected particles ) (Schibsbye 1965: 289), existând, însă, numeroase situații de suprapunere între
conjuncții, prepoziții și adverbe.
42 WALS mai analizează și distribuția subordonatorilor cu poziție finală, care apar în limbi din Asia, Noua Guinee sau în
America de Sud, dar și a subordonatorilor adverbiali sufixali, care se întâlnesc, pe lângă regiunile notate anterior, și în
Regiunea Caucaziană sau în Statele Unite ale Americii.
42
Cu toată atenția de care s -a bucurat, statutu l categorial al subordonatorilor a cunoscut progrese
minore în perioada teoretizărilor generative. Potrivit lui Haegeman (1985: 20), nu a fost luată încă o
decizie clară în privința celor două poziții apărute la începutul anilor 1970, respectiv dacă
subord onatorii trebuie încadrați în clasa prepozițiilor sau în cea a complementizatorilor. Apartenența
lor categorială (prepoziții, subordonatori sau adverbe) se decide numai pe baza următoarelor criterii:
(i) dacă pot impune cazul (prepozițiile) sau nu (adver bele și subordonatorii);
(ii) dacă pot avea complemente (prepozițiile și subordonatorii) sau nu (adverbele);
(iii) dacă pot avea o propoziție finită drept complement (subordon atorii) sau nu
(prepozițiile);
(v) dacă pot avea un GN non -propozițional drept co mplement (prepozițiile) sau nu
(subordonatorii) (Kortmann 1997: 66).
Perspectiva potrivit căreia subordonatorii trebuie interpretați ca prepoziții, iar propozițiile
adverbiale ca G Prepoziționale a fost adoptată de un număr semnificativ de lingviști, fie că este vorba
despre studii mai vechi (Jackendoff 1977, Emonds 1976, 1985, Radford 1988), fie de studii mai
recente ( Kortmann 1998, Nordström 2010). De exemplu, investigând proprietățile morfo -semantice
ale subordonatorilor din limbile europene, Kortmann (1998: 488 ș.u.) descoperă că limbile indo –
europene au „subordonatori adverbiali complecși, constând dintr -un cuvânt sau un grup
prepozițional/adpozițional ca un prim element și un complementizator (inclusiv relativizatori) ca un
element secund ”. Această proprietate a subordonatorilor, respectiv faptul că pot încorpora, în mod
frecvent, prepoziții, pare a fi o trăsătură universală, atât pentru limbile galo -ibero -romanice, cât și
pentru limbile din Sprachbund -ul balcanic, între care limba română ocupă cel m ai mare procent :
50,7% (Kortmann 1997: 232).
O reală controversă o reprezintă statutul conectorilor unde și când, cele mai importante
elementele de relație pentru lucrarea de față, care au fost analizați în bibliografie fie drept conjuncții
(cf. Close 1975 : 42; Johansson & Lysvåg 1986: 159 -160, 167; Baker 1989: 45), fie ca adverbe relative
(cf. Huddleston 1971: 222; Baker 1989: 168) sau chiar ca pronume relative (Geis 1970: 85 -109).
Încercând să rezolve oarecum aceste dive rgențe de opinii, Trotta propune c inci criterii pentru a
identifica asemănările și diferențele dintre structurile relative (engl. Rel IPs ) și structurile
conjuncționale, după care examinează cazurile conectorilor unde și când (2000: 150 -157). În final,
cercetătorul ajunge la concluzia că c ea mai adecvată este interpretarea acestor conectori ca relative,
introducând structuri relative libere.
Considerăm că în astfel de situații este vorba despre statut ul polifuncțional43 al multora dintre
elementele de relație, cum ar fi, în limba română, înainte.
43 Această tr ăsătură este întâlnită încă din limba română veche.
43
(5) L-am întâlnit înainte de petrecere. (prepoziție)
(6) Ne-am întâlnit înainte să ne vorbim la telefon. (subordonator)
(7) Este bine să mergem întotdeauna înainte . (adverb)
Este foarte probabil ca, uneori, subordonatorul să se fi dezvoltat dintr -o prepoziție, „printr -o
schimbare a statutului gramatical al constituentului guvernat de o prepoziție, dintr -un GN într -o
propoziție ” (Lenker & Meurman -Solin 2007: 65), ca în cazul conectorului românesc până , care
funcționa inițial ca prepoziție și, mai t ârziu și -a extins utilizarea, devenind și subordonator temporal.
2.2.2. Statutul sintactic
Din punct de vedere sintactic, subordonatorii au un statut și mai incert, cea mai plauzibilă fiind
interpretarea lor ca extra -propoziționali. „În timp ce complem entizatorii se consideră că lexicalizează
o categorie funcțională periferică a propoziției (în Gramatica Generativă), subordonatorii par a fi în
afara propoziției ”44 (Nordström 2010: 239) (trad. n. , A.P.) . Bazându -se pe această dublă presupunere,
Nordström consideră că aceștia din urmă nu modifică evenimentele sau afimațiile din propozițiile pe
care le introduc, ci structurile supraordonate pentru care aceștia (alături de propozițiile subordonate
pe care le introduc) funcționează ca adjuncți, întrucât exprim ă circumstanțele în care evenimentele
din structura matrice se petrec. Din acest motiv, el le numește „centre ale unor grupuri adverbiale sau
prepoziționale ” și, prin urmare, subordonatele corespunzătoare sunt „complemente ale acestor centre
adverbiale ” (2010: 249). Contrar opiniei lui Nordström, Bluhdorn (urmându -i pe Pasch et al. 2003:
361, 416 ș.u.) declară că, în general, conjuncțiile subordonatoare (inclusiv subordonatorii) „nu au
nicio influență asupra configurării morfo -sintactice a argumentului exte rn” (propoziția matrice) și,
prin urmare, „legăturile de subordonare sunt asimetrice din punct de vedere structural ”. În schimb,
influența lor se răsfrânge asupra configurării structurii subordonate, iar „relația lor cu argumentul
intern este descrisă ca un tip de guvernare ” (Bluhdorn 2008: 63).
Analizând relațiile exprimate de propozițiile cu subordonatori, Kortmann (1997: 58) susține că
acestea sunt „relații de tip satelit ” (engl. satellite relations ) și aparțin „periferiei structurii sintactice
complex e”, funcționând ca adjuncți sau modificatori și putând fi omiși cu ușurință. De asemenea,
subordonatorii sunt caracterizați drept „elemente versatile și cu un statut sintactic polifuncțional ”,
primind adesea noi funcții, atât în domeniul subordonării adver biale, cât și în afara acestuia. La polul
oarecum opus, Haumann 1997 analizează toate conjuncțiile subordonatoare drept complementizatori,
pornind de la ideea că aceasta este o consecință a sistemului în care propozițiile, indiferent de structura
de la sup rafață, sunt identice în structura de adâncime. Mai mult chiar, structura uniformă a
44 Engl. – „Whereas complementizers are thought to lexicalize the most peripheral functional category of the clause
(within the framework of Generative Grammar), adverbial subordinators seem to be clause -external” (Nordström 2010:
239).
44
propozițiilor permite – în opinia lui – ca toate elementele care introduc subordonate să fie tratate la
fel. Astfel, „complementizatorii nu mai sunt elemente a căror funcț ie este aceea de a conferi
propozițiilor introduse statutul de complemente ”, ci, mai degrabă, complementizatorul devine un
concept -umbrelă, care acoperă toate „elementele aflate în poziție inițială (pre -S)” și „care indică
faptul că propoziția introdusă es te una subordonată ” (Haumann 1997: 49).
De curând, Philip (2012) discută statutul sintactic al conectorilor adverbiali realizând o
comparație (în termenii proiecției sintactice) între afixe și cuvintele independente care marchează
relația de subordonare. Astfel, cercetătorul susține că primele elemente nu se proietează singure la
nivel sintactic și, prin urmare, acestea marchează relația gramaticală atașându -se în mod direct la
oricare dintre membrii celor doi constituenți ( relata ) ai structurii complexe. De cealaltă parte, atunci
când relația gramaticală este marcată printr -un conector, acesta intervine structural între membri, iar
proiecția lui poate domina un singur membru (Philip 2012: 6 -7).
În ceea ce ne privește, admitem faptul că propozițiile introdu se prin subordonatori funcționează
ca adjuncți și că, in general, adjuncții, ca și specificatorii, sunt adjoncționați la proiecția maximală,
astfel încât, în reprezentarea de tip arbore a teoriei X -Bară, vom avea o schemă a grupului sint agmatic
complex ca în figura 745 .
Fig. 7
GC
C’
C GFlex
Flex’
Flex GV
V’
Adjunct V
subordonator Verb
45 Am optat pentru așezarea adjunctului înaintea grupului verbal regent datorită topicii preponderent antepuse a acestui
constituent în textele vechi.
45
În privința structurilor propoziționale introduse prin relative (engl. wh-words ), vom urma propunerea
făcută de Groos & van Riemsdijk (1981), Grosu (2003) și alți cercetători, care consideră că acestea
trebuie situate în SpecGC, atât în cazul relativelor i ntegrate sintactic, cât și al relativelor libere.
(7) Nu-i bine [ GC când ești șomer ].
Fig. 8
GC
Spec/GRel. C ’
C0 GFlex
Flex’
Flex0 GV
V’
V GN
N’
N
când ești șomer
2.2.3. Statutul semantic
De departe, cel mai limpede , dar și cel mai important statut al subordonatorilor este cel
semantic, întrucât, în sens strict, termenul generic conector nu se referă la o categorie sintactică, ci la
una semantică. Deși toate sunt elemente care aparțin diferitelor clase morfo -sintactice, acestea împart
funcția de codificare semantică a relațiilor dintre evenimente sau situații de comunicare (cf. Bluhdorn
2008: 68).
46
Așa cum afirmam în capitolul introductiv, un concept esențial în discuția privind statutul
semantic al subordonatorilor este acela de stări de lucruri (engl. States of Affair ), mai ales pentru
conectorii temporali și spațiali pe care î i investigăm aici. Astfel, se conside ră că, în general, în relațiile
temporale evenimentul dependent asigură un punct de referință sau baza referențială pentru
evenimentul din structura matrice, în timp ce, în relațiile spațiale, evenimentul dependent poate fi
asimilat unei „locații ”. Este de stul de ușor să identificăm aceste tipuri de relații semantice dacă luăm
în considerare sensurile de bază ale conectorilor, adică sensul temporal al conectorului când și cel
spațial al conectorului unde . Este foarte adevărat însă, că astfel de termeni au d obândit, treptat, un
statut semantic polifuncțional (pe lângă cel sintactic), dezvoltându -și sensuri secundare cauzale sau
concesive. Acest proces de desemantizare parțială și apoi de resemantizare reprezintă unul dintre
principalele argumentele pe care le vom folosi în capitolul consacrat gramaticalizării conectorilor din
limba română veche.
2.3. Conectorii sintactici din limba română contemporană
2.3.1. Inventar și clasificare
În limba română, jonctive , conective (Gheorghe 2004 ) sau conectori (GALR 2008 ; GBLR
2010) sunt termenii folosiți pentru conjuncțiile, locuțiunile, pronumele, adjectivele sau adverbele
relative sau nehotărâte care asigură conexiunea dintre un element subordonat și regentul său. Cu toate
acestea, conectorii frastici din limba română au fost tratați destul de sumar în lucrările de
specialitate46, neexistând – din cunoștințele pe care le avem – niciun studiu dedicat exclusiv acestui
subiect.
Potrivit GALR (2008) , din punct de vedere sintactic, în clasa conectorilor intră prepozițiile,
conjuncțiile și relativele pronominale, adjectivale sau adverbiale , fiind caracterizate de impunerea
anumitor restricții sintactice și semantice de conexiune unităților sintactice coocurente și de un anumit
sens relațional actualizat în context (GALR II 2008 : 728). Elementele joncționale din limba română
utilizate exclusiv la nivelul frazei se impart în trei categorii:
(i) Conjuncțiile necircumstanțiale – complementizatorii
(ii) Conjuncțiile circumstanțiale – subordonatorii
(iii) Relativele – pronume/adjective pronominale relative, nehotărâte și interogativ –
relative, adverbe relative, nehotărâte și interogative relative.
Acestora li se adaugă corelativele, considerate de către unii lingviști drept o variantă a
conectorilor conjuncționali ( GBLR 2010: 350), iar de alții ca fiind un tip aparte de conector frastic
(Vasilescu 2012: 721).
46 Gheorghe (2004) – pronumele și adverbele relative, Marian (2011) – adve rbele relative dintr -o perspectivă semantico –
retorică și Sava (2012) – complementizatorii.
47
Prin urmare, avem trei grupe de conectori cu elemente care pot „migra” de la o grupă la alta (de
exemplu, datorită procesului de gramaticalizare ) și care se diferențiază atât prin trăsăturile
funcționale, cât și prin trăsături semantice. Astfel, spre deosebire de conjuncții, care sunt importante
doar pentru legătura pe care o realizează la nivelul frazei, neavând funcție sintactică în propoziția
subordonată, relativele înglobează două roluri sin tactice: rol de operator al subordonării, dar și funcție
sintactică proprie în structura pe care o subordonează. Asta înseamnă că relativele se leagă și de
structura matrice, dar se supun unor constrângeri și din partea grupului pe care îl integrează. De
exemplu, în tr-un enunț precum cel de sub (9 ), conjuncțiile să și ca să sunt lipsite de conținut semantic,
având doar funcția de a lega subordonatele de regentele lor, pe când în (10 ) pronumele relativ care
este coreferențial cu centrul nominal băiatul și cu urma ( ti) pe care o lasă datorită deplasării (având,
deci, conținut semantic) și ocupă poziția sintactică de subiect al propoziției subordonate.
(9) Sper [ să nu plouă mâine ] [ca să putem pleca în excursie ].
(10) Băiatul i înalt [ care i ne face ti cu mâ na] este fratele meu.
Foarte importantă este pentru lucrarea noastră și clasificarea elementelor relative în
relativizatori și relatori , care se diferențiază atât din punct de vedere sintactic, cât și pragmasemantic
(Gheorghe 2004) . Astfel, relativizatorii sunt unitățile care se deplasează în procesul de relativizare
din structura de adâncime în structur a de suprafață (în poziția SpecGComp ) și formează un lanț
coreferențial cu un antecedent din propoziția matrice, în timp ce relatorii sunt în afara unui ast fel de
„lanț anaforic ” și „se plasează într -o poziție adjoncțională47 la nodul Comp ” (2004: 139).
În privința subordonatorilor (engl. adverbial subordinators ), o definiție tradițională este oferită
de Dryer (1992) care susține faptul că subordonatorul este „un cuvânt care marchează relația
semantică a subordonatei adverbiale cu regenta acesteia ”48 (Dryer 1992: 53) (trad. n. , A.P.) .
Kortmann (1998, 2001) definește subordonatorii sau conjuncțiile subordonatoare ca morfeme libere
care operează la nivelul constit uentului propozițional subordonat , servind drept „un modificator
adverbial opțional al propoziției regente ”. Mai mult decât atât, cercetătorul propune patru
caracteristici ale subordonatorilor:
(i) sunt forme libere, fără flexiune (engl. non-inflecting f ree forms) ;
(ii) operează la nivelul unei propoziții subordonate (în general, finite) având statutul de
adjunct;
(iii) nu îndeplinesc o funcție sintactică în propoz iția pe care o subordonează;
(iv) ocupă o poziție fixă la marginea subordonatei (2001: 842).
47 Adjoncționarea (engl. adjonction ) este, în termeni generativi, procesul prin care un constituient facultativ (adjunct) se
asociază la proiecția unui centru (v. infra).
48 Engl. – „an adverbial subordinator is a word that marks an adverbial subordinate clause for its semantic relation to the
main clause ” (Dryer 1992: 53) .
48
Ne vom folosi de aceste caracteristici pentru a face distincția între conectorii sintactici din
structurile complexe ale limbii române vechi și vom vedea în ce măsură se aplică sau nu aceste
trăsături în cazul tuturor subordonatorilor investigați.
În pri vința conjuncțiilor, trebuie să distingem între complementizatori și subordonatori, deși, în
cele mai multe dintre lucrările de specialitate din limba română, acestea apar nediferențiate.
Complementizatorii sunt utilizați cu scopul de a plasa în poziții ar gumentale anumite structuri
propoziționale și, în acest sens, au fost introduse în această categorie și unele pronume și adverbe
relative (Rosenbaum , apud Sava 2012: 9). Spre deosebire de conjuncțiile necircumstanțiale, care sunt
„impuse de un regent ” sau indică transpunerea vorbirii directe (a unei interogații totale ) în vorbire
indirectă , conjuncțiile subordonatoare, alături de locuțiunile conjuncționale corespunzătoare, sunt
purtătoare de informație semantică, aducând indicii referitoare la circumstanțe le de realizare a acțiunii
exprimate de verbul regent (GALR I 2008 : 637). Unele dintre acestea sunt specializate pentru
exprimarea anumitor raporturi sintactice, ca în cazul concesivelor deși, cu toate că , chiar dacă , al
cauzalelor deoarece , căci, fiindcă sau al consecutivei încât , în timp ce altele sunt nespecializate,
având valori semantice și sintactice în funcție de context, ca, de exemplu, să, ca să , dacă , de etc.
Indicăm în continuare o listă a subordonatorilor înregistrați de GR (2013 : 415): modali
(precum , ca și cum , ca și când , de parcă , după cum , întru cât ), temporali ( imediat ce , (de) îndată ce ,
pe dată ce , până ce , abia ce , (ori) de câte ori ), cauzali ( căci, deoarece , fiindcă , întrucât, din pricină
că, din cauză că , pentru că , pe motiv că , de vr eme ce , din moment ce ), condiționali ( în caz(ul) că ,
dacă ), concesivi ( deși, chiar dacă , chiar de , cu toate că , chit că, (regional) măcar că , (regional)
măcar să ), consecutivi ( așa că , încât ), cantitativi ( pe cât , cu cât ), adiționali negativi ( în loc să),
adiționali pozitivi ( pe lângă că , după ce că , (regional) las’ că (lasă că) ), finali ( ca să).
Alți adjuncți sunt introduși de subordonatori nespecifici, printre aceștia: temporal, adițional
pozitiv ( după ce , în timp ce , în vreme ce , pe când , (pe) câtă vrem e), condițional, concesiv, cauzal,
adițional negativ ( când ), temporal, cauzal ( cum), cauzal, condițional, temporal ( odată ce ), cauzal,
adițional negativ ( unde ), concesiv, condițional, adițional negativ ( de unde ), temporal, cantitativ
(până ), modal, condiț ional, concesiv ( fără să) (GR 2013: 416).
2.3.2. Structura conectorilor situativi
Conectorii sunt și în limba română, ca și în alte limbi romanice, cele mai importante instrumente
formale de marcare a relației de subordonare, mai ales în cazul propozițiil or finite. Ca și prepozițiile
la nivel propozițional, subordonatorii se clasifică, în funcție de complexitatea lor morfologică, în
simpli: că, de, să, dacă, unde, când, cum, cât etc. și complecși, aceștia din urmă putând avea
următoarele structuri de bază:
49
adverb + conjuncție: măcar că, chiar dacă, înainte să etc.;
adverb ca + conjuncție și + adverb relativ: ca și când, ca și cum ;
prepoziție + conjuncție: fără să, pentru că, pe lângă că , pentru ca să etc.;
prepoziție + adjectiv substantivizat + conjuncție: cu toate că;
prepoziție + nume + conjuncție: în loc să, din pricină că, din cauză că, în caz că;
prepoziție + pronume relativ: până ce, după ce etc.;
prepoziție + nume + pronume relativ : în timp ce, în vreme ce, din moment ce, pe
măsură ce etc.;
adverb + pronume relativ: imediat ce, îndată ce, abia ce etc.;
verb + conjuncție: lasă că, las că, fie că .
2.4. Unități propoziționale subordonate în limba română
Fie că au tratat subordonarea ca pe un studiu monografic complex, cum este cazul autoarelor
Avram (19 60) și Vulpe (1980), fie că s -au ocupat de studiul de ansamblu al sintaxei limbii române
vechi, așa cum au considerat Frâncu (2009) sau Todi (2001), lingviștii români au dovedit o preocupare
continuă pentru explicarea bine documentată a unor trăsături și f enomene proprii limbii române.
Trebuie să arătăm însă că majoritatea acestor studii folosesc modele de descriere tradiționale sau
structuraliste, focalizându -se mai mult pe înregistrarea unor fapte de limbă și mai puțin pe descrierea
acestora în termeni si ntactici moderni/generativi. Informații prețioase oferă și istoriile limbii române ,
redactate de autori importanți în peisajul lingvistic r omânesc, dintre care amintim: Rosetti (1968),
Rosetti, Cazacu & Onu (1971), Dimitrescu (coord.) (1978), Ivănescu (198 0), Munteanu & Țâra
(1983). Aceste lucrări aduc informații pe baza studiilor comparative cu celelalte limbi romanice sau
cu latina clasică, insistând pe schimbările produse în evoluția limbii române, adică pe aspectele
diacronice ale fenomenelor lingvistic e. Relațiile sintactice de la nivelul propozițiilor sau al frazelor
nu constituie în sine un subiect de interes pentru acești cercetători, iar conectorilor frastici li se acordă
atenție numai în măsura în care sunt prezentate propozițiile subordonate pe ca re le introduc sau
probleme ce țin de etimologia fiecărui conector în parte.
În funcție de clasificări le conectorilor, dar și de intimitatea relației sintactice dintre subordonată
și elementul regent, unitățile propoziționale subordonate din cadrul structu rilor complexe din limba
română au fost și ele organizate în mai multe categorii: propoziții conjuncționale integrate sintactic
vs. neintegrate (izolate) și relative integrate sintactic vs. relative neintegrate (cf. GALR II 2008 : 233).
Pozițiile sintactice ocupate de propozițiile conjuncționale integrate intră în categoria complementelor
(cf. definiției complemen tului), adică sunt: subiecte (11 ), complemente directe (12 ), complemente
secundare (13 ), complemente prepoziționale (14), complemente ale numelor ( 15), predicative (16 )
50
sau predicative suplimentare (17 ), în timp ce propozițiile conjuncționale nein tegrate corespund
adjuncților: circumstanți ale (18 și 19) și/sau apozitive (20 ).
(11) Desigur [ că aveți dreptate ].
(12) Iată [ că a venit și momentul tău ].
(13) Tata m -a învățat [ să fiu perseverent ].
(14) Copiii se bucură [ să mă vadă în fiecare zi ].
(15) Ideea [ că e cel mai bun dintre colegi ] îl încurajează.
(16) Problema voastră este [ că nu sunteți atenți ].
(17) L-am văzut [ că e muncitor încă de la a ngajare ].
(18) [Deși a plouat toată ziua ], am ieșit în parc la ora stabilită.
(19) [După ce am terminat tema ], am ieșit afară.
(20) Am încercat să salvăm situația, adică [ să găsim o rezolvare rapidă ].
Deși mult mai complicată, situația relativelor se a seamănă oarecum cu a propozițiilor
conjuncționale, în sensul că relativele libere49 integrate sintactic ocupă poziții actanțiale și sunt
introduse prin relativiza tori, ca în exemplele de sub (21) – (23), iar cele izolat e apar în poziți i
atributive (24), apo zitive (25) sau circumstanțiale (26 ) și sunt „legate” printr -un relator.
(21) Pleacă în vacanță [ cine învață bine ]. – subiect
(22) Scrie [ ce i-a dat profesorul ]. – complement direct
(23) Copiii nu vor deveni niciodată [ ce ne dorim noi ]. – predicativ
(24) Am întâlnit în clasă mulți copii [ care își așteptau profesorii ].
(25) Am cumpărat cărți, caiete, creioane, adică [ ce ne trebuie pentru începutul anului
școlar ].
(26) [Când avem timp ], mergem la film cu familia.
Există și câteva situații „special e” de constru cție a structurilor sintactice complexe, atât în cazul
celor realizate cu elemente conjuncționale, cât și în cazul celor cu relative. Ne referim aici la
construcțiile cu corelative și la propozițiile relative infinitivale . În privința corelati velor, așa după
cum anticipam tot în acest capitol, există lingviști care le încadrează în clasa conjuncțiilor, numindu –
le elemente -perechi și fiind folosite „pentru insistență ” (GBLR 2010: 350) sau „pentru a explicita și
întări raportul de subordonare ” (GALR I 2008 : 652), în timp ce alți gramaticieni le consideră un tip
aparte de conectori, care sunt obligatorii pentru exprimarea anumitor raporturi sintactico -semantice
(și/mai…dacă – pentru raportul cumulativ; altceva/altcineva /altundeva… decât – pentr u raportul de
excepție) sau care prezintă tendința de a se suda într-o singură unitate: acolo unde , așa cum , atunci
49 În funcție de un alt criteriu – „tipul de expansiune pe care îl realizează construcția ” – GALR mai face o clasificare a
propozițiilor relative în: relative cu antecedent și relative libere , fiecare dintre acestea putând fi integrate sintactic sau
neintegrate (2008 : 216).
51
când , așa încât (Vasilescu 2012: 721). Iliescu (2008) limitează producerea acestui fenomen
gramatical numai la nivelul subordonatelor circum stanțiale, iar pozițiile sintactice pe care le ocupă
aceste elemente corelative în structura matrice echivalează cu cele ale subordonatelor
corespunzătoare (2008: 519).
Construcțiile relative -infinitivale reprezintă un tip special de structuri complexe ( un relativ și
un verb la modul infinitiv), avându -și originea în limba latină și fiind cerute de verbele a avea sau a
fi impersonal:
(27) N-are [ce face] .
(28) Nu-i [cine vorbi cu noi].
De fapt, se consideră că aceste construcții non -finite provin din „propoziții subordonate (introduse
prin relative) cu verbul (predicat) la conjunctiv ”, prin transformarea, în baza echivalenței din limba
română dintre modurile conjunctiv și infinitiv , „a conjunctivului în infinitiv, relativul menținându -se
și în noua stru ctură: N-are cu cine să se plimbe —> N-are cu cine se plimba; A avut ce să spele după
el —> A avut ce spăla după el ” (Neamțu 1999 : 310). În legătură cu poziția sintactică a acestor
construcții, într-un articol intitulat Propoziția relativă infinitivală , Diaconescu (1967) consideră
construcțiile relative infinitivale drept propoziții subordonate subiective sau completive directe. La
polul opus, Gheorghe (2009) le numește grupuri infinitivale complexe și, în ciuda relativului, nu le
analizează ca subordonate de sine stătătoare (2009: 174). În ceea ce ne privește, vom adopta poziția
exprimată în ultima lucrare citată, tratând construcțiile relative infinitivale ca niște grupuri sintactice
aparte (construcții de tip propozițional) și identificându -le în corpus, fără a insista asupra pozițiil or
sintactice pe care le ocupă în aceste grupuri.
52
Capitolul 3 – Adjuncții sintactici propoziționali în bibliografi a de specialitate
3.1. Teorii sintactice ale Adjoncționării
Noțiunea de adjunct sintactic înglobează în bibliografie atât propozițiile subordonate finite și
non-finite adverbiale (circumstanțiale), cât și anumite subordonate relative (Lang et al. 2003, Austin
et al. 2004). S-a acordat în ultima perioadă o atenție mai mare acestor constituenți sintactici, pri ntre
cei care au oferit studii importante numărându -se Delfitto (2000), Alexiadou (2002) , Ernst (2002),
Austin (2004), Kiss (2009). Întrebarea care a stârnit și încă mai stârnește controverse este legată de
felul în care un adjunct adverbial intră în proce sul de derivare/construire a unui enunț ( engl. the
derivation of a sentence ) (cf. Kiss 2009: 3), cel mai plauzibil și mai acceptat răspuns fiind operația
de adjoncționare .
Și Sintaxa Minimalistă aduce în discuție adjoncționarea, aceasta reprezentând o ope rație ilustrată
formal de fig. 9 , fără a se preciza exact dacă se produce la nivelul XP sau la X. Chomsky însuși
remarca faptul că „nu există o teorie cu adevărat satisfăcătoare a adjoncționării, iar construirea unei
astfel de teorii este o sarcină grea ”50 (Chomsky 2004: 117) (trad. n ., A.P.).
[XP [XP [XP … X0 … ] ADJUNCT ] ADJUNCT ]
Fig. 9 – Adjoncționarea grupurilor sinta gmatice propusă de Chomsky ( apud Hornstein & Nunes
2008: 60)
Poate cea mai detaliată teorie a adjoncționării a fost propusă de Ernst (20 02), care susține că
adjuncții fuzionează (engl. merge ) cu proiecția pe care o modifică fără a impune constrângeri de
natură sintactică , producând un segment nou la același nivel de proiecție (engl. bar level ) (apud Kiss
2009: 3). Fuziunea este determinată , în primul rând, de motivații semantice, iar adjoncționarea se
poate face atât în domeniul preverbal, ca focus , cât și în domeniul postverbal, acolo unde aduce o
informație suplimentară (engl. parenthetical use ) (Cinque 1999, apud Kiss 2009: 5). Această
perspectivă teoretică este relevantă pentru lucrarea noastră în măsura în care vom investiga, în Partea
a III-a, aspectele care țin de ordinea constituenților propoziționali din SSC cu adjuncți situativi,
încer când să găsim o motivație sintactică sau semant ico-pragmatică pentru poziționarea
subordonatelor la începutul sau la sfârșitul structurii complexe.
50 Engl. – „There has never, to my knowledge, been a really satisfactory theo ry of adjunction, and to construct one is no
slight task ” (Chomsky 2004: 117) .
53
3.2. Adjuncții sintactici propoziționali
După cum afirmam la începutul acestui capitol, sintagma adjunct sintactic este folosită, în
general, atât pentru propozițiile subordonate finite și non -finite adverbiale (circumstanțiale), cât și
pentru anumite subordonate relative (Lang et al. 2003, Austin et al. 2004). Prin urmare, considerăm
că este necesară o descriere a celor două tipuri de propoziții ce pot ocupa poziții de a djuncți, dar și o
prezentare succintă a celor mai importante studii (tradiționale sau moderne) consacrate adjuncților
propoziționali, astfel încât să putem avea o perspectivă de ansamblu asupra stadiului actual al
cercetării.
3.2.1. Prop ozițiile adverbiale
În ceea ce privește propozițiile adverbiale – cele care constituie punctul de interes al lucrării de
față – gramatica tradițională și cea modernă recunosc, deopotrivă, faptul că sunt unități lingvistice
dependente și că au o funcție mod ificatoare. Statutul lor sintactic variază considerabil de la o școală
lingvistică la alta, dar, în general, se discută despre două poziții diametral opuse. Prima este propusă
de gramatica generativă și susține tratarea propozițiilor adverbiale la același nivel cu grupurile
prepoziționale, adică facând parte din propoziția supraordonată și nu realizând o structură complexă
împreună cu aceasta. De cealaltă parte, gramatica funcțională pornește de la ideea că există o diferență
considerabilă între propozițiil e nominale, relative și comparative, pe de o parte și cele adverbiale, pe
de altă parte, iar cele două dimensiuni relevante pentru descrierea legăturilor existente între
constituenții structurilor sintactice complexe ar fi relația de dependență și relația logico -semantică
(Hacker 1999: 21). O perspectivă cu totul specială asupra propozițiilor adverbiale este propusă de
Haegeman (1985), care discută despre poziționarea/adjoncționarea lor la trei niveluri/noduri diferite:
la nivelul V (ca parte a grupului ver bal), la nivelul S (în calitate de constituenți ai enunțului) și la
nivelul E (la nivel textual/discursiv). Astfel, în prima categorie cercetătoarea include propozițiile
modale, în cea de -a doua apar așa -numitele propoziții adverbiale centrale , cum sunt cele temporale
și spațiale, iar categoria a treia cuprinde adverbialele periferice (engl. peripheral adverbials ) (apud
Hacker 1999: 21)51. Această clasificare a adverbialelor în centrale și periferice e posibil să fi fost
inspirată de studiul lui Halliday (19 69) (la rândul său inspirat de dihotomia actants -circonstants
propusă de Tesniere (1969) ) în care se face o distincție între participanți (subiecte, obiecte) și
circumstanțe , acestea din urmă fiind reîmpărțite în adverbialele interne (engl. inner type ), centrale
51 Exemplele pe care le dă Haegeman pentru cele două categorii de propoziții adverbiale sunt introduse prin același
conector – while – , deși există și anumiți complementizatori specializați pentru o categorie sau alta:
These men worked for Clinton, [ while he was governor] .- propoziție adverbială centrală
[While his support for women priests might label him a liberal], this would be a misleading way to represent him. –
propoziți e adverbială periferică (Haegeman 2006: 29)
54
procesului de comunicare (cele care ocupă poziția de complement al unei prepoziții) și adverbiale
externe (engl. outer type ) (cf. Buysschaert 1982: 37).
Privitor la poziția pe care o poate avea un constituent adverbial în reprezentarea de tip arbore a
unui enunț, există, se pare, trei opțiuni: de complement, de specificator sau de adjunct (Austin 2004:
8). Pentru poziția de complement se consideră a fi necesar și suficient criteriul obligativității, în sensul
că există verbe insuficiente semantic, a căror grilă de valențe este, în mod obligatoriu, satur abilă prin
determinarea circumstanțială. De exempl u, în enunțuri precum cele de sub (1) și (2 ), cele două
circumstanțiale se îndepărtează de trăsătura lor de bază – aceea de constituenți facultativi – făcând
parte din grila tematică a verbelor a data și a locui și asigurând gramaticalitatea enunțurilor.
(1) Pictura datează din secolul al XIX -lea.
(2) Mihai locuiește în Brașov .
O concepție destul de populară la sfârșitul anilor 1990 o constituie poziț ionarea adverbialelor
ca specificatori ai proiecțiilor care domină proiecția verbală (Alexiadou 1997; Laenzlinger 1998;
Cinque 1999), concepție care a fost concurată îndeaproape de teoria adjuncților (Haider 2000; Ernst
2002). Reprezentanții principali ai celor două teorii sunt Ernst (2002), care susține că adverbialele
ocupă poziția de adjuncți, iar restricțiile acestei poziționări sunt în primul râ nd de natură semantică,
și Cinque (1999), care propune o cascadă de proiecții funcționale, fiecare având capa citatea de a
găzdui un adverbial în poziția de specificator. Prin urmare, teoria specificatorilor se bazează pe ideea
generală că sintaxa determină semantica, în timp ce teoria adjuncților este mai apropiată de ideea că
semantica determină sintaxa. În oric e caz, ambele teorii au adus numeroase argumente și au încercat
să ofere răspunsuri la întrebările privind felul în care sintaxa și semantica interacționează în domeniul
circumstanțialelor (Austin 2004: 9 -10). Din titlul pe care l -am ales pentru această lu crare se înțelege
că ne afiliem teoriei adjuncților, încercând să oferim argumente concrete în favoarea acestei
poziționări a circumstanțialelor din limba română veche și lăsând deoparte discuțiile privind celelalte
două concepții expuse anterior.
Din pun ct de vedere structural, propozițiile adverbiale (de departe cea mai extinsă categorie a
propozițiilor subordonate) sunt grupate în finite, non -finite sau eliptice de predicat, iar
circumstanțialele fără subiect sunt numite adjuncți liberi , în timp ce prez ența subiectelor le transformă
în propoziții absolute (cf. Hacker 1999: 26). Diessel (2004) distinge între propozițiile adverbiale (pe
care le numește conjoined clauses ) și cele coordonate ( co-ordinate clauses ), aplicând mai multe teste
sintactice, dar și două criterii pragmatice. Primul criteriu pragmatic, inspirat de Tomlin 1985,
Thompson 1985, Matthiessen & Thompson 1988, ar fi proprietatea circumstanțialelor de a oferi
informația de fundal/cadru, spre deosebire de propozițiile coordonate care, în genera l, prezintă
informația din prim -plan. Cel de -al doilea, susținut de lingviști precum Haiman & Thompson 1984,
Lehmann 1988 și Cristofaro 2003, se concretizează în faptul că propozițiile coordonate sunt acte de
55
limbaj independente, în timp ce propozițiile ad verbiale sunt lipsite de forța ilocuționară (Diessel 2004:
154).
3.2.2. Propozițiile relative
Așa după cum afirmam la început ul acestui capitol , poziția de adjunct poate fi ocupată și de
către anumite propoziții relative, respectiv relativele periferice , realizate „ca adjoncționări la un nod
nominal sau non -nominal, realizat fonetic sau vid ” (Gheorghe 2004: 83). Deși interesul lucrării
noastre nu este acela de a realiza o clasificare a propozițiilor relative din limba română veche,
cercetarea se va extind e, în mod inevitabil, și asupra acestor tipuri de subordonate întrucât conectorii
prototipici ai celor doi constituenți propoziționali analizați – temporali și spațiali – sunt două relative:
când și unde . Astfel, bazându -ne pe clasificarea facută de Gheorg he (2004), vom identifica în
corpusul nostru (pe lângă subordonatele conjuncționale) atât relative completive , care se
integrează/încastrează într -un grup nominal, cât și relative periferice (apoziționale sau
circumstanțiale), care se adjoncționează la nodul gazdă (Gheorghe 2004: 171). În prima categorie
vom investiga, potrivit clasificării propuse (Gheorghe 2004: 175), relativele cu centru nominal
lexicalizat – respectiv atributivele din gramatica tradițională, dar și relativele cu centru vid –
subiective, predicative, completive directe, prepoziționale și circumstanțialele obligatorii . În a doua
categorie vor fi incluse, conform gramaticii tradiționale, atributive explicative , apozitive propriu –
zise și majoritatea relativelor circumstanțiale.
Deși ceea ce este numit, în mod convențional, propoziție relativă nu reprezintă un fenomen
lipsit de controverse în domeniul sintaxei (cf. Johansson & Lysvåg 1986: 158) , distincția acceptată în
mod unanim este cea dintre propoziția relativă liberă (engl. free relative ) și propoziția relativă cu
antecedent (engl. bound relative ) (Trotta 2000: 30), distincție care se bazează pe un diagnostic
sintactico -semantic: relativa cu antecedent apare ca un modificator al constituentului de care depinde
(antecedentul) și cu care for mează un lanț coreferențial, în timp ce relativa liberă nu apare ca o
secvență alcătuită din doi constituenți, ci ca un singur element care poate avea utilizarea unui grup
nominal ( relativele nominale – Quirk et al. 1985: 1056) sau adverbial ( relativele ad verbiale ) (Trotta
2000: 31).
Ideea că relativele adverbiale, cum ar fi cele temporale și spațiale, fac parte dintr -o structură
nominală complexă este întâlnită încă de la Geis (1970) și Jaworska (1982), care, preluând modelul
lui Ross (1967)52, analizează construcțiile de genul celor din (3) și (4 ) drept relative al e căror
antedecent e (acolo sau locul pentru spațiale și atunci sau momentul pentru temporale) a u fost șters e.
52 Ross introduce în 1967 (în lucrarea Constraints ) așa -numita Constrângere a Grupurilor Nominale Complexe (engl.
Complex Noun Phrase Constraint ) conform căreia „niciun element din propoziția dominată de un grup nominal cu centrul
lexical – nume nu poate fi mutat prin intermediul unei transformări ” (Ross 1967: 127 , apud Geis 1970: 45).
56
Relația dintre antecedentele șterse și propozițiile subordonate acestora este, de fap t, cea dintre un
centru al grupului nominal (GN sau GD et care funcționează ca un circumstanțial spațial sau temporal)
modificat de o subordonată relativă restrictivă.
(3) John works where Bill resides. ( apud Geis 1970: 48)
(4) John arrived when Harry le ft. (apud Geis 1970: 70)
Ne vom îndepărta totuși de Geis, care analizează inclusiv subordonatele adverbiale conjuncționale ca
fiind propoziții relative (1970: 33 ș.u.) și care consideră că noțiunea de „conjuncție subordonatoare”
nu are nicio semnificație g ramaticală sistematică (engl. systematic grammatical significance ).
3.3. Adjuncții situativi – stadiul actual al cercetării
În funcție de modul de realizare (propozițional sau non -propozițional, adverbial sau relativ),
multe dintre tipologiile sintactico -semantice propuse pentru adjuncții sintactici (dintre care cele mai
citate în lucrările de specialitate sunt Biber et al . (1999 )53 și Halliday (2004 )54) includ
circumstanțialele sau adjuncții adverbiali. La rândul ei, această clasă cuprinde numeroase subcate gorii
de adjuncți, organizate pe baza criteriului semantic, dovedind, „poate mai bine decât oricare altă
categorie gramaticală, interdependența dintre sintaxă și semantică ” (Hasselgard 2010: 19). Din acest
motiv, ne -am oprit la două modele teoretice pe car e le vom utiliza în analizele formale, sintactice și
semantice, mai exact tipologia propus ă de Declerck ( 1997 ) (v. infra, 5.4.1. ) pentru SSC formate cu
jonctivul când , pe care am extins -o și la contextele cu jonctivul unde (v. infra, 6.4.1.) , și, la nivel
semantic, modelul lui Kortman n (1997) ( v. infra, 5.5.2. ), pe baza căruia am investigat tiparele
semantice ale SSC construite cu jonctive situative.
În bibliografia român ească , adjuncții sunt numiți aproape în toate lucrările circumstanțiale
(pentru excepț ii, se poate revedea 3.3.) și sunt tratați ca un ansamblu de poziții sintactice carcaterizat
prin eterogen itate, care prezintă, mai ales „trăsături semantice și care sunt denumite în funcție de
„precizarea („circumstanța”) adusă în cadrul situației comunic ate”: circumstanțialul temporal și
spațial, încadrate în grupa circumstanțialelor situative , dar și modal, cantitativ, sociativ, concesiv,
cauzal, final, condițional etc. ( GALR II 2008: 487).
În tradi ția gramaticală românească, circumstanțialele situative , deși incluse în majoritatea
lucrărilor de sintaxă, sunt tratate schematic, fără a constitui subiectul unei investigații exhaustive. De
exemplu, Gramatica limbii române (1966, II) tratează în numai două pagini (293 -294) propoziția
circumstanțială de loc, prezentând elementele de relație și modurile verbale cu care se poate const rui
aceasta , respectiv indicativul și, rareori , condițional -optativul sau prezumtivul. Pentru circumstanțiala
de timp se consideră foarte important raportul temporal pe care aceasta îl exprimă: de anterioritate,
53 Cele trei tipuri de adverbiale propuse de Biber et al. (1999: 763) sunt: circumstance, stance și linking adverbials .
54 Halliday (2004: 123 ș.u. ) discută despre trei categorii de adjuncți : circumstantial , modal și conjunctive .
57
de posterioritate sau de simultaneitate, fiecare dintre aceste raporturi prezentând, la rândul lui, mai
multe situații. Autorii acestei gramatici aduc în discuție existența unor construcții temporale inverse ,
adică acele stru cturi sintactice complexe realizate cu ajutorul conectorului când invers, în care
propoziți a circumstanțială de timp trebuie interpretată drept „principală din punct de vedere logic, iar
principala formală, care nu exprimă ideea principală, ci o nuanță tem porală, este, din punct de vedere
logic, circumstanțială de timp ” (GA II 1966: 299) :
Eram băiat de vreo treisprezece ani cînd am învățat să dau cu pușca .
(Odobescu, S. III 21 , apud GA II 1966: 299)
Într-un alt studiu tradițional, Dimitriu (1982 ) tratează într-o singură pagină „propoziția
completivă circumstanțială de loc ”, discutând exclusiv despre elementele prin intermediul cărora
aceasta se joncț ionează cu propoziția regentă (1982: 267). Tot elementele de relație sunt cele care fac
obiectul descrierii și în cazul circumstanțialei temporale, respectiv: adverbul pronominal relativ când
(de când , până când , pe când ) și diverse perifraze conjuncționale (1982: 270). De asemenea,
lingvistul subliniază ideea potrivit căreia există în bibliografia românească de specialitate două
„orientări” în privința stabilirii unui raport temporal (de anterioritate, posterioritate sau
simultaneitate) între momentul acțiunii din regentă și cel din subordonată, iar concluzia la care ajunge
este aceea că în lipsa unor „indici fo rmali de recunoaștere a unui raport sau altul ” (întrucât elementele
de relație și timpurile verbale nu trimit în mod concret la un anumit raport), rezolvarea acestei
probleme trebuie să depășească sfera gramaticii, ajungând în domeniul logicii și al stilis ticii (1982:
271-273).
Cercetările aparținând gramaticii moderne (în special GALR 2008 , GBLR 2010, GR 2013 ) se
remarcă printr -o diferențiere netă între clasa complementelor și cea a circumstanțialelor, subliniindu –
se faptul că „singura situație în care s -a păstrat, terminologic, sintagma complement circumstanțial ”
este aceea care privește circumstanțialele obligatorii (integrate în clasa complementelor) (GBLR
2010: 36). Cele șase grupe de circumstanțiale propuse de GBLR (2010), care se diferențiază atât s ub
aspectul ierarhiei sintactice, cât și al semanticii raporturilor circumstanțiale, sunt: circumstanțialele
neintegrate sintactic (CircModalitate), circumstanțialele izolate sau slab legate sintactic (CircRel,
CircCond, CircMod, CircCauză, CircScop), cele obținute prin reorganizare (CircOpoz, CircExc,
CircCumul), cele „ logice ” (CircCauză, CircScop, CircCond, CircConc), cele situative (CircLoc,
CircTimp) și cele procesuale (CircMod, CircCant, CircRel, CircInstr, CircSoc). Mai mult, tratarea
circumstanțialel or de loc și de timp, cu care se și deschide seria acestor constituenți opționali,
surprinde caracteristicile generale, prezentarea elementelor regente și a claselor de substituție, dar și
a unor dificultăți sau aspecte normative. De asemenea, se insistă a supra delimitării acestor
circumstanțiale față de alte funcții sintactice – cum ar fi circumstanțialul cantitativ –, încadrate de
tradiția gramaticală românească într -o singură clasă. Noutatea acestei lucrări rezidă în perspectiva
58
morfosintactică abordată, în care nu se mai face o distincție clară între morfologie și sintaxă sau între
sintaxa propoziției și cea a frazei, ci se bazează pe descrierea grupurilor sintactice. Astfel, adjuncții
situativi propoziționali nu mai sunt discutați decât în ipostazele l or de substitute ale circumstanțialului
de loc sau de timp. Mai exact, propoziția relativă introdusă prin adverbe relative sau indefinite
formează, alături de grupurile adverbiale, prepoziționale și nominale, clasa de substituție a
circumstanțialului de lo c, în timp ce pentru circumstanțialul de timp se mai adaugă grupul verbal (cu
centru formă verbală non -finită) și propoziția conjuncțională introdu să prin conectori specializați.
În concluzie, deși în gramatica tradițională se utilizau termenii de compleme nt circumstanțial de timp
și complement circumstanțial de loc , cu propozițiile subordonate corespunzătoare – completiva
circumstanțială de timp (prescurtată CCT) și completiva circumstanțială de loc (CCL) –, se renunță
treptat la aceste sintagme din dorinț a de a nu crea confuzii cu noțiunea de complement din gramatica
generativă. Acesta este și motivul pentru care, în lucrarea de față , se va utiliza numai termenul de
circumstanțial (adverbial) sau sintagma adjunct situativ , deși această terminologie nu a fo st pe deplin
acceptată în lingvistica românească. Mai mult decât atât, am optat pentru înlocuirea termenului „loc”
cu acela de „spațiu” (adjuncți spațiali în loc de adjuncți locativi ), motivația venind din faptul că, atât
în limbajul obișnuit, cât și în li ngvistică, conceptul de locativ s-a extins55, acoperind și domeniul
spațial, dar și pe cel temporal (Huddleston & Pullum 2002: 670).
Cei doi constituenți sintactici investigați asigură „ancorajul spațio -temporal al proceselor
comunicate ”, adjunctul tempora l fixând „procesul și participanții săi într -o anumită zonă a axei
temporale ” sau furnizând „informații referitoare la intervalul de desfășurare ” a situației de
comunicare, iar adjunctul spațial situând „procesul și participanții săi într -un cadru spațial ” sau
precizând „poziția unui element al situației comunicate în acest cadru ” (GALR II 2008: 487). Acestea
sunt definițiile de la care vom porni și pe care ne vom sprijini analiza adjuncților situativi din limba
română veche, analiză care își propune să sur prindă toate contextele în care apar și evoluează acești
constituenți la nivelul s tructurilor sintactice complexe, devenind un studiu exhaustiv al adjuncților
situativi din LRV.
Concluzii Partea I
Ne-am propus în această primă parte a lucrării noastre o p rezentare sistematică a conceptelor și
modelelor teoretice pe care le vom utiliza în analiza propriu -zisă, pornind de la definiția structurii
sintactice complexe , concept -cheie pentru cercetarea de față. Pentru înțelegerea acestui concept am
considerat nec esară o incursiune în tema atât de complexă a raporturilor sintactice care se stabilesc
între consti tuenții unei SSC, analizând atât perspectivele sintactice, cât și semantice propuse de
55 Extinderea acestui concept se datorează, într -o oarecare măsură, utilizării unor prepoziții și conjuncții comune ambelor
domenii (cf. Huddleston & Pullum 2002: 670). Dintre acestea, cea mai semnificativă pentru limba română este până .
59
numeroși cercetători de -a lungul timpului. Dincolo de încercarea de a răspunde numeroaselor
întrebări legate de acest subiect, interesul nostru s -a focalizat asupra raportului de subordonare, raport
care stă la baza structurilor complexe investigate. De asemenea, am acordat o atenție deosebită
definirii și explicării unor c oncepte încă neclare în lingvistica românească, precum cele de:
complement, adjunct, specificator, centru, argument și specificator, pe care le -am tratat comparativ.
Capitolul 2 al acestei părți a fost dedicat conectorilor cu ajutorul cărora se construiesc
struct urilor sintactice complexe, aceștia fiind primii indicator i ai relațiilor dintre constituenți .
Stabilirea statutului gramatical al conectorilor ne-a permis aducerea în discuție a celor mai importante
lucrări din bibliografie , atât din domeniul morfo sintactic, cât și sem antic, ajungând la concluzia că,
pentru limba română, există trei mari clase de conectori ai SSC bazate pe subordonare : conjuncțiile
necircumstanțiale – complementizatorii, conjuncțiile circumstanțiale – subordonatorii și relativele –
relativizatorii și relatorii . În strânsă legătură cu acești conectori, care pot avea structuri diferite (simple
sau complexe), ne interesează unitățil e propoziționale subordonate di n limba română contemporană,
conjuncționale și relative, complemente și adj uncți, unități ce vor fi analizate în corpusul de limbă
română veche. Am restrâns astfel discuția către adjuncții sintactici propoziționali, subiectul celui de –
al treilea capitol al Părții I și tema lucrării noastre. Întrebările la care am încercat să răsp undem în
acest capitol au vizat, în primul rând, felul în care acești constituenți apar în SSC, ca urmare a unei
operații de Adjoncționare , dar și formele de realizare, ca propoziții adverbiale sau relative, pentru ca,
în final, să prezentăm cele mai relev ante lucrări din bibliografie , astfel încât să putem stabili stadiul
actual al cercetării adjuncților, mai ales în lingvistica românească . Am constatat interesul scăzut al
cercetătorilor români pentru adjuncții situativi propoziționali, carență pe care ne propunem să o
rezolvăm , cel puțin parțial, prin intermediul prezentei cercetări aplicate pe material lingvistic din
româna vech e.
60
Partea a II-a. STRUCTURILE SINTACTICE COMPLEXE ÎN LIMBA
ROMÂNĂ VECHE – ANALIZA DE CORPUS
Capitolul 4 – Construcții cu jon ctive situative în limba română veche
4.1. Observații preliminare
În acest capitol ne propunem să examinăm trăsăturile morfosintactice și semantice ale
structurilor extrase din corpus, luând în discuție atât propozițiile situative conjuncționale, cât și pe
cele relative, clasificate potrivit taxonomiei prop use de Declerck (1997). Ulterior , ne vom opri asupra
constituenților propoziționali c are ocupă pozițiile de adjuncți și analiza se va concentra pe aspecte le
formale care marchează raportul de subordona re stabilit între cei doi constituenți ai structurii
complexe, adică pe elementele de relație (conectori) și pe relația sintactico -semantică a propozițiilor
temporale ș i spațiale cu centrul . Din punct de vedere semantic, ne interesează modul în care
trăsă turile semantice ale verbelor regente influențează distribuția propozițiilor subordonate, dar și
tiparele semantice pe care le putem stabili pentru limba română veche în funcție de conectorii
temporali și spațiali (tipologia lui Kortman 1997). Întreaga ana liză calitativă se va sprijini pe
numeroase date de natură cantitativă, pe statistici care să confirme veridicitatea și acuratețea faptelor
de limbă descrise.
În limba română veche, ca de altfel și în limba română contemporană (LRC), propozițiile
circumst anțiale sunt , de regulă , constituenți sintactici opționali – adjuncți , deși există și situații în
care dependența de centru a unor constituenți de tip circumstanțial este obligatorie. Prin urmare,
importanța în LRV a acestor constituenți propoziționali est e dată tocmai de capacitatea lor de a
surprinde multe dintre particularitățile perioadei. De aceea, ne vom concentra în continuare asupra
trăsăturilor specifice structurilor sintactice complexe (construite cu ajutorul conectorilor temporali și
spațiali) di n LRV, analizând atât construcțiile care nu mai sunt folosite în LRC, cât și pe acelea care
au apărut și s -au dezvoltat în perioada investigată. Aceasta înseamnă, de fapt, surprinderea structurilor
sintactice complexe primitive în dinamica lor (progresul ș i regresul înregistrate de acestea).
Ca și în cazul constituenților non -propoziționali, subordonatele propoziționale finite sau non –
finite erau utilizate în limba română veche pentru a exprima timpul, locul, modul, cauza sau alte
categorii semantice numi te, generic, circumstanțe . De fapt, adverbialele sunt interpretate, în general,
drept elemente care se introduc în enunț atunci când locutorul dorește să adauge informații despre
„circumstanțele unui eveniment sau situație (de comunicare), cum ar fi când s e petrece, cum se
petrece, sau unde se petrece ” (Sinclair et al. 1990: 281, apud Hasselgard 2010: 3).
61
Prin urmare, nu e de mirare că dintre subordonatele identificate în LRV, cele mai frecvente sunt
acelea care ocupă pozițiile sintactice de circumstanțiale temporale, spațiale sau modale, legându -se
de centrele lor prin intermediul elementelor relative (1), relativ -interogative (2) sau al
subordonatorilor (simpli (3) sau complecși (4)).
(1) Cându făcu Dumnezău ceriul și pământul , apoi făcu pre Adam, moșul nostru. (A.1620:
143/13r)
(2) … cugetul să -ș întreabe cum au grăit leagea . (CPr.1566 : 343)
(3) Adevăr sânt unii de stau cicea ce n -au a gusta de moarte până vor vedea împărățiia lu
Dumnezeu . (CT.1560 –1: 137r)
(4) Veniți să ne zidim noao cetate și turn u căruia vîrful va fi pâ nă în ceriu, și vom face noao
nume mai nainte decît ne vom răsipi pre fața a tot pămîntul . (BB.1688: 7)
Avem în vedere în lucrarea de față numai structurile sintactice cu subordonate situative
(temporale și spațiale, finite și non -finite)56, (5) și (6) ilustrând tipurile de SSC identificate în corpus.
Am marcat cu paranteze pătrate întreaga structură complexă construită cu ajutorul unui conector
temporal sau spațial și le -am etichetat ca SS -CT/SS -CS (temporale/spațiale); cu aldine cu rsive am
evidențiat conectorii, iar centrele verbale sau nominale ale structurilor matrice pe care le determină
propozițiile subordonate le -am subliniat; liniile punctate marchează corelativele prezente în multe
dintre textele investigate.
(5) a. [ SSCTSocoteaște glasul rugăciuniei meale cînd voiu striga cătră tine ]; audzi -mă,
Doamne! (CM.1567 : 236v)
b. [SSCTVeni -va ceasul , cînd adeveriții închinători închina -se-vor părintelui, duhului și
adevărului ]. (CC2.1581: 176/161)
c. Dar luați -l degrabă și [SSCT nu-l spânzurați până nu-ș va găsi el un pom ] care i -a plăcea.
(Bert. 1774: 231/56r)
(6) a. Și așea au priimit și Alexandru vodă, [SSCS pe unde va hi voia țărîi , pe acolo să margă ].
(CLM.1700 –50: 100/214)
b. Și era ageri ca vântu l și [SSCS în ce da cu segeat a tot lovie ]. (A.1620: 155/21v)
c. [ SSCS Că pasărea află -ș ei casă și turtureaoa √ eiș cuibu , io puse puii săi ]. (CP1.1577 :
162r)
4.2. Analiza de corpus – date cantitative
Analiza corpusului a condus la următoarele date cantitative (Diagrama 1): pentru pe rioada
1500 -1650 (LRV1), în texte totalizând 710.567 de cuvinte (1434 de pagini), am identificat 2701 de
56 Pentru adjuncții modali , v. Preda 2014 .
62
structuri sintactice complexe având conectori temporali (SSCCT) și 885 de structuri cu conectori
spațiali (SSCCS), în vreme ce, în textele din perioada 1650 -1780 (LRV2), dintr -un număr de 712.894
de cuvinte (1295 de pagini investigate), am extras 2806 de SSCCT și 886 de SSCCS.
Diagrama 1 – Distribuția structurilor sintactice complexe cu CT și CS în LRV
Diagrama 1 pune în evidență faptul că numărul SS C-CT este considerabil mai mare în textele
din ambele perioade investigate, iar SSC -CS au, în mod surprinzător, același număr de ocurențe în
corpusul extins pe care l -am utilizat. În încercarea de a găsi o explicație pentru creșterea numărului
de SSCT din LRV2, am făcut o cercetare pe un micro -corpus de texte laice57, urmărind raportul dintre
exprimarea circumstanței spațiale și temporale prin structura simplă vs. structura complexă. Din
păcate, rezultatul acestei cercetări (surprins de Diagrama 2) nu poate susține intuiția noastră, potrivit
căreia în LRV2 sintaxa devine mai complexă, iar realizările propoziționale sunt preferate de vorbitori
în detrimentul celor non -propoziționale. Deși se înregistrează o creștere a numărului de structuri
complexe în LRV2, a tât în cazul adjuncților temporali, cât și al celor spațiali, realitatea lingvistică
dovedește că diferențele dintre realizările non -propoziționale și cele propoziționale sunt
semnificative. Prin u rmare, putem afirma că sintaxa tinde să devină din ce în ce mai complexă, mai
ales că dispar multe dintre prepozițiile spațiale întâlnite în LRV1 (Stan 2013: 216), dar sunt utilizate,
în continuare, cu precădere, GN sau GAdv pentru adjuncții temporali și GPrep pentru adjuncții
spațiali.
57 Micro -corpusul folosit pentru această analiză cantitativă cuprinde texte laice din ambele perioade, însumând peste
30.000 de cuvinte , un număr îndeajuns de mare pentru a face observații pertinente asupra fenomenelor investigate. Ne
bazăm aici pe concepția lui Oostdijk (1988: 5), potrivit căreia „eșantioane de 20.000 de cuvinte sunt suficiente pentru a
investiga frecvența celor mai mult e dintre structurile sintactice ”.
2701
8852806
886
050010001500200025003000
SSCCT SSCCS
LRV1 LRV2
63
Diagrama 2 – Distribuția structurilor simple vs. complexe ale ad juncților situativi în textele laice din
LRV
Mergând mai departe, am încercat să vedem în ce măsură tipul de text (religios sau laic) are
relevanță pentru distribuția acestor structuri complexe și am comparat un numă r egal58 de pagini din
cele trei secole. Re zultatul, ilustrat de Diagrama 3 , a fost acela că în textele religioase, atât SSCCT,
cât și SSCCS au mult mai multe ocurențe decât în textele laice și că numărul cel mai mare aparține,
în ambele tipuri de texte, SS CCT.
Diagrama 3 – Comparație între textele religioase și cele laice din LRV privind distribuția și frecvența
SSCCT și a SSCCS.
4.3. Constituenți SSC cu jonctive situative din LRV
4.3.1. Criterii de clasificare
O observație importantă pe care trebuie să o facem în acest moment este aceea că se poate
realiza o clasificare a constituenților subordonați din SSC construite cu jonctive temporale și spațiale
58 În alcătuirea corpusului am ținut seama de distincția text religios vs. text laic; astfel, pentru că textele religioase sunt
mult m ai numeroase și mai extinse (ca număr de pagini ) față de cele laice ( cel puțin în prim a parte a perioadei investigate ),
pentru a evita eventuale distorsiuni datorate tipului de text în interpretarea datelor, cele două categorii sunt reprezentate
în mod egal în micro -corpus (același număr de cuvinte). 146120431582
242
145
956942 501736
0100200300400500600700
Adjuncți temporali LRV1 Adjuncți temporali LRV2 Adjuncți spațiali LRV1 Adjuncți spațiali LRV2
GPrep GN/GAdv Propoziții
050010001500
Texte laiceTexte
regioase747880210 333
SSCCT SSCCS
64
din LRV, având la bază criteriul relațiilor sintactice, semantice, dar și pragmatice pe care acești
constituenți le stabilesc cu termenul suport. Corpusul investigat ne -a oferit exemple dintre cele mai
diverse cu astfel de SSC și trebuie să le acordăm o atenție deosebită, mai ales că unele dintre aceste
construcții sunt specifice perioadei vechi a limbii ro mâne.
Discutăm, așadar , despre contexte cu propoziții subordonate obligatorii (așa-numitele
complemente circumstanțiale , în accepțiunea dată de GBLR 2010: 49559) (7) sau opționale (adjuncții)
(8a, b) pentru structurile matrice în care se „integrează” sau p entru nodurile la care se adjoncționează.
(7) A tre oară mână pre doi din boiari, [SSCS unul să între unde -i Ioan ], altul să stea afară să
vadză să scape cu răspuns. ( DVS.1682 –6: 30v)
(8) a. Că cela ce să va tăgădui de mene și de cuventele meale într-acest rod păcătos și
curvariu, și [ SSCT fiiul omenesc să va tăgădui dinsu, când va veni întru slava părintelui
său, cu îngerii săi ].“ (Caz.V.1643: 43)
b. „[SSCS Spre măguri suflete să ne rădicăm , dincătroo vine ție agiutoriu ]”. (ȘT.1644:
312)
Între aceste d ouă tipuri de constituenți subordonați apare în corpusul nostru un al treilea tip
(9a,b), foarte interesant, care nu poate fi considerat complement, întrucât obligativitatea lui nu este
de natură sintactică, dar nici opțional, întrucât absența lui din cont ext împiedică înțelegerea corectă a
mesajului transmis și încalcă, din punct de vedere pragmatic, maxima cantității propusă de Grice
(1975)60.
(9) a. Județul de Maramurăș, de la Husr, biruru 442 și [ SSCT iaste acum de al patrul anu de
când n-au dat căpita nul seama ], mai scăzut -au au mai adaos -au. (DÎ 1599: XIX)
b. Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suiră și -[SSCS l lăsară cu funi, cu patul, unde ședea
Hristos ]. (CC2.1581: 55/59)
Există numeroși cercetători (printre care Dinsmore 1981, Ernst 1984, Iwata 1999 ) care vorbesc
în astfel de situații despre existența unor verbe care nu transmit o informație suficientă/completă,
motiv pentru care completarea adusă de un adverbial este crucială pentru înțelegerea comunicării
respective ( Biber et al. 1999 : 766). Aceeaș i idee este subliniată și de Hasselgard 1996 (preluând
clasificarea lui Enkvist 1976), care tratează chiar adverbialele temporale și spațiale prin prisma
relațiilor sintactico -semantice pe care le stabilesc cu verbele -centre. Se discută, astfel, despre
adverbiale de tip valență (engl. valency adverbials ) și adverbiale de tip cadru (engl. adverbials of
59 În lucrarea citată se face o distincț ie între accepțiunea folosită în gramatica tradițională a sintagmei „complemente
circumstanțiale”, în care erau incluse toate circumstanțialele, și această accepțiune modernă, care o limitează la situațiile
în care verbul „își atrage un circumstanțial obli gatoriu” (GBLR 2010: 495) .
60 Maxima cantității propusă de Grice în 1975 a fost, ulterior, transformată de Horn (1984) în principul R ( R-principle ) și
impunea ca locut orul să trans mită în mesajul său atât cât este necesar: „Make your contribution necessary; say no more
than you must ” (apud Goldberg & Ackerman 2001: 804).
65
setting ), primele dintre acestea constituind o „parte a descrierii semantice a verbului ”, iar celelalte
fiind adverbialele situative care nu descriu „trăsătur i esențiale ale verbului ” sau „implicate, în mod
necesar ”, de sema ntica verbului respectiv (Enkvist 1976: 54 -55, apud Hasselgard 1996: 35 -36).
În ce ne privește, vom numi acest constituent obligatoriu din punct de vedere semantico –
pragmatic pseudo -compleme nt situativ , dat fiind faptul că cercetarea noastră acoperă numai SSC cu
jonctive de acest tip. Am optat pentru sintagma de pseudo -complement în detrimentul celei de pseudo –
adjunct , tocmai pentru că acest constituent nu reprezintă o simplă alăturare/adăuga re a unei
informații suplimentare (v. etimologia termenului adjunct din secțiunea 1. 3.1., supra ), ci o
completare a verbului, chiar dacă aceasta nu este una sintactică, ci semantico -pragmatică.
Pentru a înțelege și mai bine acest tip de constituent, face m o paranteză și aducem în discuție o
lucrare importantă pentru semantica jonctivelor, editată de Dixon & Aikhenvald în 2009, The
Semantics of Clause Linking (A Cross -linguistic Typology) , în care se identifică, pe criterii semantice,
doi constituenți ai u nei structuri complexe: constituentul Focal (prescurtat CF) (engl. Focal clause )
și constituentul Suport (CS) (engl. Supporting clause ) (Dixon & Aikhenv ald 2009: 2). Primul se
referă la activitatea sau starea centrală a structurii, în vreme ce propoziția S uport, care poate primi
un marcator specific prin intermediul căruia se face conexiunea, stabilește coordonatele spațio –
temporale sau impune o anumită condiție pentru propoziția Focală (Dixon & Aikhenvald 2009: 3).
La nivel sintactic, celor doi constituenț i le corespund următoarele tipuri de propoziții ale unei SSC:
propoziția matrice/principală este constituentul Focal de la nivel semantic, iar subordonata este
constituentul Suport. Din punct de vedere semantico -pragmatic, ambii constituenți sunt obligator ii
într-o astfel de structură complexă, chiar dacă la nivel sintactic propoziția Suport poate fi, de cele mai
multe ori omisă. D e exemplu, într -o SSCT de tipul
[SSCT După ce [CS Ion a studiat limba germană mai mulți ani ], [CF o poate vorbi foarte
bine]]. (adaptat după exemplu l (10) de la Dixon & Aikhenvald 2009: 4),
CF este structura matrice, regentă pentru CS, elementul de relație fiind marcatorul suport după ce .
În cazul SSC cu constituenți pe care i -am numit pseudo -complemente situația se inversează,
constituentul focal al structurii complexe fiind chiar subordonata, care poate fi interpretată drept un
adverbial de tip valență :
(10) [SSCT [CS Era domnul acesta neînsurat] cînd [CF au luat domniia ]]. (ICB.~1750 : 321)
În exemplul ( 10), informația esențială /focală , introdusă prin marcatorul focal când , o constituie
preluarea domniei, în timp ce informația oferită de structura sintactică matrice, anume faptul că
persoana care a preluat domnia era neînsurată, este numai suplimentară și este adusă de constituen tul
suport .
66
4.3.2. Teste pentru determinarea statutului sintactico -semantic de complement, pseudo –
complement sau adjunct
Întorcându -ne la cele trei tipuri de constituenți sintactico -semantici propuși pentru SSC
situative, propunem identificarea unor tes te pe baza cărora să stabilim valoarea de complement,
pseudo -complement sau de adjunct situativ a acestora. Dat fiind faptul că nu există un singur test
suficient pentru a face o delimitare clară și corectă, ne -am oprit la trei teste pe care le considerăm cele
mai elocvente și pe care le vom utiliza și în clasificările noastre ulterioare.
(i) Testul suprimării , potrivit căruia un constituent argumental, aflat în grila de subcategorizare a
unui predicat sintactic și logico -semantic (centru), nu poate fi sup rimat fără afectarea gramaticalității
enunțului. De fapt, „obligativitatea unui constituent este un test tradițional ”, însă necontestat de
gramaticile moderne, de identificare a argumentelor unui centru (Peredy 2009: 225). Mai mult, dacă
ne gândim că , din punct de vedere pragmatic, concepția fundamentală este aceea că „orice enunțare
trebuie să fie informativă ” (Goldberg & Ackerman 2001: 804), înțelegem de ce în multe dintre
contextele întâ lnite în corpusul nostru există o strâ nsă relație între un verb și u n pseudo -complement
(v. și interpretarea oferită de Quirk et al. 1985: 505, privind obligatory predication adjuncts ). După
cum afirmam anterior, pseudo -complementul situativ este un constituent a cărui suprimare duce la o
întrerupere bruscă a mesajului și la o încălcare a maximei cantității. Iată cum se prezintă cele trei
tipuri de constituenți în situația aplicării acestui test.
(11) A tre oară mână pre doi din boiari, [SSCS unul să între unde -i Ioan ], altul să stea afară să
vadză să scape cu răspuns. ( DVS.1682 –6: 30v)
* A tre oară mână pre doi din boiari, [unul să între _________ ], altul să stea afară să vadză
să scape cu răspuns. (complement, constituent nesuprimabil)61
(12) a. Că cela ce să va tăgădui de mene și de cuventele meale într-acest rod păcăto s și
curvariu, și [ SSCT fiiul omenesc să va tăgădui dinsu, când va veni întru slava părintelui
său, cu îngerii săi ].“ (CazV.1643: 43)
a’. Că cela ce să va tăgădui de mene și de cuventele meale într-acest rod păcătos și
curvariu, și [fiiul omenesc să va tă gădui dinsu ________].“ (adjunct, constituent
suprimabil)
b. „[SSCS Spre măguri suflete să ne rădicăm , dincătroo vine ție agiutoriu ]”. (ȘT.1644: 312)
b’. „[Spre măguri suflete să ne rădică m ______ ]”. (adjunct, constituent suprimabil)
(13) a. Județul de Mar amurăș, de la Husr, biruru 442 și [ SSCT iaste acum de al patrul anu de
când n-au dat căpitanul seama ], mai scăzut -au au mai adaos -au. (DÎ 1599: XIX)
61 Trebuie să precizăm faptul că notația * nu marchează, în această situație, un enunț agramatical (complemenetul spațial
recuperându -se din context), ci unul în care constituentul este nesup rimabil.
67
a’. *Județul de Maramur ăș, de la Husr, biruru 442 și [ iaste acum de al patrul anu
_________], mai scăzut -au au mai adaos -au. (pseudo -complement, constituent
nesuprimabil)
b. Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suiră și [SSCS -l lăsară cu funi, cu patul, unde ședea
Hristos ]. (CC2.1581: 55/59)
b’. * Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suiră și [-l lăsară cu funi, c u patul, ________ ].
(pseudo -complement, constituent nesuprimabil)
(ii) Testul schimbării topicii , potrivit căruia nu este permisă poziționarea anumitor complemente
înaintea centrelor lor. Discutăm aici despre un tip de complement pe care nu l -am amintit pâ nă acum
în această clasificare, anume despre complementul unui nume (realizat printr -o propoziție relativă
restrictivă , cu antecedent).
(14) a. Și [SSCT semnă un numărătoriu de stéle ceasul cînd va muri ] și fu așa. (MC. 1620:
128/40v) (propoziție relativă în poziția de complement al numelui)
b. * Și [SSCT semnă un numărătoriu de stéle cînd va muri ceasul ] și fu așa.
(15) a. [SSCS Iată locul unde l-au fost pus pre dânsul ], ce păsați și spuneți ucenicilor lui și lui
Petru că vă sârguiaște pre voi înainte în Galileia. (CÎ.1678: 25r) (propoziție relativă în
poziția de complement al numelui)
b. * [ SSCS Iată unde l-au fost pus pre dânsul locul ], ce păsați și spuneți ucenicilor lui și lui
Petru că vă sârguiaște pre voi înainte în Galileia.
(16) a. [ SSCT Când fu a șaptea zi , căzură zâdurile Ierehonului] și să svărmi toată cetatea.
(PI.~1650 : 204/254v) (propoziție relativă în poziția de adjunct temporal)
b. [ SSCT Căzură zâdurile Ierehonului când fu a șaptea zi ] și să svărmi toată cetatea.
(17) a. Și [SSCS unde stau eu , alții nu pot să stea ], fără decât eu. (Bert. 1774: 186/21v)
(propoziție relativă în poziția de adjunct spațial)
b. Și [SSCS alții nu pot să stea unde stau eu ], fără decât eu.
Utilizarea acestui test pentru SSC în care apar pseudo -complemente reliefea ză faptul că schimbarea
de poziție a constituenților este posibilă și acceptată de vorbitori, dar efectele produse de topicalizarea
(termen folosit aici cu sensul de plasare în poziție inițială ) adverbialelor de tip valență sunt de natură
stilistică ( Hasse lgard 1996: 36) .
(18) a. Județul de Maramurăș, de la Husr, biruru 442 și [ SSCT iaste acum de al patrul anu de
când n-au dat căpitanul seama ], mai scăzut -au au mai adaos -au. (DÎ 1599: XIX)
(pseudo -complement)
a’. Județul de Maramurăș, de la Husr, biruru 4 42 și [ SSCT de când n-au dat căpitanul seama
iaste acum de al patrul anu], mai scăzut -au au mai adaos -au.
68
b. Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suiră și [SSCS -l lăsară cu funi, cu patul, unde ședea
Hristos ]. (CC2.1581: 55/59) (pseudo -complement)
b’. Că fi ind el bolnav, el răbdă de -l suiră și [SSCS unde ședea Hristos , îl lăsară cu funi, cu
patul ]. (CC2.1581: 55/59)
(iii) Cel de -al treilea test este cel al coordonării cu un alt constituent introdus printr -un alt adverb
relativ ( unde , cum, când ), test pe care îl trec, în general, adjuncții, dar la care nu se supun
complementele și nici pseudo -complementele.
(19) a. Iară [SSCT Toma (…) nu era cu nușii cînd vine Isus ]. (CC2.1581: 141/130) (adjunct
temporal)
b. Iară [SSC Toma (…) nu era cu nușii cînd vine Is us și unde veni Iisus ].
(20) a. [ SSCS Iată locul unde l-au fost pus pre dânsul ], ce păsați și spuneți ucenicilor lui și lui
Petru că vă sârguiaște pre voi înainte în Galileia. (CÎ.1678: 25r) (complement)
b. [ SSCS Iată locul unde l-au fost pus pre dânsul * și când/cum l-au fost pus ], ce păsați și
spuneți ucenicilor lui și lui Petru că vă sârguiaște pre voi înainte în Galileia.
(21) a. Și să mă iertați, căce n -am putut trimete carte la voi până acmu, că [SSCT sâmt 5 ani de
când am ieșit din lume mirului ] și am întrat la pustie. (A.1620: 162/27r) (pseudo –
complement situativ)
b. Și să mă iertați, căce n -am putut trimete carte la voi până acmu, că [SSC sâmt 5 ani de
când am ieșit din lume mirului și *de unde am ieșit/* cum am ieșit ].
4.3.3. Configurații sintac tice specifice LRV
Astfel, după cum anticipam la începutul acestei discuții, în urma aplicării celor trei teste, am
identificat în corpusul nostru structuri sintactice în care există:
(i) complemente , adică subordonate obligatorii din punct de vedere sintacti c. Aici pot fi incluse,
în primul rând, complementele circumstanțiale/situative, cerute de un centru verbal din sfera
semantică a spațialității, de tipul: a ieși, a intra, a sălășlui, a locui, a sosi, care sunt asociate, din punct
de vedere semantic, cu r oluri tematice de Locativ, Sursă sau Țintă (GBLR 2010: 495). Tot aici trebuie
incluse și complementele numelor, interogativele indirecte și relative libere care ocupă poziții
argumentale.
Configurațiile sintactice ale SSC în care pot apărea astfel de compl emente în LRV sunt:
A. verb + conector + complement circumstanțial (22)
(22) Și cu frică mare trecum de acel iazer de osândă și [SSCS de-acolo în câteva dzâle sosâm
unde era 2 munți nalți ]. (DVS.1682 –6: 79v)
69
În această configurație ar putea fi integrate și exemplele foarte interesante de sub ( 23), în care
conectorul specific spațialelor, unde , apare cu valoarea lui că, având o valoare apropiată ce cea a
complementizatorilor62 (a se vedea distincția complementizator – subordonator din Secțiunea 2. 2.):
(23) a. A treia învățătură Învață pre noi, creștinii, Hristos aicea și [ SSC ne dă sfeat unde nu putem fi
fără grija vieției, mîncăriei și altor ticale ], cum de ce trebuiaște noao a cîștiga. ( CC1.1567 : 60v)
b. Și așa aflîndu -ș calea deșchisă pin tîrgu, prin Piatră , au trecut pre lîngă mănăstirea Bistrița și să
lăsă, ca să poată ceva odihni, deasupra mănăstirii în munte, [SSC văzu unde ca un roiu de petitinderile
încunjurară mănăstirea ], ca să -l poată prinde. ( ULM.~1725 : 74/144)
B. verb/nume + (prepoziție ) + relativiza tor + propoziție relativă (complement al numelui (24),
interogative indirecte (25) sau relative libere în poziții argumentale (26))
(24) Ce [ SSCT vine ceasul (…) când adeveriții închinătorii închina -se-vor părintelui cu duhul
și cu adevăr ]. (CT.1560 –1: 189r)
(25) Iar inelul ce -l purta împăratul în deage t au ieși t din deage t când o trăgea pe fămeaie și
[SSCT nici fămeaia n-au știu t când au căzut inelul împăratului din deaget pre divan ].
(Sind. 1703: 254/83v)
(26) Deci domnul, [SSCS pînă a să dovedi unde să află ], au scris la pașii după margine, și la
Poartă. ( PIst.~1780 : 528)
(ii) pseudo -complemente situative , adică acei constituenții situativi care sunt obligatorii din punct
de vedere semantico -pragmatic , dar opționali din punct de vedere sintactic . Chia r dacă aceștia nu
pot fi incluși în grilele de subcategorizare ale verbelor regente, informația pe care o conțin este una
esențială pentru mesajul transmis de vorbitor sau de scriitor. Centrele verbale care necesită astfel de
compliniri semantice constitui e o clasă de verbe limitată lexical:
– pentru pseudo -complementele temporale cele mai multe exemple sunt cu verbul a fi (situație în care
apar frecvent modificatori numerici ( 27) sau cuantificatori ( 28)), dar apar și alte verbe din sfera
semantică a tempor alității, precum: a îndelunga, a se întâmpla, a înceta (29).
(27) „Pare -m că [ SSCT sânt 40 de ani de când petrec în măgura aceasta ]. (PI.~1650 : 126/22v)
(28) [SSCT Multă vreamea easte de când înveți tu ] să grăiești rău de mine. ( FD.1592 –604: 592v)
(29) Ș-[SSCT aceasta încă se-au întâmplat cându am fost în Țeara Rumânească ]: el au cerșut
de la împăratul turcescu frățini -său domniia mea și i -au fost gândul cum mă va piiarde.
(DÎ 1600 : XLIV )
– pentru pseudo -complementele spațiale, verbele regente sunt mai diversificate formal, deși toate fac
parte din sfera semantică a spațialității – a scoate (30), a se sui, a se întoarce, a veni, a afla – și nu
mai apare, decât foarte rar, verbul a fi, cu valoarea existențială ( 31).
62 Vom reveni asupra acestor exemple în capitolul dedicat spațialelor, unde vom încerca să găsim și o explicație privind
utilizarea jonctivului cu astfel de valori specifice LRV.
70
(30) Și am vinit pre apă într -un anu, și [SSCS ni-au sco s Dumnezău unde ați văzut curțile lor ].
(A.1620: 134/6v)
(31) Nime nu vădzu fratele său, nice legănă pre sine den acela locîn carele era: [SSCS iuo iară
lăcuiia feciorii lu Israil era lumina ]. (PO.1582: 212)
Subliniem încă o dată ideea c ă, deși din punct de vedere semantico -pragmatic aceste
subordonate funcționează ca argumente, din punct de vedere sintactic nu pot fi considerate drept
complemente ale centrelor verbale, care au deja satisfacute toate valențele din grilele lor de
subcatego rizare. Cu toate acestea, existența unor astfel de constituenți reprezintă un fapt de limbă
care nu poate fi ignorat, oricât de grea ar fi încercarea de descriere sau de poziționare sintactică a
acestora. De altfel, nu vorbim aici despre un fenomen propriu numai limbii române, numeroși
cercetători demonstrând existența acestuia și în cazul altor limbi63. De pildă, pentru limba engleză,
Quirk et al . (1985) oferă numeroase exemple în care adverbialele obligatorii apar în poziția de
complemente ale verbului a fi (în structuri de tipul SVA), dar și ale altor verbe, fiind „asemănătoare
subiectelor sau obiectelor directe ”, tocmai datorită completărilor pe care le aduc verbelor respective
(Quirk et al. 1985: 1074)64.
Haina ta este unde ai lăsat -o.
Cina va fi când toată lumea va ajunge . (apud Quirk et al. 1985: 1074)
Am găsit cartea unde ai spus că va fi. ( apud Quirk et al. 1985: 1075)
Configurațiile sintactice în care apar pseudo -complementele din LRV sunt:
A. verb + conector + pseudo -complement (32)
(32) [SSCT mai apo i au mai îndelungat pacea pănă s-au umplut anul .] (ULM.~1725: 141/72)
B. verb + (prepoziție ) + relativizator + propoziție relativă (pseudo -complement) (33, 34)
(33) a. Iară [ SSCT când vă postiți , nu fireți ca fățarnicii întristându -se], că-ș smolesc feațe le sale
ca să se arate oamenilor postindu -se. (Ev.1642: 113)
b. Sărutătură nu -mi dedeși, [ SSCT aceasta de când am întrat nu încetă sărutându -mi
picioarele]. ( CT.1560 –1: 131r)
(34) a. [SSCS După aceaea să sui iar de unde era venit ]. (VN.1630 –50: 194)
b. [SSCS Întoarce -te acmu bine de unde ai eșit rău ]. (CazV.1643: 19v)
c. [SSCS Unde voi eu mearge , voi nu veți putea veni]. (CT.1560 –1: 202r)
63 Pentru adjuncții obligatorii din construcțiile existențiale utiliz ate în limba maghiară se poate vedea Peredy 2009.
Cercet ătoarea susține însă că acești constituen ți au, din punct de vedere gramatical , statut de adjunc ți, chiar dacă nu neag ă
obligativitatea acestora din punct de vedere semantico -pragmatic .
64 Pentru compl etare, oferim și citatele din limba engleză: ”Obligatory adjunct clauses may provide complementation for
the verb BE in the SVA type” și ”Obligatory adjunct clauses resemble direct objects and s ubject complements in providing
complementation to the verb” ( Quirk et al. 1985: 1074).
71
(iii) adjuncți situativi , care sunt opționali și din punct de vedere sintactic , și semantic sau
pragmatic . Aceștia constitui e, de fapt, obiectul cercetării noastre, deși vom avea în vedere și celelalte
două tipuri de constituenți, pentru analizele comparative (calitative sau cantitative). Configurațiile
sintactice specifice LRV sunt:
A. verb + subordonator + adjunct situativ (35)
(35) Deadevăr grăiesc ție că în aceasta noapte, [ SSCT ainte pînă cîntătoriul nu va fi cîntat de
trei ori , te veri lepăda de mine]. (CC1.1567 : 205r)
B. verb + (prepoziție ) + relativizator + propoziție relativă (adjunct) (36)
(36) a. Se ne tocmnim bi nișor ca și cei mai de demult de noi, că [ SSCT acei munți suntu dați
sfinteei mănăstiri de cându se-au descălecat Țara Mulduoei ] (DÎ 1592: LXXXII)
b. Domnul nu chemară; [SSCS aciia înfricoșară -se în frică, io nu era frică ], că Domnul în
ruda derepților. ( CP1.1577 : 19v)
În concluzie, putem susține că există o anumită gradare a dependenței manifestate de către
subordonatele cu jonctive temporale și spațiale față de structurile matrice în care se integrează, în
funcție de care se pot distige trei tipuri de con stituenți – complemente, pseudo -complemente și
adjuncți – toate fiind foarte bine reprezentate în textele din LRV (v. diagrama X). În ce privește
poziționarea sintactică a acestor constituenți, trebuie să admitem că aceasta este cu atât mai dificilă
pentru textele din perioada investigată cu cât limba veche este greu de înțeles și apar frecvent enunțuri
confuze (atât sintactic, cât și semantic).
72
Capitolul 5 – Structurile sintactice complexe cu jonctive temporale din LRV
5.1. Definirea domeniului temporal
Dom eniul temporal prezintă numeroase similitudini cu cel spațial, motiv pentru care este
aproape imposibil să le studiem independent. Mai mult, ambele au fost integrate în conceptul de
localizare , discutându -se în bibliografia de specialitate despre localizar e temporală și localizare
spațială (engl. temporal location și spatial location – cf. CGEL 2002: 694 ș.u.). Principala diferență
dintre cele două domenii constă în faptul că timpul este exprimat într -un enunț nu numai prin
constituenți specifici, ci și pri n categoria gramaticală a timpului verbal, categorie ce surprinde
momentul desfășurării evenimentului respectiv și care îl raportează la momentul situației de
comunicare. În funcție de această componentă verbală, câmpul semantic al temporalității65 poate fi
„segmentat în trei zone: prezent („acum”), trecut („până acum”) și viitor („de acum încolo”) ”.
∞ ← –-trecut –-} {–-prezent (t 0)–-}{––viitor ––→ ∞ ( GALR I 2008: 394).
Se pare că această reprezentare a timpului gramatical continuă ideea filozofic ă a lui Aristotel,
potrivit căruia timpul poate fi simbolizat printr -o linie infinită, pe care se marchează, în centru, un
punct: prezentul. Ulterior, teoria psihomecanică a lui G. Guillaume, produce o schimbare în planul
reprezentării temporalității lingv istice, în sensul că dezvoltă ideea unui „panorism“ al timpului verbal:
prezentul este conceput ca o durată și nu ca un element punctual (cf. DSL 2005). Spre deosebire de
domeniul spațial, care trebuie privit tridimensional , domeniul temporal este uni-dime nsional și
nelimitat/infinit în ambele sensuri descrise de axă (cf. Haspelmath 1997: 23). În ce ne privește, nefiind
direct interesați de astfel de aspecte ce țin de reprezentarea temporalității, ne vom concentra asupra
acelor elemente lingvistice care era u folosite în procesul comunicării din LRV cu scopul de a marca
ideea de temporalitate.
Spre deosebire de constituenții temporali non -propoziționali, „care numesc un moment
specific” (engl. name a particular time ) (1 a.), realizările propoziționale sunt ut ilizate pentru a
„clarifica aceste momente specifice în raport cu alte momente sau activități” ( Biber et al. 1999: 822
) (1 b.). Altfel spus, subordonatele temporale fixează în mod indirect cadrul referențial, în sensul că
trebuie mai întâi localizat și po ziționat evenimentul acestei subordonate pe axa temporalității. Pe baza
acestei localizări, dar și a semanticii conectorului și a altor informații oferite de adjunctul temporal
(cum ar fi timpul verbului), putem stabili timpul de referință, cadrul în care se desfășoară evenimentul
propoziției matrice (Declerck 1997: 58). Astfel, într-un exemplu precum cel de mai jos (1 a.),
evenimentul descris de verb este localizat temporal într -un an calendaristic, în timp ce în ( 1 b.) acesta
65 Potrivit DSL (2005) , temporalitate este un „termen recent utilizat în lingvistica românească (C. Săteanu) pentru a
denumi capacitatea limbii de a exprima în planul conținutului timpul lingvis tic”.
73
este încadrat într -un an prin intermediul informației oferite de verbul și de conectorul propoziției
subordonate.
(1) a. Bunica ne -a părăsit în 1990 .
b. Bunica ne -a părăsit când aveam 7 ani .
5.2. Clasa de substituție a adjuncților temporali din LRV
Din punct de vedere formal, adjuncții t emporali se realizea ză în LRV ca: grup adverbial (2 ) –
realizarea prototipică –, grup prepoziționa l (3 a. și b.), structură ve rbală non -finită cu infinitiv (4 a. și
b.) sau gerunziu (5), propoziție relativă ( 6) sau propoziție conjuncțională adverbială (cir cumstanțială)
(7):
(2) la anul iară purcése la Arbănași (MC .1620: 155r)
(3) a. Ați postit până al noaole ceas . (MI.~1630 : 187r)
b. Te veri întoarce în trupul tău la dzua de înviere . (CS 14r) (apud Stan 2013: 220)
(4) a. Adu -m vînat și -m fă de mîncat, pentru ca mîncînd să te blagoslovesc înaintea Domnului
mai înainte decît a muri eu. (BB.1688: 19)
b. Aceastea feace Aron cu meșterșu g, ca doară vo r cruța oamenii argintul și aurul, și să
postească până a venirea Moisi . (PI.~1650 : 173/155v)
(5) Acel amăgit oriu zise încă fiind viu. (BB.1688: 773)
(6) Muiare, creade -mă că va veni ceasul cînd nece în codrul acesta, nece în Ierusalim
închina -se-vor Părintelui . (CC1.1567 : 21v)
(7) Până apune soarele , trecînd puțînea vreme, toa că în toaca cea mare. (DDL.1679 : 283/65)
Infinitivul scurt a fost pentru prima dată atestat într -o structură temporală la începutul secolului al
XVII -lea (Diaconescu 1977: 193, 199) , în construcții de tipul: [până a (nu) + infinitiv], [(mai)
(î)nainte de a + infinitiv], [mai nainte până a (nu) + infinitiv], fiind înlocuit în textele ulterioare
cu subjonc tivul (conjunctivul) (v. Frâncu 1969: 72 –114; Diaconescu 1977: 199 –200; Todi 2001: 86).
Propoziția temp orală relativă, cu antecedent (8) sau liberă ( 9), are diverse tipare în LRV și una d intre
trăsăturile specifice o constituie diversitatea conectorilor sintactici cvasi -sinonimi (Stan 2013: 221),
aspect pe care încercăm să îl ilustrăm și în secțiunile următoare ale acestei lucrări.
(8) Și în vreamea cînd îmbla Iisus Hristos în lume farise ii și episcopii mai mari era popilor,
era vrăjmași dereptăției. ( CC1.1567 : 54r)
(9) Să te dereptezi întru […] cuvintele tale și să biruiești când veri judeca . (CPr.1566 : 228)
În ce privește inventarul lexical al realizărilor adverbiale, textele arată că o serie de adverbe temporale
sau grupări adverbiale apar în secolul al XVI -lea și la începutul secolului al XVII -lea și apoi dispar
sau își reduc numărul de ocurențe: amânat „târziu” ( CV.1563 –83: 43v), aorea „uneori, câteodată”
74
(CC2.1581: 56, 82), apestit „târziu” ( CC2.1581: 544), (de) estimpu „(de) acum” (DÎ 1588: LXXII)
(v. și Stan 2013: 219).
5.3. Observații cantitative
Analiza de corpus a permis extragerea a 5507 structuri sintactice complexe cu conectori
temporali, fiind incluse atât propozițiile conjun cționale, cât și realizările relative. Dintre acestea, 2701
aparțin textelor din prima perioadă investigată, în timp ce 2806 au fost identificate în LRV2. Trebuie
precizat însă faptul că în contextele cu aceste SSC există și subordonate temporale coordonat e, dar
eliptice de conector subordonator (1 0), motiv pentru care nu au fost incluse în rândul celor 5507.
(10) a. Și muri și la oamenii săi se adună, cînd amu ară fi bătrîn și √ cu viața sa elu se ară fi
săturînd , și feciorii lui Isauși Iacov îngrupară -l. (PO.1582: 122)
b. Iară alt norod eu l -am prădat și dentru ei să iau voao am prorocit, când era întru voi
adevărat și √ avea nevoie nu era nemunuia cu greu . (CPr.1566 : 377)
Constituenții temporali sunt utilizați cu scopul de a descrie momentul de început, durata sau
momentul final al situațiilor de comunicare, dar, în egală măsură, pot fi folosiți și pentru prezentarea
unui eveniment prin raportare la un altul ( adjuncții temporali de relație66, cf. Quirk et al. 1985: 550).
În funcție de prezența sau absența unor elemente de negație (uneori chiar integrate în structura
conectorului), am identificat atât propoziții temporale negative (11), cât și pozitive (1 2). Acest aspect
este unul deosebit de important având în vedere faptul că elementul de negație poate afe cta
interpretarea semantică a temporalei sau aspectul general al acesteia (cf. Edgren 1971: 182).
(11) Ca bureatele, cum nu va să lasă apă până nu -l strângi cu mâna , așijdere și scumpul, până
nu-i iai cu sila. (FD.1592 –604: 511r)
(12) Doi oamnei sântu c e niceodată nu văd bine până mor: nebunul și scumpul. ( FD.1592 –
604: 510r)
5.4. Analiza sintactică
Cât privește poziția sintactică pe care o poate ocupa un constituent propozițional cu jonctiv
temporal în SSC din LRV, datele oferite de corpus au arătat că sunt atât complemente, cât și pseudo –
complemente și adjuncți, iar distribuția acestora în funcție de tipul de text este semnificativă67.
66 Quirk et al. (1985: 550): Time relationship adjuncts sunt cei care exprimă o legătură între două poziții temporale ale
unei situații de comunicare.
67 Trebuie precizat că din toate statisticile au fost excluse SSC cu conectorul dacă, motivele fiind prezentate în secțiunea
5.5.1 .
75
Fig. 10
Conform clasi ficării realizate în Secțiunea 4.3 a acestei părți, în categoria complementelor am
introdus interogativele indirecte ( 13), relativele cu antecedent (14 ) și relativele libere ca re ocupă
poziții argumentale (15 ). Tot aici am adăugat și pseudo -complementele, deși în analizele noastre
ulterioare le vom apropia mai mult de adjuncți decât de complement e. Pentru poziția de adjunct avem
celelalte propoziții circumstanț iale (16 ), dar și relativele liber e în poziții non -argumentale (17 ).
(13) În vreamea aceaea întrebat fu Isus de farisei când va veni împărățiia lu Dumnezeu .
(CT.1560 –1: 159v)
(14) Și aco lo răpăosă și fu astrucat în peștera lui Chenezeu, ce era giudeț a un neam atunce, în
dzâlele când n-avea împărat . (DVS.1682 –6: 23v)
(15) a. Nesocotința easte răutatea socotințeei, cum zice și Damaschin, easte când va omul să
îmble pre toate voile câte -i vin de la inemă. ( FD.1592 –604: 593v)
b. Cum scrie la létopisețu sîrbescu c -au fostu de 9 ani, cîndu s-au așezat la domnie .
(ULM.~1725: 133/65)
(16) Veniți cătră mine, blagosloviții feții luminei, priimiți cununi de cinste, carele am gătit
voao mainte de ce au fost lumea ! (Ev.1642: 79)
(17) Ce amu scăpat de la Belgrad când -au bătut Mihaiu vodă războiu cu ung[u]rii . (DÎ 1600:
CXIV) LRVLRV1TEXTE LAICE adjuncți
224 -18 %
complemente/
pseudo -complemene
34 -16 %
TEXTE RELIGIOASEadjuncți
328 -27 %
complemente/
pseudo -complemene
87 -42%
LRV2TEXTE LAICE adjuncți
323 -27 %
complemente/
pseudo -complemene
42 -20 %
TEXTE RELIGIOASEadjuncți
328 -27 %
complemente/
pseudo -complemene
44 -20%
76
5.4.1. Configurații sintactice ale propozițiilor introduse prin când – tipologia lui
Declerck (1997)
Dintre taxonomiile propu se pentru relativele temporale introduse prin când (Geis (1970),
Edgren (1971), Grimshaw (1977 /1985 ), Sandström (1993), Vikner (2004), Hasselgard (2010),
Haegeman (2012) ), o vom reține pe cea mai complexă, aparținâ nd lui Declerck (1997) , pe care o vom
adap ta la LRV și o vom extinde, în măsura în care va fi posibil, și la constituenții spațiali introduși
prin unde (Secțiunea 6.4.1. ). Declerck (1997) face o descriere amănunțită a structurilor sintactice
complexe68 construite cu relativul când , structuri care p rezintă localizarea temporală a unei „situații”
și care sunt alcătuite dintr -o propoziție matrice (engl. ”head clause” ) și o propoziție -când (engl.
”when -clause” ). Autorul consideră că timpurile verbale ale ce lor doi constituenți nu sunt suficiente
pentru a surprinde în mod direct relațiile temporale ce se stabilesc între cele două „situații” și că
legătura se poate realiza în mod indirect, prin intermediul conectorului când (a „common frame” )
(Declerck 1997: 2) . Astfel, bazându -se pe trăsăturile sintactice , semantice și funcționale ale
propozițiilor introduse prin conectorul când , cercetătorul descrie următoarele „configurații
temporale” (engl. ”temporal configurations”):
1. Propoziții -când folosite ca interogative directe (independente)
2. Propoziții -când folosi te ca interogative indirecte (dependente)
3. Propoziții -când folosite ca relative care modifică un grup nominal temporal
4. Propoziții – când ca relative nonrestrictive, fără antecedent (lexicalizat)
5. Propoziții -când ca relative nominale libere
6. Propoziții -când ca circumstanțiale temporale
7. Propoziții -când narative
8. Propoziții -când atemporale
Toate aceste configurații sintactice descrise de Declerck au fost căutate și identificate în textele din
LRV; datele extrase pun în lumină diversitatea lor sintactică și semanti că.
5.4.1.1. Propoziții -când folosite ca interogative directe (independente)
Acest tip de propoziție temporală – care nu face, în sine, obiectul cercetării noastre – este bine
reprezentat în ambele perioade investigate, fiind inclus de lucrările de specialitate ( Gheorghe 2016 :
580) în categoria „interogativelor parțiale” (alături de alte propoziții interogative introduse prin
pronume, adjective sau adverbe interogative). Am introdus, pentru exemplificare, un context din
primul text investigat (PH.1500 –10) (18 ) și altul de la finalul perioadei LRV2 ( 19), tocmai pentru a
68 Vom vedea, totuși, că autorul include în descrierea lui și propozițiile interogative, care nu se integrează în c onfigurații
complexe, ci sunt pr opoziții independen te, auto nome.
77
scoate în evidență faptul că nu există diferențe structurale sau semantice între cele două perioade,
configurația interogativă temporală de la începutul secolului al XVI -lea păstrându -se până în zile le
noastre.
(18) Domnie și giudecată cântu ție, Doamne; cântu și înțeleg în căile? nevinovate. Cându veri
venri cătră menri? ( PH.1500 –10: 82v)
(19) Când te-ai născut și din ce loc ești? ( Bert.1774: 1v)
5.4.1.2. Propozițiile -când folosite ca interogativ e indirecte (dependente) în LRV sunt cele
care se integrează într -o structură matrice prin intermediul conectorului când , în ipostaza de adverb
interogativ -relativ. Propoziția matrice are în mod obligatoriu un regent interrogandi , dicendi
(declarativ sau d e incertitudine) sau de informare, iar poziția sintactică ocupată de subordonată poate
fi aceea de obiect direct , secundar sau prepozițional:
a întreba
(20) a. Vezi că nu înțeleg ucenicii ce grăiaște lor Hristos depre împărăția lui, ce apostolii
întreabă cînd va înceape a domni în Izrail între jidovi . (CC1.1567 : 37r)
b. În vreamea aceaea întrebat fu Isus de farisei când va veni împărățiia lu Dumnezeu .
(CT.1560 –1: 159v)
a spune
(21) a. Spunŭ de dînsul, păn au fostŭ viu, cîndŭ au venitŭ pomenire de pace de la Ra dul vodă .
(CLM.1700 –50: 81/196v)
b. Așa și în céle ce dau la mănăstiri hrisoave, cînd fac mînăstirea , dirept ce o fac și cine
o face, acolo spuind ca o istorie, vestéște lucrurile. ( CIst.1700 –50: 6)
a căuta
(22) a. Iară popa să caute și să socotească cându va ve nni omul să se ispove dească; și de va
fi omul mult păcătos, iară popa se nu -l îngreoiadze foarte cu pocaanie ( Prav.1581:
165/210r)
b. Și stăpânu -său îi zicea foarte tare să caute și să socotească când el să ducea departe
de acasă . (Sind. 1703: 256/84v)
a ști
(23) a. Și adăpară pre tatăl lor cu vin în noaptea aceaea și, întrînd înlăuntru cea mai bătrînă,
au dormit cu tatăl ei în noaptea aceaea; și nu știia cînd dormiia el și cînd să scula .
(BB.1688: 13)
b. Pentru aceasta învață: “Străjuiți, căci nu știți cînd Fiiul omenesc iaste să vie ”.
(CD.1698: 269)
c. precum dară cînd te vei naște n-ai știut , așe cînd vei muri nu vei ști . (CD.1698: 270)
78
d. nu aflăm să fie semnat Hristos și apostolii în care zi trebuiaște și în cîte, CE aflăm la
Matei, unde zice Hristos cum oame nii să nu știe , nici să cunoască cînd postim . (CC1.1567 :
194v)
e. și | dziș , câtrâ îngeriu. | toți direp'ții. și | pâcâtoșii, știu-se | cân'du moru . (CTd.1600 –
40: 211/64v)
a prinde veste
(24) Să nu dzicem așea, că nu știm ceasul morței noastre, nice vom prinde vea ste când ne va
împresura moartea . (CazV.1643: 20)
a pomeni
(25) Iară al doilea praznic, cincizeci de zile den Paști, în luna lu prier, de pomeniia cînd le se
deade leagea , derep c e că se izbăviră din cea muncă. (CC2.1581: 156/144)
În corpusul nostru am identifi cat destul de puține SSC cu astfel de constituenți și numai trei exemple
în care regentul este un nume legat semantic de verbe dicendi : cântec (cu sensul de „psalm”) sau
mărturie .
(26) a. Cîntecul lu David cînd fugiia de fața lu Avesa [Lom], fiiul său (CP1.1577: 2v)
b. Cânteculu lui David 3 Cându fugi de fața Avesaloma , feciorului său , și dzise (titlu)
(PH.1500 –10: 2r)
c. Și iată iaste mărturiia lu Ioan când tremeaseră jidovii preuții și leviții să întreabe el:
„Tu cine ești?”( CT.1560 –1: 182r)
Construcțiile cu când sunt implicate și în fenomenul interogativizării/relativizării multiple (v. și
Gheorghe 2013); astfel de fascicule de elemente relative -interogative formate prin coordonare
(Gheorghe 2013: 241/83), în care unul dintre elementele deplasate este când , am gă sit în texte din
secolul al XVIII -lea:
(27) a. Cum mai nainte vom arăta , cînd și pînă cînd zic istoricii și gheografii că au fost
împreună și de cînd s-au osebit . (CIst.1700 –50: 5)
b. și încă mai pre larg vom arăta, unde va veni cursul Hronicului să dzicem cînd și de
unde s-au scornit a să chema romanii din Dachia și din Misia vlahi ; (CH.1717 –23)
c. Iară de unde și cînd vlahii au început a să chiema așa , zice, eu nici știu, nici aflu.
(CIst.1700 –50: 34)
d. Însă în cele 6 mai necoapte și mai nebune vîrste, cu toată inema și cu întriagă nevoință
iaste ăs te străjuiești, căci moartea nu numai pe vîrste, ce așeși pre ceasuri și pre toate
minutele stăpînește; și, cum și cînd ve veni cuiva macară nu dezvălește . (CD.1698: 272)
e. Iar Gligorașco -vodă, deaca -i spuseră că l -au omorît, iar el atunce s -au deșteptat și au
zis părintelui Ștefan, mitropolitul și tutror boiarilor, că n-au știut cînd l-au omorît și cum
au fost adormit, căindu -se și plîngînd moartea lui Costandin . (Letop.Cant.: 184)
79
5.4.1.3. Propoziții -când folosite ca relative care m odifică un grup nominal temporal
În cazul acestei configurații temporale, Declerck (1997: 7) propune o subclasificare pe baza a
doi parametri:
(i) propoziția relativă poate fi restrictivă ( PRR) sau nonrestrictivă (PRN)
(ii) structura alcătuită din antecedent+ propo ziția-când are valoarea semantică a unui
adverb temporal (ADV), ocupând poziția unui adjunct, sau are valoarea unui
constituent nominal (GN), ocupând o poziție argumentală.
Cert este că în LRV, atât în cazul textelor religioase, cât și în cazul textelor l aice, când introduce
toate tipurile de relative existente și astăzi în limba română: relative integrate sintactic sau izolate
(periferice), cu antecedente (lexicalizate/nelexicalizate) sau libere. În toate aceste tipuri de relative,
când își păstrează sens ul lexical temporal, indiferent de felul subordonatei pe care o introduce.
Diagrama 1 – Distribuția propozițiilor -când folosite ca relative cu antecedent nominal
(i) Propoziție relativă restrictivă cu valoare nominală (GN -PRR), deși conectorul ocupă
poziț ia sintactică a unui circumstanțial temporal în propoziția subordonată.
Diagrama prezentată anterior ilustrează distribuția acestei propoziții relative în textele din LRV,
distribuție care este puternic influențată de tipul de text. Astfel, dacă în prima p erioadă ponderea lor
este mult mai mare în textele traduse, în LRV2, textele originale conțin cele mai multe propoziții
relative cu valoare restrictivă. Totuși, în ambele tipuri de texte antecedentul propoziției relative este,
în general, un nominal tempor al însoțit de un morfem de determinare sau de un alt determinant: ceasul
Texte originale (LRV1)Texte originale (LRV2)Texte traduse (LRV1)Texte traduse (LRV2)
0510152025
GN-PRR GN-PRN Adv-PRR AdV- PRN
Texte originale (LRV1) Texte originale (LRV2) Texte traduse (LRV1) Texte traduse (LRV2)
80
(7 exemple) (28 ), (d)zi(ua) (trei exemple) (29 ), noaptea (1 exemplu) (30 ). Există însă și contexte
(destul de confuze) în care antecedentul poate fi un nominal non -temporal, cum ar fi : sămnul (31) sau
(o)rânduiala (32).
(28) Ce vine ceasul și acmu iaste când adeveriții închinătorii închina -se-vor părintelui cu
duhul și cu adevăr . (CT.1560 –1: 189r)
(29) Să întrebați ce soroc cer de a veni la Divan și să le rînduiți, în scris, zi hotăr îtă cînd
amîndouă părțile vor putea veni . (Prav.1780: 197)
(30) Veni -va noaptea când nimea nu poate lucra ; când întru lume sânt, lumină sânt lumiei”.
(CT.1560 –1: 205r)
(31) Și între alte prorocii dzâsă Ieremiia pentru venirea Domnul Hristos că va fi sămn ul când
limbile toate să vor închina la lemnul slăvind și blagoslovind Tatăl și Fiiul și svântul
Duh, amen. ( DVS.1682 –6: 108r)
(32) Orânduiala cându merge Domnul la Svităi … p. 29921 – 30120; (GCond.1762: 263)
În textele originale din LRV1, acest tip de subordonată este întâlnit într -un singur context, destul de
târziu, în Cronica lui Moxa (1620) (33 ), în timp ce în traduceri apare încă din primul text atestat,
Psaltirea Hurmuzaki (1500 -1510), însă cu antecedent non -temporal (34 ):
(33) Și semnă un număr ătoriu de stéle ceasul cînd va muri și fu așa. (MC. 1620: 128/40v)
(34) a. Cânteculu lui David 3 Cându fugi de fața Avesaloma , feciorului său , și dzise (titlu)
(PH.1500 –10: 2r)
b. Cu acealea ce -am greșit nicicum nu putem, că greșim cu gîndul, cu fapta, cu pizma, cu
mînia, cu cuvîntul, cu limba, cu fapte și cu aceaia cînd nu facem CE noao Domnul au
lăsat ș -au porîncit. ( CC1.1567 : 220v)
(ii) Propoziția relativă nonrestrictivă cu valoare nominală (GN -PRN) este slab reprezentată în
ambele perioade:
(35) Aceasta e c artea facerii ceriului și a pămîntului, cînd s-au făcut . (BB.1688: Facerea
CAPII)
O situație cu totul specială o constituie textul lui Ureche, în care apar atât antecedente cu sens
temporal – leat („an”) ( 36), cât și nontemporale – războiul ; relativele pot fi restrictive (4 exemple)
(37) sau n on-restrictive (15 exemple) ( 38).
(36) Vă leato 7008, [1500] martie 11, cîndu au venitu oastea leșască de iznoavă în țară să
prade, văzîndu stricăciunea ce le au făcut Ștefan vodă . (ULM.~1725: 107/39v)
(37) Războiul lui Ștefan vodă cîndu s-au bătut la Podul Înaltu cu turcii, 6983 [1475].
(ULM.~1725: 91/26)
(38) Războiul lui Ștefan vodă Tomșa, cîndu s-au bătut cu Mircea vodă, domnu muntenescu,
la Milcov, vă leatul 7072 [1564]. (ULM.~1725: 176/106)
81
Utilizarea antecede ntului nominal „războiul” în titlurile unor subcapitole se explică prin natura
istorico -descriptivă a acestui text – un Letopiseț -, același antecedent fiind folosit și de Costin, de data
aceasta reluat printr -un substitut, „acela”:
(39) Războiul acesta l a Țuțora este mai întăiŭ de acela , cîndŭ au perit Jolcovschii hatmanul
leșescŭ . (CLM.1700 –50: 45/161v)
O lectură atentă a acestor texte istorice ne convinge de faptul că termenul război are, totuși, o
conotație temporală, desemnând un eveniment istoric car e a avut loc într -un anumit interval temporal.
Prin urmare, nu e de mirare că aceste enunțuri sunt completate cu anii în care s -au desfășurat
războaiele pe care urmează să le prezinte cronicarul.
(iii) Propoziție relativă restrictivă cu valoare adverbială (ADV -PRR)
În exemplele care aparțin acestei sub -categorii, antecedentul nominal ocupă poziția sintactică a
unui circumstanțial de timp, poziție în care apare, de altfel, și conectorul când . În prima perioadă
investigată, exemplele sunt puține (3 ocurențe) și au fost extrase numai din texte traduse, în timp ce,
în LRV2 numărul de ocurențe crește, mai ales în textele traduse, religioase. Cele mai frecvente
antecedente temporale sunt nominalele vre(a)mea și (d)ziua , precedate , în toate contextele , de o
prepoz iție (în(tru) (40), pre (41), până la (42)) și, uneori, de modificatori, precum: aceaea (43).
(40) Și fu întru vreamea cînd zămisliia oile luund în zgău , puse Iacov toiagile înaintea oilor în
covăți, ca să zămislească eale dupe toiage. ( BB.1688: 22)
(41) Și toate acéstea pre o vréme s-au tîmplatu cîndu Tarnovschii hatmanul leșescu, cu mare
oaste trecusă Nistrul la Hotin și cetatea începusă a bate în anii 7047. (ULM.~1725:
143/73)
(42) Ia-le aceastea și le păzeaște până la dzua când te va întreba Domnu l de dânsele , că noi
nu ne -am aflat harnici să le păzâm. ( DVS.1682 –6: 105v)
(43) Să mirară că tocma într-aceaea noapte când feace bdeniia în Țarigrad , într-aceaea noapte
la Africa s -au isțealit bolnavul. ( DVS.1682 –6: 74v)
(iv) Propoziția relativă nonres trictivă cu valoare adverbială (ADV -PRN) are foarte puține
ocurențe, iar antecedentul (temporal sau non -temporal) este uneori precedat de un numeral ordinal cu
valoare de modificator:
(44) În vreamea de acum, cându de pace nu poate fi , numai să ne ară arăta u n prilej, iar acum
să ne gândim și tare să ne grijim de pre rândul oștilor ce va lipsi, (DÎ 1600: XXXVI )
(45) Să povestească minunile Lui, și să binecuvinteaze în toată vreamea pre Domnul, și când
să vor culca , și când să vor scula , și când vor călători , și când vor șădea , după
Dumnezăiasca poruncă . (BB.1688: Prefață XXXI)
(46) Pământul să roade și să schimuseaște în toți veaci, schimbându -să până la premeneala cea
de-apoi, când va-nnoi Dumnădzău fața pământului . (DVS.1682 –6: 66r)
82
(47) Și scoțându -l frații din chilie cu năsiliia și -ntrebând ceasul când s -au răpăosat, aflară
prisne atunce, la al nouăle ceas, când era în videnie acesta părinte . (DVS.1682 –6: 47v)
5.4.1.4. Propoziții -când ca relative nonrestrictive, fără antecedent lexicalizat
În astfel de enunțuri se consideră că antecedentul nelexicalizat (engl. covert antecedent ) este,
de fapt, momentul/timpul situației descrise de propoziția matrice (Declerck 1997: 11).
(48) La râul Vavilonului aciia șezum și plânsem , când pomeniiam Sionul . (CP1.1577: 262r)
(49) Iară ei le -astupară urec hile și găvozdindu -le picioarele cu încălțământuri de her și -i
aruncară în cămin înfocat, când și sora lui Papil, Agatonichi, feace rugă și întră cu dânșii
în foc. ( DVS.1682 –6: 62r)
5.4.1.5. Propoziții -când ca relative nominale libere
Propozițiile relative (nomi nale) libere și interogativele indirecte se suprapun, formal, datorită
omonimiei când relativ – când interogativ . Testul pe care îl propune Declerck pentru rezolvarea omonimiei
este scindarea (engl. clefting ), fenomen pe care îl permit numai prop ozițiile int erogative indirecte
parțiale (Declerck 1997: 12). Un test rapid pentru limba română este inserarea semiadverbului anume,
a cărui vecinătate o acceptă numai adverbul relativ -interogativ.
(50) Am întrebat când anume/a fost momentul în care a plecat.
(engl. I asked when it was that he had left .)
(51) Aceste amintiri de când (*anume/*a fost momentul în care ) am fost în India pălesc.
(engl. These memories of when (*it was that) I was in India are gradually fading .)
(apud Declerck 1997: 12, exemplul (27))
În perioada investigată, relativele nominale libere construite cu jonctivul când ocupă următoarele
poziții argumentale:
Predicativ, selectat exclusiv de verbul copulativ a fi:
(52) a. Înfrângerea inimii iaste când jeluiaște neștine și să obiduiaște și -i pare rău pentru
păcatele ce -au făcut . (ȘT.1644: 166)
b. A doa giudecată iaste când sângur Dumnedzău giudecă aicea pre lume ce n-au putut
oamenii giudeca, sau că n -au vrut. ( CazV.1643: 23)
c. Prevedearea easte când va omul să facă vrun lucru și va întâiu să preva ză cum i va fi
lucrul până apoi . (FD.1592 –604: 520v)
În poziția de obiect direct , relativa introdusă prin când este cerută de verbe cognitive sau de
percepție, în construcții prezentative , care funcționează ca event deictic (descriind o situație) (Zafiu
2016 : 602 ). În privi nța verbelor de percepție, există numeroase studii sintactice sau semantice
dedicate, în primul rând, verbelor a vedea și a auzi , în care se urmărește comportamentul sintactic al
83
acestor structuri, tipul de complementare, pe baza percepției directe sau indirecte pe care o descrie
(Guasti 1993, Usoniene 2001, Enghels 2007, Nicula 2013, Alboiu & Hill 2013). Deși dintre adverbele
relative, numai cum a fost tratat în astfel de structuri (v. Gheorghe 2004, 2015 , Alboiu & Hill 2013,
Zafiu 2016 ), corpusul nostru n e-a oferit exemple și cu cele două jonctive investigate – când și unde ,
cele mai interesante fiind cele cu conectorul spațial, motiv pentru care vom relua această discuție la
structurile din capitolul dedicat acestora, unde vom și argumenta punctul nostru de vedere.
(53) a. Și văzu Domnul cînd tînjiia și auzi rugăciunea lor. (CP1.1577: 210v)
b. Reabdă Domnu l și ținre calea lui și înrălța -te-va a dob<â>ndi pământul, cându piiarde –
se-vor greașnicii , previ -veri. (PH.1500 –10: 32v)
c. și preveghia spre toată vreamea și pre ste tot ceasul, să vază când să va arăta o stea ca
aceaea . (PI.~1650 : 195/225v)
d. După acee înțălege m când să schimbă aii și când va veni dzua de Viere . (CZB.1675 –
6: 61/22r)
Complementul prepozițional realizat cu jonctivul când are în limba veche următoarel e regente
verbale:
a (se) teme
(54) a. Pentr -acea nu ne teamemu cându se va smenti pământul . (PH.1500 –10: 39r)
b. Nu se tem cându va bogăți omulu sau cându se va mulți slava caseei lui. (PH.1500 –
10: 41v)
c. Nu te teme cînd să îmbogățește omul și cînd să va înmulți sl ava casii lui . (CD.1698:
197)
a (se) veseli/bucura
(55) a. Veseli -se-va dereptul cându vedea -<va> izbânda , mânrule sale la -va în sângele
greșitului. ( PH.1500 –10: 48v)
b. Și să nu scîrbim de nedereptate și de năpaste, ce mai vîrtos să ne bucurăm cînd împută
noao , derep ce amu că și den aceastea multe folosuri dobîndi -văm. ( CC2.1581: 10/19)
c. Bucurați -vă și vă veseliți când veți face așea , că plata voastră multă iaste în ceriu.
(CazV.1643: 316v)
a (se) cutremura
(56) Doamne, cînd ieșiai între oamenii tăi cînd treceai în pu stie pămîntul cutremură -se și ceriul
pică de fața Zeului Sinain, de fața zeului lu Israil. (CP1.1577: 121r)
a-și aduce aminte
(57) Și făcea voroavă mare procleații, aducând spre mine spu <su>ri minciunoasă, și anume
aducea -mi aminte când a<m> mințit și pentru ce am minți t. (VN.1630 –50: 159)
84
Obiect secundar
(58) A doua învățătură Hristos zise, să ia crucea"; învață -te, creștine, CE e crucea, cîte fealiuri,
și cînd luom crucea . (CC1.1567 : 191r)
5.4.1.6. Propoziții -când utilizate ca circumstanțiale temporale
Aceste tipuri de s ubordonate sunt interpretate de către Declerck (1997) tot ca relative libere,
însă poziția pe care o ocupă în SSC nu mai este una argumentală/nominală, ci aceea de adjunct sau
de circumstanțial. Mai mult decât atât, Declerck susține că termenul când nu tre buie interpretat ca un
subordonator, ci ca un adverb relativ liber , ocupând în subordonată aceeași poziție pe care o ocupă și
constituentul propozițional introdus de el în SSC. În ce ne privește, vom opta pentru interpretarea lui
când drept un adverb relat iv în toate situațiile în care își păstrează valoarea temporală, adică în SSC
unde joncționează o relativă neintegrată sintactic (în general, un adjunct temporal) și matricea ei.
(59) Și [ SSCT când vineră , duseră -se la casa] unde era de lăcuiia Petr și Iacov ș i Ioan și Andrei .
(CPr.1566 : 5)
Diagrama 2 – Distribuția și frecvența propozițiilor -când utilizate ca circumstanțiale temporale
în micro -corpusul texte laice vs. texte religioase
(i) Propoziții -când canonice
În mod firesc, după cum ilust rează și diagra mele 6 și 7 (v. infra ), circumstanțialul temporal
(temporalul canonic) cu jonctivul când are cele mai multe ocurențe , deși acesta mai putea fi introdus
în perioada investigată și prin alte elemente de joncțiune, cum ar fi: până, pân(ă) (ce/când/nu), îndată
ce, în (ceas) ce ceas/zi/vreme, (mai) (în/de) ainte (până (de) când/ca să/de/ce/decât), după că/ce, de
când(u), (ori) de câte ori, numai cît (ce)/ de cum (uși), de(a)ca/dacă, înde, unde (temporal), ca
(temporal), cum (temporal), cât (temporal), varecând, oarecând, oricând (v. Secțiunea 5.5.1. ).
(60) „Pomeneaște -mă, Doamne, când va veni împărățiia ta ”. (CT.1560 –1: 176v) 94
20
2 013178
17
311 10183
25
5 28115
78
10 10 7
020406080100120140160180200
Canonice Structuri
specificaționaleFocalizante Explicative Cu alte conotații
Texte laice (LRV1) Texte religioase (LRV1) Texte laice (LRV2) Texte religioase (LRV2)
85
Dacă în LRV1 ponderea mai mare a acestor subordonate canonice o găsim în textele religioase
(178 de SSC cu adverbiale temporale canonice), în pe rioada următoare scade considerabil numărul
ocurențelor din textele religioase (115 ocurențe), iar utilizările în textele laice sunt semnificative: 183.
Din punct de vedere sintactic, aceste tipuri pot apărea în diverse ipostaze pe care le -am identificat î n
corpus -ul propus:
ca singurul constituent temporal al SSC, pozi ționat înaintea propoziției matrice, după aceasta
sau inserat în propoziția matrice:
(61) a. cum scrie ca să te dereptezi întru […] cuvintele tale și să biruiești [când veri judeca ].
(CPr.1566 : 228)
b. Că aceaea ce eu voao am scris, ca nu [ când voi veni ] să fiți triști prespre aceaea eu să
mă veselesc, de unde la voi să vă văz. ( CPr.1566 : 348)
c. Fasolile, [ când fierbu la focu ], să suie în sus și să pogoară în jos (Bert. 1774: 158/2r)
coordonat cu un a lt constituent temporal , realizat non -propozițional sau ca o altă propoziție
subordonată. Constituentul non -propozițional care ocupă poziția sintactică de circumstantial de timp
poate fi un adverb sau un nominal precedat de o locuțiune prepozițională speci fică. Conectorii acestor
constituenți sunt conjuncții coordonatoare d e tipuri diferite: copulative ( 62), adversative (6 3) sau
disjunct ive (6 4).
(62) a. "Caută, nu pedepsi soțu-tău înaintea altora , [nice cându e mânios ]". (FD.1592 –604:
515r)
b. După aceaia amu și vraciul: nu numai cu ierbi și cu flori frumoase de grădini, [nici cînd
bagă aceale flori în baie și în scăldătura apei ], atunce iaste dulce și bun , [ce și cînd
opreaște ], de se flămînzeaște bolnavul, [și cîndu -l taie ], [și cîndu -i dă vreo iarbă ama ră],
și atunce iaste vraci bun, că a lui iaste de oameni iubire. ( CC2.1581: 61/63)
c. Asemenea și bărbatul nu să trage la judecată pentru alișverișurile și datoriile și vinele
muerii lui, [ cînd el nicidecum nu va fi împătășit la acelea ], [precum și cînd să va dovedi ]
că iaste împărtășit, să vinuește. (Prav. 1780: 128)
(63) a. De Apolos fratele, voi știți că eu multu l -am îndemnat ca să vie cu frații; și era voia lui
nu că acmu să vie , [ce când lui va veni vreamea ]. (CPr.1566 : 340)
b. Aceasta amu nu o înțeleaseră ucenicii lui mai de nainte , [ce cînd se proslăvi Isus ].
(CC2.1581: 113/107)
c. Dară cu toate acestea nici pravilile pururea într-un chip păzea , nici v echimea
obiceiurilor nezmintit ținea, [ ci cînd cu pravilile strica obiceaiurile ]. (Prav. 1780: 44)
d. Derep ce că acest cuvînt iaste a tot omul, că de greșaște omul, nu-i vine luiș aciiaș
foamea, [ce cînd pesteaște întru păcate ] [și răsipeaște toată avuțiia ceaia buna și
bunătatea ]. (CC2.1581: 16/26)
86
e. Ținuturile sasilor, așa le iaste obiceaiul, [cându bagă de poartă câte un florint ], ei dau
talere 20 000, [iar când dau de poartă câte de al doilea <2> florint ], ei dau talere 30 000.
(DÎ 1599 : XIX )
(64) a. Și într -aceastea se învelească Aaron și ficiorii săi [ cînd vor întra în cortul
adevărăturiei ] [sau cînd se vor apropiia cătră oltariu ], cum să slujască în cel 1oc sfînt,
cum să nu -și poarte greșealele sale și să nu moară. (PO.1582: 274)
b. [Cînd vor întra lontru în cortul adevărăturiei ], cum să nu moară , [au cînd cătră oltariu
vor mearge ] cum să slujas că și cu foc jirt vă vor vrea a jirtvi Domnului. (PO.1582: 282)
După cum anticipam în observațiile anterioare, destul de des se întâlnesc și situații în care conectorul
din structurile relative aflate în raport de coordonare este absent , fenomen marcat în e xemplele noastre
prin simbolul √.
(65) Ferecați fi -veți [când vor urâ voi oamenii ] [și când vă vor despărți ] [și √ vor împuta ] [și
√ vor porecli numele vostru ]. (CT.1560 –1: 126v)
în relație de juxtapunere cu un alt constituent temporal , situație în care nu se p oate vorbi
despre o relație de apoziționare , deoarece adjuncții temporali nu sunt coreferențiali.
(66) a. Întru acestași anu, 7087 [1578], în luna lui octovrie 2, [cînd Constantin cu cazacii
trecea Nistrul ], iară Zborovschii cu oaste căzăcească au lovit Dașovul . (ULM.~1725:
198/124v)
b. Iară numele țării, marturi ne sînt istoricii streini că încă și mai denainte de Traian , [cînd
trăia pe aceste locuri dachii ], o parte din Dachia s-au fost chemînd Molisdavia, adecă
davia moale. (CH.1717 –23)
c. Iar, [cîndu au fost iarna ], pe la dechemvrie , au venit un capigiu de la Poartă, de l -au
chiemat să meargă să sărute mîna împăratului, dă domnie. (PIst.~1780 : 351)
d. însă fiindcă cu această dreptate ce li să dă lor, obicinuiesc și dup(ă) ce vinde stăpînul
venitul moșii și tac pînă l a sfîrșit lui mai , [cînd să face învederat rodurile cîmpului și
arăturile ] [și √ să cunoaște ] că sînt rodurile frumoas e și timpul ploios (Prav. 1780: 209)
e. De rândul lu Baștea Giurgiu: mai nainte , [când ară fi domnealui, Mihail voievod, de –
a oprăvirea de lo utura Ardealului cu măriia sa împăratul ], fost-au lăsat lui cu ce va putea
da ajutoriu domniii lui; (DÎ 1600: XXXVI)69
în relație de apoziționare cu un alt constituent temporal (coreferențial)
69 Hodiș (1966: 57) încadrează aceste exemple în clasa apozițiilor, primul grup a dverbial fiind baz a, iar subordonata fiind
o repe tare a funcției sintactice de circumstanțial , ocupate de bază: Câteodată, înainte de examene , era foarte agitat
(sublinierile autorului ).
87
Structurile apozitive nu sunt practic subordonate sintactic ante cedenților și nu sunt
semnalizate decât foarte rar ( 67)70 prin marcatori apozitivi lexicali: adecă sau cum ai zice .
(67) a. Sorocul de treizeci de zile și de patru luni să se socotească din zioa ce au aflat vînzarea
cel ce are pro timisis, care zi cu jurăm înt să încredințeze judecata, că atunci au aflat , [adică
cînd ș-au pornit jalba ], iară s ă nu numere din zioa vînzării. (Prav. 1780: 132)
b. dară deaca veade șarpele și apa lui cea necurată, numai cât atunceș să suie spre înălțime
cu aceale arepi , [cum ai z ice, când i se poncișează ei nescare meșterșugure ereticești și
hule], atunce ea în pripă apucă Scriptura a celor doao legi (Ev.1642: 146)
(ii) Propoziții -când adverbiale în structuri specificaționale
Pe lângă pozițiile de adjuncți pe care le pot ocupa în SSC în care se integrează, propozițiile
introduse prin conectorul când pot apărea și în structuri specificaționale (engl. specificational
structures ): scindate (engl. clefts ), pseudo -scindate (engl. pseudo -clefts ) sau nescindate (engl.
nonclefts ) (Declerck 199 7: 14). Astfel, textele investigate au revelat o particularitate a limbii române
vechi, respectiv prezența unor astf el de structuri scindate , care nu se mai reperează în limba română
contemporană, dar care sunt destul de numeroase în LRV:
(68) a. Și fu cînd ei mergea cătră răsărită , aflară un pămînt șes, în pămîntullui Siniiar și acolo
lăcuiră. (PO.1582: 40)
b. Și fu cînd să apropia Avram a întra la Eghipet , zise Avram cătră Sara, fămeaia lui:
"Cunosc eu cum fămeaie frumoasă ești la obraz tu. ( BB.1688: 8)
c. Și fu când să apropiiară fi<i>i lui Israil de țara cea giuruită , veniră până în vârhu l //
măgurei și nu vrură să între în țară ( PI.~1650 : 184/190v)
Structura fu/va fi+când este interpretată de Arvinte (2004: XLVI ) drept o construcție perifrastică
temporală care apare în traducerile biblice, fiind o reproducere a modelului grecesc original. În textele
de la mijlocul secolului al XVII –lea, apare și reversul acestei structuri ( când fu ), alături de un nominal
(69) sau de un alt adverb t emporal (7 0), efectul fiind, de sigur, unul redundant:
(69) Când fu într-una de zile , să sculă de dimineață și aprinse casa unde era bozii carii făcea
tată-său. (PI.~1650: 117/12v)
(70) Când fu odată zise Faraon cătră Moisi să margă la război, endiiani. (PI.~1650: 158/114r)
Pe de alt ă parte, există în textele investigate și numeroase alte tipuri de structuri specificaționale,
numite de Declerck non-scindate , iar în alte lucrări temporale inverse (GALR II 2008: 510):
(71) a. Era sîmbătă, cînd făcu tină Isus și deșchise ochii lui. (CC2.1581: 180/166)
70 Rodica Zafiu (2016) numește elementul lexical adecă din acest exe mplu marcator explicativ(apozitiv)/de reformulare ,
preluând sintagma lui Rossari (1994), paraphrastic reformulation marker .
88
b. Iară după toate aceste, li s -au întâmplat de au mersu până la țara cunelilor; și era sara
cându au agiunsu la acea țară. (Bert.1774: 202/33v)
c. Era noaptea când ieși și grăi Isus. ( CT.1560 –1: 217v)
d. Într-o dumenecă era, cîndŭ au apropiiat oștile ung urești de Suceavă . (CLM.1700 –50:
46/161v)
e. Când a<u> fost iulie 9 , sosit-au carte de la măria ta în mâna noastră. (DÎ 1593 : XCIII )
(iii) Propoziții -când focalizante
Astfel de exemple, în care subordonatele introduse prin când sunt aduse în prim -plan, se deosebe sc
de temporalele canonice, pentru că marchează accentul pe care vorbitorul îl pune pe momentul în care
evaluează sau observă ceva:
(72) a. Era când fură acolo , împlură -se zilele să nască și născu fiiu -său dentăi și înfășă el și
puse el în iasle derep ce nu era lor loc de lăcuită și păstori era într -aceaea parte, preveghea
paza nopției de turma lor. ( CT.1560 –1: 115r)
b. Ce cînd măsurară cu gomerul , nu era mai mult aeeluia ce culesease mai mult, aceluia
înca nu era mai puțin ce culesease mai puțin, ce a tuturor atî ta era cu cîtu se putea agiunge.
(PO.1582: 233)
c. Ce, cîndŭ am sositŭ noi , am aflat palanca și locul acéla pustiiu de oameni.
(CLM.1700 –50:184/301)
d. Și când fu într -o noapte , să vădzu stând într -un rai și să uita mirându -să într -acealea
ce vedea. ( DVS.1682 –6: 14v)
e. Și cînd rădică ochii săi și căută, iaca înaintea lui trei bărbați stau. (PO.1582: 55)
(iv) Propoziții -când explicative
Acest tip de subordonate apare frecvent în textele religioase din ambele perioade investigate, în timp
ce în textele laice se înregistr ează puține ocurențe, cauza fiind probabil caracterul explicativ, lămuritor
al unor scrieri religioase, precum Tâlcul Evangheliilor (Coresi). În astfel de contexte, adverbul
temporal nu mai specifică momentul în care are loc acțiunea descrisă de centrul pr opoziției matrice,
ci are rolul de a explica informațiile prezentate în regentă:
(73) a. A treia oara, arată -ne cum că nebunie facem cînd grijim așa fără seamă , căce că cu
toată grija noastră nu putem adauge să fim mai înalți decît crescutul nostru {cu} un cot .
(CC1.1567: 59r)
b. Așa făcu și David proroc cînd greși și făcu păcat mare cînd ucise pre Uriia . (CC1.1567:
150r)
89
În alte situații, subordonata adverbială clarifică faptul că actualizarea situației din propoziția matrice
rezultă din actualizarea situației de scrise de propoziția -când .
(74) a. Veseli -se-va dereptul cându vedea -<va> izbânda , mânrule sale la -va în sângele
greșitului. ( PH.1500 –10: 48v)
b. Ferecați sînteți cînd împuta -vor voao și goni -vor pre voi și zice -vor toate reale cuvinte
pre voi, – mînt pentru mine . (CC1.1567 : 51r)
(v) Propoziții -când cu valoare adverbială non -temporală
În bibliografie (Iacob 1958, Kӧnig 1986 , Montolio 1999, Perona 2001, GALR 2008, Alexe
2014) se prezintă , din diverse perspective , astfel de structuri în care valorile adverbiale interfe rează71
sau se suprapun, formând un continuum : de la succesiunea temporală a două evenimente
(temporalitate) se ajunge la ideea că primul eveniment este cauza celui de -al doilea (cauzalitate), apoi
la interpretarea ipotetică a cauzei (condiționalitate) și, în final, la apariția unei concesii ( Montolío
1999: 3716 , apud Alexe 2014) . Din acest motiv, nu se poate realiza o delimitare netă între anumite
structuri adverbiale, cu atât mai puțin pentru o limbă veche, care, deși atestată destul de târziu (secolul
al XVI-lea), nu își fixase îndeajuns de bine tiparele sintactice sau semantice. În astfel de exemple,
valoarea temporală nu se pierde complet, ci doar se efasează și, în același timp se îmbogățește
contextual (GR: 433) cu o conotație suplimentară: condițional ă, cauzală , concesivă, sau consecutivă.
Conectorul când suferă o desemantizare parțială urmată de o resemantizare contextuală și nu mai
funcționează ca un relativizator , ci ca un relator72 (Gheorghe 2004: 16).
CONOTAȚII NON -TEMPORALE LRV1 LRV2
Condițional e 48 26
Cauzale 24 15
Concesive 6 1
Consecutive 1 1
Tabelul 2 – Ocurențe ale propozițiilor -când cu o conotație adverbială non -temporală în LRV
Tabelul 2 pune în evidență faptul că relativul când era unul dintre conectorii utilizați în mod
frecvent în SSC cu adjuncți condiționali , deși acesta nu devine un subordonator condițional. De
altfel, concurența dintre cei doi conectori când și dacă este foarte puternică în textele din perioada
71 Pentru o tratare complexă a ariilor de interferență, a se vedea Alexe 2014.
72 În astfel de situații conectorul își pierde semnific ația și statutul său morfologic de adverb, trecând la clasa conjuncțiilor
(cf. GALR II 2008: 502 ) (v. și Guțu 1957).
90
investigată, fapt dovedit de numeroasele contexte în care dacă intro duce o adverbială temporală (v.
infra, diagramele 6 și 7). Mai mult, există studii (Harris 1986: 279, Dixon & Aikhenvald 2009: 14)
în care echivalența dintre relativul temporal și subordonatorul condițional este tratată drept un
fenomen lingvistic universa l.
(75) a. Preotul iartă păcatele oamenilor și pre oamenii cei păcătoși îi face sfinți, când să
pocăiesc și ei și nu mai fac păcate. (CÎ. 1678: 83v)
b. Când va fi omul puțin greșit și va fi înțelept, să-i dai bună învățătură, derept să se
spăsească. Iară, de va fi mult păcătos și (*cu) puțină minte, să -i dai puțină învățătură,
derept să nu piară. (PE: 1v)
c. Iară cînd de acum înainte nu să va face această prețuire la această orînduită vreme ,
să nu aibă nici o datorie bărbatul nici moștenitori lui să împliească deplin zestrea ce să
corpinde în foaia de zestre (Prav.1780: 94)
d. Când ai face tu aceasta , ași zice că tu ești omul cel mai bun decât toată lume, iar de
nu-i face, îndată te voiu spânzura. (Bert. 1774: 167/9r)
Abordând acest subiect al interferențelor dintre condi ționalitate și temporalitate, Alexe (2014)
reia ideea prezentată de Montolío (1999: 3726) și susține că suprapunerea ar putea fi motivată de
valoarea generică pe care o au ambele noțiuni (care, în anumite limbi folosesc un singur termen pentru
conectori i dacă și când din limba română), existând anumite „grade” de suprapunere: parțială pentru
„condiționalele denumite reale și temporalele ce înfățișează ca certă și obișnuită realizarea acțiunii
(ex. Când plouă / Dacă plouă, străzile sunt ude )” și completă „în contexte cu valoare generică /
gnomică construite cu indicativul (Dacă / (Ori) de câte ori fumezi mult, tușești) ” (Alexe 2014).
Tot despre o interferență putem discuta și în ce privește apariția lui când printre conectorii
nespecializați ai adjuncților ca uzali , deși astfel de construcții sunt puține în textele din perioada 1500 –
1640 și au, în general, o motivație de natură pragmatică.
(76) a. Și cînd se înmulțesc de multe ori păcatele , și de trup încă se apropie răul păcatelor.
(CC2.1581: 53/57)
b. Și cînd avăm î n trup vreo nevoie , noi în toate chipurele cugetăm a întări el. ( CC2.1581:
53/57)
c. Și avuție ce ai dă cu măsură, căce când foarte cheltuiaște , curându se împuțineadză .
(FD.1592 –604: 505r)
SSC cu adjuncți concesivi introduși prin când sunt destul de puține ș i destul de greu de
identificat în textele investigate:
(77) a. „Iată, atâția ani lucraiu ție și niciodată poruncile tale nu trecuiu și mie nici un ied nu
mi-ai dat ca să mă veselesc cu soții miei, iară când feciorul tău acesta mâncă avuțiia ta
cu curvele , el v eni și -i jungheaș vițelul cel hrănit!” (Ev.1642: 24)
91
b. Ei iără dziseră unul cătră alalt: cu destoinicie pățim aceasta, c -am greșit înaintea fratelui
nostru și vădzînd spaima sufletului său, cîndu se milcuiia noao , nu vrum noi să -l
ascultăm, derept aceaia vin e această dosadă pre noi. (PO.1582: 148)
Singurele SSC cu adjuncți consecutivi introduși prin când aparțin unor texte religioase, iar
sensul temporal este unul destul de puternic, mai ales dacă ne gândim la faptul că, în general,
circumstanțialele consecut ive exprimă acțiuni determinate (temporal) de acțiunile din regente.
(78) a. Cît era el de putearnic , cînd și morții scula -i cu tărie și cu o frîmseațe dumnezeiască !
(CC2.1581: 86/84)
b. De-aciia dând cartea la slugă și ședzu de dzâsă că astădzi s-au împlut script ura aceasta
în urechile voastre, când să miră și năroadele de cuvintele ce ieșiia din preasvânt rostul
svințiii sale. ( DVS.1682 –6: 1v)
5.4.1.7. Propoziții -când narative
Numite în alte studii relative continuative (Gheorghe 2004: 118), aceste construcții (6 în LR V1
și 10 în LRV2) nu indică (din punct de vedere semantic) timpul propoziției matrice sau un moment
cu care timpul acestei regente intră în relație, ci au rolul de a continua acțiunea începută în regentă,
conectorul fiind sinonim cu sintagma „și atunci”:
(79) a. Încă nu trecusă toată tabăra leșască valea, cîndŭ au sositŭ Schinder pașea și acolea au
ruptŭ turcii o bucată mare de tabără și au luatŭ și cîteva steaguri de la leși și pușci.
(CLM.1700 –50: 74/188)
b. Și să agiungea amu hărății lui Răzvan cu oștile țărîi, cîndŭ au ieșit Ieremia vodă la
oști den besérecă. (CLM.1700 –50: 46/162)
c. Ascultă ce zise Sfântul Petru: „Ieș de la mine, Doamne, că sânt bărbat păcătos!” cându
se miră și de spaimă fu cuprins de vânarea peștilor și de mulțimea lor. (Ev.1642: 13)
d. Era purtat pren cetate pren târguri, când văzură într -o clipală pre acela sănătos , pre
carele -l purta de departe ca pre un mort, că aceasta isprăvi credința lor cea fără păreare.
(Ev.1642: 160)
e. Că cu bună minte și cu ascultare acolo se grăiaște, că se duse Avraam de rădică fiiu-
său Isaac spre jungheare, cînd fu ispitit de Dumnezeu . (CC2.1581: 174/160)
f. Eram pururea în casă eu la Iordachie visternicul și adormisă foarte cu greu Iordachie
visternicul de mare scîrbă ce avea, cîndŭ , pre amidzănoapte, au dat știre de la cu rte de
perirea Ciogoléștilor și a serdariului . (CLM.1700 –50: 140/256)
g. Întra Vasilie vodă în Cameniță, cîndŭ am sosit și eu cu véste , că iată soséște și
starostele de Cameniță, cu mare făgăduință și cu căldură, să să afle la acéia vréme,
precumu -și au fostŭ așea. (CLM.1700 –50: 145/261)
92
5.4.1.8. Propoziții -când atemporale
În aceste situații, propoziția introdusă prin când nu mai are valoarea unei temporale, ci poate
apărea cu diverse utilizări:
(i) Propoziții -când utilizate ca relative restrictive, modificatori ai nomina lului caz.
În corpusul nostru, singurul text în care am identificat astfel de exemple este Pravilniceasca condică ,
atestat în anul 1780, adică la sfârșitul perioadei investigate și într -un document de natură juridică.
(80) a. Cînd lipsa de brațe pentru cultiv area pămînturilor era foarte mult simțită, n -au prescris
desființarea embaticului în cazul cînd embaticarul părăsea via lui în trei ani deplini
nelucrată, ceea ce echivala cu desființarea viei (Prav. 1780: 211)
b. Veliții boieri recomandă să se dea o poruncă domnească prin care să se arate că actele
ce nu s -au depus la departamenturi, nu se vor ține în seamă, afară de cazul cînd "nu l -au
avut cînd s -au înfățișat la depa rtament sau înnaintea noastră" . (Prav. 1780: 193)
c. Un pitac domnesc din 23 August 1793 porunc ește ca hotărîrile departamenturilor să
fie iscălite de către toți judecătorii respectivi, afară de cazul cînd "are vreunul cuvînt
deosebit" . (Prav. 1780: 193)
d. Judecata, după reclamația proprietarului, apreciind împrejurările, este datoare să
acorde embati carului termen pentru replantarea viei și numai în caz cînd nu se va
conforma acestei îndatoriri să declare contractul desființat. (Prav. 1780: 211)
(ii) Propoziția -când nu modifică un antecedent nominal lexicalizat, ci definește cazul în care
afirmația/situați a din propoziția matrice este adevărată, sensul conectorului fiind „în cazurile/cazul
în care”. Astfel de construcții sunt foarte numeroase în ambele perioade investigate, distribuția lor
fiind prezentată în diagrama următoare:
Diagrama 3 – Distribuția și frecvența SSC din LRV în care conectorul are valoarea semantică de „în
cazurile/cazul în care” Texte originale ; 50%
Texte originale ; 50%
Texte traduse ; 70%Texte traduse ; 30%
LRV 1 LRV 2
93
(81) a. Și încă să (*nu) mănânce luni și miercurea și vinerea, po(k) (…) în zi până la moarte.
Așijdere și bărbatul, când va lăsa muiarea . (PE: 3v)
b. Iară când va m uri un fecior nebotezat și nu va mearge popa și va fi chemat, easte
păcatul popeei. (PE: 4v)
c. Iară când va cumeneca feciorul nebotezat , părinții să postească l le(t), pok 5o. (PE: 5r)
d. Când om mine întreabă , eu așa răspunz: N -avăm noi puteare a mânca și a be a?
(CPr.1566 : 308)
e. Iară cînd sîntem în nevoie , noi să ascultăm, să facem ca cest om și cu credință tare să
spunem lu Hristos nevoia noastră. (CC1.1567 : 86r)
(iii) Există și câteva exemple în care subordonata introdusă prin când este integrată într -un
proverb sau o structură sentențioasă :
(82) a. Socrat dzise: "Cine nu lucreadză priiatnicului lui cându i se poate , uita-se-va d-insul
cându -i va fi nevoie ". (FD.1592 –604: 504r)
b. Solomon dzise: " Când faci bine, vedzi cui le faci și unde faci binele, să aibi multă
mulțemită ". (FD.1592 –604: 502r)
c. cumu ne învață și Hristos (Matei): " Cînd faci milostenie , să nu știe stînga ta ce face
dereapta ta." ( CC1.1567 : 172r)
(iv) Nu lipsesc din corpusul nostru nici propozițiile -când numite de Declerck adversative
(23 de ocurențe în LRV1 și 4 în LRV2), sensul conectorului fiind contrastiv (opozițional) sau
concesiv:
(83) a. Cest frate -ne c(*e -a)u muritu, amu -i fătul lu Domnezeu; ce plângem , când casa lui
este-n părăția domnului ? (PE : 1r)
b. Sau fiind doi judecați pre moarte întru o temniță, putea -va unul dereage naintea
judeațelor să iasă soțul său cînd el însuș zace în temniță ? (CC1.1567 : 222v)
c. cădem în robie și în sărăcie și în toată răutatea, dară cu cât mai vrâtos să nu ne vie
bucurie și veselie, când vedem vrăjmașii noștri biruiți și călcați și pe riți. (CazV.1643:
91)
d. Și ce mărturii mai trebuiesc , cînd sîngur domnul Dumnedzeu să mărturiseaște pre sine
de dzice cu prorocul. (VRC. 1645: 509/19v)
Toate aceste tipuri de structuri prezentate de Declerck pentru limba engleză au fost identificate și în
textele din LRV, scopul acestei analize cantitative și calitative exhaustive fiind acela de a demonstra
variația sincronică, dar, mai ales diacronică a construcțiilor românești cu jonctivul când în perioada
investigată. Mai mult decât atât, mergând pe aceeași idee, se pot aduce în discuție și alte tipuri de
propoziții -când specifice textelor din limba română, construcții care nu au fost descrise în tipologia
94
prezentată anterior. Este vorba, în primul rând, despre structurile cu elemente corelative, care
reprez intă aproximativ 6% din totalul SSC cu conectori temporali extrase din textele vechi, dar și
despre acele SSC în care când se integrează într -o expresie citantă (Zafiu 2016 : 93) sau de spre
propozițiile relative infinitivale.
5.4.2. Alte tipuri de propoziț ii-când specifice limbii române
5.4.2.1. Propoziții -când în structuri corelative
În corpusul nostru, în funcție de tipul de text, SSC cu elemente corelative su nt distribuite conform
figurii 11 și cunosc o varietate de forme de realizare.
Fig. 11
Astfe l, jonctivul când folosit în adverbiale temporale poate primi o diversitate de corelative:
aciiș(i), și, numai ce, îndată, numaidecât, niciodată, vreodată, totdeauna, pururea, amu, din dzi în
dzi, într -acel(a) ceas, într -aceaia vreame, (mai) apoi, dup -aceea, de -aciia, aorea , cel mai frecvent
rămânând însă adverbul atunce(i) .
(84) Încă atunce e gătită cînd încă n -au fost gătită lumea , cum zice Hristos la judecată (Matei).
(CC1.1567: 199r)
(85) Și când învăluiia pre Saul duhul necurat , de sârg bătea David într -alăute ș i îndată să
tămăduiia . (PI.~1650 : 231/341v)
(86) Pentru că, cându vii înaintea mea , niciodată nu-ți iei pălărie, nici vei să te pleci.
(Bert. 1774: 199/31r)
(87) Când gândești de ispovedanie , îndată scrâbeaște inima ta, îndată te păgubeaște cu
altăceva, îndată cu văl ușaguri te opreaște , îndată aduce amente de rușine. ( CazV.1643:
263v)
(88) Și ei încă, aorea înoată , cînd vreamea au fără valuri și lin , iară aorea stau în lăuntrul
adăpostului, cîndu văd bure și turbureale . (CC2.1581: 51/56) SSC cu elemente
corelativeLRV 1Texte originale
11 ocurențe
Texte traduse
16 ocurențe
LRV 2Texte originale
6 ocurențe
Texte traduse
14 ocurențe
95
(89) Cum și pre Iov, bogatul, cîndu -l deade Dumnezeu în mîna vrăjmașului , de-i pierdu toată
avuțiia lui și toate dobitoacele lui, încă și feciorii -i omorî, după aceaia și trupulu -i deade
spre rane și -l împlu de viermi. (CC2.1581: 57/60)
(90) Și cînd pesteaște și face tîrg bun și se întoarce cu dobîn dă, de-aciia nu-ș mai aduce aminte
de cea grije și de cea usteneală, ce se bucură și se îndulceaște; ( CC2.1581: 78/78)
(91) Și sfînt David grăiaște: „Eu amu, cînd aceia dodeiia -mi îmbrăca -mă în saci și smeriia cu
postul sufletul mieu.” ( CC2.1581: 45/50)
Scopul folosirii acestor corelative este de a marca emfatic raportul de subordonare, iar apariția
lor nu este condiționată de tipul de text, fiind întâlnite atât în textele religioase, cât și în cele laice,
originale sau traduse. Cu toate acestea, elementele core lative aduc uneori informații importante
despre raporturile temporale care se stabilesc între cei doi constituenți: de simultaneitate –
atunci…când (92), sau de anterioritate: când…apoi (93).
(92) a. Și când văzu credința și smereniia acelora , atunce conteni focului carele era foarte
mare, ca să nu se atingă de trupul lor. (Ev.1642: 13)
b. Pentr -aceaia să cade fiece prunc, ori sănătos, ori bólnav cându -l va botedza , atunce să-
l și cumenece , într-acel ceas că așa învață svânta pravilă. (ȘT.1644: 57)
(93) «Domnii miei, cându -i veț arăta acestui suflet toate văzutele și nevăzutele , apoi să-l duce ț
în casa mea carea -m easte gătită și să șează». ( VN.1630 –50: 157)
Exemplele prezentate surprind și o altă trăsătură specifică textelor din perioada veche, și anume
distanțarea c orelativului față de conector și plasarea acestuia la începutul structurii matrice, cu scopul
de a accentua ideile exprimate în subordonată. Această situație se va schimba treptat în secolele
următoare, corelativul și conectorul ajungând atât de apropiați încât unii lingviști îi consideră structuri
sudate, locuțiuni adverbiale (GA 1966 I: 386). Pentru perioada investigată, această interpretare nu
poate fi acceptată nici chiar pentru elementele apropiate, un argument simplu fiind posibilitatea
interpunerii u nui semiadverb restrictiv între acele două elemente considerate „sudate”:
(94) Fu rugatu de episcupii din Asia să scrie în aleanul eriticilor lui Corint și lu Evion, hulitorii
carii gicea că s -au începutu a fi Hristos, fiiul lu Dumnedzeu, atunci numai cînd au
născutu din Sfînta Maria. (CC1.1567 : 2v)
O altă interpretare a construcțiilor cu elemente corelative se propune în GALR (2008), unde se
notează faptul că, indiferent de izolarea sau nu prin virgulă a propoziției -când de un adverb, cum ar
fi atunci , dacă re lativul este precedat de adverb, subordonata introdusă de acest conector este o
relativă apozitivă (GALR II 2008: 497). Principala motivație a acestei interpretări este
coreferențialitatea dintre cele două secvențe lingvistice: baza – atunci și apoziția – propoziția -când ,
care formează „o unitate referențială și informațională ” (GALR II 2008: 655). În plus, se consideră
că, în ciuda „nuanței aparent circumstanțiale, temporale ”, aceste subordonate sunt „construcții
96
detașate ” și nu aduc decât niște informații suplimentare, care nu sunt obligatorii pentru a identifica
referentul grupului (GALR II 2008: 658). În ce ne privește – cel puțin pentru LRV –, o simplă
comparație între structurile pe care le -am încadrat în categoria apozitivelor (v . Secțiunea 5.4.1.6. ,
punctul d. ) și structurile exemplificate anterior (cu elemente corelative) ne va ajuta să contra –
argumentăm această interpretare propusă de GALR. Astfel, trei enunțuri de tipul:
(95) Sorocul de treizeci de zile și de patru luni să se socotească din zioa c e au aflat vînzarea
cel ce are protimisis, care zi cu jurămînt să încredințeze judecata, că atunci au aflat , [adică
cînd ș-au pornit jalba ], iară să nu numere d in zioa vînzării. (Prav. 1780: 132)
(96) O, ce văm face atunce , fraților, cînd nimea nu va fi să stea derept tine, nici -ț va ajuta, nici
tată-tău nici muma, nici feciorul, nici fata, nici nepoții -ți? (CC2.1581: 29/37)
(97) Și cînd au ras barbeli, împăratul, a moscalilor , atunce cînd s-au schimbat portul , atunce
sîngur împăratul i -au ras barba cu mîna lui. (NL.~1750 –66: 28)
nu pot fi considerate identice și nici nu putem stabili cu exactitate faptul că atunci(e) și propoziția –
când formează un bloc referențial. În primul context, apozemul adică ne ajută să stabilim valoarea
apozitivă a subordonatei , însă în celelate două enunțuri nu putem vorbi despre o relație de
apoziționare. Motivația este una triplă: pe de o parte, nu putem considera că propozițiile -când de sub
(96) și (9 7) sunt suprimabile, detașabile , sau că aduc informații suplimentare , ci, d impotrivă,
informațiile sunt esențiale pentru fixarea referentului și pentru co erența semantică a discursului.
Pe de altă parte, un adverb, precum atunce , amu, aciiș, și sau aorea, nu poate fi interpretat drept
un termen plin din punct de vedere referenția l, ci, mai degrabă ca un termen generic, anaforic sau
cataforic. Prin urmare, propoziția -când nu poate fi o apoziție care să -și „procure referința de la bază ”
(GALR II 2008: 656), așa cum se întâmplă, în general, cu structurile aflate în raport de apozițio nare.
Poate cel mai solid argument vine însă din topica acestor constituenți. În LRV, după cum ilustrează
exemplele prezentate anterior, elementul corelativ poate apărea atât înaintea propoziției -când , izolat
prin virgulă de aceasta sau neizolat, cât și du pă subordonată, la o distanță mai mică sau mai mare,
uneori chiar dublat. O astfel de topică postpusă a bazei nu este acceptată în cazul relației apozitive
decât dacă rolurile se inversează (GALR II 2008: 660). Și atunci ne punem întrebarea firească: este
propoziția -când baza și adverbul apoziția?
(98) Cînd adeveriții închinători închina -se-vor Părintelui și cu adevăr , și amu Tatăl ca acealea
caută să se închine lui. (CC1.1567 : 21v)
(99) Și când va vedea vreo fată , aciiși mearge la ea și de dragoste -i adoarme în po ală-i.
(FD.1592 –604: 594r)
(100) E cînd trecu sîmbăta și neapărate fură de leage (că sîmbătă nu da leagea, nici lăsa să
lucreaze ceva, ce gătiră mir) și vineră la mormînt, să ungă pre Isus, ( CC2.1581: 150/139)
97
(101) Pentr -aceea să nu o facem îndărăpt și schimonosit, c um sămt mulți din creștini, carii nu
știu nice cruce să -ș facă, ce când vor să-ș facă cruce, numai ce mâhâesc cu mâna cum ar
amăgi oarece. (Caz V.1643: 49)
(102) Când în leagea lui Moisi giunghea mielul paștilor , în patrusprădzeace dzile a lui mart,
într-aceaia v reame să arătă Domn ul Hristos vrăjmașilor săi (Caz V.1643: 65)
(103) Iară când vrea alți creștini să-l ducă la îngropare, atunce , numaidecât , învise și spunea că
au văzut multe fealiuri de locuri de certare, munci și de odihnă. (CÎ.1678: 3r)
Într-o lucrare de doc torat, Pîrvuleț (2016 ) tratează, pe larg, structurile nominale apozitive din
limba română veche și discută, printre altele , despre tiparul [GAdv adv loc/timp ], [GPrep [GN Np/Nc]] , adică
despre legătura dintre un adverb și un GPrep care include un GN, ca în exemplele: S-a întors atunci,
la Crăciun/ Pune cartea aici, pe masă ! În urma aplicării celor două teste specifice – în concepția
autoarei – relației de apoziționare: testul coreferen țialității și al predicației/copulei, aceasta ajunge la
o concluzie simila ră celei prezentate de noi pentru tiparul [GAdv adv loc/timp ], [PRel cînd…] (pe care îl
vom extinde și în cazul conectorului unde în Secțiunea 6. 4.2.1. ), anume aceea că nu putem considera
„coreferențialitatea contextuală, detașarea prin virgulă, schimbar ea topicii și prezența unor mărci
explicative ” drept argum ente ale includerii acestor str ucturi în clasa apozițiilor , mai ales că astfel de
tipare încalcă principala trăsătură a apoziției, anume caracterul copulativ (Pîrvuleț 2016 : 99).
În ce ne privește, ca să răspundem la întrebarea adresată anterior, vom spune că optăm pentru
interpretarea propusă de GBLR (2010: 535) și considerăm propoziția -când și elementul corelativ
drept două adverbiale temporale distincte aflate în relație de meronimie73, acesta din urmă
funcționând, din punct de vedere pragmatic, ca un anaforic sau cataforic (în funcție de topică) al
subordonatei relative. Se aseamănă foarte bine cu tipurile de structuri descrise în Secțiunea 5.4.1.6. ,
punctul b (de unde am reluat, mai jos, un exemp lu), pe care Declerck (1997) le interpretează drept
adverbiale aflate în raport de coordonare prin juxtapunere și nu de apoziționare.
(104) De rândul lu Baștea Giurgiu: mai nainte , [când ară fi domnealui, Mihail voievod, de -a
oprăvirea de loutura Ardealului cu măriia sa împăratul ], fost-au lăsat lui cu ce va putea
da ajutoriu domniii lui; (DÎ 1600: XXXVI)
Din punct de vedere sintactic, Gheorghe (2004: 275) propune plasarea acestor tipuri de adverbe
anaforice sub GC omp, ca specificatori ai grupului adverbial și numește relativele cu care intră în
relație – periferice circumstanțiale , nodul la care se adjoncționează fiind unul non-argumental .
(105) Fost-ai soț feciorului celui curvariu când au fost în păcate ? Fii-i soț ș-acmu când să
pocăiaște . (CazV.1643: 19)
73 Meronimia este un tip de relație semantică de includere a părții/părților într -un întreg (Nedelcu 2009: 13 -39). A se
vedea și Pîrvuleț 2016 în legătură cu acest subiect.
98
5.4.2.2. Propoziții -când ca expresii citante
Un alt tip de propoziție -când pe care nu l -am putut integra în rândul propozițiilor -când
explicative din tipologia lui Declerck este cel în care conectivul și verbul a zice funcționează ca o
expresie citantă sau ca evidențial citațional (Zafiu 2016: 93):
(106) a. Și Hristos sparge aceea leage când dzice : “După hiclenie voastră scrie Moisi aceae, ce
dentâniu nu fu așa”. (PE: 5r)
b. Așea aiurea (Matei, 29), cînd gice slăbitului {de} vine: "Ierta -ți-să-vor ție păcatele
tale", dzic jidovii că huleaște unde, fiind om, așea grăiaște. (CC1.1567 : 3v)
c. Și botegiune mărturisi cînd dzise mie : Trebuiaște de la tine să mă botedzu, iară tu vii
la mine?" ( CC1.1567 : 6r)
d. Să vă spodobiți de-a dereapta judecătoriului derept a sta, cînd va zice : „V eniți,
blagosloviții de părintele mieu, de moșteniți ce iaste gătită voao împărăție”. ( CC2.1581:
VIII/7)
În corpusul nostru, astfel de exemple sunt întâlnite exclusiv în textele religioase – 16 ocurențe în
textele din LRV1 și 7 ocurențe în textele din LRV2 – fapt care se poate explica prin caracterul retoric
și omiletic al acestor scrieri atât de importante pent ru etapa veche a limbii române.
5.4.2.3. Când în construcții relative infinitivale
Tot valoare relativă are când și în construcțiile relative infin itivale74 care apar foarte rar în
textele din limba veche și numai în structuri clișeizate, verbul a avea primind o valoare modală. De
fapt, singurul exemplu identificat vine din textul popular Sindipa și aparține celei de -a doua perioade
investigate:
(107) N-am făcut nimica, că n-am avut când mearge în târgu să cumpăr ceva. (Sind. 1703:
288/104r)
Am evidențiat în secțiunea anterioară complexitatea structurilor sintactice temporale din limba
română veche în care jonctivul este când , dar acesta nu este singurul co nector al construcțiilor
investigate. Astfel, ne propunem în continuare o prezentare detaliată a tuturor conectorilor temporali
identificați, insistând asupra aspectelor care ilustrează dinamica și specificitatea acestora în LRV.
74 Încadrate de Gheorghe (2004: 237) în grupul relativelor a căror relație cu antecedentul este opacizată .
99
5.5. Dinamic a jonctiv elor temporale din LRV
5.5.1. Inventar și aspecte formale
Trăsăturile subordonatelor temporale din LRV sunt determinate, în egală măsură, de
diversitatea inventarului de conectori specifici, dar și de faptul că aceștia sunt mai puțin specializați
pentru ex primarea diferitelor tipuri de relații temporale (în comparație cu LRC). Acest inventar
conține, pe de o parte, conectori stabili din punct de vedere diacronic ( când ), iar, pe de altă parte,
forme care au înregistrat din ce în ce mai puține ocurențe ca ele mente de relație temporale ( ca, dacă )
(Dinică 2016 : 491 ). În unele cazuri, introducerea unui nou conector a determinat dispariția altuia
vechi, dar, de cele mai multe ori, ambele elemente (cel nou și cel vechi) coexistă, iar utilizarea
acestora este restri cționată semantic, sintactic și/sau stilistic.
Urmând tipologia formală propusă de Kortmann (1997: 78), se pot identifica cinci clase de
conectori temporali în LRV, constând în:
I. un singur morfem monosilabic: când, ca (temporal), cum (temporal), cât (tempor al)
II. un singur morfem polisilabic: până , de(a)ca/dacă , înde, unde (temporal)
III. mai mult de un morfem, dar un singur cuvânt: varecând, oarecând, oricând
IV. mai multe cuvinte: pân(ă) (ce/când/nu), îndată ce, în (ceas) ce ceas/zi/vreme, (mai)
(în/de) ainte (până ( de) când/ca să/de/ce/dec ât), după că/ce, de când(u), (ori) de câte
ori, numai cît (ce)/ de cum (uși)
V. subordonatori adverbiali discontinui (corelative): când…atunci
Majoritatea conectorilor temporali sunt complecși, având un element adverbial, conjuncțio nal
sau prepozițional (cum ar fi înainte sau până ), urmat de o conjuncție ( ca să ), de un complementizator
(deca/deaca ) sau de un relativ ( ce, (de) ce, (de) cât ) și, uneori, chiar de o negație ( de ce nu ). Această
mixtură de conectori pare artificială , fiind interpretată, nu de puține ori, ca o reproducere automată a
unor structuri străine (mai ales slavone) (Dinică 2016 : 496 ).
100
Diagrama 4 – Distribuția și frecvența conectorilor temporali în SSC din LRV1
Diagrama 5 – Distribuția și frecvența conectorilor temporali în SSC din LRV2
Cele d ouă diagrame (4 și 5 ) ilustrează distribuția și frecvența conectorilor temporali ai
structurilor sintactice complexe din textele LRV, în care forma cea mai productivă este, de departe,
adverbul relativ când (v. exemplul ( 108)), element care înregistrează totuși o reducere ca număr de
ocurențe în a doua perioadă a corpusului investigat: 1702 de ocurențe în LRV1 (64%) vs. 1468 de
ocurențe în LRV2 (53%). Forma cândai (ex. ( 109)) este specifică secolului al XVII -lea, având
valoa re temporală numai atunci când este corelată cu iară „atunci” (Avram 1960: 193).
(108) Fiiul proslăveaște atunce cînd putearea binelui său iveaște . (CC1.1567 : 40r) 1702 ; 64%395; 15%58; 2%79; 3%71; 3%27; 1%
307; 12%11; 0%9; 0%
când(u)
pân(ă) când(u) / nu
de când(u)
(mai) (în / de) ainte (până (de)
când / ca să / de / ce)
după că/ce
în ce ceas / zi
de(a)ca / dacă
(ori) de câte ori
numai cît/ce/de cum(uși)
1468 (53% )
454(16% ) 47(2%)50(2%)29(1%)37(1%) 403(14% )254
(9%)21(1%)
36(1%)când (u/ai)
pân(ă) (ce / când / nu)
de când(u)
îndată ce
în (ceas) ce ceas / zi / vreme
(mai) (în / de) ainte (până (de)
când / ca să / de / ce / decât)
după că / ce
deaca/dacă
(ori) de câte ori
numai cît (ce) / de cum(uși)
101
(109) Cândai năvălește vrun hitlean sau vro fiară la tată -tău de pripă , iară tu să aibi cu ce-l
sprijoni. ( MC.1620 : 116r)
În privința formelor de pe locul al doilea și al treilea ca frecvență, se observă faptul că
elementele compuse cu până (110 a-c) (pân(ă) ce, pân(ă) când, până nu )75 au aproximativ același
procentaj în ambele secole investigate – 15% -, în timp ce conectorul de(a)ca/dacă (111 a, b)
înregistrează un procentaj în scădere – de la 12% în LRV1 la 9% în LRV2.
Deși acesta din urmă este un conector specific adjuncților condiționali, corpusul parcurs a
revelat numeroase contexte în care de(a)ca/dacă este utilizat pentru exprimarea unor relații
temporale. Prin urmare, am selectat numai acele structuri sintactice complexe în care conectorul
urmărit funcționează ca un conector temporal tipic, excluzând contextele ambigue (foarte frecvente,
de altfel).
(110) a. Și îndată stătu și să opri soarele din calea sa să nu apuie până ce au biruit și au înfrânt
pre inoplemenici de tot. ( DVS.1682 –6: 2r)
b. Și deca fu dzuo, feaceră urii diniudei întoarcere și se giurară sinre nece se mărînce ,
nece se bea pînră cîndu voru ucide Pavelu . (CV.1563 -83: 277/25r)
c. Nimea să nu judece alții, pre nimea, pînă nu va căuta bine vinovatu e au ba . (CC1.1567 :
47r)
(111) a. Și fu, deaca blagoslovi ei , mută -se dentr -înșii și se sui la ceri. (CC1.1567 : 36r)
b. Și deca-ș strînse mîna , îndată ieși fratele lui. (BB.1688: 29)
Echivalența semantică dintre propozițiile temporale și condiționale introduse prin conectorul
deca/deaca este motivată de o anumită corspondenț ă a elementului de relație româ nesc când cu
jonctivul slav condițional ašte, dar și de faptul că în textul Palia de la Orăștie structurile temporale
din originalul maghiar "mikor immar" au fost traduse prin deaca amu sau prin când amu.
(112) Deaca amu se înturnă den oastea lu Cheder la omor […] ieși înaintea lui craiul
Sodomului . (PO.1582: 49)
(113) Când amu apuse soarele , mare somn vine pre Avram. (PO.1582: 51)
Propoziția relativă temporală apare în LRV integrată în structuri temporale adverbiale sau
prepoz iționale, cum ar fi cele conținâ nd adverbele când și cât. Dint re acestea, tiparul ainte pân(r)ă
75 Până este tratat în lucrările de specialitate (GALR 2008, GBLR 2010, Stan 2013) (ca și cât, (ori) de câte or i), drept
un conector specific circumstanțialelor cantitative, mai exact, al structurilor cantitative temporale (Stan 2013: 213). În
ce ne privește, renunțăm la ac eastă interpretare, deși nu con testăm valoarea cantitativă pe care o capătă conectorul în
aceste contexte, dar nu facem o distincție între circumstanțialele temporale și cele cantitative temporale tocmai datorită
numeroaselor ocurențe ale acestuia în structura unor conectori complecși, unde apare și cu valoarea de prepoziție, dar și
datorită div ersității SSC în care apare cu valoare de subordonator. Mai mult, acesta este un conector important pentru
raporturile semantice de temporalitate și nu putea fi exclus din analiza noastră.
102
când(u) este considerat un calc slavonic (cf. Stan 2013: 221), ca și pânră când(u) nu (cf. Avram
1960: 33 –34), care au corespondențe în limba slavonă.
(114) a. Și noi ainte pînră cîndu nu se voru apropia de elu , gata semu a-lu ucide elu".
(CV.1563 –83: 279/26r)
b. Iară, până când nu iertăm noi altor oameni nedireptățile și supărările care avem de la
ei, nici noauă nu ne va ierta Dumnezeu păcatele noastre. (CÎ.1678: 40v)
Aceleași adverbe și prepoziții sunt implicate în diferi te structuri conjuncționale (subordonatori
complecși), precum mainte (de) ce, mainte de(a)ca, mainte decât (nu), încă până nu, (mai)
(den)ainte până… nu, ainte de ce până încă nu , care apar încă din secolul al XVI -lea – 79 de
ocurențe (3%), atât în text ele laice, cât și în textele religioase, dar se reduc în mod considerabil în
secolul următor – 37 ocurențe (1%).
(115) a. Ainte până cîntătoriul nu va fi cîntat de trei ori te veri lepăda de mine. (CC1.1567 :
207v)
b. și fă mîncare mie carea iubesc și adu mie, cum să mânânc și să te blagoslovească
sufletul mieu, mainte de cât voiu muri . (PO.1582: 89)
c. Adevăr, adevăr grăiesc voao, mai denainte până Avraam n-au fost , eu sânt”.
(CT.1560 –1: 204v)
În secolul al XVII -lea, acești subordonatori complecși au fost identificați numai în textele religioase
(Biblia 1688 , Evanghelia de la Govora , scrierile lui Varlaam), texte care păstrează anumite trăsături
lingvistice din secolul anterior:
(116) Veniți cătră mine, blagosloviții feții luminei, priimiți cununi de cin ste, carele am gătit
voao mainte de ce au fost lumea ! (Ev.1642: 79)
Se remarcă apariția conectorilor temporali îndată ce (2%) (11 7) și numai cît/ce (1%) (118), care au
fost descoperiți numai accidental în secolul al XVI -lea.
(117) Și, îndată ce -ș feace cr uce, să și vădzu în ceasta parte de Iordan. ( DVS.1682 –6: 66v)
(118) Iară numai cît se văzură goli , și se rușinară unul de alt. (MC.1620: 101/9r)
La polul opus, anumiți subordonatori au fost identificați exclusiv în textele din secolul al XVI –
lea (mai ale s în Codicele Voronețean ), acesta fiind cazul lui ca „când”/„după ce” (11 9), care
reproduce conjuncția slavonă jako (Densusianu 1938: 256), al lui după ca/că „după ce” (12 0)
(Densusianu 1938: 263) sau al lui înde „când” (12 1) (Costinescu 1981:166) . O formă adverbială
similară –nde (cu valoare temporală) (122) apare numai în textul Codicele popii Bratu , întotdeauna
în poziție inițială .
(119) Și ca era mărgându și apropiindu -me cătră Damascu , întru amiadzădzi străluci lumiră
multă . (CV.1563 –83: 19v)
103
(120) Și după ca se-ară svânta roaa , iată era mănuntă în pustie, ca ceastă roao de nea pre
pământ . (PO.1582: 232)
(121) Se dzică ce aflară întru menre nedereptate înde stătuiu în gloată . (CV.1563 –83: 31v)
(122) E-[nde auziră ] botezară -se întru numele Domnului, l u Isus. (CB.1559 –60: 201)
Foarte interesante sunt și situațiile în care alte adverbe relative, precum cât (123), unde (124)
și cum (125), funcționează ca subordonatori temporali, uneori având un corelativ în propoziția
matrice.
(123) Iarâ cătu-l vâdzu Hris tos viind câtr -ăns, dzise . (CazV.1643 : 39r)
(124) Și slăviră pre Dumnezeu de acea puteare ce se arătă atunce, unde zise cu un cuvînt numai
Isus bolnavului să-ș ia patul. ( CC2.1581: 59/62)
(125) Și cumu -i aud glasulu , ei aleargă la muma sa cea derepcea și îmblă după ea; ( FD.1592 –
604: 554v)
Structurile cvasi -idiomatice co -ocurente în (ceasul) ce ceas / zi / vreme au aproximativ aceeași
frecvență în cele două perioade investigate – 1%, pe când construcția în vreme ce apare la sfârșitul
secolului al XVII -lea și devine o expresie fixată în perioada următoare (cf. Avram 1960: 53).
(126) Derept aceaia și voi fiți gata, că în ce ceas nu vă se pare Fiiul Omenesc va veni ."
(CC1.1567 : 138v)
5.5.2. Tipare semantice construite de conectorii temporali din LRV
Constituenții temporali ai structurilor sintactice complexe din LRV prezintă cea mai mare
diversitate de sensuri dintre toate propozițiile circumstanțiale. Având ca model tiparele semantice
descrise de Kortmann (1997) (unde p și q sunt două simboluri utilizate pentru si tuațiile de
comunicare/evenimentele exprimate de propoziția temporală și, respectiv, propoziția matrice), am
identificat următoarele relații exprimate de conectorii temporali în LRV:
A. Suprapunere Simultană (engl. Simultaneity Overlap – SIOVER): ‘when p, q’ (Kortmann 1997:
84) — ‘când p, q’: q se suprapune peste p
A1. De -acii află nește oameni hlapi, de -i îndemnă: când durmiia împăratul amiază -zi, ei întrară
și-l prinseră, de -l orbiră. (MC.1620: 171/94v)
A2. Și cându se-au făcut acesta zapis fost-au mulți oameni buni dimprejurul locului carii își
vor pune mai jos iscăliturile. (DÎ 1595 –1596 : XII)
A3. Și fiiul omenesc rușina -va el cînd va veni în slava părintelui lui, cu îngerii sfinții .
(CC2.1581: 62/64)
B. Durată Simultană (engl. Simultaneity Duration – SIDUR): ’while p, q’ (Kortmann 1997: 84) —
‘în timp ce p, q’: p deschide un interval temporal (complet sau parțial) pentru care q este adevărat
104
B1. Era când fură acolo , împlură -se zilele să nască și născu fiiu -său dentăi și înfășă el și puse
el în iasle. (CT.1560 –1: 115r)
B2. În ce zi fu lovit , într -acea zi muri. (MC.1620: 187/118v)
B3. Și fu cînd ei mergea cătră răsărită , aflară un pămînt șes, în pămîntul lui Siniiar și acolo
lăcuiră. (PO.1582: 40)
C. Extindere Simultană (engl. Simultaneity Co -Extensivene ss – SICOEX): ‘as long as p, q’
(Kortmann 1997: 84) — ‘cât (timp) p, q’: p deschide un interval temporal complet pentru care q este
adevărat.
C1. Muiarea legată a legiei în câtă vreamea va trăi bărbatul ei . (CPr.1566 : 305)
C2. Și cât fu duhu l cel necurat î ntru Saul , tot în casa lui Saul petrecu. ( PI.~1650 : 234/350r)
D. Anterioritate (engl. Anteriority – ANTE): ‘after p, q’ (Kortmann 1997: 84) — ‘după ce/că p, q’:
p precede temporal pe q
D1. Spuse lui: după ce -au tremes cătr -însul Artemă să vii cătr -însul. (CPr.1566 : 523)
D2. Deci după ce s-au trecut foamea , s-au sculat cu maică -sa din Sarepta de -au mărs în țara
Iudei de -au lăcuit. (DVS.1682 –6: 23v)
D3. Și după că au datu lor vama Dominecă și Giva în doaă -trei luni , au însoțitu cătră sine pre
Manea grecul . (DÎ.1593: LXXXVIII)
E. Anterioritate Imediată (engl. Immediate Anteriority – IMANTE): ‘as soon as p, q’ (Kortmann
1997: 84) — ‘imediat ce/îndată ce p, q’: p preced ă temporal imediat pe q
E1. Și cum grăi, îngerul nevăzut fu. ( FD.1592 –604: 540r)
E2. Iară deaca auzi aceastea Eva , numai cît se protivi sfatul șarpelui, ce fu învățat de Satana.
(MC.1620: 101/9r)
F. Terminus a quo (TAQUO): ‘since p, q’ (Kortmann 1997: 84) — ‘de când p, q’: p identifică un
moment sau o perioadă în trecut începând cu care q a deven it adevărat
F1. Și să știi, fătu l meu: de cându te-i împărți t de maica ta , de atunce s -învrăjbit inima me cu
sufletul mieu și nu -i pociu împăca. (A.1620: 206/59v)
F2. Sărutătură nu -mi dedeși, aceasta de când am întrat nu încetă sărutându -mi picioarele.
(CT.1560 –1: 131r)
F3. Și, nu după multe zile de când fu omul , despărți -se tinărul și neînțeleptul și păc ătosul Cain
de la direptul Abel . (Ev.1642: 27)
G. Posterioritate (engl. Posteriority – POST): ‘before p, q’ (Kortmann 1997: 84) — ‘înainte de p,
q’: p succedă temporal pe q
G1. Deadevăr grăiesc ție că în aceasta noapte, ainte pînă cîntătoriul nu va fi cîntat de trei ori ,
te veri lepăda de mine. (CC1.1567 : 205r)
105
G2. Să vei lua veșmîntul vecinului tău zălog, iară să i -l dai lui, ainte de ce ară apune soarel e.
(PO.1582: 253)
Structurile în care conectorul complex: ainte / mainte / nainte + de + ce se combină cu un verb la
modul indicativ (timpul trecut sau viitor) reprezintă o particularitate a LRV, spre deosebire de LRC:
(127) a. Cei doi feți ai tăi carii -s născuții în pământul Egipetului, ainte de ce am venit aicea la
tine, ai miei vor fi . (PO.1582: 170)
b. Mearge -voĭu și voĭu vedea elu ainte de ce voĭu mūri . (PO.1582: 162)
G3. a. Pînă cînd împărăți Foca și Timishi , ei crescură voinici Vasilie și Costantin, fe ciorii lui
Roman împărat. (MC.1620: 194/127r)
b. Până am fost în Țeara Rumânească , atunce încă Ieremiia voievod și cărți și soli au trimisu
pentru noi, să întărâte turcii asupra noastră . (DÎ 1600: XLIV )
Cele două exemple de sub G3 pun în evidență faptul c ă structurile temporale ad quem pot să indice
nu numai limite în viitor, ci și limite în trecut, iar acest lucru este facilitat de posibilitatea combinării
prepoziției până cu o formă verbală la modul indicativ.
H. Terminus ad quem (TAQUEM): ‘until p, q’ (Kortmann 1997: 85) — ‘până (când) p, q’: p
identifică un moment sau o perioadă (în viitor ) până la care q este adevărat
H1. Deci, de la Costantin ce au zidit cetatea până când o au luat turcii , ei au trecut 1125.
(MC.1620: 219/153v-154r)
H2. De -aciia -l gon i și opri pre Elena, cu toată avuțiia, până va veni domnu -său la dinsă .
(MC.1620: 115/22v)
H3. Deci după ce s -au trecut foamea, s -au sculat cu maică -sa din Sarepta de -au mărs în țara
Iudei de -au lăcuit până când au strigat Ninivei . (DVS.1682 –6: 23v)
I. Ev entualitate (engl. Contingency – CONTIN): ‘in cases when p, q’, ’whenever p, q’ (Kortmann
1997: 85) — ’(ori) de câte ori p, q’: "Timpul Indefinit"; presupune cu antificarea unei situații: în
toate situațiile în care p este adevărat, și q este adevărat;
I1. Și, de câte ori lua gând să să ducă, tot i să arăta svântul Ioan, Botedzătoriul Domnului.
(DVS.1682 –6: 75v)
I2. De cîte ori cu ale lui daruri ne slujim , de atîtea ori spre a sa dragoste să ne ațițăm. (CD.1698:
307)
I3. De cîte ori amărîră el în pustie , întărîtară el în pămînt fără de apă. (CP1.1577: 149v)
În acest tipar pot fi incluși conectorii de tipul oricând (oarecând, varecând) , datorită faptului că, în
general, aceștia sunt interpretați ca avâ nd sensul de „ori de câte ori ”. Prin urmare, este vorba d espre
acele elemente de legătură specifice adjuncților temporali de frecvență, constituenți care nu pot fi
excluși din marea categorie a adjuncților temporali.
106
În ciuda tuturor acestor tipare semantice ilustrate cu exemple din LRV, specializarea
subordona torilor pentru o anumită relație temporală s -a produs destul de târziu, în secolul al XIX -lea.
În LRV (secolele al XVI -lea – al XVIII -lea) conectorii ca, dacă, până puteau exprima aproape orice
relație semantică temporală, iar dintre aceștia, numai până se păstrează cu această valoare în LRC
(GR 2013 : 419).
5.6. Restricții sintactico -semantice impuse de centrul SSC
5.6.1. Relația morfosintactică a constituentului temporal cu centrul: tipare
modal -temporale (parametrul SOT)
Pe lângă conectori, exprimarea rapor turilor temporale stabilite între cei doi constituenți ai
structurii sintactice complexe este determinată, încă din LRV, de schema modal -temporală
actualizată. Potrivit definiției, timpul „gramaticalizează relația dintre timpul situației descrise și
timpul -zero al contextului deictic” (Lyons 1977: 68), dar timpurile pot indica și „plasarea relativă a
acțiunilor una față de alta sau față de un alt moment sau interval de pe axa temporală” (GBLR 2010:
242). Prin urmare, timpul reprezintă o categorie deictică ce trebuie pusă în legătură (permanent) cu
un T 0, cu momentul comunicării, adică cu un „aici și acum” al locutorului (cf. Declerck 1997: 59). În
funcție de felul în care se face raportarea la T 0, se discută în bibliografia de specialitate despre timpuri
absolute – cele care se raportează în mod dir ect la T 0 (ca prezentul) – și timpuri relative – care au
nevoie de un reper intermediar pentru a se raporta la T 0 (ca imperfectul).
Prin urmare, ne propunem în secțiunea care urmează un reviriment al conceptului d e
concordanță a timpurilor, concept care apare foarte detaliat în GA (1966: 355 -394), dar care este
trecut într -un con de umbră în lucrările românești din ultima perioadă. În schimb, bibliografia
internațională de specialitate cuprinde numeroase studii sin tactice sau semantice dedicate acestui
subiect – Sequence of Tense(s) (SOT)76 – pe care îl tratează în termenii unui parametru (Ogihara
1989) sau îl iau drept criteriu în tipologii translingvistice, discutând despre limbi SOT – ca engleza –
și limbi non -SOT – ca Rusa sau Japoneza – (Enç (1987, Abusch (1988), Kratzer (1998 ), Kusumoto
(1999), Schlenker (2003 ), Stechow (2003 ), Khomitsevich (2007)). Multe dintre aceste studii
analizează situația complementelor care depind de verbe specifice ( dicendi sau atitudin ale), premisa
fiind aceea că SOT este un fenomen specific acestor constituenți (cf. Kusumoto 1999 : 1), dar
cercetările r ealizate de către Kusumoto (1999 ) sau de Grønn & Stechow ( 2010) completeză rezultatele
inițiale cu informații prețioase despre felul în care structurile complexe cu relative sau cu adjuncți
respectă (sau nu) regulile SOT. Definiția pe care se fundamentează aceste studii diferă de cea propusă
76 Spre deosebire de studiile românești, unde se discută despre conc ordanța timpurilor și la propozițiile coordonate, în
studiile internaționale sunt tratate exclusiv raporturile temporale dintre regente și propozițiile subordonate
corespunzătoare.
107
pentru concordanța timpurilor din limba română și, de aceea, se impune o clarificare. Astfel,
param etrul SOT este definit în gramatica modernă astfel: „O limbă L este o limbă SOT dacă și numai
dacă cuantificatorii verbali ai acestei limbi transmit trăsături temporale”77 (Stechow & Grønn 2009:
1) (trad. n. , A.P.) . Pentru limba română, o definiție vine din gramatica tradițională, unde „prin
corespondența timpurilor se înțelege marcarea raporturilor dintre timpurile predicatelor a două sau
mai mult propoziții care sunt în relație de coordonare sau de subordonare ” (GA II 1966: 355), iar cele
trei mari raportu ri posibile în limba română sunt de simultaneitate , de anterioritate și de
posterioritate . În lucrarea de față ne vom opri la această definiție și, implicit, la o perspectivă
tradițională de cercetare a fenomenului de corespondență sau de concordanță a tim purilor, dat fiind
faptul că textele pe care le analizăm sunt scrise într -o limbă veche care îngreunează uneori chiar și
înțelegerea sensurilor anumitor verbe și, cu atât mai mult, desprinderea trăsăturilor interpretabile sau
neinterpretabile ale acestora.
Toate aceste raporturi temporale sunt întâlnite și în alte limbi romanice, dar, spre deosebire de
celelalte limbi (precum franceza, italiana sau spaniola), care au reguli ceva mai stricte de marcare a
raporturilor temporale și, în consecință, sunt tratate drept limbi -SOT, limba română reprezintă un caz
special. Pe de o parte, există studii (Lungu 2008: 33) care susțin faptul că româna are trăsături comune
și cu limbile SOT, cum ar fi limba engleză, dar și cu limbi non -SOT, cum ar fi limba rusă. Pe de altă
parte, un studiu mai recent (Tallec -Lloret & Roulland 2013: 6) notează că în limba română
concordanța timpurilor nu este vizibilă și că fiecare timp își păstrează valoarea caracteristică:
„perfectul este întotdeauna perfect (anteriorioritate), prezentul în totdeauna prezent (simultaneitate),
iar viitorul exprimă întotdeauna o valoare de viitor (posterioritate) ”78. În ce ne privește, ca vorbitori
nativi de limbă română, putem să contrazicem fără echivoc această afirmație, oferind exemple din
LRC, dar nu acesta este scopul prezentei lucrări. Din contră, ne propunem să aducem argumente
plauzibile din textele vechi care să demonteze ideea cercetătorilor francezi și să susținem
specificitatea limbii române și sub acest aspect. Întrebarea care se pune este în ce mă sură ne ajută
SSC extrase din corpusul nostru să demonstrăm că limba română – cel puțin în varianta veche –
respectă anumite reguli de concordanță a timpurilor?
77 Engl. – „A language L is an SOT -language if and only if the verbal quanti fiers of L transmit temporal features ”
(Stechow & Grønn 2009: 1).
78 Citatul este, de fapt, unul mai amplu, care merită a fi redat în întregime tocmai pentru a înțelege cât de mult accentuează
cei doi autori ideea transmisă: „Le roumain offre un intérêt par ticulier pour le comparatiste, ne serait -ce que parce que la
concordance des temps n’y est pas visible. Le « présent » s’y transporte n’importe où sur l’axe du temps pour exprimer
la simultanéité, le futur se transporte également n’importe où pour exprimer l’ultériorité, l’imparfait, temps du passé ne
sort pas du passé (la subordination n’a aucun effet sur lui)… Tout se passe comme si on était en présence de formes qui,
quel que soit l’usage que l’on en fait, gardent la valeur temporelle qu i les caractéri se: le passé est toujours passé (antérieur),
le présent toujours présent (simultané), le futur toujours futur (ultérieur) ”(Tallec -Lloret & Roulland 2013: 6) .
108
Vom folosi și în această secțiune simbolurile p și q pentru a ne referi la subordonata tempora lă
și la regentă. De asemenea, este foarte important să stabilim, încă de la început, faptul că descrierea
raporturilor se va face pornind de la valoarea modal -temporală a subordonatei, adică de la T p. Pentru
a evita orice intepretări, ne vom referi strict la textele originale din perioada investigată, întrucât
acestea prezintă fapte autentice de limbă română și nu există riscul „copierii” unor tipare dintr -o limbă
sursă.
Astfel, ne propunem o prezentare a raportur ilor temporale consemnate în GA (1966: 373 sqq.),
adăugând, de fiecare dată, exemple din micro -corpusul nostru care să susțină sau să contrazică
„regula” respectivă. Pentru cele trei moduri personale (predicative) – indicativul, conjunctivul
(subjonctivul) și condiționalul -optativ – sunt descrise, pe rând, schemele temporale implicate în
stabilirea raporturilor de simultaneitate, anterioritate și posterioritate.
Tp = modul indicativ
Pentru textele originale din LRV1, modul indicativ este folosit cu precădere în subordonatele
temporale, singurele ex cepții fiind două structuri din Documente și însemnări românești , care
folosesc modul condițional. În textele din cea de -a doua perioadă, tot indicativul este modul
preponderent, dar SSC cu modul condițional în subordonată se înmulțesc și apare și un exemp lu cu
verb la modul subjonctiv, spre sfârșitul perioadei vechi, în textul Istoria lui Costandin -Vodă
Brâncoveanul (1750).
Simultaneitatea : Tq = modul indicativ
1. PREZ q + conector + PREZ p (GA 1966: 373)
Timpul prezent este în limba română, în mod prototip ic, un timp absolut și deictic , care coincide
(total sau parțial) cu T 0. Conform acestui tipar, atunci când în propoziția matrice este prezentul
indicativ, în subordonată trebuie să fie tot prezentul, iar conectorul precizează natura raportului. În
general , în secolele al XVI -lea – al XVIII -lea, se respectă acest tipar când acțiunile celor doi
constituenți ai SSC se desfășoară concomitent sau se exprimă un adevăr incontestabil și atunci capătă
o valoare iterativă:
(128) a. Și cu adevăr zice cum “în vânt grăiaște popa când nu înțeleage au el, au oamenii ”. (PE:
249v )
b. cînd ne închinăm icoanei și o cinstim , nu cinstim șarurile sau lemnul, ce obrazul celuia
ce-i scirs pre icoaină cinstim . Când ne închinăm crucei , atunce punem în mintea noastră
pre sîngur Hristos, care le pentru spăseniia noastră s-au răstignit pre lemnu. (VRC. 1645:
514/24r)
c. Iarna niciodată nu ploao, vara foarte puțin și când ploao de abiia jilăvéște pămîntul.
(ULM.~1725: 115/47)
109
d. Carele adéseori încă zic că -l auziia toți, zicînd: că banii mai mult dau întristăciune și
voie rea, când îi piiarde neștine și-i răpune , decât îi dau veselie și părere bună, când îi
cîștigă și-i dobîndește . (CIst.1700 –50: 79)
e. Aceasta faceți pururea când veți face pomeana mea ”. (MI.~1630 : 167)
În astfel de exemple descriptive sau generice – cum este cel anterior sau cel următor – se
consideră că valoarea prezentului este una „itempo rală”, „pancronică” (GALR I 2008 : 409), întrucât
raportarea nu se face la T 0, adică la momentul comunicării, ci la un interval „deschis”, care poate
cuprinde și trecutul și viitorul.
(129) a. Ținuturile sasilor, așa le iaste obiceaiul, cându bagă de poartă câte un florint , ei dau
talere 20 000, iar când dau de poartă câte de al doilea <2> florint , ei dau talere 30 000.
(DÎ 1599: XIX)
b. Și așa și aici într -aceast ă istorie, cînd să pomenéște varvar , aceia să înțeleagă dupre
obiciaiul ce și alalte istorii ne arată. (CIst.1700 –50: 40)
Tot un moment anterior lui T 0 este reperul „presupus” al indicativului prezent din propoziția –
când , care își pierde valoarea absolută și devine un timp relativ, fiind numit prezent narativ/istoric
(GBLR 2010: 248) sau prezent retrospectiv (GALR I 2008 : 410):
(130) a. Și Hristos sparge aceea leage când dzice : “După hiclenie voastră scrie Moisi aceae, ce
dentâniu nu fu așa”. (PE: 5r)
b. (Ș)¬i când u iase Domnul din ghecitu , stau boerii la rânduiala lor de -i fac alaiu și
mergându Domnul la saivantu, mergu toți boerii, pe rânduială, de -i sărută mâna și poala.
(GCond.1762: 264)
Situațiile în care tiparul Prez -Prez nu se respectă sunt destul de puține î n LRV, în cele mai multe
dintre situații Tq fiind un timp perfect al indicativului. Prezentul are o valoare relativă, iar reperul
este constituit de valoarea temporală a propoziției matrice. Astfel, în primul exemplu, simultaneitatea
se realizează în trecu t, în timp ce exemplul următor reprezintă un caz special: folosirea perfectului
compus în regentă ne poate sugera o simultaneitate tot în trecut, însă adverbul deictic acmu , precum
și valorile temporale folosite ulterior în enunț contrazic această supoziți e și ne determină să
considerăm că este vorba despre o coincidență cu T 0:
(131) a. Domnul după ce așază la domnie , a treia zi au fost vechiu obiceaiu să să dea și boeriile.
(GCond.1762: 267)
b. Căndu -i acmu , au venit bă<r>batul cu cartě dumisale lui Vod<ă>, de dzi če că i -au fiğit
ačě muiare; deč noi n’am știut če muiare iaste. ( SB: 91)
110
2. PERF q+ conector + PERF p
Pentru a se exprima simultaneitatea acțiunilor din regentă și subordonată, este necesar ca atunci
când în propoziția matrice este un timp trecut al indi cativului, în subordonată să fie tot un timp trecut
(cf. GA II, 1966: 374). În mod evident, discutăm aici despre o simultaneitate în trecut, întrucât
perfectul este, prin definiție, o valoare temporală care se asociază cu trăsătura [Anterioritate față de
T0] (cf. GALR I 2008 : 416).
a. PERF q = PERF p
Pentru prima variantă de realizare a acestui raport trebuie să existe aceeași valoare temporală
trecută în ambele propoziții, iar acțiunile sunt concomitente, paralele sau iterative. Spre deosebire de
LRC, unde c onectorii folosiți ar fi în timp ce , cât (timp) , (ori) de câte ori , sau când , în textele originale
din LRV numai ultimii doi conectori au fost identificați într -un astfel de tipar. Conectorul complex
de câte ori are doar două ocurențe în textele din LRV2 și se combină cu perfectul compus, exprimând
două acțiuni repetitive și frecvente:
(132) a. Domnii, de cîte ori au vrut să facă vreo tirănie sau vreo crudătate (…) nici ca pe aceia
direptatea lui Dumnezeu i -au lăsat sau i-au îngăduit a procopsi. (CIst.1700 –50: 42)
b. Turcii carii pre la alte țări au izbînditu și au luatu cetăți iară la léși, de cîte ori s-au
ispitit , cu rușine s-au întorsu . (ULM.~1725: 114/46)
Când nu exprimă simultaneitatea în trecut a constituenților pe care îi leagă decât cu imperfectul și
numai cu o valoare iterativă, valoare pe care, de altfel, acest timp relativ o conține, în mod implicit,
în trăsătur a sa aspectuală (cf. GALR I 2008 : 427):
(133) a. Când eram trupești , pohtele păcatelor cealea ce era în leage biruia în mădularele
noast re de făcea m roadă morței. (VRC. 1645: 512/22r)
b. Când era la conac și sta oastea de făcea halai , când intra împăratul în corturi , domnul
descălica și îngenunchea și când trecea împăratul să pleca cu capul la pămînt.
(ICB.~1750 : 305)
În exemplele prezentate, se poate in sera cu ușurință sintagma de obicei , sau adverbul întotdeauna ,
motiv pentru care se poate considera că lectura tipică în cazul unei SSC cu verbe la imperfect este
generic -frecventativă (GALR I 2008 : 429).
b. PERF C q / PERF S q + conector + PERF C/ PERF S / IMPERF p – p precizează momentul
sau durata în care s -a petrecut acțiunea din regentă
Valoarea durativă și relativă a imperfectului, care prezintă trăsăturile: [Anterioritate față de T 0],
dar și [Simultaneitate față de alt proces situat în zona trecutului] (GALR I 2008 : 425), implică
raportarea la un reper anterior, pentru care deschide un interval de desfășurare a acțiunii prezentate.
111
(134) a. De-acii sfătuiră rău pre Roman, de -acii tocmiră pre nește făcători de răotăți: cându se
scălda Roman în bae , ei-l sugrum ară, de muri. (MC. 1620: 196/130r)
b. Poate -fi dară că și aceia ajungînd vîrful măriilor și vrînd să se pléce și să se piarză din
céle vrédnice și bune fapte ce făcea, când să urca și să adăogea strămutîndu -le, în
blestămăție și în réle au ajuns și s-au mut at așa. (CIst.1700 –50: 63)
c. Și daca s -au împreunat toți, împărțindu -să în trei polcuri, i -au lovit cându ei dormiia
fără grijă . (ULM.~1725: 187/115)
d. Gratian, până era viu , deade domnia despre Răsărit lu Theodosie; el ținea Rimul.
(MC. 1620: 141/50r)
Contexte le în care timpul regentei este imperfectul, iar al subordonatei este unul perfect (simplu sau
compus) sunt destul de rare în perioada investigată și, chiar dacă subordonata este marcată formal ca
un adjunct temporal, regenta este, de fapt, cea care specif ică momentul în care se desfășoară acțiunea
temporalei79. Explicația este una cât se poate de simplă: „o circumstanțială de timp cu predicatul la
un timp momentan nu poate data o regentă al cărei predicat se găsește la un timp durativ ” (GA II
1966: 374).
(135) a. Solomon era de 12 ai, când stătu împărat ; și făcu besérica Sionului și împărăți 40 de
ai. (MC. 1620: 107/16r)
b. Când sosi, Filipic întra în cetate și prinse porțile, și fără pesteală fu prins Iustinian.
(MC. 1620: 166/86r -86v)
c. Era domnul acesta neînsurat când au luat domniia . (ICB.~1750 : 321)
Cele mai multe realizări ale raportului de simultaneitate în trecut se realizează prin folosirea aceleiași
forme de perfect în ambele propoziții ale SSC (având conectorul când și, foarte rar, conectorul simplu:
până sau conectorii complecși: în ce zi, de cîte ori, într -o dată ce ), situație în care adjunctul temporal
precizează momentul sau durata în care se petrece acțiunea din structura matrice:
(136) a. Domnul Dumnedzeu, Isus Hristos, când ședzu cu ucenicii săi la ceriul cu cei 12 , luo
pită și blagoslovi și laudă deade lui Dumnedzeu. ( MI.~1630 : 167)
b. Derept ače căndu au lūat ačei ōameri ai miei ačele ōi din mūnte , Fed Mihaiu a fos<t >
cu 50 de ōamiri (SB: 72)
c. Deci cându au fostu în mijlocul pădurii , făcut -au năvală oastea lui Bogdan vodă la
carele léșilor. (ULM.~1725: 80/17)
d. Și când au fostu suptu saivantul Domnului ce era întinsu aproape de poarta caselor de
la Frumoasa, boerimea toată au stătut os la saivantu pe rânduială, făcând alaiu;
(GCond.1762: 272)
79 Acesta este motivul pentru care Declerck (1997) numește aceste S SC „structuri specificaționale ” (v. supra ).
112
e. Până am fost în Țeara Rumânească , atunce încă Ieremiia voievod și cărți și soli au
trimisu pentru noi, să întărâte turcii asupra noastră . (DÎ 1600 : XLIV )
f. și-l bucura, de -i zise: "Să știi, împărate, că veri împărăți de acum 10 ani!" în ce zi fu
lovit, într-acea zi muri . (MC. 16 20: 187/118v)
g. Și-ntr-o dată ce au îmblat în oaste , el au dobîndit 1000 de cetăți și 540 de cetăți, tot
mari și vestite. (MC. 1620: 124/35r)
h. Turcii carii pre la alte țări au izbînditu și au luatu cetăți iară la léși, de cîte ori s-au
ispitit , cu rușine s-au întorsu . (ULM.~1725: 114/46)
3. VIIT q +conector + VIIT p
Raportul de simultaneitate putea fi redat, încă din LRV, și cu ajutorul valorii temporale de viitor,
cu condiția ca ambii constituenți ai SSC să aibă valori identice. Astfel, deși viitorul este, prin definiție,
un timp absolut, deictic, cu trăsătura [Posterioritate față de T 0] (cf. G ALR I 2008 : 442), în enunțurile
complexe, acesta devine relativ, iar reperul pentru exprimarea coincidenței acțiunilor trebuie să fie
tot un moment viitor:
(137) a. Iarâ cându vor buci -|na. arhagg~lii spre patru | cornuri a pâmân'tului | de tri ori cu
vricâ, și | cu burâ mare, pâmân' -|tul se va cutremura . din | toate capetele. (CTd.1600 –40:
215/76v)
b. Că de vrem face așea și vrem lăcui cu aceaste învățături, când va fi la dzua de giudeț
noi ne vrem afla îr-a-dereapta scaunului lui Dumnedzeu, ( MI.~1630 : 170)
c. Domnul nostru Isus Hristos la a doa venire a sa, când va veni să giudece viii și morții,
pentru credință va întreba au pentru fapturi? (VRC. 1645: 513/22v)
d. În ce ceas veri sosi totu-z va fi pre voie și vom mearge și noi cu pașa, iar stolnic va hi
u Țarigrad; (DÎ 1593 : XCIII)
Tq = modul conjunctiv, condițional -optativ, imperativ
1. PREZ q +conector + PREZ/VIIT p
2. PERF q+ conector + PERF/VIIT p (GA I: 375)
Dintre cele două tipare spec ifice raportului de simultaneitate în viitor pentru LRC, numai primul a
fost identificat în textele originale din LRV și numai pentru subjonctivul structurii matrice (de cele
mai multe ori cu valoare imperativă):
(138) a. Când vor fi praznice mari , să veniți la besearecă să ascultați cuvântul lui Dumnezeu,
să vă cunoască că sânteți creștini. (PE: 6v)
b. Atunce -l dăruiră cu 300 de galbeni, ca să nu -i uite când va veni la împărăție . (MC.
1620: 146/61r)
113
c. și au rășchirat oastea toată pre la sate, lăsîndu -le cuvîntu, când le va da știre, să fie cu
toți gata. (ULM.~1725: 166/95v)
d. La curte au gătit 3 tunuri să le dea când va ședea în scaun și surlari, trămbitașii
domnești și turcești , le-au dat poruncă să să gătească să zică când va șădea în scaun
domnul; (ICB.~1750 : 277)
Anterioritatea
Comportă două aspecte: pe de o parte, acțiunea regentei este anterioară acțiunii subordonatei, fără a
se face referire la limite (elementul specific este când ), iar, pe de altă parte, se exprimă limita
superioară a duratei acțiunii din regent ă (conj. până (ce/când) ).
Tq = modul indicativ
1. MMCP q + când + IMPERF/PERF C/PERF S/PREZ IST p
Pentr u exprimarea acestui raport, GA II 1966: 376 notează că verbul regentei poate apărea la
unul dintre timpurile relative, mai exact mai mult ca perfectul s au viitorul anterior, situație în care
verbul subordonatei trebuie folosit cu o valoare temporală de perfect sau cu valo area pre zentului
istoric. În micro -corpusul nostru, în SSC construite cu când , singurul timp relativ folosit în regentă
pentru exprimare a raportului de anterioritate este mai-mult-ca-perfectul, care apare și în forma
„perfectului dublu compus” (engl. double compound perfect – Zafiu 2016 : 19), încă din prima
perioadă investigată:
(139) a. Iar când au fost leat 7201 iară între donul Costandin -vodă Brîncoveanu din Țara
Rumînească și între Costandin -vodă Cantemir din Moldova întrase vrajbă pentru alte
pricini. ( ICB.~1750 : 295)
b. Și umplându Pătru vodă zisa împăratului, ca să fie deplin, alta pentră că și el avea
scârbă mare spre unguri, pentru multe ne voi ce -i făcuse , încă cându era la Ciceu , de nu –
și era volnnic cu nimica. (ULM.~1725: 154/80)
c. că era mulți ca năsipul, el sfătui meșterșug plin de înțelepciune, că aflară niște măestrii
ale lui Arhimid rimleanul de ijderâse (făcuse) când bătea rimlénii de demult pre siracusi.
(MC. 1620: 159/79v)
perfect dublu compus
(140) Pre ceae vreame stolnic au fost la București; când amu venit , ei <au> f ost mers și au fost
grăit și la Marif și lu Piri. (DÎ 1593: XCIII)
De fapt, conectorul specific acestui tip de raport tempor al este însă cel compus cu adverbul
(în)ainte , destul de frecvent în LRV (v. diagramele), care nu mai impune o anumită valoare temporală
în regentă, verbul acesteia putând apărea fie la același timp cu subordonata, fie la un timp diferit
(relativ și cu o f ormă anterioară celei din subordonată):
114
(141) a. Iar cetățile carile le -au luatu turcii, Chiliia și Cetatea Albă, n -au putut să le dobîndească,
că ei mai nainte de ce au ieșitu , le-au grijitu cu oameni cu pușci și cu bucate de ajunsu și
au rămas pre mîna turcil or, pănă în zioa de astăzi. (ULM.~1725: 98/31)
b. ce, de veți fi făcut voi vreo tocmeală cu împăratul, mai nainte până va veni această
poruncă aciia la voi , iar voi să căutaț pre această pohtă ce -am pohtit noi. (DÎ 1600: XXXI)
2. ∀ T q (mai puțin cele de la 1: MMCP și VIIT) + până + ∀ T p (același ca în regentă)
Raportul de anterioritate cu exprimarea limitei superioare a duratei acțiunii din regentă se redă în SSC
din textele originale din LRV cu ajutorul conectorului până și cu valori temporale identice în
subordonată și în structura matrice:
Perfect compus
(142) a. Iară de dăbilari, să știi dumneata că tuturoru toate pecetluituri<le> dumniii -tale s -au
ținut în samă și pri locuri au fost până ș-au datu samele . (DÎ 1591 -1592: LXXIX)
b. Derept aceaea, în multe părți a m întrebat ș -am căutat până o am aflat în Țara
Rumânească . (PE: 9)
c. Și viind pînă la Brașov, acel Ciachi Laslo cu acei 2 soli, iar Costandin aga s -au oprit
și n-au vrut să între în țară, numai ce au venit Șărban comisul cu Ciachi . (ICB.~1750 :
282)
Perfect s implu
(143) a. Atunce eșiră troianii den cetate și se loviră cu elinii și biruiră , și mulți greci periră , și
mult sînge se vărsă , până când obori Ector pe Patroclei . (MC. 1620: 116/24v)
b. Ziseră boiarii să să veselească toți și cinstiră pre némți, pănă îi îmbătară și priste
noapte îi uciseră pre toți. (ULM.~1725: 172/101)
Imperfect
(144) a. Ci văzînd moldovénii meșterșugurile lor, nu-i goniia mult, ce numai pînă da dos , că
vediia c ă fuga lor iaste cu înșălăciune . (ULM.~1725: 190/117v)
b. Véste deci și slava numelui lor nemoa rtă o făcea și acéstea pănă cînd să păziia și
obicina le purta , ale romanilor era meșteșugurile, obiceaiurile și înțelepciunile.
(CIst.1700 –50: 62)
Prezent
(145) a. Dirept acéia iară zic, toate cîte sînt așa fiind, așa hotarăle lor, cari, pănă nu ajung la
acélea , nu-și ia fieștecarea cel ce iaste a fi de dînsa. (CIst.1700 –50: 56)
b. Iar noi cât vedem și preceapem până ne cheamă și ne pohtescu , trebuiaște să
răspundem. (DÎ 1593: XCIII)
115
Viitor simplu
(146) a. Nici acéle date nu poate să le ia, fără numai de viclenie spre ț ară, de -i va lua întăi capul
cu județu, pănă nu va muri . (ULM.~1725: 113/45v)
b. au mers asupra lui și au jurat, zic, că pînă nu va dezrădăcina și pe el, și pe tot acel rod
de oameni , nu va lăsa . (CIst.1700 –50: 18)
Tq = modul conjunctiv
1. PREZ q + până + VIIT /PREZ VI p
Pentru timpul prezent al modului subjonctiv în regentă, raportul de anterioritate se realizează în
textele originale din LRV exclusiv cu ajutorul conectorului până (simplu sau compus cu ce/când ) și
numai pentru exprimarea limitei temporale super ioare. În acest caz, timpul subordonatei trebuie să
fie la viitor sau la prezentul cu valoare de viitor:
(147) a. Iară popa să nu -i mănânce la pomeană până se vor împlea 7 zile . (PE: 5v)
b. ca să-i prinză și să-i ție la închisoare, pănă va veni și el la scaun . (ULM .~1725:
208/133v)
c. Deče eu vă dau știre dumilor vostre, forte să vă păziț de nește căni ca ește, să nu -i credeț
pănă nu veț vede adevăr încătruō mărgu și cum le iaste tocmala. ( SB: 70)
d. Pînă nu vom vedea fața împăratului să nu ne întoarcem întristați și mîhniți. (MC. 1620:
130/42r)
e. Décii degrabu purcésiră spre Suceava, ca să încunjure cetatea, pănă nu prinde de véste
Dispot vodă . (ULM.~1725: 172/102)
Posterioritatea
Raportul de posterioritate este foarte bine pus în evidență în SSC cu ajutorul cone ctorilor specifici,
cei mai mulți fiind compuși cu ajutorul unei prepoziții ( de sau după ) sau al unui adverb ( îndată sau
numai ) care imprimă, din punct de vedere semantic, o valoare temporală elementului cu care se
combină: când (de când ), ce (după ce/înda tă ce ) sau cât (numai cît ).
Tq = modul indicativ
1. PREZ q + conector + PERF C/PERF S p
Pentru prezentul indicativ al verbului regent, valoarea tempor ală a subordonatei este, în general,
una de perfect simplu sau compus, situație în care intervalul deschis de subordonată se extinde până
la echivalența cu T 0.
(148) a. Eu pentru ca să -l mîntuiesc pe dânsul am căzut în robie și de sânt și rob, astăzi am căzut
în robie, iară tu ești rob de când te-au făcut tată-tău. (ICB.~1750 : 293)
116
b. Ačei munți sântu dați sf<i>nteei m ânâstiri de căndu s-aū descâlecat țara Muldūōei .
(SB: 45)
Foarte rar, acest raport se realizează și cu valoare de prezent în subordonată, dar, de fapt, este
vorba despre o dublă utilizare a prezentului istoric: în regentă are valoare retrospectivă , iar în
subordonată are o valoare prospectivă (față de regentă), accentuată de folosirea adverbului îndată
(care subliniază ideea de proximitate a celor două acțiuni descrise). Este unul dintre cazurile în care
GA (II 1966: 378 ) notează că raportul se încadrează l a posterioritatea în trecut .
(149) După ce ia Domniia la Țarigrad , îndată avându gata pre unul din oamenii săi și cu
călărașii carii să întâmplă acolo, în menzîl, vin la Moldova cu zaptu ferman.
(GCond.1762: 264)
Timpul trecut al regentei presupune o gama largă de valori temporale care pot exprima
posterioritatea, iar conectorii impun și ei restricții de combinare cu anumite valori temporale. De
exemplu, conectorul complex îndată ce nu se poate utiliza niciodată cu valoarea de mai mult ca
perfect. De altfel, acea stă valoare temporală apare foarte rar în textele investigate și atunci are nevoie
de un reper tot din trecut (Tx) cu ajutorul căruia să stabilească un raport temporal.
2. a. IMPERF q +conector + IMPERF p
Timpul imperfect din regentă impune aceeași valoare t emporală în subordonată, iar acțiunile descrise
au caracter iterativ:
(150) Ce nu putea merge la Gălați și după ce șidea toată boierimea la rânduiala sa , la
fieștecarele să da cahfea. (GCond.1762: 265)
b. PERF C q +conector + PERF C/PERF S/MMCP p
Valoarea temporal ă cea mai utilizată pentru exprimarea acestui raport este aceea de perfect compus
(atât pentru regentă, cât și pentru subordonată), iar conectorii sunt diverși:
(151) a. După ce au prinsu Pătru vodă pre Maelat voevodul Ardealului și l-au ferecat în obezi
de l-au trimis la împăratul (ULM.~1725: 146/80)
b. Cum s -au și mai ispitit de au făcut, numai cât au răsuflat oareceși și soții de ajutor ș –
au găsit . (CIst.1700 –50: 54)
c. Îndată ce au sosit acolo au strîns oștile și au trimis un boiariu de au chiemat pe
Costandin lo gofătul Brîncoveanu de la curte . (ICB.~1750 : 276)
d. Și după că au datu lor vama Dominecă și Giva în doauă – trei luni , au însoțitu cătră
sine pre Manea grecul, să le fie soție (DÎ 1593: LXXXVIII)
117
e. Iară după ce o am oblicit , iară eu foarte m-am bucurat și cu mul tă rugăciune cerșutu –
am de la sfințiia -lui și mi -o au tremis. (PE: 9)
c. PERF S q +conector + PERF S/PERF C/MMCP p
Și perfectul simplu al verbului regent are nevoie tot de o valoare trecută în subordonată, valoare care
poate fi identică sau diferită:
(152) a. Deci , după ce stătu Țimishi rusii , elu se sculă Sveatslav, domnul rusesc, cu oști mari,
și bătu pre șcheai, de -i plecă supt sine. (MC. 1620: 194/127r)
b. După ce părăsi Pătru vodă domniia și țara , înțelegîndu turcii că țara iaste deșartă de
domnu, cercară pre cin e vor trimite în locul lui Pătru vodă. (ULM.~1725: 205/130v)
c. Și îndată ce sosi acolo ziseră cu toții: "Logofete, noi cu toții pohtim să ne fii domn".
(ICB.~1750 : 276)
d. Îndată ce auziră cu groază mare fieștecare s-au dus pă la casele lor. ( ICB.~1750 : 334)
d. MMCP q +conector + MMCP p
(153) Trimisă solii săi la craiul leșescu, de -și ceriia robii, ceia ce -i luase Tarnovschii hatmanul
cu oaste cîndu venise la Hotin . (ULM.~1725: 153/82)
3. VIIT q +conector + VIIT p
În textele originale din LRV, singurul exemplu în care tim pul viitor al regentei realizează un raport
de posterioritate cu viitorul verbului din subordonată a fost identificat în LRV2, într -un text istoric:
(154) Domnul Costandin -voievod tot nu să odihniia, că pricepea că îndată ce va pogorî nemții
în țară va să vie mare primejdie țării; ( ICB.~1750 : 286)
Tq = modul conjunctiv
1. PREZ q + conector + VIIT/PREZ VI p
Valoarea de viitor a verbului din subordonata temporală este însă utilizată în raportul de posterioritate
alături de prezentul subjonctivului din structura matric e:
(155) a. Luat-au și pușcile cu sine și s -au gătit de războiu și au pus beșlii după puțșci, dîndu -le
învățătură, că după ce vor slobozi pușcile , să să răpază în cazaci. (ULM.~1725: 195/122r)
b. Alții să fie gat cu pușci și îndată ce va veni împăratul la foc să-l împușce . (ICB.~1750 :
332)
T p = modul conjunctiv/subjonctiv sau condițional -optativ
După cum notam la începutul acestui subcapitol, modurile subjonctiv și condițional în adjuncții
temporali din textele originale ale LRV sunt foarte rare, motiv pentru care nu se pot face aprecieri
118
notabile privind absența sau prezența parametrului SOT. Vom nota, totuși, câteva exemple, pentru a
evidenția specificitatea acestor valori modale în SSC din primele texte românești:
(156) a. Întâi i -au lăsat de au venit la casile lor și iar numaidăcât să poruncească să meargă la
oaste și când să facă gătire de cele ce trebuie, să mira . (ICB.~1750 : 306)
b. De rândul lu Baștea Giurgiu: mai nainte, când ară fi domnealui, Mihail voievod, de-a
oprăvirea de loutura Ardealului cu măriia sa împă ratul, fost-au lăsat lui cu ce v a putea
da ajutoriu domniii lui. (DÎ 1600: XXXVI)
c. Îndată ce ar veni oștile creștinești în țară , fiind locurile deșchise de toate părțile, ar
veni turcii și tăt arii de ar pustii tot pămîntul. (ICB.~1750 : 287)
d. Văzând primejdii de vreo parte, să scape până s-ar isprăvi războaile , să să vază
biruința și atuncea să să laude cel ce au mîntuit pămîntul; ( ICB.~1750 : 284)
e. Însă romanii temîndu -se și de acéia au făcut așa, adecăte ca nu cumvași vreodată când
ar încépe a scădea și a să m ai pleca împărățiia lor , ei aflând vréme, (…), ar fi făcut
răscumpărare tuturor câtora au pățit de la dînșii. (CIst.1700 –50: 18)
Diagrama 6 – Comparație privind frecvența raporturilor temporale în LRV1 și LRV2
Concluziile care se pot nota în acest m oment, având în vedere investigarea fenomenului de
concordanță a timpurilor în textele din LRV și rezultatele surprinse în Anexa 3 și în Diagrama 6 , sunt
următoarele:
i. Chiar dacă oferă informații importante, conectorii nu sunt încă specializați pentru
exprimarea unui anumit raport temporal, lucru care se va realiza abia la sfârșitul secolului
al XIX -lea (cf. GR)
ii. Se poate considera că, în privința constituenților temporali, e nevoie de o anumită
corespondență între valorile modal -temporale ale structurii sup ort și ale subordonatei. 65%
27%
8%41%
25%34%
020406080100120140
SIMULTANEITATE ANTERIORITATE POSTERIORITATELRV1
LRV2
119
Prin urmare, nu se poate accepta ideea că par ametrul SOT este absent din acest stadiu al
limbii române.
iii. În ciuda excluderii sale din studiile de specialitate, este foarte bine reprezentat și raportul
de posterioritate, cel puțin î n cea de -a doua perioadă investigată, de aceea nu îl putem
ignora.
5.6.2. Relația semantică a constituentului temporal cu centrul
5.6.2.1. Analiza de corpus – rezultate
Constituenții propoziționali cu jonctive temporale puteau fi selectați în LRV, după cu m
ilustrează și exemplele prezentate în secțiunile anteri oare, atât de grupuri verbale (1 57), cât și de
grupuri nominale (158 ), adverbiale (159) sau chiar interjecționale (160 ). Într -un mod cu totul specific
limbii vechi, există numeroase SSC cu elipsa cen trului, mai ales în enunțurile care au drept scop
datarea anumitor evenimente (161 ):
(157) Cându făcu Dumnezău ceriul și pământul , apoi făcu pre Ada m, moșu l nostru. (A.1620:
143/13r)
(158) Și semnă un numărătoriu de stéle ceasul când va muri și fu așa. ( MC.1620: 128/40v)
(159) a. Era sâmbătă când făcu tină Isus și deșchise lui ochii. ( CT.1560 –1: 205v)
b. Însă romanii temându -se și de acéia au făcut așa, adecăte ca nu cumvași vreodată când
ar încépe a scădea și a să mai pleca împărățiia lor , ei aflând vré me, (…) , ar fi făcut
răscumpărare tuturor câtora au pățit de la dînșii (CIst.1700 –50: 18)
(160) Vai de când bine zic voao toți oamenii . (CT.1560 –1: 126v)
(161) a. Întîi, că mică și can laturi țară multora au părut că iaste, încă mai vîrtos √ acum de cân d
osebită de Ardeal și de Țara Moldovei iaste . (CIst.1700 –50: 5)
b. „Iată √ trei ani de când vii, caut rod la smochinul acesta și nu aflu. ( CT.1560 –1: 150r)
Teoretic, orice tip semantic de verb poate domina un constituent adverbial temporal, motiv
pentru c are acest aspect este, în general, ignorat în studiile dedicate circumstanțialelor, sau, se notează
succint că nu există restricții privind trăsăturile semantice ale centrului verbal care se combină cu un
circumstan țial de timp (GALR II 2008: 495). Cu toat e acestea, analiza statistică realizată pe baza
corpusului nostru ne permite să facem și o serie de observații sub acest aspect. Astfel, cele două
diagrame prezintă comparativ frecvența verbelor regente din SSC aparținând textelor laice și
religioase din L RV1 și LRV2, iar primul lucru care se remarcă este numărul mare de verbe de acțiune
care apare în ambele perioade și în ambele tipuri de texte. Acest aspect nu este deloc surprinzător
dacă ne gândim că circumstanțialul temporal este constituentul care fixe ază, din punct de vedere
semantic, coordonatele temporale ale acțiunii descrise în structura matrice. Creșterea procentului
120
verbelor de acțiune în textele laice din LRV2 se poate explica prin caracterul istoric al acestora, cel
mai multe fiind cronici în c are se relatează evenimente trecute, caracterizate prin dinamism.
Diagrama 7 – Distribuția și frecvența tipurilor semantice de verbe regente din LRV1
Diagrama 8 – Distribuția și frecvența tipurilor semantice de verbe regente din LRV2
5.6.2.2. Interpretarea rezultatelor
Pornind de la clasificarea semantică a verbelor (de stare, de acțiune și de eveniment) pe care o
propun cele două gramatici de referință din limba română – GALR (2008 : 326 ), GBLR (2010: 279)
–, am realizat o subclasificare și, ulterior, o analiză a centrelor verbale regente din corpus , scopul
fiind acela de a observa în ce măsură există o legătură (dacă există) între semantica verbului regent și 136
123
3554
203255126
22
12720
020406080100120140160
verbe de stare verbe de acțiune verbe de
evenimentverbe de
comunicareverbe de percepție verbe cognitive și
volitiveLRV1
texte religioase texte laice
101135
2646
112979156
3041
415
020406080100120140160180
verbe de stare verbe de acțiune verbe de
evenimentverbe de
comunicareverbe de percepție verbe cognitive și
volitiveLRV2
texte religioase texte laice
121
conectorul cu care se combină sau între verb și raportul temporal exprimat de SSC. Rezultatele
analizei de corpus au fost revelatoare (v. Anexa 1) . Astfel, în privința conectorilor, s -a observat că
jonctivul când poate fi cerut de orice tip semantic de verbe, cu preponderența verbelor de acțiune, în
timp ce conectorul de când este cerut, în cele mai multe dintre enunțuri (46%), de verbul a fi
(predicativ sau copulativ). În ce privește legătura dintre valoarea semantică a verbului regent și
raportul temporal al SSC, s -a constatat, pornind de la sugestia făcută de Dowty (1986) și argumentată
de Gennari (1999), că verbele statice/de stare generează o citire simultană a evenimentelor descrise
în cele două propoziții. Pentru LRV, raportul de simultaneitate în cazul centrelor verbale statice se
poate susține numai pentru anumite SSC cu jonctivul când , celelalte elemente de relație aducând
informații precise privind Sursa (de când ) (162) sau Ținta (până când ) (163) temporală.
(162) Astăzi am căzut în robie, iară tu ești rob de când te-au făcut tată -tău. (ICB.~1750 : 293)
(163) Deci o preaîndrăgi și puse ochii hitléni sprinsa, și așteptă până când se duse Menelai
oareunde . (MC. 1620: 115/22r)
Pornind de la ideea că verbele de stare nu au o evoluție temporală internă (așa cum au, de pildă,
verbele de acțiune) și de la conceptul pragmatic de implicație a superintervalului (engl. the
superinterval implication ), Gennari (2002: 7) consideră că dacă o anumită stare se constată într-un
interval i, se poate presupune că starea respectivă a debutat înainte de i și că se poate prelungi și după
i, adică acoperă un superinterval care îl include pe i. În exemplul de sub (164), lipsa Ducăi -vodă
constatată în momentul T0 poate fi prelungită și înainte de venirea mazîliei , dar și după sosirea
acesteia, acoperind un interval care include momentul T0. Un lucru asemănător se poate presupune și
în legătură cu statutul domnului din exemplul (165), care era necăsătorit în momentul preluării
domniei, dar și înainte de acest eveniment din viața lui și, poate, mulți ani după aceea.
(164) Și când i-au vinit mazîlia , era ieșit Du ca-vodă la primblare cu toată casa și boierii lui pe
Prut în sus, la Berehoiești, de -ș lua sama oilor ce avea din boierie. ( NL.~1750 –66: 38)
(165) Era domnul acesta neînsurat când au luat domniia . (ICB.~1750 : 321)
Pentru structurile pe care le investigă m, ar putea părea surprinzător numărul mare de ocurențe
înregistrat de verbele de stare [-Agentivitate, -Schimbare], mai ales în textele religioase, dar acest
lucru se explică prin utilizarea frecventă a verbului a fi (139 de ocurențe în LRV1 și 92 de ocur ențe
în LRV2 – reprezentând un procent de 62%) în datarea unor evenimente sau în precizarea vârstei
anumitor persoane. Atunci când tiparul este:
vb a fi (cu sensul de a trece sau de a se împlini ) + x ani + ( de) când …,
constituentul temporal este un compl ement adverbial (circumstantial), obligatoriu pentru complinirea
seman tică a verbului respective (v. teste supra ):
(166) a. Și să mă iertați, căce n -am putut trimete carte la voi până acmu, că sâmt 5 ani de când
am ieșit din lume mirului și am întrat la pustie . (A.1620: 162/27r)
122
b. Împărate, trebuiește domnilor să -și vază moșiile lo r, că sâmt 27 de ani de când nu le –
au văzut . (A.1620: 215/67v)
c. Multă vreamea easte de când înveți tu să grăiești rău de mine. ( FD.1592 –604: 592v)
d. Și fu când să apropia Avram a întra la Eghipet , zise Avram cătră Sara, fămeaia lui:
"Cunosc eu cum fămeaie frumoasă ești la obraz tu. ( BB.1688: 8)
e. Când stătu Mahamet împărat , el era numărul ailor 6960 (1452). (MC. 1620: 218/153r)
Diagrama 9 – Frecvența celor mai utilizate verbe regente ale a dverbialelor temporale propoziționale
din LRV
În această categorie am inclus, pe lângă verbul a fi cu toate valorile sale morfologice și
semantice, atât verbele statice, de tipul: a sta, a ședea, a zace, a răpăosa (a se odihni), a rămâne , a
aștepta, a tăc ea, a răbda, a lipsi, a pătimi (a suporta), a trăi, a petrece (a trăi) etc.) (167) , cât și verbe
care exprimă stări emoționale (9%), cum ar fi: a se învrăjbi, a se mânia, a se teme, a (se) înfricoșa, a
se mira, a se bucura, a se veseli, a se umple (de bucu rie), a se rușina, a se sfii, a se căi, a se griji (a
se îngrijora), a iubi, a îndrăgi, a -(i) părea (rău), a dosădi (a întrista), a se amăgi, a (se) supăra, a
plânge, a boci, a râde (168) . Din prima categorie, care reprezintă un procent de 29% din totalul
verbelor de stare, verbul a ședea este cel mai bine reprezentat – 16 ocurențe -, fiind specific limbii
române vechi, în timp ce sinonimul său mai nou, a sta , înregistrează 10 ocurențe.
(167) a. Și nu mai sta nimeni lîngă Iosif când se cunoscu cu frații lui . (BB.1688: 34)
b. Și trăi Cainan, după ce au născut pre Sala , ani 300 și 30, și făcu fii și feate, și muri .
(BB.1688: 8)
(168) a. Cându va fi a toarce lu Domnului pleanulu oamenrilor săi , bucura -se-va Iacov și se va
vese<li> Israil. ( PH.1500 –10: 9r)
b. Iară după ce o am oblicit , iară eu foarte m-am bucurat . (PE: 9)
c. E când auzi Pilat acest cuvânt vârtosu se temu și întră în pretor. (CT.1560 –1: 229v) 231
54
35 332519
050100150200250
a fi a face a zice a da a vedea a veni
123
d. Și să temea de el cum să temea de Moisi cîtă vreame trăiia . (BB.1688: 155)
În ce privește distribuția și frecvența verbelor de acțiune [+Agentivitate, +Schimbare] care
controlează un constituent temporal dintr -o SSC, remarcăm diversitatea acestora în ambele tipuri de
texte, chiar dacă unele sunt specifice textelor religioase: a (se) cumeneca, a cununa, a t ămâia (169) ,
a milcui (a milui pe cineva), a sluji, a dzvori (a sluji), a îngenunchea, a posti. Verbul cu ponderea cea
mai mare este a face (54 ocurențe – 10%), fiind urmat de a da (33 de ocurențe – 6%) (170) , a veni
(19 ocurențe – 3%) (171) și a merge (11 ocurențe – 2%) (172) .
(169) Și cînd va aprinde Aaron luminele sara , va tămîia pre dînsul tămîiare neîncetată.
(BB.1688: 61)
(170) Să ste cărțile acestor ocine la svânta mănăstire cumu le -au dat acei părinți ai noștri până
au fost vii , să fie moșii ohabnice svintei mănăstiri. (DÎ 1599: XXX )
(171) Derep aceaea, să aibă măriia lui grijă de lafa oștilor și de ajutor, voinici unguri să vie
cându vor trebui. (DÎ 1600: XXXIII)
(172) a. Cîndu fu noao a sfîrși dzilele , ieșimu și mergeamu petrecîndu noi toți cu muierile și
cu feciorii pînră afar ă de cetate. (CV.1563 –83: 253/13r)
b. „Doamne, pasă mainte până nu moare feciorul mieu ”. (CT.1560 –1: 190r)
Și verbele de evenimente /evenimențiale [-Agentivitate, +Schimbare] sunt diversificate ca
forme și sensuri, surprinzând cele mai importante momente ale vieții: naște rea și moartea, pe care
propoziția subordonată o localizează temporal. Prin urmare, verbul a muri (173) are un procent de
aproximativ 10 unități, dar sunt utilizate și multe dintre sinonimele sale: a p(i)eri, a înceta (din viață),
a se risipi, a săvîrși (viața), a adormi (întru Domnul) (174) . Interesante sunt formele verbale a
îndelunga (a prelungi), a începe, a naște, a răsări, a se (în)tâmpla , a se împle (a se împlini) , care
necesită, din punct de vedere semantic, actualizarea unui adverbial cu rolul tema tic de Temporal
(175) . Din punct de vedere sintactic, absența acestui constituent temporal nu afectează corectitudinea
enunțului, însă la nivel comunicativ, înțelegerea mesajului este îngreunată. Nu am întâlnit, însă,
niciun astfel de verb cu circumstanția l obligatoriu utilizat în limba română contemporană – a dura, a
dăinui, a ține (cu sensul de „a dura”) – care să primească un constituent temporal propozițional80.
(173) Iară dentru lemnul a priceape binele și răul să nu mîncați dentr -însul; iară în ce zi veți
mînca dentr -însul , cu moarte veți muri ". (BB.1688: 2)
(174) și peri-veți din calea dereptului cînd încinde -să-va de sîrg urgia lui . (CM.1567 : 236r)
80 În cele cîteva exemple în care apare verbul a ține cu un temporal obligato riu, adverbialul este realizat printr -un
constituent non -propozițional:
În cîtă vreme au ținut aceste răzmirițe și împărechiri ale tătarilor, unul Dumnezeu știe. (PIst.~1780 : 564)
Ieste, cum înțăleg, de aicea o dumbravă de ține cîtva . (CLM.1700 –50: 160/277)
Și când rădică Moisi mânile, îl ținură până într -apusul soarelui. ( PI.~1650 : 171/150r)
124
(175) a. Și născu Sarra, fămeaia stăpînului mieu, un fecior stăpînului mieu după ce au îmbătrînit
el, și-i deade lui cîte era la el. ( BB.1688: 16)
b. Și răsări soarele, cînd trecu "Chipul lui Dumnezău". (BB.1688: 24)
c. Ș-aceasta încă se-au întâmplat cându am fost în Țeara Rumânească . (DÎ 1600: XLIV)
d. Și slobozi Chir ovréii den robie și -i lăsă să -ș facă cetate în Ier(o)s( a)lim și în beséreca
Sionului, că se umplură atunce 70 de ai de cînd era robiți . (MC.1620: 110/18v)
Verbele de comunicare /comunicaționale [+Agentivitate, -Schimbare] înregistrează cel mai
mare număr de ocurențe (54) în textele religioase din LRV1, iar form ele sunt specializate în funcție
de tipul de text. Astfel, am întâlnit verbe, precum: a cânta, a (se) ispovedi, a (se) lăuda ( pe
Dumnezeu), a da laudă, a binecuvânta, a binevesti, a pomeni, a (se) ruga , mai ales în textele
religioase, în timp ce verbe ca: a da (de) știre, a băsădui (a vorbi cu cineva), a ponoslui (a bârfi), a
pune mărturie, a mărturisi, a răspunde, a striga, a istorisi, a porunci, a face înștiințare, a sfătui, a
îngâna, a înjura, etc. sunt folosite în textele laice, atât în scrierile istor ice, cât și în documente juridice
sau în scrisorile oficiale. Cele mai multe ocurențe le au formele nespecializate, întâlnite în ambele
tipuri de texte: a (d)zice (35 ocurențe, reprezentând 21%) (167) , cu sinonimele sale: a grăi (10%)
(168) , a spune (4%) (169) și verbul interrogandi a întreba (5,5%).
(166) a. Cântu lui Dumnedzău în viață -mea, cânta -voiu Dumnedzău<lui> miu pănră sâmtu .
(PH.1500 –10: 87v)
b. Če, cănd va vene , noi vom da ștere d(om)ne(lor) vostre, că va vene Gligor<e> la Sem –
To<ade>r. (SB: 83)
(167) a. Când luo oțetul , Isus zise: „Sfârșiră -se”. ( CT.1560 –1: 230v)
b. Și cându se împlură opt zile să taie el și ziseră numele lui Isus, zis era de îngerul mainte
până nu se începuse în mațe . (CT.1560 –1: 115v)
(168) Și cu adevăr zice cum în vînt grăiaște popa cînd nu în țeleage au el, au oamenii .
(CM.1567 : 249v)
(169) „Știu că Mesia va veni, grăiaște -se Hristos; când acela va veni spune -va noao toate”.
(CT.1560 –1: 189r)
Verbele cognitive și volitive [+Agentivitate, -Schimbare] înregistrează un procent mai mare
(64%, adică 61 de ocurențe din totalul de 96 de verbe de acest tip) în textele religioase, atât în LRV1,
cât și în LRV2, explicația venind din natura acestor scrieri , care se adresau, în primul rând, conștiinței
cititorilor și insistau pe ideea de credință în Dumnezeu. Pri n urmare, verbe precum a crede (utilizat
și cu forma a avea credință ) (170) sau a năsli, a năzui, a nădăjdui, a stărui , a lăsa (a ierta) sunt
specifice acestor texte, în timp ce forme verbale ca a ști, a se dumeri, a vrea, a putea, a cuteza, a
îndrăzni, a gândi, a cunoaște, a afla, a înțelege, a ijderî, a -(și) aduce/lua aminte, a uita, a făgădui, a
învăța, a cerca (a căuta), etc. apar preponderent în textele laice (171) .
125
(170) Când era întru Ierusalim în praznicul Paștilor , mulți crezură în numele lui. ( CT.1560 –1:
185r)
(171) a. "Privegheați, că nu știți în ce ceas Domnul nostru vine ". (BB.1688: PrefațăXXIII)
b. Hristos când va veni nimea nu-l va ști de unde iaste”. ( CT.1560 –1: 199r)
c. Când veți vedea Ierusalimul încungiurat de oaste , atuncea să înțeleageți că se apropie
pustiirea lui. ( CT.1560 –1: 169v)
d. Doamne, chemaiu cătră tinre, audzi -me; ia amente glasu l rugăciunrilor meale, cându
voiu chema cătră tinre . (PH.1500 –10: 119r)
Ponderea cea mai mică (3%) o regăsim , indiferent de tipul de text, la verbel e de percepție
[+Agentiv itate, -Schimbare]: a vedea (25 de ocurențe) (172) , a previ (173) , a auzi (8 ocurențe) (174) ,
a asculta (a auzi), a gusta , care, după cum era de așteptat, nu necesită plasarea temporală a situației
pe care o descriu.
(172) Mare iaste mie de încă trăiaște fiiul mieu Iosif! mergînd, voiu vedea pre dînsul mai nainte
de ce voiu muri . (BB.1688: 35 )
(173) Luminreadză în dzile<le> lui dereptatea și multul pacelo<r> preveaște pănră se va loa
lunra . (PH.1500 –10: 61v)
(174) Domnulu aude -me cându chemu cătră -nsulu. (PH.1500 –10: 2v)
Diagrama 10 – Frecvența ti purilor semantice verbale în micro -corpusul texte laice vs. religioase
din LRV
5.7. Concluzii
Analiza sintactică și semantică a structurilor sintactice complexe cu conectori temporali din
limba română veche ne permite s ă formulăm o serie de concluzii în finalul acestui capitol. În primul
rând, analizând inventarul exhaustiv al structurilor introduse de jonctivul când (Secțiunile 5.4.1. și 371; 28%
113; 9%
163; 12%
42; 3%96; 7%540; 41%
verbe de stare verbe de eveniment
verbe de comunicare verbe de percepție
verbe cognitive și volitive verbe de acțiune
126
5.4.2), am demonstrat variația sincronică, dar și diacronică a constituenților temp orali din textele
secolelor al XVI -lea – al XVIII -lea, evidențiind totodată diferențele impuse de tipul de text: religios
sau laic, tradus sau original. În al doilea rând, în privința conectorilor temporali ( Secțiunea 5. 5.), am
insistat asupra diversității formelor, dar și pe aportul acestora în stabilirea unor tipare semantice
(Secțiunea 5. 5.2.) sau în descrierea raporturilor temporale care se stabilesc în interiorul SSC
(Secțiunea 5.6.1. ). Din punct de v edere semantic, centrul verbal – cel mai bine reprez entat în SSC
investigate – impune anumite restricții constituentului pe care îl comandă, verbele de acțiune fiind
cele mai frecvente ( Secțiunea 5.6.2. ). Acestea au nevoie de adverbialele temporale pentru a fixa pe
axa temporalității coordonatele evenimentu lui sau ale acțiunii descrise (timpul evenimentului),
stabilind un raport de simultaneitate sau de anterioritate/posterioritate față de acesta. De cealaltă parte,
în cazul verbelor de stare sau statice, adverbialul temporal precizează, de fapt, momentul în care a
fost constatată starea respectivă, fiind timpul situației d e comunicare (deictic). Toate analizele
cantitative și statisticile realizate susțin ideea că observațiile notate în acest capitol nu sunt presupuse,
speculative sau intuite, ci se bazează pe fenomene lingvistice veritabile.
127
Capitolul 6 – Structurile sintactice complexe cu jonctive spațiale din LRV
6.1. Domeniul spațial
Legătura incontestabilă care există între domeniul spațial și ce l temporal a fost surprinsă, de -a
lungul timpului, în n umeroase studii aparținând unor arii diverse de cercetare – filosofie, logică,
antropologie, lingvistică , geometrie –, care au încercat să explice conexiunile acestora, demonstrând
că, cel puțin la nivel lingvistic, există un transfer spațiu -către -timp (engl. the space -to-time transfer ,
Haspelmath 1997: 140). Tot la nivelul limbajului, Halliday (1994: 152) descrie, în detaliu,
asemănările dintre expresiile temporale și cele spațiale, pornind de la ideea că ambele tipuri
încorporează conceptele de interval/î ntindere (engl. extent ) și localizare (engl. location ), care pot fi
definite sau indefinite . Întinderea temporală sau spațială se măsoară cu ajutorul unităților standard:
ore/ani și, respectiv, inchi și mile, în timp ce localizarea timpului sau a spațiului se poate face în mod
absolut sau relativ (comparativ cu „aici & acum”). Mai mult, pentru ambele tipuri de localizare se
operează cu distincția poziționare (engl. rest) vs. direcție (engl. motion ).
Există, totuși, și diferențe între cele două domenii în pr ivința modalităților lingvistice de
exprimare, dar și în privința obligativității apariției acestora la nivelul enunțului. Astfel, exprimarea
relațiilor spațiale este o opțiune a locutorului, în vreme ce exprimarea relațiilor temporale este
obligatorie în virtutea faptului că orice enunț conține un marcator verbal (timpul verbului) (Miller &
Johns on-Laird 1976: 411). Alftel spus, locutorul poate alege să ofere sau nu informații privind
localizarea spațială a evenimentului descris (dacă le consideră relevant e), dar nu poate ignora
localizarea temporală a acestuia, dat fiind că orice enunț trebuie să aibă, în mod necesar, un predicat
(sintactic și logico -semantic) care își asociază anumite morfeme ale predicației (cele mai importante
fiind modul și timpul). Da că informația temporală este codată lingvistic în fiecare enunțare,
informația spațială se consideră că poate fi surprinsă cel mai bine prin examinarea unui inventar
limitat de prepoziții spațiale (Tenbrink 2007: 30), care să acopere cele două axe: cea ver ticală și cea
orizontală81. Relația de spațialitate se stabilește între două puncte/obiecte, care au primit diverse
denumiri în lucrările semantice de specialitate: obiectul localizat este numit relatum , iar cel față de
care se face localizarea este referen tul sau locatum (Winterboer , Tenbrink & Moratz 2001: 3); acestea
corespund conceptelor de Figură (engl. Figure ) și Fundal (engl. Ground ), introduse de Talmy (1983)
sau de Traiectorie (engl. Trajector ) și Punct de reper (enlg. Landmark ), din lingvistica cog nitivă
(Lakoff 1987, Langacker 1987 ). Indiferent de terminologia folosită, toate aceste elemente între care
81 Potrivit concepției lui Herskovits (1986: 76), relațiile spațiale ar trebui descrise ignorând planul vertical, datorită
faptului că noi, oamenii , „suntem, în general, legați de pământ ”.
128
se stabilesc relații semantice de spațialitate se organizează în jurul întrebării UNDE? , întrebare
prezentă în toate limbile și care poate fi consid erată o universalie lingvistică (cf. Levinson 2004: 64).
(1) relații Figură – Fundal
a. Ion a așezat o pictură Fig pe perete F.
b. Copiii Fig merg către școală F. (apud Asbury, Dotlačil, Gehrke & Nouwen 2008 : 1)
6.2. Clasa de substituție a adjuncților spaț iali în limba română veche
În limba română, structurile sintactice complexe cu adjuncți exprimând localizarea spațială nu
s-au bucurat de prea mare atenție în studiile anterioare, fiind considerate simple82, în ciuda frecvenței
și a varietății de forme și valori pe care le pot avea. Considerăm că multe dintre aspectele interesante
ale acestor structuri sintactice nu au fost surprinse, mai ales pentru limba română veche. Din p unct
de vedere formal, din clasa de substituție a adverbialelor spațiale din LRV fa c parte: grupul adverbial
(2) – realizarea prototipică, deși nu cea mai frecventă (v. Diagrama 1) -, grupul prepozițional (3) sau
propoziția relativă (finită (4) sau non -finită (5)).
(2) Altă prăjină pren mijlocul scândurilor petrecu de cinde de pre un cap pre altul (PO .1582:
303) ( apud Stan 2013: 215)
(3) …întoarce fața ta de cătră păcatul mieu ( PH.1500 –10: 43r)
(4) Și trimițînd Iacov, au chemat pre Lia și pre Rahil la cîmp, unde era turmele . (BB.1688:
22)
(5) Iară să va face aceasta răsărind soare le pre moarte să se giudece și să plătească furul, iară
să nu va avea de unde plăti, el să -l vîndză derept acea marhă furată. (PO.1 582: 250)
După cum notam și în capitolul dedicat adjuncților temporali, în bibliografia românească de
specialitate, subordon atele introduse prin până sunt încadrate în categoria circumstanțialelor
cantitative (GALR 2008, GBLR 2010, Stan 2013), astfel încât nu se vorbește despre realizarea
conjuncțională a propoziției spațiale, ci despre realizarea exclusiv relativă. În lucrarea de față vom
încerca însă o sincronizare cu studiile internaționale dedicate adverbialelor spațiale, unde până este
un subordonator pentru adjuncții spațiali de dire cție sau de distanță (v. Quirk et al. 1985: 479 sau
infra, clasificarea propusă de Hasselgr ad 2010: 24). Acceptăm așadar, existența unei realizări
conjuncționale pentru adjuncții spațiali din LRV, în SSC în care conectorul este un subordonator ce
indică, din punct de vedere semantic, ținta/ punctul final (engl. goal) la care se ajunge și nu neap arat
cantitatea.
82 Dinică 2016: 497 – „Propoziția spațială este adjunctul cu cea mai simplă istorie, care nu a înregistrat modificări
importante de -a lungul timp ului” (trad. n ., A.P. ).
129
(6) a. Meargă domnu -mieu înaintea slugiei sale, eu înca cătelin mearge -voiu după el, cum
dobitoacele și feciorii vor putea mearge, până voiu agiunge la domnu -mieu în
Seira . (PO.1582: 114)
b. Iară Ștefan vodă pornitu -s-au după dînșii cu a i săi moldoveni și cu 2.000 de oaste
leșască, de i -au fost într -agiutoriu și i -au gonit pre turci păn i-au trecut Siretiul la
Ionășăști , unde să pomenéște și astădzi Vadul Turcilor. (ULM.~1725: 92/40)
c. Să biruiesc hunii și în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi , pe unde o și trecuse
ei întîi cu meșteșugul foilor umflați, căzînd atunce într -acel războiu și un sultan de ai lor,
pre carele îl chiema Cheva. (CIst.1700 –50: 77)
Diagrama 1 – Comparație privind realizările simple sau com plexe ale adjun cților spațiali într-un
micro -corpus de textele laice din LRV
Diagrama 1 anterior pune în evidență distribuția structurilor simple și complexe prin care se pot
realiza adjuncții spațiali în LRV, GPrep având cel mai mare număr de ocurențe și acoperind un
procent de 80 în LRV1 și 85 în LRV2. Tot o creștere înregistrează și procentul realizărilor
propoziționale relative, de la 3 la 5, în vreme ce realizările prin GN sau prin GAdv scad de la 17 la
10 %.
Dintre adverbele vechi, Stan (2013: 215) le indică pe : cinde (de cinde, decindea „de-a lungul”;
v. Ciompec 1985: 50); iunde „unde” (v. Densusianu 1938: 268); într-acoace (CIst.1700 –50: 75r);
expresia fixată unde și unde „pe alocurea” ( CIst.1700 –50: 18v) (v. ș i Todi 2001: 84). Grupurile
Prepoziționale identificat e în structurile cu adjuncți spațiali din LRV au o varietate de prepoziții care
funcționează ca centre. Dintre acestea, amintim: de „din” , de cătră „de la” , de spre și despre „de pe” ,
despre „dinspre”, la „de”, pre ”prin”, spre „pe” – sens primar, etimolog ic (< lat. SUPER ; ILR II: 157), 431
95
17582
69360100200300400500600700
GPrep GN/GAdv Propoziții LRV1 LRV2
130
dintru „din”, întru „în”, printru „prin” . Unele dintre aceste prepoziții cu sensul de bază spațial – cum
ar fi la (7 c. ), de (8c.), pînă, în – sunt folosite și pentru exprimarea unui sens temporal, chiar în
interiorul acelui ași text și având același regent verbal (9).
(7) a. prahul acela ce -l mătură vântul despre [fața pământului] ( PH.1500 –10: 1r)
b. și-mi întorș mânie despre voi (MI.~1630 : 172r)
c. apropie -se la zmeu (sau „către”; CS 95r) ( apud Stan 2013: 214)
(8) a. Eu am avut nepot pre Nen și pre Lăpădat, ce -u fugit d[e] mini și de pomântul miu la
vreame de nevoie. (DÎ 1563 –1564: II)
b. Arbănașul nu s -au lăsat, ci iar au mersu la judecată , ci ne -au rămas pe noi de bani, să –
i plătim. (DÎ 1595 –1596: XII)
c. Și de aciia (de atunci) nic i avuiu mâni, nici picioare. Și nu mă putuiu rădica de-aci nici
într-un chip. (VN.1630 –50: 155)
(9) Multe și vrednice de au auzit istorii sînt de faptele ce s-au întîmpla în zilile domniei lui
Costandin -vodă Brîncoveanu (…) De vreme ce au murit Șărban -vodă, precum s -au zis
mai sus, boierii cei mari și al doilea, carii să întîmplase în București … (ICB.~1750 : 275)
Textele din LRV1 (mai ales cele populare) abundă în astfel de grupuri prepoziționale care ocupă
pozițiile sintactice ale unor adjuncți spațial i, iar acest lucru poate fi dovedit cu ajutorul unui exemplu
concret: în textul popular Alexandria , datând de la 1620, în primele 5 pagini au fost identificate peste
170 de ocurențe ale tiparului, v. (10). Conținutul semantic al acestor prepoziții, folosit e atât la nivel
propozițional, cât și frastic, este esențial pentru stabilirea tipurilor de adjuncți spațiali (de localizare
sau de direcție) din LRV, mai ales că multe dintre realizările propoziționale au antecedente integrate
în GPrep.
(10) Aice -am perit de oam[en]i sălba[te]ci, ș[i] ci[n]e va vre să margă la raiu , și până aicea
să vină, iară de icea să să întoarcă înapoi, că va peri. (A.1620: 1r-1v)
În privința propozițiilor spațiale finite, exemplele extrase din corpusul nostru au scos în evidență
faptul că unde este conectorul/relativizatorul folosit în cele mai multe relativ e cu antecedent (11) (v.
Secțiunea 6.5.), dar apare și în numeroase relative libere (12), în structuri similare celor folosite astăzi
în limba română:
(11) Și văzură locul unde au stătut Dumnezăul lui Israil . (BB.1688: 56)
(12) Și u<n>de stau eu , alții nu pot să stea, fără decât eu. (Bert. 1774: 186/21v)
Există, de fapt, două tipuri de subordonate relative spațiale în LRV: relative adverbiale ,
introduse prin adverbe relative sau n ehotărâte – i(u)o, unde , oriunde , încotro –, cu (13) sau fără (14)
prepoziție și relative pronominale , introduse prin pronume (15) sau adjective (16) pronominale
relative/nehotărâte, reprezentând, întotdeauna, o complinire a unei prepoziții dintr -un GPrep.
131
(13) a. Păsați și aduceți voi iuo veți găsi , ce derept aceaia munca voastră nu se va mai împuțina.
(PO.1582: 193)
b. Casa noastră, carea e nefăcută cu mâna și viețuire, în ceriu iaste, de unde așteptăm pre
Mântuitoriul nostru ! (Ev.1642: 102)
(14) a. Nu poci să mă întind unde nu ajung , nu poci să vorbe sc ceale ce nu știu. (AD.1722 –
5: 31)
b. Urmează mielușelului, oriunde s-ar duce . (CÎ.1678: 90r)
c. După războiŭ, oastea care încotro i-au fostŭ calea mai îndemînă , s-au răsipit .
(CLM.1700 –50: 50/166)
(15) Și ziș lor: " La cine iaste aur , adunați -l! (BB.1688: 63 )
(16) Și foile de zestre, într -acestaș chip prețuite, să se tre acă în condice, care condici să se
păzească pe la mînăstirile ceale mari , în orice eparhie să va face nunta . (Prav. 1780: 94)
Există și situații în care conectorul indefinit apare cu forme non -aglutinate, cum ar fi fie unde ,
săvai unde sau unde să, în texte acoperind ambele perioade investigate, atât laice, cât și religioase:
(17) Dăči noi nă rugăm dumilor vostre boiarilor sav vatamanilo r, sau fie unde va hi în țara
ungurasca , să credeț dumněvostre că este ōm bun și direptu. (SB: 67)
(18) „Învățătoriu, veni -voi după tine, săvai unde te-ai duce “. (CazV.1643: 368r)
(19) „Mearge -voi după tine unde să ai mearge , Doamne”. ( CT.1560 –1: 139r)
Dacă la nivel propozițional, realizările adjuncților spațiali prin grupuri prepoziționale au o
pondere considerabilă față de realizările adverbiale sau nominale, la nivelul SSC cele mai multe
realizări propoziționale sunt adverbiale (cu sau fără prepoziții) , indiferent de tipul de text. Pentru
textele din LRV1, procentul realizărilor propoziționale adverbiale este de 98, în timp ce realizările
pronominale abia acoperă 2%, iar în textele din LRV2, ponderea acestora din urmă crește cu un singur
procent.
6.3. SSC cu jonctive spațiale
6.3.1. Observații cantitative
În urma parcurgerii corpusului, am extras 1.771 de structuri sintact ice complexe cu conectori
spați ali, dintre care, 885 aparțin textelor din prima peri oadă investigată, în timp ce 886 au fost
identif icate în LRV2 (v. Diagrama 1 din Secțiunea 4.2. ). Spre deosebire de structurile cu adjuncți
temporali, în cazul spațialelor am identificat puține subordonate coordonate, dar eliptice de conector
subordonator (20), în schimb, am găsit în texte din ambele pe rioade, contexte în care putem discuta
despre un cumul de conectori spațiali (21), uneori coordonați prin și (22), efectul fiind unul redundant:
132
(20) "Nu vă ascundeți vistiiariul în pămînt, io viermii o răzbesc și √ putredeaște și io furii o
sapă și √ o fură ; ascundeți -vă vistiiariul în ceriu, io viermii nu o răzbesc , √ nece
putredeaște , io nici furii o sapă , √ nici o fură ." (CC1.1567 : 147r)
(21) Oare unde în ce loc voiu orîndi pomeana numelui mieu , acolo la tine voiu mearge și te
voiublagoslovi pre tine. (PO.1582: 2 46)
(22) În tot ceriul, în tot pământul, în toată marea, în toate faptele, în orașe, în sate, oare în ce
loc și unde -l veri căuta , acolo -l veri afla. (Caz V.1643: 80v)
6.3.2. Tipuri de constituenți propoziționali cu jonctive spațiale
Ca și în cazul constituenți lor cu jonctive temporale, constituenții propoziționali cu jonctive
spațiale în SSC din LRV pot fi complemente, pseudo -complemente sau adjuncți. În privința
complementelor circumstanțiale/situative, observăm că în acest stadiu al formării limbii române
existau puține verbe care includeau în grila de valențe un constituent matricial spațial, iar aceste verbe
exprimau, în mod inevitabil, locația: a intra (23), a ieși (24), a locui (lăcui) (25), a sosi (26), a ajunge
(27), a ședea (28), a se muta (29):
(23) A tre o ară mână pre doi din boiari, unul să între unde -i Ioan , altul să stea afară să vadză
să scape cu răspuns. ( DVS.1682 –6: 30v)
(24) Dacă i -au bătut pre turci, ei de la Podul Înalt au luat pen păduri ș -au eșit unde purcede
apa Smilii în țînutul Tutovii . (ULM: 27/92 )
(25) "Iată pămîntul înaintea ta, unde -ț va plăcea , lăcuiaște ".(BB.1688: 13 )
(26) Și cu frică mare trecum de acel iazer de osândă și de -acolo în câteva dzâle sosâm unde
era 2 munți nalți . (DVS.1682 –6: 79v)
(27) Și-i spusăsăm toate tâmplările noastre și cum ni -i voia să agiungem unde odihneaște
ceriul. (DVS.1682 –6: 81r)
(28) De va vrea Domnul să dea rânduială, să mai cinstească pe vreunul din boeri, șede și acela
unde rânduește Domnul . (GCond.1762: 275)
(29) Și deaca -l pusără pre picioare, au călcat de -au pășit de trei ori de s-au mutat unde dzace
ș-acmu. (DVS.1682 –6: 19r)
Pe lâ ngă aceste circum stanțiale obligatorii, am introdus în categoria complementelor și
interogativele indirecte (30), relativele cu antecedent (31 ) și relativele libere care ocupă poziții
argumentale (inclu siv re lativele infinitivale) (32 ).
(30) a. Grăi lui Toma: „Doamne, nu știm unde mergi ; (CT.1560 –1: 218v)
b. Și deaca întrebă unde l-au îngropat , iară ei dziseră: „Doamne, vino de vedzi unde -i
îngropat“. ( CazV.1643: 82 v)
133
(31) Nu amu era venit Isus în oraș ce e ra la locul unde timpină el Marta . (CT.1560 –1: 211r)
(32) a. Această carte arată -ne noao păcatele noastre și ne învață cumu ne turnăm și ne pocăim
și unde putem afla iertăciunea păcatelor . (PE: 247v)
b. Și nu văzuiu încătruo mearsără sau unde răpousară . (VN.1630 –50: 238)
c. „Vulpile viezuini au și pasările ceriului, cuibure, Fiiul omenesc n-are unde capul
închina ”. (CT.1560 –1: 139r)
Pseudo -complementele, destul de bine reprezentate numeric în cor pusul nostru (conform
tabelului 3 ) și cerute de verbe diversi ficate, precum a (se) duce, a se întoarce, a merge, a veni, a fi (a
se afla), a (se) întinde, a arunca, a (se) ridica, a trimite, a scoate (33), au fost de data aceasta
identificate și totalizate în mod separat.
(33) a. Iară pre voi vă voiu scoate goli, de vă veți duce unde veț vrea . (MC. 1620: 213/148v)
b. Vecinii lor foarte de dînșii, să spăriia, căci de puține ori biruiți de unde mergea a să
bate, să întorcea . (CIst.1700 –50: 12)
c. „Nemică să luați în cale nece toiag, nece pungă, nece pită, nece argin t, nece câte doao
veșminte să aveți și în ce casă veți întra aciia fiți și de unde veți ieși și câți nu vor priimi
voi, ieși ți den cetatea aceaea ”. (CT.1560 –1: 135v)
Pentru poziția de adjunct avem relativele adverbiale libere ( 34), relativele pronominale ( 35) și
propozițiile conjuncționale introduse prin subordonatorul până (36).
(34) Încotro căutai , tot de tălhari dai. ( NL.~1750 –66: 97)
(35) Cazacii sau făgăduit că cît le va da știre, vor veni, la carii au trimis , cărora nu le pot sta
înainte niciodată turcii, ci numai țara îi lipséște (ULM.~1725: 185/114)
(36) Și întră și să duse în peștere până ajunse lumine frumoase . (A.1620: 191/49v)
TIPURI
DE
TEXTE LRV1 LRV2
Adjuncți Complemente Pseudo –
complemente Adjuncți Complemente Pseudo –
complemente
Texte
laice 63
53 % 41
34% 16
13% 210
68% 67
22% 32
10%
Texte
religioase 79
54% 46
32% 21
14% 58
44% 60
46% 13
10%
TOTAL 142
53% 87
33% 37
14% 268
61% 127
29% 45
10%
Tabelul 3 – Comparație între textele laice și cele religioase privind distribuția constituenț ilor cu
jonctive spațiale din SSC
134
Tabelul de mai sus ilustrează faptul că în LRV numărul cel mai mare de ocurențe aparține
adjuncților, în ambele tipuri de texte din LRV1 având aproape același procent (53% -54%), în timp ce
pentru LRV2 ponderea în textele religioase înregistrează o scădere de 24 de procente. O situație
asemănătoare se prezintă și în cazul complementelor și al pseudo -complementelor, care au procente
apropiate în LRV1 – 34%-32% și 13% -14% –, în schimb, în LRV2, procentul complementelor crește
de la 22 la 46, iar al pseudo -complementelor rămâne neschimbat (10%).
6.3.3. Statutul sintactic și pragmasemantic al subordonatelor cu regente de percepție
Situații rare, dar foarte interesante și specifice LRV sunt cele în care conectorul specific
spați alelor, unde , apare cu valoarea lui că (37), având comportamentul sintactic al unui
complementizator:
(37) a. A treia învățătură Învață pre noi, creștinii, Hristos aicea și ne dă sfeat unde nu putem fi
fără grija vieției, mîncăriei și altor ticale , cum de ce trebuiaște noao a cîștiga. ( CC1.1567 :
60v)
b. Și văzu m unde ieșiia din ceriu un stâlp de foc . Și dintr -însul să auziia gla s înfrica t
preste to t văzduhu l. (VN.1630 –50: 186)
Anticipând, vom spune că tot complementizator este unde și în unele structur i cu verbe de
percepție, analizate drept pseudo -relative sau relative prezentative (Gheorghe 2004, 2016, Zafiu
2016 ) sau ca predicații secundare (Alboiu & Hill 2013). Este drept că toate studiile care tratează
această temă pentru limba română (v. și Nicula 2013) nu fac referire decât la conectorul cum (dintre
adverbele relative) , însă corpusul nostru ne -a permis îmbogățirea paradigmelor deja analizate cu SSC
în care apar conectori situativi: unde și când . Vom încerca, totuși, să vedem dacă le putem încadra în
aceeași categorie de conectori, adică dacă putem considera că își pierd valorile relative, devenind
constituenți fu ncționali – compl ementizatori (Gheorghe 2015 : 335).
Să pornim discuția noastră de la următoarele exemple furnizate de corpus, în care reg ente sunt
verbe de perceție (în formă finită sau non -finită) sau, foarte rar, interjecții cu sens prezentativ:
(38) a. Domnul auzi-mă cînd chemaiu cătr -însul . (CP1.1577: 4r)
b. Deci -ș văzu fiiu-său Constantin, unde veni călăréște și √ sărută pre tată -său
împăratul ; de-acii fu nevăzut. (MC. 1620: 186/11 5v)
c. Și deca muri, văzu pustinicul 2 îngeri unde ducea sufletul tâlhariului în ceriu cu
bucurie derept atâta lucru puțin. (FD.1592 –604: 585v)
d. Vineră de văzură unde lăcuiia și la el fură într -acea zi ceasul ca la zeace. ( CT.1560 –
1: 183r)
135
e. Și așa aflîndu -ș calea deșchisă pin tîrgu, prin Piatră, au trecut pre lîngă mănăstirea
Bistrița și să lăsă, ca să poată ceva odihni, deasupra mănăstirii în munte, văzu unde ca un
roiu de petitinderile încunjurară mănăstirea , ca să -l poată prinde. (ULM: 74/144)
f. „Pasă nainte până la Împăratu l, iacătă -l unde șade”. (A.1620: 141/11r)
g. Și dzise fraților săi: miemi -au dat banii, iată-i unde -s în sacul mieu . (PO.1582: 149)
h. iară o femeaie de cinste, luminată cu Duhul lui Dumnădzău fu în buig uire de istâplenie
vădzând pre svântul Andrei unde -mbla prin nărod și √ lumina ca un stâlp de foc,
slobodzând în văzduh scântei ; (DVS.1682 –6: 68v)
(39) a. Și preveghia spre toată vreamea și preste tot ceasul, să vază când să va arăta o stea ca
aceaea . (PI.~16 50: 195/225v)
b. Și ivindu -să în vis svântul Loghin și spuindu -să cine -i svinția sa și spuindu -i unde i -i
capul sfințiii sale astrucat, îmbiindu -o să sape să -i ia capul și să va isțeali de ochi și fiiul
ei și-l va vedea unde -i în slavă cinstit. (DVS.1682 –6: 68r)
(40) a. Și văzu Domnul cînd tînjiia și auzi rugăciunea lor. (CP1.1577: 210v)
b. "Când faci bine, vedzi cui le faci și unde faci binele , să aibi multă mulțemită".
(FD.1592 –604: 502r)
Anticipând discuția despre regentele verbe de percepție încă din ca pitolul dedicat adjuncților
temporali, afirmam atunci că există o legătură clară și demonstrată științific între tipul de perce pție –
directă sau indirectă (fizică )83 și cognitivă – pe care o descriu aceste verbe și comportamentele lor
sintactice (Nicula 20 13: 314 ). Prin urmare, vom opera și aici această distincție de natură semantică în
cazul exemplelor prezentate . Astfel, am grupat sub (38) și (39 ) exemple în care percepția auditivă sau
vizuală se realizează în mod direct sau indirect (fizic), în cazul per cepției directe procesul fiind
întotdeauna simultan cu cel descris de subordonată84 (Nicula 2013: 315 ), toate exe mplele de sub (38 )
trecând testul timpului anaforic (Alboiu & Hill 2013: 287). Exemplele de sub (40 ) prezintă percepții
cognitive ale entitățilo r, proceselor sau evenimentelor descrise de subordonată, fără a mai fi necesară
simultaneitatea temporală. Sensurile verbului a vedea sunt, în aceste exemple, a înțelege (40 a.) și a
avea grijă (40 b.), acesta din urmă fiind prezent și în alte limbi romani ce, cum ar fi limba italiană
(Nicula 2013: 318).
Pe lângă această organizare a exemplelor din punct de vedere semantic, este important să
precizăm că nu le putem include pe toate în categoria pseudo -relativelor sau a prezentativelor , ci
numai pe cele car e aparțin unor configurații reorganizate, motiv pentru care alte lucrări de specialitate
le consideră predicative suplimentare (GALR II 2008: 301 -306). Astfel de structuri reorganizate sunt
83 Dihotomia direct vs. indirect evidence a fost propusă încă din 1988 de către Willet și extinsă ulterior de Haan (1999),
Aikhenvald (2004), Plungian (2004) ( apud Alboiu & Hill 2013: 277).
84 Condiția Simultaneității, formulată de Fe lser (1995: 135) este următoarea: intervalul temporal al evenimentului descris
de complementul unei percepții directe include intervalul temporal al propoziției matrice (Nicula 2013: 317) .
136
cele cu jonctivul unde (reluate sub (41)), având drept regent verb ul de percepție a vedea sau interjecția
iacătă , în care subiectul relativei este ridicat în regentă în poziția de obiect direct:
(41) a. Deci -ș văzu fiiu i-său Constantin, [unde veni ti călăréște ] și [√ sărută ti pre tată -său
împăratul ]; de-acii fu nevăzu t. (MC. 1620: 186/115v)
b. Și deca muri, văzu pustinicul 2 îngeri i [unde ducea ti sufletul tâlhariului în ceriu cu
bucurie derept atâta lucru puțin ]. (FD.1592 –604: 585v)
c. „Pasă nainte până la Împăratu l, iacătă -li [unde șade ti ]”. (A.1620: 141/11r)
Acestea su nt enunțurile care pun probleme și în care trebuie să verificăm statutul sintactic al
conectorului, toate celelalte fiind tratate ca relative libere care ocupă poziția sintactică a unui obiect
direct, cu jonctive (adverbe relative) care funcționează ca rel ativizatori (pentru definiția
relativizatorului, v. Gheorghe 2004: 139). Prima observație care se impune – ca și în cazul lui cum
(Gheorghe 2015: 333) – este aceea că în exemplele reorganizate, valoarea spațială a conectorului unde
este estompată , fiind în locuită de una aspectuală, care permite substituția cu un gerunziu:
(42) a. Deci -ș văzu fiiu i-său Constantin, [unde veni ti călăréște ] și [√ sărută pro i pre tată -său
împăratul ]; de-acii fu nevăzut. (MC. 1620: 186/115v)
b. Deci -ș văzu fiiu i-său Constantin , [venind călărește ] și [sărutându (-l) pre tată -său
împăratul ]; de-acii fu nevăzut.
(43) a. Și deca muri, văzu pustinicul 2 îngeri i [unde ducea ti sufletul tâlhariului în ceriu cu
bucurie derept atâta lucru puțin ]. (FD.1592 –604: 585v)
b. Și deca muri, văzu pustinicul 2 îngeri i [ducând sufletul tâlhariului în ceriu cu bucurie
derept atâta lucru puțin ].
(44) a. „Pasă nainte până la Împăratu l, iacătă -li [unde șade ti ]”. (A.1620: 141/11r)
b. „Pasă nainte până la Împăratu l, iacătă -li [șezând ]”.
Un alt ar gument în favoarea pierderii valorii relative a acestui conector este posibilitatea înlocuirii
lui, în toate aceste contexte, cu că, complementizatorul tipic pentru limba română:
(45) a. Deci -ș văzu fiiu i-său Constantin, [că veni ti călăréște ] și [că sărută pro i pre tată -său
împăratul ]; de-acii fu nevăzut .
b. Și deca muri, văzu pustinicul 2 îngeri i [că ducea pro i sufletul tâlhariului în ceriu cu
bucurie derept atâta lucru puțin ].
În concluzie, suntem de acord cu interpretarea propusă în cele patru lucrări pe care le -am avut
ca model – Gheorghe 2004: 246, 2015: 336, Nicula 2013: 326 și Alboiu & Hill 2013 – privind structuri
similare construite cu jonctivul cum și considerăm că în SSC de sub (50), subordonatele sunt
construcții pseudo -relative prezentative (small -clauses cf. Alboiu & Hill 2013: 296) , având statutul
sintactic al unor predicații secundare , iar elementul de legătură – unde – este un constituent
funcțional , adică un complementizator .
137
6.3.4. Adjuncți spațiali propoziționali identificați în LRV
6.3.4.1. Tipuri
Cele trei tipuri de adjuncți spațiali prezentate, de obicei, în bibliografia de specialitate, și pe
care le -am identificat și noi încă din primele texte, sunt: adjuncții spațiali de poziționare (unde ?), de
direcție (de/până unde ?) și de distanță (până /cât?) (Hasselg ard 2010 : 24). Adjuncții de poziționare
stabilesc locația unui e veniment sau a unei situații (46 ), cei de direcție indică sursa sau pun ctul final
al unei deplasări (47 ), iar adjuncții de distanță combină sursa și punctul final, d escriind toată suprafața
de întindere/intervalul (engl. spatial extent ) (48 a. și b.) (Hasselg ard 2010 : 24). De altfel, se consideră
că există o legătură pragmasemantică între intervalul spațial și cel temporal (Hasselg ard 2010 : 190),
legătură care se conc retizează la nivel sintactic prin folosirea aceluiași conector: până (49).
(46) Iară Mihai l arhistratig îngropă trupul lui Moisi unde -i zisease lui Dumnezău . (PI.~1650 :
200/239r)
(47) a. Casa noastră, carea e nefăcută cu mâna și viețuire, în ceriu iaste, de unde așteptăm pre
Mântuitoriul nostru ! (Ev.1642: 102)
b. Și fu ostrovu l nalt, și să suiră mult până ajunseră la nește pomi nalți, cu poamele dulci .
(A.1620: 140/10v)
(48) a. Și mearse dencătroo au venit la pustie , pînă la Vethil , pînă la locul unde era cortul lui
mai nainte . (BB.1688: 8 )
b. Calcă și supune toată păgînătatea, biruiesc iadul, sting înșălăciunea, izgonesc minciuna,
întind numele lui Hristos și credinșa, cît iaste întins pămîntul și lumea . (AD.1722 –5: 5r)
(49) Ci îndată -l părăsiră toți și să învîrtejiră înapoi cu tunuri cu tot, pînă să apropiiară de tabăra
turcească . (CIst.1700 –50: 174)
În exemplul de sub (49 ), interpretarea poat e fi dublă: spațială, dacă ne gâ ndim că subordonata
localizează spațial evenimentul descris de propoziția matrice (retragerea armatei) și o punem în relație
cu adjunctul spațial non -propozițional înapoi , dar și temporală, dacă ne gândim că retragerea armatei
se desfășoară până în momentul în care se apropie de tabăra turcească (făcând o legătură și cu
adjunctul tempo ral non -propozițional din același enunț – îndată ).
6.3.4.2. Elemente regente
În privința elementelor regente , corpusul investigat ne -a oferit exemple diverse, în care
adjuncții spațiali propoziționali din LRV pot depinde, f ie de grupuri verbale finite (50 ), fie non -finite
(51) din structura matrice și, foarte rar , de grupuri interjecționale (52 ):
(50) Doară cumva nu va sosi noao și voao; duceți -vă mai vîrtos unde se vinde și vă cumpărați
voi. (CC1.1567: 240v)
138
(51) a. Deci nu vă mirareți de aceasta, cum li să arătă c ăci că fieștecine nu este slobo d a să
apropiia unde să arătă mărirea lui Dumnezeu . (PI.~1650 : 105/3v)
b. Iară svântul, ieșind o fântână unde sta, botedză pre aceia carii sta pre -acolea tâmplați
și răpăosă întru Domnul. ( DVS.1682 –6: 55r)
(52) Cînd de depa rte ară fi văzînd frații lui pre el, ainte de ce arăfi mers la ei, pre moartea lui
se sfătuiia 19. și aceasta ziseră unulcătră alalt: iaca, iuo vine vazătoriul de vise. (PO.1582:
128)
(53) Zice și sfîntul Ioann Zlatoust, cum că unde să face rugăciunea cu mulșemită , vine darului
duhului sfînt și dracii să gonesc și toată putearia potrivnicului să depărtează și fuge.
(AD.1722 –5: 37)
În exemplul de sub (53 ), înregistrăm numărul maxim de regente verbale – 4 – pe care le poate
avea un a djunct spațial în LRV. Pr in con trast, am identificat foarte rar, în textele religioase din LRV1,
regente verbale eliptice, care se pot recupera însă pe baza verbului din subordonată:
(54) Leagea amu mânie face; unde amu nu iaste leage , aciia √ nece călcare. ( CPr.1566 : 232)
6.4. Analiza si ntactică
6.4.1. Configurații sintactice ale propozițiilor introduse prin unde85 – Extinderea
tipologiei lui Declerck
Diversitatea diacronică și sincronică a SSC alcătuite cu ajutorul conectorilor temporali este o
trăsătură importantă a LRV, demonstrată în capitolul anterior, motiv pentru care ne propunem să
verificăm, în secțiunea care urmează, în ce măsură această trăsătură poate fi ilustrată și cu ajutorul
SSC cu jonctive spațiale. În vederea atingerii acestui obiectiv, propunem o extindere a tipologiei
descrise de Declerck (1997) pentru propozițiile introduse prin când la cele introduse prin unde ,
cercetătorul însuși notând că ambii conectori sunt relative libere , având utilizări sintactico -semantice
similare (Declerck 1997: 46). Astfel, pornind de la mod elul lui Declerck și bazându -ne pe trăsăturile
sintactice, semantice și funcționale ale SSC cu jonctivul unde , am stabilit următoarele „configurații
spațiale ” pentru LRV :
1. Propoziții -unde folosite ca interogative directe (independente)
2. Propoziții -unde folos ite ca interogative indirecte (dependente)
3. Propoziții -unde folosite ca relative care modifică un grup nominal spațial
4. Propoziții -unde folosite ca relative care modifică un grup nominal non -spațial
5. Propoziții -unde ca relative nominale libere
85 Menționăm că pentru alcătuirea acestei tipologii am ales exclus iv subordonatele introduse prin unde , ignorând
numeroasele contexte în care unde formează un conector complex alătu ri de prepoziții , precum: de, p(r)e, până (v.
diagramele 4 și 5 privind distribuția conectorilor spațiali ).
139
6. Propoziții -unde ca circumstanțiale spațiale
7. Propoziții -unde narative
8. Propoziții -unde aspațiale
6.4.1.1. Propoziții -unde folosite ca interogative directe (independente)
Interogativele parțiale din LRV, construite cu adverbul unde , au configurații similare celor
utilizate în limba română contemporană și nu putem discuta despre o variație diacronică în cazul
acestora, nici în privința textelor laice (55), nici a celor religioase (56):
(55) Unde au văzut cineva trei tăciuni să crească și să facă ciudă mare? ( LC.~1650 : 196)
(56) a. Unde -s mândrii? Unde -s cărtularii? Unde -s înțelepții lumiei aceștiia? ( CPr.1566 : 285)
b. Dară unde iaste dragoste ce ai cătră fratele tău? ( AD.1722 –5: 49v)
6.4.1.2. Propoziții -unde folosite ca interogative indirecte
Utilizarea conectorului unde ca adverb intero gativ -relativ în SSC cu interogative indirecte este
frecventă, fiind impusă de regente verbale interrogandi , dicendi (declarativ sau de incertitudine) sau
de informare, cum ar fi:
a întreba (forma finită sau non -finită)
(57) a. Și au grăit ōmeni de -i noștri c u dănșii; deče e -u întrebat če ōmeni sintu și unde mărgu
și cum le iaste voe. (SB: 69)
b. Iară svântul întrebând unde -i cuconul , ea dzâsă că i -i rău. ( DVS.1682 –6: 72v)
a spune (forma pozitivă sau negativă)
(58) a. „Doamne, de -ai tu luat el, spune -mi unde l-ai pus el și el eu să iau”. ( CT.1560 –1: 232v)
b. Alt istoric scrie că un război ce au avut Mircea -vodă au fost la Rovine ( unde vor fi
Rovinile , nu le spune ). (PIst.~1780 : 240)
a grăi
(59) „Grăit -au ție învățătoriul unde iaste sălași unde voi Paștile cu ucenicii miei să mănânc”.
(CT.1560 –1: 171r)
a ști
(60) a. Nime aceea nu ști iunde -i va fi să moară, nice ceasul, nice timpul, nime nu poate ști.
(PE: 1v)
b. iară voi veni și lua -voi voi cătră mine unde sânt eu și voi veți fi și unde eu merg știți
și calea știți”. ( CT.1560 –1: 218v)
140
c. cercetînd și mărturiile lăcuitorilor moșneni și altora ce mărturisesc că au văzut și știu
hotarăle cele vechi unde au fost . (Prav. 1780: 187)
a afla
(61) a. Și iată nește bărbați purta într -un pat un om ce era slăbit și căuta să ducă el și să -l puie
naintea lu i și nu afla unde -l vor duce el, derept nărodul întară în casă. ( CT.1560 –1: 123v)
b. Înainte porânci lui și să -ș gătească sălaș, ca când va veni să afle unde lăcuiaște.
(CPr.1566 : 530)
a căuta / a cerca
(62) a. E Maria Magdalina și Maria lu Iosie căutară unde -l pus eră. (CC1.1567 : 13v)
b. “Să cercați unde iaste omul lui Dumnezeu, că acela pururea va fi rugându -se lui
Dumnezeu pentru cetatea Rimului.” (CÎ. 1678: 4v)
a descoperi
(63) Și veniră la dânsu purtând un slăbănog de vene purtat de patru și nu putea să să apropie
cătr-însu de năroade, ce descoperiră acoperemântul unde era și sparsără și slobodziră
patul în carele dzăcea slăbănogul. (Caz V.1643: 47v)
Ca și în cazul conectorului când , și pe unde l-am găsit implicat în fenomenul
interogativizării/relativizării multiple (Gheorghe 2013 : 240-247), încă din prima perioadă
investigată. Rezultatul îl constituie apariția unor fascicule interogative indirecte, dublu sau triplu
coordonate, având același nod verbal:
(64) a. Duhul unde va vrea să sufle și glasul lui auzi -se-veri ce nu știi de unde vine și unde se
duce . (CT.1560 –1: 186r)
b. De-aciia porânci lui și de pravila beseareciei, de rugăciuni, cum și unde și de carei
cade -se să se roage. (CPr.1566 : 493)
6.4.1.3. Propoziții – unde folosite ca relative care modifică un grup nominal
spațial
Conf igurația antecedent + propoziția -unde este foarte bine reprezentată în corpusul nostru,
fiind de cele mai multe ori o complinire sintactică a unei prepoziții simple sau compuse, cu valoare
spațială: la, în, într(u) , deasupra, spre, de la, din, supt . Păstrâ nd subclasificarea propusă de Declerck
(1997: 7) pentru „configurațiile temporale” de acest tip, am identificat în LRV, în toate tipurile de
texte, exemple în care unde introduce propoziții relative restrictive (PRR) sau nonrestrictive (PRN).
Potrivit con cepției lui Declerck , atunci când structura alcătuită din antecedent + propoziția -unde are
valoarea semantică a unui adverb spațial (ADV), ea ocupă poziția unui adjunct, iar când are valoarea
unui constituent nominal (GN), ocupă o poziție argumentală. În toate aceste tipuri de relative, unde
141
este un relativizator sau relator care își păstrează sensul lexical spațial, indiferent de felul subordonatei
pe care o introduce sau de interferențele la care este supus. Distribuția acestora în micro -corpusul
texte or iginale -texte trad use este surprinsă în diagrama 15 și demonstrează, până la urmă, o realitate
lingvistică: existența unui număr mult mai mare de structuri în care antecedentul + propoziția -unde
pot fi substituite printr -un constituent adverbial, fiind ADV -PRR sau ADV -PRN. De asemenea, se
observă că în LRV1 există texte în care una dintre cele patru configurații lipsește, anume GN -PRN
din textele traduse și Adv -PRR din textele originale. Ponderea cea mai mare o au configurațiile
adverbiale din LRV2, remarcâ ndu-se numărul de ocurențe înregistrat de ADV -PRN în textele
originale (54 de structuri).
Diagrama 2 – Distribuția propozițiilor -unde folosite ca relative cu antecedent nominal
Antecedentele relativelor introduse prin unde sunt foarte diversificate ca formă și pot fi grupate,
din punct de vedere semantic, în ca tegoria nominalelor spațiale (65 ) sau non -spațiale (6 6), unele
dintre acestea fiind reluare printr -o formă pronominală anaforică (67 ). De primele ne vom ocupa în
aceată secțiune, urmând ca antece dentele non -spațiale să fie tratate în configurația următoare.
(65) Și când vineră, duseră -se la casa unde era de lăcuiia Petr și Iacov și Ioan și Andrei .
(CPr.1566 : 5)
(66) A treia învățătură: CE ceare și pohteaște Dumnezeu de la noi derept mila unde ne-au
iertat ? (CC1.1567 : 90r).
(67) Ești aruncat în groapa i gheeneei spre muncile de veaci, întru carele i, unde i vei căuta , au
na direapta și na stânga au spre nălțime și întru adânc nu vei vedea acolo alt nemică.
(Ev.1642: 94)
Texte originale (LRV1)Texte originale (LRV2)Texte traduse (LRV1)Texte traduse (LRV2)
0102030405060
GN-PRR GN-PRN Adv-PRR Adv- PRN
Texte originale (LRV1) Texte originale (LRV2) Texte traduse (LRV1) Texte traduse (LRV2)
142
Astfel, dintre nominalele s pațiale apărute în corpus amintim: loc (68), sălaș, casă, foc, mare,
munte, câmpie, mănăstire, țară, cetate, oraș, parte, cer, pâmânt, cale, iazer, șanț, temniță, închisoare,
biserică (69). Spre deosebire de antecedentele subordonatelor introduse prin când , aici apar și destul
de multe nume proprii, toponime, procentul acestora fiind în micro -corpusul nostru destul de
însemnat: 23. Cu toate acestea, ca și în limba română contemporană (v. Gheorghe 2004: 204) ,
numărul cel mai mare de ocurențe (31 de exemple) îl are nominalul loc, însoțit de morfemul de
determinare definită sau nedefinită, dar și nedeterminat, în formă de singular sau de plural:
(68) a. Iată locul unde l-au fost pus pre dânsul , ce păsați și spuneți ucenicilor lui și lui Petru
că vă sârguia ște pre voi înainte în Galileia. (CÎ.1678: 25r)
b. Să sui svântul Ioan la un loc nalt, unde era acel spurcat idol a Artemidei . (DVS.1682 –
6: 29r)
c. „Dară ști -m-vei face polată la loc unde -m place pre voie ?” (DVS.1682 –6: 48v)
d. Lângă aceastea, iară prorociia lu Valaam prorocul, numărul sălașelor și locurelor unde –
au descălecat gloata lu Israil în cei 40 de ani. (PE: 3v)
(69) Daca au strînsu Ștefan vodă trupurile morților, movilă de cei morți au făcutu ș-au ziditu
deasupra oasilor o biserică , unde trăiește ș i astăzi întru pomenirea sufletelor . (ULM:
28/97)
(i) Propoziție relativă restrictivă cu valoare nominală (GN -PRR), deși conectorul ocupă poziția
sintactică a unui circumstanțial spațial în propoziția subordonată.
Această configurație are în LRV anteceden te simple sau multiple, putând ocupa diferite poziții
sintactice: subiect (70), obiect direct (71 ), obiect prepozițional (72 ), obiect indirect (în ca zul Dativ
sau Dativ locativ) (73 a. și b. ) și fiind însoț ite de determinanți „tari” ((71 a. și b. ) și ) sau „slabi”86
(72).
(70) Și aceastea grăind, spunea că i s -au arătat de vădzu că să de pripă cutremură casa unde
sta și despicându -se întâi din acoperemânt în 2 părț prin mijloc. ( DVS.1682 –6: 41v)
(71) a. Și fu de năprasnă den ceri hreamăt, ca o bură pur tată de vânt, și împlu toată casa unde
era șezând. (CPr.1566 : 7)
b. Iară după ce trecea fortuna acelor prădzi vărvărești, iarăși la locurile sale ieșiia și cu
toții supt o stăpînire fiind, toate locurile și cetățile unde acmu Ardialul, Moldova și
Muntenia iaste , ținea. (CH.1717 –23)
c. Iată locul unde l-au fost pus pre dânsul , ce păsați și spuneți ucenicilor lui și lui Petru
că vă sârguia ște pre voi înainte în Galileia. (CÎ.1678: 25r)
(72) Vai de casăle acele unde cântă găinile și cucoșii tac. (Bert. 1774: 1 90/25r)
86 A se vedea Gheorghe 2004 : 187 ș .u. pentru distincția determinanți „tari” sau „slabi” .
143
(73) a. Episcopii ca și monahii, după legea canonică, nu pot testa nici fi moșteniți de rudele
lor, averea aparținînd mănăstirii unde și-au închinat metania . (Prav. 1780: 214)
b. Omul ce era stăpân locului unde era peștera cea astupată cu otrocii , făcându -ș coșară
oilor la stână și neștiind, răntună pietrile de la peșteră. (DVS.1682 –6: 76v)
În mod firesc, propoziția -unde care depinde de un astfel de antecedent este o relativă restrictivă,
un constituent matricial ce ocupă poziția sintactică de com plement al numelui. Prin urmare,
antecedentul și relativa ar trebui să formeze un „tot”, însă LRV ne -a oferit și exemple interesante
(deși extrem de rare), precum cel de sub (74 ), în care antecedentul loc se află la distanță, în poziția
inițială a SSC:
(74) Iară să n -au avut cuget pre însul, ce Domnedzeu au îngăduit cum să cadză în mînă, [SSCS
loc voiu orîndi ție unde să fugă ]. (PO.1582: 247)
(i) Propoziția relativă nonrestrictivă cu valoare nominală (GN -PRN) este slab reprezentată în
ambele perioade, i ndiferent de tipul de text:
(75) a. Holdele diavolului sâmt locurile ceale ascunse, unde să fac uciderile, nedireptățile,
aslamurile, asuprealele, locul apucărilor, lăcașul furilor, odihna tâlharilor . (CazV.1643:
16v)
b. Părinții noștri în codrul acesta î nchinară -se, și voi grăiți că în Ierusalim iaste loc, unde
cade -se să se închine”. (CC2.1581: 164/152)
c. Să se facă în oraș mare sau mic și negreșit să se însemneze locul , unde s-au scris acel
zapis ; (Prav. 1780: 132)
d. „Vai de acéie cetate , unde este do mnul tînărŭ ”. (CLM.1700 –50: 58/173)
Toate exemplele prezentate confirmă poziția argumentală ocupată de antecedentul relativei –
predicativ, subiect, obiect direct, obiect prepozițional – și faptul că, spre deosebire de exemplele cu
GN-PRR, antecedentul poa te avea și formă nedeterminată.
(iii) Propoziție relativă restrictivă cu valoare adverbială (ADV -PRR)
SSC care conțin astfel de constituenți se particularizează prin poziția sintactică de pseudo –
complement (în accepțiunea pentru care am optat în Secțiunea 4.3.) sau, mai rar, de adjunct spațial
pe care o ocupă grupul prepozițional în care se integrează antecedentul. Poziția de complement sau
de pseudo -complement îi revine și relativizatorului unde , care stabilește un lanț coreferențial cu
antecedentul din s tructura matrice.
(76) a. Și mearse dencătroo au venit la pustie, pînă la Vethil, pînă la locul i unde i era cortul lui
mai nainte . (BB.1688: 8 )
b. Nu amu era venit Isus în oraș, ce era la locul i unde i timpină el Marta . (CC2.1581: 99/96)
144
c. Și iarăși mears ă de să sui la peștera i unde i lăcuisă întâi . (DVS.1682 –6: 13r)
d. Și au ieșit în curte și de acolo în cămară i unde i dormiia împărăteasa ; (Bert. 1774:
222/49 r)
e. În vreamea aceaea ieși Isus cu ucenicii lui în ceaea parte i de pârâul Chedrului unde i era
o grădină ; (CT.1560 –1: 226r)
f. Și cum au sositŭ la tabăra lui, că era deosebi, au lovitŭ la cortŭ i unde i odihniia și acolo
în locŭ i -au tăiatŭ capul. ( CLM.1700 –50: 56/171v)
Potrivit diagramei 2 , tipul de text – original sau tradus – influențează apariția aces tor
configurații sintactice, existând texte în care nu avem niciun Adv -PRR – textele originale din LRV1
-, dar și texte cu un număr relevant de ocurențe – textele traduse din LRV2 (32 de exemple). De
asemenea, se observă tendința acestor subordonate de a a vea antecedente determinate definit, chiar
dacă există și contraexemple:
(77) În vreamea aceaea alease Domnul alți șaptezeci den ucenici și tremease ei câte doi naintea
feaței lui în toate cetățile și locuri unde vrea însuși să meargă. ( CT.1560 –1: 139v)
(iv) Propoziția relativă nonrestrictivă cu valoare adverbială (ADV -PRN)
După cum afirmam anterior și după cum ilustrează și diagrama 2, aceasta este configurația cea
mai frecventă în textele din LRV, mai ales în a doua perioadă investigată, unde textele originale ne –
au oferit 54 de exemple. Trebuie să precizăm că am inclus în rândul ADV -PRN atât structurile
propuse de modelul lui Declerck (1997) (78 ), cât și relativele periferice apozitive87 (Gheorghe 2004:
252, GBLR 2010: 530), acestea din urmă având ca a nteced ente nume proprii – toponime (79 ).
Toponimele identificate în corpus denumesc localități românești : Suceava, Iași, Brăila , dar și străine ,
având legătură cu diverse evenimente religioase sau istorice: Nichea, Nazaret, Vitania, Patmos, Râm,
Iliric, Ca hul. De asemenea, am întâlnit nume de țări: Țara Leșască, Țara Ungurească .
(78) a. Era lumânări multe în gorniță , unde eram adunați . (CPr.1566 : 95)
b. Și așa îmbrăcat ca o muiere au purcesu pin celelalte casă, unde dormiia roabele .
(Bert. 1774: 222/49r)
c. Află-să în lume și mare moartă, la locul acela , unde au ars Dumnezeu cetatea
Sodomului și a Gomorului . (CÎ.1678: 9r)
d. Și făcând efesenii praznicul Artemidei, dzânei lor, să sui svântul Ioan la un loc nalt,
unde era acel spurcat idol a Artemidei . (DVS.1 682–6: 29r)
(79) a. Toma spătariul Șăitănescu au siprăvit cu moscalii, că îndată ce au venit veste la Brăilă ,
unde era, că a u făcut pace moscalii cu turcii . (ICB.~1750 : 340)
87 Aceeași interpretare este propusă de Gheorghe (2004: 257 ) și pentru relativele cu conector adverbial al căror nominal este
slab determinat .
145
b. Scaunul crăiei nu era la Beligradul cestu nou, unde iaste acum , ci era la Bud a, care
acum o țin turcii.( ULM.~1725 : 56v/125)
c. Acesta svânt și din toată lumea adunat săbor al șeaptele ce s -au făcut în Nichea , unde
s-au făcut și întâi . (DVS.1682 –6: 60v)
Cele două tipuri de ADV -PRN se aseamănă prin caracterul facultativ pe care îl au față de centrul
modificat, prin pauza care apare între cele două „elemente”, marcată formal prin virgulă, dar și prin
prepozițiile cu care se combină: la, în, de la . Mai mult, interpretarea acestor toponime, drept „baze
ale unor relative periferice apoz itive” (Gheorghe 2004: 257) și situarea relativelor la periferia SSC
respective este motivată, în primul rând, de faptul că „grila de valențe a centrului „gazdă” este
saturată ” (Gheorghe 2004: 252) și nu necesită o altă complinire, nici din punct de vedere sintactic,
nici semantic.
6.4.1.4. Propoziții -unde folosite ca relative care modifică un grup nominal non –
spațial
În LRV, propoziții le-unde cu antecedente grupuri nominal non -spațial e se pot încadra în trei
dintre subcategor iile descrise anterior: GN -PRR (80), ADV -PRR (81) și ADV -PRN (82 ):
(80) Ce ceare și pohteaște Dumnezeu de la noi derept mila unde ne-au iertat ? (CC1.1567 : 90r)
(81) Iară acmu biruiesc turcii și mai mulți țin leagea lu Mahamet al turcilor, prentru nehărnicia
unde -au fost leaneș și n-au so cotit mai -marii besearecii . (CC1.1567 : 102v)
(82) a. Acolo, de va avea și de crai ceva asupreală, fără nici o frică are voie să -l tragă la
judecată , unde procuratorii vor răspunde pentru crai și de va avea strîmbătate, afla -va
județu și direptate. ( ULM.~ 1725 : 44v/113)
b. Și decii au zis Laschii lui Dispot să să scoale din morți, adecă să iasă de la taină , unde
era închis. (ULM.~1725 : 96v/167)
De fapt, există nume care pot fi asimilate, din punct de v edere semantic, unui spațial (83 ) sau se
combină cu o pr epoziție specifică acestui domen iu semantic (84 ).
(83) Ca apa să nuherbi, pentru că te suiș pre patul tătîni -tău, atuncea ai pîngărit așternutul unde
te-ai suit . (BB.1688: 38 )
(84) a. Și sta tot norodul de departe, iară Moisi întră în negura unde era D umnezău . (BB.1688:
53)
b. Acesta au mărs și la Muntele Sinaiului de -au făcut o svântă besearică deasupra pietrii
unde au vădzut Moisei, dătătoriul legii, pre Dumnădzău pre cât i-au fost putința a -l vedea .
(DVS.1682 –6: 72r)
146
Tot cu o valoare spațială apar, î n funcție de tipul de text, și GN legat e semantic și de verbe
dicendi : evanghelie (85), cap (cu sensul de „capitol ”) (86), în textele religioase, cronică (87) sau
mărturie (88), în textele laice , istorice sau juridice. Î n corpusul nostru , am identificat d estul de puține
SSC cu astfel de constituenți , cel mai utilizat antecedent fiind carte (89) în textele laice.
(85) Și cunoscând și jeluind greșala, audzî svânta evanghelie , unde dzâce că nemică ascuns n –
a hi nedescoperit. ( DVS.1682 –6: 14r)
(86) Adusese vlădica pravila și au deșchis la un loc și la un cap unde zicea : „Boieriul care va
umbla împotriva domnului și a țării, să -l spînzure. ( ICB.~1750 : 300)
(87) Ci poate -fi, cum zice și Carion în cronica lui, în Viața lui Vespasian, unde mai pe lat
cevași ac éstea istoréște . (CIst.1700 –50: 26)
(88) Aiastă mărturie iaste în mărturiia lui Enachi și a lui Bati, unde mărturisescu ce omu au
fostu el și frate -său. (DÎ 1593 : XC)
(89) a. Și mergând el, văzu cartea aceaea lipită desupra ușiei, unde scriia : "Ce veri să faci,
adu-ți aminte aceaea de apoi ce -ț va veni". ( FD.1592 –604: 527v)
b. Martin Cromer, carele de ijderenia și de lucrurile léșilor și viata crailor lor istoréște,
într-a 12 carte a lui, unde și viața lui Cazimir -craiu celui mare scrie . (CIst.1700 –50: 31)
În structurile sintactice oferite ca exemple, propoziția -unde poate apărea ca o structură simetrică – de
tipul, mărtur iia (…), unde mărturisescu – sau poate avea conectorul integrat într -o expresie citantă
(Zafiu 2016: 93, v. infra ).
6.4.1.5. Propoziții -unde ca relative nominale libere
Propozițiile rela tive (nominale) libere construite cu jonctivul unde , care se suprapun, formal,
cu interogativele indirecte , sunt slab reprezentate în textele din LRV și ocupă diverse poziții
argumentale în SSC în care se int egrează.
Ca subiect (90), propoziția -unde apare foarte rar, în stru cturi interpretabile (a.) sau selectată de
verbe din sfera semantică a informației88, finite sau non -finite, la diateza pasivă -impersonală:
(90) a. Derept aceaia, scump lucru iaste în ceast ă lume unde iaste popa bun, cu învățătură și
cu dojană bună, dumnezeiască . (CC1.1567 : 118r)
b. Deci domnul, pînă a să dovedi unde să află , au scris la p așii după margine, și la Poartă.
(PIst.~1780 : 528)
c. Din pomenirea moșilor strămoșilor audzim, precum unde acmu iaste Oblucița (căriia
turcii îi dzic Isaccea) să să fie chemat vadul Dunării, carea nu că doară pre acolo Dunărea
în vad să fie avut trecătoare, ce pentru căci acolo pod fiind, să chema vad. ( CH.1717 –23)
88 Aceste construcții sunt numite subiective interogative i ndirecte , tocmai datorită legăturii sintactico -semantice pe care
o au cu regentul verbal (Avram 1986: 339).
147
Poziția de obiect direct (91) este ocupa tă de relativa introdusă prin unde atunci când
regentul este verbul de percepție a vedea , dar nu se produce o ridicare a subiectul ui din subordonată
(v. supra , interpretarea propusă pentru verbele de percepție):
(91) a. „Iată Teodora, ce -ai pohti t să o vezi, ce de ea multu te -ai ruga t să vezi unde easte și ce
cinste are.“ ( VN.1630 –50: 173)
b. Cărora iară dzise: ba, ce pre acea ați venit, cum să vedeți unde e țara mai netare .
(PO.1582: 146)
Cu anumite rezerve, încadrăm în această c ategorie și exemplele de sub (92) și (93 ), în prima
situație conectorul fiind, mai degrabă un complementizator (echivalentul lui că) decât un relativizator,
iar în cea de -a doua existând două variante de interpretare: relativă liberă în poziția de obiect direct
(toată subordonata fiind substituibilă prin nominalul locul ) sau relativă completivă cu antecedent
nelexicalizat (ocoleaște și păzeaște √ unde șoimulu -ș face cuibul , unde √= locul ). În ce ne privește,
optăm pentru a doua variantă de interpretare, mai ales datorită sintagme i locul acela din partea finală
a enunțului, care are, practic, aceeași sursă referențială.
(92) Și căutând noi cătră aceștea văzu m unde veniia 4 voinici de sus. (VN.1630 –50: 186)
(93) Și unde șoimulu -ș face cuibul , toată zua ocoleaște și păzeaște să nu se apropie altă gadină,
ca să fie el sângur și să obladuiască locul acela sângur. ( FD.1592 –604: 602v)
Obiectul prep ozițional (94) realizat prin propoziția -unde apare foarte rar în LRV și este cerut
de verbele a se bucura , a cugeta sau de locuțiunea verbală a-și aduce aminte :
(94) a. Etro iară se bucură despre tot binele carele Domnul lu Israil era făcut și unde i-ară fi
slobodzit ei den mîna eghipteanilor . (PO.1582: 238)
b. Începuiu a cugeta cine sint, sau unde fuiu, ce auziiu și ce văzuiu. ( VN.1630 –50: 175)
c. Deci să știi că unde dzice Scriptura pentru pasiri că nu samănă și ară să hrănesc. -ți adă
aminte unde mai dzice Scriptura prin rostul credincioasei hananencii . (CD.1698: 167)
Poziția sintactică de predicativ suplimentar (95) impusă de verbe sau de i nterjecții
prezentative a fost deja discutată anterior, de unde reluăm câteva exemple:
(95) a. „Pasă na<i>nte până la Împăratu l, iacătă -l unde șade”. (A.1620: 141/11r)
b. Și dzise fraților săi: miemi -au dat banii, iată-i unde -s în sacul mieu . (PO.1582: 14 9)
c. Deci -ș văzu fiiu-său Constantin, unde veni călăréște și sărută pre tată -său împăratul .
(MC. 1620: 186/115v)
Și poziția de obiect secundar poate fi ocupată de relativa liberă introdusă prin unde , singurul
grup verbal regent fiind însă a învăța (90). Toate exemplele au fost extrase din texte religioase, iar
acest lucru poate fi explicat prin caracterul didactic al acestor opere:
148
(96) a. Această carte arată -ne noao păcatele noastre și ne învață cumu ne turnăm și ne pocăim
și unde putem afla iertăciunea p ăcatelor și pren ce putem mearge la împărățiia ceriului.
(PE: 247v)
b. A doua, unde auzim că Hristos au mers la codru a se ruga, învață -ne unde să ne rugăm ,
la cine, cîndu ne teamem de ceva. (CC1.1567 : 82v)
c. Deci mă învață unde mă voiu închina , că părinț ii noștri într -aceasta mâgură au dzis că
să cade să să închine, ( CazV.1643: 163r)
6.4.1.6. Propoziții -unde ca circumstanțiale spațiale
Tot ca relative libere, însă nu nominale, ci adverbiale, apar și propozițiile -unde care ocupă
poziții sintactice non -argumentale în SSC din care fac parte. Pe lângă exemplele clasice , vom include
în această configurație și SSC în care constituentul subordonat este un argument semantic, adică un
pseudo -complement, tocmai datorită asemănărilor formale și sintactice pe care le are cu adjuncții.
Cele cinci subcategorii stabilite de Declerck (1997) pentru temporale, respectiv: canoni ce, structuri
specificaționale, focalizante, explicative și cu alte conotații , au putut fi identificate și în cazul
propozițiilor -unde din LRV. Iată cum se p rezintă distribuția acestora în micro -corpusul texte laice vs.
texte religioase:
Diagrama 3 – Distribuția și frecvența propozițiilor -unde utilizate ca circumstanțiale spațiale în
micro -corpusul texte laice vs. texte religioase
(i) Propoziții -unde canonice
Deși nu este singurul conector al adjuncților spațiali (v. infra , diagramele 4 și 65 ), jonctivul
unde are – ca și omologul său temporal, când – cele mai multe ocurențe în SSCS din LRV. 010203040506070
Canonice Structuri
specificaționaleFocalizante Explicative Cu alte conotații
Texte laice (LRV1) Texte religioase (LRV1) Texte laice (LRV2) Texte religioase (LRV2)
149
(97) Au îndemnat pe împăratul de i -au scos în zioa de Sîntă Măriea mar e, unde șădea
împăratul la un foișor lîngă mare . (ICB.~1750 : 345)
Potrivit diagramei 3, ponderea cea mai mare a acestor subordonate canonice o găsim în textele laice
din LRV2 (45%), în timp ce procentul următor aparține textelor religioase din LRV1 (26%). Din
punct de vedere sintactic, aceste tipuri pot apărea în diverse ipostaze pe care le -am identificat în
corpusul propus:
ca singurul constituent spațial al SSC, fiind așezat înaintea propoziției matrice sau după
aceasta și funcționând ca pseudo -compleme nt:
(98) a. Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suiră și -l lăsară cu funi, cu patul, unde ședea Hristos .
(CC2.1581: 55/59)
b. Derept aceaia, învățați și voi, oameni buni, cum și voi cu drag mare să meargeți unde
auziți că spun cuvîntul lu Dumnezeu. ( CC1.1567 : 71r)
c. Așijderea, toți boiarii -ș picniia locure de lăcuit unde vedea beséreci frumoase . (MC.
1620: 213/149v)
d. Unde auziia de hoți că sînt, trimitea oști de -i risipiea și alte trebi și porunci, ce era, le
făcea, spre folosul domnii și al țării. (ICB.~1750 : 312)
coor donat cu un alt constituent spațial , realizat non -propozițional sau propozițional. Spre
deosebire de constituenții temporali, unde înregistram o diversitate de conectori coordonatori, pentru
spațiale, nu am întâlnit decât copulativele nici, și și un singur exemplu cu ce (ci) adversativ:
(99) a. "Nu sta în cetate ce sânt domni mulți, nice unde sânt învățători mai mulți răi decât
buni, și mai nebuni decât înțelepți ". (FD.1592 –604: 535v)
b. …li-au dat mijloc a gîndi și a li să părea precum locurile Dachii , și ales unde-i acmu
țara Moldovei și a Munteniii stă, să fie rămas cu sute de ani pustie. ( CH.1717 –23)
c. A cincea, easte să nu stai acolo unde easte păcatul curviei , nice unde se face , nice
unde se povesteaște . (FD.1592 –604: 612r)
d. Și te duce unde nu veri tu , ce acolo unde va el . (CazV.1643 : 206/263v)
în relație de juxtapunere cu un alt constituent spațial , de cele mai multe ori grup adverbial
sau grup nominal integrat într -un GPrep, situație în care nu se poate vorbi despre apoziție, deoarece
adjuncții spațiali nu sun t coreferențiali.
(100) a. Au întrat și el cu mare nevoință înlontru , unde nu era locul unui domnŭ să între.
(CLM.1700 –50: 184/301v)
b. Le era munca lor în zadar, iară pre afară , unde afla leși rășchirați direptu hrana , îi
lega și îi tăia . (ULM.~1725 : 102/34v)
150
c. Acol o perit -au și Șendrea hatmanul, mai gios de Rîmnic , unde s-au pomenit multă
vreme Movila Șendrii. (ULM.~1725 : 93/40v)
d. Și s-au plinit toate locurile într -această țară de oameni, den munte pănă în Nistru și în
gios păn unde dă Dunărea în vidov și păn în Ceta tea Albă și Chiliia și Renii și Nistrul în
sus pănă mai sus de Cernăuți , unde să împreună cu hotarul Țărîi Leșești și pre Ceremiș .
(ULM.~1725 : 65/9v)
e. Aceste zise marele împărat Alexandru, și muri în țara Ghersimului , aproape de
Eghipe t, unde făcu Iosif cel e 7 jitnițe lu Faraon -Împărat , în luna lu agus t, 15 zile.
(A.1620: 226/74v)
f. Acesta fără sâială mărturisind pre Dumnădzău Născătoarea, maică și ficioară și
porunci să nu iasă din ceata featelor, ce să stea în besearică cu featele, unde li-i locul lor
de stau. (DVS.1682 –6: 8r)
În toate exemplele de mai sus se poate discuta despre o restrâ ngere a ariei /domeniului
spațiale /spațial care a fost precizat(ă) inițial fie destul de vag – mai gios de Rîmnic -, fie printr -un
nominal spațial care denumește un spațiu ma i mare. De pildă, în ultimul exemplu, biserica este un
spațiu mai amplu, din care locul fetelor este numai o parte.
Tot o relație de juxtapunere se stabilește și între constit uenții spațiali din exemplul (101 ), poate
chiar mai clară decât în enunțurile ant erioare, aici fiind vorba despre două tipuri diferite de spațiale:
unul non -propozițional, care indică direcția (surprins foarte bine de engl. path), adică pe unde îl duce
îngerul, iar celălalt, propozițional, care indică punctul final (engl. goal), adică locul în care îl duce.
(101) Și iarâ mâ duse | îngeriul, pree (sic) suptu | pâmân'tu . unde era | întunériculu și | iadul .
(CTd.1600 –40: 210/53r)
în relație de apoziționare cu un alt constituent spațial (coreferențial)
După cum afirmam în secțiunea dedicată sub ordonatelor cu antecedent, structurile apozitive
nu sunt practic subordonate sintactic antecedenților și nu sunt semnalizate decât fo arte rar (102 ) prin
marcatori apozitivi lexicali: adecă (103).
(102) Frații miei, grăit -am duminecă ce -au trecut, den Scrip tura Sfîntă, depre post, unde
pomeneaște Scriptura depre post și cum trebuiaște creștinu lui a posti bine. (CC1.1567 :
185v)
(103) Și preste șeapte dzâle au dzâs în vis femeii sale să dzâcă lui Macarie să margă în pretor ,
adecă unde să giudecă giudeațele . (DVS.1682 –6: 9v)
151
(ii) Propoziții -unde adverbiale în structuri specificaționale
Structurile specificaționale în care pot apărea propozițiile introduse prin conectorul unde în
LRV sunt așa -numitele nescindate (engl. nonclefts ) (Declerck 1997: 14), prezentând atât în structura
matrice, cât și în subordonată verbul a fi cu valoare existențială sau cu sensul locativ :
(104) a. Iară satul și acel loc era a lu Sichim, unde era feciorii lu Iacov: Simeon și Levie.
(CC2.1581: 168/156)
b. Dar așa zic unii dintru înțelepți că unde este nădejde multă acolo este și deșărtăciune.
(ICB.~1750 : 325)
c. Să știț că unde iaste iertarea păcatelor de acolo iaste și viața și ispăsenie. ( MI.~1630 :
169)
(iii) Propoziții -unde focalizante
Subordonatele introduse prin unde care se încadr ează în această configurație aduc în prim -plan
spațiul în care locutorul evaluează sau descoperă ceva, dar și în care se situează obiectul sau persoana
pe care îl/o observă, momentul descoperirii producând, practic, o relansare a enunțului. Regentele
verba le specifice acestor structuri sunt a afla sau a arăta , iar textul în care le -am identificat îi aparține
lui Dosoftei – Viața și petrecerea sfinților :
(105) a. Și dându -i cartea Isaiei prorocul de o deșchisă ș -află unde era scris Duhul Domnului
<a>supra m ea prin carele au unsu -mă a binevesti measerilor . (DVS.1682 –6: 1r)
b. Și aflând pre svântul Ioan unde învăța , să-mplu de multă mânie. (DVS.1682 –6: 30v)
c. Că pentr -aceaea dumneavoasră vă mirat, ce blămaț cu mine și voiu arăta -vă soțâile
meale, unde sântem într-o peșteră și veț cunoașt e cuvintele meale că -s direapte .
(DVS.1682 –6: 77r)
(iv) Propoziții -unde explicative
Această configurație este destul de rară în textele din LRV, iar SSC în care apare capătă un
caracter redundant datorită repetiției centrului verbal din regentă în subordonată:
(106) a. Ce, frașii miei, unde ceartă această carte pre vlădici, episcopi, popi, călugări și pre
domni , nu ceartă pre cei buni, ce pre cei răi. (PE: 247v)
b. Ca lucrul nostru – în voia trupului, că unde noi în voia trup ului îmblăm , că noi nu
îmblăm în chipul trupului. ( CPr.1566 : 373)
c. Ce știind că nemții unde slujăscu , cu direptate slujăsc domnu -său și nu pre lesne îi vor
pleca, ci aflară să trimiță iscoade pre ascunsu . (ULM.~1725 : 101v/172)
152
Tot contexte redundante su nt și cele de sub (107 ), unde adverbul spațial nu mai specifică locul
în care se desfășoară acțiunea descrisă de centrul propoziției matrice sau în care se plasează locutorii,
ci are rolul de a explica informațiile din regentă:
(107) a. Ioannu Zonara, om învățat și vrédnic credinții, dintre istoricii greci, zice unde scrie și
el viața lui Adrian , că, afară den cîți de foame, de ciumă, de arsuri au murit . (CIst.1700 –
50: 28)
b. Unde zice Hristos : "Nici acesta n -au greșit, nici părinții lui", nu va aceaia să zică cum
cel om orb și părinții lui n -au nici un păcat; ( CC1.1567 : 30r)
c. Însă cui iaste poftă, citească pe Tito Livie Padovanul, carele din 'ceput ale romanilor și
foarte pe amăruntul scrie , și pe Flavie Blond unde istoréște și zice Triun -fantis Rom[a]e .
(CIst.1700 –50: 12)
În alte situații încadrate de Declerck (1997) în această configurație, subordonata adverbială
clarifică faptul că actualizarea situației din propoziția matrice rezultă din actualizarea situației
descrise de propoziția -unde (Declerck 19 97: 34), fiind, mai degrabă, un adjunct temporal (108 ):
(108) a. Și să bucurară unde scăpăm de acei amărâț vameș și de întunecații văzduhului .
(VN.1630 –50: 169)
b. Bucurară -să și să veseliră de mine, unde -mi văzură sufletul întru împărățiia lui
Dumnezeu. (VN.1630 –50: 170)
(v) Propoziții -unde cu valoare adverbială non -spațială
Deși noțiunea de spațialitate este exclusă din studiile amintite în capitolul anterior privind
interferențele semantice ale domeniilor adverbiale, corp usul nostru ne -a pus la dispoziție dest ul de
multe contexte cu propozițiile -unde implicate în acest fenomen . Și aici există numeroase structuri
interpretabile sau confuze, în care valoarea spațial ă a conectorului se estompează, îmbogățindu -se cu
o conotație suplimentară: temporală, cauzală , condițională sau consecutivă.
A. Interferența cu domeniul temporal (109) apare în multe SSC cu jonctivul unde din LRV, care
împrumută chiar și corelativele specifice configurațiilor temporale sau apare în relație de coordo nare
cu alți adjuncți temporali:
(109) a. În tot lucrul tău pădzească tine cel mare domnul și te alduiască unde vei îmbla în numele
lui și te ferească acmu și -n vecie. ( PE: 4r)
b. Ivi-i-se lui îngerul Domnului stând de -a dereapta altariului a cădelniței și se spământă
Zahariia unde -l văzu și frică căzu pre el. ( CT.1560 –1: 110v)
c. Era cheltuită avuția ei pre vraci și nu putură vindeca pre ea; CE unde pipăi de poalele
vășmîntului lui , în acela ceasu se vindecă. ( CC1.1567 : 19v)
153
d. Așea ș -aceștia, unde află în svînta scriptură un cuvînt pre voi a lor , (…) ce îndată -l lasă
și fuge la altul. (VRC. 1645: 521/29r)
e. Aceaia fu atunce cînd derept noi se făcu om Hristos, sau cînd sui în ceriu, sau unde (fu)
mult-răbdătoriu. (CC1.1567 : 108v)
B. Inter ferența spațialității cu domeniul cauzalității se produce în SSC în care centrele verbale
(uneori chiar multiple ) din sfera semantică a stărilor negative (110) sau pozitive (111) care sunt
determinate de evenimentele -cauză din subordonate. În astfel de structuri , conectorul unde este
substituibil cu un sub ordonator cauzal specific – cum ar fi pentru că -, fiind implicat într -un proce s
de gramaticalizare (v. infra , capitolul 7, consacrat gramaticalizării conectorilor).
(110) a. Așa judecă oamenii pururea cînd văd vreun cerșitoriu șchiop sau ciung sau orb sa u
aimintrea, cu altă boală rea, gîndesc că iaste pedepsit așa rău de Dumnezeu unde -au fost
doară den tinereațe rău și spurcat și lotru (CC1.1567 : 29v)
b. Iar de la nașterea lui Hristos până la concenie , ovrei<i> ceia ci nu crezură în Hristos,
ci să lepădar ă, ei, deacă văzură crucea, fața li să întunecă și să rușinară, plângea și suspina
unde vedea aiave că easte acesta cela ci va să vie să judece pre to ț și de ei fu răstigni t.
(VN.1630 –50: 193)
c. Ce mai cuvine -se să tîlcuim: pre cel fecior mai mare să înțe leagem pre fariseii și
cărtularii carei se ținea derepți și se mîniară pre Hristos unde priimiia pre păcătoși .
(CC1.1567 : 171r)
(111) Bucurară -să și să veseliră de mine, unde -mi văzură sufletul întru împărățiia lui
Dumnezeu . (VN.1630 –50: 170)
C. Puținele c ontexte în care sensul spațial al conectorului se îmbogățește cu o nuanță condițională
vin din texte variate și sub aspectul conținutului – laic sau religios -, dar și al perioadei temporale
corespunzătoare (primul exemplu este din LRV1, iar celelalte două sunt din texte aparținând ultimului
secol investigat):
(112) a. Că cunoscătura Tatălui și lu Hristos iaste viiața de veac, dereptate și veselie, unde
derept cunosc pre Dumnezeu . (CC1.1567 : 41v)
b. Însă nici iaste dogmă a biséricii carea, cum vom vrea, să nu o crédem, ci poate neștine
créde aceasta, unde i să va părea că să alcătuiescu mai bine istoricii. (CIst.1700 –50: 72)
c. Și au și umblat destul, dar unde nu va Dumnezeu , oamenii încă nu pot, că nu s -au
întîmplat așa cum au vrut Mihaiu spătarul, ci într -alt chip. ( ICB.~1750 : 350)
D. Apariția unei propoziții -unde în poziția unui adjunct consecutiv este foarte rară și interpretabilă ,
fiind posibilă numai în Istoria Țării Românești scrisă de Constantin Cantacuzino (3 ocurențe):
154
(113) Și nu numai pre aceia, ci și pe alții mulți, cîți împotriva lor să punea a le sta și a zăticni;
dincotro vrea să meargă, pre toți i -au bătut cu mari biruințe, unde toți să îngroziia de ei,
căci și mu lțime nesupusă era de dînșii ( CIst.1700 –50: 75)
6.4.1.7. Propoziții -unde narative
Confi gurația cu propoziții -unde narative apare exclusiv în textele istorice din LRV2 (având 35
de ocurențe), iar conectorul, care pare a fi, mai degrabă, un element coordonator, este sinonim cu
sintagma „și acolo” (uneori chiar prezentă în enunț), având, din pu nct de vedere sintactic, funcția un
relator, iar pragmatic, funcționând ca „un pivot de relansare a enunțului ” (Gheorghe 2004: 1 83).
Constituentul subordonat al structurii nu mai surprinde, din punct de vedere semantic, poziționarea
spațială, direcția sau distanța, ci are rolul de a continua acțiunea începută în regentă, putând fi
considerat un tip de relativă continuativă (Gheorghe 2004: 118):
(114) a. Și de aice apoi Traian sculîndu -să, s-au dus în părțile Răsăritului cu a dooa mare oștire,
unde Armenia t oată o au luat și Asiria, pînă [la] Arvile parte au supus. (CIst.1700 –50:
22)
b. Ce și pre aceia, pre toți i -au tăiatu, unde apoi mîgle de cei morți au strînsu , și mulți
pași și sangeați au perit. ( ULM.~1725 : 27 /92)
c. Ci craiul fără cale și fără de știre au venitu asupra lui, unde și acolo s-au întorsu cu
rușine , mai apoi ca să arate că mai mu lt poate să strice el craiului . (ULM.~1725 : 39v /108)
d. Ci dar Radul -vodă s -au așăzat în cîtăva vreme în Cîmpul Lungu unde și mănăstire
frumoasă și mare au făcut. (PIst.~1780 : 228)
Am inclus în această cat egorie și exemple următoare (115, 116 ), pe care le -am întâlnit încă din
LRV1 și pentru care am oferit contextul mai larg , tocmai pentru a se observa că valoarea funcțională
a conectorului este din ce în ce mai estom pată, ajungând în (116 ) la aceea a unui expletiv , adică
situându -se în ultimul stadiu al gramaticalizării – în faza de pragmaticalizare.
(115) a. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înpotat, perindu de îmbe părțile, pănă
au năvălit și gloat ile de pedestri, carii au făcut mare moarte în leși, tăindu cu coasile vinile
cailor. Unde hatmanii leșești vrîndu să îmbărbăteaze pre ai săi, ș-au pus și ei capetile .
(ULM.~1725 : 17v/80)
b. Așadară cade despre romani voievodul Macrin întîi și Dietrih în f runte de o săgeată
rănindu -se, să întoarce. Unde dară alaltă oaste fără capete văzîndu -se, întoarce dosul,
pierind mulțime nespusă de romani, scăpînd însă și Dietrih cu cîțivași ai lui. (CIst.1700 –
50: 77)
155
c. Iar mai apoi tot să tocmescu, că cu această dată tot au fostu izbînda la Dispot vodă, că
au bătut pre Alixandru vodă și au apucatu scaunul. Unde daca s -au așezat la domnie,
multe răotăți făciia priste voia țărîi . (ULM.~1725 : 97v/168)
(116) a. Ci și acélea foarte slab lucru iaste și primejdie de a le cré de, pentru că de multe ori s –
au luat seama, că de un lucru numai, doi într -un chip nu povestesc, ci unul una, altul alta
băsnuiaște. Unde nici de la acélea nici o adevărată știință n -avem , nici din cîntecele cari
vestesc de vitejii, au de alte fapte ale do mnilor și a altor vrédnici oameni, ce au lucrat,
cari dupe la lăutari și dupe la alți cîntători auzim, putem ști cevași ales. (CIst.1700 –50: 6)
b. Chematu -i-au cînd începu el a propovedui începutul poveasteei a lui, cum să se înveațe
bine mainte cuvîntul lui, apoi să meargă în lume. Unde învățăm și noi cum mainte să ne
învățăm bine carte și cuvîntul lu Dumnezeu, apoi să ne popim. ( CC1.1567 : 54v)
c. Caragea veghiază partea disponibilă în averea părinților testatori numai după numărul
ascendenților sau des cendenților lor, și fără a distinge dacă aceia sînt parte bărbătească
sau femeiască, de unde rezultă că atît băieții cît și fetele sînt recunoscuți d e în principiu,
ca moștenitori rezervatari ai părinților lor în succesi unea testamentară. (Prav. 1780: 213 )
O referire la spațiu nu era necesară în aceste ultime contexte, jonctivul (de) unde având „o relație și
mai periferică cu restul enunțului decât au, în mod firesc, circumstanțialele ” (Biber et al. 1999 : 765).
Acesta este adverb de legătură (engl . linking adverbial ) care nu aduce o informație în structura
sintactică în care apare, ci are strict o funcție conectivă , făcând explicită relația (de apoziție, de
inferență, de concesie, opozițională sau de tranziție) dintre două unități de discurs ( Biber et al. 1999:
765).
6.4.1.8. Propoziții -unde aspațiale
Ultima configurație propusă de Declerck pentru temporale este mult mai simplă în cazul
propozițiilor -unde singurele contexte cu valori aspațiale – deși nu putem admite că valoarea spațială
este pierdută complet – fiind cele adversative , contrastive, unde apare și o interferență cu o valoare
de concesiv:
(117) a. Eu vă trimeț să secerați; unde voi n -ați ustenit alții se -au ustenit și voi în usteneala lor
întra-veți”. ( CT.1560 –1: 189v)
b. Întru deșărt pre fratele tău te mânii și te arăți rob pizmei, unde se cădea ție să te
veselești, iară tu ești plin de grije! (Ev.1642: 40)
c. Și unde biruia alții , nu perdea nădejdea, că știindu -să căzut jos, să rădica deasupra
biruitorilor. ( ULM.~1725 : 43/111)
156
6.4.2. Alte tipuri de p ropoziții -unde specifice limbii române vechi
În urma analizei tuturor acestor configurații sintactice adaptate după modelul lui Declerck,
putem conchide că, în ciuda numărului mai mic de ocurențe față de configurațiile temporale, există
totuși o variație s incronică și diacronică a SSC cu jonctivul unde în limba română veche, aceasta fiind
o realitate lingvistică incontestabilă. În completare, prezentăm și alte tipuri de SSC cu propoziții –
unde , specifice limbii române vechi , anume cele în care apar elemente corelative , cele în care unde ,
alături de verb, funcționează drept un evidențial citațional (Zafiu 2016: 93) și relativele infinitivale .
6.4.2.1. Propoziții -unde în structuri corelative
Spre deosebire de structurile cu temporale, unde am înregistrat o diversitate de elemente
corelative (v. Secțiunea 5.4.2.1. ), corpusul de limbă română veche ne -a oferit numai două tipuri de
corelative spațiale – aici/aciia și acolo –, despre care lucrările de specialitate notează că ar fi chiar
sinonime în anumite conte xte (Stan 2013: 215). Distribuția acestor structuri în micro -corpusul texte
originale vs. texte traduse arată astfel:
Fig. 12
Extindem interpretarea propusă pentru tiparul [GAdv adv loc/timp ], [PRel cînd…] în Secțiunea 5.4.2.1.
și considerăm că propozi ția-unde nu este o apoziție a GAdv corelativ acolo/aciia (pentru motivele
prezentate în acea secțiune), ci este adjunct spațial canonic sau un pseudo -complement, care poate fi
încadrat, în anumite exemple, în configurația cu structuri specificaționale din modelul lui Declerck:
(118) a. Și zise: iaca, înaintea ta pămîntul mieu, lăcuiaște acolo unde ție place . (PO.1582: 66)
b. Unde amu iaste comoara voastră aciia și inima voastră va fi. ( CT.1560 –1: 148r)
c. Unde iaste o leage , acolo moarte opt să fie, cela ce l eagea face . (CPr.1566 : 557)
d. Iară unde va muri o vită fugînd de ostenită , acolea să fac ă cetate. (MC. 1620: 118/27v)
e. Solomon zise: " Acolo unde easte rușinea , acolo e și credința". ( FD.1592 –604: 626r)
f. Că porcii niciodată nu caută spre soare, iară unde e viaț ă porcească , acii Duhul Sfânt
nu lăcuiaște. (Ev.1642: 31) SSC cu elemente
corelativeLRV 1Texte originale
6 ocurențe
Texte traduse
6 ocurențe
LRV 2Texte originale
7 ocurențe
Texte traduse
11 ocurențe
157
g. Pasă derept aceaia și du acolo nărodul unde eu am zis ție . (PO.1582: 290)
h. Dară cum să nu știe mai bine acolo în ceriu , unde sînt uricași și părtași cu
Dumnedzeu ? (VRC. 1645: 519/28r)
i. Și, trimițînd pă Costandin căpitan Filipescul, acolo unde era, lîngă crai , l-au pornit și
l-au adus în țară, și i -au dat pă fie -sa nevastă. (PIst.~1780 : 464)
Elementul corelativ poate fi situa t lângă propoziția relativă (118 a., e., i.), pe care o precedă
sau o urmează, dar nu formează cu aceasta un bloc referențial, argumentul cel mai clar fiind inserarea
unui alt constituent (argumental sau non -argumental) între cele două elemente . Prin urmare,
considerăm că nu se verifică – cel puțin pentru limba veche – o afirmație f ăcută de Avram (2007 ),
conform căreia „corelativele se folosesc numai când subordonata precedă regenta ”, motiv pentru care
îmbinarea „acolo unde” ar trebui (subl.n. , A.P.) considerat ă un element introductiv unitar (Avram
2007: 235 ).
6.4.2.2. Propoziții -unde ca expresii citante
Un alt tip de SSC cu propoziția -unde pe care nu l -am putut integra (complet) în rândul
configurațiilor analizate în secțiunea anterioară este cel în care conectivul și verbul imediat următor
funcționează ca o expresie citantă sau ca evidențial citațional (Zafiu 2016: 93). Spre deosebire de
structurile cu temporale, întâlnite exclusiv în textele religioase, tipul de text nu mai este un factor
determinant pentru apariția acestor tipare, care pot fi simple (119), cu antecedent (120) sau explicative
(121):
(119) Iară unde gice: "Nu era elu acea lumină", cum să înțeleagemu? ( CC1.1567 : 6r-6v)
(120) a. Botezul, cum au scris sfântul Matei evanghelist, cap mai apoi, unde zise domnul,
Dumnezeul noastru, Isus Hristos : “Păsați în toată lumea, î nvățați toate limbile, botezați -i
în numele tatălui și fiiului și duhului sfânt” . (PE: 10v)
b. Și mergând el, văzu cartea aceaea lipită desupra ușiei, unde scriia : "Ce veri să faci,
adu-ți aminte aceaea de apoi ce -ț va veni". ( FD.1592 –604: 527v)
(121) De care lucru învață apostolul Pavel, unde dzice așea : „Nice o împreunare nu iaste între
Dumnedzău și între Satana . (CazV.1643: 227v)
6.4.2.3. Unde în construcții relative infinitivale
Introduse, din punct de vedere sintactic, în categoria relativelor compl etive (Gheorghe 2004:
241), diversitatea SSC în care apar propoziții -unde89 ca relative infinitivale este o trăsătură importantă
a textelor din LRV, exemplele oferite de corpus ilustrând următoarele posibilități de realizare:
89 Între conectorii construcțiilor relative infinitivale din LRV, unde ocupă a doua poziție ca frecvență, fiind devansat de
pronumele relativ ce (cf. GR 2013 : 427) .
158
A. construcții infinitivale cu constituenți deplasați în poziție inițială, în fața verbului regent (Stan
2013: 180):
(122) a. A răspunde n -am vreame, a fugi n-am unde . (CazV.1643: 6r)
b. Că lacrămile acolo nu vor ajuta, a scăpa n-au unde , loc de a să ascunderea nu iaste,
ușile pocaaniei închid e-se-vor; (Ev.1642: 73)
B. construcții relative infinitivale poziționate după regentul verbal a avea:
(123) a. „Vulpile viezuini au și pasările ceriului, cuibure, Fiiul omenesc n-are unde capul
închina ”. (CT.1560 –1: 139r)
b. „Vulpile au viezunie și pasările ceriu lui cuibure, iară Fiiul Omenesc nu are unde -ș
pleca capul său !” (Ev.1642: 119)
c. Ea răspunsă: „ N-ai unde vedea una ca ceasta încă fiind cu trup . (VN.1630 –50: 174)
C. construcții relative infinitivale cer ute de regentul verbal a avea în formă negativă, la m odul
gerunziu:
(124) Și deaca văzu pre nedreptul domn că întră în pimniță, el să umplu de frică și de groază, și
neavînd unde fugi, întră într -o bute seacă de să ascunse, că așa tocmi Dumnezeu.
(CIst.1700 –50: 94)
Aceste structuri, încă nefixate în perioada de l imbă română investigată, care apar și în alte limbi
romanice sau balcanice, au fost denumite construcții modale existențiale (engl. modal existential (wh)
constructions (MEC) (Grosu 2004: 420 ) și prezintă două variante de realizare: una cu verbul la
infini tiv, iar cealaltă cu subjonctivul (Grosu 2004: 423 ). Chiar dacă prima variantă este mai bine
reprezentată în textele investigate, o motivație plauzibilă fiind originea latină a acesteia (GR 2013 :
426), în LRV2 am întâ lnit și MEC realizate cu subjonctiv (12 5), uneori aflate în variație liberă chiar
în interiorul aceluiași text ș i cu același centru verbal (126 a. și b.):
(125) Că văzînd apostolii pre Hristos într -atîta lipsă și sărăcie, că nici capul nu avea unde să
și-l pleace . (AD.1722 –5 : 76)
(126) a. “Ce voi face, că n-am unde să strâng roadele meale ?” (CÎ.1678: 32r)
b. “Ce voiu face, că n-am unde strânge roadele meale ?” (CÎ.1678: 37r)
6.4.2.4. Concluzii
Toate cele șase secțiuni ale acestui capitol au avut drept scop prezentarea unui număr important
de exemple care să constituie dovezi ale complexității structurilor sintactice cu jonctive spațiale din
limba română veche. Întrucât conectorul investigat anterior a fost unde , însă acesta nu este singurul
element de legătură întâlnit în SSC cu constituenți spațiali din LRV, ne propunem în continuare o
159
prezentare detaliată a tuturor conectorilor spațiali identificați în corpus, evidențiind, tot prin
intermediul exemplelor, dinamica și specificitatea acestora în LRV.
6.5. Dinamica jonctivelor spațiale din LR V
6.5.1. Inventar și aspecte formale
Analiza de corpus ne -a permis extragerea multor exemple ( v. diagram ele 4 și 5 ) care
demonstrează diversitatea formală a inventarului de conectori spațiali ca trăsătură esențială a
subordonatelor situative din LRV. Inve ntarul acestora conține, ca și în cazul conectorilor temporali,
atât conectori stabili din punct de vedere diacronic ( (de/până) unde ), cât și forme foarte utilizate în
LRV1, dar care au dispărut în LRV2 ( i(u)o ) sau forme cu puține ocurențe în prima perioad ă și
înregistrate frecvent în textele celui de-al treilea secol investigat ( încotro ). Cu toate acestea, cele mai
multe dintre forme apar în ambele perioade, chiar dacă utilizarea acestora a cunoscut, de -a lungul
timpului, restricții de natură sintactică, p ragmasemantică sau stilistic ă.
Potrivit aceleiași tipologii formale aplicate în cazul conectorilor temporali (Kortmann 1997:
78), am identificat șase clase de conectori spațiali care constau în:
I. un singur morfem monosilabic : i(u)o
II. un singur morfem polisil abic: unde, p ână
III. mai mult de un morfem, dar un singur cuvânt : încătruo
IV. mai multe cuvinte : (pre)unde, de unde (d -unde), p ână (unde) , în ce (loc/casă),
spre/la/de la cine/ce/care
V. subordonatori adverbiali discontinui (corelative ): unde…acolo
VI. subordonatori a dverbiali care formează tipare : vareunde/ oare unde/oriunde
160
6.5.2. Distribuția și frecvența conectorilor spațiali
Diagrama 4 – Distribuția și frecvența conectorilor spațiali în SSC d in LRV1
Diagrama 5 – Distribuția și frecvența cone ctorilor spațiali în SSC din LRV2
După cum anticipam la începutul acestei secțiuni, cele două diagrame prezentate anterior
ilustrează faptul că structurile sintactice complexe cu jonctive spațiale erau mult mai variate în LRV1
decât în LRV2, iar unele tipare (și conectorii corespunzători) au dispărut ulterior. De exemplu, 597; 68%181; 20%10; 1%
66; 8%11; 1%3; 0%9; 1%
8; 1%Conectori spațiali în LRV1
(pre) unde de unde (d-unde) până (unde) i(u)o / ă
în ce (loc / casă) spre / la cine (de) încătruo oare/ori/vareunde
673; 76%111; 12%24; 3%0; 0%8; 1%24; 3%37; 4%9; 1%Conectori spațiali în LRV2
(pre)unde
de unde (d-unde)
până (unde)
i(u)o / ă
în ce (loc / casă)
spre / la / de la cine / ce / care
(de) încătruo
oare/oriunde
161
conectorul spațial io sau iuo/ă (lat. HIC UBI ) era destul de productiv în primele texte atestate din limba
română – 66 de ocurențe (8%), în timp ce în textele din LRV2 a dispărut.
(127) a. Do mnulu nu chemară, acie temură -se cu teamere și iuo nu era teamere . (PH 1500 –10:
9r/5)
b. venremu cătră ei întru Troada pănră la cinci dzile; iuo prebăndimu șapte dzile .
(CV.1563 –83: 8r)
c. În giudercarea lu Chiesariu săntu stăndu iuo mi se cade giudețu a p reemi . (CV. 1563 –
83: 34r/4)
Deși nu mai apare în textele literare românești din secolele următoare, această formă este încă
utilizată dialectal de către românii care trăiesc pe teritoriul Ucrainei (Mărgărit 2011: 160), în Crișana
(Teaha 1961: 103) sau la su d de Dunăre (Capidan 1932, Car agiu-Marioțeanu 1975) (Dinică 2016:
498).
Un alt conector care și -a redus numărul de ocurențe în a doua parte a perioadei investigate, dar
care este încă folosit în LRC, este de unde/d -unde (128), care înregistrează 181 de uti lizări în LRV1
(20%) și numai 111 (12%) în textele din secolele următoare. În schimb, adverbul relativ unde , cu sau
fără prepoziția pre/pe , și-a crescut productivitatea, cele 68 procente din LRV1 devenind 76 în LRV2.
Această expansiune considerabilă poate fi interpretată drept un argument care susține tendința
structurilor sintactice complexe de a se simplifica, adică de a utiliza, cu precădere, un conector
specializat.
(128) Și acei 40 audzând glasul cel din ceriu sosâră gios pugorându -să din peștera munt elui de
unde era ascunși și afl ară pre sfântul săvârșit. ( DVS.1682 –6: 16r)
În privința propozițiilor spațiale relative construite cu ajutorul adverbelor indefinite oareunde
și vareunde , acestea au fost interpretate drept o caracteristică a textelor bănățen e sau hunedorene,
precum Palia de la Orăștie (PO), oareunde fiind ulterior utilizat și de către Coresi ( CC2.1581 ) (cf.
Frâncu (2009 : 165) cu formele oareîncătruo sau structura fixată unde să „oriunde” ( urmată de un
verb la modul condițional -optativ):
(129) a. vareunde vom sosi , zi aceasta de mine (PO.1582: 66)
b. te voiu feri oareîncătruo veri mearge (PO.1582: 95)
c. mearge -voi după tine unde să ai mearge (CT 139r) (Avram 1960: 27 –28)
O trăsătură importantă a textelor din LRV o constituie structurile în car e conectorul oare unde
este dublat de în ce loc , acest tip de conector complex devenind în LRC expresia fixată în orice loc :
(130) … oare unde în ce loc voiu orîndi pomeana numelui mieu , acolo la tine voiu mearge și te
voiu blagoslovi pre tine. (PO. 1582 : 246)
162
6.5.3. Tipare semantice construite de conectorii spațiali din LRV
Relațiile semantice exprimate de conectorii spațiali din LRV acoperă trei unghiuri ale
spațialității, astfel încât se discută în bibliografia românească de specialitate despre două tipuri de
adjuncți spațiali: circumstanțialul de localizare (locativ ) și circumstanțialul de direcție (GALR
2008:515 ), iar în cea internațională, despre trei tipuri de adjuncți spațiali: de poziționare , direcție și
distanță (Hasselg ard 2010 : 24). Pentru re alizarea propozițională, distincția dintre adjunctul spațial de
direcție și cel de distanță este destul de greu de surprins din punct de vedere semantic, astfel încât
preferăm o tratare integratoare a acestora. Pentru a ilustra relațiile semantice care se stabilesc în SSCS
din LRV vom împrumuta simbolurile lui Kortmann – p și q -, care corespund evenimentelor exprimate
de propoziția subordonată și, respectiv, de propoziția matrice. Astfel, bazându -ne pe distincția
menționată anterior și pe GALR (II 2008: 51 5), am identificat următoarele tipare semantice în textele
din LRV:
A. Localizare Spațială – Poziția lui p față de q
A.1. ‘unde p, q’ – cu sau fără corelativ
și pomenește pre toț adormiții pre nedejdea de viața vecinică și răpaosă -i pre înși acolo
unde străjuiește lumina feții Tale . (DDL.1679 : 84/25)
Și trecând părăul, mearsăm unde lăcuia ei și aflăm acolo un fealiu de buruiană (legumă)
ca laptele ș i ca stridea de dulce. ( DVS.1682 –6: 80v)
Să ești cărtulari, învață tu însuți pre el; să nu -l poți învăța, du p re el unde veri auzi că iaste
învățătoriu bun. ( CC1.1567 : 26v)
Și, deaca nu află hrană, e l mearge unde easte o răspântie și urlă acolo (Fiz. 1693: 97/48r)
A.2. ‘p este lângă q’
Și era aproape de unde fură tăiați svinții o peșteră și o curățară creștinii și acolo cărară
de pu sără trupurile svinților. ( DVS.1682 –6: 71r)
Abia înfrânse la margine, venim în loc ce se meneaște „Bunul Răpaus”, io era aproape
de cetatea Laseei . (CPr. 1566 : 131)
Deci să apropie îngeru l lui Dumnezău unde mergea pâlcu l fiilor israilteani lor; și stătu
din deapoiu l lor. ( PI.~1650 : 168/142r)
A.3. ‘p este în interiorul lui q’
iară după aceaia găti și făcu un uspăț mare în casa sa lu Iisus, unde se adunară vameșii și
păcătoșii . (CC1.1567 : 56r)
Socotiia să vine în casa Marineei, muma lu Ioan c e se zicea Marco, io era mulți adunați
și se ruga. (CPr. 1566 : 55)
De-aciia mearsă într-o capiște unde era o agalmă, adecă idol făcut de argint și de aur de
Maxim, Domnul Chilichilor. (DVS.1682 –6: 9v)
163
A.4. ‘p este în exteriorul lui q’
Iară unde sânt aceaste a, acolo Hristos nu sălășluiaște și lumina slavei lui nu străluceaște,
numai întunearecul de veaci a morției! (Ev.1642: 119)
A.5. ‘p este sub q’
Și adecă steaoa ceaia ce văzură spre răsărit mergea înainte pînă mearse, stătu desupra io
era coconul . (CC1.1567–8: 213r)
Și văzu vulpea pre corbu cu cașul în piscu și se duse supt copaci, unde era corbul și prinse
a-l lăuda laude mari. ( FD.1592 –604: 520r)
B. Direcție/traiectorie
B.1. Direcția de plecare/sursa ‘q de unde p’
că nu avem acicea cetate, că casa noastră î n ceriu iaste, de unde așteptăm pre Mântuitoriul
nostru ! (Ev.1642: 102)
Rădicai ochii miei în codri, de unde vine ajutoriu mie . (CP1.1577: 247v)
Precum partea roții carea de la pămînt s -au, în sus suindu -să, sculat, iarăși în gios
pogorîndu -să, de unde s-au sculat să sup une, așe și fiii tăi, de în pămînt ieșind, iarăși prin
mai nepricepută vreme, iarăși în țărna lor să întorc. (CD.1698: 157)
Și mearsăm vârtejind la muntele Eleonului, de unde s-au înălțat Domnul Hristos .
(DVS.1682 –6: 78v)
Sluga dzise: dară să nu va vrea să vie muiarea cu mine în acestpămint, e feciorul tă u iarăși
duce -l-voi acolo pre ac e1 pămînt de unde tu ai ieșit . (PO.1582: 75)
B.2. Direcția de sosire/ținta ‘p (de/până) unde q’
E Mariia vine unde era Isus , văzu el, căzu -i lui la picioarel e, grăi lui. ( CC2.1581: 99/96)
Și cu frică mare trecum de acel iazer de osândă și de -acolo în câteva dzâle sosâm unde
era 2 munți nalți și-ntre dânșii căutăm de vădzum un uriiaș foarte mare legat cu 8 de
lanțuje de aramă preste trup . (DVS.1682 –6: 79v)
Că de unde preuțiia se sfârșaște el leagea acolo încă se sfârșaște. (CPr. 1566 : 550)
Altă, dăm știre Mării tale că au venit carte dela Mariia sa dela Vodâ, să punem strajă pănă
unde să împreună hotarăle . (SB: 56)
Interesante sunt contextele în care cele două di recții se combină, descriind toa tă suprafața de
întindere (131 ) – distanța sau intervalul spațial – sau punctul de inerfe rență dintre țintă și sursă (132 ):
(131) a. Duhul unde va vrea să sufle și glasul lui auzi -se-veri ce nu știi de unde vine și unde se
duce . (CT.1560 –1: 186r)
b. Și mearse dencătroo au venit la pustie , pînă la Vethil, pînă la locul unde era cortul lui
mai nainte . (BB.1688: 8 )
(132) a. Și se duse de unde nu va veni curînd , să bîntuiască pre greșiți. ( CC1.1567 : 96v)
164
b. Cela ce înceape și s fârșaște al credinței, d-unde el vrea putea avea veselie . (CPr. 1566 :
569)
6.6. Restricții sintactico -semantice impuse de centrul SSC
6.6.1. Relația morfosintactică a constituentului spațial cu centrul: tipare modal –
temporale (parametrul SOT)
Pornind de la ideea că orice comunicare presupune nu numai raportarea la un „acum” , ci și la
un „aici” al locutorului, iar această raportare se face prin intermediul timpului verbal, înțelegem de
ce este necesar să urmărim corespondența timpurilor și pentru SSC cu co nstituenți spațiali, mai ales
că, în acest caz, nu mai avem, decât foarte rar, aportul conectorilor. Astfel, dacă am demonstrat că
pentru SSC cu jonctive temporale e nevoie de o anumită corespondență între valorile modal –
temporale ale structurii suport și ale subordonatei , urmează să verificăm dacă cele trei raporturi – de
simultaneitate , de anterioritate și de posterioritate – se respectă și/sau sunt vizibile în contextele cu
adjuncți spațiali. Este un demers cu atât mai îndrăzneț cu cât nu am întâlnit nic iun alt studiu în
bibliografia de specialitate românească unde să fie tratate enunțurile cu jonctive spațiale din
perspectiva acestui fenomen. GA (1966: 359 ș.u.) stabilește anumite reguli pentru structurile care
prezintă situații caracteristice – tipuri – adică pentru temporale , completive directe și atributive , toate
celelalte subordonate având comportamente similare unuia dintre aceste trei tipuri. Pentru
circumstanțiala de loc , modelul îl constituie propoziția atributivă , iar descrierea pornește tot de la
valoarea modal -temporală a subordonatei, adică de la T p (cu precizarea că vom folosi aceleași
simboluri ca la temporale: p – subordonata spațială și q – propoziția matrice/regentă). Prezentarea
raporturilor se focalizează tot în jurul modului indicativ, care apare în cele mai multe dintre contextele
investigate, dar, spre deosebire de temporale, modurile subjonctiv și imperativ sunt mult mai bine
reprezentate în regente (față de subordonate – v. Tabelul 4 ). Și modul condițional -optativ apare în
regentă ș i impune selectarea unui anumit conector pentru relația de adjoncționare. Dacă în cazul
constituenților temporali ne -am oprit exclusiv la textele originale, de data aceasta am investigat și
textele traduse, în încercarea de a surprinde similitudinile, dar și diferențele dintre acestea.
Tp = modul indicativ
O analiză cantitativă a corpusului extins a dovedit faptul că modul indicativ în adjuncții spațiali
propoziționali este utilizat într -o proporție covârșitoare – 96 și, respectiv, 98% – în textele din am bele
perioade investigate, indiferent de tipul de text, în timp ce modurile subjonctiv și condițional -optativ
sunt foarte slab reprezentate: 1 -2%. Prin urmare, cele mai multe tipare modal -temporale se bazează
pe acest mod verbal în subordonată și asupra ac estora ne vom concentra analiza în continuare.
165
Modul verbal din
adjunctul spațial LRV1 LRV2
Număr structuri Procent Număr structuri Procent
1. Indicativ 519 98% 428 96%
2. Subjonctiv 6 1% 9 2%
3. Condițional –
optativ 7 1% 7 2%
TOTAL 532 100% 444 100%
Tabelul 4 – Ponderea modurilor verbale în adjuncții spațiali din LRV
I. Simultaneitatea :
Tq = modul indicativ
1. PREZ q + conector + PREZ p
Conform acestui tipar, atunci când în propoziția matrice este prezentul indicativ, în subordonată
trebuie să fie, în mod obligatoriu , tot prezentul (GA 1966: 368). Sunt foarte rare structurile în care
aceste timpuri sunt utilizate pentru a descrie evenimente c e se desfășoară concomitent (133 ), da r
tiparul se folosește atunci câ nd se exprimă adevăruri incontestabile (truisme) (134 ), reguli (135) sau
când se reproduc cuvintele un or filosofi celebri (136 ), valabile și pentru momentul comunicării (T 0),
dar și pentru trecut sau viitor:
(133) a. și de va vrea Domnul să dea rânduială, să mai cinstească pe vreunul din boeri, șede și
acela unde rânduește Domnul ; (GCond.1762: 275)
b. Și când vor vânătorii să -l prinză, ei se îmbracă cu haine roșii și mergu acolo unde easte
boul. (FD.1592 –604: 530v)
(134) a. Căci unde iaste muncă , nu iaste viiață, ce moarte. (CD.1698: 185)
b. Și hiecîndŭ unde este frica, nu încape dragoste. ( CLM.1700 –50: 61/176)
(135) a. Unde iaste credința dereaptă , acolo faptele omului plac lu Dumnezeu; unde nu iaste
credința dereaptă , acolo oare ce bine fac oamenii, lu Dumnezeu nu plac ; (CC1.1567 : 237r)
b. Epitropiia după pravili acolo să cuvine , unde iaste și moștenirea . (Prav. 1780: 108)
c. Că unde amu frica și leagea lu Dumnezeu nu iaste , acolo e foamete mare. ( CC2.1581:
16/25)
(136) Și Senac dzise: "Nu faci rău, să n -aibi vrăjmași, că pizma face patime undeș easte ".
(FD.1592 –604: 480v)
O valoare s imilară a timpului prezent apare și în contextele în care conectorul funcționează ca
evidențial citațional , mai ales în textele religioase – prezent narativ (GBLR 2010: 248) (137) sau în
enunțurile cu valoare iterativă, introduse prin oareunde (138):
166
(137) a. Și aceasta cu pildă arată domnul Hristos unde zice: nice preutul, adecă jărtva legei
vechi, carea preutul o junghia pentru păcate, nice levitul, adecă leagea lui Moisi , n-au
putut să -l vindece. (VRC. 1645: 500/12v)
b. Caută depre pacea noastră unde zice: "Ve nit-am să împarț și să sfădesc omul cu tatăl
său, fata cu mumă -sa și nevasta spre soacra ei"; ( CC1.1567 : 52v)
c. La care lucru, svintul Avgustin martur îmi iaste, unde dzice : “Cine ti -au făcut pre tine
fără tine nu te va îndrepta pre tine fără tine”. (CD. 1698: 255)
(138) „Învățătoare! Aduș fiiul mieu cătră tine, are duh mut; și oareunde -l ajunge , trînteaște -l.
(CC2.1581: 78/78)
2. PERF q+ conector + PREZ/PERF p
Raportul de simultaneitate în trecut a acțiunilor din regentă și subordonată se poate exprima cu
ajutorul unor tipare modal -temporale diverse.
2.a. PERF q = PREZ p
Spre deosebire de SSC cu adjuncți temporali, există aici situații în care unei valori temporale
de perfect în propoziția matrice îi poate corespunde o valoare de prezent în subordonata spațială.
Aceasta din urmă exprimă o acțiune permanentă , fără limită temporală (GA II 1966: 360) (139) sau
iterativă (140 ), motiv pentru care se poate discuta despre o simultaneitate în trecut care se extinde,
uneori, până în momentul T 0. În exemplele cu valoare iterativă se poate insera cu ușurință sintagma
de obicei , considerându -se că avem a face cu o lectură generic -frecventativă (GALR I 2008 : 429).
(139) Feaceră și alte doo verigide aur și le puseră pre doo margini a efodului dedesupt una
împrotiva alț iia, acolo unde efodul într -una se tîlneaște . (PO. 1582: 312)
(140) Iar el n-au venit cu steagul pre unde vin domnii , ci au trecut Dunărea pre la Obluciță.
(CIst.1700 –50: 151)
2.b. PERF q = PERF p
A doua variantă de realizare a acestui raport este cea în care ex istă aceeași valoare temporală
trecută în ambele propoziții, iar acțiunile sunt concomitente, paralele sau iterative. Conectorii pot fi
variați: (pre) unde (141), încotro (142), ori pre unde (143), iar acțiunea din subordonata spațială se
încheie, de cele mai multe ori, în trecut.
(141) Și le purta cu sine pre unde mergea , și în curte, și în bisérică, iar în cale el le purta în
carătă, ca și Israel racla legii. ( CIst.1700 –50: 103)
(142) Încotro căutai , tot de tălhari dai. (NL.~1750 –66: 97)
(143) și îndată, fără nici o milă, au dat foc și orașului și ori pre unde -și agiungea căzacii , fuma
a biețălor lăcuitori nevinovați lăcașurile, odăile și hrana. ( CLM.1700 –50: 149/266)
167
3. VIIT q +conector + PREZ/VIIT p
Valoarea relativă a viitorului este utilizată în LRV pentru redarea raport ului de simultaneitate ,
condiția esențială fiind combinarea cu o valoare tot de viitor în subordonată sau cu un prezent cu
valoare de viitor (în textele juridice). Reperul pentru exprimarea coincidenț ei acțiunilor trebuie să fie
un moment posterior lui T 0:
(144) a. Mai lesne -ți va fi lucrul, unde și ei cu tine depreună vor purta tarul . (PO.1582: 240)
b. Iaca, unde veri lăcui gras va fi pămîntul și în roa ceriului din sus va fi blagosloveniiata.
(PO.1582: 92)
c. Zice Iisus Hristos că unde va fi comoara noastră , acolo va fi și inema noastră.
(CC1.1567 : 137v)
d. "Și voiu lua cetatea voastră, iară pre voi vă voiu scoate goli, de vă veți duce unde veț
vrea. (MC. 1620: 213/148v)
Tq = modul subjonctiv, condițional -optativ, imperativ
După cum anticipam în debutul acestei secțiu ni, folosirea celorlalte moduri personale în
propoziția regentă este mult mai bine reprezentată decât în cazul constituenților temporali, tiparele
oferite de LRV exprimând toate tipurile de raporturi temporale. Conținutul semantic al verbelor și
contextul sunt elementele esențiale în determinarea raportului ex primat de aceste combinații (GA II
1966: 369).
1. PREZ/IMPER q +conector + PREZ/VIIT p
Atunci când în regentă apare timpul prezent al subjonctivul ui (145) sau modul imperativ (1 46),
simultaneitatea (în p rezent sau viitor) se poate exprima prin apariția aceleiași forme modal -temporale
în constituentul subordonat, dar și cu prezentul sau viitorul indicativului:
(145) a. Prin feliuri de feliuri de nevoi spre ceriuri să să întindă , unde și scaunul, și adevărata
odihnă îi iaste . (CD.1698: 189)
b. Sosescŭ de la hanul olocari la Șirăm beiŭ, oriunde l-ari agiunge , într-acéla loc să lase
toate ( CLM.1700 –50: 164/281v)
c. A tre oară mână pre doi din boiari, unul să între unde -i Ioan, altul să stea afară.
(DVS.1682 –6: 30v)
d. Iaste să meargem acolo unde spun noao afînta evanghelie, sfînt cuvîntul lu Dumnezeu .
(CC1.1567 : 47v)
(146) a. Pase (om bun) unde înțelepciunea te chiamă , pasă cu picior fericit. (CD.1698: 319)
168
b. Derept aceaia, oare unde auziți că spun derept cuvintele lu Dumnezeu, păsați și
ascultați ! (CC1.1567 : 80v)
c. Și pretutinderea pravoslavnici, pomenește, Doamne, și -i răpaosă unde direpții Tăi să
odihnesc . (DDL.1679 : 31)
II. Anterioritatea
Spre deosebire de constituenții temporali, raportul de anterioritate este mult mai simplu în cazul SSC
cu adjuncți spațiali și prezintă următoarele scheme modal -temporale:
Tq = modul indicativ
1. PREZ q + conector + PREZ/VIIT p
Raportul de anterioritate exprimat cu ajutorul prezentului indicativ apare în puține contexte din LRV,
iar conectorul est e unde (147) sau io (148):
(147) a. Pentr -aceaea, unde veri ceti leage , acolea -i umbra legei ce -au trecut, iară unde veri ceti
dar, acolea -i darul legei noao ce -au venit. (VRC. 1645: 510/20v)
b. Această Cazanie poți spune și la Dumineca a șaptea a Sfinților Pări nți, după învierea
lui Hristos, unde vei pune thema aceasta : “Sfințeaște pre ei întru numele tău, că cuvântul
tău adevărat iaste.” (CÎ.1678: 7r)
c. Că noaptea, unde dormu ei pun pre împăratul în mijloc d -inșii și alalți împregiur.
(FD.1592 –604: 546r)
(148) Și după o zi suflă austrul, a doua zi venim întru Potiol io aflăm frați și rugați fum d -inșii
<să> răposăm aciia 7 zile. (CPr.1566 : 138)
2. PERF q + conector + PREZ/VIIT p
Pentru exprimarea acestui raport, GA (II 1966: 369 ) notează că verbul regentei poate apărea l a
unul dintre timpurile trecutului indicativ , în timp ce verbul subordonatei trebuie folosit cu o valoare
temporală de prezent sau viitor. În corpusul nostru, în SSC, timpurile care apar în reg entă sunt:
perfectul compus (149), perfectul simplu (150) sau im perfectul (151 ):
(149) a. Și deaca -l pusără pre picioare, au călcat de -au pășit de trei ori de s-au mutat unde dzace
ș-acmu. (DVS.1682 –6: 19r)
b. Și cu acea tină m -au uns pre unde mi-s ochii acmu și mi -au dzis să mă ducă să mă spăl
în fântâna Siloamului . (CazV.1643: 174r)
(150) a. Înrălțaiu ochii mie<i> în dealuri, de unde va venri agiutoriulu mieu . (PH.1500 –10:
110r)
b. Și se duse de unde nu va veni curînd , să bîntuiască pre greșiți. ( CC1.1567 : 96v)
c. Iar ei<-i> trăgea și -i bătea și -i aruncară unde -s viermii nedurmiț mai mulți de samă .
(VN.1630 –50: 214)
169
(151) Ștefan vodă îmbla legănîndu -să, încotro va lua , că era unii de -l sfătuia să margă la căzaci,
ce era acéla sfat fără teméi ŭ. (CLM.1700 –50: 181/298v)
Singurul timp relativ folosit în regentă pentru exprimarea raportului de an terioritate este mai mult ca
perfectul, care apare foarte rar în textele din LRV2 și care permite apariția unui timp al trecutului în
subordonată:
(152) A doa dzi, septemvrie 20, au sosit și Schinder pașea cu toate oștile asupra taberii leșăști,
ce léșii, cît s -au făcut dzuă, stătusă , unde i-au apucat dzua . (CLM.1700 –50: 73/187v)
În structurile pe care le -am încadrat la propoziții -unde narative și pe care le -am identificat, în special,
în textele istorice, anterioritatea se poate exprima și cu folosirea aceleiași valori temporale a
perfectului compus în ambele propoziții:
(153) a. Și de aice apoi Traian sculîndu -să, s-au dus în părțile Răsăritului cu a dooa mare oștire,
unde Armenia toată o au luat și Asiria . (CIst.1700 –50: 22)
b. Galga soltan singur cu coșurile și Hmi l hatmanul cu tabăra, de la Soroca direptŭ au tras
la Țuțora, unde soltanul cu coșurile tătărăști au descălecat . (CLM.1700 –50: 132/249)
c. Luîndu ajutoriu de oaste, (Ștefan) au venitu spre țară, unde i-au ieșit înainte frate -său,
Iliaș vodă . (ULM.~1725: 74 /11v)
3. PERF C q + conector + IMPERF p
Prezența valorii temporale de perfect co mpus în structura matrice permite în LRV și folosirea
imperfectului în subordonată pentru exprimarea raportului de anterioritate:
(154) a. Luându -ș calul, s-au du s câte 7 filosofii aco lo unde era să-l taie și au stătu t aproape de
cal. (Sind. 1703: 284/102r)
b. Însă Tukili, cu mîrzacii, și cu pașii, și cu oastea lui Costandin -vodă, iar Costandin –
vodă și cu Chiuciuc -sultan au rămas în deal unde priviia foarte bine rînduielile oștilor .
(ICB.~1 750: 291)
Tq = modul subjonctiv, imperativ
1. PREZ q + (de/până) unde + PREZ /VIIT/PERF p
Pentru modul imperativ sau pentru timpul prezent al modului subjonctiv în regentă, raportul de
anterioritate se realizează în textele din LRV cu ajutorul conectorul ui unde, însoțit, în unele contexte ,
de prepozițiile de sau până pentru exprimarea unor limite spațiale. În acest caz, timpul subordona tei
trebuie să fie la viitor (155 ), la prezentul cu valoa re de viitor (156 ) sau, foarte rar , la o valoare a
trecutului (1 57), dar însoțit de un adverb care să indice ordinea desfășurării evenimentelor: apoi.
(155) a. Și o fă prah și dentr -aceasta pune înaintea adevărului, în cortul adevărăturiei, unde mă
voiu arăta ție. (PO.1582: 284)
170
b. Ca să le leage mâinile și picioarele și să-i arunce întunearecul cel împărțit, unde va fi
plângere și scrâșcare dinților . (CÎ.1678: 75r)
(156) Altă, dăm știre Mării tale că au venit carte dela Mariia sa dela Vodâ, să punem strajă pănă
unde să împreună hotarăle . (SB: 56)
(157) Cei mai de frunte din Dachia deodată să-i fie mutat în Misia, de unde apoi și nume au
luat, de să chema romanii aciia misii și apoi mai pre urmă vlahi . (CH.1717 –23)
III. Posterioritatea
Situațiile în care evenimentul din structura matrice este ulterior celui din subordonata spațial ă
sunt frecvente în textele investigate, atât în cele originale, cât și traduse, acest raport de posterioritate
fiind pus în evidență prin intermediul conținutului semantic al verbelor, prin schema modal -temporală
utilizată, dar și cu ajutorul conectorului compus de unde .
Tq = modul indicativ
1. PREZ q + conector + PREZ/PERF p
Prezentul indicativ al verbului regent se poate combina cu oricare dintre valorile tempor ale
prezente (158) sau trecute (159 ) ale subordonatei , având în vedere că intervalul deschi s de
subordonată se extinde , uneori, până la echivalența cu T 0:
(158) a. Iară unde vine prea slăvit și de pripă , (…) arată că Dumnezeu iaste cu firea și toate
poate cîte va vrea. ( CC2.1581: 136/127)
b. Deci, de unde au părăsit elŭ, începem noi, cu agiutoriul lui Dumnedzău. ( CLM.1700 –
50: 43/159r)
c. Unii ca aceia să află întru împărăția ceriului cu Hristos și, oriunde mearge Hristos ,
merg și ei după dânsul. (CÎ.1678: 90r)
(159) a. "Doamne știa -te că rău om ești: seaceri de unde n-ai semănat și aduni de unde n-ai
răsipit; (CC1.1567 : 107v)
b. Ne întoarcem acmu iară la povestea de unde am părăsît . (CLM.1700 –50: 166/263)
c. Să biruiesc hunii și în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o și trecuse
ei întîi cu meșteșugul foilor umflați . (CIst.1700 –50: 77)
2. PERF q +conector + PERF p
Timpul trecut al regentei presupune o gama largă de valori temporale care pot exprima
posterioritatea, fiind posibilă chiar apariția unor timpuri cu valoare durativă în subordonată. În astfel
de exemple, este vorba, de fapt, despre exist ența unui lucru sau prezența unei persoane într -un anumit
spațiu care se prelungește până în momentul desfășurării acțiunii din regentă:
171
(160) a. Trecând când pe o parte, când pe alta pesti spini până cându s -au făcut și altu drum și
unde era și altu drum s-au făcut doao. (Bert. 1774: 186/21v)
b. Și mearse dimonul unde era Ioan. (DVS.1682 –6: 30r)
c. Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suiră și -l lăsară cu funi, cu patul, unde ședea Hristos .
(CC2.1581: 55/59)
d. Iar Ureche deaca au trecut Nistrul, s-au dusu îndată unde era și alalți boiari pribegi
strînși , de aștepta sfîrșitul lucrului. (ULM.~1725: 209/184)
Valoarea temporală apărută cel mai des în subordonată pentru exprimarea acestui raport este însă cea
de mai mult ca perf ect (161 ), chiar și cu forma de perfect du blu compus (162):
(161) a. Iară Mihai l arhistratig îngropă trupul lui Moisi unde -i zisease lui Dumnezău . (PI.~1650 :
200/239r)
b. Simțindu decii Ștefan vodă că craiul n-au luat urma pre unde venise , ci spre codru.
(ULM.~1725: 104/35v)
c. Si au băgat oaste și alte rînduiele ce au trebuit, și au dres bine pă unde să stricase .
(PIst.~1780 : 420)
(162) a. După aceaea să sui iar de unde era venit . (VN.1630 –50: 194)
b. Patriiarhii sfinți prin aceaia încă au ținut muieri multe unde le-au fost făgăduit pre
Mesie, Hristos, cum va naste den sămînța muieriei. (PO.1582: 5)
3. VIIT q +conector + ∀ T p
Raport ul de posterioritate este cel mai puțin restrictiv atunci când în regentă apare o valoare de
viitor (sau prezent cu valoare de viitor), as tfel încât GA (II 1966: 371 ) notează c ă se poate folosi în
subordonată „oricare dintre cele trei grupuri de timpuri ”. Astfel, în textele din corpusul nostru au fost
identificat e următoarele scheme modal -temporale:
3.a. PREZ/VIIT q +conector + VIIT p
(163) a. Ce unde prorociia sfârși -se-va și limbile sfârși -se-vor și cunoscuta sfârși -se-va.
(CPr.1566 : 325)
b. În tot ceriul, în tot pământul, în toată marea, în toate faptele, în orașe, în sate , oare în
ce loc și unde -l veri căuta , acolo -l veri afla. ( CazV.1643: 80v)
c. “Că unde vor fi doi sau trei adunați întru numele mieu , acolo sînt și eu în mijlocul lor.”
(CÎ.1678: 49r)
d. Aceaea văm noi face d-unde Dumnezeu o va lăsa . (CPr. 1566: 546)
e. Unde voi eu mearge , voi nu veți putea veni ”. (CT.1560 –1: 202r)
172
3.b. VIIT q +conector + PREZ p
(164) a. Unde amu iaste comoara voastră aciia și inima voastră va fi. (CT.1560 –1: 148r)
b. „Unde e trupul , acolo se vor aduna vâlturii”. ( CT.1560 –1: 160r)
c. Iar într -alt chip de vor urma zapcii, unde nu să cade sau unde nu iaste pricină vrednică
a călca , vor cădea în vină. (Prav. 1780: 177)
3.c. VIIT q +conector + PERF p
(165) a. Acolo unde am stătut eu, n-oi mai sta. (Bert. 1774: 186/21v)
b. Leagea amu întră, să se mulțească păcatele; unde amu mulțiră -se păcătele , preaizbândi –
se-va dulceața. ( CPr.1566 : 236)
Tq = modul imperativ, subjonctiv
Ca și în cazul tiparelor anterioare, raportul de posterioritate se poate realiza cu orice valoare temporală
în subordonată atunci când regenta are forma de prezent a modului subjonctiv sau modul imperativ:
prezent (166), perfect (167) , viitor (168 ). Conectorii sunt diverși, aducând uneori informații prețioase
pentru raportul temporal exprimat:
(166) Învățați și voi, oameni buni, cum și voi cu drag mare { să} meargeți unde auziți că spun
cuvîntul lu Dumnezeu. (CC1.1567 : 71r)
(167) a. Întoarce -te acmu bine de unde ai eșit rău. (CazV.1643: 19v)
b. Cel vechiu Adam să-l scoață de unde căzuse și spre cea dumnezeiască viață de sus să –
l scoață și să -l spăsească. ( CC2.1581: 147/136)
(168) a. În ce casă veți mearge întâi grăiți pace casei aceștii a. (CT.1560 –1: 139v)
b. Unde veri găsi cruce , cazi cu genuchele la pământ și i te închină. ( FD.1592 –604: 585r)
c. Preotul ce -ș va urî besearica și nu o va ținea în cinste să o grijască, să o curățească , să
o măture și să o tocmască pre unde va vedea că să strică, așijdere și veșmintele și cărțile
toate să fie grijite, (ȘT.1644: 134)
T p = modul subjonctiv sau condițional -optativ
Tabelul 4 prezentat la începutul acestei secțiuni prezintă informații concrete care susțin
utilizarea redusă a acestor moduri v erbale în constituenții spațiali din LRV: 6 ocurențe ale
subjonctivului în LRV1 și 9 în LRV2, iar ocurențele condiționalului sunt în număr de 7 pentru ambele
perioade.
Singurul raport temporal care poate fi marcat prin folosirea subjonctivului (169) în su bordonată este
acela de anterioritate, indiferent de valoarea modal -temporală a regentei (GA II 1966: 371):
173
(169) a. Iară să n -au avut cuget pre însul, ceDomnedzeu au îngăduit cum să cadză în mînă, loc
voiu orîndi ție unde să fugă . (PO.1582: 247)
b. Eu oc hii miei sus I rădica (*i) pre cei munți mari și pre cele văI mari, cum agiutorul de
unde să aștept , ce eu n -am aflat alt fără Domnezeu. (PE: 3v)
c. Această Cazanie să spui și la optspreazeace Duminecă după Pogorârea Duhului Sfânt,
unde să pui thema aceasta : “De -acuma înainte vei fi vânând oameni.” (CÎ.1678: 11v)
Condiționalul -optativ în subord onată, cu valoare de prezent, poate exprima toate cele trei tipuri de
raporturi temporale și se observă preferința pentru utilizarea conectorului cu valoare indefinit ă:
oriunde (170) sau unde (să) (171)
(170) a. Urmează mielușelului, oriunde s-ar duce .” (CÎ.1678: 90r)
b. Oriunde l-ari agiunge , într -acéla loc să lase toate . (CLM.1700 –50: 164/281v)
(171) a. Au scris carte la Moysei ŭ vodă, cu mare mulțemită pentru oamenii săi, căci n -au avut
nice o nevoie și lăsindu -l în voie, unde ari vrea să margă . (CLM.1700 –50: 108/223)
b. O, lume, că eu dzisu -ț-am că cătră toate cu urechea mă plec și ascult, și precum albina,
prin toate florile și prin toate locurile puindu -să, cearcă , și unde ari dulceață afla miiare
strînge . (CD.1698: 179)
c. „Mearge -voi după tine unde să ai mearge , Doamne”. (CT.1560 –1: 139r)
Analiza prezentată anterior ne permite să formulăm următoarele concluzii privind corespondența
timpurilor din SSC cu adjuncț i spațiali:
1. Toate cele trei raporturi (de simultaneitate, de anterioritate și de posterioritate) sunt bine
reprezentate în textele din perioada investigată, indiferent de tipul de text și ponderea cea mai mare o
are valoare modală de indicativ a consti tuentului spațial.
2. Cu anumite rezerve90, considerăm că parametrul SOT este prezent în acest stadiu de dezvoltare a
limbii române, chiar dacă nu este obligatorie prezența unui anumit timp în subordonată. Am putea
spune, mai degrabă, că există o disponibil itate mai largă spre folosirea anumitor tipare modal –
temporale în detrimentul altora, fără excluderea totală a acestora. De pildă, în cazul raportului de
simultaneitate, valoarea de indicativ -prezent a verbului din regentă impune tot utilizarea unui prezen t
în subordonată, dar asta nu înseamnă că raportul respectiv nu se poate exprima și cu ajutorul altor
combinații modal -temporale.
3. Conținutul semantic al verbelor (pe care urm ează să îl discutăm în secțiunea 10 a acestui capitol )
este foarte important pe ntru determinarea unor corespondețe ale timpurilor, mai ales că există tipare
90 Rezervele sunt determinate de faptul că nu putem pune semnul egalității între ceea ce apare în gramatica tradițională
românească (v. GA II, 1966) sub denumirea de corespondență a timpurilor și parametrul SOT din gramatica modernă (v.
Secțiunea 5 .6.1.).
174
modal -temporale (cum ar fi VIIT q +conector + VIIT p) care pot reda toate cele trei raporturi: de
simultaneitate, de anterioritate și de posterioritate. Singura situație în care semantica verbelor este
irelevantă pentru exprimarea raportului este aceea în care verbul subordonatei este la modul
subjonctiv, dar, după cum am văzut, astfel de contexte sunt, oricum, foarte rare.
4. În privința conectorilor, am observat tendința acestor a de a se specializa pentru marcarea unui
anumit raport, cum ar fi conectorii complecși de unde și până unde , care aduc informații relevante,
dar procesul de specializare a acestora este departe de a se finaliza în perioada investigată. De
asemenea, am not at înclinația modului condițional din subordonată pentru selectarea conectorului
oriunde , deși acesta nu este singurul conector care apare în SSC investigate.
6.6.2. Relația semantică a constituentului spațial cu centrul
6.6.2 .1. Analiza de corpus – rezul tate
Componenta semantică este un factor determinant al relației dintre adjunctul (sau pseudo –
complementul) spațial și centrul la care se adjoncționează, influența acesteia resimțindu -se și la nivel
morfologic, acolo unde contribuie la stabilirea unei rapo rturilor temporale, dar și la nivel pragmatico –
discursiv, unde impune apariția unei compliniri – a pseu do-complementului spaț ial. Ne propunem în
continuare o analiză calitativă și cantitativă a conținutului semantic al centrelor verbale din structura
matri ce, astfel încât să putem observa dacă există în LRV restricții pe care să le impună
constituenților spațiali cu care se combină. Astfel, pornind de la cele șase clase semantice de verbe
pe care le -am stabilit pentru SSC cu adjuncți temporali, vom urmări două aspecte: legătura dintre
semantica verbului și conectorul spatial, dar și influența conținutului semantic asupra distribuției celor
două tipuri de adjuncți spațiali: de poziționare și de direcție.
O primă analiză statistică a întregului corpus ne -a oferit următoarele rezultate privind distribuția
celor șase tipuri semantice de verbe regente în textele din LRV1 și LRV2:
175
Diagrama 6 – Distribuția și frecvența tipurilor semantice d e verbe regente ale adjuncților spațiali
din LRV
6.6.2.2. Interpretarea rezultatelor
În primul rând, se remarcă, în ambele perioade, numărul mare de ocurențe pentru verbele de
acțiune, indiferent de tipul de text, număr care înregistrează o creștere în LRV2 datorită apariției
textelor cu caracter istoric, a cronicilor, în ca re precizarea coordonatelor spațiale ale evenimentelor
este esențială. În al doilea rând, este relevant și numărul verbelor de stare, chiar dacă acesta scade în
textele din LRV2, întrucât acestea permit fixarea locului în care se află obiecte sau persoane, dar și
transmiterea stărilor emoționale prin care acestea din urmă trec. Dacă totuși se poate considera că
verbele de acțiune impun apariția unui adjunct spaț ial de direcție, iar cele de stare sunt folosite numai
pentru adjuncții de poziționare vom decide abia în finalul acestei analize.
Diagrama 7 – Frecvența celor mai utilizate verbe regente ale adverbialelor spaț iale propoziționale
din LRV 112
514845
29
020406080100120
a fi a (se) duce a veni a merge a face125294
3323132968331
2033
6 7
050100150200250300350
verbe de stare verbe de acțiune verbe de
evenimentverbe de
comunicareverbe de percepție verbe cognitive și
volitive
LRV1 LRV2
176
În mod paradoxal, deși verbele de acțiune au ponderea cea mai mare în textele investigate
(conform diagramei 6 ), verificate în mod individual, cele mai multe ocurențe le -am înregistrat pentru
verbul de stare a fi (85 de ocurențe în LRV1 și 27 în LRV2), una dintre explicații fiind valorile
morfologice (predicative și copulative) și semantice ( a se afla , a exista ) mul tiple cu care poate apărea
acest verb. A fi impune, în primul rând, apariția unui adjunct spațial de poziție (ce fixează locul în
care există/se află o entitate s au se petrece un eveniment) (172 ), dar se poate combina și cu un adjunct
de direcție atunci câ nd subiectul propoziției matrice se referă la o entitate care se mișcă (173 ).
(172) a. Bucuriia unde easte , un lucru de-al liubovului easte . (FD.1592 –604: 481v)
b. Zice Iisus Hristos că unde va fi comoara noastră , acolo va fi și inema noastră.
(CC1.1567 : 137v)
c. Și era aproape de unde fură tăiați svinții o peșteră și o curățară creștinii. ( DVS.1682 –
6: 71r)
(173) Ce unde eu-s vreadnic ca eu încă să fiu călătoriu, ei încă să fie călători cu mine.
(CPr.1566 : 339)
Categoria semantică a verbelor de stare, car acterizate prin [ -Agentivitate, -Schimbare], include,
pe lângă verbul a fi, alte verbe statice, care necesită actualizarea unui adverbial cu rolul tematic
[Locativ]: a sta (174), a ședea (175), a se așeza, a zace, a odihni (176), a răpăusa (a se odihni) (177),
a păzi, a împărăți (178), a dormi (179), a rămâne (180), a (se) zăbovi, a aștepta, a trăi , dar și verbe
ce exprimă stări emoționale (7%), cum ar fi: a se speria (181), a se veseli, a se înfrica, a se spăimânta,
a purta grijă (182).
(174) "Naltă -mândr ie unde easte , pururea stau în zavistie". ( FD.1592 –604: 603r)
(175) Și de va vrea Domnul să dea rânduială, să mai cinstească pe vreunul din boeri, șede și
acela unde rânduește Domnul . (GCond.1762: 275)
(176) Odihnește -i, Du mnezăul nostru, și -i răcorește unde caută lumina feții Tale . (DDL.1679 :
136-137/16)
(177) și pomenește pre toț adormiții pre nedejdea de v iața vecinică și răpaosă -i pre înși acolo
unde străjuiește lumina feții Tale . (DDL.1679 : 84/25)
(178) Iară unde sânt aceastea , acolo împărățeaște Dumne ze. (Ev.1642: 120)
(179) Să adăogea țara de pretutindirea la dom nŭ de iznoavă nou, iar și Vasilie vodă, unde era,
nu dormiia . (CLM.1700 –50: 158/275)
(180) Cădea și la popasuri, însă unde mînea , rămînea pămîntul negru , împuțit . (CLM.1700 –50:
166/283)
(181) „Astăzi unde veți auzi al lui glas , inema voastră să nu se spare . (CPr.1566 : 540)
177
(182) Și unde vei lăcui , eu tot voi purta grija pentru hrana ta, și ce -ți va trebui tot voiu trimite".
(CIst.1700 –50: 89)
Prima categorie reprezintă 93% din totalul verbelor de stare înregistrate în corpusul extins și
conține acele forme care au nevoie de compliniri semantico -pragmatice – pseudo -complementele.
Cele mai multe ocurențe – 19 – le are, după cum era de așteptat, verbul a sta (183), urmat de două
verbe aflate în rel ație de sinonimie parțială – a locui (184) și a sălășui (185) – care au același număr
de apariții, într -o simetrie perfectă: câte 3 ocurențe în LRV1 și tot 3 în LRV2.
(183) Acolo unde am stătut eu , n-oi mai sta. Și u<n>de stau eu , alții nu pot să stea , fără decât
eu. (Bert. 1774: 186/21v)
(184) Iaca, înaintea ta pămîntul mieu, lăcuiaște acolo unde ție place . (PO.1582: 66)
(185) Iară unde sânt aceastea , acolo Hristos nu sălășluiaște și lumina slavei lui nu străluceaș te!
(Ev.1642: 119)
Diagrama 7 prezentată a nterior confirmă ponderea mare a verbelor de acțiune care controlează
adjuncți spațiali din LRV (din diagram a 6) prin poziționarea pe următoarele patru locuri (după verbul
a fi) a unor verbe care se încadrează în această categorie: a (se) duce (186), a ven i (187), a merge
(188) și a face (189). Primele trei își justifică numărul mare de ocurențe prin conținutul semantic ce
impune, pe lângă trăsăturile [+Agentivitate, +Schimbare], apariția unui [Locativ], în vreme ce a face ,
care înregistra ponderea cea mai mare în rândul verbelor de acțiune regente pentru constituenții
temporali, se află abia pe poziția a cincea, fiind folosit în 29 de contexte.
(186) Eu voiu să mă duc până unde am lucru . (FD.1592 –604: 582r)
(187) a. Căuta -veți mine și nu mă veți afla și unde sânt eu voi nu veți putea veni ”. (CT.1560 –
1: 199v)
b. Iar el n-au venit cu steagul pre unde vin domnii , ci au trecut Dunărea pre la Obluciță.
(CIst.1700 –50: 151)
(188) Iaste să meargem acolo unde spun noao afînta evanghelie, sfînt cuvîntul lu Dumnezeu .
(CC1.1567 : 47v)
(189) a. Iară unde va muri o vită fugînd de ostenită , acolea să facă cetate; (MC. 1620: 118/27v)
b. Dincătro era să vie nemții, făcuse șanțuri mari (ICB.~1750 : 322)
Remarcăm, de asemenea, diversitatea lexicală a acestei categorii semantice de verbe care cuprinde și
forme arhaice (cum este, de pildă, a păsa (190), folosit cu sensul de a merge ) sau regionale, multe
dintre ele fiind specializate pentru precizarea direcției.
(190) Pase (om bun) unde înțelepciunea te chiamă , pasă cu picior feric it. (CD.1698: 319)
Astfel, verbele de acțiune care controlează adjuncți spațiali de direcție pot fi subclasificate în:
178
verbe care se combină cu un adjunct spațial d e tip Sursă (191 ) și care preferă conectorul
complex de unde: a se ridica, a se întoarce, a se scula, a se pogorî, a purcede, a (se) porni,
a ieși, a scoate.
(191) a. Întoarce -te acmu bine de unde ai eșit rău . (CazV.1643: 19v)
b. Și să sculă Radul cliucerul de unde șădea la divan și le luă din mîna domnului și începu
a citi . (ICB.~1750 : 316 )
c. Pe mulți preoți îi scotea de plete de unde făcea liturghie și-i bătea. (PIst.~1780 : 371)
verbe care se combină cu un adjunct spațial de t ip Țintă (1 92) și care are drept conector
relativul unde , însoțit, uneori, de prepoziția p(r)e : a sosi, a ajunge, a tri mite.
(192) a. Și cu frică mare trecum de acel iazer de osândă și de -acolo în câteva dzâle sosâm unde
era 2 munți nalți . (DVS.1682 –6: 79v)
b. Și-i spusăsăm toate tâmplările noastre și cum ni -i voia să agiungem unde odihneaște
ceriul și ne răspunsă. (DVS.1 682–6: 81r)
c. Și duse Solomon lemnu l în Ierusali m în besearecă și -l măsură și nu agiunse unde vrea
să-l puie. ( LC.~1650 : 196)
d. Ce tremése pre unde afla avuție împărătească, răsipită de Mihail , de o strînseră ș i
curînd îmlpu visteriile. (MC. 1620: 184/11 3v)
Pe lângă verbele care se pot încadra într -una dintre cele două subclase, există însă și alte forme verbale
asociate tot cu noțiunea de mișcare91: a intra (193), a arunca (194), a fugi (195), a purta (196), a
pune (197), a se muta (198), a trece (199), a (se) sui, a trage, a lua, a petrece.
(193) A tre oară mână pre doi din boiari, unul să între unde -i Ioan , altul să stea afară să vadză
să scape cu răspuns. ( DVS.1682 –6: 30v)
(194) Iar ei<-i> trăgea și -i bătea și -i aruncară unde -s viermii nedurmiț mai mu lți de samă .
(VN.1630 –50: 214)
(195) Iar oștile lui cneaz Lazăr au luat mare îndrăzneală, și oștile turcești frică, de au fugit care
încotro putea . (PIst.~1780 : 238)
(196) Și atâta -l aduse, cumu -l îmbrăcă și cu haine muierești și -l făcură de torcea ca muie rile și –
l purta unde vrea, ca un cocon mic. ( FD.1592 –604: 474v)
(197) După ce au venit, iară l -au trimis și scriind carte și cu mîna lui trimisă la Ioav, ca dacă va
merge, să-l puie unde va fi războiul mai greu . (CD.1698: 217)
(198) Și deaca -l pusără pre p icioare, au călcat de -au pășit de trei ori de s-au mutat unde dzace
ș-acmu. (DVS.1682 –6: 19r)
91 A se vedea Halliday 2004: 266 pentru detalii privind noțiunea de mișcare ca o categorie a localizării în spațiu.
179
(199) I-au dat împăratul slobozie lu Mahamet -beg, pre io -i va fi voia pren Țeara Rumânească ,
iară el să treacă . (DÎ 1521 : I)
Alte verbe de acțiune sunt specifice textelor care prezintă evenimente istorice: a da năvală (200), a
da foc, a da război, a (se) risipi (oastea), a pune (strajă) (201), a se rășchira, a strînge (202), a goni,
a bate, a lovi, a omorî, a ucide (203):
(200) Călării de -a valoma cu inicerii pedes tri întîi au datŭ năvală unde era fruntea șanțurilor .
(CLM.1700 –50: 79/194)
(201) Altă, dăm știre Mării tale că au venit carte dela Mariia sa dela Vodâ, să punem straj<ă>
pănă unde să-mpreună hotarăle . (SB: 56)
(202) Într-aceste vremi au venit poruncă Ducă i-vodă den Moldova (…) ca să strîngă pă cazaci
după unde vor fi răsipiți . (PIst.~1780 : 453)
(203) Deci pentru ce nu cuteza nimeni să-1 ucigă pre dânsul unde -l vor afla ?! (PI.~1650 :
108/6r)
Cu un număr apropiat de ocurențe – 56 și 53 – sunt înregistrate ver bele de comunicare , respectiv
verbele care exprimă evenimente. În privința verbelor de comunicare [+Agentivitate, -Schimbare]
remarcăm utilizarea frecventă a verbului a spune (204) în textul religios tradus de Varlaam – Cheaia
înțelesului (1678), având o p ondere de 25% din totalul acestei clase semantice de verbe. De altfel,
este singurul text în care a spune este regentul unui adjunct spațial, o motivație fiind, probabil,
caracterul explicativ al acestei traduceri. Tot în textele religioase au mai fost ide ntificate următoarele
verbe specifice acestei categorii semantice: a blagoslovi (5%) (205 ), a mărturisi (5%) (206 ), a pomeni
(207), a slăvi, a prooroci, a povățui. De cealaltă parte, în textele laice, am înregistrat verbe precum:
a porunci, a răspunde, a c hema, a ocărî, a zice (208), a grăi (209), a certa .
(204) Această Cazanie vei putea spune și la Dumineca a Tuturor Sfinților înaintea născutului
lui Hristos, unde vei pune thema aceasta : (CÎ.1678: 7r)
(205) În tot lucrul tău păzească -te tine cel mare Dumne zeu și blagoslovească unde veri îmbla
în lume . (CM.1567 : 286v)
(206) Și o mărturiseaște înțelepciunea, unde zice: "Grădina închisă și fîntîna pecetluită, ce folos
iaste de la amîndoao?" ( BB.1688: PrefațăXXIII)
(207) Așijderea, slăvitului a preasvintului Hr istos Dumnăzău cuvînt pomenește pururea, unde
dzice la pilda bogatului : ”Mănîncă, be a, suflete!că ai multe și bune”. (CD.1698: 187)
(208) Iar Ioannu Zonara, om învățat și vrédnic credinții, dintre istoricii greci, zice unde scrie și
el viața lui Adrian , că, afară den cîți de foame, de ciumă, de arsuri au murit, numai în
bătaie, cîți au căzut numărîndu -i, s-au aflat 580.000 de ovrei. (CIst.1700 –50: 28)
(209) În ce casă veți mearge întâi grăiți pace casei aceștiia. ( CT.1560 –1: 139v)
180
Și verbele de evenimente /evenimențiale [-Agentivitate, +Schimbare] sunt importante pentru SSC
cu adjuncți spațiali, aceștia din urmă fixând reperele spațiale în care se desfășoară evenimentele
respective – cum ar fi înfrângerea/biruința într -o luptă din textele istorice – sau în care se produc
anumite descoperiri. Ponderea cea mai mare o are verbul a afla (24, 5% din tota lul verbelor de
evenimente) (210 ), urmat de forme din aceeași sferă semantică: a descoperi (6%), a (se) arăta (11%)
(211), a găsi, a (se) ivi , dar și verbe precum : a muri, a pieri, a (se) sfârși, a isprăvi (212), a rătăci, a
înfrânge (213), a birui (214), a începe (215):
(210) a. Svintele Scripturi am cercat și iarăși într -acea svîntă și adevărată Scriptură aflaiu unde
dzice că un voinic, pre Domnul Hristos întrebî nd, dzisă: ”Bunule învățătoriu, ce voiu face
să moștenesc împărățiia ceriului?” (CD.1698: 143)
b. Și aflând pre svântul Ioan unde învăța , să-mplu de multă mânie. (DVS.1682 –6: 30v)
(211) Și încă mai pre larg vom arăta , unde va veni cursul Hronicului să dzice m cînd și de unde
s-au scornit a să chema romanii din Dachia și din Misia vlahi; (CH.1717 –23)
(212) Fieștecarele unde i s-au fost dat soarta , au isprăvit el singur . (AD.1722 –5: 89)
(213) De multe ori, cu 1.000 de oameni, care avea supt mîna lui, pre tre i mii de tătari au bătut
și pre căzaci cu miile, oriunde -și să tîmpina , îi înfrîngea . (CLM.1700 –50: 165/282)
(214) Incătro mergea , slujindu -i norocul, biruia . (PIst.~1780 : 232)
(215) Deci, de unde au părăsit elŭ , începem noi, cu agiutoriul lui Dumnedzău. ( CLM.1700 –
50: 43/159r)
Verbele cognitive și volitive [+Agentivitate, -Schimbare] apar în număr mic în SSC cu adjuncți
spațiali (29 de contexte în LRV1 și numai 7 în LRV2), cele mai multe ocurențe înregistrând a învăța
în textul religios coresian Tâlcul Eva ngheliilor din prima perioadă investigată (216 ). Explicația
numărului redus de astfel de verbe regente vine din simplul fapt că este foarte greu și, în egală măsură,
neimportant, să fixăm reperele spațiale ale unor procese cognitive. Trebuie, totuși, să am intim din
această categorie umătoarele forme verbale care apar în corpusul nostru: a se nevoi, a năzui (217), a
înțelege, a -și aduce aminte (218), a cunoaște, a căuta (219), a cerca (a încerca), a se osteni, a judeca.
(216) Apoi unde zice Hristos : "Leagea știi: nu fura, nu curvi, nu ucide", – aicea învață Hristos pre noi
că n-au fost în ceastă lume nici unul, nici va fi să poată ținea leagea lu Dumnezeu, fără unul Hristos .
(CC1.1567 : 153v)
(217) Roman -vodă, fiind seminție lui Cazimir, craiul leșăscu, despre mumă, au năzuit acolo, de
unde mare ajutoriu îi gătire Cazimiri . (PIst.~1780 : 249)
(218) Nici de a domnului adevărat cuvînt aminte își aduce , unde dzice : “Luați giugul mieu
asupra vo astră și învățați -vă de la mine. ” (CD.1698: 227)
181
(219) Luptă păcatul asup ra omului cu ochii, când caută omul unde nu trebuiaște , când caută la
deșărtăciunele (dezmierdare) lumii și mearge după eale. (CÎ.1678: 76r)
Numai 2% dintre elementele regente ale constituenților spațiali sunt verbe de percepție
[+Agentivitate, -Schimbare ], iar apariția acestora nu este condiționată nici de tipul de text și nici de
tipul adjunctului spațial: a vedea (10 ocurențe) (220 ), a înălța/pune ochii (221), a auzi (5 ocurențe)
(222), a asculta (a auzi) .
(220) Iară tu acmu ești gonit de -acea slavă a î ngerilor lui Dumnezeu, den viața cea de sus și ești
aruncat în groapa gheeneei spre muncile de veaci, întru carele, unde vei căuta , au na
direapta și na stânga au spre nălțime și întru adânc nu vei vedea acolo alt nemică .
(Ev.1642: 94)
(221) Înrălțaiu ochii mie<i> în dealuri, de unde va venri agiutoriulu mieu . (PH.1500 –10: 110r)
(222) Și încă unde zbiera , elu să auzie glasul ei 5 zile <cale>. (A.1620: 139/9v)
6.7. Concluzii
Structurile sintactice complexe cu jonctive spațiale prezentate în acest capitol au evidențiat
aspecte interesante ale limbii române din primele stadii (atestate) de evoluție. În primul rând, am
identificat trei tipuri de constituenți introduși prin conectori spațiali – complemente, pseudo –
complemente și adjuncți –, pe care i -am analizat atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ,
urmărind distribuția acestora în funcție de tipul de text (în Secțiunea 6.3.2. ), argumentând și
includerea subordonatelor cu regente de percepție în categoria construcțiilor pseudo -relative
prezentati ve (Secțiunea 6.3.3. ). Apoi, prin analiza exhaustivă a structurilor introduse de jonctivul
unde (Secțiunile 6.4.1. și 6.4.2.), am reușit să demonstrăm variația sincronică, dar și diacronică a
constituenților spațiali din textele secol elor al XVI -lea – al XVIII-lea. În privința conectorilor spațiali
(Secțiunea 6.5.), am remarcat atât diversitatea și dinamica formelor, cât și contribuția acestora la
stabilirea tipare lor semantice (Secțiunea 6.5.3. ). Ultimele două părți (Secțiunile 6.6.1. și 6.6.2. ) le-am
dedicat exclusiv SSC cu adjuncți spațiali, insistând asupra restricțiilor morfosintactice impuse de
centrul verbal pentru exprimarea raporturilor temporale de simultaneitate, anterioritate și
posterioritate , dar și asupra restricțiilor semantice ale verbelor r egente, care determină distribuția
celor trei tipuri de adjuncți spațiali: de poziționare, de direcț ie și de distanță . De fiecare dată, am
susținut observațiile rezultate din analiza cantitativă a corpusului cu numeroase date cantitative și
considerații st atistice, dovedind veridicitatea fenomenelor de limbă înregistrate.
182
Capitolul 7 – Alte aspe cte privind evoluția adjuncților situativi – Gramaticalizarea
conectorilor unde și când
Premisa de la care am pornit în includerea în lucrare a acestui subcapitol a fost aceea că
majoritatea schimbărilor lingvistice pe care le identificăm în limba română actuală își au originea în
trecut, iar limba „nu trebuie interpretată ca un sistem închis și autonom, ci ca o entitate dinamică,
modelată în mod continuu de către utilizatorii ei ” (Hoffmann 2005: 2) (trad.n. , A.P.). Prin urmare,
întrebarea la care ne propunem să răspundem în continuare este: ‘Poate fi interpretată
conjuncționalizarea (Schaffner 1954) adverbelor relative din limba română drept un caz de
gramaticaliz are sau nu?’
Astfel , pe baza corpusului ales, vom încerca să demonstrăm că o astfel de descriere a limbajului
folosit încă din primele texte ale limbii române poate oferi detalii semnificative privind evoluția
diacronică a SSC cu conectori situativi și, r espectiv, procesele de gramaticalizare impli cate în evoluția
limbii române. Abordarea metodologică pe care am propus -o pentru a demonstra implicarea
fenomenului de gramaticalizare în evoluția istorică a conectorilor sintactici combină metoda analizei
de co rpus cu teoria gramaticalizării, mai precis cu modelul teoretic propus de Beijering ( 2012 ).
7.1. Teoria gramaticalizării
Deși evoluția conectorilor sintactici nu se include printre cazurile tipice, canonice de
gramaticalizare ( așa cum o definește Lehma nn 2002 sau Bybee 200392), nu putem ignora toate acele
mecanisme complexe pe care le implică trecerea termenilor unde și când de la categoria gramaticală
a adverbelor relative (relativizatorilor) la cea a subordonatorilor (relatorilor) . Așadar, subiectul al es
pentru această secțiune a lucrării este motivat de faptul că elementele de relație reprezintă o
componentă integrantă a limbii române, iar devenirea lor istorică nu poate fi descrisă corespunzător
decât în termenii gramaticalizării (Chen 2000: 85) .
Termenul de gramaticalizare (engl. grammaticalization (Meillet 1912), grammaticization
(Hopper 1991; Bybee et al. 1991) sau grammatization (Matisoff 1991) îi aparține lui Meillet (1912)
și se definește drept „ procesul de transformare aparentă a categoriei și de efasare semantică pe care
un item lexical îl poate suferi de -a lungul evoluței și schimbărilor lingvistice ”93 (Batllori et al. 2005:
1) (trad. n. , A.P.) . În general, se discută despre două tipuri de gramaticalizare: ’gramaticalizare
primară’ – în care un item lexical devine gramatical și ’gramaticalizare secundară’ – în care un item
92 Potrivit lui Bybee 2003 , exemplele tipice de gramaticalizare ar fi transformarea demonstrativelor în articole definite
sau a numeralului 'unu' în articol nedefinit.
93 Engl. – „the process of apparent category shifting and semantic weakening that some lexical items may undergo in
language evolution and change ” (Batllori et al. 2005: 1 ).
183
deja gramatical capătă un statut și mai gramatical (cf. Kuryłowicz 1965 : 52; Givón 1991 : 305; Brinton
& Traugott 2005 :77, printre alții ).
Teoria gramaticalizării a cunoscut o evoluție considerabilă în ultimii ani prin cercetă rile lui
Lehmann (2002), Heine & Kuteva (2002), Roberts & Roussou (1999; 2003), Hopper & Traugott
(2003) , iar definițiile s -au diversificat: gramaticalizarea „ este o parte a lingvisticii care se
concentrea ză pe felul în care apar formele și construcțiile gramaticale, cum sunt folosite și cum
modelează limba ”94 (Hopper & Traugott 200 3: 1) (trad. n. , A.P.) . Dincolo de toate controversele pe
care le ridică perspectiva teoretică propusă, scopul acestei părți din lucrarea de față nu este înțelegerea
univocă a teoriilor gramaticalizării, ci analiza empirico -descriptivă a schimbărilor lingvistice
diacronice produse în limba română. Totuși, descrierea trebuie să se bazeze pe conceptele teoretice și
pe fenomene simila re întâlnite în alte limbi, care să acopere lipsa de informații și de documente
atestate pentru o lungă perioadă din evoluția limbii române.
O abordare teoretică a gramaticalizării mai puțin cunoscută și utilizată în lucrările de
specialitate , dar foarte bine argumentată, aparține lui Karin Beijering (2012), care, în lucrarea sa de
doctorat, trece în revistă definițiile anterioare (Meillet 1912, Kuryłowicz 1975, Traugott 2002,
Hopper & Traugott 2003) , parametrii (Lehmann 1995) , principiile (Hopper 1991) și caracteristicile
(Brinton & Traugott 2005) teoriei în discuție. Cercetătoarea propune ea însăși o definiție și o schemă
teoretică pentru fenomenul de gramaticalizare, disting ând două tipuri de gramaticalizare:
‘gramaticalizare primară/primary grammaticali zation’ (Gzn1) (de la statutul lexical la cel gramatical)
și ‘gramaticalizare secundară/secondary grammaticalization’ (Gzn2) (de la un statut gramatical la
altul (mai) gramatical) și o definește astfel:
Gramaticalizarea este un tip compozit de modificare l ingvistică, în care itemi lexicali
sau deja gramaticalizați suferă, în mod simultan, în anumite contexte, o reinterpretare
semantică și o analiză formală repetată. Aceasta este însoțită de un set de modificări
primare și efecte secundare. Gramaticalizarea conduce către un item gramatical, mai
precis către un item ce aparține unei categorii morfologice minore, cu sens relațional,
statut secundar și a cărui funcție principală este aceea de a reglementa structura
gramaticală și relațiile gramaticale95 (Beijerin g 2012: 47) ( trad.n. A.P.) .
Adoptând acest model integrator al lui Beijering (v. Anexa 2), ne -am structurat o schemă teoretică pe
care am aplicat -o corpusului extins . Fiecare concept inclus în acest tabel va fi definit și examinat în
94 Engl. – „that part of the study of lang uage that focuses on how grammatical forms and constructions arise, how they
are used, and how they shape the language ” (Hopper & Traugott 200 3: 1).
95 Engl. – „Grammaticalization is a composite type of language change whereby lexical or already grammatica lized items,
in certain linguistic contexts, undergo both semantic reinterpretation and formal reanalysis. It is accompanied by a subset
of correlated primitive changes and side effects. Grammaticalization leads to a grammatical item, i.e. a linguistic ite m
belonging to a minor category, with relational meaning, secondary status, the prime function of which is to regulate
grammatical structure and grammatical relations ” (Beijering 2012: 47) .
184
cazul celor doi conec tori – unde , când ,– pentru ca , în final, să pu tem răspunde la î ntrebarea de la care
am pornit.
7.2. Etimologia conectorilor unde și când
Etimologia conectorilor unde și când din limba română trebuie căutată în limba l atină (alături
de celelalte adverbe re lative cum și cât), unde adverbele UNDE și QUANDO (cf. Ciorănescu 2001 )
aveau, la început, funcție interogativă și un sens circumstanțial, exprimând locul și timpul .
7.3. Analiza de corpus – rezultate
Analiza de corpus a scos în evidență următoarele aspe cte privind utilizarea formelor și sensurile
conectorilor unde și când în textele din LRV1 și LRV2 . În primul rând, acestea funcționau ca adverbe
interogative (1), adverbe interogativ -relative (2) și ca adverbe relative (3 a. și b. ):
(1) Unde -s mândrii? Unde-s cărtularii? Unde -s înțelepții lumiei aceștiia? (CPr.1566 : 285)
(2) Și-i întreba de împărăția lui Hristos, unde -i și cînd va fi. (MC. 1620: 130/43r)
(3) a. Îndreptează mâinele mele spre locul acela unde -ți pare a fi vreo gradină ! (PI.~1650 :
109/6v)
b. Cându făcu Dumnezău ceriul și pământul , apoi făcu pre Adam, moșul nostru. (A.1620:
143/13r)
Cea mai frecventă utilizare este aceea de adverbe relative, dar perioada veche a limbii române
s-a dovedit a fi deosebit de productivă și în alte structuri sintac tice formate cu cei doi conectori
investigați. Acest lucru susține ideea că statutul polifuncțional al conectorilor din limba română
actuală își are începuturile încă din primele stadii de formare a limbii române.
Pe lângă aceste roluri specifice, unde și când sunt utilizați în LRV (ca și în alte limbi romanice )
și ca subordonatori pentru diverse tipuri de adjuncți propoziționali . Astfel, primul conector luat în
considerare, unde, este folosit în perioada investigată drept subordonator/ relator (Gheorghe 200 4)
pentru adjuncții condiționali ( 4) (poziționați întotdeauna înaintea propoziției matrice ), pentru
adjuncții temporali (5), cauzali ( 6) și, mai rar, pentru adjun cții concesivi ( 7).
(4) Unde -aș vrea să mă laud , n-aș face nebuneaște; că eu voi să spu i dere ptate. (CPr.1566:
382)
(5) Ce unde pipăi de poalele vășmîntului lui , în acel a ceasu se vindecă. (CC1.1567 : 19v)
(6) Așa făcu acest fiiu tînăr: prentru foametea fu silit și – ș aduse aminte c -au fost în bine ș -au
pierdut cinstea și, căzut între porci, dur ea-l inema rău unde -au greșit ș-au mîn iat pre tatăl
drag; (CC1.1567 : 171v)
(7) Întru deșărt pre fratele tău te mânii și te arăți rob pizmei, unde se cădea ție să te veselești,
iară tu ești plin de grije! (Ev.1642: 31)
185
Când apare ca relator în propoziții c ondiționale (8) și cauzale (9), în care sensul temporal nu este
complet șters:
(8) Preotul iartă păcatele oamenilor și pre oamenii cei păcătoși îi face sfinți, când să pocăiesc
și ei și nu mai fac păcate. (CÎ. 1678: 83v)
(9) Săracul, când nu-l cunosc , batu-l toț oamenii și, să grăiaște, nu -l ascultă nimenea.
(FD.1592 –604: 506r)
O situație deosebită o reprezintă contextele identificate în Palia istorică , în care când apare în
construcții redundante, întotdeauna în prezența verbului „a fi” ( când +fu+nume /adverb cu sens
temporal):
(10) a. Când fu într -una de zile , să sculă de dimineață și aprinse casa unde era bozii carii făcea
tată-său. ( PI.~1650 : 117/12v)
b. Când fu odată zise Faraon cătră Moisi să margă la război, endiiani. ( PI.~1650 :
158/114r)
Mai mult d ecât atât, acești termeni sunt implicați și în structuri relative infinitivale (11), similare celor
din limba română de astăzi. De asemenea, pot avea întrebuințări speci ale în construcții apozitive (12),
în structuri corelative (1 3) sau în enunțuri exclama tive (1 4):
(11) Vulpile au viezunie și pasările ceriului cuibure, iară Fiiul Omenesc nu are unde -ș pleca
capul său !” (Ev.1642: 76)
(12) Pănă a agiunge omul la vîrsta de 17 ani, adecă pănă când începe a înfiera mustiață , tot
copil să chiamă (CD.1698: 18 5)
(13) Și când ne închinăm noi sulfetul nostru lui Dumnădzău , atunce noi cădem cu fața la
pămân t. (CZB.1675 –6: 62/23r)
(14) O, moarte dulce, unde ești, să vii acum să mă izbăvești de această boală?! ( VN.1630 –50:
231)
Valori discursive ale termenilor î n discuție am identificat în contex tele în care sunt utilizați ca
elemente de tranziție (engl. transition words – Croitor 2016 : 462 ) (15 ) sau ca elemente ale unor
expresii citante, urmate, în mod obligatoriu de verba dicendi (Zafiu 2016 : 93) (16 ):
(15) Deci ieși cuvântul acesta la frați că ucinicul acela nu va muri. De unde și unii cu prilejul
acestuia cuvânt dzâc cândai Ioan și până astădzi n -au gustat de m oarte, ce să să fie luat.
(DVS.1682 –6: 32v)
(16) Că așea au făcut și Pavel apostol , unde dzice : "Rogu -vă pre voi, frați cu domnul nostru
Isus Hristos și cu liubovul duhului svînt, să mă agiutoriți cu ruga pen tru mine cătră
Dumnedzeu". (VRC. 1645: 516/25v)
186
7.4. Scenariul pragma -lingvistic al gramaticalizării conectorilor sintactici în LRV
În urma ana lizei rezultatelor oferite de investigarea corpusului, am dez voltat următorul scenariu
pragma -lingvistic privind procesul de gramaticalizare a conectorilor unde și când în limba română
veche:
Adverbe interogative> adverbe interogativ -relative > adverbe r elative (relativizatori) >>
subordonatori (relatori) > expletive/elemente ale unor expresii sau locuțiuni
Este evident că adverbele relative unde și când au evoluat : au devenind forme cu utilizare
„laxă” și „șterse ” semantic, care pot funcționa ca subordo natori, însă cum și când a avut loc acest
proces este destul de greu de precizat. Lungul proces de gramaticalizare/conjuncționalizare a acestor
conectori (care probabil încă nu s -a finalizat) a avut numeroase stadii intermediare, care nu pot fi
delimitate clar datorită lipsei semnificative a documentelor atestate din secolele anterioare. Din
perspectivă istorică, rolul inițial, primar pe care îl aveau aceste adverbe a fost acela de elemente
interogative, în vreme ce utilizările lor ca relative sau subordona tori sunt secundare, derivate.
Astfel, potrivit schemei teoretice propuse de Beijering, evoluția graduală a conectorilor
sintactici corespunde celui de -al doilea tip de gramaticalizare – gramaticalizarea secundară ( Gzn2).
Acest lucru implică o reanaliză f ormală a categoriilor gramaticale și o reinterpretare a sensurilor
relaționale, însoțite de pierderea substanței semantice ( bleaching ) și urmate de efecte secundare,
precum: îmbogățirea paradigmei, scăderea variabilității paradigmatice, reducerea scopului structural,
variația sincronică a formelor ( layering ), specializarea, persistența, creșterea productivității și
frecvența. Toate acestea sunt integrate în Tabel ul 6, unde trăsăturile corespunzătoare cazul ui nostru
de gramaticalizare sunt hașurate.
i Mecani sme implicate în modificările lingvistice Gzn1 Gzn2
– reanaliza categoriilor gramaticale
de la categorie majoră la categorie minoră + –
de la categorie minoră (adverb) la altă categorie minoră (conjuncție) – +
reinterpretare semantică
sens referențial > sens relațional + –
sens relațional > sens relațional – +
ii Modificări primare Gzn1 Gzn2
-fonologie/fonetică
pierderea substanței fonologice/fonetice (attrition) (+) (+)
-morfologie
pierderea autonomiei morfologice (fusion + coalescence) (+) (+)
pierderea proprietăților morfosintactice (attrition) + (+)
-sintaxă
pierdera variabilității sintactice (fixation) + +96
Pierderea autonomiei sintactice (integration) + +
-semantică
96 Ne referim la faptul că nu mai pot intra în grupări prepozițion ale.
187
pierderea substanței semantice (bleac hing) + +
pierderea autonomiei semantice (demotivation) (+) (+)
iii Efecte secundare Gzn1 Gzn2
îmbogățirea paradigmei + +
scăderea variabilității paradigmatice (+) +
reducerea scopului structural + +
variația sincronică a formelor (layering), specializarea, persistența + +
creșterea productivității + +
frecvență + +
Tabelul 5 . Mecanisme, modificări primare și efecte secundare implicate în gramaticalizarea lui unde
și a lui când
Potrivit scenariului propus anterior, primul stadiu/’pas’ în dezvoltarea conectorilor din limba
română veche îl reprezintă dobândirea de către aceste adverbe interogative a unui nou statut , anume
acela de adverbe relative, cu stadiul intermed iar al adverbelor interogativ -relative. De fapt, sursa
interogativă a aces tor forme a fost propusă de Ivănescu (1980: 418), care consideră că structurile
interogative indirecte se transformă, în mod gradual, în propoziții subordonate cu ajutorul
conectorilor. Apoi, dobândirea de către adverbele relative ( relativizatori ) a statut ului de subordonatori
(relatori ) trebuie reanalizată nu neaparat ca o decategorializare, ci mai mult ca o trecere de la
categoria gramaticală a adverbului (categorie minoră), la cea a conjuncțiilor (altă categorie minoră).
Prin urmare, odată stabilizat statutul de relative, cele două elemente interogative au evoluat spre o
categorie morfologică „șí mai” gramaticală, aceea a subordonatorilor, aspec t dovedit de exemplele
din Secțiunile 5. 4. și 6.4. „ Chiar dacă acea categorie care a reprezentat sursa subordona torilor
adverbiali este deja una gramaticală, evoluția conectoril or o va face întotdeauna și mai gramaticală ”97
(Kortmann 1997: 21 -22) (trad.n. , A.P.) .
Ultimul stadiu (pe care îl vom numi pragmaticalizare ), acela în care relatorii devin expletive
sau simp le elemente ale unor expresii/locuțiuni, este încă activ dacă ne gândim la varietatea
utilizărilor discursive în care sunt implicați în limba română actuală. Numai în cazul lui unde se
consideră că este în apropierea punctul ui final de conjuncționalizare î n contextele abstracte din limba
actuală, cum ar fi operațiile matematice ( GALR 2008: 217).
(17) Evaluarea ritmului de lucru: Rm = t.n./ Tm x 100, unde: Rm – ritm de lucru, T.n. – timp
prevăzut de normativ,Tm – timp efectiv utilizat . (Internet 2001 , apud GALR 2008: 217)
Pe de altă parte, trebuie evidențiată pierderea proprietăților morfosintactice (cum ar fi dublul statut al
relativelor și capacitatea de relativizare) datorită trecerii de la clasa relativizatorilor la cea a
97 Engl. – „Even if the word class of the source of adverbial subordinators qualifies as a grammatical one already (e.g.
demonstratives, pronouns), the development of adverbial subordinators always makes it "more grammatical" ” (Kortmann
1997: 21 -22).
188
relatorilor . Aceasta a dus și la pierderea variabilității sintactice (fixarea conectorului în poziție
preverbală), dar și a autonomiei sintactice a formelor în discuție (conectorul devine dependent de
predicatul enunțului).
Reanaliza și reinterpretarea sunt considerate niște modificări ’ abrupte’, care pot intra în conflict
cu natura graduală a gramaticalizării, dar, din moment ce acestea nu se manifestă în mod imediat la
suprafață, devin observabile după un timp, prin efectele secundare (cf. Beijering 2012). Primul astfel
de efect îl cons tituie îmbogățirea paradigmei și este corelat cu productivitatea și frecvența, așa după
cum reiese din analiza rezultatelor oferite de corpus. Obligativitatea (”decrease of paradigmatic
variability”, Beijering 2012: 48) și condensarea (”decrease in syntact ic scope and increased
dependency”, Beijering 2012: 108) sunt doi parametri foarte greu de stabilit în cazul celor trei forme
investigate, întrucât ordinea constituenților nu era fixată în tex tele din secolele al XVI -lea – al XVIII –
lea (după cum vom demons tra în Partea a III -a a lucrării noastre).
Din punct de vedere semantic, aceste cuvinte au suferit un proces de desemantizare, urmat de
o resemantizare contextuală. Desemantizarea constă în pierderea sau generalizarea sensului lexical
inițial, consecințel e fiind extinderea aplicabilității contextuale și posibilitatea procurării unui înțel es
inferențial din noul context (Bybee et al. 1991). De exemplu, când își pierde sensul temporal inițial
și poate fi folosit în contexte mai largi , căpătând sensuri conces ive sau cauzale. Acest mecanism
implică trei efecte secundare: variația sincronică (engl. layering ), divergența (engl. divergence ) și
persistența (engl. persistence )98. În privința variației sincronice a sensurilor (layering ), observăm
coocurența înțelesuri lor expresive vechi și noi ale formelor gramaticalizate . Astf el, sensurile inițiale
(spațial și temporal ) ale adverbelor relative coexistă cu cele contextuale /circumstanțiale pe care și le –
au dezvoltat în timp (concesive, cauzale, consecutive), lucru care este valabil și pentru limba română
actuală. Acest efect secundar îl explică pe altul, numit divergență (a subtype of layering – Beijering
2012: 108 ), care se referă la coexistența formelor originale cu cele gramaticalizate, adică prezența
sincronică în li mba română a celor trei cuvinte ca adverbe interogative, relativizatori și relatori.
Persistența se bazează pe ideea potrivit căreia noua unitate lingvistică păstrează urme ale sensului
inițial, ca în cazul lui când , care păstrează un sens temporal efasat atunci când este utilizat ca relator
în propoziții cauzale sau condiționale (v. ex. (8) și (9) de mai sus).
7.5. Ultimul stadiu al gramaticalizării – pragmaticalizarea
Deși acesta este un subiect aflat încă în discuție, considerând u-se că gramaticalizare a și
pragmaticalizarea sunt două fenomene total diferite (v. Ocampo 2006, Norde 2009), credem că, cel
puțin în cazul termenilor propuși spre analiză, nu se poate tra sa întotdeauna o linie clară între
utilizările mor fosintactice și cele discursive, existând numeroase contexte confuze, mai ales în textele
98 Cele trei concepte sunt folosite de Beijering ( 2012: 108) pentru explicarea mecanismului de desemantizare.
189
din perioada investigată. Pragmaticalizarea a fost definită drept „procesul de modificare lingvistică
prin care o unitate lexicală (nume, verb, adjectiv sau adverb) sau un item gramatical (coordonator,
subor donator) își schimbă categoria sau statutul și devine un item pragmatic, adică un element care
nu este complet integrat în structura sintactică a enunțului și care are un înțeles textual și
interpersonal ” (Dostie 2009: 203) (trad.n. , A.P.).
Prin urmare, te rmenul de pragmaticalizare va fi folosit (cu un sens restrictiv) în ace astă lucrare
pentru a descrie ul timul stadiu al scenariului de gramaticalizare , anume situațiile în care unde și când
devin elemente ale unor expresii/locuțiuni ( de unde (58), când…câ nd (59)).
(18) Iară-mpăratul rămasă ca mutul spre -aceaea. Apoi feace: „Eu s -aibu în ceriu curți? Dară
de unde ?” (DVS.1682 –6: 49v)
(19) Și poate să se închipuiască netocmeala rândurelei, că paște zburând când cicea, când
colo. (FD.1592 –604: 583r)
Pragmati calizarea acestor forme – care se află într -un stadiu incipient în perioada investigată –
implică trecerea d e la un statut propozițional (20 ) la altul extra -propozițional (21 ) și reinterpretarea
sensului din relațional în comunicativ.
(20) Unde veri găsi cruce , cazi cu genuchele la pământ și i te închină. ( FD.1592 –604: 585r)
(21) A patra, aceia carei cu voie nu veniia, ce -i aducea alții și fără voie, și cu sila pre ei, cum
era acest drăcit și mut. De unde cunoaștem cît iaste Hristos pre nevoiți a asculta și a ajuta,
că în toată vreamea, în tot locul elu e gata pre mișei a ajuta. ( CC1.1567 : 77v)
În concluzie, tiparele care rezultă din Tabelul 5 reprezintă, din punctul nostru de vedere,
argumente importante pentru susținerea ipotezei inițiale că dezvolt area conectorilor în discuție se
încadrează într -un proces secundar de gramaticalizare.
7.6. Concluzii
În urma examinării procesului de gram aticalizare a conectorilor unde și când , e momentul să
ne întoarcem la întrebarea de la începutul prezentării, anume da că este posibil să tratăm dezvoltarea
istorică a acestor forme în parametrii fenomenului de gramaticalizare și pragmaticalizare. Studiul
sintactic, din perspectivă diacronică, al textelor aparținând seco lelor al XVI -lea – al XVII I-lea a scos
în evidență numeroase aspecte interesante. Ne -am oprit, în mod special, la structurile sintactice în
care i -am găsit implicați pe unde și când , ca adverbe interogative, relative sau subordonatori , în
încercarea de a descrie proprietățile lor formale și de a urmări proce sul de gramaticalizare. Rezultatele
au dovedit faptul că măsurile lingvistice luate în acest studiu pentru a descoperi gramaticalizarea au
revelat o importantă varietate formală, morfosintactică și funcțională a acestor termeni în că din
primele texte atest ate ale limbii române, varietate care probează procesul de conjuncționalizare a
conectorilor investigați.
190
Partea a III -a. SPECIFICITATEA LIMBII ROMÂNE VECHI ÎN CONTEXTUL
LIMBILOR ROMANICE – DOVEZI DIN DOMENIUL MORFOSINTAXEI
Observații preliminare
Pe parcu rsul elaborării lucrării , am ajuns să ne punem întrebarea firească în ce măsură aceste
fapte lingvistice descrise pentru limba româna veche au existat în celelalte limbi romanice. Am ajuns ,
astfel, ca în această ultimă parte a lucrării să consacrăm două ca pitole unor aspecte comparativ e
perspectivă care sperăm să completeze numeroasele lucrări din bibliografia de specialitate, mai ales
internațională, din care lipsesc, de multe ori, date și exemple din limba română. De fapt, încurajarea
lingviștilor străini de a include LRV în studiile lor comparative este un deziderat comun al
cercetătorilor care se „apleacă” asupra studiului limbii române vechi (v. și Hill & Alboiu 2016: 12),
indiferent de abordările tradiționale sau moderne pe care le propun. Cel puțin pe ntru faza veche a
românei, lipsa datelor din română se explică, parțial, prin păstrarea uno r mărturii puține ale scrierii î n
limba română și datând abia din sec. al XVI -lea, adică foarte târziu comparativ cu celelalte limbi
romanice , a căror perioadă veche începe în secolul al IX -lea sau al X -lea (Fontana 1993: 14). Acest
aspect ne -a determinat să utiliz ăm pentru studiul comparativ informații oferite de corpusuri sau de
alți cercetători atât din fazele vechi ale limbilor, cât, mai ales, din perioada medieva lă de dezvoltare
a acestora.
De ce să includem limba română într -un studiu comparativ? De ce să scriem despre limbile
romanice? La aceste întrebări răspunsul este cât se poate de simplu exprimat de Rebecca Posner
(1996:1): Perhaps just because, like Evere st, 'they are there' . Tot ea este cea care insistă , fără a
subestima însă perspectiva sincronică, asupra importanței d atelor oferite de o perspectivă
istorică/diacronică pentru explicarea trăsăturilor s intactico -semantice ale unei anumite limbi
romanice sa u pentru studiile comparative (Posner 1996: 2). Interesul pentru studiul acestei familii de
limbi , descendente din limba latină, a început cu mult timp în urmă, cu tratatul nefinalizat al lui Dante
(scris după anul 1304) – De vulgari eloquentia –, în care limbile romanice sunt clasificate în trei
grupuri, în funcție de cuvântul pe care îl foloseau pentru „da”: si, oc, oui (Posner 1996: 2). „Părintele”
filologiei romanice este considerat François -Juste Raynouard (1761 -1836), care scrie în perioada
post-napol eonică și reușește să identifice anumite trăsături comune limbilor romanice, ajungând la o
bază ancestrală comună a acestora: limba romanică . Abia în 1831 apare primul studiu sistematic al
limbilor romanice, în care autorul, Lorenz Diefenbach , dovedește or iginea limbilor romanice în limba
latină populară , care a fost supusă, de -a lungul veacurilor, unor numeroase modificări determinate
de contactul cu alte limbi (Posner 1996: 3). Pornind de la această observație sau poate de la propriile
concepții și ideolo gii, lingviștii au supralicitat, în anumite perioade, influența exercitată de aceste
191
limbi de contact asupra uneia sau alteia dintre limbile romanice. Este cazul limbii franceze, despre
care se afirmă, în anumite studii, că s -a „creolizat” (cf. Posner 1996 : 3), dar și al limbii române, unde
se constată o exagerare a influențelor slave încă de la sfârșitul secolului al XIX -lea ( cf. Dragomirescu
2015: 2)99.
Cu toate acestea, un adevăr de netăgăduit este structura gramaticală de sorginte latină (GA II
1966: 5 06) a tuturor limbilor din familia romanică , majoritatea studiilor comparative având drept
principal obiectiv decelarea trăsăturilor/fenomen elor lingvistice comune și/sau individualiza nte.
Ideea că limbile romanice medievale au o morfosintaxă de tip specia l nu aparține gramaticii moderne,
ci are rădăcini adânci în studiile secolului al XIX -lea care au influențat puternic cercetările ulterioare
(Tobler 187 5; Mussafia 1888; Foulet 1930 ). Astfel, la nivelul morfosintaxei, elementele investigate
atât în cazul l imbilor romanice vechi, cât și al celor contemporane țin de poziția verbului în
configurația de constituenți – așa-numita gramatică V2 (Ledgeway 2007) –, de poziția auxiliarului
față de centrul verbal, sau de fenomenele de dislocare sintactică (engl. scram bling , interpolation sau
left disloc ation ). Prin urmare, acestea sunt fenomenele lingvi stice pe care le vom investiga ș i noi, prin
comparație, pentru propozițiile subordonate situative din LRV, după o analiză prealabilă a ordinii
constituenților din SSC cu adjuncți situativi. Deschidem astfel, în mod imaginar, rezervorul de
informații neprețuite (Malkiel 1978: 19) al lingvisticii romanice și propunem o perspectivă
comparativ ă diacronică și sincronică, focalizată pe două aspecte:
(i) pe de o parte, la nivel ul structurilor sintactice complexe, vom urmări topica adjuncților
situativi în textele apaținând secolelor al XVI -lea, al XVII -lea și al XVIII -lea (poziționarea acestora
înaintea structurii matrice, după aceasta sau, mai rar, în interiorul r egentei, poziț ionare determinată
de cauze sintactice sau/și pragmasemantice) și în celelalte limbi surori , insistând asupra principiului
iconicității (formulat de Diessel 2008) și asupra conectorilor prin intermediul cărora se realizează
subordonarea/adjoncționarea în l imbile romanice investigate;
(ii) pe de altă parte, la nivelul structurilor simple, adică la nivel propozițional, vom cerceta
fenomenele care țin de topica adjuncților situativi (propoziționali) în limbile romanice propuse spre
analiză (SVO, inversiunile V -(CL) -AUX), dar și asupra dislocărilor existente în aceste tipuri de
propoziții.
Analiza de corpus va fi realizată atât din perspectivă diacronică, cât și sincronică, după care
vom confrunta rezultatele cu cele notate în studii similare din alte limbi roma nice, astfel încât să
descoperim în ce măsură topica SSC din LRV poate fi influențată de factori sintactici sau
pragmasemantici ( syntactic integration and semantic scope – Hasselgard 1996: 34). În final, analiza
99 Pentru o discuție complexă și argumentată asupra influenței exercitate de limba slavă asupra limbii române în general,
și asupra morfosintaxei, în special, facem trimitere la articolul Adinei Dragomirescu – „Există trăsături slavone în sintaxa
limbii române? Două studii de caz”, apărut în rev. Diacronia , nr. 1/2015.
192
contrastivă ne va permite să evidențiem feno menele lingvistice comune limbilor romanice, multe
dintre aceste fenomene fiind moștenite din limba latină (Nicolae 2015), dar și configurațiile specifice
limbii române, care pot fi puse – oare? – pe seama influențelor slavone (S tan 2013) sau balcanice
(Hill & Alboiu 2016).
Există o bogată bibliografie consacrată limbilor romanice, iar prezentarea detaliată a acesteia
nu constituie un obiectiv al prezentei lucrări, mai ales că nu ne propunem să răspundem nenumăratelor
întrebări pe care și le pun acești ce rcetători în legătură cu diverse fenomene lingvistice (mai ales în
legătură cu ordinea constituenților). Scopul nostru, așa după cum afirmam la începutul acestei părți,
este acela de extinde analizele deja întreprinse pentru limba română veche (Zafiu 2014, Nicolae 2015,
Dragomirescu 2015, Hill & Alboiu 2016, printre alții) și de a oferi informații noi, relevante, dintr -un
corpus consistent și dintr -un compartiment mai puțin investigat – cel al propozițiilor subordonate
situative. Prin urmare, ne limităm, în acest punct, la numirea câtorva studii românești, dar ne vom
folosi de bibliografia romanică atunci când vom discuta fiecare fenomen în parte, pentru a -l defini, a –
l explica și pentru a -l analiza comparativ.
193
Capitolul 8 – Ordinea constituenților din SS C cu adjuncți situativi
8.1. Introducere
Într-un mod cât se poate de simplu și de direct, putem afirma, încă din debutul acestui capitol,
că ordinea constituenților din SSC cu adjuncți situativi, ca și cea a limbii vechi în general (cf. Nicolae
2016 : 562 ), este mai liberă față de cea din LRC, corpusul relevând situații de poziționare inițială (1),
mediană (2) sau finală (3) a elementelor investigate:
(1) a. [ SSCT Când au fost iulie 9 , sosit -au carte de la măria ta în mâna noastră ]. (DÎ 1593 :
XCIII)
b. [SSCS Unde veri găsi cruce , cazi cu genuchele la pământ ] și i te închină . (FD.1592 –
604: 585r)
(2) a. [SSCT Pentru că, cându vii înaintea mea , niciodată nu -ți iei pălărie ], nici vei să te pleci.
(Bert. 1774: 199/31r)
b. Vecinii lor foarte de dînșii, să spăriia, [SSCS căci de puț ine ori biruiți de unde mergea
a să bate , să întorcea ]. (CIst.1700 –50: 12)
(3) a. E [SSCT Toma, unul den doisprăzeace (ce-l chema geamăn ), nu era cu nușii când vine
Isus]. (CT.1560 –1: 233r)
b. Și am vinit pre apă într -un anu, și [SSCS ni-au sco s Dumnezău unde ați văzut curțile
lor]. (A.1620: 134/6v)
Aspectul mai complicat va fi găsirea motivației (morfosintactice, semantice sau, poate,
pragmatice) pentru fiecare poziție ocupată de adjunctul situativ, adică să înțelegem ce anume îl
determina pe vorbitor ul de limbă româna veche – indiferent că traducea o carte sau că scria un
document juridic, o scrisoare – să aleagă o anumită topică în detrimentrul alteia? Nu putem considera
că ordinea constituenț ilor dintr -o SSC reprezintă calchieri sau împrumuturi servile (Rosetti , Cazacu
& Onu I 1971: 62)100 ale unor tipare lingvistice străine , dat fiind faptul că ni se pare i mposibil ca un
traducător, oricât de fidel ar fi încercat să fie î n traducerea sa, ar p utea folosi enunțuri cu o topică
necunoscută sau neutilizată vreodată101. Dimpotrivă, credem că ș i textele traduse su rprind elemente
lingvistice (mai ales morfosintactice) autentice, proprii vor bitorului nativ de limba română și
100 Deși nu negăm influența limbii slave asupra diverselor compartimente ale limbii ro mâne, inclusiv asupra
morfosintaxei, nu putem fi de acord cu ideile acestor cercetători, potrivit cărora traducătorii primelor texte atestate din
limba română (cu referire specială la textele rotacizante și la traducerile lui Coresi) au urmat în mod „servi l ordinea
cuvintelor și sintaxa originalului în limba slavonă, fără a se preocupa dacă frazele sale au înțeles în limba română ”
(Rosetti, Cazacu & Onu, I, 1971: 62).
101 O atitudine similară întâlnim la Poletto (2014) care consideră că traducătorii italieni ai textelor din limba latină (din
perioada veche a limbii italiene) imită structura sintactică latină numai în măsura în care propria limbă utilizează astfel
de structuri (Poletto 2014: 77).
194
„consolidează o opțiune gramaticală disponibilă în limba țintă ” (Nicolae 2015: 36), motiv pentru car e
vom încerca să păstrăm o perspectivă comparativă asupra rezultatelor oferite de micro -corpusul: texte
originale -texte traduse.
8.2. Analiza de corpus
8.2.1. Aspecte metodologice
Pentru analiza propriu -zisă di n această parte am recurs la micro -corpusul texte originale -texte
traduse, care ne -a permis for mularea unor observații privind poziția constituenților din SSC. Pentru
mai multă acuratețe, am inclus în cercetare numai propozițiile adverbiale (situative) finite (relative
libere și conjuncționale) car e ocupă poziții de adjuncți sau pseudo -complemente, lăsând deoparte
contextele confuze sau mai puțin importante pentru fenomenele de limbă investigate. Mai exact, am
exclus structurile în care elementul de relație apare ca „evidențial citațional” (4), stru cturile pseudo –
scindate (5), cele contrastive (adversative) (6) și pe cele în care conectorul (de) unde este implicat
într-un proces de pragmaticalizare (7), pierzându -și valoarea de relativ:
(4) a. Grăiesc voao, că n -aveți a mă vedea până va veni când veți z ice: „Blagoslovit vine în
numele Domnului”. (CT.1560 –1: 152r)
b. Și mergând el, văzu cartea aceaea lipită desupra ușiei, unde scriia : "Ce veri să faci,
adu-ți aminte aceaea de apoi ce -ț va veni". ( FD.1592 –604: 527v)
(5) Fu cându se întoarse Isus , luară el năro dul. Era amu toți de aștepta el și iată vine un
bărbat. ( CT.1560 –1: 134r)
(6) a. Și ce mărturii mai trebuiesc, cînd sîngur domnul Dumnedzeu să mărturiseaște pre sine .
(VRC. 1645: 509/19v)
b. și râspunsã | h~s și dzise. cum sã aibu | eu a -i milui. cân'du / frații s ãi și mișeii | miei.
n-au miluit . (CTd.1600 –40: 207/58r)
(7) a. Chematu -i-au cînd începu el a propovedui începutul poveasteei a lui, cum să se înveațe
bine mainte cuvîntul lui, apoi să meargă în lume. Unde învățăm și noi cum mainte să ne
învățăm bine carte și cuvîntul lu Dumnezeu, apoi să ne popim. ( CC1.1567 : 54v)
b. Deci ieși cuvântul acesta la frați că ucinicul acela nu va muri. De unde și unii cu
prilejul acestuia cuvânt dzâc cândai Ioan și până astădzi n -au gustat de moarte, ce să să
fie luat. ( DVS.1682 –6: 32v)
Ca și în cazul celorlalte analize cantitative, toate structurile complexe au fost prelucrate manual,
urmărindu -se două aspecte:
(i) poziționarea inițială, mediană sau finală a adjunctului/pseudo -complementului situativ față de
structura matrice, unde am fo losit următoarele abrevieri: ATI – adjunct/pseudo -complement temporal
195
inițial, ATM – adjunct temporal median, ATF – adjunct temporal final; ASI – adjunct/pseudo –
complement spațial inițial, ASM – adjunct spațial median, ASF – adjunct spațial final.
(ii) raportul de temporalitate – anterioritate, posterioritate și simultaneitate – stabilit între cele două
evenimente descrise de propoziția regentă și, res pectiv, de adverbiala situativă aflată în poziție inițială
sau finală.
Pentru comparațiile cu celelalte limbi ro manice, am utilizat studii le de sintaxă diacronică sau
istorică dedicate limbilor romanice, cum ar fi, printre altele, Fontana (1993) pentru limba spaniolă
veche, Ledgeway (2007, 2008), pentru un dialect al limbii italiene vechi (napoletana), Wolfe (2012),
pentru limba veche sardă.
8.2.2. Rezultate
Rezultatele analizei cantitative sunt sintetizate în Tabel ul 7:
Perioada
Tip de
text Poziția adjunctului temporal /spațial în SSC
Inițială Mediană Finală
ATI ASI ATM ASM ATF ASF
LRV1 Originale 110 (52%) 15 (38%) 17 (8%) 0 (0%) 83 (40%) 24 (62%)
Traduse 154 (48%) 21 (30%) 23 (7%) 7 (10%) 143 (45%) 41 (60%)
LRV2
Originale 121 (47%) 19 (14%) 19 (7%) 11 (8%) 119 (46%) 106 (78%)
Traduse
137 (40%) 14 (27%) 24 (7%) 4 (8%) 184 (53%) 33 (65%)
TOTAL AT – 1134
AS – 295 ATI
522
(46,04 %) ASI
69
(23,39%) ATM
83
(7,32%) ASM
22
(7,46%) ATF
529
(46,64%) ASF
204
(69,15%)
Tabelul 7 – Distribuția și frecvența pozițiilor înregistrate de adjuncții situativi în SSC, în micro –
corpusul texte originale -texte traduse
În limba română veche, se poate considera că poziția prototipică a adjuncților situativi în
structura complexă este cea finală, chiar dacă pentru adjuncții temporali se înregistrează un procent
aproape egal între cele două poziții: inițială și finală – 46,04% f ață de 46,64%. De fapt, pentru textele
din prima perioadă investigată procentele ATI sunt mai mari (52% pentru textele originale și 48%
pentru traduceri) decât cele ale ATF (40 și, respectiv, 45%). Diferențele destul de mici, dar și faptul
că această situa ție se schimbă în secolului al XVIII -lea ne determină să considerăm, totuși, ca poziție
prototipică pentru adjuncții temporali situarea acestuia după structura matrice. În cazul adjuncților
spațiali, lucrurile sunt mult mai clare, chiar dacă numărul struct urilor este, considerabil, mai mic:
196
poziționarea adjuncților la finalul SSC înregistrează un procent de 69. 15, față de ASI, care totalizează
23.39 de procente. Adjuncții situativi mediani au același procent și pentru temporale și pentru spațiale
– 7% –, multe dintre acestea constituind structuri specifice limbii române vechi ce vor fi discutate în
capitolul următor.
Rezultatele din tabel pun în evidență și faptul că există o diferență impusă de tipul de text în
privința numărului de ocurențe, vizibil mai ma re pentru textele traduse din ambele perioade
investigate, atunci când adjunctul ocupă o poziție inițială. Pentru adjuncții spațiali din poziție finală
remarcăm numărul mare de structuri în textele originale din LRV2 – 106, spre deosebire de textele
tradus e, de unde nu am extras decât 33 de SSC. Prin urmare, nu putem afirma că tipul de text
influențează poziția adjunctului în structura complexă în care apare sau că textele traduse utilizează,
cu precădere, o anumită topică impusă de limba din care se face t raducerea textelor respective.
În ceea ce privește raporturile temporale stabilite între evenimentele structurii complexe, micro –
corpusul ne -a condus către următoarele rezultate:
Diagrama 1 – Distribuția raporturilor temporale exprimate de SSC în funcț ie de poziția inițială sau
finală a adjunctului
După cum rezultă din Diagrama 1, 420 (reprezentând 80%) dintre propozițiile temporale aflate
în poziție inițială sunt în raport de anterioritate față de structura matrice, 87 (17%) stabilesc un raport
de simu ltaneitate, în vreme ce numai 16 (3%) adjuncți inițiali sunt în raport de posterioritate. Pentru
adjuncții temporali din poziția finală a SSC, procentul cel mai ridicat îl are raportul de posterioritate
– 48% (251 de structuri) -, fiind urmat de raportul de simultaneitate: 30% (160 de structuri) și, în
final, de raportul de anterioritate: 22% (118 structuri). Pentru SSC cu jonctive complexe, cum ar fi
0%10%20%30%40%50%60%70%80%90%100%
ATI
ATF
ASI
ASF420
11862
7387
1606
4816
2511
83
Anterioritate Simultaneitate Posterioritate
197
cele temporale compuse cu prepozițiile după și până , raporturile dintre constituenți se stabilesc
pornind de la valoarea semantică impusă de elementele de relație (v. și Secțiunile 5.6.1. și 6.6.1.):
după „impune” apariția unui raport de anterioritate față de matrice și poziția inițială a adjunctului în
SSC (8), în timp ce până este o prepoziție utilizată frec vent pentru stabilirea unui raport de
posterioritate între regentă și adjunctul situativ din finalul SSC (9):
(8) După ce au prinsu Pătru vodă pre Maelat voevodul Ardealului , l-au ferecat în obezi de
l-au trimis la împăratul. (ULM.~1725: 146/80)
(9) „Și nemărui s ă nu spui până când voi mearge trecând prin locuri de case minunate până
la casa lui Dumnădzău ”. (DVS.1682 –6: 69r)
Există, însă, și în aceste situații, destule excepții, cum ar fi raportul de anterioritate exprimat cu
ajutorul prepoziței până , posibil atun ci când verbul este însoțit de negație (10):
(10) Se giurară cumu nece se mănrînce, nece se bea pîră cîndu nu-l voru u cide elu . (CV.1563 –
83: 280/26v)
Pentru adjuncții spațiali se păstrează aproximativ aceleași proporții, în sensul că cei aflați
înaintea s tructurii matrice stabilesc, în primul rând, un raport de anterioritate cu aceasta (înregistrând
un procent considerabil de 90 de unități), în timp ce adjuncții spațiali finali sunt, în proporție de 40%,
implicați într -un raport de posterioritate față de r egentă. Toate aceste informații cantitative
demonstrează faptul că în LRV se respectă principiul iconicității (propus de Diessel 2008) și există o
legătură clară între ordinea logică a evenimentelor descrise de cei doi constituenți ai structurii
complexe ș i ordinea sintactică (topica) a acestora, adică între ordinea conceptuală și structura lineară
(Diessel 2008: 473) a enunțurilor.
8.2.3. Interpretarea rezultatelor
Rezultatele analizei de corpus au evidențiat trăsături morfosintactice pe care limba română
veche le are în comun cu alte limbi romanice vechi sau medievale (cf. Harris & Vincent 1997). În
primul rând, este vorba despre poziționarea relativ liberă a adjuncților situativi, cu preponderența
topicii postpuse a adjunctului în limbi „surori”, precum: sarda (11), spaniola (12) sau franceza (13).
(11) sard. – Devo intrare prima ki proat. (apud Harris & Vincent 1997: 342)
‘Trebuie să intru înainte să plouă’ .
(12) sp. – Salí luego que hubo terminado la cena . (apud Harris & Vincent 1997: 115)
‘Am ieșit imediat ce el a terminat de mâncat .’
(13) fr. – Alés vos ent avant que pis ne vos aveigne (apud Jensen 1990: 481)
‘Pleacă înainte ca ceva mai rău să vină peste tine .’
În al doilea rând, în toate aceste limbi romanice există și situații în care este acce ptată și utilizată și
poziția inițială a adjunctului situativ în SSC sau în care „o anumită ordine a propozițiilor este
198
obligatorie, determinată de desfășurarea firească, logică a ideilor ” (GA II 1966: 454). De fapt, aceasta
este „o trăsătură a celor mai m ulte dintre limbile existente pe Glob ” (cu excepția unor limbi cu topica
OV, cum este Japoneza), care diferențiază subordonatele adverbiale de propozițiile coordonate sau
de cele juxtapuse (cf. Haspelmath 1995, apud Diessel 2013: 342 -343).
Astfel, dacă o rdinea constituenților la nivelul structurii complexe pare mai puțin importantă și,
în consecință, i se acordă puțină atenție în studiile romanice, ne interesează în continuarea demersului
nostru să identificăm factorii ce determină aducerea adjunctului si tuativ în poziția inițială a SSC din
LRV, dar și din celelalte limbi roma nice, unde structuri precum cea de sub (14) sunt la fel de
„gramaticale” ca și cele de mai sus.
(14) fr. – Aprés mangier sont alé reposer (apud Ménard 1994 : 167)
‘După ce au mâncat , s-au dus să se odihnească .’
8.2.3.1. Principiul iconicității (Diessel 2008)
În demersul nostru, vom porni discuția despre topica SSC din LRV de la principiul iconicității,
propus de Diessel (2008), conform căruia ordinea lineară a propozițiilor princip ale și subordonate
oglindește ordinea secvențială a evenimentelor pe care le descriu (Diessel 2008: 465). De fapt, ideea
potrivit căreia există o anumită preferință pentru reprezentarea lingvistică a evenimentelor în ordinea
producerii lor nu este nouă în bibliografia de specialitate, mergând înapoi în timp până la una dintre
maximele lui Grice (1975): ”Be orderly” (cf. Tenbrink 2007: 39 ).
Conceptul de iconicitate cunoaște în lingvistică două tipuri: iconicitatea de tip
diagramă/diagramatică102 (engl. diagram matic iconicity ), care se referă la asemănările structurale
dintre semn și referent, și iconicitatea de tip imagine/imagistică (engl. imagic iconicity ), preocupată
de asemănările de substanță dintre semn și referent (Diessel 2008: 468). Ideea pe care se ba zează
iconicitatea diagramatică este aceea că „structura limbii reflectă, într -o oarecare măsură, structura
experienței (de viață) ” (Croft 2003: 102), iar dintre cele opt103 subtipuri ale acestui concept, stabilite
de Haspelmath (2008: 2), iconicitatea secve nțială (engl. iconicity of sequence ) este cea mai potrivită
pentru un studiu preocupat de ordinea constituenților dintr -o structură complexă. Ne demonstrează
acest lucru cercetători precum: Lehmann (1974) sau Haiman (1978 ) – pentru subordonatele
102 Iconicitatea diagramatică reprezintă un concept lingvistic util izat în numeroase studii funcționale sau cognitive, dintre
care amintim: Givón 1985; Jakobson 1965 [1971]; Haiman 1980, 1983, 1985 ; Croft 2003 ; Haspelmath 2008 .
103 Cele opt subtipuri ale iconicității diagramatice stabili te de Haspelmath sunt: „(1) iconicity of quantity (greater
quantities are expressed by more linguistic structure), (2) iconicity of complexity (more complex meanings are expressed
by more complex forms), (3) iconicity of cohesion (semantic cohesion is reflected in structural cohesion), (4) ic onicity of
paradigmatic isomorphism (one meaning, one form in the system), (5) iconicity of syntagmatic isomorphism (one form,
one meaning in the clause), (6) iconicity of sequence (sequences of form match sequences of experiences), (7) iconicity
of contig uity (semantically associated elements occur adjacent to each other), and (8) iconicity of repetition (repetition in
linguistic form reflects repeated experiences) ” (Haspelmath 2008: 1 -2).
199
condiționa le, Greenberg (1963 [1966]) – pentru propozițiile finale, dar și Clark ( 1973 ), Sandström104
(1993) sau Diessel (2008) – pentru subordonatele temporale. Pentru limba română (veche sau
contemporană) nu există – din cunoștințele pe care le avem – o astfel de ab ordare în studiile
morfosintactice privind topica, deși citatul oferit anterior din GA (II 1966: 454 ) ne întărește
convingerea că și lingviștii români au constatat, cu mult timp în urmă, iconicitatea secvențială a
structurilor sintactice complexe. În conse cință, umplerea acestui gol din lingvistica românească este
unul dintre obiectivele prezentei secțiuni din lucrarea noastră, secțiune în care propunem prima
analiză cantitativă și calitativă a implicațiilor pe care le are principiul iconicității asupra ord inii
constituenților din SSC cu adjuncți situativi. Din păcate, nici studiile romanice comparative (parcurse
de noi) nu ne oferă date în acest sens, singurele aprecieri care ating subiectul iconicității
constituenților din SSC fiind tangențiale: San dstrom (1993: 19) afirmă că „ordinea iconică a
structurilor unui discurs narativ este parte din semantica anumitor timpuri verbale din limba
franceză ”, iar Harris & Vincent (1997: 115 ) remarcă, fără a detalia, ordinea iconică a adjuncților din
limba spaniolă. Pri n urmare, renunțăm, pentru moment, la comparația cu celelalte limbi romanice
pentru a investiga fenomenul la nivelul limbii române vechi, urmând ca extinderea analizei la limbile
surori să constituie unul dintre obiectivele cercetării noastre viitoare105.
De altfel, pentru aceste tipuri de SSC se presupune că principiul descris anterior este ușor de
verificat dacă avem în vedere raporturile de temporalitate – anterioritate, simultaneitate și
posterioritate – care am văzut că se respectă, cel puțin parțial, în limba veche românească. De
asemenea, folosirea unor conectori complecși, precum cei temporali compuși cu prepozițiile înainte,
până și după, ar trebui să fie în acord cu tendința lingvistică generală de a prezenta evenimentele în
ordinea lor originală, fi rească ( Tenbrink 2007: 39 ). Prin urmare, conform acestui principiu, adjuncții
temporali vor ocupa diverse poziții în SSC, în funcție de ordinea temporală a desfășurării
evenimentelor, adică cei aflați în raport de anterioritate se vor poziționa înaintea pr opoziției matrice,
iar cei în raport de posterioritate vor fi așezați după structura matrice106. Diagrama 1, dar și exemplele
de sub (15) și (16) constituie argumente în sprijinul acestei afirmații, indiferent de natura conectorului
(relativ (15 a -d) sau sub ordonator (16 a și b)):
104 Sandström (1993 : 19) utilizează conceptu l de iconicitate pentru descrierea propozițiilor temporale narative și îl
consideră „o trăsătură specifică textelor narative ” și, în egală măsură „unul dintre cel mai importante mijloace de obținere
a coerenței unui discurs narativ ”.
105 Despre existența și respectarea acestui prin cipiu și în alte limbile romanice ne convinge Traugott 1974, care afirmă că
principiul iconicității are a fi o constrângere lingvistică universală a ordinii constituenților (1974: 291).
106 Cu anumite rezerve, aceeași idee este expusă și în GA II 1966: 461, chiar dacă în această lucrare, propoziția matrice
este cea în funcție de care se stabilește raportul de temporalitate: „ Când acțiunea din regentă este anterioară celei din
subordonată, temporala stă mai adesea după regentă, iar cînd acțiunea din regentă es te posterioară celei din subordonată,
temporala este așezată mai frecvent înaintea regentei ” (subl.n., A.P.) .
200
(15) a. Cînd vom mearge acolo , priimiți fi -văm de județul derept întru împărățiia lui ceaia
nesfîrșita și fericita. ( CC2.1581: 11/20) (anterioritate, poziție inițială)
b. E de când au facut acel fecior , el se -au lăsat de dragoste a lu Dumnădzău și au început
a iubi argintul. (FD.1592 –604: 539v) (anterioritate, poziție inițială)
c. Și vei băga drugii în verigi și să fie drugii spre amîndoao coastele jîrtăvnicului, cînd îl
vor rîdica pre dînsul . (BB.1688: 58) (posterioritate, poziție fi nală)
d. De-aci să le pomeniți și pururea să le aveți înaintea ochilor voștri, până când va veni
Dumnedzău întru mărirea sa . (CazV.1643: 106r) (posterioritate, poziție finală)
(17) a. Eu și porobocul mearge -vom încolo și după ce ne vom ruga iarăși vom ve ni la voi. (PO.
1582: 70) (anterioritate, poziție inițială)
b. Ce vădzîndŭ că nu poate face nimică cu rugămintea, au socotit să lovască pre Mihai
vodă mainte de ce să va împreuna cu Baștè Giurgiu . (CLM.1700 –50: 49/164v)
(posterioritate, poziție finală)
Dacă pentru acești conectori temporali rezultatele analizei de corpus au revelat, în general,
respectarea iconicității secvențiale în funcție de raporturile de temporalitate, dar și situații de încălcare
a principiului iconicității (ale căror cauze le vom dis cuta în secțiunile următoare ale acestui capitol),
o poziționare clară o au, indubitabil, adjuncții temporali care exprimă ideea de anterioritate imediată.
Este vorba, în special, despre adjuncții introduși prin conectorul complex îndată ce (17)/ îndată cum
(18), apărut în LRV2, care se află întotdeauna înaintea structurii matrice, respectând principiul
investigat.
(17) … și îndată ce au sosit acolo au strîns oștile și au trimis un boiariu. ( ICB.~1750 : 276)
(anterioritate, poziție inițială)
(18) Îndată cum au arunca t piatra cea dintîi , zice Scriptura, la întîia carte a Împăraților, la 17
capete, cum că rănit pre streinul de feal în frunte . (AD.1722 –5 : 148) (anterioritate, poziție
inițială)
Analiza realizată pentru adjuncții temporali, ale cărei rezultate au fost dej a consemnate în Diagrama
1, ne permite următoarele observații cantitative: dacă excludem structurile în care adjuncții temporali
stabilesc un raport de simultaneitate cu structurile matrice corespunzătoare (care sunt irelevante într –
un astfel de demers), d escoperim că există un număr de 671 (83%) de SSC cu ordine iconică a
evenimentelor (420 ATI în raport de anterioritate și 251 ATF în raport de posterioritate) și 134 (17%)
cu ordine non -iconică. Mai mult, ca și în limba engleză (cf. Diessel 2008: 474), rem arcăm numărul
considerabil mai mare de SSC cu adjuncți în poziție inițială în care se respectă principiul iconicității
– 420 -, față de cele 251 de SSC cu adjuncți temporali finali. Astfel, putem conchide că în limba
română veche, dacă subordonata temporal ă se află înaintea propoziției matrice, 80% dintre SSC (cu
201
adjuncți temporali inițiali) respectă principiul iconicității, în timp ce pentru adverbialele temporale
finale procentul structurilor care prezintă o ordine iconică este redus la 48.
Pentru adjuncț ii spațiali stabilirea unei ordini este ceva mai dificilă, convenția fiind, în general,
aceea că informațiile spațiale sunt oferite în ordinea în care sunt întâlnite/experimentate pe una dintre
cele două axe: orizontală sau verticală. Numit în bibliografia de specialitate according –to–
experience –effect (Geneseeffekt) (Buhl et al. 2000, apud Tenbrink 2007 : 191), acest fenomen dovedit
științific presupune influențarea directă a reprezentării lingvistice de către „ordinea în care obiectele
unei situații spația le au fost întâlnite/ experimentate ” (Tenbrink 2007 : 191).
Iată, mai întâi, câteva exemple extrase din corpus, în care se respectă acest principiu:
(19) a. Unde veri lăcui gras va fi pămîntul și în roa ceriului din sus va fi blagosloveniiata. (PO.
1582: 92) (anterioritate, poziție inițială)
b. Și unde îmbla , timpină pre un om pre cale și l -au întreba t pre dinsul și el i -au spus
toate . (Sind.1703: 285/102v) (anterioritate, poziție inițială)
c. Și deaca -l pusără pre picioare, au călcat de -au pășit de trei ori de s -au mut at unde dzace
ș-acmu . (DVS.1682 –6: 19r) (posterioritate, poziție finală)
În cele trei exemple de sub (19) subordonatele spațiale sunt relative libere poziționate în
structura complexă într -o ordine iconică, adică evenimentele descrise de cei doi consituenț i ai SSC
respectă ordinea logică, conceptuală, a desfășurării acestora. De exemplu, în (19) b., primul
eveniment este cel descris de adjunctul spațial – unde umbla -, aflat în poziție inițială, urmând ca
toate celelalte să fie prezentate în ordinea experim entării lor: întâlnirea cu un om, începerea și
continuarea unui dialog cu acesta.
Spre deosebire de adjuncții temporali, prepozițiile nu mai sunt un indiciu al poziționării
adjunctulu i spațial, enunțurile de sub (20 ) ilustrând diverse tipuri de raporturi t emporale exprimate
cu ajutorul conectorului de unde , indiferent de ordinea constituenților:
(20) a. Și mearsăm vârtejind la muntele Eleonului, de unde s-au înălțat Domnul Hristos .
(DVS.1682 –6: 78v) (posterioritate sau anterioritate, poziție finală)
b. Întoarce -te acmu bine de unde ai eșit rău . (CazV.1643: 19v) (anterioritate, poziție
finală)
c. Deci, de unde au părăsit elŭ , începem noi, cu agiutoriul lui Dumnedzău. ( CLM.1700 –
50: 43/159r) (anterioritate, poziție inițială)
O situație clară ni se prezi ntă în exemple ca c el de sub (21 ) – pe care, de altfel, le -am exclus din
analizele cantitative –, unde conectorul a intrat într -un proces de pragmaticalizare, iar propoziția
introdusă prin acest tip de conector este întotdeauna poziționată după structura matrice:
(21) Caragea veg hiază partea disponibilă în averea părinților testatori numai după numărul
ascendenților sau descendenților lor, și fără a distinge dacă aceia sînt parte bărbătească
202
sau femeiască, de unde rezultă că atît băieții cît și fetele sînt recunoscuți d e în prin cipiu,
ca moștenitori rezervatari ai părinților lor în succesiunea testamentară. (Prav. 1780: 213)
În privința analizei cantitative a SSC cu adjuncți spațiali, putem face următoarele observații:
adjuncții spațiali aflați în poziția inițială a structurii res pectă, în proporție de 90%, principiul
iconicității, în timp ce, pentru spațialele finale, procentul structurilor iconice se reduce la 40. Prin
urmare, ca și în cazul adjuncților temporali, remarcăm tendința de respectare a principiului în
structurile comp lexe în care adjunctul se află pe prima poziție, iar numărul enunțurilor non -iconice
este semnificativ – 73 – pentru subordonatele spațiale poziționate la final.
În concluzie, încă din primele texte atestate de limbă română veche se observă poziționarea
adjuncților situativi în funcție de ordinea în care au fost experimentate/desfășurate evenimentele
descrise (engl. conceptual order , cf. Diessel 2008: 476): adverbialele care denotă un eveniment
anterior precedă, în cele mai multe dintre situații, structura matrice, iar cele care descriu o acțiune
posterioară sunt poziționate după matrice.
Diagrama 2 – SSC cu adjuncți situativi care respectă principiul iconicității
Diagrama 2 prezintă o sinteză a rezultatelor discutate anterior, confirmând faptul că ico nicitatea
secvențelor este unul dintre factorii ce determină ordinea constituenților din SSC, dar nu singurul.
Analiza cantitativă a corpusului a revelat destul de multe structuri în care ordinea secvențială este
încălcată și, în plus, mai rămân (ca și pen tru limba engleză – cf. Diessel 2008: 477) două întrebări la
care principiul iconicității nu poate răspunde:
– De ce SS C cu adjuncți situativi inițiali manifestă mai frecvent tendința de a păstra ordinea
iconică , spre deosebire de cei din poziție finală?
– De ce poziționarea adverbialelor temporale este influențată de elementul de relație (mai exact,
de anumite prepoziții care intră în alcătuirea unor conectori complecși)? ATI; 420; 51%
ATF; 251; 31%ASI; 62; 8%ASF; 83; 10%SSC CU ORDINE ICONICĂ
ATI ATF ASI ASF
203
8.2.3.2. Alți factori care influențează topica SSC
După cum afirmam anterior, pe lâng ă numeroasele structuri complexe care respectă ordinea
iconică a secvențelor, nu putem contesta numărul semnificativ de enunțuri din LRV în care acest
principiu este încălcat. Dincolo de concepția unor lingviști că adverbialele sunt constituenți terțiari
flexibili , care pot fi poziționați, în funcție de împrejurări , now here, now there (Jespersen 1949: 84),
trebuie acceptată existența anumitor factori sintactici (care țin de structura internă a propozițiilor)
și/sau semantico -pragmatici (ce țin de sensul pe care fiecare adjunct îl actualizează în context) care
influențează topica circumstanțialelor (Hasselgard 2010: 59). Acesta este, cu siguranță, răspunsul
comun al celor două întrebări cu care am încheiat secțiunea anterioară și asupra căruia ne vom
concent ra atenția în continuare.
(i) Factori sintactico -semantici107
Unul dintre factorii care determină o anumită poziționare a adverbialelor situative din LRV este
poziția de adjunct sau de pseudo -complement, pe care acesta o ocupă la nivelul SSC. Este, în realitate ,
un factor care îmbină două domenii lingvistice – sintaxa și semantica – dat fiind faptul că, potrivit
definiției din Partea II -a a acestei lucrări, pseudo -complementele sunt constituenți obligatorii din
punct de vedere semantic. Astfel, datorită faptului că ei completează sensul verbului din structura
matrice, poziționarea subordonatei situative se va face, în mod necesar, după verb (Hasselgard 2010:
63). Ca și în cazul propozițiilor relative libere din poziții argumentale (22 a. și b.), sau al relativelo r
cu antecedent (complemente ale numelor) (23 a. și b.), cele mai mult pseudo -complemente au, în mod
obligatoriu, poziție postpusă regentului verbal (24), indiferent de raportul temporal exprimat sau de
prepoziția care însoțește conectorul:
(22) a. Vezi că nu înțeleg ucenicii ce grăiaște lor Hristos depre împărăția lui, ce apostolii
întreabă cînd va înceape a domni în Izrail între jidovi . (CC1.1567 : 37r)
b. Grăi lui Toma: „Doamne, nu știm unde mergi ; (CT.1560 –1: 218v)
(23) a. Și semnă un numărătoriu de stéle ceasul cînd va muri și fu așa. (MC. 1620: 128/40v)
b. Și când vineră, duseră -se la casa unde era de lăcuiia Petr și Iacov și Ioan și Andrei .
(CPr.1566 : 5)
(24) a. Era domnul acesta neînsurat cînd au luat domniia ; (ICB.~1750 : 321)
b. „Pare -m că sânt 40 de ani de când petrec î n măgura aceasta . (PI.~1650 126/22v)
c. După aceaea să sui iar de unde era venit . (VN.1630 –50: 194)
107 Nu se poate stabili o delimitare netă a domeniilor cărora le aparțin acești factori, astfel încât considerăm mai utilă o
abordare integratoare.
204
d. Și cu frică mare trecum de acel iazer de osândă și de -acolo în câteva dzâle sosâm unde
era 2 munți nalți. ( DVS.1682 –6: 79v)
Pe lângă obligativitate (engl . obligatoriness ), Hasselgard (2010: 45 -46) aduce în discuție încă
trei factori sintactici care influențează poziția adverbialelor din limba engleză: ordinea canonică
(engl. canonical order ), valoarea/greutatea sintactică (engl. syntactic weight ) și tipul de propoziție
(engl. clause type ). Dintre aceștia, primul nu poate fi luat în considerare pentru limba română datorită
topicii, în general, libere a structurilor simple sau complexe, iar în privința tipului de propoziție,
lucrările românești de specialitat e subliniază ideea că într-o frază care conține și subordonate
circumstanțiale, și necircumstanțiale, circumstanțialele sunt poziționate la sfârșit (GA II 1966: 454),
fără a oferi însă o motivație pentru această topică. Prin urmare, mai rămâne greutatea sintactică a
constituenților drept factor sintactic determinant al poziției adjuncților situativi din LRV. Cele două
elemente ce definesc acest concept de greutate sintactică (numit, inițial, principiul greutății (engl.
weight principle ) (Quirk et al. 1985: 1362) sunt lungimea constituentului și complexitatea acestuia .
Astfel, potrivit acestui principiu, un element/constituent mai greu al predicației, mai ales dacă este
vorba despre o propoziție, tinde să fie poziționat după un element mai puțin greu, lucru d emonstrat
de Hasselgard (1996) pentru adverbialele grupate (engl. clusters ) din limba engleză.
Pentru limba română veche, lungimea constituentului situativ este un element determinant al
așezării acestuia în poziție mediană, mai mult decât în cazul adjunc ților inițiali sau finali. Astfel, un
constituent scurt poate apărea intercalat în structura matrice fără a fi foarte greu de procesat (25), în
timp ce un adjunct lung (26) întrerupe discursul, îngreunând sau chiar blocând comunicarea:
(25) a. Pentr -aceea și D omnul Hristos, când tămădui pre -acest slăbănog , întăiu -i lecui sufletu l
lui de păcate. (CazV.1643: 40)
b. Și în țara ivirilor, nefiind doftori, când să războlesc , năzuiesc unii la alți de -ș întreabă
leac și buruiane. ( DVS.1682 –6: 90r)
c. Și aflând pre svântul Io an unde învăța , să-mplu de multă mânie. ( DVS.1682 –6: 30v)
(26) In a al șasea sută de ani cînd era Noe în a șapteasprădzeace dzi luniei a doae , fu zi cînd
rupseră -se fîntînile toate adînculuimare și deșchiseră -se ferestrile ceriului (PO.1582: 30)
În directă legă tură cu acest factor sintactic este cel care ține de procesarea sintactică (engl.
syntactic parsing ) (Diessel 2008: 466) și are ca punct de pornire concepția lui Hawkins (1994),
potrivit căreia „procesorul uman preferă structurile lineare, care permit un a cces rapid și facil către
domeniul de recunoaștere ”108 (Diessel 2008: 466 ) (trad. n. , A.P.) . Analizând structurile sintactice
complexe drept configurații bi -propoziționale, organizate în jurul nodurilor -mamă (mother node
Scomplex ) construite de elementele de relație, Diessel (2005) demonstrează, pentru limba engleză, că
108 Engl. – „the human processor prefers linear structures that allow for fast and easy access to the recognition domain ”
(Diessel 2008: 466).
205
SSC cu o propoziție adverbială în poziție inițială „au un domeniu de recunoaștere109 mai lung față de
cele cu adverbiale finale ”, motiv pentru care procesorul uman le preferă pe acestea din urmă (cf.
Diessel 2008: 467).
În concluzie, dacă vorbitorii consideră mai ușor de procesat SSC cu adverbiale (situative)
finale, a căror poziție este determinată de factori sintactici, rămâne să găsim o motivație pentru
utilizarea atât de frecventă a acestor constituenți în poziție inițială (potrivit Tabelului 1), iar aceasta
nu poate fi decât de natură semantico -pragmatică.
(ii) Factori semantico -pragmatici
Influența factorilor (semantico -)pragmatici110 asupra poziționării propozițiilor adverbiale într –
o structură complexă a fost demonstrată și argumentată în numeroase studii, mai vechi sau mai noi
(printre care: Chafe 1984; Thompson & Longacre 1985; Thompson 1985, 1987; Ramsay 1987; Givo n
1990 ; Ford 1993; Hasselgard 1996; Declerck 1997; Verstraete 2004 ; Diessel 20 05, 2013 ), care aduc
în prim -plan organizarea comunicativ -informațională sau/și tematică a enunțurilor. Acestea
presupun, pe de o parte, organizarea SSC în funcție de informația nouă sau deja cunoscută de locutor,
iar, pe de altă parte, distribuirea celor două părți ale unui mesaj ( conținutul i nformațional al enunțului )
– tema111 (sau topicul ) și rema (sau comentariul ) – astfel încât să poată fi construit un repertoriu
tematic112 (GALR II 2008: 906 ). Prin urmare, adjuncții situativi pot avea, în LRV, ca, de alt fel, în
orice limbă, diverse funcții/utilizări pragmatice, pe care le analizăm în continuare.
În primul rând, în poziția pe care am numit -o prototipică, poziția finală a SSC113, aceștia pot
constitui informația nouă ( rema ) a unui enunț (care nu poate fi recu perată din contextul lingvistic sau
extralingvistic – cf. Halliday 1967: 204), situație în care propoziția adverbială reprezintă, de fapt,
răspunsul întrebărilor specifice Unde ? (27 ) sau Când ? (28) (formulate în mod deschis (28 a) sau doar
presupuse) (Decl erck 1997: 187):
109 Engl. – „The recognition domain is defined as the string of linguistic elements that must be processed and kept in
working memory until the parser has accessed all immediate constituents of a phrase once the mother node of the phrase
has been recognized ” (Diessel 2008: 466).
110 Hasselgard (1996: 50, 51) tratează și principiul iconicității (sub conceptul de experient ial iconicity ) ca fiind un factor
pragmatic determinant în organizarea SSC, alături de principiul clarității , preluat de la Quirk et al. (1985: 649) și descris,
foarte simplu, de Doherty (2003: 32): ‘Adjuncts are preferred in positions where they do not ca use syntactic or semantic
ambiguities.’
111 În concepția lui Halliday (1994), tema nu este neaparat informația deja cunoscută de vorbitor (engl. Given ), ci
reprezintă punctul de pornire pentru un mesaj , iar o rdinea celor două elemente structurale ale enunțul ui este întotdeauna
aceeași – Temă+Remă (Halliday 1994 : 37).
112 GALR II 2008: 906 definește repertoriul tematic drept totalitatea elementelor informaționale care se introduc în mod
progresiv în câmpul de interes al interlocutorilor, fie pe cale discursivă, fie situațională.
113 Poziția finală este impusă de faptul că organizarea tematică este cea care „asigură progresia informațională de la un
tip de informație dată (veche – deja achiziționată la un moment determinat al schimbului comunicativ – și făcând parte
din bagajul comun de cunoștințe ale participanților) către informația nouă , adiționată celei vechi și intrând și ea, progresiv,
în bagajul informațional comun ” (GALR II 2008: 910).
206
(27) a. (Unde își alegeau boierii locuri de locuit?)
– Așijderea, toți boiarii -ș picniia locure de lăcuit unde vedea beséreci frumoase .
(MC. 1620: 213/149v)
b. (Unde l -au coborât pe bolnav cu patul?)
– Că fiind el bolnav, el răbdă de -l suir ă și-l lăsară cu funi, cu patul, unde ședea Hristos .
(CC2.1581: 55/59)
(28) a. Cînd slujesc oameniilu Mamon? – Atunce cînd pun inema pre avuție și pre bogăție,
pre comoară sau pre bani carei au pus usebi. (CC1.1567 : 60r)
b. (Când se va arăta aceasta?)
– Aceasta întâ iu se va arăta când vor învie [sic!] den morți . (Ev.1642: 103)
c. (Cînd i -au lovit?)
– Și daca s -au împreunat toți, împărțindu -să în trei polcuri, i -au lovit cându ei dormiia
fără grijă . (ULM.~1725: 187/115)
Propoziția adverbială din finalul SSC poate transm ite și alte informații, cum ar fi adăugarea
unui detaliu (engl. afterthought s) la informația transmisă deja de structura matrice, ca în exemplele
de sub (29 ), în care adjuncții situativi explică informația presupusă pragmatic (Diessel 2013: 345) de
grupuri le prepoziționale mai denainte de Traian sau în pretor :
(29) a. Iară numele țării, marturi ne sînt istoricii streini că încă și mai denainte de Traian , [cînd
trăia pe aceste locuri dachii ], o parte din Dachia s -au fost chemînd Molisdavia. (CH.1717 –
23)
b. Și pres te șeapte dzâle au dzâs în vis femeii sale să dzâcă lui Macarie să margă în pretor ,
[adecă unde să giudecă giudeațele ]. (DVS.1682 –6: 9v)
Alteori, adjunctul adverbial din final prezintă o informație focală , esențială, care fusese deja
anticipată în structur a matrice tematică prin intermediul elementelor anaforice (în principal, al
corelativelor) (Diessel 2013: 346) și pe care interlocutorul/cititorul o așteaptă. Totuși, apariția
elementelor corelative în structura matrice nu impune așezarea adjunctului într -o anumită poziție a
SSC, corpusul de limbă română veche revelând numeroase astfel de contexte cu adjuncți în poziție
inițială.
(30) a. Încă atunce e gătită cînd încă n -au fost gătită lumea , cum zice Hristos la judecată
(Matei). ( CC1.1567 : 199r)
b. Fu rugatu de e piscupii din Asia să scrie în aleanul eriticilor lui Corint și lu Evion,
hulitorii carii gicea că s -au începutu a fi Hristos, fiiul lu Dumnedzeu, atunci numai cînd
au născutu din Sfînta Maria . (CC1.1567 : 2v)
c. Pasă derept aceaia și du acolo nărodul unde eu am zis ție . (PO.1582: 290)
207
Pe de altă parte, aducerea propoziției adverbiale în poziție inițială este motivată afectiv (GA II 1966:
454) de două utilizări:
A. ca temă a mesajului114, reprezentând o ancoră temporală sau spațială pentru evenimentele descrise
ulterior și având o funcție de organizare a discursului (Declerck 1997: 188) :
(31) a. Cînd amu apuse soarele , mare somn vine pre Avraam și iaca tremur și mare întunearec
vine pre el. (PO.1582: 51)
b. Când fu într -una de zile , să sculă de dimineață și aprinse cas a unde era bozii carii făcea
tată-său. (PI.~1650: 117/12v)
(32) Iară unde sânt aceastea , acolo Hristos nu sălășluiaște și lumina slavei lui nu străluceaște,
numai întunearecul de veaci a morției se poartă! (Ev.1642: 119)
În astfel de enunțuri , adjuncții situati vi antepuși creează un fundal (engl. temporal setting )
pentru evenimentul descris de propoziția matrice (pe baza informației oferite de co -text) sau pentru
mai multe evenimente ulterioare (Steedman 1982: 154; Ford 1993: 32; Declerck 1997: 188). Chiar și
la nivelul unei singure SSC (fără a ține seama de context), o subordonată situativă inițială poate fi
interpretată drept topic de fundal (scene setting topic – Lambrecht 1994: 125) . În textele mai ample,
narative sau descriptive, propozițiile adverbiale temp orale și spațiale sunt plasate la începutul
expunerii, cu scopul de a situa (spațio -temporal ) povestirea sau tabloul (GA II 1966: 460). Așa se
poate explica și utilizarea unor adverbiale temporale ca titluri sau subtitluri ale unor capitole din
textele ist orice, cum sunt cele de sub (33), în care cronicarul fixează, în că din subtitlu, cadrul (spațio )
temporal, fundalul în care vor fi prezentate evenimentele istorice ulterioare, sintetizate tot în aceste
enunțuri. În schimb, după cum anticipam ceva mai sus, „adjuncții postpuși completează sau restrâng
sensul matricei ” (Diessel 2013: 350), fără a avea funcția unui pivot discursiv (Ford 1993: 67).
(33) a. Cînd au luat Baiazit, împăratul turcescu Chilia și Cetatea Albă, leat 6992 .
(ULM.~1725: 98/30)
b. Cîndu au purces P ătru vodă din Ciceu la împărăție la Țarigrad . (ULM.~1725:
148/78)
Tot aici intră și SSC cu propoziții situative narative (după tipologia lui Declerck 1997), pentru
care conectorul este sinonim cu sintagma „și acolo”, având, din punct de vedere sintactic, f uncția un ui
relator, iar pragmatic, funcționând ca „un pivot de relansare a enunțului ” (Gheorghe 2004: 18 3):
(34) Și de sîrgu mergîndu spre hranița Moldovei, făr veste au trecut Nistrul. Unde înțelegîndu așa
degrabu socotitorii lui Alixandru vodă ce era la marg ine, de sîrgu au alergatu la domnu său, la
Alixandru vodă, de i-au dat știre cum Dispot îl împresoară fără veste și au întrat în țară. ( ULM.~1725 :
96v /167)
114 Pentru definiții complete și explicații privind conceptul de temă , facem trimitere la Dik (1978: 139), Brown & Yule
(1983: 133), Rijksbaron (1986: 5); Ford (1993: 65).
208
Diferența dintre un astfel de adjunct situativ inițial , care funcționează, din punct de vedere prag matic,
drept fundal și un adjunct final obișnuit poate fi pusă în evidență cu ajutorul exemplelor de sub ( 35),
unde „propozițiile adverbiale aduc o anumită informație circumstanțială, dar nu fixează un cadru ”
pentru eve nimentele urm ătoare ( Biber et al.1999 : 837).
(35) a. Ascultă, Doamn e, glasulu rrugăciunriei meale cându me rrog cătră tinre . (PH.1500 –
10: 22r)
b. Păzește -te să nu cumva la Domnul și a lui nuntă cu fetele cele nebune a merge silești
după ce ușea s -au închis . (CD.1698: 329)
c. Deci tocmiră niște oglin de și le puseră în zidul cetăției dencătruo ardea soarele
naintea corăbiilor . (MC. 1620: 79v)
B. ca focus115, adică în calitate de „element informațional (nou) care identifică topicul ”116 (GALR II
2008: 930), situație în care adjunctul situativ prezintă anumi te mărci prozodice (cum ar fi virgula),
dar și operații sintactice, cum ar fi : reorganizarea sintactică în „structuri (pseudo)scindate” (36),
dislocarea lineară (schimbarea topicii „normale”)117 (37) și dublarea ana -/cataforică (38) (GALR
II 2008: 936 ):
(36) Și fu cînd să apropia Avram a întra la Eghipet , zise Avram cătră Sara, fămeaia lui:
"Cunosc eu cum fămeaie frumoasă ești la obraz tu. ( BB.1688: 8)
(37) Șî aceste locur, când o am vândut , am întrebat pre toț frații miei șî pre toate rudele mele
șî pre toț meg[i]eșîi di sat. (DÎ 1579 –1580 : VI)
(38) Unde milosteniia și dragostea și dereptatea nu izvoraște , acolo e foamete mare; unde
grîul mîndriei ceaia buna și strugurul curăției nu se lucrează , acolo e foamete mare; și
unde iaste de destul lucrul hitleanilor , acolo e scăde are și scumpeate bunătăților celora
bunele și lucrătorilor celora bunilor. ( CC2.1581: 16/26)
Astfel de exemple, încadrate, după tipologia lui Declerck (1997) în configurațiile specificaționale ,
pot fi completate de enunțuri cu structuri explicative , aparți nând, în special, textelor religioase (cum
este textul lui Coresi – Evanghelia cu învățătură ), în care este așezată întotdeauna pe primul loc
subordonata ce urmează să fie explicitată cu ajutorul structurii matrice:
115 Considerăm plasarea propoziției adverbiale în poziție inițială, ca focus , chiar dacă există stu dii de specialitate care
notează că „un element care constituie focusul unui enunț tinde să fie plasat în poziție finală ” (the principle of end focus
– Quirk et al. 1985: 1357 , subl.n., A.P.), lucru pe care l -am remarcat și noi în cazul SSC cu corelative.
116 Topicul este definit drept un element informațional nedetermi nat ce poate fi identificat cu ajutorul focusului enunțiativ
(GALR II 2008: 930).
117 Ideea că subordonatele adverbiale pot suferi o operație de dislocare sintactică apare și la Haegeman (2012), care afirmă
că propozițiile adverbiale centrale pot fi subiectu l unui operator de tip Focus care aparține propoziției matrice și care
poate fe dislocat (Haegeman 2012: 168) .
209
(39) a. Că unde zice Hristos să meargem după el, aceasta spune să creadem în cela ce ne
cheamă pre noi, Domnul Isus Hristos; iară unde zice „să veniți după mine”, iaste lucrul
legiei lui și păzirea. ( CC2.1581: 66/68)
b. Derept aceaia grăiaște: cînd va veni întru slava sa, întru venitul amu al doilea , cu slavă
și cu tărie va veni , îngerii slujind lui, și cu frică și cu cutremur sta -vor înaintea lui.
(CC2.1581: 31/38)
În mod evident, trebuie incluse aici și acele enunțuri pe care le -am încadrat în configurațiile cu
propoziții -când/unde focalizante (v. secțiunile 3.4 și 6.3 din Partea a II -a), întrucât acestea exprimă
accentul pe care vorbitorul îl pune pe momentul sau pe locul în care evaluează sau observă ceva ,
momentul descoperirii producând, practic, o relansare a enunțului.
(40) Și cînd rădică ochii săi și căută, iaca înaintea lui trei bărbați stau. (PO.1582: 55)
De asemenea, plasarea în poziție inițială a unui pseudo -complement, despre care am văzut deja că
este motivat s intactico -semantic să apară după regentul verbal pe care îl completează, este numit ă
topicalizare și este asociată cu ideea de focus (uneori, contrastiv ) (Hasselgard 2010 : 60):
(41) a. Și cînd Moisi lăuntru întra în cort , gios pogorîia cel stîlp de negură spre ușa cortului și
Domnul grăi acolo cu Moisi. (PO.1582: 291)
b. Unde voi eu mearge , voi nu veți putea veni . (CT.1560 –1: 202r)
Despre constituentul Focal și constituentul Suport (în termenii propuși de Dixon & Aikhenvald
2009: 2) am discutat deja în Capitolul I din Parte a a II -a a prezentei lucrări, câ nd am definit și explicat
termenul de pseudo -complement , insistând asupra ideii că, deși, în general, propoziția
matrice/principală este constituentul Focal, iar subordonata este constituentul Suport, în cazul SSC
cu pseudo -complemente situația se inversează, constituentul Focal al structurii complexe fiind chiar
subordonata. Pentru o mai bună înțelegere, reluăm sub ( 42) exemplul discutat atunci:
(42) [SSCT [CS Era domnul acesta neînsurat] cînd [CF au luat domniia ]]; (ICB.~1750 : 321)
În mod similar , analizând conceptele de focus și fundal și impli cațiile acestora pentru propozițiile
relative din limba română contemporană, Gheorghe (2004) insistă asupra funcției de ancoră118 care
conferă structurilor investigate un dublu rol: „mijloc de identificare unică a referentului ” sau „mijloc
de focalizare a re ferentului ” (Gheorghe 2004: 315). Mai mult, mergând dincolo de asocierile obișnuite
ale dihotomiei focus vs. fundal cu opoziții precum nou vs. vechi sau remă vs. temă , autoarea urmează
concepțiile lui Depraetere ( 1996) și Zafiu (2000), considerând că focalizarea este un procedeu prin
care informația discursivă este plasată în „centrul interesului comunicativ al vorbitorului ”, în funcție
de „intenția lui comunicativă ” (Gheorghe 2004: 315):
(43) …când a sunat, ea tocmai izbutise să -l ridice pe dig. (B05a, 88) ( apud Gheorghe 2004:
118 Ancorarea este – potrivit autoarei citate – unul dintre cele trei tipuri de grounding stabilite de Prince (1981), relevant
pentru relative (Gheorghe 2004: 314).
210
315)
În concluzie, am demonstrat în această secțiune că ordinea constituenților din SSC este
motivată, în limba română veche, de o gamă variată de factori sintactici, semantici sau/și pragmatici,
care trebu ie priviți în ansamblu și care se adaugă principiului iconicității , investigat în secțiunea
anterioară. Astfel, în oricare poziție a SSC s -ar afla, adverbialele situative servesc anumitor utilizări
sintactice sau semantico -pragmatice, utilizări de care credem că autorii textelor erau conștienți.
8.3. Comparația cu alte limbi romanice
8.3.1. Configurația sintactică a S SC – moștenire din limba latină
În urma prezentării și interpretării rezultatelor obținute pentru LRV, nu ne rămâne decât să le
comparăm cu cercetările făcute pentru alte limbi romanice ale căror enunțuri sunt organizate tot sub
influența unor factori intra sau extra -lingvistici. Pentru înțelegerea acestor fenomene care țin de
ordinea constituenților unei SSC din limbile romanice surori este i mportant să ne întoarcem în timp
până la limba mamă , latina, astfel încât să observăm în ce măsură se poate discuta despre o
continuitate sau despre o înnoire/schimbare a limbilor la acest nivel.
În limba latină, constituenții unei structuri simple sau co mplexe aveau următoarea configurație
sintactică:
Periferia Stângă (Left Periphery) | (Focus) / (V) [SOXV] | Periferia Dreaptă (Right Periphery) (apud
Salvi 2009: 602)
Salvi (2009 ) este cel care propune această configurație sintactică pentru limba latină ș i tot el
detaliază fiecare poziție în parte, dar și modificările care se produc odată cu apariția limbilor
romanice. Astfel, Periferia Stângă cuprinde acei constituenți care sunt utilizați ca teme sau fundal al
enunțului (conform definițiilor prezentate în secțiunea anterioară), în timp ce Periferia Dreaptă este
poziția ocupată de constituenții grei (engl. heavy ) și de elementele d e tip explicații sau adăugiri ( engl.
afterthought ). Partea centrală a structurii cuprinde un nucleu verbal în poziție finală și constituentul
focalizat, aflat în variație liberă (cel puțin în latina clasică) cu un verb în poziție inițială (Salvi 2009:
602). Treptat, poziția inițială a verbului se generalizează, iar elementu l focalizat alternează cu cel
tematic, astfel încât se ajun ge, în primele faze ale limbilor romanice, la următoarea structură a
propoziției/frazei:
Periferia Stângă (Left Periphery) | (Temă/Focus) / (V) [SOX] | Periferia Dreaptă (Right Periphery)
(Benincà 1994 , apud Salvi 2009: 603)
Prin urmare, potrivit concepție i lui Salvi (2009: 604), limbile romanice vechi au păstrat multe
aspecte legate de ordinea constituenților, dintre care este importantă pentru noi în această secțiune
posibilitatea Periferiei Stângi din limba latină de a găzdui – printre altele – propoziți i subordonate
care să funcționeze ca temă sau fundal :
211
(44) lat. si proficiscerer ad bellum, | periculum te meum commovebat (Cicero) (apud Salvi
2009: 604)
‘dacă voi pleca spre război , tu vei fi îngrozit de teama mea’
Aceeași idee a fost subliniată în secțiunea anterioară, unde am oferit numeroase exemple (începând
cu exemplele (31) și (32) pe care le reluăm sub ( 45)) din LRV cu adjuncți situativi poziționați în
Periferia Stângă, fenomen lingvistic întâlnit în multe dintre limbile romanice vechi ( 46) (cf. Salvi
2009: 605):
(45) a. Cînd amu apuse soarele , mare somn vine pre Avraam și iaca tremur și mare întunearec
vine pre el. (PO.1582: 51)
b. Iară unde sânt aceastea , acolo Hristos nu sălășluiaște și lumina slavei lui nu
străluceaște, numai întunearecul de veaci a morției se poartă! (Ev.1642: 119)
(46) fr. v. – quant li reis out enquis des nuveles de Uríe, | cumandad lui qu'… (Li Quatre Livre
des Reis ) (apud Salvi 2009: 605)
‘când regele a cerut informații despre Uriah , i-a ordonat să…’
8.3.2. Inventarul de conectori situativi în context romanic
Pe lângă aspectele care țin de poziționarea constituenților în Periferia Stângă sau Dreaptă (v.
discuția anterioar ă privind adjuncții situativi din poziție finală) a unei SSC din LRV, un alt element
din româna veche care prezintă numeroase similitudini cu alte limbi romanice și chiar cu limba latină –
mamă este inventarul de conectori situativi.
Funcționând ca un simplu element de coeziune sau ca marcator focal (Dixon & Aikhenvald
2009: 3), conectorul unei SSC cu adjuncți situativi din limbile romanice își are etimologia în limba
latină: QUANDO – „când” și UBI sau UNDE – „unde” (Posner 1996: 309). Apoi, tot ca un element
conservat din limba latină se remarcă izomorfismul (Haegeman 2013: 54) elementelor relative
situative cu cele int erogative, izomorfism care există în diverse limbi romanice: rom. când, unde
(vechi) iu(o); it. quando, (d)ove, (vechi) onde; sard. kando, ube , undi; fr. quand, oú, (vechi) ont; sp.
cuando, (vechi) o, (d)onde, ptg. quando, (vechi) u, (d)onde (Posner 1996: 309). Treptat, aceste
adverbe relative au intrat într -un proces de conjuncționalizare (în terminologia propus ă de Schaffner
1954) (v. și secțiunea 4.1. din Partea a II -a, unde am tratat gramaticalizarea conectorilor unde și când ),
fiind utilizate ca subord onatori sau cu funcții pragmatice. Trebuie să subliniem, în acest context,
interferențele semantice ale unor conectori, cum este cazul adverbului relativ temporal când cu
jonctivul condițional dacă, dar și a le altor domenii care se suprapun semantic prin i ntermediul
conectorilor ( v. Capitolele 2 și 3 din Partea a II -a). Fenomenul a fost semnalat și în cazul altor limbi
romanice, cum ar fi limba spaniolă, pentru care Eberenz, citat de Montolío (1999: 3726), observă că
jonctivele temporale înregistrează o dep lasare semantică dinspre temporalitate înspre noțiunile de
212
condiție, concesie sau cauză (cf. Alexe 2015: 41). De fapt, Meillet (1912) observa tendința de
reînnoire permanentă a inventarului de conectori din limba latină, dar și din alte limbi romanice.
Dintr-un număr de aproximativ 214 conjuncții (67 de conjuncții coordonatoare și 147 de conjuncții
subordonatoare) care erau atestate în că din limba latină, nu a supraviețuit în limbile romanice decât
un procent de 8 , majoritatea fiind conjuncții folosite în l imba latină populară (Dimitrescu 1978: 54).
Dacă relativele unde și când (și compu sele acestora) au fost păstrate și cel mai des utilizate în
toate limbile descendente, alte elemente latinești au fost înlocuite în limbile romanice vechi sau
medievale (și, mai ales, moderne) cu subordonatori complecși, alcătuiți dintr -un element
prepozițional, nominal, adverbial sau chiar verbal și complementizatorul că: fr. afin que ‘ca să’ (engl.
in order that ), ctl. tot i que ‘deși’ (engl. although ), sp. a pesar de que ‘deși’ (engl. although ), it.
allorché ‘când’ (engl. at the hour that ) (Kabatek & Pusch 2011 : 89). În limba română veche, singurul
jonctiv compus cu că este temporalul după că , dar, ca și în alte limbi romanice, numărul conectorilor
compuși este mult mai con sistent în LRV decât în LRC ( v. Diagramele 6 și 7). De exemplu, dacă
facem o comparație cu limba italiană veche, iată câți conectori complecși erau folosiți în cele două
limbi romanice numai pentru a introduce adjuncț i temporali de posterioritate: i t. dopo che, poi che,
dappoicché, da poi che, poseía che, appresso che (Dardano 2012: 285) și r om. după că/ce, îndată ce,
imediat ce, numai cît/ce, de cum(uși) . Un alt element care leagă cele două limbi – româna și italiana
– este mod ul indicativ cu care se comb ină acești conectori pentru a exprima raportul de posterioritate
(ILR I 1965: 331).
Pentru exprimarea anteriorității, latina folosea două conjuncții temporale: antequam ‘(mai)
înainte ca…să ’ și priusquam ‘înainte de a… ’, în timp ce limbile romanice a u păstrat numai prima
formă – limba franceză veche: ainz que – , dar au și creat nume roși alți conectori complecși: f r. avant
que, primes que, premier que ; it. avanti che, prima che ; sp. antes que, primero che . Pe lângă
inventarul comun de conectori, SSC c are exprimă raportul de anterioritate au în limbile romanice și
aceeași schemă modal -temporală, utilizarea conjunctivului fiind, de fapt, o repetare a faptelor latine
(ILR I 1965: 322). Și limba română veche se aliniază acestor limbi surori, dar prezintă u n număr mult
mai mare de conectori specifici anteriorității: compusele cu (în) ainte – (mai) (în)ainte până când,
(mai) (în)ainte ca să, (mai) (în)ainte de ce, (mai) (în)ainte decât, (mai) denainte (ca…)să , dar și până
(când) nu .
O situație similară se î ntâlnește și pentru raportul de simultaneitate, pentru care limbile
romanice nu au moștenit din latină decât formele QUANDO (fr. quand , it. quando , rom. când ),
QUOMODO (fr. comme , it. come , rom. cum (iterativ)), celelalte jonctive f iind creații pe teren pr opriu:
fr. pendant (durant, tandis) que, au moment que, tant (ausssi longtemps) que, lorsque ; it. allorche,
allorquando, mentre, al tempo in cui, nel momento che (ILR I 1965: 337).
213
8.4. Concluzii
Ne-am propus în acest capitol o descriere a ordinii cons tituenților din structurile sintactice
complexe ale limbii române vechi, oferind posibile explicații pentru poziționarea adjuncților situativi
în fața, în interiorul sau după structura matrice. În urma analizei calitative și cantitative a corpusului,
am de monstrat că iconicitatea secvențială are un efect puternic asupra multor enunțuri din LRV, dar
există și alți factori determinanți ai topicii. Principiul iconicității este în acord atât cu SSC în care
conectorul (cum sunt cele compuse cu de, după, până, în ainte ) impune, din punct de vedere semantic,
o anumită ordine a constituenților (datorită raportului temporal exprimat), dar și cu cele în care
conectorul ( când sau unde ) nu mai reprezintă un indiciu, iar ordinea conceptuală, naturală a
evenimentelor rezul tă din înțelesul întregului enunț. De asemenea, am observat că SSC cu adjuncți
situativi în poziție inițială respectă în număr mult mai mare principiul respectiv, spre deosebire de
cele poziționate la final, iar acest fenomen l -am explicat prin intervenția altor factori: sintactico –
semantici, cum ar fi obligativitatea , adică ocuparea de către subordonată a unei poziții de pseudo –
complement sau de adjunct, greutatea sintactică și lungimea constituentului , sau pragma -semantici,
adică utilizarea constituențilo r subordonați ca remă , temă , fundal sau focus .
Toate rezultatele și interpretările ne -au permis, ulterior, o comparație cu limbile romanice -surori și
chiar cu limba latină -mamă în privința configurației sintactice a enunțurilor, configurație pe care
limbil e romanice au moștenit -o, parțial, din limba latină:
Periferia Stângă (Left Periphery) | (Temă/Focus) / (V) [SOX] | Periferia Dreaptă (Right Periphery)
Mai mult, studiile de istorie a limbii ne -au furnizat destule date pentru a putea compara
inventarul de conectori specifici SSC cu adjuncți situativi, iar concluzia la care s -a ajuns a fost aceea
că în limbile romanice investigate sunt destule elemente moștenite din latină, dar și foarte mulți
conectori compuși, formați pe teren propriu și specializați pentr u exprimarea celor trei raporturi
temporale prezentate în capitolele anterio are.
214
Capitolul 9 – Topica subordonatelor adverbiale situative
9.1. Introducere
În acest capitol extindem analiza comparativă a limbilor romanice asupra altor fapte de limbă
vech e. De data aceasta vom investiga ordinea constituenților din subordonatele care ocupă poziții de
adjuncți situativi, oprindu -ne, în mod special, asupra a trei fenomene: poziția verbului, inversiunile
verbelor cu auxiliarele corespunzătoare și dislocările s intactice. Având ca punct de reper un studiu
recent din bibliografia de specialitate – Nicolae (2015 ) –, vom încerca să aducem date noi, relevante,
dintr -un compartiment mai puțin investigat, și anume structurile complexe cu adjuncți situativi din
LRV.
9.2. Relația Subiect -Verb -Obiect în limbile romanice
În general, se consideră că un enunț din LRV119 care conține cei trei constituenți – Subiect,
Verb și Obiect – are, ca propoziție subordonată, ordinea de bază, nemarcată (engl. neutral ): VSO (1),
adică subie ctul se află în poziția sa inițială, tematică ( in situ ), în structura argumentală a verbului (Hill
& Alboiu 2016: 30). Cu toate acestea, exemplele de sub (2) demonstrează o mare flexibilitate a celor
trei constituenți din subordonatele adverbiale situative : VOS (a, b,c), SVO (d), O(O)VS (e), SOV
(f,g).
(1) a. Iar când dă craiu den dijmă , de dăr uiaște pre cineva, ea se scade. (DÎ 1599 : XIX)
b. Și Avram era de 86 de ani cînd născu Agar pre Ismail lui Avram . (BB.1688: 10)
c. Ci cazacii cumu -ș sînt învățați la rîzboiu, cîndu au slobozit beșlii pușcile , ei au căzut
cu toții la pămîntu, de i -au covîrșit focul. (ULM.~1725: 195/122)
d. A treia spune svânta evanghelie că unde strânge omul agonisita sa, acolo -i iaste și
inima. ( CazV.1643: 33v)
(2) a. Iaste să mear gem acolo unde spun noao sfînta evanghelie , sfînt cuvîntul lu Dumnezeu .
(CC1.1567 : 47v)
b. Și Isaac era de 60 de ani cînd au născut pre aceștea Reveca . (BB.1688: 18)
c. Era sâmbătă când făcu tină Isus și deșchise lui ochii. ( CT.1560 –1: 205v)
d. Pasă dere pt aceaia și du acolo nărodul unde eu am zis ție. (PO.1582: 290)
119 Și pentru limba română contemporană a fost propusă aceeași ordine a cosntituenților – VSO – de cercetători precum:
Dobrovie -Sorin (1994 ), Cornilescu (2000 ), Alboiu (2002 ). În GR (2013: 468) se afirmă, inițial, că limba română
înregistr ează atât topica SVO, cât și VSO, cu specificarea că cea din urmă este mai frecventă în enunțuri cu verbe din
anumite clase semantice , în structuri rematice , neutre și în propoziții subordonate al căror cap (engl. head ) este un element
relativ sau un compl ementizator (GR 2013: 468). Ulterior, urmând opiniile lui Dryer (2005: 332) și Ledgeway (2011:
408), se insistă asupra ideii că „ ordinea nemarcată a constituenților din propozițiile principale /autonome declarative este
SVO, o trăsătură comună tuturor limb ilor romanice ” (GR 2013: 494).
215
e. craiul leșăscu, despre mumă, au năzuit acolo, de unde (mare) ajutoriu (îi) gătire
Cazimiri . (PIst.~1780 : 249)
f. … i-au lovit fără véste, cîndu ei (nici o ) grijă nu avea . (ULM.~1725: 1 34/65v)
g. Pase (om bun) unde înțelepciunea te chiamă , pasă cu picior fericit . (CD.1698: 319)
Variația privind ordinea constituenților este o trăsătură comună a limbilor romanice și este
datorată unor deplasări sau dislocări motivate sintactic și/sau discur siv, deplasări care se produc spre
Periferia Stângă sau Dreaptă a enunțului (Hill & Alboiu 2016: 36). De exemplu, topica VOS din
limba română, dar și din limbile galiciană și portugheza europeană , rezultă în urma unei derivări
sintactice numite object shif t, iar ordinea VOS este, în catalană și italiană, un rezultat al fenomenului
de topicalizare VP (cf. Gallego 2012 , apud Nicolae 2015: 48). Pentru ordinea VSO au fost propuse
mai multe explicații, în funcție de varietățile romanice120 investigate: pentru anum ite dialecte italiene,
Ledgeway (2007: 136) afirmă că această topică apare, mai ales, în enunțurile prezentative (engl.
presentational ); aceeași idee apare și la Ribeiro (1995) pentru situațiile rare de enunțuri cu ordine
VSO din limba veche portugheză, da r și la Fontana (1993), care adaugă și coeziunea discursivă drept
motivație pentru structurile VSO (cf. Wolfe 2012: 27).
În ce privește poziționarea verbului la finalul subordonatei (sau al întregii structuri sintactice
complexe), putem afirma (urmând păre rile unor cercetători precum Salvi 2009: 619) că exemplele de
sub (2 f, g) sau de sub (4) reprezintă, ca și în alte limbi romanice (3), reminiscențe ale topicii din
limba latină, unde configurația sintactică a enunțului era (după cum am văzut deja în capit olul
anterior):
Periferia Stângă (Left Periphery) | (Focus) / (V) [SOXV] | Peri feria Dreaptă (Right Periphery) ( apud
Salvi 2009: 602)
(3) sp. – Quando [lhe]1 [aquello el rey]3 ouvyo dizer (Crónica Geral de Espanha de 1344)
(apud Salvi 2009: 617)
‘Când regele l -a auzit spunând… ’
(4) a. Unde mare și putearnic om va fi și în el blagoslovi -se-vor toți oamenii pre pămînt.
(PO.1582: 57)
b. Aceștea dară și limba ș -au mai stricat, și ei s -au împuținat, derept că și ei desăvîrșit
supt jugul turcescu cu acei grec i dupre acolo s -au supus, unde și stăpînire, și blagorodnia,
și tot ș -au pierdut . (CIst.1700 –50: 45)
De asemenea, poziționarea finală a verbului mai este explicată și prin topicalizarea unui număr
mare de constituenți (engl. massive constituent fronting ), mai precis, apariția acestora între conector
120 În mod surprinzător, Vance (1997: 38) nu identifică niciun context cu topica VSO în cele 1846 de propoziții principale
și 797 de subordonate investigate pentru limba franceză veche.
216
și nucleul verbal (b.) ( Hill & Alboiu 2016 : 37) sau prin împrumutarea unor modele străine de către
traducători sau de către autorii învățați ai tex telor originale (Todi 2001: 113) .
Trecerea de la limba latină la limbile romanice a produs o schimbare radicală în privința
configurației sintactice a constituenților unui enunț121, ordinea (S)OV originală fixându -se, treptat, la
(S)VO (/V(S)O) (Ledgeway 2012: 2). Între cele două configurații există un stadiu intermediar , apărut
în perioadele de început (vechi) ale limbilor romanice – sintaxa V2 – (Ledgeway 2012: 201),
reprezentând unul dintre principalele fenomene sintactice investigate de romaniști. Mai mult, Adam
Ledgeway îl citează pe Charpin (1989) și vorbește despre o topică fixă, rigidă, a constituenților din
subordonatele latinești, spre deosebire de propozițiile principale, care aveau o configurație mai
flexibilă/ liberă122: cu „excepția câtorva cazuri de extrapoziții, subordonata este introdusă printr -o
conjuncție s au un relativ; verbul apare constant în poziție finală, iar subiectul în poziție inițială ”
(Ledgeway 2012: 185). Prin urmare, încă din limba latină a fost remarcată o asimetrie între
propozițiile principale, autonome și cele subordonate, asimetrie care s -a păstrat – după cum vom
demonstra și noi în continuare – cel puțin în primele stadii ale limbilor romanice.
Întorcându -ne la prima idee preluată de la Ledgeway (2012), trebuie remarcat faptul că este
aproape123 unanim acceptată ideea potrivit căreia limbile romanice vechi (sau medievale) a u o
sintaxă/gramatică de tip V2 . De fapt, regula V2 nu trebuie înțeleasă în limbile romanice vechi ca o
simplă etichetă /unitate descriptivă (engl. descriptive label ), ci într -un sens mai tehnic (engl . technical
sense ), fiind o „constrângere sintactică ce impune ca verbul cu o formă finită din structurile matrice,
autonome, să se deplaseze în poziția C(omplementizatorului) ” (Ledgeway 2007: 122) . Dintre
cercetătorii limbilor romanice care susțin acest punct de vedere, pot fi am intiți: Vanelli (1986, 1998 );
Adams (1987 ); Roberts (1993 ); Vance (1997 ) (pentru limba fra nceză veche); Fontana (1993 ) (pentru
limba spaniolă veche); Ribeiro (1995 ) (pentru limba portugheză veche); Benincà (1983, 1995, 2006 )
(pentru italiana veche); Salvi (2004 ), Ledgeway (2007, 2008, 2012 ) (pentru anumite dialecte ale
limbii italiene vechi, cum ar f i vechea napoletană); Wolfe (2012 , 2015 ) (pentru limba sardă veche);
Nicolae (2015 ) (pentru limba română veche). Acest fenomen, investigat inițial în limbile ge rmanice
(cf. Hill & Alboiu 2016: 91), a fost extins de Benincà (1983 ) asupra limbilor romanice vechi, dar
trebuie făcută o distincție în acest sens între cele două familii lingvistice. Astfel, Ledgeway (2007:
122-123) propune o tipologie a limbilor care pr ezintă fenomenul V2, delimitând limbi cu gramatică
121 Pentru alte modificări apărute la nivel ul Grupului Nominal sau al Grupului Verbal, a se vedea Ledgeway (2012).
122 De fapt termenul liber nu poate fi utilizat în tratarea elementelor de topică latină datorită faptului că acestea se bazează
pe anumite principii sintactice (Ledgeway 2012: 188).
123 Contestări ale acestei teorii apar la Hill & Alboiu (2016) pentru limba română veche, Wanner (1989), Bossong (2006),
Sitaridou (2006, 2012) pentru limba spaniolă veche , Martins (2002), Fiéis (2003), Eide (2006), Rinke (2007) pentru limba
portugheză veche. A lți cercetători consideră necesară o împărțire a limbilor romanice vechi în două grupuri: unul în care
să intre limba portugheză veche și occitana veche, care sunt non -V2, iar altul care să cuprindă limbi V2, precum limba
franceză veche (Sitaridou 2006 , apud Cruschina 2011: 115) .
217
V2 rigidă/strictă (engl. strict/ rigid ) (olandeza, germana, franceza veche) și limbi cu cu gramatică V2
non-strictă /relaxată (engl. broad/lax ) (limbile romanice vechi, cu excepția francezei vechi ). În prim a
categorie, V2 reprezintă o constrângere sintactică124 care trebuie întotdeauna satisfăcută, în vreme
ce, pentru limbile cu V2 relaxată, singura regulă obligatorie este deplasarea verbului în Periferia
Stângă, numărul constituenților care pot apărea la stân ga verbului fiind variabil. Rezultatul acestor
deplasări îl constituie configurații de tipul V3, V4 sau chiar V5 (Ledgeway 2007: 123).
9.3. Arhitectura propozițională – aspecte teoretice
Se impun în acest moment cîteva precizări teoretice privind configurația sintactică a
contituenților dintr -o propoziție. În primul rând, trebuie să spunem că ideea de bază a acestui capitol,
ca, de altfel, a întregii lucrări, este aceea că orice propoziție este un GComp (engl. CP –
Complementizer Phrase) , având ca centru de gr up un complementizator C (Chomsky 1997 (1995):
54-55), un potențial specificator și, în mod obligatoriu, un complement – un grup propozițional
dominat de altă categorie funcțională: F (flexiunea) (engl. IP – Inflectional Phrase) (Sava 2012: 37).
Aceasta es te structura enunțului propusă de Gramatica Generativă, având următoarea organizare
ierarhică:
(5) GComp > GFlex > Vauxș > GV ( apud Cornilescu 2003: 31)
Sintaxa Minimalistă păstrează o parte dintre elementele acestei arhitecturi, cele trei domenii care
găzduie sc proiecții sintactice fiind: „domeniul lexical ( vP), în care se generează verbul și argumentele
sale, un domeniu flexionar (IP), în care se verifică trăsăturile verbale și domeniul
complementizatorului (CP), care include și periferia stângă propozițional ă” (Nicolae 2015: 24).
(6) CP > IP > vP (apud Nicolae 2015: 24)
Ulterior, contribuțiile lui Rizzi (1997, 2004 ) și Benincà (1988, 1995, 2006), care îmbogățesc domeniul
complementizatorului cu două proiecții distincte ForceP și Fin(iteness)P, între care se află periferia
stângă propozițională, care cuprinde proiecții (pragmatice) de tip Topic și Focus . (Nicolae 2015: 29) .
(7) ForceP > TopP > FocP > TopP > FinP > IP ( apud Nicolae 2015: 29)
Batllori & Hernanz (2011: 10 ) notează că acest model de organizare a enunțuri lor, numit modelul
cartografic (engl. cartographic model ) a propus scindarea domeniului complementizatorului tocmai
„pentru a oferi o explicație adecvată relației dintre configurația sintactică și structura pragmatico –
124 Această constrângere a fost denumită în lucrările de specialitate efect de „gât de sticlă” (engl. bottleneck effect , Poletto
2002) și constă în ridicarea verbului din propozițiile principale , declarative , în domeniul C, permițâ nd deplasarea unui
singur constituent la stânga sa (Nicolae 2015: 142).
218
informațională a unei propoziții ”. Acesta este câmpul sensibil la elementele discursive, care pot
apărea ca diverse tipuri de Focus (contrastiv sau informațional125) sau de Topic.
Vom reveni asupra acestei arhitecturi propoziționale în secțiunile următoare ale acestui capitol,
oprindu -ne acum as upra unei probleme (Wolfe 2015) a limbilor romanice vechi: găsirea unei poziții
pentru verbul din limbile cu gramatica V2. Au fost propuse mai multe variante posibile (cf. Wolfe
2015):
Fin ca proiecție a lui V2 (Cardinaletti & Roberts 2002; Ferraresi & Gol dbach 2002;
Ledgeway 2007, 2008, 2009; Salvesen 2011, 2013; Wolfe 2015a, b).
Focus ca proiecție a lui V2 (Benincà 2004, 2006; Benincà & Poletto 2004; Poletto 2005,
2006, 2014; Donaldson 2012).
Force ca proiecție a lui V2 (pentru anumite limbi germanice și retoromane, nu pentru
limbile romanice (Biberauer & Roberts 2014 ; Poletto 2002).
Deși nu a fost oferită încă o rezolvare definitivă a acestei probleme sintactice, se acceptă în mod
unanim deplasarea verbului în domeniul complementizatorului, chiar și în c azul propozițiilor
subordonate126, pentru care Ledgeway (2008: 459 -460) propune următoarea organizare a Periferiei
Stângi: complementizatorul ( che) ocupă poziția ForceP, iar verbul ajunge în proiecția FinP.
(8) [ForceP che [TopP Topic [ FocP Focus [ FinP Vfinite [IP tVFinite _]]]]] ( apud Ledgeway 2008: 460)
9.4. Gramatica V2 în LRV – analiza de corpus
Dincolo de încercarea de a poziționa verbul în configurația sintactică propusă anterior, care și
pentru limba română veche a înregistrat divergențe de opinii ( v. Hill & Alboiu (2016), care propun
poziționarea verbului în ForceP și Nicolae (2015), care consideră că verbul trebuie situat sub FinP),
suntem interesați, în mod special, de cea de -a doua observație formulată de Ledgeway (2007) în
privința trecerii de la limba la tină la limbile romanice, anume asimetria127 dintre propozițiile
principale, autonome și cele subordonate, mai ales că, în general, gramatica V2 este un fenomen
investigat la nivelul propozițiilor principale (Salvi 2001; Ledgeway 2007; Poletto 2014; Wolfe 20 15,
Nicolae 2015 ). Astfel, ne propunem în continuare o analiză cantitativă a micro -corpusului texte
125 Benincà (2004: 251) afirmă că „ipoteza potrivit căreia există mai multe tipuri de Foci este relevantă, în mod special,
pentru limbile romanice medievale ”, întrucât în acest câmp se pot găsi nu numai „elemente de Focus contrastiv și elemente
interogative, dar și elemente mai puțin marcate – focus de identificare, informațional sau nemarcat, un operator anaforic,
sau ch iar elemente similar Topicului put in relief ”.
126 O astfel de deplas are a verbului nu era posibilă în cazul propozițiilor subordonate tocmai datorită faptului că poziția
Comp era deja ocupată de un complementizator (elementul de relație). Scindarea centrului Comp este, prin urmare, o
soluție binevenită în argumentarea aces tei deplasări (Ledgeway 2008: 440).
127 Și în acest sens se face o distincție netă între limbile germanice (precum olandeza sau germana), care prezintă o
asimetrie radicală între propoziția principală și cea subordonată, dat fiind faptul că gramatica V2 cara cterizează exclusiv
propozițiile principale declarative și limbile romanice vechi, unde „asimetria propoziție principală – propoziție
subordonată este mai degrabă o realitate statistică: structurile V2 apar mai rar în propozițiile subordonate decât în
propozițiile principale ” (Nicolae 2015: 146).
219
originale – texte traduse , în care să urmărim fenomenul V2 în ambele tipuri de propoziții,
argumentând simetria sau asimetria acestora, mai ales că scopul p rezentei lucrări este investigarea
structurilor complexe, adică a acelor enunțuri alcătuite dintr -o propoziție principală și una
subordonată.
Pentru a prezenta o situație cât mai clară și niște rezultate plauzibile, am exclus din analiza
statistică enunțur ile cu dislocări ( 9) (pe care le vom analiza în secțiunile următoare ale acestei lucrări),
dar și subordonatele din poziție mediană ( 10) sau cele care depind de alte subordonate ( 11).
(9) Avraam , cînd fugi de la Avimeleh, împăratul Eghipetului, întru Asi ria, atunce să rădică
domnul asiriilor . (MC. 1620: 105/14r)
(10) Noe, cînd fu de 160 de ai , născu pre Sima și Hama și Afeta. (MC. 1620: 102/10v)
(11) Oameni<i> nevoiescu să iasă la oameni<i> săi unde sunt gropați moși, perinți, frați . (DÎ
1593 : XCIII )
SSC considerate în această analiză statistică sunt numai cele alcătuite dintr -o structură matrice
și un adjunct sau pseudo -complement situativ. Dacă pentru propozițiile regente situația este clară,
pentru subordonate sunt necesare anumite precizări în legătură cu poziția verbului. Astfel, trebuie
spus, în primul rând, că elementul de relație nu a fost numărat drept un constituent, dat fiind faptul că
acesta este poziționat separat, în [Spec, CP] sau în ForceP (cf. Ledgeway 2008 : 460). Apoi, am fost
nevoiți să decidem dacă tratăm drept constituenți (de)plini cliticele pronominale (despre care știm că
funcționează, de multe ori în limba română, ca dublări ale obiectelor directe sau indirecte) sau
negațiile, iar argumentul hotărâtor l -am găsit la Wolfe (2010), car e într -o analiză similară pentru
limba sardă exclude aceste elemente sintactice datorită faptului că „pot încălca anumite constrângeri
ale linearității, lucru pe care constituenții deplini nu îl fac ” (Wolfe 2012 : 12) (trad. n. , A.P.) . La acesta,
adăugăm în cercarea de evitare a fenomenului de ambiguitate parametrică , fenomen descris de Clark
& Roberts (1993) și de Roberts (2007 ) (v. discuția propusă de Nicolae 2015: 141).
9.4.1. Analiza cantitativă – rezultate
Rezultatele analizei de corpus , în care am urmărit, p entru început , poziția verbului în ordinea
lineară a constituenților, ne permit formularea cîtorva observații importante. In primul rând, am
identificat în textele investigate, atât în structurile matrice, cât și în subordonate, configurații de tip
V1 sau V2, dar și V3 sau V4 . Subliniem încă o dată ideea că, spre deosebire de utilizările pe care le
au în general în studiile de sintaxă, V1, V2, V3 și V4 sunt n otații folosite în această secțiune (9.4.1.)
pentru configurații ale poziționării verbului în ordine a lineară a constituenților, fără a ține seama de
deplasările care au loc în interiorul enunțurilor. Ca și până acum, am marcat cu caractere italice
subordonata situativă a SSC, iar constituenții, indiferent de tipul propoziției în care apar, au fost puși
220
între paranteze și numerotați (centrele fiind subliniate), pentru a se evidenția criteriile pe care ne -am
bazat în analiza statistică.
V1
(12) a. Deci, cînd [fu]1 la războiu , el întîiu începu a fugi. (MC. 1620: 148/63v)
b. Și dezlegînd unul sacul să dea h rană măgarilor săi, unde [au odihnit ]1, [au văzut ]1
legătura argintului său, și era deasupra gurii sacului. ( BB.1688: 32 )
V2 (cu subiect pe prima poziție)
(13) Iară [un creștin tânăr, anume Nestor ]1, [mearsă ]2 la svântul Dimitrie de luă blagoslovenie
unde era svinția sa închis . (DVS.1682 –6: 86v)
V2 (cu un alt constituent pe prima poziție, în afară de subiect)
(14) a. [Așa]1 [se milcui ]2 Iosafat crai pre alenșigul său, când elu iară eara în amar mare în
Ierusalim . (PE: 4v)
b. [Pre acesta -l]1 [orbi]2 Navăhodonosor împărat, cînd răsipi Ierosalimul și-l duse în
Vavilon cu robii. (MC. 1620: 109/17v)
V3
(15) a. Iar acesta lucru și aceasta începătură au ceput Bostan și cu Mihnea vodă, cându [noi]1
[nici unul ]2 [n-au fost ]3 în Țarigrad. (DÎ 1593: XCIII )
b. Cînd [alții]1 [asupra lor ]2 [vrea veni ]3, ei ajutor să le dea și cu prieteșug să se afle.
(CIst.1700 –50: 68)
c. Cîndu -ș déde acesta sufletul cu nevoe , [Nerue ]1 [dup-însul ]2 [dobîndi ]3 domniia.
(MC. 1620: 131/43v)
d. Cînd vrea să moară Iustinian, [el]1 [feciori ]2 [nu avea ]3, ce-și déde împărăț iia nepotu –
său, lu Iustin. (MC. 1620: 153/69v)
V4
(16) a. Cându adura -se depreunră , [pre menre ]1 [a prinde ]2 [sufletul mieu ]3 [băsăduiră ]4.
(PH.1500 –10: 24r)
b. Aceștea dară și limba ș -au mai stricat, și ei s -au împuținat, derept că și ei desăvîrșit supt
jugul turcescu cu acei greci dupre acolo s -au supus, unde și [stăpînire ]1, și [blagorodnia ]2,
și [tot]3 [ș-au pierdut ]4. (CIst.1700 –50: 45)
c. Și amu să ară rușina mine și [ale mele cuvinte ]1 [acela ]2 [Fiiul omenesc ]3 [rușina-l-
va]4 când va veni în slava lui și tatăl și sfinții îngerii ”. (CT.1560 –1: 137r)
Rezultatele analizei cantitative sunt sintetizate în Tabelul următor:
221
Poziția
Verbului Texte originale Texte traduse Total
Structuri matrice
(SM)
Subordonate
situative
(SS) Structuri matrice
(SM)
Subordonate
situative
(SS)
LRV1
LRV2 LRV1 LRV2 LRV1 LRV2 LRV1 LRV2 SM
SS
V1 43
(36.1%) 48
(38.7%) 114
(95.8%) 108
(87.1%) 122
(54.7%) 92
(59.7%) 203
(91.0%) 150
(97.4%) 305
(49.2%) 575
(92.7%)
V2 65
(54.7%) 51
(41.2%) 2
(1.7%) 11
(8.9%) 93
(41.7%) 59
(38.3%) 20
(9.0%) 4
(2,6%) 268
(43.2%) 37
(6.0%)
V3 10
(8.4%) 19
(15.3%) 3
(2.5%) 4
(3.2%) 7
(3.1%) 3
(2%) – – 39
(6.3%) 7
(1.1%)
V4 1
(0.8%) 6
(4.8%) – 1
(0.8%) 1
(0.5%) – – – 8
(1.3%) 1
(0.2%)
Total 119 124 119 124 223 154 223 154 620
(100%) 620
(100%)
Tabelul 8 – Pozițiile verbului în SSC cu subordonate situative din micro -corpusul texte originale –
texte laice
Tabelul 8 ilustrează poziționarea verbelor în ordinea lineară a constituenților din structurile
matrice și din subordonatele situative ale l imbii române vechi, subliniind – și la nivelul linearității
constituenților – asimetria dintre cele două componente ale unei structuri sintactice complexe. Astfel,
deși în privința regentelor nu putem formula o conc luzie clară, procentele celor două tipuri V1 și V2
fiind destul de apropiate – V1: 49.2%, iar V2: 43.2% -, pentru subordonatele situative este certă
configurația de tip V1 (cel puțin în termeni statistici) într -un procent covârșitor – 92.7. Totuși, cele 6
procente înregistrate de SS cu V2 nu pot fi considerate cazuri izolate sau excepții, ci, mai degrabă,
vom încerca să găsim motivații în afara domeniului sintaxei pentru această ordine a constituenților.
De asemenea, observăm prevalența configurației de tip V2 în structurile matrice din textele originale
(pentru ambele perioade investigate), dar și cel mai mare număr de SM cu poziționarea verbului pe
locul al treilea: 10 contexte pentru LRV1 și 19 pentru LRV2. În concluzie, din punctul de vedere al
linearită ții constituenților, poziția preferată de verb în adjuncții situativi din corpusul nostru este cea
inițială (adică imediat după conector), rămânând să dovedim, în continuare, de ce este totuși limba
română veche interpretată drept o limbă cu sintaxă de tip V2. Este suficientă în acest sens investigarea
ordinii lineare a constituenților sau există alte aspecte /teste pe care trebuie să le avem în vedere atunci
cînd vrem să dovedim prezența unui astfel de fenomen într-o limbă ?
222
9.4.2. Analiza calitativă
Pentru a put ea răspunde prompt la această întrebare este suficient să reluăm o idee deja
exprimată, anume aceea că regula V2 nu trebuie înțeleasă în limbile romanice vechi ca o simplă
etichetă /unitate descriptivă , ci într -un sens mai tehnic , fiind o „constrângere sint actică ce impune ca
verbul cu o formă finită din structurile matrice, autonome, să se deplaseze în poziția
C(omplementizatorului) (V-to-C)” (Ledgeway 2007: 122) . Astfel, faptul că V2 nu este opțiunea
dominantă a LRV a fost observat și notat și de Nicolae ( 2015: 9), care, în urma analizelor statistice
(întreprinse, în primul rând, pentru propoziții principale, declarative), conchide că gramatica V2
reprezintă opțiunea marcată128 în limba veche și că aceasta se asociază cu valori speciale . Mai mult,
această con figurație este, încă din secolul al XVI -lea, reziduală , lucru care pentru alte limbi romanice
se petrece încă din secolele al XII -lea – al XV -lea (cf. Nicolae 2015: 13).
Astfel de rezultate ale analizelor statistice au determinat contestarea sau chiar res pingerea
analizei limbii române vechi ca având o gramatică de tip V2, alte argumente pe care Hill & Alboiu
(2016 : 91-92) le notează fiind :
a. poziția foarte flexibilă a verbului, care poate fi și V1, V3 sau V final, atât în propozițiile
autonome, cât și î n subordonate, indiferent de ordinea clitic > V sau V > clitic;
b. dacă V1 apare într -o limbă de tip V2, acest lucru se întâmplă rar și este restricționat în privința
constituentului care îi urmează lui V1, adică nu poate fi decât un [GDet ] subiect sau un pronume
(cf. Hinterhölzl & Petrova 2009 ); această restricție nu apare în LRV, unde verbul poate fi urmat
de orice constituent, i ndiferent de prezența sau absența subiectului;
c. limbile cu gramatică de tip V2 au puține exemple de structuri cu V3, iar atunc i când acestea
apar, ordinea este restricționată, în sensul că cel de -al doilea constituent este întotdeauna un
subiect pronominal (Tomaselli 1994); nici această restricție nu este valabilă pentru LRV.
Prin urmare, cele două autoare conchid că analiza de t ip V2 nu este potrivită pentru LRV, iar situațiile
în care apar structuri cu V2 sunt pur întâmplătoare129 (Hill & Alboiu 2016: 91). Într -un studiu
anterior, Alboiu, Hill & Sitaridou (2014) erau însă de acord cu Beninca (1983/1984) că limba română
e posibil s ă fi avut o sintaxă de tip V2 într -o perioadă din care ne lipsesc texte atestate, adică înainte
de secolul al XVI -lea (Alboiu, Hill & Sitaridou 2014: 23).
În ce ne privește, susținem punctul de vedere propus de Nicolae (2015) pentru structurile
matrice din LRV, adică sintaxa de tip V2, în vreme ce, pentru structurile subordonate situative, chiar
dacă rezultatele din tabelul 1 ne determină să acceptăm poziționarea inițială verbului (adică o
128 Opțiunea marcată apare în momentul în care două tipuri de configurații sintactice sunt în competiție din punctul de
vedere al frecvenței utilizărilor , fiind explicată astfel: opțiunea mai nouă și mai rară este i nițial marcată prin comparație
cu opțiunea mai veche și mai frecventă, dar, într -un anumit moment cele două se pot inversa tocmai datorită factorului de
frecvență. (Nicolae 2015: 9).
129 Engl. – „If it happens that the verb is in second position, it is by ch ance” (Hill & Alboiu 2016: 91).
223
configurație V1 din punctul de vedere al linearității constituențilo r), vom încerca să găsim acele
argumente capabile să susțină aceeași ipoteză, respectiv, sintaxa V2. Argumentele sau testele
sintactice pe care le propune Ledgeway (2008) pentru deplasarea verbului în domeniul
complementizatorului (V -la-C) în încercarea de a menține interpretar ea V2 pentru vechea napoletană
sunt: topicalizarea altor constituenți pe lângă subiect (engl. constituent fronting ),
dislocarea/interpolarea unor constituenți (engl. scrambling ), inversiunea verb -subiect, cazurile de
focus informațio nal, poziționarea cliticelor (Ledgeway 2008: 124 -134), dar, mai ales, asimetria dintre
propozițiile matrice și subordonate (Ledgeway 2008: 143).
Urmând modelul lui Ledgeway (2008) și al lui Nicolae (2015), acestea sunt testele sintactice
pe care ne vom ba za și noi și asupra cărora ne vom concentra atenția în secțiunile următoare ale
acestui capitol, cu precizarea că vom insista asupra fenomenelor înregistrate în subordonatele
situative, astfel încât să vedem în ce măsură se poate menține interpretarea ca l imbă cu gramatică V2
relaxată (reziduală) a LRV.
9.4.2.1. Inversiunile cliticelor (V -(Cl)-Aux)
După cum afirmam anterior, unul dintre cele mai importante criterii sintactice pentru
diagnosticarea fenomenului V2 (a deplasării V -la-C) în limbile romanice vechi est e inversiunea
cliticelor (cf. Ledgway 2008: 131; Nicolae 2015: 34), cu precizarea că în categoria clitic elor sunt
incluse nu numai formele pronominale neaccentuate, ci și anumite verbe auxiliare sau adverbe scurte
(Hill & Alboiu 2016: 30). Pentru a evita î nsă eventuale confuzii, am ales să utilizăm prescurtarea Cl
numai pentru formele pronominale, pentru formele verbale păstrând abrevierea (clasică) Aux.
Analiza corpusului extins a scos la iveală trei variante de inversiune a cliticelor utilizate în textele din
LRV: Vb -Aux (17), Vb -Cl (18), Vb -Cl-Aux (19).
(17) a. Întru toată bucuria să aveți, frații miei, când în ispite cădea -veți în toate chipurile .
(CPr.1566 : 143)
b. Când va veni fiiul omenesc dintru slava sa , atunce cu trupul și cu sufletul sănătoș sta-
vor înaintea lu Hristos. (PE: 11v)
(18) a. Cînd frîngea -se oasele meale , împuta -mi dracii miei. (CP1.1577 : 78v)
b. Adevăr, adevăr grăiesc ție, când erai tânar încingeai -te însuți și mergeai unde vreai.
(CT.1560 –1: 235r)
c. Și întru demâneață zio ivi-se lor io se pâr âia. (CPr.1566 : 24)
(19) a. Cându aprinde -se-va de sârgu băsăul lui , ferice e de toți cari se vor nedejdi pri -nsul.
(PH.1500 –10: 2r)
b. Unde mare și putearnic om va fi și în el blagoslovi -se-vor toți oamenii pre pămînt.
(PO.1582: 57)
224
Exemplele anterioare dovedesc faptul că inversiunile pot apărea, în proporții diferite (vom
vedea la analiza cantitativă) , atât în structurile matrice ale SSC investigate, cât și în subordonatele
situative, motiv pentru care nu putem considera că în LRV inversiunea este un fen omen specific
propozițiilor principale, auton ome (așa cum observa Rivero 1994 ), așa cum se întâmplă în LRC (Zafiu
2014: 80). De asemenea, analiza cantitativă realizată pentru textele din secolul al XVI -lea a revelat,
după cum vom demonstra imediat, că inve rsiunile din subordonatele adverbiale situative nu pot fi
interpretate drept fenomene rare (Nicolae 2015: 181) sau izolate, dar că, într -adevăr, există o
asimetrie între structurile matrice și subordonate. Contexte rare, cu inversiuni de tip special
consid erăm că sunt cele în care auxiliarul este în poziție proclitică, iar cliticul pronominal în poziție
enclitică (20), dar și cele în care se mai intercalează un clitic adverbial între verb și auxiliar (21) sau
cele în care cliticul pronominal apar dublat, și proclitic și enclitic (22):
(20) Iară cînd veni împlutura vremilor , ai grăitu -ne cu Sîngur Fiiul Tău. (DDL.1679 : 123/9)
(21) Că acela poclonulu se -au părăsit, carei în slujba Domnului sânt, nici știutură mai au de
ale lor păcate când vreodinioară sânt ei curățiți . (CPr.1566 : 559)
(22) a. … au fost cu svinția sa și la predanie, și la răstignire, când luă pre Dumnădzău
Născătoarea la casa sa și i-au slujitu -i ca un hiiu până la slăvită adormirea svințiii sale .
(DVS.1682 –6: 28r)
b. Trimite -l la viia lui Agripa și în umbra m untelui l-oi acoperi -l până când s-a-ntoarce
poporul de la robie . (DVS.1682 –6: 105v)
Interesante sunt și contextele în care există o relație de asimetrie între două structuri coordonate,
matrice (23) sau subordonate (24), numită de Croitor (2014: 8) coordo nare asimetrică (engl.
asymmetrical coordination ) și descrisă ca o configurație în oglindă , apărută ca o a doua fază a legii
Tobler -Mussafia (v. infra ), pentru a reda diverse tipuri de Focus sau din motive stilistice (chiasm)
(Croitor 2014: 10, 15, 16):
[verb + (clitic+) auxiliary] + [(clitic+) auxiliary + verb]
(23) a. În cursa sa smeri -l-va, dupleca -l-va și va căde , cându va vence mișeilor . (PH.1500 –10:
7r)
b. Fătul mieu, cîndu vei avea un vecin rău , socoteaște -l și-l cinsteaște . (AA. 1708: 62v)
(24) Și iară ne vo m vede, când se vor scula toți morți<i> din morminte și sta-vor nainte
județului ”. (A.1620: 225/74v)
Analiza frecvenței inversiunilor în propozițiile principale și în propozițiile subordonate situative din
textele secolului al XVI -lea se prezintă astfel:
225
Diagrama 1 – Distribuția structurilor cu inversiuni din textele secolului al XVI -lea
Mai întâi trebuie spus că analiza statistică s -a bazat numai pe textele din secolul al XVI -lea
pentru că în textele aparținând celorlalte două secole pe care le acoperă corpusul lucrării noastre nu
s-au identificat exemple de inversiuni în subordonatele situative. Apoi, am ales să excludem
contextele cu inversiuni ale verbelor la imperativ sau pe cele cauzate de exprimarea unor imprecații
(cu verbe la modul condițional sa u subjonctiv), pentru că acestea s -au păstrat până în limba română
contemporană și nu pot fi interpretate drept fapte de limbă veche. Subliniem încă o dată ideea că
suntem interesați de fenomenele specifice adverbialelor situative din LRV, iar extinderea a nalizei la
nivelul structurilor matrice are drept scop, în acest capitol, surprinderea asimetriei dintre cele două
tipuri de propoziții. Prin urmare, inversiunile au fost înregistrate în structurile matrice ale SSC cu
adjuncți situativi din secolele al XVI I-lea și al XVIII -lea, în timp ce pentru subordonate acestea nu se
mai întâlnesc după secolul al XVI -lea decât într -un singur enunț interogativ din textul Evanghelia
învățătoare de la Govora (1642) .
(25) Cine nu se bucură acmu dentru ceia ce fac rău, când judecătoriul slobozi -l-va pre el de
munca cu dureare și de moartea fără veaste ? (Ev.1642: 24)
La o concluzie similară ajunge Nicolae (2015: 184), care extinde analiza cantitativă și la nivelu l
altor subordonate, notând că textele de după 1650 nu mai înregistre ază inversiuni și că, prin urmare,
inversiunea în propozițiile subordonate este specifică primei perioade a românei vechi . În structurile
matrice inversiunile apar însă până spre sfârșitul perioadei vechi, mai ales în contextele în care verbul
ocupă prima poziție (V1) (26), aceasta fiind, de altfel, singura situație în care auxiliarul apare, în mod
obligatoriu, enclitic/postverbal (cf. Zafiu 2014: 80). Astfel de contexte din limbile romanice vechi
sau medievale, în care verbul din poziție inițială are întot deauna cliticul plasat după el (enclitic), au
fost interpretate de romaniști drept situații în care se respectă legea Tobler -Mussafia sau legea
020406080100
Vb-Cl
Vb-Aux
Vb-Cl-Aux95
48
2636
17
17
Structuri matrice Subordonate situative
226
Wackernagel130 (cf. Wolfe 2012: 6). Pentru LRV, după cum au demonstrat Nicolae & Niculescu
(2015), nu se poate dis cuta despre respectarea acestei legi datorită faptului că există numeroase
contraexe mple, adică enunțuri în care cliticele pronominale se găsesc în poziția a doua, a treia, a patra
sau chiar în poziție inițială (Nicolae & Niculescu 2015 : 223 ).
(26) a. Dzisu -i-au slujitorii, cînd l-au găsit la Bărboși , să fugă. (NL.~1750 –66: 111)
b. Apoi cînd le urmăm , socotiți -vă cu cît se cade dumneavoastră a fi mai protimi.
(Prav. 1780: 196)
c. "Și cînd s-au umplut 8 zile ca să tae pruncul împrejur, chemat -au numele lui Iisus .
(AD.1722 –5: 126)
d. Deci cîndu au fostu în mijlocul pădurii , făcut -au năvală oastea lui Bogdan vodă la
carele léșilor. (ULM.~1725: 80/17)
Întorcându -ne la rezultatele înscrise în Diagrama 3 , observăm că numărul cel mai mare de
inversiuni apare în cazul clitic elor pronominale – 131 de ocurențe, reprezentând 55% -, inversiunile
auxiliarelor (fenomen numit encliticizarea auxiliarelor – Zafiu 2014) însumează 65 de ocurențe
(27%), iar procentul cel mai mic – 18 (43 de ocurențe) – se înregistrează pentru inversiunil e în bloc :
Cl+Aux. Cu toate că asimetria dintre structurile matrice și subordonate este evidentă, numărul
considerabil de inversiuni din subordonatele situative – 70 (reprezentând un procent de 29 din totalul
inversiunilor înregistrate în textele secolului al XVI -lea) – dovedește existența acestui fenomen în
LRV, iar apariția lui a fost motivată în diverse moduri. Astfel, poate cea mai simplă și mai superficială
motivație vine din partea cercetătorilor care pun pe seama imitației servile a modelului slavon
inversiuni precum ascultă -te, apără -te, traduse din uslysitu te, zastititu te (Rosetti, Cazacu & Onu, I,
1971: 63). Încercând să armonizeze rezultatele interacțiunii lingvistice cu alte popoare (engl.
language contact ), în special, slave, și disponibilităț ile lingvistice moștenite din limba latină, Zafiu
(2014) notează, pe baza ideii formulate de Sandfeld (1930), că encliticizarea auxiliarelor din LRV
poate fi interpretată drept o moștenire a acestui fenomen existent încă din limba latină, fenomen pe
care c ontactul cu influențele slave nu a făcut altceva decât să îl consolideze (Zafiu 2014: 74).
În ce ne privește, pe lângă argumentele aduse anterior pentru combaterea ideii de imitație servilă
a modelului slav (extins, de altfel, asupra topicii în general), m ai subliniem două aspecte importante.
În primul rând, se remarcă prezența inversiunilor nu numai în textele traduse (despre care s -ar putea
crede că sunt influențate de limba traducerilor), ci și în numeroase texte originale. Apoi, cel de -al
130 Legea propusă de Adolf Tobler (1875) și Adolfo Mussafia (1886), în special pentru limba veche franceză și pentru cea
italiană, numită Tobler -Mussafia Law (TML), se referă la imposibilitatea unui clitic pronominal de a ocup a prima poziție
dintr -o propoziție (Salvi 2011: 363 –365). În consecință, acesta are tendința de a apărea în poziția secundară, mai ales dacă
pe prima poziție apare verbul (v. Nicolae & Niculescu 2015 pentru o descriere complexă a acestei legi, confundată s au
asociată de multe ori cu legea similară propusă de Wackernagel (1892), dar și pentru argumentele care exclud limba
română veche din rândul limbilor romanice care respectă legile descrise ).
227
doilea aspect este, de fapt, o întrebare (retorică?): dacă aceste inversiuni sunt imitații ale modelului
slavon de ce nu se mențin la fel (adică în inversiune) în toate enunțurile (cel puțin ale) unui text (dacă
nu ale tuturor textelor traduse)? Este o certitudine faptu l că numărul structurilor fără inversiune este
mult mai mare față de cel al structurilor inversate, indiferent de tipul de text. De exemplu, în textul
tradus de Coresi – Psaltire slavo -română (1577) –, din 72 de SSC extrase (totalizând 144 de
propoziții), numai 27 de inversiuni apar în structurile matrice ( Vb-Cl: 21; Vb -Aux: 2; Vb -Cl-Aux: 4 )
și 34 în subordonatele situative (Vb-Cl: 20; Vb -Aux:8; Vb -Cl-Aux: 6 ) (27), celelalte 84 fiind structuri
neinversate (28 ):
(27) Luați învățătură, să nu cîndva mînie -se Domnu l, și peri-veți den calea dereptului, cînd
încinde -se-va de sîrg urgiia lui . (CP1.1577: 2v)
(28) Ție unuia greșii și hitleșug întru tine feciu ca să dereptezi -te în cuvintele tale și să învingi
cînd veri judeca . (CP1.1577: 94v)
Alboiu, Hill & Sitaridou (2014), Hill & Alboiu (2016) și Zafiu (2014) propun o motivații
prgmatice pentru inversiunile din româna veche, asociindu -le cu diverse efecte de focalizare sau cu
alte valori discursive, cum ar fi „marcarea solidarițății dintre anumite blocuri sintactice ” (Zafiu 2014:
71). De asemenea, encliticizarea auxiliarelor poate indica existența unor diferențe semnificative între
abunite tipuri de propoziții subordonate sau între tipurile de conectori utilizați în secolul al XVI -lea
(Zafiu 2014: 83 ). Acest lucru se observă și în cazul SSC cu adjuncți situativi, în special temporali,
care prezintă inversiuni în structurile introduse de conectorul relativ când (cu sau fără prepoziții) (29),
în vreme ce adjuncții introduși prin subordonatori (simpli sau complecși) înregistrează foarte puține
inversiuni ale cliticelor (30).
(29) că să nu vrea Domnul fi întru noi, cînd scula -se-vrea oamenii spre noi , amu vii înghiți –
ne-vrea; cînd mîniia -se urgiia lor spre noi . (CP1.1577: 250v)
(30) Ainte pînă nu smeariiu -mă, eu greșiiu . (CP1.1577: 236v)
Explicația de natură sintactică/gramaticală vine din partea lui Nicolae (2015) care, după cum
am mai afirmat deja, consideră că inversiunile reprezintă un argument important în interpretarea
limbii române vechi drept V2 (mai exact, o formă reziduală de gramat ică V2 relaxată ) (Nicolae 2015:
180), cu deplasarea verbului în domeniul C, ca în cele mai multe dintre limbile romanice : „verbul
lexical se deplasează la stânga cliticelor pronominale și/sau a auxiliarelor, având ca rezultat encliza
auxiliarelor și/sau a pronumelor clitice ” (Nicolae 2015: 180) . În ce ne privește, adoptăm și susținem
(parțial) ambele interpretări, fără a încerca o distincție netă între motivațiile discursive și cele
sintactice. Dimpotrivă, considerăm că, dacă gramatica de tip V2 este opțiun ea marcată pentru LRV,
astfel de inversiuni pot fi asociate și cu valori discursive de focalizare.
Aceasta este o explicație posibilă pentru tendința de a se folosi inversiuni atunci când adjunctul
situativ (mai ales cel temporal) apare în poziția inițială a SSC. Tendința respectivă a fost observată în
228
majoritatea textelor investigate, chiar și în cele din secolele al XVII -lea și al XVIII -lea, exemplul cel
mai concludent fiind textul istoric Letopisetul Cantacuzinesc (a doua jum. a sec. al XVII -lea), unde,
din 125 de SSC introduse prin conectorul cînd, 39 sunt cu inversiune in structura matrice și
subordonata situativă în poz iție inițială (focalizată) (31) și numai 3 cu subord onata în poz iție finală
(32). Celelalte structuri, în care nu se produce o focaliza re a adjunctului temporal, nu înregistrează
inversiuni (33).
(31) a. Iar cînd au fost la iulie 24 dni, 7140, venit -au de la Poartă de au luat domniia lui Leon –
vodă. ( Letop.Cant. : 150)
b. Deci cînd au fost la octombrie 25 dni, sîmbătă, lovitu -s-au străjile din j os de mănăstirea
Plumbuitei, și fură foarte rău înfrînți. ( Letop.Cant. : 152)
(32) a. Făcut -au și sfînta mănăstire den Coziia, și sfînta mănăstire Cotmeana cînd era văleatul
6891 . (Letop.Cant. : 85)
b. Purces -au și Gligorie -vodă la oaste cînd au fost și su ltan Mehmet, împăratul turcilor
cu toată putérea lui cătră Țara Leșască . (Letop.Cant. : 198)
(33) a. Și au dat véste și fie -său, și Șărban, de au fugit de la Mihnea cînd era tabăra la Sibiiu ,
și s-au curtenit la Ghica -vodă. ( Letop.Cant. : 175)
b. Acesta au fost frate cu Mircea -vodă Bătrînul și l-au ucis Șușman -vodă, domnul sîrbilor,
cînd era cursul anilor de la Adam 6864 . (Letop.Cant. : 84)
În context romanic , inversiunile cliticelor , înregistrat e încă din limba latină (cf. Meyer -Lübke 1900:
806, apud Zafiu 2014: 73) , sunt întâlnite încă din primele stadii ale limbilor, fiind consemnate de
Fontana (1993), pentru limba veche spaniolă (34), de Ledgeway (2008), pentru vechea napoletană
(35) sau de Buridant (2000) pentru limba fr anceză veche (36):
(34) sp. v. – E despues mando= lo fazer a sus discipulos ; (apud Fontana 1993: 53)
‘Și apoi le -a cerut discipolilor săi să o facă ’.
(35) it. v. (nap.) – Quando ben penso che quella mia soro Exiona, crissuta in tanta grandeze,
tènesse cossì avergognata da li nuostri nemici (apud Ledgeway 2008: 144)
‘Cînd mă gândesc că acea soră a mea, Exioma, crescută în atâta bogăție, este ținută acum
așa de rușinată de către dușmanii noștri ’
(36) fr. v. – Le voir reconeü vos ai (apud Buridant 2000: 377)
‘Adevărul vi l -am mărturisit ’.
Spre deosebire de limba română, poziționarea enclitică a cliticelor pronominale este înregistrată în
limba italiană din secolul al XIII -lea până în secolul al XV -lea, în limba franceză până în secolul ala
XVI-lea, iar în li mbile spaniolă și portugheză până în secolul ala XVII -lea (apărând din nou, în limba
portugheză, în secolul al XIX -lea) (cf. Nicolae & Niculescu 2015: 225). În consecință, din punct de
vedere diacronic, ordinea Vb -(Cl)-Aux a dispărut din propozițiile subor donate încă din faza veche a
229
limbilor romanice (cf. Fischer 2003), motiv pentru care în faza medievală astfel de exemple sunt
absente (cu excepția limbii catalane vechi) (Nicolae & Niculescu 2015: 232) .
9.4.2.2. Alte fenomene romanice din adjunc ții situat ivi ai LRV
În secțiunea care urmează ne propunem prezentarea altor fenomene specifice SSC cu adjuncți
situativi din LRV, fenomene pe care le -am observat în analizele calitative ale corpusului extins și pe
care le -am găsit și în lucrările cercetătorilor car e au studiat limbile romanice vechi sau medievale.
Toate acestea au fost aduse drept argumente pentru susținearea ideii că limbile romanice vechi au o
gramatică de tip V2 (v. supra ) și afectează, în primul rând, Periferia Stângă a enunțului: cazurile de
dislocări/interpolări, topicalizarea constituenților sau utilizarea lor ca focus informațional sau
contrastiv (cf. Ledgeway 2008).
i. Dislocarea/interpolarea sintactică (engl. interpolation /scrambling )
Dislocarea sau interpolarea sintactică este definită în t radiția lingvistică romanică drept
„procesul prin care se inserează unul sau mai mulți constituenți între două segmente ” care, cel puțin
aparent, formează o structură unitară (Batllori, Sa nchez & Suñer 1995: 186). Cele două segmente
sunt, de cele mai multe ori, verbul și cliticul auxiliar, care, după cum am demonstrat în secțiunea
anterioară, poate apărea atât în poziție proclitică (Aux -Vb), cât și enclitică (Vb -Aux). Deși este
considerat un fenomen romanic, specific perioadei vechi de evoluție a limbilor ( cf. Gessner 1893 ,
Chenery 1905, Ramsden 1963, Rivero 1991, 1994, Wanner 1991, Fontana 1993, Batllori, Sa nchez &
Suñer 1995, printre alții), interpolarea apare și în limbile slave (mai ales în sârbo -croată, rusă și
bulgară) (cf. Rivero 1994), motiv pentru c are unii autori au fost tentați să afirme și în astfel de contexte
influența modelului slavon, mai ales pentru LRV.
În textele din limba română veche elementele care pot apărea între un clitic auxiliar și verb sunt:
subiectul (realizat pronominal sau nomin al) (37), obiectul direct (uneori chiar dublat) (3 8), dar și
elemente adverbiale (3 9). De asemenea, în situații foarte rar întâlnite, dar extrem de interesante,
constituenții inserați între auxiliar și verb sunt foarte lungi, ca în exemplele de sub (40).
(37) a. Pre aceaea, când voi eu veni, ca pren cartea mea să vedeți ce veți vedea, aceaea voao
trimiț. ( CPr.1566 : 339)
b. Unde voi eu mearge , voi nu veți putea veni”. ( CT.1560 –1: 202r)
c. Giură -i derept aceaia pre feciorii lu Israil și dzise: cînd va Domnedzeu căuta pre voi,
duceți -vă afară de -aicea oasele meale. (PO.1582: 179)
(38) a. Toti aceștia în doaospredzeace semințe a lui Israil și aceasta -icarele au grăit lor tată –
său, cînd au pre ei pre toți blagoslovit cu blagosloveniile sale . (PO.1582: 175)
230
b. Cine -i den sămî nța lu Levi e grăitori frumos și iaca el vine afară înaintea ta și cînd va
pre tine vedea în mare bucurie va fi. (PO.1582: 190)
(39) a. Că sufletu l lui în viiața <lui> blagoslovitu -se-au, ispovedi -ți-se-va cându -i veri binre –
face. (PH.1500 –10: 41v)
b. Nu i-au putut împăca, pănă nu au mai întrat oastea leșască să prade, pre carii i -au
acoperit oastea moldovenească la Tărăsăuți, de nu au scăpat niminia dintru aceia.
(ULM.~1725: 141/71)
c. De acolo mai încoace viind, pănă și la Panonia au ajuns, unde le-au și mai plăcut locul .
(CIst.1700 –50: 74)
d. Acicea popa, să va vrea, poate cununile pune pre capetele lor și cu cel brîu să încingă
și să cînte: "Doamne, Doamne, caută den ceriu și vezi și socoteaște via ta ce -au dentîiu
răsădit dereapta ta, Doamne!" – pînă vor mai bine înțeleage creștinii . (CM.1567 : 263r)
e. Celor ce nu te vor întreba tu, precît poți, le spune și le mărturisește, căce toate ale lumii
lucruri ( pănă nu le vei spre bine primeni ) deșerte și lucrur i vrednice de rîs. (CD.1698:
265)
(40) a. Iară eu aceasta socotesc : că pănă nu-ți vei trupul acesta în chip de oală și sufletul în
chip de aur și lumea aceasta în chip de foc face și așe sufletul împreună cu trupul de nu –
ți vei îm para vieții aceștiia fiiarbe, mîntuință nu ai. (CD.1698: 255)
b. Însă îț i adu aminte că după ce desăvîrșit ti -au Dumnădzău a toate puternicul plăzmuit
(…), mai pre urmă de toate pre mine din lut și țărnă m -au zidit. (CD.1698: 165)
Exemplele prezentate anterior permit formularea câtorva observații importante privind
dilocăril e/interpolările sintactice din LRV. În primul rând, observăm că fenomenul nu apare numai în
contexte din LRV1, ci, dimpotrivă, acesta chiar se complică și se continuă până la jumătatea secolului
al XVIII -lea. În al doilea rând, remarcăm atât inserarea unor elemente adverbiale care s -au păstrat
până astăzi în limba română – cum ar fi adverbul mai131 –, cât și ocurențe specifice primelor stadii
atestate de limbă română, cum sunt cele exemplificate sub (37), (38) și, mai ales, (40). De asemenea,
constatăm apariț ia fenomenului în ambele tipuri de texte investigate – originale și traduse –, așa încât
vom respinge din nou ideea unui mimetism slavon sau grecesc (propusă de Frâncu 2009: 223).
Argumente pentru respingerea ideii de copiere a modelului sintactic slavon, limba din care se fac cele
mai multe traduceri în perioada investigată, aduce și Dragomirescu (2015), care propune chiar un
algoritm de diagnosticare a influențelor: dacă un fenomen sau „o trăsătură apare în cel puțin trei (din
patru) surse ” – adică în lim ba latină târzie, în alte limbi și dialecte romanice vechi, în texte românești
131 În limba română contemporană, elementele care pot fi inserat e între un verb și auxiliarul corespunzător sunt formele
pronominale atone și cinci clitice adverbiale (numite semiadverbe): mai, cam, prea, și, tot (cf. Dragomirescu 2013:
68/226).
231
originale vechi și în dialectele sud -dunărene –, „atunci acesta/aceasta nu poate fi considerat/ă de
origine slavă ” (Dragomirescu 2015: 3). Astfel, în urma aplicării algoritmului , autoarea dovedește
existența unor astfel de structuri dislocate încă din limba latină sau din varietățile romanice vechi
(după cum vom exemplifica și noi). Mai mult, aceasta prezintă dovezi și din documentele originale
românești sau din dialecte sud -dună rene, cum ar fi meglenoromâna și istroromâna, în care dislocarea
este încă posibilă (Dragomirescu 2015: 6 -7). În final, Adina Dragomirescu propune (pe baza unui
studiu anterior, Dragomirescu 2013) o explicație de natură sintactică a acestor fenomene lingvi stice,
considerându -le efecte ale unei schimbări parametrice132 produse „în sintaxa formelor verbale
compuse cu auxiliar ” odată cu trecerea de la româna veche la cea modernă (Dragomirescu 2015: 8).
Un studiu mai vechi, dar foarte bine documentat și argumenta t în privința acestui fapt de limbă
existent în limba română, îi aparține lui Moldovanu (1977 -1978), care, după ce oferă un număr
considerabil de exemple, atât din limba română, cât și din alte limbi romanice, combate și el ideea
influențelor străine și co nchide că dislocările morfosintactice întâlnite în textele din secolul al XVI –
lea reprezintă „realizări periferice ale posibilităților oferite de insuficienta coeziune a termenilor din
sistem ” (Moldovanu 1977 -1978: 63). Tot el este cel care face o inventar iere a literaturii românești
consacrate primelor traduceri românești, declarându -se șocat de numărul impresionant al
calificativelor oferite pentru contextele în care apar „separări ale formațiilor morfosintactice:
"nefirești și contrare spiritului limbii românești", "cu totul nenaturale și contrare spiritului limbii
românești" (N. Drăganu)," neobișnuite spiritului limbii noastre" (Ștefan Pașca), "străine de spiritul
limbii noastre" (Al. Rosetti), "neromânești"( Ovid Densusianu)", "străine limb ii noastre" ( Ștefan
Giosu), făcâ nd dovada unei "limbi false, artificiale, cu sunete și flexiuni românești, dar cu sintaxă
paleoslovenică" (Petre V. Haneș) ” (Moldovanu 1977 -1978: 45).
Dincolo de toate aceste calificative , dislocările sunt combinații periferice , dar cât se poate de
firești pentru norma lingvistică a perioadei vechi (Moldovanu 1977 -1978: 48 ), reprezentând un fapt
de limbă ce caracterizează majoritatea varietăților romanice, mai ales la nivelul propozițiilor
subordonate (cf. Fontana 1993: 46).
(41) a. sp. v. – si lo assy fezieres
‘dacă așa ai făcut -o’ (apud Ledgeway & Lombardi 2004: 79 )
b. sp. v. – E quando les esto dixieres , creer te (apud Batllori, Sanchez & Suñer 1995:
189)
'Și când le -ai spus asta, te -au crezut '.
(42) ptg. v. – Se me Deus enton a morte non deu
132 Pentru definirea conceptului generativ de schimbare parametrică , dar și pentru mai multe detalii privind combaterea
ideilor privind influența slavonă asupra morfosintaxei limbii române vechi recomandăm parcurgerea integrală a celor două
articole publicate de Adina Dragomirescu în 2013 și 2015.
232
‘Dacă Dumnezeu nu m -a dat morții atunci ’ (Martin 1994 , apud Ledgeway &
Lombardi 2004: 79 )
(43) it. v. – Quali denari avea Baldovino lasciati loro (apud Poletto 2006: 262)
‘Ce bani le lăsase Baldovino ’.
(44) fr. v. – Pour la grant amour ai je pourchaci é . . . (apud Sitaridou 2012: 589)
‘Pentru marea iubire, am mers mai departe ’.
Ca și în cazul limbii române, toate aceste varietăți romanice au înlocuit structuri le dislocate cu
forme verbale sintetice, astfel încât, în etapa mod ernă sau contemporană de evoluție a acestora,
singurele elemente care se mai pot insera între auxiliar și verb fiind anumite clitice pronominale sau
adverbiale (v. supra ) (cf. Fontana 1993: 20).
ii. Topicalizarea/focalizarea unor constituenți
Pentru a explica fenomenele de topicalizare și de focalizare ce apar în interiorul subordonatelor
situative din LRV readucem în atenție modelul cartografic propus de Rizzi (1997) pentru organizarea
constituenților unui enunț, model care cuprinde, în primul rând, proiecții le Periferiei Stângi.
(45) [ForceP > TopP > FocP > TopP > FinP] > IP ( apud Nicolae 2015: 29)
Topicalizarea este definită drept aducerea unui constituent în poziția inițială a Periferiei Stângi
cu scopul de a marca utilizarea lui ca Topic (GR: 2013 : 497), situ at însă după proiecția Force, care
specifică tipul propoziției (declarativă, exclamativă, relativă) și este ocupată, în general, de
conector133 (cf. Poole 2013: 81). Fenomenul de topicalizare cunoaște mai multe tipuri de realizare:
topicalizarea propriu -zisă (engl. fronting/topicalization proper ), dislocarea la stânga (engl. left
dislocation ) și topicul suspendat (engl. hanging topic ) (GR: 2013 : 497). Din acest motiv, Ledgeway
(2007: 132) vorbește despre un domeniu preverbal – numit TopP(hrase) – în care elem entele sunt
ierarhizate astfel:
(46) [TopP HTs, Circum.s, Disloc.s [CP Theme/Focus V finite [IP…(S) t Vfinite (X)]]]
Confundat uneori cu topicalizarea, fenomenul de focalizare este, în mod tradițional, asociat sau
chiar echivalat cu punerea în contrast a două el emente discursive (Wolfe 2012: 52). Cu toate acestea,
cercetătorii (cum ar fi Cruschina 2011, pentru dialectul sicilian) au demonstrat ulterior că nu numai
elementele care apar în contrast cu altele pot ocupa poziția de Focus (Wolfe 2012: 52), motiv pentru
133 Haegeman (2004: 169) propune p entru propozițiile adverbiale înlocuirea proiecție Force cu cea de Sub, tocmai datorită
faptului că la nivelul propozițiilor subordonate, această poziție este întotdeauna ocupată de elementul subordonator.
233
care au fost propuse ș i pentru FocP mai multe elemente sau mai multe tipuri de Focus134, organizate
ierarhic: Focus Contrastiv (CFoc) și Focus Informațional (IFoc) (Ledgeway 2010: 24).
Prin urmare, configurația extinsă pe care o propunem pentru Periferia St ângă a unei subordonate din
limba română (și pe care o vom investiga mai în detaliu în cercetările viitoare) înglobează toate aceste
elemente descrise anterior și arată astfel :
(47) [ForceP/Sub > HG > Circ > Disloc > CFoc > IFoc > FinP]
După cum remarcam în capitolul 1 al acestei părți, Topic (tema) și Focus (rema) sunt domenii
pragmatico -sintactice, care cuprind, în general, informații vechi , cunoscute interlocutorilor (Topic)
sau noi (Focus), iar din punct de vedere sintactic, constituenții din domeniul Top ic sunt dublați (de
cele mai multe ori) printr -un clitic pronominal, în timp ce elementele din Focus nu au această
proprietate (Ledgeway 2010: 21). Acesta este principalul criteriu pe care ne -am bazat și noi în
delimitarea celor două domenii, mai ales că n e lipsesc informațiile privind intonația, foarte importante
în cazul proiecției Focus.
Spre exemplificare, oferim două contexte extrase din LRV1, pe care le vom adapta la reprezentarea
structurală propusă anterior:
(48) a. E [ForceP/Sub când [HG putredi rea aceasta [FinP îmbrăca ] ] ] -se-va întru fără -moarte ,
atunce se va împlea cuvântul acela ce stă scris. ( CPr.1566 : 338)
b. [ ForceP/Sub Unde [Circ amu [FinP mulțiră ] ] ] -se păcătele , preaizbândi -se-va dulceața.
(CPr.1566 : 236)
Dincolo de încercarea de a poziționa constituenții dintr -o subordonată situativă în configurația
propusă, proces care trebuie să recunoaștem că este dificil, mai ales pentru limba română veche, ne
interesează să găsim o explicație de natură sintactică sau pragmatică pentru numeroase le contexte
(exemplificate și în secțiunile anterioare) în care spațiul preverbal este ocupat de unul sau mai mulți
constituenți. Dacă în primul capitol al Părții a III -a am analizat SSC în care întregul constituent
subordonat era topicalizat sau focalizat pentru motivații diverse, de data aceasta exemplificăm
fenomenul de topicalizare/focalizare în interiorul adjunctului/pseudo -complementului situativ, la fel
de activ în textele din LRV:
(49) a. Eu, cându ei dodeiră -mi, învește -me în saci și -mi smeriia cu postu l sufletu l mieu și
ruga mea în brațele meale întoarce -se va. ( PH.1500 –10: 29r)
b. Acest ușariu deșchide și oile glasul lui aud și ale lui oi strigă -le pre nume și scorneaște
iale și când ale lui oi scoate , nainte -le mearge și oile după el merg că șt iu glasul lui.
(CT.1560 –1: 207v)
134 Există studii unde sunt descrise și alte tipuri de Focus, cum ar fi verum focus (Sitaridou 2011, apud Poole 2013: 72).
234
(50) a. Așa se milcui Iosafat crai pre alenșigul său, când elu iară eara în amar mare în
Ierusalim. (PE: 4v)
b. „Părinte, iată câți ani lucrai ție și nemica zisa ta călcai și mie nece dinioară -mi dedeși
o capră de cu soții miei să mă veselesc, e când fiiul tău acesta de la curvie vine jungheași
lui vițelul hrănit”. ( CT.1560 –1: 156r)
c. să biruiesc hunii și în fugă să întorc, pănă îi trec Dunărea înapoi, pe unde o și trecuse
ei întîi . (CIst.1700 –50: 77)
d. E cînd amu în chip ul feciorului afla-se-va cineva și va fi delungat pentru păcatele,
atunce cade -se lui cu căire și cu umilenie cuvintele aceastea să grăiască întru eluș.
(CC2.1581: 20/28)
e. Baștea Giurgiu a face, a înceape nemică n -au cutezat până gândul și voia gărdinari ului
n-ară înțeleage, ieși-va den Ardeal au ba; (DÎ 1600: XXXVI)
f. Și așa cătră cel ce era, să porniia, unde și acéste între dînșii cérte și vrăjbi mai mult i –
au surpat și i-au răsipit. (CIst.1700 –50: 67)
Un exemplu care merită discutat aici este și cel î n care apar două fenomene: dislocarea la stânga a
argumentului obiect direct – zioa –, fenomen numit în bibliografia de specialitate Clitic Left
Dislocation (CLLD135) (Haegeman 2004: 157), a cărui dublare prin clitic produce o altă dislocare, de
data aceasta a auxiliarului și a verbului ( interpolation ) (discutată în secțiunea anterioară).
(51) Ce bine vreți face să -l luaret aminte ca sfeașnic luminat întru întunecatul loc, până când
zioa-i va o zări și luceafărul să răsare întru inimile voastre. ( CPr.1566 : 179)
Astfel de discontinuități în ordinea constituenților au fost identificate și în alte limbi romanice, fiind
explicate, din punct de vedere sintactic, ca efecte ale gramaticii V2 la nivelul propozițiilor
subordonate relative sau adverbiale (Fontana 1993: 73).
(52) sp. v. – Quando esto oyo el Rey […] ( apud Fontana 1993: 72)
'Când asta a auzit Regele'.
(53) fr. v. – quant il voient qu’il ne remandroit, il l’en lessent aler (apud Fontana 1993: 117 )
'Când ei au văzut că el nu va rămâne, l -au lăsat să pl ece'.
În ce ne privește, urmăm punctul de vedere exprimat de Ledgeway (2014 : 11) pentru limba latină și
interpretăm discontinuitățile frazale din LRV drept „un reflex al ordinii cuvintelor pragmatic
determinate ” care fac „parte dintr -o operație de focaliza re/topicalizare ”, fenomen pe care îl numește
„antepunere periferică” (engl. edge fronting ).
Și mai interesante și chiar mai greu de explicat sunt situațiile exemplificate sub (54) -(57), pe
care nu le -am mai găsit în lucrările consacrate limbilor romanice ș i pe care le putem interpreta ca
135 Pentru o tratare complexă a fenomenului CLLD identificat în propozițiile adverbiale din limbile romanice moderne
facem trimitere la lucrările publicate de Haegeman (2004, 2006, 2009, 2010, 2012).
235
fiind specifice structurilor sintactice complexe din LRV. Mai mult decât o antepunere periferică,
avem de -a face în aceste contexte cu o deplasare în fața conectorului a unor constituenți care aparțin,
de drept, subordonate i situative. Constituenții deplasați pot fi subi ecte (numai ale subordonatei (54)
sau ale întregii SSC (55)), dar și obiecte directe (56) sau circumstanțiale (57).
(54) a. Părinții noștri , cînd dobîndiră Anatoliia , fu omor mare . (MC. 1620: 156/74r)
b. Dzeu , cându ieși înra<i>ntea oamenrilor săi , cându trece în pustini , pământulu
scutură -se și amu ceriurile picară de fața Dumnedzeului Sinaiului. ( PH.1500 –10: 55v)
(55) a. Acesta , cînd purcése în oaste , era tinerel, i ară cînd veni, era bărbos. (MC. 1620:
162/8 2v)
b. nemții unde slujăscu , cu direptate slujăsc domnu -său … (ULM.~1725: 172/101v)
c. „Păzeaște -l și ce să ai răsipi, eu cându mă voiu întoarce da-ț-voiu”. (CT.1560 –1: 142r)
d. Și spune în cărțile vechi că Solomon , când era la învățătură , el îndrăgi o mu iere ce se
închina idolilor. ( FD.1592 –604: 474v)
(56) Șî aceste locur , când o am vândut , am întrebat pre toț frații miei șî pre toate rudele mele
șî pre toț meg[i]eșîi di sat. (DÎ 1579 –1580: VI )
(57) a. Portul lui și în casă cînd era, și afară cînd ieșiia, era frumos, luciu și curat. (CIst.1700 –
50: 78)
b. Pentr -aceea și noi, săvai în cale când meargem , aceasta să avem soție; săvai în casă
când simtem , acea sta să o avem socotitoriu . (CazV.1643: 48)
c. Și mulți ani va trăi și, la 13 ani când va agiunge , va face mari răuță ț și mari furtișaguri.
(Sind. 1703: 311/119r)
d. Cătră Domnul cându bănuiiu chemaiu și me audzi ; (PH.1500 –10: 109v)
Toate contextele de mai sus sunt exemple de dislocare la stânga a constituenților subliniați,
uneori cu reluarea constituentu lui deplasat (ca în exemplul (56 )). În cele mai multe dintre contexte
însă nu se produce dublarea, dar, cu siguranță, constituentul deplasat lasă o urmă (engl. trace ) în
poziția lui inițială . Dat fiind faptul că aceste deplasări sunt opționale din punct de vedere sintactic,
interpretarea pe care o propunem este de natură pragmatică, ridicări le constituenților din subordonate,
„cu sau fără integrarea în structurile matrice ”, fiind cauzate (credem noi) de intenția interlocutorului
de a-i plasa într -una dintre pozițiile forte ale enunțului (Topic sau Focus) (Dindelegan 1994: 98). Cum
pot fi explicate însă aceste construcții din punct de vedere sintactic și unde ar putea fi situat
constituentul dislocat în Periferia Stângă a structurii complexe reprezintă două p rovocări asupra
cărora ne propunem să ne concentrăm atenția într -o cercetare mai detaliată, în viitor.
236
9.5. Concluzii
Ne-am propus în acest capitol să extindem analiza comparativă începută în capitolul anterior,
prezentând rezultatele înregistrate în urma analizei sintactice cantitative a textelor din LRV; ele s -au
dovedit parțial similare, parțial diferite de rezultatele ale altor autori (pentru limba română sau pentru
alte limbi romanice). Spre deosebire de capitolul anterior, unde am prezentat ordinea co nstituenților
din structura complexă, în acest capitol am insistat asupra fenomenelor specifice adjuncților situativi,
încercând să restrângem sfera de analiză la nivelul propozițional și, ulterior, la Periferia Stângă a
subordonatei. Cu toate acestea, nu am ignorat structurile matrice/regente, lucru care ne -a permis
observarea asimetriei dintre cele două tipuri de structuri, unul dintre cele mai importante argumente
aduse de cercetători în favoarea susținerii teoriei că limbile romanice vechi aveau o gram atică V2.
Astfel, după o analiză prealabilă a poziției verbului în structura de suprafață a SSC din textele
vechi, unde ne -am oprit la ordinea lineară a constituenților Subiect, Verb, Obiect, am realizat o analiză
cantitativă pe baza căreia am conchis că pentru structurile matrice se acceptă interpretarea drept
gramatică V2, în timp ce, pentru subordonatele situative este mai potrivită o analiză de tip V1 (cu
ordinea VSO) (cel puțin la acest nivel, din punct de vedere statistic), deși, după cum am demonstr at
ulterior, și la nivelul acestor subordonate se manifestă fenomenele considerate specifice pentru
diagnosticarea gramaticii V2: inversiunile, dislocările sintactice și topicalizarea/focalizarea
constituenților (cf. Ledgeway 2008, Nicolae 2015). Prin urma re, ideea deplasării V -la-C, mai exact
sub proiecția FinP, adică o gramatică de tip V2 relaxată/ reziduală , propusă pentru limba română
veche de Nicolae (2015), poate fi acceptată și pentru subordonatele investigate de noi, mai ales că
aceasta se sincronize ază și cu analizele propuse pentru alte varități romanice (cf. Wolfe 2012: 46):
pentru vechea napoletană de Ledgeway (2007, 2008, 2009), pentru limba francez ă veche de Vance
(1997) , pentru vechea spaniolă de Danford (2002), pentru vechea portugheză de Ribe iro (1995) și
pentru vechea limbă sardă de Wolfe (2012).
Pe lângă numeroasele fenomene lingvistice comune varietăților romanice, cum ar fi inversiunile
Vb-(Cl)-Aux, dislocările structurii Aux -Vb sau topicalizarea constituenților, limba română veche
prezin tă destul de multe contexte specifice, în care anumiți constituenți sunt ridicați din subordonata
situativă peste elementul de relație, contexte pentru care am propus o explicație de natură pragmatico –
discursivă: intenția locutorilor de a focaliza interesu l asupra acestor elemente plasate în poziția inițială
a SSC.
În concluzie, considerăm că rezultatele analizelor calitative și cantitative ale corpusului de
limbă română veche, alături de perspectiva comparativ -romanică utilizată, ne îndreptățesc să
afirmăm , urmând ideea exprimată de Beninc à (2004: 245), că toate varietățile romanice (vechi și
medievale) împărtășesc trăsături importante în privința configurației sintactice propoziționale și a
237
constituenților lexicali/funcționali utilizați, motiv pentru care datele atât de generoase oferite de limba
română nu trebuie să lipsească din niciun studiu comparativ dedicat familiei romanice.
238
Considerații finale
1. Concluziile cercetării
Dat fiind faptul că multe dintre capitolele lucrării au un paragraf final în car e sunt sintetizate
cele mai importante rezultate și sunt formulate concluzii, considerăm că cel mai indicat ar fi să
prezentăm aici exclusiv rezultatele cercetării noastre, fără a intra în alte detalii.
Astfel, tratarea succintă și relativ simplă a temei noastre în bibliografia românească ne -a
determinat să ne propunem , potrivit perspectivei anunțate încă din titlul lucrării și explicate în
Introducere , o descriere cuprinzătoare a structurilor sintactice complexe cu jonctive situative din
limba română vech e (secolele al XVI -lea – al XVIII -lea), focalizată pe trei domenii lingvistice
importante : sintaxa, semantica si pragmatica. În principiu, pașii parcurși pentru realizarea acestei
cercetări au fost următorii: am căutat în corpus și am extras formele țintă, apoi am analizat și comparat
comportamentul morfosintactic și semantic o-pragmatic al acestor constituenți, trasformând
rezultatele cantitative ale analizei de corpus într -un fundament al analizei calitative. Organizată în trei
mari secțiuni , lucrarea are mai întâi o parte dedicată prezentării cadrului teoretic și metodologic
utilizat în analiza de corpus ale cărei rezultate vor fi discutate și interpretate ulterior, în părțile a II -a
și a III -a.
Astfel, din punct de vedere formal, am arătat că în perioada investigată erau posibile toate
realizările adjuncților temporali și spațiali, adică grupuri advebiale, prepoziționale, dar și propoziții
relative (finite și non -finite) și conjuncționale. Analiza sintactică a fost utilizată în stabilirea pozițiilor
sinta ctice pe care constituenții propoziționali cu jonctive situative le ocupă la nivelul structurilor
sintactice complexe, dar și în descrierea conectorilor sau a elementelor de topică. Din acest punct de
vedere, am dovedit că există o anumită gradare a depend enței sintactico -semantice manifestate de
către subordonatele investigate față de structurile matrice în care se integrează, în funcție de care am
identificat trei tipuri de constituenți – complemente , pseudo -complemente și adjuncți situativi – toate
fiind foarte bine reprezentate în textele din LRV (v. Secțiunea 4.3. ). De asemenea , analizând
inventarul exhaustiv al str ucturilor introduse de jonctivele când și unde (Secțiunile 5.4. și 6.4.), am
demonstrat variația sincronică, dar ș i diacronică a SSCT și SSC S din textele secolelor al XVI -lea –
al XVIII -lea, evidențiind totodată diferențele impuse de tipul de text: religios sau laic, tradus sau
original. Apoi, în privința conectorilor (Secțiunile 5. 5. și 6.5. ), am insistat asupra diversității formelor,
dar și pe aportul acestora în stabilirea unor tipare semantice sau în descrierea raporturilor temporale
care se stabilesc în interiorul SSC. Acest stadiu de formare a limbii române se caracterizează prin
prezența unor tipare adverbiale și prepoziționale care au d ispărut ulterior, cum ar fi io/iuo sau ainte
până când , dar și prin utilizarea unor structuri sintactice hibride care urmează tipare din limba
239
slavonă. În același timp, există și conectori care au apărut pentru prima data în LRV2, ca în cazul
structurii te mporale fixate îndată ce .
Din punct de v edere semantic, centrul verbal – cel mai utilizat centru din SSC investigate –
impune anumite restricții constituentului pe care îl comandă, verbele de acțiune fiind cele mai
frecvente ( Secțiunile 5.6.2. și 6.6.2. ). Acestea au nevoie de adverbialele situative pentru a fixa
coordonatele evenimentului sau ale acțiunii descrise (timpul și spațiul evenimentului), stabilind un
raport de simultaneitate sau de anterioritate/posterioritate față de acesta. În ce privește ordi nea
constituenților din SSC, dar și din interiorul adjuncților propoziționali, am demonstrat în capitolul 8
că aceasta este motivată, în limba română veche, de o gamă variată de factori sintactici, semantici
sau/și pragmatici, care trebuie priviți în ansam blu și care se adaugă principiului iconicității . Astfel,
am observat că SSC cu adjuncți situativi în poziție inițială respectă principiul propus de Diessel
(2008), într -o proporție mult mai mare față de cele poziționate la final, iar acest fenomen l -am exp licat
prin intervenția factorilor sintactico -semantici – cum ar fi obligativitatea , greutatea sintactică și
lungimea constituentului – sau pragma -semantici, adică utilizarea constituenților subordonați ca
remă , temă , fundal sau focus .
Toate rezultatele obț inute în urma analizei de corpus au fost comparate cu cele propuse pentru
limbile romanice -surori și chiar pentru limba latină -mamă , concluzia fiind aceea că există numeroase
similitudini între fenomenele lingvistice din primele stadii de evoluție a variet ăților romanice, cum ar
fi conectorii, gramatica de tip V2, inversiunile Vb -(Cl)-Aux, dislocările structurii Aux -Vb sau
topicalizarea constituenților, dar, limba română veche prezintă și unele trăsături care o
individualizează, respectiv contexte în care a numiți constituenți sunt ridicați din subordonata situativă
peste elementul de relație. Pentru aceste contexte specifice am propus o explicație de natură
pragmatico -discursivă, respectiv intenția locutorilor de a foc aliza interesul asupra elementelor plasa te
în poziția inițială a SSC.
2. Contribuția proprie și elementele de originalitate
Elementele prin care se individualizează prezenta lucrare acoperă mai multe compartimente ,
dovedind o contribuție proprie consistentă la cercetările deja realizate pe această temă și prezentate
în bibliografia de specialitate (Capitolul 3) . Astfel, o primă contribuție importantă ține de utilizarea
terminologiei impuse de lingvistica internațională:
sintagma structură complexă folosită pentru unitățile sintactice dezvoltate, b azate pe raportul
sintactic de subordonare/dependență, numite, în tradiția gramaticală românească , fraze sau enunțuri ;
termenul de adjuncți utilizat pentru constituenții non -matriciali adjoncționați la nodul gazdă ,
numiți, în general , circumstanțiale ;
240
termenii de complementizatori și subordonatori pentru conjuncțiile subord onatoare
necircumstanțiale și circumstanțiale implicate în stabilirea raportur ilor sintactice dintre structura
matrice și cea dependentă.
Tot din punct de vedere te rminologic, am propus sintagma adjuncți situativi pentru
circumstanțialele temporale și spațiale discutate împreună, înlocuind termenul de locativ , folosit în
lingvistica românească de specialitate, cu termenul de spațial . O altă contribuție importantă adusă de
lucrarea nostră este îmbogățirea repertoriului de constituenți sintactici subordonați din-tr-o SSC cu o
poziție sintactico -semantică nouă, pe care am numit -o pseudo -complement situativ și pe c are am
explicat -o în secțiunea 4.3 .
Perspectiva metodologică eclectică, ce îmb ină analiza sincronică cu cea diacronică și
comparativă, precum și modelele teoretice moderne utilizate reprezintă alte elemente individualizante
ale demersului nostru. Un element de originalitate este reprezentat de abordarea comparativă a celor
două tipu ri de structuri – SSCT și SSCS –, încercându -se, de fiecare dată, evidențierea elementelor
care le apropie sau le diferențiază și motivând, în felul acesta, opțiunea noastră de a le trata împreună
în prezenta lucrare. Mai mult, extragerea tuturor contextel or supuse ulterior analizei și prezentarea
unui inventar însemnat de exemple în părțile a II -a și a III -a constituie dovezi ale variației sincronice
și diacronice la care au fost supuse structurile sintactice investigate, iar prezentare a elementelor ce
țin de dinamica jonctivelor situative folosite în LRV completează analiza exhaustivă. O contribuție
importantă, sub aspectul dinamicii conectorilor situativi o reprezintă și urmărirea procesului de
gramaticalizare prin care au trecut unde și când în cele trei secole investigate, ajungând să fie utilizați,
încă din primele stadii ale limbii române, drept expletive sau elemente ale unor structuri fixate.
Sub aspectul comparației cu alte varietăți romanice, contribuția noastră se concretizează în
comp letarea analizelor existente pentru limba română veche prin aducerea de exemple și informații
noi, relevante, dintr -un corpus mult mai consistent și dintr -un compartiment foarte puțin investigat –
cel al propozițiilor subordonate situative. În plus, toate observații le calitative și ipotezele teoretice
formulate au fost bazate pe date naturale și însoțite de observații cantitative, de statistici , care, chiar
dacă nu pot fi considerate ca având o valoare absolut ă tocmai datorită faptului că au fost realizate
manual, susțin ideea că punctele de vedere expuse în această lucrare nu sunt presupuse, speculative
sau intuite, ci descriu fenomene lingvistice veritabile.
3. Diseminarea rezultatelor
Numeroasele rezultate la care am ajuns în urma analizei de corpus au fost disemina te pe toată
perioada celor trei ani de studii doctorale atât prin articolele publicate (sau în curs de publicare) în
diverse reviste de specialitate, unele dintre acestea fiind incluse în baze de date internaționale (Preda
2014b, 2015a, 2015b, 2016) , cât ș i prin prezentarea a două referate științifice și a unor lucrări în
241
cadrul conferințelor internaționale ( IADA Workshop, Brașov , 2014; International Conference of
Theoretical and Applied Linguistics Structure, Use and Meaning in Intercultural Settings , 19-20
Septembrie 2014; The 14th International Conference of the Department of Linguistics: Current Issues
in Linguistic Variation , 28-29 Noiembrie 2014 ; The 15th International Conference Of The Department
Of Linguistics: Comparative And Diachronic Perspectives On Romanian , 26 – 27 Noiembrie 2015 ).
Printre acestea, amint esc și cele două evenimente științifice la care am participat în timpul stagiului
extern de pregătire desfășurat la Universitatea Cambridge din Marea Britanie: The 43rd Edition of
the Romance Lin guistics Seminar (Oxford -Cambridge), Trinity Hall, Cambridge University, cu
lucrarea “The Grammaticalization of General Extenders in the Romanian Language (in colaborare cu
Monica Ardeleanu (Gomoescu) ), 5-6 Ianuarie 2015 și Romance Linguistics Seminar , cu lucrarea
“Types of sentence connectives (temporal and spatial connectives)”, University of Cambridge , 3
Martie 2015. Î n plus, o importantă metodă de diseminare a tuturor rezultatelor prezentului demers o
va constitui, cu siguranță, publicarea lucrării la o editură românească de prestigiu.
4. Direcții viitoare de cercetare
Fiind un proiect ambițios (credem noi), realizarea unei monografii a adjuncților situativi din
limba română reprezintă o provocare ce nu se poate rezolva într-o singură lucrare, ci n ecesită
extinderea cercetării prin realizarea unei analize comparative a rezultatelor din LRV cu cele din LRC,
astfel încât să putem surprinde similitudinile sau diferențele dintre categoriile de constituenți
sintactici sau de conectori. De asemenea, utilizarea unui corpus de limbă română contemporană ne –
ar permite urmărirea fenomenelor lingvistice investigate în prezenta lucrare din perspectivă dialectală
sau analiza comparativă în funcție de registrele stilistice în care se încadrează textele respective.
„Această lucrare a fost finanțată din contractul POSDRU /159/1.5/S/134378, proiect strategic
ID134378 , cofinanțat din Fondul Social European, prin Programul Operațional Sectorial
Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 ”.
242
CORPUS ȘI SIGLE
A.1620 Alexandria , ediție de F. Zgraon, București, Fundația Națională pentru Știință și
Artă, 2005 ( Cele mai vechi cărți populare în literatura română , 11).
AA.1708 Archirie și Anadan , ediție de M. Georgescu, București, Minerva, 1997 ( Cele
mai vechi cărți pop ulare în literatura română , 2), p. 157 –68.
AD.1722 –5 Antim Ivireanul, Didahii , în Opere , ediție de Gabriel Ștrempel, București,
Editura Minerva, 1972.
BB.1688 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură , (1688), București, Editura Institutului
Biblic și de misiun e al B. O. R., 1988.
Bert.1774 Bertoldo, ediție de Magdalena Georgescu, București , Minerva, 1999 ( Cele mai
vechi cărți populare în literatura română , 3), p. 157 –239.
CazV.1643 Varlaam, mitropolitul Moldovei, Cazania , (1643), București, Fundația Regală
pentru Literatură și Artă, 1943.
CC1.1567 Coresi, Tâlcul evangheliilor, în Tâlcul evangheliilor și Molitevnic românesc ,
ediție de V. Drimba, București, Editura Academiei Române, 1998.
CC2.1581 Coresi, Carte cu învățătură , ediție de Sextil Pușcariu, Alexe Procopovici,
București, Socec & Co., 1914.
CD.1698 Dimitrie Cantemir, Divanul , în Opere complete , I, ediție de V. Cândea,
București, Editura Minerva, 1974.
CH.1717 –23 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei a romano -moldo -vlahilor , ediție de S.
Toma, Bucure ști, Editura Minerva, 1999 -2000.
CIst.1700 –50 Constantin Cantacuzino, Istoria Țării Românești , în Istoria Țărâi Rumânești
atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino , ediție de O. Dragomir, București,
Editura Academiei Române, 2006, p. 145 –202.
CÎ.1678 Cheaia înțelesului , ediție de R. Popescu, București, Libra, 2000, 13 –194.
CLM.1700 –50 Miron Costin, Letopisețul Țării Moldovei de la Aaron -Vodă încoace , în Opere
I-II, ediție de P. P. Panaitescu, București, Editura pentru Literatură, 1965 .
CM.1567 Coresi , Molitevnic românesc , în Tâlcul evangheliilor și Molitevnic românesc ,
ediție de V. Drimba, București, Editura Academiei Române, 1998.
CP1.1577 Coresi, Psaltire slavo -română , în Psaltirea slavo -română (1577) în comparație
cu psaltirile coresiene din 1570 și din 1589 , ediție de S. Toma, București , Editura
Academiei, 1976, p. 35 –662.
243
CPr.1566 Coresi, Apostol , ediție de I. Bianu, în Texte de limbă din secolul XVI, IV, Lucrul
apostolesc tipărit de diaconul Coresi la 1563 , București , Cultura Națională,
1930.
CT.1560 –1 Coresi, Tetraevanghel, în Tetraevanghelul tipărit de Coresi. Brașov 1560 –
1561 , comparat cu Evangheliarul lui Radu de la Mănicești. 1574 , ediție de F.
Dimitrescu, București , Editura Academiei, 1963.
CTd.1600 –40 Codicele Todorescu , în Două man uscripte vechi. Codicele Todorescu și
Codicele Marțian , ediție de N. Drăganu, București/Viena/Lepizig, Socec,
Sfetea/Harrassowitz/Gerold, 1914, p. 191 –229.
CV.1563 –83 Codicele Voronețean , (1563 -1583), ediție de M. Costinescu, București, Editura
Minerva, 1981. 355 , p. 229 –400.
CZB.1675 –6 Călătoria lui Zosim la blajini , ediție de M. Stanciu -Istrate, București, Minerva,
1999 ( Cele mai vechi cărți populare în literatura română , III), p. 55 –65.
DDL.1679 Dosoftei, Dumnezăiasca liturghie. ediție de N. A. Ur su, Iași, Mitropolia
Moldovei și Sucevei, 1980, p. 3 –313.
DÎ Documente și însemnări românești din secolul al XVI -lea, ediție de Gh. Chivu,
M. Georgescu, M. Ioniță, A. Mareș și A. Roman -Moraru, București, Editura
Academiei Române, 1979 .
DVS.1682 –6 Dosoftei , Viața și petreacerea svinților , Iași.
Ev.1642 Evanghelie învățătoare , (Govora, 1642), ediție de A. -M. Gherman, București,
Editura Academiei Române, 2011 , p. 153 –480.
FD.1592 –604 Floarea darurilor, ediție de Alexandra Roman Moraru, București , Minerva,
1996 ( Cele mai vechi cărți populare în literatura română, 1), p. 119 –82.
Fiz.1693 Fiziologul, ediție de V. Guruianu, București , Minerva, 1997 ( Cele mai vechi
cărți populare în literatura română , 2), p. 93 –8.
GCond.1762 Literatura românească de ceremoni al. Condica lui Gheorgachi, 1762 , ediție de
D. Simonescu, București , Fundația Regele Carol I, 1939, p. 262 –312.
ICB.~1750 Istoria lui Costandin -Vodă Brâncoveanul , în Cronici și povestiri românești
versificate (sec. XVII−XVIII) , ediție de D. Simonescu, 60 –6.
LC.~1650 Lemnul crucii, ediție de E. Timotin, București , Fundația Națională pentru Știință
și Artă, 2001 ( Cele mai vechi cărți populare în literatura română , 5), p. 193 –9.
Letop.Cant. Istoria Tǎrii Romînești, 1290 -1690: Letopisețul Cantacuzinesc , ediție de C.
Grec escu și D. Simonescu, București, Editura Academiei, 1960 .
MC.1620 M. Moxa, Cronograf, în Cronica universală , ediție de G. Mihăilă, București ,
Minerva, 1989, p. 95 –223.
244
MI.~1630 Manuscrisul de la Ieud , (1630), text stabilit, studiu filologic și indice de Mirela
Teodorescu și Ion Gheție, București, Editura Academiei Române, 1977 , p. 153–
170.
NL.~1750 –66 Ion Neculce, Letopisețul , în Letopisețul Țării Moldovei și O samă de cuvinte ,
ediție de I. Iordan, București, Editura de Stat pentru Literat ură și Artă, ed. a II –
a, 1959, p. 31 –388.
PE Prefețe și epiloguri din secolul al XVI -lea, ediție de E. Buză, F. Zgraon, în I.
Gheție (coord.), Texte românești din secolul al XVI -lea, București , Editura
Acad emiei Române, 1982, p. 555 –71.
PH.1500 –10 Psaltir ea Hurmuzaki , I-II, ediție de I. Gheție și M. Theodorescu, București,
Editura Academiei Române, 2005.
PI.~1650 Palia istorică, ediție de A. Roman Moraru, M. Moraru, București , Fundația
Națională pentru Știință și Artă, 2001 ( Cele mai vechi cărți populare în literatura
română , 4), p. 101 –243.
PIst.~1780 Radu Popescu, Istoriile domnilor Țării Rumânești , în Cronicari munteni , I, ediție
de Mihail Gregorian, București, E ditura pentru Literatură, 1961, p. 225 –577.
PO.1582 Palia de la Orăștie, ediție de V. Pam fil, București , Editura Academiei, 1968.
Prav.1581 Pravila ritorului Lucaci , ediție de I. Rizescu, București , Editura Academiei,
1971, p. 161 –83.
Prav.1780 Pravilniceasca condică, 1780, ediție critică de A. Rădulescu, București Editura
Academiei, 1957, p. 36 –156.
SB Al. Rosetti, Scrisori românești din arhivele Bistriței (1592 –1638) , București,
Casa Școalelor, 1944, p. 34 –75.
Sind.1703 Sindipa, ediție de M. Georgescu, București, Minerva, 1996 ( Cele mai vechi
cărți populare în literatura română , 1), p. 249–315.
ȘT.1644 Șeapte taine a besearecii, Iași, 1644 , ediție de I. Mazilu, Iași, Editura
Universitatii „Alexandru Ioan Cuza”, 2012, p. 173 –259.
ULM.~1725 Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei , ediție de P. P. Panaitescu,
București, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955, p. 57 –210.
VN.1630 –50 Viața Sfântului Vasile cel Nou și Vămile văzduhului, ediție de M. Stanciu -Istrate,
București, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2004, ( Cele mai vechi cărți
populare în literatura român ă, 9), p. 149 –261.
VRC.1645 Varlaam, Răspunsul împotriva catihismusului calvinesc , în Opere , ediție de M.
Teodorescu, București, Minerva, 1984, p. 143 –23.
245
REFERINȚE
ABUSCH, Dorit, 1988: „Sequence of tense, intensionality, and scope ”, în Borer, H. (ed. ),
Proceedings of the 7th West Coast Conference on Formal Linguistics , CSLI, Stanford, pp.
1-14.
ADAMS, Marianne, 1987: Old French, Null Subjects, and Verb Second Phenomena , teză de
doctorat, UCLA.
AIKHENVALD, Alexandra Y., 2004: Evidentiality , Oxford Univ ersity Press.
ALBOIU, Gabriela, 2002: The Features of Movement in Romanian , Editura Universității din
București.
ALBOIU, Gabriela & Virginia HILL, 2013: „On Romanian perception verbs and evidential
syntax ”, în Revue Roumaine de Linguistique, LVIII (3), pp. 275-298.
ALBOIU, Gabriela , Virginia HILL & Ioannna SITARIDOU, 2014: „Discourse Driven V -to-C in
Early Modern Romanian”, în Natural Language & Linguistic Theory , DOI 10.1007/s11049 –
014-9270 -8.
ALEXE, Raluca, 2014: Sintaxa și semantica construcțiilor condi ționale în limba română , teză de
doctorat, Universitatea ‘Transilvania ’, Brașov.
ALEXIADOU, Artemis, 1997: Adverb Placement. A Case Study in Antisymmetric Syntax , John
Benjamins, Amsterdam/ Philadelphia.
ALEXIADOU, Artemis, 2002: „The syntax of adverbs: Pu zzles and results”, în GLOT
international, 6 , pp. 33 –54.
ANDERSON, John M., 1971: The Grammar of Case: Towards a Localistic Theory , Cambridge
University Press.
ARVINTE , Vasile, 2004: Normele limbii literare în Biblia de la București (1688) , Editura
Univer sității ‘Alexandru Ioan Cuza’, Iași.
ASBURY , Anna, Jakub DOTLAČIL , Berit GEHRKE , & Rick NOUWEN (eds.), 2008 : Syntax
and Semantics of Spatial P, John Benjamins, Amsterdam/ Philadelphia .
ASHER, Nicholas & Laure VIEU, 2005: „Subordinating and coordinating dis course relations”, în
Lingua, 115, pp. 591 –610.
AUSTIN, Jennifer R., Stefan ENGELBERG & Gisa RAUH, 2004: Adverbials. The Interplay
between Meaning, Context, and Syntactic Structure, John Benjamins, Amsterdam/
Philadelphia .
AVRAM, Larisa, 2003/2006: English Syntax: The Structure of Root Clauses , Oscar Print,
București.
246
AVRAM, Mioara, 1960: Evoluția subordonării circumstanțiale cu elemente conjuncționale în
limba română , Editura Academiei, București.
AVRAM, Mioara, 1986: Gramatica pentru toți , Editura Academi ei RSR, București.
AVRAM, Mioara (coord.), 2007: Sintaxa limbii române în secolele al XVI -lea – al XVIII -lea,
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, București.
BAKER, Carl L., 1989: English Syntax , Cambridge, Massachusetts : MIT.
BATLLORI, Montse , Maria -Lluïsa HERNANZ, Carme PICALLO & Francesc ROCA (eds.),
2005: Grammaticalization and Parametric Variation , Oxford University Press.
BATLLORI, Montse & Maria -Lluïsa HERNANZ, 2011: „Introduction. Generative Diachronic
Syntax: wor d order and information structure ”, în Catalan Journal of Linguistics , 10, pp. 9 –
15.
BATLLORI, Montse , Carlos SÁNCHEZ & Avelina SUÑER, 1995: „The Incidence of
Interpolation on the Word Order of Romance Langauges”, în Catalan Working Papers in
Linguistics , 4, pp. 185 -209.
BATYE, Allan & Ian ROBERTS (eds.), 1995: Clause structure and language change , Oxford
University Press.
BEIJERING, Karin, 2012: Expressions of epistemic modality in Mainland Scandinavian. A study
into the lexicalization -grammaticalization -pragmaticalization interface , Wöhrmann Print
Service, Zutphen, The Netherlands.
BENINCÀ, Paola, 1983: „Un’ipotesi Sulla Sintassi Delle Lingue Romanze Medievali”, Quaderni
Patavini Di Linguistica, 4, pp. 3 -19.
BENINCÀ, Paola, 1988: „Contruzioni con Ordine Ma rcato Degli Elementi ”, în L. Renzi (ed.),
Grande Grammatica Italiana di Consultazione I, Bologna: Il Mulino, pp. 129 –145.
BENINCÀ, Paola, 1995: „Complement Clitics in Medieval Romance: the Tobler -Mussafia Law”,
în A. Battye & I. Roberts (eds.), Oxford Univ ersity Press, pp. 325 -344.
BENINCÀ, Paola, 2004: „The left periphery of Medieval Romance ”, Studi linguistici e filologici
online , 2(2), pp. 243 –297.
BENINCÀ, Paola, 2006: „A Detailed Map of the Left Periphery of Medieval Romance”, în: R.
Zanuttini, H. Camp os, E. Herberger & P. Portner (eds), Crosslinguistic Research in Syntax
and Semantics. Negation, Tense, and Clausal Architecture , Washington, Georgetown
University Press, pp. 53 -86.
BENINCÀ, Paola, & Cecilia POLETTO, 2004: „Topic, Focus, and V2”, în Luigi Rizzi (ed.), The
Structure of CP and IP , 3, pp. 52 –75.
BIBER, Douglas, Stig JOHANSSON, Geoffrey LEECH, Susan CONRAD & Edward FINEGAN,
1999: Longman grammar of spoken and written English , Harlow, Longman.
247
BIBERAUER, Theresa & Ian ROBERTS, 2014: „Rethinking Formal Hierarchies: A Proposed
Unification”, Cambridge Occasional Papers in Linguistics 7.
BIERWISCH, M.anfred, 2003: „Heads, Complements, Adjuncts: Projections and Saturation”, în
E. Lang, C. Maienborn & C. Fabricius -Hansen (eds.), Modifying Adjuncts , Berlin, Mouton
de Gruyter, pp. 113 -159.
BLÜHDORN , Hardarik, 2008: „Subordination and coordination in syntax, semantics, and
discourse: Evidence from the study of connectives”, în C. Fabricius -Hansen & W. Ramm
(eds.) Subordination’ versus ‘Coordination’in Se ntence and Text , Amsterdam, John
Benjamins Publishing Company, pp. 59 -88.
BOSSONG, Georg, 2006: „La sintaxis de las Glosas Emilianenses en una perspectiva tipológica”,
în José Luis Girón Alconchel & José Jesús Bustos Tovar (eds.), Actas del VI Congreso
Internacional de Historia de la Lengua española (Madrid, 29 de septiembre -3 octubre 2003),
Madrid: Arco/Libros, Vol. 1., pp. 529 -544.
BOWERN, Claire, 2009: „Defining Complexity: Historical Reconstruction and Nyulnyulan
Subordination”, în Rice Working Papers i n Linguistics 2 vol. 1, pp. 1 -17.
BRESNAN, Joan, 1970: „On Complementizers: Toward a Syntactic Theory of Complement
Types”, în Foundations of Language , vol. 6, nr. 3, pp. 297 -321.
BRINTON, Laurel J. & Elizabeth C. TRAUGOTT, 2005: Lexicalization and languag e change ,
Cambridge University Press.
BROWN, Gillian & George YULE, 1983: Discourse Analysis, Cambridge University Press.
BUHL, Heike M., Steffi KATZ, Karin SCHWEIZER & Theo HERRMANN, 2000: „Einflüsse des
Wissenserwerbs auf die Linearisierung beim Spreche n über räumliche Anordnungen ”,
Zeitschrift für Experimentelle Psychologie 47 (1), pp. 17 –33.
BURIDANT, Claude, 2000: Grammaire nouvelle de l’ancien français , Paris, SEDES.
BURTON -ROBERTS, Noel, 1986: Analysing sentences: an introduction to English syntax , New
York, Longman Group Ltd.
BUYSSCHAERT, Joost, 1982: Criteria for the Classification of English Adverbials , Brussel,
AWLSK.
BYBEE , Joan, 2003 : „Cognitive processes in grammaticalization ”, în M. Tomasello (ed.), The
New Psychology of Language, Volume II, New Jersey, Lawrence Erlbaum Associates Inc.,
pp. 145 -167.
BYBEE, Joan L., Pagliuca WILLIAM & D. Perkins REVERE. 1991: „Back to the future”, în E.
C. Traugott, B. Heine (eds.), Approaches to grammaticalization , vol. II, Amsterdam, John
Benjamins Publishing Company , pp. 17 -58.
248
BYBEE, Joan L., Revere D. PERKINS & William PAGLIUCA, 1994: The evolut ion of grammar:
Tense, aspect, and modality in the languages of the world , The University of Chicago Press.
CAPIDAN, Theodor, 1932: Aromânii . Dialectul aromân , Imprimeria Națională, București.
CARAGIU -MARIOȚEANU, Matilda, 1975: Compendiu de dialectologie română, Editura
Științifică și Enciclopedică, București.
CARDINALETTI, Anna & Ian ROBERTS, 2002: „Clause Structure and X -Second”, în G. Cinque
(ed.), Functional Structure in DP and IP: the Cartography of Syntactic Structures , vol. I,
Oxford University Pres s, pp. 123 –166.
CARTER, Ronald & Michael McCARTHY, 2006: Cambridge grammar of English: A
comprehensive guide , Cambridge University Press.
CGEL, 2002: Huddleston, Rodney & Geoffrey K. Pullum, The Cambridge Grammar of the
English Language, Cambridge Universi ty Press.
CHAFE, Wallace, 1984: „How people use adverbial clauses ”, Berkeley Linguistics Society 10,
437–49.
CHEN, Guohua, 2000: „The grammaticalization of concessive markers in Early Modern English”,
în Olga Fischer, Anette Rosenbach & Dieter Stein (eds.) , Pathways of Change
Grammaticalization in English, Amsterdam, John Benjamins Publishing Company.
CHENERY, Winthrop, 1905: „Object Pronouns in Dependent Clauses: A Study in Old Spanish
Word Order ”, Publications of the Modern Language Association of America 20, pp. 1 -151.
CHOMSKY, Noam, 1965: Aspects of the theory of syntax , Cambridge: MIT Press.
CHOMSKY, Noam, 1970: „Remarks on nominalization”, în R. A. Jacobs & P. S. Rosenbaum
(eds.), Readings in English transformational grammar , Waltham: Ginn and Company, pp.
184–221.
CHOMSKY, Noam, 1975: Reflections on Language , London, Fontana.
CHOMSKY, Noam, 1986: Barriers, Cambridge, MA, MIT Press.
CHOMSKY, Noam, 1995: The Minimalist Program , Cambridge, MA, MIT Press.
CHOMSKY, Noam, 2004: „Beyond explanatory adequacy ”, în Adriana Belletti (ed.), The
Cartography of Syntactic Structures , vol. 3: Structures and Beyond (Oxford Studies in
Comparative Syntax), New York, Oxford University Press, pp. 104 -131.
CHOMSKY, Noam, 2013: „Problems of projection”, Lingua 130, pp. 33 –49.
CIOMPEC, Georgeta, 1985: Morfosintaxa adverbului românesc. Sincronie și diacronie, Editura
Științifică și Enciclopedică, București.
CINQUE, Guglielmo, 1999: Adverbs and Functional Heads. A Cross -Linguistic Perspective,
Oxford University Press.
249
CIORĂNES CU, Alexandru, 2001: Dicționarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I.
O. București [ed. orig.: 1954 –1966, Universidad de La Laguna, Tenerife].
CLARK, Herbert H., 1973: „Space, time, semantics, and the child”, în Timothy E. Moore (ed.),
Cognitiv e development and the acquisition of language , New York Academic Press, pp. 27 –
63.
CLARK, Robin & Ian ROBERTS, 1993: „A Computational Approach to Language Learnability
and Language Change”, Linguistic Inquiry 24, 2, pp. 299 -345.
CLOSE, Reginald Arthur, 197 5: A Reference Grammar for Students of English , London.
Longman.
COMRIE, Bernard, 1985: Tense , Cambridge University Press.
CORMACK, Annabel, 1999: „Without specifiers”, în D. Adger, S. Pintzuk, B. Plunkett & G.
Tsoulas (eds.), Specifiers: Minimalist approa ches, Oxford University Press, pp. 46 –68.
CORNILESCU, Alexandra, 1995: „Romanian Genitive Constructions”, în G. Cinque & G. Giusti,
Advances in Romanian Linguistics , Oxford University Press, pp. 1 -52.
CORNILESCU, Alexandra, 2000: „The double subject const ruction in Romanian”, în V.
Motapanyane (ed.), Comparative Studies in Romanian Syntax , Amsterdam/Lausanne/New
York/Oxford/Shannon/Singapore/Tokyo, Elsevier, pp. 83 -133.
CORNILESCU, Alexandra, 2003: Complementation in English. A Minimalist Approach , Editur a
Universității din București.
COSTINESCU, Mariana (ed.), 1981: Codicele Voronețean, [1563 –1583], Editura Minerva,
București.
CRISTOFARO, Sonia, 2003: Subordination , Oxford University Press.
CROFT, William, 1993: „The role of domains in the interpretation of metaphors and metonymies”,
Cognitive Linguistics, 4.4, pp. 335 -370.
CROFT, William, 2000: Explaining Language Change: an Evolutionary Approach , Pearson
Education, Harlow, Essex.
CROFT, William, 2003: Typology and Universals , Cambridge University Press.
CROITOR, Blanca, 2014: „ Asymmetric Coordination in Old Romanian ”, în Lingustica Atlantica ,
vol. 33, nr. 2, pp. 4 -24.
CROITOR, Blanca, 2016: „Coordination and Coordinating Conjunct ions. Sentence Connectors”,
în G. Pană Dindelegan (ed.), The Syntax Of Old Romanian, Oxford University Press.
CRUSCHINA, Silvio, 2011: „Focalization and Word Order in Old Italo -Romance”, Catalan
Journal of Linguistics 10, pp. 95 -132.
CURME, George O., 1931 : A Grammar of the English Language in Three Volumes , vol. III:
Syntax , DC Heath & Company, Boston.
250
DANFORD, Richard K., 2002: Preverbal Accusatives, Pronominal Reduplication, and
Information Packaging: A Diachronic Analysis of Spanish, teză de doctorat, O hio State
University.
DARDANO, Maurizio, 2012: Sintassi dell'italiano antico: la prosa del Duecento e del Trecento ,
Roma, Carocci.
DECLERCK, Renaat, 1997: When -Clauses and Temporal Structure , Routledge, London.
DE HAAN, Ferdinand, 1999: „Evidentiality and Epistemic Modality: Setting Boundaries”,
Southwest Journal of Linguistics , 18, pp. 83 –101.
DELFITTO, Denis, 2000: „Adverbs and the syntax/semantics interface”, Rivista di Linguistica ,
12, pp. 13 –52.
DEN DIKKEN, Marcel (ed.), 2013: The Cambridge Handbook of Generative Syntax , Cambridge
University Press.
DENSUSIANU, Ovid, 1901/1938: Histoire de la langue roumaine, vol. I–II, Leroux, Pa ris.
DEPRAETERE, Ilse, 1996: „Foregrounding in English Relative Clauses“, în Linguistics , nr. 34,
pp. 699 -731.
DIACONESCU, Ion, 1967: „Propoziția relativă infinitivală”, în Analele Universității București ,
XVI, pp. 143 -148.
DIACONESCU, Ion, 1977: Infinitiv ul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică,
București.
DIESSEL, Holger, 2004: The acquisition of complex sentences , Cambridge University Press.
DIESSEL, Holger, 2005: „Competing motivations for the ordering of main and adverbial clauses ”,
Linguistics, 43, pp. 449 –70.
DIESSEL, Holger, 2008: „Iconicity of sequence: A corpus -based analysis of the positioning of
temporal adverbial clauses in English”, Cognitive Linguistics, 19–3, pp. 465 –490.
DIESSEL, Holger, 2013: „Adverbial subordination ”, în S ilvia Luraghi & Claudia Parodi
(eds.), Bloomsbury Companion to Syntax , London, Continuum, pp. 341 -354.
DIK, Simon, 1978: Functional Grammar, North -Holland, Amsterdam.
DIK, Simon,1997 : The Theory of Functional Grammar, Part 1, The Structure of the Clause , (2nd
revised edition) ed. Kees Hengeveld, Mouton de Gruyter, Berlin/New York.
DIMITRESCU, Florica (coord.), 1978: Istoria limbii române: fonetică, morfosintaxă, lexic ,
Editura Didactică și Pedagogică, București.
DIMITRIU, Corneliu , 1982 : Gramatica limbii r omâne explicată.Sintaxa , Editura Junimea, Iași.
DINICĂ, Andreea, 2016: „Temporal and Location Clauses”, în G. Pană Dindelegan (ed.), The
Syntax Of Old Romanian , Oxford University Press.
251
DINSMORE, John, 1981: Pragmatics, formal theory and the analysis of pr esupposition ,
Bloomington, Indiana University Linguistics Club.
DIXON, Robert & Alexandra Y. AIKHENVALD, 2009: The Semnatics of Clause Linking , Oxford
University Press.
DOBROVIE -SORIN, Carmen, 1994: The Syntax of Romanian, Berlin, Mouton de Gruyter.
DOHERT Y, Monika, 2003: „Parametrized beginnings of sentences in English and German”,
Across Languages and Cultures 4:1, pp. 19 –51.
DONALDSON, Bryan, 2012: „Initial Subordinate Clauses in Old French: Syntactic Variation and
the Clausal Left Periphery”, Lingua , 12 2 (9), pp. 1021 –46,
Doi:10.1016/j.lingua.2012.04.003.
DOSTIE, Gaétane, 2009: „Discourse markers and regional variation in French. A lexico -semantic
Approach”, în K. Beeching, N. Armstrong & F. Gadet (eds.), Sociolinguistic variation in
contemporary French , John Benjamins, Amsterdam, pp. 201 -214.
DOWTY, David, 2003: „The dual analysis of adjuncts/complements in Categorial Grammar”, în
Lang Ewald, Claudia Maienborn & Cathrine Fabricius -Hansen (eds.), Modifying Adjuncts ,
Berlin and New York, Mouton de Gruyter, pp. 33 -66.
DRAGOMIRESCU, Adina , 2013: „O schimbare parametrică de la româna veche la româna
modernă în sintaxa formelor verbale compuse cu auxiliar ”, Limba română , LXII, 2, pp.
225−239.
DRAGOMIRESCU, Adina, 2013: „Există trăsături slavone în sintaxa limbi i române? Două studii
de caz”, Diacronia , nr. 1 (www.diacronia.ro).
DRAȘOVEANU, D. D., 1968: „Observații asupra cuvintelor relaționale”, Cercetări Lingvistice ,
XIII, nr. 1, pp. 19 -32.
DRYER, Matthew S., 1992: „Adverbial Subordinators and Word Order Asymmet ries”, în John A.
Hawkins & Anna Siewierska, From Performance Principles of Word Order, EUROTYP
Working Papers, European Science Foundation, pp. 50 -67.
DRYER, Matthew S., 2005: „Order of Subject, Object, and Verb ”, în WALS , pp. 330 –33.
DSL, 2005: Bidu -Vrăn ceanu, Angela, Cristina Călărașu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela
Mancaș & Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de științe ale limbii , ediția a 2 -a, Editura
Nemira, București.
DUBINSKY, Stanley & Kemp WILLIAMS, 1995: „Recategorization of prepositions as
complementizers: The case of temporal prepositions in English”, Linguistic Inquiry 26, pp.
125-37.
252
DUCROT, Oswald & Jean -Marie SCHAEFFER, 1995: Nouveau dictionnaire encyclopédique des
sciences du langage , Paris, Seuil; în traducere română: Noul dicționar enciclopedic al
științelor limbajului , Editura Babel, București.
DUPUIS, Fernande, 1988: „Pro -drop dans les subordonnées en ancien français”, Revue québécoise
de linguistique théorique et appliquée , 7.3, pp. 41 -62.
EDGREN, Eva, 1971: Temporal Clauses in En glish , Uppsala, Almqvist & Wiksell.
EIDE, Kristin, 2006: Word order structures and unaccusative verbs in Classical and Modern
Portuguese. The reorganisation of information structure , teză de doctorat, University of
Oslo.
EMONDS, Joseph, 1976: A Transformat ional Approach to English Syntax , Academic Press, New
York.
EMONDS, Joseph, 1985: A Unified Theory of Syntactic Categories , Foris, Dordrecht.
ENKVIST, Nils Erik & Viljo KOHONEN (eds.), 1976: Reports on Text Linguistics: Approaches
to Word Order , Åbo Akadem i.
ENÇ, Murvet, 1987: „Anchoring conditions for tense”, Linguistic Inquiry 18, pp. 633 -657.
ERNST, Thomas 1984: Towards an integrated theory of adverb position in English , Indiana
University Linguistics Club, Bloomington.
ERNST, Thomas, 2002: The Syntax of Adjuncts, Cambridge University Press.
FABRICIUS -HANSEN, Cathrine & Wiebke RAMM (eds.), 2008: ‘Subordination’ versus
‘Coordination’ in Sentence and Text , John Benjamins Publishing Company, Amsterdam.
FERRARESI, Gisella & Maria GOLDBACH, 2002: „V2 Syntax an d Topicalization in Old
French”, Linguistiche Berichte 189, pp. 2 –25.
FIÉIS, Alexandra, 2003: Ordem de Palavras, Transitividade e Inacusatividade. Reflexão Teórica
e Análise do Português dos Séculos XIII a XVI, teză de doctorat, Universidade Nova de
Lisboa .
FILLMORE, Charles J., 1968: „The Case for Case“, în E. Bach & R.T. Harms (eds.) Universals
In Linguistic Theory , Holt, Rinehart and Winston, New York.
FILLMORE, Charles J. & Collin BAKER, 2009: „ A Frames Approach to Semantic Analysis “, în
Bernd Heine & H eiko Narrog (eds.) , The Oxford Handbook of Linguistic Analysis , DOI:
10.1093/oxfordhb/9780199544004.013.0013.
FISCHER, Susann, 2003: „Rethinking the Tobler -Mussafia Law”, Diachronica , 20, pp. 259 –288.
FOLEY, William A. & Robert D. VAN VALIN Jr., 1984: Functional Syntax and Universal
Grammar , Cambridge University Press.
FONTANA, Josep M., 1993: Phrase structure and the syntax of clitics in the history of Spanish,
teză de doctorat, University of Pennsylvania.
253
FORD, Cecilia E., 1993: Grammar in Interaction. Adverbial clauses in American English
conversations, Cambridge University Press.
FOULET, Lucien, 1930: Petite syntaxe de l’ancien français , Champion, Paris.
FRAJZYNGIER, Zygmunt, 1996: Grammaticalization of the complex sentence: a case study in
Chadic , John Benjamins Publishing Company, Amsterdam / Philadelphia .
FREIDIN, Robert, 1971: Interpretive Semantics and the Syntax of English Complement
Constructions , University Microfilms, Ann Arbor.
FRÂNCU, Constantin, 1969: „Înlocuirea infinitivului prin construcț ii personale în limba română
veche”, Anuar de lingvistică și istorie literară, A. Lingvistică, 20, pp. 72 –114.
FRÂNCU, Constantin, 2009: Gramatica limbii române vechi , Casa Editorială Demiurg, Iași.
GA, 1966: Gramatica limbii române , vol. I -II, Editura Aca demiei RSR, București.
GALLEGO, Ángel J., 2012: „Object Shift in Romance”, Natural Language & Linguistic Theory
31, 2, pp. 409 -451.
GALR, 2005/2008: Guțu Romalo, Valeria (coord.), Gramatica limbii române , vol. I -II, Editura
Academiei Române, București.
GBLR, 2010: Pană Dindelegan, Gabriela (coord.), Gramatica de bază a limbii române , Editura
Univers Enciclopedic Gold, București.
GEIS, Michael Lorenz, 1970: Adverbial Subordinate Clauses in English , Cambridge, MA: MIT.
GENNARI, Silvia, 1999: „ Tense, aktionsa rt and sequence of tense ”, în F. Corblin, C. Dobrovie –
Sorin & J -M. Marandin (eds.), Empirical Issues in Formal Syntax and Semantics: Selected
Papers from the Colloque de Syntaxe et Sémantiqe à Paris 2 , Thesus, The Hague.
GENNARI, Silvia, 2002: „ Spanish Past and Future Tenses: Less (Semantics) is More ”, în Javier
Gutiérrez -Rexach (ed.), From Words to D iscourse: Trends in Spanish Semantics and
Pragmatics. Research in the Semantics/ Pragmatics Interface (CRISPI), vol. 10, Elsevier,
Oxford/New York.
GESSNER, Emil, 1893: „Das spanische Personalpronomen”, Zeitschrift für romanische
Philologie XVII, pp. 1 -54.
GHEORGHE, Mihaela, 2004: Propoziția relativǎ , Editura Paralela 45, Pitești.
GHEORGHE, Mihaela, 2005: „Avantaje ale utilizării conceptului de „urmă” în descrierea
sintactică”, în The Proceedings of the “European Integration – Between Tradition and
Modernity” Congress , vol.1, Editura Universității „Petru Maior”, Tîrgu -Mureș, pp. 244 -254.
GHEORGHE, Mihaela, 2009: Limba română. Probleme teoretice și aplicații. O introducere în
sintaxa modernă a complementelor, Editura Universității „Transilvania”, B rașov.
GHEORGHE, Mihaela, 2009 -2010: Modele de descriere în sintaxă (curs), Universitatea
„Transilvania”, Brașov.
254
GHEORGHE, Mihaela, 2013: „Parametrul deplasării multiple a elementului WH (interogativ/
relativ). Observații privind structurile cu grup inte rogativ/relativ multiplu în limba română
veche”, Limba Română , LXII, nr. 2, pp. 240-247.
GHEORGHE, Mihaela, 2015: „Construcții (pseudo)scindate în limba română veche ”, în I.
Nedelcu & R. Zafiu (eds.), Variația lingvistică: probleme actuale, vol. I, Editura
Universității din București.
GHEORGHE , Mihaela, 2016: „Polar and wh -interrogatives. Indirect interrogatives. Exclamatory
constructions”, în G. Pană Dindelegan (ed.), The Syntax Of Old Romanian , Oxford
University Press, Oxford.
GHEȚIE, Ion (coord.), 1997: Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532 – 1780) , Editura
Academiei Române, București.
GIORGI, Alessandra & Fabio PIANESI, 1997: Tense and Aspect. From Semantics to
Morphosyntax , Oxford University Pr ess, New York/Oxford.
GIVÓN, Talmy, 1979: On Und erstanding Grammar , New York Academic Press.
GIVÓN, Talmy, 1985: „Iconicity, isomorphism and nonarbitrary coding in syntax”, în John
Haiman (ed.), Natural Syntax, John Benjamins, Amsterdam, pp. 187 –220.
GIVÓN, Talmy, 1990: Syntax. A functional -typologica l introduction , vol. II, John Benjamins,
Amsterdam.
GIVÓN, Talmy, 1991: „The evolution of dependent clause morpho -syntax in Biblical Hebrew”,
în E.C. Traugott and B. Heine (eds.), Approaches to grammaticalization , vol. 2, John
Benjamins, Amsterdam, pp. 257-310
GIVÓN, Talmy, 2009: The Genesis of Syntactic Complexity , John Benjamins Publishing
Company, Amsterdam/Philadelphia .
GOLDBERG, Adele & Farell ACKERMAN, 2001: „ The Pragmatics of Obligatory Adjuncts ”,
Language , vol. 77, nr. 4, pp. 798 -814.
GR, 2013: Pană Dindelegan , Gabriela (ed.), The Grammar of Romanian, Oxford University Press,
Oxford.
GRAUR, Alexandru (coord.), 1965: Istoria Limbii Române , vol. I, Limba latină, Editura
Academiei, București.
GREEN, Georgia M., 1976: „Main clause phenomena in subordinat e clauses”, Language 53, pp.
382–97.
GREENBAUM, Sidney, 1996: The Oxford English Grammar , Oxford University Press.
GREENBERG, Joseph, 1963: „Some universals of grammar with particular reference to the order
of meaningful elements”, în Universals of languag es, Cambridge, MA: MIT Press, pp. 58 –
90.
255
GREENBERG, Joseph, 1966: „Language universals”, în Sebeok, Thomas (ed.), Current Trends
in Linguistics: Vol. III, Theoretical Foundations , Mouton, The Hague -Paris, pp. 61 -112.
GRICE, Paul H., 1975: „Logic and Conver sation”, în Cole, Peter & Jerry L. Morgan (eds.), Syntax
and Semantics, vol. 3, Speech Acts, Academic Press, New York, pp. 41 -58.
GRIMSHAW, Jane, 1985: English Wh -constructions and the Theory of Grammar, Garland, New
York (Ph.D. 1977).
GRIMSHAW, Jane, 1991: Extended Projection . Ms, Brandeis University, Waltham, MA.
GRØNN, Atle & Irena MARIJANOVIC (eds.), 2010: „Russian in Contrast: Form, meaning and
parallel corpora”, în Oslo Studies in Language 2(1), pp. 109 –153.
GROOS, Anneke & Henk VAN RIEMSDIJK, 1981: „Matching effects in free relatives: A
parameter of Core Grammar”, în A. Belletti, L. Brandi, și L. Rizzi (eds.), Theory of
Markedness in Generative Grammar, Scuola Normale Superiore, Pisa, pp. 171 -216.
GROSU, Alexander, 2003: „A unified theory of ‘standa rd’ and ‘transparent’ free relatives”,
Natural Language and Linguistic Theory 21, pp. 247 -331.
GROSU, Alexander, 2004: „The Syntax -Semantics of Modal Existential Wh Constructions”, în
O. Mišeska Tomić (ed.), Balkan Syntax and Semantics , John Benjamins, Am sterdam, pp.
419–49.
GUASTI, Maria Teresa, 1993: Causative and percetion verbs. A comparative study , Rosenberg &
Sellier, Torino.
GUȚU, Valeria, 1957: „Propoziții relative“, în Studii de gramatică , vol. II, pp. 161 -171.
GUȚU ROMALO , Valeria , 1973: Sinta xa limbii române. Probleme și interpretări , Editura
Didactică și Pedagogică, București.
HACKER, Martina, 1999: Adverbial Clauses in Scots: a semantic -syntactic study , Mouton de
Gruyter, Berlin/New York.
HACKL, Martin, 2013: „The syntax –semantics interface “, Lingua , vol. 130 , pp. 66 –87.
HAEGEMAN, Liliane, 1985: „Subordinating conjunctions and X' -Syntax “, Studia Germanica
Gandensia 2, pp. 1 -42.
HAEGEMAN, Liliane , 1994: Introduction to governmen t and binding theory , second edition,
Wiley -Blackwell.
HAEGEMAN, Liliane, 2004: „Topicalization, CLLD and the left periphery “, în Benjamin Shaer,
Werner Frey & Claudia Maienbom (eds.), Proceedings of the dislocated elements workshop,
vol. 35, ZAS, Berlin, pp. 157 -192.
HAEGEMAN, Liliane, 2006: „Argument Fronting in English, Romance CLLD, and the Left
Periphery”, în Rafaella Zanuttini et al. (eds), Crosslinguistic Research in Syntax and
Semantics , Georgetown University Press, Washington, pp. 27-52.
256
HAEGEMAN , Liliane, 2009: „Main clause phenomena and the derivation of adverbial clauses ”,
în Anastasios Tsangalidis (ed.), Proceedings of the 18th international symposium on
theoretical and applied linguistics (ISTHAL), Aristotle University of Thessaloniki, pp. 1 -18.
HAEGEMAN, Liliane , 2010: „The internal syntax of adverbial clauses”, Lingua , 120, pp. 628 –
648.
HAEGEMAN, Liliane , 2012: Adverbial Clauses, Main Clause Phenomena, and Composition of
the Left Periphery, Oxford University Press.
HAEGEMAN, Liliane , 2013: The Syntax of adverbial clauses , paper presented at the International
Congress of Linguists, Geneva, 21.07.2013.
https://mediaserv er.unige.ch/play/80083/moeschler%20jacques,%20International%20Cong
ress%20of%20Linguists%202013 , accesat în data de 17.04.2016.
HAIDER, Hubert, 2004: „Pre- and postverbal adverbials in OV and VO”, în A. Alexiadou (ed.),
Taking up the Gaunlet – Adverbs acro ss Frameworks [Lingua , Volume 114, Issue 6], pp.
779–807.
HAIMAN, John, 1978: „Conditionals are topics ”, Language, 54, pp. 564 –89.
HAIMAN, John, 1980: „The iconicity of grammar ”, Language, 56, pp. 515 –40.
HAIMAN, John, 1983: „Iconic and economic motivation s”, Language, 59, pp. 781 –19.
HAIMAN, John, 1985: Iconicity in Syntax, John Benjamins, Amsterdam.
HALLIDAY, Michael A.K., 1967: „Notes on transitivity and theme in English. Parts 1 and 2 ”,
Journal of Linguistics, 3, pp. 37 -81/199 -244.
HALLIDAY, Michael A. K., 1985: An introduction to functional grammar, Edward Arnold,
London.
HALLIDAY, Michael A.K., 1994: An Introduction to Functional Grammar , second edition,
Edward Arnold, London.
HALLIDAY, Michael A.K. & Ruqaiya HASAN, 1976: Cohesion in English , Longman, London.
HALLIDAY, Michael A.K. & Christian M.I.M. MATTHIESSEN, 1999: Construing Experience:
A Language -Based Approach to Cognition , Continuum, London/New York.
HALLIDAY, Michael A.K. & Christian M.I.M. MATTHIESSEN (eds.), 1999/2004: An
Introduction to Func tional Grammar, third edition, Edward Arnold, London.
HARRIS, Alice C. & Lyle CAMPBELL, 1995: Historical Syntax in Cross -Linguistic Perspective ,
Cambridge University Press.
HARRIS, Martin, 1986: „The historical development of si clauses in Romance”, în Tra ugott et al.
(eds.), On conditionals , Cambridge University Press, pp. 265 -284.
HARRIS, Martin & Nigel Vincent (eds.), 1988: The Romance Languages, Routledge, London.
257
HASPELMATH, Martin , 1995: „The converb as a cross -linguistically valid category”, în M.
Haspelmath & E. König (eds.), Converbs in Cross -linguistic Perspective , Mouton de
Gruyter, Berlin/New York, pp. 1 –56.
HASPELMATH, Martin , 1997: From Space to Time: Temporal Adverbials in the World's
Languages , Lincom, Munich.
HASPELMATH, Martin (ed.), 2004: Coordinating Constructions , John Benjamins, Amsterdam.
HASPELMATH, Martin, 2008: „Frequency vs. iconicity in explaining grammatical asymmetries ”,
Cognitive Linguistics 19, pp. 1 –33.
HASSELGÅRD, Hilde, 1996: Where and When: Positional and Functional Convent ions for
Sequences of Time and Space Adverbials in Present -Day English , Acta Humaniora (teză de
doctorat), Scandinavian University Press, Oslo.
HASSELGÅRD, Hilde, 2010: Adjunct adverbials in English , Cambridge University Press.
HAWKINS, John A., 1994: A Pe rformance Theory of Order and Constituency, Cambridge
University Press.
HAUMANN, Dagmar, 1997: The Syntax of Subordination , Max Niemeyer, Tubingen.
HEINE, Bernd & Tania KUTEVA, 2002: World lexicon of grammaticalization , Cambridge
University Press.
HELIADE RĂDULESCU, Ion, 1828: Gramatic ă româneasc ă, Sibiu, ediție și studiu de Valeria
Guțu Romalo, București, 1980.
HENDRICK, Randall, 1976: „Prepositions and the X -bar theory”, în J. Emonds (ed.) Proposals
for Semantic and Syntactic Theory (Los Angeles: UCLA Pap ers in Syntax), pp. 95 -122.
HERSKOVITS, Annette, 1986: Language and Spatial Cognition, Cambridge University Press.
HILL, Virginia & Gabriela ALBOIU, 2016: Verb Movement and Clause Structure in Old
Romanian , Oxford University Press.
HILPERT, Martin & Christ ian KOOPS, 2009 : „A quantitative approach to the development of
complex predicates ( The case of Swedish Pseudo -Coordination with sitta “sit”*) ”, în T.
Givón & Masayoshi Shibatani (eds.), Syntactic Complexity: Diachrony, acquisition, neuro –
cognition, evolut ion, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam.
HINTERHÖLZL, Roland & Svetlana PETROVA, 2010: „From V1 to V2 in West Germanic”,
Lingua 120 (2), pp. 315 –28, doi:10.1016/j.lingua. 2008.10.007.
HOARȚĂ CĂRĂUȘU, Luminița, 2009: „Aspecte ale problematicii cir cumstanțialului”, în Text și
discurs religios, Lucrările Conferinței Naționale, nr. 1, pp. 415 -428.
HODIȘ, Viorel, 1966: „Echivalența semantico -sintactică a termenilor raportului apozitiv”,
Cercetări lingvistice, XI, nr. 1, pp. 47 -61.
258
HOEKSTRA, Eric, 1991: Licensing conditions on phrase structure , teză de doctorat, University
of Groningen, accesibil în 20.04.2015 pe
http://www.researchgate .net/publication/35799901_
Licensing_conditions_on_phrase_structure_.
HOFFMANN, Sebastian, 2005: Grammaticalization and English Complex Prepositions: A
Corpus -based Study , Routledge, London.
HOPPER, Paul J., 1991: „On some principles of grammaticization”, în E. C. Traugott & B. Heine
(eds.), Approaches to grammaticalization , vol. I, J ohn Benjamins, Amsterdam/ Philadelphia,
pp. 17 -35.
HOPPER, Paul J. & Elizabeth Closs TRAUGOTT, 2003: Grammaticalization, second edition,
Cambridge University Press.
HORN, Lawrence, 1984: „Toward a New Taxonomy for Pragmatic Inference: Q -Based and R –
Based I mplicature”, în D. Schiffrin (ed.), Meaning, Form and Use in Context , Georgetown
University Press, Washington, pp. 11 -42.
HORNSTEIN, Norbert, 1977: „S and X -bar convention”, Linguistic Analysis 3, pp. 137 –176.
HORNSTEIN Norbert & Jairo NUNES, 2008: „Adjunc tion, Labeling, and Bare Phrase Structure”,
Biolinguistics 2, pp. 57 –86.
HOVAV, Malka Rappaport, Edit DORON & Ivy SICHEL (eds.), 2010: Lexical Semantics, Syntax,
and Event Structure , Oxford Studies in Theoretical Linguistics.
HUDDLESTON, Rodney, 1971: The Sentence in Written English , Cambridge University Press.
HUDDLESTON, Rodney, 1988: English Grammar: An Outline , Cambridge University Press.
HURFORD , James R., 1994 : Grammar: A student's guide, Cambridge University Press.
IACOB, Ștefan, 1958: „Coordonare, subordonare și logică”, în Limba Română, VII, nr. 5, pp. 49 –
55.
ILIESCU, Ada, 2008: Gramatica practică a limbii române actuale , Editura Corint, București.
IORDAN, Iorgu, 1956: Limba română contemporană , Editura Ministerului Învățământului,
București.
IRIM IA, Dumitru, 1997: Gramatica limbii române , Editura Polirom, Iași.
IVĂNESCU, Gheorghe, 1980: Istoria limbii române , Editura Junimea, Iași.
IWATA, Seizi, 1999: „On the status of implicit arguments in middles ”, Journal of Linguistics, 35,
pp. 527 -53.
JACKEN DOFF, Ray S., 1972: Semantic interpretation in generative grammar , Mass. M.I.T. Press,
Cambridge.
JACKENDOFF, Ray S., 1977: X [bar] -Syntax: A Study of Phrase Structure , M.I.T. Press,
Cambridge.
259
JACOBS, Roderick A. & Peter S. ROSENBAUM (eds.), 1970: Reading s in English
transformational grammar , Ginn and Company, Waltham.
JACOBSON, Pauline, 2014: Compositional Semantics, An Introduction to the Syntax /Semantics
Interface , Oxford University Press.
JAKOBSON, Roman, 1965[1971]: „Quest for the essence of language ”, în Roman Jakobson (ed.),
Selected Writings , vol. II, Mouton, The Hague [Originally published in Diogenes 51(1965)],
pp. 345 –59.
JAWORSKA, Ewa, 1982: „On the structure of adverbial subordinate clauses in English and
Polish”, Studia Anglica Posnaniensia 14, pp. 137 -67.
JAYASEELAN, Karattuparambil, 2008: „Bare phrase structure and specifier -less syntax”,
Biolinguistics 2, pp. 87 –106.
JENSEN, Frede, 1990: Old French and Comparative Gallo -Romance Syntax , Niemeyer,
Tübingen.
JESPERSEN, Otto , 1927/1940: A Moder n English Grammar on Historical Principles , părțile III
și V, Ejnar Munksgaard, Copenhagen.
JESPERSEN, Otto, 1949: A Modern English Grammar , vol. VII, Ejnar Munksgaard, Copenhagen.
JOHANNESSEN, Janne Bondi, 1998: Coordination , Oxford University Press.
JOHA NSSON, Stig & Per LYSVÅG, 1986/1987: Understanding English Grammar , parts I – II,
Universitetsforlaget, Oslo.
KABATEK, Johannes & Claus D. PUSCH, 2011: „The Romance languages: Typology”, în Jan
van der Auwera/Bernd Kortmann (eds.), The Languages and Lingui stics of Europe. A
Comprehensive Guide, Mouton de Gruyter, Berlin/New York, pp. 69 -96.
KAYNE, Richard, 1994: The Antisymmetry of Syntax , MA: MIT Press, Cambridge.
KISS, Katalin (ed.), 2009: Adverbs and adverbial adjuncts at the interfaces , Mouton de Gruyte r,
Berlin/New York.
KHOMITSEVICH, Olga, 2007: Dependencies Across Phases. From Sequence of Tense to
Restrictions on Movement , teză de doctorat, Utrecht: LOT.
KONIG, Ekkehard , 1986: „ Conditionals, concessive conditionals and concessives: areas of
contrast, overlap and neutralization” , în Traugott et al. (eds.), On conditionals , Cambridge
University Press, pp. 229 -246.
KORTMANN, Bernd, 1997: Adverbial Subordination: A Typology and History of Adverbial
Subordinators Based on European Languages , Mouton de Gruy ter, Berlin.
KORTMANN, Bernd, 1998: „ Adverbial Subordinators in the Languages of Europe”, în J. van der
Auwera (ed.), Adverbial Constructions in the Languages of Europe , Mouton de Gruyter,
Berlin/New York, pp. 457 -561.
260
KORTMANN, Bernd, 2001: „Adverbial Con junctions”, în Martin Haspelmath, Ekkehard König,
Wulf Oesterreicher & Wolfgang Raible (eds.), Language Typology and Language
Universals: An International Handbook , Mouton de Gruyter, Berlin, pp. 842 –854.
KRATZER, Angelika, 1998: „More Structural Analogies Between Pronouns and Tenses ”, în D.
Strolovitch & A. Lawson (eds.), SALT VIII , Cambridge, Mass. Ithaca, CLC -Publications.
KRUISINGA, Etsko, 1922: A Handbook of Present -day English , vol. II: English Accidence and
Syntax , Kemink & Zoon, Utrecht.
KUSUMOTO, K iyomi, 1999: Tense in embedded contexts , teză de doctorat, Department of
Linguistics, University of Massachusetts at Amherst.
KURY ŁOWICZ, Jerzy, 1975 [1965]: „The evolution of grammatical categories”, Esquisses
linguistiques, 2, pp. 38 -54.
LAENZLINGER, Chr istopher, 1998: Comparative Studies in Word Order. Adverbs, Pronouns,
and Clause Structure in Romance and Germanic, John Benjamins Publishing Company,
Amsterdam/ Philadelphia.
LAKOFF, George, 1987: Women, Fire, and Dangerous Things: What Categories Reveal About
the Mind, Chicago University Press.
LAMBRECHT, Knud, 1994: „Information structure and sentence form: Topic, focus, and the
mental representation of discourse referents ”, în Cambridge Studies in Linguistics 71,
Cambridge University Press.
LANG, Ewald, Claudia MAIENBORN & Cathrine FABRICIUS -HANSEN (eds.), 2003:
Modifying Adjuncts , Mouton de Gruyter, Berlin.
LANGACKER, Ronald W., 1987 : Foundations of cognitive grammar , vol. I: Theoretical
perspectives , CA: Stanford University Press.
LARSON, Richard, 1990: „Extraction and multiple selection in PP”, The Linguistic Review 7, pp.
169-82.
LASNIK, Howard & Mamonu SAITO, 1992: Move α , MA: The MIT Press, Cambridge.
LAZARD, Gilbert, 1994: L'Actance , Presses Universitaires de France, Paris.
LEDGEWAY, Adam, 2007: „ Old Neapolitan Word Order: Some Initial Observations”, în: A. L.
Lepschy, A. Tosi (eds.), Languages of Italy. Histories and Dictionaries, Longo Editore
Ravenna, pp. 119 -146.
LEDGEWAY, Adam, 2008: „Satisfying V2 in Early Romance: Merge vs. Move”, Journal of
Linguistics 44, 2, pp. 437 -470.
LEDGEWAY, Adam, 2009: Grammatica diacronica del napoletano , Niemeyer , Tübingen.
261
LEDGEWAY, Adam, 2010: „The clausal domain: CP structure and the left periphery ”, în Roberta
D’Alessandro, Adam Ledgeway & Ian Roberts (eds.), Syntactic Variation: the Dialects of
Italy, Cambridge University Press, pp. 38 -51.
LEDGEWAY, Adam, 2011: „Syntactic and Morphosyntactic Typology and Change ”, în M.
Maiden, J. C. Simth & A. Ledgeway (eds.), pp. 382 –471.
LEDGEWAY, Adam, 2012: From Latin to Romance: Morphosyntactic Typology and Change ,
Oxford University Press.
LEDGEWAY, Adam, 2014: „Parametrul poziției centrului și efectele sale pragmatice în trecerea
de la latină la limbile romanice”, în: Zafiu, Dragomirescu, Nicolae (eds.), pp. 11 -26.
LEDGE WAY, Adam and Alessandra LOMBARDI, 2005 „Verb movement, adverbs and clitic
positionsin Romance”, Probus 17, pp. 79 –113.
LEFEVRE, Michel (ed.), 2000: Subordination in Syntax, Semantik und Textlinguistik,
Stauffenburg, Tübingen.
LEHMANN, Winfred, 1974: Proto-Indo-European Syntax , University of Texas Press, Austin.
LEHMANN, Ch ristian, 1988: „Towards a typology of clause linkage”, în John Haiman & Sandra
A. Thompson (eds), Clause combining in grammar and discourse [Typological Studies in
Language 18], John B enjamins, Amsterdam/Philadelphia, pp. 181 –225.
LEHMANN, Ch ristian, 2002: „New reflections on grammaticalization and lexicalization”, în I.
Wischer & G. Diewald (eds.), New reflections on grammaticalization [Typological Studies
in Language 49], John Benjami ns, Amsterdam/ Philadelphia , pp. 1 –18.
LENKER, Ursula & Anneli MEURMAN -SOLIN, 2007: Connectives in the history of English ,
John Benjamins Publishing Company, Amsterdam.
LE TALLEC -LLORET, Gabrielle & Daniel Roulland, 2013: „Présentation: La concordance des
temps, vers la fin d'une « règle »?”, Langages, 3, nr.191, pp. 3 -8.
LEVINSON, Stephen C., 2004: „Space in Language and Cognition ”, Explorations in Cognitive
Diversity, Cambridge University Press.
LUNGU, Oana, 2008: „Tense in embedded contexts: the case of Romanian”, în Bucharest
Working Papers in Linguistics , vol. X, nr.1, pp. 21 -37.
LYONS, John, 1977: Semantics, Cambridge University Press.
MAIDEN, Martin, John Charles Smith & Adam Ledgeway (eds.), 2011: The Cambridge History
of Romance Languages , vol. I., Structures, Cambridge University Press.
MALKIEL, Yakov, 1978: „Critères pour l’étude de la fragmentation du latin ”, în Atti XIV
Congresso internazionale di linguistica e filologia romanza , vol. I, Macchiaroli/ Benjamins,
Naples/Amsterdam, pp. 27 –47.
262
MANN, William C. & Sandra A. THOMPSON, 1988: „Rhetorical Structure Theory: Toward a
functional theory of text organization”, Text 8(3), pp. 243 –281.
MAREȘ , Alexandru, 2000: „Considerații pe marginea datării Psaltirii Hurmuzaki ”, Limba
română , 49, pp. 675 –83.
MARIAN, Rodica, 2011: „Când , cum, unde în DA. și DLR. Semantică și retorică”,
DACOROMANIA, serie nouă, XVI, nr. 2, Cluj -Napoca, pp. 138 –142.
MARTIN, James Robert & David ROSE, 2003: Working with discourse. Meaning beyond the
clause , Continuum, London.
MARTIN S, Ana Maria, 2002: „The loss of IP -Scrambling in Portuguese: Clause structure, word
order variation and change”, în D. Lightfoot (ed.), Syntactic Effects of Morphological
Change , Oxford University Press, pp. 232 -248.
MATISOFF, James A., 1991: „Areal and u niversal dimensions of grammatization in Lahu”, în E.
C. Traugott & B. Heine (eds.), Approaches to grammaticalization , vol. II, John Benjamins,
Amsterdam, pp. 383 -453.
MATTHEWS, Peter H., 1997: The Concise Oxford Dictionary of Linguistics, Oxford Universit y
Press.
MATTHIESSEN, Christian & Sandra A. THOMPSON, 1988: „The Structure of Discourse and
'Subordination'”, în J. Haiman & S. A. Thompson (eds.), Clause Combining in Grammar
and Discourse , vol. 18 of Typological Studies in Language , John Benjamins, Amste rdam
/Philadelphia, p. 275 –329.
MĂRGĂRIT , Iulia, 2011: Românii din afara României și limba lor (Perspectivă dialectologică),
Editura Academiei Române, București.
MEILLET, Antoine, 1912: „ L’evolution des formes grammaticales” , Scientia (Rivista di Scienza),
12(26.6.), pp. 130 -148.
MENARD, Philippe, 1994: Syntaxe de l’ancien francais , 4th edition, Bière, Bordeaux.
MEYER -LÜBKE, Wilhelm, 1900: Grammaire des langues romanes , vol. III, Welter, Paris.
MILLER, Jim, 2002: An introduction to English syntax , Edinburg h University Press.
MILLER, George A. & Philip N. JOHNSON -LAIRD, 1976: Language and Perception ,
Cambridge University Press.
MOLDOVANU, Dragoș, 1977 -1978: „Formațiile premorfologice din limba română veche”, în
Anuarul de lingvistică și istorie literară , XXV I, pp.45 -69.
MONTOLÍO, Estrella, 1999: „ Las construcciones condicionales”, în Demonte V. & Bosque I.
(coord.), în Gramática descriptiva de la lengua española , vol III, Espasa – Calpe, Madrid,
pp. 3643 -3737.
263
MÜLLER, Stefan, 2013: „ Unifying everything: Some remarks on simpler syntax, construction
grammar, minimalism, and HPSG” , Language , vol. 89/ 4, pp. 920 -950.
MUNTEANU, Ștefan & Vasile ȚÂRA, 1983: Istoria limbii române literare, Editura Didactică și
Pedagogică, București.
MUSSAFIA, Alfredo, 1888: „Enclisi o proclisi del pronome personale atono quale oggeto ”,
Romania 27, pp. 145 -6.
NEAMȚU, G.G., 1999: Teoria și practica analizei gramaticale , Editura Excelsior, Cluj -Napoca.
NEDELCU, Isabela, 2009: Categoria partitivului în limba română , Editura Universității din
București.
NICOLAE, Alexandru, 2015: Ordinea constituenților în limba română: o perspectivă diacronică.
Structura propoziției și deplasarea verbului, Editura Universității din București.
NICOLAE, Alexandru, 2016: „Word Order and Configurationality ”, în G. Pană Dindelegan (ed.),
The Syntax Of Old Romanian , Oxford University Press.
NICOLAE, Alexandru & Dana NICULESCU , 2015: „Pronominal Clitics in Old Romanian: The
Tobler -Mussafia Law”, Revue roumaine de linguistique , LX (2 -3), pp. 223 -242.
NICOLAE, Alexandru & Dana NICULESCU, 2016: „Pronominal clitics: clitic ordering, clitic
clusters ”, în G. Pană Dindelegan (ed.), The Syntax Of Old Romanian , Oxford University
Press.
NICULA, Irina, 2013: „The Romanian verbs of perception vedea and auzi. Between direct and
indirect perception”, Revue roumaine de linguistique , LVIII, 3, pp. 313 -327.
NORDE, Muriel, 2009: Degrammaticalization , Oxford University Press.
NORDSTRÖM, Jackie, 2010: Modality and subordinators , John Benjamins, Amsterdam/
Philad elphia.
OCAMPO, Francisco, 2006: „Movement towards discourse is not grammaticalization: the
evolution of claro from adjective to discourse particle in spoken Spanish”, în Sagarra, Nuria
& Almeida Jacqueline Toribio (eds.), Selected proceedings of the 9th Hispanic Linguistics
Symposium , MA: Cascadilla Proceedings Project, Somerville, pp. 308 -319.
OGIHARA, Toshiyuki, 1989: Temporal Reference in English and Japanese , teză de doctorat,
University of Texas, Austin.
OOSTDIJK, Nelleke, 1988: „A Corpus Linguistic Approach to Linguistic Variation”, Literary and
Linguistic Computing , 3, pp. 12 -25.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 1994: Teorie și analiză gramaticală , Editura Universității din
București.
264
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, Adina DRAGOMIRESCU & Isabela NEDELCU, 2010:
Morfosintaxa limbii române. Sinteze teoretice și exerciții , Editura Universității din
București.
PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, (coord.), 2016: The Syntax of Old Romanian , Oxford: OUP.
PEREDY, Marta, 2009: „ Obligatory adjuncts licensing Definiteness Effect con structions”, în Kiss
Katalin (ed.), Adverbs and adverbial adjuncts at the interfaces , Mouton de Gruyter
Berlin/New York, pp. 197 -230.
PERONA, José, 2001: „Causales o condicionales”, Revista de investigación lingüística , nr. 1,
vol. IV, pp. 157 -174.
PETE RS, Pam , 2013: The Cambridge Dictionary of English Grammar, Cambridge University
Press.
PHILIP, Joy Naomi, 2012: Subordinating and Coordinating Linkers , teză de doctorat, UCL,
accesibil în data de 13.04.2015, pe http://discovery.ucl.ac.uk/1349441/.
PINKST ER, Harm, 1990: Latin Syntax and Semantics (traducere de Hotze Mulder), Routledge,
London/New York.
PINTZUK, Susan, 1991: Phrase Structures in Competition: Variation and Change in Old English
Word Order, teză de doctorat, University of Pennsylvania.
PÎRVUL EȚ, Georgiana, 2016: Structuri nominale apozitive în limba română veche (secolele al
XVI-lea – al XVIII -lea), teză de doctorat, Universitatea din București.
PLUNGIAN, Vladimir A., 2001: „The place of evidentiality within the universal grammatical
space”, Journal of Pragmatics , 33, pp. 349 –357.
POLANYI, Livia, 1988: „A formal model of the structure of discourse”, Journal of Pragmatics,
12, pp. 601 –638.
POLETTO, Cecilia, 2002: „The Left Periphery of a V2 -Rhaetoromance Dialect: A New
Perspective on V2 and V3”, în S. Barbiers, L. Cornips, S. van der Kleij (eds), Syntactic
Microvariation. Proceedings of the Workshop on Syntactic Microvariation, Amsterdam,
August 2000 , Meertens Institute, Amsterdam, pp. 214 -242.
POLETTO, Cecilia, 2005: „‘Si’ and ‘E’ as CP Expletiv es in Old Italian”, în Montserrat Batllori,
Maria -Lluisa Hernanz, Carme Picallo & Francesc Roca (eds.), Grammaticalization and
Parametric Variation , Oxford University Press, pp. 206 –35.
POLETTO, Cecilia, 2006: „Parallel Phases: A Study of the High and Low Periphery of Old
Italian”, în Mara Frascarelli (ed.), Phases of Interpretation , Mouton de Gruyter, Berlin, pp.
261–95.
POLETTO, Cecilia, 2014: Word Order in Old Italian , Oxford University Press.
265
POMIAN, Ionuț, 2007: Construcții complexe în sintaxa limbii române , teză de doctorat,
Universitatea ,,Babeș -Bolyai” din Cluj -Napoca.
POOLE, Geoffrey , 2013: „Interpolation, verb -second, and the low left periphery in Old Spanish”,
Iberia: IJTL, vol. 5.1, pp. 69 -98.
POSNER, Rebecca , 1996: The Romance languages , Cambri dge University Press.
POUTSMA, Hendrik, 1917: A Grammar of Late Modern English for the Use of Continental ,
especially Dutch , Students , part II – the parts of speech , W Dawson & Sons, London.
PREDA , Alice, 2014: Statutul polifuncțional al jonctivului CUM în limba română veche , lucrare
de disertație.
PRINCE, Ellen, 1981: „Toward a Typology of given -new Information“, în P. Cole (ed.), Radical
Pragmatics , Academic Press, New York.
QUIRK, Randolph & Sidney GREENBAUM, 1973: A University Grammar of Contemporary
English , Longman, London.
QUIRK, Randolph, Sidney GREENBAUM , Geoffrey LEECH & Jan SVARTVIK, 1985: A
comprehensive grammar of the English language , Longman, London.
RADFORD, Andrew, 1988: Transformational Grammar , Cambridge University Press.
RAMCHAND , Gillian , 2013: Argument Structure and Argument Structure Alternations ,
Cambridge University Press.
RAMSAY, Violetta, 1987: „The functional distribution of preposed and postposed if and when
clauses in written discourse”, în Russell Tomlin (ed.), Coherence and Gr ounding in
Discourse , John Benjamins, Amsterdam, pp. 383 –408.
RAMSDEN, Herbert, 1963: Weak Pronouns in the Early Romance Languages , Manchester
University Press.
RIBEIRO, Ilza, 1995: „Evidence for a Verb -second Phase in Old Portuguese”, în A. Battye & I.
Roberts (eds.), pp. 110 -139.
RIJKSBARON, Albert, 1986: The Pragmatics and Semantics of Conditional and Temporal
Clauses (Working Papers in Functional Grammar 13), University of Amsterdam.
RINKE, Esther, 2007: Syntaktische Variation aus synchronischer und d iachronischer Perspektive:
Die Entwicklung der Wortstellung im Portugiesischen , Vervuert, Frankfurt/Madrid.
RIVERO, María Luisa, 1991: „Clitic and NP climbing in Old Spanish”, în H. Campos & F.
Martínez -Gil (eds.), Current Studies in Spanish Linguistics, Georgetown University Press
Washington.
RIVERO, María Luisa, 1993: „Long Head Movement vs. V2, and Null Subjects in Old Romance”,
Lingua 89, pp. 217 -245.
266
RIVERO, María -Luisa. 1994: „Clause structure and V -movement in the languages of the
Balkans”, Natural L anguage and Linguistic Theory 12, pp. 63 -120.
RIZZI, Luigi, 1997: „The Fine Structure of the Left Periphery”, în L. Haegeman (ed.), Elements
of Grammar , Kluwer Academic Publishers, Netherlands, pp. 281 -337.
RIZZI, Luigi (ed.), 2004: The Structure of CP and IP. The Cartography of Syntactic Structures ,
vol. 2, Oxford University of Press.
ROBERTS, Ian, 1993: Verbs and Diachronic Syntax. A Comparative History of English and
French , Kluwer, Dordrecht.
ROBERTS, Ian, 2007: Diachronic Syntax, Oxford University Pres s.
ROBERTS, Ian & Anna ROUSSOU, 2003: Syntactic change. A minimalist approach to
grammaticalization, Cambridge University Press.
ROSENBAUM, Peter S., 1967 (1974): The Grammar of English Predicate Complement
Constructions , fourth printing, Mass., The M.I.T. Press, Cambridge.
ROSS, John Robert, 1967: „Excerpts from CONSTRAINTS ON VARIABLES IN SYNTAX”, în
G. Harman (ed)., On Noam Chomsky: Critical Essays , Doubleday, New York, pp. 165 -201.
ROSSARI, Corine, 1994: Les opérations de reformulation. Analyse du proce ssus et des marques
dans une perspective contrastive français – italien , Peter Lang, Berne.
ROSETTI, Alexandru, 1968: Istoria limbii române, vol. al II -lea, Editura Științifică și
Enciclopedică, București.
ROSETTI, Alexandru, Boris CAZACU & Liviu ONU, 1971 : Istoria limbii române literare, vol.
I, De la origini pânã la începutul secolului al XIX-lea, ediția a doua, revăzută și adăugită,
Editura Minerva, București.
SALVESEN, Christine, 2011: „Stylistic Fronting and Remnant Movement in Old French”, în
Janine B erns, Haike Jacobs & Scheer (eds.), Romance Languages and Linguistic Theory
2009: Selected Papers from “Going Romance” Nice 2009 , John Benjamins,
Amsterdam/Philadelphia, pp. 323 –42.
SALVESEN, Christine, 2013: „Topics and the Left Periphery: A Comparison of Old French and
Modern Germanic”, în Terje Lohndal (ed.), In Search of Universal Grammar: From Old
Norse to Zoque , John Benjamins, Amsterdam, pp. 131 –72.
SALVI, Giampaolo, 2001: „The Two Sentence Structures of Early Romance”, în G. Cinque & G.
Salvi (eds.) , Current Studies in Italian Syntax. Essays offered to Lorenzo Renzi , Elsevier,
Amsterdam – London –New York – Oxford – Paris – Shannon – Tokyo, pp. 297 -312.
SALVI, Giampaolo, 2004: La formazione della struttura di frase romanza. Ordine delle parole e
clitici dal latino alle lingue romanze antiche , Niemeyer, Tübingen.
267
SALVI, Giampaolo, 2009/2011: „Morphosyntactic persistence from Latin into Romance”, în
Martin Maiden, John Charles Smith & Adam Ledgeway (eds.), The Cambridge History of
the Romance Languages, vol. I, Structures, Cambridge University Press.
SANDFELD, Kristian, 1930: Linguistique balkanique. Problèmes et résultats, Champion, Paris.
SANDSTRÖM, Görel, 1993: When -clauses and the temporal interpretation of narrative
discourse , teză de doctorat, Depa rtment of General Linguistics, University of Umeå,
Sweden.
SANTORINI, Beatrice, 1989: The Generalization of the Verb -Second Constraint in the History of
Yiddish, teză de doctorat, University of Pennsylvania.
SAVA, Cristinel, 2012: Complementizatorii în lim ba română veche , teză de doctorat,
Universitatea din București.
SCHAFFNER, Emil, 1954: Die Entwicklung des lateinischen Adverbs quamvis zur Konjunktion ,
teză de doctorat, Zurich University.
SCHIBSBYE, Knud, 1965: A Modern English Grammar , Oxford University Press.
SCHMIDTKE -BODE, Karsten, 2009: A Typology of Purpose Clauses , John Benjamins Publishing
Company, Amsterdam/Philadelphia.
SCHLENKER, Philippe, 2003: „A plea for monsters”, Linguistic and Philosophy , 26, pp. 29 -120.
SCHEFFLER, Tatjana, 2013: Two-Dimensional Semantics (Clausal Adjuncts and Complements ),
Walter de Gruyter, Berlin/Boston.
SHOPEN, Timothy (ed.), 1985/2007: Language Typology and Syntactic Description , vol. II,
Complex Constructions , Cambridge University Press.
SIEWIERSKA, Anna, 1991: Functional Grammar , Routledge, London/New York.
SINCLAIR, John McH. et al., 1990: Collins Cobuild English Grammar , HarperCollins, London.
SITARIDOU, Ioanna, 2006: A comparative study of word order in Old Romance , Ms. University
of Hamburg & University of Camb ridge.
SITARIDOU, Ioanna, 2011: „Word order and information structure in Old Spanish”, Catalan
Journal of Linguistics , 10, pp. 159 -184.
SITARIDOU, Ioanna, 2012: „A comparative study of word order in Old Romance”, în Anne
Carlier, Béatrice Lamiroy & Walter de Mulder (eds.), „The pace of Grammaticalisation in
Romance”, Folia Linguistica , Special Issue 46(2).
STAN, Camelia, 2013: O sintaxă diacronică a limbii române vechi , Editura Universității din
București.
STARKE, Michal, 2004: „On the inexistence of speci fiers and the nature of heads”, în A. Belletti,
Structures and beyond: The cartography of syntactic structures, vol. 3 , Oxford University
Press, pp. 252 –268.
268
STATI, Sorin & Gheorghe BULGĂR, 1970: Analize sintactice și stilistice , Editura Didactică și
Peda gogică, București.
STEEDMAN, Mark J., 1982: „Reference to past time”, în R.J. Jarvella & W. Klein (eds.), Speech,
Place and Action: Studies in Deixis and Related Topics, John Wiley, Chichester, pp. 125 –
57.
SWEET, Henry, 1891: New English grammar: Logical and historical, Part I,
Introduction,phonology, and accidence , Clarendon Press, Oxford ([1960] Oxford University
Press).
TALMY, Leonard, 1983 : „How language structures space”, în H. Pick & L. Acredolo (eds.),
Spatial orientation: Theory, research and appli cation , Plenum Press, New York, pp. 225–
82.
TAYLOR, Ann, 1990: Clitics and configurationality in ancient Greek , teză de doctorat, University
of Pennsylvania.
TEAHA , Teofil, 1961: Graiul din Valea Crișului Negru, Editura Academiei Române, București.
TENBRIN K, Thora, 2007: Space, time, and the use of language: an investigation of relationships ,
Mouton de Gruyter, Berlin.
TENNY, Carol, 2000: „ Core events and adverbial modification" , în C . Tenny & J. Pustejovsky
(eds.), Events as Grammatical Objects , Center for the Study of Language and Information,
Stanford.
TESNIÈRE, Lucien, 1969: Eléments de syntaxe structurale , Editions Klincksieck, Paris.
The Cambridge Dictionary of English Language, accesibil pe
http.//www. dictionary.cambridge.org/dictionary/english/language.
THOMPSON, Sandra A, 1985: ”Grammar and written discourse. Initial and final purpose clauses
in English”, în Talmy Givon (ed.), Quantified Studies in Discourse . Special issue of Text 5,
pp. 55 –84.
THOMPSON, Sandra A., 1987: „Subordination and narrative event structure”, în R. Tomlin (ed.),
Coherence and Grounding in Discourse, John Benjamins, Amsterdam, pp. 435 –54.
THOMPSON, Sandra A. & Robert E. LONGACRE, 1985: „Adverbial clauses ”, în Timothy
Shopen (ed.), Language Typology and Syntactic Description , vol. II, Complex
Constructions , Cambridge University Press, pp. 171 –234.
TOBLER, Adolf, 1875/1912: Besprechung von J. Le Coultre, „De l'ordre des mots dans Chrétien
de Troyes”, Vermis chte Beiträge zur französischen Grammatik , 5, Leipzig, pp. 395 -414.
TODI, Aida, 2001: Elemente de sintaxă românească veche , Editura Paralela 45, Pitești/București/
Brașov.
269
TOMASELLI, Alexandra, 1994: „Cases of V3 in OHG”, în A. Battye & Ian Roberts (eds.), Clause
structure and language change , Oxford University Press, pp. 345 -367.
TOMLIN, Russell, 1985: „Foreground –background information and the syntax of subordination”,
Text, 5, pp. 85 –122.
TOTTIE, Gunnel, 1996: „Grammar and corpus linguistics”, ICAME Jour nal, 20, pp. 107 -111.
TRASK, Robert Lawrence, 1993: A dictionary of grammatical terms in linguistics , Routledge,
London/New York.
TRAUGOTT, Elizabeth Closs, 2002: „From etymology to historical pragmatics”, în D. Minkova
& R. Stockwell (eds.), Studies in t he history of the English language , Mouton de Gruyter,
Berlin, pp. 19 –49.
TRAUGOTT, Elizabeth Closs, Alice ter MEULEN, Judith SNITZER REILLY & Charles A.
FERGUSON, 1986: On conditionals , Cambridge University Press.
TROTTA, Joe, 2000: Wh -clauses in English: Aspects of Theory and Description , Rodopi,
Amsterdam/Atlanta.
VANCE, Barbara, 1989: Null Subjects and Syntactic Change in Medieval French , teză de doctorat,
Cornell University.
VANCE, Barbara, 1997: Syntactic Change in Medieval French. Verb -second and Nul l Subjects ,
Kluwer, Dordrecht.
VANELLI, Laura, 1986: „Strutture tematiche in italiano antico”, în H. Stammerjohann (ed.),
Tema -Rema in Italian , Narr, Tübingen, pp. 248 -273.
VANELLI, Laura, 1998: „Ordine delle parole e articolazione pragmatica nell’italian o antico: La
‘prominenza’ pragmatica della prima posizione nella frase”, Medioevo romanzo, 23, pp. 229 –
246.
VAN GELDEREN, Elly, 2012: Clause Structure , Cambridge University Press.
VAN KEMENADE, Ans, 1987: Syntactic Case and Morphological Case in the Histor y of English,
Foris, Dordrecht.
VAN VALIN Jr., Robert D. & Randy J. LAPOLLA, 1997: Syntax: Structure, Meaning and
Function , Cambridge University Press.
VASILESCU, Andra, 2012: „Sintaxa”, în Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii
literare î n secolul al XIX -lea și al XX -lea, Editura Academiei Române, București.
VERSTRAETE, Jean -Christophe, 2004: „Initial and final position of adverbial clauses in English:
the constructional basis of the discoursive and syntactic differences”, Linguistics, 42, pp.
819–853.
270
VERSTRAETE, Jean-Christophe, 2006: „Initial and Final Position for Adverbial Clauses in
English: the constructional basis of the discourseive and syntactic differences”, Linguistics ,
vol. 42, issue 4, pp. 819 –853, DOI: 10.1515/ling.2004.027 .
VIKNER, Carl, 2004: „The semantics of Scandinavian ‘when’ -clauses”, Nordic Journal of
Linguistics, 27, pp. 133 -167.
VIKNER, Sten, 1994: „Finite verb movement in Scandinavian embedded clauses”, în D. L ightfoot
& N. Holstein (eds.), Verb Movement , Cambridge University Press, pp. 117 -47.
VIKNER, Sten, 1995: Verb Movement and Expletive Subjects in the Germanic Languages . Oxford
University Press.
VON STECHOW, Arnim, 2003: „Feature Deletion under Semantic Bi nding: Tense, Person and
Mood under Verbal Quantifiers”, în M. Kadowaki & S. Kawahara (eds.), Nels, vol. 33,
GLSA, Amherst, pp. 397 –403.
VON STECHOW, Arnim & Atle Grønn, 2009: Subordinate Tense: English, Russian, Japanese.
A formal And Cross -Linguistic Perspective , accesibil în data de 09.06.2015, pe site -ul
www.sfs.unituebingen.de /~astechow /…/SOT_Parameter.doc .
VULPE, Magdalena, 1980: Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită , Editura Științifică și
Enciclopedică, București.
WACKERNAGEL, Jacob, 1892: „Uber ein Gesetz der indogermanischen Wortstellung”,
Indogermanische Forschun gen, 1, pp. 333 –435.
WALIŃSKI, Jacek Tadeusz, 2014: „Reflection of temporal horizon in linguistic performance”,
Procedia – Social and Behavioral Sciences , 126, pp. 178 – 187.
WALS – World Atlas of Linguistic Structures, accesibil în data de 05.04.2015 pe h ttp://wals.info;
WANNER, Dieter, 1987: „Le latin vulgaire comme documentation du protoroman. Latin vulgaire
– latin tardif”, în J. Herman (ed.), Actes du Ier colloque international de latin vulgaire et
tardif (Pécs, Hungary 1985), Niemeyer, Tübingen, pp. 215-234.
WANNER, Dieter, 1991: „The Tobler -Mussafia law in Old Spanish”, în H. Campos & F.
Martínez -Gil (eds.), Current Studies in Spanish Linguistics , Georgetown University Press,
Washington.
WESCHE, Birgit, 1995: Symmetric Coordination: An Alternative T heory of Phrase Structure ,
Max Niemeyer, Tubingen.
WILLETT, Thomas, 1988: „A cross -linguistic survey of the grammaticization of evidentiality”,
Studies in language , 12, pp. 51 –97.
WINTERBOER, Andi, Thora TENBRINK & Reinhard MORATZ, 2012: „ Spatial direction als for
robot navigation”, în Motion Encoding in Language and Space , Oxford University Press,
pp. 84 -101.
271
WOLFE, Sam, 2012: Word Order Variation in Medieval Sardinian: A Romance Anomaly? , Master
of Philosophy thesis, St John’s College, University of Cambr idge.
WOLFE, Sam, 2015a: „Microvariation in Old Italo -Romance Syntax: The View from Old
Sardinian and Old Sicilian”, Archivio Glottologico Italiano , 100 (1), pp. 3 –36.
WOLFE, Sam, 2015b: „Verb -initial Orders in Old Romance: a Comparative Account”, Revue
roumaine de linguistique, LX, 2 -3, pp. 147 -172.
WOLFE, Sam, 2015c: „Syntactic Microvariation in the Medieval Romance Languages and the
Nature of V2 Reconsidered”, comunicare prezentată la SyntaxLab , Universitatea din
Cambridge, 9 iunie.
ZAFIU, Rodica, 2000: Narațiune și poezie , Editura ALL, București.
ZAFIU, Rodica, 2014: „ Auxiliary encliticization in 16th century Romanian: restrictions and
regularities”, Lingustica Atlantica , vol. 33, nr.2, pp. 71 -86.
ZAFIU, Rodica, 2016: “Conditional and Concessives ”, în G. Pană Dindelegan (ed.), The Syntax
Of Old Romanian , Oxford University Press, Oxford.
ZAFIU, Rodica, Adina Dragomirescu & Alexandru Nicolae (eds.), 2014: Limba română:
Sincronie și diacronie în studiul limbii române, vol. I, Gramatică. Fonetică și fonologie .
Istoria limbii române , Editura Universității din București, pp. 191 -201.
272
ANEXE
Anexa 1 – Lista verbelor regente pentru constituenții propoziționali temporali din LRV, clasificate
după criteriul semantic
Verbe de stare [-Agentivitate, -Schimbare]: a fi – 62%
verbe statice : a ședea (15%), a sta (9%), a se afla, a avea (nevoie/odihnă/frică/scârbă), a trebui, a
zace, a răpăosa (a se odihni), a rămâne,, a aștepta, a tăcea, a răbda, a lipsi, a se sătura, a trăi, a
petrece (a trăi), a se smi nti, a derepta (pe cineva), a se curăți (de păcate) .
verbe care exprimă stări emoționale : a se învrăjbi, a se mânia, a (se) supăra, a se mira, a se bucura,
a se veseli, a se umple (de bucurie), a se teme, a (se) înfricoșa, a se rușina, a se sfii, a pătimi (a
suporta), a se căi, a se griji (a se îngrijora), a iubi, a îndrăgi, a -(i) părea (rău), a dosădi (a întrista),
a se amăgi, a plânge, a boci, a râde.
LRV1
– texte laice : DÎ: 16, PE: 6, SB: 3, Prav. 1581: 6, A.1620 : 9, MC.1620 : 9, VN.1630 –50: 6 = total
– 55
– texte religioase : PH.1500 –10: 19, CT.1560 –1: 41, CV.1563 –83: 3, CM.1567 : 4, FD.1592 –604:
68, CTd.1600 –40: 1 = total – 136
LRV2
– texte laice : CIst.1700 –50: 16, ICB.~1750 : 32, GCond.1762 : 5, ULM.~1725 : 18, CH.1717 –23 :
8 = total – 79
– texte religioase : DVS.16 82–6: 25, BB.1688 (50 p.): 52 , AD.1722 –5: 24 = total – 101
Verbe de acțiune [+Agentivitate, +Schimbare]:
a face (10%), a da (6%), a veni (3%), a merge (2%), a (s)cumpăra, a duce, a se tocmi, a boteza, a
trimite, a (se) lua, a ieși, a se cumeneca, a zidi, a arăta, a zbura, a scăpa (a elibera), a slobozi, a
mânca, a aduce, a se ridica, a scoate, a orbi (pe cineva), a descuia, a aduna, a se întoarce, a intra, a
sparge, a sări, a cununa, a sugruma, a (se) apăra, a păzi, a învălui, a opri, a înota, a goni, a mu nci,
a (se) bate, a (se) lupta, a prăda, a rupe, a se pitula, a se îndeletnici, a îmbla, a se îngloti (a strânge
oaste), a se ridica, a bea, a înmulți, a învinge, a cere, a scrie, a trage, a ține, a împresura, a închina,
a (se) scula, a judeca, a milcui (a milui pe cineva), a trece, a sosi, a scăpa, a sluji, a însoți, a folosi,
a osândi, a dezlipi, a rupe, a poposi, a locui, a întinde, a părăsi, a înfierbânta, a birui, a deschide, a
păsa (a merge), a purcede (a pleca), a junghea, a băga, a (în)tâmpina, a gă ti, a neguța, a ucide, a se
despărți, a se muta, a dărui, a descăleca, a îngenunchea, a conăci (a face popas), a dzvori (a sluji),
a se repezi, a spăla, a posti.
LRV1
273
– texte laice : DÎ: 24, PE : 12, SB: 8, Prav. 1581: 5, A.1620 : 11, MC.1620 : 47, VN.1630 –50: 19 =
total – 126
– texte religioase : PH.1500 –10: 22, CT.1560 –1: 52, CV.1563 –83: 4, CM.1567 : 7, FD.1592 –604:
32, MI.~1630 : 3, CTd.1600 –40: 3 = total – 123
LRV2
– texte laice : CIst.1700 –50: 29, ICB.~1750 : 52, GCond.1762 : 13, ULM.~1725 : 52, CH.1717 –23
: 10 = tota l – 156
– texte religioase : DVS.1682 –6: 76, BB.1688 (50 p.): 21, AD.1722 –5: 38 = total – 135
Verbe de eveniment [-Agentivitate, +Schimbare]:
a muri (10%), a pieri (4%), a se (în)tâmpla (4%), a (se) umple (a se împlini) (3%), a începe, a naște,
a pierde, a p rinde (a începe), a dobândi, a se vărsa (sânge), a crește, a trece (ani), a îmbătrâni, a
scădea, a dodi (a nimeri), a curge, a cădea, a se scutura, a se neoșa (a se troieni), a izbucni, a greși,
a (se) ivi, a înceta, a se împuțina, a (se) întâmpina ( a se întâlni), a se lumina, a ploua, a ninge, a se
cutremura, a se pogorî, a putrezi, a veni veste, a găsi vreme, a păți, a se risipi, a săvârși (a termina),
a îndelunga (a prelungi), a se dovedi, a apune, a se arăta, a se aprinde, a se tămădui, a răsări, a
adormi, a se mântui, a străluci, a strălumina.
LRV1
– texte laice : DÎ: 4, A.1620 : 1, MC.1620 : 15, VN.1630 –50: 2 = total – 22
– texte religioase : PH.1500 –10: 13, CT.1560 –1: 6, CV.1563 –83: 1, CM.1567 : 2, FD.1592 –604:
9, MI.~1630 : 3, CTd.1600 –40: 1 = total – 35
LRV2
– texte laice : CIst.1700 –50: 5, ICB.~1750 : 6, ULM.~1725 : 14, CH.1717 –23 : 5 = total – 30
– texte religioase : DVS.1682 –6: 10, BB.1688 (50 p.): 9, AD.1722 –5: 7 = total – 26
Verbe de comunicare [+Agentivitate, -Schimbare]:
a (d)zice (21%), a grăi (10%), a spune (4%), a vorbi, a întreba (5,5%), a (se) chema, a cânta, a (se)
ispovedi, a (se) lăuda, a (se) ruga, a da (de) știre, a băsădui (a vorbi cu cineva), a ponoslui (a bârfi),
a pune mărturie, a mărturisi, a răspunde, a pomeni, a striga, a da laudă, a binecu vânta, a istorisi, a
porunci, a face înștiințare, a sfătui, a binevesti, a îngâna, a înjura, a lătra.
LRV1
– texte laice : DÎ: 2, PE: 2, SB: 2, MC.1620 : 3, VN.1630 –50: 3 = total – 12
– texte religioase : PH.1500 –10: 12, CT.1560 –1: 26, CV.1563 –83: 1, CM.1567 : 5, FD.1592 –604:
7, MI.~1630 : 2, CTd.1600 –40: 1 = total – 54
LRV2
– texte laice : CIst.1700 –50: 14, ICB.~1750 : 14, GCond.1762 : 1, ULM.~1725 : 6, CH.1717 –23 :
6 = total – 41
274
– texte religioase : DVS.1682 –6: 15, BB.1688 (50 p.): 13, AD.1722 –5: 18 = total – 46
Verbe c ognitive și volitive [+Agentivitate, -Schimbare]:
a ști (10%), a cre(a)de (8%), a vrea (7%), a învăța (6%), a socoti (a gândi), a se dumeri, a cuteza, a
năsli, a năzui, a nădăjdui, a putea, a stărui, a îndrăzni, a asculta (a înțelege), a cunoaște, a gândi , a
afla, a ijderî, a -(și) aduce/lua aminte, a lăsa (a ierta), a făgădui, a cerca (a căuta), a uita, a avea
le(a)ge, a judeca (a gândi), a pricepe, a îngădui, a îndemna, a băga în seamă, a stărui, a alege, a
îngădui, a lăsa.
LRV1
– texte laice : DÎ: 2, PE: 1, SB: 2, Prav. 1581: 3, A.1620 : 1, MC.1620 : 6, VN.1630 –50: 5 = total –
20
– texte religioase : PH.1500 –10: 6, CT.1560 –1: 11, CM.1567 : 1, FD.1592 –604: 9, CTd.1600 –40:
5 = total – 32
LRV2
– texte laice : CIst.1700 –50: 6, ICB.~1750 : 2, ULM.~1725 : 3, CH.1717 –23 : 4 = total – 15
– texte religioase : DVS.1682 –6: 14, BB.1688 (50 p.): 4, AD.1722 –5: 11 = total – 29
Verbe de percepție [+Agentivitate, -Schimbare]:
a vedea (60%), a previ (4%), a auzi (19%), a asculta (a auzi) (12%), a gusta (5%)
LRV1
– texte laice : DÎ: 1, Prav. 1581, A.1620 : 2, MC.1620 : 1, VN.1630 –50: 3 = total – 7
– texte religioase : PH.1500 –10: 10, CT.1560 –1: 4, CV.1563 –83: 2, FD.1592 –604: 2, CTd.1600 –
40: 2 = total – 20
LRV2
– texte laice : CIst.1700 –50: 3, ULM.~1725 : 1, = total – 4
– texte religioase : DVS.1682 –6: 9, BB.1688 (50 p.): 2, = total – 11
275
Anexa 2 – Mecanisme, modificări primare și efecte secundare ale gramaticalizării (apud . Beijering
2012: 48)
i Mechanisms in language change Gzn1 Gzn2
reanalysis
-categorical formal reanalysis
major to minor category + –
minor to minor category – +
reinterpretation
– metaphorization and/or metonymization
referential > relational meaning + –
relational > relational meaning – +
ii Primitive changes in language change Gzn1 Gzn2
-phonology/ phonetics
loss of phonological/phonetic substance (attrition) (+) (+)
-morphology
loss of morphological compositionality (fusion +
coalescence) (+) (+)
loss of morphosyntactic properties (attrition) + (+)
-syntax
loss of syntactic variabi lity (fixation) + +
loss of syntactic autonomy (integration) + +
-semantics
loss of semantic substance (bleaching) + +
loss of semantic compositionality (demotivation) (+) (+)
iii Side effects of language change Gzn1 Gzn2
paradigmaticization ( increase in paradigmaticity) + +
obligatorification (decrease of paradigmatic variability) (+) +
condensation (structural scope reduction) + +
layering (synchronic variation of a given form), divergence
(split), specialization, persistence + +
productivity (context expansion) + +
frequency (increased type and token frequency) + +
typological generality (cross -linguistic patterns) + (+)
276
Anexa 3 – Raporturile temporale stabilite între constituenții SSC cu jonctive temporale
SSC în LRV1
SSC în LRV2
Mod T p Raport Mod T q Conecto
r Timpuri în SSC
DÎ PE SB MI MC VRC CT
d CIs
t IC
B GCo
nd UL
M
Modul
Indicativ
Simultaneitate
Tq –
Indicativ
Cînd(u) PREZ q –
PREZ/VIIT p 6 6 2 2 17 4 8 1 4 7
De câte
ori
Cînd(u) PERF q = PERF p
12 4 1 30 2 21 22 2 12
Cînd(u)
PERF q – IMPp
6 1 5 5
Cînd(u)
IMPq – PERF p
8 1 3 2
Cînd(u)
În ce
ceas VIIT q – VIIT p 1 2 1 2 3 1 1 1
Tq –
Subjonctiv Cînd(u) PREZ q –
VIIT/PREZ p 5 4 1 3 5 1 3 3 1 2
Cînd(u)
MMCP q –
IMP/PERF C p 1 3 3
Cînd(u) PDC q – PERF p 1
277
Anterioritate
Tq –
Indicativ Compus
cu
înainte ∀ T q – ∀ T p 1 1 1
Până
(ce/cînd)
Numai ce PERF C q –
PERF C p 6 1 8 3 6 18 14
PERF S q –
PERF S p 13 1
IMP q – IMP p
3 3
PREZ q – PREZ p 1 3
VIIT q –
VIIT/PREZ p
2 2 1 1 3
Tq –
Subjonctiv Până
(ce/cînd)
PREZ q –
VIIT/PREZ VI p 2 1 1 3 2 2 5
PREZ q – PERF
C/PERF S/PREZ
p 6 3 5 1 7
278
Posteriorita te
Tq –
Indicativ
de când
după ce
îndată ce
numai cît IMP q –
IMP/PERF
S/PERF C p 1 1 1 2 1
PERF C q –
PERF C p 1 1 5 27 25
PERF S q –
PERF S/PERF
C/MMCP
/PREZ p 1 3 3 2
Cînd(u)
MMCP q –
MMCP p 1
îndată ce
VIIT q – VIIT p 2
Tq –
Subjonctiv după
ce
îndată ce
PREZ q –
VIIT/PREZ VI p 2
279
Anexa 4 – Eșantion cu structurile relative identificate în textul Apostol (1566), aparținând lui Coresi
Nr.
crt. Construcții relative Text Tip de
construcție Element
relativ /
interogativ Negație Rol
sintactic Obs
1. Și văzu unul io-l obidiia; (Coresi, Apostol, 1563,
p.27) CPr Relativă
Integrată
(RI) io AT
2. Și întru demân eață zio ivi -se lor io se pârâia; și-i
trăgea ei întru împăcare .(Coresi , Apostol, 1563,
p.27) CPr RI io AT
3. Și fugi amu Moisi de acealea cuvinte și fu venit el
în țara Madiamului, io născu doi fii .(Coresi,
Apostol, 1563, p.28) CPr RI io AT
4. Trecură Amfipol și Apolonia și deștinseră în
Solun, io era gloatele iudeilor. (Coresi, Apostol ,
1563, p.79) CPr RI io AT
5. Întru județul lu Chesar eu sânt să stau, io mi se
cade județ a priimi .(Coresi, Apostol, 1563, p.121 –
122) CPr RI io AT
6. […]a doua zi venim întru Potiol io aflăm frați și
rugați fum d -inșii[…] (Coresi, Apostol , 1563,
p.138) CPr RI io AT
7. Și deaca se rugară, legănă -se locul iuo era adunați
și se împlură toți de Duhul Sfânt (Coresi, Apostol ,
1563, p.16) CPr RI iuo AT
8. […]duseră -se la casa unde era de lăcuiia Petr și
Iacov și Ioan și Andrei, Filip și Toma, Vartolomei
și Matei, Iacov a lu Alfei și Simon Zilot și Iuda a lu
Iacov. (Coresi, Apostol , 1563, p.5) CPr RI unde AT
9. […] și împlu toată cas a unde era șezând . (Coresi,
Apostol, 1563, p.7) CPr RI unde AT
10. Era lumânări multe în / (95) gorniță, unde eram
adunați . (Coresi, Apostol , 1563, p.94 -95) CPr RI unde AT
280
11. Că io-s urâciuni și rânjale , aciia nu e așezare[…]
(Coresi, Apos tol, 1563, p.152) CPr Relativă
neintegrată
RNI
io CL
12. Cade -se amu să se adune cu noi bărbați întru toți
aii de unde întră si √ ieși dentru noi Domnul
Isus,[…](Coresi, Apostol , 1563, p.6) CPr RNI+RNI de unde/√ CL/CL coordonare
13. […]să -l luaret aminte ca sfeașnic luminat întru
întunecatul loc, până când zioa-i va o zări(…)
(Coresi, Apostol , 1563, p.179) CPr RNI (până) câ nd CT
14. […] că nu mi -s mai multe zile de doaosprăzeace
de când ieșii să mă închin în Ierusalim. (Coresi,
Apostol , 1563, p.118) CPr RNI (de) c ând CT
15. Patrusprăzeace zile sânt astăzi de când așteptați,
[…] (Coresi, Apostol , 1563, p.135) CPr RNI (de) c ând CT
16. […] , lăcuiți într -însele, de când ivi-se-va și avea –
vrem îndrăznire și nu ne vrem rușina de el întru
venitul lui. (Coresi, Apostol , 1563, p.195) CPr RNI (de)c ând CT
17. Ce de unde fu zio, tremease voivodă voinici cu
fuști, grăi (…) (Coresi, Apostol , 1563, p.78) CPr RNI (de)unde CT
18. După ce -am auzit că alții ieși t-au de la noi și vă
zimintesc voi ,(…)(Coresi, Apostol , 1563, p.71) CPr RNI (după )ce CT
19. După ce amu de iudei crezură, învârtoșă ei.
(Coresi, Apostol , 1563, p.158) CPr RNI (după )ce CT
20. […] sufletele voastre curățiți întru ascultatul de-
adevărului Duh, întru frăție iubită nefățarnici, den
curățiia inimiei unul cu alalt iubindu -vă cu prilej;
după ce seți născuți, ce nu de sămânță putredă, ce
neputredă; […] (Coresi, Apostol , 1563, p.162) CPr RNI (după )ce CT
21. […], grăiră nece să bea, nece să mănânce până √
nu vor ucide Pavel . (Coresi, Apostol , 1563, p.113) CPr RNI (până) √ nu CT
22. […], nece să bea până √ nu vor ucide Pavel .
(Coresi, Apostol , 1563, p.114) CPr RNI (până ) √ CT
281
23. Porâncii să păzească el, până când voiu tremeate
el cătră Chesar . (Coresi, Apostol , 1563, p.124) CPr RNI (până) câ nd CT
24. Până când zio va fi, rugă-i Pavel toți să -ș
priimească hrană, / (135) grăiia[…](Coresi,
Apostol , 1563, p.134) CPr RNI (pănă) câ nd CT
25. […]îmbla și dulce -vestiia cetăților tuturor, până
când vine el întru Chesariia .(Coresi, Apostol,
1563, p.37) CPr RNI (până)câ nd CT
26. […] vestindu -i sfârșitul zilelor de curățit, până
când aduse vor fi derept câte vreunul fieșcui de ei
aducere . […](Coresi, Apostol , 1563, p.103) CPr RNI (până)câ nd CT
27. Și când vineră , duseră -se la casa […] (Coresi,
Apostol , 1563, p.5) CPr RNI când CT
28. Doamne, caută spre contenirea lor și șerbilor Tăi
cu cutezare tuturor să grăiască cuvântul T ău, când
mâna Ta veri întinde spre vindecare. (Coresi,
Apostol , 1563, p.16) CPr RNI când CT
29. Și când începui a grăi , năpădi Duhul Sfânt spre ei
(Coresi, Apostol , 1563, p.51) CPr RNI când CT
30. Ce cand vrea să-l scoață el Irod, în noaptea aceaea
era Pătru durmind între doi voinici, legat cu câte
doao funi de fier (Coresi, Apostol , 1563, p.54) CPr RNI când CT
31. Ce când fu Apolos să fie întru Corint, Pavel trecu
pre laturea de sus, a veni întru Efes.(Coresi,
Apostol , 1563, p.88) CPr RNI când CT
32. Ce când fu noao sfârșitul acelor zile, ieșim și
purceasem […] (Coresi, Apostol , 1563, p.100) CPr RNI când CT
33. De să te auză – zice –, când și clevetnicii tăi vor
veni. (Coresi, Apostol , 1563, p.116) CPr RNI când CT
282
34. Aceștia martori de ce c[a]le se zic stea, când Lisia
miiariul deștinge -va […] (Coresi, Apostol , 1563,
p.119) CPr RNI când CT
35. Ce când zio fu , pământul nu se cunoscu; (Coresi,
Apostol , 1563, p.135) CPr RNI când CT
36. Ce când vinem întru Rim, sutașul deade legații lu
voivodă,(Coresi, Apostol , 1563, p.139) CPr RNI când CT
37. Întru toată bucuria să aveți, frații miei, când în
ispite cădea -veți în toate chipurile . (Coresi,
Apostol , 1563, p.143) CPr RNI când CT
38. Și cându se sfârșiră zilele Rusaliilor , era toți
apostolii întru un suflet împreună.(Coresi, Apostol ,
1563, p.7) CPr RNI cându CT
39. Și cându se vărsă sângele lu Stefan,
mărturisitoriul tău , și însumi era stând și lăsând
spre uciderea lui, streju ind veșmintele ucigătorilor
lui. (Coresi, Apostol , 1563, p.109) CPr RNI cându CT
40. Zise cătră alții să meargă [ cându -i va p]rileji a
nemeri. (Coresi, Apostol , 1563, p.130) CPr RNI cându CT
41. Nevoie amu fu omului cându ne a proroci, ce-s
de Duhul Sfânt trași; […] (Coresi, Apostol , 1563
p.179) CPr RNI+RI cându/ce CT/CD relativă
infinitivală
42. Și când ieși Petr întru Ierusalim preapârâia -se
cunușii ceia ce den obrezanie, grăiia […](Coresi,
Apostol , 1563, p.50) CPr RNI+RI când/ce CT+AT
43. E când Dumnezeu îngerii de greșiră nu-i cruță, ce
√ cu lațure de untunearec legă -i, pridădi -i întru
județ, munciți a -i veghea. (Coresi, Apostol , 1563,
p.180) CPr RNI+RNI când/√ CT+CT coordonare
44. E când fu în prag , tâmplă -se rădi cat a fi […]
(Coresi, Apostol , 1563, p.105) CPr RNI când
283
Anexa 5 – Rezumatul tezei (în limba română și în limba engleză)
Obiectul prezentei cercetări îl reprezintă structurile sintactice complexe din limba română
veche, a căror trăsătură speci fică este reprezentată de relația semantică temporală sau spațială care
se stabilește între constituenți. Tratarea succintă și relativ simplă a temei în bibliografia
românească de specialitate ne -a determinat să realizăm , potrivit perspectivei anunțate înc ă din titlul
lucrării , o descriere cuprinzătoare a structurilor complexe cu jonctive situative dintr -un număr
semnificativ de texte, care acoperă temporal secolele al XVI -lea – al XVIII -lea, descriere focalizată
pe elemente care aparțin celor trei domenii lingvistice importante : sintaxa, semantica si
pragmatica. Mai exact, suntem interesați de felul în care se produce localizarea în timp și spațiu la
nivel lingvistic, prin acele structuri sintactice alcătuite din două relata : un centru (predicat logico –
sema ntic) sau o propoziție matrice și o structură subordonată (conjuncțională sau relativă). Deși
sunt inventariate și analizate toate aceste structuri, în centrul analizei se află un anumit tip de
constituenți, adjuncții (numiți, în general, î n lingvistica ro mânească , circumstanțiale ), iar
perspectiva teoretică este una eclectică, îmbinând modelele teoretice ale gramaticii moderne cu
cele descriptive, structurale și/sau funcționale.
The theme of the thesis entitled Situative Adjuncts in the Old Romanian Lang uage (the
Syntax -Semantics -Pragmatics Interface) is represented by the complex sentences from the first
attested Romanian texts, sentences that are based on a semantic relation of temporality or spatiality
of their constituents. Taking into consideration t he actual phase of the international researches in
this domain, and also the fact that little has bees writen about this subject in the Romanian linguistic
field, the present research is, according to the title itself, an attempt to describe the complex
sentence structures of Old Romanian, based on an extensive corpus, that covers three centuries –
the 16th c. – the18th c.–, and from a refreshing point of view, which is significantly different from
the traditional perspective in the literature. The focus i s on the linguistic means to expres the
temporal and spatial localization, using those structures that have two relata : a head/a matrix
clause and a subordinate clause (conjuctional or relative). Although all the complex sentence
structures are extracted f rom the corpus and analyzed, only the temporal and spatial adjuncts are
completely investigated, using the tools of an eclectic theoretical framework, that mingles the
modern syntax mechanisms and concepts with the descriptive, structural and/or functional
methods.
284
Anexa 6 – Curriculum Vitae
INFORMAȚII PERSONALE:
Nume : Preda
Prenume : Alice -Magdalena
Data nașterii : 30 septembrie 1982
Adresa : str. Prunului, nr. 30, ap. 319, Brașov, România
Telefon : +40 0721863283
E-mail : alice_bodoc@unitbv.ro ; alice_bodoc@yahoo.com
Naționalitate: Română
EDUCAȚIE ȘI FORMARE:
2015, ianuarie -martie, Faculty of Modern and Medieval Languages, University of
Cambridge , UK, stagiu exte rn de pregătire în cadrul programului de doctorat
2015, ianuarie -martie, Faculty of Modern and Medieval Languages, University of
Cambridge , UK, curs English Syntax (Li9) și curs Semantics and Pragmatics (Li 10)
2013 – prezent , Universitatea Transilvania din Brașov, Facultatea de Litere, Programul de
studii doctorale
2012 – 2014 , Universitatea Transilvania din Brașov, Facultatea de Litere, Programul de
studii de master: Limba și literatura română – Identitate în multiculturalism
2008 , august, Universitatea Ovidius din Constanța, Facultatea de Litere, Definitivat în
învățământ
2002 – 2006 , Universitatea Ovidius din Constanța, Facultatea de Litere (Română – Engleză )
1997 – 2002 , Liceul Pedagogic, Buzău, profil pedagogic
ACTIVITATE DE CERCETARE:
Articole publi cate în reviste de specialitate: 6
Lucrări științifice în conferințe: 7
LIMBI STRĂINE:
Engleză, franceză
1
PERSONAL INFORMATION:
Last name : Preda
First Name : Alice -Magdalena
Birth date : 30 of September 1982
Address : str. Prunului, no.30, ap. 319 , Brașov, România
Phone : +40 0721863283
E-mail : alice_bodoc@unitbv.ro ; alice_bodoc@yahoo.com
Nationality: Romanian
EDUCATION:
2015, January – March, Faculty of Modern and Medieval Languages, University of
Cambridge, UK, External Training Program within the Ph.D program
2015, January – March , Faculty of Modern and Medieval Languages, University of
Cambridge , UK, courses on English Syntax (Li9) and on Semantics and Pragm atics (Li 10)
2013 – present, Transilvania University of Brașov , Faculty of Letters, Ph.D. Program
2012 – 2014, Transilvania University of Brașov , Faculty of Letters, Master Degree Program ,
Romanian Language and Literature – Identity in Multiculturalism
2008, August, Ovidius University of Constanța, Faculty of Letters , Permanent Teacher
Certification
2002 – 2006, Ovidius University of Constanța, Faculty of Letters (Romanian – English )
1997 – 2002, School of Education , Buzău, pedagogic profil e
RESEARCH ACTIVITY:
Published articles: 6
Conference papers: 7
FOREIGN LANGUAGES:
English, French
2
DECLARAȚIE DE AUTENTICITATE
Subsemnații: PREDA ALICE -MAGDALENA (căs. BODOC)
în calitate de
student – doctorand al IOSUD: Universitatea “Transilvania” din Brașov
autor al tezei de doctorat cu titlul:
ADJUNCȚII SITUATIVI ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE
(INTERFAȚA SINTAXĂ – SEMANTICĂ – PRAGMATICĂ)
Și Prof. univ. dr. MIHAELA GHEORGHE
în cali tate de Conducător de doctorat al autorului tezei
la instituția Universitatea “Transilvania” din Brașov
declarăm pe proprie răspundere că am luat la cunoștință de prevederile a rt.143 alin (4) si (5)* și art.
170** din Legea educației naționale nr.1/2011, ale art. 65, alin.5 – 7***, art. 66, alin (2)**** din
Hotărârea Guvernului nr.681/2011, privind aprobarea Codului Studiilor universitare de doctorat , ale
art. I alin. (5) și (7 ) ***** din Hotărârea nr. 134 privind modificarea Codului studiilor universitare de
doctorat, aprobat prin HG nr. 681/2011 și ale Anexei nr. 2 (Soluționarea sesizărilor cu privire la
nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusi v cu privire la existența
plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat) din Ordinul MENCS nr. 3482/2016 privind aprobarea
Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Național de Atestare a Titlurilor,
Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU) și ne asumăm conse cințele nerespectării
acestora.
Semnătură Semnătură
Student doctorand Conducător de doctorat
*(4) indrumatorii lucr ărilor de licență, de diplomă, de disertație, de doctorat răspund solidar cu autorii acestora de asigurarea
originalității conținutului acestora
3
(5) este interzisă comercializarea de lucrări științifice în vederea facilitării falsificării d e către cumpărător a calității de autor al unei
lucrări de licență, de diplomă, de disertație sau de doctorat.
** (1) În cazul nerespectării standardelor de calitate sau de etică profesională, se aplică prevederile Hotărârii nr. 134 privind mo dificarea
Codului studiilor universitare de doctorat, aprobat prin HG nr. 681/2011.
(2) Reacreditarea școlii doctorale se poate obține după cel puțin 5 ani de la pierderea acestei calități, numai în urma reluării procesului
de acreditare, conform art. 158.
(3) Redobâ ndirea calității de conducător de doctorat se poate obține după cel puțin 5 ani de la pierderea acestei calități, la propuner ea
IOSUD, pe baza unui raport de evaluare internă, ale cărui aprecieri sunt validate printr -o evaluare externă efectuată de CNATDCU .
Rezultatele pozitive ale acestor proceduri sunt condiții necesare pentru aprobare din partea Ministerului Educației, Cercetăr ii,
Tineretului și Sportului.
(4) Conducătorii de doctorat sunt evaluați o dată la 5 ani. Procedurile de evaluare sunt stabilite de Ministerul Educației, Cercetării,
Tineretului și Sportului, la propunerea CNATDCU.
***(5) teza de doctorat este o lucrare originală, fiind obligatorie mentionarea sursei pentru orice material preluat.
(6) studentul – doctorand este autorul tezei de doc torat și își asumă corectitudinea datelor și informațiilor prezentate în teză, precum și
a opiniilor și demonstrațiilor exprimate în teză
(7) conducătorul de doctorat răspunde împreună cu autorul tezei de respectarea standardelor de calitate sau de etica p rofesională,
inclusiv de asigurarea originalității conținutului, conform art. 170 din Legea nr. 1/2011.
**** protecția drepturilor de proprietate intelectuală asupra tezei de doctorat se asigură în conformitate cu prevederile leg ii.
***** (5) (6) În cazul î n care membrii CNATDCU din cadrul unei comisii de evaluare a unei teze de doctorat constată nerespectarea
standardelor de etică profesională, inclusiv existența plagiatului, în cadrul tezei și/sau al activităților care au dus la re alizarea acesteia,
acești a invalideaza teza de doctorat, comunică aceste constatări celorlalți membri ai comisiei de evaluare și sesizează Consiliul
general CNATDCU pentru analiza responsabilității conducătorului de doctorat sau a școlii doctorale și pentru aplicarea preved erilor
art. 69 alin. (5).
(7) (3) În termenul prevăzut la alin. (2), Consiliul general al CNATDCU solicită IOSUD punctul de vedere care trebuie formulat în
termen de maximum 30 de zile de la primirea solicitării. În situația în care IOSUD confirmă încălcarea stan dardelor de calitate sau de
etică profesională, va transmite CNATDCU decizia privind propunerea de retragere a titlului, semnată de rector sau, după caz, de
președintele Academiei Române, avizată din punct de vedere juridic de universitate sau, după caz, d e Academia Română.
(4) În termenul prevăzut la alin. (2), Consiliul general al CNATDCU decide dacă au fost sau nu respectate standardele de calitate
sau de etică profesională, inclusiv existența plagiatului, iar președintele CNATDCU transmite autorulu i sesizării, autorului tezei și
IOSUD decizia Consiliului general al CNATDCU și motivarea acesteia. Aceștia au la dispoziție 10 zile pentru formularea unei
contestații privitoare la procedură, iar Consiliul general al CNATDCU are la dispoziție 10 zile pent ru formularea răspunsului la
contestație.
(5) În cazul în care Consiliul general al CNATDCU decide că nu au fost respectate standardele de calitate sau de etică
profesională, inclusiv în ceea ce privește plagiatul, președintele CNATDCU propune Ministe rului Educației Naționale și Cercetării
Științifice una sau mai multe din următoarele măsuri:
a) retragerea calității de conducător de doctorat;
b) retragerea titlului de doctor;
c) retragerea acreditării școlii doctorale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Școala Doctorală Interdisciplinară Facultatea de Litere Departamentul de Lingvistică Teoretică și Aplicată Alice -Magdalena PREDA (căs. BODOC) TEZĂ… [624568] (ID: 624568)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.