ȘCOALA DOCTORALĂ DE ȘTIINȚE POLITICE ȘI ALE COMUNICĂRII [304849]

UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI”, [anonimizat]. ÎNDRUMĂTOR:

PROF. UNIV. DR. ILIE RAD

STUDENT: [anonimizat]:

BIANCA-[anonimizat]

2016 – 2019

[anonimizat], elaborare și diseminare a unor materiale de interes general sau care contează într-o mare măsură cel puțin pentru un grup relativ mic de persoane. Acesta este un ansamblu de activități care se află într-o strânsă legătură cu actualitatea.

[anonimizat], care se bazează pe faptul că oamenii au nevoie de informații și trebuie să fie la curent cu tot ceea ce se întâmplă în jurul lor pentru a putea evolua. O [anonimizat], extrăgând singur înțelesul din cadrul articolelor. [anonimizat].

[anonimizat] – pentru că asigură continuitatea unui subiect și a unei activități colective –, [anonimizat] – [anonimizat], de evadare din cotidian a publicului.

Mass-[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], săptămânale, lunare, anuale etc.

Tirajul sau formatul publicației mai pot diferenția această categorie a mass-media. [anonimizat] – identificându-[anonimizat] – [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], din punct de vedere al modului de finanțare. [anonimizat], [anonimizat]-educativ – [anonimizat], de divertisment.

[anonimizat], [anonimizat]-Jean Bertrand (2001) identificând opt tipuri de jurnalism scris. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] – aceasta din urmă fiind tentată (din rațiuni financiare) să se concentreze mai mult pe emisiunile de divertisment.

Astfel, primul care se remarcă este jurnalismul de opinie, care nu încearcă, sub nici o formă, nici să descrie și nici să explice actualitatea. Jurnalistul își propune, prin intermediul materialelor de acest fel, să convingă audiența împotriva sau în favoarea unei ideologii, a unei personalități sau a unei cauze.

Cel de-al doilea tip de jurnalism, punctat de Bertrand (2001), este cel „literar”, practicat de europeni încă de la începutul anilor 1700. Obiectivul acestei categorii este de a interpreta realitatea pentru a o face simțită de cititori. Astfel, jurnaliștii apelează la metode utilizate de scriitori: acumularea de detalii în conturarea unei atmosfere, reconstituirea de dialoguri, prezentarea complexă a unor personaje. Acest tip de presă se regăsește cu precădere în reviste, fiind prezent și în cărți.

Jurnalismul de reportaj este o altă categorie care se remarcă în presa scrisă, făcându-și apariția în anii 1830–1840, într-o perioadă în care, în Statele Unite ale Americii, apăreau și conceptele de „interviu” și „reporter”. Acest tip de jurnalism constă în relatarea unui eveniment la care jurnalistul – sau sursele acestuia – a luat parte, o relatare obiectivă, presărată cu citate sau declarații dintr-un punct de vedere contrar.

Un tip de presă care implică multă documentare, tehnici de investigație, o intuiție dezvoltată și mult curaj este jurnalismul de anchetă, în care reporterul încearcă să afle detalii pe care alții încearcă să le păstreze în secret. Acest gen de jurnalism este din ce în ce mai puțin practicat în prezent, având în vedere nu doar că necesită mai mult timp și resurse financiare însemnate, ci și pentru că deranjează.

Cea de-a cincea categorie a presei scrise este jurnalismul de comentariu, care propune mai multe interpretări pentru o situație sau un subiect. Aceasta este practicată de jurnaliști specializați, care au cunoștințe sau surse dintr-un domeniu, care le-ar putea furniza informații pertinente. Obiectivul acestui tip de jurnalism este de a clarifica, de a face înțeles un subiect, aducând la cunoștința cititorilor originile, contextul sau urmările posibile ale acestuia.

Genul omniprezent în toate formele de jurnalism este cel utilitar. Acesta furnizează informații utile pentru audiență în viața de zi cu zi, cum ar fi datele despre vreme, horoscopul, programele teatrelor sau ale altor instituții de cultură, cursurile valutare sau rubricile despre grădinărit, de gătit sau de sănătate. Aceste informații sunt destinate a-i atrage pe cei care vor să cumpere spațiu publicitar, având, în același timp, și rolul de divertisment.

Un alt tip de jurnalism, în opinia lui Claude-Jean Bertrand (2001), este cel instituțional, care implică publicarea comunicatelor de presă, furnizate de firme sau instituții. Dezavantajul acestor materiale este faptul că elementele negative sau neplăcute sunt omise pentru că rolul lor este de a promova anumite aspecte sau reușite, fiind vorba, într-o oarecare măsură, despre publicitate. Articolele din această categorie sunt, cel mai adesea, publicate în varianta în care ajung de la instituții, jurnaliștii modificându-le foarte puțin sau deloc.

Cel din urmă tip de presă este jurnalismul popular. Acesta presupune prelucrarea realității pentru a o face senzațională, până la un punct în care alunecă în ficțiune. Pentru a atrage atenția asupra articolelor încadrate în această categorie, titlurile sunt scrise cu un font foarte mare, ilustrațiile abundă, iar limbajul folosit este unul simplu, pe înțelesul tuturor – aceste materiale având rolul de a amuza și de a provoca, adresându-se inclusiv cititorilor cu studii medii sau minime.

În concluzie, mass-media este una dintre cele mai semnificative industrii din lume, având un rol foarte important și beneficiind și de încrederea publicului – acest lucru se datorează și faptului că jurnalismul se adresează osmenilor din toate categoriile de vârstă, indiferent de nivelul de educație sau de interese. Astfel, jurnalismul preia, într-o anumită măsură, rolul de „tribunal”, de voce a opiniei publice, răpind din puterea altor instituții publice, cu atribute din punct de vedere legitim. (Lippmann, 2010)

Jurnalismul sportiv

Într-o perioadă în care globalizarea își spune cuvântul și când oamenii au libertatea și resursele necesare pentru a se mișca dintr-o parte în alta a lumii, sportul este domeniul care „ajută la păstrarea identității locale și naționale”. (Andrews, 2006) Jurnaliștii sportivi au, astfel, rolul de a stabili și de a menține acest gen de semnificație culturală, sportul și mass-media aflându-se într-o relație de conviețuire reciproc avantajoasă.

Dacă instituțiile media își doresc să supraviețuiască pe piață, trebuie să se adapteze constant nevoilor și intereselor consumatorilor. Sportul este un domeniu care a cunoscut, peste tot, o dezvoltare rapidă, iar sportivii sunt unele dintre cele mai bine plătite și mai cunoscute persoane din lume, oamenii vrând să citească despre ei și să afle cât mai multe noutăți.

„Jurnalismul sportiv este o formă specializată de scriere, fiind fragmentat în mai multe secțiuni mai mici” (Andrews, 2006), principalele discipline sportive fiind dezbătute de specialiștii acestor domenii. Acest lucru este esențial pentru că jurnaliștii trebuie să se ridice la nivelul suporterilor, să le furnizeze acestora informații corecte și complete despre echipele și sportivii preferați despre care fanii știu oricum foarte multe detalii.

De altfel, sintagma „jurnalist sportiv” este compusă din aceste două cuvinte, întărind ideea că, pentru a reuși în această breaslă, este esențial să existe pasiune pentru ambele domenii, cu atât mai mult cu cât a scrie despre sport înseamnă mai mult decât a acoperi evenimentele importante.

Ziarele importante din toată lumea au dedicat, de-a lungul timpului, tot mai mult spațiu sportului, atât datorită dezvoltării interesului pentru sport, cât și în încercarea de a ține pasul cu influența pe care televiziunea a exercitat-o asupra publicului. Fiind atât de important pentru instituțiile media, departamentul sportiv a beneficiat de un spațiu propriu, în care organizarea conținutului sportiv s-a remarcat drept un proces amplu. Redactorii au responsabilitatea de a umple paginile cu informații despre competițiile principale sau despre sporturile minore, față de care oamenii manifestă mai puțin interes.

Istoria presei de sport din România

Presa sportivă din România are 130 de ani, primul ziar de sport văzând lumina tiparului încă din 1889. Acesta s-a intitulat Sportul și a avut ca subiect cursele de cai. Tot la finalul secolului XIX au mai apărut publicațiile Gimnasticul Român și Bicicleta, iar apoi, în 1924, a ieșit de sub tipar prima publicație de specialitate în adevăratul sens al cuvântului – Gazeta Sporturilor.

Ulterior acestui moment, presa de sport din România a fost mereu în preferințele românilor, cunoscând și perioade de grație, dar trecând și prin momente mai dificile. De-a lungul timpului, jurnaliștii au sprijinit mișcarea sportivă, au promovat întrecerile și competițiile naționale și chiar s-au implicat în organizarea unor mari manifestații.

Publicații la care a scris Ioan Chirilă

De la începutul anilor 1950, Ioan Chirilă a început să activeze în presa de sport, punând bazele unei cariere de aproape patru decenii în slujba sportului. El a scris până în ultima zi a vieții lui, în toată această perioadă publicând peste 4700 de articole. Fiind unul dintre cei mai importanți jurnaliști ai presei de sport din România, cu autoritate în domeniu, Ioan Chirilă a trecut prin redacțiile celor mai mari ziare și ale celor mai citite reviste de nișă.

Gazeta Sporturilor

Gazeta Sporturilor a apărut pentru prima dată pe 14 septembrie 1924, avându-i ca directori pe Emil Emilian și E. Munteanu. Acest ziar este considerat „primul periodic sportiv din țara noastră și al treilea din Europa, după La Gazzetta dello Sport (Italia) apărută în 1896 și Nemzeti Sport (Ungaria) – apărut în anul 1903.”

Figura nr. 1: Logo-ul ziarului Gazeta Sporturilor

Publicația a văzut lumina tiparului datorită entuziasmului care plana asupra oamenilor după Jocurile Olimpice de la Paris, iar interesul pentru sport și faptul că acesta putea fi transformat într-un spectacol i-au creat mediul oportun de a câștiga mulți cititori. Astfel, în mai puțin de 10 ani de la prima apariție, periodicul – devenit în 1925 „Oficiosul Comitetului Regional” București al FSSR – aniversa 1.500 de numere.

Din ianuarie 1947, ziarul a avut la conducere un comitet, avându-i printre colaboratori pe Octav Luchide, Petre Steinbach, Aurel Neagu, Petre Gațu și Romeo Vilara. Acestor jurnaliști li s-au alăturat scriitori importanți, precum Ionel Teodoreanu și Camil Petrescu.

În aprilie 1947, odată cu apariția noului organ de conducere a sportului românesc, „Organizația Sportului Românesc”, periodicul a fost desființat, fiind înlocuit de ziarul Sportul popular.

După înlăturarea regimului comunist, ziarul a revenit la numele inițial, continuându-și dezvoltarea. În prezent, publicația este reprezentantă de o puternică platformă online, gsp.ro.

Sportul popular

Sportul popular a văzut lumina tiparului pe 20 martie 1945, având de-a lungul timpului mai multe subtitluri, în funcție de denumirea forului de conducere a mișcării sportive din România – de la „Oficios al Organizației Sportul Popular” (în iunie 1945), la „Organ al Consiliului de Miniștri și al Confederației Generale a Muncii” (în iunie 1949) și până la „Organ al Uniunii pentru Cultură Fizică și Sport din RPR” (în 1957).

În noiembrie 1967, după schimbarea structurii conducerii Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, ziarul se va intitula Sportul, purtând din 1969 subtitlul de „ziar al CNEFS”.

În perioada 1949–1989, din colectivul de ziariști care au scris știri, reportaje, anchete și interviuri despre sportul din România, au făcut parte: Radu Urziceanu, Petre Henț, Eftimie Ionescu, Romeo Vilara, Tiberiu Stama, Ovidiu Ioanițoaia și Ioan Chirilă.

După Revoluția din decembrie 1989, ziarul a preluat denumirea inițială, redevenind Gazeta Sporturilor. Din 1994, Ioan Chirilă devine director general al publicației până în 1997, din 1996 el fiind și directorul onorific al publicației.

ProSport

În vara anului 1997, a apărut primul număr al publicației care s-a remarcat rapid în presa sportivă din România, fiind primul ziar 100% color.

Figura nr. 2: Logo-ul ziarului ProSport

Directorul general al ziarului era Ovidiu Ioanițoaia, iar în redacție se aflau Cătălin Tolontan, Daniel Nanu, Răzvan Codorean, Ion Cupen și Ioan Chirilă – ultimii doi ocupând postul de editorialiști.

Fiind o publicație de tip occidental, ProSport a preluat rapid supremația în presa sportivă, având un conținut bogat în știri și articole de ținută. În prezent, publicația s-a transformat într-un site complex, în care conținutul este multimedia, știrile scrise alterând cu materiale audio-video.

Sport

Sport a fost o revistă ilustrată bilunară, care a apărut în perioada 1958–1984, fiind editată de Uniunea de Cultură Fizică și Sport din România. Din luna mai a anului 1974, publicația a devenit lunară, ulterior schimbându-și numele în Sportul ilustrat.

Figura nr. 3: Logo-ul revistei Sport

Cu aceeași denumire a apărut, din ianuarie 1946, un supliment al ziarului Sportul popular.

În paginile revistei au scris, în principal, membrii redacției ziarului, printre care Paul Romoșan, Horia Cristea, Petre Gațu sau Ioan Chirilă.

Revista Fotbal

Având o periodicitate săptămânală, revista editată de Federația Română de Fotbal a apărut pentru prima dată pe 1 iunie 1966. Printre jurnaliștii din redacție se numărau Stelian Trandafirescu, Mihai Ionescu, Gheorghe Nertea, Aurel Neagu, Radu Urziceanu și Ioan Chirilă – ziariști de la Sportul popular.

Figura nr. 4: Logo-ul revistei săptămânale Fotbal

Revista avea un beneficiu anual imens, de 4 milioane de lei, toți banii fiind destinați subvenționării cluburilor de copii și juniori. Deși s-a bucurat de atenția publicului, în 1974, când a apărut Legea presei, revista a fost abuziv desființată.

În 1990, aceasta a reapărut, fiind editată de Gazeta Sporturilor, al cărei director era Ioan Chirilă. Publicația a încetat să mai apară, din cauze financiare, în 1996.

Genuri jurnalistice în presa de sport din România

În presa de sport, genurile jurnalistice care apar cel mai des sunt știrea, relatarea, ancheta, cronica, reportajul, interviul și editorialul. Fiecare dintre acestea a fost abordat de Ioan Chirilă de-a lungul celor aproape 40 de ani petrecuți în redacțiile celor mai importante publicații de sport din țara noastră.

Știrea

Asociate funcției de informare, știrile sunt genul jurnalistic care dă formă unor informații de larg interes sau unor informații interesante. Proximitatea temporală este un element esențial al știrilor, evenimentele prezente fiind mai importante decât cele trecute, dar mai puțin importante decât cele viitoare. (Mogoș & Danciu, 2011, pg. 77-79)

Acestea sunt „unitatea de bază a jurnalismului” și pot fi clasificate în funcție de impact – hard news, soft news, spot news sau straight news. Indiferent de categorie, știrile trebuie să răspundă la întrebările: „cine?”, „ce?”, „când?”, „unde?”, „cum?” și (uneori) „de ce?”. De asemenea, ele trebuie să fie de actualitate, obiective și concise, iar sursele – cel puțin două – trebuie să fie corect atribuite.

Concret, știrile sunt articole de dimensiuni reduse, care răspund nevoii cititorilor de a ști ce se întâmplă în jurul lor și nevoii de orientare în societate. (Mogoș & Danciu, 2011, pg. 77-79)

Relatarea

Având același rol de a informa, relatarea este o prezentare mai amplă a informaților factuale despre un eveniment care a avut loc sau despre consecințele acestuia. Acesta este un gen de mijloc, hibrid, între știre – față de care este mai lungă, conținând date de context – și reportaj – pentru că necesită prezența autorului la fața locului –, păstrând totodată caracterul obiectiv al știrii.

Spre deosebire de reportaj, relatarea are dimensiuni mai reduse și o structură mai simplă, reușind doar să descrie un eveniment, fără a prezenta în detaliu consecințele acestuia. În presa de sport, relatările ocupă mult spațiu tipografic, având „capacitatea de a acoperi acțiunea într-un mod clar și corect, în scop informativ.” (Andrews, 2006, p. 100)

De altfel, una dintre calitățile esențiale ale jurnalistului sportiv este descrierea evenimentelor sportive, care oferă și conținutul de bază al paginilor dedicate acestui domeniu. Aceste materiale pot fi prezentate în serie, pornind de la elementele de fixare a contextului, continuând cu avanpremierele, cu articolele de analiză sau anchetele.

Ancheta

Ancheta este parte a jurnalismului de investigație și trebuie să răspundă la întrebarea „de ce?”, încercând să ofere publicului o interpretare a semnificației evenimentului. Este un gen jurnalistic complex, care nu pune prea mult accent de proximitatea temporală. Dimpotrivă, anchetele necesită un interval mai lung de timp pentru documentare, având scopul de a scoate la iveală adevăruri ascunse.

Subliniind funcția de cunoaștere și de observare a mediului politic sau economic, anchetele prezintă informații care nu sunt accesibile spațiului public, dar care se pot încadra în categoria informațiilor de prevenire.

Uneori, acestea sunt realizate de echipe de jurnaliști, iar, în funcție de complexitate, pot fi publicate sub formă de serial. Esențiale sunt, ca și în cazul știrilor și al relatărilor, obiectivitatea și claritatea articolelor.

Cronica

Având funcția de interpretare, cronica este un material de opinie, care aduce în atenția publicului cărți, piese de teatru, spectacole sau evenimente sportive. Este o prezență constantă în paginile publicațiilor, fiind redactată întotdeauna de un specialist. Scopul acesteia este de a informa și de a activa interesul cititorilor pentru un subiect.

Cronicile sunt caracterizate de subiectivitate, ilustrând libertatea de expresie a jurnalistului, care, comunicându-și impresiile personale, se apropie de cititori, încercând să descifreze valențele educative ale subiectului.

Reportajul

Adesea confundat cu feature-ul în presa din România, reportajul este un material amplu, care informează cu privire la chestiuni de actualitate, fiind obligatorie prezența reporterului la fața locului, pentru ca acesta să poată include detalii vizuale sau sonore. De altfel, acest gen jurnalistic pune accent pe senzații, oferind detalii încântătoare, concludente sau neobișnuite, menite să reconstituie atmosfera. Aici se încadrează informațiile despre personaje, decoruri, dialoguri sau comportamente.

Chiar dacă are funcția de divertisment, reportajul trebuie să pornească de la un eveniment real, care poate fi prezentat într-o manieră subiectivă, fără ca autorul să adauge elemente de ficțiune.

Spre deosebire de feature – care abordează subiecte soft, având rolul de a echilibra ponderea știrilor negative, și care a apărut relativ târziu în presa din România –, reportajul presupune un proces mai amplu de documentare, o perioadă mai lungă de timp alocată redactării și o abordare mai complexă a subiectului. De asemenea, features se concentrează mai degrabă pe locuri, persoane sau idei, conținând mai multă descriere, în timp ce reportajele pun mai mult accent pe senzații.

Cele două genuri sunt, într-o oarecare măsură, înrudite, iar unii autori consideră că, de fapt, reportajul se încadrează în categoria extinsă a articolelor de tip feature. (Mogoș & Danciu, 2011, pg. 80-85) În orice caz, având în vedere că acesta din urmă a fost importat destul de târziu în spațiul mediatic autohton, nu poate fi vorba despre articole de tip feature în presa sportivă din România în perioada dinainte de anul 2000.

Interviul

Interviul este genul jurnalistic al cărui scop este de a obține informații și opinii direct de la personajul principal al unui subiect, care acceptă să-i fie publicate declarațiile. Acesta poate fi împărțit în șapte categorii, dintre care, în presa de sport, se remarcă interviul de informație, interviul de interpretare, interviul portret și interviul de opinie.

Urmărind edificarea cu privire la un eveniment sau o persoană, interviul depinde de pregătirea preliminară a jurnalistului, de documentare și de tehnica de conversație pe care o posedă. Un interviu corect este cel care parcurge fără grabă etapele pregătitoare, respectând totodată o serie de reguli.

Acestea impun ca întrebările să fie deschise – pentru a evita răspunsurile scurte, cu „da” și „nu” –, precise – conținând o singură problemă, o singură temă de discuție – și nu foarte lungi, respectiv să nu sugereze răspunsul. (Mogoș, 2011, pg. 181-182)

Interviul este un gen dinamic, care poate atinge o varietate de subiecte, pentru a realiza tablouri complete despre personajele intervievate sau despre evenimentele în care acestea au fost implicate sau despre care au cunoștințe.

Editorialul

Având un rol nobil, editorialul este un articol în care autorul ia poziție asupra unui fapt de actualitate, exprimând și punctul de vedere al publicației asupra respectivei probleme. Acest gen jurnalistic are funcția de interpretare, utilizând un subiect pentru a atinge un scop precis.

Editorialul fie nu se semnează, reprezentând părerea întregii redacții, fie este semnat de către un jurnalist cu o experiență importantă, care se remarcă drept un lider de opinie. Indiferent de semnătură, acest material sugerează poziția publicației, definindu-i specificul.

Principalele caracteristici ale editorialelor sunt „reprezentativitate pentru societate, exigență argumentativă, caracter deschis și orientare morală”. (Mogoș & Danciu, 2011, p. 87) Astfel, aceste materiale răspund nevoii de a interpreta anumite evenimente și de a emite opinii asupra lor.

Hibridizarea genurilor jurnalistice în presa din România

După Revoluția din decembrie 1989, jurnalismul din România a trecut prin schimbări importante, oamenii din redacții fiind instruiți – în cadrul unor școli de jurnalism – cu privire la tehnicile de documentare și redactare, iar modelele occidentale făcându-și loc în practica autohtonă. Asimilarea acestor noi practici s-a făcut treptat, fiind vizibilă în jurul anului 2000.

Hibridarea a avut la bază nu doar apariția primelor serii de absolvenți ai școlilor de jurnalism, ci și evoluția tehnologiilor. Aceste inovații le permiteau jurnaliștilor să includă în paginile ziarelor mai multe imagini, infografii, desene sau caricaturi, alături de modalități mai atractive de tehnoredactare și de așezare în pagină.

În urma acestui proces, în presa românească au apărut și genuri noi, derivate din cele clasice. Dintre acestea din urmă, cele care au rezistat hibridizării sunt „editorialul, anchetele economice și sociale, interviul și cronicile de sport, cultură și spectacole” (Mogoș & Danciu, 2011, p. 205), fiind și ele, totuși, supuse unor norme mai puțin riguroase. Aceste modificări au dus la apariția unor structuri hibride, care puneau laolaltă tehnici diverse – narațiune, dialog, relatare.

Hibridizarea la Ioan Chirilă

Ioan Chirilă a activat în presa de sport din România în perioada 1951–1999. În momentul în care a început procesul de tranziție al presei autohtone, când s-au modernizat tehnologiile, cronicarul avea o vârstă destul de înaintată și, așa cum mărturisesc cei care l-au cunoscut, nu a apelat la acestea, el continuând să-și redacteze articolele cu ajutorul unei alte persoane, căreia îi dicta textul.

În ceea ce-l privește, însă, hibridizarea, deși nerecunoscută în această variantă, a fost mereu prezentă în scriitura lui. Acest fapt se datora puținelor cunoștințe teoretice de jurnalism pe care le avea, dar pe care nici nu se punea atât de mult accent în perioada comunistă. Talentul său are la bază sutele de pagini de literatură și articolele citite de-a lungul timpului, el hrănindu-și apetitul pentru sport cu presa de peste hotare, inclusiv cu cea din America.

Fără o bază teoretică solidă, cronicile lui Ioan Chirilă au fost mereu presărate cu note subiective, reportajele sale erau materiale ample, cuprinzând elemente narative sau dialoguri, iar știrile – foarte puține la număr – erau transformate în relatări.

Se poate spune că Ioan Chirilă a fost, inconștient, un precursor, în România, al genurilor hibride. El a personificat sportul, l-a transpus pe înțelesul tuturor, stârnindu-le oamenilor curiozitatea și admirația pentru eroii pe care i-a caracterizat prin intermediul unor metafore nemaivăzute. Cronicarul a fost cel care a popularizat în presa de sport din țara noastră figurile de stil, care le-au permis jurnaliștilor să-și exprime pasiunea pentru a le-o insufla și cititorilor.

Cel puțin în presa de sport din România, hibridizarea a însemnat, după anul 2000, o tabloidizare – jurnaliștii s-au transformat în vânători de senzațional, iar materialele lor au vizat, în principal, scandalurile, informațiile controversate sau relațiile ascunse ale sportivilor. Această transformare a jurnalismului nu i-ar fi plăcut lui Ioan Chirilă, care a și intuit că va avea loc o schimbare.

Astfel, el a declarat, în ultimul său interviu acordat chiar cu două zile înainte de a pleca dintre noi: „Ca să fac o glumă, cred că sportul nu o să mai fie în mileniul următor, pentru că am să dispar și eu…” Sportul nu a dispărut – nu din viețile oamenilor –, însă am putea nota faptul că nu mai este atât de prezent în presă, publicului fiindu-i hrănită în special pofta de senzațional.

Jurnalismul literar – incidența dintre jurnalism și literatură

Incidența dintre jurnalism și literatură nu este un element nou. Din punct de vedere istoric, chiar înainte de începutul secolului al XX-lea, jurnaliștii erau foarte des confundați cu scriitorii, unele redacții căutau să angajeze scriitori, iar pe frontispiciul unor ziare apărea eticheta de „literar”, aceste publicații tipărind recenzii de carte sau relatări de la diferite evenimente cu caracter cultural. (Mollier, 2000, pg. 81-94) Luând în considerare aceste aspecte, scriitorii au adus cu ei în domeniul jurnalismului un mod propriu de a scrie, specific literaturii, care folosea figuri de stil.

În România, încercările de a diferenția stilul literar de stilul jurnalistic și analiza privind incidența dintre cele două domenii au apărut mai târziu. Acest lucru s-a datorat faptului că, în perioada interbelică, existau alte priorități, cum ar fi conturarea unei limbi unitare, apariția presei în limba română sau Marea Unire din 1 Decembrie 1918. (Hazaparu, 2014, p. 542)

În contextul în care criticii atribuiau un statut superior textului literar comparativ cu cel jurnalistic, reportajul a fost singurul gen jurnalistic care a avut capacitatea de a repara imaginea textului ziaristic. Astfel, el a fost acceptat în conceptul literaturii de frontieră – îngăduință la care Dumistrăcel (2006) consideră că se poate renunța acum deoarece limbajul jurnalistic a obținut multe trăsături care permit o reconsiderare, dintr-un punct de vedere mai echitabil, a relației dintre jurnalism și literatură. Totodată, în contextul plasării jurnalismului în apropierea literaturii, sintagma „reportaj literar” a cunoscut o popularizare.

Limbajul jurnalistic se separă de beletristică prin câteva elemente de bază, cum ar fi „dependența de context și natura publică a comunicării, ambele semnalate în diverse studii critice și cercetări din stilistica funcțională”. (Hazaparu, 2014, p. 544) Altfel spus, publicul-țintă condiționează textul jurnalistic în general – reportajul în particular –, având în vedere că jurnaliștii propun, dincolo de conținut, o relație de care depinde succesul comuicării. Această constrângere nu apare în cazul scrierilor literare. (Dumistrăcel, 2006)

Un alt aspect care ajută la diferențierea jurnalismului de literatură este legământul de veridicitate pe care și-l asumă jurnaliștii. De cealaltă parte, scriitorii optează mai degrabă spre „pactul suspendării neîncrederii”. În plus, având preponderent ca suport ziarul, reportajul trebuie să respecte un set de reguli, înscrise într-un manual specific fiecărei redacții în parte. De aici pleacă limitările de spațiu cu care se confruntă textul jurnalistic comparativ cu cel literar, care poate să se întindă până în momentul pierderii clarității sau conciziei.

O altă diferență este legată de faptul că autorul de beletristică are parte de libertate în ceea ce privește alegerea subiectelor, în timp ce jurnalistul este obligat să își scrie materialele în funcție de criterii sociodemografice care corespund profilului audienței. Tot referitor la publicul-țintă, în cazul presei este esențial ca jurnalistul și cititorii lui să împărtășească anumite realități sociale, să trăiască într-un timp și un spațiu similare, condiție care nu se impune literaturii, dar care ajută, în cazul reportajelor, la o înțelegere adecvată a mesajelor.

În ceea ce privește limbajul, Dumistrăcel (2006) consideră că textul jurnalistic și cel literar se diferențiază prin amploarea modalităților de a stabili sau a menține un contact între partenerii actului de comunicare, relevante cu precădere pentru discursurile jurnalistice. Astfel, spre deosebire de literatură, jurnalismul se folosește de un aparat paratextual bogat, titlurile, fotografiile sau celelalte elemente de design grafic având rolul de a atrage atenția cititorilor.

În ciuda acestor diferențe, incidența dintre jurnalism și literatură nu poate fi ignorată. Unii autori consideră că, deși cele două domenii se întâlnesc în anumite puncte, reportajul se îndepărtează decisiv de textul literar prin faptul că el trebuie să asigure „o continuitate între reperele spațio-temporale ale reporterului și cele ale evenimentului”. (Facques & Sanders, 2004, pg. 86-97)

Sincronizarea elementelor de timp și spațiu este esențială în presă, iar reportajul, ca specie jurnalistică de informare, este supus erodării rapide – la fel ca știrea și celelalte genuri care depind de actualitate. De-a lungul vremii s-au remarcat, însă, și câteva excepții de reportaje care au reușit să reziste trecerii timpului, fiind reeditate în antologii.

Incidența dintre jurnalism și literatură la Ioan Chirilă

De-a lungul vieții, Ioan Chirilă a publicat 29 de volume, în multe dintre ele fiind amintite sau transcrise articole de-ale sale din presă. Dincolo de asta, cărțile lui – mai ales cele despre Campionatele Mondiale sau Răsucind fusele orare – au fost culegeri de reportaje, scrise de el în deplasări sau odată întors acasă, atunci când rememora evenimentele. Astfel, se poate observa cu ușurință o întrepătrundere a literaturii cu jurnalismul în cazul lui Ioan Chirilă.

Această paradigmă a incidenței dintre cele două zone – complementare, de altfel, într-o oarecare măsură – nu este nouă. Autorul American John C. Hartsock (2015, p. 20) spunea că „jurnalismul literar este parte a unei întreprinderi antice, cu o vârstă la fel de venerabilă ca poezia și drama”. Acest tip de jurnalism se remarcă, în America de Nord, încă din anii ’60, el dezvoltându-se ca un răspuns împotriva știrilor obiective, fără implicare din partea jurnalistului.

Jurnalismul narativ, definit și ca nonficțiune creativă, este modalitatea prin care un jurnalist interpretează și spune o poveste. Articolele de genul acesta sunt bine documentate, cuprinzând informații corecte, și presupun o analiză îndelungată a unui subiect, detaliat apoi din punctul propriu de vedere al jurnalistului.

O suprapunere în totalitate a literaturii cu jurnalismul nu este de dorit, însă sunt genuri în care liricizarea mass-media ajută la crearea unei legături mai tandre între public și subiectul articolului sau la reprezentarea unei situații imaginare pentru a întări actualitatea. (Petcu, 2018)

Din punctul meu de vedere, articolele lui Ioan Chirilă se încadrează în genul jurnalismului narativ, el fiind implicat în fenomenul sportiv pentru mai bine de patru decenii. Astfel, se poate spune că el a urmărit îndeaproape tot ceea ce s-a întâmplat în sportul românesc, documentându-se masiv. În plus, articolele lui sunt obiective și complexe, trasând chiar și paralele între sport și domenii cu care în mod normal nu ar avea nici o legătură – cum ar fi arta.

„Toată publicistica lui Chirilă e, de fapt, un semn de carte. O eboșă a poveștilor sale. […] Editoralistul de talent al presei sportive are o minte duplicitară și un suflet chinuit. Crescut printre cifre și experimente, se refugiază în bestseller și crede că recursul la Kafka, Eduardo Galeano, Camus sau Nick Hornby îl trimite direct în istoria literaturii. Sunt scriitori care se apropie de fotbal, transformându-l în literatură. […] Unii rămân în literatură, ceilalți nu ies din publicistică. Ioan Chirilă a fost singular pentru că el aparține ambelor lumi, pe care le-a împăcat și cărora le-a desființat granițele. A fost scriitorul din țara ziariștilor sportivi…” (Vulpescu, 2008)

Concluzionând, Ioan Chirilă este cel mai mare scriitor dintre jurnaliști și un foarte prolific reporter, poate cel mai productiv jurnalist dintre scriitori. Având în vedere incidența dintre cele două domenii, nu cred că lui Ioan Chirilă i se poate atribui doar titlul de jurnalist sau doar cel de autor. Pentru cele aproape 30 de cărți scrise și pentru cei circa 40 de ani petrecuți în redacțiile celor mai importante publicații de sport din România, eu l-aș numi simplu scriitor pentru că acest termen surprinde întregul său talent deoporivă literar și publicistic.

În plus, popular, cuvântul „scriitor” poate însemna și desenator, pictor, iar, în ceea ce mă privește, Ioan Chirilă a fost un artist desăvârșit, care a reușit să redea în culori momente din vremuri alb-negru, ilustrând portrete pline de viață sau aducând în fața ochilor cititorilor săi partide ori competiții memorabile. Aceste idei sunt întărite și de Ionuț Vulpescu, cel care nota că „Ioan Chirilă a fost povestitorul plin de har al unei epoci care avea ceva mai mult timp pentru admirație și ieșire din sine.” (2006)

Literatura rusă vs. scrierile lui Ioan Chirilă

Ioan Chirilă s-a născut în localitatea Cairaclia, din județul Ismail, și a debutat în presă în 1951. De-a lungul carierei, a scris peste 4.700 de articole și a redactat, în 34 de ani, 29 de volume dedicate, cele mai multe, fotbalului, dar și altor sporturi pe care le-a îndrăgit.

În plus, cel supranumit „Patriarhul” presei de sport din România a fost și un traducător de excepție. Cunoscând limba rusă, el a tradus cărți tehnice, piese de teatru – cum ar fi „Turnul de Fildeș” de Viktor Rozov sau „Fuga” de Mihail Bulgakov – și schițe scrise de Mihail Zoșcenko. Având rădăcini basarabene și un apetit pentru cultură și lectură, Ioan Chirilă a citit mult și a iubit literatura rusă, acest lucru fiind evidențiat și de soția cronicarului, Iarina Demian, care a declarat, într-un interviu, că acesta a plecat dintre noi cu volumul „Crimă și pedeapsă” al lui Dostoievski în brațe.

Pentru a vedea în ce mod l-a influențat literatura rusă pe Ioan Chirilă, am identificat, în cele ce urmează, o serie de particularități ale autorilor ruși, pe care le-am trecut apoi prin filtrul scriiturii jurnalistului. Din romanele clasicilor ruși, am remarcat următoarele:

Accentul cade pe conflictele interioare, psihologice, dublate – de cele mai multe ori – de violență sau consum de alcool;

Sunt folosite puține figuri de stil, textul colorându-se prin acțiunile personajelor, care au un dinamism personal;

Zona laică se întrepătrunde cu cea religioasă, mistică;

Problemele personale acaparează narațiunea, funcționând ca o parabolă a problemelor generale;

Autoritatea – de orice fel: familial, social-administrativă etc. – este pusă sub semnul întrebării sau este contestată;

Este prezentată o lume captivantă, a contrastelor spectaculoase, a situațiilor imprevizibile, a revoltelor sociale, a diversității și a căutărilor intelectuale;

Personajele principale sunt dinamice, fiind ilustrate fie într-o creștere continuă, fie în regres vizibil, încărcate de frământări, prezentate cu aspect de lecție cu iz moral;

Tema omului mărunt, lipsit de apărare, traversează întreaga literatură rusă;

Conștiința este măsura calităților umane și a valorilor morale;

Reflectă aspecte din viața culturală – elemente folclorice, obiceiuri, tradiții – fiind un fel de redare precisă, fotografică, a realității contemporane autorului;

Scriitorii ruși își priveau lucrările ca pe niște profeții, în mințile cititorilor ei fiind clarvăzători, având capacitatea de a explica prezentul și de a prezice viitorul deopotrivă.

Analizând volumele lui Ioan Chirilă, am remarcat că, dintre aceste 11 particularități ale literaturii ruse, șapte se regăsesc și în scrierile cronicarului. Astfel, în primul rând, în cărțile maestrului se identifică personaje dinamice, atât prin prisma activității pe care o întreprind, cât și prin caracterizarea pe care le-o face autorul – de cele mai multe ori printr-o scriitură alertă, propoziții scurte și verbe de mișcare. De asemenea, situațiile prezentate pot fi considerate imprevizibile, având în vedere că, pentru cei care nu au văzut meciurile despre care a scris, informațiile sunt noi, rezultatele sunt necunoscute, iar suspansul este garantat – mai ales pentru că Ioan Chirilă știe cum să mențină vie curiozitatea cititorilor.

În al doilea rând, autorul reușește să prezinte o lume captivantă, mai ales în volumul Răsucind fusele orare, unde capitolele ne poartă dintr-o lume în alta, prin tot felul de locuri, cu oameni și culturi diferite, care uneori contrastează. Acest lucru se remarcă și în volumele despre Campionatele Mondiale – mai ales în cele despre turneele finale găzduite de țările latine sau sud-americane –, în care Chirilă punctează discrepanțele între fastul creat în jurul competiției și sărăcia de la periferia orașelor, unde singura bucurie a oamenilor era datorată fotbalului.

În al treilea rând, cronicarul nu s-a ferit niciodată să-și exprime dezaprobarea față de regimul comunist – fie prin cuvinte, fie prin atitudine sau fapte –, cu precădere după 1989, când a avut și libertatea de a se exprima. Astfel, în volumul Maratonul meu, el povestește prin ce a trecut, care sunt piedicile pe care le-a întâmpinat și cum influența cenzura scrierile din perioada comunistă.

În al patrulea rând, Ioan Chirilă adaugă în volumele sale și amănunte din viața culturală și vorbește mult despre ce se întâmplă în jur, despre context. Acest lucru se întâmplă ales în cărțile dedicate Campionatelor Mondiale sau în volumele Maratonul meu și Finala se joacă astăzi, unde vorbește fie despre copilăria lui, fie despre cea a unor mari fotbaliști români, incluzând informații din jurnalele acestora, pagini în care sunt povestite și detalii contextuale.

În al cincilea rând, se poate spune și că autorul era atras și de către oamenii cărora alți jurnaliști nu le acordau atenție. Nu aș spune că se apleca asupra omului mărunt și cu certitudine această temă nu îi acaparează toate scrierile, însă, așa cum spunea și Daniel Nanu, în cadrul interviului anexat, cronicarul a scris și despre oamenii din umbră – maseuri, șoferi etc.

În al șaselea rând, textele lui Ioan Chirilă sunt pline de culoare, dar, contrar literaturii ruse, acest lucru se întâmplă și datorită abundenței de figuri de stil. Textele lui sunt încărcate de epitete, comparații și alte astfel de artificii, care transformă sportul despre care scrie într-o metaforă în sine. Coloratura textelor cronicarului vine și de la dinamismul personajelor și al caracterizărilor acestora, realizate într-un ritm alert.

Nu în ultimul rând, din punctul meu de vedere, autorul și-a iubit mult scrierile, le-a prețuit și a reușit să transmită aceste lucruri și cititorilor, care i-au răspuns cu admirație. În plus, la maturitate, Chirilă era o autoritate în sport și avea un cuvânt de spus, iar publicul îi acorda încredere, cuvintele lui fiind luate în considerare. De altfel, și în prezent, la 20 de ani de la moartea sa, cărțile lui Ioan Chirilă continuă să fie citite, iar articolele sale despre echipa naționala, cel puțin, sunt încă actuale.

Concluzionând, este limpede că literatura rusă a marcat scriitura lui Ioan Chirilă. Acest lucru era inevitabil având în vedere că el a citit și a tradus foarte multe lucrări ale autorilor ruși. Cu toate acestea, se remarcă și diferențe importante. Textele cronicarului, a cărui carieră se confundă cu istoria autohtonă a fotbalului, sunt personalizate printr-o frumusețe unică și o muzicalitate aparte, abundând de metafore.

Din punctul meu de vedere, maestrul presei de sport din România are un stil inconfundabil, greu de reprodus și care a marcat, în ultimele cinci decenii, literatura de sport. Având o cultură vastă, el s-a folosit de cunoștințele sale și a reușit să pună laolaltă texte încărcate de culoare, pline de învățături și de însemnătate.

Viața lui Ioan Chirilă

„Important e să-ți placă. La fel de important, însă, e să fi citit

vreo 30 de ani și să nu fi omis «Crimă și pedeapsă».” (Ioan Chirilă)

Copilăria și anii de școală

Ioan Chirilă s-a născut la 25 octombrie 1925, în localitatea Cairaclia, din județul Ismail, într-o familie modestă, de țărani din clasa de mijloc. Tatăl său, Ștefan G. Chirilov, născut în anul 1890, era agricultor și industriaș, primar al comunei Cairaclia, președinte al Băncii Populare din aceeași comună, decorat cu Meritul Comercial Clasa I, ordinele Coroana României și Steaua României în Gradul de Cavaler. Mama, Caliopi Alaman, fiica unui pilot de vas, era de origine greacă, familia ei fiind venită în România din insula Andros.

Ioan Chirilă urmat cursul primar în Ismail, din 1932 până în 1936, iar apoi, până în 1940, a făcut primele patru clase de liceu în același oraș, la Liceul Sf. Dumitru. Anii de copilărie i-au marcat viața și scrierile cronicarului, el incluzând în volumele sale aspecte nostalgice despre satul din sudul Basarabiei în care a învățat să înoate sau a prins gustul fotbalului.

În 1940, după ocuparea sovietică a Basarabiei, Ioan Chirilă a plecat cu familia, trecând Dunărea, la Brăila, unde a urmat cursurile la Liceul Nicolae Bălcescu, pe care l-a absolvit în 1944, când a trecut examenul de bacalaureat. În același an s-a mutat la București, unde a studiat la Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1949.

În tot acest timp, iubitor al sportului încă din copilărie, jurnalistul a și practicat mai multe sporturi. Inițial a fost junior al echipei de fotbal de categorie inferioară Cetatea Ismail, iar apoi a jucat pentru echipa divizionară B, Dacia „Vasile Alecsandri” Galați. Din păcate, Ioan Chirilă a fost nevoit să renunțe la cariera de fotbalist din cauza unei accidentări grave. Cu toate acestea, în timpul studiilor universitare, el a continuat să rămână aproape de fenomenul sportiv și a jucat volei și tenis, practicând și aruncarea greutății.

Cariera lui Ioan Chirilă

Pe parcursul anilor de studenție, Ioan Chirilă a lucrat, în calitate de colaborator extern, la mai multe edituri, cum ar fi Editura Cartea Rusă, Editura Tineretului, Revista Fotbal sau Editura E.S.P.L.A.

În perioada aprilie – decembrie 1950, a fost salariat al Editurii Cultură Fizică, în funcția de traducător, de unde a fost demis „din cauza unei grave încălcări a moralei (de pe urma căreia a început și destrămarea căminului său, destrămare care a culminat cu divorțul survenit din vina sa în primăvara anului 1955)”.

Din decembrie 1950 și până în martie 1958, Ioan Chirilă s-a ocupat cu activitatea de traducător colaborator extern permanent la diferite edituri și ziare, printre care Veac Nou și Flacăra. În această perioadă, el a fost și traducătorul permanent al revistei sovietice Teoria și practica culturii fizice.

Ioan Chirilă a debutat în presă în 1951, când a devenit redactor la Editura Sportul popular, funcție pe care o va deține până în 1961. În martie 1958, el a fost angajat în redacția revistei Fotbal, câteva luni mai târziu ajungând și la revista Sport.

În 1974, Ioan Chirilă a devenit șef de rubrică la publicația Sportul popular – Gazeta Sporturilor de astăzi –, apoi publicist comentator, între anii 1971-1978, și șef de secție, în perioada 1978-1993, din 1993 fiind directorul general al ziarului. În plus, din anii ’60, el a scris și pentru revista Sport și pentru săptămânalul Fotbal, iar în anii ’70, cronicarul a avut, la Radiodifuziunea Română, o rubrică permanentă în calitate de comentator. Nu în ultimul rând, din 1997 până în 1999, când se stinge din viață, a activat ca senior editor la ziarul ProSport.

În cei aproape 50 de ani petrecuți în cele mai importante redacții de sport din țară, jurnalistul a scris aproape 4.700 de articole, cele mai multe – aproximativ 3.330 – în paginile ziarului Sportul, pentru care a scris pentru mai bine de 40 de ani. Pentru revista Sport, Ioan Chirilă a scris circa 550 de articole, număr similar materialelor publicate în săptămânalul Fotbal, iar pentru cotidianul ProSport, din redacția căruia a făcut parte puțin mai mult de doi ani, a redactat în jur de 250 de articole.

Ioan Chirilă a redactat, în 34 de ani, 29 de volume dedicate, cele mai multe, fotbalului, dar și altor sporturi pe care maestrul le-a îndrăgit, cum ar fi tenisul sau gimnastica. De asemenea, el a publicat un volum dedicat reportajelor de călătorie, pe care le-a adunat din toate deplasările în care a mers cu prilejul vreunei competiții sportive. El a fost un jurnalist complet și complex, care a cunoscut și a iubit sportul într-o manieră supraomenească, ilustrându-l cu mare har, pe înțelesul tuturor.

Viața de familie

În ceea ce privește viața personală, Ioan Chirilă a fost căsătorit de două ori. Prima dată cu Elena Chirilă, o căsnicie care a durat până în 1955, cei doi divorțând în urma demiterii sale de la Editura Cultură Fizică.

Ulterior, în iulie 1963, Ioan Chirilă s-a căsătorit cu actrița Iarina Demian, alături de care a rămas până la finalul vieții. Cei doi au împreună doi fii, pe Ionuț Chirilă, născut în 1967, care a urmat pasiunea tatălui său și a devenit antrenor de fotbal, și pe Tudor Chirilă, născut în 1974, care a luat-o pe urmele mamei sale, devenind actor și cântăreț, solist și fondator al trupei Vama.

Cei doi au avut o relație foarte frumoasă, bazată pe sinceritate și pe admirația pe care o simțeau unul pentru celălalt. De altfel, Iarina Demian declara, într-un interviu acordat pentru ziarul Adevărul, că admira mult ceea ce făcea soțul ei: „Una dintre profesiile pe care le-aș fi ales dacă nu făceam teatru ar fi fost aceea de jurnalist. Eram foarte mândră că Vania este jurnalist. Pentru el era a doua natură. Era singurul lui viciu. Bineînțeles, și călătoriile, care într-un fel erau o continuare a profesiei sale. Am respectat tot ce era legat de profesia lui și m-am implicat cât mi-a permis timpul, și cred că asta l-a ajutat mult. Odată, mi-a mărturisit că prima carte a scris-o datorită mie, ca să facă ceva important și să nu fie mai prejos decât mine. Vania era foarte mândru că sunt actriță!”

Figura nr. 5: Iarina Demian și Ioan Chirilă

Actrița a mai mărturisit, de-a lungul timpului, că ceea ce i-a ajutat să facă față greutăților a fost faptul că amândoi aveau aceleași idealuri, preocupări și dorințe, el fiind soțul unei actrițe, iar ea soția unui jurnalist, cu toate sacrificiile pe care aceste statuturi le presupuneau.

În plus, pentru ea, Ioan Chirilă a fost mai mult decât un iubit, a fost sprijinul ei și un adevărat profesor în materie de cultură și viață, ținând cont și de diferența de vârstă dintre ei. Conform unor declarații ale Iarinei Demian, soțul său o trata ca pe o prințesă: „Eu mă obișnuisem ca el să facă totul pentru mine. Eram o prințesă. El aducea bani mai mulți în casă, eu nu trebuia să mă gândesc la asta. El îmi rezolva problemele. În casa, eu mă ocupam de copii, dar el se ocupa de tot restul. El m-a învățat cum să gândesc, m-a învățat cum să citesc, discuțiile cu el erau fabuloase.”

Iubirea pe care Iarina Demian i-a purtat-o lui Ioan Chirilă reiese și din modul în care aceasta a păstrat lucrurile cronicarului, la 20 de ani de la moartea lui: „Casa de acum a Iarinei Demian a rămas, firesc, și casa lui Ioan Chirilă. Biroul său de lucru e la fel: uite, în dreapta e o scrumieră adusă tocmai din Australia, mai încolo un briceag pe care scrie Jerusalem. În sufragerie te răvășește, ca un sfârșit de lume, această imagine: ceasurile cronicarului aliniate ca pe un altar, sub o fotografie în care el e tânăr și visează. Timpul, cumva, deși a continuat să curgă, s-a oprit. Aici e încă 1999, dar și 2011 e.” De asemenea, actrița a păstrat și cartea pe care Ioan Chirilă o citea în momentul în care a murit, Crimă și pedeapsă de Fiodor Dostoevski, aceasta fiind pătată de sânge și cu cioburi în ea.

Deși au trecut 20 de ani de la moartea cronicarului, soția sa continuă să-și găsească sprijinul în cel care a fost omul și jurnalistul Ioan Chirilă: „Eu continui să trăiesc lângă Ioan Chirilă și să mă raportez la el ca om și ca profesionist. Văd deseori lumea prin ochii lui, dar și prin zâmbetul lui foarte frumos, ironic și îngăduitor. De aceea mă simt puternică.”

Figura nr. 6: Ioan Chirilă alături de soția sa, Iarina Demian, și de cei doi fii ai săi, Ionuț (stânga) și Tudor (în brațe)

Despre rolul de tată al lui Ioan Chirilă, fiul său, Tudor, cel care a urmat o carieră artistică, a scris pe blogul personal de mai multe ori. Într-unul dintre articole, artistul i-a conturat un portret sensibil și care îl dezvăluie pe cronicar într-o ipostază inedită: „Tata a fost cel mai generos om pe care l-am cunoscut. Și cel mai blând. Blândețea lui venea dintr-un soi de detașare față de lumea noastră imediată și problemele ei. Nu era neatent, era condescendent și bun. […] Tata nu era un om care să ne arbitreze conflictele. De mici copii am fost învățați că trebuie să ne descurcăm singuri, fie că era vorba de curtea din spatele blocului, de liceu sau facultate. Intervențiile lui au fost extrem de rare în acest sens. […] Nivelul de implicare în drumul fiului tău e o chestiune extrem de delicată… Unde începe viața și caracterul fiului, unde se termină rostul tatălui… greu de răspuns, însă tata s-a descurcat extraordinar în ceea ce mă privește…” (Chirilă T., 2010)

Cărțile lui Ioan Chirilă

„Cred că nu există iubitor de sport care să nu fi citit

măcar una dintre cărțile lui.” (Francisc Vaștag)

Cărți despre fotbal

Fotbalul este, în volumele lui Ioan Chirilă, sportul predominant, disciplina care l-a interesat pe cronicar în cea mai mare măsură. Nouă volume, din cele 18 dedicate fotbalului, se concentrează asupra a șapte dintre cele opt ediții ale Campionatelor Mondiale la care a participat cronicarul – Anglia 1966, Mexic 1970 (despre care a publicat două cărți), Germania 1974, Argentina 1978, Spania 1982, Mexic 1986 și Italia 1990 –, iar unul dintre volume – Și noi am fost pe Conte Verde – amintește de primele douăsprezece ediții ale competiției (1930-1982). Alte două cărți prezintă istoria cluburilor FC Rapid București și Universitatea Cluj, echipe de fotbal pe care autorul le-a admirat din diverse motive, în timp ce alte două îi sunt dedicate lui Mircea Lucescu, antrenorul pe care Ioan Chirilă l-a apreciat din foarte multe puncte de vedere.

Ioan Chirilă nu omite să amintească nici de echipa națională a României, de cele mai frumoase partide pe care aceasta le-a disputat ori de cele mai surprinzătoare rezultate pe care le-a obținut reprezentativa tricoloră. Volumele Cu cărțile pe față, Pe marile bulevarde ale fotbalului și Zile și nopți pe stadion analizează meciurile selecționatei naționalei, fie de la debut până în anul tipăririi, fie înaintea vreunei competiții – de exemplu, preliminariile Campionatului European din 1984 –, fie descriindu-le pe cele care îi sunt cele mai dragi autorului.

De asemenea, volumul Finala se joacă astăzi face referire la doisprezece dintre cei mai buni jucători de fotbal români ai anilor 1920-1940, cărora le conturează portrete pline de viață prin intermediul amintirilor – ale autorului sau chiar ale protagoniștilor.

Fotbal național

Ioan Chirilă a fost întotdeauna un suporter devotat al echipei naționale de fotbal a României. A susținut-o și a urmat-o la cele mai importante competiții și ne-a amintit mereu de rezultatele glorioase în stilul său caracteristic, creând cele mai vii și mai colorate imagini în fața ochilor cititorilor.

Iubirea pentru națională merge mână în mână cu admirația pentru jucătorii români, cărora le-a fost alături și a încercat să-i aducă în atenția tuturor. Volumul Finala se joacă astăzi face referire la doisprezece dintre cei mai buni jucători de fotbal români ai anilor 1920-1940, cărora le conturează portrete pline de viață prin intermediul amintirilor – ale autorului sau chiar ale protagoniștilor.

De asemenea, cartea Un veac de fotbal românesc, ultima pe care Ioan Chirilă a scris-o, este dedicată tot echipei naționale, povestind tot ce s-a întâmplat în cele mai importante competiții din România, care au fost momentele care au marcat creșterea popularității acestui sport sau care au fost echipele care au scris istorie, stabilind recorduri imposibil de depășit.

Finala se joacă astăzi

Finala se joacă astăzi este cel de-al doilea volum publicat de Ioan Chirilă, în 1966, la Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, fiind primul volum care se concentrează asupra fotbalului, sport pe care l-a iubit mai presus de toate.

Cu o copertă realizată de Amilcar Constantinescu și caricaturi de Neagu Rădulescu, cartea cuprinde 16 capitole, care își propun să readucă în atenție mari fotbaliști ai anilor ’20–’40. Cei mai tineri, care nu au apucat să-i vadă jucând pe Silviu Bindea, Ștefan Dobay sau „Giussy” Baratki, au această ocazie acum, „pe cel mai mare și mai frumos teren de fotbal din lume: cel al închipuirii” (Chirilă, 1966, pg. 5-6).

În 279 de pagini, Ioan Chirilă reunește o parte din legendele fotbalului românesc, readucându-i în lumină pe unii dintre cei mai buni fotbaliști ai primei jumătăți a secolului XX, jucători de care astăzi nu ne mai amintim sau de care unii dintre noi nici nu am auzit. Prin propoziții scurte, alerte, care dau scriiturii un dinamism specific fotbalului, cronicarul își respectă statutul de om de presă și redactează majoritatea capitolelor sub formă de reportaje, având intertitluri sugestive.

Cartea debutează cu o prefață, intitulată „În loc de avancronică”, scrisă de către însuși autorul, care semnează C. I. și care povestește cum s-a conturat volumul. El (1966, pg. 5-6) își invită cititorii să afle poveștile jucătorilor îmbătrâniți de timp, dar care vor rămâne vii în amintirile tuturor, „în speranța că lumina noptierei lui se va stinge abia după ultima filă a FINALEI”. În opinia autorului, „fotbalul este în cel mai înalt grad un creator de legende”, iar „dacă gazonul scoate la iveală forța șutului și finețea driblingului, vestiarul oferă privirilor ceea ce tribunele n-au văzut și nu vor vedea niciodată.” (Chirilă, 1966, pg. 5-6) Astfel, apelând la imaginația cititorilor, Ioan Chirilă își propune să organizeze o finală de excepție, între cei mai buni jucători români din perioada interbelică și remarcabilii adversari întâlniți de-a lungul timpului în diverse competiții.

Primul capitol, numit „Poveste de demult”, începe cu povestea unui caiet vechi, „caietul tuturor jocurilor echipei noastre naționale de fotbal, începând cu 8 iunie 1922, când România a învins Iugoslavia, la Belgrad, cu 2–1, prin golul victorios al lui Guga…” (Chirilă, 1966, pg. 8-9), caiet care stă la baza acestui volum.

Răsfoind prin amintiri filele acelui caiet, Ioan Chirilă își amintește de Rudi Wetzer, pe care îl roagă să-i povestească o amintire de suflet. Autorul descoperă cu bucurie că în ciuda vârstei, fostul centru înaintaș are o memorie foarte bună, pe care o argumentează, spunând: „Noi, fotbaliștii, suntem artiști. O spun cu mândrie și fără teamă de ridicol. Și pentru că suntem artiști, memoria întâmplărilor din copilărie și tinerețe o avem mai vie ca a oamenilor de rând.” (Chirilă, 1966, p. 9)

Astfel, încep depănările unor amintiri de pe vremea când fotbalul nu era încă înțeles, iar conceptele din fotbalul actual nu erau încă brevetate. Atunci, la începutul anilor 1920, aveau loc primele partide oficiale ale echipei naționale a României, iar jucătorii obțineau rezultate importante și participau în cadrul unor competiții în care nu au acces decât cele mai bune echipe ale lumii.

Al doilea capitol, „Copa del Mundo”, începe cu relatarea modului în care a fost programată o seară de amintiri, de pe urma căreia se naște jurnalul experienței echipei naționale a României la prima ediție a Campionatului Mondial, în 1930, la Montevideo. Pe 16 iunie 1965, autorul, alături de Rudi Wetzer și Jean Lăpușneanu, merge acasă la Fredi Fieraru pentru a sărbători, ca în anii lui Caragiale, cu șerbet, dulceață de trandafiri și vișinată în păhărele cu picior, 35 de ani de la ziua în care naționala de fotbal pleca de pe peronul Gării de Nord spre Uruguay.

Amintirile sunt prezentate în ordine cronologică, din jurnalul păstrat de Rudi Wetzer, nu înainte, însă, ca Ioan Chirilă să-i introducă pe cei trei bărbați cu care urmează a reface prima călătorie peste ocean a tricolorilor: „Rudi Wetzer. Centru înaintaș al echipei naționale (1923–1932), decan de vârstă și de merit al formației care a jucat în Uruguay. Înalt. Bărbie puternică. Păr alb. Mers legănat, în care s-au adunat parcă toate fentele a 20 de ani de fotbal. Fredi Fieraru ochi albaștri. Talie mijlocie. Piciorul drept calcă cu vârful ușor înăuntru. Poate că e o deformație exprofesională, de pe urma solicitării ristului exterior. […] Fredi Fieraru a fost un neîntrecut triatlonist al sportului nostru. […] Jean Lăpușneanu, fost portar al echipei naționale. Argument fizionomic: baza de sus, cândva despicată, păstrează cicatricea. Gesturi largi, dramatice, ochi neliniștiți, deciși parcă să urmărească mișcarea extremelor adverse. Masivitate de tip rugbistic…” (Chirilă, 1966, pg. 15-16)

Scriitura este alertă, descrierea se împletește cu relatări active, care dau un plus de viață textului. Sunt prezentate de la zilele premergătoare plecării la Montevideo – când lucrurile erau incerte, iar jucătorii nu știau care dintre ei vor fi selecționați –, la peripețiile de pe drum, la competiția în sine – în care „în șase minute, pe gazon, înveți mai mult decât în șase ani cu creta în fața tablei. Pentru că, de când e mingea rotundă, fotbalul se învață cu tricoul ud și nu cu cămașa scrobită” (Chirilă, 1966, p. 37) – și până la întoarcerea acasă, două luni mai târziu, în uralele fanilor.

Autorul nu omite să prezinte, în cel de-al doilea capitol, nici modul în care a fost aleasă țara gazdă a competiției sau amănunte despre echipele prezente la competiția mondială și despre cum s-a născut fotbalul în țările sud-americane. În plus, prima victorie a României este prezentată alert și intens, cu detalii care creează imagini în mintea cititorilor și transmit intensitatea jocului.

De asemenea, fotbalul este prezentat într-o altă lumină, în modul în care era trăit și simțit la vremea respectivă atât de cei care își dădeau sufletul pe teren, cât și de cei din tribune care îi priveau ca niște eroi. Rudi Wetzer, autorul jurnalului din care a fost citată experiența uruguayană, scria, în 1930: „Fotbalul e un viciu extraordinar. […] Fotbalul e copilăria însăși. […] Noi, fotbaliștii, suntem zeii. Ei, spectatorii din tribune, care ne aplaudă și ne huiduie, sunt cei care trăiesc prin noi iluzia că ar fi putut să fie zei. […] Această minunată candoare va umple întotdeauna stadioanele cu oameni de tot felul, și chiar cu filozofi și matematicieni, care, obosiți de căutări nesfârșite, îi invidiază și îi vor invidia întotdeauna pe creatorii capodoperei imediate: golul!” (Chirilă, 1966, p. 45)

Prezentările unora dintre cei care au rămas în istoria fotbalului românesc încep de la cel de-al treilea capitol. Silviu Bindea, „reactorul Ripensiei” – așa cum Ghiță Albu avea să-l numească –, „meșterul” Petre Steinbach, „fachirului” Cotormani, Ghiță Albu, Dobay, Ionică Bogdan, Mircea David, Petschovschi, Gheorghe Constantin, Mihai Flamaropol și Gică Popescu sunt cei ale căror potrete, realizate cu har deosebit de către maestrul Chirilă, emoționează și ne fac să ne medităm asupra fotbaliștilor din zilele noastre.

Din poveștile de viață ale fotbaliștilor modești, din acele vremuri, ascund o mulțime de învățăminte. De exemplu, de la Silviu Bindea aflăm că „un înaintaș fricos, și mai ales o extremă fricoasă, nu valorează mai mult decât un jucător șchiop. Un înaintaș și un apărător sânt la urma urmelor două forțe care se ciocnesc. Pentru că fotbalul nu e tenis sau volei: tu acolo, eu aici.” (Chirilă, 1966, p. 55)

Secrete legate de practicarea fotbalului dezvăluie și portarul Mircea David, care mărturisește cât de important este un surâs pe chipul unui goal-keeper înaintea unei lovituri importante la poarta sa: „Zâmbetul e o armă. O armă care impune. Un portar zâmbind valorează cât doi. Un zâmbet bine plasat în ochii înaintașului advers micșorează ca prin farmec unghiul, mărește dilema și asmute cârceii. Eu m-am chinuit să zâmbesc întotdeauna.” (Chirilă, 1966, p. 190)

Cotormani ne învață despre iubirea pentru acest sport – „noi, copiii din Mehala am învățat fotbal lăutărește. Fără să ne întrebăm de ce și cum. Fără poziție de bază. Fără pendulări. Fără centru de greutate… […] Pentru că fotbalul se învață și cu capul, dar mai mult cu inima. Dacă întrebi prea mult ce și cum, pierzi vremea de pomană. […] Iar fotbalul începe de la o 10.000 de ore în sus” (Chirilă, 1966, p. 89) –, iar Dobay ne explică cum putem face primii pași în fotbal și cum putem să ne valorificăm atuurile: „Am început cu zidul. Pe zid am desenat cercuri cu cretă roșie. Am tras în cercuri din toate pozițiile. La început de pe loc – în joc se întâmplă și cazuri d-astea – apoi din mișcare, în mare viteză. După un timp am mărit distanța. Am micșorat și cercurile. Apoi mi-am <<tocmit>> un adversar. […] Să învețe să tragă la poartă. Ăsta e lucrul cel mai de preț. Ăsta e, de fapt, fotbalul. […] Cel care dă gol e <<omul care aduce ploaie>>.” (Chirilă, 1966, p. 125)

Petre Steinbach este responsabil cu emoțiile. Fostul ziarist sportiv explică ce a însemnat pentru el ratarea unui penalty și cât rău pot face câteva cuvinte scoase din context, încheind cu un regret, cuvinte ce ar trebui să ne pună și pe noi pe gânduri: „…Ce păcat că nu sunt un mare scriitor ca să descriu în vreo 200 de pagini secunda veșnică dinaintea unui 11 m în minutul 85.” (Chirilă, 1966, p. 86)

Ionică Bogdan predă lecția despre luarea deciziilor. Încă de mic a fost pus să-și aleagă echipa de fotbal pe care să o reprezinte, trecând astfel pe la Unirea Tricolor și Rapid și ajungând apoi în Franța, unde a trecut printr-o serie de peripeții: este trimis dintr-un oraș în altul, la câte o echipă, își cheltuie toți banii la teatru, unde, la final, când actorii strângeau donații, el greșește bancnota, dar îi e rușine să o înlocuiască etc.

Ioan Chirilă dedică un capitol meciului dintre Venus și Rapid, din 1938, din semifinala Cupei României. Victoria Rapidului cu scorul de 2-1 l-a înfuriat pe Gabriel Marinescu, președintele echipei Venus, care, profitând de funcțiile sale, i-a dus la Prefectură pentru „verificarea actelor” pe patru jucători de la Rapid. Capitolul prezintă frământările managerului finalistei, care hotărăște să-i propună nemulțumitului rejucarea meciului, doar așa reușind să-și elibereze băieții.

Spre mirarea tuturor, meciul se va rejuca în urma cererii depuse de însăși învingătoarea Rapid, dar fotbaliștii reținuți se vor înfuria și vor face unul dintre cele mai bune meciuri ale vieții, învingând, din nou, Venusul, cu scorul de 4–2. Iar Gabriel Marinescu va scăpa în cele din urmă nepedepsit pentru faptele sale, autorul demonstrându-ne că nedreptățile nu sunt de ieri, de azi, ci de când lumea.

Un alt capitol scoate la lumină echipa ideală realizată, la cererea autorului, de către Virgil Economu. Capitolul 15 cuprinde explicațiile pentru alegerile fiecărui jucător sau pentru lăsarea vreunei legende a fotbalului pe banca de rezerve. „Cea mai bună echipă a noastră din toate timpurile” (Chirilă, 1966, p. 262) este, în viziunea selecționerului Virgil Economu, următoarea: portar: Voinescu (CCA); fundași: Vogl (Chinezul, Juventus), Apolzan (Rapid, CCA), Ghiță Albu (Gloria Arad, Venus); mijlocași: Vintilă (Rapid), Petschovschi (UTA); atacanți: Bindea (Ripensia), Guga (Chinezul), Baratki (Crișana, Rapid), Petea Vîlcov (Venus), Dobay (Ripensia).

Cronicarul atrage atenția, în paginile volumului Finala se joacă astăzi și asupra celor mai puternici adversari ai echipei noastre naționale, atent selecționați de către Octav Luchide, unul dintre conducătorii echipei naționale în 1930, la Campionatul Mondial din Uruguay. Echipa cuprinde doar fotbaliști ce au jucat împotriva echipelor românești, motiv pentru care lipsesc Pele sau Suarez.

Formația finală este următoarea: portar: Planicka; fundași: Nassazzi, dr. Sarosi, Rava; mijlocași: Andrade, Lechner, Biavatti–Corso, Di Stefano–Gento; atacant: Lawton. „Deci, un portar ceh, al cărui curaj de desperados a trecut întotdeauna în momentele grele – prin creier. Doi fundași de margine ca Vezuviul… Un centru half care reprezintă de fapt o sinteză a Europei Centrale. Doi mijlocași prin care cele două continente ale fotbalului își dau mâna. Două aripi care știu să zboare până la aprindere, iar în centru, un turboreactor…” (Chirilă, 1966, p. 283)

Finala se joacă astăzi ne oferă multe lecții de viață, trăite pe propria piele de mari fotbaliști. Învățăm că „portarul e personajul cel mai dramatic al jocului de fotbal” (Chirilă, 1966, p. 190) și că a fi extremă este o mândrie pentru că reprezintă „reactorul unei echipe. O echipă fără extreme e ca un vultur fără aripi. […] Dar extremele sunt bune numai când nu respectă calea de mijloc”. (Chirilă, 1966, p. 74) De asemenea, aflăm că modestia poate aduce multe beneficii, mai ales într-o țară ca Anglia, că Albert Camus a fost jucător de fotbal, având postul de portar, și observăm că, încă din cele mai vechi timpuri, antrenorii au fost blamați pentru greșelile jucătorilor, în timp ce, în caz de reușită, meritele îi aparțineau în totalitate fotbalistului.

Concluzionând, cartea lui Ioan Chirilă poate fi considerată o enciclopedie a fotbalului românesc. Finala se joacă astăzi ar trebui citită de toți cei pasionați de fotbal și, în special, de toți jucătorii pentru că lecțiile de fotbal, pe care legendarii Bindea, Dobay sau Petschovschi le amintesc, sunt ca licoarea lui Bachus, devenind tot mai prețioase pe zi ce trece.

Un veac de fotbal românesc

Ultimul volum publicat de Ioan Chirilă a fost Un veac de fotbal românesc, scris în colaborare cu Mihai Ionescu, fost jucător și antrenor de fotbal, jurnalist de sport și scriitor de cărți pe teme sportive. Această carte se remarcă nu doar prin faptul că este redactată cu un coautor, ci și prin numărul mare de pagini – peste 460 – lucru neobișnuit în cazul lui Ioan Chirilă.

Cartea debutează cu o prefață semnată de Ovidiu Ioanițoaia, în care acesta argumentează necesitatea acestei cărți, la capătul unui secol plin de incertitudini, dar cu destul de puține informații concrete despre cum s-a dezvoltat fotbalul în țara noastră. Astfel, Ioanițoaia atrage atenția asupra greutăților pe care le-au întâmpinat autorii în a duce la bun sfârșit acest volum, subliniindu-le astfel meritele.

Un veac de fotbal românesc continuă cu un capitol intitulat „DOUĂ «LEGENDE» DESCHID CARTEA FOTBALULUI”, care include două interviuri pe care Ioan Chirilă le-a realizat cu Mircea Angelescu și Gică Popescu, în 1994, respectiv în 1998. Ambele interviuri, realizate cu foști președinți ai Federației Române de Fotbal, sunt menite să amintească de atât de antrenorii care au stat la cârma echipei naționale a României de-a lungul timpului, cât și de realizările cu care forul national a influențat evoluția fotbalului în țara noastră.

Volumul continuă cu un capitol care prezintă originea sportului rege și evenimentele fotbalistice care se petreceau în România la sfârșitul secolului XIX. Apoi, în următoarele circa 340 de pagini, fiecare decadă din perioada cuprinsă în 1890 și 1998 este detaliată, cu accent pe cele mai importante aspecte, pe modul în care a evoluat fotbalul în țara noastră, personalitățile care l-au marcat și rezultatele importante care au atras suporterii în jurul fotbaliștilor, îmbolnăvindu-i de microbul sportului cu balonul rotund.

Dincolo de amănuntele romantice ale istoriei fotbalului, cartea prezinte multe date statistice, amintind de fiecare echipă câștigătoare a titlului național sau a Cupei României, a echipelor promovate sau retrogradate din primul eșalon fotbalistic, de la înființarea acestor competiții și până în 1998. Astfel, sunt punctate cele mai mari performanțe, recordurile stabilite de-a lungul timpului de formații care au scris istorie și care continuă să existe și în prezent, adunând în jurul lor largi grupuri de suporteri.

De asemenea, în volumul Un veac de fotbal românesc sunt prezentate și aspecte legate de parcursul echipei naționale a României pe plan internațional, în meciurile de pregătite sau la Campionatele Balcanice, Europene și Mondiale.

Pentru a întări ideile transmise de statistică, în paginile cărții sunt incluse și pasaje din volume scrise anterior de Ioan Chirilă sau articole publicate în ziarele și revistele la care cronicarul a avut o intensă activitate. Astfel, sunt integrate – uneori sub formă de „Intermezzo” – capitole din Finala se joacă astăzi, Șepcile roșii sau Zile și nopți pe stadion. Unele pasaje sunt reeditate integral, altele sunt completate cu idei descoperite pe parcurs.

În ceea ce privește articolele din presa românească de sport, cronicarul introduce rânduri scrise în săptămânalul Fotbal sau în cotidianul ProSport. Dincolo de materialele prezentate parțial sau integral, Ioan Chirilă transmite și idei de care a amintit în publicațiile menționate, cum ar fi faptul că, înainte de Campionatul Mondial din Franța, din 1998, componenții echipei naționale a României au refuzat să mai colaboreze cu presa. Acest lucru, despre care a scris și în ProSport, l-a supărat pe cronicar, care scria de mai bine de 40 de ani despre „tricolori” și care, de-a lungul timpului, a legat prietenii cu membrii echipei.

În concluzie, în acest volum, Ioan Chirilă și Mihai Ionescu scriu o filă importantă de istorie a fotbalului românesc, prezentând jucători care au marcat această disciplină sportivă, momente de evoluție sau de stagnare a sportului rege autohton și multe date statistice. Un veac de fotbal românesc reprezintă un volum care trebuie să fie citit de orice iubitor al fotbalului, pentru că prezintă toate informațiile ce merită să fie cunoscute de toți cei implicați în acest fenomen.

Echipa națională

Ioan Chirilă nu omite să amintească de echipa națională a României și de cele mai frumoase partide pe care aceasta le-a disputat, de cele mai surprinzătoare rezultate pe care le-a obținut reprezentativa tricoloră. Volumele Cu cărțile pe față, Pe marile bulevarde ale fotbalului și Zile și nopți pe stadion analizează meciurile selecționatei naționalei, fie de la debut până în anul tipăririi, fie înaintea vreunei competiții – de exemplu, preliminariile Campionatului European din 1984 –, fie descriindu-le pe cele care îi sunt cele mai dragi autorului.

Cu cărțile pe față

Ioan Chirilă a scris, în 1976, volumul Cu cărțile pe față, care cuprinde povestea tuturor meciurilor echipei naționale de fotbal a României disputate în perioada 1922–1975. Cei 53 de ani de istorie a fotbalului național sunt împărțiți de Ioan Chirilă în șase perioade, pe care autorul le descrie separat, dedicându-le câte un capitol, pentru care a ales titluri sugestive – „Deceniul romantic” (1922–1930), „Deceniul marilor premiere” (1931–1940), „Totul de la capăt” (1941–1950), „Deceniul talentelor pierdute” (1951–1960) sau „Semideceniul crizei de timp” (1971–1975).

Despre titlul acestei cărți, care nu duce cu gândul la fotbal, au scris colegii de redacție ai autorului, într-un material dedicat noilor apariții editoriale, publicat în 1976, în paginile ziarului Sportul. Ei consideră că titlul celui de-al zecelea volum cu temă sportivă publicat de Ioan Chirilă este „derutant, dar nu mai puțin caracteristic pentru stilul autorului, care-și farmecă cititorii, purtându-i pe aripa fanteziei sale, cufundându-i în concretul statisticilor și readucându-i repede pe planul meditației.”

Ioan Chirilă prezintă toate evenimentele importante din istoria naționalei, fie că rezultatele ne-au fost pe plac, fie că nu. De pildă, cronicarul ne amintește de primul meci de fotbal al reprezentativei tricolore, care a avut loc pe 8 iunie 1922, la Belgrad: „Meciul […] a avut pitorescul lui. […] la coborârea din tren, valizele jucătorilor au fost încărcate într-un car cu boi, ca să ajungă la hotel sau la un fel de hotel. […] în cursul primei zile, antrenorul Teofil Morariu, «bunul și dreptul Teofil Morariu», a umblat o dimineață întreagă, cu o mașină, prin satele vecine, ca să achiziționeze un porc în vederea hrănirii echipei naționale.” (Chirilă, 1976, p. 27)

În momentul participării României la prima ediție a Campionatului Mondial de fotbal din 1930, găzduit de Uruguay, Ioan Chirilă nu omite să-l prezinte pe Octav Luchide, sportivul care nu a jucat fotbal, ci rugby, dar care a deschis ușa României spre fotbalul mare: „În decurs de numai doi ani, Octav Luchide a reușit «cele mai mari trei performanțe din istoria fotbalului românesc»: A fost promotorul înființării Federației Române de Fotbal, lucru care s-a întâmplat la 16 februarie 1930. A fost promotorul și realizatorul primei traversări a Atlanticului, pentru Montevideo 1930, fapt care a însemnat un mare succes pe plan internațional. A fost promotorul și realizatorul Diviziei naționale de fotbal, care a luat ființă în anul 1932.”

De asemenea, Ioan Chirilă îi prezintă pe antrenorii aflați la conducerea echipei naționale și îi compară, aducând drept argumente rezultatele obținute de aceștia la cârma formației. Concluzia la care se ajunge este că „Oană-Covaci a fost un cuplu în care maturitatea primului și fantezia deschisă a celui de-al doilea au încercat să dea un impuls ofensiv echipei naționale. Angelo Niculescu, moderat prin excelență, a căutat calea de mijloc, afirmând direct sau indirect că nu concepe forțarea spiritului ofensiv decât în cadrul potențialului real existent. […] Valentin Stănescu a adus ceva din intuiția sa cunoscută, care a rodit deseori la echipele de club, dar a sfârșit prin a ceda moderației, adică grijii de a evita o înfrângere categorică. Oană și Covaci au vrut să atace în stilul marilor echipe. Angelo Niculescu a vrut să neutralizeze atacul marilor echipe. Valentin Stănescu a împletit ambele tendințe.”

Adevărații eroi ai echipei naționale au fost jucătorii. Fără ei, fără dăruirea și dragostea lor pentru fotbal, rezultatele nu ar fi fost aceleași. Ioan Chirilă nu îi uită, ba dimpotrivă, le conturează celor unsprezece din echipa de bază, dar și celor mai active patru rezerve, portrete deloc ușor de uitat. Fiecare caracterizare vine însoțită de o caricatură a jucătorului, care încearcă să surprindă cu precizie trăsăturile esențiale. Cei cincisprezece fotbaliști ai naționalei elogiați de cronicar în paginile volumului Cu cărțile pe față sunt: Răducanu, portarul care a cucerit întreaga echipă cu farmecul său personal, „fundașul de clasă” Sătmăreanu, Lupescu, cel ale cărui arme secrete sunt corectitudinea și răbdarea, Dinu, „jucătorul pentru care fotbalul n-a fost niciodată doar un joc”, Mocanu, cel lăudat de vestitul antrenor englez Tommy Doherty, Dumitru, cel în apropierea căruia „adversarii ezită să atace, iar coechipierii visează”, echilibratul Nunweiller VI, „fotbalistul prin excelență” Dembrovschi, Dobrin, cel care „este capabil să forțeze soarta unui meci prin nesfârșitul său debit de originalitate”, „mitul” Dumitrache, Lucescu, „jucătorul nr. 1 al perioadei 1968–1972”, tehnicianul Deleanu, „mânzul fără hățuri” Neagu, tacticianul Domide și mult prea sobrul portar Adamache. (Chirilă, 1976, pg. 166-195)

Volumul se încheie cu un capitol intitulat „Să dăm cezarilor…”, în care Ioan Chirilă le dă cuvântul celor pe care îi consideră „eroii stadionului”, ca urmare a performanțelor reușite de ei, fie la echipa națională, fie doar la cea de club, performanțe oricum semnificative pentru istoria fotbalului românesc. Rudi Wetzer, Vasile Deheleanu, Ștefan Dobay, Mircea David, Lazăr Sfera, Rudolf Cotormani, Ilie Oană, Angelo Niculescu, Valentin Stănescu, Mircea Luca, Ștefan Covaci și Cornel Dinu sunt doar câteva nume ale celor care descriu fotbalul din propria lor experiență. În plus, ultimul intervievat este Ilie Năstase, care deși s-a remarcat în tenis, a fost mereu un iubitor al fotbalului.

Cronicarul încheie volumul cu un rezumat al rezultatelor obținute de reprezentativa de fotbal a României în perioada 1922 – 1975, făcând, de asemenea, și o paralelă între fotbal și tenis – ca o completare a faptului că Năstase a vorbit despre acest sport „rege”. Astfel, observăm că reușitele echipei naționale s-au întâmplat în aceeași perioadă cu cele ale cuplului Ion Țiriac – Ilie Năstase: în 1969, naționala trăia un moment de vârf, iar tenismenii ajungeau în finala Cupei Davis; în 1971, naționala trăia al doilea an de vârf, tenismenii ajungeau din nou în ultimul act al Cupei Davis; în 1972, atât fotbaliștii, cât și jucătorii de tenis acuzau oboseala.

Cu cărțile pe față este o capodoperă a maestrului Ioan Chirilă pentru că păstrează în paginile sale istoria a peste 50 de ani de existență a echipei naționale de fotbal a României. Deși reprezentativa tricoloră nu a fost niciodată pe culmile fotbalului, jucătorii s-au făcut remarcați chiar și pe plan internațional, iar echipele de club au avut performanță, meritând astfel să fie amintite și elogiate.

În articolul menționat anterior, jurnaliștii din redacția ziarului Sportul spuneau că acest volum este unul valoros pentru că autorul a publicat o lucrare, care își are loc pe raftul de cărți ale cititorilor săi fideli, „folosind mărturii ale supraviețuitorilor diferitelor epoci, valorificând palmaresele cu cifrele lor mai grăitoare decât o polemică, vehiculând sute de nume din fotbalul românesc de totdeauna, dar mai ales uzând de sprintena sa cozerie (niciodată în pană)”.

Astfel, cronicarul reușește acest lucru ca nimeni altul, iar modalitatea în care el aduce în lumină rezultatele echipei și carierele demne de respect ale jucătorilor fac din această carte o enciclopedie valoroasă.

Pe marile bulevarde ale fotbalului

Dragostea pentru fotbal, pentru echipa națională a României și pentru antrenorul Mircea Lucescu a dus la nașterea volumului Pe marile bulevarde ale fotbalului, apărut în 1984, la Editura Sport-Turism.

Cartea cuprinde parcursul echipei naționale, începând de pe 23 septembrie 1981, când Ioan Chirilă se afla la cină alături de Mircea Lucescu – pe-atunci antrenor al echipei Corvinul –, de reporterul Mario Widmer și de antrenorul reprezentativei Elveției, Wolfisberger, și până pe 30 noiembrie 1983, la finalul partidei de la Bratislava, dintre Cehoslovacia și România. Sunt prezentate evenimentele care s-au petrecut la națională, în preliminariile Campionatului European din 1984, echipa avându-l la cârmă pe Lucescu, cel contestat inițial de toată lumea, dar care a demonstrat apoi că poate realiza lucruri mărețe.

Volumul debutează cu o prefață scrisă de cronicar, în care acesta încearcă să-și justifice micile scăpări ale memoriei, dar și să caracterizeze lucrarea: „Dați-mi voie, deci, să deschid Jurnalul celor 1001 de nopți. El va fi completat, ca toate jurnalele, fie și pentru faptul că unele cuvinte s-au mai șters… Jurnalul unui cronicar de fotbal nu stă liniștit pe un pupitru, ci e un jurnal făcut deseori sul, ca un proiect, în grabă, zadarnică încercare de protejare a unor foi cu antetul hotelurilor, litre de bronz în capul unor foi sufocate chiar în clipa asta în sacoșa Puma a cronicarului, acest mic rucsac menit să-i elibereze mâinile în ascensiunea pe care o întreprinde chiar acum, ca să-și cucerească locul la masa presei de pe Rasunda Stadion…” (Chirilă, 1984, p. 6)

Ioan Chirilă ne poartă prin cantonamente, pe la antrenamentele inedite organizate de Mircea Lucescu, la meciurile de prîegătire și la amicale, în vestiare, la finalul meciurilor, sau în autocar. Astfel, vizităm, prin lectura paginilor acestui volum, stadioanele Italiei, ale Suediei, Ciprului, Cehoslovaciei, dar și pe cele de la Tropice, unde selecționata României a disputat câteva amicale în compania echipelor din Argentina, Peru sau Chile. De asemenea, mergem cu echipa în Poiana Brașov, unde fotbaliștii – dar și antrenorul – participă la o serie de antrenamente fizice dure, sau urmărim ședințe de la masaj cu care sunt răsfățați jucătorii.

Cronicarul își păstrează statutul de om de presă și include în paginile cărții Pe marile bulevarde ale fotbalului o serie de interviuri pe care le-a făcut cu diverși jucători sau antrenori ai vremii, inclusiv cu Lucescu. În plus, el prezintă părerile altor jurnaliști și comentatori de pretutindeni, argumentându-și astfel propriile opinii.

Prin intermediul interviurilor aflăm, spre exemplu, ce decizii e nevoit să ia un antrenor și de ce amănunte trebuie să țină cont atunci când stabilește primul 11 al partidei: „Cel mai simplu ar fi fost, pentru un antrenor care a învins Italia, să alinieze aceeași formație și să se spele pe mâini. Eu însă nu am vrut să-mi iau un alibi prin asta. L-am simțit pe Lung într-o mai bună dispoziție și am procedat în consecință. Am contat pe tehnicitatea mai subtilă a lui Gabor în fața unei apărări aglomerate… exact cum au procedat și craiovenii cu Crișan, când s-au gândit că e mai derutant decât Geolgău… […] În ceea ce-l privește pe Andone, am contat pe lovitura lui de cap, într-un moment în care era greu de presupus că Văetuș, de pildă, la care țin foarte mult, ar fi reușit la firul ierbii ceea ce nici Balaci, nici Geolgău și nici toți ceilalți nu au reușit să o facă în fața unei apărări pe lângă care celebra apărare a Italiei s-a dovedit mai ușor de manevrat.” (Chirilă, 1984, pg. 113-114)

De asemenea, de la Cămătaru, unul dintre cei mai bine cotați fotbaliști români în 1982, aflăm cât este de important ca cineva din jurul tău să creadă în tine: „Știți cum e la fotbal. Nu știi niciodată cum iese până la urmă. Uneori se răsucesc toate. Iată, Rossi, de pildă. Era la pământ! K.O.! Nu-i mergea jocul. Presa îl îngropase. Toți, dar absolut toți, spuneau că Dossena e cu o clasă peste. Dar a venit Bearzot și l-a scos din pălărie. Dacă stau să mă gândesc, într-un fel am fost și eu la pământ. […] Dar am avut și eu noroc de un Bearzot. N-am să uit ziua în care nea Mircea m-a tras deoparte, când îmi pierdusem toate speranțele, și mi-a spus: «Pentru mine, Cami ai să fii vârful nr. 1, orice sar întâmpla».” (Chirilă, 1984, p. 74)

În ceea ce privește articolele din presa internațională apărute în contextul meciurilor legendare ale naționalei noastre, una dintre cronicile preferate ale lui Ioan Chirilă este cea apărută pe 19 aprilie 1983, în Corrierre della Sera: „Splendidele focuri de artificii ale Mundialului din Spania care salutau triumful squadrei azzurra, s-au stins pe stadionul 23 August, în locul lor aprinzându-se torțele suporterilor români, marcând succesul echipei lor, care se află în vârful grupei a cincea a campionatului european. […] Echipa României a pus stăpânire pe centrul terenului, grație eficientului travaliu al terțetului Klein, Bölöni, Balaci. Acești foarte buni jucători au exercitat o continuă presiune asupra apărării echipei noastre, creând și multe ocazii de gol.” (Chirilă, 1984, p. 97)

Dacă volumul amintește de performanțele reprezentativei tricolore, Ioan Chirilă nu putea omite să le contureze portretele celor mai buni 16 fotbaliști de la națională – titulari și rezerve: Silviu Lung, Mircea Rednic, „elevul cu chipiu”, Gino Iorgulescu, „jandarmul cu mănuși albe”, Costică Ștefănescu, Nicolae Ungureanu, „titularul fără rezervă”, „luptătorul” Aurel Țicleanu, Ladislau Bölöni, Mișa Klein, „sfinxul” Ilie Balaci, Romulus Gabor, Doru Cămătaru, Dumitru Moraru, Ioan Andone, Gheorghiță Geolgău, Ionel Augustin, Nicolae Negrilă.

Volumul Pe marile bulevarde ale fotbalului este o frumoasă enciclopedie a meciurilor din 1981–1983 ale naționalei, este o capodoperă pe care iubitorii reprezentativei României ar trebui să o citească pentru a-și aminti de frumoasele partide în care tricolorii au ieșit învingători. În acest mod, poate că i-am aprecia mai mult pe fotbaliștii acelor vremuri, care, deși nu erau la fel de mediatizați – sau poate tocmai de aceea – reușeau să facă performanță.

Zile și nopți pe stadion

Istoria celor mai frumoase partide de fotbal la care a asistat maestrul Ioan Chirilă este comprimată și prezentată în paginile volumului Zile și nopți pe stadion, apărut în 1986, la Editura Sport-Turism.

Volumul debutează cu un fel de prolog în care autorul încearcă să afle dacă „mai poate fi considerat fotbalul un joc”, prezentând avantajele și dezavantajele pe care i le provoacă acestui sport suporterii ori publicitatea.

Istoria meciurilor reprezentativei tricolore și a echipelor românești începe cu ceva timp înainte ca Ioan Chirilă să știe să citească. Cronicarul își amintește de primul meci ascultat la radio, comentat de Gheorghe Țari – în 1930, România – Elveția 2–2 –, dar și de Radu Vasilescu, crainicul care îi învăța cum să „vadă” meciul cel mai bine: „Radu Vasilescu își începea transmisia rugându-ne să marcăm pătratele: 1 pentru cel din stânga sus, 2 pentru cel din mijloc (tot sus), 3 pentru cel din dreapta. Apoi continuam și jos, de la stânga la dreapta, cu 4, 5 și 6. Astfel vedeam mai bine jocul, Radu Vasilescu fiind precursorul transmisiei televizate. Comentariul lui suna cam în felul următor: «Mingea se află la Chiroiu, în careul 1, Chiroiu avansează, a intrat în careul 2, pasă lungă, în diagonală, în careul 6, preia Bindea, cursă… Bindea trece de Albu… șut, Davis respinge în careul 3, de unde Dobay reia mult peste poartă».” (Chirilă, 1986, p. 43)

Pasiunea lui Ioan Chirilă pentru sport nu l-a ținut departe de probleme, iar el nu se sfiește să povestească aceste lucruri în paginile volumului său. De exemplu, cronicarul (1986, pg. 53-58) amintește că, în 1939, pentru a asculta meciul România – Iugoslavia, el s-a furișat, împreună cu alți doi colegi, în cancelarie, unde exista un radio. Deși l-au avut complice pe nea Petre, „curier pentru cursul inferior”, ei au fost prinși, cu doar câteva minute înainte de fluierul final al meciului, de către profesorul de istorie și geografie Zogreanu, „ultimul reprezentant al Inchiziției pe pământ”, care i-a pedepsit a doua zi, la curs, ascultându-i pe toți trei în fața clasei. În plus, micuții elevi au primit apoi și trei zile de „excomunicare” – fiind învinovățiți și pentru „afumarea altarului cancelariei”, lucru de care era, însă, răspunzător doar nea Petre.

Cartea Zile și nopți pe stadion continuă cu amintirile lui Ioan Chirilă, dar și ale fotbaliștilor pe care autorul îi idolatriza în adolescență, cei care l-au inițiat, cu jocul lor, în lumea fotbalului. Cronicarul rememorează primul meci în Giulești, în „potcoava” despre care spune că „nu se poate uita ușor”, apoi își completează ideile cu povestirile marilor fotbaliști din acele vremuri ori întrerupe seria amintirilor cu așa-numitele „Intermezzo”, în care vorbește fie despre contextul extern al fotbalului, fie despre cronicari, cei care, indiferent de naționalitate, vorbesc o limbă comună: fotbalul.

Volumul, împânzit de amintirile și trăirile lui Ioan Chirilă, cuprinde și două selecții ale celor mai bune echipe naționale românești, cea din 1970 și cea din 1983. Selecționer a fost însuși autorul, care se folosește de această „șmecherie gazetărească”, pentru a-l stârni pe cititor să discute, să-i conteste alegerile și să se gândească la propria echipă ideală.

De asemenea, maestrul nu omite să amintească nici de meciul său preferat, cel în care România a înfruntat Cehoslovacia, la Bratislava, în 1983. Partida îi este cea mai dragă a lui Ioan Chirilă deoarece a întrerupt seria ghinioanelor reprezentativei tricolore în meciurile decisive: „Niciodată povara psihică nu a fost mai mare decât atunci, la Bratislava. Niciodată «tricolorii» nu porneau – din această cauză – cu o șansă mai mică. Dar a fost acea noapte unică, a cărei amintire va fi atât de vie, încât se va întoarce, până la urmă, împotriva eroilor ei.” (Chirilă, 1986, p. 172)

Valoarea inestimabilă a volumului Zile și nopți pe stadion crește prin interviurile cu care Ioan Chirilă își întrerupe șirul amintirilor. Printre cele mai cunoscute nume care răspund întrebărilor cronicarului se numără legendarul fotbalist Di Stefano, „antrenorul de fier”, Helenio Herrera, și Juste Fontaine, golgheterul ediției din 1958 a Campionatului Mondial de fotbal, găzduit de Suedia. Din aceste interviuri descoperim că ziariștii sunt uneori pe placul oamenilor din fotbal – „Ziariștii sunt niște oameni delicioși. Îmi fac un serviciu imens. În meseria noastră, un lucru foarte important e să nu te uite lumea.” (Chirilă, 1986, p. 109) – și că suporterii, mai ales cei care vin să-și susțină favoriții din tribune, sunt cei mai importanți – „persoana cea mai importantă în fotbal este spectatorul care plătește biletul și care nu poate fi tras pe sfoară. În fotbal nu se poate întâmpla ceea ce se întâmplă cu pictorii abstracționiști, de pildă, care reușesc să vândă pânze fără picteze, ci limitându-se să dea un titlu unei pânze pe care se trage, eventual, o linie mai mult sau mai puțin dreaptă.” (Chirilă, 1986, pg. 141-142)

Ioan Chirilă face, în paginile cărții, și o analiză a parcursului tehnicienilor pe banca echipei naționale a României. Concluzionând, cronicarul ajunge la o idee pe care o amintise și în volumul Ar! Gen! Ti! Na!, conform căreia colectivitatea, jocul întregii echipe, este mai presus de individualitate: „Ei au fost antrenori care au format echipe. Și au reușit, în cele din urmă, să facă din marile vedete ale momentului oameni de echipă. Dobrin a fost un mare om de echipă la Belgrad, în al treilea act al trilogiei cu Ungaria, iar Balaci, supersolistul Balaci, s-a dăruit ca nimeni altul la Stockholm, un meci care avea să fie, până la urmă, cântecul său de lebădă… Singura șansă a fotbalului nostru este ECHIPA…” (Chirilă, 1986, p. 206)

Pentru încheierea acestui volum, Ioan Chirilă își exprimă câteva dorințe pentru următoarele competiții internaționale și mărturisește ce adversari speră să întâlnească naționala României, ținând cont nu doar de forma jucătorilor, ci și de condițiile meteorologice din zilele în care se vor desfășura meciurile.

O colecție impresionantă de amintiri, interviuri și declarații, cartea Zile și nopți pe stadion se remarcă drept o capodoperă a lui Ioan Chirilă, iar autorul își adjudecă o poziție fruntașă printre jurnaliștii sportivi ai României, având un merit de necontestat.

Echipe de club

Ioan Chirilă echilibrează subiectivitatea cu citate ale altor oameni care i-au cunoscut pe protagoniști sau care au luat parte la diferite evenimente. De exemplu, volumele despre echipe de fotbal sunt redactate din amintirile altora. Glasul roților de tren se conturează în jurul povestirilor lui Ion T. Ion, „primul suporter al Rapidului” (Chirilă, 2000, pg. 5-6), în timp ce Șepcile roșii ia naștere din istorisirile unui fost mare jucător al Universității Cluj, Mircea Luca.

Glasul roților de tren

Maestrul Ioan Chirilă, iubitor fără pereche al fotbalului, a publicat în 1968 prima ediție a volumului Glasul roților de tren, o istorie a clubului de fotbal Rapid. Cartea debutează cu o prefață, scrisă de către însuși Ioan Chirilă, în care povestește cum a ajuns să ia naștere cartea și îl introduce pe Ion T. Ion, cel care va umple cu povestirile sale următoarele 230 de pagini ale volumului.

Cartea despre Rapid, cum ar fi trebuit să se numească această „mică enciclopedie despre Podul Grant”, conține patru capitole denumite ingenios, astfel încât, citite laolaltă, formează cunoscutele versuri: „A fost odată ca-n povești,/ A fost ca niciodată”. Titlurile capitolelor sunt inspirat alese, marcând diverse perioade ale Rapidului, ani de glorie sau, dimpotrivă, mai puțin fericiți.

Capitolul întâi prezintă primii ani de existență ai Rapidului, dintr-o dimineață de iunie a anului 1923 și până în toamna lui 1932. Accentul pică pe cele mai importante evenimente din această perioadă, fie ele mai dure ori mai plăcute pentru club. De exemplu, în 1925, echipa a fost amenințată cu excluderea din campionatul regional din cauza lipsei echipamentului. În 1927, însă, au reușit să-și întărească echipa, dar pățăniile nu i-au ocolit; într-o deplasare, jucătorii au fost uitați într-un oraș diferit față de cel în care aveau meciul, ajungând la stadion cu foarte puțin timp înaintea fluierului de start al partidei.

Următoarea perioadă amintită a fost una destul de glorioasă, motiv pentru care capitolul se numește „Ca-n povești…”. Între toamna anului 1932 și vara lui 1943 au avut loc foarte multe meciuri importante, în care valoarea jucătorilor „de lângă șine” s-a văzut cu-adevărat. Având în formație fotbaliști renumiți, precum Baratki, Bogdan sau Filote, C.F.R. București, cum se numea pe atunci echipa, a obținut rezultate deosebite în meciuri contra unor echipe mult mai puternice la vremea respectivă. În această perioadă are loc celebra semifinală de Cupă a României, disputată între Rapid și Venus, când președintele celei din urmă îi duce la prefectură pe patru dintre jucătorii echipei din Giulești, motivul ascuns fiind faptul că echipa sa fusese eliminată de către ceferiști din competiție.

Sunt prezentați succint antrenorii care au ajutat formația să obțină rezultate impresionante, numele lor contând enorm în istoria clubului. La începutul anilor ’40 Rapid a jucat și în Cupa Europei Centrale, unde a întâlnit echipe valoroase din Ungaria și a reușit să ajungă până în finală, aceasta nemaidisputându-se din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial.

Ce s-a petrecut cu echipa între 1943 și 1964 ne aduce în lumină capitolul trei. Aceasta este perioada în care Rapidul a început să încetinească. Rămas fără Auer, Baratki sau Sipoș, C.F.R.-ul bucureștean avea să se păstreze printre cele mai bune echipe ale campionatului până în 1952, când a picat pentru prima dată în divizia secundă. A reușit să revină imediat în prima ligă, dar doi ani mai târziu a căzut din nou printre echipele mici din provincie. Cu siguranță cel mai dificil moment prin care a trecut Locomotiva București în acești ani a fost finala de Cupă disputată cu Arieșul, meci în care Rapidul de astăzi a pierdut neașteptat, mai ales după ce în semifinală învinsese campioana C.C.A. (Steaua București de astăzi). Mulți au crezut că această finală avea să pună capăt existenței echipei giuleștene, însă jucătorii s-au mobilizat și au reușit să mențină formația între primele cinci ale României, la ora respectivă.

Ultimul capitol reia anii 1962-1964 și continuă cu, poate, cei mai importanți ani din istoria echipei: 1964-1968. Acum, Rapidul a trecut milimetric pe lângă câștigarea titlului de campioană, terminând doi ani consecutiv pe a doua poziție în clasament, în spatele echipei Dinamo București, accentuând marele regret al giuleștenilor, faptul că, în peste 40 de ani de la înființare, nu au îmbrăcat niciodată tricourile de campioni ai României. Anul 1967 avea să pună capăt acestei păreri de rău, căci echipa feroviarilor avea să obțină primul titlu de campioană, cu „o echipă de cartier”, formată din jucători tineri, „fără uluitoarele curse ale lui Sipoș. Fără driblingurile filigran ale lui Auer sau Bogdan. Fără proiectilele lui Bazil Marian.” (Chirilă, 2000, p. 220)

Următoarele pagini ale volumului Glasul roților de tren – în cea de-a doua ediție, îngrijită de Constantin Anghelache – sunt redactate de către fostul președinte al clubului Dinamo București, care continuă povestea despre istoria Rapidului de la câștigarea primului titlu, în 1967, până în 2000. Păstrând aceeași structură, prof. univ. dr. Anghelache prezintă sumar cele mai importante evenimente din istoria clubului – asocierea lui George Copos, care avea să ajute echipa să cunoască o perioadă de ascensiune, venirea lui Mircea Lucescu, un antrenor cunoscut mai ales „pentru marea sa capacitate de construcție”, meciuri interesante cu puternice echipe europene –, nereușind, însă, așa cum singur admite, să atingă stilul excepțional al marelui cronicar Ioan Chirilă, pentru că „este greu, aproape imposibil, de găsit acele cuvinte atrăgătoare, atunci când trebuie să pui ceea ce vrei să comunici, alături de șarmul spuselor maestrului Ioan Chirilă.” (Chirilă, 2000, p. 255)

Volumul se încheie cu transpunerea în imagini a istoriei clubului de fotbal Rapid. Cele 41 de fotografii, color sau alb-negru, ilustrează momente-cheie din unele partide, prezintă cele mai valoroase formații sau cele mai importante personaje din istoria clubului. Astfel, îi regăsim în imagini pe fotbaliștii Nicolae Manea, Ion Dumitru, Ștefan Sameș, pe Mircea Lucescu, George Copos, dar și pe Ioan Chirilă.

Scrisă într-o manieră specifică lui Chirilă, sub formă de reportaje, cele patru capitole reușesc să accentueze cele mai mari victorii sau înfrângeri ale giuleștenilor, să-i înfățișeze pe cei mai importanți antrenori, care și-au adus aportul la formarea echipei, și să atragă atenția asupra jucătorilor, care, deși au trecut prin momente dificile, au continuat să lupte pentru culorile lor de suflet.

Astăzi, după aproape 100 de ani de la înființare, Rapidul continuă să se mențină printre cele mai iubite echipe din România, deși nu mai este prezentă în primul eșalon fotbalistic. Personal, mi-ar fi plăcut ca Ioan Chirilă să trăiască aceste vremuri și să-i vadă jucând pe Săpunaru, Rada sau Coman – mari jucători din Giulești – și antrenând pe Răzvan Lucescu, fiul lui Mircea Lucescu, bun prieten al cronicarului. Mi-ar fi plăcut să-i citesc cronicile referitoare la fotbalul acestor zile, în care nimic nu mai e la fel ca înainte…

Glasul roților de tren rămâne o carte de suflet a fanilor alb-vișinii, în care sunt creionate toate hopurile peste care echipa a reușit să treacă și toate reușitele care au dus-o pe culmea succesului. De asemenea, volumul are o valoare inestimabilă prin harul lui Ioan Chirilă, care, „ca un bun slujitor al condeiului, nu a ezitat să-l pună în slujba jocului cu balonul rotund”, lăsându-ne, astfel, o colecție impresionantă, care „dăinuiește menținându-l aproape de noi toți pe liderul de necontestat al cronicarilor sportivi.”

Șepcile roșii

Iubitor al fotbalului și susținător, deopotrivă, al tinerilor, Ioan Chirilă a apreciat mereu clubul Universitatea Cluj, al cărui lot era compus în mare parte din studenți, profesori sau absolvenți ce profesau deja în domenii precum medicina sau dreptul.

Pentru a cinsti prima jumătate de secol de existență a clubului, maestrul a publicat în 1969, la Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, volumul Șepcile Roșii, volum care se bazează pe amintirile fostului mare jucător Mircea Luca, pentru a prezenta istoria primilor 50 de ani de fotbal ai „studenților”.

Cartea debutează cu o prefață semnată de prof. univ. I. Ciobanu, președintele de la acea vreme al clubului Universitatea Cluj, în care acesta încearcă să explice cum s-a născut și ce semnifică această lucrare: „«Șepcile roșii» este o poveste duioasă și caldă, un lung șirag de amintiri din lunga poveste a celor 50 de ani ai U-ului, este ea însăși o prefață în variantă fotbalistică, urmând ca mai apoi să apară cartea de căpătâi, un volum mai vast, cuprinzând și celelalte ramuri sportive în imagini și cuvinte, adunând în filele sale pe toți truditorii, pe toți cei ce s-au bucurat, au suferit, au cultivat speranțe, au recoltat satisfacții și au cules livezi sub steagul U-ului, luptând pentru el și pentru nobilele sale idealuri. […] Cartea aceasta de drum nu are pretenția nici măcar a unei încercări de monografie sportivă, cum de altfel nici nu s-ar potrivi cu temperamentul autorului. Ioan Chirilă a prins minunat atmosfera de la «U», intuind-o, înțelegând-o și identificându-se cu ea, motiv pentru care merită un cuvânt de gratitudine.” (Chirilă, 1969, pg. 5-6)

Înainte de a da startul fluviului de amintiri, Ioan Chirilă scrie un „Prolog necesar”, în care justifică prezența unor interludii, care leagă destăinuirile lui Mircea Luca, și mărturisește că „pe copertă se află numele persoanei a doua, care n-a izbutit să cedeze insistențelor de loc întemeiate ale prietenului său Mircea Luca («U»), care pornește la drum cântând corul din «Hernani».”

Conținutul propriu-zis al volumului se împarte în două capitole, „Amintirile lor” și „Amintirile mele”, în care poveștile lui Mircea Luca se îmbină într-o manieră demnă de istoria clubului studențesc cu cele ale lui Brutus Rațiu și, implicit, ale primei generații de studenți-fotbaliști.

Prima parte se conturează în jurul unui dialog purtat, de Mircea Luca, cu fostul jucător al lui „U”, doctorul Brutus Rațiu, în care cei doi povestesc despre prima zi a clubului, primul antrenament sau primul turneu peste hotare. Astfel, aflăm că echipa s-a format ca urmare a unui simplu anunț, la care au răspuns peste o sută de tineri, și că pentru deplasarea la Grenoble, prima în fața granițelor țării pentru „U”, fotbaliștii au împrumutat bani de la o bancă, bani ce oricum nu le-au ajuns nici măcar pentru a ajunge la destinație, darămite pentru a și reveni în țară: „Eram atât de obsedați de Grenoble, încât nu ne-am jenat să-i cerem profesorului Coriolan Tătaru să gireze împrumutul de 100 000 lei. Așa a început aventura. La plecare am luat, fiecare, câte-o pâine mare și, dacă-mi aduc bine aminte, cineva de la Păltiniș ne-a donat câte-un burduf de brânză.” (Chirilă, 1969, pg. 20-21)

Seria amintirilor lui Mircea Luca încep în 1931, când acesta, juca, în calitate de junior, în deschiderea partidei Universitatea Cluj – Hungaria. Fostul mare fotbalist al clubului povestește de cele mai importante meciuri, de problemele de la echipă, de cei mai buni jucători ai vremii, dar și de emoțiile celor care priveau meciul din tribună și care erau din ce în ce mai mulți și mai devotați. Folosindu-se nu doar de amintirile sale, ci și de conversațiile purtate cu alte mari legende ale clubului studențesc, Mircea Luca umple frumoasele pagini de istorie ale Universității cu cele mai potrivite cuvinte, amintind atât de victorii, cât și de eșecuri. Ținând cont de faptul că Mircea Luca a făcut parte din echipă și a ajutat-o cu tot ce a putut, paticipând nu doar la momentele fericite, ci și la cele mai puțin vesele, mărturiile sale sunt foarte valoroase. Poveștile sale au un farmec aparte, iar modul în care sunt puse pe hârtie denotă atașamentul fostului fotbalist față de club.

Paginile de istorie ale lui „U” sunt înțesate de amintirile foștilor jucători, fiecare dintre ei găsind întotdeauna o metodă prin care să-și arate devotamentul și dragostea față de echipă. Una dintre cele mai impresionante astfel de povești îi aparține lui Marius Ștefănescu, „half de regulă și inter de ocazie”, cel care deși lucra la Constanța, în fiecare weekend se întorcea la Cluj pentru meciuri: „Marius, care în ultimii doi ani de facultate fusese și funcționar la o bancă în Cluj, a preferat să mai facă un an de armată, tot la Cluj, după absolvire, la 31 artilerie, numai și numai pentru ca să poată juca și trăi ca «uist». Până la urmă, însă, după ce s-a scurs și acest an, a fost mutat, în decembrie 1934, tocmai la Constanța. Credeți poate că asta l-a putut îndepărta de «U»? Nu! O primăvară întreagă, primăvara lui ’35, tânărul contabil Ștefănescu-«U» a luat trenul de la Constanța, în fiecare sâmbătă după-amiază, a schimbat la București, a mers toată noaptea, a sosit dimineața în Cluj, a dormit două ceasuri «pe Dragalina» și s-a prezentat la meci, ca să joace. Imediat după joc, Marius lua trenul de întoarcere, ajungea în zori la București, prindea primul tren spre mare și intra pe furiș, luni pe la 9, în biroul Băncii.” (Chirilă, 1969, p. 35)

Volumul Șepcile roșii cuprinde, pe lângă frumoasele povești de viață, și fotografii interesante, care surprind cele mai bune rezultate ale echipei sau pe cei mai importanți jucători ai primilor 50 de ani de existență.

Pentru a încheia ciclul celor 50 de ani de amintiri, Mircea Luca trage o scurtă concluzie, în care delimitează prima jumătate de secol în patru părți, fiecare având câte un fotbalist semnificativ: „Este vorba de Guga, despre care bătrânii spun că a fost unul dintre cei mai mari jucători ai fotbalului nostru, este vorba de Sfera, cel care avea să facă mai târziu greu egalabila pereche SferaAlbu, este vorba de dr. Mircea Luca, care se confundă de mult cu «U» cel de ieri, de azi și de totdeauna, este vorba, în sfârșit, de Ivansuc, una din mândriile artei fotbalistice de pe gazonul clujean, rămasă Clujului la fel ca și Luca, pentru totdeauna.” (Chirilă, 1969, p. 138)

În plus, pentru a atrage atenția asupra adevăratei semnificații a acestui simbol – „U” –, care reprezintă mai mult decât o simplă literă, Mircea Luca clarifică: „Universitatea Cluj n-a fost niciodată o echipă de efort prelungit. Ea a trăit din elanurile dezlănțuite ale celor mai mulți, elanuri cărora spiritul metodic al unui jucător de tipul doctorului Traian Georgescu n-a reușit să le găsească albia. […] «U» a încercat de câteva ori să fie mai mult decât poate. A încercat să uite ceea ce este. A încercat, în ultimă instanță, să nu mai fie «U», jertfind minunata potcoavă neagră de pe pieptul ei studențesc, în numele dorinței de a fi ceea ce niciodată nu va putea fi. Universitatea Cluj va fi întotdeauna doar o campioană a elanurilor nestăvilite. Poate exista oare un titlu mai frumos?” (Chirilă, 1969, p. 139)

În concluzie, volumul dedicat istoriei echipei de fotbal a clubului Universitatea Cluj reușește, cu ajutorul amintirilor neprețuite ale lui Mircea Luca și al talentului de neegalat al lui Ioan Chirilă, să surprindă cele mai importante rezultate și să-i readucă la viață, pe teren, pe unii dintre jucătorii reprezentativi. Astfel, semnificația reală a potcoavei negre de pe piept, cu care se mândreau cei mai mulți studenți ai Clujului, va rămâne mereu în istorie prin intermediul acestui volum.

Personalități

Mircea Lucescu este personalitatea sportivă căruia Ioan Chirilă îi poartă o deosebită admirație, motiv pentru care îi dedică două volume, menite să-l elogieze pe cel care a devenit acum unul dintre cei mai buni antrenori români ai tuturor timpurilor.

Lucescu și drogul său, Fotbalul

Lucescu și drogul său, Fotbalul, primul volum dedicat marelui fotbalist și antrenor Mircea Lucescu, a apărut în 1994, la Editura „Viitorul Românesc”, din inițiativa scriitorului D.R. Popescu, cel care l-a îndemnat pe Ioan Chirilă să scrie această carte, pentru că „Lucescu este un antrenor care nu mai depinde de o victorie sau de o înfrângere. E o personalitate deosebită, care trebuie să figureze în colecția noastră.” (Chirilă, 1994, p. 5)

După ce acceptă provocarea, Ioan Chirilă începe să-l urmărească pe Lucescu mai îndeaproape și chiar merge în Italia pentru a fi lângă el și a simți pe viu pulsul evenimentelor, în condițiile în care Brescia, echipa pe care o antrena românul, era în pericol de retrogradare. Cronicarul povestește cât de greu i-a fost până a obținut viza de a pleca în Italia, în condițiile în care păreau că se „apără” de români. Ajuns în sfârșit în Italia, maestrul își concentrează acum toată atenția asupra lui Lucescu, a rezultatelor pe care acesta le obține cu Brescia și a modului în care românul este prezentat de presa de acolo.

Ioan Chirilă redă și o parte din discuțiile pe care le are cu Mircea Lucescu, în care acesta mărturisește de ce a luat anumite decizii pe parcursul meciurilor, ce obiective are, la ce visează sau cum a ajuns să adune 70 de prezențe în tricoul echipei naționale de fotbal a României, fiind primul jucător român care atinge această cifră. Aflăm, astfel, că unul dintre meciurile preferate ale fotbalistului Mircea Lucescu este partida cu Cehoslovacia, din noiembrie 1971, disputată pe stadionul „23 August”, în preliminariile Campionatului European, și că pentru a fi antrenor trebuie să treci „de la teren la documentare și invers. Adică de la practică la teorie și înapoi la practică.” (Chirilă, 1994, p. 85)

Cartea dedicată lui Lucescu nu ar fi fost completă fără a prezenta și o parte din trecutul marelui om de fotbal. Astfel, cronicarul se folosește de „jurnalul sentimental” redactat de fiul marelui sportiv, Răzvan Lucescu, de pe vremea când tatăl său se hotăra să meargă la Hunedoara pentru a antrena și a juca totodată la Corvinul: „Într-o bună zi, tata a venit acasă și ne-a spus direct: «M-am decis. Plecăm la Hunedoara. Am semnat, pentru Corvinul». M-am uitat la mama. N-am reușit să-i citesc gândurile. Era un moment greu. Porneam în necunoscut. În mod surprinzător, mama a aprobat plecarea noastră. Renunța la cărțile ei, la librăria Kretzulescu, în care intra zilnic. Renunța la radio, unde era redactor. Renunța, îmi spuneam, la tot. Dar hotărârea cu care a spus: «Foarte bine. Mergem», mi-a dat curaj… […] De ce a plecat tata la Hunedoara? Acum, după ce au trecut atâția ani, s-a spus și s-a scris că ar fi plecat pentru că a simțit în el atracția spre munca de antrenor. Adevărul, însă, e că nu mai aveam bani… […] În privința atracției pentru munca de antrenor, l-am auzit nu odată pe tata spunând: «Eu mă simt antrenor încă de la vârsta de 16 ani».” (Chirilă, 1994, p. 76)

Echipa națională de fotbal a României a avut și ea un rol important în viața lui Mircea Lucescu. Pe lângă faptul că el a fost primul fotbalist român care a adunat 70 de prezențe în tricoul reprezentativei tricolore, peste ani a ajuns la cârma echipei și a reușit să obțină câteva rezultate importante cu toate că oamenii nu erau foarte încrezători în puterile sale. Cartea Lucescu și drogul său, Fotbalul nu putea să omită acest important capitol din viața omului de fotbal, astfel că Ioan Chirilă, prin intermediul discuțiilor purtate cu Lucescu, pune pe hârtie majoritatea laudelor sau a criticilor primite de acesta din urmă.

Aflăm, de pildă, că pe vremea când antrena și naționala, și Corvinul, Mircea Lucescu, era criticat că își promovează doar jucătorii de la echipa de club: „Când am venit la echipa națională, mi-am dat seama că forțele cele mai mari sunt în provincie. […] La început mi s-a reproșat că «îmi bag oamenii», cum se obișnuiește să se spună, nu prea elegant, la fotbal. În cele din urmă, însă, hunedorenii mei și-au făcut din plin datoria. […] Dacă stau să trag linia, craiovenii, care au fost baza echipei naționale, au jucat trei mii de minute. Hunedorenii, necunoscuții mei hunedoreni, au jucat două mii.” (Chirilă, 1994, p. 122)

Din paginile volumului învățăm că legea compensației se aplică și în sport. Fotbalul este unul dintre cele mai iubite sporturi din lume, iar a fi antrenor este cea mai dificilă misiune, tehnicianul fiind cel blamat în caz de nereușită. Ioan Chirilă atrage atenția asupra faptului că Lucescu era un om echilibrat, rațional și cu capul pe umeri: „Mircea Lucescu știe foarte bine că duminicile Paradisului sunt urmate de cele mai multe ori de duminicile Infernului. Cu alte cuvinte, ceea ce ai construit astăzi, se dărâmă, deseori, duminica viitoare. Dar antrenorul de fotbal, acest meșter Manole care își zidește inima pe banca de rezerve, are unele momente mult mai grele… Ce poate fi mai grăitor decât saltul în gol care s-a produs după una dintre zilele cele fericite ale ziditorului, în toamna lui 1985? Adică între acel splendid 1–1 cu Anglia pe Wembley și acel nefericit 0–1 cu Irlanda de Nord, la București.” (Chirilă, 1994, p. 143)

Pentru a încheia frumos cartea Lucescu și drogul său, Fotbalul, Ioan Chirilă face un scurt rezumat al vieții celui care a iubit fotbalul încă din primii ani de viață: „Mircea afirmă că pentru el fotbalul italian este un drog… De acord… Dar el s-a «drogat» chiar din anii copilăriei. Cum am putea explica altfel faptul că făcea lecțiile celor doi frați ai săi pentru dreptul de a le folosi tenișii, și așa ponosiți, prin zăpadă? […] Drumul a fost teribil de anevoios… Astăzi, Mircea Lucescu locuiește întrun apartament somptuos, la Brescia, dar nu uită nici o clipă «Apărătorii Patriei».” (Chirilă, 1994, pg. 170-171)

Despre acest volum, colegul de redacție al lui Ioan Chirilă, Radu Urziceanu, a scris o recenzie în paginile ziarului Gazeta Sporturilor. În acele rânduri, jurnalistul își exprimă admirația pe care le-o poartă și lui Chirilă, și lui Lucescu, pe autor caracterizându-l drept un bijutier, „pentru că, iată, înșiră, neobosit și cu neostoit talent, mărgele după mărgele pe șiragul literaturii sportive, al cărei campion a devenit”.

Radu Urziceanu mărturisește că el a citit toate cărțile scrise de Ioan Chirilă, remarcând că aceasta este printre cele redactate cu mai mult sentiment. El recomandă cartea despre Lucescu, dând asigurări despre faptul că „e scrisă bine, cu o perfectă tehnică a frazei și a compoziției, cu rafinament, abilitate și… acea dragoste (bine cunoscută de noi, cei din lumea presei) a autorului pentru eroul său.”

Referitor la acest volum, a mai apărut o mică recenzie, nesemnată, dar care punctează că aceste 170 de pagini conțin povestea unui sfert de veac din fotbalul românesc și îi conturează lui Ioan Chirilă un frumos portret: „O carte scrisă în «stil-Chirilă». Adică atât de alert și de inconfundabil, încât dacă te-ai apucat s-o citești, n-o mai poți lăsa decât dacă timpul te obligă.”

Concluzionând, primul volum despre Mircea Lucescu, fotbalistul și antrenorul atât de iubit de către Ioan Chirilă, este o biografie interesantă și complexă, care scoate la iveală toate frământările și emoțiile pe care le încearcă omul de pe banca tehnică, cel ce are în propriile-i mâini soarta unui meci. Îmi permit, chiar, să afirm că acest volum ar trebui citit de antrenorii de azi și de cei de mâine pentru că Lucescu a ajuns un mare antrenor, iar din povestea lui caracterizată prin modestie și ambiție sunt multe de învățat.

Lucescu

Respectul și admirația pe care Ioan Chirilă i le poartă lui Mircea Lucescu sunt evidențiate și în cel de-al doilea volum redactat de cronicar, în 1999, pentru tehnicianul – pe-atunci – al lui Inter Milano, volum intitulat simplu, Lucescu.

Așa cum ne-am obișnuit deja în ceea ce-l privește pe maestrul Chirilă, cartea debutează cu o prefață în care acesta motivează apariția volumului, făcând totodată și o scurtă caracterizare introductivă a personajului central, marele fotbalist și antrenor, Mircea Lucescu: „De ce Lucescu? Pentru că e un personaj spumos, deopotrivă frumos și nebun. Atât de nebun încât nu o dată a ieșit, fără gărzi de corp, să discute cu mulțimile pornite să-l linșeze. Și de fiecare dată, la Hunedoara, Pitești, Brescia sau Milano, a sfârșit prin a fi aclamat sau chiar purtat pe brațe. Atât de nebun încât a fost singurul care a crezut că e posibil să câștige o grupă cu Italia, Suedia și Cehoslovacia. Și a câștigat-o! Atât de nebun încât a dat Bucureștiul pe zgura roșie de sub furnale. Atât de nebun încât a continuat să joace în echipa Corvinului, pe la Brad și Orăștie, pentru ca de sub duș – acolo unde erau dușuri și, pe deasupra, mai curgea și apă caldă – să se arunce direct la volan și să plonjeze pe Dealul Negru pentru a ajunge la convocarea lotului național.” (Chirilă, 1999, pg. 9-10)

Volumul Lucescu este redactat sub formă de jurnal, deși amintirile sunt povestite la persoana a III-a. Acțiunea se petrece, ca o buclă: începe pe 29 noiembrie 1998, când Mircea Lucescu a primit un telefon care l-a chemat pe banca tehnică a lui Inter Milano, și se întoarce în trecut, pentru a aminti de performanțele antrenorului, de pe vremea când abia învăța ce este fotbalul și până la seara de noiembrie în care a primit unul dintre cele mai importante apeluri telefonice din viața sa.

Autorul povestește ce copilărie grea a avut antrenorul, pe vremea când nu avea nici măcar adidași, fiind nevoit să le facă temele fraților săi mai mari pentru a le împrumuta încălțările: „A avut o copilărie fără bucurii. E o poveste pe care Mircea o deapănă cu emoție, însă fără crispare. Vorbește de mingea de câlți pe care o bătea odinioară și, fără să-și dea seama, redevine copilul firav, dar plin de viață care trăgea la deal un cărucior cu salată și ridichi de lună, pentru o simbrie de doi lei și două salate…” (Chirilă, 1999, pg. 22-23)

Apelând la amintirile lui Lucescu, cronicarul îi dă cuvântul pentru a transforma paginile volumului ce-i poartă numele într-o rememorare vie: „Obsesia mea era fotbalul. Începusem să visez că am să ajung un mare fotbalist. Mă săltam de 50 de ori, pe un picior, în fața oglinzii. Și încă o dată. Și încă o dată… Simțeam că trebuie să-mi întăresc picioarele. Cred că am început să fiu antrenor la 12 ani… E adevărat, un antrenor care schimba două tramvaie până în centru și, nu de puține ori, se agăța de remorcă. Visul copilăriei mele a fost să devin stelist. Rămăsesem cu gândul la pasele lui Onisie, la centrările lui Tătaru, la loviturile de cap ale lui Constantin, din primul mare meci al vieții mele ca spectator: Steaua – Vorwarts Berlin, în 1957. […] Dinamo mi-a oferit prima șansă când eram un puști. M-au văzut într-un meci interșcoli și m-au invitat la «Tânărul Dinamovist». Am renunțat însă curând din cauza distanței dintre casă și stadion. Când am crescut și când un drum lung cu tramvaiul nu mai era chiar așa o piedică, Dinamo m-a ales din nou.” (Chirilă, 1999, pg. 25-28)

Astfel, volumul se conturează în jurul amintirilor fotbalistului, legate între ele de mici completări ale autorului, care simulează un lung interviu. Tuturor momentelor importante ale vieții fotbalistului și tehnicianului Mircea Lucescu le este acordată o atenție deosebită. Ne amintim, așadar, de mutarea sa la Hunedoara și de evoluția importantă pe care a avut-o alături de cei pe care ajunsese să-i considere copiii săi – Andone, Gabor, Klein, Rednic –, de perioada de la cârma echipei naționale, când nimeni nu-i dădea credit, el reușind să le demonstreze contrariul, ori de mutarea în Italia, spre fotbalul mare, pe care el îl îndrăgea atât de mult.

Vorbind cu duioșie despre cel pe care îl admira din tot sufletul, Ioan Chirilă spunea despre Lucescu că „a muncit și a învățat enorm. N-a omis nimic”, lăsându-i apoi cuvântul însuși tehnicianului, care povestește: „Ca jucător am trăit din plin. Ca antrenor am învățat să sufăr din plin. Și totuși, nu regret nimic. N-aș fi crezut niciodată că, pornind din «Apărătorii Patriei», am să ajung la Santiago de Chile, în Mexic, în Emirate, nu mai vorbesc de Europa, cu aeroporturile ei fabuloase în care putea intra oricând cu ochii închiși… […] Până la urmă, totul devine frumos și îmbietor. Iar când celebri tifosi ai Bresciei te mai poartă pe brațe, în seara promovării, această bucurie nu poate fi explicată decât de lacrimile care curg șiroaie, după barajul pierdut la Bologna, când aceiași tifosi strigă sub zidurile stadionului bolognez «Dall’Ara»: «Gino, dă-i afară pe toți, dar păstrează-l pe Lucescu!» […] Fericirea e imposibil de atins, totul urcă și se prăbușește, ca la Meșterul Manole, de la o duminică la alta, dar nimeni nu cedează.” (1999, pg. 185-186)

Parcurgând cu respect fiecare moment important din viața lui Lucescu, Ioan Chirilă umple paginile volumului cu amintiri pe care nici antrenorul, nici cei care i-au fost mereu alături nu le vor uita vreodată, amintiri care-l atestă drept un profesionist într-ale fotbalului, sport pe care l-a venerat cu adevărat și pentru care și-a sacrificat mereu timpul petrecut cu familia sau vreun oraș drag – pentru a pleca la altă echipă.

Volumul se încheie în ziua în care Lucescu primește acel apel telefonic de la președintele clubului Internazionale Milano, prin care este chemat la echipă în calitate de antrenor, acea zi de sfârșit de noiembrie în care pentru român începe o nouă etapă, o nouă provocare, o nouă viață.

Așadar, cartea Lucescu, cea de-a doua dedicată marelui fotbalist și antrenor român care a reușit să ducă numele țării noastre pe cele mai înalte culmi în fotbalul internațional, este, spre deosebire de primul volum, scrisă cu mai multă afecțiune pentru pornește din inițiativa autorului. Acesta, având deja o serie de cunoștințe despre Lucescu, nu face acum decât să le pună cap la cap într-o lucrare care să omagieze parcursul acestuia până în acel moment de început, când pornea într-o altă călătorie deopotrivă fascinantă și grea.

Fotbal internațional

Ioan Chirilă a participat, de-a lungul carierei de gazetar sportiv, la opt ediții ale Campionatelor Mondiale – Anglia 1966, Mexic 1970, Germania 1974, Argentina 1978, Spania 1982, Mexic 1986 și Italia 1990 –, pe care le-a prezentat apoi publicului larg, dând astfel posibilitatea ca și cei din zilele noastre să retrăiască acele momente și să se bucure de un altfel de fotbal. De asemenea, cronicarul a realizat, în volumul Și noi am fost pe Conte Verde, o sinteză a primelor douăsprezece ediții ale competiției (1930-1982), carte ce poate fi considerată manualul de istorie a turneului mondial.

World Cup ’66

Campionatul Mondial din 1966, găzduit de Anglia, a fost primul la care Ioan Chirilă a participat fizic, iar volumul World Cup ’66 este primul din seria dedicată acestei competiții. Ideea s-a născut în momentul în care căpitanul reprezentativei Angliei a ridicat trofeul și l-a sărutat, cronicarul schițându-și în minte deja etapele poveștii.

Prefața volumului, intitulată „Prospect de voiaj”, surprinde neliniștea interioară, în care autorul s-a tânguit până a început să scrie. Îndoiala nu l-a ocolit, însă, iar entuziasmul a fost umbrit pentru câteva secunde: „Stai! Ceea ce vrei să faci e o «călătorie extraordinară», iar rolul de ghid pe care ți-l asumi nu e dintre cele mai ușoare…” O conversație imaginară cu Jules Verne a fost cea care l-a motivat să continue. „M-am pomenit față în față cu Jules Verne, care m-a privit cu reproș: «În numele Fanteziei, te sfătuiesc să nu stai pe gânduri. Eu am condus sute de milioane de adolescenți în zeci de călătorii extraordinare. Am fost împreună cu ei în centrul pământului, coborând prin craterul unui vulcan islandez, am zburat în lună, am plutit cinci săptămâni în balon, am coborât pe fundul mării cu un submarin construit de asemenea în uzina Fanteziei, am înconjurat pământul în 80 de zile de dragul zilei în plus pe care ne-o oferă anul… olimpic, și toate astea le-am făcut fără să părăsesc o singură zi Franța.»” (Chirilă, 1966, p. 5)

Subiectul central al cărții îl reprezintă, bineînțeles, desfășurarea competiției. Dacă partidele din grupe sunt prezentate pe scurt, meciurile din fazele următoare primesc mai multă atenție, iar cronicarul dedică fiecăruia câte un capitol întreg.

Prima parte a cărții este dedicată echipelor favorite și parcursului acestora spre turneul final. Ioan Chirilă prezintă frământările jucătorilor sau antrenorilor care așteptau cu sufletul la gură să afle dacă se califică, reacția suporterilor vizavi de rezultatul obținut de preferații lor și reacția presei.

În continuare, înainte de a afla cum s-au desfășurat partidele, Ioan Chirilă povestește ce l-a impresionat de la „uvertura festivă”: „Wembley, 11 iulie 1966, orele 18,00. Meridianul Greenwich anunță minutul 1 al mult așteptatei «World Cup». […] Tunicile colorate ale guarzilor din toate statele Marii Britanii dau tonuri persane formidabilului covor de pe Wembley. Urmează parada celor 16 steaguri, anunțând marele turnir. […] În minutul 75 a sosit regina. Corul celor o sută de mii a cântat «God save the Queen». Și a vorbit regina: «Suntem foarte fericiți că această țară a fost aleasă pentru organizarea Cupei Mondiale. Urăm bun venit tuturor și sperăm că vom avea prilejul să vedem un bun fotbal. Declarăm deschisă întrecerea».”

Partidele cărora Ioan Chirilă le dedică un întreg capitol se conturează în jurul unor discuții purtate fie între doi antrenori, care se întâlnesc după meci și comentează cele mai controversate momente, fie între un bunic și nepotul său ori între jurnaliști. De asemenea, unele meciuri sunt amintite prin intermediul corespondenței dintre diferite persoane. Schimburile de replici lasă la iveală, dincolo de simplele rezultate ale partidelor, trăirile celor care au jucat meciul din tribună, de la masa presei sau din fața micilor ecrane: „mă unge la inimă când văd ziarele vorbind de băieții noștri. Toți spun că a fost o altă echipă. Și să știi că a fost. După ce nemții ne-au pus la zid cu 5–0, Foni a băgat șapte oameni noi… […] spaniolii n-au putut să lege de loc, pentru că Brodmann a dublat foarte bine, nu ca Schneiter, care […] ba lua mătura, ba o lăsa…” (Chirilă, 1966, p. 69)

Din discuțiile purtate de persoane avizate în domeniu – jurnaliști, antrenori, jucători – se conturează portretele fotbaliștilor vremii sau tacticile celor de pe bancă, ale celor ce se chinuie încercând să aleagă cea mai bună echipă pentru a o trimite pe teren. Astfel, aflăm, de pildă, despre Fabbri că „l-au înjurat prea mulți ca să fi putut rezista până la urmă cu mintea clară. De vreo doi ani primește numai bobârnace. I s-a făcut o atmosferă proastă. Și e destul ca Don Helenio Herrera să arunce o vorbă, pentru ca Fabbri să nu doarmă o noapte.” (Chirilă, 1966, p. 91)

Despre antrenorat vorbește tot Gianni Rivera: „Morozov a gândit bine. El și-a dat seama că nu are un lot omogen. Jocul combinativ, de pase scurte, presupune, după părerea mea, valori omogene. Dar cum între modestul Hurțilava, pe de o parte, și Voronin sau Sabo pe de altă parte, nu se poate face nici o apropiere, Morozov a renunțat la strângerea liniilor. Având apărători rudimentari, le-a dat un tutore: «măturătorul» Șesternev. În mijloc a mizat pe zona întinsă a celor mai mari tehnicieni ai săi: Voronin și Sabo. În sfârșit, în față a contat pe Cislenko, pe Banișevski – această adevarată forță a naturii – și pe Husainov, care a fost, e drept, mai slab, «remarcându-l», cum se întâmplă întotdeauna, pe adversarul său direct.” (Chirilă, 1966, p. 90)

Volumul se remarcă și prin interviurile valoroase realizate de Ioan Chirilă cu diverși antrenori, printre care Angelo Niculescu, Ilie Oană, Nicolae Petrescu și Constantin Cernăianu. Astfel, tehnicienii oferă opinii specializate despre echipele de fotbal participante – „Portugalia a fost ca un vals de Strauss între cha-cha-urile sud-americane și marșurile anglo-saxone” –, despre impresiile pe care le-a lăsat World Cup ’66 asupra lor – „M-a impresionat cel mai mult trepidația suporterilor în jurul echipelor lor naționale. M-au impresionat steagurile grupurilor de suporteri, care păreau să spună: «Aici e Mexicul, aici e patria lui Carbajal, și noi am pus acest sombrero pe cap pentru ca toți să vă dați seama, o clipă mai devreme, că aici e Mexicul».” – și despre ce a însemnat competiția din Anglia pentru fotbal – „Victoria conținutului asupra formei. Unii au mers până acolo încât au afirmat că au dispărut posturile. Cred că aici e o exagerare la mijloc. Posturile n-au dispărut. Au apărut, în schimb, funcții noi în cadrul posturilor.” (Chirilă, 1966, pg. 155-172)

World Cup ’66 se încheie cu o reproducere a dialogului purtat de Ioan Chirilă cu Evelyne Lafleur-Rimet, fiica adoptivă a lui Jules Rimet, despre viața sa sentimentală, destul de controversată pentru acele vremuri: se logodise cu Bobby Moore, fusese iubita lui Gilmar, era curtată de Franz Beckenbauer și îl plăcea pe Eusebio.

În concluzie, primul volum din seria celor dedicate celei mai importante competiții între țări se înscrie în rândul cărților de mare valoare ale lui Ioan Chirilă. Stilul său, care a devenit atât de cunoscut de-a lungul vremii, abia se contura și tocmai asta mărește gradul de ingeniozitate. În plus, sutele de declarații obținute de cronicar de la diverși oameni, care au o legătură mai mult sau mai puțin specializată cu fotbalul, plasează volumul pe un piedestal de nedoborât în domeniul jurnalismului sportiv.

Mexicul… această „fata morgana”

Campionatul Mondial din Mexic, care a avut loc în 1970, a fost cel de-al doilea la care a făcut deplasarea Ioan Chirilă și a beneficiat de două volume. Primul volum, Mexicul… această „fata morgana”, a apărut la Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, în 1970, și pune accent pe evoluția naționalei României la această ediție a Campionatului Mondial.

Volumul debutează cu un capitol dedicat fotbalului în general în care Ioan Chirilă face un scurt istoric al acestui sport, de la genere și până acum, trecând din țara de origine pe la gazdele turneului mondial și prin România pentru a putea ajunge la o concluzie general valabilă: „Fotbalul de acum o sută de ani era un fotbal cu 10 înaintași, care nu considerau de demnitatea lor să-și asume și sarcini de apărare. Fotbalul de ieri a cunoscut o diviziune ridigă a muncii. Fotbalul de astăzi e un fotbal cu 10 apărători, a căror supremă datorie este de a marca un gol mai mult decât adversarul.” (Chirilă, 1970, pg. 9-11)

Cartea Mexicul… această „fata morgana” continuă cu scurtă trecere în revistă a celor mai importante rezultate obținute de naționala tricoloră de-a lungul existenței sale. Folosindu-se de palmares și de golaveraj, Ioan Chirilă amintește de cele mai interesante meciuri ale reprezentativei României, stabilind că „echipa națională n-a obținut niciodată o mare victorie într-o mare competiție oficială și emiteam părerea că – totuși – în palmaresul echipei naționale acel 1–0 cu Cehoslovacia (vicecampioană mondială) în preliminariile pentru Londra a fost o victorie fără drept de apel, în fața unui adversar care dorea și el foarte mult acest lucru.”

Cele mai multe pagini ale volumului se compun din avancronici și cronici ale partidelor pe care le-au disputat fotbaliștii români în preliminariile Campionatului Mondial din Mexic. Cronicarul, suporter declarat al naționalei, mărturisește fără echivoc ce crede despre lotul României sau despre șansele echipei de a se califica într-o fază superioară. Înaintea meciului cu Portugalia, Ioan Chirilă prezenta formația astfel: „Un portar de mare talent, dar cu unele fadinguri surprinzătoare în ultima vreme, o linie de fund care ar trebui să se organizeze măcar în ceasul al doisprezecelea, o linie de mijloc probabil «în trei» și, la rigoare, în patru (așa a jucat și Argentina la Londra) pentru a îngusta la maximum, încă din start, potecile de tigru ale lui Eusebio. În sfârșit, Pîrcălab și Dembrovschi, în principal, plus Lucescu, plus – de ce nu? – Dobrin, vor trebui să materializeze resursele ofensive ale echipei noastre, care vor putea avea consistență numai în măsura în care nu vor expune descoperirii și ridicolului – apărarea.”

Despre șansele României în această competiție aflăm din cronica de la finalul partidei cu Elveția, câștigată de tricolori cu scorul de 2–0: „Victoria asupra Elveției reface speranțele. Am pierdut o ocazie unică la Lisabona, dar lupta e deschisă. În fotbalul internațional, echilibrul a crescut vizibil. Cine și-ar fi închipuit ieri că puternica echipă a lui Schön va aștepta la Nicosia penultimul minut pentru a câștiga cu 1–0 în fața unei formații căreia noi i-am înscris, tot într-o partidă oficială, 5 goluri în 45 de minute?” (Chirilă, 1970, p. 57)

Fără jucători valoroși care să se dăruiască pentru echipă și să dea totul pe teren rezultatele nu ar fi fost cu siguranță aceleași. Ioan Chirilă nu-i uită pe fotbaliștii a căror contribuție a fost semnificativă și le dedică rânduri pline de gingășie. De pildă, „Dumitrache se remarcă, într-adevăr, printr-o «plecare» frumoasă și, mai ales, nervoasă, printr-o «croșetă» de mare eficacitate, printr-o lovitură de cap admirabilă, dar mai are multe puncte albe la capitolul șut, la capitolul luciditate și rigoare în jocul colectiv, la «capitolul» dispariții din joc, și, mai ales, la capitolul nervi – în sensul mai puțin bun al cuvântului.” (Chirilă, 1970, pg. 89-93)

Cronicarul își permite, ca urmare a experienței sale extraordinare, să le dea sfaturi fotbaliștilor, sfaturi menite să îi ajute să se dezvolte: „Un sfat pentru Domide: să forțeze, dacă se poate, spre tempoul și aritmiile lui Dumitrache. Un sfat pentru Dumitrache: să ia ceva din fair-playul lui Domide.” (Chirilă, 1970, p. 132)

Respectându-și statutul de om de presă – ca în majoritatea volumelor sale –, Ioan Chirilă complează volumul Mexicul… această „fata morgana” cu o serie de interviuri, cu rol de intermezzo, prin care încearcă să-și argumenteze anumite păreri personale, domolind totodată subiectivitatea care caracterizează anumite părți ale volumului. Dintre personalitățile care sunt intervievate în această lucrare se remarcă Emerich Vogl, Angelo Niculescu, Rudi Wetzer, Mircea Lucescu și Nicolae Dobrin.

Ultimul capitol este dedicat unei avancronici a turneului final din 1970, găzduit de Mexic. După 40 de ani, reprezentativa României urma să participe la o nouă ediție a Campionatului Mondial, iar acest lucru producea o bucurie imensă tuturor suporterilor, bucurie exprimată cu cele mai potrivite cuvinte de Ioan Chirilă, care nu omite să atragă atenția nici asupra faptului că echipe cu renume, precum Iugoslavia, Spania, Portugalia sau Argentina, nu vor fi prezente la Mundial. „Echipa României va pleca în Mexic, lăsând în Europa câteva formații de clasă […], ca să nu mai amintim de faptul că un Cruyff, un Lubanski, un Adamec, un Revellini sau un Künzli vor privi «Mundialul» din fotoliul telespectatorului.” (Chirilă, 1970, p. 157)

Lăsându-ne cu sufletul la gură în privința rezultatelor obținute de naționala tricoloră la turneul final, Ioan Chirilă încheie volumul Mexicul… această „fata morgana” cu o serie de fotografii sugestive pentru „lupta” României din preliminarii. Imaginile, surprinse în timpul partidelor cu reprezentativele Portugaliei, Greciei, Angliei și a Elveției, ilustrează talentul și dăruirea fotbaliștilor români, care au reușit să fenteze nume mari ale fotbalului internațional, precum Eusebio, Bobby Moore, Gaitadzis sau Torres.

Așadar, prima carte despre Campionatul Mondial din Mexic ’70 se impune drept un volum demn de citit, surprinzând, în stilul de clasă, caracteristic lui Ioan Chirilă, parcursul merituos al echipei naționale a României către turneul final. Nici nu putea fi altfel, căci cronicarul iubea fotbalul și toate competițiile care implică acest sport, iar Mundialul din 1970 trebuie să fi fost foarte special din moment ce are două volume consacrate – cel de-al doilea fiind prezentat în cele ce urmează.

Mexico ‘70. Jurnal sentimental

Volumul Mexico ’70. Jurnal sentimental a apărut la finalul competiției sud-americane și se constituie în jurul jurnalului ținut de către Ioan Chirilă pe perioada Campionatului Mondial – din 27 mai, de pe peronul Gării de Nord din București, până pe 26 iunie, la întoarcerea acasă.

Volumul a apărut în trei ediții, ultima fiind publicată, în 2009, în cadrul colecției „Integrala Ioan Chirilă”, sub coordonarea Gazetei Sporturilor. Cea de-a treia ediție debutează cu o prefață scrisă de Eugen Barbu, pe 4 august 1970, în care vorbește despre Ioan Chirilă și despre cum a decurs redactarea acestui volum. Eugen Barbu îl caracterizează pe maestru ca fiind „un fel de copil teribil, pus pe șotii și pe contrazis lumea. Scrie elegant, din vârful condeiului; nu este un teoretician ca alții, nu, el caută metafora și construiește în jurul ei, ajungând uneori la lucruri care miră pe toată lumea, dar nu o deranjează, pentru că tot ce scrie nu contrazice bunul simț.” (Chirilă, 2009, p. 6)

Despre cum s-a născut acest volum, Eugen Barbu povestește că îl tot întreba pe Ioan Chirilă cum stă cu cartea, iar cronicarul răspundea „merge” și îl întreba dacă i-a scris cele câteva rânduri pentru prefață, pe care scriitorul le-a redactat chiar înainte de a citi volumul, garantând oricum pentru calitatea sa: „Trebuie să știți că nu am citit nici un rând din paginile acestea, dar le-am auzit la masa presei la Jalisco și pe Azteca, le-am auzit în autobuzul care ne ducea seara la Cuautla, la un hotel de pe timpuri, făcut gospodărește de englezi, le-am auzit pe străzile Londrei și trecând Mâneca, între niște școlari și pedagogi britanici, ba chiar între Viena și Budapesta. Cartea e bună, domnilor, vă asigur, iată de ce și semnez fără nici o ezitare.” (Chirilă, 2009, p. 8)

Cartea continuă cu câteva cuvinte scrise de însuși autorul, care încearcă să se scuze oarecum pentru eventualele subiectivități, născute din simplul fapt că el este un susținător al echipei naționale, iar gândurile sale au șanse mici să coincidă cu părerile celor din jur.

Conținutul propriu-zis al cărții se aseamănă până în cel mai mic detaliu cu un jurnal. Fiecare capitol are, sub titlu, notată data la care a fost scris, iar povestirea se face la persoana I, accentul fiind pus pe detalii. Ioan Chirilă nu se rezumă doar la a vorbi despre fotbal și despre competiția spre care mergea, ci amintește și de persoanele interesante pe care le-a cunoscut pe drum, de discuțiile captivante pe care le-a purtat cu jucătorii sau cu suporterii diverselor echipe prezente în Mexic, de situațiile mai mult sau mai puțin fericite pe care le-a trăit sau de articolele citite în presa internațională, jurnaliști din toată lumea fiind prezenți la competiția mexicană.

Nici stările generate de schimbările climaterice sau emoțiile provocate de meciurile reprezentativei României nu sunt uitate de către Ioan Chirilă. Sunt descrise în detaliu toate locurile prin care delegația tricoloră a trecut în drum spre Guadalajara și atmosfera din Mexic, atât înainte de startul competiției, cât mai ales în timpul Campionatului Mondial, care a dat startul unei petreceri fără sfârșit.

Meciurile de fotbal și toate celelalte elemente care completează cele 90 de minute petrecute pe gazon – prelungiri, conferința de presă, atmosfera din tribune, petrecerile de pe stradă, articolele apărute în presă a doua zi – sunt prezentate în stilul caracteristic al lui Chirilă. Propozițiile scurte, alerte, care dau dinamism, stau la baza acestui volum și crează cele mai vii imagini ale partidelor de fotbal din 1970: „Stadionul Azteca fierbe. […] Apar echipele Uniunii Sovietice și Mexicului. Delir în tribune. Aliniere. Soarele Mexicului își revarsă pulberea de aur încins peste capetele jucătorilor. […] Se cântă imnurile mexican și sovietic. Tribuna cântă și ea. Evantaiele au dispărut.” (Chirilă, 2009, pg. 48-49)

Fazele din timpul partidelor sunt și ele prezentate la fel de energic: „Românii încearcă un nou atac. Non multa, sed multum. Mingea ajunge la Nunweiller. Radu face un pas. Încă unul. Caută un om. Se întoarce. Nu-i rost: Mullery îl păzește pe Dumitrache ca pe un deținut. Radu își ia inima în dinți, mai face câțiva pași și șutează formidabil, de la 25 de metri. Mingea zboară spre «păianjenul» englez. Banks plonjează.” (Chirilă, 2009, p. 81)

Meciurile în care joacă și naționala României sunt în prim-plan printre paginile volumului Mexico ’70. Jurnal sentimental. Dacă celelalte partide sunt prezentate mai pe scurt, meciurile României din grupa „morții”, cum era denumită, sunt povestite în amănunt. Ioan Chirilă își respectă statutul de suporter al echipei naționale și adaugă în comentariile sportive și trăirile sale din timpul minutelor de joc: „Încerc să gândesc finalul acestui meci. Sunt nerăbdător să «văd» finalul acestui meci. Englezii, îmi dau seama, nu renunță. […] e tare neplăcut gândul că poți pierde un punct înainte de a înfrunta Brazilia și Cehoslovacia.”

Dacă în partidele cu reprezentativa Angliei și cea a Braziliei, România a pierdut, meciul cu Cehoslovacia din cadrul celei de-a treia grupe a adus prima – și singura – victorie a tricolorilor la această ediție a Campionatului Mondial. Cele două goluri, înscrise de Neagu și de Dumitrache – din penalty – în cea de-a doua repriză a meciului, când era România era condusă, încă din minutul 4, cu 1-0, au provocat o bucurie enormă în sufletele suporterilor români. Ioan Chirilă redă șansa celor care nu au trăit acele momente, să «vadă» acum golurile, creând, prin intermediul cuvintelor, imagini vii și încărcate de emoție: „Pasă la Neagu! Giuleșteanul, ușor surprins, preia totuși în mare viteză și pornește pe culoarul deschis de Petras în meciul cu Brazilia. Neagu forțează, pătrunde în careu, între Dobias și Migas. […] Neagu răsucește mingea spre interior, ca să nu intre în unghiul mort al porții. […] Neagu e în colțul careului. Trei fundași cehoslovaci sunt pe urmele lui. Totul depinde de o fracțiune de secundă. […] Neagu, în cea mai frumoasă acțiune a carierei sale de fotbalist, prelungește până la maximum iluzia că va trage puternic la poartă, pentru a-l fixa pe Vencel. În clipa următoare, Neagu, același Neagu care a ratat faimosul penalty din minutul 90 al finalei de «Cupă» cu Dinamo, lovește mingea cu «latul», spre bara din dreapta sa. […] Și mingea se rostogolește încet… încet… spre bară. «Va ieși? Nu! Nu!! Nu!!!» Mingea mângâie ușor partea interioară a barei și intră în gol… Cel mai scump gol din istoria fotbalului românesc a fost înscris.” (Chirilă, 2009, pg. 167-168)

După eliminarea României din competiție, meciurile din fazele următoare au fost prezentate mai pe scurt, fără a omite, însă, vreun detaliu interesant. Finala Campionatului Mondial, disputată între Brazilia și Italia, este un moment pe care cronicarul îl exploatează, transpunând în paginile volumului cele mai importante faze ale meciului.

Înainte de ultimele impresii despre zilele petrecute în Mexic și despre aventurile de pe drumul de întoarcere acasă, care încheie volumul Mexico ’70. Jurnal sentimental, Ioan Chirilă (2009) le dedică un capitol jucătorilor naționalei tricolore, pe care îi caracterizează succint. Astfel, pagina de jurnal scrisă pe 22 iunie, numită „Zâmbetul Braziliei”, îi prezintă pe Adamache, Lupescu, Dinu – „El gran jugador de la defensa rumana” –, Nunweiller, Neagu, Dumitrache, Lucescu și toți ceilalți care, deși nu au jucat prea mult, sunt oameni de bază ai echipei.

Volumul Mexico ’70. Jurnal sentimental este o frumoasă amintire a competiției fotbalistice pe care o așteaptă, odată la patru ani, toată lumea. Maniera în care Ioan Chirilă a reușit să refacă imaginile partidelor disputate pe stadioanele mexicane, în vara anului 1970, este unică, inconfundabilă și îl consacrează pe cronicar drept unul dintre cei mai talentați jurnaliști sportivi pe care i-a avut România.

Învingătorul lui Cruyff

În 1975 a apărut prima ediție a volumului referitor la Campionatul Mondial din Germania Federală, disputat în 1974. Cartea debutează cu prefața intitulată „Eu sânt, totuși, de partea soarelui”, scrisă de Ilie Năstase în 1974, în care acesta își prezintă, pe scurt, punctul de vedere asupra disputei dintre Nord și Sud, pe care autorul o dezvoltă în paginile următoare, alegându-și favoriții.

Ioan Chirilă începe povestirea despre Weltmeisterschaft cu o prezentare a lui Franz Beckenbauer, care este la cea de-a treia participare la un campionat mondial. Denumit „Prințul”, acesta a fost într-o continuă ascensiune încă din 1970, de la competiția mexicană, ajungând la apogeu în propria-i țară, devenind erou național după ce și-a condus echipa spre marea victorie în fața celor mai puternice formații ale lumii, în special cea a Olandei lui Cruyff.

În continuare, este redactată o discuție între mai mulți cronicari sportivi, care s-au întâlnit în Germania cu ocazia Campionatului Mondial și care dezbat de zor pe tema confruntării dintre Nord și Sud. Ioan Chirilă identifică, apoi, câteva diferențe între „El Mundial” 1970 și Weltmeisterschaft 1974, atrăgând atenția asupra sumelor de bani care au circulat în aceste perioade, asupra jucătorilor-cheie și a publicității.

Înainte de a trece propriu-zis la prezentarea celor 16 echipe, care au participat la campionatul mondial din 1974, autorul prezintă cotele pe care bookmakerii le-au atribuit fiecărei formații, comentându-le pe cele mai controversate și subliniindu-le pe cele corecte.

Volumul continuă cu 16 cronici dedicate tuturor echipelor care au jucat în Germania Federală, aduse în atenție în ordinea ieșirii din competiție, în funcție de puncte și golaveraj. Ni se amintește de haitienii care l-au fermecat pe autor pentru că au intrat pe teren încrezători în meciul cu Italia, reușind să păstreze scorul de 0–0 până la pauză și apoi chiar să conducă squadra azzurra. Despre selecționata Zairului aflăm că a fost una dintre cele mai optimiste prezente în Germania Federală, dar că nu au știut să se apere, nu au fost duri și, astfel, în poarta lor au fost înscrise nu mai puțin de 14 goluri în 3 partide. De asemenea, suntem surprinși de prezența Australiei la Weltmeisterchaft și de prestația jenantă a Uruguayului, care în ciuda palmaresului, a fost eliminată după doar câteva partide.

Fiecare echipă este caracterizată de Ioan Chirilă, astfel încât cititorii să înțeleagă de ce au fost eliminați din competiție la momentul respectiv. Așadar, aflăm că selecționata statului Chile s-a prezentat modest la campionatul găzduit de nemți și a părăsit competiția după doar trei partide, deși a impresionat prin tehnică și printr-un joc fantezist. Bulgarii și-au pus în valoare forța atletică și au mizat pe defensivă, nefiind pe placul publicului, iar italienii au jucat închis, fiecare pe postul lui, și au dovedit strictețe, rigiditate. Scoțienii au fost un exemplu de relaxare, degajare și umor, plecând de la Weltmeisterschaft cu zâmbetul pe buze, „un zâmbet perpetuu, ce provine tocmai din faptul că fotbalul scoțian, care a împlinit 101 ani, a învățat, în primul rând, să piardă.” (Chirilă, 1975, p. 64)

Iugoslavii, considerați „brazilienii Europei”, au fost caracterizați în Germania Federală de instabilitate și de variații de temperament decisive, fiind eliminați după faza semifinalelor, odată cu argentinienii care, având jucători la echipe de club din Franța, Spania și Portugalia, nu au reușit să se lege ca echipă. „Echipă de valoare mijlocie”, selecționata R. D. Germania s-a schimbat mereu din dorința antrenorului de a obține mai multă energie, dar au fost stricți și nu au oferit un spectacol impresionant, demn de un turneu final. În fine, Suedia, echipa de pe locul 5, a depășit aștepările multora, căci după ce inițial i-au dezamăgit pe cronicarii conaționali, i-au determinat să revină pe tărâmul fotbalului după egalul cu Olanda, meci care a fost „cheia întregii «campanii suedeze» în Weltmeisterschaft”.

Cele mai bune patru echipe ale Campionatului Mondial din 1974 sunt prezentate mai în detaliu, Ioan Chirilă încercând să prezinte greșelile, care au făcut, de pildă, ca Brazilia să fie doar a patra clasată, sau jocul impecabil, ce a purtat trofeul spre echipa țării gazdă. Astfel, aflăm că vinovat pentru eșec este considerat a fi antrenorul Zagallo, învinuit pentru selecția realizată în ciuda faptului că i-au lipsit jucători importanți, aceștia fiind accidentați și pentru alegerea unei tactici defensive, prudente, în defavoarea celei în care atacul este personajul principal. Clasarea pe podium a Poloniei se datorează, în viziunea autorului, faptului că au prezentat o echipă tânără, având o medie de vârstă în apărare de 23 de ani, iar la mijlocul terenului de 28 de ani, „media potențialului maxim al fotbalistului”, când acesta are o maturitate indiscutabilă, și au dat un exemplu de sârguință și curaj.

Despre medaliații cu argint la Campionatul Mondial din Germania Federală, olandezii, Ioan Chirilă amintește că s-au distrat în cantonament: s-au bătut cu perne, au aruncat o căldare de apă rece pe vicepreședintele federației, au împins în piscină un reporter etc., însă au trecut de semifinale cu 3 victorii, nereușind să se mai impună și în fața viitoarei campioane. Personajul-cheie al olandezilor a fost Johan Cruyff, cel care, în cele trei săptămâni petrecute în Germania, „a parcurs drumul incalculabil de la soldatul de rând (pe care l-am văzut în primele jocuri) la cel de despot al echipei sale”, ceea ce l-a obosit, însă, peste măsură și „a făcut ca resorturile intime ale superstarului olandez să se rupă în primul minut al finalei”.

Prezentarea celor 16 echipe se încheie bineînțeles cu selecționata R.F. Germania, campioană mondială pe teren propriu, care a fost considerată încă de la început favorită, poate tocmai datorită faptului că era gazda turneului. Ioan Chirilă amintește de faptul că jucătorii au avut parte de un cantonament dur, specific stricteții și rigurozității nemțești, lucru de care s-au plâns în presă, însă, în final, au să dea dovadă de mai multă energie decât echipa lui Cruyff, adjudecându-și titlul suprem.

Volumul Învingătorul lui Cruyff continuă cu o serie de fotografii care îi prezintă pe cei mai buni fotbaliști ai Weltmeisterschaft-ului – Cruyff, Müller, Mazzola, Rivera, Sepp Maier, Beckenbauer etc. – și care amintesc de cele mai intense momente ale finalei ori ale altor partide de o intensitate aparte. Ioan Chirilă readuce, apoi, în lumină, păstrându-și statutul de om de presă, un articol publicat în ziarul Sportul, pe 5 august 1974, în care vorbește despre fotbalul total și despre echipele care l-au adoptat în cadrul campionatului mondial din Germania Federală – în special Olanda – și continuă cu realizarea „11”-lui mondial și prezentarea succintă a tuturor celor selecționați, modalitate prin care cronicarul își justifică oarecum alegerile.

Ioan Chirilă încheie amintirile de la Campionatul Mondial din Germania Federală cu părerea personală despre ceea ce ar fi reușit naționala României să facă la Weltmeisterschaft și cu o statistică, în care sunt prezentate toate datele importante ale meciurilor disputate în cadrul competiției din Germania Federală – arbitru, cartonașe, echipe de start, marcatori etc.

În plus, postfața este redactată de către Mircea Lucescu și, intitulată „Amintirea lui Pelé”, face referire la Brazilia „paralizată de amintirea lui Pelé”, atacantul care a lăsat urmașilor lui „o moștenire împovărătoare prin eleganța extraordinară a jocului său și mai ales prin golurile numeroase pe care le-a înscris, e drept, în condiții mai ușoare decât în care se înscriu astăzi”. De asemenea, Lucescu mărturisește că a învățat că „este mult mai important să dezvolți personalitatea fotbalistului decât să aduci la același numitor (fie și cu intențiile cele mai bune) o echipă alcătuită din 11 oameni foarte diferiți” și a ajuns să regrete faptul că „edițiile Campionatului Mondial se dispută, din păcate, la distanțe prea mari”, lucru care nu le permite fotbaliștilor să fie prezenți la mai multe turnee finale, căci „la urma urmei, visul oricărui fotbalist din lume este să joace în Campionatul Mondial”. (Chirilă, 1975, pg. 217-220)

Concluzionând, cartea lui Ioan Chirilă este ca o expoziție de tablouri, în care „pictorul” reușește, cu o tehnică impresionantă, să prezinte fiecare amănunt, oricât de mărunt. În plus, autorul, „cu inegalabilul său stil oral, cu dezinvoltură niciodată gratuită, […] oferă din nou fidelilor săi cititori o viziune personală, amplă, colorată și alambicată până la necesitatea controversei cu… sine, imaginea plurivalentă a unei mari competiții despre care – după transmisiile T.V. și cronicile de presă – credem că știm totul și abia în paginile lui Chirilă ne dăm seama că mai sunt destule lucruri pe care încă nu le-am aflat.”

Acest lucru este scos în evidență și de recenzia volumului din revista Sport, publicată în anul 1975: „În cele peste 200 de pagini, de text curgător (și unele ilustrații care reprezintă fazele de neuitat ale unor meciuri memorabile), autorul, cu marea sa ușurință de a scrie și verva-i cunoscută, țese fapte reale, asociate cu împletiri romanțioase, în tot felul de schițe și scurte nuvele. Unele au iz reportericesc, altele au plăcute mlădieri literare, mai toate însă descriu întîmplări din culisele fotbalului mondial al ultimului deceniu.”

Învingătorul lui Cruyff oferă șansa celui care nu a trăit acele vremuri să ocupe unul dintre cele mai bune locuri la rejucarea partidelor, deoarece autorul știe să aranjeze cele mai potrivite cuvinte în propoziții dinamice, care să dea impresia cititorului că se află în tribunele zgomotoase și că are în fața ochilor un teren pe care aleargă spre victorie 22 de jucători ambițioși, harnici, demni. În plus, volumul „este un pretext al autorului de a investiga cu dezinvoltură aria fotbalului. În interiorul acestei interesante lucrări aflăm […] Nume sonore, de mari și foarte mari sportivi de pe meridianele globului. Nu lipsesc nici jucători de-ai noștri, cum sînt Lucescu (semnatarul postfeței acestei cărți), Dumitru, Răducanu, Dobrin ș.a. Laolaltă, parcă puși anume să ni se destăinuiască, cum e mai bine și firesc, prin pana inteligent meșteșugită și caracteristică prolificului autor, dovedit a fi din nou un eficient popularizator al mult-iubitului «sport-rege».”

Ar! Gen! Ti! Na!, Ioan Chirilă

Ioan Chirilă a fost prezent și la Campionatul Mondial din 1978, găzduit de Argentina. Acestei competiții sportive i-a dedicat volumul Ar! Gen! Ti! Na!, care urmează structura celorlalte cărți redactate în cinstea celui mai important turneu internațional.

Volumul, publicat în 1978, la Editura Sport-Turism, debutează cu un capitol în care autorul își dezvăluie temerile din zilele premergătoare plecării în America de Sud, când s-a confruntat cu câteva probleme de sănătate, din cauza cărora a avut nevoie de o operație. După ce a primit acordul medicului de a face deplasarea, cronicarul s-a lovit de o problemă cu privire la transportul până în țara sud-americană, însă a depășit și acest hop și a ajuns cu bine la cea de-a zecea ediție a Campionatului Mondial.

După prezentarea drumului parcurs până în Buenos Aires și a grupelor în care se vor înfrunta cele mai bune 16 echipe naționale din lume, Ioan Chirilă începe aventura argentiniană. Capitolele volumului Ar! Gen! Ti! Na! sunt construite din reportaje, separate între ele de titluri sugestive, reportaje prin care autorul ne aduce la cunoștință toate evenimentele la care participă și toate peripețiile prin care trece.

Partidele din cadrul competiției au un rol foarte important în această carte. Cronicarul descrie fazele de joc și crează imagini clare în fața ochilor cititorilor, interpretând cu măiestrie rolul unui magician al cuvintelor. Pentru a îndepărta orice urmă de subiectivitate, Chirilă aduce întăriri din declarațiile antrenorilor, de la conferințele de presă, din discuțiile purtate de către jurnaliști ori din articolele publicate în presa internațională. De asemenea, pentru a completa descrierea vreunui meci, maestrul prezintă și articolele trimise de el, prin telex, pentru ziarul Sportul, articole scrise la cald, imediat după fluierul final, când amintirile sunt mult mai vii.

Deși sportul este subiectul central al cărții, iar Ioan Chirilă se concentrează în cea mai mare parte asupra meciurilor din cadrul competiției, nici atmosfera din Argentina nu este uitată. Aglomerația, temperaturile de iarnă de afară – deși era luna iunie –, programul zilnic de muncă, ce se încheia în jurul orei 22, toate acestea au provocat stări diverse în sufletul cronicarului, care le-a reprodus cum a știut mai bine: „Buenos Aires! Am ajuns. Întreg avionul aplaudă. E frig. Termometrul indică 4 grade. La două ore de aici, la Rio, nu puteai respira. Ni se spune că astăzi e cea mai joasă temperatură din acest an. […] Ne îndreptăm spre centrul cultural San Martin, pe strada Sarmiento. O coadă lungă, de aproximativ 300 de persoane, așteaptă să obțină cartea de acreditare. O surpriză cam neplăcută, după 14 ore de zbor. Facem comparații. La Ciudad de Mexico, în 1970, operațiunea a durat 10 minute. La Frankfurt, în 1974, doar minutul în care robotul a făcut fotografia color. Avansăm greu. Se întunecă. E abia 6, dar e iarnă.” (Chirilă, 1978, p. 23)

După o serie de meciuri serioase și tensionate, în care nimic nu a ieșit din comun astfel încât să merite menționat, toți cei prezenți în tribunele stadionului River Plate, la confruntarea dintre Argentina și Italia, au avut parte și de un moment special, oferit de niște copii. Momentul a fost exploatat de Ioan Chirilă, care l-a descris cu o artă impresionantă: „Și astfel începe adevăratul spectacol. Jonglerul nr. 1 al grupului «stă de vorbă» cu mingea. Toate părțile corpului său intră în joc pentru acest dialog sui generis. Mingea râde pe capul copilului, până când adoarme pe creștet. Apoi, ca la un semnal, ea se trezește, curge spre umăr, se prelinge pe spate, se oprește pe mușchiul gambei, are un moment de ezitare pe călcâiul lui Achille, se răsucește spre șiret, se transferă pe celălalt picior, urcă spre coapsă, sare din nou pe cap, execută câteva sărituri, din ce în ce mai scurte, până când iar se oprește, lipită de creștet. […] Copilul, care a reușit marea performanță de a face să tacă întregul stadion River Plate, se inclină mult, mingea coboară de pe creștet și se rostogolește pe ceafă, urmează drumul coloanei, jonglerul se apleacă și mai mult, imobilizând-o în dreptul vertebrelor lombare. Stadionul aplaudă ca la teatru. Jonglerul, stimulat în amorul său propriu, continuă.” La fel continuă și povestirea cronicarului, care se încheie cu un gând pe care l-au împărtășit el și jurnalistul Luis Lopez: „Cum poate pierde Mundialul o țară în care copiii încep să joace fotbal în leagăn?”

O altă acțiune a copiilor care i-a atras atenția lui Ioan Chirilă este prezentată în ultimul capitol. Trei scoțieni, în vârstă de doar 10 ani, au trimis o scrisoare la FIFA pentru a-i ruga pe cei din forul suprem să-l ierte pe Johnston, fotbalistul depistat dopat în partida contra reprezentativei lui Peru.

Dacă echipa națională a României nu a fost prezentă la Campionatul Mondial din Argentina, maestrul Chirilă, suporter declarat al tricolorilor, își permite să viseze, în ultimele pagini ale volumului Ar! Gen! Ti! Na!, cum s-ar fi decurcat românii la această ediție a competiției internaționale. El analizează grupa din care ar fi putut face parte România și parcursul echipelor cu care am fi rivalizat și ajunge la o concluzie dură: „șansele ar fi fost mici.” Apoi, pentru a-și motiva afirmația, autorul realizează o scurtă analiză a fotbalului românesc din ultimii ani, stabilind că „fotbalul nostru înregistrează stagnări la toate capitolele” și că „viitorul echipei noastre naționale depinde de măsura în care fiecare jucător va reuși să se convingă că ceva trebuie să se schimbe”, colectivitatea, jocul întregii echipe, fiind mai presus de individualitate în acest caz. (Chirilă, 1978, pg. 212-214)

Ar! Gen! Ti! Na! este un nou volum marca Ioan Chirilă în care arta scriiturii se îmbină cu frumusețea sportului, în special a fotbalului, cel mai iubit sport de pe pământ. Cartea, care face parte din seria volumelor despre Campionate Mondiale, este una dintre cele mai emoționante și mai captivante ale autorului, căci emoțiile au un rol important, mai ales atunci când în lumea tensionată a fotbalului sunt implicați copiii, cei care par că jonglează mingea fără greutate.

España ’82

Campionatul Mondial din 1982, găzduit de Spania, s-a desfășurat după o structură distinctă, pe cele 14 stadioane angrenate în competiție jucându-se 52 de partide. Ioan Chirilă nu a ratat nici această ediție a Mundialului, astfel că în urma experienței iberice a văzut lumina tiparului volumul España ’82.

Deși Spania nu este la fel de departe precum Argentina sau Mexicul, drumul cronicarului până în țara gazdă a Campionatului Mondial din 1982 nu a fost lipsit de peripeții. Așadar, volumul debutează cu amintirile jurnalistului de pe traseul spre Sevilla, pe care a petrecut trei zile și trei nopți și care l-a purtat prin Berlin, Frankfurt, Paris și Barcelona. Dar dragostea pentru fotbal a învins, iar fascinația acestei ediții a Mundialului a avut o putere magnetică. „Poate pentru că Mundialul acesta spaniol, ca și acela din Mexic, ca și acela din Argentina, e un mod de a-ți ascuți simțurile, de a întinde coarda, care e gata să plesnească, și senzația asta îți confirmă că ești aici, într-un oraș ocupat de 20 000 de brazilieni – ca și cum ar fi revenit maurii în Spania – un oraș care cântă chiar acum, în preajma zorilor, cu toate cele 20 000 de tamburine, un formidabil bolero, taam-ta-tataa-ta!…” (Chirilă, 1982, p. 5)

Faptul că cea mai importantă competiție internațională de fotbal se desfășoară din nou într-o țară latină face ca atmosfera să devină incendiară, lucru care pe Ioan Chirilă nu îl deranjează, cronicarul reușind astfel să absoarbă informații despre toate evenimentele care au avut loc în jurul competiției propriu-zise.

Sângele latin din venele celor mai înflăcărați suporteri au transformat străzile Spaniei în adevărate scene de spectacol, cântând și dansând optimiști, indiferent, uneori, de rezultatul înregistrat pe tabela de marcaj. „E o mare diferență, totuși, între Mundialul argentinian și cel spaniol. În Argentina am asistat la o sărbătoare a fotbalului. Aici asistăm la o sărbătoare spaniolă. […] «Suntem» în tribună. O tribună delirantă. Cânt, aproape inconștient, «Que viva España», marșul pe care îl aud toată ziua la radio, în magazinele de muzică, pretutindeni…” (Chirilă, 1982, p. 57)

Meciurile de fotbal se află din nou în centrul atenției. Jurnalistul nu a uitat de ce a făcut deplasarea în Spania și a refăcut tensionatele minute de joc pentru cei care nu au avut șansa de a trăi la aceeași intensitate partidele. Aflat în tribune, la masa presei, Ioan Chirilă a simțit altfel atmosfera față de cei din fața televizoarelor și, în stilul său caracteristic, reușește să-și transpună emoțiile pe hârtie foarte aproape de adevăr, creând imagini vii în fața ochilor cititorilor. „Suntem în minutul 12. Comentatorul este foarte emoționat. Rostește cu putere: «Es un partido no apta para cardiacos». În același moment, Alonso sprintează spre careu. E faultat de Zaieț. Un fault de joc, la 17-18 metri de poartă. Lovitură liberă, periculoasă. Dar ce-a fost asta? Arbitrul Soerensen se îndreaptă spre punctul de la 11 metri. Jucătorii iugoslavi sunt uluiți, se uită unul la altul și nici măcar nu au puterea să protesteze. Stadionul oscilează între un sentiment de bucurie și unul de jenă. Dar jena durează doar câteva secunde. Este momentul ca tribuna să arate cu adevărat ce știe. Se apropie Lopez Ufarte. În poartă, Pantelici, masiv, ca un aruncător de greutate. Își privește adversarul cu ochi feroci. Lopez Ufarte pare un pitic pe lângă Pantelici. Stadionul nu mai respiră. Ufarte se apropie de minge și șutează puternic! Cuuum? Afară. Pantelici sare în sus de bucurie, gata să izbească bara transversală cu capul. Stadionul a amuțit din nou. Dar asta numai pentru o secundă. Soerensen cere repetarea loviturii de la 11 metri, cu calmul și siguranța cu care ceri repetarea aruncării de la tușă. E un moment teribil, în care echipa iugoslavă nu mai are puterea să facă vreo mișcare.”

Ioan Chirilă știe, însă, cum să transmită și emoțiile nu tocmai pozitive. După eliminarea naționalei Franței, în semifinale, de către reprezentativa Germaniei de Vest, după loviturile de departajare, cronicarul redă cu atenție starea dezastruoasă în care se aflau fotbaliștii din Hexagon: „Francezii plâng. Tigana, admirabilul Tigana, este susținut, ca după mort, de prietenul său Couriol. Platini e singur. Își înfundă fața în tricoul lui Rummenigge, cu care a făcut schimb… Cu care a avut puterea să facă schimb. […] Hidalgo încearcă să-i consoleze pe câte unii din jucătorii săi, trece de la unul la altul, dar se vede că primul care trebuie să fie consolat e el. Îi revăd chipul imobil din momentul în care Stielike ratase penalty-ul și care apropiase Franța la numai o secundă de victorie. E același. Atâta doar că între timp, adică în acest sfert de oră, a îmbătrânit cu 10 ani…”

Deși a plecat din Spania cu o zi înainte de disputarea finalei, Ioan Chirilă nu a ratat cel mai important meci al competiției. Maestrul a studiat mersul trenurilor și a ales varianta care i-a permis să vadă finala din Zürich, înainte de a pleca spre Viena. Analiza asupra meciurilor, a învingătoarei, a marii perdante, Brazilia, s-a constituit, apoi, în ultimele pagini ale volumului España ’82. Autorul a selecționat o echipă a întregului campionat și i-a desemnat pe cei doi „eroi” ai turneului, Brazilia și Franța, care deși au pierdut pe teren, au cucerit miile de suporteri din tribune.

De asemenea, Ioan Chirilă a dedicat ultimul capitol al cărții răspunsurilor la întrebările „De ce Italia?” și „De ce nu Brazilia?”, ajungând la concluzia că „acest Mundial – al treilea de limbă spaniolă în ultimele patru ediții – avea nevoie de o asemenea jertfă pe altarul fotbalului pentru a-i da o aureolă specială, o aureolă care repune pe role terna discuție între ceea ce este fotbalul sudamerican și cel european.” (Chirilă, 1982, p. 271)

Cartea dedicată Campionatului Mondial nu omite, însă, nici cealaltă mare pasiunea autorului: călătoriile. Astfel, Ioan Chirilă își ia notițe și în legătură cu ceea ce l-a impresionat în Spania și povestește despre tradițiile iberice cu care a luat contact. Experiența corridei este redată în stilul său inconfundabil, dominat de propoziții scurte, alerte: „Taurul – se vede – e încă plin de vigoare. […] Juan Espejo, un tânăr, se apropie tiptil cu cele două banderillas. E puțin nervos. Ezită. Publicul protestează. Juan trebuie să se decidă. Nu are alegere. Înfige bețișoarele. Se răsucește brusc. Și cade. Cade pe burtă. Taurul, scos din fire, îl atacă și înfige cornul stâng în fesa nenorocitului banderillero. Acesta, cu prețul unui ultim efort, se ridică, face doi pași și cade. Ceilalți izbutesc să se arunce asupra taurului, cu capele, și să-l atragă într-o altă direcție…” (Chirilă, 1982, p. 106)

Viorel Cacoveanu a descris foarte bine, în doar câteva cuvinte, întregul cuprins al cărții: „Ne aflăm alături de Chirilă – în cele 300 de pagini ale cărții care adună o lună de zile și nopți jertfite marelui praznic al balonului rotund – peste tot: pe gazonul stadioanelor, la Prensa, în mijlocul tribunelor, în coloanele marilor cotidiene ale lumii, care crează azi idoli pe care mâine îi coboară cu fruntea în țărână, lângă vedete și chinuiți antrenori, în muzeele și pe străduțele sau în marile piețe ale orașelor. Și călătorim cu o plăcere nemărturisită și cu regretul că filele basmului se isprăvesc prea repede.”

Despre acest volum al lui Ioan Chirilă au scris și jurnaliștii din redacția ziarului Gazeta Sporturilor. Ei au publicat o mică recenzie, nesemnată, despre España ’82, pe care o numesc „cronică sentimentală a campionatului mondial de fotbal”. În aceste rânduri, ilustrate cu o fotografie a copertei întâi a cărții, ziariștii încearcă să le stârnească cititorilor curiozitatea, menționând, printre altele, că Ioan Chirilă este foarte mândru de noua sa reușită. În aceeași idee, colegii de redacție ai autorului fac o caracterizare plină de admirație atât volumului, cât și lui Chirilă: „Și de astă dată, cu farmecul său absolut personal, Chirilă ne poartă pe cărările aventurii sale reportericești, mixând întâmplări gazetărești cu epopei fotbalistice, impresii de călător (sau de cititor atent, cu memorie bună) cu anecdote de hazard, toate însă țesute pe canavaua indestructibilă a temei majore: turneul final al campionatului mondial de fotbal. […] Și-apoi, considerațiile fotbalistice, de originalitate și acuitate a observației care sporesc încă «șarmul» povestitorului.”

Revenind la subiectul central al volumului, paginile cărții España ’82 cuprind și ilustrații, desene ale chipurilor câtorva dintre jucătorii de renume prezenți la cea de-a 12-a ediție a competiției ce a purtat la debut numele lui Jules Rimet. Așadar, îi putem vedea pe Zico și Blohin, „două stele pe firmamentul grupei andaluze”, Vandenbergh și Suriak, „liderii a două echipe în declin”, Trésor și Nehoda, Tigana și Milla, „marile revelații ale Africii”, Platini și Rummenigge, adică „fantezia și forța”, ori Arconada și Keegan. Nu puteau lipsi, bineînțeles, cele mai mari nume ale Mundialului ’82, Maradona și Rossi, al căror duel a fost câștigat, fără drept de apel, de italian.

Concluzionând, volumul España ’82 se înscrie cu drepturi depline în seria cărților care nu pot lipsi din biblioteca unui iubitor al sportului. Amintirile celor mai frumoase partide ale competiției din 1982, dar și poveștile emoționante despre viața și atmosfera din Spania sunt redate într-o manieră demnă de respect.

Frumoasele noastre duminici

Volumul Frumoasele noastre duminici a apărut în 1988, la doi ani după terminarea Campionatului Mondial de fotbal găzduit de Mexic, competiție care face subiectul acestei cărți.

Așa cum Ioan Chirilă descrie, în prefața intitulată „Această minge nevinovată”, cartea este o încercare de a reda lumii cele mai intense trăiri și cele mai frumoase momente pe care fotbalul le oferă iubitorilor acestui sport. „Cartea aceasta cuprinde «scene din viața cronicarilor», care se adună mereu în «Turnul Babel al Presei» se strâng toate semințiile… […] Furnicarul numit masa presei e un spectacol. Dacă cineva ar avea o mașină de captat gândurile, iar gândurile ar fi însoțite de un curent sonor, ai avea impresia că te afli în fața Niagarei… […] Cartea de față e, până la urmă, o încercare de a capta gândurile. O mașină imperfectă, desigur. Dar poate tocmai de aceea s-ar putea să vă placă…” (Chirilă, 1988, pg. 5-6)

Volumul dedicat Campionatului Mondial din ’86 este scris în aceeași manieră consacrată a lui Chirilă, sub formă de jurnal, la persoana I, conținând, pe lângă casetele tehnice ale meciurilor și articolele de presă apărute despre acestea, și impresiile pe care i le face Mexicul cronicarului după 16 ani.

În Frumoasele noastre duminici accentul cade mult mai mult pe zilele petrecute în America de Sud, pe evenimentele la care au participat jurnaliștii și pe schimbările care au avut loc în Mexic în ultimii ani, schimbări care le atrag atenția. Partidele nu sunt uitate, însă detaliile apar doar în cazul vreunor întâmplări ieșite din comun, petrecute pe parcursul minutelor de joc.

Printre evenimentele care i-au atras atenția lui Ioan Chirilă și pe care a ținut să le prezinte amănunțit, se numără vizita la Antropologico, „un mare sanctuar modern.” Gazetarii au fost în acel parc urmând sfatul jurnalistului Miguel Vidal, care susținea că: „Dacă nu vezi «Antropologico» înseamnă că n-ai fost în Mexic.” Maestrul Chirilă a fost impresionat de măreția monumentului mexican, astfel că și-a notat amintirile într-o manieră deosebită: „Pornim prin «Antropologico». Vorba lui Napoleon, adresată soldaților săi, «de-aici vă privesc patruzeci de secole», rostită la Piramide, e valabilă și aici. […] Avansăm aproape pe vârfuri, cu pași sfioși. E atâta tăcere de milenii adunată în aceste dulapuri de sticlă, luminate cu neon! […] Câtă frumusețe în acest obiect de decor, de forma unei oglinzi de trusă, cu mâner. Sute de mărgele minuscule se îmbină ca o pâine împletită. […] «Antropologico», ca orice muzeu de renume, trebuie văzut de zece ori, dar timp nu prea e.” (Chirilă, 1988, pg. 188-191)

Pentru că sportul este cel care îl inspiră cel mai puternic pe Ioan Chirilă, descrierea meciurilor de fotbal nu putea lipsi. Deși nu pune la fel de mult accent pe toate partidele, la Campionatul Mondial din 1986 au fost câteva situații care i-au atras atenția și pe care le-a explicat cum a știut mai bine. Unul dintre aceste cazuri a avut loc în timpul meciului dintre Argentina și Anglia, din faza sferturilor de finală. Aici, Ioan Chirilă a văzut cele mai importante două goluri ale competiției, ambele marcate de Maradona, vedeta echipei sud-americane.

Reușitele argentinianului au fost cele mai comentate ale turneului mondial. Primul gol, desemnat „Golul campionatului”, a fost înscris cu mâna, însă arbitrul nu a văzut și Argentina a intrat în avantaj pe tabelă. Pentru a se revanșa, Maradona a înscris și cel de-al doilea gol, trei minute mai târziu, un gol „fantastic, el gol immortal, cum vor striga la masa presei cronicarii argentinieni transformați în crainici reporteri…” Ioan Chirilă reface reușita superbă cu ajutorul celor mai potrivite cuvinte: „Maradona primește mingea de la Enrique, îi răsucește pe Beardsley și pe Reid, trece de Butcher, intră, calea e deschisă… Maradona e singur, aleargă… sare peste Fenwick… acum e o aripă de rugby îndreptându-se spre terenul de țintă… îl urmărește Butcher, gata să-l placheze… Maradona îl fixează pe Shilton… portarul englez cade din fentă… Maradona iese pe afară, în unghi mort… nimeni nu ar cuteza să facă asta… Shilton încearcă o ultimă desprindere de solul care îl trage… și «decarul» iese iarăși printre, cu Butcher în spate… marcând un gol nemaivăzut.”

Incluzând în paginile cărții articolele din presa internațională care i-au atras atenția, Ioan Chirilă încearcă să îi evidențieze pe cei mai mediatizați jucători de fotbal ai campionatului și să le contureze un portret. Maradona a fost vedeta întregii competiții, iar acest lucru s-a văzut și în presă. De exemplu, încă de la startul turneului, The Washington Post titra „Maradona es el mejor del planeta”, iar după meciul cu Anglia, de care am amintit mai sus, cronicarii scriau: „Poate că primul gol a fost marcat și cu ajutorul mâinii, dar, la cel de-al doilea, în piciorul lui Maradona a existat și o mână… o mână de mare maestru”, lăsând să se observe admirația și respectul pe care i le poartă.

Dezvoltarea televiziunii și a reclamelor au transformat Mexicul în ochii lui Ioan Chirilă. Cronicarul a dezbătut aceste probleme în paginile volumului Frumoasele noastre duminici, vorbind atât despre produsele pe care le promovează sponsorii competiției – Café do Brasil, Fuji, Canon, JVC –, cât și despre rolul televiziunii în fotbal. Pentru a exprima cât mai bine legătura dintre sport și televiziune, maestrul se folosește de cuvintele bunului său prieten, Tassos, care spunea: „Televiziunea a făcut din fotbal un sport mondial. Televiziunea scoate și cei mai mulți bani pentru fotbal. Mult mai mulți decât cei care o să se scoată de pe urma biletelor. Dar televiziunea poate să și ucidă fotbalul. Maradona repetă mereu că e inuman să joace la 12, cu soarele Mexicului pe cap, numai pentru ca mister Smith din Liverpool sau Herr Schmidt din Hamburg să aibă meciurile în direct la cea mai convenabilă dintre ore… Dar și Maradona este, în cel mai înalt grad, un beneficiar de pe urma televiziunii…”

Apariția televiziunii a dus la o transformare a publicului într-unul mai rapid, care vrea sau se așteaptă să primească informația mai repede, într-o manieră mai alertă. Ioan Chirilă s-a adaptat la aceste cerințe și, potrivit lui Dragoș Văleanu, „istorind cu voluptate și cu farmec, ca întotdeauna, este acum mai condensat. Fraza a căpătat o anume nervozitate, ce-i vine bine, și care nu reprezintă în fond altceva decât adaptarea la psihologia modernă a cititorului și ascultătorului. Povestitorul nu a renunțat la comparații și metafore, cândva cam excesiv folosite, și nici nu a trecut la telegrafierea impresiilor sale. A apelat însă la o notare mai scurtă, percutantă, într-un ritm ce este al timpului computerelor.”

Concluzionând, indiferent de noutățile cu care i-a întâmpinat Mexicul, indiferent de erorile care au modificat scorurile de pe tabelă, frumusețea fotbalului în sine rămâne vie, iar Ioan Chirilă o exploatează la maximum, redactând o nouă carte pe care orice bibliotecă ar trebui să o găzduiască. Filele de istorie a sportului pe care marele cronicar le umple cu aceeași măiestrie, de care a dat dovadă întotdeauna, ne ajută să trăim mereu la intensitate sporită zilele Campionatul Mondial din ’86.

Franz, über alles

Campionatul Mondial din 1990, din Italia, a fost ultima experiență de acest gen a lui Ioan Chirilă, care i-a dedicat și acestei ediții a turneului un volum, intitulat Franz, über alles, după numele fotbalistului german Franz Beckenbauer.

Volumul este constituit sub formă de jurnal, însă, de această dată, cronicarul nu doar amintește de ceea ce a trăit în Italia, ci face comparații între fostele ediții ale Campionatului Mondial și actualul turneu. Aflându-ne în 1990, adică după înlăturarea regimului comunist, Ioan Chirilă poate spune acum tot ceea ce înainte cenzura i-ar fi interzis. Astfel, el povestește diverse întâmplări pe care le-a trăit în anii ’70 – ’80 și pe care atunci nu le-ar fi putut aminti, scuzându-se, de fiecare dată, pentru parantezele fără legătură cu subiectul central: „Vă rog să iertați aceste paranteze, dar mi-am zis că nu e chiar atât de lipsit de interes să ne amintim de unele lucruri care nu se puteau scrie.” (Chirilă, 1990, p. 22)

Meciurile de fotbal, „vedetele” celorlalte cărți din seria Campionatelor Mondiale la care a mers Ioan Chirilă, au și acum rolul principal. Numărul mare de partide disputate, însă, face ca prezentările să fie mai succinte, accentul căzând pe notele primite de jucători, menite să justifice – sau nu –, oarecum, scorul de pe tabelă.

Prezența reprezentativei României la ediția italiană a Campionatului Mondial sporește emoția cronicarului, suporter declarat al tricolorilor. Partidele naționalei noastre au fost de departe cele mai așteptate de către Chirilă, care se folosește de harul său pentru a le transpune pe hârtie în cel mai pur stil jurnalistic. Victoria în fața favoritei, Uniunea Sovietică, cu scorul de 2–0, este amintită cu fast: „Fantastic! În timp ce mă rugam să treacă timpul, ca să ieșim cu un 0–0, Sabău îl găsește pe Lăcătuș pe aripă, Marius iese din block-starturi… Va urma centrarea! Ba nu! Lăcătuș șutează la poartă «con un tiro di rara potenza»: goooool! Stadionul e în delir. Galeria noastră domină rezonanța uriașului pahar de beton. Ai noștri nu sunt mai mulți de două mii, dar se «bat» ca la Termopile sau ca la Rovine… E un moment mare. […] Urmează minutul de grație, 55! Rușii, care au încercat să atace, rămân descoperiți… Pasă lungă, peste. Din nou Lăcătuș iese «din gropi». Sprint spre poarta lui Dasaev. Hidiatulin rămâne răstignit! Lăcătuș forțează. Hidiatulin nu are altă soluție. Henț! Avem impresia că e în afara careului, dar Cordellino vede altfel. Penalty! Lăcătuș nu se grăbește, cu mișcările lui mereu nervoase, de om care nu poate sta locului. Un pas, doi, trei, șut! Gooool! Un gol ca la Sevilla! Un șut riscant, desigur, sub bară, dar tot sub bară a fost și cel de la Sevilla! Meciul s-a terminat: 2–0 cu favorita, Uniunea Sovietică, echipa care s-a distrat cu Italia, acum doi ani, la «europene»…” (Chirilă, 1990, pg. 39-40)

Nici înfrângerea României de către echipa Camerunului nu a fost omisă. Deși durerea din sufletul de suporter al cronicarului era încă vie, el a reușit să lege câteva cuvinte de laudă la adresa lui Milla, fotbalistul care a făcut tot meciul, înscriind cele două goluri ale victoriei africanilor. Ioan Chirilă nu-l iartă, însă, pentru înfrângere pe antrenorul Jenei, a cărui decizie de a-l schimba pe Hagi, în minutul 56, cu Ilie Dumitrescu, nu a fost înțeleasă: „Hagi e un jucător pe care nu-l poți scoate din teren. Așa cum – păstrând toate proporțiile – Maradona nu poate fi scos nici el. Dar așa e fotbalul nostru. Avem deseori antrenori lipsiți de nuanțe, care îi cer lui Dobrin ceea ce făcea Dumitru, iar lui Hagi ceea ce face Rotariu, adică să joace sau, mai bine zis, să alerge, timp de 90 de minute. Așa se face că Dobrin nu a jucat la Mexico, iar Hagi riscă să joace doar o oră la acest Mondial.”

În ciuda surprinzătorului eșec în fața camerunezilor, România a obținut calificarea în faza următoare a competiției, remizând cu Argentina, finalista turneului, scor 1–1. Emoția celui mai bun rezultat internațional al românilor a fost descrisă cu intensitate de autor: „Cel mai bun rezultat din istoria Mondialelor românești a fost realizat în seara de grație 18 iunie 1990. Formația României trece de jocul grupelor – în premieră! – câștigând duelul de prestigiu cu echipa de la Guadalajara. Și dacă se va ridica obiecția că la Guadalajara s-a jucat în el grupo de la muerte, vom răspunde că și aici, în Italia, echipa României a fost într-o grupă de fier, cu campioana mondială și cu vicecampioana Europei, plus revelația primelor două manșe, Camerunul […] Jucătorul numărul 1 s-a dovedit a fi, cum era de așteptat, Hagi, care ne-a permis nouă, celor de la masa presei, să citim pe chipurile cronicarilor din toate țările lumii expresia unui sentiment de admirație. Se poate spune că prin Hagi am intrat în… Europa fotbalistică.” (Chirilă, 1990, pg. 80-81)

Partida din optimi, contra reprezentativei Irlandei, a însemnat eliminarea din competiție a României, după loviturile de departajare. Deși Răducioiu, Balint, Sabău și Hagi i-au pus probleme portarului Bonner pe tot parcursul meciului, după cele 90 de minute regulamentare tabela era neschimbată, iar de-a lungul celor două reprize de prelungire scorul nu s-a modificat. Calificarea insularilor s-a decis la penalty-uri, când Bonner a apărat șutul lui Timofte, care plângea la finalul partidei pe umărul unui coechipier. În urma acestei nereușite, Ioan Chirilă nu nominalizează nici un vinovat, ci face o simplă constatare dureroasă: „Am pierdut o mare șansă… Peste patru ani, în America, Hagi va avea vârsta de astăzi a lui Maradona… Lăcătuș va avea chiar un an mai mult… De Andone, de Rednic, de Klein, de Rotariu nu mai vorbesc… S-ar putea ca Răducioiu să aibă patru ani de campionat italian… Iar mulți alții să joace afară. Dar e oare acesta un avantaj la temperamentul nostru? După cum se vede acum doar nemții – pentru că sunt nemți – știu să-și ordoneze treburile, astfel încât să nu sufere nici «naționala», nici contractul…”

Finala Campionatului Mondial din 1990, care s-a disputat între R.F. Germania și Argentina, nu și-a știrbit importanța, cu toate că România nu și-a permis nici măcar să viseze că va ajunge acolo. Cronicarul a urmărit cu interes meciul și a descris excelent bucuria de după victorie a nemților, mai ales că antrenor al campionilor era Franz Beckenbauer, cel al cărui nume este folosit și în titlul acestui volum. Aprecierea lui Ioan Chirilă față de legendarul fotbalist german este recunoscută cu sinceritate: „Am o admirație reală pentru herr Beckenbauer… A avut o mare distincție pe parcursul întregului Mondial. A stat în picioare, cu brațele la piept, ca un regizor care se ascunde în spatele fotoliilor, pentru a-și urmări opera din umbră. […] De un sfert de secol e în prim plan. Încă de la finala de pe Wembley. A urmat finala din Mexic, când un glob întreg l-a admirat pentru că nu a părăsit terenul, deși avea clavicula fisurată, și numai maxilarele lui proeminente știu ce dureroși erau toți pașii care nu puteau evita șocurile.” (Chirilă, 1990, p. 220)

Notele subiective ale lui Ioan Chirilă, legate mai ales de parcursul României la această a 12-a ediție a Campionatului Mondial, sunt „îndulcite” de articolele din presa internațională, pe care autorul le folosește pentru a-și argumenta părerile despre anumiți jucători sau antrenori sau chiar echipe.

Volumul Franz, über alles se încheie cu un capitol dedicat țării gazdă a competiției. Italia este prezentată drept o țară preferată a autorului, pentru că – după cum spune – „nu e doar o țară. E o poveste nesfârșită, chiar și fără farmecul Seherezadei… Pentru că Seherezada e, aici, pretutindeni și mai ales în gesturile împietrite ale vestalelor din for, în gura însetată a fântânilor de pretutindeni…” (Chirilă, 1990, p. 232)

Despre turneu în sine, Ioan Chirilă spune că a fost „o formă de frenezie”, în care modernizarea – din care se remarcă numărul mare de televiziuni care au difuzat meciurile, reclamele – a avut un rol important, transformând cumva adevăratul sens al fotbalului.

Concluzionând, volumul dedicat celui din urmă Campionat Mondial la care a participat maestrul Chirilă este o filă valoroasă de istorie a sportului românesc în condițiile în care cuprinde una dintre cele mai mari performanțe ale reprezentativei tricolore la un turneu de această anvergură. În plus, arta scriiturii lui Ioan Chirilă întărește ideea că Franz, über alles este o carte de citit și recitit oricând vrem să „vedem” ori să „trăim” un meci de fotbal adevărat.

Și noi am fost pe Conte Verde

Volumul Și noi am fost pe Conte Verde adună, în 367 de pagini, poveștile primelor douăsprezece ediții ale Campionatului Mondial de fotbal, din 1930, de la prima ediție din Uruguay, la care a participat și echipa României, până în 1982, în Spania, când Brazilia, considerată a juca cel mai frumos fotbal din lume, a surprins într-o manieră neplăcută.

Cartea debutează cu o prefață semnată de Ioan Chirilă, intitulată „De la Jules Verne la Jules Rimet (Autobiografie sentimentală)”, în care autorul explică de unde a pornit ideea acestui volum: „povestea Mundialelor fotbalului e rodul unei descoperiri neașteptate. Într-o seară, în pauza TV a unei transmisii, mi-am dat seama că sunt contemporan cu Copa del Mondo, cu Mundialul, cu Weltmeisterschaft-ul, cu World Cup-ul, într-un cuvânt, cu toate cele 12 povești ale Fotbalului. Am stat mult pe gânduri. Cum să cuprinzi în câteva sute de pagini 50 și ceva de ani de fotbal? Dar curând aveam să fiu atras de ideea de a-mi scrie, într-un fel, autobiografia sentimentală…” (Chirilă, 1983, pg. 5-6)

Fiecare ediție a Cupei Mondiale disputată între 1930 și 1982 are dedicat, în paginile volumului, câte un capitol distinct, în care sunt prezentate cele mai importante partide și evenimente din cadrul competiției, iar la final sunt introduse casetele tehnice ale tuturor meciurilor disputate la turneul final.

Prima ediție, cea din 1930, disputată în Uruguay, este prezentată din jurnalul antrenorului și căpitanului de echipă Rudi Wetzer, care ne învață despre sacrificiu, povestind despre Stanciu, care a jucat cu rotula deplasată, despre faptul că „de când e mingea rotundă, fotbalul se învață cu tricoul ud și nu cu cămașa scobită” și despre dependența pe care îl provoacă acest sport atât de iubit: „Mi-am dat seama că fotbalul e un viciu extraordinar. Poate mai ceva decât alcoolul sau tutunul. […] Cred că fotbalul a cucerit globul pentru că e copilăria însăși. […] Noi, fotbaliștii, suntem zei. Ei, spectatorii din tribună, care ne aplaudă și ne huiduie, sunt cei care trăiesc prin noi iluzia că ar fi putut să fie zei. […] Această minunată candoare va umple întotdeauna stadioanele cu oameni de tot felul și chiar cu filosofi sau matematicieni, care, obosiți de căutări nesfârșite, îi invidiază și îi vor invidia pe creatorii capodoperei imediate, golul!” (Chirilă, 1983, pg. 11-17)

Campionatul Mondial din 1934, găzduit de Italia, este conturat din amintirile autorului, din ce citea acesta în ziare ori asculta la radio. Ioan Chirilă profită de ocazie pentru a aminti de prima transmisie radiofonică, de pe 29 aprilie 1934, când Gheorghe Țari „a produs asupra ascultătorilor și mai ales asupra noastră, a copiilor, o impresie pe care aveam să o retrăim doar în faimoasa noapte a aselenizării lui Armstrong.”

Ediția din ’38 stă, în paginile volumului Și noi am fost pe Conte Verde, sub semnul partidei dintre reprezentativele României și a Cubei, deoarece înainte de meci antrenorul tricolorilor declara, extrem de încrezător, că îi vom bate la o diferență de peste șapte goluri, iar la final echipa care a mers mai departe a fost cea a adversarilor noștri.

Cupa Mondială din 1950, prima ediție de după cel de-al doilea Război Mondial, a fost prima intitulată Jules Rimet, după președinte al Federației Franceze de Fotbal între 1919 și 1946 și al Federației Internaționale de Fotbal Amator (FIFA) între 1921 și 1954, care a făcut numeroase sacrificii pentru fotbal și pentru această competiție pe durata războiului. Ioan Chirilă amintește, cu ocazia acestui capitol, de tragedia care a decimat lotului Italiei și de ghinionul țării gazdă, Brazilia, care a pierdut „la mustață” titlul de campioană în fața selecționatei Uruguay-ului, transformând astfel orașul pregătit pentru petrecere în straie de doliu.

Cea de-a cincea ediție a celei mai importante competiții între țări, cea găzduită de Elveția în 1954, face să se remarce naționala Ungariei, formată atunci din cele mai sonore nume ale fotbalului maghiar, precum Kocsis, Puskas, Hidegkuti sau Czibor. Turneul din ’54 a fost unul dintre cele mai spectaculoase din istorie datorită ungurilor, care au învins Brazilia, dar apoi au pierdut tragic în fața reprezentativei R.F. Germania.

Campionatul Mondial din 1958 s-a desfășurat în Suedia și a însemnat prima victorie finală a Braziliei, o echipă din care făceau parte Pele, Zagalo, Vava și – poate cel mai bun – Garrincha. De asemenea, pe lângă sud-americani, în Suedia s-a remarcat și Sekularaț, cel mai bun jucător iugoslav al tuturor timpurilor, iar Juste Fontaine a stabilit recordul de goluri pe durata unui turneu mondial, francezul înscriind de 13 ori.

Ediția din 1962 se remarcă, potrivit lui Ioan Chirilă, prin violență. Pe lângă faptul că partidele se desfășoară în patru orașe din Chile, unul dintre ele aflându-se la 2000 de kilometri de celelalte trei – fapt inedit –, competiția rămâne în istorie prin incidentele care au avut loc la partida dintre naționala Italiei și cea a țării gazdă. Atunci, nervozitatea din rândul cronicarilor italieni, nemulțumiți de serviciile oferite de hotelurile în care erau cazați, s-a răsfrânt asupra jucătorilor și a suporterilor din tribune. Pe fundalul huiduielilor, fotbaliștii, influențați de ostilitatea fanilor, au transformat meciul într-un război, faultând și lovindu-se pe toată durata primei reprize. Turneul a fost câștigat de reprezentativa Braziliei, Garrincha fiind, din nou, cel mai bun jucător al echipei.

Următoarele cinci ediții ale Cupei Mondiale – cele din Anglia ’66, Mexic ’70, R.F. Germania ’74, Argentina ’78 și Spania ’82 – au cărți dedicate de către Ioan Chirilă, pentru că aceste ediții se numără printre cele la care cronicarul a participat fizic. Cu toate astea, respectând structura volumului Și noi am fost pe Conte Verde, maestrul prezintă pe scurt competițiile, rememorând cele mai importante momente, meciuri, declarații sau reportaje din acele perioade, toate acestea fiind detaliate în cărțile menționate mai sus.

După o statistică, din care aflăm cum arată clasamentul all-time al Cupei Mondiale și cel al golgheterilor, cartea Și noi am fost pe Conte Verde se încheie cu o analiză succintă a primelor douăsprezece ediții ale competiției, intitulată „Actul de curaj al fotbalului” și care are rol de concluzie. Ioan Chirilă își pune în funcțiune stilul artistic deosebit și conturează o cronică memorabilă: „Aici debarcăm după lunga noastră călătorie care a început cu o traversare pe puntea transatlanticului «Conte Verde», parcă întru redescoperirea Lumii Noi, cu doar câțiva europeni pe covertă – printre care Jules Rimet – și care se sfârșește cu o fabuloasă transhumanță aeriană a Lumii Noi spre Iberia Europei, când peste 20 000 de brazilieni au traversat Oceanul într-un veritabil pod aerian, curcubeu peste Atlantic în drum spre Malaga și Barcelona. Această călătorie, care a durat 52 de ani și care mă îndeamnă acum, la sfârșit, să mă gândesc la un alt titlu […] este într-un fel și un ecou al frământatei istorii a Terrei în această jumătate de veac.”

Concluzionând, volumul Și noi am fost pe Conte Verde are o valoare inestimabilă, similară cu cea a douăsprezece ediții palpitante de Campionat Mondial. Relatările lui Ioan Chirilă, fotografiile care surprind cele mai importante momente sau cele mai interesante portrete ale competițiilor și, bineînțeles, rezultatele inedite ale meciurilor, așează această carte printre enciclopediile sportive care nu trebuie să lipsească din biblioteca nici unui microbist.

Cartea despre tenis

Cartea despre tenis a lui Ioan Chirilă – Ar fi fost prea frumos – nu se rezumă la a-i prezenta pe cei doi mari jucători români, Ion Țiriac și Ilie Năstase. Ea ne învață, de asemenea, noțiuni ale acestui sport. Aflăm, de pildă, că „un tenisman care nu poate să alerge e ca un pianist căruia i-au fost tăiate degetele” ori că arbitrii pot lua decizii nu tocmai corecte, așa cum se întâmplă și în fotbal. Înțelegem și care sunt diferențele între tipurile de teren: „Terenul de ciment e teribil de avantajos pentru echipa gazdă. Pe zgură, o minge dubioasă poate fi reconstituită. Pe ciment, în schimb, nu rămâne nici o urmă.” (Chirilă, 2002, pg. 195-240)

Volumul este împărțit în 34 de capitole, dintre care primul îi aparține autorului, iar celelalte 33 sunt marcate cu Play – pentru Ion Țiriac – și Ready – pentru Ilie Năstase –, alternând astfel încât să redea aspectul unui meci de tenis. Structura a fost aleasă la sugestia jurnalistului Bill McLellun, care spunea că „o carte de tenis în doi nu poate decât să imite jocul. Cititorul trebuie să audă mingea lovită de o parte și de cealaltă. Dacă o să reușiți să-i dați cititorului această senzație, ați câștigat partida […] cu cel mai frumos scor în tenis. Dacă nu, înseamnă că ați bătut mingea la zid, fiecare pe cont propriu, fără spectatori și fără arbitru”. (Chirilă, 2002, pg. 18-19)

În primul capitol, Ioan Chirilă explică motivul pentru care această carte a văzut lumina tiparului: editura Stadion a primit o scrisoare, de la o elevă din Codlea, care îi admira pe cei doi tenismeni și care întreba dacă nu se poate face un volum despre aceștia. Țiriac și Năstase au acceptat provocarea și i-au trimis „o servietă cu pagini și benzi” autorului, pentru ca el să le ordoneze și să dea manuscrisului o formă plăcută publicului.

Următoarele 320 de pagini reprezintă amintirile celor doi jucători de tenis români. Ei își amintesc nu doar de momentele petrecute împreună sau de partidele pe care au reușit să le câștige în faimosul lor dublu, ci și de începuturile carierelor lor de tenismeni: Țiriac a început la aproape 16 ani, în 1955, pasionat mai mult de hochei, iar Năstase, care nu știe sigur când a început să joace tenis, era jucător profesionist la 12 ani, cu toate că până la vârsta de zece ani s-a concentrat doar asupra fotbalului.

Ceea ce atrage este faptul că cei doi se invită la cuvânt și se introduc reciproc: „e momentul să-l las pe Ilie”, „vă las acum în tovărășia lui Ion Țiriac, care, vă rog să mă credeți, are ce povesti”, „pentru că a venit din nou vremea să ne pregătim valizele și rachetele, cu gândul la Campionatele internaționale ale Franței, care se dispută tot pe Roland Garros, am să-l rog pe Ilie Năstase să continue” etc. (Chirilă, 2002, pg. 77-128)

Volumul este întrerupt la jumătate de „un intermezzo fortuit”, redactat de către Ioan Chirilă, care are rolul de a completa lunile aprilie – decembrie 1967 ce lipsesc din însemnările celor doi sportivi. Autorul prezintă, în stilul său caracteristic, cele mai importante meciuri ale perioadei, făcându-ne să le retrăim prin intermediul propozițiilor scurte, a verbelor dinamice ori a adjectivelor atent alese.

Din volumul Ar fi fost prea frumos nu lipsesc nici caracterizările celor doi sportivi. Predomină, ce-i drept, cea a lui Năstase, deoarece el a fost adevărata revoluție a tenisului românesc, crescut de Țiriac, cel care vorbește despre „valetul” său cu mult drag. Astfel, aflăm de la Ion Țiriac despre Năstase că uneori cântă pe teren, în ritmul jocului, și că „în afara granițelor țării noastre, el este, fără îndoială, figura cea mai cunoscută a sportului românesc. […] Sper să nu vi se pară curios faptul că Ilie Năstase, cel care, greșind o minge, aruncă racheta în slăvile cerului sau se ceartă cu arbitrul, este una dintre cele mai timide făpturi din câte am avut eu prilejul să cunosc vreodată… În același timp însă el este omul pe care umorul nu-l părăsește niciodată mai mult de cinci minute.” (Chirilă, 2002, pg. 292-293)

Țiri, cum îi spuneau prietenii, nu omite să amintească de „marea aventură” pe care a trăit-o alături de Năstase: „Am realizat totul în doi. Eu m-am străduit să temperez elanurile aventurii într-un sport dominat de echilibrul anglo-saxon. Ilie i-a forțat toate limitele, ajungând până la forme de frenezie care au deșteptat până și simțurile adormite ale celor din fotoliile de orchestră.” (Chirilă, 2002, p. 320)

Țiriac nu ratează ocazia de a-i prezenta și lăuda pe cei doi tenismeni, rezerve în echipa României, ușor eclipsați de marile vedete: „Aș vrea să vă spun că efortul lor în toată povestea asta de ani și ani a <<Cupei Davis>> nu se reduce deloc la rolul de <<rezerve permanente>>, așa cum s-ar putea să creeze impresia. Dron și Mărmureanu au <<tras>> cot la cot cu noi peste tot. Cu Mărmureanu și cu Dron am lucrat sute de ore, mai ales în preajma meciurilor. Și e tare chinuitor pentru un sparring-partner să servească de o sută de ori la rând într-un singur colț, pentru a <<lucra>> returul în forță al lui Năstase sau Țiriac. Și e la fel de chinuitor să execuți o sută de crosuri sau o sută de long-line-uri, pentru a provoca un atac neașteptat sau un stop eficace. Dron și Mărmureanu au fost întotdeauna coechipieri devotați și nu rezerve care privesc meciul din tribună.” (Chirilă, 2002, p. 222)

Ar fi fost prea frumos, volumul caracterizărilor – dacă pot spune așa –, nu se putea încheia fără să-i cunoaștem și pe cei mai mari tenismeni internaționali, din descrierile sportivilor noștri: „Cliff Richey e un om tare ciudat. Face adevărate crize de nervi dacă adoarme cu 10 minute peste ora proiectată. Mănâncă în special conserve pentru copii, care îi oferă o garanție în plus. E un adevărat metronom… Totul e calculat minut cu minut. Are o nevastă foarte frumoasă, pe care o poartă în toate turneele, pentru ca regimul de familie să nu sufere nici o abatere. […] La polul opus se află ROY EMERSON, pe care l-aș considera marele gentleman al tenisului mondial. Nu ni s-a întâmplat vreodată – nici lui Ilie, nici mie – să părăsim terenul fără ca Roy să fi găsit un cuvânt de îmbărbătare la înfrângere sau de laudă la victorie. De asemenea, Roy Emerson are puterea de a se sustrage ritmului aproape mecanizat al turneelor… […] LAVER… Iată o mașină umană. Laver nu clipește! Laver nu râde. Laver nu se încruntă. Laver nu se grăbește. Nu protestează. Nu cedează nici o minge chiar dacă adversarul său a fost frustrat de un punct perfect valabil. Laver e, într-un cuvânt, o mașină. […] O figură mult mai vie, mai pitorească, e aceea a brazilianului KOCH… Acest Koch e un hippie. Un hippie 100 la sută. Și nu numai ca aspect. E un hippie care nu scapă prilejul de a-și expune principiile. Visează un imperiu mondial al păcii, fără să argumenteze însă asupra căilor care duc acolo. Koch e un foarte bun și sincer prieten. Și are mult umor.” (Chirilă, 2002, pg. 300-301)

Ioan Chirilă reușește încă un volum de colecție, de data asta despre tenis. Cu aceeași tehnică deosebită, care l-a consacrat, dă startul rejucării unor meciuri ale celebrilor Ion Țiriac și Ilie Năstase. Trăim, din nou, la intensitate maximă, cele mai importante partide de la Wimbledon, Roland Garros sau din cadrul Cupei Davis.

Cu o putere inegalabilă de mânuire a cuvintelor, Ioan Chirilă ne poartă pe toate marile terenuri de tenis. Cu toate că inițial nu am crezut că mă va captiva subiectul acestui volum, Ar fi fost prea frumos s-a dovedit a fi mai mult decât o carte despre tenis. Este povestea celor mai mari doi tenismeni români, care au adus o contribuție deosebită sportului românesc și care au contribuit enorm la construirea renumelui României în străinătate; este manuscrisul care ne permite să-i cunoaștem altfel pe Ion Țiriac și Ilie Năstase. Și nici un alt scriitor nu ar fi reușit să le dea o formă mai potrivită, în afară de Ioan Chirilă.

Cartea despre gimnastică

Nadia Comăneci este unul dintre marii sportivi români căruia Ioan Chirilă i-a dedicat un volum întreg – alături de Ion Țiriac, Ilie Năstase și Mircea Lucescu. Cea mai bună gimnastă româncă, cea care, la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976, a obținut primul 10 din istoria României, pentru exercițiul de la paralele, s-a numărat întotdeauna printre preferatele cronicarului, cel care i-a întregit povestea în paginile cărții ce îi poartă numele.

Volumul debutează cu un motto dedicat Nadiei Comăneci, câteva cuvinte prin care autorul o așează pe gimnastă pe un piedestal: „Nadia a fost cel mai mare boom din istoria gimnasticii. Și nu atât prin faptul că a făcut de râs computerul de la Montreal, care nu prevăzuse decarii ei de glorie, cât pentru alura ei de prințesă. Cu Nadia se încheie «epoca prințesei». Nimic încrâncenat, totul zâmbet, grație și o hlamidă regală invizibilă. Așa se face că America întreagă nu o uită după 36 de ani… Nadia a fost un moment unic în povestea gimnasticii. Cu ea se încheie epoca de vis a gimnasticii. Tot ce urmează sunt mici capodopere tehnice cărora le lipsește însă farmecul inegalabil al fetei din Onești.” (Chirilă, 1977, p. 5)

Primul capitol este constituit ca un prolog, în care autorul face introducerea, aducând la lumină câteva scrisori primite de Nadia după reușita de la Montreal, printre care și a lui Eddie Bilski, care a trimis-o în Galați, fără adresă, neștiind unde locuiește micuța sportivă. Acest prim capitol se încheie cu o scurtă descriere a Nadiei, făcută de însuși tatăl gimnastei, care prezintă primii ani din viața ei.

Volumul continuă cu povestea antrenorului Nadiei, Bela Karolyi, poveste care începe încă din 1961, când profesorul era student. Documentat serios, Ioan Chirilă prezintă drumul pe care l-a luat viața antrenorului, astfel încât el a ajuns la Onești, în sala în care Nadia avea să facă primii pași spre medaliile de aur.

Cartea se conturează în jurul amintirilor lui Karolyi, care povestește apoi cum au fost primele antrenamente și ce a remarcat la Nadia, încă de când a văzut prima dată, în jurul unui joc de șotron, alături de colega sa, Viorica Dumitru. Capitolele sunt întrerupte de datele în care s-au petrecute anumite evenimente, lăsând impresia unui jurnal.

Competițiile la care au participat antrenorul și micuțele sale eleve, începând de la Campionatul republican de gimnastică, de la Sibiu, din 1970, și până la Olimpiada de la Montreal, sunt prezentate amănunțit. Ioan Chirilă se folosește de amintirile lui Bela Karolyi pentru a reda tuturor greutățile întâmpinate de micuțele gimnaste, dar și emoțiile prin care acestea trec pe parcursul unui concurs.

Toate turneele la care a participat Nadia sunt importante, deoarece au ajutat la formarea micuței gimnaste și au dus-o pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Nereușitele din anumite concursuri au ambiționat-o și au determinat-o să lupte și mai mult pentru a câștiga cea mai valoroasă medalie. De departe, însă, în paginile cărții cea mai detaliată competiție este Olimpiada canadiană.

Descrierea zilelor premergătoare concursului, în care fetele s-au antrenat în apropierea satului olimpic, exprimă tensiunea din sufletele lor, așteptarea care le epuiza mai puternic decât orice antrenament: „9-10 iulie. Scădere a formei sportive. Fenomen previzibil. Sunt frământări inerente. Mâine mă aștept la o nouă scădere. Ar fi ceva logic, după supraefortul depus în primele două zile. Ar mai fi și efortul conștientului, din ce în ce mai activ și mai solicitant.” (Chirilă, 1977, p. 173)

Momentele competițiilor propriu-zise, ale exercițiilor româncelor, sunt prezentate în aceeași notă specifică lui Ioan Chirilă – prin intermediul propozițiilor scurte, alerte, care transmit atât nerăbdarea, cât și concentrarea de care au dat dovadă fetițele. Numărul Nadiei, cel pentru care a primit cea mai mare notă posibilă, dând bătăi de cap computerului canadian, este cel mai tensionat al cărții: „Nadia s-a pregătit de atac. Pare încruntată. Și-a țuguiat buzele. […] Atacul se produce pe neașteptate. Bara, curățată tot de Mariana, tresaltă. I se aud încheieturile. Duelul e aprig. Paralelele nu vor să cedeze. Un ochi atent le-ar putea surprinde vibrațiile aspre. Nadia ajunge în vârf. Echilibru perfect. Coboară rapid, într-o volută, evitând șocul cu paralelele, care par să pândească cea mai mică deviere, pentru a frânge elanul cutezătoarei. Părul fetei arde vâlvătăi, scăpat din strânsoarea codiței de cal. Marta privește cu admirație, ca și cum n-ar fi în cauză, looping-urile acestui mic avion cu reacție. Karolyi a parcurs mental exercițiul. Așteaptă, fără respirație, aterizarea. (Pentru că aterizarea e singura care mai poate ciunti acest exercițiu de geometrie pură, cu intrări și ieșiri din orbită calculate până în umbra secundelor.) Zbor final! Stop!! Urale!!! […] Nadia e înfierbântată de efort. Pentru ultima oară în această seară obrajii ei sunt rumeni. Toate camerele TV o fixează.” (Chirilă, 1977, p. 186)

Emoțiile pe care toate fetele le-au simțit în momentele dinainte afișării punctajului obținut de Nadia, dar și trăirile antrenorului au fost detaliate în continuare: „Nadia așteaptă. Dorina își frânge mâinile, de nerăbdare. Mariana se întoarce cu spatele, de emoție. Gabriela își presează tâmplele, ca și cum ar fi cuprinsă de migrenă. «Și deodată – cum avea să scrie mai târziu Karolyi – s-a prăbușit Niagara peste sala Forum. Ultimul lucru pe care l-am văzut clar a fost apariția notei pe tabela electronică, adică acel 1,00 – din lipsă de prevedere – care a făcut înconjurul lumii, exprimând, parcă, revolta omului împotriva tehnicii atotstăpânitoare. Apoi, totul s-a transformat într-un tumult.»” (Chirilă, 1977, pg. 186-187)

După încheierea competiției de la Montreal, descrisă în detaliu în paginile volumului Nadia, Ioan Chirilă amintește și de agitația din România la sosirea în țară a fetelor. În plus, cronicarul retrăiește clipele festivității de premiere, în cadrul căreia președintele Nicolae Ceaușescu a ținut un discurs lăudând micuțele campioane olimpice și, în special, pe Nadia: „Doresc, în primul rând să adresez cele mai calde felicitări Nadiei Comăneci, care a știut să demonstreze în mod minunat măiestria gimnasticii românești, faptul că un tânăr liber, stăpân pe destinele sale, un tineret care trăiește într-o țară socialistă poate să aspire la cele mai înalte succese în sport, ca și în toate domeniile de activitate. Ne-a produs tuturor o deosebită satisfacție, urmărind, seară de seară, evoluția Nadiei Comăneci, a echipei noastre de gimnastică, care a demonstrat, pe lângă înalta măiestrie artistică, încredere în forțele proprii, tenacitate, dârzenie, ceea ce caracterizează atât gimnastele noastre, cât și întregul nostru tineret.” (Chirilă, 1977, pg. 160-161)

Volumul dedicat Nadiei, gimnasta care este, în opinia cronicarului „un Năstase în care sălășluiește și un pic de Borg”, se încheie cu un capitol în care este prezentată vizita lui Ioan Chirilă în orașul fetiței, unde merge acasă la Bela Karolyi, dar și la Nadia, cu care are un mic dialog, transpus în ultimele pagini ale cărții.

Într-o recenzie făcută pe scurt acestei cărți și publicată în paginile ziarului Sportul, colegul de redacție al maestrului Chirilă, Aurel Neagu, îi făcea o frumoasă caracterizare autorului, aducându-i în lumină câteva calități prin care i se remarcă scriitura și care, implicit, au făcut din volumul Nadia un succes al cărții sportive: „Ioan Chirilă, cu verva lui plină de fond și inedit, cu stilul atractiv și pasiunea nestăvilită pentru tot ceea ce este succes sportiv românesc, reușește pe deplin în abordarea unui subiect nou pentru el, gimnastica, după fotbal și tenis, și realizează o povestire romanțată care captivează ca și un roman polițist de Raymond Chandler. În cartea despre Nadia, […] meșteșugul lui Ioan Chirilă, de a investiga toată rețeaua din jurul Nadiei și a lui Bela, antrenorul ei, și a scoate la suprafață, la fiecare pagină și uneori, la fiecare frază, ceea ce este încă necunoscut cititorilor despre acest fenomen sportive românesc și mondial, face ca cele 180 de pagini să fie parcurse fără a se lăsa cartea din mână.”

În concluzie, Nadia, unul dintre cele mai bine vândute volume ale lui Ioan Chirilă, este imortalizarea pentru veșnicie, pe foaie, a celor mai emoționante momente din viața gimnastei, momente în care întreaga țară a stat cu sufletul la gură și cu pumnii strânși, temându-se să nu o deranjeze pe sportivă din exercițiu. Prima notă de 10 primită de o gimnastă româncă la Jocurile Olimpice reprezintă o performanță demnă de amintit și pe care doar Ioan Chirilă putea să o prezinte atât de frumos, de real, tinerilor cititori care nu au trăit pe viu acele momente.

„Viața la puls 200” și „Decatlonul de aur”

Două dintre volume – Decatlonul de aur și Viața la puls 200 – sunt dedicate sportului în general, readucându-i în atenția cititorilor pe zece dintre cei mai buni sportivi ai României, respectiv prezentând 30 dintre cele mai frumoase și mai îndrăgite sporturi ale lumii, de la apariția lor, la regulamente și până la recordmeni.

Iubirea lui Ioan Chirilă față de sport în general, în adevăratul sens al cuvântului, este ilustrată în volumul Viața la puls 200, în care autorul prezintă 30 dintre cele mai îndrăgite discipline sportive în ordine alfabetică, pentru a evita, încă de la început, să fie părtinitor. Cronicarul parcurge de la sporturile de echipă – baschet, baseball, fotbal, handbal, hochei, polo, rugby, volei – la cele în care individualitatea este pe primul plan – atletism, alpinism, ciclism, golf, oină – și de la sporturile dure – box, haltere, judo, lupte – la cele elegante, distinse – gimnastică, natație, patinaj, scrimă, tenis.

De asemenea, cunoștințele autorului în materie de sport sunt relevate și de volumul Decatlonul de aur, în care sunt prezentați zece dintre cei mai valoroși sportivi ai României, selectați, bineînțeles, dintrei cei cu cele mai importante performanțe până în preajma anului de apariție a cărții, 1963. Personalitățile alese de Ioan Chirilă se încadrează la diverse sporturi, fapt ce denotă, încă o dată, pasiunea acestuia față de acest domeniu din toate punctele de vedere. Printre sportivii prezentați se numără Lenuța Leuștean – gimnastă medaliată cu bronz la sol la Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956 –, Iolanda Balaș, Olga Orban-Szabo – floretistă medaliată cu argint la Melbourne și campioană mondială la Buenos Aires, în 1962 –, Iosif Sîrbu – „primul sportiv român care a pus să-i fie gravat numele pe o medalie olimpică de aur” (Chirilă, 1963, p. 7), la Jocurile Olimpice de la Helsinki, din 1952 –, Simion Ismailciuc – campion olimpic, european și mondial la canoe – și Gheorghe Viziru.

Decatlonul de aur

Ioan Chirilă a iubit sportul într-o manieră greu de egalat, iar acest lucru se vede în fiecare dintre volumele publicate de cronicar. Deși fotbalul a avut mereu un loc aparte în sufletul său, maestrul nu a exclus celelalte sporturi din viața sa, acordând aceeași atenție performanțelor realizate și de atleții, rugbiștii, handbaliștii, voleibaliștii sau tenismenii României. Cartea Decatlonul de aur este un foarte bun exemplu în acest sens.

Volumul cuprinde poveștile a zece sportivi care au devenit campioni mondiali sau olimpici, care au dus numele României pe cele mai înalte trepte ale podiumurilor, făcând imnul de stat să răsune în cele mai importante săli de sport din lume. Cartea a văzut lumina tiparului în 1966, astfel că sportivii aleși au obținut performanțele înainte de această dată. Alegerea celor zece protagoniști nu a fost deloc ușoară pentru Ioan Chirilă, care recunoaște că a lăsat mulți alți campioni pe dinafară: „Sunt mulți cei absenți pe puntea Decatlonului de aur. Lipsesc V. Bularca și D. Pîrvulescu, marele meșter al greco-romanelor, victorios pe sub arcadele Thermelor lui Caracalla. Lipsește Linca, laureatul pugilatului în Australia olimpică. Lipsește Ion Dumitrescu, vânătorul care a doborât cei mai mulți vulturi în orașul lui Romulus. Și lipsesc mulți alții.” (Chirilă, 1963, p. 5)

Așa cum notează autorul în prefața volumului, intitulată „La start”, eroii volumului semnat de maestru sunt cei „zece favoriți ai Victoriei. Zece «argonauți» care au străbătut mările și oceanele, vreme de zece ani și mai bine, aducând acasă cufere întregi cu medalii și cupe, pentru a pune temelia vistieriei sportului românesc.” Patru femei și șase bărbați, reprezentând sporturi precum rugby, tir, volei, gimnastică, tenis, floretă, canoe, fotbal și atletism, își pun poveștile la un loc pentru a da naștere acestui volum unic.

„Primul sportiv român care a pus să-i fie gravat numele pe o medalie olimpică de aur”, Iosif Sîrbu, este cel cu care Ioan Chirilă (1963, p. 7) dă startul. Acest „campion al echilibrului” este urmat de „veverița din Stupini”, Lenuța Leuștean, medaliată cu bronz la sol, la Olimpiada de la Melbourne din 1956, de Mircea David, portarul pe care, deși suporterii italieni l-au poreclit „zeul” și „zidul”, generațiile tinere îl situează în vârful piramidei Kefren – Keops fiind rezervată de Ion Voinescu – și de Iolanda Balaș, recordmena mondială ce nu mai are nevoie de nici o prezentare.

Decatlonul de aur continuă cu prezentările lui Viorel Moraru, „unul dintre comandanții glorioși ai echipei noastre naționale noastre de rugby”, a Irinei Hector, portar al reprezentativei de handbal feminin a României, care din 1956, când încă nu împlinise 19 ani, „a cucerit mai multe titluri supreme decât Iolanda Balaș” și a „primului bombardier al voleiului nostru”, Horațiu Nicolau, care și-a „susținut con brio disertația de campion al «mingii peste plasă»”. De asemenea, din paginile acestei cărți nu puteau lipsi Olga Orban-Szabo, floretista medaliată cu argint la Melbourne, canoistul Simion Ismailciuc, campion olimpic, european și mondial, și „maestrul emerit al sportului”, Gheorghe Gogu Viziru, predecesorul lui Ion Țiriac și al lui Ilie Năstase.

Caracterizările celor zece sportivi se conturează în jurul propriilor lor amintiri, preluate din jurnale, în jurul amintirilor cronicarului sau ale prietenilor acestor campioni, cărora Ioan Chirilă le stârnește memoria prin intermediul interviurilor. În plus, pentru a completa volumul și cu descrierea sportului la care a fost medaliat fiecare campion, Ioan Chirilă apelează la însuși sportivii, care scriu, pe scurt, câte un material prin care încearcă să-i atragă pe cititori spre domeniul în care au activat.

Iosif Sîrbu are o misiune dificilă în condițiile în care „tirul nu are, desigur, ritmul trepidant al alergării peste garduri sau al șarjei rugbistice, dar trăgătorul urmează un ritm interior pe care el, și numai el, îl simte cu o neasemuită satisfacție… […] Tirul este sportul voinței, al perseverenței și, mai ales, al răbdării. Nu iartă pe nimeni, dar știe să răsplătească.” (Chirilă, 1963, pg. 27-29) Nici Simion Ismailciuc nu are o soartă mai ușoară: „Canotajul e un sport greu. Unii spun că noi și cicliștii suntem cei mai mari truditori ai sportului. […] Dacă stau să mă gândesc mai bine, canotajul este atunci când, după ce ai dat totul, rupi din tine, ca să mai dai încă puțin.” (Chirilă, 1963, pg. 226-227)

Fiecare capitol debutează cu câte o fotografie a marelui sportiv prezentat în continuare, fotografie care îl înfățișează pe acesta fie în mijlocul unui meci – ca în cazul rugbistului Viorel Moraru ori al tenismenului Gheorghe Gogu Viziru –, fie prezentându-și mândru cel mai bun prieten, obiectul muncii, sau medaliile – ca în cazul floretistei Olga Orban-Szabo și al canoistului Simion Ismailciuc.

Concluzionând, Decatlonul de aur este o frumoasă sinteză a celor mai importante discipline sportive, care au adus cinste României în primii ani în care sportivii români s-au făcut remarcați. Din punctul meu de vedere, volumul nu ar trebui să lipsească din bibliotecile iubitorilor sportului pentru că spune o poveste importantă despre ambiție, despre motivație și despre succes. În plus, deși are „dezavantajul” de a vedea lumina tiparului în 1963, lăsând deoparte nume mari ale sportului românesc, care au cunoscut victoria după acel an, cartea are marele atu de a păstra consemnate pentru eternitate istorisirile unor personalități care ar fi fost, în caz contrar, cel mai probabil, uitate.

Decatlonul de aur este un volum rar, care se găsește în foarte puține biblioteci și în și mai puține anticariate sau librării, iar acest lucru îi sporește valoarea. O valoare, o însemnătate exprimată și prin faptul că această carte reliefează cunoștințele și iubirea pe care Ioan Chirilă le nutrea pentru sport în general.

Viața la puls 200

Volumul Viața la puls 200, publicat la Editura Sport-Turism, în 1981, face un „ocol al lumii în 30 de sporturi” și este cel mai bun exemplu care dovedește că Ioan Chirilă a fost un iubitor al sportului în general, pe care l-a venerat, dându-și mereu silința să-l prezinte cât mai sincer și mai frumos în ochii tuturor.

Dan Mutașcu caracterizează volumul drept un prieten de nădejde: „O bogată informație, o vioaie sintaxă de catalogări și calificative fac din cartea lui Ioan Chirilă un prieten util. […] Carte despre condiția umană a sportivului, despre ambiție, teamă, dor și încleștare, Viața la puls 200 este o expediție prin zonele de slavă și pătimire a 30 de sporturi de la alpinism și până la volei.”

În prefața intitulată „Orice cronicar visează…”, autorul dezvăluie cine l-a inspirat să scrie această carte și care este rolul lucrării: „Dan continua să privească absent mereu aceeași pagină a unei cărți despre Magellan. Pagina părea să fie o adevărată strâmtoare, imposibil de trecut. […] În acea primă săptămână de vacanță își fixase un singur reper. La ora două, chiar și în zilele cu minus 8 grade, își îmbrăca tricoul cu nr. 14 pe spate, chiloții albaștri despre care spunea că au fost ai lui Marcel Răducanu, și se prezenta la meciul zilnic, pe terenul de ciment din curtea școlii, pe care apa turnată de la etaj de colegele adunate la taifas îngheța în câteva secunde. […] Cineva a propus ca Dan să încerce un roman de aventuri, ca un mijloc de trecere. I-am procurat un Connan Doyle. În zadar. Îl obsedau sportul în general și fotbalul în special. Așa se face că am început să scriu acest «ocol», care se vrea o capcană pentru Dan și pentru banda lui de fotbaliști devotați trup și suflet mingii.” (Chirilă, 1981, pg. 5-6)

Cele 30 de sporturi care fac subiectul acestui volum sunt prezentate în continuare, în ordine alfabetică, pentru că autorul nu-și dorește să facă nici o diferență între discipline. De asemenea, pentru a evita să fie părtinitor, el alege atât unele sporturi de echipă – baschet, baseball, fotbal, handbal, hochei, polo, rugby, volei –, cât și pe cele în care individualitatea este pe primul plan – atletism, alpinism, ciclism, golf, oină. Disciplinele ar putea fi împărțite și de la sporturi dure – box, haltere, judo, lupte – la cele elegante, distinse – gimnastică, natație, patinaj, scrimă, tenis.

Ioan Chirilă și-a demonstrat, prin intermediul acestui volum – dacă mai era nevoie –, talentul de om de presă. Cronicarul a fost nevoit să se documenteze în detaliu, căci pentru fiecare disciplină prezentată ne oferă câteva amănunte din istoria sportului. De pildă, aflăm că Hermann Buhl este cel mai curajos alpinist din istorie, singurul care cucerise până în 1927 două vârfuri de peste opt mii de metri și care a murit făcând ceea ce a iubit toată viața, că Spencer Gore este primul câștigător din istorie al turneului de la Wimbledon ori că Pierre Michaux, un simplu rotar din Paris, „meșterind la o drezină defectă, a creat pedala, cheia bicicletei”. (Chirilă, 1981, p. 72)

În plus, dovedind interesul autorului pentru sport, Viața la puls 200 cuprinde noțiuni tehnice despre sporturile mai puțin cunoscute și subliniază diferențele între disciplinele care se aseamănă. De exemplu, cronicarul explică cum se pot diferenția fotbalul american de rugby – „Fotbalul american, inspirat din rugby și adaptat la 1872, la Harvard, se deosebește fundamental de «ovalul» european. Dacă la rugby poate fi placat doar jucătorul cu mingea, la «american» toți cei 11 componenți ai echipei îi pot placa pe toți ceilalți adversari ai lor (de unde și duritatea formidabilă a acestui sport care face numeroase victime, în ciuda echipamentului mereu mai sofisticat, care face din jucători «ființe extraterestre»” – sau judo-ul de jiu-jitsu – „Judo e un sport, în timp ce jiu-jitsu sau karate este un mod de apărare, pe stradă sau oriunde”. (1981, p.155)

Jurnalismul sportiv, meseria de bază a lui Ioan Chirilă, este aplicată și în situațiile în care istoria sportului este povestită de către un campion al disciplinei, căruia autorul îi dă cuvântul, bucurându-se de claritatea imaginilor rezultate, în care experiența personală are cel mai important rol. Astfel, despre rugby aflăm de la Bebe Manoileanu, care susținea că „despre rugby poți scrie doar dacă ești unul de-al lor”, despre tir ne povestesc Ștefan Petrescu, campion olimpic în 1956, și Ion Dumitrescu, campion olimpic la talere în 1960, iar pentru descrierea disciplinelor kaiac-canoe cuvântul îl preia Serghei Covaliov, partenerul lui Patzaichin, de la care, printre altele, învățăm ce este canoea de dublu: „Două inimi care bat împreună, ca una. Dacă nu-s împreună, se strică totul.” (Chirilă, 1981, p. 69)

Eroii sporturilor, români sau de o cu totul altă naționalitate, sunt și ei amintiți și elogiați în paginile volumului Viața la puls 200. Putem reciti, așadar, poveștile Olgăi Orban-Szabo și a Lenuței Leuștean, ale atleților Zatopek și Brumel ori ale celor mai buni luptători români, Dumitru Pîrvulescu, Gheorghe Berceanu și Nicolae Martinescu, despre care autorul spune că „luptătorii sunt, cu toții, foști copii sărmani. N-au avut bascheți, n-au avut tricouri cu steme sau chiloți de mătase. Au început pe iarbă, că și pe saltea se intră greu…” (Chirilă, 1981, p. 168)

Pentru capitolul destinat natației, Ioan Chirilă își expune propria sa experiență într-ale înotului. Astfel, el descrie cum a învățat, în copilărie, în timpul unei expediții pe apă, de la Pânișoară, „voievodul Dunării”, să înoate: „«Plutaaaaa!» – striga Pâinișoară. Ca la o comandă, am trecut pe spate. Bucuria că reușesc să plutesc îmi învinsese frica. Înaintam. […] Eram atât de mândru că mă mențin la suprafață fără ajutorul lui Pâinișoară, încât am uitat că pantofii mei cei noi sunt undeva pe fundul Dunării, în burta cine știe cărei epave. […] Așa a fost ziua în care mi-am dat seama că știu să înot…”

De asemenea, Ioan Chirilă introduce un amănunt personal în capitolul dedicat boxului. La final, după ce prezintă istoria sportului și face comparații între diverși jucători ai vremii, autorul face o scurtă analogie, care denotă faptul că și-ar fi dorit ca unul dintre fiii săi să devină boxeur: „El, cronicarul, ar fi fericit ca băiatul lui cel mic să-și poată arunca haina în iarbă, ca Pip în «Marile speranțe», și să ia garda în disputa cu piciul din fața lui, pentru dreptul de a o trage de codițe pe colega lor cea cârnă din clasa întâi. Iar dacă mai târziu, într-o seară de iarnă, Pip al meu, cu ochii lui albaștri, se va afla la «Polivalentă», sub reflectoarele ringului… Atunci, el, cronicarul…”

În concluzie, cartea care face „ocolul lumii în 30 de sporturi”, este unul dintre cele mai importante volume ale lui Ioan Chirilă, căci are rolul unei enciclopedii a sportului și pe cel al unei frumoase lucrări biografice deopotrivă. Viața la puls 200 este un volum pe care ar trebui să-l citească toți pasionații de sport pentru că aici regăsesc 30 dintre cele mai iubite și mai interesante discipline, ale căror detalii istorice sau tehnice pot amplifica dragostea și respectul pe care le purtăm atât sportului în sine, cât și celor care-l practică.

„Răsucind fusele orare”

Singurul volum al lui Ioan Chirilă, care are ca subiect central altceva în afară de sport, este Răsucind fusele orare, care s-a conturat în jurul a 18 reportaje de călătorie, în care cronicarul prezintă orașele pe care le-a vizitat prin intermediul sportului de orice fel, în special al fotbalului – München, Paris, Londra, San Francisco, Guadalajara, Moscova, Roma, Buenos Aires, Atena, Rotterdam, Melbourne etc. –, trecând adesea de la exuberanța unor locuri opulente, la modestia ținuturilor sud-americane, în care luptele cu cocoși sunt la mare căutare, iar cea mai mare bogăție a oamenilor este bucuria fotbalului.

Volumul Răsucind fusele orare, care conține doar reportaje de călătorie pe care autorul le-a adunat în anii de peregrinaj în slujba sportului, dovedește faptul că această mare pasiune i-a permis să-și satisfacă un alt mare hobby, călătoriile, pe care le-a exploatat la maximum, încercând mereu să învețe câte ceva nou.

Cartea debutează cu un prolog în care autorul explică de unde a pornit ideea acestei cărți și cum ar trebui să fie: „Ea ar fi vrut să fie un adevărat jurnal de călătorii, descriind pas cu pas priveliștile Lumii, dar un cronicar de fotbal, mereu grăbit, nu are timp să privească în liniște mormântul Medicilor sau piramida aztecă. El apucă să răsufle târziu, mereu după miezul nopții, când reflectoarele de pe Wembley sau de pe Centomila încep să se stingă, când ultimul grup de suporteri se pierde în cântec și când pe stadion e, în sfârșit, atâta liniște, încât se aude, de departe, foșnetul subțire al unui ziar uitat sau rostogolirea la vale a unei cutii de Tuborg pe treptele de piatră.” (Chirilă, 1980, p. 4)

Având în vedere că volumul a văzut lumina tiparului în 1980, lumea pe care Ioan Chirilă o prezintă era cu totul altfel față de cea în care trăim cu toții astăzi, după 33 de ani. Orașele prin care a colindat cronicarul în cinstea sportului sunt ilustrate în aceste pagini din perspectiva sa, a evenimentelor la care a luat parte și a diferențelor pe care le-a remarcat între cultura și civilizația noastră și cea a gazdelor sale.

Așadar, Ioan Chirilă ne plimbă prin diverse parcuri, pe la spectacole tradiționale, ne invită să gustăm băuturi și mâncăruri specifice și ne permite să participăm la conversațiile sale cu jurnaliști din țările respective sau, pur și simplu, cu prieteni pe care și i-a făcut călătorind.

De pildă, din Guadalajara, cronicarul își amintește de luptele cu cocoși la care a asistat, reprezentând un spectacol inedit pentru el și care nu i-a lăsat un gust tocmai plăcut: „Antrenorii stau față în față, cu cocoșii în brațe. Își mângâie cu tandrețe elevii. […] Antrenorii fixează pe piciorul drept al cocoșilor câte o gheară de oțel, adică o seceră mică, foarte ascuțită. De ce este necesară această operație? Pentru ca lupta să se încheie repede. […] Iată că apare în arenă un al treilea antrenor, cu încă un cocoș în mână. Rostul acestui cocoș este să-i întărâte pe combatanți. […] Acum, toată lumea e mulțumită: în sfârșit, cei doi cocoșei se urăsc de moarte. Gong! Cei doi cocoși se reped unul în celălalt de parcă ar urmări un k.o. în prima secundă. Contactul e, se vede foarte bine, dureros pentru amândoi: antrenorul a izbutit să-i convingă că secera de oțel e marea armă a victoriei. Primul șoc înseamnă prima îmbrățișare. Ciocnirea a fost atât de puternică, încât cuplul s-a autoproiectat cu o jumătate de metru peste nivelul de nisip al arenei. […] O ultimă angajare. Cocoșelul verde se aruncă orbește asupra rivalului său, care s-a culcat de-a binelea. Sau poate că a murit…”

New York-ul l-a impresionat, la rândul său, într-o manieră nu tocmai plăcută, pe Ioan Chirilă, care s-a înspăimântat de agitația de pe Broadway. „Broadway-ul este un incendiu. Un incendiu care, din câte îmi dau seama, stârnește o anume panică în sufletul călătorului european. Nu e vorba doar de faptul că nici un milimetru pătrat nu este abandonat nopții. Și nici de faptul că oglinzi de tot felul amplifică mereu miliardul de wați al milionului de filamente. Panica e pe dinăuntru. Un uruit amenințător stăruie pe strada care adăpostește cea mai mare uzină de spectacole din lume. […] E trecut de miezul nopții. Dar Broadway-ul nu se gândește la somn. Pe fațada unui cinematograf, care e un fel de petardă continuă, literele curg fără oprire, anunțând că la ora unu începe ultima reprezentație…” (Chirilă, 1980, pg. 138-139)

Călătoriile i-au permis autorului să experimenteze și o serie de feluri de mâncare și de băuturi pe care nu le avea la dispoziție în România. Astfel, el povestește despre un prânz la care a fost invitat de președintele clubului O.C.G. Nice, alături de Ștefan Covaci: „Trei mateloți mărșăluiesc printre mese, purtând în palma dreaptă, ridicată la nivelul capului, o tavă imensă, de vreo trei metri. În fața mesei, cel din mijloc se retrage ceremonios. Ceilalți doi așază tava, cu grijă, pe cele trei «sfeșnice». Surpriză! Tava, imensă, e supraîncărcată cu celebrele fruits du mer. De fapt, întreg aranjamentul cu felurite ierburi de mare vrea să sugereze fundul mării. […] Pe tavă, printre ierburi, se află stridii, creveți, scoici de tot felul, crabi, languste. Vedeta tăvii e lupul de mare. […] Tava se golește cu viteza filmelor de desen animat, deși e nevoie de o tehnică foarte fină, mai ales la scalparea crabului. Încerc să țin pasul cu o langustă, care e un rac mai mare. […] Într-un fel, masa noastră semăna mult de tot cu unele scene din «Marea crăpelniță», un film grețos și formidabil în același timp, un film în care patru bărbați râgâie, moțăie, mănâncă, iar râgâie, și-apoi mor, unul după celălalt…”

Dan Corbu scria că „Răsucind fusele orare este cartea unui rafinat, care știe să umble prin lume, înzestrat fiind cu capacitatea de a selecta esențialul mai ales că în cele mai multe locuri nu merge să descopere noutăți, ci să verifice informațiile anterioare, drept pentru care operează cu metoda eșantioanelor reprezentative, conștient că ambiția de a vedea totul într-un timp uneori ingrat de puțin nu va duce la nici un rezultat.”

Fiecare oraș vizitat de Ioan Chirilă a avut farmecul său și, deși nu toate experiențele au fost pe placul autorului, amintirile cu care s-a întors din fiecare călătorie sunt de neprețuit. În acei ani puțini aveau șansa să ajungă în țările din Europa în care a ajuns el, darămite în cele din America de Sud, Australia sau SUA. Poate și acest lucru a contribuit la nașterea acestui volum, cronicarul dorind să-i facă pe cititorii săi să trăiască, măcar cu ajutorul imaginației, ceea ce el a trăit pe viu.

Volumul Răsucind fusele orare avea, la debut, o mică parte din rolul unui ghid turistic. Astăzi, după mai bine de 40 de ani de la fiecare din experiențele povestite, orașele sunt mult mai agitate, iar gălăgia, haosul, zarva de zi cu zi nu ne mai permit să ne bucurăm de frumusețile din jurul nostru. Astfel, cartea lui Ioan Chirilă reprezintă, în acest moment, o colecție de amintiri din orașe de mult apuse, colecție a cărei valoare crește constant, direct proporțional cu schimbările lumii.

„Maratonul meu”

Publicat în 1993, volumul Maratonul meu este o antologie a celor mai frumoase momente trăite de Ioan Chirilă în slujba sportului, momente pe care nu le-a mai povestit până atunci.

De altfel, încă din prefață, autorul face un rezumat al celor mai frumoase locuri pe care le-a vizitat sau al celor mai importante momente la care a fost martor de-a lungul celor 42 de ani de călătorii realizate din postura de jurnalist sportiv. În plus, Ioan Chirilă subliniază faptul că se consideră norocos în finalul cărții, unde notează: „Acest maraton care se «aleargă» de 42 de ani, a avut marea șansă de a întâlni în drum cam tot ce a avut mai bun sportul românesc.” (Chirilă, 1993, p. 139)

Primul capitol îi este dedicat lui Zatopek, despre care autorul a mai vorbit și în Viața la puls 200. Acum, Ioan Chirilă îi face o caracterizare scurtă și apoi relatează cea mai frumoasă amintire pe care o are cu atletul, dintr-o cursă desfășurată în urmă cu peste 60 de ani. Relatarea este scrisă în aceeași notă în care cronicarul și-a obișnuit publicul, respectiv într-un ritm alert, cu propoziții scurte și dinamice, epitete menite să creeze imagini în ochii cititorilor.

În cel de-al doilea capitol, autorul îi dă ștafeta lui Iancu B., care are astfel ocazia de a spune povestea unui meci de rugby dintre România și Franța. Ioan Chirilă amintește de cum l-a întâlnit și îl descrie, pentru a-i familiariza pe oameni cu el, înainte de a-i da cuvântul.

Cel de-al treilea capitol vine cu o notă personală. Povestirea amintește de o experiență trăită în spital, în anul 1978, cu două luni înainte de Campionatul Mondial de fotbal din Argentina, când, abia operat de bilă, află de la un vecin de salon cum l-a salvat pe acesta fotbalul – faptul că a jucat fotbal ajutându-l să își recapete locul de muncă în barou, după ce lipsise aproximativ trei săptămâni, după ce a fost luat la interogatorii având același nume cu al primarului din București căruia i s-a ridicat o statuie la Izvorul rece, lângă Biserica greacă.

Capitolul patru îl aduce în prim-plan pe Slivna, despre care autorul spune că a reușit să o facă pe Dinamo campioană cu un diamant din India și un pic de hipnoză. După ce îi face o descriere pentru a-l introduce către cititori, Ioan Chirilă amintește cum i-a convins Slivna pe colegii de redacție și prietenii lor că poate influența atacul dintr-un meci de fotbal cu un creion, datorită magnetismului.

Al cincilea capitol este redactat dintr-un album de amintiri al unui scrimer și descrie cum, în anii ’60, băuturile americane – ca, de altfel, tot ce provenea din Statele Unite – erau considerate rele; a le consuma era „o crimă politică, care dă apă la moară imperialismului american”. (Chirilă, 1993, p. 34) Autorul acestor rânduri, un spadasin, care participase în 1960 la turneul final de spadă din Cracovia, a făcut trei zile de carceră pentru că a îndrăznit să guste dintr-o astfel de băutură răcoritoare. El rememorează, în cadrul acestui capitol, cum a fost obligat să dea o declarație potrivit căreia s-a simțit rău după ce a băut sucul, declarație impusă de comandantul V.

În capitolul șase, Ioan Chirilă amintește de problemele din timpul perioadei comuniste, când știrile trebuiau să treacă pe la redactorul-șef, care le putea respinge dacă nu înțelegea ceva. De asemenea, știrile puteau apărea cu multe zile întârziere, lucru cu care se confruntau și alte țări, de pildă în U.R.S.S., unde știrea despre un meci disputat joi avea să fie citită sâmbătă.

În acest capitol, autorul îl pune în prim-plan pe redactorul șef adjunct de la Sportul popular, V.G., care nu știa prea multe – lucru dovedit de faptul că după ce citește titlul „Brumel, jambe brisée, perdu pour l’athletisme” le atrage atenția jurnaliștilor că nu au pomenit nimic în știre de „Jam brise”, considerându-l tot un sportiv, ori de situația când le povestește colegilor săi de vizita într-un orășel numit Tombo, care de fapt nu există, cuvântul fiind franțuzescul „tombeau”, însemnând „mormânt” –, dar care își impunea întotdeauna superioritatea în fața celor din redacție.

Capitolul al șaptelea este dedicat participării României la Jocurile Olimpice de la Tokio, din 1964, la care tricolorii s-au calificat învingând la baraj reprezentativa Danemarcei. Capitolul poartă numele unui jucător, care adormea mereu atunci când selecționerul începea să le explice tacticile de joc, însă care a marcat de două ori în meciul decisiv, salvând echipa, într-o vreme în care fotbalul era „o expresie a materialismului dialectic și istoric […] o luptă a contrariilor, o acumulare cantitativă…”. (Chirilă, 1993, p. 48) În finalul capitolului, este rezumat întreg parcursul României în cadrul Olimpiadei de la Tokio, parcurs încheiat în semifinale, după înfrângerea cu 1-0 în fața Ungariei.

Următoarele două capitole sunt dedicate unui meci dintre echipa națională de fotbal a României și reprezentativa Scoției, disputat la jumătatea anilor 1970. În capitolul opt, este prezentată partida de la Glasgow, dintre țara gazdă și Spania, unde Valentin Stănescu, pe atunci antrenor al lotului național, a fost trimis să urmărească jocul. Întors în țară, acesta este invitat de autor la un interviu, moment în care biroul său se umple de oameni interesați să-i audă poveștile.

Apoi, în capitolul nouă, este amintit meciul dintre România și Scoția, jucat la București. Autorul pune accent pe Gordon McQueen, „celebrul fundaș central al scoțienilor și al lui Celtic”, care a făcut deplasarea cu naționala, în ciuda faptului că echipa sa de club urma să joace finala Cupei campionilor, împotriva lui Bayern München. Acest lucru îl pune pe gânduri pe Ioan Chirilă, care se întreba: „Câți fac asta într-o perioadă în care prima de victorie la club e de 10 ori mai mare decât la «națională»?” (Chirilă, 1993, p. 57)

Apreciind devotamentul fotbalistului, cronicarul îl ajută pe acesta să vadă meciul la care era marele absent, chiar în seara dinaintea partidei cu România, care avea să se termine 1-1, după ce însuși McQueen a egalat în ultimul minut de joc. Capitolul se încheie cu un citat al unui gazetar englez, Desmond Hackett, care spunea: „Fotbalul e mai tare și decât viața, și decât moartea”, cuvinte pe care Ioan Chirilă le atribuie situației în care ajunsese antrenorul Valentin Stănescu – „Antrenorii trăiesc momente crunte. Golul lui McQueen a fost un asemenea moment. Și el a săpat adânc în creierul și în inima lui Valentin Stănescu.”

Capitolele 10 și 11 amintesc de problemele cenzurii din anii ’50-’60. Pentru început, autorul prezintă o situație în care o știre despre performanța unui sportiv american, săritor în lungime, a fost modificată pentru a îi pune într-o lumină nu tocmai proastă pe ruși. Apoi, Ioan Chirilă amintește de alte situații asemănătoare, în care performanțele din alte state, în afară de U.R.S.S., nu erau povestite cu exactitate pentru a nu lăsa impresia că aceasta din urmă ar fi mai prejos.

Cel de-al 12-lea capitol permite o întoarcere în timp, în anul 1983, când România avea să întâlnească reprezentativa Ciprului, în penultima partidă din calificările Campionatului European. Acela a fost momentul în care cronicarul a fost pus în fața unei situații inedite, la finalul partidei văzându-l pe conducătorul delegației tricolore îmbrățișând un jucător cipriot. Astfel, Ioan Chirilă prezintă, cu subtilitate, faptul că la conducerea Federației Române de Fotbal se schimbau foarte des liderii, aceștia ajungând să nu îi mai cunoască pe jucători. Capitolul se încheie cu istorisirea momentului în care „cel mai bun crainic al Televiziunii române a fost poftit pe ușa din dos” (Chirilă, 1993, p. 68), Cristian Țopescu îndrăznind să sugereze că transferul jucătorilor români la echipe din străinătate ar duce la o creștere a nivelului fotbalului în România, lucru ce i-a deranjat pe soții Ceaușescu.

Următorul capitol este dedicat călătoriei autorului, alături de alți câțiva jurnaliști, către Melbourne, unde lotul olimpic de fotbal al României susținea un turneu de șapte meciuri. Ioan Chirilă prezintă, în stilul său caracteristic, excursia care a început în Israel și apoi a continuat, cu escale, prin Italia, Singapore și Australia. Descrierea este alertă, cu propoziții scurte și alerte, care dau senzația continuă de mișcare, ritmul încetinind doar spre final, atunci când ajung la destinație.

Al 14-lea capitol aduce în prim-plan meciul jucat de Dobrin la Madrid, pe stadionul „Santiago Bernabeu”. Dobrin, unul dintre cei mai importanți fotbaliști români, este, de altfel, unul dintre pilonii acestui volum, așa cum explică autorul în finalul cărții. Capitolul amintește de drumul până în Spania și de antrenamentele în timpul cărora Dobrin i-a fascinat pe ziariștii prezenți. Meciul, disputat în anii 1970, avea să se încheie cu o dorință a președintelui clubului Real Madrid, Santiago Bernabeu, de a-l avea în echipă pe român: „Era prima ofertă scrisă pe care o vedeam pentru un jucător român… Cu douăzeci de ani înainte de venirea lui Hagi la Real, Dobrin vrăjise marele stadion al lui Don Santiago…”. (Chirilă, 1993, p. 74)

În capitolul al 15-lea, cronicarul începe povestind despre plăcerea cu care se asculta radio, acesta fiind „singurul contact cu lumea, mai ales prin ’50 și mai târziu”, și despre modul în care cenzura acționa și asupra acestui mijloc de comunicare. Amintind de o situație în care a fost prins ascultând o frecvență interzisă, îi aduce în centrul atenției și pe colegii de redacție, printre care se afla și Valeriu Chiose, cel despre care va continua capitolul, Ioan Chirilă făcându-i o prezentare concisă, dar complexă, trecând în revistă cele mai importante trăsături de caracter ale acestuia: „Valeriu Chiose! Un gazetar de mare clasă. Ar fi putut scrie în toate domeniile. Avea har. Avea, mai ales, replică. Putea scrie o pagină într-o oră, trăgând cu nesaț din țigară, în fața dactilografei. […] Juca șah. Ajunsese candidat maestru. […] Dar nu era doar un șahist de mare inspirație. Îi plăcea poezia. Îl adora pe Arghezi. Recita ore în șir Arghezi și Esenin. […] Valerică trăia ca în «Craii de Curtea Veche»”. (Chirilă, 1993, pg. 77-78)

Capitolul următor vorbește tot despre un jurnalist sportiv, un prieten al autorului, Tassos Verghitsis, cu care s-a întâlnit, timp de aproape 20 de ani, la toate competițiile dedicate fotbalului și nu numai. De altfel, cronicarul îl amintește pe grecul, despre care spune că „era titirezul care se învârtea în fața meselor la care sorbeam cafeaua”, în numeroase alte volume. În Maratonul meu, Ioan Chirilă povestește despre aventurile prin care au trecut împreună, despre momentele care i-au unit, și încheie prezentând ultima lor întâlnire, la Campionatul Mondial din Mexic, în 1986, atunci când și-a regăsit prietenul slăbit, bolnav de cancer.

Cel de-al 17-lea capitol ilustrează o duminică la tipografie, când Ioan Chirilă se ocupa de corectarea și gestionarea cronicilor de la meciuri. El începe amintind de volumul Frumoasele noastre duminici, spunând că aici sunt incluse nu doar cele petrecute la stadion, ci și cele trăite în redacție: „Sigur că m-am gândit în primul rând la duminicile petrecute pe stadion, la căderea serii, când se aprind reflectoarele… Dar n-am omis nici duminicile petrecute în redacție, când sună telefoanele ca la «Informații» și când totul arde, pentru că tipografia așteaptă, pentru că linotipiștii sunt nerăbdători să iasă de sub dogoarea plumbului topit și să plece acasă, îmbătați de răcoarea nopții.” (Chirilă, 1993, p. 96) Fragmentul prezintă o duminică intensă, când autorul, fiind în întârziere cu cronicile partidelor de fotbal pe care trebuia să le trimită la tipografie, află că la unul dintre meciuri nu a avut nici un corespondent. Astfel, se vede pus în situația de a inventa cronica, pe baza unor informații primite de la antrenorul uneia dintre echipele din meciul în cauză.

Penultimul capitol îi este dedicat poveștii lui Björn Borg cu Mariana Simionescu. Ioan Chirilă povestește cum a fost la nunta celor doi și amintește de cartea pe care i-a scris-o acesteia – Love Match. My life with Björn, apărută în Londra, în 1981, sub semnătura Marianei Borg – și de unde a pornit ideea: „I-am propus Marianei să scrie o carte despre soțul ei. Mariana a primit cu entuziasm ideea. […] Cartea urma să fie tipărită undeva în străinătate.” (Chirilă, 1993, p. 103) Capitolul continuă cu amintirile soției cunoscutului jucător de tenis, din al cărei jurnal sunt citate fragmente cu privire la cel mai intens meci, finala turneului Wimbledon din 1980, contra lui John McEnroe.

Al 19-lea capitol aduce în fața cititorilor o latură sensibilă a autorului, care, pornind de la ideea că a fost întrebat de un corespondent ce i-a plăcut cel mai mult din cei 40 de ani de scris, dezvăluie paragrafele preferate pe care le-a scris despre unele momente din copilărie. Astfel, cronicarul amintește de Pâinișoară, cel care l-a învățat să înoate, și de peripețiile prin care treceau vara, jucându-se lângă Dunăre. Ultimele rânduri vorbesc despre plecarea lui Ioan Chirilă din orașul natal, moment care avea să pună punct și copilăriei acestuia.

Volumul Maratonul meu se încheie cu o postfață, în care autorul povestește, pe scurt, care îi sunt cele mai frumoase amintiri din anii petrecuți în slujba sportului. El face o trecere în revistă a celor care i-au marcat cariera de cronicar sportiv și fără de care parcursul său nu ar fi fost același: Ion Moina, Iosif Sârbu, Iolanda Balaș, Ilie Năstase, Nadia Comăneci, Dobrin.

În ultimele rânduri, Ioan Chirilă își exprimă bucuria și mândria de a fi fost contemporan cu mari nume ale sportului românesc, notând, însă, și un regret: „Sportivii trec, cronicarii rămân – a spus cineva. E un adevăr, nici vorbă, dar toți cronicarii din lume ar da orice ca să trăiască o clipă din Gloria eroilor lor.”

Concluzionând, cartea apărută în 1993, unul dintre ultimele volume publicate de maestrul Chirilă, este o cronică a anilor dedicați de autor în slujba sportului, ani pe care îi marchează în cadrul acestui volum cu povești până atunci nespuse. Maratonul meu este o carte despre meciuri interesante, despre prietenii care și-au pus amprenta asupra autorului, despre situații care au contribuit la a-i contura personalitatea și cariera. Poate și din acest motiv, volumul a văzut lumina tiparului abia în 1993, când Ioan Chirilă ajunsese la o maturitate profesională, fapt ce i-a permis să deschidă anumite uși pe care le ținea ferecate pentru public.

Cărți scrise pentru alții

De-a lungul carierei, Ioan Chirilă a redactat și 4 volume care au văzut lumina tiparului cu semnătura altor personalități. Trei dintre ele au vizat sportul alb – tenisul și personalități importante ale acestei discipline –, iar cel de-al patrulea a fost despre sportul rege – fotbalul și unul dintre jucătorii care au rămas în istoria sa grație unei nopți magice.

Victorie cu orice preț, Ion Țiriac

Primul volum pe care Ioan Chirilă l-a redactat pentru altcineva este Victorie cu orice preț, care a apărut la Editura Stadion, în 1974, sub semnătura fostului mare tenismen, Ion Țiriac. deși nicăieri nu este precizat faptul că jurnalistul ar fi avut vreo legătură cu această carte, volumul este inclus în lista de cărți scrise de cronicar de pe site-ul oficial dedicat memoriei sale.

Victorie cu orice preț debutează cu o prefață intitulată „Tinerețea lui Ion Țiriac”, care conține date biografice despre sportiv, de la nașterea sa din 1939 până la meciurile de tenis din 1971 – disputate la un an după ce perechea Ion Țiriac – Ilie Năstase câștigase turneul de la Roland Garros –, mai exact cu a treia finală a Cupei Davis, respectiv cu meciul 100 al lui Țiriac în această competiție importantă. Prefața nu este semnată, dar pare a fi scrisă de Ioan Chirilă – datorită unor particularități ale scrierii, pe care le-am identificat – sau de un reprezentant al editurii, având în vedere că menționează, încă de la început, că „Editura Stadion are plăcerea să deschidă «cursul» maestrului emerit Ion Țiriac […]”.

În aproximativ 150 de pagini, cartea se conturează în jurul ideii de „curs de tenis”, prezentând parcursul lui Ion Țiriac în lumea sportului alb, cu detalii tehnice, generaliste despre această disciplină sportivă și cu informații despre ceilalți mari jucători de tenis din lume, alături de răspunsurile sportivului la întrebările unor susținători sau iubitori ai sportului.

Volumul debutează cu un capitol în care sportivul român mărturisește cum a ajuns în postura de a scrie o carte, după „o ofertă neașteptată”: „Mi se cere, nici mai mult, nici mai puțin, decît să scriu cîteva zeci de pagini pe tema tenisului, care să se constituie pînă la urmă într-un fel de curs, în care eu să predau fără rachetă, iar copiii sau tinerii să fie îndemnați să pornească spre teren.” Tenismenul nu dă numele celui care a venit cu această propunere, numindu-l simplu: „Omul cu ideea”.

Cartea este scrisă la persoana I, într-o manieră subiectivă, într-un mod alert, care dă senzația unei discuții purtate între două persoane – între autor și cititor sau între Ion Țiriac și cel cu care a vorbit despre subiectele detaliate în volum, care apoi l-a redactat, fiind vorba despre Ioan Chirilă. Acesta este cazul celorlalte volume pe care cronicarul le-a scris pentru alte personalități sportive – sportivii i-au povestit diferite momente din viețile și carierele lor, iar el le-a pus pe hârtie, într-o manieră elegantă și atractivă – motiv pentru care, în opinia mea, același lucru s-a întâmplat și în cazul cărții Victorie cu orice preț.

Singurul moment în care Ion Țiriac (1974, pg. 122-130) amintește în volumul său de Ioan Chirilă este în capitolul „Vă rog să-mi permiteți…”, în care reproduce trei cronici scrise de jurnalist în ziarul Sportul popular, în perioada 14-16 octombrie 1972, în zilele în care la București se disputa a treia finală a Cupei Davis, între reprezentanta Statelor Unite ale Americii și echipa României, formată din Ion Țiriac și Ilie Năstase. Sportivul îl prezintă pe Ioan Chirilă drept prietenul său, apelativ întărit și de încrederea acordată prin prisma faptului că i-a dat cuvântul atunci când i-a fost cerut să scrie o post-cronică a competiției: „Îi rog pe corespondenți să mă ierte pentru forfait-ul acesta sufletesc. Mi-e foarte greu să retrăiesc cele trei zile ale finalei a treia. Vă rog să-mi permiteți să reproduc pentru dumneavoastră cele trei cronici ale prietenului meu Ioan Chirilă.” (Țiriac, 1974, p. 122)

Cartea se încheie cu câteva pagini, redactate sub formă de scrisori, așternute pe hârtie de Ion Țiriac în Salt Lake City, Calgary și Salisbury, în perioada februarie – martie 1973, tenismenul lăsând finalul deschis având în vedere că activitatea sa de jucător nu se încheiase.

În concluzie, volumul Victorie cu orice preț este un manual de tenis și de istorie în același timp, el reușind să cuprindă nu doar date tehnice despre această disciplină sportivă, ci și detalii despre jucători importanți, care au scris istorie în lumea sportului alb.

Deși nu este menționat nicăieri ca fiind „omul cu ideea” sau redactorul acestei cărți, Ioan Chirilă este, în opinia mea, persoana din spatele acesteia, principala dovadă fiind faptul că volumul apare pe site-ul oficial al cronicarului. De asemenea, modalitatea de scriere a volumului – într-un ritm alert, cu propoziții scurte, care dau senzația unei mișcări continue – îi este caracteristică jurnalistului, a cărui pasiune pentru tenis este binecunoscută.

Love Match – My Life with Björn, Mariana Borg

În 1981, în Marea Britanie, vedea lumina tiparului volumul Love Match – My Life with Björn, sub semnătura soției fostului mare tenismen, Mariana Simionescu-Borg. Volumul a fost, însă, redactat în 1980 de Ioan Chirilă, fiind inclus în lista de cărți scrise de acesta de pe site-ul oficial dedicat memoriei cronicarului.

Love Match – My Life with Björn a apărut doar în Anglia, la Editura Sidgwick & Jackson, în limba engleză. Titlul inițial pe care Ioan Chirilă l-a atribuit volumului a fost My Husband, the King, acesta fiind refuzat de editură, care l-a schimbat în varianta actuală. Acest lucru îi este mărturisit cronicarului de însăși Mariana Simionescu, citată în cartea Maratonul meu: „Pe neașteptate, o întâlnesc pe Mariana în București. O întreb din priviri. Zâmbește. «Cartea a apărut. A avut succes. Editorul englez a renunțat la titlul inițial, My husband, the King, și a preferat The match of Love…»”. (Chirilă, 1993, p. 103)

De altfel, maestrul Chirilă vorbește în romanul publicat în 1993 (p. 103) de această colaborare cu fosta jucătoare de tenis, explicând de unde a pornit ideea, cum s-a concretizat și cum a fost răsplătit pentru munca sa: „I-am propus Marianei să scrie o carte despre soțul ei. Mariana a primit cu entuziasm ideea. (Eu, bineînțeles, urma să fiu redactorul acestei cărți). Cartea urma să fie tipărită undeva în străinătate… […] Mi-a spus că îmi revin net 4.000 de dolari și astfel am putut pleca la Campionatul Mondial din Spania (1982).”

În schimb, în cartea Love Match – My Life with Björn, Mariana Simionescu nu amintește nici un moment de Ioan Chirilă, asumându-și în totalitate meritele pentru volum. În prefață, ea explică de unde s-a născut ideea acestei cărți, fără a-l menționa pe cronicarul român. Singura referire pe care o face la adresa jurnaliștilor constă în exprimarea regretului pentru faptul că nu este la fel de pricepută în a aranja cuvintele precum cei care lucrează în mass-media.

În aproximativ 150 de pagini, romanul prezintă povestea dintre româncă și tenismenul suedez, de la momentul în care s-au cunoscut – moment pentru care autoarea face o scurtă întoarcere în trecut – până în zilele de după nuntă.

Volumul debutează cu momentul de după încheierea turneului de la Wimbledon, din 1980, când cuplul ia drumul României, unde pe 24 iulie aveau să se căsătorească. Autoarea se întoarce un pic în timp, notându-și amintirile din timpul competiției, de la momentul în care s-au cazat în Hampstead și până la finală.

Astfel, în paginile cărții, Mariana Borg încearcă să îi facă o caracterizare mai amplă celui ce urma să îi fie soț, punând accent pe lucrurile pe care jurnaliștii nu aveau de unde să le știe sau nu se concentrau asupra lor. De pildă, fosta sportivă îi scoate în evidență unele trăsături de caracter pe care presa le ignora sau nu avea timp să le observe ori îi prezintă unele ritualuri și superstiții, de la masajul menit să îi energizeze tot corpul înainte de un astfel de turneu dificil, până la modul în care își alegea rachetele și ordinea în care le va folosi într-un meci.

De asemenea, autoarea se concentrează și pe oamenii cu care Björn Borg se înconjura și care îl ajutau în carieră. Lennart Bergelin este unul dintre ei, acesta fiind antrenorul sportivului, cel cu care își făcea antrenamentele și încălzirea dinainte de meciuri. Despre el, Mariana Simionescu vorbește extrem de frumos, ajungând, la rândul ei, să-l cunoască deoarece îl avea în preajmă mai mereu.

În capitolul intitulat „Summertime in Paris”, Mariana Simionescu prezintă modul în care ea și Björn Borg s-au cunoscut și au ajuns să formeze un cuplu, în anul 1976, pe când amândoi erau la Paris, în cadrul turneului Roland Garros.

Fragmentele prin care descrie finala jucată la Wimbledon, de Björn Borg în compania lui John McEnroe, se regăsesc și în volumul Maratonul meu, unde Ioan Chirilă îi dă cuvântul fostei jucătoare de tenis pentru a povesti cum a trăit meciul din tribună. În Love Match – My Life with Björn, aceste fragmente sunt îmbogățite și cu alte detalii, Mariana Simionescu povestind, de pildă, despre un antrenament pe care suedezul l-a susținut, într-o vizită în România, alături de fotbalistul Radu Nunweiller.

După încheierea turneului de la Londra, cuplul a pornit spre România unde urma să aibă loc nunta lor. Astfel, după ce povestește cum s-a desfășurat evenimentul atât de important pentru ei, sub pretextul de a răspunde la scrisorile primite ca dar de nuntă, autoarea începe să facă anumite dezvăluiri. Ea vorbește despre averea pe care o au, punând punct rumorilor care îi înconjurau. De asemenea, românca mărturisește și cât a costat-o rochia de mireasă și vorbește și despre stilul de viață pe care îl au și care îi poartă din hotel în hotel, din aeroport în aeroport.

În plus, tot pe baza scrisorilor primite de la susținători, ea face o comparație între Björn Borg și marele jucător român de tenis, Ilie Năstase, analizându-i încă din perioada copilăriei, prin prisma atitudinii pe care o au față de această disciplină sportivă și din punctul de vedere al pregătirii.

Deși în unele momente se poate observa stilul lui Ioan Chirilă – propozițiile scurte, alerte, care crează imagini în mintea cititorilor –, Mariana Simionescu își pune amprenta pe tot volumul, existând multe momente în care ea punctează faptul că a jucat tenis, că a și câștigat unele trofee. Românca recunoaște că ar fi putut fi mai sus în clasament, ar fi putut deveni o jucătoare mult mai bună, dar totodată subliniază faptul că fie ea, fie Björn ar fi trebuit să renunțe la acest sport pentru a putea construi ceva împreună, iar ea a fost cea care s-a sacrificat.

Volumul Love Match – My Life with Björn este amplu ilustrat, cu imagini alb-negru suprinse de fotografi de la mai multe publicații internaționale, fie ele de sport sau nu, publicații precum Sport and General, Camera Press sau Gamma.

Concluzionând, încă de la prima vedere se remarcă faptul că nu este un volum tipic lui Ioan Chirilă, acesta conturându-se mai degrabă sub forma unei povești de iubire, decât a unei cărți cu tematică sportivă. Cu toate astea, în unele momente, i se simte amprenta cronicarului. În plus, cea mai importantă dovadă a implicării lui este dată de mărturisirea din volumul amintit anterior, Maratonul meu.

Din punctul meu de vedere, Mariana Borg ar fi trebuit să amintească de marele jurnalist sportiv care a ajutat-o, pentru că, în ciuda faptului că l-a plătit pe acesta, munca lui ar trebui recunoscută și în volum, pentru generațiile viitoare.

O victorie aplaudată, Helmut Duckadam

O victorie aplaudată este unul dintre volumele publicate de Ioan Chirilă în numele altor personalități. Cartea a apărut avându-l ca autor pe Helmut Duckadam, dar a fost redactată în 1989 de Ioan Chirilă, în urma unor discuții purtate de cei doi, în perioada iulie–august 1989, în Arad și București.

Volumul nu este inclus pe lista cărților redactate de marele jurnalist și nici nu pot fi găsite trimiteri la numele acestuia, la o simplă căutare a informațiilor despre carte. Cu toate astea, Helmut Duckadam a declarat, în cadrul unui interviu, realizat în martie 2019, că O victorie aplaudată este scris de Ioan Chirilă, în urma unor discuții pe care cei doi le-au purtat față în față sau la telefon.

Cartea debutează cu o prefață, intitulată „Glorie fotbalistică”, scrisă de fostul mare portar Ion Voinescu, maestru emerit al sportului, care îi face sumar o caracterizare lui Duckadam și povestește pe scurt cum a reușit acesta performanța extraordinară de la Sevilla.

În continuare, volumul se împarte în 11 capitole, cele mai multe dintre ele fiind fragmentate în subcapitole. O victorie aplaudată spune povestea lui Helmut Duckadam încă din copilărie, vorbind despre materiile sale preferate de la școală, despre primele sale contacte cu mingea și despre bunica lui, cea căreia fostul portar consideră că îi datorează cel mai mult faptul că a ajuns să facă performanță: „M-au întrebat mulți, mai ales în ultimii ani, cui datorez cel mai mult faptul că am ajuns acolo, în poartă. Și n-am omis niciodată să spun că datorez cel mai mult acest fapt bunicii, apoi mamei, lui nea Nicu Dumitrescu și lui Jackie Ionescu. Pe Dușan Gavrilovici îl putem scrie unde vreți. Dar, oricum, în urma bunicii…”

Povestea continuă cu traseul urmat de Duckadam până în poarta echipei Steaua București, alături de care a reușit să câștige Cupa Campionilor Europeni în 1986. De altfel, fostul jucător de fotbal (1989, p. 147) pune un accent deosebit pe relația sa cu penalty-urile, încercând să răspundă la întrebarea dacă „un penalty se apără sau doar se ratează”.

Autorul (1989, p. 12) punctează, în cadrul cărții O victorie aplaudată, faptul că citea multe cărți despre sport, dar și ziare – „de la titlu până la «Meridianele fotbalului»”. Astfel, atent mereu la ceea ce scriau cronicarii, Helmut Duckadam include în volumul său articole din ziarul Sportul, cele mai multe dintre ele fiind semnate de Ioan Chirilă.

De asemenea, fostul mare portar român face și trimiteri la alte materiale publicate – în special retrospectivele etapei sau ale anului –, în câteva rânduri menționându-l pe Chirilă, căruia i se adresează cu „Nea Ion”.

Ordinea în care se succed capitolele trădează faptul că volumul a fost construit pe baza unor istorisiri, păstrând un aer oratoric. În plus, scrierea lui Ioan Chirilă se remarcă în paginile cărții O victorie aplaudată – în special atunci când sunt realizate cronicile meciurilor jucate de Steaua București. Cronicarul folosește propozițiile scurte, alerte, care îi caracterizează modul de a scrie și care reușesc să creeze imagini în ochii cititorilor.

Concluzionând, O victorie aplaudată este o biografie simplu, dar frumos redactată, în care Helmut Duckadam își spune povestea de viață. O poveste din care nu lipsesc bunul simț și modestia care îl caracterizează și care se remarcă inclusiv din relația pe care fostul mare portar a avut-o cu Ioan Chirilă, căruia îi poartă un deosebit respect.

Eu am jucat cântând, Ilie Năstase

Eu am jucat cântând este unul dintre volumele publicate de Ioan Chirilă în numele altor personalități. Cartea a apărut avându-l ca autor pe Ilie Năstase, dar a fost redactată în 1991 de Ioan Chirilă, fiind inclusă în lista de volume scrise de acesta de pe site-ul oficial dedicat memoriei cronicarului.

Cartea debutează cu o prefață scrisă de însuși maestru – „Zâmbetul speranței…” –, în care acesta dă de înțeles că el este redactorul cărții: „Vă mărturisesc că e o mare bucurie să poți dezvolta într-o carte ideile lui Ilie Năstase, de cele mai multe ori mai surprinzătoare decât un passing-shot executat cu spatele la fileu.”

De asemenea, Ioan Chirilă îi conturează, în doar câteva rânduri, un portret nuanțat fostului mare tenismen român, atribuindu-i metafore dintre cele mai frumoase, precum „Ilie Năstase a fost, pentru noi, […] marea noastră speranță de viață” sau „Ilie Năstase a fost zâmbetul speranței noastre”.

Volumul se compune din amintirile lui Ilie Năstase, prezentate cronologic, de la primii ani de viață, când acesta visa să ajungă fotbalist, și până la momentul în care ajunsese să joace în categoria de vârstă 35–45 de ani, neavând de gând să se retragă.

Sportivul vorbește despre călătoriile făcute în jurul lumii, în slujba tenisului – călătorii care l-au ținut departe de familie în momente importante –, despre partidele memorabile pe care le-a disputat și despre adversarii pe care i-a întâlnit. În rândurile cărții Eu am jucat cântând, povestirea se face la persoana I și, din punctul meu de vedere, autorul pune mult accent pe sentimentele care l-au măcinat pe durata competițiilor sau în momentele în care accidentările îl țineau departe de teren.

Astfel, regăsim de multe ori indicii despre ceea ce se întâmpla în interiorul tenismenului: „mi-a umplut inima de bucurie”, „parcă mi-era frică de această finală”, „eram beat de fericire”, „mi-a părut rău de cele întâmplate”, „eram distrus. […] mi-era teamă” sau „emoțiile mele cresc”.

De asemenea, în paginile cărții, Năstase face referire în mai multe rânduri la „trimisul ziarului «Sportul»”, „amicul meu, cronicarul” sau „vechiul meu «cronicar» Ioan Chirilă”, confirmând atât numărul mare de momente petrecute în compania acestuia, cât și prietenia care îi lega. De pildă, fostul jucător de tenis povestește despre momentele în care mergea cu mașina alături de Ioan Chirilă de la hotel la teren, cronicarul crezând în puterea sportivului indiferent de situație, sau despre seara în care a mers la aeroport pentru a-l primi pe „amicul despre care v-am mai vorbit, care sosea singur și habar nu avea unde suntem.”

În plus, Năstase amintește și de momentul în care jurnalistul a rămas să observe antrenamentul lui Stan Smith, cel pe care jucătorul român avea să-l întâlnească ziua următoare.

În volumul Eu am jucat cântând, sunt reproduse și câteva articole din ziarul Sportul, reportaje scrise de Ioan Chirilă în anii ’70 și în 1990. Este vorba despre două articole din decembrie 1971, două materiale din august 1973 și un amplu „reportaj-interviu” din anii ’90. De altfel, cartea se încheie cu această discuție între Ilie Năstase și Ioan Chirilă, în care sportivul vorbește despre copiii săi, despre cum își petrece timpul și despre planurile și proiectele de viitor.

În concluzie, cartea prezintă cele mai frumoase sau mai importante momente din cariera lui Ilie Năstase, situații care l-au ajutat să-și consolideze renumele. Volumul este nu doar un fragment din jurnalul marelui sportiv român, ci și o poveste despre prietenie, despre importanța oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul vieții.

Pasiunea marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă pentru tenis și atașamentul resimțit față de marii campioni ai României s-a concretizat într-o serie de volume dedicate acestora sau pe care autorul le-a redactat pentru ei. Eu am jucat cântând este unul dintre acele volume, în care Ioan Chirilă și-a pus talentul și iubirea în cinstea sportului și a celui care a făcut din tenis un sport care se putea juca râzând și cântând.

„Pe urmele acestui bulgăre de foc”

Ultima carte apărută purtând semnătura lui Ioan Chirilă se numește Pe urmele acestui bulgăre de foc… și a văzut lumina tiparului în 2007, la Editura Point Multimedia. Ediția, care are o copertă simplă, pe care este redată semnătura maestrului, a fost îngrijită de soția sa, actrița Iarina Demian. Fragmentele din volum au fost selectate cu ajutorul și implicarea altor jurnaliști, printre care Cătălin Tolontan și Ionuț Vulpescu.

Acest volum a reușit să împlinească una dintre ultimele dorințe ale lui Ioan Chirilă, care și-a exprimat adesea regretul că nu a reușit să reediteze măcar una dintre cărțile pe care le-a iubit enorm, cum ar fi Răsucind fusele orare și Viața la puls 200.

Volumul debutează cu o prefață scrisă de Cătălin Tolontan, care se intitulează „Cuvintele gata de luptă” și care descrie cum decurge o zi obișnuită într-o redacție și cum a fost în ziua în care a murit Dobrin, când programul a fost dat peste cap. El amintește că în ziua aceea, când corectura și tăierile trebuiau făcute foarte rapid, l-a văzut pe redactorul șef al ziarului Gazeta Sporturilor blocat asupra unui articol din care nu putea să taie nimic: „Frazele se îmbină ca firele de iarbă de pe casele islandeze. […] Tipul ăsta e tare, tare de tot. Nici un cuvânt în plus.” (Chirilă, 2007, p. 5) Articolul, „un text în care […] cuvintele stau semețe, ireductibile și gata de luptă”, era scris de Ioan Chirilă, prin această prefață colegul său de breaslă încercând să-i creeze un portret din care reiese faptul că era un jurnalist coerent, cu o scriere cursivă, captivantă și concisă.

Pe urmele acestui bulgăre de foc… este structurată în 26 de capitole, fiecare dintre ele fiind un fragment dintr-unul dintre volumele sale. Cărțile Ar!-Hen!-Ti!-Na!, Răsucind fusele orare și Maratonul meu sunt reprezentate de câte patru capitole, din Espana ’82 și Frumoasele noastre duminici au fost selectate câte trei fragmente, iar din volumele Viața la puls 200, Mexico ’70 și Nadia sunt incluse câte două capitole. De asemenea, scrierea include și câte un fragment din Zile și nopți pe stadion și Franz, über alles. Italia ’90.

Fragmentele au fost alese pe baza unor criterii de selecție care au avut la bază „performanța profesională, calitatea literară și semnificația biografică”. Potrivit Iarinei Demian, care a redactat o notă asupra ediției, capitolele selectate „încearcă să ofere o imagine articulată, fie și incompletă, a ceea ce a însemnat pentru lumea românească a unei jumătăți de secol, aproape, cronicarul sportiv, intelectualul și omul Ioan Chirilă, cu însușirile, preferințele, sensibilitatea și înzestrările sale, care i-au asigurat acel binecunoscut loc de frunte în istoria gazetăriei noastre sportive”. (Chirilă, 2007, p. 214)

Capitolele din cartea Pe urmele acestui bulgăre de foc… prezintă diferite momente din viața lui Ioan Chirilă, experiențe care l-au marcat și care i-au rămas în suflet de-a lungul timpului. De asemenea, fragmentele selectate menționează prieteni ai cronicarului, țări pe care le-a vizitat și discuții pe care le-a purtat, el având obiceiul de a învăța câte ceva din fiecare interacțiune, din fiecare situație.

Printre momentele incluse în acest volum, se numără experiența pe care a trăit-o la luptele de cocoși, excursiile prin Londra, Ciudad de Mexico sau pe Coasta de Azur, călătoria cu autobuzul prin Buenos Aires – în care a stat și a urmărit fiecare mișcare a șoferului, observându-i tabieturile –, momentul în care Nadia a obținut celebra notă de 1,00 la Montreal, ultima întâlnire cu prietenul său Tassos sau situația în care s-a aflat într-o duminică, în redacția ziarului Sportul, când a trebuit să inventeze o cronică pentru că jurnalistul desemnat să asiste la meci nu a mai ajuns pe stadion.

Fiecare capitol are un farmec aparte pentru că fiecare spune câte o altă poveste, dintr-un timp de mult apus, despre locuri și situații care în prezent nu mai sunt la fel. În „Notă asupra ediției”, Iarina Demian, subliniază faptul că „fragmentele alese încearcă să ofere o imagine articulată, fie și incompletă, a ceea ce a însemnat pentru lumea românească a unei jumătăți de secol, aproape, cronicarul sportiv, intelectualul și omul Ioan Chirilă, cu însușirile, preferințele, sensibilitatea și înzestrările sale, care i-au asigurat acel binecunoscut loc de frunte în istoria gazetăriei noastre sportive.” (Chirilă, 2007, p. 214)

Așadar, volumul Pe urmele acestui bulgăre de foc… prezintă o parte importantă din cariera lui Ioan Chirilă, făcând o sinteză pertinentă a scriiturii marelui cronicar și readucându-l în atenția publicului iubitor de sport, la 8 ani după trecerea sa în neființă. Astăzi, la aproape 20 de ani de când a plecat dintre noi, reportajele semnate de maestru sunt la fel de vii și de colorate, conturând povești la fel de captivante, în ciuda faptului că lucrurile s-au schimbat mult, pe toate planurile.

Ziaristica lui Ioan Chirilă

„Ioan Chirilă a fost unul dintre bastioanele presei sportive românești,

un om cu mult discernământ împletit cu simțul umorului.” (Ion Țiriac)

Activitatea lui Ioan Chirilă în presa de sport din România s-a desfășurat pe parcursul a mai mult de 40 de ani, timp în care a publicat aproape 4.700 de articole. El a început, la finalul anilor ’50, cu un număr mic de materiale – sub 50 pe an –, ajungând apoi, în perioada 1963–1970, să scrie între 50 și 90 articole pe an. Ulterior, timp de 15 ani, în care a scris atât în paginile ziarului Sportul, cât și pentru revistele Sport și Fotbal (până în 1974), cronicarul a scris între circa 100 și peste 210 materiale anual. Au urmat, apoi, anii 1986–1989, în care numărul articolelor scrise de Ioan Chirilă a fost constant, menținându-se în jurul a 80 de materiale pe an.

Odată cu înlăturarea regimului comunist, numărul textelor publicate de cronicar au cunoscut o nouă creștere, pentru șase ani (între 1991 și 1996) acestea însumând peste 200 de articole pe an. Cel mai productiv an a fost 1993, când Ioan Chirilă a scris 281 de articole, acestea fiind publicate în cotidianul Gazeta Sporturilor și în revista săptămânală Fotbal.

Figura nr. 7: Oscilația numărului total de articole scrise de Ioan Chirilă între anii 1959–1999

În anii 1997–1998, numărul articolelor a fost cuprins între 125 și 150, aceasta fiind perioada în care Ioan Chirilă a trecut de la Gazeta Sporturilor la nou-înființatul ProSport. Ultimul an de activitate în presa de sport a fost și ultimul an de viață al jurnalistului, care a decedat în noiembrie, astfel că în 1999 el a apucat să scrie doar 55 de texte.

Sportul popular și Gazeta Sporturilor (1951-1997)

Activitatea publicistică a lui Ioan Chirilă în redacția ziarului Sportul s-a desfășurat pe parcursul a 39 de ani. El a început cu un număr relativ redus de articole – sub 50 pe an, în primii 13 ani de presă scrisă –, ajungând apoi, în următorii 19 ani, să scrie între peste 70 și 110 articole pe an. Ulterior, în ultimii ani de activitate în cadrul redacției Sportul, cronicarul a scris între 150 și peste 220 de materiale anual – cu excepția ultimului an, 1997, când a făcut parte din echipa ziarului până în luna iunie și a scris mai puțin de 80 de articole.

Astfel, în cei 39 de ani petrecuți în slujba sportului în cadrul celei mai longevive redacții de sport din România, Ioan Chirilă a publicat aproximativ 3.330 de articole. De remarcat este faptul că în perioada 1972–1990 a redactat de aproape 5 ori mai multe materiale decât între anii 1959–1971, iar în ultimii 7 ani a scris de 3 ori mai mult decât în primii 13 ani.

În lucrarea de față, am analizat cei aproape 40 de ani petrecuți la ziarul Sportul popular de Ioan Chirilă, încercând să realizez o analiză cantitativă, care să răspundă la următoarele ipoteze:

Ioan Chirilă a scris despre orice sport, însă majoritatea articolelor sale au vizat fotbalul.

Cele mai multe dintre materialele publicate de el în ziarul Sportul popular au fost semnate cu numele său întreg.

Majoritatea articolelor sale s-au încadrat în genul jurnalistic „reportaj”.

Obiectivul principal al acestei cercetări este de a demonstra că Ioan Chirilă a fost unul dintre cei mai prolifici jurnaliști de sport din România, cu o carieră lungă și bogată în experiențe și trăiri în scopul și datorită sportului. De asemenea, un alt obiectiv important este acela de a crea o imagine cât mai amplă și mai clară asupra muncii depuse de Ioan Chirilă și a impactului acesteia asupra jurnalismului sportiv din România.

Metodologia de cercetare utilizată în acest scop a constat în documentare și într-o analiză cantitativă a materialelor identificate în anii în care Ioan Chirilă a fost redactor al ziarului Sportul popular.

Studiul de caz are la bază informațiile culese din publicațiile vechi de aproape 60 de ani. Analiza a fost realizată personal de autor, fiind limitată doar de faptul că unele ziare nu făceau parte din colecțiile bibliotecii sau erau într-o stare de degradare avansată. Publicațiile sunt atât de vechi încât unele numere s-au pierdut ori s-au deteriorat.

Analiza cantitativă

Primele articole publicate în ziarul Sportul popular datează din 1959. Atunci, a scris 16 materiale, majoritatea sub formă de reportaj, semnate cu numele de Ioan Chirilă. 50% dintre articolele sale din 1959 au fost despre fotbal, iar 69% dintre ele au fost ilustrate cu câte o fotografie.

Figura nr. 8: Cele mai importante statistici ale anilor 1959–1960

În 1960, cronicarul a scris 18 articole, dar unul singur a fost despre fotbal, în acest an cele mai multe având drept subiect sportul în general sau atletismul. De asemenea, toate au fost semnate cu numele de Ioan Chirilă, iar majoritatea s-au încadrat în genul reportaj.

1961 a fost anul în care jurnalistul a scris cele mai puține articole în ziarul Sportul popular. Acesta a fost, însă, anul în care Ioan Chirilă a debutat cu interviuri și primul an în care la nici unul dintre articole nu a colaborat cu vreun alt coleg, așa cum s-a întâmplat în anii anteriori.

Figura nr. 9: Cele mai importante statistici ale anilor 1961–1962

În 1962, Ioan Chirilă a scris cel mai mult despre fotbal și atletism, alternând reportajele cu interviuri și cronici. Același lucru se întâmplă și în 1963, și în 1964, între cei trei ani existând și asemănarea că aproximativ 10% dintre materiale sunt semnate cu numele de I. CH..

Figura nr. 10: Cele mai importante statistici ale anilor 1963–1964

Anii 1965 și 1966 se remarcă prin faptul că jurnalistul a scris exclusiv despre fotbal, iar materialele sale au fost în cele mai multe cazuri cronici ale meciurilor la care a luat parte. De altfel, numărul mare de articole dedicate fotbalului s-a menținut și în următorii ani, până în 1970 Ioan Chirilă având peste 90% dintre materialele publicate despre sportul rege.

Figura nr. 11: Cele mai importante statistici ale anilor 1965–1966

În schimb, pe măsură ce numărul de articole despre fotbal creștea, numărul cronicilor era în scădere, iar începând din 1968 majoritare au fost reportajele, pe care le redactează într-o notă ușor subiectivă, fără să-și rețină părerile personale, întrebările care-l frământă și la care așteaptă un răspuns sau figurile de stil care îi caracterizează întreaga activitate publicistică.

Figura nr. 12: Cele mai importante statistici ale anilor 1967–1970

Următorii trei ani analizați se remarcă prin creșterea numărului de articole ilustrate și transmise fie prin telefon, fie prin telex, mai ales că în anul 1972 Ioan Chirilă a participat la Jocurile Olimpice de la Munchen.

De asemenea, cu ocazia participării la Olimpiadă, el a scris despre 10 discipline sportive, iar în 1971 și 1973 a dedicat peste 20% dintre materialele publicate în Sportul popular meciurilor jucate de Ilie Năstase la Turneul Campionilor, la Wimbledon sau în Cupa Davis.

Figura nr. 13: Cele mai importante statistici ale anilor 1971–1973

Astfel, trebuie remarcat faptul că fotbalul a făcut subiectul articolelor cronicarului în circa 70-75% dintre cazuri în perioada 1971–1973, datorită competițiilor de anvergură la care au participat tenismenii români și a Jocurilor Olimpice.

Pentru următorii doi ani, fotbalul a revenit în centrul atenției lui Ioan Chirilă, mai ales având în vedere faptul că în 1974 el a participat la Campionatul Mondial de fotbal, găzduit de Germania de Vest. Cu toate acestea, deși a făcut deplasarea la turneul final, numărul articolelor transmise telefonic a fost destul de scăzut – doar 7% în 1974 –, acesta dublându-se în 1975 și chiar triplându-se în anii 1976–1977.

Figura nr. 14: Cele mai importante statistici ale anilor 1974–1977

Aceste numere, referitoare la procentul de articole transmise telefonic, au la bază creșterea numărului de deplasări făcute în interiorul țării – și nu numai – în slujba fotbalului, pentru a fi martorul unor meciuri din Campionatul Național sau din Cupele Europene. Astfel, se poate observa procentul ridicat de cronici redactate de Ioan Chirilă în anii 1975–1977, multe dintre acestea fiind transmise telefonic din orașele în care s-au desfășurat.

În anul următor, cronicarul a fost la turneul final din Argentina și acest lucru este dovedit de numărul de articole transmise prin telex. De asemenea, acesta este anul în care se remarcă, pentru prima dată, un număr mare de știri pe care autorul le-a publicat în paginile ziarului Sportul.

Figura nr. 15: Cele mai importante statistici ale anului 1978

Reportajele și cronicile au dominat în rândul articolelor scrise de Ioan Chirilă la începutul anilor ’80. Procentajul cronicilor a rămas constant în cei 4 ani analizați în figura de mai jos, în ciuda faptului că numărul articolelor dedicate fotbalului a fost în scădere – de la 95% în 1979, la 68% în 1982 (cu mențiunea că acesta din urmă a fost anul Campionatului Mondial din Spania).

Figura nr. 16: Cele mai importante statistici ale anilor 1981–1982

Următorii patru ani analizați au stat sub semnul sportului rege. Majoritatea articolelor lui Ioan Chirilă au fost despre fotbal, aceasta fiind și o perioadă plină pentru echipa națională a României, angrenată în preliminariile Campionatului European. De altfel, numărul mare de articole transmise telefonic în anii ilustrați în figura nr. 11 dovedesc atașamentul jurnalistului față de reprezentantiva țării noastre, el însoțind formația „tricoloră” în deplasări.

Figura nr. 17: Cele mai importante statistici ale anilor 1983–1986

Această apropiere a lui Chirilă de echipa națională de fotbal a României a fost una fructuoasă. În urma anilor petrecuți de cronicar alături de „tricolori”, au văzut lumina tiparului mai multe volume: Pe marile bulevarde ale fotbalului, apărut în 1984, care cuprinde parcursul echipei naționale în prima parte a anilor 1980, Lucescu și drogul său Fotbalul și Lucescu, acestea din urmă fiind publicate în 1994, respectiv 1999, și având la bază prietenia și admirația pe care Ioan Chirilă le-a nutrit pentru marele fotbalist și antrenor român care a reușit să ducă numele țării noastre pe cele mai înalte culmi în fotbalul internațional.

Figura nr. 18: Cele mai importante statistici ale anilor 1987–1991

Ultimii ani ai regimului comunist și primii doi de după Revoluția din decembrie 1989 au fost caracterizați de aproximativ aceleași numere. Ioan Chirilă a scris în principal reportaje și cronici, cele mai multe dintre ele despre fotbal.

În ultimii ani ai deceniului opt, circa 20-25% dintre articole au fost transmise telefonic, cifre în scădere după 1990. Acest lucru poate fi pus pe seama faptului că Ioan Chirilă, ajuns la 65 de ani, nu a mai făcut atât de multe deplasări pentru a participa la meciuri din Divizia Națională – fapt dovedit și de scăderea numărului de cronici scrise de el în paginile ziarului.

În plus, cronicarul ajunsese la o maturitate profesională care îl poziționa pe o altă treaptă în redacție, el orientându-se spre materiale mai importante, mai grele. Astfel, și în anii următori se poate observa că numărul reportajelor și al interviurilor a fost mai ridicat, în timp ce cronici sau știri a scris destul de puține.

Figura nr. 19: Cele mai importante statistici ale anilor 1992–1995

Ultimii ani petrecuți în redacția ziarului Gazeta Sporturilor nu au fost dedicați doar fotbalului, Ioan Chirilă concentrându-și atenția și asupra tenisului sau a sportului în general. Circa 15-20% dintre articolele publicate spre jumătatea anilor ’90 au fost ilustrate, în același timp remarcându-se o scădere importantă a numărului de materiale transmise prin telefon.

Figura nr. 20: Cele mai importante statistici ale anilor 1996–1997

Referitor la genul jurnalistic abordat, Ioan Chirilă a continuat să scrie, în principal, reportaje și interviuri, editorialele fiind destul de rare în paginile acestei publicații – lucru care se va schimba radical în momentul în care jurnalistul va merge în redacția ziarului ProSport.

Analiza și interpretarea datelor

Ioan Chirilă a scris, în paginile ziarului Gazeta Sporturilor, în perioada 1959–1997, 3.330 articole. Pentru a le semna, el a folosit 5 variante de nume, așa cum se poate vedea în figura de mai jos:

Figura nr. 21: Semnături folosite de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Așa cum era normal, cele mai multe dintre materiale au fost semnate cu numele întreg al cronicarului. Cel mai adesea, semnătura „I. CH.” era folosită atunci când autorul avea două articole în același număr al ziarului, pe cel mai important semnându-l cu numele său întreg, iar pe celelălt – articol de completare sau material soft – cu inițialele sale.

De asemenea, celelalte două variante – Ion Chirilă și I. Chirilă – au fost utilizate mai ales în primii ani analizați și fie în articole scrise alături de un alt coleg, fie în cronici, așezate pe pagini pline de astfel de materiale, în care interesul nu cade pe neapărat pe cel care a scris articolul, ci pe subiectul acestuia.

În plus, unul dintre materiale a fost semnat simplu, doar cu numele de familie, acesta fiind cazul unui editorial redactat în 1996, când renumele său era deja format, iar un alt material nu a fost semnat în nici un fel. Am considerat articolul ca fiind al său pentru că era parte a unei rubrici în care fiecare jurnalist scria un reportaj și o știre de la meciul la care participase în weekend, acest material fiind despre partida la care Ioan Chirilă luase parte în etapa precedentă.

De-a lungul anilor petrecuți în redacția ziarului Gazeta Sporturilor, cronicarul a abordat circa 20 de discipline sportive, fotbalul fiind subiectul celor mai multe dintre ele. În topul preferințelor autorului, se mai numără materialele despre sport în general, despre tenis – disciplină căreia i-a dedicat și un volum – ori despre atletism. Cu toate astea, conform figurii nr. XX, Ioan Chirilă este pasionat de sport în toate formele sale și își poate adapta scrierile oricărei discipline sportive – de la fotbal și tenis, la caiac-canoe, volei, patinaj, scrimă și gimnastică, până la haltere, navomodelism, box sau pentatlon.

Figura nr. 22: Domenii abordate de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Câteva dintre articolele sale au fost și despre lucruri extrasportive, fie despre turism, fie despre cultură sau literatură, fie despre teme sociale – cum ar fi cazul Cutremurului din 4 martie 1977.

În ceea ce privește genurile jurnalistice, jurnalistul a scris avancronici și cronici ale meciurilor importante, a realizat interviuri cu nume mari ale sportului românesc și nu numai, dar în special a redactat reportaje, acestea conturându-i stilul inconfundabil.

Figura nr. 23: Genuri jurnalistice utilizate de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Reportajele lui Ioan Chirilă au vizat fie sportivi sau evenimente sportive, fie rememorări ale unor momente trăite de el prin lume ori prezentări ample ale unor lucruri pe care le-a văzut la televizor sau pe stadion. Trebuie să menționez că mi-a fost greu să delimitez reportajele de editoriale având în vedere că Ioan Chirilă nu a ezitat niciodată să își exprime părerile, făcând lucrul acesta fără să-i fie afectată obiectivitatea.

În ceea ce privește modalitatea în care a realizat articolele, cele mai multe au fost scrise în redacția ziarului, mai puțin de 15% fiind transmise telefonic sau prin telex, așa cum se observă în figura nr. 17.

Figura nr. 24: Modalitatea de corespondență utilizată de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Majoritatea articolelor transmise prin telefon au fost cronici ale meciurilor din Divizia A, dar și corespondențe din deplasările făcute în alte țări în cinstea sportului, fie la meciuri de fotbal internaționale, fie la Jocurile Olimpice ori la Campionatele Europene și Mondiale. Din punctul de vedere al ilustrațiilor, doar 22% dintre materiale au fost acompaniate de fotografii sau caricaturi și desene, celelalte fiind compuse doar din text.

Figura nr. 25: Materiale ilustrate semnate de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Ceea ce atrăgea atenția, însă, erau titlurile, scrise cu font-uri și culori diferite. De asemenea, autorul reușea mereu să stârnească interesul și curiozitatea cititorilor alegând titluri atractive, compuse din cuvinte sau sintagme care nu obișnuiesc să fie folosite în sport.

Figura nr. 26: Selecție de titluri ale unor articole semnate de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Anii de presă petrecuți în redacția ziarului Gazeta Sporturilor au însemnat, în cifre, 3.330 articole. Distribuția lor pe ani nu a fost însă una egală, primii ani fiind marcați de un număr relativ redus de articole – sub 50 pe an, în primii 13 ani de presă scrisă –, ajungând apoi, în următorii ani, să scrie peste 100 de articole pe an sau chiar peste 200 de materiale anual – în perioada 1991–1994 și în anul 1996. Cele mai multe articole au fost semnate de Ioan Chirilă în 1994, când a scris 222 de interviuri, știri, cronici și reportaje. Evoluția acestor cifre este detaliată în figura de mai jos:

Figura nr. 27: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Pasiunea lui Ioan Chirilă pentru fotbal și-a spus cuvântul și în ceea ce privește numărul de articole dedicate anual acestei discipline sportive. Astfel, conform figurii nr. XX, se poate observa că în afara perioadei 1960–1961, fotbalul a fost subiectul celor mai multe materiale scrise de către cronicar. În plus, în șapte dintre cei 39 de ani analizați în lucrarea de față Ioan Chirilă a scris exclusiv despre fotbal în paginile ziarului Gazeta Sporturilor.

Figura nr. 28: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor, în funcție de disciplina sportivă

De cele mai multe ori, în perioada 1959–1997, Ioan Chirilă a scris reportaje, cronici și interviuri, aceste trei genuri jurnalistice regăsindu-se cel mai adesea sub semnătura jurnalistului în paginile ziarului Sportul popular.

Figura nr. 29: Oscilația genurilor jurnalistice folosite de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

În figura de mai sus se observă că reportajele au fost, în cea mai mare parte a timpului, genul jurnalistic cel mai des abordat de Ioan Chirilă – anul 1968 fiind cel în care jurnalistul a redactat exclusiv reportaje. De altfel, doar în perioada 1965–1967 cronicile au fost genul jurnalistic predominant.

Din punct de vedere procentual, cele mai multe interviuri le-a realizat în 1961, în proporție de 27%. Trebuie menționat, însă, că acel an, al treilea în care materialele lui Ioan Chirilă au văzut lumina tiparului, a fost cel în care jurnalistul a scris doar 11 articole, trei dintre ele fiind interviuri.

În ceea ce privește numărul de materiale transmise prin telefon, ponderea acestora este destul de oscilantă. Conform figurii de mai jos, cele mai multe corespondențe telefonice, aproape 40%, au avut loc în 1990, an în care cronicarul a participat la Campionatul Mondial de fotbal din Italia și a scris și circa 20 de cronici – care au reprezentat aproximativ 20% din numărul total de articole semnate de el în acel an.

Ceilalți ani în care jurnalistul a avut peste 30% dintre articole transmise telefonic au fost 1976–1977 și 1984–1985, perioade în care s-au desfășurat preliminarii ale edițiilor de Cupă Mondială din 1978, respectiv 1982, Ioan Chirilă petrecându-și mult timp alături de echipa națională de fotbal a României.

Figura nr. 30: Oscilația numărului de articole transmise prin telefon de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Oscilația numărului de articole ilustrate, care se poate vedea în figura de mai jos, este în directă legătură cu genul de material jurnalistic predominant în fiecare dintre anii analizați. Astfel, numărul ridicat de articole ilustrate din 1959 are la bază faptul că Ioan Chirilă a scris mult despre sportul în general și despre fotbal în acel an, majoritatea articolelor fiind reportaje. Odată cu creșterea numărului de cronici redactate de autor anual, se remarcă o scădere a ponderii materialelor însoțite de fotografii sau ilustrații.

Figura nr. 31: Oscilația numărului de articole ilustrate scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Toate cronicile etapei erau grupate pe una–două pagini în interiorul ziarului, iar fotografii de la cea mai importantă partidă a sfârșitului de săptămână erau prezentate pe prima pagină, alături de rezultatele complete și de clasamentului Diviziei A.

Ponderea redusă a numărului de articole ilustrate în ziarul Sportul popular se poate justifica și prin existența revistei Sport, la care scriau aceeași oameni și care se compunea din fotoreportaje și știri pe scurt, însoțite de fotografii sau caricaturi și desene.

Ilustrațiile erau fie realizate de fotojurnaliști din cadrul redacției, fie împrumutate de la agențiile naționale și internaționale de presă. De cele mai multe ori, acestea erau însoțite de o sursă, în care era explicat cadrul surprins și era notat numele autorului imaginii.

Figura nr. 32: Selecție de fotografii / ilustrații ale articolelor lui Ioan Chirilă din paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Analiza calitativă

În paginile ziarului Sportul popular, Ioan Chirilă a scris peste 3.300 de articole, aparținând mai multor genuri jurnalistice și acoperind o varietate de sporturi, de la atletism sau box, la fotbal – subiectul său favorit –, gimnastică, tenis, natație, rugby, baschet și până la șah, hipism, navomodelism și biliard. Majoritatea articolelor sale pot fi încadrate în genul reportaj, dar el nu s-a ferit să scrie nici știri, interviuri, anchete, cronici, recenzii sau editoriale, note personale, subiective, resimțindu-se în aproape toate materialele sale, având în vedere că nu a absolvit o facultate de jurnalism și că obișnuia să scrie doar despre subiecte care îl interesau, în care se putea implica și emoțional.

Din cele peste 3.300 de articole publicate în ziarul Sportul popular, puțin peste 600 au fost încadrate, de-a lungul timpului, în diferite rubrici – acestea reprezentând 18% din numărul total de materiale scrise de Ioan Chirilă în cotidianul amintit.

Figura nr. 33: Încadrarea în rubrici a articolelor scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Unele dintre rubrici au fost permanente, menținându-se în paginile ziarului timp de zeci de ani, altele au fost rubrici temporare, luând forma unor seriale.

De asemenea, referitor la aceste rubrici, se remarcă faptul că unele dintre ele au fost exclusiv ale lui Ioan Chirilă, el fiind singurul care a scris în cadrul lor, în timp ce pentru altele scriau, rând pe rând, majoritatea membrilor redacției.

Figura nr. 34: Rubrici pentru care a scris Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

În figura nr. 34, se remarcă faptul că Ioan Chirilă a scris pentru mai mult de 20 de rubrici, doar trei dintre ele bucurându-se de un număr mai ridicat de articole.

Rubrica în care Ioan Chirilă a scris cele mai multe articole a fost „Telecronica”, rubrică săptămânală, în care a semnat articole în perioada 1993–1996. Această rubrică nu a fost exclusiv a lui Ioan Chirilă, ea existând în paginile ziarului încă din anii `70, când avea un alt autor.

Majoritatea articolelor din cadrul acestei rubrici au ca subiect principal transmisiunile TV care vizează lumea sportului, el comentând fie meciuri de fotbal, fie diferite turnee de tenis ori alte competiții ale unor sporturi pe care le îndrăgește și care îl interesează – Ioan Chirilă neacceptând să scrie despre lucruri care nu îl pasionează.

Figura nr. 35: Modalitatea de notare a titlului rubricii „Telecronica”

De asemenea, articolele din „Telecronica” erau și despre televiziune, turism sau cultură. În plus, câteva materiale s-au conturat în jurul unor amintiri ale cronicarului. Acest lucru se întâmpla atunci când nu identifica nimic interesant la televizor sau când anumite întâmplări din timpul săptămânii îi aduceau aminte de diferite momente pe care le-a trăit tot aflându-se în slujba sportului.

Cea mai mare parte dintre materialele publicate în cadrul acestei rubrici au luat forma unor reportaje, redactate în stilul caracteristic al cronicarului – ușor subiective, presărate cu impresii personale –, dar au fost și câteva interviuri.

Celelalte două rubrici care au strâns un număr mai ridicat de articole sunt „Între vestiar și gazon” și „Etapa s-a încheiat, comentariile continuă”, ambele fiind dedicate exclusiv fotbalului. Pentru rubrica „Etapa s-a încheiat, comentariile continuă”, Ioan Chirilă a scris între anii 1978 – 1989. În cea mai mare parte, articolele din această categorie erau reportaje despre meciurile din etapa precedentă din Divizia A.

Astfel, autor nu era doar Chirilă, ci toți cronicarii desemnați la meciurile din zilele anterioare. Această rubrică era compusă din mai multe reportaje, de obicei de la cele mai interesante sau importante meciuri ale etapei abia încheiate din campionatul național.

Figura nr. 36: Modalitatea de notare a titlului rubricii „Etapa s-a încheiat, comentariile continuă”

Deși a scris de-a lungul a 21 de ani în această rubrică, numărul articolelor semnate de Ioan Chirilă nu depășește 10% din totalul materialelor încadrate în rubrici. Acest lucru poate fi pus pe seama faptului că autorii reportajelor din „Etapa s-a încheiat, comentariile continuă” erau aleși aleatoriu, pe baza importanței meciului la care luaseră parte. Ioan Chirilă nu a ținut niciodată să iasă în evidență și să participe doar la partide cu miză mare, astfel că, uneori, el scria doar cronica de meci.

În altă ordine de idei, au fost și etape în care cronicarul nu a participat la nici un meci fie pentru că era plecat în vreo deplasare, fie pentru că era responsabil de gestionarea cronicilor din redacție, el atunci redactând un reportaj general, de introducere în tot ceea ce s-a întâmplat în etapa din Divizia A.

Cea de-a treia rubrică bogată în articole semnate de Ioan Chirilă este intitulată „Între vestiar și gazon”, fiind, de asemenea, dedicată exclusiv fotbalului. În cadrul acesteia, jurnalistul a scris între anii 1991–1996, în această perioadă adunând peste 40 de materiale, cele mai multe dintre ele fiind știri, scrise pe baza informațiilor aflate imediat după meci – de la jucători, antrenori – sau sesizate în finalul partidei.

Figura nr. 37: Modalitatea de notare a titlului rubricii „Între vestiar și gazon”

Fiind destul de similară cu rubrica „Etapa s-a încheiat, comentariile continuă”, și în cazul acesteia autorii erau multipli, diferiți de la număr la număr, în funcție de meciul la care au luat parte în etapa recent încheiată din campionat. În plus, motivul principal, pentru care procentul știrilor încadrate în această rubrică este redus, este absența lui Ioan Chirilă de la meciuri, cu atat mai mult cu cât, începând din 1991, și numărul cronicilor de meci scrise de acesta a fost în scădere.

În ceea ce privește serialele, conform figurii de mai jos, se remarcă faptul că articolele lui Ioan Chirilă pot fi încadrate în șase astfel de rubrici, care se caracterizează printr-o întindere temporală mai redusă și prin faptul că (aproape) toate articolele au avut același autor – cu excepția serialului „Dialog cu cititorii”, din anii ’70, în cadrul căreia au scris mai mulți jurnaliști.

Figura nr. 38: Seriale pentru care le-a scris Ioan Chirilă în paginile ziarului Gazeta Sporturilor

Serialul cu cele mai multe articole este „Profiluri”, în cadrul căruia Ioan Chirilă a scris 37 de materiale, în perioada 1981–1983. Fiecare dintre acestea a vizat câte un județ din România, autorul scriind despre cei mai buni performeri de acolo. Așa cum se poate vedea în imaginea de mai jos, cronicarul a parcurs țara de la un capăt la celălalt, s-a documentat cu privire la performanțele obținute de sportivii din fiecare județ și le-a făcut o scurtă caracterizare.

Figura nr. 39: Județele acoperite de Ioan Chirilă în serialul „Profiluri”

În majoritate, articolele din cadrul acestui serial au fost reportaje, vizând performerii din mai multe discipline sportive, de la fotbal, la canotaj, atletism, rugby, baschet și până la box, tir, șah sau schi. De asemenea, materialele nu au adus în atenție doar sportivi din discipline individuale, ci și echipe întregi, care s-au remarcat în diferite competiții.

Figura nr. 40: Exemple de topuri realizate în cadrul serialului „Profiluri”, din Constanța, Covasna și Cluj

Următorul serial cu peste 20 de articole semnate de Ioan Chirilă este „Reporter pe meridiane”, pentru care jurnalistul a scris pe parcursul anului 1991, între lunile iulie–octombrie.

Figura nr. 41: Modalitatea de notare a titlului serialului „Reporter pe meridiane”

Materialele din cadrul acestui serial au luat forma unor reportaje, în mare parte despre fotbal și despre călătoriile pe care le-a făcut în slujba sportului, amintind de peripețiile prin care a trecut, de dificultățile pe care le-a întâmpinat și de prieteniile pe care le-a legat.

Deși în cea mai mare parte au fost neilustrate, reportajele au compensat lipsa fotografiilor prin povestirea colorată a lui Ioan Chirilă, care aduce în ochii cititorilor întâmplările sub forma unor filme încărcate de detalii, care transpun audiența acolo, în mijlocul evenimentelor, dând senzația participării active.

Cel de-al treilea serial care a ridicat un număr mai mare de articole scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului Sportul este „Ei sunt campionii noștri olimpici”. Astfel, în cadrul acestei rubrici, din decembrie 1979 până în aprilie 1980 – în deschiderea Olimpiadei din Moscova – cronicarul a realizat interviuri cu sportivi români care au fost medaliați la Jocurile Olimpice în perioada 1952–1972.

Figura nr. 42: Modalitatea de notare a titlului serialului „Ei sunt campionii noștri olimpici”

Toate interviurile, materiale ample care începeau pe prima pagină a ziarului, continuându-se apoi și pe o altă filă, au fost ilustrate cu fotografii ale campionilor români de talere, tir, lupte sau canoe și suliță. În ceea ce privește conținutul articolelor, în principal, întrebările au vizat atât detalii despre cum au ajuns la performanța olimpică, ce a însemnat acest succes pentru ei, care au fost factorii care i-au ajutat să obțină mult dorita medalie, cât și amănunte legate de cum se prezintă sportivii români ai disciplinelor respective în momentul de față.

Concluzii și contribuții personale

Fără doar și poate, cariera lui Ioan Chirilă se confundă cu cei 38 de ani petrecuți în redacția celui mai vechi ziar de sport din România. Gazeta Sporturilor, publicația pentru care jurnalistul a scris cel mai mult în întreaga carieră, a reprezentat rampa de lansare a cronicarului, el ajungând în această redacție la vârsta de 34 de ani.

În timp, interesul românilor pentru presa de sport a crescut, iar cotidianul s-a bucurat de renumele, pe care jurnalistul l-a construit cu dedicare și implicare în tot ceea ce înseamnă sportul românesc și internațional, și de anii de glorie ai acestuia, perioadă în care Ioan Chirilă a cunoscut succesul, a profitat de inspirație și a scris sute de articole anual.

A fost un etalon al jurnalismului sportiv obiectiv, sincer și complex. A scris despre o varietate de discipline sportive, dovedindu-și iubirea necondiționată pe care a purtat-o nu doar fotbalului, ci și altor sporturi, unele despre care se vorbea foarte puțin. S-a concentrat mereu pe a evidenția elementele cele mai importante și a aduce în atenție probleme pe care ceilalți nu îndrăzneau să le abordeze. Din punctul meu de vedere, nu a dat nici o dovadă de aroganță și nu s-a ferit de nici un subiect.

Nu întâmplător, el a fost și director onorific al publicației, câștigând respectul tinerilor care îl înconjurau în redacție și care continuă să-l citeze și în 2019, la 20 de ani de la moartea sa.

ProSport (1997-1999)

Ziarul ProSport a apărut în iulie 1997, iar Ioan Chirilă s-a alăturat proiectului încă de la început. Având 72 de ani și o experiență uriașă, el a ocupat, în cadrul noii redacții, postul de senior editor – asta doar pentru 29 de luni, până când a încetat din viață, în noiembrie 1999.

Astfel, în lucrarea de față, am analizat cei 2 ani și 5 luni petrecuți de Ioan Chirilă în redacția cotidianului ProSport, perioadă în care a scris peste 250 de articole, încercând să realizez o analiză cantitativă, care să răspundă la următoarele ipoteze:

Ioan Chirilă a scris despre orice sport, însă majoritatea articolelor sale au vizat fotbalul.

Cele mai multe dintre materialele publicate de el în ziarul ProSport au fost semnate cu numele său întreg.

În paginile cotidianului, Ioan Chirilă a scris în principal editoriale.

Obiectivul principal al acestei cercetări este de a demonstra că Ioan Chirilă a fost unul dintre cei mai prolifici jurnaliști de sport din România, cu o carieră lungă și bogată în experiențe și trăiri în scopul și datorită sportului. De asemenea, un alt obiectiv important este acela de a crea o imagine cât mai amplă și mai clară asupra muncii depuse de Ioan Chirilă și a impactului acesteia asupra jurnalismului sportiv din România.

Metodologia de cercetare utilizată în acest scop a constat în documentare și într-o analiză cantitativă a materialelor identificate în anii în care Ioan Chirilă a făcut parte din redacția ziarului ProSport.

Studiul de caz are la bază informațiile culese din publicații vechi de aproximativ 20 de ani. Analiza a fost realizată personal de autor, fiind limitată doar de faptul că unele ziare nu făceau parte din colecțiile bibliotecii sau erau într-o stare avansată de degradare. Publicațiile sunt destul de vechi, astfel încât unele numere s-au pierdut ori s-au deteriorat.

Analiza cantitativă

Primul articol publicat de Ioan Chirilă în cotidianul ProSport datează din 2 iulie 1997, zi în care a apărut această publicație. Majoritatea materialelor pe care el le-a scris în acest ziar au fost semnate cu numele său întreg, jurnalistul ajungând la o maturitate profesională și având o experiență vastă, care îl atestă în mintea cititorilor ca pe un expert, aceștia căutându-i numele în paginile ziarului, pentru a-i citi scrierile.

Pe parcursul acelui an, cronicarul a scris în cea mai mare parte editoriale, toate articolele fiind scrise din redacție. De altfel, în figura de mai jos se poate observa că el a transmis telefonic foarte puține materiale în perioada 1997–1999, acest lucru putând fi pus pe seama vârstei înaintate a jurnalistului, care nu-i mai permitea să meargă în multe deplasări. De asemenea, fiind senior editor, Ioan Chirilă nu se mai ocupa cu redactarea cronicilor de meci, astfel că nu mai era nevoit să participe la partide din țară – urmărindu-le, oricum, la televizor.

Figura nr. 43: Cele mai importante statistici ale anilor 1997–1999

La fel ca în cazul articolelor publicate în paginile ziarului Gazeta Sporturilor, Ioan Chirilă a abordat și pentru cotidianul ProSport o mulțime de subiecte, scriind nu doar despre fotbal, ci și despre tenis sau sport în general, așa cum se poate vedea în figura de mai sus. Astfel, în fiecare dintre cei trei analizați, articolele despre fotbal nu au reprezentat mai mult de 80% din numărul total de materiale scrise de cronicar.

În ceea ce privește ilustrațiile, în ziarul ProSport apare un element nou: utilizarea unui miniportret al autorului, care dă personalitate și credibilitate articolului, cititorii reușind să-l vadă pe jurnalist și să-i asocieze o figură materialului scris.

Astfel, deși numărul articolelor ilustrate cu fotografii despre subiect este destul de scăzut, în peste 75% dintre ele lângă numele autorului a apărut un mic portret, toate articolele din 1999 având această ilustrație.

Analiza și interpretarea datelor

Ioan Chirilă a scris, în paginile ziarului ProSport, în perioada 1997–1999, 251 de articole. Pentru a le semna, el a folosit 2 variante de nume, așa cum se poate vedea în figura de mai jos:

Figura nr. 44: Semnături folosite de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Astfel, cele mai multe dintre articolele scrise de Ioan Chirilă în paginile cotidianului ProSport au fost semnate cu numele întreg al autorului. Cealaltă variantă – semnătura cronicarului – a fost folosită la primul său articol din 2 iulie 1997, unde și-a „justificat” prezența printre editorialiștii publicației, și cu precădere în cazul materialelor scrise în 1998, din deplasarea făcută în Franța, la Campionatul Mondial de fotbal.

În ceea ce privește disciplinele sportive acoperite de jurnalist în perioada 1997–1999, dincolo de sport în general, Ioan Chirilă a scris despre alte 10 sporturi, dar și despre alte patru domenii extrasportive, cum ar fi turismul, cultura, subiectele sociale și cele personale.

Figura nr. 45: Domenii abordate de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Fiind întâi de toate pasionat de fotbal, acest sport este subiectul celor mai multe dintre articolele semnate de el în paginile cotidianului ProSport. În plus, Ioan Chirilă a scris despre sport în general, despre tenis și despre subiecte extrasportive – acestea din urmă fiind pentru prima data într-o proporție atât de mare.

Referitor la genurile jurnalistice abordate de cronicar în perioada 1997–1999, și în acest caz procentajele sunt diferite față de cele înregistrate în cazul ziarului Gazeta Sporturilor.

Figura nr. 46: Genuri jurnalistice utilizate de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Așadar, după cum se poate observa în figura de mai sus, predomină editorialele, în timp ce numărul reportajelor – extrem de numeroase în celălalt ziar – nu depășesc 10%. O altă diferență care se remarcă între genurile jurnalistice abordate de Chirilă în cele două ziare este faptul că în paginile cotidianului ProSport nu a scris nici o cronică, anchetă sau avancronică. În schimb, el a continuat să scrie știri și a redactat chiar și o sinteză.

Figura de mai jos analizează numărul de articole transmise prin telefon de Ioan Chirilă. Așa cum am punctat mai sus, acest număr este foarte redus în contextul în care cronicarul avea o vârstă înaintată care nu îi mai permitea să meargă la fel de des în deplasări.

Figura nr. 47: Modalitatea de corespondență utilizată de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Cât despre statisticile privind ilustrațiile, se poate observa că doar 34% dintre materiale au fost însoțite de fotografii. Cu toate acestea, 89% dintre articolele semnate de Ioan Chirilă au fost ilustrate cu un mini-portret al autorului, alăturat numelui acestuia.

Acest obicei avea rolul de a întări ideile exprimate de jurnaliști în cadrul editorialelor și este practicat și în prezent de către ziarul Gazeta Sporturilor, singurul de sport din țara noastră care mai apare și în format print – ProSport mai apare acum doar online.

Figura nr. 48: Materiale ilustrate semnate de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Figura nr. 49: Materiale ilustrate cu un miniportret al lui Ioan Chirilă

În cifre, lunile petrecute de Ioan Chirilă în redacția cotidianului ProSport au însemnat 251 de articole. Distribuția numărului de articole pe ani este inegală – așa cum se poate observa în figura de mai jos –, în 1998 el scriind mai mult decât în ceilalți doi ani la un loc. Trebuie avut în vedere faptul că ziarul a apărut în luna iulie 1997, iar cronicarul a încetat din viață în noiembrie 1999, singurul an complet în care a scris fiind 1998.

Figura nr. 50: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Conform figurii de mai sus, în 1998, Ioan Chirilă a scris aproape 150 de articole, de trei ori mai mult decât în 1997 – când a redactat 50 de materiale – și în 1998 – când a publicat 55 de articole.

De-a lungul celor trei ani, cel mai mult a scris despre fotbal, însă în fiecare an aceste materiale dedicate sportului rege nu au depășit 80%, restul de 20% fiind reprezentat de articole despre tenis, sport în general sau alte discipline sportive.

Figura nr. 51: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport, în funcție de disciplina sportivă

Această situație este o altă diferență pe care am remarcat-o față de statisticile referitoare la ziarul Gazeta Sporturilor, unde au fost ani întregi în care toată atenția lui Ioan Chirilă a fost îndreptată doar asupra fotbalului.

În ceea ce privește genurile jurnalistice abordate, în fiecare dintre cei trei analizați, peste 80% dintre articole au fost editoriale, restul fiind reportaje – cele mai multe dintre ele scrise în 1998.

Figura nr. 52: Oscilația genurilor jurnalistice folosite de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Pe lângă aceste genuri ilustrate în figura de mai sus, în paginile ziarului ProSport, Ioan Chirilă a mai scris și o știre, patru interviuri și o sinteză, aceste cifre fiind prea mici pentru a fi luate în calcul, pentru a schimba ceva în ceea ce privește oscilația genurilor jurnalistice abordate în perioada 1997–1999.

Referitor la articolele însoțite de fotografii, figura de mai jos indică o linie descendentă, în ciuda faptului că cele aproape 40% dintre materialele ilustrate din 1998 sunt, numeric vorbind, mai multe decât cele peste 50% din 1997.

Cotidianul punea mai mult accent pe prima pagină, unde apărea întotdeauna o fotografie amplă, color, restul articolelor – în special al editorialelor – nefiind ilustrate în cazul în care imaginea nu era esențială materialului.

Figura nr. 53: Oscilația numărului de articole ilustrate scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Trebuie menționat faptul că pe fiecare pagină a ziarului era minim câte o fotografie, indiferent dacă aceasta era ilustrația unui articol sau dacă reprezenta un material de sine stătător, având propria descriere și aducând în atenție un alt subiect față de cele dezbătute în rândurile scrise de jurnaliștii din redacție.

Dincolo de fotografii, prin care cotidianul ProSport ieșea în evidență, comparativ cu Gazeta Sporturilor, accentul cădea pe titlurile scrise clar, cu un font mare și îngroșat, care atrăgea privirea cititorilor.

Figura nr. 54: Selecție de fotografii / ilustrații ale articolelor lui Ioan Chirilă din paginile ziarului ProSport

În exemplele de mai sus, se pot observa și portretele autorului de care aminteam mai devreme și care îl surprind pe Ioan Chirilă în diferite ipostaze, încercându-se astfel aducerea lui în fața cititorilor în mai multe situații și momente, la fel ca în viață.

În ceea ce privește oscilația numărului de articole la care, lângă numele autorului, a fost adăugat un mini-portret, aceasta este reprezentată de o linie ascendentă, prezentată în figura de mai jos.

Figura nr. 55: Oscilația numărului de articole ilustrate cu un miniportret al lui Ioan Chirilă

Din nou, din punct de vedere numeric, au fost mai multe articole pentru care s-a folosit un portret în 1998 decât în ultimul an de viață al lui Ioan Chirilă – 130 față de 55 –, însă procentual acestea au reprezentat 89% față de 100% în 1999.

Analiza calitativă

În paginile ziarului ProSport, Ioan Chirilă a scris peste 250 de articole, aparținând mai multor genuri jurnalistice și acoperind o varietate de sporturi, de la atletism sau tenis, la fotbal, gimnastică, rugby și până la baschet sau schi. Majoritatea articolelor sale pot fi încadrate în genul editorial, dar el nu s-a ferit să scrie nici reportaje sau interviuri.

Din cele peste 250 de articole publicate în ziarul ProSport, puțin peste 193 au fost încadrate, de-a lungul timpului, în diferite rubrici – acestea reprezentând 73% din numărul total de materiale scrise de Ioan Chirilă în cotidianul amintit.

Figura nr. 56: Încadrarea în rubrici a articolelor scrise de Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Unele dintre rubrici au fost permanente, menținându-se în paginile ziarului cel puțin pe parcursul întregii perioade în care jurnalistul a făcut parte din redacția publicației, altele au fost rubrici temporare, luând forma unor seriale.

De asemenea, referitor la aceste rubrici, se remarcă faptul că pentru „Dacă e [ziua săptămânii], e [numele autorului]” și „Povestea mea” scriau, rând pe rând, majoritatea membrilor redacției, în timp ce pentru cele două seriale singurul autor a fost Ioan Chirilă.

După cum se poate vedea în figura de mai jos, de-a lungul celor 29 de luni petrecute la ProSport, cronicarul a scris în două rubrici și a redactat două seriale, acestea din urmă în 1998, legate de Campionatul Mondial de fotbal din Franța.

Figura nr. 57: Rubrici și seriale pentru care a scris Ioan Chirilă în paginile ziarului ProSport

Rubrica în care a scris cel mai mult a fost „Dacă e luni, e Ioan Chirilă”. Aceasta s-a întins pe toată perioada în care jurnalistul a făcut parte din redacția cotidianului, el fiind cel care deschidea cu câte un editorial fiecare săptămână. Aceasta era, însă, o rubrică zilnică, în fiecare zi un alt nume important din gazetărie fiind autorul materialului. Menționez că, în momentele în care unul dintre colegii săi nu putea scrie materialul săptămânal de care era responsabil, Ioan Chirilă se ocupa de editorialul respectiv, în acele momente rubrica modificându-și numele în „Dacă e marți, e Ioan Chirilă” sau „ Dacă e joi, e Ioan Chirilă” etc.

Figura nr. 58: Modalitatea de notare a titlurilor rubricii „Dacă e [ziua săptămânii], e [numele autorului]”

Materialele din cadrul acestei rubrici au luat forma unor editoriale – cu excepția unuia, care s-a concretizat într-un interviu cu Ilie Balaci –, majoritatea având ca subiect fotbalul, Ioan Chirilă ocupându-se, însă, și despre evenimente din sport, ciclism sau tenis, despre care și-a exprimat părerea în paginile cotidianului.

Ajuns la o maturitate profesională și având o vastă experiență, memorie și cultură generală, Ioan Chirilă aborda subiectele cu lejeritate, fără a întâmpina vreo problemă. De altfel, faptul că putea vorbi despre orice subiect – menționat de cei pe care i-am intervievat cu privire la cronicar – se remarcă din ușurința cu care nu ezita să-i suplinească pe colegii săi, atunci când era nevoie.

Referitor la ilustrații, toate materialele din cadrul acestei rubrici aveau în partea de sus, în titlul rubricii, un miniportret al autorului, puține dintre ele conținând și o fotografie ilustrativă pentru subiect.

Cea de-a doua rubrică în care a scris în paginile ziarului ProSport este „Povestea mea”, unde Ioan Chirilă a redactat un singur material, în 1997. Editorialul a fost despre prințesa Diana, fiind redactat după moartea acesteia și comentând exploatarea comercială din jurul subiectului, care s-a creat după ce emoțiile s-au atenuat.

Figura nr. 59: Modalitatea de notare a titlurilor rubricii „Povestea mea”

Încă o dată, prin acest editorial, jurnalistul dovedește varietatea intereselor sale și a cunoștințelor pe care le deținea, reușind să discute despre orice subiect, de la cultură, la literatură, artă, muzică, teatru sau turism.

În ceea ce privește serialele pe care Ioan Chirilă le-a redactat în cotidianul ProSport, se remarcă faptul că ambele au fost scrise în 1998 și vizează cea mai importantă competiție internațională de fotbal.

Pentru început, înainte de Campionatul Mondial de fotbal din Franța, cronicarul a publicat serialul „Legendele Mondialului”, în care, de-a lungul a 15 episoade, a prezentat fiecare ediție a Cupei Mondiale deja disputată. Aceste episoade s-au concretizat în reportaje ample, bogat ilustrate, în care autorul a amintit de cele mai importante momente ale respectivelor campionate, de aspectele care i-au atras atenția, de modul în care competiția a evoluat de-a lungul timpului.

Figura nr. 60: Modalitatea de notare a titlurilor serialului „Legendele Mondialului”

Materialele au apărut la începutul anului, înainte de marea competiție fotbalistică din Franța, fiind ca o prefață a celei de-a 16-a ediții a Cupei Mondiale. În schimb, celălalt serial din paginile ziarului ProSport a fost publicat în timpul campionatului, fiind reprezentat de articole scurte sau de dimensiuni medii, ilustrate cu fotografii sugestive pentru subiect și întotdeauna purtând semnătura de mână a lui Ioan Chirilă.

Figura nr. 61: Modalitatea de notare a titlurilor serialului „Ilustrată de la Nea Vanea” și semnătura acestuia

Modul în care a ales sa semneze articolele este unul inedit, aducând o notă personală acestor scrieri, pe care le putem încadra cu ușurință în genul jurnalistic editorial, ele fiind presărate cu idei exprimate la persoana I.

Aceste articole, cu o frecvență aproape zilnică în perioada 10 iunie – 2 iulie 1998, aveau rolul unei cărți poștale, trimisă de cronicar din Franța, pentru a ne ajuta pe noi, cei de acasă, cititorii, să intrăm în atmosfera de la turneul final și să ne bucurăm de aproape aceleași experiențe ca el. Trebuie menționat că pe lângă informațiile despre fotbal, motivul principal pentru care Ioan Chirilă a mers în Franța în vara anului 1998, articolele vizează și diferite obiective turistice sau locuri prin care s-a plimbat în timpul acestei deplasări.

Concluzii și contribuții personale

Moartea fulgerătoare a lui Ioan Chirilă, survenită în noiembrie 1999, nu i-a dat cronicarului ocazia de a scrie în paginile ziarului ProSport nici măcar trei ani. De-a lungul celor 29 de luni petrecute în redacția cotidianului, jurnalistul s-a făcut, însă, remarcat, bucurându-se de un spațiu deschis în care și-a putut exprima părerile.

În opinia mea, el nu a ajuns la ProSport din întâmplare, cei care au pus bazele acestei publicații dorindu-l alături de ei datorită experienței și talentului fără seamăn ale lui Ioan Chirilă. Acest lucru a fost punctat de jurnalistul Daniel Nanu, în cadrul unui interviu pe care mi l-a acordat și în care a mai spus că este „convins că cei 2 ani pe care i-a petrecut la Prosport i-au plăcut poate la fel de mult (n.r. ca cei petrecuți în redacția ziarului Gazeta Sporturilor), chit că diferența numerică e foarte mare”.

Revistele Sport și Sportul ilustrat (1962-1992)

Activitatea publicistică a lui Ioan Chirilă s-a desfășurat pe parcursul a mai mult de 40 de ani. În paralel cu articolele publicate în ziarul Sportul popular, Ioan Chirilă a scris și pentru revista ilustrată Sport, la fel cum făceau și alți colegi de redacție.

Revista Sport a văzut lumina tiparului pentru prima dată înainte de 1950, era publicată de două ori pe lună, iar materialele din revistă erau mai ample, ilustrate cu numeroase fotografii sau desene.

În lucrarea de față, am analizat cei 28 ani petrecuți de Ioan Chirilă în redacția revistei Sport, în perioada 1962–1989, în care Ioan Chirilă a scris peste 550 de articole, încercând să realizez o analiză cantitativă, care să răspundă la următoarele ipoteze:

Ioan Chirilă a scris despre orice sport, însă majoritatea articolelor sale au vizat fotbalul.

Cele mai multe dintre materialele publicate de el în revista Sport au fost semnate cu numele său întreg.

Pentru revista Sport, Ioan Chirilă a scris în principal reportaje și interviuri.

Obiectivul principal al acestei cercetări este de a demonstra că Ioan Chirilă a fost unul dintre cei mai prolifici jurnaliști de sport din România, cu o carieră lungă și bogată în experiențe și trăiri în scopul și datorită sportului. De asemenea, un alt obiectiv important este acela de a crea o imagine cât mai amplă și mai clară asupra muncii depuse de Ioan Chirilă și a impactului acesteia asupra jurnalismului sportiv din România.

Metodologia de cercetare utilizată în acest scop a constat în documentare și într-o analiză cantitativă a materialelor identificate în cei 10 ani în care Ioan Chirilă a făcut parte din redacția revistei Sport.

Studiul de caz are la bază informațiile culese din publicații vechi de 30–50 de ani. Analiza a fost realizată personal de autor, fiind limitată doar de faptul că unele ziare nu făceau parte din colecțiile bibliotecii sau erau într-o stare de degradare avansată. Publicațiile sunt atât de vechi încât unele numere s-au pierdut ori s-au deteriorat.

Analiza cantitativă

În 1962, în paginile revistei Sport, Ioan Chirilă a scris 22 de articole, dar doar două au fost despre fotbal, în acest an cele mai multe având drept subiect sportul în general sau atletismul. De asemenea, toate au fost semnate cu numele de Ioan Chirilă și toate s-au încadrat în genul reportaj.

1963 a fost anul în care jurnalistul a început să scrie mai multe articole despre fotbal. Acesta a fost și anul în care Ioan Chirilă a debutat în revista Sport cu interviuri, iar cele mai multe materiale au fost semnate cu numele de I. CH..

Figura nr. 62: Cele mai importante statistici ale anilor 1962–1963

În perioada 1964-1965, Ioan Chirilă a scris cel mai mult despre fotbal, iar majoritatea articolelor s-au încadrat în genul jurnalistic reportaj. Același lucru se întâmplă și în 1966, și în 1967, între acești doi ani existând și asemănarea că peste 15% dintre materiale au fost interviuri. De asemenea, între toți cei patru ani ilustrați în figura de mai jos există asemănarea că nici unul dintre articole nu a fost transmis telefonic sau printr-o altă modalitate.

Figura nr. 63: Cele mai importante statistici ale anilor 1964–1967

Anii 1968 și 1969 se remarcă prin faptul că proporții asemănătoare, de 12-15% dintre articole, au fost semnate cu numele de I.CH.. În plus, și în anii prezentați în figura nr. 22, ponderea reportajelor se menține la valori de sub 90%, în 1968 Ioan Chirilă semnând și singurul editorial scris în paginile revistei Sport.

Figura nr. 64: Cele mai importante statistici ale anilor 1968–1969

1970 a fost singurul an în care jurnalistul a transmis telefonic articole pentru revista Sport, el fiind în luna iunie plecat în Mexic, la Campionatul Mondial de fotbal.

Următorul an analizat în lucrarea de față se remarcă prin creșterea numărului de articole scrise în paginile revistei de Ioan Chirilă. După o perioadă de cinci ani în care numărul de materiale a fost constant, menținându-se la circa 35–45 de articole pe an, în 1971 jurnalistul a semnat peste 50 de reportaje și patru interviuri.

Figura nr. 65: Cele mai importante statistici ale anilor 1970–1972

Apoi, în 1972, numărul de articole a scăzut sub 20, însă procentajele au rămas similare: cele mai multe materiale au fost reportaje, ilustrate și având ca subiect fotbalul.

Situația s-a schimbat în 1973, când sportul în general a fost subiectul celor mai multe dintre reportajele scrise de jurnalist în paginile revistei Sport, toate fiind semnate cu numele său întreg și doar 21% beneficiind de câte o ilustrație.

Figura nr. 66: Cele mai importante statistici ale anilor 1973–1975

Următorii doi ani analizați, 1974 și 1975, au fost dedicați fotbalului, lucru deloc surprinzător având în vedere că sportul rege a fost întotdeauna preferatul lui Ioan Chirilă. În plus, în 1974 a avut loc a zecea ediție a Campionatului Mondial de fotbal, la care cronicarul a luat parte.

În perioada 1976–1979, statisticile au rămas asemănătoare: majoritatea articolelor au fost semnate cu numele întreg al jurnalistului, care a scris în principal reportaje despre fotbal, peste 85% dintre materiale fiind ilustrate.

Figura nr. 67: Cele mai importante statistici ale anilor 1976–1979

Cifrele nu s-au schimbat prea mult nici în perioada următoare, cu excepția faptului că, în 1980–1981, procentul reportajelor a fost într-o ușoară scădere, pentru a se menține apoi, până la finalul perioadei analizate la 100%.

Figura nr. 68: Cele mai importante statistici ale anilor 1980–198

Restul anilor în care Ioan Chirilă a scris pentru revista Sport pot fi caracterizați prin constanță. Din 1982 și până în 1989, el a scris doar despre fotbal, doar reportaje și toate articolele au fost ilustrate. În plus, cu excepția anului 1984, în toate cazurile și-a semnat materialele cu numele întreg, toate reportajele fiind scrise direct din redacție, fără ca el să fie nevoit să le transmită telefonic sau printr-o altă modalitate.

Figura nr. 69: Cele mai importante statistici ale anilor 1984–1989

După înlăturarea regimului comunist în 1989, revista Sport a apărut sub numele Sportul ilustrat, singurul an în care am mai găsit articole scrise de Ioan Chirilă în paginile revistei fiind 1992. Atunci, el a redactat cinci reportaje, toate fiind semnate cu numele întreg al jurnalistului.

Figura nr. 70: Cele mai importante statistici ale anului 1992

Conform figurii de mai sus, cele mai multe articole au fost dedicate aceluiași sport rege – fotbalul –, celălalt reportaj fiind despre tenis. De asemenea, în aceeași proporție, 80% materiale au fost ilustrate, unul singur nebeneficiind de fotografie, dar atrăgând atenția prin intermediul titlului scris cu litere mari, citețe, îngroșate.

Analiza și interpretarea datelor

Ioan Chirilă a scris, în perioada 1962–1992, 559 de articole. Pentru a le semna, el a folosit 3 variante de nume, așa cum se poate vedea în figura de mai jos:

Figura nr. 71: Semnături folosite de Ioan Chirilă în paginile revistei Sport

În cele mai multe cazuri, articolele au fost semnate cu numele întreg al jurnalistului, celelalte variante fiind, cel mai adesea, folosite atunci când autorul avea două articole în același număr al revistei – pe cel mai important semnându-l cu numele său întreg, iar pe celelălt cu inițialele sale.

De-a lungul celor 29 de ani analizați, cronicarul a abordat, în paginile revistei Sport, peste 10 discipline sportive, fotbalul fiind subiectul celor mai multe articole publicate. În topul preferințelor autorului, se mai numără atletismul și materialele despre sport în general ori despre tenis. Cu toate astea, conform figurii nr. XX, Ioan Chirilă este pasionat de sport în toate formele sale și își poate adapta scrierile oricărei discipline sportive – de la fotbal și atletism, la volei, scrimă și gimnastică, până la haltere sau tir.

Figura nr. 72: Domenii abordate de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

La fel ca și în cazul ziarelor Gazeta Sporturilor și ProSport, Ioan Chirilă a scris și un material extrasportiv, având ca subiect cultura, mai exact piesa de teatru scrisă de un coleg de-al său de redacție, Mircea M. Ionescu.

În ceea ce privește genurile jurnalistice, cronicarul a scris în paginile revistei Sport numeroase reportaje ample, interviuri cu nume mari ale sportului românesc și nu numai, dar și un editorial și o anchetă.

Figura nr. 73: Genuri jurnalistice utilizate de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

Reportajele sale au vizat fie evenimente din fotbal – despre Divizia A, meciuri amicale ori Campionate Mondiale sau portrete ale unor jucători –, fie din alte sporturi, el obișnuind ca, la final de an, să redacteze (cel puțin) o parte din ancheta referitoare la cei mai buni sportivi români ai anului.

În ceea ce privește modalitatea în care a realizat articolele, cele mai multe au fost scrise în redacția revistei Sport, mai puțin de 1% fiind transmise telefonic, așa cum se observă în figura nr. XX.

Figura nr. 74: Modalitatea de corespondență utilizată de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

Cele două articole transmise prin telefon – din totalul de aproape 560 de materiale – au fost reportaje de la Campionatul Mondial de fotbal din 1970, la care cronicarul a făcut deplasarea alături de echipa națională de fotbal a României.

Din punctul de vedere al ilustrațiilor, doar 8% dintre materiale nu au fost acompaniate de fotografii sau caricaturi și desene. Este cazul editorialului sau al materialelor auxiliare, alăturate unui reportaj amplu, ilustrat consistent – aceste materiale complementare fiind, de obicei, cele semnate cu inițialele I. Ch..

Figura nr. 75: Materiale ilustrate semnate de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

Cei aproape 30 de ani ai revistei Sport analizați în lucrarea de față au însemnat, în cifre, 557 de articole semnate de Ioan Chirilă. Distribuția lor pe ani nu a fost însă una egală, dar oscilația numărului de materiale scrise anual nu a fost foarte abruptă, cu excepția anilor 1971–1972. Evoluția acestor cifre este detaliată în figura de mai jos.

Figura nr. 76: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

Astfel, în figura nr. 76, se observă că jurnalistul a scris, în perioada 1962–1965, mai puțin de 40 de articole pe an, în 1971 el ajungând la aproape 60 de materiale publicate. Ulterior, numărul materialelor scrise de Ioan Chirilă în paginile revistei Sport a scăzut brusc, la mai puțin de 20 în perioada 1972–1973, pentru ca apoi, pentru trei ani, să redacteze între 20 și 30 de articole anual. Începând din 1977, numărul materialelor semnate de cronicar în paginile revistei nu a mai depășit 10.

Trebuie menționat, însă, că scăderea este justificată de faptul că din luna mai a anului 1974, publicația a devenit lunară, având 12 numere pe an, față de 24 de apariții anual, câte a avut în perioada 1962–1973.

Pasiunea lui Ioan Chirilă pentru fotbal și-a spus cuvântul și în ceea ce privește numărul de articole dedicate anual acestei discipline sportive în paginile revistei Sport. Astfel, conform figurii nr. 26, se poate observa că în afara anului 1962, fotbalul a fost subiectul celor mai multe materiale scrise de către cronicar, din 1964 majoritatea articolelor fiind dedicate acestui sport. În plus, în 11 dintre cei 29 de ani analizați în lucrarea de față, Ioan Chirilă a scris exclusiv despre fotbal.

Figura nr. 77: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport, în funcție de disciplina sportivă

De cele mai multe ori, în paginile revistei Sport, în perioada 1962–1971, Ioan Chirilă a scris reportaje și interviuri. Evoluția celor două este aproape perfect simetrică, așa cum se poate observa în figura de mai jos.

Figura nr. 78: Oscilația genurilor jurnalistice folosite de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

În figura nr. 78, se observă că reportajele au fost, în cea mai mare parte a timpului, genul jurnalistic cel mai des abordat de Ioan Chirilă în paginile revistei Sport. Din punct de vedere procentual, cele mai multe interviuri le-a realizat în 1981, în proporție de 20%, și în 1966, când acest gen jurnalistic a reprezentat 19% din totalul materialelor scrise de cronicar. Numeric, însă, în 1981 a luat doar un interviu publicat în paginile revistei Sport, în timp ce în anul Campionatului Mondial de fotbal din Anglia a scris 8 interviuri pentru aceeași publicație. Această diferență care se înregistrează între numere și procente se justifică prin periodicitatea revistei – care a devenit lunară în 1974.

În ceea ce privește modalitatea de transmitere a articolelor, având o periodicitate lunară sau bilunară, numărul materialelor transmise prin telefon sau telex a fost extrem de redus, puține fiind momentele în care publicarea revistei se făcea atunci când Ioan Chirilă era plecat în vreo deplasare internațională.

Figura nr. 79: Oscilația numărului de articole ilustrate, scrise de Ioan Chirilă în perioada 1962–1992 în revista Sport

Revista Sport, la care scriau aceeași oameni din redacția ziarului Sportul popular, se compunea din fotoreportaje și știri pe scurt, însoțite de fotografii sau caricaturi și desene. Astfel, se justifică ponderea ridicată a numărului de articole ilustrate. Acestea erau fie realizate de fotojurnaliști din cadrul redacției, fie împrumutate de la agențiile naționale și internaționale de presă. De cele mai multe ori, acestea erau însoțite de o sursă, în care era explicat cadrul surprins și era notat numele autorului imaginii.

Figura nr. 80: Selecție de fotografii / ilustrații din perioada 1962–1992 din revista Sport

Oscilația surprinsă în figura nr. 79 este abruptă doar între 1972–1974. Cele mai multe articole neînsoțite de fotografii sau caricaturi și desene s-au remarcat în anul 1973, când Ioan Chirilă s-a ocupat, pentru revista Sport, de rubrica „globe-trotter”, în cadrul căreia reportajele punctau cele mai importante evenimente din lumea sportului petrecute în ultimele două săptămâni – publicația fiind bilunară în acea perioadă. Nici unul dintre aceste articole – care au reprezentat aproape 80% din tot ce a scris cronicarul în acel an în paginile revistei – nu a fost ilustrat.

Concluzii și contribuții personale

Revista Sport a fost, timp de aproape 30 de ani, gazda unor articole ample scrise de Ioan Chirilă, care veneau în completarea materialelor publicate în paginile ziarului Gazeta Sporturilor. De-a lungul timpului, cronicarul a scris în paginile acestei publicații, în principal, reportaje și interviuri, vizând subiecte din toate domeniile.

El a demonstrat astfel, încă o dată, că este pasionat de o varietate de discipline sportive, că îi admiră pe oamenii care reușesc performanțe în orice domeniu și că are abilitatea de a le aduce un omagiu, așternând pe hârtie cuvinte alese.

În paginile revistei Sport, Ioan Chirilă a avut spațiul propice pentru a redacta materiale ample, complexe, oferind cititorilor mai multe informații decât ar fi putut-o face în paginile ziarului Sportul. Astfel, el și-a folosit întreg talentul pentru a face completările pe care le-a considerat necesare, pentru a contura portrete sau a evidenția rezultate memorabile.

Articolele din paginile acestei publicații sunt importante pentru cariera cronicarului având în vedere că materialele sunt ample, dovedindu-i harul și dedicarea, calități care l-au consacrat drept unul dintre cei mai buni jurnaliști de sport din țară.

Săptămânalul Fotbal (1967-1996)

În cei aproximativ 40 de ani petrecuți în slujba sportului, Ioan Chirilă a scris, în paralel cu articolele publicate în ziarul Sportul popular și în revista Sport, și pentru săptămânalul Fotbal – așa cum făceau și alți colegi de redacție –, revistă editată de Gazeta Sporturilor.

Revista Fotbal a apărut pentru prima dată la jumătatea anilor ‘60, avea o periodicitate săptămânală, iar materialele din paginile sale erau ample, acoperind cele mai importante subiecte din cursul săptămânii.

În lucrarea de față, am analizat cei 13 ani ai revistei Fotbal în care Ioan Chirilă a scris în paginile acesteia aproape 550 de articole. Trebuie menționat că, inițial, săptămânalul a apărut până în 1974, iar apoi, după Revoluția din decembrie 1989, a reînceput să fie editat timp de 6 ani. Pe baza articolelor semnate de cronicar, am încercat să realizez o analiză cantitativă, care să răspundă la următoarele ipoteze:

Cele mai multe dintre materialele publicate de el în revista Fotbal au fost semnate cu numele său întreg.

Pentru revista Fotbal, Ioan Chirilă a scris în principal reportaje și interviuri.

Obiectivul principal al acestei cercetări este de a demonstra că Ioan Chirilă a fost unul dintre cei mai prolifici jurnaliști de sport din România, cu o carieră lungă și bogată în experiențe și trăiri în scopul și datorită sportului. De asemenea, un alt obiectiv important este acela de a crea o imagine cât mai amplă și mai clară asupra muncii depuse de Ioan Chirilă și a impactului acesteia asupra jurnalismului sportiv din România.

Metodologia de cercetare utilizată în acest scop a constat în documentare și într-o analiză cantitativă a materialelor identificate în cei 13 ani în care Ioan Chirilă a făcut parte din redacția revistei Fotbal.

Studiul de caz are la bază informațiile culese din publicații vechi de aproximativ 20 până la 50 de ani. Analiza a fost realizată personal de autor, fiind limitată doar de faptul că unele ziare nu făceau parte din colecțiile bibliotecii sau erau într-o stare de degradare avansată. Publicațiile sunt atât de vechi încât unele numere s-au pierdut ori s-au deteriorat.

Analiza cantitativă

Primii trei ani în care Ioan Chirilă a scris pentru săptămânalul Fotbal au fost marcați de un număr foarte redus de articole. În perioada 1967–1970, el a scris câte un singur material pentru această publicație. Trebuie punctat, însă, faptul că, în același timp, cronicarul a publicat articole și în ziarul Sportul și în revista Sport – lucru care s-a întâmplat aproape pe tot parcursul apariției săptămânalului.

Figura nr. 81: Cele mai importante statistici ale anilor 1967–1971

Deși, din 1971 numărul articolelor a fost în creștere, statisticile au rămas asemănătoare. Având în vedere și numele publicației, disciplina sportivă cel mai des abordată de Ioan Chirilă a fost fotbalul, cu excepția anului 1970, când articolul scris a fost despre turism – despre o aventură trăită tot în slujba fotbalului, la Guadalajara.

Totodată, cu excepția anilor 1967 și 1969, când Ioan Chirilă a scris câte un interviu în paginile săptămânalului Fotbal, în anii ilustrați în figura de mai sus toate articolele au fost reportaje, toate fiind semnate cu numele întreg al autorului și, în 1971, toate fiind ilustrate.

Începând din 1972, numărul materialelor publicate de cronicar a fost în creștere, astfel că și statisticile au fost diferite, Ioan Chirilă folosind mai multe variante de nume pentru a-și semna materialele și abordând o paletă mai amplă de genuri jurnalistice.

Figura nr. 82: Cele mai importante statistici ale anilor 1972–1974

Astfel, conform figurii nr. 82, în perioada 1972–1973, doar circa 70-75% dintre articole au fost semnate cu numele întreg al autorului, peste 50% dintre acestea fiind reportaje și mai multe de 90% fiind materiale ilustrate. În schimb, în 1974, interviurile au reprezentat circa 70% din totalul articolelor scrise de Ioan Chirilă în paginile săptămânalului Fotbal, care a văzut lumina tiparului doar până pe 1 mai – urmând a fi reeditată după o pauză de 15 ani, începând din 1990.

Figura de mai jos prezintă principalele statistici ale anilor 1990–1992, în care reportajele au dominat printre articolele scrise de Ioan Chirilă în paginile săptămânalului, semnate în continuare preponderent cu numele întreg al autorului.

Figura nr. 83: Cele mai importante statistici ale anilor 1990–1992

În schimb, ceea ce se remarcă diferit în figura nr. 60 față de datele din anii ’60–‘70 este scăderea procentului de articole ilustrate, scădere care continuă și în 1993 și în 1995, după o ușoară creștere în 1994.

De asemenea, în figura de mai jos se poate observa o diferență și în ceea ce privește genul jurnalistic predominant printre scrierile lui Ioan Chirilă în paginile revistei Fotbal. Astfel, ponderea reportajelor nu mai depășește 30% în anii 1993–1995, majoritare fiind acum editorialele. Acest lucru poate fi pus pe seama faptului că jurnalistul ajunsese la o maturitate profesională care îi permitea să emită judecăți de valoare.

Figura nr. 84: Cele mai importante statistici ale anilor 1993–1995

În altă ordine de idei, în 1994 se remarcă cel mai ridicat procent al articolelor transmise prin telefon pentru a fi publicate în paginile săptămânalului Fotbal. Cele 8% dintre materiale care au fost transmise telefonic în 1994 au fost reprezentate de articole redactate în Statele Unite ale Americii, la Campionatul Mondial de fotbal, la care cronicarul a luat parte alături de echipa națională a României.

Analiza și interpretarea datelor

Ioan Chirilă a scris, în paginile revistei săptămânale Fotbal, 548 de articole. Pentru a le semna, el a folosit 3 variante de nume, așa cum se poate vedea în figura de mai jos:

Figura nr. 85: Semnături folosite de Ioan Chirilă în paginile revistei săptămânale Fotbal

De cele mai multe ori, varianta I. CH. a fost folosită în cazul în care autorul publicase două sau mai multe articole în același număr. Atunci, cel mai amplu era semnat cu numele întreg, iar celălalt doar cu inițialele – cele două materiale fiind, de obicei, așezate pe aceeași pagină.

Menționez că cele două articole nesemnate au fost considerate ca fiind ale lui Ioan Chirilă pentru că erau parte dintr-un articol amplu, care a fost divizat pe mai multe numere ale săptămânalului, o singură parte fiind semnată.

În ceea ce privește disciplina sportivă abordată în paginile revistei, cu excepția unui singur articol, toate materialele au fost despre fotbal, săptămânalul fiind unul dedicat în întregime acestui sport căruia îi poartă numele.

Figura nr. 86: Domenii abordate de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

Din punctul de vedere al genurilor jurnalistice acoperite de Ioan Chirilă în paginile revistei Fotbal, în figura nr. 65 se remarcă încadrarea articolelor în 5 categorii – de la simpla știre până la complexul editorial sau amplul reportaj.

Figura nr. 87: Genuri jurnalistice utilizate de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

Ponderea redusă a știrilor și a avancronicilor se poate justifica prin periodicitatea săptămânală a revistei, aceste genuri jurnalistice fiind perisabile, potrivit cu precădere într-un cotidian.

La polul opus, reportajele sunt cel mai des abordat gen jurnalistic, la fel cum s-a întâmplat și în paginile ziarului Gazeta Sporturilor sau ale revistei Sport. În schimb, în săptămânalul Fotbal, editorialele au reprezentat peste 20% din numărul total de articole, fiind urmate îndeaproape de interviuri.

Figura nr. 88: Modalitatea de corespondență utilizată de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

Cu privire la numărul de articole transmise prin telefon, acesta este foarte redus, aspectul putând fi pus tot pe seama faptului că revista apărea o dată pe săptămână. În plus, se remarcă absența sau prezența foarte redusă a genurilor jurnalistice care se pretează corespondenței telefonice – cum ar fi cronicile sau avancronicile –, reportajele, interviurile sau editorialele, care predomină în paginile revistei Fotbal, necesitând mai mult timp pentru a fi redactate.

Figura nr. 89: Materiale ilustrate semnate de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

Cât despre statisticile privind ilustrațiile, 50% dintre materiale au fost acompaniate de fotografii sau caricaturi și desene, celelalte fiind compuse doar din text, așa cum se vede în figura nr. 89. În cazul articolelor care nu au fost ilustrate, atenția era atrasă de modalitatea de redactare a titlurilor, cu font-uri diferite, dimensiuni mari sau culori stridente.

Figura nr. 90: Selecție de fotografii / ilustrații ale articolelor lui Ioan Chirilă din paginile revistei săptămânale Fotbal

De asemenea, așa cum se vede în figura de mai sus, unele articole au fost ilustrate cu un mini-profil al autorului – la fel cum se întâmpla și în paginile ziarului ProSport. În cazul acestui săptămânal, însă, numărul articolelor care au beneficiat de acest tip de ilustrație a fost destul de mic.

Figura nr. 91: Materiale ilustrate cu un miniportret al lui Ioan Chirilă

Trebuie menționat și că aceste șapte procente au fost înregistrate doar în anii 1993–1994, la articole din cadrul rubricii „De la o săptămână la alta”.

În cifre, articolele scrise de Ioan Chirilă în paginile revistei săptămânale Fotbal au reprezentat 545 de articole. Distribuția numărului de materiale pe ani este inegală, așa cum se poate observa în figura de mai jos.

Figura nr. 92: Oscilația numărului de articole scrise de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

Astfel, dacă în perioada 1967–1970, cronicarul a semnat câte un singur articol pe an în numerele revistei Fotbal, ulterior, în anii 1972, 1973 și 1992, el a ajuns să scrie peste 80 de materiale anual.

Scăderea abruptă a numărului de articole redactate în 1974 se poate justifica prin faptul că revista a apărut, în acel an, doar până pe 1 mai, tipărirea acestei fiind apoi oprită până în 1990.

În ceea ce privește genurile jurnalistice abordate de Ioan Chirilă în paginile revistei Fotbal, predominante au fost reportajele, interviurile și editoriale, publicația având o periodicitate săptămânală, care face dificilă existența unor materiale temporale, cum sunt știrile sau avancronicile.

Figura nr. 93: Oscilația genurilor jurnalistice folosite de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

În figura nr. 93, se remarcă faptul că, în primii ani de existență ai revistei, interviurile au reprezentat singurul gen jurnalistic abordat de cronicar, fiind înlocuite ulterior, în perioada 1970–1971, de reportaje. Trebuie menționat, însă, că numărul articolelor a fost destul de redus în acești patru ani.

Apoi, între anii 1973–1992, reportajele au fost cele care au dominat între articolele scrise de Ioan Chirilă în săptămânalul Fotbal, cu excepția anului 1974, când interviurile au reprezentat peste 70% din total. După 1990, procentul acestora a fost în scădere, fără a mai depăși 15% până la finalul perioadei analizate.

De asemenea, potrivit figurii de mai sus, începând din 1993, predominante au fost editorialele, jurnalistul acumulând suficientă experiență pentru a-și putea exprima părerile personale în paginile revistei.

Referitor la articolele însoțite de fotografii, figura nr. 94 indică o prezență mai mare a ilustrațiilor la materialele publicate în anii ’70 decât la cele din perioada postdecembristă. Singurul an în care toate articolele au beneficiat de o fotografie sau o caricatură a fost 1971.

Figura nr. 94: Oscilația numărului de articole ilustrate, scrise de Ioan Chirilă în perioada 1967–1995 în revista săptămânală Fotbal

Panta descendentă din perioada 1972–1993 a cunoscut o ușoară creștere în 1994, în acest caz multe dintre articole (în principal editoriale) fiind ilustrate cu un mini-profil al autorului – la fel cum se întâmpla și în paginile ziarului ProSport.

Analiza calitativă

Dacă în revistele Sport și Sportul ilustrat, nici unul dintre articolele scrise de Ioan Chirilă nu a fost încadrat în vreo rubrică, în ceea ce privește materialele publicate în revista Fotbal acest lucru s-a întâmplat în 59% dintre cazuri, respectiv în peste 320 articole din cele aproximativ 550 semnate de maestru.

Figura nr. 95: Încadrarea în rubrici a articolelor scrise de Ioan Chirilă în paginile revistei Fotbal

Dacă în cazul ziarelor Gazeta Sporturilor și ProSport rubricile puteau fi împărțite în permanente și seriale, aici vorbim doar despre seriale, rubrici care, deși au fost consistente – adunând între 10 și 23% dintre articole –, nu s-au întins pe mai mult de trei ani.

Figura nr. 96: Seriale pentru care a scris Ioan Chirilă în paginile revistei Fotbal

Așa cum se poate observa în figura de mai sus, serialul „De la o săptămână la alta” a adunat cele mai multe articole, peste 150, el fiind publicat în perioada 1991–1995. Articolele din această rubrică erau publicate, de regulă, pe una dintre ultimele pagini ale săptămânalului Fotbal, având ca subiect fotbalul european, cu precădere cel italian, sau jucătorii și antrenorii români.

Figura nr. 97: Modalitate de notare a titlurilor rubricii „De la o săptămână la alta”

Articolele reunite în această rubrică erau rareori ilustrate, ele atrăgând atenția cititorilor prin modalitatea de notare a titlului și, uneori, prin profilul autorului, schițat întotdeauna între numele rubricii și titlu. Este important de punctat, însă, că, după anii ’90, trecut de 60 de ani, Ioan Chirilă avea o maturitate și o experiență care adunaseră în jurul său o comunitate de cititori care îi căutau textele în paginile diferitelor publicații la care activa pentru a-l savura. Așa cum a punctat și Radu Oprișan într-un interviu despre cronicar, anexat în lucrarea de față: „Coborai la chioșc […] ca să-l citești pe el”.

Un alt serial publicat în paginile săptămânalului Fotbal, care a adunat circa 90 de articole, a fost „Prim-plan”. Publicate în perioada septembrie 1971 – ianuarie 1973, aceste materiale avea dimensiuni reduse, fiind scurte caracterizări ale unor fotbaliști importanți din acei ani. Fiecare reportaj era însoțit întotdeauna de o caricatură a sportivului, surprins fie în timpul unui meci, fie static, din profil.

Figura nr. 98: Modalitate de notare a titlurilor rubricii „Prim-plan”

Caracterizări marilor fotbaliști ai anilor ’70 erau realizate fie prin prezentarea autorului, fie din pasaje de jurnal ori prin discuții și interviuri. Printre protagoniștii acestei rubrici s-au numărat Cornel Dinu, Rică Răducanu, Flavius Domide, Ion Oblemenco, Nicolae Pescaru și Mircea Sandu.

Materialele din cadrul rubricii „Prim-plan” au fost semnate cu numele întreg al autorului doar până în februarie 1972, ulterior apărând și serialul „Interviul săptămânii”. Articolele din cele două seriale erau tipărite, de regulă, pe aceeași foaie, caracterizarea fiind semnată cu inițialele I. Ch., iar interviul, material mult mai amplu, cu numele întreg.

Pe lângă perioada în care au fost publicate concomitent, cele două rubrici mai au în comun și numărul similar de articole – peste 85. Cu toate acestea, perioada de apariție diferă ușor: serialul „Prim-plan” a apărut în perioada septembrie 1971 – ianuarie 1973, iar „Interviul săptămânii” între lunile februarie 1972 – ianuarie 1974.

Materialele încadrate în acesta din urmă erau de dimensiuni ample, ocupând pagina aproape în întregime. Fiecare dintre aceste interviuri era ilustrat cu o fotografie mare, a celui intervievat, numele acestuia fiind scris cu litere albe pe fond negru, iar titlul compunându-se dintr-un citat interesant, menit să stârnească interesul cititorilor.

Figura nr. 99: Modalitate de notare a titlurilor rubricii „Interviul săptămânii”

De asemenea, de cele mai multe ori, interviurile erau precedate de un paragraf de introducere, în care Ioan Chirilă prezenta fie contextul care l-a determinat să ia acel interviu, fie protagonistul, conturându-i acestuia o imagine sau întărindu-o pe cea existentă în mintea cititorilor, lucru menit să-i dea credibilitate personajului și veridicitate materialului.

Printre personajele intervievate de cronicar în paginile săptămânalului Fotbal se regăsesc Rudy Wetzer, Silviu Bindea, Lazăr Sfera, Coloman Braun-Bogdan, Mircea Lucescu sau Ilie Năstase – cu care a discutat tot despre fotbal, ținând cont de faptul că acesta, până la vârsta de zece ani, s-a concentrat doar asupra fotbalului.

Concluzii și contribuții personale

Săptămânalul Fotbal a constituit un cadru perfect pentru scriitura lui Ioan Chirilă, care și-a găsit în paginile acestei publicații locul potrivit pentru a-și expune cea mai însemnată pasiune.

Redactând în principal reportaje, interviuri și editoriale, cronicarul s-a folosit de harul său pentru a scoate în evidență deopotrivă personalități și momente importante din lumea fotbalului național și internațional.

Publicația se adresa unui public țintă; cititorii nu aveau cum să fie alții decât cei care iubeau fotbalul, cei care îi cunoșteau pe jurnaliștii dedicați sportului rege și care obișnuiau să-i citească de plăcere. Astfel, accentul se punea pe conținutul articolelor, pe numele mari din redacție și pe experiența acestor cronicari.

Impactul cenzurii asupra scriiturii lui Ioan Chirilă

„Eu am debutat în fotbal cu Nea Vanea. A fost poate cel mai corect ziarist

pe care l-am cunoscut. A ținut, întotdeauna, cu jucătorul.” (Nicolae Dobrin)

Istoria cenzurii

Cenzura a apărut încă de pe vremea Imperiului Roman, atunci când recensământul cetățenilor romani și al averii acestora era făcut de cenzori, persoane care au dobândit ulterior și atribuții politice. Cenzura a apărut în anul 443 î.e.n., ca „magistratură a patricienilor”. Conform Dicționarului explicativ al limbii române, „controlul prealabil exercitat, în unele state, asupra conținutului publicațiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune și, în anumite condiții, asupra corespondenței și convorbirilor telefonice; organ care exercită acest control” se numește cenzură.

Noțiunea de cenzură definește o gamă largă de acțiuni, cu încărcătură negativă, în conformitate cu propriile interese ale cenzorului. Acestea vizează interzicerea, excluderea sau oprimarea unor lucruri, obstrucționarea accesului la diferite publicații sau în diferite locații, interceptarea convorbirilor telefonice sau suprimarea libertății presei și a politicii editoriale.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea, presa din România era complet controlată de cenzură, care, încă din anii 1940 era foarte severă, fiind inspirată de o normă de tip nazist, din 1935. De altfel, în 1948, după înființarea Securității, a avut loc „debutul instituționalizării controlului informațional din România”, marcat de apariția Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor, termen care se referă la totalitatea ziarelor și revistelor vremii.

În perioada comunistă, producțiile editoriale și operele de artă, articolele din ziare și grilele de programe radio și TV trebuiau să se încadreze în ideologia comunistă. Temele și subiectele pe care jurnaliștii le puteau aborda în această perioadă erau restrânse și stabilite în prealabil. De exemplu, senzaționalul și actualitatea nu își găseau locul în paginile ziarelor, fiind înlocuite cu documentele de partid și elogierile acțiunilor eroilor comuniști.

Cu precădere în perioada lui Ceaușescu, propaganda și manipularea erau tehnici obișnuite în presa din România. Oamenii erau intoxicați cu articole ideologice, care îi făceau extrem de vulnerabili având în vedere că informațiile pe care comuniștii le considerau oficiale erau un amestec de adevăr parțial și minciună credibilă.

Nici presa sportivă nu era ocolită de cenzură în anii comunismului, sportul fiind considerat de regimul comunist o unealtă eficientă pentru a câștiga adepți în rândul tinerilor. Însuși Nicolae Ceaușescu a fondat singurul ziar dedicat sportului de la acea vreme, intitulat inițial Sportul popular, iar mai apoi Sportul – Gazeta Sporturilor de astăzi.

Prin manifestații și competiții sportive încercau comuniștii să îi atragă pe tineri de partea lor. Astfel, în primul număr, din 1 octombrie 1944, al ziarului Sportul popular, Ceaușescu făcea o diferență clară între modul în care fasciștii se foloseau de sport și maniera în care comuniștii vor face ca sportul să fie la îndemâna tuturor, să fie al celor mulți, iar întreprinderile și statul să îl sprijine.

În paginile ziarelor de sport ale vremii, politicul ținea prima pagină, fiind urmat de recunoașterea performanțelor sportive ale celor care nu ieșeau din tipare. În același timp, sportivii care nu se încadrau în standardele comuniștilor, care se abăteau de la normele impuse de aceștia, erau interziși, sancționați și chiar închiși. De asemenea, cenzura avea și obiceiul de a modifica numele considerate inadecvate, de pildă, pe cele ale sportivilor de etnie maghiară.

Figura nr. 1. Exemple de articole dedicate politicului în ziarul Sportul.

Pentru a-și vedea articolele publicate ori pentru a avea dreptul de a comenta diferite competiții sportive la radio sau la televizor, jurnaliștii trebuiau să fie foarte atenți, să aibă un limbaj adecvat și să evite folosirea de cuvinte interzise – nume de localități sau ale unor jucători care nu s-au mai întors din străinătate, fiind astfel interziși.

În plus, pentru ca volumele să primească acel „Bun de Tipar” din partea cenzurii, autorii trebuiau să includă în paginile cărții mesaje ale soților Ceaușescu sau relatări din cadrul manifestațiilor organizate de aceștia în cinstea performanțelor obținute de sportivii români.

Două exemple în acest sens, atât din presa scrisă, cât și din cea audio-vizuală, sunt volumul Nadia, scris de Ioan Chirilă în 1977, și comentariul lui Cristian Țopescu din timpul meciului de fotbal Suedia – România, disputat în 1983, în preliminariile Campionatului European 1984, din cauza căruia cel mai mare comentator sportiv din România a căzut în dizgrație.

Cele două situații sunt prezentate în studiul de caz al lucrării de față, pentru a atrage atenția asupra manipulării pe care comuniștii încercau să o exercite asupra oamenilor și pentru a demonstra duritatea cenzurii, care nu de puține ori s-a dovedit a fi absurdă.

Despre cenzură în volumele lui Ioan Chirilă

Cenzura nu l-a ocolit pe Ioan Chirilă, acționând atât asupra articolelor sale din ziarul Sportul popular și din revista ilustrată Sport, cât și asupra volumelor publicate. Despre modul în care a trecut prin anii comunismului, despre cum l-a afectat cenzura și despre obstacolele pe care le-a întâmpinat în redacție de-a lungul timpului, Ioan Chirilă nu s-a ferit să scrie după Revoluția din decembrie 1989.

Astfel, încă din 1990, adică imediat după înlăturarea regimului comunist, autorul scrie în volumul Franz, über alles (1990, p. 22) despre tot ceea ce înainte cenzura i-ar fi interzis. El povestește diverse întâmplări pe care le-a trăit în anii ’70 – ’80 și pe care atunci nu le-ar fi putut aminti, scuzându-se, de fiecare dată, pentru parantezele fără legătură cu subiectul central: „Vă rog să iertați aceste paranteze, dar mi-am zis că nu e chiar atât de lipsit de interes să ne amintim de unele lucruri care nu se puteau scrie.”

Ioan Chirilă vorbește despre mecanismul cenzurii și despre modalitatea în care acesta acționa în cartea Maratonul meu, publicată în 1993. Volumul este o antologie a celor mai frumoase momente trăite de Ioan Chirilă în slujba sportului, momente pe care nu le-a mai povestit până atunci.

Astfel, de pildă, în capitolul șase, Ioan Chirilă amintește de problemele din timpul perioadei comuniste, când știrile trebuiau să treacă pe la redactorul-șef, care le putea respinge dacă nu înțelegea ceva. De asemenea, știrile puteau apare cu multe zile întârziere, lucru cu care se confruntau și alte țări, de pildă în U.R.S.S., unde știrea despre un meci disputat joi avea să fie citită sâmbătă.

În acest capitol, autorul îl pune în prim-plan pe redactorul șef adjunct de la Sportul popular, V.G., care nu știa prea multe – lucru dovedit de faptul că după ce citește titlul „Brumel, jambe brisée, perdu pour l’athletisme” le atrage atenția jurnaliștilor că nu au pomenit nimic în știre de „Jam brise”, considerându-l tot un sportiv, ori de situația când le povestește colegilor săi de vizita într-un orășel numit Tombo, care de fapt nu există, cuvântul fiind franțuzescul „tombeau”, însemnând „mormânt” –, dar care își impunea întotdeauna superioritatea în fața celor din redacție.

Capitolele 10 și 11 ale volumului Maratonul meu amintesc de problemele cenzurii din anii ’50–’60. Pentru început, autorul prezintă o situație în care o știre despre performanța unui sportiv american, săritor în lungime, a fost modificată pentru a îi pune într-o lumină nu tocmai proastă pe ruși. Apoi, Ioan Chirilă amintește de alte situații asemănătoare, în care performanțele din alte state, în afară de U.R.S.S., nu erau povestite cu exactitate pentru a nu lăsa impresia că aceasta din urmă ar fi mai prejos.

Cel de-al 12-lea capitol al cărții permite o întoarcere în timp, în anul 1983, când România avea să întâlnească reprezentativa Ciprului, în penultima partidă din calificările Campionatului European. Capitolul se încheie cu istorisirea momentului în care „cel mai bun crainic al Televiziunii române a fost poftit pe ușa din dos” (Chirilă, 1993, p. 68), Cristian Țopescu îndrăznind să sugereze că transferul jucătorilor români la echipe din străinătate ar duce la o creștere a nivelului fotbalului în România, lucru ce i-a deranjat pe soții Ceaușescu.

În capitolul al 15-lea, cronicarul povestește despre plăcerea cu care se asculta radio, acesta fiind „singurul contact cu lumea, mai ales prin ’50 și mai târziu” (Chirilă, 1993, p. 75), și despre modul în care cenzura acționa și asupra acestui mijloc de comunicare.

Unul dintre ultimele volume publicate de maestrul Chirilă, Maratonul meu este o cronică a anilor dedicați de autor în slujba sportului, ani pe care îi marchează în cadrul acestui volum cu povești până atunci nespuse. Aceasta este o carte despre meciuri interesante, despre prietenii care și-au pus amprenta asupra autorului, despre situații care au contribuit la a-i contura personalitatea și cariera. Poate și din acest motiv, volumul a văzut lumina tiparului abia în 1993, când Ioan Chirilă ajunsese la o maturitate profesională, fapt ce i-a permis să deschidă anumite uși pe care le ținea ferecate pentru public.

Pe lângă situațiile prezentate în volumul Maratonul meu, una dintre cele mai afectate de cenzură volume ale lui Ioan Chirilă este Nadia, unul dintre cele mai bine vândute volume ale lui autorului și care este imortalizarea pentru veșnicie, pe foaie, a celor mai emoționante momente din viața gimnastei, momente în care întreaga țară a stat cu sufletul la gură și cu pumnii strânși, temându-se să nu o deranjeze pe sportivă din exercițiu.

Volumul a văzut lumina tiparului pentru prima dată în 1977, după ce cea mai bună gimnastă româncă a obținut primul 10 din istoria României, pentru exercițiul de la paralele, la Jocurile Olimpice de la Montreal, din 1976. Ea s-a numărat întotdeauna printre preferatele cronicarului, cel care i-a întregit povestea în paginile cărții ce îi poartă numele.

Pe lângă descrierea zilelor premergătoare competițiilor, amintirea concursurilor și, în special a competiției de la Montreal, descrisă în detaliu în paginile volumului Nadia, Ioan Chirilă amintește și de agitația din România la sosirea în țară a fetelor. În plus, cronicarul retrăiește clipele festivității de premiere, în cadrul căreia președintele Nicolae Ceaușescu a ținut un discurs lăudând micuțele campioane olimpice și, în special, pe Nadia: „Doresc, în primul rând să adresez cele mai calde felicitări Nadiei Comăneci, care a știut să demonstreze în mod minunat măiestria gimnasticii românești, faptul că un tânăr liber, stăpân pe destinele sale, un tineret care trăiește într-o țară socialistă poate să aspire la cele mai înalte succese în sport, ca și în toate domeniile de activitate. Ne-a produs tuturor o deosebită satisfacție, urmărind, seară de seară, evoluția Nadiei Comăneci, a echipei noastre de gimnastică, care a demonstrat, pe lângă înalta măiestrie artistică, încredere în forțele proprii, tenacitate, dârzenie, ceea ce caracterizează atât gimnastele noastre, cât și întregul nostru tineret.” (Chirilă, 1977, pg. 160-161)

Descierea festivității de premiere este amplă, constând în câteva pagini, care au dispărut din ediția a III-a a volumului, publicată în anul 2009. Potrivit soției lui Ioan Chirilă, actrița Iarina Demian, cenzura i-a impus acestuia, în anii ’70, să includă în paginile cărții sale toate discursurile ținute în cadrul festivității de premiere.

Figura nr. 2. Capitolul în care cenzura a cerut includerea unor pasaje de la festivitatea de premiere.

Situațiile prezentate mai sus nu sunt singulare. Potrivit lui Cătălin Tolontan, și volumul Frumoasele mele duminici, publicat pentru prima dată în 1988, a fost victima cenzurii. Din ediția aceea, care a trecut cu greu de cenzură și de tăierile de costuri ale comunismului terminal, un capitol lipsea, dintr-o eroare tipografică, în întregime. Manuscrisul cărții a fost găsit la actrița și regizoarea Iarina Demian, soția lui Ioan Chirilă, iar volumul a apărut pentru prima oară în integralitate, așa cum și-l dorise autorul, după mai bine de 20 de ani de la prima ediție.

Istoria Securității

În România, în perioada comunistă, Departamentul Securității Statului era parte integrantă a serviciului de informații, departament care mult timp s-a aflat sub conducerea administrativă a Ministerului de Interne. Fiind un instrument al Partidului Comunist Român, ale cărui instrucțiuni le îndeplinea, Departamentul Securității Statului a avut un rol foarte important în susținerea unei atmosfere a intimidării, reușind astfel să se facă culpabilă de numeroase crime și de uzurparea drepturilor omului.

Securitatea participă până spre jumătatea anilor 1960 la sovietizarea țării noastre implicit și la susținerea la putere a regimului communist, drept pentru care a fost amplificat un system îngrozitor de control și reprimare.

În perioada stalinistă, activitățile pe care le desfășura acest departament erau arestările din timpul nopții, suferințele fizice aplicate femeilor arestate.

După anul 1989, circumstanțele arhivelor Securității a provocat numeroase polemici, actualmente o mare parte a actelor și a dosarelor putând fi citite și analizate în cadrul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

În conformitate cu Decretul 221, Securitatea avea menirea de „a apăra cuceririle democratice și de a asigura securitatea Republicii Populare Române împotriva uneltirilor dușmanilor interni și externi”. Totodată, organele de securitate erau „singurele abilitate a instrumenta infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului”. Decretul nr. 50 din 30 martie 1951, DGSP și-a modificat denumirea în Direcția Generală a Securității Statului, iar prin Decretul 264 din aprilie 1951, SSI (Serviciul Special de Informații) intrând în compunerea DGSS.

Conform Decretului nr. 324 din 20 septembrie 1951, DGSS s-a îndepărtat de Ministerul de Interne și a fost inclus în Ministerul Securității Statului (MSS), această restructurare fiind pe termen scurt. MSS a intrat din nou sub dispoziția MAI, la 7 septembrie 1955. După câteva luni mai târziu, la 11 iunie 1956, prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1361, Ministerul de Interne a fost regrupat și divizat în două departamente: Departamentul Securității și Departamentul Internelor. Cel din urmă era răspunzător de Miliție și închisori, în timp ce primul a dobândit organizarea internă a DGSS.

Departamentul Securității Statului nu a avut, până în 1956, competențe privind deținuții politici din închisori și lagăre de muncă, excepție făcând supravegherea contrainformativă a ofițerilor, subofițerilor și trupelor, care își satsfăceau serviciul acolo. Acest lucru nu însemnă că Securitatea nu se face vinovată de crimele regimului communist precum și ofițerii de securitate nu au făcut nici un demers pentru a stopa nedreptățile. Au fost câteva cazuri când au fost observate asemenea acțiuni, dar fie nu s-a luat nici o măsură, fie au fost concediați.

În anul 1953, după moartea lui Stalin, a început o etapă de ușoară liberalizare în interiorul lagărului comunist. Cu toate acestea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, un stalinist convins, a dat naștere unei campanii de curățare după model stalinist, câștigând astfel eliminarea unor potențiali rivali din interiorul partidului. Securitatea, aflată sub conducerea lui Alexandru Drăghici, a jucat un rol foarte important campanie. Personalul Trupelor de Securitate era în anul 1958, în număr de 5.633 ofițeri, 4.108 sergenți reangajați, 1.416 angajați civil și 46.028 militari în termen, adică 57.185 persoane.

Securitatea nu a scăpat nici ea de curățiri, în perioada anilor 1960-1965, fiind îndepărtați mulți ofițeri impuși de la Moscova, care ar fi putut să amenințe autoritatea lui Dej. Securitatea a făcut parte din Garda președintelui Ceaușescu până în 1989 când acesta a fost împușcat. Departamentul Securității Statului a fost desființat oficial în 30 decembrie 1989. (DECRET nr. 33 din 30 decembrie 1989) Personalul a fost redistribuit în șase agenții de informații și/sau contrainformații, iar cel cu trecut comunist a fost redus considerabil. Cei care nu s-au conformat principiilor democratice au fost concediați sau au fost scoși la pensie anticipat. Aceste concedieri au creat mai multe suferințe, cei concediați fiind angajați ulterior în mediul privat și scăpând astfel de sub controlul democratic al activităților de informații. (Matei, 2007, pg. 632-645)

După moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, apariția lui Nicolae Ceaușescu în fruntea Partidului Comunist Român a însemnat o nouă reorganizare a Securității. Așadar, din 22 iulie 1967, conform Decretului nr. 710, a luat naștere Departamentul Securității Statului (DSS), condus de Consiliul Securității Statului (CSS), având la conducere un președinte cu rang de ministru.

La data de 4 aprilie 1968, Consiliul Securității Statului devine organ independent de Ministerul de Interne, pentru ca, la 9 aprilie 1972, să reintre în cadrul Ministerului de Interne. Departamentul Securității Statului a fost reorganizat având șase direcții principale (informații interne, contrainformații economice, contraspionaj, contrainformații militare, securitate și gardă și cercetări penale). Aceasta a fost forma sub care a funcționat Securitatea până la căderea regimului comunist, în decembrie 1989, ultimul conducător al Departamentului Securității a fost Iulian Vlad. În data 30 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale ia hotărârea de a desființa Departamentului Securității Statului.

Organizare

Direcția de Investigații avea agenți și informatori la fiecare nivel al structurilor de partid si guvern, precum și în societate pentru a relata orice activitate sau opinie împotriva regimului. Realiza percheziții ilegale în instituții și locuințe, arestând oponenții regimului lui Ceaușescu iar agenții își foloseau frecvent puterea pentru a impune dizidenților să-și denunțe compatrioții și activitățile lor. Conform unor deosebiți dizidenți, din cauza autorității Securității asupra unor judecători sau procurori, nici un oponent nu a fost achitat vreodată de vreun tribunal. Direcția de Investigații lucra în colaborare cu Direcția de Supraveghere și Direcția pentru Cenzura Corespondenței. Ultima s-a ocupat, printre altele, cu supravegherea corespondenței dizidenților și etnicilor unguri din Transilvania. Pentru aceasta, agenții au strâns mostre de scris de la oameni și a supravegheat înregistrarea oficială a tuturor mașinilor de scris și copiatoarelor de către miliție.

Direcția de Contraspionaj se preocupa cu controlul străinilor (îndeosebi împotriva cetățenilor sovietici) pentru a supraveghea sau înfrâna contactele lor cu români. Impunea anumite restricții pentru a stopa reuniunile dintre străini și oamenii de rând, pentru a nu-I lăsa pe aceștia din urmă să ajungă în ambasade străine și pentru a nu cere azil politic. Oamenii trebuiau să anunțe la Securitate, în termen de 24 de ore, orice contact pe care l-au avut cu vreun străin.

Direcția a IV-a avea roluri asemănătoare cu cele ale Direcției de Contraspionaj, numai că avea atribuții la nivelul forțelor armate. Misiunea principală era aceea de a identifica și neutraliza spionajul sovietic.

Direcția a V-a asigura protecția demnitarilor.

Direcția de Securitate Internă, având peste 1000 de angajați, se ocupa cu eliminarea oponenților din interiorul PCR, din Consiliul de Miniștri și din Securitate. Această direcție reprezenta o Securitate în interiorul Securității, având structuri proprii de controlare, cenzură a corespondenței și monitorizare a telecomunicațiilor.

La mijlocul anului 1989, Departamentul Securității Statului din cadrul Ministerului de Interne, avea următoarea organizare: Direcția I (Informații Interne), Direcția a-II-a (Contraspionaj Economic), Direcția a-III-a (Contrainformații), Direcția a-IV-a (Contraspionaj militar), Direcția a-V-a (Securitate și Gardă), Direcția a-VI-a (Anchete Penale) și opt unități speciale.

Expresie a politicii de teroare exercitată de statul comunist și mai ales a dorinței de anihilare a opoziției, Securitatea s-a caracterizat prin brutalitatea metodelor de anchetă. Un atribut esențial l-a avut tortura, atât ca instrument de dominație, cât și pentru atingerea unor scopuri imediate, prin obținerea de informații considerate utile de către anchetatori. (Medvedev, 1991, pg. 56-70)

Analiștii fenomenului totalitar disting două categorii de tortură: fizică și psihică. Cea fizică se constituia în diverse tipuri de agresiuni fizice asupra celui anchetat, la care imaginația torționarilor nu avea limite. Tortura psihică se manifesta fie prin bombardarea cu întrebări a celui arestat pentru un interval lung de timp, ore sau chiar zile în care acesta era de hrană sau odihnă, fie prin amenințarea cu represalii asupra membrilor familiei sau simularea execuției. (Zugravu, 1997, pg. 103-106)

Închisorile politice

Una din metodele de represiune ale sistemului totalitar comunist o constituia pedeapsa cu închisoarea. Cea mai mare parte a persoanelor au fost arestate în perioada 1949 – 1964, după unii autori fiind de peste jumătate de milion, cifră la care trebuie adăugată cea a așa-zișilor chiaburi arestați, șvabii deportați în Bărăgan și existența detașamentelor militarizate prin care erau trimiși la muncă forțată tinerii cu origine nesănătoasă. (Istoria României, 2005)

Soarta arhivelor Securității

În luna iunie a anului 1990, o echipă de ofițeri ai SRI a încercat să distrugă documente ale fostei Securități. (Rucinschi, Cașcaval, & Zoltan, 2005) În prima fază, s-a încercat distrugerea dosarelor la fabricile de tocat hârtie de la Grădiștea și Scăieni, dar muncitorii de acolo nu au colaborat. Atunci, circa 90 de saci cu documente au fost transportați la o rudă a unui colonel care avea un cuptor de pâine la Berevoiești. Din cauza unor probleme tehnice, sacii a fost duși pe malul pârâului Râușor, unde s-a dat foc hârtiilor, ulterior groapa fiind acoperită cu pământ. Hârtiile nu au ars în totalitate, locul fiind descoperit din întâmplare și multe dintre documente ajungând în posesia diferiților oameni (Brucan, 2002), inclusiv a ziariștilor, majoritatea fiind apoi recuperate de membrii SRI.

Anterior, o mare parte a arhivelor Securității – cu descrierea operațiunilor și listele agenților și informatorilor – au fost înmânate Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

Dosarul lui Ioan Chirilă de la CNSAS

Fiind unul dintre cei mai vizibili gazetari ai vremii, el s-a confruntat cu probleme din cauza sistemului, mai ales din cauza faptului că nu a dorit niciodată să coopereze cu Securitatea sau să își toarne cunoscuții, la fel cum nu a agreat nici ideea de a-i lăuda fără rost pe cei de la conducere.

Dosarul său de la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cu numărul 234481, datează din 25 august 1967, Ioan Chirilă aflându-se în vizorul comuniștilor pentru că avea „manifestări dușmănoase la adresa regimului democrat”. De altfel, cele mai multe dintre mărturiile despre el încearcă să atragă atenția asupra unor lucruri simple, considerate însă nepotrivite în vremea aceea, cum ar fi faptul că era nemulțumit că trebuia să răspundă în fața unor oameni mai slab pregătiți decât el sau că Ioan Chirilă cunoștea limbi străine, astfel că, citind presa străină, a aflat lucruri care l-au influențat în a discuta și analiza situația din fotbalul nostru.

Dovedind că era un om corect, căruia îi plăcea să scrie lucruri pe care le simțea și în care credea, despre Ioan Chirilă se spune, pe un ton moralizator, că „simțea o senzație de greață când era obligat să scrie minciuni, materiale despre conferințele cluburilor sau despre ședințe, munca organizațiilor, [declarând] de exemplu: «mie îmi place adevărul și atâta vreme cât nu pot să spun adevărul și sunt obligat să fac discutări sau să pun în gura altora lucruri care nu au fost spune, îmi vine greață».”

Unul dintre colaboratori vorbea despre Chirilă că avea o atitudine de negare a realizărilor statului, că era nemulțumit în permanență și foarte puțin patriot, nelegat sufletește de tot ce îl înconjura. „Are foarte mult talent și mari posibilități în ceea ce privește scrisul. Nu și le valorifică prea bine pentru că nu are entuziasm”, scrie în dosarul său, lipsa de entuziasm putând fi justificată prin faptul că jurnalistului i s-au refuzat deplasări importante în străinătate sau că acesta a observat că leneșii sau cei incapabili o duc mai bine, situație cu care se confrunta în redacție.

În cea mai mare parte, portretul care i se construiește lui Ioan Chirilă în dosarul său de la CNSAS este unul pozitiv. Acestuia îi sunt recunoscute talentul, cultura generală, memoria remarcabilă, puterea de muncă, ingeniozitatea și faptul că era corect, punctual, respectuos și un bun coleg. La polul opus, sunt și voci care spuneau despre marele gazetar că era „un tip care vrea mereu să iasă în evidență, vorbind mult și tare”, lăudăros, arogant și prea plin de talentul său, „un om foarte dificil, mercantil”.

Datorită culturii generale și a studiilor superioare pe care le-a absolvit, Ioan Chirilă se diferenția în gândire de cei din jurul său și ieșea în evidență într-un mod care nu era pe placul sistemului. Astfel, colaboratorii Securității îl pârau deoarece credea că „deficiențele sportului nu trebuie căutate numai la Federație și la UCFS, ci la o treaptă mai înaltă, de concepție, de structură, de felul cum este privit sportul.” De asemenea, el spunea că „nu e destulă libertate, problemă care afectează viața întregului stat” și ataca punerea în funcție a unor oameni nepregătiți. Jurnalistul nu înțelegea de ce nu poate pleca să vadă Parisul sau Atena, gândindu-se că va dărui ceva și celor din jurul său după această experiență și lăuda presa din alte state, care nu trebuia verificată de mulți ochi și care nu conta dacă supăra pe cineva.

Alți colaboratori ai Securității îl descriau ca pe un om care se încadrează greu în disciplină, un „original”, un nemulțumit de linia de sus, având ca refren permanent fraza: „Nu se poate face nimic până nu vine o «descuiere» în ideologie”.

În ceea ce îi privește activitatea din redacția ziarului Sportul popular, în dosarul lui Ioan Chirilă de la CNSAS este prezentat faptul că acesta avea „trăsăturile de boemie și dezordine caracteristice unei mentalități burgheze, care a stat la baza educației sale”. Astfel, el întârzia des la program, „prezentând des cu întârziere și materialele, lipsind câteodată fără să anunțe unde e și de ce nu vine și, în genere, având o teorie proprie conform căreia ziaristul nu trebuie să semneze condica de prezență, ci să producă articole și să facă aceasta când are inspirație, nu la comandă”.

Despre el se mai notează și că avea multă încredere în forțele proprii și în cunoștințele sale, astfel că își permitea să disece articolele colegilor, să le atace „fără cruțare” greșelile, având, în același timp, un foarte scăzut simț autocritic și ignorându-și propriile greșeli, care aveau la origine „în parte îngâmfare și superficialitate derivată din ea, iar pe de altă parte scăzutul său nivel politic, orientarea sa fiind deseori deficientă din acest punct de vedere”. Astfel, este punctată lipsa lui Ioan Chirilă de interes în ceea ce privește politica, el nedorindu-și să se implice prea mult sub raport politic, dar scriind uneori despre realizările mari și mici pe care le afla. Această neimplicare în politică este remarcată de un alt collaborator al Securității, care remarcă refuzul lui Chirilă de a trece la revista Fotbal pentru că nu putea să ocupe funcția fără să fie membru de partid.

La polul opus, cronicarul este caracterizat având un comportament asemenea unui tip cosmopolit, obiectivist, fiind „extaziat la succesele străinătății, socialiste sau capitaliste, deopotrivă relatându-le fără cuvintele politizării”. El nu se ferea să vorbească despre transferuri în străinătate, despre vizite în alte țări – considerând, de exemplu, că e foarte bine că jucătorul sovietic Iasin a plecat în Brazilia – și asculta radio Vocea Americii pentru a afla ce se mai întâmpla și dincolo de spațiul sovietic.

Colaboratorii Securității pârau și despre relațiile lui Ioan Chirilă cu șeful direct, Dimitrie Callimachi, despre care se spunea că „au fost multă vreme acute și mereu în prag de conflict, firesc între doi înfumurați, dintre care unul șef și cu o cultură aproximativă, iar celălalt subaltern, dar cu o vastă cultură, talentat prețuit unanim pentru această și… cu cărți în librării.” Potrivit acelorași surse, relațiile dintre cei doi s-au ameliorat după promovarea lui Chirilă, cei doi ajungând „într-o colaborare în care se îngăduie reciproc, evitând violențele de limbaj de odinioară și disputele, ca să nu atragă atenția mai marilor redacției și respectiv sancțiuni asupra revistei. Antipatia reciprocă nu se mai exprimă pe față, ci mocnește.”

În completare, redau câteva pagini studiate din dosarul lui Ioan Chirilă de la CNSAS, care are, în total, 126 de file și care a mai fost răsfoit, printre alții, și de către fiul cronicarului, Tudor Chirilă:

„IOAN CHIRILĂ lucrează din anul 1958 la revista ilustrată Sport. Nu este membru de partid.

Talent excepțional, bazându-se pe o bogată cultură, permanent sporită prin lectură multilaterală, cunoscător bun al limbii ruse, al limbii grecești și destul de bun și al limbii franceze, cu deosebite însușiri literare și dotat cu o memorie remarcabilă, I. Chirilă s-a impus lesne în gazetărie, devenind de la primii pași element de primă mână, condei de frunte la revistă, la ziarul Sportul popular și la alte publicații la care a colaborat și colaborează: Magazin, Luceafărul, Flacăra etc. În plus, traducător foarte bun din limba rusă, are numeroase lucrări pe piață. Pe deasupra, un volum cu foarte reușite portrete de sportivi fruntași, Decatlonul de aur. Toate aceste calități și munca de înaltă calitate dusă din 1958 încoace în cadrul presei și publicisticii sportive i-au adus recent recompense meritate cu Medalia Muncii.

Făcând abstracție de aceste însușiri și merite, I. Chirilă manifestă în activitatea sa unele scăderi concludente și nu lipsite de importanță gravă. Înainte de toate, ca urmare și a faptului că vreme îndelungată nu a fost încadrat, ci a lucrat «colaborator» extern, el are (în ultimul timp ceva mai puțin) o lipsă acută de respect față de disciplina în muncă, întârziind des la program, prezentând des cu întârziere și materialele, lipsind câteodată fără să anunțe unde e și de ce nu vine și, în genere, având o teorie proprie conform căreia ziaristul nu trebuie să semneze condica de prezență, ci să producă articole și să facă aceasta când are inspirație, nu la comandă. În același timp, exprimă adesea disprețul său pentru planurile de muncă, a căror existență nu o vede utilă în gazetărie. Desigur, o concepție străină profilului unui ziarist de tip nou și de curând din ea, la I. Chirilă trăsăturile de boemie și dezordine, caracteristice unei mentalități burgheze, care se pare că a stat la baza educației sale. Repet, aceste trăsături sunt mai atenuate la el în ultimul timp, și anume de când a fost promovat la funcția de șef de secție la revista Sport, mâna dreaptă a secretarului general de redacție, D. Callimachi, și deci răspunzând aproape direct de bunul mers al muncii, așadar trebuind să-și îngăduie în mai mică măsură abateri de la ordine și disciplină, răsfăț de vedetă literară, cum îndeobște pozează. Pentru că I. Chirilă pozează mult cu valoarea sa, este deosebit de încrezut, uneori mai mult decât îi dă dreptul talentul și priceperea, este zeflemist și batjocoritor la adresa elementelor muncitorești provenite «de jos» și fără studii superioare ca el. Diseacă, foarfecă articolele scrise de alții, le atacă fără cruțare greșelile, dar pe ale lui, prezente câteodată, le recunoaște greu și în general respinge critica, având un foarte scăzut simț autocritic, tocmai din cauza părerii excepționale pe care o are despre el, din cauza înfumurării sale.

Greșelile din articolele sale au la origine în parte îngâmfare și superficialitate derivată din ea, iar pe de altă parte scăzutul său nivel politic, orientarea sa fiind deseori deficientă din acest punct de vedere. Nivelul său ideologic, exprimat ca urmare a lecturii, este foarte ridicat atunci când I. Chirilă citește de exemplu un text de prelucrat într-un curs de învățământ politic, la care mulțumită memoriei sale de-a dreptul formidabile se prezintă ades strălucit. Este sufficient însă ca discuția să iasă din cadrul strict al textului înscris în carte, pe care el să nu fi avut timpul măcar să-și arunce ochii, este de ajuns să se facă actualizări și aplicări practice că I. Chirilă abia poate deschide gura, comportându-se penibil. Vorbind despre activitatea sa la cursurile de învățământ politic, trebuie spus că el își face o notă de … mândrie că aproape întotdeauna vine ultimul la ședințe și poate lua cuvântul dacă citește în viteză și numai câteva rânduri din carte în vreme ce un antevorbitor discută. Ca atare – dispreț și pentru cei care studiază și între seminarii și care își conspectează materia învățată și citesc bibliografia suplimentară, ceea ce el niciodată nu obișnuiește.

Sub raport politic, critică scăderile observate în diverse sectoare de activitate, dar nu se manifestă, după câte știu, dușmănos la adresa statului și regimului nostru, dimpotrivă relevând și verbal, și mai ales în scris, ceea ce se petrece luminos în patria noastră, realizările mari și mici pe care le constată sau le află. În același timp însă, se înfățișează ploconitor și extaziat la succesele străinătății, socialiste sau capitaliste, deopotrivă relatându-le fără cuvintele politizării, ci comportându-se în totul ca un tip cosmopolit, obiectivist.

Relațiile sale cu șeful direct (D. Callimachi) au fost multă vreme acute și mereu în prag de conflict, firesc între doi înfumurați, dintre care unul șef și cu o cultură aproximativă, iar celălalt subaltern, dar cu o vastă cultură, talentat prețuit unanim pentru această și… cu cărți în librării. Aceste relații s-au ameliorat odată cu promovarea lui I. Chirilă și acum, după câte știu, se petrec într-o colaborare în care se îngăduie reciproc, evitând violențele de limbaj de odinioară și disputele, ca să nu atragă atenția mai marilor redacției și respectiv sancțiuni asupra revistei. Antipatia reciprocă nu se mai exprimă pe față, ci mocnește.

În viața particulară, după câte sunt informat și-mi pot da seama, I. Chirilă are ordine sentimentală acum și un trai bun cu soția sa, actrița Iarina Demian, pe care nu se știe să o înlocuiască deloc. Din acest punct de vedere, I. Chirilă s-a schimbat radical, întrucât cândva înaintea căsătoriei actuale, care decurge favorabil, și în timpul celei anterioare, pe plan sentimental și sexual viața sa a fost frământată, plină de aventuri, unele de notorietate și scandaloase. Liniștea din căminul său actual se reflect și în activitatea sa profesională acum, precum spuneam, ceva mai ordonată.

[…] În ansamblul redacției, un element bine cotat profesional de conducere care însă nu-l răsfață și îl și hărțuiește uneori (pe bună dreptate când materialele sale nu sunt just orientate politic), iar el e unul dintre puținii care când și când îndrăznesc să critice aspect necorespunzătoare din munca conducerii redacției.

Nu participă active, ca majoritatea, la bătălia nr. 1 din redacție, adică la aceea pentru deplasări în străinătate. În orice caz, nu o face pe față, ci poate doar prin influența relațiilor superioare care-l apreciază. În genere pare resemnat în această privință.” (I. Șelaru)

Concluzii și contribuții personale

În concluzie, deși a atras mult atenția celor care se ocupau de cenzură în anii comunismului, Ioan Chirilă nu a renunțat niciodată la pasiunea lui și a continuat să scrie despre sport, popularizând nu doar disciplinele cunoscute, ci și pe cele despre care nu se scria atât de mult.

Cu toate că i s-au refuzat deplasări importante, cronicarul a făcut sacrificiile financiare necesare pentru a putea să le prezinte cititorilor rezultatele importante și să consemneze în volume de colecție impresii de călătorii, obiceiuri și particularități ale locurilor vizitate prin intermediul sportului.

Consider că în dosarul lui Ioan Chirilă de la CNSAS sunt notate situații deloc ieșite din comun, care prezintă o atitudine normală a unui jurnalist corect, care a dat mereu dovadă de imparțialitate, verticalitate și onestitate. Situații care, în perioada comunismului, erau considerate anormale, dușmănoase, dar care acum îl pun într-o lumină bună pe cronicar, conturându-i un portret adecvat unei personalități care a rămas în istoria presei de sport din România drept „Patriarhul”.

Ioan Chirilă în viziunea celor care l-au cunoscut

„Prin ceea ce a scris a arătat lumea sportului într-o lumină pe care

puțini au reușit s-o pătrundă cu atâta subtilitate.” (Gabriela Szabo)

Sportivii și jurnaliștii români care l-au cunoscut pe Ioan Chirilă își amintesc cu drag, cu respect și cu admirație de cel care a fost „patriarhul” presei de sport din România. În demersul meu de a afla cum era Ioan Chirilă și ce a reprezentat el pentru ziaristica autohtonă, am intervievat șapte personalități, membri ai familiei sale sau din lumea sportului – cinci jurnaliști, un fost fotbalist și pe soția maestrului: Mircea M. Ionescu, Cătălin Tolontan, Alin Buzărin, Daniel Nanu, Radu Oprișan, Helmut Dukadam și Iarina Demian.

Întrebările au fost aceleași pentru fiecare dintre ei – ușor adaptate soției sale –, în felul acesta încercând să conturez un portret unitar, dar amplu. Din păcate, vârsta înaintată sau chiar decesul unora dintre cei care l-au cunoscut sau care i-au fost colegi de redacție mi-a îngreunat demersul. Am reușit să obțin, totuși, informații de la unul dintre colegii care i-a devenit bun prieten și de la cei care l-au cunoscut în ultima etapă a vieții, cei intervievați crescând cu scrierile maestrului și admirându-l, înainte de a-i fi colegi.

În ceea ce o privește pe soția lui Ioan Chirilă, aceasta a vorbit despre modul în care s-au cunoscut și i-a conturat un portret sensibil, punctând detalii pe care doar ea și copiii săi aveau de unde să le știe. Astfel, ea a adus în atenție faptul că jurnalistul era „foarte modest în ciuda faptului că era iubit, adulat, ascultat și urmărit în tot ce făcea”, dar și că era „sclipitor, inteligent, cultivat și pasionat de artă sub toate formele ei”, în viața de zi cu zi fiind dezordonat, dar cu „o ordine interioară desavarșită”. De asemenea, soția cronicarului a mai vorbit și despre ironia usturătoare a maestrului, subliniind însă că acesta „avea o inimă generoasă”.

Având în vedere diferența de vârstă și faptul că cei sașe oameni din lumea sportului care au acceptat să-mi ofere interviul îl cunoșteau, indirect, pe Ioan Chirilă – din volumele și articolele sale –, una dintre întrebări a fost: „Cum l-ați perceput după prima interacțiune?”. Cătălin Tolontan l-a văzut ca pe un om orientat asupra a ceea ce avea de făcut, având o atitudine ușor superioară, în timp ce, pentru Radu Oprișan, Ioan Chirilă a rămas exact așa cum îl știa din cărțile sale, o metaforă neîntreruptă. Mircea M. Ionescu a mărturisit că acesta „era un om fascinant. Un tip pentru care metafora era mod de existență și care nu poate fi perceput după o singură discuție”, Helmut Dukadam l-a privit mereu cu respect, considerându-l „vârful de lance” al jurnaliștilor sportivi din țara noastră, iar Daniel Nanu l-a perceput ca pe un om cu o cultură extraordinară și foarte generos, un povestitor talentat.

Următoarea întrebare a fost „Cum l-ați descoperit pe parcurs?”, fiecăruia dintre cei intervievați Ioan Chirilă confirmându-le așteptările și impresiile. Pentru Tolontan, cronicarul a fost „un partener formidabil de povești”, lui Oprișan i s-a dezvăluit ca „un tip cu substanță, spumos”, iar Nanu a mărturisit că maestrul era un spectacol, cei care pierdeau momentele în care ajungea el în redacție regretând amarnic. De asemenea, Mircea M. Ionescu a declarat că pe parcurs l-a descoperit ca pe „unul dintre puținele valori care n-au pic de invidie.”

Alte răspunsuri revelatoare au oferit cei intervievați și la întrebarea: „Care e cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?”. Unii dintre ei au dezvăluit întâmplări din interiorul redacției – cum se plimba agale pe holul clădirii sau cum le fura colegilor mâncarea, după ce se așeza pe birourile acestora pentru a sta la povești –, alții și-au amintit de momente petrecute în slujba sportului, în deplasări sau cantonamente, la care Ioan Chirilă a luat parte pentru a observa evoluția sportivilor români.

În urma întrebării „Dacă ar fi să-l descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acelea?”, am reușit să îi conturez un portret frumos cronicarului, principalele caracteristici enunțate de cei intervievați vizând nu doar atitudinea lui față de munca pe care o avea de făcut, ci și modul în care privea viața de familie.

Figura nr. 100: Caracteristici ale lui Ioan Chirilă, în opinia celor care l-au cunoscut

Principalele caracteristici care s-au remarcat au fost vasta cultură și inteligența, pe care le-a acumulat fiind interesat de toate formele de artă, generozitatea și blândețea pe care le manifesta față de cei tineri – pe care, deși nu avea răbdarea de a-i învăța pas cu pas, îi inspira, emanând informații prețioase pentru viitoarea lor carieră – și unicitatea stilului și a scriiturii, care l-au făcut remarcat în presa vremii, conferindu-i statutul de „Patriarh” al presei de sport din România, lucru punctat de Radu Oprișan și de Mircea M. Ionescu.

De altfel, la întrebarea „Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din țara noastră?”, răspunsurile au scos încă din nou în evidență respectul pentru care maestrul l-a câștigat în urma celor mai mult de patru decenii petrecute în diferite redacții. Helmut Dukadam îl consideră „unul dintre cei mai mari, dacă nu cel mai mare jurnalist sportiv din România”, Cătălin Tolontan îl vede ca pe „fondatorul stilului artistic, romanțat și uman deopotrivă”, iar Daniel Nanu îl definește, din punct de vedere al nivelului scriiturii, ca pe „cel mai mare ziarist” și „un uriaș scriitor”. Nu în ultimul rând, Alin Buzărin i-a atribuit un rol foarte important, considerându-l: „Becul care ne dă lumina în continuare, acea linie pe care ar trebui să mergem. Reperul… Tot.”

Dincolo de caracteristicile care au reieșit din aceste interviuri, pe site-ul oficial al lui Ioan Chirilă sunt consemnate câteva declarații ale unor colegi de breaslă sau sportivi cu care cronicarul a avut o colaborare sau o relație frumoasă de-a lungul timpului. Astfel, Ovidiu Ioanițoaia îl amintește drept „un talent nepereche, […] un model pentru gazetarii ProSportului, mulți dintre ei de vârsta copiilor și chiar a nepoților săi”, considerând că, deși a plecat dintre noi când încă mai avea o grămadă de proiecte de dus la bun sfârșit, „în Ceruri nu face altceva decât ce-a făcut, ca nimeni altul, și pe Pământ. Scrie un articol sau o carte.”

Radu Cosașu îl prezintă pe cel care a descoperit și a introdus termenul de „cronicar” drept „un Idol – bun și normal, pe care, chiar dacă nu ne-am închinat la el, îl ascultam și-l citeam obligatoriu cu plăcere. L-am iubit foarte mult pe Chirilă, […] ca pe unul din idolii stadioanelor pe care el ne-a făcut să-i iubim.”

De asemenea, Fănuș Neagu amintește de talentul fără limite al lui Ioan Chirilă, spunând că: „Avea scrisul limpede, gândirea inteligentă și ascuțită, avea un spirit de observație pătrunzător și avea totdeauna cel mai frumos gând pentru orice ramură sportivă.” Despre această abilitate, de a dezvălui pe limba tuturor fenomenul sportiv, a vorbit și Mircea Lucescu, cel care reliefează memoria și capacitatea extraordinară de analiză a cronicarului, pe care l-a perceput mereu ca pe „o veritabilă enciclopedie”.

Emeric Ienei îi atribuie maestrului meritul de a zugrăvi fotbalul în tonuri pe înțelesul tuturor, de a populariza sportul prin miile de articole și zecile de volume publicate, iar Mircea Sandu îl caracterizează drept „un condei de excepție”, care „a avut o carieră fabuloasă, pe care a pus-o permanent în slujba fotbalului românesc, a echipei naționale”.

Multe trăsături ale lui Ioan Chirilă reies și din articolele pe care i le-a dedicat Ionuț Vulpescu în paginile publicațiilor ProSport și Prezent, reunite apoi în volumul Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș. Autorul scoate în evidență, de pildă, simțul detaliului care îl ajuta pe cronicar să construiască metafore impresionante sau să le imprime volumelor sale „parfumul unor cărți de povești și tensiunea literaturii de factură polițistă”. În plus, Vulpescu vorbește și despre atemporalitatea, dublată de actualitate, a scrierilor lui Chirilă, despre admirația pe care le-o purta marilor campioni, „în limitele lor, în eșecurile și în capriciile lor” sau despre faptul că „scria dincolo de scandal sau, în orice caz, făcea ferm distincția între confruntare (care e însăși esența sportului) și scandal (care vine din bodega sau din mahala, nu de pe stadion).”

În același timp, Ionuț Vulpescu a precizat, de-a lungul timpului, că marele câștig al lui Ioan Chirilă vine „din sufletul lui bun care a dat multora iluzia că îi sunt egali” și că „lecția lui Chirilă […] ne transmite că esențială e, până la urmă, pasiunea. Credința că doar tu poți să faci un anumit lucru, că de tine depinde.”

Nu în ultimul rând, pentru a-i accentua lui Ioan Chirilă calitățile pentru care Radu Cosașu l-a numit „Cronicarul prin excelență”, Vulpescu nota că: „Editoralistul de talent al presei sportive are o minte duplicitară și un suflet chinuit. […] Sunt scriitori care se apropie de fotbal, transformându-l în literatură. […] Unii rămân în literatură, ceilalți nu ies din publicistică. Ioan Chirilă a fost singular pentru că el aparține ambelor lumi, pe care le-a împăcat și cărora le-a desființat granițele. A fost scriitorul din țara ziariștilor sportivi…”

Concluzii

În opinia mea, de-a lungul celor aproape 50 de ani de carieră în presa de sport din România, Ioan Chirilă s-a remarcat prin atenția la detalii și curiozitatea specific românească – acestea ajutându-l mereu să observe lucruri pe care alții le ignorau –, prin corectitudine și echilibru – el preferând competițiile între adversari egali și condamnând dezechilibrul de forțe – și prin memoria foarte bună. În același timp, cronicarul a dat mereu dovadă de umanitate și de capacitatea de a asculta, el ținând cont mereu de îndrumările pe care le primea de la profesori, prieteni sau colegi.

Concluzionând, este limpede că Ioan Chirilă a fost o personalitate marcantă a presei de sport din România, el păstrându-și statutul de „reper” și la 20 de ani de la moarte. De-a lungul timpului, a reușit să adune în jurul său figuri importante din lumea sportului, transformându-i pe cei pe care îi admira în prieteni și petrecând mult timp alături de ei. De asemenea, a inspirat generații întregi de jurnaliști, contribuind la formarea – chiar și indirect – a cronicarilor anilor 1990–2000.

Având interese vaste și fiind pasionat de sport în toate formele sale, el a ajuns la mii de oameni pe care i-a încântat cu scrierile lui, multe dintre volumele publicate de el fiind lecții de turism, de cultură, de viață – el obișnuind să descrie într-o manieră extraordinară locuri și oameni. Atenția îi era captivată uneori de oamenii despre care nu scriau ceilalți, de locurile pe care alții nu le vizitau, acest lucru dovedindu-i caracterul uman și apetența pentru imparțialitate.

El s-a remarcat prin scriitura alertă, plină de metafore, prin poveștile transpuse pe hârtie din memoria lui cuprinzătoare. Ioan Chirilă a devenit, după moarte, o oglindă a presei de sport din țara noastră, jurnaliștii folosindu-se și în prezent de sintagme din volumele sale, cu toate că nivelul ziaristicii actuale nu mai este același.

Cei care l-au admirat pe „cel mai important cronicar fotbalistic din timpul vieții noastre, «un Ion Creangă al copilăriei noastre microbistice»” consideră că, după trecerea în neființă a acestuia, și fotbalul s-a schimbat, pentru că doar „în textele lui Chirilă pulsa bucuria descoperirii permanente a acestui joc unic” cu balonul rotund.

Concluzii

Ioan Chirilă a fost mai mult decât un simplu jurnalist, a devenit profesor, s-a transformat în idol și a rămas, în sufletele celor care l-au cunoscut, ca un model de dăruire și de iubire a sportului, întru a-l transpune pe înțelesul tuturor și a-l aduce mai aproape de oameni.

„Condeier viguros, polemist șarmant și rafinat, gazetar de prestigiu, Ioan Chirilă s-a transformat fără voia lui din coleg în mentor, dacă nu chiar în idol, și a asistat cu bucurie la apariția în jurul lui a unei serii de tineri ziariști capabili să asigure publicisticii sportive sângele proaspăt de care are nevoie. Englezii îl au pe Brian Glanville, francezii pe Rethacker, italienii pe Di Cesari sau Iosotti. Vanea Chirilă, ambasadorul semicentenar al României la curtea regelui fotbal, nu le este cu nimic mai prejos.”

România are de ce să fie mândră ori de câte ori numele îi este alăturat celui al marelui cronicar sportiv Ioan Chirilă. Jurnalismul sportiv din România – și nu numai – are de ce să fie mândru că l-a avut în breaslă pe maestru, care a reușit, datorită pasiunii sale puse pe hârtie într-un stil inconfundabil, să atragă mai multă atenție asupra acestui segment de nișă.

Ioan Chirilă a ridicat ștacheta, cel puțin în jurnalismul sportiv din România, la un nivel greu de atins, iar absența lui se simte din ce în ce mai puternic acum, în condițiile în care de câțiva ani jurnalismul sportiv pare că a luat-o pe un drum greșit, în care accentul cade mai degrabă pe activitățile extrasportive, decât pe rezultate și performanțe.

În urma anilor pe care el i-a petrecut în slujba sportului, Ioan Chirilă a îmbogățit literatura de sport din România și nu numai, publicând 29 de cărți despre fotbal, tenis, gimnastică, dar și despre sport în general. Dincolo de aceste volume, cariera lui Ioan Chirilă se confundă cu cei peste 40 de ani petrecuți în redacțiile celor mai importante publicații de sport din țară.

Cea mai lungă perioadă de timp – circa 38 de ani – Ioan Chirilă a scris în paginile celui mai vechi ziar de sport din România. De altfel, Sportul – ziar numit astăzi Gazeta Sporturilor – a reprezentat rampa de lansare a cronicarului, el ajungând în această redacție la vârsta de 34 de ani, după o perioadă petrecută la Editura Cultură Fizică.

Odată cu creșterea interesului românilor pentru presa de sport, cotidianul s-a bucurat de renumele pe care jurnalistul l-a construit prin multă muncă și implicare în tot ceea ce înseamnă sportul românesc și internațional. Totodată, această publicație s-a bucurat și de anii de glorie ai lui Ioan Chirilă, perioadă în care el a profitat de inspirație și a scris sute de articole anual.

În aceeași perioadă de timp, cronicarul a scris și pentru revista Sport – care ulterior s-a numit Sportul ilustrat – și pentru săptămânalul Fotbal. Aceste publicații au fost gazdele unor articole ample scrise de Ioan Chirilă, care veneau în completarea materialelor publicate în paginile ziarului Gazeta Sporturilor. Prin aceste articole, jurnalistul a demonstrat astfel, încă o dată, că este pasionat de o varietate de discipline sportive, că îi admiră pe oamenii care reușesc performanțe în orice domeniu și că are abilitatea de a le aduce un omagiu, așternând pe hârtie cuvinte alese.

Apoi, în ultimii doi ani ai vieții sale, Ioan Chirilă a făcut parte din redacția noului cotidian ProSport. Moartea fulgerătoare, survenită în 21 noiembrie 1999, nu i-a dat cronicarului ocazia de a scrie în paginile ziarului nou înființat nici măcar trei ani, însă, de-a lungul celor 29 de luni petrecute în redacția cotidianului, jurnalistul s-a făcut remarcat, bucurându-se de un spațiu deschis în care și-a putut exprima părerile.

Concluzionând, el a fost un etalon al jurnalismului sportiv obiectiv, sincer și complex. A scris despre o varietate de discipline sportive, dovedindu-și iubirea necondiționată pe care a purtat-o nu doar fotbalului, ci și altor sporturi, unele despre care se vorbea foarte puțin. S-a concentrat mereu pe a evidenția elementele cele mai importante și a aduce în atenție probleme pe care ceilalți nu îndrăzneau să le abordeze. Din punctul meu de vedere, nu a dat nici o dovadă de aroganță și nu s-a ferit de nici un subiect.

În plus, indiferent de publicația pentru care a scris, Ioan Chirilă a reușit, de-a lungul timpului, să se facă remarcat și să-și impună stilul, grupându-și articolele în diverse rubrici sau seriale. În acest fel, cei care voiau să-l citească, îi descopereau materialele mult mai ușor și mai rapid.

Cele mai multe dintre rubrici – indiferent dacă vorbim despre cele permanente sau despre cele pe care, în lucrarea de față, le-am notat ca seriale – au avut în centrul atenției subiecte din fotbal. Acest lucru nu face decât să mai scoată încă o dată în evidență pasiunea nestăvilită a lui Ioan Chirilă pentru sportul rege, în slujba căruia a stat pentru mai bine de patru decenii.

De asemenea, au fost și rubrici dedicate sportului în general sau în care a scris și despre turism, dovedindu-și interesul pentru o paletă largă de subiecte și domenii. Vastitatea cunoștințelor lui este relevată și de varietatea genurilor jurnalistice abordate în cadrul acestor rubrici, majoritatea fiind materiale ample.

În ciuda faptului că multe din articolele încadrate în rubrici nu au fost ilustrate, ele au reușit întotdeauna să atragă atenția. În primul rând, acest lucru s-a datorat numelui pe care Ioan Chirilă și l-a construit de-a lungul anilor, iar în al doilea rând faptului că numele rubricilor și titlurile materialelor erau scrise în diferite culori sau font-uri.

În concluzie, jurnalistul a reușit să dea viață unor rubrici captivante atât în paginile ziarelor Gazeta Sporturilor și ProSport, cât și în săptămânalul Fotbal, folosindu-și stilul care l-a consacrat și abordând subiecte atractive. În acest mod, consider că a adus un plus de valoare în publicațiile la care a activat, inspirând alte generații de jurnaliști.

Ioan Chirilă nu s-a lăsat niciodată influențat de cerințele regimului comunist și nu a făcut niciodată nimic pentru a le intra în grație securiștilor, care l-au avut mereu în vizor, încercând să-l prindă pe picior greșit.

Fiind un om pasionat de cultură și de artă în toate formele ei, cronicarul a impresionat prin figurile de stil reușite, care puneau laolaltă domenii fără nici un fel de legătură – sport și teatru, muzică, arhitectură. De altfel, și în cărțile sale Ioan Chirilă a alăturat cronici de fotbal cu reportaje despre locurile incredibile în care a ajuns datorită sportului, locuri despre care nu știa decât din volume citite sau de la școală. În plus, trebuie menționat faptul că, potrivit declarațiilor celor au lucrat cu el sau ale familiei sale, el a făcut numeroase sacrificii pentru a putea pleca în toate deplasările importante în care a însoțit echipele preferate sau jucătorii favoriți.

Unul dintre cei mai importanți jurnaliști de sport pe care Ioan Chirilă i-a format, Cătălin Tolontan, a publicat, pe 21 noiembrie 2019 – când s-au împlinit 20 de ani de la moartea cronicarului –, un material emoționant, înțesat cu fotografii de arhivă, nemaivăzute până acum. Dovadă a faptului că maestrul și-a pus amprenta atât asupra presei de sport din România, cât mai ales asupra celor care l-au cunoscut și pe care i-a „crescut”, învățându-i ziaristică, Tolontan a notat: „Secvență după secvență, Ioan Chirilă este învelit în mătasea și mărăcinii profesiei și vieții sale. […] Ioan Chirilă a fost prea mare încât să aibă nevoie de romanțări.”

Bibliografie

Cărțile lui Ioan Chirilă

Chirilă, I. (1972). Ar fi fost prea frumos, București: Editura Stadion.

Chirilă, I. (2002). Ar fi fost prea frumos, ediția a II-a, îngrijită de Iarina Demian, Fundația ArtEST. București: Editura Curtea Veche.

Chirilă, I. (1978). Ar-gen-ti-na!, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1976). Cu cărțile pe față. Însemnări din lumea sportului, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1963). Decatlonul de aur, București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport.

Chirilă, I. (1982). España ’82, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1966). Finala se joacă astăzi, București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport.

Chirilă, I. (1990). Franz, űber alles, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1988). Frumoasele noastre duminici, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (2010). Frumoasele noastre duminici, ediția a II-a, Integrala Ioan Chirilă. București: Gazeta Sporturilor.

Chirilă, I. (1968). Glasul roților de tren, București: Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport.

Chirilă, I. (2000). Glasul roților de tren, ediția a II-a, îngrijită de Constantin Anghelache. București: Editura Economică.

Chirilă, I. (1975). Învingătorul lui Cruyff. Campionatul Mondial de fotbal 1974, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1999). Lucescu și drogul său, Fotbalul, București: Editura Mentor.

Chirilă, I. (1999). Lucescu, ediție îngrijită de Grigore Cartianu, Editura Mentor, ProSport, București.

Chirilă, I. (2009). Lucescu, ediția a II-a, Integrala Ioan Chirilă. București: Gazeta Sporturilor.

Chirilă, I. (1993). Maratonul meu. București: Editura SORTROM.

Chirilă, I. (1970). Mexico ’70. Jurnal sentimental, București: Editura Stadion.

Chirilă, I. (2009). Mexico ’70. Jurnal sentimental, ediția a III-a, Integrala Ioan Chirilă. București: Gazeta Sporturilor.

Chirilă, I. (1970). Mexicul… această „fata morgana”, București: Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport.

Chirilă, I. (1977). Nadia, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (2009). Nadia, ediția a III-a, Integrala Ioan Chirilă. București: Gazeta Sporturilor.

Chirilă, I. (1984). Pe marile bulevarde ale fotbalului, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (2007). Pe urmele acestui bulgăre de foc…. București: Editura Point Multimedia.

Chirilă, I. (1980). Răsucind fusele orare. Însemnările unui cronicar de fotbal, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1969). Șepcile roșii, București: Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport.

Chirilă, I. (2013). Șepcile roșii, ediția a II-a, Asociația „Șepcile roșii 1919”. Cluj-Napoca: Editura Grinta.

Chirilă, I. (1983). Și noi am fost pe Conte Verde, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I., Ionescu, M. (1999). Un veac de fotbal românesc, Brașov: Editura Fundației Pro.

Chirilă, I. (1982). Viața la puls 200. Ocolul lumii în 30 de sporturi, București: Editura Sport-Turism.

Chirilă, I. (1966). World Cup ’66, București: Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport.

Chirilă, I. (1986). Zile și nopți pe stadion, București: Editura Sport-Turism.

Cărțile scrise de Ioan Chirilă pentru alții

Borg, M. (1981). Love Match. My Life with Björn. Londra: Sidgwick & Jackson Limited.

Dukadam, H. (1989). O victorie aplaudată. București: Editura Militară.

Năstase, I. (1991). Eu am jucat cântând. București: Editura Tiparul Tipografia Universul.

Țiriac, I. (1974). Victorie cu orice preț. București: Editura Stadion.

Cărți

Andrews, P. (2006). Jurnalismul sportiv. O introducere. Iași: Editura Polirom.

Bălașa, Gh. (1979). Sportivi de seamă, București: Editura Stadion.

Bănciulescu, V. (1964). Jocurile olimpice de-a lungul veacurilor, București: Editura UCFS.

Bănciulescu, V. (1983). Sport și cultură, Timișoara: Editura Facla.

Bănciulescu, V. (1984). Limbajul sportiv, București: Editura Sport-Turism.

Boriga, N.A., Simionescu, Vl. (1997). Evoluția recordurilor naționale, București: Poligrafia Bucureștii-Noi.

Dumitrescu, L. și alții (1995). România în lumea sportului, București: Editura Editis.

Economu, V. (1969). Fotbal modern, București: Editura CNEFS.

Epuran, M. (1976). Psihologia educației fizice, București: Editura Sport-Turism.

Ficeac, B. (1999). Cenzura comunistă și formarea „omului nou”. București: Editura Nemira.

Ficeac, B. (2001). Tehnici de manipulare. București: Editura Nemira.

Florea, L. S. (2011). Gen, text și discurs jurnalistic. București: Editura Tritonic.

Gârleșteanu, D., Naum, H., Urziceanu, R. (1964). Două decenii de avânt sportiv, 1944-1964, București: Editura UCFS.

Georgescu, Fl. (1971). Educația fizică și sportul – fenomen social, București: Editura Stadion.

Hartsock, J. C. (2015). O istorie a jurnalismului. Nașterea formelor de narațiune modernă. Iași: Editura Institutul European.

Lippmann, W. (2010). Public Opinion. New York: Editura Greenbook.

Ludu, V. (1974). Scriitori români și lumea sportului, București: Editura Stadion.

Medvedev, R. (1991). Despre Stalin si stalinism. București: Editura Humanitas.

Michinici, P. și alții (1983). Rapid 1923-1983, 60 de ani de la înființare, București: Combinatul Poligrafic „Casa Scânteii”.

Oprea, M. (2002). Banalitatea răului – O istorie a Securității în documente 1949-1989. București: Editura Polirom.

Petcu, M. (1999). Puterea și cultura – o istorie a cenzurii. Iași: Editura Polirom.

Postolache, N. (1979). Istoria sportului românesc, Iași: Editura Junimea.

Postolache, N. (1997). Presa sportivă din România (1864-1977), București: Editura Profexim.

Troncotă, T. (2006). România comunistă. Propaganda și cenzura. București: Editura Tritonic.

Ungur-Brehoi, C. (2015). Cenzura presei și a publicațiilor în românia comunistă. Activitatea direcției tipărirea presei centrale (1965-1977). Cluj-Napoca: Editura Academia Română.

Vilara, R. (1977). Montreal ’76, Olimpiada Nadiei Comăneci, București: Editura Sport-Turism.

Vulpescu, I. (2012). Din țara în care stânga e Cârțu și dreapta e Lăcătuș. București: Editura ART.

Articolele lui Ioan Chirilă

Fotbal, toate numerele din perioada 1967 – 1974 și 1990 – 1995.

Gazeta Sporturilor, toate numerele din perioada 1989 – 1997.

ProSport, toate numerele din perioada 1997 – 1999.

Sport, toate numerele din perioada 1962 – 1989.

Sportul, toate numerele din perioada 1967 – 1989.

Sportul ilustrat, toate numerele din perioada 1989 – 1992.

Sportul popular, toate numerele din perioada 1959 – 1967.

Articole din cărți, ziare și reviste

(1982, mai 2). „NOUA AVENTURĂ REPORTERICEASCĂ A LUI IOAN CHIRILĂ”, în Sportul.

(1994, martie 16-22). „IOAN CHIRILĂ”, în Fotbal.

Bertrand, C.-J. (2001). „Tipologia mijloacelor de informare de masă”, în C.-J. Bertrand, O introducere în presa scrisă și vorbită. Iași: Editura Polirom.

Bogdan, C. (1982, iulie 16). „Ioan Chirilă – Viața la puls 200”, în Orizont, 33, nr. 28.

Cacoveanu, V. (1982, octombrie 26). „Ioan Chirilă – España 82”, în Făclia, 38, nr. 11.165.

Corbu, D. (1980, noiembrie). „Ioan Chirilă – Răsucind fusele orare”, în Familia, 16, nr. 11.

Graur, D. (2012). „Cenzura în presa sportivă”, în I. Rad, Cenzura în România. Cluj-Napoca: Editura Tribuna.

Matei, F. C. (2007). „Romania's Intelligence Community: From an Instrument of Dictatorship to Serving Democracy”, în International Journal of Intelligence and CounterIntelligence. Abingdon-on-Thames: Routledge.

Mogoș, A. (2011). „Interviul”, în L. S. Florea, Gen, text și discurs jurnalistic. București: Editura Tritonic.

Mogoș, A., & Danciu, I. M. (2011). „Cercetători din spațiul românesc: perspectiva funcțională”, în L. S. Florea, Gen, text și discurs jurnalistic București: Editura Tritonic.

Mogoș, A., & Danciu, I. M. (2011). „Tendința la fuziunea modurilor discursive. Ponderea genurilor hibride în raport cu cele clasice”, în L. S. Florea, Gen, text și discurs jurnalistic. București: Editura Tritonic.

Mogoș, A., & Danciu, I. M. (2011). „Zece genuri reprezentative pentru presa generalistă actuală”, în L. S. Florea, Gen, text și discurs jurnalistic. București: Editura Tritonic.

Mutașcu, D. (1981, octombrie 9). „Ocolul pământului în 30 de sporturi / Ioan Chirilă – Viața la puls 200 /”, în Săptămâna, nr. 566.

Neagu, A. (1977, februarie 19). „POVESTEA UIMITOAREI NOASTRE CAMPIOANE OLIMPICE”, în Sportul.

ran., g. (1975, februarie). „DUELUL BECKENBAUER – CRUYFF ÎN LIBRĂRII”, în Sportul.

Urziceanu, R. (1994, martie 11). „UN «DROGAT»? NU! DOI…”, în Gazeta Sporturilor.

Văleanu, D. (1988, octombrie). „Ioan Chirilă – Frumoasele noastre duminici”, în Convorbiri literare, nr. 10.

vib. (1975, aprilie). „O NOUĂ CARTE DIN LUMEA FOTBALULUI”, în Sport.

vib. (1976, iulie). „DIN NOU DESPRE FOTBAL”, în Sportul.

Vulpescu, I. (2006, noiembrie 28). „Exerciții de admirație”, în Prezent.

Vulpescu, I. (2006, noiembrie 14-20). „Șapte ani mai târziu”, în Prezent.

Vulpescu, I. (2008). „Un scriitor în țara ziariștilor”, în Catalogul Premiilor „Ioan Chirilă”. București.

Vulpescu, I. (2003, noiembrie 21). „Unchiul Vania”, în ProSport.

Zugravu, C. (1997). „Metodele de tortură din Securitate, din închisori și din lagărele de exterminare, în Anul 1947 – căderea cortinei”, în Analele Sighet.

Articole din publicații online

(2005). „Istoria României”. Preluat în martie 2019 de pe site-ul IstoriaRo: http://istoriaro.3x.ro/Perioada_comunista/represiunea_si_securitatea.html.

Brucan, S. (2002, mai 6). „Am fost un complotist“ în Revista 22. Preluat în septembrie 2019 de pe site-ul Revista 22: https://revista22.ro/opinii/silviu-brucan/am-fost-un-complotist.

Chirilă, T. (2010, noiembrie 22). „Premiile Ioan Chirila si Tatal meu”. Preluat în octombrie 2019, de pe site-ul Tudor Chirilă: https://tudorchirila.blogspot. com/2010/11/premiile-ioan-chirila-si-tatal-meu.html.

Crăciun, I. A. (2011, octombrie 14). „Incredibilele aventuri ale «Prințesei Iarina»”, în Adevărul. Preluat în octombrie 2019 de pe site-ul Adevărul: https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/incredibilele-aventuri-printesei-iarina-1_50ba058c7c42d5a663b05f8 3/index.html.

Moceanu, R. (2014). „DOCUMENTAR: 90 de ani de Gazeta Sporturilor”. Preluat în octombrie 2018 de pe site-ul Agenția RADOR: http://arhiva.rador.ro/info4. shtml?cat=1301&news=456625&fbclid=IwAR2O4F3PqVKB1g46NEhJPs0UlAyvCjO43eHsdLV7YwT6Fb2woLA48fFkJVo.

Nicoleanu, A. (2010, noiembrie 18). „Iarina Demian: «Mi-am făcut mulți dușmani»”, în Jurnalul Național. Preluat în octombrie 2019 de pe site-ul Jurnalul: https://jurnalul. antena3.ro/bani-afaceri/iarina-demian-mi-am-facut-multi-dusmani-560269.html.

Petcu, M. (2018, octombrie 23). „Incidențe jurnalism-literatură, în România”. Preluat în octombrie 2019 de pe site-ul Contributors: http://www.contributors.ro/cultura/ studiu-inciden%C8%9Be-jurnalism-literatura-in-romania/.

Rotarescu, A. (2011, iunie 8). „Iarina Demian: Conteaza cum iti educi familia si cum iti seduci barbatul”, în Revista Tango. Preluat în octombrie 2019 de pe site-ul https://revistatango.ro/iarina-demian-conteaza-cum-iti-educi-familia-si-cum-iti-seduci-barbatul-1887.

Rucinschi, D., Cașcaval, A., & Zoltan, P. (2005, aprilie 7). „Groapa în care s-a pierdut Securitatea” în Jurnalul Național. Preluat în septembrie 2019 de pe site-ul Jurnalul https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/groapa-in-care-s-a-pierdut-securitatea-4735 0.html.

Tolontan, C. (2019, noiembrie 21). „20 DE ANI FĂRĂ IOAN CHIRILĂ”. Preluat în noiembrie 2019 de pe site-ul Tolo: https://www.tolo.ro/2019/11/21/20-de-ani-fara-ioan-chirila/.

Tolontan, C. (2016, septembrie 4). „Frumoasele noastre duminici. Ediția 2016”. Preluat în august 2018, de pe site-ul Tolo: https://www.tolo.ro/2016 /09/04/frumoasele-noastre-duminici-editia-2016/.

Țiu, I. (fără an). „Ceaușescu, fondatorul ziarului «Sportul Popular»”, în Adevărul. Preluat în septembrie 2018 de pe site-ul Ilarion Țiu: http://www.ilariontiu.ro/?p=510.

Vulpescu, I. (2009, noiembrie). „Actualitatea lui Ioan Chirilă”. Preluat în octombrie 2018 de pe site-ul Ioan Chirilă: http://www.ioanchirila.ro.

Website-uri

www.ioanchirila.ro (2016 – 2019)

www.gsp.ro (2016 – 2019)

www.prosport.ro (2016 – 2019)

www.cnsas.ro (2016 – 2019)

Dicționare

(1998). Dicționar explicativ al limbii române. București: Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”.

Academia Română (1998). Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a. București: Editura Univers Enciclopedic.

Basse, P.-L., Bilderman, É., Bitton, S., Braun, D., Casseron, S., Grimault, D., și alții (2002). Larousse – Enciclopedia fotbalului. Dicționar de fotbal românesc.

Alte surse

(1989, decembrie 31). „DECRET nr. 33 din 30 decembrie 1989”, în Monitorul Oficial.

Anexe

Iarina Demian

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Iarina Demian: Într-un tramvai, cred că era tramvaiul 19, care pe vremea aceea circula pe Str. Dr. Felix. Mi-a fost prezentat de un prieten comun.

Cum l-ați perceput după prima întâlnire?

Iarina Demian: Nu l-am perceput nicicum. Aveam o întâlnire și mă grăbeam să cobor la prima stație.

Cum l-ați descoperit pe parcurs?

Iarina Demian: Nu l-am descoperit, m-a descoperit el pe mine, probabil fiindcă a simțit că dorește să mă revadă.

Cum era în afara jobului?

Iarina Demian: Ioan Chirilă nu putea fi decât la fel în relația cu toți oamenii, oricând și oriunde, de aceea această întrebare nu este validă în cazul de față.

Dacă ar fi să-l descrieți în trei cuvinte, care ar fi acelea?

Iarina Demian: Nonconformist.

Cum scria Ioan Chirilă? De unde își lua inspirația? Nota totul pe loc sau păstra informațiile în memorie?

Iarina Demian: Nota pe loc tot ce îl interesa oriunde s-ar fi aflat. Uneori luam masa la restaurant și își nota pe șervețelele de hârtie cele câteva cuvinte din care ulterior se nășteau fraze, metafore și multe alte gânduri. Alteori nota pe cutiile de chibrituri… Niciodată nu avea la el vreun carnet în care să-și noteze impresii sau rezultate. Întotdeauna m-am întrebat cum reușea să țină minte atâtea și atâtea lucruri. Eugen Barbu scria despre el: „Chirilă are ochi, știe să improvizeze bine și uneori cu un mare adevăr la spate – este ceea ce se numește un gazetar modern, plin de idei, scrie nervos, cu fantezie, face risipă de pastă și fundulițe, dar zău că merge… știe pe dinafară formațiile de la Londra și coboară cu memoria sa adâncă precum un puț la ani, pentru mine inaccesibili.”

Care erau calitățile sale? Dar defectele?

Iarina Demian: Era foarte modest în ciuda faptului că era iubit, adulat, ascultat și urmărit în tot ce făcea… Nici un actor de teatru sau film nu a fost mai iubit și mai urmărit decât el. Era sclipitor, inteligent, cultivat și pasionat de artă sub toate formele ei. Avea întotdeauna la el cuvântul potrivit, acela cu care convingea pe oricine de orice. Cânta la pian, avea o cultură muzicală foarte important și iubea fotbalul pe care îl privea ca pe o ARTĂ. Era extrem de modest.

În viața de zi cu zi era dezordonat. În schimb avea o ordine interioară desavarșită. Nu ne dădea voie să atingem nici o pagină lăsată pe biroul său. Paginile la care lucra, inclusiv celelalte lucruri, trebuia să le găsească acolo unde le lăsa, indiferent dacă se aflau PE sau SUB birou. Nu îl interesa să fie în pas cu moda. Nu îi plăcea să meargă la medic și nu ținea cont de sfaturile lui. Ironia lui era usturătoare, dar avea o inimă generoasă.

Cine a fost Ioan Chirila pentru presa de sport din România? Dar Omul?

Iarina Demian: Cred că succesul lui s-a datorat și faptului că era extrem de riguros în tot ce scria, nu mintea, nu lingușa, nu făcea compromisuri. Ăsta era unul din secretele pentru care era atât de iubit.

A scris 29 de cărți, mii de articole, milioane de rânduri. Noi îi citeam deseori rândurile, stând în picioare în spatele lui când scria… Nimic nu părea să îl deranjeze când scria.

Radu Cosașu spunea despre el: „Ca unul care am ținut la Vania cu toată puterea pe care mi-a insuflat-o ratarea visului meu de a fi un strict gazetar sportiv, afirm liniștit: Vania ne-a lăsat «stilul Chirilă», «tușeul Chirilă», «the touch of IoanChirilă».”

Cum este presa de sport din Romania la 20 de ani de la moartea sa?

Iarina Demian: Nu știu fiindcă nu mai cumpăr ziarele de sport. Sigur există gazetari de marcă, mai ales cei pe care i-a format el, dar nu știu dacă mai au despre ce scrie… Cu puțin timp înainte să dispară a luat un premiu și când s-a urcat pe scenă a spus: „Când eu nu am să mai fiu, nici FOTBAL nu va mai fi!”

Care erau echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă? Cât de bine reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre ei?

Iarina Demian: Toți sportivii talentați erau favoriții lui. Îl fermeca „talentul” sub orice formă. Despre toți a scris sau i-a inclus într-un fel sau altul în cărțile lui. Sunt prea multe nume și ar fi păcat să-i enumăr doar pe unii și pe alții nu. Unele cărți poartă numele lor…

Mircea M. Ionescu

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Mircea M. Ionescu: Pe Ioan Chirilă l-am cunoscut datorită pasiunii comune, a dânsului și a mea, pentru fotbal. El terminase filologie, eu terminasem filosofie. Din 1971, i-am devenit chiar coleg de redacție, la Sportul, și-atunci s-a văzut că ne-a unit ceva din moment ce am comunicat foarte, foarte mult și benefic – pentru mine, mai ales.

Cum l-ați perceput după prima interacțiune?

Mircea M. Ionescu: Nu poți să percepi un om după o singură interacțiune. Ioan Chirilă era un om fascinant. Un om care vorbește, vorbea – haideți să vorbim la timpul prezent, pentru mine n-a murit –, vorbea fluent franceză, greacă, rusă, română. Un tip pentru care metafora era mod de existență și care nu poate fi perceput după o singură discuție. Ioan Chirilă cânta la pian și la vioară excepțional, avea o cultură absolut fabuloasă în materie de artă, în materie de viață. Mie mi-a fost profesor de gazetărie, de dramaturgie și de viață. Ioan Chirilă a tradus două piese de teatru – că tot vorbeam de plurivalența lingvistică a maestrului meu – și regret că nu a terminat o piesă, Vestiarul, despre am discutat. Noi am fost foarte mult și în teatre, m-a însoțit și la două dintre premierele mele și mi-a dat sfaturi absolut utile.

Cum l-ați descoperit pe parcurs?

Mircea M. Ionescu: Pe parcurs am descoperit că este unul dintre puținele valori care n-au pic de invidie. Era fericit că oamenii lui, subalternii lui, Ion Cupen și cu mine, din secția Reporteri speciali, să scrie cât mai bine, să fie cât mai apreciați. Era un maestru al titlurilor – cred că aici ne-am apropiat cel mai mult pentru că și eu, cu toată modestia o spun, eram recunoscut ca un gazetar cu titluri foarte bune.

Cum era în timpul serviciului? Dar în afara jobului?

Mircea M. Ionescu: În timpul serviciului era un om normal, era un om plin de umor, de o ironie elevată. Un om care nu accepta să fie mințit și care n-a mințit niciodată. Un om cu care, la Brașov, după ce am văzut echipa națională de fotbal a României cantonată în Poiana Brașov, în 1984, când se pregătea pentru Campionatul European din Franța, am venit la teatru. În seara aceea, Ioan Chirilă a adus naționala la teatru și a fost delir. În loc de 700 de persoane, câte locuri are sala, au fost vreo 1.100 – 1.200 de persoane în sală, cu echipa națională la loja principală. Am vorbit cu actorii și cu regizorul ca, în locul numelor banale, să bage numele jucătorilor și a fost un delir. A fost meritul lui nea Vanea, care era foarte bun prieten cu Lucescu, și acesta amator de teatru. Dar Ioan Chirilă era și un om foarte exigent. Nici nu puteai să-l înșeli vreodată cu șmecherii de duzină.

Eu n-am avut șef, eu am avut un profesor care a avut grijă de mine din toate punctele de vedere. Ajunsesem la o asemenea comunicare, o asemenea sinceritate de gând și de reacție, încât ne spuneam multe dintre lucrurile care ne dureau. N-am mai avut un alt profesor ca maestrul Ioan Chirilă. În afara programului avea grijă de copiii săi. Am fost și la petreceri împreună; era un om de mare valoare artistică. Cânta la vioară, la pian, și dădea realmente recitaluri încât toți rămâneau siderați cum un cronicar de sport are asemenea valențe artistice. El scria foarte mult, scria foarte repede. Am fost împreună la Sevilla, în 7 mai 1986, când Steaua a cucerit acea minunată Cupă a Campionilor Europeni, în magica noapte de la Sevilla. Noi n-am avut bani de hotel, primele două nopți am dormit în camera maseurului echipei Steaua. N-am avut nici un ban, nimic, nici un dolar, dar era o bucurie să fim la acel meci. După meci, nu aveam unde să mai dormim și am dormit în foaierul hotelului până pe la 7 dimineața, când a venit cineva și ne-a luat – cine și-a făcut milă de noi nu știu nici astăzi. La ora 8 trebuia să mă sune Bucureștiul să dau cronica. L-am lăsat pe nea Vanea să stea în pat, eu am luat loc pe mochetă și așteptam telefonul. După ce am dat cronica, mi-a spus: „Bravo, Mircică, bravo! Excelent! Hai, dă telefonul să intru și eu în rol.” Incredibil: vorbea fără să aibă o hârtie în mână – așa făcea și cu dactilografele la redacție. Avea o memorie fabuloasă și ieșeau niște cronici fabuloase, inegalabile, cu metafore, cu titluri formidabile. Ne-a luat pe noi, pe mine și pe regretatul Ion Cupen în secția de Reporteri speciali pentru că avea pe cine să învețe și, dincolo de toate, vedea în noi copiii lui mai mari.

Dacă ar fi să-l descrieți în trei cuvinte, care ar fi acelea?

Mircea M. Ionescu: Ioan Chirilă, atât. Sau Ioan Chirilă, nea Vanea.

Care erau calitățile sale? Dar defectele?

Mircea M. Ionescu: V-am spus deja totul. Era inteligent, era cultivat, era citit, era plin de imaginație, era sever cu sine, sever cu ceilalți, dar în același timp acoperea o vastă arie nu numai de sport, de viață și de cultură. V-am spus că a fost profesorul meu de viață. Am avut anumite probleme, după ce am evadat în 1986 și am plecat în America, în 1990 ne-am văzut la Coppa del Mondo din Italia. Eu pentru ziarul meu pe care l-am deschis cu 36 de dolari la New York, numai ca să nu moară pasiunea mea pentru fotbal. Ne-am văzut la Bari, unde era programat primul meci al echipei noastre naționale. Am dus mai multe cadouri pentru colegii care au venit, iar nea Vanea, întorcându-se spre mine, a spus: „Mircică, ai făcut bine!” După ce alții m-au judecat, m-au făcut trădător de țară. Era un om fabulos! N-am să uit niciodată asta. Eu fiind absolvent de filosofie, m-au pus să răspund de învățământul politico-ideologic de partid. Și la unul dintre seminariile astea lunare, nea Vanea a spus de societatea socialistă multilaterală că „e o gargară”. Au înghețat ăia. Securistul din redacție s-a dus și a turnat. Nu ajunsese bine acasă nea Vanea că mă pomenesc cu securistul șef al Ministerului Sportului să-mi spună că a auzit că „tovărășul Chirilă e împotriva partidului”. Iar eu i-am zis: „Ce-a făcut? Cum, domnule, să fie împotriva partidului? Se bucură de toate succesele acestei țări!” Mi-a spus că a auzit că a zis că societatea socialistă e o gargară și mă gândeam ce să fac, cum să-l potolesc. Norocul meu, mi-a mers imediat mintea și am spus: „Nu, domnule, a zis că această societate socialistă este ca spirala hegeliană. Cine a mâncat ce a mâncat, habar n-are de Hegel.” A doua zi, vine nea Vanea, îl iau pe terasa din fața birourilor noastre și-i spun în șoaptă: „Nea Ioane, societatea socialistă ultradezvoltată e spirala hegeliană, vei fi întrebat, asta ai spus ieri.”

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?

Mircea M. Ionescu: Toată perioada trăită împreună.

Care e cel mai tensionat moment petrecut alături de el în redacție și cum a gestionat situația?

Mircea M. Ionescu: Cel mai tensionat a fost când m-a luat regretatul Cristian Țopescu să comentez la TV și unul dintre colegii noștri, redactor șef adjunct, s-a opus. Și-atunci a fost prima dată când l-am auzit pe nea Vanea Chirilă aproape țipând: „Băi, vă e frică de tânăra generație!” Sigur că era o adresă directă către redactorul șef adjunct, care mai comenta și el din când în când la televiziune. Și ca să nu aibă un concurent, a zis nu. El era un tip foarte deștept, dar foarte acru și foarte răutăcios, iar Chirilă nu era. El s-a zbătut ca eu să transmit. Ăsta a fost cel mai tensionat moment. Sigur că fricțiuni au mai fost; nu ne ieșeau toate întotdeauna, ne mai contram în idei, dar marele avantaj era că aveai cu cine să schimbi replici.

Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din România?

Mircea M. Ionescu: Este Patriarhul presei de sport din România, așa cum Cristian Țopescu este Patriarhul comentariului sportiv TV.

De ce să-l citească lumea în 2019, la 20 de ani de la moartea sa?

Mircea M. Ionescu: Pentru că este inegalabil, are o metaforă care nu este datată. Metafora lui este pentru frumos. Sigur, uneori și tristețea reușea să o îmbrace în cuvinte care îndulceau puțin și ne dădeau acea doză de maturitate încât să gândim de ce a fost așa, de ce n-a fost frumos.

Cum arată presa de sport astăzi, la 20 de ani de la moartea sa?

Mircea M. Ionescu: Am o piesă de teatru despre treaba asta. Presa – nu numai a noastră – are vârfuri și ape tulburi, ca întotdeauna. Drama noastră principală a fost că nu am înțeles că libertatea este o mare responsabilitate. Înainte nu aveam voie să scriem, acum degeaba scriem. Lumea nu ne mai bagă în seamă. Unii au devenit bișnițari de cuvinte și mă doare. Urmăresc transmisii la televizor și mă doare, mă doare limba română. Aici e durerea. Libertatea e o mare, mare responsabilitate pentru toată țara, nu doar pentru presă. Noi am zis, cum și în America am întâlnit oameni care au spus: „Sunt liber, fac orice”. Păi, nu vă supărați, nu puteți să faceți orice. Pentru a face orice, pentru să dăm. Are Kennedy o mare maximă: „Nu trebuie să întrebi ce face țara ta pentru tine, trebuie să te întrebi ce faci tu pentru țară.”

Care erau cuvintele după care își ghida activitatea sau viață?

Mircea M. Ionescu: Nu, l-am reduce. Era un om mult prea complex ca să-l reducem la două cuvinte. Întrebare ratată.

Cum se remarcau scrierile lui în presa vremii?

Mircea M. Ionescu: Păi era cel mai mare, cel mai tare. Avea o nonșalanță… Unde mergeam împreună – și am fost de multe ori împreună – era zeul acelui eveniment sportiv. Și este și acum. Ar fi bine, dar nu cred că se va mai naște un al doilea Ioan Chirilă în materie de cronică sportivă. Iar nea Vanea n-a plecat. Tot ce fac după dispariția lui, fac cu gândul la el și sper să fie mândru acolo sus că nu am uitat cum m-a îndrumat și să scriu teatru și tot.

Care erau particularitățile de scris care îl individualizau?

Mircea M. Ionescu: Am mai spus: metafora, profunzimea și titlurile nemaipomenite.

Care erau echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă? Cât de bine reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre ei?

Mircea M. Ionescu: N-avea neapărat echipe preferate. Sigur, „U” Cluj prin tradiția ei, UTA, alături de care am fost… Dar n-avea echipe preferate. Era prieten cu mai toți jucătorii. Noi eram atunci prietenii jucătorilor și antrenorilor, chiar și când greșeau. Bun, bun prieten a fost cu Lucescu, Mircea Lucescu fiind cel mai bun prieten al lui din lumea fotbalului. În rest, era prieten cu adevărul. Puteau să sune generalii când noi spuneam că n-a fost gol valabil, nu conta. Pe Ioan Chirilă l-a luat odată un general de securitate: „Tovarășe Chirilă, ați fost cam aspru.” El i-a răspuns: „Băi, spune-le să joace mai bine. Nu vorbi cu mine.” Avea nonșalanța asta să-i lichideze civilizat, să inhibe – pentru că mârlanii întotdeauna au o doză de curaj în afara civilizației.

Tot timpul și-a păstrat obiectivitatea. Ba, mai mult – și am luat de la el asta –, cu prietenii era mai exigent. Era foarte civilizat și știa să transmită până și supărarea lui. Era, într-un fel, ușor ironic încât să nu deranjeze, dar să pună pe gânduri.

Cătălin Tolontan

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Cătălin Tolontan: L-am cunoscut pe Ioan Chirilă în octombrie 1993, când am ajuns să lucrez la Gazeta Sporturilor.

Cum l-ați perceput după prima interacțiune?

Cătălin Tolontan: Aparent superior și tăios. Curios cu privire la oamenii noi, dar continuând să meargă pe drumul său.

Cum l-ați descoperit pe parcurs?

Cătălin Tolontan: Un partener formidabil de povești, de pilde, un om care nu făcea paradă de statutul său de Patriarh al presei sportive.

Cum era în timpul serviciului? Dar în afara jobului?

Cătălin Tolontan: Era netulburat în propriile opinii, scria ușor, dar nu superficial, marile sale realizări sunt însă cărțile. El însuși s-a privit mai degrabă ca un scriitor decât ca un jurnalist.

Dacă ar fi să-l descrieți în trei cuvinte, care ar fi acelea?

Cătălin Tolontan: A inspirat generații.

Care erau calitățile sale? Dar defectele?

Cătălin Tolontan: Era de o erudiție colosală, cu care nu încerca să epateze. Defecte? N-a fost un om de echipă și nu l-a interesat să crească tineri. Ne-a crescut altfel, prin ceea ce ne-a dăruit scriind, ceea ce e enorm.

Cum scria Ioan Chirilă? De unde își lua inspirația? Nota totul de cum îi venea o idee sau păstra informațiile în memorie?

Cătălin Tolontan: Vă voi dezamăgi, dar, ca ziarist, vă pot spune doar ceea ce am văzut cu ochii mei. Așa că nu am un răspuns, nu știu cum se inspira și nu am vorbit cu el despre asta. Încă o dată: articolele pe care le dicta în redacție erau proba spiritului său caleidoscopic, însă operele la care ținea cu adevărat sunt în cărți.

Care e cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?

Cătălin Tolontan: Cum mergea agale pe holul vechi al Gazetei Sporturilor. Știai că va preda un articol încântător.

Care a fost cel mai tensionat moment petrecut alături de el în redacție și cum a gestionat situația?

Cătălin Tolontan: Sincer? Nu era interesat de problemele redacției. Era un solist, un sprinter și un maratonist deopotrivă, nu un participant la furtunile redacțiilor. Se extrăgea din ele, nu-l interesa imediatul.

Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din România? Cum era Ioan Chirilă omul?

Cătălin Tolontan: Fondatorul stilului artistic, romanțat și uman deopotrivă.

De ce să-l citească lumea în 2018-2019, la aproape 20 de ani de la moartea sa?

Cătălin Tolontan: Pentru că e valoare sumblimată în cuvântul scris.

Cum este presa de sport din România la aproape 20 de ani de la moartea sa?

Cătălin Tolontan: Cu momente bune și momente rele. Cu mai puțin resurse decât atunci.

Care erau cuvintele după care Ioan Chirilă își ghida activitatea sau viața?

Cătălin Tolontan: L-am auzit spunând de câteva ori că lucrurile mari durează – se referea la cărți.

Cum se remarcau scrierile sale în presa vremii?

Cătălin Tolontan: Nu era singurul autor aparte. Radu Cosașu, Ion Cupen, Fănuș Neagu, Alin Buzărin, Daniel Nanu, Cristian Geambașu sunt oameni care aveau și au grație personală în scrisul sportiv. Fiecare dintre ei are propriul ritm al textelor, cei care îi citesc aproape că nu mai au nevoie să se uite la semnătură că știu cine a scris textul, dar probabil că toți am preluat ceva, involuntar, de la nea Vanea.

Care erau particularitățile de scris care îl individualizau?

Cătălin Tolontan: Căuta să facă din sport teatrul pe care se derulau istoria, geografia și umanitatea în ce au ele mai atractiv și profund deopotrivă.

Care erau echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă? Cât de bine reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre ei?

Cătălin Tolontan: Era, după cum spunea, nu dinamovist, ci „lucist”, partizan necondiționat al lui Mircea Lucescu. Nu-l interesa obiectivitatea, nu poza în echidistant, era scriitor înainte de orice.

Alin Buzărin

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Alin Buzărin: L-am cunoscut de două ori pe Ioan Chirilă, întâi l-am cunoscut după semnătură și după cărți și asta se întâmpla, cred, undeva prin 1978 când a lansat cartea despre Campionatul Mondial din 1978 din Argentina. Citeam deja, eram în clasa a VI-a; citeam cronicile din ziare, îi știam semnătura din ziare, era puțin mai altfel decât ceilalți și asta m-a atras la el. Puține semnături mi-au atras atenția, în rest presa în anii ‘70 spre ‘80 era liniară, mai ales presa din sport. Se mergea în linie dreaptă, se povesteau niște meciuri, niște lupte, niște marcatori. El, Chirilă, făcea altceva, și după prima carte pe care am citit-o de la el, am început să le reconstitui pe celelalte care apăruseră deja, despre Campionatul din 1974, despre Nadia, despre finalele de tenis, apoi Răsucind fusele orare, o carte care este mai mult un reportaj, de impresii de călătorie. Le-am reconstituit pe cele din spate și le-am urmărit pe cele care aveau să apară, adică după ce se termina un Mondial așteptam cartea. Sigur, între timp îl citeam în ziar.

Aprofundarea lui Ioan Chirilă a continuat și, inevitabil, după 1990, când am pătruns la modul efectiv în lumea asta, l-am cunoscut personal. Se pare că lui Ioan Chirilă i-a plăcut pe loc de mine; lucram la ziare diferite. Eu la Sportul Românesc prima dată, la Fotbal Plus în 1991–1992, apoi la Sportul Românesc din ‘92, iar Ioan Chirilă era ditamai directorul Gazetei și era un tip care îi cam băga pe toți în aceeași oală: dacă nu făceai un efort să ieși tu ca individ din oala respectivă sau dacă nu te scotea ceva, o însușire de a ta, te punea într-un rând cu foarte mulți ziariști tineri care apăreau atunci după ’90. Eu i-am atras atenția, se pare, și fiind de la ziare diferite, la diverse evenimente, la meciuri, în țară sau în străinătate, la meciuri ale echipelor naționale, ale echipelor de club, se nimerea să mergem împreună reprezentându-ne ziarele la evenimentele respective. Atunci am stat mai mult de vorbă. Deja Ioan Chirilă în anii ‘90 era un om de aproape 70 de ani si era directorul Gazetei Sporturilor, adică trebuia să te comporți cu o anumită condescendență, însă el nu era așa. Nu era atât de prețios, de gomos; era un tip simplu sub toate aspectele, începând de la apariție, îmbrăcăminte, vestimentație – era ultra casual, mereu uita să se bărbierească, era în blugi, teniși, nu se îmbrăca la fel ca ceilalți oameni de vârsta lui… El era puțin altfel.

Din 1997, când Ioan Chirilă a venit la Prosport, în ultimii 2 ani și ceva ai vieții sale – pentru că el a activat până în ziua morții; a scris și în ziua morții, iar cu o zi înainte să moară a fost la o lansare de carte în Ploiești –, am fost colegi, dacă se poate spune așa. E mult să spui ca am fost colegi.

Cum era în timpul serviciului față de în afara jobului?

Alin Buzărin: Absolut la fel ca în afara jobului. Avea o memorie extraordinară și un bagaj cultural extraordinar. Asta l-a scos pe Ioan Chirilă în față, asta l-a scos în evidență în comparație cu ceilalți colegi ai lui. Era foarte direct, de exemplu materialul din Gazeta Sporturilor și-l scria în următorul fel: apăruseră deja calculatoare in redacții, însă el nu avea unul al lui personal și nici nu își mai căra legendara mașină de scris, pe care o purta cu sine de ani mulți, ci se așeza în fața unei operatoare, o femeie în vârstă căreia îi spunea: „Veronica dragă, hai să scriem câteva rânduri”. Și stătea și îi dicta, cu o fluență impresionantă, un articol de 40 de rânduri cu trimiteri culturale, la muzee, la muzică, la filme. El dicta cu rapiditatea cu care gândea. Povestea asta dura cam 15 minute. Dacă la alții asta însemna ghemotoace de hârtie, transpirații, cazne, la Ioan Chirilă era doar o dictare.

La final, îi spunea: „Bine, Veronica. Acum citește-mi tu”, iar totul era un întreg impecabil, de neatins cu vreun dezacord. Nu pierdea fraza, fie scurtă, fie lungă. Textul său era un dans al frazelor, unele de câte 6-7 rânduri fără punct. Textele lui din ziar spuneau ceva prin fiecare cuvânt, nimic nu era în plus. Pe vremea aia noi mai făceam responsabil de număr, iar tehnologia s-a dezvoltat destul de anevoie, chiar și cu computerele. Și-atunci, trebuia să te încadrezi într-un 40 de rânduri. Era foarte greu dacă Ioan Chirilă uita limita textului și dădea 52 de rânduri pentru că nu aveai ce să tai. Trebuia să faci eforturi să îl lași așa cum ți l-a dat. Mai degrabă renunțam la o poză pentru că la el aveai impresia că desfaci un întreg care nu mai e întreg.

Dacă ar fi să-l descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Alin Buzărin: Inteligent, cult, boem.

Care erau calitățile și defectele sale?

Alin Buzărin: Calitățile cam astea erau: calitatea de a fi citit foarte mult – el în vremea aia, dar și înainte de ‘90, făcea traduceri mai ales din rusă. Era un om extrem de citit, citea foarte multă literatură rusă, franceză, asculta muzică – mai ales compozitorii ruși –, vedea filme, avea o cultură cinematografică de la filmele mute, dusă până în anii respectivi. Practic se hrănea spiritual tot timpul. Mereu spunea că nu poți să scoți dacă nu și bagi. Trebuie să înmagazinezi cunoștințe. Plus că, de exemplu, cărțile lui despre Campionatul Mondial sunt lecții de reportaj de acolo, de la fața locului. Există în cartea Ar! Gen! Ti! Na! un pasaj de 2-3 pagini cu șoferul de autobuz de la Buenos Aires, într-un trafic infernal, când șoferul unui autobuz aglomerat, cu care se mergea către meci, tăia bilete, stătea de vorbă cu oamenii. El realizează acel tablou al șoferului, un tablou genial de 2-3 pagini, care este cel mai bun pasaj din toată cartea. Adică el nu venea la 2-3 luni după un Campionat Mondial să spună: „Am fost la Campionatul Mondial, ce frumos, ce deschidere, ce scor, ce marcatori”. Nu, el îți dădea atmosferă, îți vorbea despre oraș, îți vorbea despre civilizația de acolo, despre bucătăria de acolo, despre străzile de acolo. Avea calitatea de a fotografia exact un peisaj de stradă, diferite fiind strada din Paris de strada din Buenos Aires și de strada din Urziceni. În plus, avea niște comparații… de exemplu spunea atunci că, în Argentina, după un meci, unii s-au suit pe platforma unui tractor ca în zi de nuntă la Segarcea. Genial, e colosal să faci așa o comparație, tu fiind în extremitatea opusă a planetei față de Segarcea în momentul ăla.

Și defecte?

Alin Buzărin: Orice om are defecte, dar e greu să le cauți la un om de genul ăsta fiindcă și dacă sunt, ele sunt acoperite de calități. E foarte greu să îi gasești lui Ioan Chirilă defecte. Ce defecte? Că nu se bărbierea zilnic sau că mai întârzia uneori, 10-15 minute, la o ședință? Nu prin astea definești un om. Paradoxal, la un om cu sclipirile și calitățile astea, avea putere de muncă, adică el, la o lună – două după Mondiale sau după Europene, își dădea cartea la tipar. Și la bătrânețe, dacă simțea un reportaj undeva, nu ezita să facă niște gesturi de a se urca într-un tren la 5 dimineața, de a merge cu avionul, unde simțea el subiectul, plecând pe urmele lui la o vârstă la care teoretic nu mai pleci sau când subiectul trebuie să te ispitească foarte tare. E greu să căutăm noi defecte la Ioan Chirilă. Nici nu știu dacă are sens.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?

Alin Buzărin: Să mă gândesc… E grea întrebarea pentru că sunt multe și mi-e greu să aleg, dar cred că cea de la un meci de la Galați, când am mâncat un pește după meci, undeva la o cârciumă de acolo, și am vorbit o oră jumătate despre cum se prepară peștele în Deltă – el fiind din apropierea deltei, dar de pe partea unde e Ucraina acum, de la Ismail, de pe malul Dunării. A ținut un curs de prepararea peștelui, cu ce fac lipovenii prin deltă, i-a chemat pe ospătari, i-a întrebat care este lipovean și a început să le vorbească rusește, să-l învețe pe bucătar cum să prepare peștele.

Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-ați trăit alături de el?

Alin Buzărin: Nu existau momente tensionate în prezența lui Ioan Chirilă. Era atât de liniștit, se detașa atât de mult de probleme, nu le punea la suflet, iar la experiența lui nu mai avea pe cine și de ce să se supere și cu cine să trăiască momente tensionate. Ajunsese la o fază a vieții, când l-am cunoscut eu, când totul părea facil. În plus, nici nu era genul de om preocupat de bătrânețe deși începuse să se deplaseze destul de greu, avea și un diabet și era și supraponderal. Îi plăcea să mănânce – era gurmand –, nu punea la suflet aceste probleme de sănătate, ceea ce a i-a și grăbit sfârșitul brusc la 74 de ani. În 1994 și în 1998, el a fost la Campionatul Mondial, pe niște călduri groaznice, de peste 40 de grade. Pentru forbal, pentru presă, le suporta. Nu putea fi tensiune în jurul lui.

Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din România?

Alin Buzărin: Becul care ne dă lumina în continuare, acea linie pe care ar trebui să mergem. Reperul… Tot. Dacă ar apărea Ioan Chirilă de undeva si ar privi ce se întâmplă azi în ziare sau la emisiuni, nu cred că i-ar plăcea ce vede.

De ce să îl citească lumea și acum după 20 de ani de la moartea sa?

Alin Buzărin: Pentru literatura sportivă română, pentru presa de sport din România, Ioan Chirilă este prototipul clasicului, este clasicul romantic, este clasicul cu intelectual, este un autor ale cărui volume, în măsura în care îți mai permiți să le citești, sunt genul de cărți pe care le citești și a doua, și a treia oară. Una din cele mai frumoase cărți este volumul de nuvele Viața la puls 200, care nu are nici o legătură cu sportul, fiind mai mult amintiri din copilărie.

Avea un motto? Care erau cuvintele după care își ghida activitatea sau viața?

Alin Buzărin: Nu cred ca avea, el era un om al instinctului, nu avea de ce să-și pună el motto-uri, deși le știa pe toate. Mama lui era grecoaică, tatăl său era lipovean, iar el știa foarte bine latină. Venea dintr-o perioadă în care latina se învăța temeinic în școala generală și în liceu. Avea de unde să-și aleagă motto-uri, dar nu cred că și-a ales vreunul.

Cum se remarcau scrierile sale în presa vremii sau care erau particularitățile care îi individualizau scrierile?

Alin Buzărin: Când vedeai semnătura Ioan Chirilă în ziar automat îl citeai. Avea un stil și un lirism în cuvinte impresionante, care în penița altora erau seci.

Care era echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă?

Alin Buzărin: Aici e lungă discuția. În primul rând Dobrin, Dumitrache, Rică Răducanu – din România –, Mircea Lucescu – și ca jucător și ca antrenor –, iar de afară Pele și Maradona. El avea o vorbă și spunea așa: „Domnule, ca să fii fotbalist, trebuie să ai și un nume pentru fotbal. Nu poți sa fii mare fotbalist dacă te cheamă Cotigă sau Prepungel. (n.r. Aceștia erau 2 fotbaliști ai anilor ‘70.) Auziți cum suna Armando Diego Maradona, ca o muzică. Nu ai cum când te cheamă Prepungel.” Dincolo de fotbaliști, erau Năstase, Nadia, despre care a și scris cărți.

Cât de bine reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre jucătorii sau echipele pe care le prefera?

Alin Buzărin: În momentul în care dedesubt scria Ioan Chirilă, chiar dacă era puțină sensibilitate, simpla semnătura Ioan Chirilă le făcea automat obiective.

Și o ultimă întrebare- Cum este presa de sport la aproape 20 de ani de la moartea lui?

Alin Buzărin: Altfel decât ar fi visat-o el, din păcate…

Radu Oprișan

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Radu Oprișan: Destinul meu cu familia Chirilă s-a împletit cumva. Eu am fost coleg cu Tudor Chirilă, la Școala Generală nr. 17, nea Vanea locuind cu familia in zona Pieții 1 Mai, și ne tot întâlneam. Eu am intrat în presa scrisă de sport din România la ziarul Sportul Românesc, în 1993. Evident, ne-am cunoscut pe la diverse acțiuni, însă nu îndrăzneam să mă bag eu în vorbă cu Ioan Chirila. Dupa aceea, când s-a format ziarul ProSport, Ioan Chirilă ni s-a alăturat și eu am avut onoarea de a mă numi coleg cu acesta.

Cum l-ati perceput după prima interacțiune?

Radu Oprișan: Ca pe un monument, era exact cum îl știam din cărțile pe care i le-am citit. Era o metaforă continuă.

Cum l-ați descoperit pe parcurs?

Radu Oprișan: Mi s-a confirmat prima impresie pe parcurs. El era un tip cu substanță, spumos. Avea tot timpul foarte multe lucruri de spus și era un tip mișto, cum spunem noi acum. Nu folosea smartphone sau alte dispositive. La un moment dat, ni s-au dat telefoane de la Prosport, care semănau mai mult cu niste palete de ping pong, dar să nu ți-l închipui pe nea Vanea cu iPhone fiindcă nu era cazul, dar oricum îmi aduc aminte că textele și le dicta la dactilografa, nu cred că avea acces la laptop sau computer. Îi plăcea să vină să discutăm. Anul ăla, 1997 – 1998, a fost campionatul în care Mircea Lucescu a revenit în România și oamenii din preajma lui spun că el a salvat campionatul. Nu se mai întâmpla nimic atunci. Era așa o platitudine, o lâncezeală; Steaua câștiga din inerție, iar Mircea Lucescu a dat un refresh fotbalului din România. S-a creat Rapidul cel nou, după care baza Pro Rapid, iar eu cu Ioan Chirilă avem cumva un destin asemănător. Ioan Chirilă a fost lângă Mircea Lucescu, așa cum eu am avut șansa să fiu lângă Răzvan Lucescu. De asta numele Lucescu ne-a unit mult. Mereu venea în redacție, se așeza cu fundul pe biroul meu și mă întreba: „Ce mai face Rapidul nostru?”.

Cum era în timpul serviciului față de în afara jobului?

Radu Oprișan: În timpul serviciului îi placea sueța, venea și arunca pastile pentru că de atât avea nevoie, de un cuvânt, ca să provoace o poveste. În afara jobului era un roman.

Dacă ar fi să-l descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Radu Oprișan: Bun, blând, sclipitor.

Care erau calitățile și defectele sale?

Radu Oprișan: Metafora, bunătatea și experiența, geniul, iar defecte nu îmi aduc aminte nici unul. Hai să îți spun ceva. Ioan Chirilă și dupa moarte a continuat să mă învețe câte ceva. Când a murit, a fost depus la biserica Stavropoleos, unde ne-am dus cu toții din redacție, și atunci am descoperit această biserică, un adevarat monument. Nu știam de acel loc, dar l-am descoperit fascinat, bineînțeles cu durerea momentului. Gândește-te că am crescut cu cărțile lui, am crescut lângă baiatul lui și apoi lângă el.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?

Radu Oprișan: Ioan Chirilă, cu fundul pe biroul meu, bălăbănind picioarele și folosind expresia lui preferată: „Băi Radule, ceva de halimos ai?”. Apoi îmi lua sandvișul și îl mânca.

Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-ați trăit alături de el?

Radu Oprișan: Cel cu fiul său, Ionuț, prins de camere, în casa lui Cătălin Hîldan, înainte de un meci direct Rapid – Dinamo, Ionuț fiind antrenorul echipei a doua a Rapidului. Cei de la Dinamo îl acuzau că a venit să aranjeze – de parcă se putea aranja ceva cu Hîldan. El era crescut de Ionuț Chirilă. Atunci am simțit că trăia o durere imensă și o jenă că participa la acel moment, dar a avut decența să nu spună absolut nimic, care ar fi putut influența situația cumva în favoarea copilului său.

Cum scria? De unde își lua inspirația?

Radu Oprișan: Nota – toți aveam agende. El nu trebuia să își ia inspirația de nicăieri; o avea tot timpul.

Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din România?

Radu Oprișan: Patriarhul.

Cum era Ioan Chirilă omul față de Ioan Chirilă gazetarul?

Radu Oprișan: Era fascinant, era o poveste întreagă, stăteai lângă el ca la umbra unui nuc bătrân, savurându-i povestea și experiența și metaforele.

De ce să îl citească lumea și acum, după 20 de ani de la moartea sa?

Radu Oprișan: Pentru că vor regăsi o altă lume văzută prin ochii lui. Știi cum mă întrebi tu acum? Cum m-ai intreba peste 20 de ani de ce să îl urmărești pe Hagi.

Avea un motto? Care erau cuvintele după care își ghida activitatea sau viața?

Radu Oprișan: Nu îmi permit să vorbesc de viața lui. Despre activitate… a scris foarte frumos despre Rapid. Spunea: „Rapidul înseamnă mai repede o bară frumoasă decât un gol urât.”

Cum se remarcau scrierile sale în presa vremii sau care erau particularitățile care îi individualizau scrierile?

Radu Oprișan: Coborai la chioșcul de ziare pentru a citi Sportul ca să îl citești pe el. Să nu mai vorbesc de cărțile lui, cu care am crescut toți. Apropo, pentru că e la modă Simona Halep, luați și citiți cartea în care a scris aceea epopee a lui Țiriac și Năstase, Ar fi fost prea frumos. A scris-o împreună cu ei. Vă dați seama că dacă ar mai fi trăit, ar fi scris împreună cu Simona. Îl citeai pentru că te ducea în locul respectiv, trăiai acolo și atunci.

Care era echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă?

Radu Oprișan: Bineînțeles că echipa preferată din România era Rapidul, pentru că era la Rapid Mircea Lucescu în perioada aceea, și îi placeau jucătorii de genul lui Lupu, evident al lui Hagi.

Cât de bine reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre jucătorii sau echipele pe care le prefera?

Radu Oprișan: Nici nu se pune problema. A fost un moment delicat pentru el când fiul său, Ionuț, antrenor la echipa a doua a Rapidului, a avut un incident cu cei de la Dinamo înaintea unui meci direct, și să știi că s-a simțit foarte ciudat… Nici o secundă nu s-a implicat, nu a fost părtinitor. Un nume imens ca al lui Ioan Chirilă putea să intre în povestea asta, să-și apere băiatul, dar nu a făcut asta.

Cum este presa de sport la aproape 20 de ani de la moartea lui?

Radu Oprișan: Fadă.

Cum ar fi fost dacă mai trăia?

Radu Oprișan: Mai nobilă. Îți impunea un standard, îți era rușine să greșești în fața lui. Jurnaliștii, care făceau parte din aceeași redacție alături de el, nici nu concepeau să facă cronica de meci din fata televizorului, așa cum se întamplă acum.

Daniel Nanu

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Daniel Nanu: Neoficial l-am cunoscut din articolele și mai ales din cărțile extraordinare pe care le-a scris. Prin cărțile lui Ioan Chirilă retrăiam campionatele mondiale de fotbal, poate chiar mai bine decât le trăisem. La fel triumful Nadiei, carte despre care se spune că ar fi fost vândută în 300.000 de exemplare, ceea ce după părerea mea ar fi de departe un record absolut, cel puțin al unor cărți cu tematică de sport din România, din toate timpurile. Ăsta ar fi primul meu contact neoficial cu mare ziarist. Personal, l-am cunoscut de fapt în 1991, când eu lucram la revista Expres Magazin, condusă de Ion Cristoiu. Apoi l-am cunoscut foarte bine de prin 1992, când am început să merg cu echipa națională prin deplasările internaționale.

Prima mea deplasare a fost în Belgia în toamna lui 1992 și am cam călătorit în Bruxelles. Am cam bătut Bruxelles împreună vreo două zile. Ulterior, din 1997, am avut onoarea să lucrez cu el la Prosport. Avea un editorial săptămânal în Prosport, după ce Cătălin Tolontan și Ovidiu Ioanițoaia au avut inspirația de a-l invita să scrie pentru acest ziar, deși era cel puțin director onorific la Gazeta Sporturilor. Nea Vanea, cum îi ziceam noi, venea destul de des în redacție chiar dacă avea un editorial săptămânal. Mai scria și povești despre fotbaliștii români și străini și era întotdeauna o prezență încântătoare, fiindcă în cele una-două-trei ore pe care le petrecea în mijlocul nostru, depăna tot felul de întâmplări cu fotbaliști din deplasările sale de pe vremuri, povești de tot felul, și de fotbal, și de viață.

Cum l-ati perceput dupa prima interactiune?

Daniel Nanu: Când l-am cunoscut, l-am perceput ca pe un om generos, căruia îi plăcea mult de ziariștii tineri, un extraordinar povestitor – povestea la fel de frumos precum scria. Era un om de o cultură fantastică, aici intrând cam toate sectoarele care înseamnă viață și lume culturală – scriitori, pictori, actori, muzicieni.

Cum l-ați descoperit pe parcurs?

Daniel Nanu: Era un spectacol. Aproape că îți părea rău dacă nu erai la redacție, fiind plecat pe teren sau la vreun meci, și aflai că fusese Nea Vanea prin redacție.

Cum era în timpul serviciului față de în afara jobului?

Daniel Nanu: În afara serviciului nu aș putea să mă laud că l-am cunoscut. Dar îmi amintesc cu foarte mare plăcere zilele și nopțile pe care le-am petrecut la Campionatul Mondial din 1998 din Franța. Ne-am întâlnit la Paris și am petrecut câteva seri pe Champs-Elysees în care, deși asista la un campionat mondial care avea mari vedete precum Zidane, brazilianul Ronaldo, Batistuta, Hagi chiar, Nea Vanea îi aprecia pe fotbaliștii din vremea lui, adică ne vorbea de Maradona – pe care îl admira enorm, considerându-l sensibil mai valoros decât Pele –, de cele două mari echipe ale Olandei, care au jucat două finale de campionat mondial, din păcate pentru ei amândouă pierdute în fața echipelor gazdă.

Dacă ar fi să-l descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Daniel Nanu: Talent sau valoare – nu știu care este termenul care descrie perfect nivelul descrierii sale –, generozitate, cultură.

Care erau calitățile și defectele sale?

Daniel Nanu: La defecte, sincer să fiu, nu știu ce să spun. Poate „defectul” este că s-a stins la 74 de ani, o dispariție fulgerătoare care a constituit un șoc pentru întreaga redacție. La 74 de ani mai avea destule de dat presei și cititorilor. Un defect ar putea fi că îi lipseau calitățile de organizator, dar cred că ele nu prea sunt caracteristice marilor valori. Ovidiu Ioanițoaia a avut, din presa sportivă, această calitate, el fiind făcător de ziare și de ziariști.

Calitățile ți le-am zis: un nivel al scriiturii, pentru că din cărțile lui Ioan Chirilă învățai și fotbal, învățai și geografie, și turism, și cultură, adică descria extraordinar locuri, oameni – în special pe cei despre care nu prea vorbea nimeni.

Cum scria de unde isi lua inspiratia?

Daniel Nanu: Păstra totul în memorie. Dicta liber. Prosport a fost prima redacție din România care a început totul pe computer: machetare, editarea textelor, corectură, iar Nea Vanea, nefamiliarizat cu computerul, dicta operatoarei, vorbea liber, așa cum vorbim noi, sigur cu alte metafore și expresii care îi erau proprii. Inspirația și-o lua din talentul extraordinar pe care l-a avut și din cultura pe care și-o formase citind, văzând mult teatru, ascultând multă muzică în viața lui. Altă chestie era că, deși avea o vârstă – mă refer și la vârsta lui gazetărească –, la Nea Vanea nu a intervenit rutina și oboseala, pentru că era de o conștiinciozitate exemplară.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?

Daniel Nanu: Ar fi câteva, printre care serile acelea de pe Champs-Elysees, dar acum îmi dau seama că cea mai frumoasă este o vizită cu el acasă la Ilie Balaci. Ambii s-au admirat și respectat enorm. Asta s-a întâmplat prin 1998, când Ilie venise de undeva de prin lumea arabă. Erau ani în care Nea Vanea nu mai scria despre el – a scris foarte mult când Ilie juca și trecuseră ani buni de atunci. A fost o zi în care nici nu știu dacă am vorbit 3 minute adunate, eventual punându-le întrebări amândurora, fiindcă nu avea rost să mă amestec, discuțiile lor fiind fascinante. Asta e cea mai frumoasă amintire, eu citind în anii 80 pe nerăsuflate ce scria Nea Vanea, în special despre echipa națională, construită de Mircea Lucescu și Craiova Maxima.

Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-ați trăit alături de el?

Daniel Nanu: Nu îmi amintesc așa ceva pentru că nu era genul lui de om să ia parte în conflicte, iar noi îl respectam prea mult.

Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din România?

Daniel Nanu: Ca nivel al scriiturii, cred că a fost cel mai mare ziarist. Ioan Chirilă a fost un uriaș scriitor – eu îi citesc cu plăcere pentru a nu știu câta oară și azi cărțile, deși pe unele dintre ele le știu pe dinafară.

De ce să îl citească lumea și acum după 20 de ani de la moartea sa?

Daniel Nanu: Pentru că de la Nea Vanea înveți fotbal, turism, geografie, cultură. Citești despre mari fotbaliști care au marcat istoria fotbalului. El a scris extraordinar despre Maradona, Kempes, Zico, despre marea echipă a Braziliei din 1982 și 1970, considerată de mari specialiști drept cea mai puternică echipă națională din istoria fotbalului.

Apropo, cărțile sale se dădeau cu cărți scrise de Elena Ceaușescu despre industria polimerilor, cărți politice, adică se dădeau la pachet, iar dacă apucai să cumperi o carte de la Ioan Chirilă, luai obligatoriu și o altă carte care nu se vindea decât în felul ăsta.

Care erau particularitățile care îi individualizau scrierile?

Daniel Nanu: Farmecul unei scriituri aparte ca orice lucru fermecător.

Care erau echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă?

Daniel Nanu: El a admirat foarte mult echipele romantice, Rapid, UTA, U Cluj, Craiova Maxima. Nu a fost un admirator al Stelei și al lui Dinamo – poate la Dinamo cu excepția perioadei când a fost antrenată de Mircea Lucescu, cu care a avut o relație extraordinară, născută de pe vremea când Lucescu și-a început cariera de antrenor la Corvinul Hunedoara.

Iar ca fotbaliști, de la noi îi admira foarte mult pe cei din perioada interbelică: Baratki, Bodola, Dobay. Iar din anii mai moderni, a scris foarte frumos și despre Cornel Dinu, despre Dobrin fără discuție, despre Balaci, Hagi. Aceștia sunt cei față de care și-a manifestat în scris simpatia.

Ca antrenori l-a admirat pe Mircea Lucescu – și ca jucător, dar mai ales ca antrenor l-a admirat și susținut foarte mult.

Reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre jucătorii sau echipele pe care le prefera?

Daniel Nanu: În cazul cronicilor de meci, da. În articolele de opinie sigur că scria mai frumos despre echipele respective decât despre altele. Dar a fost un jurnalist foarte obiectiv.

Cum este presa de sport la aproape 20 de ani de la moartea lui?

Daniel Nanu: Bine că nu mai trăiește Nea Vanea pentru că nu i-ar fi plăcut. Din păcate, au trecut și vremuri foarte grele de la criză încoace… El a prins și perioada în care existau 4 ziare de sport. Acum a mai rămas doar Gazeta Sporturilor, iar asta cred că i-ar plăcea pentru că a fost ziarul tinereții sale, deși sunt convins că cei 2 ani pe care i-a petrecut la Prosport, i-au plăcut poate la fel de mult, chit că diferența numerică e foarte mare. Presa e așa cum e, traversează o criză din care fie nu va ieși deloc, fie nu va ieși bine.

Helmut Dukadam

Cum l-ați cunoscut pe Ioan Chirilă?

Helmut Dukadam: L-am cunoscut în perioada în care am început să joc fotbal, practic a fost primul jurnalist sportiv care m-a văzut jucând fotbal adevărat. Țin minte că despre primele mele jocuri chiar el a scris în ziarul Sportul. Știu că, la primul joc la care m-a văzut, mi-a dat nota 9 și atunci mi-a rămas numele de Ioan Chirilă în memorie. Sigur, ulterior l-am cunoscut mult mai bine. Și i-am cunoscut și copiii, atunci când am fost într-un catonament alături de dânsul și copii lui în Poiana Brașov cu echipa națională. Așa l-am cunoscut prin intermediul sportului.

Cum l-ați perceput după prima interacțiune?

Helmut Dukadam: Diferența de vârstă dintre noi era foarte mare și eu aveam și atunci și am și acum un mare respect pentru jurnaliștii de sport din acea perioadă, dar el era vârful de lance al acelor jurnaliști sportive, care erau toți foarte buni. Sigur, am avut o relație în primul rând de respect din partea mea și îmi place să cred că de admiratie din partea lui.

Cum era în timpul serviciului față de în afara jobului?

Helmut Dukadam: Era un tip foarte deschis, nu avea acea încruntare, nu exista acea miză care există în ziua de astăzi. Era un om cu care puteai să stai de vorbă. Am făcut foarte multe deplasări alaturi de dânsul, de Trandafirescu și de ceilalți mari gazetari din acea perioadă, dar el era un om care avea desigur cercul său de prieteni mai apropiați, cum era Mircea Lucescu. Noi eram mai mici, eram copii în acea perioadă.

Dacă ar fi să-l descrieți în 3 cuvinte, care ar fi acelea?

Helmut Dukadam: Profesionist, familist – așa aș putea să-l descriu pentru că l-am văzut de multe ori împreună cu ambii copii când erau mici – și, cred că aș mai putea spune, unic în domeniul lui.

Cum scria de unde își lua inspirația?

Helmut Dukadam: Toate amănuntele astea nu am de unde să le știu, pentru că eu eram pe teren, iar el în tribună, dar eu nu l-am văzut notând foarte mult. Cred că avea o memorie, și vizuală, și din toate punctele de vedere, foarte bună.

Care este cea mai frumoasă amintire pe care o aveți cu el?

Helmut Dukadam: Cea mai frumoasă a fost acel cantonament din Poiana Brașov, alături de echipa națională, în care am stat aproape 10 zile cu echipa. El a stat în preajma noastră și cu cei doi copii ai lui, care erau mici. Atunci am interacționat mai mult.

Care a fost cel mai tensionat moment pe care l-ați trăit alături de el?

Helmut Dukadam: Nu, nu. Atunci nu existau tensiuni cum se întamplă la ora actuală, era prea mare respectul între un sportiv sau fotbalist și un jurnalist. Nu a fost nici un fel de problemă niciodată. M-am bucurat când mi-a dat prima dată nota 9, dar nu m-am supărat niciodată când mi-a dat nota 5 pentru că el era obiectiv.

Cine a fost Ioan Chirilă pentru presa de sport din România?

Helmut Dukadam: Mi-e greu să-mi pui mie așa întrebări, dar, din câte l-am cunoscut și am auzit ulterior, cred că a fost unul dintre cei mai mari, dacă nu cel mai mare jurnalist sportiv din România.

De ce să îl citească lumea și acum după 20 de ani de la moartea sa?

Helmut Dukadam: Pentru că tot ce a scris el este ceva interesant, nu doar pe moment, ci a fost scris pentru eternitate. Deci, cred că și peste alți 20 de ani, lumea îl va citi, pentru că – sigur, era o altă perioadă –, a avut un har de a descrie.

Cum se remarcau scrierile sale în presa vremii sau care erau particularitățile care îi individualizau scrierile?

Helmut Dukadam: Nu aș putea să spun pentru că, repet, a fost unul dintre cei mai buni, dar atunci erau foarte mulți buni. Când spuneai Ioan Chirilă, nu puteai să spui că e unicul pentru că ar fi nedrept pentru ceilalți. Pe-atunci, într-adevăr exista o presă sportivă în România.

Care era echipele preferate sau jucătorii favoriți ai lui Ioan Chirilă?

Helmut Dukadam: Din câte știu, la el era echipa naționala și Mircea Lucescu.

Cât de bine reușea să-și păstreze obiectivitatea când scria despre jucătorii sau echipele pe care le prefera?

Helmut Dukadam: Da, sigur, sunt simpatii și antipatii ca în orice domeniu, dar asta nu ai cum să lași să se vadă pentru că nu ai mai fi obiectiv. Practic, nu ai mai reprezinta ceea ce trebuie să reprezinți.

Cum este presa de sport la aproape 20 de ani de la moartea lui?

Helmut Dukadam: Total schimbată, pentru că acum prea puțin se mai gustă presa de sport. Acum se scrie ce dorește lumea, iar lumea vrea cancanuri, scandaluri. Practic, presa de sport este pe ultimul loc. Prea puțin mai comentăm un meci de fotbal, tenis, handbal. Ne place să comentăm, mai degrabă, că Halep a avut fusta mai scurtă sau mai lungă și părul vâlvoi. Prea puțin ne mai axăm pe sport, dar, din păcate, asta se cere.

Cum a apărut cartea O victorie aplaudată?

Helmut Dukadam: Dupa victoria de la Sevilla, dânsul a venit cu ideea să scriem împreună o carte. Adica, ce mai, el a scris cartea, eu doar am stat de vorbă cu el, așa cum stau acum de vorbă cu tine. Din păcate, în acele vremuri se putea scrie doar ce aveai voie să scrii și poate că, într-un fel, este o carte interesantă, din punctul meu de vedere, pentru că are foarte multe statistici și detalii din fotbal și despre meciurile pe care le-am jucat. Mi-ar fi plăcut să fie o carte mai degrabă cu ce se întamplă în jurul fotbalului, dar poate asta voi reuși eu într-un an, doi. Referitor la O victorie aplaudată, el a scris cartea. Am avut mai multe întâlniri, i-am povestit, iar el a scris-o. A apărut cu numele meu pentru că așa erau vremurile, așa s-a hotărât. Nu pot să-mi asum niște merite care nu sunt ale mele.