ȘCOALA DOCTORALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT [308643]
UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
ȘCOALA DOCTORALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
TEZĂ DE DOCTORAT
Conducător de doctorat:
Prof. univ.dr. Emilia Florina Grosu
Doctorand: [anonimizat] – [anonimizat]
2020
UNIVERSITATEA „BABEȘ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
ȘCOALA DOCTORALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
Contribuții privind optimizarea tehnicilor de formare și evaluare a sportivilor din sporturile de contact prin antrenamente inovatoare
Conducător de doctorat:
Prof. univ.dr. Emilia Florina Grosu Doctorand: [anonimizat] – [anonimizat]
2020
[anonimizat] d-na prof. univ. dr. [anonimizat]. prof. univ. dr. [anonimizat]. prof. univ. dr. Alexandru Mureșan și dl conf. dr. [anonimizat].
[anonimizat]-au dat în această perioadă.
Lista cu lucrările originale publicate
Effects of mental training practice in Alpine skiers through imagery and NLP techniques
Grosu Vlad Teodor a *,[anonimizat], Babesc, [anonimizat]://un-pub.eu/ojs/index.php/pntsbs/article/view/1760, Vol 3 No 1 (2017): Selected Papers of 8th World Conference on Educational Sciences (WCES-2016), Published Jun 8, 2017, DOI https://doi.org/10.18844/gjhss.v3i1.1760
Implementation of dance therapy in 13-14 [anonimizat] 2020
[anonimizat] – [anonimizat]* [anonimizat]*
[anonimizat] – [anonimizat]* [anonimizat]*
[anonimizat], Romania, costinmihaiu@yahoo.[anonimizat], Cluj – Napoca & Babeș – [anonimizat]@gmail.[anonimizat], Babeș – [anonimizat], [anonimizat]
ERD 2020, Education, Reflection, Development, [anonimizat] 13-14 AGED OLD STUDENT: [anonimizat]* a, [anonimizat], Rozsnyai Radu Adrian d, Moisa-Turcu Antonel Adriane
ERD 2020, Education, Reflection, Development, Eighth Edition
INCREASING COORDINATION AND AGILITY INDICES AT 14-16 [anonimizat], Grosu Emilia Florina *c, Moisa-Turcu Antonel Adriand
Lista tabelelor
Lista figurilor
Lista abrevierilor
Introducere
În societățile care cunosc o accentuată dinamică a dezvoltării, [anonimizat], condiții în care pregătirea performantă a tinerilor, formarea continuă a adulților si menținerea „in formă” a vârstnicilor devin necesitați indispensabile.
[anonimizat] a individului, [anonimizat], [anonimizat]: activități sau/și acțiuni în fața computerului sau a [anonimizat] a sistemelor automate. Acestea reclamă coordonări manuale de finețe, atenție concentrată.Alte profesii impun un aspect fizic sau o condiție fizică superioară, profesii care se desfășoară în medii neobișnuite sau în condiții speciale de microclimat în care adaptările funcționale sunt deosebite uneori ca frecvență alteori ca intensitate.
În zilele noastre problematica adaptări și a educației prin sport ca și derularea existentei noastre cotidiene prin practicarea sportului sunt caracterizate de amploare și diversitate, motiv pentru care practicarea sa trebuie să se realizeze numai din perspective complementare, care însă reclamă o specializare atentă a competențelor. În același timp, nu trebuie să se neglijeze caracterul global al fenomenului educațional și discursul profund umanist atașat gândirii și practicilor educaționale. Conceptele de adaptare si educație prin sport constituie o abstractizare și o generalizare a experienței acumulate în acest domeniu. Aceste concepte reprezintă o etapă în evoluția insăși a acestor noțiuni, începând din cele mai vechi timpuri și până în zilele noastre. Trecerea la denumirea de adaptare si educație prin sport s-a datorat lărgirii sferei acestor activități, diversificării conținutului, a formelor de organizare și creșterii segmentului de populație antrenat în practicarea sa.
Pe de alta parte, stimularea sportului de performanță, cu prioritate a celor din ramurile și
probele cuprinse în programele Jocurilor Olimpice de vară și de iarnă, constituie obiectivul principal al activității sportive de performanță, având în vedere atât tradițiile cât și contribuția semnificativă și constantă a acestora la reprezentarea și sporirea prestigiului României pe plan internațional. Păstrarea și promovarea valorilor etice și a principiilor fundamentale ale sportului și olimpismului în rândul practicanților și susținătorilor sportului de performanță sunt argumente in orice specializare a tinerilor.
Scopul fiecărui sportiv este succesul. Succesul în competiție depinde de caracteristicile și regulile activității sportive respective. Într-un sens mobilizator, succesul înseamnă a fi mai rapid, mai puternic, mai rezistent, mai precis, mai eficient în performanță iar pentru a atinge scopul dorit, după selectarea bazată pe predispoziții înnăscute, sportivul este supus unei adaptări
in procesul de instruire în conformitate cu cerințele specifice ale sportului practicat.
În sporturile de contact în general respectiv a boxului în special, performanțele sportive superioare sunt rezultatul sinergiei unui număr de factori interconectați: patrimoniu, trăsături antropologice și abilități, pregătire sportivă etc. Interconectarea acestor factori este caracterizată de cerințe ridicate asupra luptatorilor, antrenorilor și oficialilor și necesită un grad ridicat de pregătire, desfășurare și concentrare de la toți sportivii, astfel încât să poată fi îndeplinite toate cerințele de performanță. În practicarea sporturilor de contact sportivii nu numai ca trebuie sa stăpâneasca tehnica, dar trebuie sa dea dovada de capacității de dezvoltare de forță, viteză, rezistență specială respectiv anduranța in lupta, tenacitate, capacitate de luptă și rezistență psihologică. În timpul unei lupte, sportivul trebuie să lucreze la intensitate ridicată, cu recuperarea rapidă a resurselor energetice și întârzieri maxime în apariția oboselii. Minutele dinspre finalul meciului influențează apariția oboselii boxerilor, determinând o reducere a nivelului de coordonare riguroasa și a realizării abilităților tehnice. Capacitatea si disponibilitatea de formare sunt parți inseparabile in pregătirea sportiva a luptătorilor in box.
Teoria instruirii, formării și educației boxerilor menționează, comentează și clasifică influențele intenționate asupra dezvoltării fizice și capacitații motrice ale acestora. A enunța caracterul predominant biologic al instruirii, formarii si educației boxerilor diminuând celelalte atribute în direcția socializării și implicit a dezvoltării proceselor psihice, este o măsură de devalorizare a celor trei activități. Cercetarile științifice din lucrare va viza boxul si boxerii.
Boxul sau pugilismul a încetat de mult sa fie o simpla lupta in care doi adversari își de- monstrează forța si s-a metamorfozat intr-o autentica arta care implica o condiție fizica de invidiat, care conduce automat la o pregătire fizica impresionanta, rapiditate in execuția mișcărilor specifice, reflexe eficiente si spontane dar si foarte mult curaj, determinare si inteligenta tactica.
Cunoscut ca fiind arta de a lovi un adversar si a evita loviturile acestuia, boxul a devenit un sport preferat pina in urma cu 10-15 ani de numeroși tineri. Desi boxul ofera multiple atuuri mai ales de ordin fizic si fiind considerat mult timp unul dintre cele mai complete si complexe sporturi, in ultimii ani interesul pentru acest sport a scazut. De mult mai mare interes au inceput sa se bucure alte sporturi de contact precum kickbox-ul. Ringurile de box sint tot mai rar populate de boxeri si tot mai des de luptatori din celelalte sporturi de contact. Galele de box sint din ce in ce mai sporadice ele fiind organizate doar cu ocazia campionatelor nationale sau internationale si foarte rar cu alte prilejuri.
Prin cele prezentate in lucrare, prin cercetarile si concluziile efectuate si deduse se
incearca reincurajarea copiilor, a juniorilor, a tineretului masculin si feminin de a se indrepta, in
tot ce intreprind in miscarile si sporturile practicate, si inspre box.
Termonologie specifică sporturilor de contact
In conținutul lucrării se utilizează termini sau expresii specifice altor domenii de activită- ți umane. În box terminologia din alte domenii nu suferă de subînțelesuri iar in lucrare sunt atent rectificate si adaptate. Ele nu devin nici exagerate, nici forțate. Sunt pe deplin motivate si expli- cate. In alegerea termenilor s-a ținut seama de următoarele considerente:
1- Principalele activități/acțiuni din box sunt exprimate în verbe de acțiune: apărare, neutralizare, contraatac și atac etc..
2- Activitatea de construire și de gestionare a jocului/meciului impun: analiza jocului adversarului, algoritmul jocului, decizii de acțiune, organizare și planificare a jocului, gestiona- rea si controlul jocului, reglementarea si adaptarea planului de acțiune și a activității generale, exploatarea activități si actiunilor adversarului, manevrarea și frânarea activității adversarului, conservarea „activelor” dobândite, ieșirea din situații critice (evitare, eschivare) etc.
3- Strategiile jocului presupun ca sportivul sa-și impună jocul său, să constrângă ofen- siva și defensiva adversarului, să destabilizeze și să manipuleze adversarul, să se apere activ, să riposteze, să lupte în defensiva, să atace direct adversarul etc.
4- Fazele jocului, compartimentele de activitate (de joc) și operațiunile meciului im- pun intrarea în disciplina și debutul întâlnirii, păstrarea realizărilor, revenirea la starea normala.
5- Configurația jocului impune: cunoasterea profilului adversarului, oportunitatea și profitul atacului, adaptarea la profilul adversarului etc.
6- Activitățile derulate pe parcursul meciului : elaborarea unui plan de acțiune, rezol- varea dificultăților ce apar, exploatarea datelor din bagajul de cunoștințe, alegerea modului de opunere etc.
7- Mijloacele de acțiune, echipamentele performante, activități de joc insușite corect și
operațiunile care urmează a fi desfășurate de catre boxer : să se organizeze și să fie gata fizic și mental, să susțină o atitudine organizată, adaptată și eficientă, să adopte o gardă și o organizare a apararii și să utilizeze moduri de acțiune pertinente, să se apropie si să imobilizeze adversarul, să controleze și să interfereze cu adversarul, să manevreze si să manipuleze adversarul prin: evita- re/fenta, capcană, presare, intimidare etc.
In structurarea definițiilor termenilor au fost consultate lucrările:
Jean-Jacques Sarthou – De la réflexion didactique à l'action pédagogique en milieu scolaire Paru en octobre 2003 Guide-broché,
https://www.fscfrance.fr/Lexique de la boxe par Alain Delmas, 2014.
• Apropo – prezență de spirit; un lucru spus sau făcut în timp și loc corespunzător ce impun un sentiment de adaptare; în box, sentimentul de adaptare este capacitatea de a efectua o acțiune de circumstanță, de relevanță . Unii sportivi spun uneori că au un simț puternic al adap- tarii, ceea ce înseamnă că instinctiv sunt capabili să se adapteze adversarului și chiar mai bine, să profite de acțiunile sale. Această calitate poate fi rară la boxerii prea metodici.
• Acțiune de combat – concept de luptă, se referă la toate fazele luptei. Sunt manifestă-
ri ale corpului pe care un boxer le folosește pentru a face față adversarului, de obicei denumite tehnici. Există mai multe categorii de astfel de acțiuni: de informare privind distanța pentru des- fășurarea unei acțiuni ofensive; de păstrare a pozițiilor odată dobândite; de contraofensivă pre- cum ripostele, contra-loviturile; de control privitoare la adversar; de defensivă (blocare, eschi- va); de profit (utilizarea oportunităților); de evadare (retragere, eliberarea colțului ringului); de exploatare a spațiului și a echipamentelor; de gestionare a dificultăților; de mobilitate a corpului (aliniere greșită, îndepărtarea bustului, torsiune); de neutralizare și imobilizare (apropiere de adversar, blocarea); ofensive (atac direct, indirect, combinat) etc. Un sportiv poate spera să câș- tige o întâlnire prin controlul acțiunilor sale și prin adaptarea la diferite situații de lupta.
•Activ/ a fi activ: punctul forte al unui sportiv; caracterul său dominant sau calitatea sa majoră. Unii boxeri știu să își folosească „activele” pentru a-și dezvolta propriul mod de a boxa. Intensitatea felului de a fi activ crează pentru boxer propria sa „marcă” și astfel lasă adesea o im- presie de durată în memoria colectivă; i se spune activ unui sportiv care lucrează continuu atât la antrenamente cât si în meciuri. Acest caracter poate ajuta la câștigarea unui meci dar nu este și suficient.
• Acțiune de siguranță : activitate desfășurată cu scop de prevenire a riscurilor. Acțiunea de siguranța in box se manifestă între două limite: asumarea riscului necesar pentru a ataca și puncta și asigurarea securității maxime și permanente a țintelor vizate de adversar. Nu există risc zero nici in ofensivă și nici în protecția personală; nici un sistem defensiv nu permite securizare maximă.
• Adaptabilitate motrică : abilitate dobândită prin învățarea declanșării unui gest motric specific și relevant/eficient; gestul motric ia în calcul toate variabilele situației întâlnite; gestul adaptativ este opus stereotipului motric, care nu integrează variabilele situației. Această adaptabilitate presupune memorarea multor modele motorii (Jean-Jacques Sarthou – De la réflexion didactique à l'action pédagogique en milieu scolaire Paru en octobre 2003 Guide-broché). Ex: pentru executarea unei contra-lovituri, gestul motric atașat trebuie plasat și cuantificat în funcție de pericolele situației de confruntare (distanță și plasarea adversarului, acțiunile adversarului etc.) ; sunt necesare calități de pozitionare in ring (distanță și orientare) și te mporale (sincronizare).
• Adaptare la adversar : capacitate de autoreglare proprie a comportamentului propriu ca urmare a constrângerilor impuse de adversar (https://www.fscfrance.fr/Lexique de la boxe par Alain Delmas,2014). Este în special abilitatea de a găsi soluții pentru a rezolva problemele puse de adversar și de a conveni asupra tuturor stilurilor de luptă și a tuturor contextelor de joc. Adaptarea desemnează un set de acțiuni destinat să ofere răspunsuri la comportamentul adversarului. Se prezintă ca fiind calitatea majoră a sportivilor cu experiență (arta boxerului bun constă în flexibilitatea sa și nu în rigiditatea comportamentală). Calitățile adaptative afectează aspectul defensiv, precum și neutralizarea sau utilizarea activită- ților adversarului în beneficiul propriu. Adaptarea este concretizată prin rezolvarea problemelor puse de jocul adversarului si organizarea jocului personal pe profilul adversarului pentru a ex- ploata jocul acestuia. În acest domeniu, există un set de reguli adaptive numite principii de con- duită sau principii tactice care, atunci când sunt urmate, evită căderea în capcanele adversarului. Aceste reguli sunt abordate treptat în învățare sau sunt descoperite prin instinct și subtilități in activitățile din box. Adaptarea nu se oprește la calitățile tehnico-tactice ci privește și calitățile fiziologice și psihologice. Ex: adaptare la presiunea adversarului, tolerarea anxietății înainte de meci, susținerea intimidării adversarului etc. Toate acestea pot fi formate si deprinse in sala de antrenamente și revine antrenorului misiunea de a stabili sarcini tehnice care să îmbunătățească adaptabilitatea sportivului său.
•Activitatea de construire și de gestionare a unui meci : are geneza in analiza jocului adversarului, fiind algoritmul meciului (decizii de acțiune, organizare și planificare a meciului), conduita jucătorului (pilotarea și controlul meciului), regularizarea planului de acțiune, adapta- rea planului de acțiune și a activităților generale, exploatarea activităților adversarului, mane- vrarea si înfrânarea activităților adversarului, conservarea achizițiilor reușite, ieșirea din situații critice etc. În box, acestea sunt activități care trebuie desfășurate pentru a-și apăra propriile ținte și pentru a ataca ținte adverse. Spre deosebire de ceea ce sugerează logica ele -mentară, nu este suficientă apărarea si atacul pentru a câștiga o întâlnire dar meciul bine constru- it si controlat (controlarea confruntării, adaptarea la adversar, manevrarea întâlnirii și exploata- rea comportamentelor adversarului) poate fi câștigat prin punerea stăpânirii pe adversar. Aceste acțiuni sunt sistematizate în trei componente: adaptare la activitățile adversarului, manevrarea adversarului în scopul atingerii integralității sale fizice și exploatarea activităților adversarului pentru a obține dominarea sa.
•Activități principale ale unui meci: sunt grupate pe compartimentele meciului: apărare,
neutralizare, atac, contraatac și atac. Ele se manifestă prin comportamente motorii observabile în diferitele faze ale atacului adversarului.
•Algoritm ( în sport) set de prescripții și reguli care definesc ce să facă, cum sa facă și în ce ordine pentru a rezolva o problemă (sau un set de probleme). Prin urmare, este o afirmație bi- ne definită a unei serii de operații care face posibilă obținerea, cu un număr definit de pași, a rezultatului dorit. Se aplică în principal problemelor care sprijină modelarea formală. În sport, găsim o utilizare pe scară largă a conceptului de algoritm, în special pentru a lua în considerare comportamentul sportivilor, a oferi răspunsuri, a lua decizii etc. Caracteristicile specifice unei activități sportive (complexitate motorie, încărcarea emoțională, presiune temporală și spațială etc.) pot împiedica gestionarea rațională a continutului algoritmului. Cu toate acestea, această dificultate a gestionării variabilelor nu scade din contribuția abordării algoritmice din punctul de vedere al clarificării sarcinilor de realizat.
• A merge la bătaie: expresie prin care un boxer este îndemnat să-și apere șansele apelând la toate cunostințele sale in box. Acest mod de indemnare, ce poate părea violent, nu are nimic derogatoriu deoarece trebuie să se supună realității. Pentru a avea șanse să câștige o luptă boxerul trebuie să fie foarte întreprinzător. A merge la bătaie presupune un alt mod de operare decât un box bine calculat și bine gestionat. Iar unii luptători, sub presiunea adversarilor sau a celor din jurul lor, cad în capcana acestui mod de a face lucrurile.
•Alonja: termen legat de lungimea brațelor unui boxer. Un boxer cu morfologie filiformă are foarte adesea o anvergura superioara a bratelor, uneori chiar neobisnuită, detaliu care uneori reprezintă o problemă de organizare in actiunile adversarului mai ales intr-o lupta corp la corp. Uneori se spune în jargonul pugilistic că acești boxeri cu mari anverguri au „tentacule” ca brațe.
•A aduce adversarul la punctele sale tari/forte: boxerul isi organizează comportamentul pentru a atrage adversarul pe terenul său preferat; înseamnă a arăta un bun sens tactic. Această manevră aparține principiilor strategico-tactice și în special așa-numitelor tehnici de atracție.
•Amorsare a luptei : acțiune de încurajare a adversarului pentru a realiza o activitate de
care pare sa profite (așa-numita „telecomandă” a activității adverse). Face parte din toate tehni-
cile manevrelor, în special din categoria tehnicilor de fente, ademeniri și capcane.
•A analiza adversarul : activitate care constă în identificarea elementelor relevante ale adversarului. La finalul unei faze de luptă această activitate aparține antrenorului. Ea îi permite acestuia să regleze activitatea sportivului său și să planifice un curs de acțiune pentru un viitor duel (plan de acțiune). Acest raport de observație va permite dezvoltarea unui plan de perfecțio- nare. A se vedea cartea de observații, raportul de observație (fișa de analiză și rezumatul), rapor- tul jocului, raportul perioadei și planul de acțiune.
•Unghiul de atac: orientarea spațială a acțiunii ofensive. Diverse axe de acțiune vor face posibile găsirea deschiderilor în garda adversarului: axa directă a confruntării, axele laterale și o- blice. Ofensiva poate fi realizată în interiorul gărzii sau în afara ei, peste sau sub gardă, în diago- nală în creștere sau scădere etc. Numărul de căi de intrare prin blocajul adversarului este mare și, astfel, se cfeează dificultăți în defensiva adversarului (problema incertitudinii).
•Momeală: mijloc pus in joc care presupune utilizarea comportamentului adversarului in avantajul propriu. Ea constă în a comanda o acțiune, o atitudine a adversarului pentru a pro- fita de ea. Acest proces tactic aparține categoriei capcanelor. Coexista un set de manevre care să ademenească adversarul pentru a efectua anumite acțiuni specifice luptei. Ademenirea constă în a oferi o descoperire a sa (sacrificiu țintă) cu un scop mascat de atac imprevizibil pentru adver- sar. Acest proces tactic aparține categoriei capcanelor. Unii boxeri ajung până la a simula un comportament de „terminat”.
•Apropiere (fază de luptă): interval de timp între începutul mișcării către adversar și atin-
gerea acestuia. Multe acțiuni de acest fel pot avea loc în acest spațiu temporal (mișcare defensi- vă, ofensivă sau contraofensivă). Cu calități tehnice și tactice apropiate și o condiție fizică egală, caracterul execuție (viteză, vivacitate, explozivitate) in faza de apropiere de adversar este cel care poate face diferența între doi sportivi, în special în rândul sportivilor amatori din box.
•Stoparea/oprire/bararea adversarului: acțiune ofensivă întreprinsă în avans sau în de- butul atacului unui adversar, cel mai adesea pe axa directă, cu scopul de a limita avansarea ad- versarului, a neutraliza si a anihila atacul adversarului imediat ce este declanșat (neutralizarea acțiunii opuse). Oprirea este o lovitură grea și profundă, prin care se descarcă suficientă putere pentru a pune capătul luptei. Este realizată cu brațul întins, umărul și șoldul aliniate.
•Atac la adversar: mișcare ofensivă care vizează atingerea țintelor de pe adversar; se disting mai multe forme de atac la adversar: simplu, realizat dintr-o singură mișcare, dublat sau repetarea aceleiași mișcări, indirect: amânat, compus incluzând apelul, pretextul, provocarea etc. progresiv (organizat în jurul diferitelor acțiuni pentru a aborda ținta); ascuns/mascat, în „orb”, lansat în timp ce adversarul a întreprins o pregătire de atac.
•Sprijin in podea: formulare specifica in box unde se vorbește adesea despre „calitatea sprijinului in podea” ca factor important al succesului. Ex. boxul englez este adesea descris de anglo-saxoni drept „știința sprijinului”, pentru a sublinia importanța abilităților de a te servi de podea. Sprijinul în podea este utilizarea podelei ca lansare a pașilor efectuați in atac. Este și mai important în reușita KO-urilor unde acțiunea de a împinge din picioarele bine sprijinite pe podea crește mult puterea de a lovi. Sprijinul bine distribuit pe podea și dinamica mișcării asigură:echi- libru și disponibilitate pentru a se mișca rapid și transmiterea energiei pe principiul „acțiunii-reacțiunii” cu podeaua.
•Sprijin principal: picior de pe care se asigură cea mai mare forță ân atac. Ex. în box, o lovitura de pumn din întoarcere este executată cu toată greutatea corpului pe partea de sprijin a brațului de lovire (boxerul se ambalează). Cu toate acestea, două moduri coexistă pentru execu- tarea unui pumn din întoarcere: greutatea corpului poate fi încărcată fie pe aceeași parte cu bra- țul de lovire, fie pe sprijinul opus.
•Sprijin secundar: Spre deosebire de sprijinul principal, este piciorul pe care are loc cel mai puțin transfer de masă.
•Atac în atac: ofensivă lansată în atacul advers. Este o acțiune ofensi- vă lansată în atacul adversului; acțiunea se desfășoară cel mai adesea în direcția opusă celei a adversarului provocând o coliziune de tip telescopic. Atacul în atac poate fi angajat la începutul atacului sau în timpul dezvoltării acestuia. Apelează la facultatea de a percepe și identifica acți- unea adversă în momentul în care ia formă, sau chiar acolo unde este concepută în mintea celui- lalt. Din punct de vedere strategic, pot fi avute în vedere două moduri de operare: identificarea atacului inamic și planificarea reînnoirii sale și controlul de la distanță a atacului advers. Calitățile unui „contra-atacator” bun sunt: privirea (capacitatea de a citi boxul adversarului), luarea deciziilor și capacitatea de a reacționa rapid și anticipativ. Acestea din urmă folosesc următoa- rele resurse: adecvarea (răspuns adecvat în momentul potrivit), viteza de reacție (explozivitate), viteza de execuție și într-un alt registru, răutatea (capacitatea de a manevra și manipula adver- sarul). Unii sportivi sunt specializați în această formă de strategie și se spune că sunt oportuniști. Față de luptătorii ofensivi, aceștia din urmă s-au pus într-o poziție de așteptare și profită de oportunitatea de a-și atinge scopurile.
•Atac disimulat: atac fantomă; se referă la o ofensivă prin mascarea tipului de lovitură folosită și a țintei vizată imprevizibil. Principiul este nu numai de a crea un climat de incertitudi- ne defensivă, ci, dimpotrivă, de a crește aleatoriu prin concordanță un atac surpriză a cărui lovi- tură nu era așteptată. Unii boxeri sunt experți în domeniu și folosesc tot felul de tertipuri uneori chiar ilegale pentru a-și atinge scopurile (agățare de adversar, ținerea si tragerea adversarului, greutate corporală etc.). Există diferite procedee care aparțin tehnicilor de manipulare ale adver- sarului și în special actelor de deturnare.
•Atac diferit: este un atac declanșat în decalare temporală în raport de semnalul inițial. Se prezintă ca un „început de atac” pentru a realiza o acțiune întârziată în mod deliberat. Are ef- ectul de a induce în eroare adversarul care se apără rapid în fața semnalului inițial și nu mai este disponibil in fața atacului propriu-zis. Față de o fenta care are o natură strategică foarte strânsă, atacul amânat se bazează doar pe noțiunea de decalaj temporal. Ex: pregătește o directă cu brațul din spate și o trimite puțin mai târziu, când adversarul și-a încheiat apărarea.
•Atac direct: acțiune ofensivă purtată ântr-o singură mișcare. Practicienii începători
folosesc de obicei acest mod de acțiune foarte „lizibil”, care poate duce la contra-atacuri ale boxerilor experimentați.
•Atacul in ”orb”: se referă la un atac efectuat fără vizibilitatea reală a țintei.
•Atac indirect: ofensivă precedată de altă mișcare. Aceasta din urmă își propune să complice sarcina defensivă a adversarului. Printre principalele moduri de atac indirect sunt: le -garea loviturilor (succesiune de tehnici, combinarea de secvențe ale unei tehnici, redobândirea aceleiași secvențe etc.), atacul combinat (cu fentă sau provocare), atac diferit și atac progresiv (cu punct de presiune, subminare etc.).
•Atac muscular: ofensivă transportată cu multă energie. În box, deseori este destinat pentru KO.
•Atac temporar: atac simplu sau compus, real sau incomplet realizat, destinat să înșele adversarul. Principiul strategic consta in concentrarea atenției adversarului asupra unui atac pen- tru a descoperi alte ținte de lovire. Atacul temporar este component al atacului cu diversiunea.
•Atac simulat: o falsă acțiune ofensivă (simulare de atac) pentru a face adversarul să reacționeze, mai exact pentru a-l înșela și a folosi astfel comportamentul sau în avantaj propriu.
•Atitudine de luptă: desemnează două noțiuni principale; întâi cum să stai într-o situ- ație de poziție avantajoasă (modul de a fi poziționat, de a sta, de a te orienta, de a fi protejat etc. în luptă și pe de altă parte, modul de comportare din punct de vedere al comportamentului adver- sarului (stilul utilizat, strategia generală folosită etc.). Ex: există diferite atitudini de luptă în box: garda frontală de trei sferturi, garda profilului, garda ghemuită, garda joasă, paza greutății pe pi- ciorul din față, paza greutății pe piciorul din spate. Uneori, poziția corpului poate indica intenți- ile unui boxer față de adversarul său.
•Axa directă de atac/confruntare: apare ca linia imaginară care leagă doi protagoniști si pe care se desfășoară marea majoritate a acțiunilor dintre ei. Aceasta este „calea” cea mai folosită, dar unii sportivi știu să folosească si alte axe pentru a porni în ofensivă : traiectorii oblice/diagonale, traiectorii din lateral, etc. este „coridorul confruntării” pentru a desemna calea pe care se află suporturile celor doi protagoniști.
•Blocare: interpunerea unei părți a corpului între țintă și adversar. Există trei forme principale de blocare: așa-numitul blocaj „neutru” care ascunde lovitura, blocarea care merge împotriva loviturii (telescopară); blocajul care însoțește șocul (absorbția) adversă. Se efectuează cel mai des cu antebrațul sau brațul.
•Bluffer: in box, este un luptător al cărui comportament este înșelător și cumva vicle- an. Unele atitudini ale sale pot pune in evidență un sportiv cu un temperament fragil: un adver- sar care face ravagii pe corzile ringului ca să impresioneze adversarul, un chip sever și amenin- țător, un corp muscular bine dezvoltat etc. Un astfel de comportament advers poate determina pierderea unui joc atunci când nu există niciun motiv de alarmă. În schimb, o față îngerească poate ascunde un luptător înfocat, un luptător amabil, poate ascunde un boxer vicios etc. Ringul poate fi un adevărat teatru de scenă, un loc de iluzie cu jocurile sale de răutate și umbră. Astfel, antrenorul și psihologul au un rol important în educația sportivului, astfel încât acesta sa fie pre- gătit să răspundă la acest tip de comportament.
•Formator/preparator (Coaching) de colț : funcție esențială concepută pentru a supra- veghea concurentul la colțul ringului în competiție. Din punct de vedere legal, antrenorul este a- colo pentru a asigura siguranța sportivului său, în special pentru lupta la KO. unde poate opri jo- cul oricând aruncând prosopul in ring. Pentru aceasta, cunoaște abilitățile și, prin urmare, limite- le sportivului sau. În mod accidental, el poate acorda îngrijiri, dar de obicei pentru această fun- cție îl ajută un medic specialist. Rolul său principal este în „sfatul tehnic și mental” pentru spor- tiv. Acțiunile sale în acest domeniu presupun: observarea și analizarea comportamentului în tim- pul meciului (faza de diagnostic), evaluarea generală a comportamentului sportivului și adver- sarului său (faza de sinteză); acordarea de informații și instrucțiuni sportivului său în timpul meciului și în minutul de odihnă despre acțiunile care urmează să fie puse în aplicare (faza de consiliere). Sfaturile trebuie să fie simple, puține la număr și legate de abilitățile sportivului. Cert este că nu se poate aștepta ca un luptător să se comporte necontrolat, cu riscul de a-l deran- ja. Astfel, sfaturile se concentrează pe utilizarea punctelor forte ale boxerului, capacitatea de a face față problemelor critice și motivația sportivului.
•Combativitate: disciplina de cercetare ce aparține grupului științelor de luptă cu inten- ția de a perfecționa cunoașterea diferitelor practici de opoziție pe unghiuri de atac diferite. In ca- zul sporturilor de contact, combativitatea explică fenomenele observate în situațiile adversarului. Se prezintă ca o veritabila știință și dezvoltă o cunoaștere fundamentală cu propriile concepte și se detașează de orice problemă practică. Începând cu anii ’70, odată cu această nouă disciplină, a existat un fel de revoluție în modul de înțelegere a actului de opoziție. Observarea câmpului de desfășurare a combativității dezvăluie diferite clase de acțiuni care se considera drept funcționa- le în relație directă cu variabilele și constantele comportamentului. In combativitate de cele mai multe ori actul ofensiv este analizat în termeni de capacitatea de a crea„ incertitudine” în esență despre componentele anatomice (parți ale corpului, ținte vizate). Cu toate acestea utilizarea aces- tui model pentru învățare generează multe comportamente stereotipate tipuri de habitus compor- tamentale care împiedică o gestionare autentică a confruntării. Într-adevăr, observarea atentă a actului de opoziție, relevă existența altor tipuri de comportamente, în afară de cele ale unei cre- ații de „incertitudine” a unei ordini anatomice. Într-adevăr, există în special programe legate de fiziologia acțiunilor: acțiuni indirecte, activități corolare etc. ale căror mecanisme se bazează pe strategii relevante. Din punctul de vedere al aplicării sale practice, cunoașterea acestor date și exploatarea lor duc la o mai bună gestionare a confruntării (adaptare la adversar și construirea unui joc rațional).
•Combativitate test de lupta: această expresie are mai multe interesuri. În primul rând es- te un meci-test la un turneu oficial, realizat de sportivi de nivel înalt, înainte de un termen lung. Testul luptei va fi urmat de un raport al meciului (evaluarea abilităților). Pe de altă parte, testul de luptă este o formă de opoziție desfășurată în sala de antrenament, cu sparring-parteneri de nivel echivalent, menită să evalueze nivelul sportivului cu mult înaintea meciului. Aceasta va permite în cadrul unei consultări a unui antrenor să tragă concluzii cu privire la comportamen- tele observate.
•Combinație : structura de atac care folosește o "logică contrară" sau falsă logică. Ex: în box, după un jab, un adversar se poate aștepta la o lovitura directa. Jab-ul uneori repetat poate fi folosit pentru a forța adversarul să protejeze țintele frontale și, astfel, să deschidă „ușile” latera- le. În acest caz, o informație falsă va induce o reprezentare falsă la adversar. Combinația se refe- ră la succesiunea mișcărilor/acțiunilor făcute pentru a integra automatizarea strategică. Presupu- ne combinații de atac și contraatac. Acestea sunt studiate în formare cu ajutorul unor rutine adică să se repete mini-secvențe de scheme predeterminate sau tactice ca răspuns la solicitări particu- lare. Se observă foarte des în concurență că anumite legături ale acțiunilor nu sunt întotdeauna adaptate situației instantanee, deoarece sunt prea instinctive (se spune „stereotip”). Dar, acest de- fect poate fi șters prin antrenamente la adaptarea acestor combinații la comportamente adverse.
•Comeback : califică revenirea la competiție a unui boxer. De obicei în competiție, re- ve nirea se manifestă printr-un meci de recuperare împotriva unui adversar considerat inferior.
•Construirea jocului : se spune despre un combatant că construiește atunci când folo- sește anumite procedee mai mult sau mai puțin elaborate pentru a atinge țintele inamice sau pen- tru a dezechilibra adversarul. Acest mod de a face lucrurile este opus ideii de a efectua atacuri directe, care sunt prea vizibile, care nu ar putea avea succes. Construirea jocului în sportul de opoziție se reflectă în capacitatea de a decide acțiunile jocului dintr-un set de eventuale faze de joc, care vizează atât compartimentele ofensive, cât și contraofensivele. Acest domeniu abordea- dează conceptul de strategie care trebuie planificat și tactica pusă în aplicare. În box, se spune despre un combatant că „construiește” atunci când folosește anumite procedee mai mult sau mai puțin elaborate pentru a atinge ținte adverse. În ceea ce privește construcția jocului în sportul de luptă, există două tipuri de operațiuni opuse și complementare, modul intercentric și modul cen- trat exterior. În primul mod,acțiunile sunt construite din resursele sportivului și cel mai adesea iau în considerare doar modul său de comportare personal (intern). În schimb, în al doilea mod, pe lângă utilizarea resurselor sale intrinseci sportivul își însușește comportamentul celorlalți (elemente externe) pentru a-l folosi și astfel (a-și construi) jocul personal. Astfel, se vorbește în acest al doilea mod de capacitate de adaptare la adversar și exploatarea jocului advers. Întotdea- una în cel de-al doilea mod de comportare, din punctul de vedere al construcției ofensive, acest mod de a face lucrurile este opus celui care constă în efectuarea unor atacuri directe, atât de spectaculoase și care nu ar putea avea succes. Putem localiza trei categorii de construcții de joc ofensiv: „înlănțuirea acțiunilor”, adesea un număr mare de fotografii pentru a învinge adversa- rul (se spune revărsare) ce este menită să pună adversarul în dificultate pentru a-și apăra țintele; organizarea unui joc pentru a învinge adversarul prin joc de manevre și mani- pulări de tot felul, fiind posibile diferite procedee precum efect de contrast, deviere, efect surpriză, ascundere etc.; încercarea de a atinge anumite ținte prin utilizarea activității adverse și exploatarea caracteristi- cilor adversarului. Ex: să efectueze acțiunile în momentele oportune (atac în atac sau atac la în- toarcerea la garda inamică) sau să rupă distanța cu un adversar leneș pentru a neutraliza acțiunile sale la distanță mare. A folosi activitatea adversă (oportunități precum slăbiciuni și defecțiuni) și a exploata caracteristicile adversarului.
•Principalele abilități de joc/competentele principale de joc: o abilitate este un „grad de stăpânire a cunoștințelor ”. Acest termen este adesea folosit ca „sinonim cu îndemânare și în general asociat cu cel al capacității” . sau ca „o excelență virtu- ală, cu alte cuvinte ca o capacitate stabilă, interiorizată, care are valoare doar pentru că se poate manifesta la un anumit nivel de practică.“. Este o expertiză, un know-how dezvoltat de un subiect într-o situație sau o catego- rie restrânsă de situații și care implică mai multe abilități. În sporturile de luptă, vorbim de com- portamente standard, proceduri standard și tipuri de raționamente dezvoltate de un subiect pentru a face față diferitelor situații de opoziție. Competențele privesc posibilitatea do- bândită de sportiv în diferitele faze ale opoziției, de a efectua acțiuni de conducere și construcție a jocului (de adaptare la adversar, de culegere de informații, de luare de decizii, manevra adversarului etc.). Există multe dintre ele, inclusiv capacitatea de a organiza jocul pentru apărarea propriile ținte, capacitatea de a construi ținta inamică (de a ataca), capacitatea de a exploata activitatatea opusă și capacitatea de a vă gestiona potențialul fizic și psihic. Ele se manifestă prin com- portamente de măiestrie (abilități): reacții adecvate la un comportament, răspuns adaptat, conducerea unei strategii, preluarea informațiilor și utilizarea datelor etc. Ex.: pentru abilitatea de apă- rare, găsim capacitatea de adoptare a unei atitudine de vigilență și disponibilitate imediată, capa- citatea de a vedea atacul inamicului cum se concretizează și de a se împiedica de împușcături, etc. Competența este dovada dată „că știm” sau „că știm să facem” ceva. Se traduce in sport prin realizarea unei performanțe.
•Conduita jocului: se referă la acțiunile prin care un practicant se adaptează la situații- le implicate (adaptare) și la modul în care procedează pentru a controla operațiunile de meci, a- vând în vedere alegerile făcute înainte de meci (planul tactic). Această abilitate își propune să stabilească trei obiective: să-și impună propriul joc adversarului, să se adapteze adversarului și să utilizeze (să exploateze) activitatea acestuia.
•Conduită tipică: expresie folosită în predarea boxului pentru a descrie comportamen- tul practicienilor în învățare și în situații duale. Unele comportamente „tipice” pot fi observate și explicate. Ex.: pentru pre-adolescenți, după o un sfert din perioadă de învățare, la o sesiune pe săptămână, se pune întrebarea: care pot fi comportamentele observabile în atac liber? Mai exact, ce știu ei să facă? Cum se organizează pentru a atinge sau nu țintele ?
•Continuarea acțiunii: desemnează o acțiune ofensivă prelungită care poate fi o du- blare a aceleiași acțiuni sau o conexiune cu o acțiune de altă natură. Este o „activitate intenționa- tă” dintre cele mai importante, deoarece reduce câmpul de acțiune advers și, astfel, riscul supor- tat (reduce și câmpul de incertitudini) în timpul atacurilor previzibile chiar favorizează ofensiv a adversă în avantajul său. Continuarea acțiunii se realizează prin constrângeri precum: constrân- geri de neutralizare pentru a preveni dezvoltarea atacului advers, fie printr-un efect fizic, fie psi- hologic, constrângere prin invitația de a controla de la distanță un comportament de exploatat.
•Contră: acțiune contraofensivă declanșată în timpul atacului adversarului; contraatac in atacul adversarului. Acest proces de inițiativă la inițiativă necesită anticipare și automatizare, precum și o viteză mare de execuție. Contraatacul poate interveni: la începutul atacului adversa- rului, în timpul ofensivei adversarului și înainte de a se termina, la întoarcerea atacului advers (aici fiind confundat cu o riposta timpurie).
•Contra-comunicare : vorbim de contra-comunicare când informațiile sunt modificate sau distorsionate în mod deliberat pentru a transmite un mesaj eronat către receptor. În box vor- bim despre înșelarea adversarului și această noțiune aparține domeniului strategic. Se găsește mai ales la un nivel ridicat de practică, unde uneori miza meciului se află în obligația de a utiliza alte canale de comunicare pentru a se opune; acest lucru se datorează faptului că sportivii experți sunt capabili să „citească” ușor acțiunile necodate și, prin urmare, să reacționeze rapid. Acțiunile înșelăciunii devin garantul corolar al succesului la nivel înalt, în plus, unii luptători folosesc în esență această formă de joc, în același mod, că exploatarea relevantă a informațiilor preluate de celălalt, este o lucrare pe crearea de informații false care va genera pentru celălalt o situație de incertitudine mai mare in ofensivă. În ceea ce privește contra-comunicarea, vorbim adesea des- pre utilizarea diferitelor logici care se concretizează prin acțiuni de manevră, dar cele mai cunos- cute sunt tehnicile de manipulare ale adversarului – categoria : fals-atac, fals-profit.
•Contra-ofensivă: ofensiva care răspunde la o ofensivă a adversarului .Noțiunea este asimilată exclusiv cu contraatacul, deoarece „contraatacul trece de la defensivă la ofensivă. Pe de altă parte, efectuarea unei acțiuni contraofensive nu se oprește în apărarea, ci înseamnă adop- tarea unui statut de atacator. În demonstrațiile contraofensive, găsim acțiunile ofensive care au loc în timpul sau după atacul advers; la care le putem adăuga pe cele care intervin chiar înainte de ofensiva inamică. Ei urmăresc fie să anihileze infracțiunea ofensivă, fie să utilizeze atacul în avantajul propriu.
•Contra-priza: tehnică de prindere care utilizează principiul tactic al luptei corp la corp, care folosește atacul advers în avantajul propriu. Este uneori legat de o acțiune de anihilare a ac- țiunilor adverse.
•Controlul corpului: acțiune de a controla anumite zone ale corpului în timpul unei lup- te strânse. În luptă strânsă este necesară asigurarea punctelor de control pe anumite zone ale ad- versarului și pe mai multe niveluri: umeri, tors, braț și pelvis pentru a se feri de o acțiune adver-
să pentru a evita o acțiune adversă (neutralizarea anticipată) pentru a evita o lacună adversă.
•A creea deschideri: este obiectivul principal al acțiunilor de construcție a jocului; dife-
rite mijloace și procese permit eliberarea țintelor pe corpul adversarului: combinațiile de gesturi ofensive și tehnicile de manevre care vor pune în dificultate defensiv adversarul. Criza de timp este o intenție tactică a unui boxer experimentat, dornic să-și dea timp pentru a atinge mai bine țintele adverse. Găsim si abilități în acest domeniu: mascarea intenției ofensive, evitarea mișcă- rilor necontrolate, crearea incertitudinii printr-o varietate de forme de atac si oferirea de infor- mații false.
•Croșetare : tehnică de captare destinată imobilizării unui membru al adversarului prin blocarea sau dezechilibrarea acestuia.
•Hot Pick: termen generic folosit adesea în sport pentru a sugera faptul că un sportiv a avut un debut dificil a meciului, înseamnă o lovitură ratata la începutul jocului sau mai rău să fie eliminat în primele minute. Unii luptători sunt fragili în așa-numita perioadă de tatonare deoare- ce sunt destul de lungi pentru a intra în meci. Unii strategi folosesc această oportunitate pentru a câștiga rapid meciul.
•Cut-man: omul însărcinat să intervină, în minutul de repaus, pentru a trata eventuale-
le răni care ar putea compromite continuarea unui meci. Misiunea sa este de a asigura prevenirea
riscurilor de rânire prin aplicarea unor geluri sau creme pe zonele cu risc.
•Debordant: ieșire completă din coridorul de confruntare pentru imobilizarea adversa- rului. Pe lângă natura defensivă, revărsarea este și o activitate ofensivă. Unii boxeri care caută unghiuri de atac diferite de axa directă reușesc să pună contraatacuri eficiente și surprinzătoare după un pas deoparte.
•Decizie de acțiune: act prin care cineva alege o soluție sau decide ceva; rezoluție, ale- gere. Este o noțiune esențială specifică activităților sportive în care alegerea acțiunii determină o mare parte a succesului. Are o dimensiune importantă in sporturile de duel. Este definit în spor- tul de luptă prin determinarea unei conduite specifice la rezolvarea unei acțiuni previzibile ad- verse sau incerte (incertitudinea unei situații). Se manifestă prin alegerea unui comportament conducător al cărui scop este succesul. Are loc în planul de acțiune (plan strategic) al cărui obi- ectiv este adaptarea la adversar, exploatarea caracteristicilor și comportamentelor adverse și manevrarea adversarului. Ex. în domeniul rezolvării problemelor legate de cunoașterea adver- sarului (în special în ceea ce privește adaptarea la adversar al cărui profil este cunoscut): adver- sarul este mai mic, cu mai puțina exactitate in alonja, adversarul caută lupta strânsă, daca poate fi ținut la distanta.
•Defensivă/Apărare: ansamblu de comportamente concepute pentru a învinge ofensiva adversă; protejarea împotriva atacurilor adversarului este unul dintre primele trei obiective care trebuie atinse în box, prin atacarea țintelor localizate imaginar pe adversar și folosirea acțiunii adversarului în propriul avantaj. Defensivă/Apărare: set de acțiuni concepute pentru a învinge ofensiva adversarului, inclusiv blocarea loviturilor, devieri ale loviturilor. Defensivă/Apărare: securitatea simplă a propriilor ținte, uneori realizată în caz de urgență (in apărare pasivă, acope- rire neutră, blocare neutră etc.); realizarea acțiunilor destinate utilizării activității adverse în a- vantajul său (apărare activă). Apărarea activă: blocarea deviată sau parare pentru a dezechilibra, blocarea absorbantă, evitare, ripostări simultane; lovirea brusca, urmată și de replici; dificultatea realizărilor ofensive adversare (prin scurtarea sau creșterea distanței, prin blocarea loviturilor o- puse, prin destabilizarea bazată pe tehnici de amenințare, ademenire etc.). Aceste două ultime obiective necesită calități de inițiativă, anticipare și adecvare. Pentru a depăși un clișeu care spu- ne „cea mai bună apărare este atacul”se spune: obiectivul de atins este să poți apăra și contra-ataca (represalii) în toate pozițiile cu cel mai mic risc. Există trei categorii de apărare: așa-numi- ta apărare „clasică” care vizează anihilarea acțiunii opuse (parare-blocaj, parare de opoziție); neutralizarea sau activitatea anticipativă care vizează prevenirea debutului ofensivei opuse.
•Defensiva/Apărare pasivă : în mod specific, se vorbește de fapt despre o apărare neu- tră, spre deosebire de o apărare „activă” în care activitatea opusă este diminuată sau chiar explo- atată. În „apărarea pasivă”, activitatea adversă este anihilata. Principalele moduri sunt loviturile către o zona țintă și blocarea loviturilor adversarului.
•Acoperire: „a te acoperi pe sine” înseamnă a te proteja de atacul adversarului printr-o protecție cu mănușa și brațul (numit capac). Acoperirea nu este doar o activitate defensivă, ci desfășurată ca o măsură preventivă în propria ofensivă (concept de securitate. Vorbim despre angajament „acoperit” sau invers descoperire atacând.
•Deturnarea atenției adversarului: principiul de luptă definit printre așa-numitele teh- nici înșelătoare. Mijloacele utilizate pentru a distrage adversarul sunt: zgomotele, mișcările seg- mentelor sau corpurilor precum deplasările false, atac fals, simulare bruscă de atac etc.
•Eliberare/degajare: acțiune defensivă de a părăsi o zonă de poziționare riscantă in ring sau a trece la lupta corp la corp pentru a evita activitatea adversă periculoasă. Schimbarea de poziție este destinată să iasă dintr-o situație de imobilizare (fixare) cauzată de adversar. Cel mai adesea eliberarea se face cu un pas lateral combinat cu o acțiune a brațului. Această abilitate aparține unui set numit „tehnici de evadare” (evadare, salvare, alunecare etc.).
•Ofset / dezaxare: este o descentrare a bustului în afara axei directe a confruntării fără deplasarea picioarelor de sprijin. Vorbim adesea despre aliniere voit greșită. Această activitate este necesară pentru a evita lovirea în timpul unei ofensive sau în timpul unei contraofensive (riposte sau contra-atac).
•Destabilizare: destabilizarea înseamnă întreruperea construcției jocului opus prin di- ferite manevre. Aceasta pentru a construi mai bine jocul personal și a folosi comportamentul advers în propriul său avantaj. Pentru a învinge adversarul, este posibil să se utilizeze următoa- rea abordare: crearea unui echilibru favorabil de putere care trece prin instituirea unei inițiative de control și acțiune adversă.
•Deviere/abatere: de asemenea, „paradă deviantă” blocare deviantă. Se referă la o acți- une defensivă destinată să devieze lovitura inamică de la traiectoria sa. Are avantajul de a crea o deschidere în apărarea opusă sau chiar de a provoca un dezechilibru corporal. Acțiunea de a nu se confunda cu ritmul, care este o acțiune similară.
•Disimulare/ocultare (.. a atacului): proces de ascundere a unui atac asupra adversaru- lui. Procesul poate masca doar începutul ofensivei sau în întregime ofensiva completă. În jargo- nul sportului de contact, spunem ascundere, care are ca scop realizarea primului principiu stra- tegic: „căutați să surprindeți adversarul”.
•Diversiune (tehnica de …): manevră sau proces care vizează atragerea adversarului către o zonă sau un punct diferit de cel pe care intenționează să-l atace. Diversiunea este un pro- ces intenționat în care mintea este ocupată cu alte minți pentru a favoriza îndeplinirea unei alte intenții. Face parte din tehnicile de manevră, din mișcărilor înșelătoare. Există diferite variante de diversiune : ofensiva ca un proces de simulare a atacului care favorizează sau în scop de cre- ere a unei oportunități de atac; de natură contraofensivă, este un mod de operare bazat pe atacul controlat de la distanță, care favorizează creerea unei oportunități; de natură defensivă, este o activitate al cărei scop este autoprotejarea. Este un mod de operare care își propune să direcțio- neze mintea adversarului spre alte scopuri pentru a masca o stare (un punct puternic, o slăbiciu- ne, o vătămare etc.). Ex: ademenirea adversarului prin simularea oboselii va oferi o oportunitate ofensivă.
•Dominanta acțiunii: activitate care predomină în producerea de acțiuni de natură di- ferită. Adesea, acest mod de acțiune împiedică exprimarea altor forme de comportament și în special a celor de ordine adaptativă. Drept urmare, acest comportament „dominant” duce adesea la executarea acțiunilor stereotipate. Ex.: în box, pentru a construi jocul, un luptător care foloseș- te în mare parte jabul și se lupta într-un loc de acțiune pe distanțe lungi poate uita de avantajele acțiunilor la distanță scurtă sau ale luptei corp la corp.
•Economia eforturilor : in sport, conform unei expresii consacrate, se spune: „a nu transpira degeaba”; act prin care sportivul își calculează eforturile pentru a nu cheltui energie i- nutil. In box, să nu se dea lovituri degeaba și să nu se pună prea multă intensitate în toate atacu- rile pentru a putea rezista în timp; până la sfârșitul timpului regulamentar de joc. Din punct de vedere al cheltuielilor de energie, înseamnă a nu da lovitura în gol.
•Scrambling / Trucare :termen utilizat în box pentru un luptător care, prin acțiunile sale, seamănă confuzie în acțiunile adversarului. Unii boxeri prin atitudinea lor pe ring știu să-și destabilizeze adversarul și să perturbe boxul său care ar fi putut fi eficient. Pentru aceasta, ei
folosesc procedee și moduri de a deruta adversarul.
•Eschiva: evitarea loviturii adversarului; mișcare specifica întregului sau a unei părți a corpului pentru a evita să fie lovit de adversar; mișcare de conservare a păstrării boxerilor cu ex- periență, cu apărări excelente si cu răspunsuri prin lovituri puternice. Există șase tipuri comune de eschive: înclinare laterală (înclinare sau decalare a trunchiului), eschiva torsionara (rotație a trunchiului și extensie dorsală), eschiva prin aplecare (vertical sau rotativ), retragerea bustului prin lăsare pe spate, eschiva prin pas lateral și eschiva prin pas de retragere .
•Evadare (tehnici de evadare): ansamblu de comportamente destinate să iasă dintr-un unde adversarul deține control fizic si impune constrângeri prin limite stinse de mișcare.
•Eventualități/contingențe : set de situații previzibile în timpul unei lupte, date fiind informațiile disponibile despre adversar, fără a fi cu adevărat sigur cum se va comporta adversa- rul în atac și apărare, cum va acționa și va reacționa. Acestea trebuie introduse intr-o baza de da- te, cel puțin cele mai probabile ca s-ar putea realiza. Având în vedere informațiile colectate des -pre adversar se structurează antrenamentele, se confirma un anumit stil de lupta si o anumita strategie cu un anumit repertoriu de răspunsuri.
•Evitarea: in box, vorbim de fapt despre o reacție de evitare, pentru a desemna o acți- une de salvgardare destinată scopului ca sportivul să nu rămână la îndemâna adversarului. În ca- tegoria apărărilor de evitare, regăsim: ca măsură preventivă, două forme principale care promo- vează mobilitatea constantă a potențialelor ținte: jocul de picioare sau deplasarea permanentă a suporturilor pe toate axele mișcărilor bustului sau oscilația permanentă a trunchiului în toate pla- nurile; ca apărare instantanee, două forme principale: eschiva pe loc, adică o a scundere a unei părți a corpului fără deplasarea acestuia; eschiva totala.
•Expertiză de luptă: se referă la diagnosticul destinat evaluării unui sportiv în raport cu adversarii; set de teste face posibilă luarea în considerare a abilităților și aptitudinilor sporti- vului ale cărui rezultate sunt înregistrate intr-o baza de date . În acest diagnostic sunt evaluate principalele abilități de luptă și calități fizice. Sunt utilizate grile de evaluare care fac posibile dezvoltarea abilitaților care sunt necesare n lupta cu viitorul adversar. Deci scopul expertizei este de a informa antrenorul pentru a determina prioritățile de formare și a dezvolta un plan de perioadă.
•Exploatarea comportamentului adversarului: abordare care constă în a profita de acti- vitatea adversarului; capacitatea de a pune în aplicare acțiuni care iau în considerare caracteristi- cile adverse și comportamentul adversarului. Sunt de fapt oportunități oferite de adversar.
•Mod de luptă : mod de a face lucrurile specifice fiecărui individ și care poate fi legat de clase de comportament standard; este particulară temperamentului, potențialului fizic sau a ceea ce a învățat de școala de box. Când un luptător folosește modul său obișnuit de box (stilul său obișnuit), i se spune că se află pe „registrul” său; asta în maniera unui muzician care își repe- tă cântecele preferate. Pe de altă parte, ceea ce este apreciabil într-o luptă este opoziția stilurilor.
•Factorii succesului în luptă: elemente cheie ale performanței; se clasifică în: catego- rii: grupul de abilități fizice (aerobic, exploziv, forță ), abilități mentale (controlul emoțiilor, mo- tivație), abilități cognitive (adaptare, gestionarea efortului, planificare, luarea deciziilor, prelua- rea informațiilor, strategii, sincronizare), abilități gestuale, abilități tehnico-tactice (managemen- tul distanței, procedura de descoperire a țintei) etc.
•Fenta: este un fals-atac respectiv o mișcare ofensivă, similară cu un atac, menită să zădărnicească acțiunile defensive ale adversarului pentru a crea deschideri în apararea acestuia. Acest simulacru de acțiune ofensivă face posibilă profitarea de o reacție adversa pentru a produ- ce un atac amânat. Prin urmare, este o informație falsă oferită adversarului pentru a-l înșela sau a-l surprinde, urmată de o acțiune ofensivă ca răspuns. Fenta este un set de două secvențe inse- parabile și realizabile cu rapiditate. În acest proces, sportivul se așteaptă ca adversarul să reacti- oneze așa cum era de așteptat. În unele școli de box, se învață diferite tipuri de fente standard (de exemplu, unu-doi); fente adaptive când după imitarea primei lovituri, se anticipează o des -chidere fără să știe în prealabil unde se va ivi in apărarea adversarului. Unii boxeri își constru- iesc jocul pe acest mod de a acționa; se spune că sunt oportuniști.
•Șiruri ale profesiei de luptă: un set de cunoștințe ale unui luptător cu experiență mai
mult sau mai puțin păstrată secret. Mai exact, există rețete de tot felul, care fac diferența în luptă și câștigă schimburi și meciuri. Ele sunt cunoștințe ce aparțin doar boxerilor cu experiență și sunt dobândite după mulți ani de experiența. Unele sunt considerate la limita regulamentului și nu întotdeauna detectabile de către arbitri.
•Finalitățile practicării boxului: pe lângă obținerea victoriei intr-un meci, care este o- biectivul sportiv final, intențiile practicii nu se opresc la câștigarea strictă a meciului. În ceea ce privește practicarea unui sport în general, acesta urmărește atingerea unui set de obiective mult mai nobil, adică dezvoltarea individului în ansamblul său. Practicarea boxului vizează descope –
rirea și îmbunătățirea calităților și abilităților în primul rând fizice (corporale, motorii și fiziolo- gice) și cerebrale (strategice și tactice), mentale (măiestrie, voința, determinare etc.) și sociale (comunicare, ajutor reciproc, smerenie, partajare etc.).
•Gardă: atitudine de luptă; poziție a brațelor pentru a se proteja; poziționare corporală care permite luptătorului să se pregătească, să apere și să pornească pe ofensivă, într-o configu- rație care oferă securitate și eficiență maximă. După cum sugerează și denumirea, a fi în gardă înseamnă a fi în alertă și a adopta o poziție favorabilă pentru a reacționa.
•Gestionarea costurilor energetice: aspectul economic al energiei fizice desfășurate în ce privește efectul care trebuie obținut, pentru competiția sportivă, prezentat ca un principiu ma- jor al opoziției (principiul conduită în luptă). Reducerea costului efortului fiziologic, adică chel- tuiala „combustibilului”, permite organismului să reziste la o extindere mai mare a efortului. În sport, vorbim de calitatea „eficienței”, ceea ce înseamnă „eficiență la cel mai mic cost”. O cele- bră maximă a creatorului de arte marțiale îndeamnă la „efort minim, eficiență maximă” (Jigoro Kano). În box sau luptă liberă, este evident că în lupta profesională unde numărul de runde și timpul de luptă este important sau în turnee cu mai multe runde de box amatori într-o zi, este esențial să se distribuie eforturile cu discernământ. Antrenamentele inovative sunt pentru a în- văța o gestionare a efortului care poate șterge orice acțiune inutilă și / sau prea scumpă.
•Reducerea distanței: acțiune de apropiere de adversar in scop defensiv sau ofensiv. Această procedură aparține câmpului de neutralizare a efectelor loviturilor. În problemele defen- sive scopul poate fi reducerea capacității adversarului de a acționa la distanțe mari. Ex: de a opri- ma și de a zdruncina adversarul pentru a-și anihila capacitatea de a folosi opriri. În problemele ofensive, scopul poate fi încercarea de a lucra îndeaproape (distanță mijlocie sau mână în mână).
•Ținte/zone de lovire pe corpul adversarului (corporale): registrul autorizat al zonelor corporale pentru atingere (in asalt) sau lovire pentru a înscrie puncte. În competiție, pentru a obține victoria, obiectivul care trebuie atins în condițiile definite de regulament este „atingerea țintelor”. Pe țintele de deasupra mijlocului / centurii, câteva ținte sunt de preferat in realizarea sistemului KO: tâmpla, maxilar, plexul solar, ficatul etc.
Partea I – REPERE ARGUMENTATIVE PRIVIND ANTRENAMENTELE PERFORMANTE ACTUALE
CAPITOLUL 1. ANALIZA ARGUMENTATĂ A PREGĂTIRII BOXERILOR PRIN ANTRENAMENTELE ACTUALE
Precedente semnificative în structurarea antrenamentelor actuale
Conceperea unor antrenamente performante bine argumentate științific, mai cu seama în domeniul boxului, au deja o istorie de peste 80 de ani. Acestea pot fi localizate in timp imediat după al doilea război mondial, in principal, in cele mai puternice state care au format Uniunea Sovietică. În acele vremuri in lume exista o putere neafectată semnificativ de război si anume Statele Unite ale Americii. Rusia și SUA au început sa devină cele mai puternice forțe politico-economice. Un război rece, de aproape 50 de ani s-a instalat intre cele două structuri statale, în lupta pentru putere mondială și supremație ideologică.
Războiul rece a fost purtat pe mai multe fronturi, inclusiv pe arena sportivă. Fosta Uniune Sovietică a avut un mare succes în căutarea dominării sportive. În toți anii de după război, până în anul 1990, Uniunea Sovietică a fost de departe cea mai de succes națiune în competiția echipelor naționale olimpice. Succesul RUsiei a fost atribuit mai multor factori, dar cel mai important a fost alocarea unor resurse financiare și științifice enorme pentru dezvoltarea sportului.
Disponibilitatea unor astfel de resurse a permis Rusiei să efectueze o mare varietate de studii legate de performanțele sportive și de metodologiile de formare într-un moment în care SUA și alte națiuni din lumea liberă se aflau încă în copilăria lor în ceea ce privește știința sportului. Unele dintre cercetările sovietice s-au concentrat asupra aspectelor aplicate ale formării care, în cele din urmă, au fost încorporate în boxul profesionist din America începând cu 1985.
1.1.1.Detalii privind cercetările legate de antrenamentele tradiționale actuale
Antrenamentele tradiționale care vizează dezvoltarea mai cu seamă fizică si psiho-motrica a sportivilor profesioniști din sporturile de contact si deci si din box, presupun abordarea unor pachete de activități precum cele specificate în schema din figura 1. Aceste abordari sunt specifice in pregatirea boxerilor din Rusia. Un prim pachet a presupus periodizarea pregatirii generale a boxerilor. Aceasta a constat in divizarea programului de formare a unui sportiv în anumite cicluri de timp de pregătire cu obiectivul specific de a maximiza caracteristicile sportivului; utilizarea exercițiilor care implică o solicitare/încordare rapidă a mușchilor urmată de o relaxare a acestora așa cum se întâmpla in derularea oricăror tipuri de lupte din sporturile de contact deci și în box. Un alt pachet a presupus generarea și dezvoltarea puterii inclusiv dezvoltarea în greutate optimă a sportivului. Un pachet de activități a abordat stabilirea unor raporturi optime între acțiunile sportivului in derularea luptei si perioadele de relaxare si de odihna. A fost structurat apoi pchetul care impunea conceperea si realizarea de mijloace optime de recuperare fizică si psiho-fiziologică a sportivului în timp cât mai scurt. Un ultim pachet s-a referit la stimularea optimă a sportivilor în scopul creșterii adaptabilității aces- tora la condițiile generate de adversari, ambient, susținători, galerii etc. pe tot parcursul întrece- rilor sportive; contribuția diferitelor sisteme energetice in sport, practicile nutriționale optime și, desigur, medicamente ergogenice permise a fi consumate.
Fig. 1.1 Pachete de activități în pregatirea boxerilor în Rusia
Un exemplu de cercetare sovietică care se referă în mod specific la box este dat de Filimonov V. I.; Koptsev, K. N.; Husyanov, Z. M.; Nazarov, S. S.National Strength and Conditioning Association Journal: December 1985 – Volume 7 – Issue 6 – p 65-66 Dintre mijloacele de creștere a performanțelor pumnului în box sunt menționate dinamometrele tensometrie. Astfel de echipamente au fost utilizate însă și pentru dezvoltarea forței musculare în picioare, specialiștii având in acest fel posibilitatea de a demonstra importanța deosebită a picioarelor in dezvoltarea puterii pumnului. Rezultatele obținute și interpretarea științifică a acestora le-a dat posibilitatea de a constata că utilizarea dez- voltării musculaturii in picioare si utilizarea acesteia a determinat o creștere cu 38,46% (cel mai mare procent) a puterii pumnului. Executarea loviturii cu rotația trunchiului a fost cea de-a doua cea mai mare contribuție la creșterea puterii pumnului cu 37,42%, urmată de efectuarea loviturii pe direcția de prelungire a brațului cu 24,12% .
Studiul lui Filiminov a confirmat importanța picioarelor în transferul forței de la sol prin trunchi la braț. Efectele forței de reacție dinspre sol spre brațe se pot constata la aruncarea unei mingi la distanță cât mai marear trebui să încerce să sară în aer și să arunce o minge pentru a vedea cât de departe merge. Se constată ca ingea aruncată având picioarele sprijinite de pamânt va ajunge mai departe decât aruncată din salt. Aceast simplu exemplu validează impor- tanța încorporării in exercițiile de antrenamente performante a picioarelor , exerciții care au fost utilizate intens la antrenarea sportivilor practicanți de box.
Cercetarile derulate de L.P. Getke and I.P. Digtyraev, “Fundamental Means of Strength Training for Boxers,” Soviet Sports Review 24( December 1984): 192- 194.în 1984, prezentate in lucrarea "Mijloacele fundamentale de generare a forței pentru boxeri ", i-au determinat sa constate că puterea poate fi împărțita în puterea maximă (greutatea maximă pe care o puteți ridica), puterea explozivă sau reactivă și puterea de depășire a inerției pentru a vedea dacă au existat deficite specifice de rezistență. Ei au concluzionat că este mai ușor să crească puterea explozivă iar de aici s-a dezvoltat mai târziu importanta explosivității in derularea luptelor din ringurile de box.
G.V. Kurguzov and J. Rusanov, prin lucrarea “Interval Training for Increasing Specialized Work Capacity of Boxers,” Soviet Sports Review 23(March 1988): 13-14., au recomandat dezvoltarea unei baze aerobice în etapa de pregătitre fizică generală, lucru a permis și o recuperare operativă în etapa de pregătire specializată a boxerilor.
B.A. Solovey, în lucrarea “Exercises With Weights as a Means of Improving Hitting Speed in Young Boxers,” Soviet Sports Review 18(June 1983): 100-102 a investigat efectele exercițiilor cu greutăți ca mijloc de îmbunătățire a vitezei de lovire la boxerii tineri și a concluzionat că utilizarea greutăților a crescut semnificativ puterea de lovire cu pumnul. Utilizarea de greutății este frecvent aplicată astăzi în dezvoltarea puterii de lovire atât cu pumnul cât și cu picioarele. " Prea mulți antrenori cred ca numai viteza de lovire determina puterea de lovire in box. Este o mentalitate de mult depășita".
1.1.2. Detalii privind expansiunea cercetărilor legate de antrenamentele tradiționale actuale
Concluziile teoriei antrenamentelor performante cu susținere științifică, ca și conse- cințele aplicării acesteea, au avut impact și în activitățile de dezvoltare a antrenamentelor sportivilor din Statele Unite. Ele s-au infiltrat încet în America prin reviste de specialitate precum "Track Technique", "Track and Field Quarterly Review", "Yessis Soviet Sport Review" și "Jurnalul Național de Forță și Inter dependente a Asociației" abia după sfârșitul anilor 1970 -1980.
Exemple de articole care au susținut beneficiile noilor metode de formare amintim: Kelly Cordes, “Reasons to Strength Train for Amateur Boxing,” National Strength and Conditioning Association Journal 13(May 1991): 18-21. lucrare în care sunt prezentate beneficiile instruirii pentru creșterea anaerobă de energie, prevenirea pierderii de energie pe acțiuni de lupta inutile si ineficiente, îmbunătățirea vitezei de contracție musculară și creșterea forței și a generării de energie. Mackie Shilstone and Gerald Secor Couzens, au publicat lucrarea “Physical Conditioning for Professional Boxing,” In Barry Jordan, ed. Medical Aspects of Boxing (Boca Raton, Fla: CRC Press, 1993) 93-102. pentru cercetări legate de aspectele medicale in box. Lucrarea cuprinde concepte de antrena- mente pentru condiționarea cardiovasculară, dezvoltarea forței, dezvoltarea anduranței, nutriție și structurarea antrenamentelor performante individuale.
În aceeași perioada, Stephen Fleck și Jay T.Kearney publica lucrarea “Physical Conditioning for Professional Boxing,” In Barry Jordan, ed. Medical Aspects of Boxing (Boca Raton, Fla: CRC Press, 1993). 51-92 în care autorii au susținut o abordare periodică a instruirii împărțind un an de antrenamente in patru perioade : o perioadă de pregătire de bază, o perioadă pregătitoare preliminară concursului, perioada pre-concurs in cit mai multe detalii și o periodă de vârf in care se concentrează metodele de antrenamente inovative.
Autorii recomandă folosirea mișcărilor specifice antrenamentelor cu haltere pentru creș- terea puterii, prin apelarea la instruiri pe intervale de timp și a pseudomotricităților atât in cazul membrelor superioare cit și a celor inferioare.
În aprilie 2001, USA Boxing a publicat lucrarea, Couching Olympic Style Boxing (Carmel, Indiana: Cooper Publishing Group, 1995). pentru a aborda introducerea si acceptarea metodelor sovietice, dintre care primordiale sunt cele legate de educația științifica. Scopul lucrării a fost de a acorda sfaturi științifice sănătoase boxerilor de la unii dintre sportivii mai informați în domeniul acestui sport. Dr. Margaret Goodman, medicul din cadrul USA Boxing, care a condus proiectul și Flip Homansky, membru în USA Boxing, explică și diversele probleme medicale ce pot apare, ex. pierderea continua a greutății și deshidratarea, leziuni cronice ale capului și la comoții.
În aceeași lucrare formatori de renume precum Teddy Atlas, Emmanuel Steward și Felix Trinidad analizează teme legate de cele mai periculoase practici care apar în sala de antrenamen- te, criteriile lor pentru oprirea unei lupte, utilizarea capului, consumul de fluide intre runde, rela- xarea membrelor și alimentația corespunzătoare in faza post-cântărire respectiv in faza pre-luptă a sportivului. In același sens, experții in forță și evitarea erorilor, Tim Hallmark, Dave Honig si Mackie Shilstone explică filozofiile lor in pregătirea unui luptător la vârf in condiții optime de luptă. Ei analizează alimentația, cât de mult să alerge, cât să se odihnească și cât să evite erorile și mecanicismele. Lucrarea este primordială pentru orice organism profesionist de reglementare a boxului și se constituie într-o veritabilă compilație de informații.
În același timp lucrarea publicată de USA Boxing reprezintă un pas semnificativ înainte în direcția cea bună, dar, după cum observă și Royce Feour probabil aceasta ar fi trebuit sa apară cu mai mulți ani în urmă.
Martin Nortiz în lucrarea Taped interview by author, Austin, Texas, 30 November 2001, observă că, spre deosebire de boxul amator, formatorii profesioniști de box nu au un program de certificare pentru a-și testa cunoștințele, în special în ceea ce privesc aspectele medicale ale formării. Acesta este un domeniu în care există loc pentru îmbunătățiri semnifica- tive. În ciuda progreselor în teoria formării și instruirii utilizarea așa-numitelor metode de antre- nament "vechi", cum ar fi alergarea pe distanțe lungi și evitarea creșterii în greutate, încă persis- tă astăzi în box.
Tim Hallmark (antrenorul de forță al lui Evander Holyfield) și antrenorul Martin Nortiz consideră că încorsetarea în metodele vechi este o rezistență la schimbare. Ei doresc să elimine mentalitatea ce a generat zicala "Dacă nu este ruptă nu încercați să o reparați", atitudine care controlează comportamentul multor antrenori. Formatorii folosesc metodele lor de succes din trecut sau copiază ceea ce fac sau au făcut luptători celebri fiind reticenți la schimbări și la uti- lizarea noilor metode de formare.
Mai trebuie menționat si faptul că boxul nu este inclus ca un sport principal în instituțiile de învățământ superior din domeniul sportului. În consecință, acesta nu beneficiază de acces la departamentele de științe sportive și la facilitățile de formare și instruire comune care sporesc creșterea cunoștințelor în box. Dezvoltarea științei sportive prin cercetări aplicative în domeniul boxului a fost semnificativă pînă in urmă cu 10-15 ani după care a urmat un declin perceptibil.
Anterior, după cum evidențiază Angelo Dundee, comentatori și instructori depășiți afirmau că fiecare aspect al regimului și programului de antrenament se reduce la tot ce trebuia să facă boxerul. Se impunea ca oamenii din colțurile ringurilor să tindă înspre a fi tot mai specializați. Ei ar trebui să fie formatori nu să fie câte un ajutor de antrenor, un om de găleată, al doilea, al treilea, al patrulea om in formarea sportivului. Trebuie să fie specialiști compleți, cu implicare totală în pregătirea boxerilor. Acesta este unul dintre motivele pentru care specialiști în dezvoltarea rezistenței, anduranței si condiționărilor cardiovasculare, cum ar fi Tim Hallmark (antrenorul lui Evander Holyfield), Mackie Shilstone (antrenorul lui Michael Spinks) si Courtney Shand (antrenorul lui Lennox Lewis), au fost din ce in ce mai consultați pentru cunoștințele lor in box .
Un motiv pentru dezvoltarea lentă a antrenamentelor de creștere în greutate a boxerilor a fost asocierea cu hipertrofia musculară (mărirea), care poate sau nu poate fi de dorit pentru un luptător. În categoriile de greutate a boxerilor ar putea fi extrem de dăunător să se adauge mai mult volum muscular dacă antrenorul și boxerul simt că acesta ar avea o șansă mai bună la o greutate mai mică. O mare parte din controversa privind controlul în greutate rezultă din faptul că formatorii nu au reușit să înțeleagă că diferitele tipuri de antrenamente în acest scop au efecte foarte diferite asupra organismului. Se pare că seturi de zece repetări cu o odihnă de un minut între seturi au un efect hipertrofic semnificativ. Aceasta ar fi ideală pentru o greutate mică care face trecerea la greutăți mai mari, dar nu pentru un boxer care rămâne în categoria ușoară.
1.1.3. Detalii privind tendințele noi in cercetările legate de antrenamentele tradiționale actuale
Tehnicile de pregătire performante ale lui Evander Holyfield au fost pe deplin recu- noscute. În 1986, la scurt timp după ce Leon Spinks a preluat titlul de la Larry Holmes, un boxer tânăr ca vârstă, cu numele Evander Holyfield, a colaborat cu Tim Hallmark, specialist în forță și știința evitării erorilor. Relația lor s-a dovedit a fi extrem de satisfăcătoare și va juca un rol sem- nificativ pentru succesul in "Holy Deal" al lui Holyfield. Holyfield și-a început cariera de box la opt ani când a intrat într-un turneu "pee-wee".
El a continuat apoi să înregistreze la amatori 160 de meciuri, cu 14 înfrângeri și 75 de knock-out-uri. În 12 iulie 1986, în doar a douăsprezecea luptă profesionistă, Holyfield l-a spulberat pe campionul mondial din acel timp pe nume Dwight Muhammad Qawi într-o luptă ce a durat cincisprezece reprize câștigând titlul World Boxing Asociația (WBA), la categoria Cruiserweight (190 lb.). În octombrie 1990, Holyfield a făcut trecerea la categoria grea, cu un knock-out uimitor în runda a treia in meciul contra lui James "Buster" Douglas, care îl detronase pe "Iron" Mike Tyson la începutul acelui an. Holyfield a pierdut primul său meci profesionist (și titlul), în noiembrie 1992, in fata lui Riddick Bowe, dar la recuperat un an mai târziu într-un meci revansă.
După o pauza de peste un an din ring, datorită unei boli controversate de cord, Holy- field a făcut o revenire neașteptată și intr-un meci revanșă l-a învins pe celebrul Mike Tyson.
Acest lucru a fost unul dintre cele mai mari evenimente în istoria boxului. Holyfield a demonstrat că nu a fost nici o întâmplare prin repetarea spectacolului din iunie 1997, în ceea ce mai târziu a fost numit "meciul secolului". Tyson a fost descalificat mai târziu, când a încercat să-l muște din nou de ureche pe Holyfield. În noiembrie 1999, Evander și-a pierdut titlul de campion in variantele WBC, IBF și IBO, in fata lui Lennox Lewis, în al doilea meci dintre cei doi. Cel mai recent, Holyfield a făcut istorie in box pe 12 august 2000 când l-a învins pe John Ruiz si a recâștigat titlul vacant WBA. In toți acești ani el s-a pregătit sub îndrumarea lui Tim Hallmark din Wimberly, Texas. În toate aceste evenimente s-a dovedit ca Hallmark face parte dintr-o nouă generație de formatori în box, care încorporează metode științifice de antrenamente preluate din boxul sovi- etic. In aceste antrenamente nu lipsesc greutățile, alergările, sacii, mingile medicinale, alimenta- ția științifică, dezvoltarea puterii de refacere după eforturi etc. Structurarea antrenamentelor pe baza cercetărilor științifice desfășurate si aplicate de Hallmark au avut un impact imediat. După meciul cu Qawi, Holyfield a remarcat faptul că Hallmark "mi-a impus ședințe de antrenamente atât de riguroase încât am putut lupta cincisprezece runde și am aruncat 1290 de lovituri". Acest număr de lovituri a fost dublul numărului de lovituri aplicate in meciul cu Spinks.
După o analiză a antrenamentelor in box, Hallmark a abandonat metodele tradiționale
existente precum și orelor de sparring la care apelau sportivii și le-a înlocuit cu un program cuprinzător de pregătire ca dificultate, precum și exerciții specifice de relaxare si refacere, cum ar fi spre exemplu plyometrics exercices. Abordarea lui Hallmark a fost metodică și a încorporat ultimele progrese în teoria formării din știința sportivă. În timpul antrenamentelor de întreținere, Hallmark a monitorizat ritmul cardiac al lui Holyfield pentru a evalua efortul acestuia și recu- perarea eficienta ca timp si intensitate a sportivului. Cu această condiționare, ritmul cardiac al lui Holyfield scădea până la maxim la 120 de bătăi pe minut la sfârșitul unui minut de odihnă, la fel ca în perioada dintre runde. "Când am început prima colaborare", a spus Hallmark, " ritmul cardiac al lui Holyfield scădea la 175 – 180 batai pe minut, dar acum după fiecare rundă numărul de bătăi scade la 120.
Tehnicile moderne de antrenament ale lui Hallmark și dedicarea lui Holyfield au pre- supus tehnici noi, inovatoare de antrenament. Ei au folosit pentru prima dată cordon bungee le- gat de brâu si fixat la podea. Apoi, Holyfield a folosit o vestă grea care a asigurat o dezvoltare a musculaturii întregului corp al sportivului. Hallmark a explicat implicarea antrenamentelor per- formante în special în posibilitatea ca boxerul să poată dezvolta un număr de până la 160-180 de contracții musculare în două minute, în comparație cu cele 60-80 realizate în mod normal într-o rundă de trei minute. Holyfield a urmat, de asemenea, programul de antrenament cuprinzător a lui Hallmark, care în general credita creșterea lui Holyfield în greutate, fără depuneri de grăsimi corporale. Acest lucru a permis trecerea sportivului la categoria superioară cu un succes deosebit Așa a fost posibilă victoria în meciul cu Mike Tyson. Hallmark structura antrenamentele pe șai- sprezece seturi de greutăți efectuate luni, miercuri și vineri, în ceea ce Hallmark numește "inten- sități de antrenamente". Pentru fiecare set, Holyfield efectua opt până la douăsprezece repetiții, dar nu pâna la epuizare. Argumentul lui Hallmark a fost acela că dorea să simuleze aceleași sen- timente fiziologice și mentale ale oboselii pe care sportivul le-ar avea în ring.
Hallmark explică: "Deci, sportivul beneficiază de un antrenament cardiovascular bun deoarece decurge adesea anaerob, având o anduranță și o rezistență bună pentru că ajunge la punctul în care trebuie să lucraze din greu pentru a-și menține aceeași viteză a acțiunilor din ring. Te face să resufli mental și să efectuezi setul următor, chiar dacă simți că nu ești prea pregătit". Hallmark a colaborat cu medicul de medicină sportivă în analiza de sânge, de urină și de salivă a lui Holyfield pentru a monitoriza starea hormonală și metabolică și implicit starea sa de sănătate și răspunsul la eficiența antrenamentelor. Hallmark este de asemenea implicat activ în programul de nutriție al lui Holyfield. Holyfield utilizează diverse suplimente nutritive, multi- vitamine și minerale pentru a facilita nivelurile optime de energie și de recuperare între sesiunile de instruire. Tipovariantele de antrenamente ale lui Hallmark au fost preluate de un număr din ce în ce mai mare de specialiști în pregătirea sportivilor, la început a boxerilor iar mai târziu și a celor care practică boxul. Ca o mărturie pozitivă a metodelor sale, Hallmark a fost invitat să supravegheze toate aspectele legate de puterea și programul de pregătire pentru SUA – Boxing la Centrul de Forma- re Olimpică din Colorado Springs. Hallmark este primul care admite că tranziția în boxul profesionist nu a fost ușoară. "Când am intrat prima dată în sala de box și am introdus noile metode de antrenament performante acestea au acționat ca și cum ceea ce făceam era ceva de pe altă planetă" afirma după un timp Hallmark.
CAPITOLUL 2. PARAMETRI SI INDICATORI DEFINITORII DIN
ACTIVITATILE ANTRENAMENTELE ACTUALE
2.1. Definirea marimilor fizice ca informații de interes in antrenamentele tradiționale
Din analiza și sinteza informațiilor cuprinse in bibliografia studiată, bibliografie legată de domeniul sporturilor de contact, a mai multor consultări cu antrenori și colaboratori ai acestora, am ajuns la concluzia că cele care prezintă interes în antrenamentele actuale, antrenamente cu tentă tradițională pot fi sintetizate într-o schema de tip triangulație ca în figura 2.1.
Figura 2.1. Triangulația unor parametri-itemi fiziologici importanți în structura antrenamentelor actuale din domeniul sporturilor de contact
În aceasta triangulație se remarcă trei parametri care constituie variabile în de interes în derularea antrenamentelor tradiționale :
viteza pumnului, a genunchiului, a gambei sau a altei părți aparținând membrelor,
forța de lovire aplicată fie cu membrele superioare fie cu cele inferioare,
rezistența sau anduranța sportivului pe parcursul luptei.
Viteza în acțiunile oricărui sportiv din orice ramură sportivă poate fi definită ca fiind ca- pacitatea de a executa o mișcare dată sau o suită de mișcări într-un anumit interval de timp care să fie cât mai scurt. Cu cât perioada de timp în care se execută mișcarea este mai scurtă, comparativ cu alte execuții ale aceleași mișcări, cu atât este viteza mai mare. Capacitatea sportivului de a " gospodări " corect eforturile specifice de atribuire a unei anumite viteze acțiunilor sale pe toată durata întrecerii, contribuie în mod hotărâtor la caștigarea acesteia, în mod deosebit în sporturile de contact ca și în majoritatea jocurilor sportive.
Se pune de multe ori problema stabilirii cărui parametru din cei menționați mai sus să i se dea importanță pentru imbunătățirea performanței în unele probe de-a lungul unei perioade de pregătire. Vitezei, forței sau rezistenței sau cărui alt parametru? Se pun astfel de întrebări nu datorită faptului că omul a putut alerga sau înota o distanță impresionant de mare, ci capacitatii de a parcurge aceeași distanță mai repede, deci cu o viteză mai mare.
Figura 2.2. Cvartetul parametrilor-itemi fiziologici importanți în antrenamentele actuale și propuși și în structura antrenamentelor inovative
În sporturile de contact se pun astfel de întrebări datorită faptului că orice lovitură presupune o descărcare de energie în timp mai lung sau mai scurt și trebuie să se stabilească cum este mai eficient acest fenomen în acțiunile asupra adversarului: cu viteză mare și forța constantă sau cu forță mare și viteza mică? In consecință s-a urmărit ca, în primul rând, să se dezvoltate viteza de deplasare a organului de lovire, acesta fiind scopul principal al oricărei pregătiri, în contra dificultăților sporite și a limitelor biologice ale organismului uman. Aceasta nu exclude însemnătatea rezistenței definite în principal prin cei doi parametri și a altor factori tehnici, organizatorici și materiali determinanți pentru tipul și continutul antrenamentului. Subliniem doar că scopul final al pregătirii este dezvoltarea unei viteze de execuție cât mai mari, dar și a unei forțe cât mai mari, obiective care s-au realizat prin tehnici specific de antrenament.
Dar în afara acestor parametri, în lucrare, se introduce un al patrulea parametru denumit frecvența gesturilor sportivului sau frecvența gestuala. In acest fel diagrama în triangulație de parametri-itemi din figura 2.1 se transformă într-o diagramă în cvartet de parametri-itemi ca în
figura 2.2.
Din figura 2.1. rezultă urmatoarele aserțiuni despre interconexiunile și interdeterminările
dintre acești parametri :
a) Cele mai importante calităti pe care trebuie să le dezvolte un sportiv în sporturile de
contact sunt rezistența sau anduranța în derularea acțiunilor pe tot parcursul unei competiții adi- că capabilitatea de a atribui loviturilor sale indifferent că acestea sint effectuate cu membrele su- perioare sau cu cele inferioare, a aceleași viteze.
b) Dacă sportivul dezvoltă o forță mai mare decât viteza de acțioune ,trebuie să lucreze la antrenamente pentru a-și îmbunătăți viteza.
c) Dacă sportivul dezvoltă prin lovituri o forță mai mare decât viteza rezultă o scădere a
anduranței, adică el obosește într-un timp scurt, sportivul nefiind capabil să poată duce o luptă pâna în final, deci lovește cu o forță mare dar cu viteză mică evident consecința este scăderea rezistenței.
d) Rezistența este optimă dacă sportivul atribuie loviturilor viteze mari de lovire chiar
dacă nu și forțe mari. Rezistența se dovedește a fi proporționalș cu viteza adică este mai ușor să execute o lovitură cu viteza mare decât cu o forță mare . Cu alte cuvinte este nevoie de un consum mai mic de energie în asigurarea unei viteze mari decât a unei forțe mari, rezistența fiind invers proportională cu forta adică rezistența scade dacă sportivul urmărește să dea lovituri cu o forță mare, fiind necesară o descărcare mare de energie prin forță, într-o mișcare lentă a membrelor.
e) Anduranța în lupta sportivului este cea mai bună atunci când acesta execută loviturile
și cu forță și cu viteză proporțional cu aceasta, este situația în care antrenamentele se poate spune că s-au desfășurat cu eficiență.
Aceste observații rămân valabile și pentru diagrama din figura 2.2 la care se mai adaugă urmatoarele :
– Dacă sportivul a pierdut din anduranță sau/și din rezistență, frecvența gestuală scade, devine mai mică decât acestea. Sportivul nu se va baza în luptă pe gesturi opportune în apărare sau atac. Același lucru se întâmplă daca frecvența gestuală este mai mica decât viteza sau forța de lovire.
– Dacă frecvența gestuală este mai mică decât forța dar mai mare decât viteza de lovire, sportivului i se va sugera să apeleze la gesturi de evitare a loviturilor pentru un interval de timp utilizat pentru odihna brațelor iar apoi să reia loviturile cu forțe refăcute de lovire .
– Dacă frecvența gestuală este mai mică decât viteza dar mai mare decât forța de lovire,
sportivului i se va sugera să apeleze la gesturi de evitare a loviturilor pentru un interval de timp
utilizat pentru odihna brațelor iar apoi să reia loviturile cu viteze de lovire mari.
Frecvența gestuală se poate transforma astfel într-un parametru al luptei care iși dovedeș- te utilitatea în realizarea unei pauze “din mers” când sportivul nu execută lovituri ci evită doar loviturile adversarului.
2.2. Viteza – parametru-item cinematic definitoriu în antrenamentele actuale din box
Teoretic, dacă discutăm despre componenta viteză prezentă în orice mișcare, evident în combinație cu alte calități motrice, pornim de la premisa că manifestarea ei singulară este de luat în seamă numai atunci când energo-geneza mișcării respective este anaerobă, deci are loc în absența aportului de O2.
Figura 2.3. Schema de detaliere a vitezei în box
Dupa opinia generală a specialiștilor, viteza se manifestă în condițiile unui efort brusc cu intensitate maximă în primele 5-6s. După aceea, organismul continuă efortul pentru a putea începe să folosească O2 din atmosfera. Prin urmare, eforturile încep să nu mai fie pur anaerobe, fiind influențate de factorul viteză, indiferent de ramura de sport in care s-ar produce. Sportivii manifestă, de regula, la sfârșitul oricarei probe competiționale în condițiile unei bune pregătiri, a unei adversități crescute in lupta pentru victorie, o concentrare și o capacitate maxima de efort si efectuând un impetuos final si o intensificare a actiunilor motrice complexe solicitate de sportul respectiv. Acest final se poate realiza fara aport de O2, efortul fiind anaerob, deci efectuat in regim de viteză singulară. Între aceste două momente ale vitezei, de la inceputul si sfârsitul luptei, cu o durată mai mare de 5-6s exista o viteza de reactie sau de raspuns sau de alt fel care tinde sa asigure fiecarui sportiv posibilitatea de a-și desfașura activitatea competitională in intregul ei.
Deci, tendinței de dinamizare a efortului competitional i se răspunde pe plan metodologic prin cresterea vitezei de acționare a mijloacelor de antrenament (tehnico-tactice) care imprimă caracteristica probelor sportive. Ca atare, procesul de dezvoltare a vitezei de execuție (fără ca eficiența si exactitatea procedeelor tehnice să scadă, ci, dimpotrivă, să crească) capată o insemnatate tot mai mare in strategia si tactică abordării antrenamentelor tradiționale.
Indiferent de profilul sportului din sporturile de contact, este necesar ca acesta să poată executa efortul competitional cu mare viteză. El are nevoie de rezerva de viteză raportată la tempoul meciului. Aceasta crește proporțional cu posibilitățile maxime de asigurare a unei viteze optime in executarea miscarilor specifice sportului de contact. Pornind de la acest adevăr al trăsăturilor actuale ale acestor sporturi, trebuie reevaluata conceptia despre rolul si locul vitezei in structurarea antrenamentului, ca o conditie a optimizării performanței sportive.
Dintre informațiile determinate de parametri-itemi ca variante ale vitezei care prezintă interes sunt urmatoarele :
► viteza de derulare a miscărilor și timpul de reacție a sportivului,
► rapiditatea sau viteza cu care sportivul parcurgere faza de incălzire,
► rapiditatea sau viteza cu care sportivul accesează tehnica de care dispune,
► rapiditatea sau viteza de răspuns a sportivului la acțiunile adversarului,
► rapiditatea sau timpul de reacție a sportivului la schimbările acțiunilor din structura antrenamentelor.
2.2.1.Viteza de derulare a mișcărilor sportivului în antrenamentele actuale
În prima parte a antrenamentelor actuale, preocuparea antrenorilor este axată pe modalitatea de a face ca un sportiv din sporturile de contact să ajungă cât mai repede la a desfasura "acțiunile necesare în derularea meciului pentru a fi eficiente și a determina victoria", acțiuni care stau la baza loviturile sale și/sau combinațiilor de lovituri și a mișcărilor sale ofensive și/sau defensive. Dar, în sporturile de contact, viteza in acțiuni este mult mai mult decât o simplă miscare efectuată de sportiv in cel mai scurt timp posibil de la o pozitie la alta. Într-adevăr, trebuie luat în considerare, concomitent, si timpul de care are nevoie sportivul ca să-si „citească„ adversarul si de a anticipa modul în care va reactiona adversarul. În ceea ce vizeaza această acțiune, este necesar sa se cunoască perioada de derulare a ei mai precis timpul de reacție a sportivului; rapiditatea sau viteza actiunilor sportivului trebuie cunoscute căci această viteză poate afecta o proastă alegere a unei anumite lovituri sau chiar a unei ezitări in evitarea altor lovituri.
2.2.2. Rapiditatea sau viteza cu care sportivul parcurge faza de incălzire
Cu toate că încălzirea este considerată esențială, este adesea dificil să se precizeze în mod clar conținutul ei. Cel puțin principiile de bază ale acestei pregatiri indică faptul că sportivul trebuie să înceapă sesiunea de incalzire intr-un anumit tip general de lucru, chiar daca este non-specific. Orice sistem in care miscarea este prezenta si care trece de la o stare de functionare la alta are nevoie de asa-zisa "stare de tranzitie" si numai dupa un anumit interval atinge din nou starea de echilibru ca expresie a adaptarii la noile conditii. Organismul uman – inaintea fiecarui efort pe care il depune in cadrul activitatilor dintr-un antrenament, precum si inainte de compe- titii – trebuie pregatit, in scopul ridicarii nivelului functional al marilor sisteme somatice si vege- tative (aparatul cardio-vascular, aparatul respirator, aparatul locomotor etc.), Langan-Evans C, Close GL, Morton JP. (2011). Making weight in combat sports. Strength Cond J. 33:25–39.
Acest lucru se realizeaza prin exercitii speciale, efectuate in cadrul asa zisei incalzirii. Pentru a trece de la starea de repaus la efort fizic intens, organismul are nevoie de un anumit timp de acomodare, astfel ca in momentul intrarii in efort organismul sa se afle intr-o stare de capacitate functionala optima. Printr-o incalzire bine alcatuita, in sport, organismul este pregatit pentru efectuarea efortului care va urma, reducand la minimum sau eliminand urmarile nefavo- rabile care se manifestă mai ales in perioada de acomodare. Incalzirea poate fi privita ca un pro- ces de adaptare fizica, fiziologică si psihică a organismului la activitatea mai intensă care va urma. Importanta si necesitatea incălzirii inainte de efort sunt unanim recunoscute. Prin ea, se urmăreste realizarea intensificării circulației si respirației, in mușchi, tendoane si sistem nervos.
Printr-o incălzire bună, activă, ratională in care sportivul trece printr-o fază de acomodare "de introducere in lucru", organismul are posibilitatea de a se situa de la inceput la un nivel optim de funcționare. Fiecare ramură sportivă ridică probleme particulare iar cea din sporturile de contact mai cu seamă. Totuși, pe baza unor aspecte generale ale efortului specific fiecărui sport putem preciza că in ramurile care necesita o mare rezistenta in efort, cum este boxul, angrenarea circulatiei sangelui si respiratiei este sarcina principala a incalzirii.
Accelerarea circulatiei și respirației. Deci, incalzirea urmareste de cele mai multe ori stimularea si accelerarea funcțiilor circulatorii si respiratorii, astfel că in momentul inceperii efortului să fie asigurată o capacitate ridicată de absorbtie a oxigenului, fapt ce corespunde adaptării efortului. Conditia principala pentru marirea vitezei de circulatie a sangelui in eforturile fizice este intensificarea functiei cardiace. In stare de repaus, inima are un debit de 4-6 l/min sânge. In eforturile intense la sportivi, cantitatea de sânge trimisă de inima in unitatea de timp trebuie sa se dubleze; aceasta, la rândul ei, depinde de activitatea intregului sistem vascular, de funcția pompei musculare, de funcția de aspirație a toracelui etc. Pentru ca aparatul circulator să fie mobilizat in masura necesară, este nevoie de cel putin 3-5 min de activitate fizică susținută. Simultan cu accelerarea circulatiei sangelui, in timpul efectuării exercițiilor fizice are loc si intensificarea funcției respiratorii. Valoarea ventilatiei pulmonare poate crește in timpul eforturilor fizice de 10-15 ori, modificându-se frecventa si amplitudinea. Astfel, debitul respirator in stare de repaus este de 8 l/min, iar in eforturile de intensitate medie este de 30-40 l/min, iar la eforturile mari si foarte mari poate ajunge pâna la 100-150 l/min.
Incălzirea masei musculare.Incălzirea nu are ca scop numai intensificarea prealabilă a circulatiei si respirației, ci prin ea se urmăreste si incălzirea masei musculare. Fiziologia clasica sustinea că ridicarea temperatu- rii muschiului este suficientă pentru mărirea randamentului sportiv. Hogberg si Lundgren au de -monstrat, experimental, ca o sedere de 20 de minute într-o saună înainte de alergare nu are decat un efect minor asupra randamentului, fată de creșterea rezultatelor cu 4-6%, in cazul incălzirii realizate prin alergare. Conform legii lui Van'T Hoff, viteza reacțiilor chimice dintr-un sistem oarecare se ma- reste paralel cu cresterea temperaturii sistemului, cu fiecare 10 grade Celsius, viteza acestor re-actii se accelerează de 2,7 ori. In organism, cresterea temperaturii in urma efortului este de numai 1,02 grade Celsius, suficient insă să accelereze cu 30-50% viteza reacțiilor biochimice. Pe de altă parte, un muschi incălzit este mai excitabil si deci se contractă si se relaxează mai repede. In acest timp, prin incălzire se inlatură in mare măsură posibilitatea de rupere a fibrelor muscu- lare, accident cunoscut in sport sub denumirea de "clacaj".
O contributie importantă in stimularea si menținerea incălzirii o aduce echipamentul
adecvat, care influentează hotarator incălzirea. Echipamentul poate contribui la reducerea timpu- lui de adaptare al organismului la efort. Temperatura normală a corpului in repaus este de 36,5 grade Celsius, la această temperatură toate funcțiile metabolice sunt optim reglate; temperatura muschilor, mai ales a celor de la extremitati este mai scazută cu 2-5 grade Celsius sau mai mult. Această scădere se poate evita parțial cu ajutorul echipamentului, insă nu complet. Incălzirea executata in trening favorizează creșterea producerii de caldură ce nivelează diferențele de tem-
peratură, Bellinger B, St Clair Gibson A, Oelofse, A et al. (1997). Energy expenditure of a noncontact boxing training session compared with submaximal treadmill running. Med Sci Sports Exerc. 29(12):1653–6. In acest fel, dupa încălzire, temperatura de la nivelul musculaturii extremitatilor si cea din interiorul corpului vor fi egale. Prin incalzire, temperatura muschilor creste, permitand executarea unor miscari cu mare amplitudine si viteza. De asemenea, sunt influentate procesele chimice de la nivelul muschilor, fapt care contribuie la activarea proceselor fermentative si care, la randul lor, influenteaza viteza si durata reactiilor chimice necesare contractiilor musculare. Ridicarea temperaturii muschilor creeaza conditii favorabile pentru cedarea oxigenului de catre hemoglobina si trecerea lui mai rapidă spre tesuturi.
Termoreglarea. Incălzirea contribuie, de asemenea, la termoreglare. Ridicarea tempe- raturii are o influen- ta favorabilă asupra organismului sportivului, daca nu ating valori prea mari. Mentinerea capacitătii funcționale optime a centrilor nervosi este posibilă numai atunci cand temperatura corpu- lui se ridica, prin incălzire, la un nivel optim, fără să atingă valori prea mari. Rezultă, deci, că in incălzire nu trebuie să se exagereze nici prin intensitatea exercitiilor folosite, dar nici prin durata globală a incălzirii. Dacă nu s-ar face o incălzire prealabilă si s-ar trece direct la efort, cedarea căldurii ar ră- mane in urma producerii ei, deoarece transpiratia apare, in acest caz, după un timp oarecare de la inceputul efortului, fapt care reprezintă un dezechilibru intre producerea si cedarea căldurii si se manifestă nefavorabil asupra randamentului sportivului. Prin incălzire apare transpiratia, ceea ce demonstrează că s-a pus in miscare mecanismul de termoliză si, deci, echilibrul termic se afla intr-o stare dinamică, putând interveni mai promt când apare o dereglare a homeostazei termice.
Stimularea SNC. Multi antrenori incurajeaza si utilizarea de SNC – stimulente sau exci- tante SNC substante care la doze terapeutice controlate cresc activitatea unor segmente sau cen- tri din sistemul neuronal central adică SNC. Aceste stimulente provoacă stimularea proceselor neuronale pe seama rezervelor functionale ale neuronilor ducând la diminuarea acestor rezerve posibil pâna la epuizarea lor. Nu stimuleaza insă in nici un fel, refacerea rezervelor functionale ale neuronilor. Prin incălzire se asigură trecerea de la starea de repaus la starea de excitabilitate maximă, in mod treptat, si se realizează o oarecare pregatire pentru SNC pentru atingerea exci- tabilitătii sale maxime, care este insotita de ridicarea la maximum a activității tuturor organelor si sistemelor corpului uman.
Incalzirea, prin intregul complex de excitatii pe care-l declanseaza mai ales excitatiile chinestezice, produce o stare de usurare psihica, iar prin metabolizarea unor cantitati apreciabile de catecholamine andrenergice, care se metabolizeaza in timpul efectuarii exercitiilor de incalzire, se elibereaza partial de sub tensiunea nervoasa si iritabilitatea specifica zilei de concurs. Incalzirea stimuleaza si procesele psihice care creaza sportivului o mai mare pofta de lucru. S-a incercat suplinirea incalzirii active, printr-o sursa de caldura exterioara. Aceasta insa s-a dovedit a fi un procedeu ineficace, chiar nefavorabil. Numai printr-o incalzire activa se realizeaza o pregatire musculara bună, simultan cu imbunatatirea activitatii nervoase superioare.
Este important de reținut urmatorul aspect: sportivul trebuie întâi de toate să crească treptat intensitatea etapei de incalzire. Apoi, trebuie să ajungă să ridice „temperatura” corpului său, fără a obosi. Pe de altă parte, în aceasta etapa, trebuie ca în primul rând sa se asigure o incalzire a grupelor musculare "mai mari" , pentru a evita stadiile de întindere a acestora, atâta timp cât mușchii nu sunt incalziti.
2.2.3.Rapiditatea sau viteza cu care sportivul accesează tehnica de care dispune
În general, încercarea sportivului de a crește viteza combinațiilor sale tine seama de posibilitatea unor accidente facile ce pot apare, precum accidentele vasculare cerebrale. Acest lucru duce la o reducere drastică a dezvoltarii tehnicii sale, chiar dacă această tehnică este una de bază. Antrenorul trebuie să rămână vigilent ori de câte ori sportivul său se angajează în această direcție. Nerespectarea de către sportiv a unei viteze de atingere a acestui scop il obliga pe antrenor să intervină în timp util, uneori de mai multe ori pe perioada antrenamentului. Aceasta greșala repetata de către sportiv devine uneori un automatism dificil de corectat.
În timpul antrenamentului, se va apela inițial la un set de exerciții simple, astfel încât să nu compromită prea mult tehnica sportivului. Apoi, va aborda o serie de mai multe exerciții complexe. Antrenorul va trebui sa cunoasca intervalul de timp sau viteza cu care sportivul are disponibilitatea de a ajunge sa lucreze la tehnica sa proprie. Apoi sportivul va continua să crească treptat ritmul de antrenare până când ajunge sa se perfectioneze in tehnica sa. Dacă este necesar, se poate solicita ca sportivul sa-si modifice anumite deprinderi din tehnica dacă aceasta nu duce la creșterea performațelor sale sportive (Kawamori N, Haff GG. (2004). The optimal training load for the development of muscular power. J Strength Cond Res. 18(3):675–84. )
Pe tot parcursul antrenamentului, va putea sa intervina atunci când este vorba de a evalua conformitatea tehnică a sportivului cu efectuarea exercițiilor necesare.
2.2.4. Rapiditatea sau viteza de raspuns a sportivului la actiunile adversarului
Viteza de „formare” trebuie să ia în considerare perioada dintre fiecare set de execuții care sa fie mult mai lungi decit perioada de odihnă decât în mod obișnuit. Motivul este faptul că sportivul trebuie să rămână întotdeauna în stare proaspătă și atunci când se efectuează exerciții pentru alt stil optional. În caz contrar, sportivul nu va crește viteza; dimpotrivă, el va deveni din ce în ce mai lent, va incetini treptat operativitatea planificata a actiunilor din continutul programului de antrenament la care va participa. Din acest moment sportivul nu mai respecta rigurozitarea sccesiunii actiunilor din programul de antrenament, consecintele fiind sesizate la nivelul capacitatii de rezistenta sau anduranta a sportivului in efectuarea intregului program de antrenament in timpul planificat si considerat optim. Nu trebuie să uităm că viteza de raspuns are ca scop creșterea capacității sportivului de a fi mai rapid, uneori exploziv in debutul actiunilor, în timp ce viteza definitorie pentru rezistenta ofera avantajul strict pentru aceasta din urmă pentru a menține viteza deja dobândita, (Kawamori N, Haff GG. (2004). The optimal training load for the development of muscular power. J Strength Cond Res. 18(3):675–84.
Dar, deoarece aceste două tipuri de actiuni care contribute la formarea sportivului sunt la
fel de importante, si unul ca și celălalt, ele ar putea să fie pur și simplu luate separat. Ceea ce contează este faptul că viteza de raspuns trebue formata si perfectionata la începutul unei sesiuni de antrenament. Știind acest lucru, antrenorul poate decide sa fie insistent sau nu cu imbunatatirea vitezei de raspuns pentru a imbunatati performantele sportive ale luptatorului respectiv daca aceste calitati urmeaza sa fie finalizate dupa o perioada de citeva luni astfel ca la antrenamente sportivul sa-si imbunatateasca rezistenta pe timpul competitiei.
2.2.5. Timpul de reactie a sportivului la schimbarile acțiunilor din structura antrenamentelor
Timpul de reacție într-un sport cum ar fi boxul spre exemplu este mai important decât
viteza de deplasare, sau viteza de raspuns la o lovitura. De buna seama ca dezvoltind o forta cu o viteza redusa se obtine o putere a loviturii si ea scazuta. In aceste conditii timpul de reacție este un factor care determină foarte mult viteza de reactie. Astfel, un boxer ar putea sa-si deruleze gestul intr-un interval de timp scazut dar ca viteza sa deruleze lovitura cu o miscare lenta, să fie mult mai lent decât ceilalți, la momentul reacție. De exemplu, în timpul unui meci de box, deschiderile sunt create rapid. In acest fel boxerul folosindu – se de mișcări rapide ar putea pierde oportunitati de lovire eficiente, deoarece viteza de reacție este lentă. Daca timpul de reactie este scazut si viteza este relativ buna, lovitura este eficienta, (Bellinger B, St Clair Gibson A, Oelofse, A et al. (1997). Energy expenditure of a noncontact boxing training session compared with submaximal treadmill running. Med Sci Sports Exerc. 29(12):1653–6.
Nu pare să existe nici o relație directă între viteza de reacție și viteza de realizare a unui gest de aparare . Acest lucru înseamnă că, chiar dacă viteza de derulare a gestului de catre boxer este relativ mare,e ore, acesta nu va avea ca efect îmbunătățirea în mod eficient a vitezei de reacție. Deci, trebuie să se dezvolte si sa se aplice metode de crestere a viteza de reacție, folosind exerciții specifice pentru a crește capacitatea de a reacționa rapid, indiferent de viteza de derulare a gesturilor.
2.2.6. Viteza de reactie – Generalități
Viteza de reactie reprezinta capacitatea de raspuns la un stimul (acustic, optic) intr-un timp cat mai scazut.
Structura reactiei motrice poate fi asemuita cu plecarea unui glonte pe teava armei. Acest timp de reactie depinde de componente senzoriale si fiziologice asamblate si nu permite atingerea unei vitezei maxime ci doar „inceputul” miscarii. Reactia motrica simpla este determinată ereditar si reprezinta reactia motrica a unei parti a corpului (picior, mana). Reactia motrica complexa si cea de optiune este determinata si de antrenament si este tipica pentru jocurile sportive.
Viteza este o calitate complexa a miscarii dependenta de factori precum:
• Bioinformatici, ca factori care vizeaza prelucrarea informatiilor cu care vine in contact sportivul. Pentru a dezvolta acesti factori este necesar ca sportivul să efectueze exerciții specifice pentru a percepe și sintetiza informatii specifice disciplinei sportive din sporturile de contact.
• Biomecanici, ca factori determinanti pentru potențial morfologic și calitățile neuromusculare ale sportivului. Musculatura generala si cea specifica permite dezvoltarea calitatilor tari ale luptatorului.
• Bioenergetici, ca factori determinanti pentru procesul alactic anaerob. Pentru îmbunătățirea acestui proces sunt necesare eforturi maxime pe perioade foarte scurte.
Viteza in general, respectiv, viteza de reactie in special sint in totalitate legate de tehnică. Acesta este motivul pentru care trebuie să se includa acțiuni rapide și explozive în antrenamentele inovative de box (lecții la tinte palmate, exerciții cu partenerii etc.). În sporturile de contact si mai cu seama in box, viteza este exprimată în mai multe forme. Oricare ar fi exercițiile, acestea trebuie efectuate cu viteze maxime în timp – mai puțin de 7 secunde, cu o recuperare semnificativă. Un set se desfasoara pe un interval cuprins intre 30s si 1 min 30s, în funcție de timpul de efort și numărul de repetări.Antrenamentul inovativ presupune un numar de 4 seturi repetat de 5 ori.
Viteza de reactie presupune acceptarea unor declanșatori de stimul vizuali și multipli (atitudine, plasare sau atacuri ale adversarului) și provocatori de reacții ale mișcărilor și ale gesturilor defensive sau offensive bine structurate.
Viteza de reactie se defineste in conjuncturi din care nu lipseste nici sportivul nici antrenorul. Ea se defineste in conjuncturi specifice antrenamentelor cu structuri din cele mai variate: de la un adversar simbolic, redus la un obstacol palmat pina la un sparting- partener; sau de la emiterea unui semnal sonor pina la eliberarea unui semnal luminous; sau de la apariția unei ținte sau a unui semnal intermittent pina la executarea unor miscari specific unor atacuri directe cu bratele; de la declansarea unei riposte pina la desfasurarea unui atac sustinut asupra sparting partenerului.
Viteza de reactie are o durata bine determinata de manifestare determinata fiind de timpul de reactie acesta fiind intervalul de timp dintre detectarea semnalului de declanșare și începutul acțiunii musculare a mișcării de răspuns, viteza de reacție corespunzind unui set de „perceptie a informației – analiză a informatiei – debutul actiuni musculare corespunzator antrenamentului ". În funcție de disciplinele și specialitățile sportive, viteza de reacție va fi legată de factori mai mult sau mai puțin complexi , precum :
• Semnalul de declanșare simplu sau complex al actiunii msculare;
• Numărul de răspunsuri simple sau multiple la stimuli ce apar la interval determinate de timp.
O combinație de „semnal complex – capacitate de răspuns multiplu” va avea ca rezultat un timp de reacție mai mare decât un set de „semnal unic – capacitate de răspuns unic”.
Alegerea răspunsurilor corecte, în funcție de alegerile informațiilor relevante colectate,
necesită o prelucrare mai lungă a informațiilor. Cu cât este mai complexă „semnalul informative perceput – analiză informative perceputa – răspuns dupa analiza informatiei”, cu atât antrenamentul are posibilitatea de a schimba viteza de reacție, marja de îmbunătățire fiind însă relativ mică.
În cazul unui start la 100 m, de exemplu, timpul de reacție depinde de motivația sportivului, de calitățile fizice legate de viteza în sine și de atenția sa în ceea ce privește declansarea zgomotului pistolului de start. Continuitatea cursei este estimată la numai 5-10%.
Pe de altă parte, pentru un boxer care realizează o acțiune „apărare – contraatac”, continuitatea in timp ar putea ajunge la 40%, deoarece în acest caz câțiva parametri suplimentari celor menționați anterior limitează viteza de reacție:
• incertitudine temporală și spațială a declanșatorului stimulului;
• gradul de expertiză al individului, deoarece nivelul tehnic și tactic influențează numărul
de răspunsuri posibile;
• abilitate de concentrare în stare de oboseală.
Viteza de reacție poate fi îmbunătățită si datorită anticiparii evenimentelor viitoare – o predictivitate a actiunilor sportivului. Intervine în principal în faza pregătitoare compusă din culegerea informațiilor despre adversari, analiza meciurilor acestora, alegerea, analiza, organizarea si formularea răspunsurilor la informatii. Indicii ridicați în atitudinea adversarului, de exemplu, vor provoca un răspuns programat și memorat si pe parcusul antrenamentelor. Observarea indicilor predictivi face posibil scurtcircuitul pasului de alegere a răspunsului memorat dintr-o identificare parțială.
In sporturile de contact ca sporturi duale: viteza de reactie este exprimată în toate formele sale complexe și variate. Durata medie a acțiunilor este foarte scurtă (<3 sec), dar acestea se repetă cu o frecvență ridicată. Viteza de reactie se caracterizeaza si prin aceea ca stimulii de declanșare sunt vizuali și multipli (atitudine, plasare sau atacuri ale adversarului) și vor provoca reacții ale mișcărilor și gesturilor defensive sau ofensive.
Pentru ședințele de antrenament inovativ in scopul dezvoltării vitezei de reactie se va apela la joncțiuni de exerciții fizice care vor include exerciții nespecifice pentru îmbunătățirea timpului de reacție, dar și exerciții care să permită sportivului „să citească” un semnal specific disciplinei sale pentru a declanșa prompt un răspuns adecvat. Pentru aceasta, exercițiile vor fi construite în jurul semnalelor vizuale sau sonore. Scopul este ca sportivul să se poată concentra indiferent de mediu și la momentul potrivit, adica nici prea devreme, nici prea târziu.Sesiunile vor fi bazate pe una sau mai multe orientări, dar trebuie să respecte principiile alternanței de muncă / odihnă legate de viteza de reactie.
Organizarea și periodizarea dezvoltării vitezei de reactie este prezentata în tabelul 2.1
Structura unui exercitiu pentru dezvoltarea vitezei de reactie.
• Sportivul are ochii închiși, iar antrenorul are în jurul său obiecte numerotate diferit, de
diferite forme si culori si plasate in diferite locuri. Sportivul deschide ochii pentru un timp foarte scurt, prestabilit initial și apoi îi închide. Cu ochii inchisi, el trebuie să pronunte numărul, forma, culoarea, locația obiectelor. Acest exercițiu este foarte interesant pentru a lua informații și viziune periferică.
• Pentru aprecierea traiectoriei unei mingi sau alt obiect respectiv chiar traiectoria pumnului unui boxer, antrenorul poate arunca mingi, iar sportivul trebuie să le prindă înainte de primul sau al doilea recul.
• Sportivul sprintează din dreptul antrenorului și pleacă la stânga si/sau la dreapta când apare un semnal auditiv sau vizual.
Tabelul 2.1. Organizarea și periodizarea dezvoltării vitezei de reacție
(1) genunflexiuni pe 1 picior, ridicarea la alegere a unui picior, exerciții cu elastice etc.
• În artele marțiale și în toate sporturile de contact si cele de luptă, viteza de reacție face
toată diferența. În opinia mea, este aproape mai importanta decât viteza de execuție.
• Problema este că majoritatea exercițiilor cu care lucreaza in antrenamentele actuale sunt orientate către viteza de execuție și nu spre cea de reacție.
• Exercitiile de mai sus structureaza tehnici simple de antrenamente, dar pot fi utilizate in
variante diferite astfel ca se vor obtine si efecte benefice diferite. Acele alte variante vor da prilej
de imbunătățirea observațiilor atit ale sportivului cit si ale antrenorului .
• Acest tip de exerciții va avea, de asemenea, un efect pozitiv asupra direcției de observare, a privirii și a lucidității.
• Este important ca sportivul sa realizeze ca, cei care cred că știu nu mai învață, așa că trebuie sa-si păstreze mintea deschisă!
În timpul unei runde de box, un pugilist pe defensivă trebuie, în funcție de comportamentul adversarului său, să decidă foarte repede ce acțiuni să ia pentru a evita, devia sau opri pumnul lansat de adversar. Timpul care îi este permis să planifice și să-și dea seama de răspunsul său, depinde de distanța care îl separă de adversarul său, precum și de viteza pumnului care încearcă să ajungă la el.
În cazul boxului, studiul crono-fotografic arată că cele trei atacuri fundamentale ale acestei activități (directa, upercut și lovitura de sus) au timpi de mișcare de aproximativ 280ms. Deoarece timpul de reacție obișnuit este de obicei mai lung decât acesta, boxerii defensivi trebuie să-și pregătească perechea pentru a reduce numărul sau durata operațiunilor care au loc după detectarea atacului advers. Procesele pregătitoare care au loc înainte de începerea loviturii de stat par să se bazeze pe căutarea unui set de indici de comportament sau invariante observate în faza pregătitoare a lansării atacului opus Bellinger B, St Clair Gibson A, Oelofse, A et al. (1997). Energy expenditure of a noncontact boxing training session compared with submaximal treadmill running. Med Sci Sports Exerc. 29(12):1653–6..
Antrenamentele inovative se concentreaza pe mai multi itemi intr-o singura sedinta de desfasurare. Ce se poate gândi la rolul tot mai mare al „antrenorilor fizici pentru antrenamente inovative”? . Raspunsul este de la sine :toti antrenorii de box, ar trebui să-si revizuiasca propriul mod de a antrena. În cadrul acestei lucrari se pune tocmai aceasta problema : problema studierii aprofundate a domeniului pregătirii sportivilor in spirit inovativ, a intelegerii necesitatii dezvoltarii itemilor de baza ale antrenamentelot inovative. Este necesar că antrenorii trebuie să demitifice antrenamentele care vizeaza numai itemii de forta, de viteza, de rezistenta, anduranta sau putere ca produs intre forta si viteza.
Ceea ce contează cu adevărat in antrenamentele inovative sint cele doua componente ale pregatirii respectiv componenta practica si componenta teoretica. Astfel, doar 20% din conținut vor fi teoretice, în timp ce 80% se vor concentra pe utilizarea și practicarea exercițiilor pentru a dezvolta o varietate mai mare de formare.
2.2.7. Explosivitatea – parametru- item de optimizare a loviturii
Aceeasi triangulatie din figura 2.1. si structura din 2.2 dau posibilitatea introducerii unui alt si nou parametru care lipseste din aceleasi corelatii dar care se impune a fi luat in considerare in derularea intrecerilor sportive in general si al celor de contact in special. Acel parametru este explosivitatea in debutul loviturilor. Majoritatea antrenorilor au înțeles că dezvoltarea forței fără constrângeri de timp a fost deseori lipsită de legătură cu exprimarea ei în majoritatea practicilor sportive. Într-adevăr, dacă practicile necesită forță, este cel mai adesea, în raport cu timpul, o componentă definitorie a puterii. Dar, dezvoltarea forței intr-un interval scurt
de timp îmbunătățește capacitatea sportivului si implicit a loviturii de a fi mai puternice.
Explosivitatea se dezvolta insa prin antrenamente bine structurate, cu metode si mijloace specifice. Puterea este o calitate fizică a cărei dezvoltare este un obiectiv important al pregătirii fizice. Aceasta este o actiune initiata si dezvoltata pe un intervat oarecare de timp (minute, ore etc.). Cu alte cuvinte, puterea este identica cu intensitatea efortului. Puterea poate fi constantă (când viteza de lovire este constanta), în scădere (când viteza de lovire este în scădere), în creștere (când viteza de lovire este in crestere sau altfel spus se realizeaza printr-o accelerare a miscarii) sau chiar fluctuantă (cind viteza de lovire este variabila, aperiodica respective apar modificări ale ritmului de lovire). Explozivitatea este deci o formă de exprimare a puterii si care din punct de vedere fiziologic este capacitatea de a declanșa, într-un timp scurt, o contracție musculară puternică pentru o lovitura cu mare si brusca descarcare de energie iar din punct de vedere practic este capacitatea de a produce un efort maxim într-un interval timp foarte scurt.
Toți antrenorii sunt de acord că explosivitatea este important sa se exprime in sporturi
precum haltere in cele doua stiluri caracteristice (ridicarea de greutăți), in probele de atletism (precum cele trei tipuri de sarituri sau in luarea startului in alergari pe distante scurte), in sporturile ce implica ridicarea si fixarea adversarului (lupte libere, lupte greco-romane, judo,taekwondo, etc.), in sporturile de echipe (volei, rugby) si este indispensabila in sporturile de contact . Conceptul de explosivitate, defineste o accelerare brutala a miscarii pentru o dezvoltare brusca de energie si implicit o exprimare complete a puterii. Explosivitatea nu este utila in mentinerea constanta a puterii (sau a intensitatii de lovire) ci in eliberarea brusca a unei energii prin transformarea ei in putere intr-un interval foarte scurt de timp: este de atfel o creștere foarte violenta a putere în câteva secunde sau chiar in câteva fracțiuni de secunde. Explosivitatea poate fi exprimată și în mișcările ciclice continue sau scurte din sectorul aerobic, de exemplu, pentru o accelerare bruscă (ciclism, ciclism montan, vâslire) sau schimbari bruste a directiei de inaintare (fotbal american). Pentru că este o formă particulară de exprimare a puterii, explosivitatea implică o optimizare a acesteea, parametrul de luat in seama este timpul. Se cauta reducerea cit mai mult a timpului in care se descarca energia si implicit puterea.
Prin urmare, nu este vorba despre încercarea de a mări distanța pentru alergare in
antrenament, nici de a crește rezistența împotriva căreia să se opună (pentru a ridica un adversar mai mare în judo), ci repentru a reduce timpul de execuție. Cu alte cuvinte, este vorba de a dezvolta aceeasi cantitate de energie in mai putin timp prin urmare se structureaza antrenamentele cu actiuni care sa determine realizarea de lovituri cu accelerari consistente. Evident, acest lucru necesită în mod indirect mai multă forță și viteza, dar este în primul rând o problemă a relatiei intre forta si viteza, intre forta si rezistenta sau /si a vitezei si rezistentei, figura 2.1.
Cu toate acestea, așa cum observă Walilko TJ, Viano DC, Bir CA. (2005) în lucrarea Biomechanics of the head for Olympic boxer punches to the face. Br J Sports Med. 39 (10):710–9.: "Ceea ce este greu pentru un practician slab este lumină pentru un practicant puternic". Acest lucru sugerează că, prin antrenament în forță, ceea ce a fost greu poate deveni relativ mai ușor pentru același sportiv (după luni sau chiar ani de formare) și, de fapt, ceea ce a devenit relativ mai puțin greu este, de asemenea, mai puțin expresiv. Antrenarea forței cu sarcini grele determina si îmbunătătiri ale vitezei . In aceste conjuncturi se pot formula asertiuni si despre accelerari , adică de capacitatea de a genera cât mai repede posibil o viteză mare. Argumentarea se bazează pe un fenomen fiziologic comun forței și explosivității: recrutarea unui număr mare de unități motrice, dar în anumite condiții și în funcție de cerințe diferite. De remarcat, de asemenea, că îmbunătățirea rezistenței se datorează în primul rând unei îmbunătățiri a coordonării intra și intermusculare, beneficiind de tehnica exercițiilor de forță folosite. Dar ideea de a dezvolta forța pentru a îmbunătăți explosivitatea se bazează pe o confuzie între viteză și accelerare și în cele din urmă duce la un sfârșit de capăt.
În cele din urmă, antrenarea forței nu este suficientă pentru a îmbunătăți explosivitatea.
Implicata singura in explosivitate, ar putea deveni chiar contraproductiva. Va fi, prin urmare, imperativ ca acest tip de antrenament, cel pentru forta, să fie alternat cu unul fără încărcătură sau cu o rezistență mai apropiată de cea întâlnita în practica țintă, încercând să determine accelerație cu gestul acestei practici. Trebuie insa ca antrenamentele cu greutati in scopul optimizarii explosivitatii sa respecte integritatea fizica a sportivului, sa se asigure un echilibru constant exprimat prin raportul de performanță / integritate fizică .
Explosivitatea este o noțiune distincta de cea a vitezei. Într-adevăr, prima este cea care implica accelerarea miscarii, ori accelerarea este de fapt cea mai rapidă creștere posibilă a vitezei. De asemenea, chiar și atunci când această confuzie este rezolvată, mulți antrenori folosesc antrena mente pentru dezvoltarea fortei pentru a îmbunătăți si explozivitatea. Cu toate acestea, prin exercițiile pe care le propune, pentru cele mai decontextualizate exercitii care vizeaza dezvoltarea musculaturii si implicit a fortei, daca aceasta se aplica lent , nu este o soluție pentru dezvoltarea explozivității, ajungindu-se adesea chiar la un impas.
Într-adevăr, nu trebuie să uităm că, cu cât un "mușchi" lucrează mai mult, cu atât devine mai scurt și, de fapt, devine o frână a contractiilor mușchilor antagonici. Greutatea prea mare și miscarile lente in antrenamente determina scaderea amplitudinii miscarilor membrelor cu care sportivul executa loviturile ceea ce are ca si consecinte scaderea puterii de lovire. Aceste consecinte sint cel mai puyin benefice in artele martiale dar si in sporturile de contact.
Oricum, așa cum au sugerat Bellinger B, St Clair Gibson A, Oelofse, A et al. (1997) în lucrarea Energy expenditure of a noncontact boxing training session compared with submaximal treadmill running. Med Sci Sports Exerc. 29(12):1653–6., antrenamentele care vizeaza explozivitatea și, în general, pregătirea fizică trebuie să "țină seama de particularitățile unei discipline sportive, de integrarea formelor sale sau a tehnicilor corporale, ca aspecte bio-informaționale", ceea ce presupune" o ancorare puternică în specificitățile și cerințele specialității pregătirilor".
În cele din urmă, dimensiunile fiziologice și metodologice ale mijloacelor de antrenare nu pot viza celelalte dimensiuni implicate în explozivitate și, prin urmare, trebuie luate în considerare:
tehnica de antrenare, pentru a asigura o eficiență maximă pentru a evita pierderi de
energie din cauza mișcărilor inutile.
combinarea corecta si eficienta a componentelor ce definesc tehnica de antrenare
astfel incit sa exista o continuitate in unitate in consumul de energie și să se evite eventuale descărcări bruște de energie.
2.2.8. Timpul de reacție
În box, timpul de reacție este o capacitate adesea neglijată. Este pur și simplu viteza cu care un pugilist este capabil să răspundă la un stimul ca de exemplu eschiva pentru evitarea unei lovituri din partea adversarului, în alergare: începutul unui sprint, în tenis: întoarcerea unui serviciu sau box: evită o lovitură.
Reacțiile boxerilor sunt determinate și controlate de sistemul lor nervos. Ne putem imagina ca un pumn al adversarului vine spre a lovi maxilarul sportivului nostru. Este in fapt un semnal deja nascut. Acest semnal pornește de la senzori vizuali pentru a traversa neuronii senzoriali (aferenti) și ajunge în creier. Aceste semnale, numite și impulsuri electrice, sunt tratate de sistemul nervos central, în urma căruia se ia o decizie. Creierul sportivului nostru a evaluat situația și a luat decizia de a se deplasa spre dreapta sau spre stinga pentru a evita lovitura. Aceasta este cea mai sigură opțiune pentru a evita cu ușurință lovitura. Creierul emite apoi un semnal care trece prin neuronii motori (eferente), acesta din urmă fiind conectat la mușchii care permit executarea instrucțiunii de evitare a loviturii. Acest proces de reacție trebuie să se întâmple rapid, adică la 100 de metri pe secundă, ceea ce înseamnă 10 secunde pe kilometru, pentru a fi exact. Dacă spui: „Nici nu-mi pot imagina ce înseamnă asta, dar știu că reacțiile mele nu sunt atât de rapide”, atunci nu-ți face griji.
Timpul de reacție într-un sport precum boxul este mai semnificativ decât în cazul
curselor de sprint de exemplu. Într-adevăr, sprinterul al cărui timp de reacție este mai lent decât cel al concurenților săi poate să termine în continuare cursa în minte. În mod diferit, în box, timpul de reacție este un factor care determină foarte mult viteza sportivului. Astfel, un boxer ar putea fi mai rapid decât oricine la nivelul gestului sportiv propriu-zis (exemplu: pumnul de la punctul A la punctul B), dar să fie mult mai lent decât ceilalți în termeni de timp de reacție. De exemplu, în timpul unui meci de box, deschiderile sunt create și închise rapid. Acest boxer cu mișcare rapidă ar putea pierde o oportunitate, deoarece viteza lui de reacție este lentă. În schimb, un boxer mai lent la nivel muscular și articular, dar al cărui timp de reacție este aproape instantaneu, ar putea în schimb să atingă ținta înainte de deschiderea deschiderii.
Nu pare să existe o relație directă între viteza de reacție și viteza de mișcare. Aceasta înseamnă că, chiar dacă antrenați viteza corpului boxerului timp de mai multe ore, acest lucru nu va îmbunătăți eficient viteza de reacție a boxerului. Prin urmare, trebuie să antrenați viteza de reacție separat folosind exerciții specifice pentru a crește capacitatea de a reacționa rapid și indiferent de viteza de mișcare în sine. În cadrul acestui seminar, vă vom sugera câteva exerciții pentru creșterea vitezei de reacție. Vom experimenta cu ei astfel încât antrenamentul să rămână cât mai viu.
In contextual analizei timpului de reactie si al vitezei de reactie se pot aborda si aptitudinile de reacție și reflex la boxeri. Care este diferența? Există într-adevăr o diferență între o reacție și un reflex? În timpul evoluției noastre, ni s-au oferit reflexe, pe care le folosim pentru a ne proteja de pericol. Reflexele fac parte de obicei dintr-o buclă de feedback negativ și ajută corpul nostru să-și recapete stabilitatea funcțională normală. Deoarece reflexele trebuie să apară mai repede decât o reacție, semnalele corespunzatoare trec apoi direct prin măduva spinării și nu implică creierul nostru. În schimb, reacțiile noastre trebuie tratate mai întâi de creierul nostru. Timpul este mai lung, dar permite efectuarea mișcărilor de abilități motrice fine.
Teoretic vorbind este cazul sa se treaca la actiuni de imbunatatire cuprinse in antrenamentele innovative. Sportivul nostrum isi va imbunătăți performanța daca isi va imbunatati vitezei sa de reacție În sporturile de contact, sportivii se antrenează concentrându-se asupra timpului de reacție, pentru a-l îmbunătăți pe cât posibil și a-l folosi în avantajul lor în timpul unei lupte.
Structura unui exercitiu pentru dezvoltarea timpului de reacție
Este posibil să funcționăm tratamentul nostru cu stimul și, prin urmare, să ne îmbunătățim timpul de reacție. Iată câteva sfaturi care să contribuie la structurarea unui antrenament inovativ benefic imbunatatirii timpului de reactiei:
1.Alergarea în pădure: este vorba de a-ți face creierul să reacționeze la lucruri.
si a alerga pe un teren neuniform este un mod foarte bun de a face acest lucru. Data viitoare când
plănuiți o ședință pe o banda de alergare, optați pentru cursa în aer liber și mergeți într-o pădure sau un loc unde pământul este neuniform, plin de ramuri și pietricele. Un astfel de mediu necesită o prelucrare rapidă vizuală și haptică a semnalelor. În primele zile, este normal să-ți fie greu, dar cu cât îți antrenezi creierul, cu atât devine mai bun. În curând, vei zbura peste aceste obstacole
2. Sprint la semnal: cu ajutorul altor sportivi liberi și a grupului dvs. de antrenament, încercați să găsiți o pistă de asfalt și să practicați sprintul la semnalul de pornire. Corpul tău va învăța să proceseze stimuli mai repede și să utilizeze această abilitate în viața ta de zi cu zi.
3. Instruire: Pregătirea pentru antrenori freeletici ia foarte serios sesiunile tehnice și există motive întemeiate pentru asta. Una dintre ele este că, exersând cu viteză lentă sau moderată până când le stăpânești perfect, corpul tău se obișnuiește cu mișcările și le memorează. Acest lucru înseamnă că atunci când efectuați aceleași exerciții cât mai rapid în antrenamentele divinității, creierul și corpul dvs. cunosc deja tehnica și pot executa mișcările rapid și corect.
4. Antrenament Plyometric: În timpul exercițiului pliometric, mușchiul dvs. exercită forța maximă într-un timp relativ scurt. Scopul este de a vă crește puterea musculară și de a vă îmbunătăți rezistența explozivă. Antrenamentele de la Divinitate conțin un număr mare de astfel de exerciții, precum Squats și Split Lunges.
5. Impactul unui antrenament rapid asupra antrenamentului inovativ. Fiecare antrenor de box, trebuie să se gândeasca mereu la imbunatatirea tehnicilor de antrenare in toate modalitatile posibile. În cadrul acestui paragraph sint sugerate citeva principii si aspecte conexe legate de pregatirea fizica a sportivilor, de formarea rapida a acestora si de activitati specific timpului de reactie sau/si a vitezei de reactie. Continutul oricarui antrenament va trebui sa respecte un continut in care 20% vor fi cunostinte teoretice si 80% cunostinte practice.
Corelații între itemii : viteza gestuală și timp de reacție
În prima parte a acestui paragraf, întrebarea va fi cum să fie antrenăm un boxer să devină mai rapid la nivelul „gesturilor” care stau la baza loviturilor sale și a combinațiilor de lovituri, precum și mișcările lui atât ofensiv, cât și defensiv. Aceasta este „viteza gestuală”. Dar în box, viteza este mult mai mare decât mișcarea simplă făcută în cel mai scurt timp posibil, din punctul A până în punctul B. Într-adevăr, este necesar să se țină cont și de momentul în care boxerul trebuie să: 1 sa-si citească adversarul și 2, sa aleaga modul corect de a reacționa. Deoarece acest lucru presupune o întârziere pentru efectuarea acestor operațiuni (timpul de reacție), viteza boxerului poate fi astfel afectată de alegerile proaste sau de ezitari. Prin urmare, în cea de-a doua parte a seminarului, întrebarea va fi cum poate fi determinată viteza de reacție a boxerului?
Corelatii intre itemii : încălzirea sportivului și timpul de reacție
Deși încălzirea este percepută ca indispensabilă, este adesea dificil de specificat clar
conținutul acesteea. Cel puțin, principiile de bază indică faptul că sportivul trebuie să înceapă
sesiunea de încălzire cu activitati generale, nespecifice. Două puncte majore de reținut: sportivul trebuie mai întâi să crească treptat intensitatea acestor activitati. Apoi, el trebuie să poată ridica temperatura corpului său, fără a obosi. Pe de altă parte, este recomandabil în această fază generală încălzirea în primul rând a celor mai mari grupuri musculare și evitarea exercițiilor de întindere atâta timp cât mușchii nu sunt fierbinți. Ulterior, sportivul trebuie să efectueze un tip specific de încălzire, adică care să țină seama de particularitățile antrenamentului pe care urmează să-l efectueze. Timpul de reactie este direct proportional cu activitatilor de incalzire desfasurate correct.
Corelații între itemii : tehnica sportivului și timpul de reacție
În general, încercările unui boxer de a crește viteza combinațiilor sale de lovituri duc la o scădere accentuată a tehnicii sale și adesea chiar a tehnicii sale de bază. Antrenorul trebuie să rămână vigilent de fiecare dată când sportivul său coboară pe această cale. Dacă antrenorul nu reușește să intervină în timp util, greșeala repetată a sportivului va deveni mai automatizată și, în timp, va deveni mai dificil de corectat. În cadrul seminarului, vi se va oferi, la început, un set de exerciții simple, pentru a nu compromite prea mult tehnica sportivului. Apoi vom aborda o serie de exerciții mai complexe. Atunci va fi recomandat sportivului să le efectueze cu viteză lentă, astfel încât să păstreze mai multe aspecte tehnice. Apoi îl vom ruga să crească treptat ritmul până când ne va satisface așteptările. Dacă este necesar, nu vom ezita să solicităm sportivului să se limiteze la un exercițiu retrograd (sau viteză) în măsura în care acesta nu atinge standardul dorit.Pe tot parcursul seminarului, veți fi invitați să interveniți atunci când evaluați conformitatea tehnică a sportivului care efectuează exercițiile solicitate. Puteți face apoi comentariile dvs. și, dacă credeți că este necesar, să faceți sugestii.
Corelații între itemii : timpul de răspuns și timpul de reacție
Antrenamentul care vizeaza timpul de reactie trebuie să țină cont de fiecare serie de
execuții care presupun perioade de odihnă mult mai lungi decât de obicei. Motivul este că sportivul trebuie să rămână mereu proaspăt și gata atunci când efectuează exercițiile care urmează să fie efectuate. În caz contrar, sportivul nu va putea să-și crească timpul de reactie; dimpotrivă, va deveni din ce în ce mai lent pe măsură ce se va desfășura sesiunea de antrenament. În acel moment, nu va fi timpul de reactie pe care il va provoca boxerul nostru, si va apela la rezistența lui rapidă. Și trebuie să reținem că antrenamentul pentru timpul de reactie are ca scop creșterea capacității sportivului de a fi mai rapid, în timp ce antrenamentul de rezistență la viteză oferă strict beneficiul antrenamentelor de viteză. Acesta din urmă pentru a menține viteza deja dobândită.Dar, deoarece aceste două tipuri de activitati sunt la fel de importante, ele ar trebui pur și simplu să fie organizate separat. Ceea ce contează este faptul că antrenamentul pentru viteza de reactie este organizat la începutul unei sesiuni de antrenamente.
Știind acest lucru, se poate finaliza sesiunea, în partea a doua, cu un antrenament pentru rezistență sau pentru viteză – anduranță.
2.2.9. Alegerea informației item și alegerea răspunsului
Timpul de reacție la un boxer are loc în două etape care ar trebui luate în considerare separat: alegerea informațiilor și alegerea răspunsului. Alegerea informațiilor: înainte de a acționa sau de a reacționa, un boxer își citește în mod normal adversarul, pe care îl poate obține observându-l din colțul ochiului. Dar el trebuie să sorteze acele informații care pot fi corecte sau înșelătoare. Alegerea informațiilor nu este atât de simplă pe cât pare. De exemplu, adversarul lasă unul dintre coatele să se îndepărteze de corpul său! Este un defect tehnic? Sau este o capcană? Iată un alt exemplu: adversarul își ridică ușor umărul stâng spre exterior! E pe cale să arunce un cârlig din stânga? Sau este un feint? Pentru a răspunde mai bine la acest tip de situație, un boxer trebuie să-și dezvolte în mod necesar abilitatea de a citi bine adversarul. În timpul seminarului, vom încerca să dezvoltăm câteva modalități prin care sportivul poate citi și preveni o serie de situații. Participanții vor fi apoi invitați să le comenteze în timp ce își împărtășesc sugestiile. Alegerea răspunsului: după ce boxerul și-a citit adversarul și a ales informațiile care îi erau relevante, atunci trebuie să aleagă modul de răspuns. Această alegere poate fi total cerebrală (atentă). Dar această alegere poate fi, de asemenea, de natura automatismului. În cadrul seminarului, vă vom oferi o serie de exerciții pentru a accentua răspunsul automat, uneori răspunsul grijuliu.
Gradul de incertitudine și timpul de reacție – am văzut că timpul de reacție al unui boxer ar putea fi afectat atât de alegerea informațiilor, cât și de alegerea răspunsului. Prin urmare, gradul de incertitudine apare pentru boxer, deoarece numărul alegerilor crește și apare atunci când trebuie să acționeze sau să reacționeze. Cu cât este mai mare acest număr, cu atât timpul de reacție va fi mai probabil afectat. Să încercăm acum să vedem ce înseamnă toate acestea în practică. De exemplu, dacă îi ceri sportivului să facă o combinație stânga-dreapta pe șoarecii antrenorului tău, atunci nu există niciun motiv să crezi că viteza lui va fi afectată, deoarece nu există alegeri, nu există indicii Incertitudinea nu vine să-l încurce în momentul lovirii în mâinile tale. În mod similar, dacă îl rugați să facă acest lucru stânga-dreapta numai după evitare sau blocarea mâinii stângi, nu există încă niciun motiv să credeți că sportivul dvs. va ezita înainte de a începe costumul. Acest lucru se datorează faptului că încă nu există indicii de incertitudine.
Pe de altă parte, dacă îi ceri sportivului tău să efectueze această combinație numai după ce ai evitat sau blocat una sau ambele mâini, fără să știi dinainte care dintre cele două mâini va încerca să facă acest lucru. pentru a ajunge, atunci va fi o alegere pentru el. De fapt, trebuie să poată anticipa acțiunea pe care o veți efectua fără avertizare.
Astfel, viteza de reacție a boxerului va fi în mod necesar afectată de numărul de alegeri care îi sunt prezentate. Prin urmare, antrenamentul trebuie să țină seama de acest fapt (gradul de incertitudine) atunci când înveți sportivii. Aici, este important ca antrenamentul să se bazeze pe principiul progresiei, care asigură o dezvoltare mai eficientă a sportivului. În baza acestui principiu, va începe să învețe cu exerciții simple și previzibile și apoi să treci la exerciții din ce în ce mai complexe. O progresie măsurată (modestă, dar constantă) la nivelurile de dificultate va permite sportivului să atingă capacitatea de anticipare atât de esențială pentru practicarea boxului
2.2.10. Bazele anatomo-fiziologice de dezvoltare a vitezei si timpului de reactie
Aceste baze sint constituite din factori cu o arie mare de generalizare care se vor regasi in taxonomia pe care o dezvolta Walilko TJ, Viano DC, Bir CA. (2005). Biomechanics of the head for Olympic boxer punches to the face. Br J Sports Med. 39 (10):710–9. In figura 2.2 sunt sistematizați cei mai semnificativi factori care vor contribui prin antrenamentele inovative in a caror structura intra.
Fig.2.2 Detalieri pentru factori importanti din bazele anatomo-fiziologice de
dezvoltare a vitezei si timpului de reactie
1.a) varsta – antrenabilitate intre 7-12 ani, cu o marja de ameliorare posibila de 20%
Moran, G. T., & McGlynn, G. (1997). Cross-training for Sports: Human Kinetics. pentru viteza de reactie. Viteza de reactie culmineaza la 20 de ani. In continuare viteza se imbunatateste prin forta si tehnica (dar foarte putin);
1.b) sexul – gradul de antrenabilitate al vitezei este mai scazut la femei, dar ele sunt mai precoce;
1.c) structura constitutionala – este in stransa corelatie cu modelul de sportiv pentru ramura de sport practicata. In acest caz se vor urmari modelele elaborate (biomodele) pentru fiecare proba sau ramura de sport in parte. Desigur ca mesajul genetic este foarte important in determinarea acestor modele, iar selectia este hotaratoare. Forta este calitatea care prin dezvoltare poate duce la dezvoltarea vitezei. Deci, a nu se omite din selectie gradul de antrenabilitate al fortei care este diferit la diversele tipuri constitutionale.
1.d) talentul si disponibilitatea de invatare. Usurinta cu care sportivul „achizitioneaza”
noile deprinderi si actiuni motrice este un semnal pozitiv pentru antrenabilitatea vitezei.
4.a) Repartitia tipului de fibre musculare. Fibrele albe de tip II (FT) A sau B in proportie mai mare in muschi; favorizeaza viteza de contractie musculara. Aceste fibre de contractie rapida in proportie marita (se utilizeaza metode speciale de prelevare din muschi) constituie o garantie pentru marirea sanselor de antrenabilitate a vitezei. Fibrele intermediare de ti II C pot sa se transforme la varsta copilariei in fibre de tip II A sau II B prin utilizarea metodelor de antrenament ludic si sa creasca nivelul vitezei si al vitezei-forta.
4.b) Marimea sectiunii fibrelor de tip II (FT). Conform celor descrise la paragraful „dezvoltarea fortei musculare” exista posibilitatea ca printr-o metodologie adecvata (antrenament de forta-viteza) fibrele de tip II sa se dezvolte;
4.d) Gradul de elasticitate al muschilor si tendoanelor. Capacitatea de contractie eficienta (asemenea arcurilor) este data si de un grad adecvat de elasticitate antrenat prin metode speciale (stretching, pliometrie);
4.e) Vascozitatea muschilor. Gradul mare de vascozitate al muschilor scade capacitatea de contractie marita. De remarcat ca antrenamentul de stretching scade vascozitatea muschilor.
4.g) Substratul energetic necesar contractiei musculare. Rezervele de ATP din celulele musculare nu sunt suficiente pentru contractii maximale decat pentru 3 secunde (6 mmol/kg). In continuare rezervele de CP (21 mmol/kg) asigura o contractie pentru viteza maxima timp de 6-10 secunde. Dupa 10 secunde de efort maximal de viteza, rezervele energetice de fosfat se degradeaza rapid si viteza scade rapid. In continuare, pana la 30-40 secunde de efort de viteza, se metabolizeaza glucidele in conditii anaerobe (fara prezenta O2). La eforturile sustinute intre 30-60 minute, viteza scade considerabil (efort mixt) cu metabolizarea glucidelor in conditii aerobe. Dupa o ora de efort nu se mai poate aminti de efort de viteza (exceptand sprinturile scurte pe un fond de ergobaza) aceasta scazand la valori joase, cu metabolizarea lipidelor si cu consum mare de O2. Aceste procese metabolice sunt greu de depasit – referindu-ne la pragurile lor – si cunoasterea lor este necesara pentru elaborarea metodologiilor de antrenare a vitezei „pure” si „complexe”.
4.h) Temperatura mușchilor. Mușchii „reci” nu pot efectua o contractie compatibila cu efortul intens de viteza. Antrenarea vitezei presupune o „încălzire” sistematică a grupelor musculare participante la efort.
Continutul antrenamentului consta in exercitii de start din pozitii diferite, jocuri de miscare care raspund la starturi (semnale) date de antrenor. Se remarca gradul limitat de antrenabilitate si se recomanda antrenarea cu viteza de acceleratie. De fapt se urmareste cresterea vitezei de acceleratie in excercitii simple sau complexe, la startul acordat de antrenor.
c. Metoda senzomotorie urmareste dezvoltarea capacitatii de a distinge intervale scurte de
timp (zecimi de secunda) intre actiunile motrice. Se disting trei etape (Matveev, P., L., Novikov, D., A., coord., 1980, Teoria și metodica educației fizice, Traducere, Editura Sport – Turism, București citat de Dragnea, 1996):
etapa I: se efectueaza actiunea la semnal si se comunica subiectului timpul realizat;
etapa a II-a: se efectueaza miscarea la semnal si se cere subiectului sa aproximeze timpul realizat;
etapa a III-a: se propune efectuarea miscarii intr-un timp dinainte stabilit.
Viteza de reactie este un ansamblu de capacitati extraordinar de diverse si de complexe, care se manifesta in actul motor din diferitele discipline sportive intr-o multitudine de ipostaze.
2.3. Parametri-itemi complementari din structura antrenamentelor tradiționale
In structurarea antrenamentelor innovative s-a constata ca este benefic să se țina seama si
de anumiti parametri constituiti din interdependența dintre cei definiți mai sus sau de parametri fiziologici complementari acestora. Asifel că s-a optat pentru cei enumerati in continuare :
►Tandemul viteza – forță in eficientizarea loviturilor.
►Sincronizarea dintre brat – umăr – sold in efectuarea loviturilor cu cost de energie mai mic dar eficienta sporită.
►Alegerea eficientă a informatiei de intrare si a tipului de răspuns in structurarea soft-ului implementat in antrenamentele innovative.
►Gradul de incertitudine inclus in corelația cu timpul de reactie a sportivului la schimbarea brusca a conditiilor de antrenament inovativ.
2.3.1.Tandemul viteza – forță in eficientizarea loviturilor
Contracțiile musculare cresc puternic când sportivul aplica un pumn spre exemplu unui adversar; este posibil ca si viteza sa crească. Se constata ca rezistența sportivului este un parametru care este determinat de viteza. În cazul sportivilor din sporturile de contact, se poate vorbi si de faptul ca si forta, mai cu seama aplicata intr-un timp foarte scurt, determina imbunatatirea rezistentei acestuia cel putin in egala masura cu viteza. De fapt, apare o crestere a vitezei, dar cresterea vitezei este împotriva rezistenței sportivului. Antrenarea forței explozive tratata intr-un paragraf anterior, implica utilizarea unor sarcini grele de antrenare.
Ceea ce contează este faptul că accentul în timpul unor astfel de drive-uri ar trebui să fie pe intensitatea loviturii, nu pe volumul ei. În acest din urmă caz, sportivul ar trebui sa posede si o rezistență explozivă, dar in tandem putere-rezistenta, puterea ca produs intre forta si viteza iar rezistenta in raport direct sau invers proportional cu viteza si forta.
Dezvoltind forța in maniera explozivă , corpul sportivului selecteaza antrenarea mai multor fibre cu „reactie rapida” asemenea unui tic nervos pentru unele fibre lente. Din contra, în măsura în care anvergura loviturii este ampla, atunci nu mai sint antrenate decit fibre pe care organismul le dezvoltă în aceste situații. Este esențial să se planifice în mod adecvat antrenamentele pentru a nu pune în pericol ceea ce trebuie sa se obtina in urma antrenamentelor. De altfel fizic, tandemul forta – viteza determina si puterea de care este capabil sportivul prin inmultirea lor. Inmultind forta de lovire cu viteza de executie se obtine o putere instantanee a sportivului, Giovani N, Nicolaidis P. (2012). Differences in force-velocity characteristics of upper and lower limbs of non-competitive male boxers. Int J Exerc Sci. 5(2):106–13.
2.3.2. Sincronizarea dintre brat – umăr – sold in efectuarea loviturilor cu cost de energie mai mic dar eficiență sporită
În ceea ce privește structura programului de antrenamente asistate, este necesar sa se ia in considerare si structura brat – umăr – sold care conlucrează la anumite tipuri de lovituri. In acest fel activitatea soldurilor este strins legată de activitatea bratelor dar cu o mai mare anvergura si de mai lungă durată. Nu este surprinzător dacă la un incepător nu se sincronizează miscarea pumnului cu a altor părti ale corpului cum sunt soldurile ci sportivul se rezumă la a efectua lovitura numai cu pumnul utilizând pentru aceasta cu precadere brațele.În virtutea unei perseverente tehnice, luptătorul învață treptat să folosească concomitent atit soldurile cit si umerii si bratele. In acest fel lovitura se realizeaza cu pumnul dar ea parcurge acest lant de componente, succesiv in aceasta ordine. Dar este foarte probabil că, în timpul dezvoltarii vitezei de lovire, sa apara un decalaj pe traseul mentionat si lovitura sa se deruleze numai prin folosirea unuia sa adoua din aceste parti ale corpului. Acest decalaj apare chiar si involuntar, datorită faptului că umerii si soldurile nu se sincronizeaza cu bratele. Ori se urmareste ca aceasta sincronizare sa se petreaca într-un anumit interval de timp, cu o anumită rapiditate.
Pentru a rezolva această problemă, sportivul se antreneaza pentru a efectua combinatii de lovituri stânga-dreapta, în mod continuu si in timp de aproximativ cinci secunde. In timpul acestor combinatii, trebuie sa efectueze miscari atit cu bratele dar și mișcând soldurile și mai mult va trebui să efectueze și anumite gesturi precum eschive sau mișcări defensive de aparare.
După aceea, sportivul va efectua aceleasi miscari cu aveeasi viteza dar cu diferenta ca va trebui sa-si deruleze lovitura apelind la miscarea umerilor, sa se concentreze pe obtinerea miscarii din umeri. În cele din urmă, sportivul va trebui sa dea importanta antrenarii soldurilor, sa efectueze combinatiile de lovituri stânga-dreapta, întotdeauna la aceeași viteză, dar anvergura miscari sa se obtine din solduri, Giovani N, Nicolaidis P. (2012). Differences in force-velocity characteristics of upper and lower limbs of non-competitive male boxers. Int J Exerc Sci. 5(2):106–13.
Prin efectuarea acestor exerciții, sportivul va trebui sa conștientizeze necesitatea apelării la toate articulatiile implicate structural pe traseul brat – umar – sold la derularea loviturii sau uneori a gesturilor de aparare . Singur va gasi solutia apelarii la interdependenta componentelor traseului brat – umăr – sold . Iar in timp sportivul dupa ce se va obisnui constient de necesitatea apelarii la acest traseu , va fi preocupat si de sincronizarea utilizarii acetei succesiuni, in timp cit mai scurt.
2.3.3. Alegerea eficientă a informației de intrare și a tipului de răspuns în structurarea soft-ului implementat în antrenamentele actuale
Timpul de reacție pentru un boxer are loc în două etape, care trebuie să fie luate în considerare separat: alegerea informațiilor și alegerea răspunsului.
Alegerea de către sportiv a informației înainte de a acționa sau de a reacționa, în mod normal, presupune ca acesta sa studieze adversarul prin gesturi specifice si tehnici specifice, urmărindu-l cu cât mai mare interes. Dar el trebuie să aleaga aceste informații căci pot fi corecte sau să inducă în eroare. Alegerea de informații nu este deloc simplă precum pare. De exemplu, dacă constată că adversarul tine coatele departe de corp trebuie sa se decidă dacă este o defectiune in tehnica adversarului sau este o capcana? Un alt exemplu: adversarul ridică umărul stâng ușor spre exterior! El se pregătește să lanseze un uppercut la stânga? Sau este o capcana? Pentru a sti sa ia decizii sportivut trebuie sa-si dezvolte abilitati in sensul dea sti sau de a intui ce vrea sa faca adversarul, Foran, B. (2001). High-performance sports conditioning. United States: Human Kinetics, 362 s. ISBN 0-7360-0163-8. Cuvintele și modul în care sunt folosite pot oferi informații despre principalele idei specifice domeniului sporturilor de contact care nu sint altceva decit informatii-itemi la care boxerul sa gaseasca raspuns. Astfel de itemi pot fi :
deviatia loviturii directe cu pumnul în față,
lovitură cu piciorul din lateral în kickboxing,
lovitură directă cu piciorul in pieptul adversarului in kickbox, pentru a impiedeca avansarea acestuia,
blocarea unei lovituri de picior circulare în boxul thailandez,
atac in atacul advers in direct plonjon a pumnului din spate prin absorbția lovitu- rii circulare joase a adversarului în K-1 etc.
2.3.4. Gradul de incertitudine inclus în corelatie cu timpul de reactie a sportivului la schimbarea bruscă a conditiilor de antrenament actual
Am văzut că timpul de răspuns al unui sportiv ar putea fi afectat de alegerea informațiilor și de alegerea răspunsului. Incertitudinea apare, prin urmare, atunci cind sportivul are de ales din mai multe optiuni, pe care le intuieste sau le anticipeaza mai mult sau mai putin exact si din numarul de raspunsuri pe care le are la dispozitie.
Cu cât mai mare este acest număr, cu atât mai mult va fi afectat si timpul sau de reactie. Trebuie sa se analizeze ce preupune o astfel de stare a sportivului. Astfel, viteza de reacție a unui boxer va fi în mod necesar afectată de numărul de opțiuni disponibile pentru el. De aceea la antrenamentele de formare a sa trebuie să țină seama de acest lucru, de posibila incertitudine ce poate sa apara.
Aici este important ca formarea sa se faca pe principiul creșterii capacitatii de intuitie, pe utilizarea unor tehnici care să asigure o dezvoltare mai eficientă a sportivului. În conformitate cu acest principiu, acesta va începe să învețe cu exerciții simple și previzibile înainte de a trece la exerciții mai complexe. Creștere treptata (modestă, dar constantă) în nivelurile de dificultate permit sportivului să realizeze mai repede această capacitate de anticipare, atât de esențială pentru practica de box, Foran, B. (2001). High-performance sports conditioning. United States: Human Kinetics, 362 s. ISBN 0-7360-0163-8.
2.4. Bazele fiziologice și biochimice ale vitezei si formele ei de manifestare
In cadrul diverselor miscari, viteza se manifesta sub forma si aspecte diferite, insa
intotdeauna una dintre ele este dominanta in realizarea actului motric. Se deosebesc urmatoarele
forme de manifestare a vitezei:
►viteza de reactie, sinonimă cu timpul de reactie sau perioada latentă a reactiei motrice
elementare;
►viteza de executie a unor miscări mai complexe sau a unei faze dintr-o miscare complexă ce caracterizează sporturile de contact;
►viteza de repetitie, prezentă in efectuarea unor acte motrice ciclice, de exemplu, frecvența pașilor in unitatea de timp sau frecvența loviturilor la box;
►viteza de deplasare sau viteza integrală – care se manifestă de obicei in conditiile specifice unor ramuri sau probe, cum este cazul sporturilor de contact.
►viteza de opțiune, manifestată prin alegerea rapidă a variantei optime de răspuns la
actiunile adversarului, care exprimă inteligența sportivului in unele ramuri de sport ca: boxul,
luptele, judoul, tenisul, iar in jocurile sportive in general capata o pondere din ce in ce mai mare;
► viteza de angrenare, caracterizată prin capacitatea de a ajunge rapid la viteza maximă.
Aceste forme de manifestare a vitezei se caracterizează printr-o independentă relativă.
Inregistrând timpul de reactie cu ajutorul unei aparaturi moderne, specialistul italian Madellal A. a constatat lipsa unei corelații statistice semnificative intre timpul de reacție si performanță . Fiecare dintre formele de manifestare a vitezei are la baza mecanisme fiziologice si un substrat biochimic aparte. Astfel, viteza de reactie se bazează pe procesele complexe ce realizeaza depolarizarea membranei receptorilor, pe viteza transmiterii eferente si aferente a mesajului codificat sub forma de impuls nervos, pe timpul necesar elaborarii raspunsului si generalizarii excitatiei in muschi, vezi cap.8. Un astfel de ciclu complet masoara in medie cca. 200 ms., din care 50% se consuma la nivel central, pentru analiza si sinteza mesajului si pentru eliberarea raspunsului. Trebuie retinut ca tocmai aceasta parte a impulsului de reactie este cea mai dinamica si deci perfectibila prin exersare [Kochhar V. (2015). Depth jumps and box jumps to increase muscle power. Avaliable from: http://www.fitnessvsweightloss.com/depth-jumps-and-box-jumps-to-increase-muscle-power]
Viteza de executie exprimă timpul necesar efectuarii integrale a unui act motric, care, pe langa componentele amintite anterior, contine si elementul de executie a miscarii complexe. Date recente in domeniul neurofiziologiei demonstreaza ca, in cazul aparitiei neasteptate a unui stimul, timpul de executie este semnificativ prelungit. Acomodarea cinetică se realizează in cca. 175-225 ms., iar acomodarea dioptrică necesită o perioadă de cca. 200-400 ms., care se impune perfectionarii capacitatii sportivilor de a identifica rapid parametri de zbor.
Practica ne arata ca aceasta capacitate se poate perfectiona prin exercitii judicios
selectionate si metode esalonate in cadrul ciclului saptamanal de antrenament. Se recomanda in acest scop mai ales jocurile dinamice, in care sportivul este pus in situatia sa raspunda rapid la aparitia unei mingi sau a altui obiect aruncat din pozitii variabile si cu traiectorii si viteze diferite, respectand regula „de la usor la greu”. Atunci când privirea sportivului fixează obiectul aruncat inainte de a-și lua zborul, reacția motrică si implicit viteza de executie sunt adecvate.
Viteza de repetitie exprima numarul maxim de miscari simple sau mai complexe, efectuate in unitatea de timp si are la baza mobilitatea sau labilitatea functionala a sistemului nervos central, care emite comenzi succesive in mod repetat, iar efectorul muscular raspunde prompt la aceasta in functie de propria viteza de contractie si de relaxare.
Viteza de deplasare, ca formă complexă de manifestare a vitezei, are cea mai mare importanta in sport, deoarece oglindeste posibilitatile concrete ale sportivului de a parcurge distanta data cu maximum de viteza. Viteza de deplasare, ca forma complexa de manifestare a vitezei, se afla intr-o relatie dialectica de interdependenta relativa cu formele elementare ale vitezei.
Explicatia rezida in faptul ca luptatorul are de rezolvat sarcini diferite in cele doua faze ale luptei: in faza de start, scopul este dobandirea rapida a unei viteze cat mai mari, conditionata in special de forta in regim de viteza, forta exploziva in timp ce pe parcursul reprizelor de după 3 hotărâtor este nivelul vitezei medii – viteza in regim de rezistență – Baroga, L., Educația calităților fizice combinate, București: Editura Sport Turism, 1984..
Coordonarea fina a miscarilor joaca un rol important in ambele faze. In unele ramuri de
sport, accentul principal se pune pe accelerarea rapida (box, kickbox etc.), in timp ce in probele de viteza ambele componente sunt importante.
Din punct de vedere fiziologic, actele motrice executate cu mare rapiditate au la baza
repetarea cu mare viteza a comenzilor nervoase transmise catre muschii efectori. In conditiile vitezei maxime de lovire / retragere / aparare, semnalele senzitive proprioceptive cu punct de plecare din muschi tendoane-aponevroze, capsule articulare etc., nu pot interveni in corectarea eventualelor greseli de coordonare, deoarece mecanismele feed-back nu dispun de timpul suficient pentru aceasta. De aceea, unii specialisti recomandă evitarea executării cu viteza maximă a miscarilor rapide insuficient stapanite. De altfel, neurofiziologia modernă stabileste fara echivoc faptul ca bombardarea placii motorii cu salve de impulsuri de mare frecventa duce la micsorarea treptata a intervalului de timp ce sta la dispozitia muschiului pentru efectuarea contractiei.
Metodele moderne de dezvoltare a vitezei de deplasare se bazeaza pe repetarea cu viteza maxima (sau aproape maxima) a unor portiuni relativ scurte, exercitiul fiind efectuat integral cu mare intensitate. In functie de gradul de pregatire, perioada de antrenament, conditiile materiale si de mediu, distanta si intervalul de odihna variaza. Este deosebit de important ca intervalul de odihna sa fie astfel stabilit, incat sa permita refacerea a cca. 95% din capacitatea de efort anaerob-alactacid, iar in scopul mentinerii la un nivel ridicat a excitabilitatii sistemului nervos central in timpul pauzei, sportivul trebuie sa execute in continuare alergare usoara sau mers vioi, eventual sa faca exercitii de gimnastica respiratorie si de relaxare, toate acestea in scopul asigurarii prospetimii nervoase atat de necesara pentru atingerea vitezei maxime. Astfel, fiecare dintre eforturile de viteza repetate la intervale relativ scurte va gasi sistemul nervos central si in special scoarta cerebrala intr-o stare de excitabilitate usor crescuta (faza de exaltare), ce favorizeaza realizarea vitezei maxime sau chiar supramaxime.
Din cauza numărului mare de repetari ale exercitiilor specifice de viteza (cu viteza maxima), volumul mare de lucru devine monoton si stereotip si duce cu timpul la fixarea caracteristicilor temporare si spatiale ale miscarii ciclice specifice alergarilor scurte, determinand in cele din urma aparitia „barierei de viteza”. Lungimea pasilor reprezinta caracteristica spatiala a efortului de viteza, iar frecventa pasilor si viteza de executie a unui ciclu integral constituie caracteristici temporare ale efortului de viteza. Fixarea caracteristicilor spatiale si de timp ale efortului, efectuat in mod repetat intr-o maniera similara, creeaza cu timpul o adevarata „bariera” in calea imbunatatirii vitezei maxime. Bariera de viteza apare si se fixeaza ca rezultat al contradictiei interne a metodicii de antrenament ce preconizeaza un mare numar de repetari cu viteza maxima sau apropiata de cea maxima. Metodica respectiva face imposibila mentinerea pe tot acest interval a prospetimii sistemului nervos central, ceruta de legile fiziologiei efortului in vederea realizarii oricarui progres in eforturile specifice de viteza.
Antrenorul, cunoscand foarte bine legea de baza a dezvoltarii vitezei, conform careia „viteza se dezvolta prin viteza”, opteaza pentru repetarea multipla a efortului in conditii de viteza maxima, cazand in capcana fixarii unui stereotip dinamic specific de viteza, in cadrul caruia caracteristicile de timp si de spatiu ale miscarii s-au legat atat de strans intre ele, incat miscarea devine quasi-automata, invariabila, constanta. In asemenea situatii, marirea volumului de lucru in lectiile de antrenament are ca efect fixarea si mai puternica a tuturor parametrilor alergarii, [48].
O astfel de situatie ar putea fi chiar favorabilă in conditiile atingerii unei viteze foarte mari, asigurând suprematia alergatorului de viteza consacrat sau a unui alt sportiv, de exemplu a unui fotbalist care joaca pe postul varfului de atac sau de extrema si a atins o viteza de alergare pe 100 m. de 10.3-10.5. In schimb, unui tânar sportiv cu reale posibilități de a stabili o performanță exceptională, o astfel de stabilizare la jumătatea drumului constituie un handicap sau o nerealizare. Instalarea barierei de viteza poate fi evitata prin utilizarea mijloacelor variate de pregatire, intercalate cu exercitii specifice de sprint, inlaturarea monotoniei pregatirii prin introducerea unor jocuri de miscare, exercitii pe teren variat, jocuri sportive etc.
2.5. Mijloacele de dezvoltare a vitezei de executie utilizate în antrenamentele actuale
Kochhar V. (2015) în Depth jumps and box jumps to increase muscle power. Avaliable from:http://www.fitnessvsweightloss.com/depth-jumps-and-box-jumps-to-increase-muscle-power diferentiază 3 grupe de exerciții aplicate în dezvoltarea acestei calități:
a).exercitii de dezvoltare generală a vitezei de execuție, care constau din miscări simple, executate cat mai repede posibil, de genul rotarilor, eschivelor etc., la care se adauga jocurile sportive cu o larga raspandire in practica sportiva. Datorita marii lor accesibilitati din punct de vedere motric si emotional aceste mijloace sunt incluse in majoritatea antrenamentelor pentru dezvoltarea vitezei incepatorilor, copiilor si juniorilor,
b).exercitii specifice pentru viteza de executie din propria ramura de sport (apropiata ca structura de cea competitionala) diferentiate, la randul lor, de autor in 3 grupe:
b1) exercitii ciclice: alergare pe 100 m. cu sprijin, deplasari prin sarituri, salturi, pasi mariti, toate efectuate rapid, deci cu o frecventa cat mai mare sub forma de repetari si cu o amplitudine redusa;
b2) aciclice exercitii: impingeri, loviri, sarituri, realizate de asemenea cu viteza maxima;
b3) exercitii combinate: sarituri si aruncari cu elan, actiuni tehnico-tactice din jocurile
sportive,
c)exercitii de viteza din alte ramuri de sport, cum sunt alergarile pe distante scurte folosite in toate jocurile sportive, de halterofili si aruncatori.
Prin folosirea exercitiilor specifice de viteză din propria ramură sau din altele se favorizează pregatirea tehnică concomitent cu dezvoltarea acestei calitati. La alegerea mijloacelor trebuie sa se tina seama de faptul ca transferul pozitiv al calitatii vitezei de la o miscare la alta opereaza cu usurinta atunci cand structura lor cinematica si dinamica este asemanatoare. De exemplu, alergarea de viteza pentru toate jocurile sportive reprezinta actiunea motrica indispensabila evidentierii bagajului tehnico-tactic, insa numai cu conditia mentinerii unei stabilitati a stereotipurilor dinamice (procedeelor tehnice specifice, implicate in alergare).
Efectuarea unui exercitiu de viteză reclamă intreruperea lui in momentul scaderii involuntare a frecventei executiei, semn al instalarii iminente a starii de oboseala. De fapt, in legatura cu structura mijloacelor de dezvoltare a acestei calitati motrice trebuie retinute cateva reguli esentiale: viteza fiind caracterizata de spatiul parcurs, printr-o miscare data, intr-un timp anumit (distanta timp) reclama trecerea cat mai rapida de la starea de repaus total sau relativ la cea de actiune pentru efectuarea miscarii date (ciclice sau aciclice) in scopul obtinerii unei eficiente masurate in finalul ei. Totodata, trebuie subliniata corelatia dintre viteza si celelalte calitati motrice, b).
Pentru a efectua o miscare in viteza este nevoie, inainte de toate, de manifestarea unei forte care sa invinga starea de repaus, de inertie. Viteza se manifesta pe fondul unei mari capacitati de concentrare, in conditiile unui control al executiei corecte si oportune a deprinderii motrice specifice fara consum inutil de energie, prin angajarea exclusiva a grupelor musculare solicitate de efectuarea miscarii. Pe temeiul acestor cerinte apreciem, de asemenea, ca la nivel de inalta performanta, efortul de viteza este tot mai mult conditionat de o pregatire fizica generala, menita sa valorifice integral zestrea genetica a sportivului la capitolul viteza.
2.6. Metode de dezvoltare a vitezei de execuție utilizate in antrenamentele actuale
Astfel de metode sunt detaliate și sistematizate în capitolul în care se definesc antrena- mentele inovative. Metodologia dezvoltarii acestei calități mai putin perfectibile in raport cu cele analizate anterior, reclamă cunoasterea unor mecanisme interne cu rol reglator. Pentru aceasta este nevoie sa se stabileasca o relatie optimă intre intensitate, durata si volumul efortului de viteză de executie. De asemenea, depășirea barierei de viteză, relaxarea si crearea rezervei de viteza constituie regulile principale ale metodologiei de lucru in domeniul acestei
calitati motrice.
Intensitatea excitației poate fi submaximală, maximală și supramaximală. Frecventa motrică si amplitudinea miscării optime sunt decisive, așadar e absolut necesar ca tehnica sa fie perfecta. Pana la obtinerea acesteia se recomanda ca in antrenamente intensitatea excitatiei sa fie medie si submaximala pentru a nu perturba perfectionarea stereotipului dinamic si a preveni accidentele musculare. Desigur manifestarea intensitatii maximale a excitatiei depinde de starea sistemului nervos. Daca urmarim obtinerea unor efecte pe plan muscular, se impune ca pauzele sa fie mai lungi, intrucat repetarile sunt mai solicitate din punct de vedere energetic, fapt ce reclama un timp mai mare pentru refacerea partiala a organismului in intervalul dintre repetari. De altfel, o asemenea metodologie se bazeaza pe datele fiziologiei efortului, potrivit carora perioada excitabilitatii sistemului muscular este mai lunga decat cea a sistemului nervos central. Pentru aceasta se recomanda ca antrenamentul de viteza sa preceada alte activitati motrice obositoare.
Durata excitației (efortului) rămâne un parametru mai usor controlabil, regula ei de baza fiind: nici prea lungă, nici prea scurtă, in funcție de lungimea fazei de accelerare, până la atingerea vitezei maxime. Limita maxima a duratei excitatiei nu este inca precizata. S-a constatat ca daca este prea lunga nu duce la efectul scontat, efortul capatand un profil de rezistenta, iar daca este prea scurta se obtine o imbunatatire a capacitatii de accelerare, nu insa si indicatorii de viteza maxima.
Plafonarea vitezei este deseori intalnita, caracterizandu-se prin obtinerea unor rezultate
relativ stabile, inferioare insa celor realizate anterior de sportiv. De multe ori ea apare indiferent de eforturile depuse in antrenament, pentru inregistrarea unui nou salt in dezvoltarea acestei calitati. Momentul este extrem de dificil de suportat si de catre sportiv, si de catre antrenor, generand neincrederea in posibilitatile sportivului de a obtine un spor de viteza.
Plafonarea vitezei intervine in cazul in care parametrii importanti (directi si indirecti) ai antrenării acesteia (exercitiile de viteză, fortă, rezistență) se mentin la valori aproximativ egale, pe perioade de timp mai indelungat. O alta explicatie o constituie obisnuirea organismului cu mijloacele specifice de viteza folosite, care inceteaza sa mai fie factori superexcitanti, capabili sa solicite reactivitatea biologica a sportivului peste posibilitatile lui de moment, diminuate ca urmare a utilizarii indelungate a aceleiasi metodologii.
Pentru depasirea momentului de plafonare a vitezei, in general, se recomandă:
►renunțarea pentru o perioadă de timp la exercitiile specifice de viteza;
►mărirea tempoului de executie, a numărului de miscări pe unitatea de timp, in cadrul unor miscări simple;
►aplicarea unor modalități de influentare indirectă a vitezei, prin intermediul unor mijloace nespecifice, cum ar fi de pildă exercitiile de detentă, de fortă explozivă, de rezistenta specifica, de forță de lovire etc.
Dupa reducerea in mod deliberat, pe o anumita perioada de timp, a solicitărilor in executarea exercitiilor de viteză sau a celorlalte mijloace recomandate, antrenamentele de viteza specifica se reiau la parametrii crescuti din punct de vedere al volumului , intensitatii si mai cu seama al frecventei miscarilor. Rezerva de viteză reprezintă diferenta dintre nivelul maxim individual al vitezei si cel atins in concurs. Proportional cu durata efortului competitional trebuie să crească si rezerva de viteză.
De regula, nu se solicită dintr-o dată intreaga capacitate de viteză de care este capabil sportivul. Efortul competitional se desfasoara la un nivel inferior vitezei maxime, rezervele pe care si le pastreaza sportivul (cu exceptia probelor de viteza cu o durata de pana la 10-15 s din diferite ramuri de sport), permitandu-i sa execute relaxat procedeele tehnico-tactice intr-o gama mai larga de viteze. In finalul concursului cand se pune problema mentinerii avantajului dobandit sau a recuperarii a celui pe care il detine adversarul rezerva de viteza este hotaratoare. Cerinta devine cu atat mai obiectiva, cu cat se prelungeste durata concursului. Ca atare, metoda actuală reclamă mentinerea unei viteze maxime cât mai ridicate si solicitarea capacităților submaximale si medii ale sportivului, raportate la durata maxima a concursului, pentru a-i permite sa actioneze adecvat si oportun, apeland la rezerva de viteza ce conditioneaza obtinerea victoriei.
In concluzie, metodele de dezvoltare a acestei calitati motrice nu sunt la fel de elaborate ca cele prevazute anterior dar ele se bazează totuși pe câteva elemente care nu trebuie tratate separat, ci strâns corelate, in interiorul aceluiasi proces. Astfel, repetarea unui exercitiu ciclic cu accelerare influenteaza pozitiv trecerea pragului vitezei maxime. Pentru ca durata actiunii asupra organismului este scurta, efectul scontat se poate obtine prin repetarea accelerarilor de mai multe ori (4-6 ori).
Toate metodele pentru dezvoltarea vitezei includ o suită de reguli esentiale si stabilirea parametrilor efortului adecvat, dintre care amintim cateva:
► durata exercitiului ciclic neintrerupt este optima in cazul in care acesta se efectueaza fara reducerea vitezei maxime (5-6 s) si submaxime (10-12 s);
► repetarile exercitiului ciclic neintrerupt (de exemplu, alergarea 5 x 30 m.) trebuie efectuate fara reducerea vitezei. Practic, repetarea de 4-5 ori se dovedeste o medie eficienta si accesibila pentru majoritatea sportivilor;
► intensitatea eforturilor de viteza incepe de la circa 80% din posibilitatile maxime si cu incercari de a depasi aceasta limita;
► eforturile de viteza pot fi extinse pe distante cu 10-12% mai mari decat cele de concurs;
► numarul si natura pauzelor dintre repetari depind, in principiu, de posibilitatea sportivului de a repeta exercitiul fara sa reduca viteza. Atingerea limitelor ei maxime determina aparitia imediata a datoriei de O2 pentru „plata” careia este nevoie de mai multe minute de repaus. De exemplu, dupa o repriza de lupte kickbox., pulsul revine la normal in 40-50 min., iar cantitatea de O2 obsorbit necesar reechilibrarii, aproximativ in minutul 40. Aceasta informatie nu trebuie sa determine o prelungire a pauzelor de odihna, care au drept consecinta reducerea vitezei miscarilor, intrucat se micsoreaza excitabilitatea sistemului nervos central concomitent cu scaderea temperaturii corpului obtinuta prin exercitiile pregatitoare din incalzire si efortul anterior de viteza;
► durata pauzei depinde, de asemenea, de timpul exercitiilor, de nivelul de pregatire al sportivilor, de varsta si conditiile antrenamentului si de senzatiile subiective care sugereaza atat apropierea instalarii starii de oboseala, cat si a posibilitatii de reluare a efortului.
2.7. Planificarea exercitiilor de dezvoltare a vitezei utilizată în antrenamentele actuale
In economia planificării ciclului anual, dezvoltarea vitezei se inscrie permanent in dozări
si forme diferite. Astfel, in prima etapă a perioadei pregătitoare se programeaza ca dezvoltarea ei sa aiba loc pe fondul unui lucru pentru rezistenta aeroba, indemanare si mobilitate, folosind mijloacele generale si specifice acestei calitati. Dintre mijloacele generale, jocurile sportive sunt cele mai eficiente si, deci, cel mai frecvent folosite in majoritatea ramurilor si probelor sportive. Perfectionarea tehnica reclama viteze diferite. In cazul accelerarilor si schimbarii vitezei se recomanda ritmicitatea si alura relaxata a miscarilor. Nivelul de insusire a procedeelor tehnice impune regimuri de viteza menite sa contribuie si la formarea si stabilirea deprinderii motrice specifice.
In etapa a doua a perioadei pregatitoare, cea mai mare importanta trebuie acordata mijloacelor specifice pentru dezvoltarea vitezei propriu-zise si a celei in regim de rezistenta. Volumul si intensitatea submaximala si maximala cresc comparativ cu etapa anterioara, apropiindu-se si uneori depasind viteza necesara in executarea eficienta, planificata a procedeelor tehnico-tactice in conditiile concursului. Numarul repetarilor se mareste in ciclu diurn si in cel saptamanal.
In perioada precompetitionala si competitionala, indicatiile de mai sus pentru partea a doua a etapei pregatitoare cresc ca intensitate, volum si specificitate, apropiindu-se de cerintele modelului de concurs. Totodata, prin participarea sportivilor la probele de control si la concursurile amicale si oficiale (in medie 30-40 intr-un ciclu anual) se asigura o intensitate crescuta eforturilor de viteza.
CAPITOLUL 3. COORDONARE MOTORIE SAU REACTIVITATE –CMR
3.1. Coordonarea motorie – adecvarea și sincronizarea mișcărilor membrelor
Aceasta tema reprezinta un real interes pentru alegerea si pregatirea sportivilor, fiind o cheie a complexitatii necesara si utila in obtinerea de mari performante. Ea pune in valoare celelalte calitatii ale unui sportiv, prin capacitatea de a atinge si a executa miscari necesare corect, rapid si adaptate situatiei.
Coordonarea motorie este de altfel o ramura din pregatirea unui sportiv care este cel putin la fel de importanta ca si toate celalalte tipuri de pregatire. Omul nu este numai fiinta, realitate biologica, ci este o entitate cugetatoare, volitiva, care are efecte si emotii. Esenta omului este biologica, dar si psihica. Individul care executa un exercitiu fizic nu este doar un pachet de muschi si nervi, ci este un subiect activ care urmareste anumite scopuri, tinteste realizarea unor obiective si se bucura de rezultate. Intervin, dupa cum lesne se poate vedea, procese psihice complexe care tin de natura umana si investigarea acesteia din perspectiva disciplinelor stiintifice specifice ei, astfel dupa cele spuse mai sus, observam ca la baza indemanarii sta coordonarea proces important al activitatii organismului indeplinit de SNC.
Dincolo de dependenta individului de a executa, la un anumit nivel, diferite miscari in functie de dezvoltarea sa motrica, intervine posibilitatea diferentierii miscarii fizice de diversi parametrii calitativi, care vizeaza expresivitatea sau elocventa sau relevanta trasaturilor psiho-fiziologice proprii individului. Cu alte cuvinte, anumite manifestari fizice sunt, asa cum este firesc, produsul si expresia structurii de personalitate a individului, o ilustrare a sinelui acestuia in diferite ipostaze existentiale. Deci, miscarile fizice exprima anumite trasaturi de personalitate, precum si anumite stari afective de moment, proprii individului.
Prin indemanare ajungem a ne dezvolta, si aprecia personalitatea la nivelul complexitatii, in viziunea mea ea reprezinta de cele mai multe ori un limbaj al corpului, un mijloc de exprimare a adaptabilitatii.
3.2. Considerații generale privind aptitudinile coordinative sau motrice
Coordonarea motrica este considerate ca fiind o aptitudine psihomotrica deosebit de complexa ce se sprijina pe celelalte aptitudini psihomotrice si are corelatii cu deprinderile motrice si mai ales cu priceperile. Cei mai multi autori considera coordonarea ca fiind o aptitudine motrica complexa ce se educa in scopul imbunatatirii unor capacitati printre care: capacitatea de a regla si dirija miscarile singulare sau actiunile la care participa intregul organism, capacitatea de a stapani miscarea motrica in orice situatie, precum si capacitatea de a trece rapid de la unele actiuni si relalii la altele, fara sa fie intrerupta continuitatea si fluiditatea actelor si actiunilor motrice, in concordanta cu cerintele mereu schimbatoare ale mediului inconjurator (ale ambiantei unui anumit sport). Subliniind aspectul de uniformitate si continuitate al miscarii Tudor Sbenghe, Mihai Berteanu, Simona Elena Savulescu în lucrarea Kinetologie – 2019 înteleg prin coordonare "combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de miscare continua, una executala in conditii normale".
Asa cum am mai amintit, aptitudinile motrice F.V.R sunt denumite 'conditionale' (Bazele antrenamentului sportiv R. Manno -Translation. Bucharest: CCPS,2001, 199 p. ) pentru ca pe baza suportului energetic, metabolic si osteo-muscular ele pot conditiona, dezvolta sau chiar educa.
Aptitudinile coordinative sunt determinate de capacitatea de a organiza si regla miscarea. De exemplu: rezistenta este bazata pe disponibilitatea si consumul de energie, in timp ce modificarea ritmului, a echilibrului sau a frecventei efortului la un pugilist tin de aptitudinile coordinative.
Aptitudinile coordinative permit ca valoarea reala si cea nominala a actului motor sa corespunda in cea mai mare masura posibila. Termenul (sintagma) de aptitudine coordinativa este mai potrivit decât termenul de îndemânare. Ambii termeni definesc insa o calitate predominant psihomotrica a omului.
De retinut ca aptitudinile coordinative se dezvolta (la inceput prin scheme motrice de baza) incepand de la 0 – 13 ani. Cel mai bine se dezvolta intre 6 – 13 ani. Urmeaza o perioada de stabilizare, iar apoi ponderea este detinuta de dezvoltarea aptitudinilor conditionale.
C. A. Dragnea si Silvia Mate Teodorescu în lucrarea Teoria Sportului – Edit.fest anul 2002
definesc indemanarea: o forma de exprimare complexa a capacitatii de performanta prin invatarea rapida a miscarilor noi si adaptarea rapida la situatii variate, conform specificului fiecarei ramuri de sport. Aptitudinile coordinative sau capacități de coordonare pot fi numite generic îndemânare si sunt formate din: capacitatea de invatare, capacitatea de dirijare si control a miscarii si capacitatea de adaptare si transformare a miscarii.
Aceste trei grupe de capacitati se asambleaza (R. Manno – Les bases de l'entraînement sportif – Ed. Revue EP. S , 1996) într-un sistem integrativ care cuprinde: capacitatea de combinare si cuplare a miscarii; pacitatea de orientare spatio-temporala; capacitatea de diferentiere kinestezica; capacitatea de echilibru; capacitatea de reactie motrică; capacitatea de transformare a miscarii; capacitatea de simt al ritmului.
Acest sistem integrativ care asigura executia este controlat prin referenta (feed-back) alimentat de informatiile senzoriale si de analizatorii: optic, vestibular, acustic, kinestezic, tactil, aptitudinea de percepere a timpului.
3.3. Metodele de educare ale aptitudinile coordinative sau motrice
Coordonarea / Indemanarea poate fi antrenata, in mod diferit, in functie de varsta, de nivelul de detinere si dezvoltare a celorlalte aptitudini, tinand cont de faptul ca o parte din aptitudinile determinate genetic, cu un grad scazut de antrenabilitate. Exista o serie de aspecte ce limiteaza educarea coordonarii, printre care amintim: experienta motrica, nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini, iinetea si precizia simturilor si nu in ultima instanta inteligenta motrica.
Capacitatea de coordonare este influentata in mare parte de experienta motrica a fiecarui boxer. Ea se educa paralel cu procesul de invatare a unor noi deprinderi si de formare a priceperilor motrice. Nivelul de dezvoltare al celorlalte aptitudini (viteza, forta, rezistenta etc. ) influenteaza alaturi de experienta motrica coordonarea miscarilor. Finetea si precizia activitatii organelor de simt contribuie, impreuna cu inteligenta motrica, la manifestarea coordonarii. Coordonarea nu este doar un produs al activității musculare, ea reprezinta o manifestare a actunii factorilor prezentati sub tutela activitatii nervoase si a organelor de simt ce permit manifestarea componentelor coordonarii.
Procesul de educare al coordonarii este complex si presupune respectarea a cel putin trei cerinte:
asigurarea unui numar corespunzator de repetari, numar care sa asigure asimilarea
continutului si formei exercitiului;
incadrarea executantului in timpul de executie al miscarii si obisnuirea acestuia
cu ideea executiei in viteza din ce in ce mai mare, adica obtinerea unui ritm optim;
obisnuirea executantului cu o varietate mare de situati previzibile si imprevizibile
ce pot aparea si care trebuie trecute si rezolvate prin modalitati diverse.
In comparatie cu celelalte aptitudini psihomotrice pentru care s-au instituit o serie de metode de dezvoltare, pentru educarea coordonarii nu putem spune ca avem o metoda specifica.
Coordonarea se educa, in principal, prin exersarea repetata a deprinderilor motrice in conditii, combinatii si solicitari variate. Cu cat sportivul stapaneste un bagaj metric mai mare si mai variat cu atat mai coordonate si mai eficiente sunt miscarile acestuia. Indiferent de complexitatea deprinderii, coordonarea este aptitudinea ce se educa prin repetarea exercitilor simple sau complexe, mai intai lent si din ce in ce mai rapid, pe un fond de odihna al organismului. Se afirmă că există perioade in care coordonarea se imbunatateste mai mult si se accepta ca intre 4 si 11 ani cresterea nivelului coordonarii este cea mai mare, insa aceasta crestere poate fi pusa si pe seama faptului ca aceasta perioada este perioada cu acumularile cele mai multe, comparativ cu cea anterioara. Aceste acumulari pot fi si rezultatul unei educatii centralizate (gimnaziu) sau rezultatul unei integrari intr-o activitate sociala (actiuni unice) sau de performanta (sport).
Coordonarea se educa prin insusirea unui mare numar de deprinderi motrice de analiza, utilitar aplicative ori specifice unor ramuri de sport, prin exercitii pentru insusirea tehnicii si prin exercitii aplicative speciale. Procesul de insusire se realizeaza la inceput in executia miscarilor cu mai putina precizie, intr-o forma rigida cu un consum mare de energie nervoasa si fizica. Aceste aspecte sunt aplicate prin faptul ca excitatia zonei motorii cerebrale se extinde si in ariile ce nu ordoneaza miscarile corpului si segmentelor acestuia, si executia miscarilor se realizeaza prin control voluntar permanent. Actiunea de corectare permanenta a executiilor determina localizarea din ce in ce mai mult a zonei de excitatie cerebrala si strangerea acesteia in aria corticala a miscarii. Repetarea indelungata permite marirea reflexelor conditionate si odata cu acestea manifestarea unei coordonari motrice si precise a miscarilor si a unui control constient in principal la inceputul si sfarsitul executiei. Coordonarea poate fi educată și îmbunătățită prin:
folosirea variata a pozitiilor initiale de executie;
executia cu partea indemanatica si cea neindemanatica;
alternarea ritmurilor de executie rapide c u cele lente;
alternarea si combinarea elementelor tehnice, a deprinderilor motrice;
limitarea spatiului si cresterea vitezei de executie;
combinarea deprinderilor vechi cunoscute cu cele noi care sunt in stadiul de invatare;
Capacitatea de coordonare se educa in prima parte a etapei de educatie fizica scolara, in veriga a III-a, cand se acționeaza pentru prelucrarea grupelor mari musculare, in veriga a IV-a, cand tema propusa este de educare a coordonării, in veriga a V-a, cand se invata, consolideaza si perfectioneaza deprinderile motrice, si in partea fundamentala, cand este vorba de lectia de antrenament. Procedeele metodice si exemple de exercitii pentru educarea coordonarii dupa C. A. Dragnea si Silvia Mate Teodorescu în lucrarea Teoria Sportului – Edit.fest anul 2002 se pot identifica in Tabelul 3.1
Tabelul 3.1.. Procedeele metodice si exemple de exercitii pentru educarea coordonarii
3.4. Metode generale pentru dezvoltarea aptitudinilor coordinative
Dupa Dietrich Harre – Teoria Antrenamentului – Editura Stadion 1996 se deosebesc urmatoarele serii de mijloace si metode de dezvoltare a aptitudinilor coordinative :
Variatia executiei miscarii prin umplerea unor faze partiale ale secventei motrice saua
ritmului (exemplu: in box, boxerul fata in fata cu antrenorul, la distanta optima unul de celalalt, boxerul loveste din deplasare spre inainte si inapoi),
2. Variatia conditiilor externe (exemplu: serii de lovituri in manechin si apoi imediat in adversar imaginar)
3. Combinarea unor abilitati automatizate deja (exemplu: executartea de lovituri specifice cu bratele – directe repetate, upercut repetat, lovituri repetate spre ficat)
4 .Exersarea cu controlul timpului (exemplu: 15 lovituri in sac in 30” , 15 lovituri jn manusa antrenorului in acelasi timp curepetarea celor doua seturi de lovituri de 3 ori)
5. Variatia informatiilor – amplificarea informatiilor vizuale, acustice, etc. (exemplu: schimbarea tipurilor de lovituri cu bratele, la antrenament, la fiecare fluier al antrenorului)
6. Exercitii pe fond de oboseala (nu se recomanda in cazul incepatorilor sau in corectare) (exemplu:antrenament de lovituri cu picioarele, alternativ dreptul – stingul si invers in Kickbox )
7. Exercitii de imitare a unor secvente motrice impuse (exemplu: lovituri atit cu bratele cit si cu picioarele in adversari imaginari, in box, in Kickbox etc.)
8. Exercitii bilaterale (exemplu: efectuarea loviturilor cu bratele in pozitii statice ale picioarelor – in box sau lovituri repetate cu acelaqsi picior, celalalt fiind static)
3.5. Factorii care conditioneaza îndemânarea ca aptitudine coordinativă
In literatura de specialitate intelesul termenului de coordonare este sinonim cu cel de indemanare, abilitate, precizie, acuratete, finete, gratie, echilibru, toate acestea reprezentand aptitudinea unui individ de a invata si de a combina rapid miscari noi, de a efectua miscari armonioase si eficiente intr-un timp dat cu un consum mic de energie.
Definirea si tratarea ei in multiple feluri a fost determinata de importanta acesteia in executia exercitilor si actelor motrice, incepând cu cele mai simple si terminand cu cele mai complexe, dar si de faptul ca cei care se ocupa de aceste aspecte apartin unor domenii de activitate diferite: educatie fízica si sport, pedagogie, psihologie, fiziologie, medicina, biochimie, biomecanica etc.
In lumea stiintei sportului, în ceea ce privește usurinta si economicitatea de miscare, initial a fost folosit termenul de indemanare, termen ce se considera ca nu poate cuprinde toate aspectele complexe ale acestei aptitudini. Alaturi de termenul indemanare a fost promovat, mai ales in ultimii ani si termenul de coordonare sau cel de abilitate.
Indemanarea ca si coordonarea este considerata ca fiind o aptitudine psihomotrica deosebit de complexa ce se sprijina pe celelalte aptitudini psihomotrice si are interrelatia cu deprinderile motrice si mai ales cu priceperile. Cei mai multi considera coordonarea ca fiind o aptitudine motrica complexa ce se educa in scopul imbunatatirii unor capacitati printre care: capacitatea de a regla si dirija miscarile singulare sau actiunile la care participa intregul organism , capacitatea de a stapani miscarea motrica in orice situatie, precum si capacitatea de a trece rapid de la unele actiuni si relatii la altele, fara sa fie intrerupta continuitatea si fluiditatea actelor si actiunilor motrice, in concondarta cu cerintele mereu schimbatoare ale mediului inconjurator. Subliniand aspectul de uniformitate si continuitate ale miscarii. T. Sbenghe intelege prin coordonare " combinarea activitatii unui numar de muschi in cadrul unei scheme de miscare continua, lina executata in conditii normale".
Dintre factorii care conditioneaza evolutia manifestarii coordonarii amintim:
starea de functionalitate si nivelul de dezvoltare al organelor de simț (vizual, auditiv,
tactil, kinestezic si statico-dinamic) în sensul nivelului perceptiei, finetii si preciziei acestora,
acuratetea perceperii senzatiilor si a percepfiilor influenteaza exactitatea comenzilor si
raspunsurilor;
capacitatea scoartei cerebrate de a selectiona informatiile primite de la toti analizatorii,
inclusiv cel motric (muschi) si de a programa ordonat impulsurile necesare contractiei si relaxarii muschilor angajati in efectuarea actiunilor motrice corespunzatoare situatiei date;simtul muscular (si ceilalti analizatori) indeplineste rolul de percepere a pozitiei corpului si a segmentelor sale, a vitezei si a gradului de incordare; pe baza acestor informatii, se aduc anumite corectari miscarilor prin incadrarea lor coordonata si rationala in limitele de spatiu si timp propuse, impulsurile nervoase fiind transmise structurilor neuro-musculare interesate de miscarea respectiva.
memoria de scurta si lunga durata ce permite executarea miscarilor in reluare identica a
modelului, dar mai ales combinarea acestora;
gandirea rapida si creativa este formata si dezvoltata in procesul instructiv educativ, are
la baza numarul mare de infonnatii, cunostiinte, deprinderi, priceperi motrice asimilate;
alternarea rapida a proceselor nervoase, prin care se asigură trecerea de la un act motric
la altul, dar si realizari concomitente ale actelor motrice;
Gradul de coordonare al miscarii este influentat de nivelul de stapanire al deprinderilor
motrice, de nivelul de automatizare al acestora, dar si de factorii perturbatori sau de caracteristicile intamplatoare ale mediului.
3.6. Mobilitatea articulara si elasticitatea musculara
Precizari terminologice.Sistemul osteo-muscular dispune de un potential anatomic de locomotie, de miscare, cu o amplitudine variabila, care este conferita de calitatile articulatiilor si a muschilor. Aceste calitati sunt de tip anatomic structural si de reglare, care asigura din punct de vedere calitativ si cantitativ amplitudinea miscarii.
Definitii. Mobilitatea exprima capacitatea omului de a executa miscarile cu amplitudine mare (Dietrich Harre în Teoria Antrenamentului – Editura Stadion 1996) arată ce este capacitatea omului de a utiliza la maximum potentialul anatomic de locomotie intr-o anumita articulatie sau in ansamblul articulatiilor corpului, concretizata prin efectuarea unor miscari cu amplitudine mare (Goreac, A., Alexe, N., în Antrenamentul sportiv modern – 1993) spune că mobilitatea este capacitatea omului de a efectua, cu segmentele corpului, miscari cu amplitudini diferite (C. A. Dragnea si Silvia Mate Teodorescu în lucrarea Teoria Sportului – Edit.fest anul 2002) în Antrenamentul sportiv, spune că mobilitatea articulara este conditionata de anumiti factori care favorizeaza sau limiteaza supletea (articularitatea). Daca analizam cu atentie acesti factori putem afirma ca supletea este o aptitudine motrice situata la granita dintre aptitudinile coordinative și cele conditionale.
Bazele anatomo-fiziologice ale mobilitatii si formele ei de evidentiere si clasificare
Suprafata cavitatilor articulare cat si elasticitatea ligamentelor si muschilor, tonusul si forta lanturilor musculare, capacitatea SNC de coordonare a proceselor neuro-musculare ierarhizeaza in mod strict posibilitatile de exprimare in actul motric.
Limitele amplitudinilor miscarilor rezulta din supletea coloanei vertebrale din capacitatea de intindere a ligamentelor, tendoanelor si fibrelor musculare, din forma suprafetelor articulare. Putem vorbi de mobilitate ca o componenta a indemanarii daca ne referim la marimea raportului dintre tonusul cumulat al lanturilor antagonice. Insuficienta coordonare a proceselor nervoase care regleaza incordarea si relaxarea muschilor influenteaza negativ mobilitatea. Capacitatea muschilor de a se relaxa si de a se lungi depinde de aportul de sange irigat, de temperatura organismului si de starea psihica. Organismul, dupa racirea muschilor, dupa servirea meselor, in situatii depresive, este supus accidentelor. Mobilitatea se manifesta prin doua feluri: activa si pasiva. Primul tip reprezinta amplitudinea maxima a miscarii prin activitate musculara proprie (fara ajutor). Al doilea tip se realizeaza cu ajutorul fortei externe, cu ajutorul partenerului sau cu greutatea propriului corp.
Mobilitatea activa este puternic influentata de capacitatile de contractie a muschilor motori, deci de forta acestora. Dar la subiectii cu nivel ridicat al fortei poate sa apara o mobilitate scazuta si invers.
Mobilitatea este determinata de factorii externi si interni:
temperatura mediului ambiant;
ritmul celor 24 de ore: dimineata este mai scazuta si la miezul zilei mai ridicata;
oboseala determina scaderea mobilitații
la copii mobilitatea este mai crescuta si scade odata cu varsta daca nu este antrenata;
mobilitatea este conditionata de predispozitiile genetice;
mobilitatea este conditionata de sex: fetele au o mobilitate crescuta fata de baieti.
Pentru dezvoltarea mobilitatii se folosesc exercitii de intindere activa sau pasiva cu serii de 10 – 15 repetari, cu amplitudine crescanda de la o serie la alta.
Indicatii metodice:
Selectionarea in functie de cerintele ramuri se sport’
Se combina exercitiile speciale pentru mobilitate, cu cele de tehnica cu amplitudine maxima’
Combinarea exercitiilor de mobilitate cu cele de forta;
Efectuarea exercitiilor de mobilitate presupune o foarte buna incalzire a articulatiilor si a
muschilor activati (pana la aparitia transpiratiei);
Exercitiile de mobilitate se efectueaza: in prima parte a lectiei, la incalzire (stretching); intre exercitiile de forta si rezistenta; la sfarsitul lectiei, ca tema separata;
Lucrul pentru dezvoltarea mobilitatii nu se efectueaza pe fond de mare oboseala: dupa eforturi mari de forta sau rezistenta deoarece scade eficacitatea dorita. Exercitiile de dezvoltarea a mobilitatii se fac zilnic (1 – 2 ore pe zi). Mobilitatea se dezvolta relativ usor pana la 15 ani si apoi se mentine cu exercitii continue.
3.6.1. Clasificarea exercitiilor pentru dezvoltarea mobilitatii
•Exercitii active: balansul piciorului inainte, lateral, indoiri ale corpului, podul, etc.;
•Exercitii pasive: sfoara inainte, lateral cu arcuire, extensii ale bratelor cu partener;
•Exercitii dinamice: balans, arcuiri, reveniri;
•Exercitii combinate: la inceput active si apoi pasive pentru marirea amplitudinii;
•Exercitii statice si de relaxare: mentinerea pozitiei cu amplitudinea maxima;
•Stretching: intinderea muschilor prin actiune pasiva si activa.
Stretchingul (intindere) a fost fundamentat de Bob Anderson la inceputul anilor ´80. Inainte de aceasta erau utilizate in mod empiric asa zisele „tehnici balistice' (contractii dinamice ridicate si repetate pentru intindereaa muschilor antagonisti). Stretchingul consta din tehnici care actioneaza asupra muschilor in 3 trepte: contractie statica; relaxare relativ totala; intinderea lenta. Grupa de muschi asupra careia se actioneaza trebuie mentinuta in pozitia de intindere intre 10 – 60 sec.
3.7. Tehnicile de antrenare proprioceptiva neuromusculara (FPN)
Aceste tehnici deriva din niste tehnici asemanatoare cu recuperarea suferinzilor de pareze sau paralizii neuromusculare dar sint uneori deosebit de benefice in antrenamentele inovative pentru sportivii din sporturile de contact. Pretentioase, dar eficiente – constau in alternantele fazelor de impulsie cu fazele de relaxare avand o durata de 10 sec. fiecare. Se executa cu partener.
Exemplu: Pentru muschii regiunii posterioare a coapsei se executa urmatoarele: sportivul sta culcat dorsal, genunchiul in extensie, iar soldul flexat la 900., partenerul sau accentueaza pasiv flexia coapsei pe sold pana la aparitia senzatiei de disconfort, în acel moment sportivul se opune rezistentei partenerului printr-o contractie izometrica a muschilor posteriori ai coapsei timp de 10 sec. (faza de impingere), apoi se relaxeaza si contracta cvadricepsul in timp ce partenerul exercita o impingere care intinde antagonistii (faza de relaxare). Aceasta tehnica este considerata dificila, dar este cea mai eficienta pentru flexia marita a coapsei pe sold. Ciclul complex impingere relaxare este repetat de cel putin 3 ori. Tehnica este rezervata subiectilor experimentati. Dupa antrenamentele specifice dezvoltarii mobilitatii se impune evaluarea acesteea. Mobilitatea segmentelor corpului se masoara cu ajutorul goniometrului in grade. De asemenea se poate masura linear (de exemplu la masurarea mobilitatii coloanei vertebrale prin aplecare: la depasirea varfului picioarelor, centimetri se masoara cu „+”, in caz contrar cu „– ”. Tehnicile de evaluare a mobilitatii sunt instrumente utile in selectia primara si secundara pentru sporturile de contact.
3.8. Dezvoltarea calitatilor motrice combinate si complexe
Precizari teoretice. Pe masura cresterii performantei sportive, dezvoltarea calitatilor motrice devine din ce in ce mai dificila. Analizand intimitatile si specificul ramurilor sportive, specialistii sunt de acord ca abordarea combinata si complexa a procesului de antrenament este un proces care angreneaza un numar din ce in ce mai mare al calitatilor motrice angajate, dar cu o cota din ce in ce mai mica de participare.
In acest context, sintagma de calitate motrice combinata devine insuficienta pentru a exprima complexitatea sistemului. O astfel de perspectiva presupune crearea unui nou concept, bazat pe metodologii mai complexe si rafinate.
Studiul calitatilor (aptitudinilor) motrice conditionale si coordinative releva raporturile sintetice, care exista intre ele si evidentiaza faptul ca sportivul nu are nevoie sa-si dezvolte in mod izolat de contextul actului motor specific, o calitate motrica sau alta.
Este evident, insa, ca orice gest motric specializat al unei probe de concurs, implica utilizarea in 'amestecuri' cu proportii diferite a tuturor calitatilor motrice: viteza, forta, rezistenta, mobilitate, indemanare. Intre calitatile forta, viteza si rezistenta exista o relatie de marime invers proportionala, care in general are o valoare medie cu oscilatii mici in plus sau in minus. Dezvoltarea acestor calitati in procesul de antrenament se efectueaza prin orientarea pregatirii, prin selectia metodelor si mijloacelor Acest demers taxonomic este necesar pentru ca formele de manifestare a V, R, F, I, M, S din ramurile sportive sunt diferite si in metodele de dezvoltare a lor intervin caracteristici si procedee metodice care genereaza efecte combinate de manifestare a actului motric.
Calitati motrice combinate si metodica dezvoltariii lor.
Intr-o lucrare de acum doua decenii (Educarea calitatilor fizice combinate – Lazar Baroga, Sport Turism 1984) se identifica 13 calitati motrice combinate, itemi subiectivi, pentru sportivii din sporturile de contact. Acesti itemi sint dati in corelatie in functie de scopul urmarit in antrenamentul respectiv. In figura 3.1. sint indicati cei 13 itemi, cu urmatoarele detalieri:
Fig.3.1. Calități motrice combinate
Rezistenta in regim de viteza reflecta posibilitatea de a efectua eforturi indelungate
in timp, in conditiile unor contractii musculare rapide. Este specifica probelor din sporturile de
contact desfasurate pe mai mult de trei reprize. In antrenamente se utilizeaza metoda eforturilor intensive si extensive, cu intervale scurte, medii si mari. Se folosesc intensitati de 50 – 65 % din posibilitati; un numar de 9 – 12 repetari in 4 – 6 serii pentru 4 – 12 exercitii.
Rezistenta in regim de forta reflecta capacitatea organismului de a rezista la eforturi
moderate pe o distanta mare de timp. Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte. Procedeele metodice de antrenamente sunt specifice ramurilor din sporturile de contact cu intensitati intre 60 – 80 % din posibilitatile maxime, cu numar mare de serii si repetari (pana la refuz); 12 -14 repetari, in 4 – 6 serii sau 3 – 6 circuite pentru 6 – 9 exercitii. Se urmareste ca prin impulsuri de forta optime (cu repetari pana la inceperea scaderii fortei) sa se mentina viteza de impulsie si a fortei.
Forta in regim de viteza reprezinta calitatea sistemului neuromuscular de a invinge o
rezistenta mare printr-o viteza de contractie maxima. Este denumita si forta exploziva.
Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte, judo si haltere. Procedeele metodice de antrenamente au in structura metoda repetarilor cu pauze de revenire completa, cu incarcaturi mici fata de maximum, cu un numar mediu de repetari, dar cu executii rapide si explozive. Se urmareste imbunatatirea inervatiei intra si extramusculare si imbunatatirea vitezei de contractie in conditii de efort suplimentar si variabil. Se folosesc intensitati cuprinse intre 60 – 80 % din posibilitati; cu un numar de 3 – 6 repetari, 6 – 9 serii pentru 6 – 9 exercitii.
Forta in regim de rezistenta reflecta capacitatea organismului de a efectua eforturi
in conditiile contractiilor musculare de lunga durata.
Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte, judo si haltere. Se utilizeaza metoda repetarilor cu pauze cu revenire completa atunci cand sunt efectuate eforturi medii si un numar mare de repetari cu tempou lent. Cand se utilizeaza metodele cu intervale (cu pauze cu revenire incompleta) se folosesc incarcaturi mici, cu numar mare de repetari pe atelier, cu pauze de 1 minut intre serii. Astfel, se pot utiliza intensitati cuprinse intre 65 – 80 % din posibilitati cu numar mare de repetari ( 6 – 12 – refuz) in 4 – 12 serii si 9 – 12 exercitii.
Viteza in regim de forta reprezinta calitatea sistemului neuromuscular de a efectua
miscari rapide in conditiile invingerii unei rezistente relativ mici ( 30 – 65 % din posibilitatile maxime). Este denumita detenta.
Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe mai mult de trei reprize si in variantele sporturilor de lupte cum sint cele din cusca.Se utilizeaza metoda repetarilor (cu pauze de revenire completa), procedeul fortei reactive si procedeul cu supraincarcare, cu lucru concentric – excentric si pliometric. Se folosesc 3 – 6 repetari in 6 – 9 serii de 5 -6 exercitii. Observatie: sa nu se creeze confuzie intre F – V (forta exploziva) care utilizeaza incarcaturi de 65 – 90 % din posibilitatile proprii si V – F (detenta) care utilizeaza incarcaturi de 35 – 60 % din posibilitatile proprii.
Viteza in regim de rezistenta reprezinta calitatea organismului de a efectua eforturi
cu 30 – 65 % din posibilitati, in conditiile unor contractii musculare de scurta durata.
Este specifica probelor din sporturile de contact desfasurate pe un numar mic de reprize si in variantele sporturilor de lupte. In antrenamente se utilizeaza metode combinate cu repetari si intervale (cu revenire completa sau incompleta) cu procedee de eforturi intensive, distante lungi sau numar foarte mare de repetari. Caracteristica acestor exercitii este ca repetarile cu intensitate maxima se efectueaza pana cand incepe scaderea vitezei (oboseala) sau se utilizeaza distante foarte lungi cu reducerea pauzelor intre ele (in functie de stadiul de pregatire).
Se folosesc exercitii in care intensitatea mica ( 30 – 60 % din posibilitati) este repetata de 6 – 9 ori, cu 6 – 9 serii ( 3 – 6 circuite) pentru 6 – 9 exercitii.
Indemanarea in regim de rezistenta reflecta capacitatea sportivului de a efectua in
mod corect miscarile in situatii noi, pe o perioada de timp relativ mare.
Aceasta calitate motrice combinata se intalneste in box, lupte si judo. Metodele de dezvoltare sunt metode analitice si de executie globala in tempouri variate, in paralel cu dezvoltarea unor calitati motrice sau a unor grupe musculare. Se urmareste formarea ritmului corect de executie pe un fond de oboseala partiala. Se utilizeaza exercitii efectuate cu intensitate de 50 % din posibilitati cu 16 – 32 repetari, in 9 – 12 serii de 6 – 9 exercitii.
Indemanarea in regim de forta reprezinta capacitatea sportivilor de a executa in
anumite momente ale probei, prestatii 'in forta' a actului motric pe baza unei situatii nou create,
bazate pe invingerea unei rezistente sau a adversarului direct. Aceasta calitate motrice combinata se intalneste in box, lupte si judo. Se utilizeaza intensitati de 65 % din posibilitati cu 9 – 32 repetari in 9 – 12 serii, pentru 3 – 6 exercitii. Se urmareste formarea automatizarii miscarii in conditii de incarcaturi relativ mari.
Indemanarea in regim de viteza reprezinta capacitatea sportivului de a alege si
executa corect miscarile in functie de situatiile nou create, in maximum de viteza. Aceasta
definitie subliniaza doua aspecte majore ale acestei calitati combinate: aptitudinea insusirii rapide a noii miscari, restructurarea rapida a activitatii motrice in cazul schimbarilor bruste de situatii. Se utilizeaza intensitati de 30 % din posibilitatile maxime, cu 6 – 9 repetari in 6 – 9 serii de 6 – 9 exercitii. Calitatea este specifica probelor de box si lupte.
Mobilitatea in regim de rezistenta este capacitatea de a executa miscari cu
amplitudine mare, pe o perioada indelungata de timp, in sporturile de contact din categoria box,
lupte si judo. Se utilizeaza intensitati de 50 % din posibilitati cu 32 – 64 repetari, in 9 – 12 serii de 3 – 9 exercitii.
Mobilitatea in regim de forta reprezinta capacitatea individului de a executa miscari
cu amplitudine maxima in conditii ingreuiate de o forta externa. Este specifica probelor de haltere dar si box, lupte sau judo
.
Se utilizeaza exercitii specifice ramurii cu 65 % din posibilitatile maxime, cu un numar de 16 – 32 repetari in 9 – 12 serii de 3 – 6 exercitii.
Mobilitatea in regim de viteza reprezinta capacitatea de a efectua miscari cu
amplitudine mare in maximum de viteza. Mobilitatea in regim de viteza depinde de elasticitatea
muschilor si ligamentelor din apropierea articulatiilor solicitate. Este specifica probelor in lupte, judo, box. Se folosesc exercitii cu intensitati de 30 % din posibilitati, cu 9 – 12 repetari in 9 – 12 serii, pentru 9 – 12 exercitii.
13.Incordare – Relaxare. Starile de incordare – relaxare in activitatea sportiva se
intalnesc in urmatoarele situatii:
alternanta rapida intre relaxare si incordare in timpul desfasurarii probelor (reprize
alternante in sporturile de contact);
trecerea de la incordare la relaxare intr-un timp relativ scurt (box);
trecerea de la incordare la relaxare intr-o perioada de timp mai lunga (pauzele intre
reprize).
Calitatile motrice complexe si metodica dezvoltarii lor
Pe masura cresterii performantei sportive, dezvoltarea calitatilor motrice devine din ce in ce mai dificila. Analizand intimitatile si specificul ramurilor sportive, specialistii sunt de acord ca abordarea combinata si complexa a procesului de antrenament este un proces care angreneaza un numar din ce in ce mai mare al calitatilor motrice angajate. In acest context, sintagma de calitate motrice combinata devine insuficienta pentru a exprima complexitatea sistemului. O astfel de perspectiva presupune crearea unui nou concept, bazat pe metodologii mai complexe si rafinate.
3.9. Metode de evaluare a coordonării
In prezent, intrucat aptitudinea psihomotrica coordonarea este cea mai complexa dintre aptitudini, inca un s-a ajuns la gasirea unei metode care sapoata evalua toate componentele acesteia. Testele si probele folosite deantrenori sau profesori, asa cum remarcaM. Epuran, 2005, un sunt "suficientde precise, recurgand deseori la segmente analogice din comportamentele specifice in unele sporturi.
Tinand cont de faptul ca in coordonare intra componente in mare parte de natura nervoasa, (C. A. Dragnea si Silvia Mate Teodorescu în lucrarea Teoria Sportului – Edit.fest anul 2002) atrage atentia asupra metodologiei educare ce trebuie sa tina cont de faptul ca are "un grad redus de antrenabilitate", nu trebuie neglijat si faptul ca testele au fost si sunt create pentru a masura activitatea anumitor segmente ale corpului in functie de solicitarile complexe sau simple Gh. Mitra, Al.. Mogos – Dezvoltarea calitatilor motrice – Ed. Sport-Turism, 1977 , citandu-l pe Zatiorski, V.1968, evidentiaza pentru evaluarea aptitudinii psihomotrice de indemanare cateva criterii prin care, se realizeaza aprecierea acestei aptitudini: "gradul de dificultate al coordonarii miscarii, precizia miscarii si timpul necesar pentru insusire, indicele de precizie al incadrarii miscarii in spatiu, indicele de viteza, indicele de forta, etc.".
Timpul necesar pentru insusire constituie alt indicator al preciarii coordonarii, ținand cont de aceste criterii, pot fi stabilite teste si probe de apreciere ale felului de evaluare specifice fiecarei discipline in parte, iar in functie de evolutia fiecarui individ in parte, probe si teste ce au indicatori precise de evaluare sau probe si e ce scot in evidenta evolutia de la o etapa la alta, de la un stadiu de pregatire la altul.
In ceea ce priveste testul de evaluare al coordonarii testul motric sportiv (Davis P, Wittekind A, Beneke R. – Amateur boxing: activity profile of winners and losers. Int J Sports Physiol Perform. 8(1): 84–91. 2013) considera ca are urmatoarele avantaje: poate fi aplicat ca metoda de lucru cu un continut "real" relativ mare si o investitie pentru aparatura si instrumente relativ restransa" este adecvat obiectului de cercetare, deoarece rezultatul unei actiuni motrice ca sarcina de test va 6 interpretat pornind de la conturarea unei calitati a personalitatii. lntr-o si mai mica masura se folosesc in prezent, in cercetarea antrenamentului, metode fiziologice, psihologice, medico-sportive și biomecanice, pentru clarificarea sferei obiectului. Va fi necesara introducerea acestor metode deoarece cu ajutorul lor pot fi cercetate functii relativ elementare ale procesului de coordonare (de exemplu, functii psihofizice) care reprezinta bazele calitatii de coordonare".
Acelasi autor subliniaza patru aspecte ce stau la baza stabilirii nivelului de manifestare al aptitudinii psihomotrice de coordonare: calitatile de coordonare sunt caracteristici de performanta relativ complexa. Prin executia motrica, care sta la baza testului de motricitate sportiva, si prin rezultatele testului se exprima constant mai multe calitati. Un exemplu il reprezinta testul de reactie conceput de Guidetti L, Musulin A, Baldari C. în lucrarea Physiological factors in middleweight boxing performance. J Sports Med Phys Fit. 42(3):309–14. (2002).. El analizeaza "capacitatea de reactie" si prelucreaza intai diferite tipuri de reactie (simpla, complexa, reactie de selectie). In continuare ia in considerate specificul semnalizarii, prin diferentierea dintre semnale optice si acustice.
Pe baza rezultatului analizei Guidetti L. și colaboratori elaboreaza 3 teste care corespund criteriilor caracteristice. In detaliu, acestea sunt: testul pentru viteza de reactie, testul cronometrare si testul reactiei complexe)"; "la elaborarea testelor de coordonare trebuie create premisele unei inalte veridicitati si ale selectivitatii conditionate de acesteia". Zimnermann subliniaza importanta adaptarii testului la nivelul de pregatire al sportivului. "sarcina motrica a testului ar trebui sa prczinle o dificultate care sa poata fi depasita chiar si de sportivul eel mai slab, dar sa reprezinte totusi si pentru sportivul de performanta o oarecare dilicultate. Aceasta duc la concluzia ca la o crestere vizibila a nivelului de manifestare al calitatilor de coordonare trebuie marita si dificultatea din punct de vedere al coordonarii. Numai astfel poate fi verificata diferenta dintre sportivii slabi si buni, din punct de vedere al perfomantei. Actiunile motrice care stau la baza testelor de coordonare si rezultatele testelor oulindesc constant stadiul de indemanare si precizie atins.
Interpretarea rezultatelor inregistrate in urma sustinerii testelor de moiricitate sportive trebuie sa scoata in evidenta gradul de indemanare dovedit in actiunile motrice realizate cu ocazia testului. In timpul testarii unor actiuni cu coordonare simpla (exemplu – saritura in lungime ghemuit) se poate pleca de la faptul ca ele pot fi stapanite de toti sportivii la fel de bine si de constant. Ca urmare influenta gradului de indemanare trebuie considerat ca find constant si continu, iar rezultatul de test poate fi evidentiat din diferitele grade de precizie al executiilor. In timpul testarii unor actiuni motrice care necesita" o coordonare complexa, care pot atinge sau depasi gradul de dificultate al exercitiilor competirionale, in timpul diagnosticarii aspectelor specifice ale indemanarii si coordonarii. Aici nivelul indemanarii este de regula diferentiat intre si intra individual, ceea ce influenteaza puternic si diferit rezultatul testelor de coordonare".
Introducerea sarcinii de teste ca mijloc de antrenament, in care "actiunile motrice, ce stau la baza calitatilor de coordonare, ar trebui sa fie ulilizate in mod diferit in cadrul testului fata de antrenament". Testele de evaluare folosite si in procesul de antrenament pregatesc din toate punctele de vedere (motric, aptitudinal, psihic, iziologic etc.) momentul evaluarii, dar asigura si o apreciere corecta a posibilitatilor subiectilor .
3.10. Autoreglarea ca aptitudine coordinativă
Abilitatea de echilibru ca una de autoreglare depinde de senzatiile chinestezice, de perceptia vizuala si de mecanismele canalelor semicirculare. Dintre diferitele tipuri de echilibru, doua categorii majore sunt cea statica si cea dinamica.
Echilibrul static se refera la capacitatea de a mentine o pozitie stationara, in timp ce echilibrul dinamic reprezinta capacitatea de a mentine echilibrul pe timpul miscarii. Ca si in cazul altor deprinderii, echilibrul este deosebit de specific fata de sarcina. Nu exista virtual, vreo relatie intre echilibrul static si cel dinamic.
Sarcinile de echilibru au fost deosebit de studiate, mai ales in ceea ce se refera la insusirea deprinderilor motrice si specifice de performanta. Sunt folosite in deosebi stabilometru si testele de urcare a scaritei libere. Stabilometrul consta dintr-o platforma pe care subiectul incearca sa stea in picioare fara ca extremitatile sa se incline si sa atinga podeaua.
Stabilometrul este, de regula, inregistrat electronic astfel incat timpul este oprit si eroarea este inregistrata ori de cate ori extremitatile ating podeaua. A fost proiectat si un aparat de echilibru pe platforma pentru a masura ajustarile de postura la echilibru.
Fiecare miscare a bazei activeaza intrerupatoare electrice care produc un semnal semnal inregistrat pe banda magnetica. La sarcina de urcare a scaritei libere, subiectul inecarca sa se urce cat de departe posibil inainte ca scara sa cada. Nu exista vreun motiv de alarmare deoarece scarita nu are o inaltime mare: de exemplu 1,5 m. Adesea urcarea scaritei este inregistrata electronic. Spre exemplu, se poate inregistra un scor anume atunci cand scarita se inclina cu un anumit numar de grade de la pozitia verticala.
Testele de echilibru (la banca, barna) au fost frecvent folosite pentru studiile si cercetarile de deprinderi motrice perceptuale asupra unor subiecti retardati si cu leziuni ale creierului. Inaltimea, latimea si configuratia barnei pot varia deosebit de mult, in functie de varsta si nivelul de abilitati al subiectilor. I se poate cere subiectului sa se deplaseze inainte, inapoi sau lateral de-a lungul barnei.
Punctajul este de regula, dat de momentul cand subiectul cade de pe barna. Teste de echilibru sunt rareori la bateriile de teste o conditie motorie. Testele simple de teren folosite uneori in scoli sunt pozitia de saritura in apa, sau jaloanele Bass, saritura in lateral si mai multe sarcini pozitionale cum ar fi statul in ghemuit si statul pe cap. Un alt tip de sarcini de echilibru cuprinde mentinerea in echilibru a unor obiecte in mana si pe cap. Evaluarea echilibrului printr-o cuantificare numerica a sa este detaliata in capitolul dedicat activitatilor de experiment.
CAPITOLUL 4. REZISTENTA LA STRESS IN SPORTURILE DE CONTACT – RS
4.1.Consideratii generale privind rezistenta la stress
Stres, sau stress, reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare, tensiune, constrângere, forță, solicitare etc. Pornind de la conceptul de stres, menționăm că termenul aparține lui Hans Hugo Bruno Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de adaptare . Hans Selye definește stresul ca ansamblu de reacții al organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici, biologici și psihici) constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În cazul în care agentul stresor are o acțiune de durată vorbim de sindromul general de adaptare care presupune o evoluție stadială.
Primul stadiu este cel al reacțiilor de alarmă și are două subetape:
faza de contrașoc, când organismul individului realizează o contracarare a simptomelor
din faza de șoc și are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când rezistența biologică este foarte scăzută.
Stadiul al doilea este cel de rezistență specifică (revenire), când după primul contact cu
agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal, persistând modificări specifice stadiului anterior, în special de la faza de contrașoc. În plan ontogenetic, acest stadiu corespunde maturității, când individul are o rezistență bună, fiind posibilă adaptarea la aproape orice tip de stres din mediu.
Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparține bătrâneții) când scad aproape toate
resursele adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai menține din cauza scăderii reacțiilor de tip vegetativ. Apar vădit consecințele negative ale acțiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative.
4.2. Caracteristici ale stresului
Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la mediu când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului și posibilitățile de răspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrarea integrității organismului care este în permanență amenințată de agenții stresori de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se perturbă. Această perturbare este reversibilă.
Stresul reprezintă, după Landy, un dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ
între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile de răspuns individuale.În funcție de
natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic, chimic și biologic. În funcție de numărul
persoanelor afectate, stresul poate fi individual sau colectiv.
Stresul psihic si caracteristicile sale.
Paul Frasse definește stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale sau sociale ale individului care nu-și găsesc soluția pe moment. Mihai Golu în lucrarea Bazele psihologiei generale –Ed. Universitară, 2005, definește stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, stare de frustrare (reprimare) a unor trebuințe, dorințe sau aspirații.
Stresul psihic are un dublu caracter: primar și secundar. Caracterul primar vorbește despre stres ca rezultat al unei agresiuni recepționată direct în plan psihic. Caracterul secundar vorbește despre stres ca reacție de conștientizare în plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o semnificație de realipula.
Agenții stresori psihici sunt stimulii verbali (inclusiv cei care aparțin limbajului interior) care sunt vehiculați pe căi nervoase la cortex. Aceștia se diferențiază total de celelalte categorii de agenți stresori din cauza semnificației lor, pentru individ ei având caracter potențial de a produce stres psihic. Acest caracter potențial este validat de semnificația cu care îl investește individul. Unul și același agent stresor psihic, în afară de faptul că nu produce stres psihic la toți indivizii, nu produce stres psihic de fiecare dată la același individ. Acest lucru este condiționat de dispozițiile de moment ale individului și de semnificația pe care o acordă în acel moment individul. Apariția și amploarea stresului psihic depind mult de caracterele genetice ale individului (caractere cognitive, voliționale, motivaționale și afective).
Vulnerabilitatea psihică la stres este constituțională sau dobândită. Vulnerabilitatea psihică este o trăsătură proprie doar anumitor persoane și se manifestă prin reacționare ușoară, prin stare de stres psihic, la o gamă largă de agenți stresori.
Situații generatoare de stres psihic în cazul boxerilor ar putea fi:
semnificația unui eveniment,
angajarea individului într-o acțiune sau relație exagerată,
modul subiectiv de a percepe solicitările adversarului,
subsolicitare / suprasolicitare,
criza de timp și izolarea,
apariția unui obstacol fizic sau psihic în calea unui scop care duce la frustrare.
situații perturbatoare cauzate de agenți fizici (zgomote, vibrații, fluctuații de temperatură).
consecințele acțiunii agenților stresori care de cele mai multe ori sunt plăcute.
Agenții stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter potențial stresant (generează stres psihic doar în anumite condiții), caracter de amenințare permanentă pentru individ și caracter negativ al consecințelor agenților stresori. Există două categorii de agenți stresori: unii care acționează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenții psihogeni) și stimulii senzoriali externi, care devin agenți stresori psihici veritabili atunci când bombardează repetat scoarța cerebrală și când au intensitate peste medie.
Reacția la stres înseamnă puterea de a lupta, sau dimpotrivă atitudinea de a pierde fără luptă în fața greutăților sau problemelor de stres fizic și psihic cu efecte asemănătoare șocului dar acesta din urmă are o acțiune mai rapidă și mult mai intensă.
Stresul are o influență psihologică și fiziologică asupra sensibilizării organismului, la o acțiune intensă și de durată poate declanșa îmbolnăviri de gravitate diferită. Studiile efectuate au demonstrat prezența și creșterea concentrațiilor în sânge a hormonilor de stres ca adrenalina, noradrenalina dacă aceste concentrații persistă timp mai îndelungat, produc leziuni a pereților vaselor sanguine, ce afectează organe ca rinichiul ducând la o insuficienta renală și deces.
Mai nou, prin cercetările de biologie moleculară s-au stabilit schimbări la nivel celular,
când în situații de stres devine activată o anumită proteină, care simulând un agent infecțios, declanșează catabolismul (proces de descompunere) celular, afectând organitele celulare, lanțul de cromozomi prin care se scurtează viața celulei, procesul de îmbătrânire fiind accelerat.
Oamenii mai sensibili la stres ar fi predispuși de a avea un sistem imun labil, au mai frecvent afecțiuni cardiace.
Potențialul psihologic și situația sportivă
Pe axa de timp care începe cu pregătirea unui termen limită și se încheie cu perioada post-concurs, elementele care constituie potențialul psihologic sunt următoarele în funcție de situații:
Tabelul 4.1.Potențialul psihlogic și situația sportivă
4.3. Stresul generat de specificul boxului
Stresul poate fi generat de situații de antrenament și mai ales de competiții sportive. Poate fi gândit ca răspunsul adaptativ al unui subiect, caracteristicile subiective, la situații reale, caracteristicile obiective, solicitând răspunsuri dincolo de limitele sale obișnuite.
Stresul este o reacție normală la o situație nouă sau provocatoare. Când este stăpânit, îl
stimulează pe sportiv și îl ajută să obțină o performanță prin crearea unei emoții indispensabile. Acesta joacă un rol în concentrarea și mobilizarea totală a resurselor. Acesta este un stres pozitiv.
Pe de altă parte, atunci când adaptarea este insuficientă, stresul generează sentimente negative, creând nervozitate și modificând comportamentul care tinde spre ineficiență și slab performanță. Acesta este un stres negativ. Sportivul trebuie să controleze și să nu elimine stresul. Într-un caz extrem, un individ fără stres, indiferent de situație, ar fi un individ fără niciun interes în propria sa supraviețuire. În cealaltă extremă, cel care refuză stresul, ar refuza situațiile care îl generează. Prin urmare, ar fi limitat în ambițiile sale. Pentru a gestiona stresul, este necesară modificarea percepției situației care trebuie confruntată.
Pentru a controla stresul, tehnicile de pregătire mentală vor lucra la mecanismele de reacție urmând abordările:
• Psihococial: condițiile sociale și de mediu influențează răspunsurile la stres la o anumită situație.
• Cognitiv: situația generatoare de stres va fi tratată în funcție de trecutul sportivului și de percepția sa asupra eșecurilor și succeselor, a situației sale personale, a poveștii sale etc. Pentru a se adapta, sportivul va folosi o strategie numită ajustare .
• Psihobiologic: interacțiunile dintre nivelurile biologice și psihologice influențează și permit controlul unul asupra celuilalt.
Identificarea celor trei niveluri de răspuns la stress
• Etapa de îngrijorare sau anxietate. Sportivul simte o reținere când își imaginează situația, apoi se pune în mișcare o reacție de alarmă. Există pregătire pentru acțiune prin creșterea nivelurilor biologice (niveluri de activare) și aspecte psihologice (concentrare, motivație, anxietate).
• Etapa de rezistență sau frică. Sentimentul de pericol devine real și palpabil pentru
sportiv. Mecanismele de răspuns (atac, scurgeri etc.) sunt pornite cu ridicarea suplimentară a tensiunii funcționale și a nivelului de activare. Dacă această creștere continuă, apare stadiul de anxietate în care situația devine opresivă pentru individ și o perturbă sub efectul tulburărilor incontrolabile ale sistemului neurovegetativ.
• Etapa de epuizare. Situația de stres nu mai permite sportivului să se adapteze (intensitate prea puternică și / sau prea lungă), atinge limitele controlului în sine, ceea ce se traduce fie printr-un comportament excesiv (agresivitate, violență) sau printr-o reacție de îngrădire asupra ei înșiși, tăind toate comunicările cu exteriorul.
Situațiile de stres generează reacții individuale sau sociale. Reacții individuale pot fi:
anxietate, apatie, agresivitate, pierderea stimei de sine, nervozitate , concentrație scăzută,
tulburări de atenție, probleme de memorie, hipersensibilitate la critică etc. , ritmul cardiac crescut, ritmul respirator și tensiunea arterială, tulburări digestive și de somn, transpirație, uscăciunea gurii etc.
Factorii care conduc la rezistența la stres
Chiar înainte de a începe o pregătire mentală pentru a face față situațiilor stresante,
sportivii pot avea calități care încurajează reacțiile de adaptare:
• tipul de personalitate: relaxat, extrovertit etc. ;
• locul de control sau credința indivizilor în capacitatea lor de a controla și de a
determina ce li se întâmplă;
• stabilitate emoțională;
• motivație intrinsecă (cu cât este dezvoltată mai mult, cu atât generează asumarea
controlată a riscurilor);
• Căutarea senzației („căutătorii” de senzație au o mai bună capacitate de adaptare la
stres);
• Nevoia de împlinire.
4.4. Atitudinea antrenorului față de stresul sportivului
Antrenorul intervine pe două niveluri pentru a ajuta sportivul să-și gestioneze stresul:
1) nivelul situației care permite o analiză obiectivă și rațională a situației sportive
Viitoare; se pune problema adaptării nivelului resurselor la cerințele situației printr-o pregătire modelată, o planificare a obiectivelor, o dezvoltare a strategiilor cognitive etc. ;
2) nivelul subiectului care este centrat pe modificarea subiectului însuși printr-o
dezvoltare a sentimentului de control, controlul manifestărilor cognitive și somatice (care privesc corpul), efectele fiziologice etc.
Cunoașterea metodelor de intervenție psihologică permite antrenorului să intervină
singur sau să-l direcționeze pe sportiv către un specialist. Aceste metode sunt variate, dar rămân tehnici care respectă regulile teoretice și deontologice.
Pregătirea mentală in structura antrenamentelor inovative
După cum a fost mentionat in paragraful precedent, antrenorul are un loc esențial în munca psihologică făcută pentru sportiv. În plus față de această activitate a sa, o abordare care permite aducerea de instrumente pentru optimizarea potențialului sportivului este interesantă chiar și în cazul în care există blocaje determinate de stres. Contribuția și utilizarea acestor instrumente alcătuiesc pregătirea mentală. Acest lucru poate fi realizat de antrenor sau de un specialist in antrenorat mental numit si instructor mental..
Instructorul mental trebuie să posede un fond solid în psihologie și cunoștințe serioase în una sau mai multe metode de pregătire mentală. El trebuie să cunoască și lumea sportului de contact, a competiției și nivelului înalt. Scopul său este de a-l face pe sportiv autonom, să-i permită să funcționeze singur și să nu-l pună sub dependență sau influență.
Beneficiile preconizate ale pregătirii mentale. Ceea ce se așteaptă prin pregătirea mentală este, în esență, creșterea performanței, facilitarea învățării tehnice a unui gest, reglarea nivelului de activare și facilitarea recuperării fizice și mentale.
Aceste așteptări pot fi defalcate după cum urmează:
• Managementul stresului: obiectivul este ca sportivul să stăpânească stresul negativ și să
promoveze stresul pozitiv;
• Managementul suferinței: scopul este să știe să interpreteze și să accepte durerea indusă
de efort;
• Pune o problemă între paranteze: obiectivul este să învețe să ignore elemente externe
care sunt în detrimentul performanței, cum ar fi publicitatea ostilă, veștile proaste sau problemele familiale înaintea unei competiții;
• Corecția sau memorarea unui gest tehnic: asistat de antrenor sau de un suport video,
antrenorul mental poate corecta sau perfecționa executarea unui gest tehnic;
• Creșterea posibilităților de concentrare, vizualizare și memorare: scopul este de a
promova memorarea unei situații, un curs, repetarea unei secvențe etc. ;
• Managementul unei perioade de accidentare: obiectivul este dublu. Boxerul trebuie să
accepte accidentarea, dar să profite și de perioada de inactivitate pentru a progresa mental (vizualizare, memorare, concentrare).
4.5.Tehnici de pregătire mentală, de relaxare, de meditatie si cognitive de comportament
Printre cele mai frecvente tehnici de pregătire mentală, nu se poate considera că există
altele mai bune decât altele. În funcție de situație și de individ, vor fi mai relevante decât altele. Impunerea unei tehnici unui sport nu este bună, este mai bine să o găsești cu el pe cea care i se potrivește cel mai bine.
Metodele prezentate mai jos nu sunt exhaustive, iar prezentarea lor este destinată doar
cunoașterii principiului lor.
Tehnici de relaxare se bazează pe un regulament bine structurat si apoi respectat de
sportiv si instructorul mental. Ele trebuie desfasurate într-un loc liniștit și într-o poziție confortabilă, pot fi folosite singure sau în sprijinul altor metode.
1. Pregătirea autogenică a lui Schultz. Este inspirată de hipnoză și dezvoltată de Dr. JH Schultz în anii 1930, este o metodă autodirigită de antrenament interior, rezultând o stare de relaxare fundamentala, urmând o metodologie structurată, globală (relaxare musculară, vasculară, cardiacă etc.), riguroasă și progresivă.
2.Relaxare progresivă a lui Jacobson. E. Jacobson (1988) consideră că „tot stresul este însoțit de contracții musculare”. Relaxarea musculară va duce la relaxare mentală. Metoda constă în eliminarea tensiunii musculare (contracții musculare și relaxare) într-un mod metodic și progresiv pe toate părțile corpului. Spre deosebire de antrenamentul autogen care necesită câteva săptămâni de învățare, relaxarea progresivă poate fi învățată în câteva ore.
Beneficiile acestor două tehnici sunt suprimarea manifestărilor fizice ale stresului și anxietății, precum și îmbunătățirea recuperării fizice și mentale.
Tehnici de meditație. Ele provin din est și se bazează pe discipline spirituale și corporale vechi de vârstă. Obiectivele lor sunt de a permite individului să găsească un calm și o liniște interioară, eliberând mintea de constrângerile corpului, prin controlul mișcării, ritmului și respirației sale. Doua tehnici de relaxare sint mai cunoscute si deci potential aplicabile in antrenamentele innovative specific sporturilor de contact. Aceste tehnici permit un control al corpului și al eului, să fie pe deplin atent la acțiunea prezentă, precum și să îmbunătățească concentrarea pentru o actiune imediat succesiva.
Tehnici cognitive de comportament (sau restructurare cognitivă). La origine anglo-saxonă și apărute în anii 50, urmăresc să reglementeze comportamentul necorespunzător și să nu caute cauzele și originea așa cum ar face psihanaliza. În cazul în care gândurile și sentimentele negative perturbă sportivul, tehnicile vor căuta să le înlocuiască, să le modifice, să-l antreneze pentru a controla emoțiile tulburătoare. Dintre Tehnicile cognitive mai cunoscute si care pot fi utilizate in antrenamentele innovative se mentioneaza :
Tehnica Biofeedback apărut în anii 60, este aplicabila prin intermediul aparatelor precum
(electromiograma EMG sau electroencefalograma EEG sau electrocardiograma ECG), si monitorizeaza funcțiile fiziologice de care individul nu este întotdeauna conștient și crescând astfel controlul său.
Inocularea stresului: pe baza principiului vaccinării și dezvoltat de D. Meinchenbaum la
sfârșitul anilor '70, principiul este să identifice situații de stres pentru sportiv și să-l reînvie pentru a-l imuniza.
Stoparea gindurilor negative : vizeaza direct sportivul si are menirea să dezvolte
împreună cu un specialist un „stop verbal” pentru a pune capăt gândurilor negative perturbatoare și, prin urmare, pentru alungarea lor.
Desensibilizare sistematică: sportivul după ce a întocmit lista situațiilor provocatoare de
anxietate și a observat gradul lor trece prin relaxare, pentru a lua din nou în ritmul său lista acestor situații. Gândirea rațională emoțională dezvoltată de Dr. Albert Ellis în lucrarea Terapia comportamentului emotiv-rational, Ed. Antet, 2005, îi revine psihologului să îi permită sportivului să-și transforme credințele negative în idei pozitive.
Disociere – asociere: folosită mai ales pentru evenimente pe termen lung, cum ar fi
maratonul, disocierea permite sportivului să se concentreze asupra aspectelor externe ale evenimentului, în timp ce asociația oferă sportivului posibilitatea de a simți unde este limita.
Tehnici care induc stări de conștiință modificate
Aceste tehnici realizate cu un specialist au scopul de a modifica starea de conștiință a
individului pentru a schimba anumite comportamente individuale și pentru a le adapta la o situație.
Aceste tehnici trebuie utilizate cu prudență și discernământ, deoarece pot implica metode de manipulare mentală. O astfel de tehnica este hipnoza ericksoniană: cunoscută încă din antichitate și adaptată de Erikson, principiul său este de a scufunda un individ într-un somn artificial, rămânând în relație cu însoțitorul. Acesta din urmă va profita de această stare de supra-concentrare pentru a: lupta împotriva anxietății și a fricii de eșec, reduce stresul pre-competitiv, inlătura factorii de tulburare psihologică, facilita recuperări fizice și mentale, imbunătăți concentrarea, crește nivelul de performanță, facilita învățarea si insusirea tehnicii unei noi lovituri sau miscari in ring sau arena,
O alta tehnice este cea sofrologica. Aceasta a fost dezvoltată de neuropsihiatrul Caycedo, Natalia (2019). « La sofrología es una ciencia». En Reverté-Aguilar, ed. Ciencia y sofrología. Barcelona: Sofrocay. p. 28. ISBN 978-99920-3-183-4. și este in fapt o metodă de relaxare foarte structurată, care sintetizează cele mai vechi tehnici de relaxare cu cele mai moderne. Pe baza propriilor tehnici, sofrologia include și tehnici de hipnoză, yoga, vizualizare mentală etc. Ajută la reducerea stresului pre-competitional și la controlul dimensiunii afectiv-emoționale.
O tehnică mai complexa este cunoscuta sub numele de programare lingvistică neuro (NLP): aceasta s-a născut din asocierea matematicianului Bandler Richard cu linqvistul Grinder John (lucrarea Bandler Richard, Grinder John : Tehnicile hipnoterapiei ericksoniene , editura Curte Veche, București 2007) care au monitorizat și modelat oameni eficienți în comunicare, creând o „cutie de instrumente” în care să atragă să corecteze și să îmbunătățească comportamentele într-un mod pozitiv.
Metoda constă din identificarea subiectului canalului privilegiat – psiholog (vizual, auditiv și kinestezic) pentru a stabili o bună comunicare, pentru a crea o stare de conștiință modificată, apoi pentru a trece la o fază de ancorare (asociere semnal verbal sau corporal – stare mentalitate vizată). NLP ajută la îmbunătățirea comunicării (antrenor – antrenat, printre altele), la realizarea schimbărilor de comportament și la îmbunătățirea posibilităților subiectului prin atitudini și gânduri pozitive.
4.6.Tehnici de imagistică și vizualizare mentală – Reglarea stresului
Deoarece creierul nu face distincția între un gest făcut fizic și același gest făcut mental,
principiul imagisticii mentale este de a repeta în capul său, o acțiune, o mișcare cu succes și asta fără a mișca nicio parte a corpului . Imaginile pot fi vizuale, auditive, olfactive și kinestezice.
Vizualizarea mintală face posibilă schimbarea timpului și spațiului (revenirea în trecut,
proiecția în viitor, etc.), în timp ce imagini mentale pot fi realizate dintr-o perspectivă internă sau externă. In perspectiva internă: sportivul implicat în acțiune folosește „eul”; el își imaginează în
sinea lui executând gestul și simte toate senzațiile pe care i le poate oferi (vizual și kinestezic).
In perpectiva externă: sportivul este un spectator al acțiunii sale și îl vizualizează.Această tehnică poate fi folosită oricând în timpul antrenamentului sportivului sau al antrenorului. Câștigă eficiență atunci când este combinată cu exerciții fizice și exercitii de relaxare. Cu cât este mai înalt nivelul de expertiză tehnică și capacitatea de a-și imagina individul, cu atât va fi mai eficientă imaginea mentală.
Rapiditate generala in eliminarea stresului
Această activitate poate fi realizată ca parte a unor activitati axate în primul rând pe sănătate și nu numai în mediul educațional formativ. Mulți profesioniști sunt cunoscuți că folosesc acest mediu ca un canal potențial pentru violență sau agresiune. Este o greșeală să credem că boxul, practicat la sac sau la manusile-labe de urs ale antrenorului, va face o schimbare în atitudinea sportivului.Dimpotrivă, întărește stereotipurile bazate pe superioritate sau omnipotență.
Dacă este practicat ca parte a unui club de pregatire intensa tehnică, boxul poate deveni
un mod de repetare a mesajului educatorului sportiv de specialitate, a cadrului și a regulilor care
vor ajuta la schimbarea comportamentului sportivului. În activitatea de zi cu zi, se pune problema folosirii acestui suport ca un instrument în slujba sănătății, care va modifica unele principii fiziologice în organizație:
• Antrenamente care vizeaza necesitatea eliminarii stresului, a gândurilor negative, a dificultăților personale .
• Antrenamente de rezistență pentru scăderea nivelului de cortizon, un hormon de stres.
• Antrenamente care vizeaza mișcări din partea superioară a corpului pentru a elimina zonele de tensiune musculară,
• Antrenamente care vizeaza secreția hormonilor plăcerii (serotonină, dopamină) pentru a se simți mai bine intr-un timp cit mai scurt,
• Antrenamente care vizeaza comunicarea printr-o altă formă de schimb cu feedback despre experiență.
CAPITOLUL 5. RAPIDITATEA SI CLARITATEA RATIONAMENTULUI – RCR
5.1. Consideratii generale
Raționamentul este un act inferențial prin care se “extrage” o concluzie dată dintr-un set de premise care nu poate fi decât logic sub aspect formal, în sensul utilizării procedurilor de analizare a premizelor și extragere a concluziei prin silogism. Dar raționamentul poate fi corect logic și fals factual, ca derivare de consecință, atunci când un set de premize este compatibil cu mai multe interferențe diferite. Spre exemplu putem raționa că va ploua dacă timpul e noros și începe să fulgere, dar nu întotdeauna după asemenea manifestări meteo urmează ploaia.
Prin rationament putem raționa că dacă două obiecte sunt aparent identice sau foarte asemănătoare aspectual au și proprietăți sau funcții asemănătoare, raționament fals dacă nu avem dovezi că și structurile interne ale celor două obiecte sunt identice sau asemănătoare.
Raționamentul este un proces de extragere a unei informații implicite dintr-un set de propoziții și explicitarea ei prin acțiuni comparante, corelante sau interferențiale. Raționamentul generează proceduri argumentante de posibilitate sau de necesitate, după cum poate elabora și strategii demonstrante a unor afirmații sau a opusului acestora.
Raționamentul este un sistem dinamic de cel puțin trei judecăți între care există o relație necesară ce determină apariția unei noi judecăți pe baza celor precedente. În raționament are loc o mișcare a minții de la judecăți cunoscute la judecăți necunoscute, noi.
Raționamentul inductiv este un model de gândire umană care este folosit cu precădere în științele empirice, și care constă într-o inferență (operație a gândirii prin care se trece de la un enunț la altul) de la enunțuri singulare (descrieri, observații, experimente, calcule făcute cu anumite mărimi), la enunțuri universale, la ipoteze sau teorii. Prin raționamentul inductiv, gândirea umană poate detecta similaritățile sau/și diferențele fenomenelor naturii sau a obiectelor din natură sub forma unor formulări generale.
Elaborarea ideilor și
abilitățile de raționament
5.2. Abilitati de rationament si rapiditatea acestuia
Elaborarea ideilor și abilitățile de raționament presupun o fluența consistenta de idei , flenta ce determina implicit si rapiditatea rationamentului.
Elaborarea si dezvoltarea unui program de îmbunătățire a capacității de concentrare
constitue primul pas in identificarea și înțelegerea tipurilor de deficiente si inadaptari de învățare care pot influenta dezvoltari in diferite etape din cariera sportivului.
Următorul pas este cunoasterea si clarificarea in detalii a deficientelor si inadaptarilor
cognitive care provoacă „tulburarea” și îmbunătățirea abilităților cognitive in viata sportivului, actiuni ce vor avea eficienta scontata prin conceperea unui program adecvat atit intr-o pregatire teoretică cât și practică.
Fig.5.1 Schema succesiunii abilitatilor de rationament
Dacă la sportivul, din aceste șapte procese cognitive există disfuncții semnificative, este posibil ca acesta să aibă o formă de dizabilitate de învățare si insusire. De exemplu, dacă memoria sa de lucru este insuficientă, va avea dificultăți în antrenamente. Dacă ritmul său de prelucrare a informațiilor este lent, probabil că va fi dificil să înceapă și să finalizeze o sarcină noua sau un procedeu nou. Dacă procesarea sa vizuală este slabă, citirea diagramelor și decodificarea graficelor pot fi dificile pentru el. Dacă capacitatea sa de logică / raționament este mai mică, probabil va avea dificultăți în a înțelege și a rezolva probleme de conflicte spontane.
Un model eficient de învățare si insusire
În modelul de mai jos, partea inferioară prezintă activarea programului de antrenare, în timp ce partea superioară reprezintă abilitățile mentale disponibile, care pot fi utilizate și interacționează cu orice informație asimilata. Cu cât fiecare dintre aceste abilități mentale se dezvoltă, funcționează și se articulează cu altele, cu atât va fi mai benefic si efficient programul de antrenament. În acest fel, sportivul va putea să gestioneze informațiile cu precizie, rapid și eficient.
Fig. 5.2 Schema proceselor cognitive in antrenamentele inovative
5.3. Funcțiile activităților mentale
Revenind la primul nostru subiect despre activitățile mentale, psihologul Richard, J. F. în lucrarea Mental Activities, Understand, Reason, Find Solutions. Paris: Armand Colin. (1998). https://books.google.tn/books/about/Les_activit%C3%A9s_mentales.html? lea descris prin șase funcții importante:
1. Conservarea structurilor cognitive permanente: cunoaștere, convingeri
2. Elaborarea deciziilor de acțiune pentru rezolvarea problemelor, execuția neautomatizată (adaptarea procedurilor generale existente), executarea automată.
3. Construcția reprezentărilor
4. Producerea de concluzii pentru scopuri epistemice (reprezentare) sau pragmatice (decizii de acțiune). O inferență este crearea de noi informații din cunoștințe și informații despre situația conjuncturala.
5. Construirea cunoștințelor
6. Reglementarea și controlul activității.
Aceste șase funcții sunt sistematizate pe trei axe:
• să înțeleagă: cu repercusiuni asupra posibilitatii de a să construi interpretări
• sa motiveze: cu repercusiuni asupra posibilitatii de a produce deducții
• să evalueze: cu repercusiuni asupra posibilitatii de a să producă judecăți
Tabelul 5.1.Tabelul sumar al activităților mentale și caracteristicile lor
Astfel, activitatea de înțelegere implică construirea de reprezentări și cunoștințe; activitatea raționamentului, elaborarea deciziilor de acțiune, construirea și reprezentarea cunoștințelor; producerea inferențelor și a activității de evaluare, păstrarea structurilor cognitive permanente și funcțiile de reglementare și control la toate nivelurile de activitate.
Desigur, aceste activități mentale sunt supuse unor constrângeri externe cum ar fi activitățile de memorie sau activitățile perceptuale care le influențează în funcție de tipul de informații pe care le oferă, de viteza tratamentului lor și de compatibilitatea tratamentelor simultane. Prima axă este activitatea de înțelegere, activitate ce se poate realiza prin: particularizarea unei scheme care conține o procedură validă pentru o clasă de situații; construirea unei structuri conceptuale; construirea unei reprezentări particulare a situației analogie.
Analogia se face în trei cazuri, când noua situație diferă de prima printr-o: gama de variații numerice sau semantice; serie de constrângeri suplimentare care necesită adaptarea situației de referință; gama de variații ale structurii relaționale a problemei; raționamentul inductiv: permite înțelegerea mai degrabă prin generalizări; acțiunea deductivă: se concentrează pe înțelegerea mai degrabă prin particularizare; raționamentul în situație: duce la elaborarea deciziilor de acțiune prin generalizări și particularizări.
Tabelul 5.2. Aptitudini verbale. Aptitudini cognitive ale sportivului (autor, an)
Am dedicat o parte din cercetari activităților mentale pentru a arata complexitatea antrenamentelor inovative atunci cand rezolvam o sarcina noua. Nu pretindem să adăugăm teorii
noi în acest domeniu în timpul tezei noastre, ci, dimpotrivă, să folosim aceste cunoștințe pentru a înțelege și a insusi mai bine diferențele dintre indivizi și intergrupuri, inclusiv statutul vizual.
Cu toate acestea, cercetarea noastră, care se ocupă de influența unei instruiri prin noi
tipuri de antrenamente inovative, pare importanta pentru noi în acest moment al muncii noastre, să privim noțiunea de învățare si insusire și mai ales formele lor atit de diferite.
5.3. Tabel cuprinzind aptitudinile de personalitate a sportivilor
5.4. Tabel cuprinzind aptitudinile de personalitate a sportivilor-continuare
Partea a II-a – CERCETARE PRELIMINARĂ PRIVIND PROTOCOALELE DE LUCRU ȘI INSTRUMENTELE DE EVALUARE FOLOSITE
Capitolul 6. TESTAREA ÎN CADRUL STUDIULUI PILOT A COMPONENTELOR PSIHOMOTRICE: VITEZA DE PERCEPȚIE; COORDONARE MOTORIE ȘI AUTOREGLARE
6.1. Design-ul cercetării
6.1.1 Scopul acestei cercetări este evaluarea componenetelor psihomotrice la: viteza de percepție, coordonare motorie și autoreglare
Scopul acestei cercetări a fost conceperea unui protocol de lucru în vederea optimizării vitezei de percepție, coodonarea motorie și autoreglarea.
Precizarea clară a testelor de examinare, asistate de calculator
Pentru examinarea asistată de calculator a persoanelor care își desfășoară activitatea în
condiții de risc și/sau solicitare preponderent psihică și a sportivilor din sporturile de contact sunt
structurate pachete de teste specializate, ceea ce implica utilizarea de calculatoare performante.
Astfel de teste sint utilizate in sistemele ,,PSITEST Cabinet” si ele abordeaza printre altele pachete de itemi precum:
PVM – test de percepere vizuală a miscarii;
ACRM – test de atenție concentrata cu reacție manuala;
TR – test pentru evaluarea reactivitații bazale (timp de reacție);
CMR – test de coordonare motorie și reactivitate (reacții complexe);
RO – test pentru evaluarea rezistenței la oboseala psihica;
RS – test de rezistenta la stres psihic;
RCR – test pentru evaluarea rapidității și clarității raționamentului;
CA – test pentru evaluarea concentrării atenției ;
MA – test pentru evaluarea mobilității atenției .
Sistemul ,,PSITEST Cabinet” este însoțit de un manual de utilizare cu instrucțiuni, standarde și etaloane pentru fiecare test. Pentru instalarea și punerea în funcțiune a aplicațiilor, beneficiarul trebuie să dispună de echipamente cu configurație care să permită rularea Windows XP. Aplicațiile pot rula și sub sistemele de operare MS – DOS > 6.22, Windows 95 sau Windows 98, caz în care vor fi stabilite alte cerinte privind configuratia echipamentelor. De asemenea, pentru fiecare post este necesar un set de accesorii specializate compatibile (pedalier și manete cu butoane).
In tabelul 6.1 sunt detaliate aceste teste indicându-se și indicatorii sau informațiile itemilor
urmărite in evaluare. De asemenea sunt detaliate modalitățile de administrare precum si durata de derulare a evaluării itemilor stabiliți.
Tabelul 6.1.Testele indicatorii și modul de aplicare
In tabelul 6.2. sunt detaliați parametric – itemi care, prin selectare dupa criterii ce țin de
specificitatea sportului sau disciplinei sportive practicate, pot intra in structura antrenamentelor innovative. Parametri sunt detaliati fie ca itemi obiectivi fie ca itemi semiobiectivi. De asemenea sunt detaliate modalitatile de administrare precum și durata de derulare a evaluarii itemilor stabiliti.
Tabelul 6.2. Itemii obiectivi sau semiobiectivi cu alegere dublă
Tabelul 6.3.Itemi obiectivi sau semiobiectivi cu alegere simplă
In tabelul 6.3. sunt prezentati parametri – itemi ce vor fi utilizati în structura antrenamentelor innovative, indicatorii sau informatiile itemilor urmăriți în evaluare.
Tabelul 6.4. Valori barem pentru parametri
In tabelul 6.4 sunt prezentate valori barem pentru parametric – itemi utilizati în structurarea antrenamentelor innovative și mai cu seamă in prelucrarea rezultatelor testelor cu sistemele ,,PSITEST Cabinet” .
6.1.2. Perioada experimentului și subiecții participanți la Studiul I
Studiu PILOT – Au participat 30 de sportivi cu vârstă cuprinsă între 14-16 ani din care 15 elevi practicanți ai sporturilor de contact din cluburile sportive private și de stat din Cluj – Napoca și 15 elevi, din orașul Tășnad, practicanți ai sporturilor de contact: box, judo, aikido, karate, taekwondo, box, în perioada noiembrie 2015 – noiembrie 2016.
Subiecții participă la cel puțin 3 antrenamente pe săptămână.
Introducere
Rezultatele obținute au fost interpretate statistic folosind programul SPSS versiunea 20. În tabel, rezultatele au fost prezentate sub formă de medie și deviație standard. Testul Shapiro-Wilk a fost folosit pentru a determina dacă distribuția datelor este normală. Dacă ipoteza omogenității distribuției datelor a fost respectată, am folosit testul t parametric pentru variabile independente pentru a vedea dacă sunt diferențe semnificative statistic intergrupe, respectiv testul t parametric pentru variabile dependente pentru a vedea dacă sunt diferențe semnificative statistic intragrup. Dacă ipoteza omogenității distribuției datelor a fost încălcată, am folosit testul neparametric Mann-Whitney (intergrupe) și testul Wilcoxon (intragrup). Testul neparametric de corelație Spearman a fost folosit pentru a observa dacă există corelații între variabilele ,,viteza de percepție”, ,,coordonare motorie” și ,,autoreglare”.
6.1.3 Ipoteza: presupunem că prin aplicarea programului de intervenție timp de un an, se produc modificări pozitive în valorile celor trei componenete ale psihomotricității: viteza de percepție, coordonarea motorie și autoreglare.
6.1.4. Obiective
Ne-am propus următoarele obiective:
-Testarea vitezei de percepție, a coordonări motorie și a autoreglării: înainte și după aplicarea programului de intervenție.
-Verificarea sistemului PSITESTCabinet pentru a avedea dacă se poate aplicat acest sistem în cadrul studiului nostru.
6.1.5. Metoda experimentului pentru cuantificarea vitezei de perceptie, coordonarea motorie și autoreglare
Au participat la acest experiment un număr de 30 elevi din cei care au participat și la testele cu sistemele ,,PSITEST Cabinet”. Subiecții au avut la îndemână ce trebuiau să urmărească pe monitorul calculatorului. Procentul de subiecți de sex feminin din eșantion este de 43,75%, procentul de stângaci este de 9,37%, iar vârsta medie este de 15 ± 1 an.
6.1.6. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor inițiale obținute în cadrul studiului experimental
Tabel 6.5 Studiul pilot la Lotul de control
Tabel 6.6 Studiul pilot la Lotul de control
Interpretarea statistică a rezultatelor a fost făcută folosind programul SPSS versiunea 20. Testul Shapiro-Wilk a fost folosit pentru a determina dacă distribuția datelor este normală. Întrucât ipoteza omogenității distribuției datelor a fost încălcată, am folosit testul neparametric Mann-Whitney (intergrupe) și testul Wilcoxon (intragrup). Testul neparametric de corelație Spearman a fost folosit pentru a observa dacă există corelații între variabilele ,,viteza de percepție”, ,,coordonare motorie” și ,,autoreglare”.
Analiza si interpretarea datelor. Toate testele statistice au fost neparametrice, întrucât testul Shapiro-Wilk a fost semnificativ statistic. Au fost făcute calculi statistice pentru valorile intra-grup, inter-grupe și corelații.
Au iesit semnificativ statistic intragrup în cazul grupei experimentale la toate 3 variabilele. La grupa de control, a iesit si acolo la 2 din 3 variabile diferențe semnificative statistic, iar intergrupe nu a ieșit diferența semnificativă la niciun nivel. Chiar și așa, am calculat procentual (%) cât a crescut la fiecare și am scos în evidență faptul că, deși nu s-au înregistrat diferențe semnificative intergrupe, creșterea a ajuns sa fie chiar si de 3.5 ori mai mare în cadrul grupei experimentale pentru unele variabile.
De asemenea, acesta poata fi un lucru foarte bun, deoarece la concluzia lui finală de la studiul pilot se poate afirma ca ,,intrucât diferentele nu au fost semnificative intergrupe in cadrul studiului pilot, acest lucru ne permite sa continuam cu studiul expeirmental, pe un eșantion puțin mai mare si pe o perioada mai lunga, pentru a putea desprinde niste concluzii pertinente in acest sens".
La începutul studiului pilot, testul Mann-Whitney U nu a înregistrat diferențe semnificative statistic între grupa experimentală (M = 7.73, SD = 4.86) și grupa de control (M = 7.73.72, SD = 4.74) cu privire la viteza de percepție, (U = -0.10, p = 0.92).
Mediile celor două grupe nu au fost diferite semnificativ nici în cazul variabilei ,,coordonare motorie”, rezultatele inițiale fiind apropiate ca valoare între grupa experimentală (M = 80.40, SD = 5.64) și grupa de control (M = 81.06, SD = 4.82), (U = -0.88, p = 0.38).
Același lucru se poate afirma și cu privire la variabila ,,autoreglare”, unde diferențele nu au fost semnificativ statistic la începutul studiului între grupa experimentală (M = 89.93, SD = 10.26) și grupa de control (M = 88.06, SD = 9.90), testul neparametric Mann-Whitney U demonstrând acest lucru, (U = -0.27, p = 0.79).
6.1.7. Discuții și concluzii
La finalul studiului, nu s-au înregistrat diferențe semnificativ statistic între cele două grupe la niciuna dintre cele trei variabile, însă grupa experimentală a înregistrat îmbunătățiri semnificative statistic la toate cele trei variabile, comparativ cu testările inițiale, ceea ce sugerează faptul că subiecții din această grupă au înregistrat un progres vizibil în comparație cu grupa de control.
Pentru variabila ,,viteza de percepție”, grupa de control a obținut o scădere semnificativă statistic la finalul studiului (M = 6.40, SD = 4.14) comparativ cu testările inițiale (M = 7.73, SD = 4.74), testul neparametric Wilcoxon demonstrând acest lucru, (Z = -2.98, p = 0.003). Și grupa experimentală a înregistrat o scădere semnificativă statistic la finalul studiului (M = 5.67, SD = 4.08) comparativ cu rezultatele obținute la probele inițiale (M = 7.73, SD = 4.86), (Z = -2.95, p = 0.003), diferențele dintre cele două grupe nefiind semnificative statistic la finalul studiului, (U = -0.68, p = 0.50). Chiar dacă diferența nu a fost semnificativă între cele două grupe, grupa experimentală a înregistrat o îmbunătățire cu 26.7% comparativ cu doar 17.2% în cazul grupei de control.
În schimb, la variabila ,,coordonare motorie”, doar grupa experimentală a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studiului pilot (M = 84.87, SD = 4.29) comparativ cu testarea inițială (M = 80.40, SD = 5.64), (Z = -3.24, p = 0.001); grupa de control nu a înregistrat o diferență semnificativă statistic între valorile inițiale (M = 81.07, SD = 4.82) și valorile finale (M = 82.33, SD = 5.07), (Z = -3.19, p = 0.001). Între cele două grupe, testul neparametric Mann-Whitney U nu a înregistrat o diferență semnificativă statistic, (U = -1.21, p = 0.23). Totuși grupa experimentală a înregistrat o creștere cu 5.6%, în schimb ce grupa de control a înregistrat o creștere cu doar 1.6%, fiind vorba, așadar, de o creștere de 3.5 ori mai mare în cadrul grupei experimentale, comparativ cu grupa de control.
Grupa experimentală a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studilui (M = 89.93, SD = 10.26) comparativ cu momentul inițial (M = 86.53, SD = 11.24), (Z = -3.09, p = 0.002) cu privire la variabila ,,autoreglarea”, însă și grupa de control a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studiului (M = 88.07, SD = 9.90) comparativ cu testarea inițială (M = 86, SD = 11.63), (Z = -3.31, p = 0.001). Între cele două grupe nu s-a înregistrat o diferență semnificativă statistic la finalul studiului, (U = -0.79, p = 0.43); așadar, grupa experimentală a înregistrat o creștere cu 3.9%, comparativ cu doar 2.4% în cadrul grupei de control.
Între variabilele prezentate mai sus există și corelații; mai exact între ,,viteza de percepție” și ,,coordonarea motorie” există o corelație negativă, iar după cum se poate observa în figura de mai jos, odată cu scăderea valorilor variabilei ,,viteza de perceptie”, valorile variabilei ,,coordonarea motorie” cresc, corelație care este semnificativă statistic, r = -0.43, df = 28, p < 0.05.
Fig. 6.2. Corelația între variabilele ,,coordonare motorie” și ,,viteza de percepție”
De asemenea, între variabilele ,,coordonare motorie” și ,,autoreglare” s-a observat o corelație pozitivă, iar după cum se poate observa și în figura de mai jos, odată cu creșterea valorilor unei varibile, valorile celeilalte variabile, cresc, corelația fiind semnificativă statistic, r = 0.65, df = 28, p < 0.001.
Fig. 6.3. Corelația între variabilele ,,autoreglare” și ,,coordonare motorie”
Concluzii ipotezele au fost confirmate și putem folosi acest instrument în cadrul Studiului propriu-zis.
6.2. Descrierea Programului de intervenție – se pot urmări în capitoul……
Capitolul 7. STUDIUL I PRIVIND EVALUAREA BIOCHIMICĂ A UNOR PROBE DE SALIVĂ RESPECTIV URINĂ, PRIN PRISMA CONCENTRAȚIEI SALIVARE A CORTISOLULUI, TESTOSTERONULUI RESPECTIV A CATECOLAMINELOR URINARE, LA BOXERI
7.1. Introducere
Abordarea interdisciplinară în explorarea funcțiilor motrice și aducerea acestora la nivelul performanțelor sportive, a arătat multidimensionalitatea actului psihofiziologic asociat atât efortului fizic cât performanței sportive. Din punct de vedere psihofiziologic, în contextul sportului de performanță, alături de reacțiile fiziologice normale, intervine stresul competițional, care variază în raport cu tipul de sport practicat, vârstă, sex, mediu de desfășurare, tipul de antrenament derulat, caracterul psihologic al sportivului respectiv antrenorului sau chiar cu obiectivul major al competiției (Șalgău, 2011). Organismul uman, supus presiunilor psiho-motrice asociate realizării sau perfecționării unor stereotipuri dinamice esențiale activității sportive, prezintă din punct de vedere psihologic și biologic o serie de modificări fiziologice încadrate ca reacții adaptative din sfera sindromului de stress biologic (Buynitsky și Mostofsky, 2009; Alkadhi, 2013). Stresul reprezină un concept cu largi implicații în psihologie și sociologie, adesea fiind folosit în mod eronat față de definiția data de Selye în 1943. Autorul definește stresul ca fiind suma răspunsurilor nespecifice la orice solicitare a organismului, făcându-se distincția între reacțiile adaptative specifice și nespecifice, ultimele fiind responsabile de sindromul de stress biologic (Derevenco și colab., 1992).
În sportul individual sau de echipă, în context competițional, stresul este caracterizat din punct de vedere biochimic, de stimularea axei funcționale hipotalamus – hipofiză – glandă țintă, unde glanda țintă este reprezentată adesea de glandele suprarenale (Toma și colab., 2017). Rolul glandelor suprarenale în reglarea comportamentală la stresul competițional este unul indirect, hormonii, cu precădere glucocorticoizii, catecolaminele și hormonii sexuali acționând asupra receptorilor specifici din cortexul prefrontal, hipocamp, nuclei amigdalari sau hipotalamus, astfel, modulând comportamentul adaptativ în competiție (Argus și colab., 2009). Totodată, s-a pus problema suprapunerii modificărilor biochimice fiziologice cu cele asociate stresului competițional, care, în mod firesc sunt strict interconectate (Toma și colab., 2019).
Pe de altă parte, variații fiziologice ale unor markeri biochimici (hormoni, minerale, enzime, glicemie, etc.) sau funcționali (tensiune arterială, frecvență cardiacă, frecvență respiratorie, funcția electrică a miocardului, reglarea secrețiilor gastro-intestinale, salivare, pancreatice, metabolism muscular aerob/anaerob, etc.) sunt observate și în absența stresului competițional. Reactivitatea fiziologică la efort conduce spre adaptarea organismului la noile cerințe ale activității fizice, marcată prin variații biochimice și funcționale după cum menționează Taffala și Evans (1997) și Marcora (2009).
Unele cercetări fac o distincție clară între fiziologia efortului și psihologia efortului, după cum arată Dijksterhuis și colab. (2011). Autorii demonstrează utilizând simulatoare special că efortul mental nu se suprapune biochimic și/sau funcțional cu efortul fizic. Cercetări paralele demonstrează însă că între efortul mental și efortul fizic există o dependență iar legătura între cele două tipuri de efort se realizează prin intermediul hormonilor specifici stresului precum corticosteronul, catecolaminele sau testosteronul (Fibiger și colab., 1984; Smit și colab., 2005). Atât Fibiger și colab. (1984) cât și date mai noi precum cele ale lui Biddle și colab. (2011) demonstrează utilitatea abordării interdisciplinare în cercetarea fenomenului de adaptare la efort respectiv a stresului competițional, recomandarea acestora fiind utilizarea metodelor de analiză psihologică cantitativă în paralel cu recoltarea probelor pentru determinări fiziologice.
Aplicarea metodelor de analiză cantitativă prin chestionare, contribuie la discriminarea fundamentală dintre creșterea concentrației sangvine a cortisolului, testosteronului, estrogenului, adrenalinei, dopaminei, noradrenalinei sau în cele din urmă a hormonilor tiroidieni și variația acestor parametri în contextul stresului competițional (Toma și colab., 2019; Gaudreau și Blondin, 2002). Abordarea teoretică și practică a două dimensiuni (psihologice și biologice) ale stresului competițional în contextul educației fizice și a sportului este esențială în direcția înțelegerii mecanismelor psiho-fiziologice de răspuns a organismului sportivilor în condiții de competiție. Investigarea relației dintre dimensiunea psihologică și fiziologică a stresului competițional poate contribui la dezvoltarea unor antrenamente precompetiționale care să vizeze reglarea emoțională a sportivilor, în direcția scăderii nivelului de emoții negative disfuncționale și atingerea unui nivel optim de stres (eustres), favorabil performanțelor sportive sănătoase.
Un instrument psihologic adesea folosit în evaluarea dimensiunii subiective a emoțiilor este Profilul Distresului Afectiv (Opriș și Macavei, 2007), care permite măsurarea categoriilor specifice de emoții, inclusiv pe cele negative cum ar fi îngrijorare/anxietate și tristețe/deprimare și Scala Stresului Perceput (Cohen și Williamson, 1988). Această scală este unul dintre cele mai utilizate instrumente în psihologie și domeniile conexe pentru măsurarea nivelului perceput de stres în condițiile unei situații activatoare.
Măsurătorile biochimice din diferite fluide prelevate de la sportivi se asociază în mod obligatoriu cu o serie de determinări fiziologice/motrice care arată adesea corelațiile existente între creșterea sangvină a unui marker specific și amplificarea metabolismului aerob, creșterea frecvenței cardiace, creșterea rezistenței la efort, etc. (Montgomeri și colab., 2010; Spencer și colab., 2005). În cadrul cercetării noastre, ne-am orientat spre evaluarea biochimică a unor probe de salivă respectiv urină, prin prisma concentrației salivare a cortisolului, testosteronului respectiv a catecolaminelor urinare, în vederea coroborării acestora cu măsurătorile fiziologice efectuate.
Cortisolul este un hormon glucocorticoid, secretat preponderent de zona fasciculată a glandei suprarenale, sub acțiunea CRH (corticotrope releasing hormone), secretat la rândul său de glanda hipofiză, mai ales în condiții de stres dar și, în plan secundar, de efort fizic intens (Staufenbiel și colab., 2013). Secreția cortisolului este reglată și de mecanismele nervoase superioare precum capacitatea de integrare a emoțiilor, modularea anxietății sau existența unor stereotipuri dinamice integrate cu experiența, la nivel cortical și cerebelar (Montoya și colab., 2012). Cortisolul determină creșterea gliceimiei, mobilizarea lipidelor din țesutul adipos, amplifică rata de producere a energiei la nivel celular și contribuie într-un mod hotărâtor la adaptarea sistemului nervos central la stresul competițional.
Date anterior publicate au arătat că și testosteronul, este direct implicat în modularea performanțelor sportive și a rezistenței la stresul competițional, atât la copii și adulțo cât și la bărbați respectiv femei (Toma și colab., 2019) însă variațiile acestuia în fluidele biologice sunt mult mai puțin dinamice decât cele ale cortisolului.
Alături de cortisol și testosteron, catecolaminele reprezintă al treilea indicator al rezistenței la efort și a modulării stresului competițional. Catecolaminele cu rol fiziologic esențial, cuprind dopamina, nordadrenalina și adrenalina iar secreția acestora este distribuită neuniform în sistemul nervos central și periferic dar și în sistemul endocrin (Pan și colab., 2018). Astfel, sinteza și eliberarea de catecolamine se regăsește la nivel neuronal, ganglionar dar și la nivelul medulosuprarenalei, zona de origine nervoasă a glandei suprarenale (O`Neill, 2019).
Eliberarea catecolaminelor în torentul sangvin este un proces rapid, de moment, care conduce la aplificarea rapidă a performanțelor motrice (în special prin creșterea oxigenării musculare), a frecvenței cardio-respiratorii, a mobilizării rezervelor energetice și determină o amplă integrare a factorilor stresori la nivelul sistemului nervos central (McMorris și colab., 2016). Catecolaminele se eliberează și urinar, determinarea sumară a acestora fiind un indicator fiedel al concentrației lor sangvine (Takagi și colab., 2020). În general, stresul competițional sau activitatea fizică intensă amplifică nivelul cortisolului și catecolaminelor în fluidele biologice. Saliva și urina reprezintă indicatori fideli ai sângelui, recoltarea acestor tipuri de probe fiind neinvazivă.
Această abordare are aplicabilitate în planificarea unor antrenamente precompetiționale care să țintească nivelul emoțiilor pozitive și negative (funcționale și disfuncționale) în asociere cu un nivel al stresului care să nu afecteze în mod negativ funcționarea mentală și fizică a sportivilor aflați în pregătire sau în competiție. Acest studiu este util în pregătirea competițională, deoarece atât la copii/juniori, cât și la tineret/seniori stresul și performanța sunt termeni des întâlniți iar prin determinarea nivelului de stres, prin diferite metode, antrenorii/sportivii, pot ameliora acest stres negativ sau îl pot accepta și învața să-l controleze pentru optimiza rezultatul sportiv.
Luând în considerare variațiile fiziologice asociate stresului, antrenorul/profesorul responsabil cu pregătirea individuală și de grup pentru box în acest caz, poate să țină cont de momentele critice depistate astfel încât să gestioneze prin tehnici cognitiv-comportamentale reacțiile sportivului (Holdevici, 2001; Tenenbaum și Eklund, 2007; Arboretti și colab., 2014). Planficarea activităților devine astfel optimizată (Wienberg și Gould, 2010) prin utilizarea datelor fiziologice iar antrenorul/instructorul de box poate utiliza modelul didactic elaborat.
Obiectivul principal a fost conturarea statusului biochimic și fiziologic al sportivilor supuși unor serii de antrenamente organizate și stabilirea rolului antrenamentului în modularea reactivității la stresul competițional.
Relația dintre indicatorii fiziologici determinați din urină și salivă și box (pugilism) este relativ puțin investigată, relațiile stabilite fiind adesea extrapolate din alte sporturi. După cum menționează Deuchar și colab. (2016), boxul este tratat adesea ca o formă de translație a masculinității în rândul grupei de vârstă tânără, fiind totodată o legătură cu ceea ce, cu zeci de secole în urmă, se desfășura între gladiatori. Pe baza acestor observații de natură psiho-istorică și sociologică, se poate desprinde corelația dintre un sport cu activitate mentală și motrică intensă și fundamentul fiziologic a ceea ce sportivul demonstrează în jocul de box, după cum menționează Sham (2001) și Angier (2005).
Studii efectuate pe boxeri amatori au demonstrat puternica legătură între tipul de activitate psihomotrică specifică și variațiile unor parametri hematologici (concentrația hemoglobinei, hematocritul), scăderea în greutate ca urmare a efortului fizic și a cortizolului crescut, creșterea masei musculare și ca urmare a acțiunii testosteronului pe lângă efortul fizic propriu-zis sau creșterea, în cele din urmă, a rezistenței la efort fizic susținut (Smith, 2006). Delvecchio (2011) a demonstrat faptul că boxul necesită sau dezvoltă (în funcție de nivelul de practicare) o capacitate aerobă mare asociată cu o toleranță ridicată pentru lactat (rezultat al metabolismului muscular anaerob, când în urma glicolizei se formează lactatul și nu piruvatul ca în cazul glicolizei aerobe, când mușchiul nu intră în „datorie de oxigen”).
Omalu și colab. (2010) alături de Rabinovici (2017) au demonstrat varaiația testosteronului sangvin odată cu nivelul de antrenament practicat în wrestling. Datele publicate au corelat encefalopatia traumatică cu nivelul tehnic practicat, încercându-se o transalație în box. Cu toate acestea, bazele de date experimentale de tip biochimic concludente la pugiliști încă sunt lacunare. În 2002, Guidetti și colab. au arătat, ca și Rabinovici (2017) că atât în boxul profesionist cât și în cel practicat de amatori, este necesară antrenarea metabolismului anaerob muscular și dezvoltarea forței musculare aerobe. Din punct de vedere fiziologic, aceste procese sunt stimulate de factori biochimici precum hormoni de anduranță cum sunt steroizii, sau de neuromediatori care stimulează funcția glicogenolitică musculară cum sunt catecolaminele. Glicogenoliza musculară se declanșează în prima etapă sub acțiunea catecolaminelor (adrenalina, noradrenalina) și conduce la formarea glucozei în muschi. Sub acțiunea acelorași catecolamine, glucoza se catabolizează prin glicoliză, în urma acestui proces degradativ al glucozei rezultând energie (sub formă de ATP) necesară contracției. Glicoliza poate fi aerobă (metabolism muscular aerob) și conduce la formarea acidului piruvic sau poate fi anaerobă (mușchiul intră în datorie de oxigen) și conduce la apariția acidului lactic sau a lactatului.
În box, după cum menționează Silamani și colab. (2017) precum și Omalu și colab. (2010) și Rabinovici (2017), mușchiul trebuie antrenat cu scopul scăderii frecvenței glicolizei anaerobe dar cu creșterea rezistenței acestuia la apariția lactatului. La acest nivel, un program specializat de antrenorat, bazat pe dinamica unor indicatori fiziologici (biochimici și funcționali), poate duce la creșterea calității actului de antrenare și în cele din urmă, la creșterea performanțelor sportive. Reiese așadar utilitatea determinărilor anumitor factori care reglează sau declanșează procese metabolice asociate efortului fizic și sportului de performanță. Astfel, numeroase cercetări în fiziologia sportivă recurg la metode noninvazive de monitorizare a metabolismului sportivilor, atât în box cât și în atletism, ski, înot, volei, handbal etc. Volodchenko și colab. (2019) au utilizat saliva în vederea testării biochimice în kickboxing, în cadrul unui program de antrenament dinamic, determinând gradul de peroxidare lipidică, concentrația piruvatului respectiv a lactatului salivar, ca principali indicatori ai funcției glicolitice musculare. În 2010, Moreira și colab., au recoltat probe salivare de la indivizi antrenați pentru kickboxing, determinând cortisolul și imunoglobulina A, procedură propusă și utilizată și de Pesce și colab. (2015) respectiv de Petrov și colab. (2017). Gaviglio și colab. (2015) au utilizat probe salivare provenite de la rugbyști, în vederea determinării cortisolului și a testosteronului. Autorii au propus o schemă de antrenament care să includă evaluarea statusului hormonal al sportivilor prin metode neinvazive, cum e determinarea salivară. Protocolul de testare propus a cuprins testări repetate la intervale fixe de timp, înaintea desfășurării activității sportive, în timpul acestia și după încheierea activității. Rezultatele lor, ca și cele ale lui Gaskov și colab. (2017) care a lucrat cu boxeri, tind spre ceea ce și cercetări utilizând schiori de performanță au demonstrat (Toma și colab., 2019), dinamica salivară a cortisolului respectiv testosteronului fiind direct asociată cu performanța motrică, rezistența la efort și stresul competițional.
O altă metodă de monitorizare și evaluare a statusului metabolic al sportivilor este determinarea indicatorilor biochimici din probe urinare. Asemenea salivei, urina este un fluid care oglindește concentrația multor parametri metabolici sangvini. Determinarea markerilor de leziune musculară (creatinkinaza musculară), a celor asociați metabolismului muscular anaerob (lactatul, pH urinar, etc.), a nivelului de glicogen din organism (corpii cetonici rezultați în urma lipolizei) sau concentrația sangvină a catecolaminelor sugerează dinamica proceselui metabolic asociat efortului și stresului competițional, după cum arată Saengsirisuwan și colab. (1998). Autorii au lucrat cu probe urinare recoltate de la boxeri supuși unui program de antrenament intensive. S-au determinat marker de leziune renală, hepatică și musculară precum transaminazele ALP și AST, lactatdehidrogenaza și creatin kinaza de origine musculară. Activitatea fizică intensă s-a asociat cu creșterea nivelului urinar al acestor marker biochimici, autorii propunând totodată o abordare cross-disciplinară în managementul metabolisc al sportivilor, care să includă elemente de nutriție, hepato și nefro-protecție și exerciții de creștere a ratei metabolice musculare.
Vinnitchuk și colab. (1993) a demonstrat eliminarea catecolaminelor prin urină, în urma activității fizice susținute. Nivelul urinar a fost un indicator fidel al nivelului sanfvin al catecolaminelor, acestea crescând în efortul fizic, rolul lor în stimularea glicolizei aerobe fiind deja cunoscut. Încă din 1969, după Nowacki și colab., determinarea catecolaminelor urinare a început să figureze ca marker al stimulării simpato-adrenale, determinarea fiind noninvazivă și exactă. În aceeași perioadă, Krahenbuhl (1971), descria reactivitatea fiziologică la jucătorii de tenis, mentionând determinarea urinară a unor indicatori metabolic printer care și catecolaminele. Frankenhaeuser și colab. (1969) evidențiau la jucătorii de hochei pe gheață și la boxeri rolul stimulării simpato-adrenale (a glandelor suprarenale, zona medulară, responsabilă cu eliberarea catecolaminelor în sânge) în menținerea statusului mental în competiție. Determinarea urinară a catecolaminelor a fost de asemenea utilizată de autori. Catecolaminele totodată sunt puntea de legătură cu comportamentul muscular și mental de tip rapid și în forță, specific boxului, în timp ce hormonii steroizi (cortisolul, testosteronul) sunt asociați mai curând cu anduranța și mai puțin cu reacția de moment de tip rapid, din efortul fizic asociat sau nu, cu o competiție sportivă.
Phor (2019) a descris boxul ca element cheie în managementul stresului și al depresiei. Autorul a propus mai multe tehnici de management al stresului (înțeles aici în sens larg) precum (i) strategii de ajustare fiziologică (tehnici de respirație, de relaxare musculară, etc.), (ii) strategii de ajustare socială (positive self-talk), (iii) aspecte ale managementului anxietății (controlul respirației, vizularizare de imagini, etc.), (iv) tehnici de energizare, (v) training autogen (reguli de dezvoltare a respirației, a comportamentului alimentar, etc.). Același autor realizează la nivel conceptual legătura dintre notiunea generală de stres și stresul competițional astfel că, stresul total este, după cum propune autorul, suma stresului emoțional, a stresului de antrenament și a stresului competițional.
7. 2. Materiale și metode
7.2.1. Grupul de studiu
Grupul de studiu a fost compus din juniori, de sex masculin și feminin, cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani, fără afecțiuni cronice și în baza consimțământului semnat de aceștia în vederea participării voluntare la studiu. Grupul de studiu a fost compus din 50 de elevi din care: 25 de elevi practicanți ai sporturilor de contact, în Cluburile sportive din Tășnad și Carei jud. Satu- Mare și și 25 de elevi din Cluburi sportive din Cluj – Napoca. Sporturilor de contact însemând : box, judo, aikido, karate, taekwondo, box, cu vârstă cuprinsă între 14-16 ani.
Perdioada de desfășurarea a experimentului a fost de 1 an din: dec.2016 – nov.2017 cu o participare la antrenamente de cel putin 3 ori pe saptămână.
Programul de intervenție a constat în realizarea unor execiții pentru îmbunătățirea concentrarea atenției cât și a viteza percepției. Obiectivarea rezultatelor s-a realizat prin folosirea instrumentului……….CUM SE NUMEȘTE INSTRUMENTUL RESPECTIV??
7.2.2. Recoltarea probelor
Recoltarea probelor s-a efectuat în strânsă legătură cu antrenamentul derulat în cadrul grupului. Studiul s-a extins pe 24 de luni (2 ani), recoltarea probelor având loc în faza inițială, înaintea începerii antrenamentului, și în faza finală, după trecerea subiecților prin toate etapele antrenamentului prevăzute în schema experimentală. Probele recoltate au fost saliva și urina, în volume medii de 1 mL. Recoltarea probelor s-a derulat în condiții de maximă rigurozitate și igienă, în recipiente speciale, sterile. Probele au fost apoi congelate până la efectuarea analizelor biochimice.
7.2.3. Analiza concentrației salivare a cortisolului și a testosteronului
Cortisolul și testosteronul salivar au fost determinate prin metoda ELISA (enzyme-linked immunosorbent assay), bazată pe reacția de tip antigen-anticorp, în placă cu 96 de godeuri, pretratată cu anticorpi specifici anti-cortisol și anti-testosteron uman. Probele de salivă au fost prelucrate conform metodelor specifice, diluate de 5 ori cu tampon fosfat (PBS) 0.1M pH = 7.4 și supuse apoi protocolului de determinare caracteristic fiecărui hormon, după cum e descris într-o lucrare anterioară (Toma și colab., 2019).
7.2.4. Analiza catecolaminelor urinare
Probele urinare au fost diluate de 5 ori și supuse determinării spectrofotometrice, la 530 nm, a concentrației catecolaminelor totale din urină, cu prevalență a adrenalinei respectiv dopaminei. Metoda de determinare (Madrakin și colab., 2006) se bazează pe oxidarea catecolaminelor cu periodat de potasiu urmată de cuplarea produsului de reacție cu acidul 4-aminobenzoic. În urma acestei reacții apare o culoare albastră a cărei intensitate măsurată spectrofotometric este direct proporțională cu concentrația catecolaminelor din probă.
7.2.5. Prelucrarea statistică a rezultatelor
Datele numerice obținute în urma determinărilor efectuate au fost prelucrate cu testul t Student pentru valori neperechi asociat cu corecția lui Welch. Semnificația statistică a fost stabilită la un P asociat < 0.05 (probabilitate > 95%). Comparația s-a efectuat între media valorilor inițiale și media valorilor finale, pentru toti markerii biochimici dozați. Datele sunt exprimate ca medie ± ES (eroarea standard a mediei). Prelucrarea statistică a datelor s-a efectuat folosind softul GraphPad Prism 5.
7.3. Prezentarea rezultatelor
Rezultatele analizelor biochimice din salivă respectiv urină de la juniorii băieți (vezi și Tabelul 8.1) au demonstrat o variație independentă a cortisolului, testosteronului și catecolaminelor. Nivelul salivar al cortisolului (Fig.8.1) a scăzut semnificativ (P < 0.05) în etapa finală de recoltare (0.44 ± 0.02 µg/mL), după 12 luni de antrenament, în comparație cu nivelul determinat în faza incipentă a activității (faza inițială) de 0.72 ± 0.08 µg/mL.
Testosteronul (Fig. 8.2) nu a prezentat variații semnificative statistic ci doar o tendință de scădere în etapa finală de recoltare, după trecerea subiecților prin antrenamentul de 24 de luni.
Catecolaminele urinare (Fig. 8.3) au crescut semnificativ (P < 0.05) în raport cu etapa inițială de recoltare când s-a determinat concentrația de 88.8 ± 7.4 µg/dL, în etapa finală, concentrația urinară a acestora fiind de 176.8 ± 21.8 µg/dL. Analiza de corelație a evidențiat în raport cu variația cortisolului salivar un coeficient de corelație negativ (-0.708), pentru testosteronul salivar un coeficient de corelație pozitiv (0.161) iar pentru catecolaminele urinare, un coeficient de corelație negativ (-0.467). P asociat analizei de corelație nu a avut valori mai mici de 0.05.
Analiza biochimică a salivei respectiv a probelor de urină de la fete junior (vezi și Tabelul 8.2) a evidențiat același mod de variație ca la băieții juniori. Nivelul cortisolului salivar (Fig.8.4) a scăzut semnificativ în urma antrenamentului aplicat (P < 0.01), astfel că valoarea inițială a acestui hormon a fost 0.60 ± 0.42 µg/dL iar concentrația salivară în recoltarea finală a scăzut la 0.40 ± 0.33 µg/dL.
Testosteronul salivar (Fig.8.5) la fetele junior nu a prezentat variații semnificative, valorile acestui hormon fiind similare în ambele etape de testare (inițial: 127.6 ± 5.5 pg/dL, final: 127.8 ± 7.6 pg/dL).
Sub aspectul variației catecolaminelor urinare la fetele junior (Fig. 8.6), determinarea concentrației acestora a arătat o dinamică similară cu cea observată la băieții juniori, astfel că în faza inițială de testare concentrația urinaraă a catecolaminelor a fost de 76.6 ± 8.75 mg/dL iar în etapa finală, acestea au înregistrat o creștere semnificativă (P < 0.05) la 142.8 ± 10.86 mg/dL. Analiza de corelație a evidențiat o corelație pozitivă în raport cu concentrațiile salivare ale cortisolui (coeficient de corelație: 0.254).
Cu toate că nu variază semnificativ statistic, testosteronul a prezentat un coeficient de corelație negativ de -0.072 iar variațiile catecolaminelor s-au corelat negativ, cu un coeficient de corelație de -0.648. P asociat analizei de corelație nu a avut valori mai mici de 0.05.
Tabelul 7.1. Sumarizarea valorilor markerilor biochimici determinați la băieți juniori în etapa inițială respectiv finală a programului de antrenorat
Tabelul 7.2. Sumarizarea valorilor markerilor biochimici determinați la fete junior în etapa inițială respectiv finală a programului de antrenorat
7.4. Discuții
Testarea biochimică subiecților luați în studiu a dorit să evidențieze rolul antrenamentului în modularea capcității de adaptare la efortul fizic și la factorii stresului competițional. Prin prisma parametrilor biochimici dozați prin metode imunochimice respectiv spectrofotometrice, din salivă respectiv urină, de la băieți și fete din gura de vârstă 14-16 ani la începerea studiului, s-a putut demonstra reactivitatea neuroendocrină și calea prin care antrenamentul specific contribuie la reacția biochimică de fundamentare a copingului (adaptării la stres). După cum au demonstrat Radzi și colab. (2018), între variația cortisolului și performanța sportivă există o directă proprționalitate. Datele noastre au arătat scăderea cortisolului după 24 de luni de antrenament constant. Scăderea acestui hormon specific al stresului indică atât efectul modulator al antrenamentului cât și dezvoltarea capacității de internalizare și integrare generală, de către individ, a factorilor stresori.
Date anterior publicate de Toma și colab. (2019) au demonstrat dinamica testosteronului salivar în skiul alpin de performanță, testosteronul prezentând variații cu vârsta și gradul de pregătire al subiecților, și mai puțin cu așteptările sportivului față de propria performanță sau a competitorilor săi. Cu toate acestea, în cadrul studiului nostru, testosteronul a prezentat doar o tendință de scădere la băieții juniori și a rămas nemodificat la fetele junior, ceea ce demonstrează că, în acest tip de sport, testosteronul nu este implicat în mod direct în modularea comportamentului adaptativ la stresul competițional, așa cum s-a dovedit a fi cortisolul. Datele obținute susțin totodată și ceea ce au menționat Joksimovic și colab. (2018) și Mihaela (2018), în cadrul testelor efectuate pe sportivi atleți, sub aspectul dinamicii testosteronului. Studiile au arătat că acest hormon variază în special în sporturile care implică alergare de lungă durată, efort muscular cu contracție izotonică și la grupe de vârstă adulte. Reactivitatea testosteronului la copii a fost așadar scăzută.
Creșterea concentrației catecolaminelor urinare atât la baieți cât și la fete junior demonstrează atât o cale de adaptare la stresul competițional preponderent monoaminergică (mediată prin catecolaminele dopamină, noradrenalină, adrenalină) cât și o reactivitate crescută a metabolismului în activitatea sportivă. Copingul la grupa de vârtsă studiată, 14-16 ani, este bazat preponderent pe reacții rapide, de forță, care implică angrenarea intregului metablism la o rată de consum metabolic ridicată, și mai puțin se bazează pe analiza cognitivă a situațiilor și încercarea de internalizare cognitivă a factorilor stresori, după cum mentionează McMorris (2017), McMorris și colab. (2016) și Vakhitov și colab. (2016).
7.5. Concluzii
Antrenamentul constant, după o schemă de aplicare, la grupa de vârstă 15-17 ani, atât la băieți cât și la fete a determinat creșterea capacității de adaptare la stres marcată prin scăderea cortisolului salivar neinfluențând însă dinamica catecolaminelor urinare, acestea crescând, pe măsură ce și expectanțele, atât față de propria persoană cât și a celor din jur, au crescut. Dinamica parametrilor determinați sugerează că antrenamentul constant, la grupa de vârstă 14-16 ani, atât la băieți cât și la fete, previne apariția distresului și menține eustresul (stresul capacitiv) în condițiile sportului de performanță.
Capitolul 8.
Studiul II – STRUCTURI PROPUSE PENTRU ANTRENAMENTE INOVATIVE, REZULTATE EXPERIMENTALE IN EVALUAREA SI
CUANTIFICAREA SPORTIVILOR
8.1. Scopul studiului
Scopul testării este evaluarea componenetelor psihomotrice la: viteza de perceție, coordonare motorie și autoreglare în cadrul cercetării propriu-zise
Primele teste de cercetare privind impactul antrenamentelor inovative s-au realizat prin utilizarea sistemele ,,PSITEST Cabinet” abordând trei parametri – itemi și anume: viteza de percepție, coordonarea motorie și autoreglarea.
În acest experiment s-a facut o explicitare detaliată a naturii stimulului utilizat. Pentru aceasta au fost manipulate instrucțiuni către cei 64 de elevi din școlile din localitatea Tășnad, județul Satu Mare.
8.2. Obiective cercetării
Obiectivele urmăresc prin metoda experimentului pentru cuantificarea vitezei de percepție și concentrarea atenției.
8.3. Enumerarea materialelor și a metodelor folosite în cadrul studiului experimental
Metoda utilizată în acest experiment este de a cere subiecților să ajusteze viteza unui punct care se mișcă pe o elipsă de pe ecranul unui monitor. Au fost antrenați în acest experiment un număr de 64 elevi sportivi din scolile din Tasnad, jud. Satu-Mare, din cei care au participat și la testele cu sistemele ,,PSITEST Cabinet”. Subiecții au avut la îndemână ce trebuiau să facă pe monitorul calculatorului. Procentul de subiecți de sex feminin din eșantion este de 43,75%, procentul de stângaci este de 9,37%, iar vârsta medie este de 15 ± 1 an. Toți subiecții au avut o vedere normală sau corectată la normal.
Cercetarea experimentală s-a desfășurat pe 64 de subiecți, dintre care 32 de subiecți în grupa experimentală și 32 de subiecți în grupa de control, din cluburile unde se practică sporturi de contact în Cluj – Napoca – lotul experiment și Lotul din orașele Tășnad și Carei – Lotul de control, în perioada (nov. 2017 – nov. 2018)
8.4. Prezentarea, analiza și interpretarea rezultatelor inițiale obținute în cadrul studiului experimental
Detalii despre hardul și softurile utilizate sunt prezentate în subcapitolul 7. Perioada de desfășurare a testelor a fost de 12 luni, câte un test la începutul intervalului și celăllat test aplicat dupa 12 luni. În intervalul de timp dintre aceste teste subiecții au efectuat exerciții fizice sistematizate și prezentate în tabelele 8.1 și 8.2, introduse în joncțiuni de exerciții fizice ca și componente definitorii ale antrenamentelor inovative. Aceste antrenamente s-au desfășurat aproximativ într-o frecvență de 3-5 ori săptămânal.
Rezultatele testelor sunt prezentate în următoarele 4 tabele.
Tabelul 8.1. Studiu propriu-zis – Lot control
Tabel 8.2. Studiu propriu-zis LOT Experiment
8.5. Discuții și concluzii
La începutul studiului, testul Mann-Whitney U nu a înregistrat diferențe semnificative statistic între grupa experimentală (M = 6.72, SD = 4.2) și grupa de control (M = 6.72, SD = 4.0) cu privire la viteza de percepție, (U = -0.20, p = 0.84).
Pentru variabila ,,coordonare” rezultatele inițiale au fost apropiate ca valoare între grupa experimentală (M = 81.63, SD = 5.13) și grupa de control (M = 81.59, SD = 3.9) , testul t pentru variabile independente arătând că diferențele nu au fost semnificativ statistic, (t32,32 = -0.03, df = 62, p = 0.98, fiind vorba de o diferență de 0.03, 95% CI [-2.31, 2.25]) (vezi tabelul 1).
Același lucru se poate afirma și cu privire la variabila ,,autoreglare”, unde diferențele nu au fost semnificativ statistic la începutul studiului între grupa experimentală (M = 87, SD = 9.33) și grupa de control (M = 87.16, SD = 9.81), testul neparametric Mann-Whitney U demonstrând acest lucru, (U = -0.01, p = 0.99).
La variabila ,,coordonare motorie” grupa experimentală a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la testarea finală (M = 84.41, SD = 5.1) comparativ cu testarea inițială(M = 81.63, SD = 5.13), testul t pentru variabile dependente demonstrând acest lucru, (t32 = -9.37, df = 31, p < 0.001). În schimb, grupa de control nu a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic, (t32 = -1.56, df = 31, p = 0.13). Între cele două grupe, testul t pentru variabile independente nu a înregistrat o diferență semnificativă statistic, (t32,32 = 1.04, df = 62, p = 0.26), între cele două fiind vorba de o diferență medie de 1.41 în favoarea grupei experimentale, 95% CI [-1.06, 3.89]).
Pentru variabila ,,viteza de percepție”, grupa experimentală a obținut o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studiului (M = 3.88, SD = 1.9) comparativ cu testările inițiale (M = 6.72, SD = 4.2), testul neparametric Wilcoxon demonstrând acest lucru, (Z = -4.48, p < 0.001). Și grupa de control a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studiului (M = 5.44, SD = 3.30) comparativ cu rezultatele obținute la probele inițiale (M = 6.72, SD = 4.0), (Z = -4.55, p < 0.001), diferențele dintre cele două grupe nefiind semnificative statistic la finalul studiului, (U = -1.90, p = 0.06).
La ultima variabilă, anume ,,autoreglarea”, grupa experimentală a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studilui (M = 93.34, SD = 5.5) comparativ cu momentul inițial (M = 87, SD = 9.33), (Z = -4.94, p < 0.001). Grupa de control a înregistrat o îmbunătățire semnificativă statistic la finalul studiului (M = 88.50, SD = 9.3) comparativ cu testarea inițială (M = 87.16, SD = 9.8), (Z = -3.19, p = 0.001), iar între cele două grupe s-a înregistrat o diferență semnificativă statistic la finalul studiului, fiind vorba de o îmbunătățire mai evidentă în cazul grupei experimentale (U = -2.04, p = .04).
Între variabilele ,,viteza de percepție” și ,,coordonarea motorie” există o corelație negativă, ceea ce sugerează că odată cu scăderea valorilor unei variabile, valorile celeilalte variabile cresc, corelație care însă nu este semnificativă statistic, r = -0.19, df = 62, p = 0.14. Și între ,,viteza de percepție” și ,,autoreglare” există o corelație negativă, însă nesemnificativa statistic, r = -0.05, df = 62, p = 0.67.
În schimb, între variabilele ,,coordonare motorie” și ,,autoreglare” s-a observat o corelație pozitivă, ceea ce sugerează că odată cu creșterea valorilor unei varibile, valorile celeilalte variabile, de asemenea, cresc, r = 0.53, df = 62, p < 0.001 (vezi figura 7.1).
Figura 8.1. Corelația între variabilele ,,autoreglare” și ,,coordonare motorie”
În concluzie: ipotezele au fost confrimate
8.6 Programul de intervenție aplicat pe lotul de experiment
24 de elevi care practică sporturile de contact din Cluj – Napoca, au convenit să participe la un experiment cu privire la antrenarea "percepția vizuală"și "concentrarea atenției", timp de un an nov.2017 – nov. 2018. Când au fost cerute clarificări de către cei intervievați, s-a adăugat că ceea ce trebuiau să facă era "explicat pe ecran" și că experiența nu era "prea lungă". Procentul de subiecți de sex feminin din eșantion este de 58%, procentul de stângaci este de 13%, iar vârsta medie este de 15 ± 4 ani. Dintre acești 24 de elevi 12 elevi au participat la antrenamente vizuale și ceilalți 12 elevi nu au participat la aceste antrenamente.
Scopul acestui program de intervenție a fost analiza efectului acestuia asupra elevilor din Cluj – Napoca în vederea dezvoltării percepției vizuale cât și a concentrării atenției.
Ipoteza presupunem că folosirea unor echipemnete specializate vor crește indicii percepției vizuale cât și a concentrării atenției
Materiale și Metode
Metoda utilizată în acest experiment este de a cere subiecților să ajusteze viteza unui punct care se mișcă pe un ecran.
Stimulul utilizat in experimente.Alegerea stimulului este ghidată de trei constrângeri:
1) mișcarea trebuie să fie biologică;
2) mișcarea trebuie să aibă loc într-un plan, în sensul geometric al termenului;
3) trebuie să fie periodic, pentru a permite timpului subiectului. reglați viteza.
Punctele 1 și respectiv 2 împiedică formarea percepută a stimulului să fie supusă unor distorsiuni puternice și să evite dificultățile inerente reproducerii pe ecran a unei traiectorii într-un spațiu 3D. Cel puțin două tipuri de mișcări simple răspund acestor constrângeri.
Mișcările înainte și înapoi cu un stilou între două puncte și modelul continuu de elipse. Aceste două tipuri de mișcări nu sunt comparabile. Primul este compus, în general, din două secvențe discrete (cu excepția cazului în care variabilitatea spațială tolerată este mare), în timp ce a doua poate fi asimilată unei singure unități de acțiune, în ciuda observațiilor privind posibila descompunere a mișcării în trimestrul de cicluri (P. Viviani and R. Schneider, “A developmental study of the relationship between geometry and kinematics in drawing movements,” Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, vol. 17, no. 1, pp. 198–218, 1991.). În acest prim experiment vom folosi o elipsă de tipul folosit de Viviani și Stucchi,( P. Viviani and N. Stucchi, “Biological movements look uniform: evidence of motor-perceptual interactions.” Journal of experimental psychology: Human perception and performance, vol. 18, no. 3, p. 603, 1992. )
Pregătirea stimulului. Elipsa este definită de ecuațiile x = a cos θ și y = b sin θ, unde θ reprezintă π variază liniar de la -π la π (400 valori). Constantele a și b corespund semiaxelor elipsei (a = 6,38 cm, b = 2,71 cm). Raportul semi-axei b / a este 0,425. Excentricitatea corespunzătoare e/E(xe,ye) este de 0,9. Coordonatele x și y calculate au fost apoi rotite la 45 ° (Fig.8.1, A). Perimetrul aproximativ al elipsei prezentate este de 29,73 cm. Cinematica (Fig.8.1, B) a acestei elipse este un caz ideal de mișcare biologică ((P. Viviani and R. Schneider, “A developmental study of the relationship between geometry and kinematics in drawing movements,” Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, vol. 17, no. 1, pp. 198–218, 1991.)).
Relația dintre raza curburii R și viteza tangențială Vt este rezumată perfect de funcția de putere Vt = K.R1 / 3. Creșterea vitezei K depinde de perioada de implementare (P în secunde) a seriei de 400 de perechi de coordonate x și y. Relația dintre K și P este rezumată prin funcția definită empiric pentru acest caz: K = 16.321.P-1. Perioada P este exact suma gestionată de participanți.
Fig. 8.1. A) Forma și, B) profilul vitezei tangențiale a stimulului
Excentricitatea e/E(xe,ye)a elipsei din figura 8.1 este de 0,9cm. Când este prezentată pe ecran, elipsa are o lungime aproximativă de 29,73 cm. Profilul de viteză tangențială din figura 8.1, B prezintă modularea caracteristică a mișcărilor umane. Viteza tangențială Vt depinde de raza de curbura a elipsei (vezi textul) și de perioada P de implementare a seriei de 400 de perechi de coordonate x și y.
Sarcina era de a regla viteza medie de mișcare reprezentată de punct. Instrucțiunea, prezentată pe ecran, a spus: "Când experimentatorul va începe experimentul, veți vedea un punct care descrie o elipsă cu o viteză dată. Cu săgeata dreaptă a tastaturii puteți încetini acest punct și cu săgeata din stânga puteți, dimpotrivă, să accelerați acest punct. Cu aceste două săgeți va trebui să ajustați viteza punctului.
Reglați viteza după cum preferați. Când sunteți mulțumit, apăsați tasta Enter. După o
scurtă pauză, punctul va reapărea: au existat 8 probe în total. Subiecții au fost de asemenea anunțați: "Dacă apăsați continuu tastele, veți scădea sau veți mări foarte mult viteza". Mișcarea a fost repetată fără întrerupere până când subiecții au validat perioada finală Pf corespunzătoare vitezei lor preferate. După o pauză de durată variabilă (de la 1 la 2,5 s, tragerea aleatorie), punctul a apărut din nou pe ecran cu o perioadă nouă Pi și subiectul a trebuit să reia procedura de ajustare.
La sfarsitul celor 8 teste, sexul, varsta si lateralitatea (mana frecvent utilizata pentru a scrie) a subiectului au fost raportate intr-un fisier cu rezultatele sale. Am întrebat, de asemenea, majoritatea temelor, 1) ce ar putea reprezenta mișcarea și 2) dacă a avut un anumit punct pe ecranul în care a urmărit ochii. O scurtă explicație a scopului experimentului a fost dată în cele din urmă. Experimentul ar putea dura între 7 și 15 minute, în funcție de subiecți.
Rezultate – Reprezentarea grafică a rezultatelor individuale
Datele includ, pentru fiecare subiect, 8 perechi de valori Pi și Pf reprezentând, respectiv,
perioadele inițiale și cele finale ale stimulului. Analiza acestor date se face în mai multe etape. Înainte de analiza reală, în care se estimează perioadele medii preferate de subiecți, precum și variația inter și intra-individuală măsurată, un scurt paragraf este dedicat descrierii diferitelor percepții asociate modulației perioadei și a trei secțiuni. sunt dedicate unei analize preliminare a datelor. Rezultatele principale se referă în mod evident la perioadele finale alese de subiecți, dar vom vedea în prealabil că analiza detaliată a relației dintre Pi și Pf oferă, de asemenea, rezultate interesante. Rezultatele experimentului pot fi reprezentate grafic pentru fiecare participant. Figura 12 prezintă Pi și Pf , în secunde, a celor 24 de subiecți. În afară de diferențele în tendința și variabilitatea centrală care vor fi detaliate mai târziu, observația din Figura 8.2 relevă două fenomene pe care le vom numi respectiv "capturare" și "atracție".
Capturarea corespunde cazului în care participantul nu modulează perioada inițială a stimulului. Astfel, valorile lui Pi și Pf pot fi confundate (fig.8.2), subiecții 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9 și 10, 12).
Cu alte cuvinte, subiectul acceptă soluția Pi ca reflectând preferința sa finală. Fenomenul de atracție ar putea fi definit ca o co-variație a lui Pf și Pi. Perioada inițială ar putea determina, parțial, oscilația valorii lui Pf în jurul tendinței sale centrale (figura 8.2.). Ar trebui să se facă estimarea. Vezi figura 8.2 a, b, c, d, e, f, g, h, i, j, k, l.
a) b)
c) d)
e)f)
g) h)
i) j)
k)l)
Fig.8.2. Reprezentarea rezultatelor individuale
tendinței centrale și a indiciilor de dispersie fără a vă îngrijora de aceste două fenomene.
Pentru a asigura acest lucru, am analizat distribuția totală a observațiilor și am filtrat datele atipice. Apoi am analizat fenomenele de captare și atracție.
Discuții
Consideratii proprii privind experimentele realizate. Experimentul care tocmai a fost
prezentat a fost destinat să testeze existența unei preferințe perceptive pentru viteza în cazul deplasării unui punct de-a lungul unei traiectorii eliptice. Viteza medie preferată a fost asociată cu valoarea medie a perioadei finale alese pentru o revoluție a elipsei Pf. În primul rând, au fost descrise răspunsurile individuale și distribuția datelor brute în populație. Au fost apoi definite două fenomene (captare și atracție) pentru a descrie variațiile Pf asociate cu valoarea inițială Pi a implementării stimulului. Aceste analize preliminare au fost utilizate pentru a filtra datele brute și pentru a apropia mai bine tendința centrală și variabilitatea vitezei medii preferate. În cele din urmă, efectele legate de sex și lateralitatea subiectului au fost testate prin analizarea varianței
indiciilor calculate.
Preferința medie, calculată pe o populație de 24 participanți, corespunde unei perioade de 2,2 s (σ = 0,97 s). Viteza medie a punctului este de ordinul a 13,5 cm / s. Valoarea Pf este semnificativ mai mare decât timpul mediu de mișcare măsurat atunci când se execută elipse comparabile (1,2 s) (P. Viviani and R. Schneider, “A developmental study of the relationship between geometry and kinematics in drawing movements,” Journal of Experimental Psychology: Human Perception and Performance, vol. 17, no. 1, pp. 198–218, 1991.). Am văzut totuși că această estimare este o referință discutabilă din cauza numărului mic de subiecți din experimentul citat. Mai simplu, să luăm limitele primului și celui de-al treilea trimestru (1,52 s și 2,82 s). Acest interval de 1,3 s conține 50% din preferințele medii. Să observăm, pentru moment, că aceste perioade sunt compatibile cu capacitățile de execuție a sistemului motor. Subiecții nu preferă perioade minime de punere în aplicare (2,2% opțiune <0,3 s) și perioade mai mari de 6,075 s sunt alese doar în 2,5% din cazuri.
În cele din urmă, predicțiile bazate pe datele din lucrul la producerea secvențelor ritmice și extrapolate, presupunând o segmentare a ciclului celui de-al patrulea ciclu al mișcării eliptice, care sunt cele mai compatibile cu rezultatele noastre. Am observat în introducere că tempo-ul mediu preferat ar fi între 100 și 120 bpm (0,5-0,6 s pe ciclu) și că o zonă cuprinsă între 81 și 162 bpm (0,37- 0,74 s) ar putea conține până la 70% din tempo-urile preferate observate . Presupunând ideea de segmentare a elipsei trimestriale, media Pf observată ar trebui să se situeze între 2 și 2,4 s, iar 70% din perioadele preferate ar trebui incluse într-o zonă între 1,48 și 2,96 s. Rezultatele noastre indică faptul că media Pf este de 2,2 s și că 50% din Pf observat este între 1,52 s și 2,82 s. Mai exact, 55% din observații se încadrează în limitele așteptate.
În ceea ce privește observarea punctului, subiecții indică faptul că uneori au urmat punctul ochilor, mai ales la început sau pentru a-și verifica alegerea, dar au fixat și o parte a elipsei în alte momente (în general partea stimul mai mare sau mai mic). Observarea subiecților face de asemenea posibil să se afirme că fazele de urmărire penală se alternează cu etapele de fixare în timpul procedurii de ajustare.
Capitolul 9. Studiul III . Experimentul pentru dezvoltarea anduranței forței
9.1. Subiecții, durata experimentului și locul de desfășurare
Pentru realizarea experimentului nostru, alegerea s-a concentrat pe 12 sportivi juniori (băieți). 6 dintre acesti sportivi, de la CSM Satu Mare au luat parte la diferitele competiții in domeniul boxului, vor constitui grupul experimental sau cu experiență, iar ceilalti 6 urmează antrenamente inovative fiind începători in box. Ei vor constitui grupul de control.
Durata experimentului a fost de 1 an : dec.2018 – dec.2019.
9.2. Scopul și ipoteza studiului
Scopul studiului este de a verifica care dintre cele 2 abordări ale antrenamentului sportiv este mai eficientă: antrenamnetul sportiv clasic sau antrenamnetul sportiv inovativ.
Ipoteza……
9.3. Materiale și metode
Materiale: Implementarea experimentului nostru a necesitat utilizarea mijloacelor materiale următor:
cronometre pentru a cuantifica timpul de efectuare a tuturor testelor;
echipament medical, pentru cântărirea boxerilor (grupuri de control și
experimentale);
scală reconfigurabila pentru măsurarea înălțimii în picioare;
instrumente pentru producerea de semnale sonore si luminoase;
echipamente pentru antrenamente specifice sporturilor de contact (in principal saci de
box de diferite forme si dimensiuni);
banchete reconfigurabile de diferite dimensiuni (in principal cu reglări pe inălțime)
mănuși de box respectiv specifice celorlalte variante a sporturilor de contact;
mănuși pentru echipamentele de antrenamente.
Tipologii de cercetare: Pentru a rezolva testele de evaluare , s-au utilizat citeva tipovariante structurale de metode de cercetare, preponderent aplicativ-experimentale.
Metode aplicativ-experimentale: Evaluarea performanței grupului experimental a fost făcută printr-un pachet de teste (generale și specifice); evaluarea a fost făcut de două ori în timpul unui macrociclu, pentru a le compara cu grupul de control în diferite etape și perioade de pregătire.
Protocol de testare: se configureaza latimea banchetei pentru fiecare sportiv in functie de dimensiunea bustului acestora (in principal distanta peste umeri), apoi pe bara de manipulare se fixeaza sarcinile – greutati stabilite ca marime dupa criterii corecte in functie de capabilitatile si aptitudinile sportivului, ca pozitie pe bara aceste sarcini se vor fixa simetric la o distanta egala cu cea peste umeri, miscarile pe verticala incep din faza bratelor intinse si continua cu aducerea acestora in pozitia a doua cind bara atinge pieptul sportivului. Aceste pozitii se repeta continuu pe parcursul unui interval de timp stabilit de antrenor si sportiv intr-o faza initiala.
Testul de mai este cunoscut si sub numele de test „pompă” tocmai datorita unui caracter
particular al miscarii: miscare de du-te-vino tipica a pistonului unei pompe cu un cilindru si permite si evaluarea andurantei forței membrelor superioare.
Protocol de testare: Din cel mai mare număr de miscari complete de du-te-vino efectuate intr-un interval de 1 min. Se va realiza evaluarea andurantei forței membrelor superioare. Dupa derularea timpului de 1 min. si se numara miscarile complete, se revine, dupa o pauza de 1 min. si se mai efectueaza un set de miscari.
Interpretarea rezultatelor obtinute. Daca numarul de miscari complete este :
peste 50 calificativul este excelent,
intre 30 și 40 calificativul este bine,
intre 20 și 30 calificativul este mediu,
mai puțin de 20 calificativul este slab.
Metode pentru dezvoltarea calitățlor motrice specifice sporturilor de contact
Dezvoltarea anduranței forței de lovire
Un parametru al randamentului constant in activitatile din antrenamentele inovative ce privesc viteza de perceptie , concentrarea atentiei, claritatea si rapiditatea rationamentului, coordonarile motorii, rezistenta la stres, viteza si timpul de reactie, rezistenta la oboseala si nevoia de o performanta generala este anduranța. Dacă anduranta este adesea legată de eforturile aerobice, ea nu trebuie să se limiteze la atit. Dimpotrivă, trebuie extinsa la orice tip de efort în cazul în care cineva încearcă să repete sau să prelungească o acțiune. De exemplu: pentru a face cea mai înalta saritura posibila este nevoie ca sportivul sa dezvolte o putere exploziva semnificativa la nivelul membrelor inferioare; pentru ca un boxer sa aplice o serie de lovituri directe sau upercut – uri este nevoie de asemenea ca el sa asigure viteze de lovire mari concomitent cu forte de lovire mari. Toate acestea presupun contractii musculare mari. Toate procesele energetice capabile să susțină contracții musculare cu anumite frecvente, mai mari sau mai mici, sunt caracterizate de un anumit nivel de anduranta.
Anduranta se manifestă în multe feluri și depinde de următoarele criterii:
• procese energetice: căi aerobe și anaerobe;
• efort: durată și intensitate;
• tipul de contracție musculară: statică sau dinamică;
• calități fizice: rezistență sau viteză;
• disciplina practicată: rezistență generală sau specifică
Fig. 9.1. Specificul efortului în diferite sporturi
Un concept care s-a folosit constă în alternarea sesiunilor cardiovasculare foarte mari și de intensitate ridicată cu diferite exerciții în sala de box. Sesiunile sunt adaptabile la nivelul subiecților pentru a fi repetate la toți cei cincisprezece subiecți. Se utilizează un banc de antrenare , figura 9.3 și greutăți de diferite valori. Sportivul va opta pentru anvergura structurii pachetului de exerciții : câte ridicări sau tracțiuni trebuie să realizeze, care este poziția sportivului pe bancă și cu ce parametri cinematici se realizează aceste manipulări. Efectele pozitive ale acestui tip de antrenamente se regăsesc la nivelul parametrilor energetici, a factorilor nervosi care au nevoie de explozivitate în efectuarea gesturilor.
Tabel 9.1. Cicluri de antrenament
Fig.9.2. Ciclu pentru dezvoltarea anduraței
Caracteristicile lor fizice sunt prezentate în tabelul 9.2.
Tabelul 9.2. Caracteristicile eșantionului
G.Exp: grup experimental, G.Tem: grup de control
Protocol experimental. Pentru a efectua aceste teste în condiții bune ele au fost efectuate în afara sesiunilor de antrenament programate pentru ca să nu influențeze scopul testului. In acelasi scop se recurge la verificarea stării de sănătate a sportivilor noștri la efectuarea testului (raceala, gripa, vatamare etc.) si se asigura efectuarea unei încălziri specifice înainte de fiecare test.
Aceste teste ne-au permis să determinăm sarcinile inițiale de lucru în timpul sesiuni de construire de mușchi sau antrenament de circuit, la început. Repetarea acestor teste în sezonul sportiv ne-a permis să controlăm progresul dintre sportivii noștri în comparație cu sportivii din grupul de control.
9.4. Analiza și interpretarea rezultatelor
Primele teste care vor fi supuse analizei si interpretarii rezultatelor sale va fi cel sche- matizat in figura 13.2. test fizic general denumit si presare pe bancheta.
Tabelul 9.3. Valori medii ale testului „presare pe bancheta”
Semnificatiile notatiilor din tabel sunt : T1, T2-încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Aceste valori provin din timpul sesiuni cu grupuri experimentale G.EXP și boxeri de grup Control G.CTR. Sint valori medii ± Abatere standard. §§§ – Diferențe semnificativ statistice între sesiuni la p <0,001; (***) – diferențe între grupuri p <0,001.
Fig.9.3. Valorile medii ale performanței testului „presare de bancheta”
In tabelul 10.5 sint mentionate variatiile performanței testului „presarii pe bancheta” la boxeri din cele doua grupuri de sportivi.
Tabelul 9.4. variatiile performanței testului „presarii de bancheta”
Găsim o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între G.EXP și G.CTR în timpul
scurs de la a doua sesiune (T2) la prima sesiune (T1). Comparația valorilor medii ale testului „presare pe bancheta” din cadrul celor două grupuri duce la concluzia ca ambele grupuri au înregistrat diferențe foarte importante a valorilor medii la p <0,001 între (T1-T2).
Analiza progresului boxerilor în timpul testului „presare pe bancheta” duce la con- cluzia ca variațiile performanțelor testului demonstrează în G.EXP progresii de 14,88% (o diferență de 8,5 repetări) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR am observat creșteri de 7,79% (un decalaj) din 4,13 repetări între (T1-T2).
Cadenta progresiei
Figura 9.4. Histogramă reprezentând raportul de progresie a testului „presare pe bancheta”
Raportul de progresie K corespunde intervalului dintre cele două ședințe T1-T2.
A doua categorie de teste analizate sint cele de tipul "pompe" sau "du-te-vino". In tabelul 9.5 sunt consemnate valorile medii ale testului in cele doua seturi de lncercari.
Tabelul 9.5. Valorile medii ale testului „pompe” sau "du-te-vino"
Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
In compararea valorilor medii ale testului „pompă” sau "du-te-vino" între cele două grupuri în a doua sesiune comparativ cu prima, găsim o diferență foarte semnificativă la α <0,001 între G.EXP și G.CRT în timpul de la a doua sesiune (T2) la prima sesiune (T1).
Comparația valorilor medii ale testului „pompă” sau "du-te-vino" în cadrul celor două grupuri G.EXP și G.CRT: G.EXP și G.CRT au înregistrat diferențe între valorile medii foarte semnificativ la p <0,001 între (T1-T2).
Analiza progresului boxerilor în timpul testării „pompe” sau "du-te-vino" : variațiile de performanță ale testului pompei se demonstrează în G.EXP creșteri de 14,09% (o diferență de 8,12 repetări) între (T1-T2). În timp ce în G.CRT se observă creșteri de 6,62% (o diferență de 3,37%).
Fig.9.5. Valori medii ale performanței testului "pompă"
Aceste valori medii au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; ***- diferențe între grupuri p <0,001.
Fig.9.6. Histograma reprezintă rata de progresie a testului "pompa" între ambele sesiuni
K: rata de progresie intre T1-T2. G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental
In tabelul 9.6. sunt inregistrate variații de performanță in testul „Pompa” sau "du-te-vino" de catre boxerii din cele doua grupuri.
Tabelul 9.6. Variații de performanță ale testului „Pompa”
Testul "Tracțiuni la bara fixă". In tabelul 9.6. sunt mentionate valorile medii ale testului „Tracțiuni la bara fixă” .
Tabelul 9.7. Valorile medii ale testului „Tracțiuni la bara fixă” .
Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-Încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Fig.9.7. Valori medii ale performanței testului „tracțiune cu bară fixă”
Aceste valori medii au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; ***- diferențe între grupuri p <0,001.
In tabelul 9.8. sunt inregistrate variații de performanță in testul „Tracțiuni la bara fixă” de catre boxerii din cele doua grupuri.
Tabelul 9.8. Variații de performanță in testul „Tracțiuni la bara fixă”
Comparația valorilor medii ale testului de „tracțiune la bara fixă” între două grupuri din a doua sesiune comparativ cu prima: se identifica o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între G.EXP și G.CTR în a doua sesiune (T2) din prima sesiune (T1).
Compararea valorilor medii ale testului „tracțiunii cu bara fixă” din interior din cele două grupuri G.EXP și G.CTR: ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe între valorile medii foarte semnificativ la p <0,001 între (T1-T2).
Analiza progresului boxerilor în timpul testării „tracțiunii cu bara fixă”: variațiile efectuării testului cu bare demonstrează că progresii G.EXP de 35,56% (o diferență de 7,87 repetări) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 9,11% (o diferență de 2.13 repetări) între (T1-T2).
Cadenta progresiei
Fig.9.8. Histograma reprezintă rata de progresie a testului „tracțiunii cu bara fixă” între ambele sesiuni.K: rata de progresie intre T1-T2. G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental
Testul "Ruffier / Dickson". In tabelul 9.9. sint mentionate valorile medii ale testului "Ruffier / Dickson".
Tabelul 9.9. Valorile medii ale testului "Ruffier / Dickson"
Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-Încercările nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Valorile medii din figura 9.9 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental. Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; §§: diferențe statistice semnificative între sesiunile G.CTR la p <0,01. *** – diferențe între grupuri p <0,001. In tabelul 9.10. sunt inregistrate variații de performanță in testul "Ruffier / Dickson" de catre boxerii din cele doua grupuri.
Fig. 9.9. Valori medii ale performanței testului "RUFFIER / DICKSON"
Tabelul 9.10.Variații de performanță in testul "Ruffier / Dickson"
Cadenta progresiei
Fig. 9.10. Histograma cu raportul de progresie a testului " Ruffier / Dickson "între cele două sesiuni.K: rata de progresie; G.Exp: grup experimental; G.Tem: grup de control
Comparația valorilor medii ale testului „RUFFIER DICKSON” între două grupuri din a doua sesiune comparativ cu prima: se identifica o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între (GExp) și (G.Tem) în a doua sesiune (T2) din prima sesiune (T1). Comparația valorilor medii ale testului „RUFFIER DICKSON” din cadrul a ambelor grupuri (G.Exp) ȘI (G.Tem): Grupul (GExp) a înregistrat o diferență foarte semnificativă la p <0,001 între (T1) și (T2), în timp ce grupul de control (G.Tem) a înregistrat diferențe de valori medie semnificativă la p <0,01 între (T1-T2).
Analiza progresului boxerilor în timpul testului "RUFFIER DICKSON": Variațiile performanței testului RUFFIER DICKSON arată că (G.Exp) scade cu -45,65% (o diferență de -3,2) între (T1-T2). De asemenea, în (G.Tem) s-au observat scăderi de -18.16% (adică o diferență de -1.26) între (T1-T2).
9.5. Discuții
Valorile medii ale performanței obținute în timpul testelor specifice
Test de "lovituri la sac 3 X 3 minute". In tabelul 9.11. sunt menționate valorile medii ale testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" – 3 runde a câte 3 min..
Tabelul 9.11.Variații de performanță in testul "lovituri la sac 3 X 3 minute"
Semnificatiile notatiilor din tabel sunt : T1, T2-numar lovituri in doua sesiuni nr.1 și nr. 2; R- repetări; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Valorile medii din figura 9.10 au fost obținute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; ** – diferențe între grupuri p <0,001.
In tabelul 9.11.sint inregistrate variații de performanță in testul "lovituri la sac 3 X 3 minute" de catre boxerii din cele doua grupuri.
Fig.9.11. Valori medii ale performanței testului „3 X 3 min”
Tabelul 9.12.Variații de performanță in testul "lovituri la sac 3 X 3 minute"
Comparația valorilor medii ale testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" între cele două grupuri în timpul celei de-a doua sesiuni (T2) comparativ cu prima (T1): o diferență între valorile medii semnificative este înregistrată între două grupuri G.EXP și G.CTR la p <0,01 în (T2) din (T1).
Comparația valorilor medii ale testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" în cele două grupuri
G.EXP și G.CTR: ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe foarte semnificative la p <0.001 între cele două teste (T1) și (T2). Analiza progresului boxerilor în timpul testării "lovituri la sac 3 X 3 minute": Variațiile de performanță a testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" demonstrează că G.EXP progresii de 4,43% (o diferență de 23,12 lovituri) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 2,45% (o diferență de 12.25 lovituri) între (T1-T2).
Cadența progresiei
Fig.9.12. Histograma reprezintă rata de progresie a testului "lovituri la sac 3 X 3 minute" între ambele sesiuni.K: raportul de progresie; G.EXP: grup experimental; G.CTR: grup de control
Test "lovituri in sac timp de 1min." In tabelul 10.14. sint mentionate valorile medii ale testului " lovituri in sac timp de 1min "
Tabelul 9.13.Valorile medii ale testului " lovituri in sac timp de 1min "
Semnificatiile notatiilor din tabel sunt : T1, T2-numar lovituri in doua sesiuni nr.1 și nr. 2; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Fig.9.13. Valori medii ale performanței testului " lovituri in sac timp de 1min "
Valorile medii din figura 9.11 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxerii din grupurile G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Valori medii sint corectate cu ± Abatere standard. §§§- Diferențe semnificativ statistic între sesiunile T1, T2 la p <0,001; * – diferențe între grupuri p <0,001.
In tabelul 9.14.sint inregistrate variații de performanță in testul " lovituri in sac timp de 1min " de catre boxerii din cele doua grupuri.
Tabelul 9.14. Variații ale performanței testului " lovituri in sac timp de 1min "
Comparația valorilor medii ale testului „lovituri in sac timp de 1min” între cele două grupuri în timpul celei de-a doua sesiuni (T2) comparativ cu prima (T1): o diferență între valorile medii semnificative este înregistrată între două grupuri G.EXP și G.CTR la p <0.05 in (T2).
Comparația valorilor medii ale testului „sac 1 min” în cele două grupuri G.EXP și
G.CTR: Ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe semnificative între două teste (T1) și (T2) la p <0,001.
Cadenta progresiei
Fig.9.14. Histograma raportului de progresie a testului " lovituri in sac timp de 1min "
intre ambele sesiuni. K: rata de progresie; G.EXP: grup experimental; G.CTR: grup de control.
Analiza progresului boxerilor în timpul testării „sacului 1 min”: Variațiile de performanță ale testului cu sacul de 1 minut demonstrează că G.EXP creșteri de 13,03% (o diferență de 27,5 lovituri) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 6,47% (o diferență de 13,5 lovituri) între (T1-T2).
Test "analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute" sau testul "combat". In tabelul 9.15. sunt mentionate valorile medii ale testului " analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute " sau testul "combat".
Tabelul 9.15. Valorile medii ale testului "analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute"
Semnificatiile notatiilor din tabel sint : T1, T2-numar pulsatii in doua sesiuni nr.1 și nr. 2; G.CTR-grup de control, G.EXP-grup experimental.
Fig.9.15. Valorile medii ale performanței testului „Combat”
Valorile medii din figura 10.16 au fost obtinute in timpul celor doua sesiuni de boxeri din grupul experimentali G.EXP și grupul de control G.CTR. Valori medii sint corectate prin ± Abatere standard. §: Diferențe semnificativ statistic între sesiunile de G.CTR și G.EXP la p <0,05; *: diferențe semnificativ între grupuri la p <0,05.
In tabelul 9.16. sunt inregistrate variații de performanță in testul " analiza ritmului cardiac într-o luptă de 3 X 3 minute " de catre boxerii din cele doua grupuri.
Tabelul 9.16. sunt inregistrate variații de performanță in testul „Combat”
Cadența progresiei
Fig 9.16. Histograma reprezintă rata de progresie a testului „Combat”
K: rata de progresie; G.EXP: grup experimental; G.CTR: grup de control.
Comparația valorilor medii ale testului „Combat” între cele două grupuri în timpul celei de-a doua sesiuni (T2) comparativ cu prima (T1): o diferență între valorile medii semnificative este înregistrată între două grupuri G.EXP și G.CTR la p <0.05 in (T2).
Comparația valorilor medii ale testului „Combat” în cadrul celor două grupuri G.EXP și G.CTR : ambele grupuri G.EXP și G.CTR au înregistrat diferențe între valorile medii semnificativ la p <0,05 între (T1-T2).
Pe de altă parte G.CTR nu a avut nicio diferență semnificativă. Analiza progresului boxerilor în timpul testului „Combat”: Variații ale performanței emisiunii testului de referință G.EXP progresii de 7,68% (o diferență de 13,15 bătăi) între (T1-T2). În timp ce în G.CTR se observă creșteri de 1,37% (o diferență de 2,38 impulsuri) între (T1-T2).
BIBLIOGRAFIE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: ȘCOALA DOCTORALĂ DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT [308643] (ID: 308643)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.