Școala doctoral ă interdisciplinară [627691]

Școala doctoral ă interdisciplinară
Domeniul de doctorat : DREPT

TEZĂ DE DOC TORAT

DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRI LE
NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR
conducător științific:
TEODOR, BODOAȘCĂ

doctorand: [anonimizat] , ȘERBĂNOIU

SIBIU 2020

pagină albă
– se poate printa ISBN, copyright etc., în jumătatea de jos a paginii.
– nu se vor numerota pagina de gardă și verso -ul acesteia.

1 SUMAR

În cadrul Tezei de doctorat, cu tema „Drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale
soților”, ne -am propus să abordăm un subiect mai puțin studiat în România.
Opțiunea pentru această temă a fost determinată de faptul că aducerea familiei în prim
planul preocupărilor a deveni t o prioritate.
Evident, raporturile juridice nepatrimoniale dintre soți sunt o componentă esențială a
vieții de familie, iar analiza lor științifică aprofundată poate conduce la identificarea unor
soluții juridice de actualitate.
Teza de doctorat este str ucturată în șase capitole, fiecare fiind destinat unor aspecte
importante ce privesc regimul juridic al drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților.
În prima parte vom analiza principalele momente istorice ale reglementărilor consacrate
raportu rilor nepatrimoniale dintre soți, studiul fiind axat pe originiea, fundamentul și rolul
relației nepatrimoniale a soților.
În a doua parte a Tezei de doctorat vom analiza ansamblul drepturilor și îndatoririlor
soților în reglementarea actualului Cod civil român, raportat la exercitarea acestora, limitele
exercitării și răspunderea pentru exercitarea defectuoasă sau încălcarea acestora.
În a treia parte a Tezei vom aborda aspecte privind posibilitatea soluționării amiabile,
respectiv, pe calea medierii a anu mitor litigii referitoare la relația nepatrimonială a soților.
Având în vedere această structură și conținutul efectiv al Tezei, am sistemat izat-o în 5
capitole:
– Capitolul I, intitulat „Privire de ansamblu asupra efectelor căsătoriei”, cuprinde, în
mod f iresc, analize consacrate unor aspecte generale privind întemeierea unei familii, urmare
actului juridic al căsătoriei, și altor efecte ale acestuia;
– Capitolul II, denumit „Repere istorice cu privire la normarea drepturilor și îndatoririlor
nepatrimonial e ale soților”, este consacrat prezentării fundamentului și evoluției
reglementărilor consacrate drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților;
– Capitolul III, sub denumirea „Analiza drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale
soților în reg lementarea actualului Cod civil român”, este destinat analizei logico -juridice

2 aprofundate, sistematice și sistemice a reglementărilor consacrate reporturilor nepatrimoniale
dintre soți: egalitatea lor juridică, independența soților, îndatorirea lor de res pect, de fidelitate,
de sprijin moral și de a locui împreună, obligația soților de a purta numele de familie declarat
la încheierea căsătoriei etc;
– Capitolul IV, intitulat „Răspunderea soților pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a în datoririlor nepatrimoniale de soți”, cuprinde analize cu privire la
modalitățile și particularitățile răspunderii juridice a soților în cazul în care nu respectă
îndatoririle nepatrimoniale pe care le au urmare încheierii căsătoriei;
– Capitolul V este con sacrat „Aspectelor particulare privind soluționarea litigiilor
nepatrimoniale dintre soți pe calea medierii”.
Partea finală a Tezei de doctorat cuprinde un set de concluzii și propuneri de lege
ferenda.

3

4 CUPRINS
SUMAR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 1
CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 4
1. INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 12
2. CAPI TOLUL I – PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA EFECTELOR CĂSĂTORIEI … 27
2.1. PRECIZĂRI PREALABILE ………………………….. ………………………….. ……………………. 27
2.2. ÎNTEMEIEREA UNEI FAMILII ………………………….. ………………………….. …………….. 32
2.2.1. Noțiunea de familie ………………………….. ………………………….. ………………………….. 32
2.2.2. Dreptul de întemeia o familie ………………………….. ………………………….. …………….. 34
2.2.3. Definiția familiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 38
2.2.4. Diferite tipologii de familie ………………………….. ………………………….. ……………….. 40
2.3. CĂSĂTORIA ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 44
2.3.1. Noțiunea juridică a căsătoriei ………………………….. ………………………….. …………….. 44
2.3.2. Căsătoria ca drept fundamental de natură civilă ………………………….. ……………….. 47
2.3.3. Principiul căsătoriei liber consimțite între soți ………………………….. …………………. 72
2.3.4. Căsătoria ca act juridic sui generis de natură civilă ………………………….. …………… 79
2.3.5. Natura juridică a căsătoriei ………………………….. ………………………….. ………………… 83
2.3.6. Concubinajul ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 86
2.4. EFECTELE CĂSĂTORIEI. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE SOȚILOR ………… 96
2.4.1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 96
2.4.2. Noțiunea de drepturi și îndatoriri nepatrimoniale ale soților ………………………….. . 97
2.4.3. Noțiunea de drepturi și obligații patrimoniale ale soților ………………………….. ….. 105
3. CAPITOLUL II – REPERE ISTORICE CU PRIVIRE LA NORMAREA DREPTURILOR
ȘI ÎNDATORIRILOR NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ………………………….. …………. 109
3.1. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ÎN ROMA
ANTICĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 109
3.1.1. Scurtă incursiune istorică în viața familiei romane – status familiae ……………… 109

5 3.1.2. Căsătoria – Matrimonium ………………………….. ………………………….. ………………… 112
3.2. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ÎN
VECHILE LEGIUIRI ROMÂNE ………………………….. ………………………….. …………………. 121
3.2.1. Istoria familie i în dreptul românesc ………………………….. ………………………….. ….. 121
3.2.2. Legiuirea Caragea ………………………….. ………………………….. ………………………….. 123
3.2.3. Codul Calimach ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 126
3.3. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ÎN
CODUL CIVIL ROMÂN DE LA 1864 ………………………….. ………………………….. …………. 129
3.3.1. Despre contractul de căsătorie și drepturile soților în Codul civil român de la 1864
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 132
3.3.2. Îndatoririle nepatrimoniale ale soților în Codul civil român de la 1864 ………….. 133
3.3.3. Numele purtat de soți pe durata căsătoriei conform Codului civil român de la 1864
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 134
3.3.4. Domiciliul soților și obligația de coabitare pe durata căsătoriei conform Codului
civil român de la 1864 ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 135
3.4. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE ALE SOȚ ILOR ÎN
CODUL FAMILIEI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 136
3.4.1. Egalitatea în relațiile personale dintre soți conform Codului familiei …………….. 138
3.4.2. Obligațiile juridice ale soților conform Codului familiei ………………………….. ….. 139
3.4.3. Obligația de sprijin moral conform Codului familiei ………………………….. ……….. 140
3.4.4. Obligația de fidelitate conform Codului familiei ………………………….. …………….. 140
3.4.5. Obligația de conjugală conform Codului familiei ………………………….. ……………. 141
3.4.6. Obligația de coabitare conform Codului familiei ………………………….. …………….. 142
3.4.7. Numele soților conform Codului Familiei ………………………….. ……………………… 144
4. CAPITOLUL III – ANALIZA DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRILOR
NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ÎN REGLEMENTAREA ACTUALULUI COD
CIVIL ROMÂN ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………… 146
4.1. PRECIZĂRI PREALABILE ………………………….. ………………………….. ………………….. 146
4.1.1. Importanța drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților …………………… 146

6 4.1.2. Identificarea valorilor care stau la baza relațiilor nepatrimoniale dintre soți ……. 150
4.2. EGALITATEA JURIDICĂ A SOȚILOR ………………………….. ………………………….. … 155
4.2.1. Originea istorică a inegalității dintre soți ………………………….. ……………………….. 155
4.2.2. Importanța egalității soților la încheierea căsătoriei, pe durata acesteia și la
desfacerea e i ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 157
4.2.3. Aspecte privind aplicarea principiul egalității juridice în exercitarea drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților ………………………….. ………………………….. ……….. 161
4.3. INDEPENDEȚA SOȚILOR ………………………….. ………………………….. ………………….. 164
4.3.1. Importanța independenței soților în ceea ce privește drepturile și îndatoririle
nepatrimoniale ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………. 164
4.3.2. Independența socială a soților ………………………….. ………………………….. ………….. 165
4.3.3. Independența profesională a soților ………………………….. ………………………….. …… 167
4.4. ÎNDATORIREA DE RESPECT RECIPROC ȘI DE SPRIJIN MORAL A SOȚILOR
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………… 170
4.4.1. Noțiunea de respect reciproc ………………………….. ………………………….. ……………. 170
4.4.2. Noțiunea de sprijin moral ………………………….. ………………………….. ………………… 172
4.4.3. Îndatorirea soțului culpabil de a acorda celuilalt soț sprijin moral în caz de divorț
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 174
4.4.4. Îndatorirea de asistență în caz de boală ………………………….. ………………………….. 175
4.5. ÎNDATORIREA DE FIDELITATE A SOȚILOR ………………………….. …………………. 180
4.5.1. Noțiunea de fidelitate ………………………….. ………………………….. ……………………… 180
4.5.2. Principiul monogamiei ………………………….. ………………………….. ……………………. 182
4.5.3. Noțiunea de fidelitate fizică și morală ………………………….. ………………………….. .. 185
4.5.4. Constatarea infidelității ………………………….. ………………………….. …………………… 185
4.5.5. Acorduri privind îndatorirea de fidelitate ………………………….. ……………………….. 186
4.5.6. Respectarea îndatoririi de fidelitate p e durata divorțului ………………………….. ….. 187
4.6. ÎNDATORIREA CONJUGALĂ A SOȚILOR ………………………….. ……………………… 187
4.6.1. Noțiune ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………….. 187
4.6.2. Importanța îndatoririi conjugale pe durata mariajului ………………………….. ………. 188

7 4.6.3. Lipsa consimțământului și recunoașterea legală a infracțiunii de viol între soți . 190
4.7. ÎNDATORIREA SOȚILOR DE A LOCUI ÎMPREUNĂ ………………………….. ………. 192
4.7.1. Alegerea domiciliului ………………………….. ………………………….. ……………………… 193
4.7.2. Reședința soților și locuința familiei ………………………….. ………………………….. …. 194
4.7.3. Consecințele neîndeplinirii îndator irii de coabitare ………………………….. …………. 195
4.7.4. Efectele îndatoririi de coabitare ulterior separării soților ………………………….. ….. 196
4.7.5. Ordinul de protecție. Evacuarea ………………………….. ………………………….. ……….. 196
4.8. ÎNDATORIREA SOȚILOR DE A PURTA NUMELE DE FAMILIE DECLARAT LA
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ………………………….. ………………………….. ……………………… 200
4.8.1. Efectele încheierii căsătoriei asupra numelui soților ………………………….. ………… 200
4.8.2. Existența unui drept de folosință asupra numelui purtat pe durata căsătoriei …… 202
4.9. ÎNCETAREA DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRILOR NEPATRIMONIALE ALE
SOȚILOR ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 204
4.9.1. Limitarea î n timp a existenței drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 204
4.10. ASPECTE PRIVIND ÎNCETAREA EXERCITĂRII DREPTURILOR ȘI
ÎNDATORIRILOR NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ………………………….. ………….. 206
4.10.1. Divorțul ca principal factor pentru modificarea permanentă a legăturii personale
dintre soți ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………… 207
4.10.2. Motive care duc la încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților
și efectele acestora în ceea ce p rivește relația nepatrimonială dintre soți …………………. 210
4.10.3. Încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților în situația nulității
căsătoriei ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………. 218
4.10.4. Încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților prin deces …….. 219
4.10.5. Limitele efectelor numelui ulterior pierderii calității de soț ………………………… 220
5. CAPITOLUL IV – RĂSPUNDEREA SOȚILOR PENTRU NERESPECTAREA
DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRIILOR NEPATRIMONIALE ………………………….. ………. 222
5.1. PRECIZĂRI PREALABILE ………………………….. ………………………….. ………………….. 222
5.1.1. Aspecte privind apărarea drepturilor nepatrimoniale ale soților …………………….. 222

8 5.1.2. Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale soților prin intermediul instanței de
judecată ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 224
5.2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA ÎNDATORIRIILOR
NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ………………………….. ………………………….. ………….. 226
5.2.1. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririlor nepatrimoniale în dreptul familiei .. 228
5.2.2. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de sprijin moral a soților ………………. 229
5.2.3. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de respect reciproc a soților …………… 229
5.2.4. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de fidelitate a soților …………………….. 230
5.2.5. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi conjugale a soților ……………………….. 231
5.2.6. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de coabitare a soților ……………………. 231
5.2.7. Acțiuni civile privind apărarea drepturilor și atragerea răspunderii pentru
încălcarea îndatoririilor nepatrimoniale ale soților ………………………….. …………………… 232
5.2.8. Solicitarea reparării prejudiciului prin acțiunile privind apărarea drepturilor
nepatrimoniale ale soților ………………………….. ………………………….. …………………………. 235
5.3. RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA
DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRIILOR NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR ……….. 238
5.3.1. Prevenția juridică ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 239
5.3.2. Sancțiuni legale ………………………….. ………………………….. ………………………….. …. 241
5.3.3. Influența scăderii sancțiunilor în ceea ce privește încălcarea drepturile și
îndatoririlor nepatrimoniale în dreptul familiei, în general, și în relația dintre soți, în
special ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 242
5.3.4. Răspunderea contravențională pentru încălcarea drepturilor și/sau neîndeplinirea
culpabilă a îndatoririlor nepatrimoniale ale soților ………………………….. …………………… 244
5.4. RĂSPUNDEREA PENALĂ REZULTATĂ DIN EXERCITAREA CULPABILĂ A
RAPORTURILOR JURIDICE NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚILOR ………………… 245
5.4.1. Răspunderea penală pentru violența domestică ………………………….. ………………. 245
5.4.2. Răspunderea penală pentru încălcarea principiului monogamiei căsătoriei. Bigamia
………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 251
5.4.3. Răspunderea penală pentru depășirea limitelor îndatoririi conjugale. Violul …… 252

9 5.4.4. Răspunderea penală pentru depășirea limitelor îndatoririi de respect deciproc.
Violarea secretului corespondenței ………………………….. ………………………….. ……………. 253
6. CAPITOLUL V – SOLUȚIONAREA LITIGIILOR NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚI
PE CALEA MEDIERII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 257
6.1. PRECIZĂRI PREALABILE ………………………….. ………………………….. ………………….. 257
6.1.1. Principii directoare în soluționarea conflictelor nepatrimoniale dintre soți pe calea
medierii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 261
6.2. ASPECTE PRIVIND SOLUȚIONAREA LITIGIILOR NEPATRIMONIALE
DINTRE SOȚI PE CARE AMIABILĂ ………………………….. ………………………….. …………. 267
6.2.1. Soluționarea conflictelor privind drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților
pe calea medierii ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 268
6.2.2. Limitele legale privind soluționarea conflictelor nepatrimoni ale dintre soți prin
procedura medierii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 272
6.2.3. Importanța predictibilității oferite de soluționarea conflictelor apărute în legatură
cu exercitarea raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți pe calea medierii ………. 275
CONCLUZII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………………….. 277
PROPUNERI DE LEGE FERENDA ………………………….. ………………………….. …………………. 279
BIBLIOGRAFIE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………….. 287

10 Listă de abrevieri

alin. alineat ul
art. articol ul
B. Of. Buletinul Oficial
B. J. Buletinul Jurisprudenței
C. civ. Codul civil
C. civ. din 1864 Codul civil din 1864
C. fam. Codul familiei
C. pen. Codul penal
C. proc. civ. Codul de procedură civilă
C. proc. civ. din 1865 Codul de procedură civilă din 1865
C.A. Curtea de Apel
C.C. Curtea Constituțională
C.D. Culegere de decizii
C.E.D.O. Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Comis. E.D.O. Comisia Europeană a Drepturilor Omului
CEDO Convenția europeană pentru apărarea drepturilor
omului și a libertăților fundamentale
coord. coordonator
dec. decizia
dec. civ. decizia civilă
Dreptul Revista Dreptul
Ed. Editura
ed. ediția
H.G. Hotărârea Guvernului
I.C.C.J. Înalta Curte de Casație și Justiție
idem repetare în indicația bibliografică
infra mai jos
înch. civ. încheiere civilă
J.O. Jurnalul Oficial al Uniunii Europene
Jud. Judecătoria
Jud. Sect. Judecătoria Sectorului
lat. latină

11 LGDJ Editura Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence
lit. litera
M. Of. Monitorul Oficial
nr. numărul
O.G. Ordonanța Guvernului
O.U.G. Ordonanța de Urgență Guvernului
ONU Organizația Națiunilor Unite
op. cit. opera citată
p. pagina
P.R. revista Pandecte le Române
parag. paragraful
pct. punctul
PUAM Editura Presses Universitaires d'Aix Marseille
PUF Editura Presses Universitaires de France
R.R.D. Revista Română de Drept
R.R.D.P. Revista Română de Drept Privat
Rep. Repertoriu de practică judiciară
s.civ. secția civilă
s.civ., min. și fam. secția civilă, pentru cauze cu minori și familie
S.C.J. Revista Studii și Cercetări Juridice
sent.civ. sentința civilă
supra mai sus
ș.a. și alții/altele
ș.a.m.d. și așa mai departe
și urm. și următoarele
Trib. Tribunalul
Trib. jud. Tribunalul județean
UE Uniunea Europeană
vol. volum

12 1.INTRODUCERE
Începând cu secolul al XX -lea, observăm o creștere exponențială a interesului
persoanei fizice pentru drepturile sale. Caracteristic epocii în care trăim este ca individul să
chestioneze existența drepturilor sale, iar atunci când acestea sunt încălcate să solicite
respectarea acestora. Cu toții ne întrebăm care sunt drepturile noastre, iar în viața cotidiană
folosim expresii precum „am dreptul“, referindu -ne pr eponderent la drepturile nepatrimoniale .
Generația actuală își cunoaște drepturile și nu mai acce ptă îngrădirea sau nesocotirea acestora.
Încercarea de limitare sau de încălcare a acestora produce consecințe negative , persoanele
fizice înțelegând să adopte măsuri extreme care să împiedice producerea de efecte negative în
ceea ce privește exercitarea d repturilor sale, care în ultimii ani s -au concretizat în proteste
ample ( spre exemplu pentru: garantarea dreptului la sănătate prin crearea unui mediu
nepoluat, garantarea dreptului la avort al femeii , garantarea dreptului la viața intimă și de
familie al cuplurilor formate din persoane de același sex și altele asemenea ).
Orice persoană este îndreptățită să solicite ocrotirea valorilor umane și implicit
apărarea drepturilor sale civile. Este absolut obligatoriu să avem în vedere ocrotirea valorilor
intrins eci ființei umane, cum sunt: dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate
fizică și psihică, dreptul la viață privată și de familiei. Aceste drepturi sunt fundamentale
persoanei fizice, motiv pentru care legiuitorul a înțeles să le protej eze în primul rând prin
prevederea lor în Constituția României , dar și în alte dispoziții legale.
Ocrotirea valorilor fundamentale nu se referă doar la drepturi le pe care persoana fizică
le are , ci și la obligații le care le revin celorlalte persoane în vederea respectării acestora .
Interesul legiuitorului în protejarea persoane i fizice și a familiei din care aceasta face parte
trebuie să se materializeze în crearea unui climat legislativ favorab il prin punerea la dispoziție
a unui pachet normativ vas t, actualizat și corelat nevoilor familiei moderne.
Fenomenul multiplicării drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice duce la
schimbarea obiectivelor și în domeniul dreptului familiei. Într -adevăr, la un moment dat în
istorie, dreptul persoanelor fi zice și al familiei nu corespundea scopului principal acela al
protejării indivizilor. Însă, în timp, raporturile juridice rezultate din exercitarea dreptului la
viață privată și de famil iei au constitu it o prioritate în cadrul modificărilor legislative . Nevoile
individuale ale persoanelor fizice au fost prioritizate în detrimentul nevoilor d e grup social,
astfel că aceste nevoi personale s -au materializat în drepturi nepatrimoniale. În dreptul
familiei cel mai elocvent exemplu este cel al principiului egal ității soților, odată cu
implementarea acestuia soții au devenit egali în drepturi și îndatoriri.

13 În capitolele ce urmează vom realiza o analiza amănunțită a drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale ale soților pornind de la prevederile legale, continu ând cu analiza doctrinei,
dar și a practicii judiciare în materie. Considerăm că este necesar să avem în vedere că
evoluția dreptului privat contemporan se datorează recunoașterii importanței drepturilor
fundamentale, cunoscând un real progres în ultima pe rioadă de timp, care a dus la promovarea
și ocrotirea drepturilor subiective civile ale persoanei. Este foarte important ca, pe lângă
valorile coercitive legale, societatea să accepte importanța drepturilor subiective civile și să le
respecte, însă pentru a nu fi lipsite de eficacitate aceste drepturi trebuie exercitate rațional.
Deși la nivel european putem observa o creștere exponențială a valorilor ocrotite odată cu
adoptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și, respectiv, prin punerea acesteia în
aplicare de la adoptare până în prezent, în România respectarea drepturilor subiective civile
rămâne la latitudinea fiecărui individ, deoarece legislația în vigoare nu poate acoperii
totalitatea cazurilor ce pot apărea. Corelative drepturilor civile su nt obligațiile, iar în ceea ce
privește dreptul familiei, îndatoririle personale ale soților prezintă o importanță deosebită.
În doctrină s -a considerat că „Dreptul familiei este și rămâne o provocare pentru
teoreticienii și practicienii dreptului de a-și intensifica și uni eforturile pentru însușirea,
interpretarea, aplicarea și finisarea noilor reglementări din odmeniul raporturilor de familie.“1
În opinia noastră, raporturile juridice nepatrimoniale dintre soți sunt o componentă
esențială a vieții de familie, iar analiza lor științifică aprofundată poate conduce la
identificarea unor soluții juridice de actualitate.
Relația nepatrimonială dintre soți trebuie să constituie o prioritate a vitoarelor
modificări legislative și să conducă la adoptarea un or reglementări care să contureze regimuri
juridice diferite pentru categorii de familii diferite. Modul în care soții sau membrii familiilor
contemporane decid să -și exercite drepturile și îndatoririle lor nepatrimoniale nu poate fi
îngrădit, dar nici nu poate fi mai puțin reglementat. Este important să adaptăm normativul
național la modul în care membri familiei, în principal soții, aleg să -și exercite relația lor
nepatrimonială, ținând cont de implicațile sociale și de modul în care societatea contempora nă
funcționează.
În același timp, atunci când dorim să an alizăm drepturile și îndatoriri le nepatrimoniale
ale soților trebuie să avem în vedere ca punct de plecare normele juridice în vigoare la această

1 A se vedea în acest sens T. Bodoașcă, Dreptul familiei , Ediția a III -a, revizuită și adăugită, București,
Editura Universul Juridic, 2015, cuvânt -înainte.

14 dată, însa pentru ca analiza să fie completă este ne cesar să evidențiem punctele forte, dar și
punctele slabe ale acestor norme juridice. Pentru a putea satisface atât nevoiele familiale, cât
și cele individuale ale soților, este necesar ca normele juridice aplicabile să treacă printr -un
control al oportuni tății și legalității. De asemenea, acestea trebuie să reducă la minim riscul
apariției oricărui confli ct rezultat ca urmare a aplicării normelor juridice în exercitarea
raporturilor dintre soți.
Totodată, analiza noastră trebuie să aibă în vedere și situaț ia în care normele juridice nu
acoperă toate ipotezele unui eventual conflict familial, astfel că soții trebuie să se îndrepte în
vederea soluționării problemei către instanța de judecată. Astfel, i nstanța investită să
soluționeze cauze privind familia , dar și autoritățile cu atribuții specifice în domeniul ocrotirii
persoanei fizice și a familiei, trebuie să aibă în vedere în momentul în care aplică prevederile
normativelor în domeniu, atât natura legăturilor familiale care definesc relațiile sociale din
statul respectiv, cât mai ales interesul persoanei ocrotite. Considerăm că principiul interesului
soților, lasă judecătorului posibilitatea să evalueze cea mai bună soluție care trebuie adoptată
cu privire la situația conflictuală concretă. Aceasta înseamn ă că instanța trebuie să -și justifice
decizia subliniind faptele și circumstanțele cazului dedus judecății, raportat la aprecierea
generală a interesului soților realizat de legiuitor bazându -se pe principiul călăuzitor al
primatului nevoilor lor. Pentru a face acest lucru, judecătorul poate, de exemplu, să se bazeze
pe cunoștințele sale despre mediul familial și, de ce nu, viața socială a acestora.
În mod particular, trebuie să avem în vedere relațiile sociale care sunt în continuă
mișcare, precum și necesitățile jurisprudențiale care au condus la alegerea temei doctorale
privind drepturil e și îndatoriril e nepatrimoniale ale soților. În ceea ce privește p ractica
judiciară, vom analiza cazuistica recentă națională, cea a Curții de Justiție a Uniunii Europene
și a Curții Europeane a Drepturilor Omului și, în masura relevanței , vom analiza practica
judiciară din dreptul comparat.
Observăm că în practica judiciară au luat amploare solicitările privind raporturile
juridice nepatrimoniale , iar tendința legislației este de a recunoaște multiplicarea drepturilor
nepatrimoniale ale persoanei.2 Efectele multiplicării drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale
ale persoanei se răsfrâng ș i asupra dreptului familiei.

2 A se vedea în acest sens J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la Vème République , Flammarion,
1996, p. 121.

15 Considerăm că pentru a oferi o analiză științifică aprofundată este important să ne
raportăm la actele normative naționale, dar și la normele juridice externe, în principal cele
europene și internaționaționale, prevăzute în ac te și pacte juridice la care România este parte,
dar și cele aferente dreptului comparat.
În peambulul Declarației Univesale a Drepturilor Omului3, Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite a prevăzut necesitatea stringentă a recunoașterii demnit ății
tuturor membrilor familiei și a drepturilor lor egale și inalienabile, considerând că aceasta
constituie „fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume“. Prin acest act normativ s -a dorit
apărarea familiei și a membrilor săi, considerându -se conform art. 16 , că „familia constituie
elementul natural și fundamental al societăți și are dreptul la ocrotire din partea societății și a
statului “. 4
Convenția pentru apărarea d repturilor omului și a libertăților fundamentale5 consacră o
serie de drepturi inerente persoanei fizice, unul dintre acestea referindu -se la viața privată și
de familie. Comisia Europeană a considerat că este necesară instituirea acestor măsuri prin
care să fie protejate drepturile și libertățile fundamentale al e omului, controlul respectării
realizându -se prin intermediul Curții Europene a Drepturilor Omului. Art. 8 al Convenției
stipulează dreptul fiecărei persoane la viața privată și de familiei, obligând statele semnatare
să-l respecte, numai pe cale de excep ție statele pot îngrădi aceste drepturi atunci când există
amenințări legitime în privința securității naționale, siguranței publice, a protecției sănătății.
Prin același act normativ menționat anterior se prevede dreptul persoane i de a se căsători. Art.

3 Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată prin Rezoluția nr. 217 A (III) din data de 10
decembrie 1948 a Adunării Gener ale a Organizației Națiunilor Unite, semnată de România la data de 14
decembrie 1955, când, prin Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost
admisă în rândurile statelor membre.
4 Art. 16 din Declarația Universală a Dr epturilor Omului prevede:
„1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbătul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa,
naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la
contract area căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei.
2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțămîntul liber și deplin al viiitorilor soți.
3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire d in partea
societății și a statului.“
5 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la 4 noiembrie
1950 la Roma, ratificat de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135
din 31 mai 1994, prevede la art. 8: „Dreptul la respectarea vieții private și de familie 1. Orice persoană are
dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este
admis amestecul unei autorități publi ce în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut
de lege și constituie, într -o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța
publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenire a faptelor penale, protecția sănătății, a moralei,
a drepturilor și a libertăților altora.“

16 12 prevede că „începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se
căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea
acestui drept“. Așadar acest drept este prevăzut atât de normele eur opene, cât și de normele
juridice aferente fiecărui stat semnatar al Convenției.
În aceeași ordine de idei, observăm faptul că la nivel mondial s -a dorit apărarea
demnității tuturor membrilor familiei , dar și a drepturilor lor egale și inalienabile , printr -un act
normativ care să fie aplicabil tuturor națiunilor și statelor. În acest sens a fost încheiat Pactul
internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede la art. 23 că: „Familia e ste
elementul natural și fundamental al societatii și are drept la ocrotire din partea societatii și a
statului “.6 La aliniatul al patrulea al articolului menționat se prevede obligativitatea statelor de
„a lua măsuri pentru a asigura egalitatea în dreptu ri și raspunderi a soț ilor în privinț a
căsătoriei, î n timpul căsătoriei și atunci câ nd ea se desface.“
În concordanță cu normele juridice europeane și cele internaționale amintite , legiuitorul
român a prevăzut imperativ obligația statului de a respecta și de a ocroti familia și membri săi .
Prin art. 26 alin. (1) din Constituția României7 stipulează expres că: „A utorităț ile publice
respect ă și ocrotesc viaț a intim ă, familială și privată “. Cetățenilor români le este garantat
dreptul de a se căsători în vederea întemeierii unei familii conform art. 48 din Constituție.8
Din dispozițiile legale menționate, rezultă că autoritățile române au obligația de a proteja atât
viața intimă și privată, cât și cea familială. Este într -adevăr dificil să delimităm viața familială
de cea intimă și privată, acesta fiind în fapt și motivul pentru care legiuitorul a prevăzut

6 Art. 23 din Pactul Internațional din 16 decembrie 1966, cu privire la drepturile civile și politice, Publicat
în B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974 prevede:
„1. Familia este elementul natural și fundamental al societatii și are drept la ocrotire din partea societatii și
a statului.
2. Dreptul de a se căsători și de a intemeia o familie este recunoscut barbatului și femeii, incepind de la
vîrsta nubila.
3. Nic i o căsătorie nu va putea fi incheiata fără consimtamintul liber și deplin al viitorilor soti.
4. Statele părți la prezentul pact vor lua masurile potrivite pentru a asigura egalitatea în drepturi și
raspunderi a sotilor în privinta căsătoriei, în timpul căsătoriei și atunci cînd ea se desface. În cazul desfacerii, se
vor lua măsuri pentru a asigura copiilor ocrotirea necesară.“
7 Constituția României din 21 noiembrie 1991, modificată și completată prin Legea de revizuire a
Constituției României nr. 429/20 03, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003 , republicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003.
8 Art. 48 din Constituția României prevede:
„ (1) Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtit a intre soti, pe egalitatea acestora si pe dreptul si
indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor.
(2) Conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria
religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila.
(3) Copiii din afara casatoriei sunt egali in fata legii cu cei din casatorie.“

17 apărarea lor împreună. Relațiile de familie, în general, se desfășoară într -un cadru privat, însă
intimitatea fi ecărei familii este spațiu în care se de sfășoară relațiile cele mai persoanale. 9
Tema doctorală aleasă, privind drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soțiilor, este
de actualitate în contextul multiplicării problemelor rezultate din exercitarea relațiilor de
familie. În acest sens, tre buie să avem în vedere că relațiile nepatrimoniale trebuie tratate și
din perspectivă morală, văzând dacă se poate impune un set de valori care să atragă un model
de referință absolut necesar în soluționarea problemelor care pot apărea în ceea ce privește
relațiile nepatrimoniale dintre soți. Prin urmare, am considerat că este necesar să analizăm
evoluția relațiilor de familie și cauzele care pot afecta relațiile nepatrimoniale dintre soți,
raportându -ne la normele juridice aplicabile, dar și la practică ju diciară recentă, prin studierea
breșelor care au apărut de -a lungul timpului în legislație, dar și neadaptarea normativelor
juridice la condițiile familiei moderne.
Punctul de plecare în elaborarea lucrării doctorale l -a reprezentat analiza dreptului
fundamental al ființei umane de a se căsătorii. Considerăm că această analiză este importantă
pentru elaborarea tezei, deoarece dreptul de a se căsători este fundamental pentru obținerea
calității de persoană căsătorită. Astfel, studierea drepturilor și îndato ririlor nepatrimoniale ale
soților nu a se poate realiza fără a pune în discuție dreptul acestora de a se căsătorii.
Legiuitorul a avut în vedere prevederea acestora prin dispoziții legale imperative, care să
garanteze lipsa restricțiilor în ceea ce priveș te rasa, naționalitatea sau religia, cu excepția
vârstei de la care bărbatul și femeia pot încheia căsătoria din punct de vedere legal. Conform
art. 259 alin. (1) C. civ. „căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie,
încheiată în co ndițiile legii”. În literatura juridică a fost realizată a analiză amplă a acestor
dispoziții legale, care a adus o contribuție benefică dreptului familiei. 10 Prin această operă
doctrinară s -a conturat o viziune mai clară a elementelor care alcătuiesc noțiunea de căsătorie,
respectiv a noțiunii de căsătorie privită ca act juridic, a statutului legal oferit soților, dar și a
scopului căsătoriei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în deciziile sale că este de datoria
statelor membre ale Uniunii Europene să protejeze dreptul persoanelor de a se căsători,

9 Pentru mai multe detalii a se vedea: C. Jugastru, Respectul vieții private – delimitări conceptuale,
precizări privind domeniul pro tecției legale , Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu 2, p. 340 -346.
10 Pentru o analiză detaliată a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 35.

18 oferindu -le acestora posibilitatea de a -și exercita acest drept în mod liber.11 Fundamentul
acestor motivări a fost acela că din cele mai vechi timpuri, familia a constituit celula de bază a
societății. Prin căsătorie se stabilește o legatură unică între soți și se conferă cuplului o
dimensiune a comunității. Odată cu încheierea căsătoriei între soți se generează o relație
juridică unică, un statut special, acela de persoane căsătorite.
În dreptul comparat s -au conturat diferite expresii care definesc relația dintre soți. În
Franța, legiuitorul vorbește uneori despre „gospodărie” (art.220 din C . civ. francez), alteori
despre „asociere conjugală” (art. 1387 din C . civ. francez). Mariajul este reglementat în Tilul
V al Codului civil francez12, care prevede la art. 143 următoarele: „ Căsătoria este încheiată de
două persoane de același sex sau diferite. “ Legislația franceză a fost modificată prin art. 1 din
Legea nr. 2013 -404 din 17 mai 2013, în sensul introducerii posibilității cuplurilor de același
sex de a încheia o căsătorie. Prin aceste prevederi legale a fost înlăturată exclusivitatea
exercitării drept ului la căsătorie de către cuplurile formate dintr -un bărbat și o femeie, astfel
fiind eliminată discriminarea care a exista t anterior. În ceea ce privește drepturile și
îndatoririle soților, normele juridice franceze promovează egalitatea, atât la încheie rea
mariajului, cât și pe toată durata acestuia. Prin art. 212 C . civ. francez se prevede faptul că:
„Soții își datorează reciproc respect, fidelitate, ajutor, asistență.“ În aceeași ordine de idei art.
213 stipulează: „Soții asigură împreună direcția mora lă și materială a familiei. Aceștia asigură
educația copiilor și își pregătesc viitorul.“
În Spania, prin art. 44 C. civ. spaniol13 s-a prevăzut căsătoria ca fiind „un contract
matrimonial“ încheiat în condițiile legii între un bărbat și o femeie. În anul 2005 aces te
prevederi au fost completate cu un nou articol care prevede: „Căsătoria va avea aceleași

11 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Alan Stanley Hamer vs. Regatul Unit al Mari i Britanii,
solicitarea nr. 7114/75, raport din 13 decembrie 1979. În această speță s -a constatat încălcarea dreptului
persoanei de a se căsători garantat de art. 12 din Convenție. Documentul poate fi consultat la adresa oficială de
internet a CEDO: http:/ /hudoc.echr.coe.int/app/conversion/pdf?library=ECHR&id=001 –
.98059&filename=HAMER%20v.%20THE%20UNITED%20KINGDOM.pdf (accesat la data de 01.10.2018).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Cauza Johnston și alții vs. Irlanda, solicitarea nr. 9697/82,
Hotărâr ea din 18 decembrie 1986. În această speță s -a constatat încălcarea dreptului persoanei de a se căsători
garantat de art. 12 din Convenție, datorat refuzului statului irlandez de a acorda solicitantului dreptul de a divorța
de prima soție și, ulterior, de a se recăsătorii. Documentul poate fi consultat la adresa oficială de internet a
CEDO: https://hudoc.echr.coe.int/sites/eng?i=001 -57508 (accesat la data de 15.10.2018).
12 Cod civil francez, Legea 1803 -03-05 promulgată la data de 15 martie 1803, versiune co nsolidată și
actualizată până la data de 14 februarie 2020. Poate fi accesat la adresa oficială de internet a Republicii Franceze:
https://www.legifrance.gouv.fr/.
13 Codul civil spaniol, adoptat prin Decretul din data de 24 iulie 1889 intrat în vigoare la data de 16 august
1889, versiune consolidată și actualizată până la data de 04 august 2018. Poate fi accesat la adresa oficială de
internet a Agenției de stat – Buletinul Oficial al Statului Spaniol: https://www.boe.es/.

19 cerințe și efecte atunci când ambele părți sunt de același sex sau de sex diferit“. Opinăm că
această soluție oferită de legiuitorul spaniol este lasă loc de interpretare. Totuși soluția oferită
este una pozitivă care conduce la acordarea oportunității de a beneficia de dreptul la căsătorie,
în mod egal, atunci când soții sunt de același sex sau de sex diferit. Art. 66 prevede faptul că
soții sunt egali în exercitarea drepturilor și îndatoririlor. Spre deosebire de legiuitorul român,
legiuitorul spaniol a ales să prevadă obligativitatea soților de a locui împreună. Art. 68
prevede faptul că: „Soții sunt obligați să trăiască împreună, să fie credincioși și să se ajute
reciproc reciproc. De asemenea, ar trebui să împărtășească responsabilitățile și grijile
familiale pentru îngrijirea ascendenților și d escendenților și a altor dependenți aflați în sarcina
lor.“ În opinia noastră prevederea expresă a obligativității traiului comun este ideală din punct
de vedere teoretic, însă din punct de vedere practic comportă anumite dificultăți în aplicare,
deoarece soții pot să locuiască separat din diferite motive întemeiate. Legiuitorul român, spre
deosebire de cel spaniol, a prevăzut în mod corect posibilitatea soților de a nu locui împreună,
fără ca mariajul să fie afectat, atunci când există motive temeinice pen tru aceasta (spre
exmplu profesia unuia dintre soți).
Spre exemplu, art. 159 din C . civ. elvețian14 prevede că celebrarea căsătoriei creează o
„uniune conjugală”. Legiuitorul german a înțeles să fie mai practic, motiv pentru care
secțiunea dedicată căsător iei este foarte concisă. Conform art. 1310 C . civ. german15, căsătoria
nu poate fi oficiată fără ca viitorii soți să dea o declarație prin care își exprimă acordul în
vederea încheierii mariajului. În legislația civilă germană nu există nicio restricție în privința
diferenței sex, ci mai degrabă s -a optat pentru o exprimare generală în cuprinsul textelor
legale.
În C. civ. belgian căsătoria este prevăzută la art. 14316, iar ceea ce trebuie să remar căm
este că legiuitorul belgian face o precizare expresă în ceea ce privește posibilitatea încheierii
căsătoriei atât între două persoane de sex diferit, cât și de același sex. Este important să avem
în vedere art. 212 din legislația civilă belgiană care p revede: „Drepturile, obligațiile și puterile

14 Cod civil elvețian, adoptat la 10 Decembrie 1907, versiune consolidată și actualizată până la data de 1
ianuarie 2019. Poate fi accesat la adresa oficială de internet a Confederației Elvețiene (Schweizerische
Eidgenossenschaft) https://www.admin.ch/.
15 Cod civil german, adoptat la data de 02 ianuarie 2002 intrat în vigoare la data de 16 august 1889,
versiune consolidată și actualizată până la data de 01 octombrie 2013. Poate fi accesat la adresa oficială de
internet a Ministerului de Justiție German, Bürge rlichen Gesetzbuches: https://www.gesetze -im-internet.de/
16 Cod civil belgian, adoptat la data de 21 martie 1804 intrat în vigoare la data de 16 august 1889,
versiune consolidată și actualizată până la data de 22 martie 2019. Poate fi accesat la adresa oficială de internet a
Ministerului de Justiție Belgian http:/ /www.ejustice.just.fgov.be/eli/loi/1804/03/21/1804032153/justel.

20 soților sunt reglementate de dispozițiile prezentului capitol, aplicabile numai prin căsătorie.
De asemenea, acestea sunt definite prin dispozițiile care reglementează regimul juridic sau
prin cele din contractu l lor de căsătorie, care nu pot deroga de la dispozițiile prezentului
capitol. Căsătoria nu modifică capacitatea juridică a soților, sub rezerva aplicării articolului
476.“ Similar legislației civile spaniole, prevederil e art. 213 și 214 din C . civ. belgian
prevăd: „Soții au datoria de a locui împreună; ei își datorează reciproc loialitate, ajutor,
asistență. Reședința conjugală se stabilește de comun acord între soți. În absența unui acord
între ei, instanța competentă reglementează situația în interes ul familiei. “ Observăm că
legiuitorul belgian a înțeles să introducă un articol care este dedicat profesiei soților. În
aparență este similar altor legislații europene, inclusiv celei române, însă acesta acoperă
anumite situații care nu sunt prevăzute de c ătre alte state în normele juridice amintite.
Considerăm oportună intervenția legiuitorului belgian de a limita impactul profesiei asupra
vieții de familie și considerăm că scopul acestor prevederi este acela de a creea un climat
armonios în cadrul familie i. Pentru relevanța exemplului, redăm în integralitate textul art. 216
din C . civ. belgian, astfel: „ Fiecare soț are dreptul să exercite o profesie fără acordul soțului
său. Cu toate acestea, dacă acesta din urmă consideră că această activitate poate provo ca
vătămări grave intereselor sale morale sau materiale sau celor ale copiilor minori, el are
dreptul de a face contestație la instanța competentă să judece cauze de familiei. Instanța poate
subordona exercitarea profesiei la modificarea prealabilă a regim ului matrimonial al soților.
Dispozițiile celor două alineate precedente nu se aplică exercitării funcțiilor publice. Niciunul
dintre soți nu poate folosi numele soțului în relațiile lor profesionale fără acordul celuilalt.
Acordul poate fi retras numai di n motive serioase. Retragerea deschide o cale de atac la
instanța competentă să judece cauze de familiei. “
Observăm că în Codul civil olandez se prevede în titlul 1.5 casatoria art. 1:30 alin. 117
că mariajul poate fi încheiat între „două persoane de genuri diferite sau de același gen “. Prin
introducerea aceastei norme legale , legiuitorul olandez a acordat șanse egale tuturor
cuplurilor, eliminând discriminarea care există în alte legislații națion ale (spre exemplu în
România) referitoare la exclusivitatea exercitării dreptului la căsătorie de către cuplurile
formate din persoane de sexe diferite . Drepturile și îndatoririle reciproce care le revin soților
ulterior căsătoriei sunt reglementate prin a rt.1:81 care prevede: „Obligația de a oferi sprijin și

17 Cod civil olandez, adoptat în 1992, versiune consolidată și actualizată până la data de 28 mai 2019.
Poate fi accesat la adresa oficială de internet a Guvernului Olandez, Burgerlijk Wetboek :
https://www.government.nl/topics/marriage -cohabitation -agreement -registered -partnership/documents;
http://www.dutchcivillaw.com/civilcodebook01.htm.

21 mijloacele necesare. Soții își datorează reciproc fidelitate, asistență și sprijin. Ei au datoria de
a asigura celuilalt ce -i este necesar.“
În ceea ce privește legislația aplicabilă altor state care n u fac parte din zona europeană,
am ales ca model de referință normele aplicabile în provincia Quebec din Canada, dar și
normele aplicabile statului California din Statele Unite ale Americii. Art. 365 C . civ. Quebec
prevede următoarele: „Căsătoria trebuie contractată public în fața unui oficial competent și în
prezența a doi martori.“18 Normele juridice care reglementează relația nepatrimonială dintre
soți pe teritoriul provinciei canadiene Quebec sunt similare celor europene, în special celor
aplicabile în Franța, dealtfel această regiune este una francofonă. Soții au aceleași drepturi și
aceleași obligații în căsătorie. Art. 392 C . civ. Quebec prevede următoarele drepturi și
îndatoriri care rezultă din căsătorie: „Soții au aceleași drepturi și aceleași ob ligații în
căsătorie. Ei își datorează reciproc respect, fidelitate, ajutor și asistență. Soților li se cere să
trăiască împreună.“ Spre deosebire de C odul civi l român, reglementarea civilă din Quebec
prevede în mod expres la art. 393 faptul că „Fiecare di ntre soți își păstrează numele său; iar pe
durata căsătoriei își exercită drepturile civile sub acest nume.“
Pentru celeritatea exemplelor oferite din dreptul comparat, am considerat că este
necesar să studiem dispozițiile normelor juridice aplicabile pe teritoriul Statelor Unite ale
Americii, astfel că ne -am îndreptat atenția spre legislația statului California. Art. 300 C . fam.
California prevede următoarele: „Căsătoria este o relație personală care rezultă dintr -un
contract civil între două persoane, la care este necesar consimțământul părților capabile să
facă acel contract. (…) Consimțământul trebuie să fie acordat în cadrul unei ceremonii
solemne și să fie urmat de eliberarea unui certificat.“19 Ulterior încheierii căsătoriei soții își
datorează fidelitate, respect și ajutor reciproc, aceste îndatoriri nepatrimoniale fiind prevăzute
în art. 720 C . fam. California.
Deși legislați a comporta anumite diferențe de la o țară la alta, o bservăm totuși o
caracteristică generală ce decurge din normele juridice aplicabile la nivelul fiecărui stat, și
anume, statutul special, acela de persoane căsătorite, care este con ferit soților. Respectând

18 Cod civil Quebec (Canada), adoptat în 1991, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994 (actualizat pâ nă
la 1 ianuarie 2019). Poate fi accesat la adresa oficială de internet:
http://legisquebec.gouv.qc.ca/fr/showdoc/cs/ccq -1991.
19 Codul familiei California (Statele Unite ale Americii), intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1994
(actualizat până la 1 ianu arie 2019). Poate fi accesat la adresa de
internet:https://leginfo.legislature.ca.gov/faces/codesTOCSelected.xhtml?tocCode=FAM&tocTitle=+Family+Co
de+-+FAM.

22 concepția națională a instituției căsătoriei, starea civilă variază mai mult sau mai puțin
semnificativ de la o țară la alta. Cu toate acestea, statele membre ale Europei asigură de câțiva
ani un echilibru, deși unul dificil de at ins, între unitatea cuplului conjugal și dualitatea
membrilor săi. Un alt apect comun tuturor normelor juridice menționate este faptul că pe
durata căsătoriei soții sunt egali în drepturi și îndatoriri .
Codul civil român vorbește despre o despre „uniune”. Pentru legiutorul român căsătoria
este temelia unei „familii”. În art. 258 C. civ. legiuitorul prevede că familia se întemeiază pe
instituția căsătoriei, reluând practic prevederile art. 48 alin. 1 Constituția României. Spre
deosebire de actul normativ fu ndamental, legiuitorul a înțeles să acorde o atenție mai sporită
acestei definiții, precizând în clar că prin noțiunea de soți se înțelege bărbatul și femeia uniți
prin căsătorie.20
Căsătoria nu este doar un act juridic solemn, ci ofera legitimitate orică rui cuplu.
Opinăm că, prin căsătorie, bărbatul și femeia abandonează în mod necesar condiția de celibat
în favoarea unui nou statut. Noul statut, acela de soț și soție, produce efecte importante care
afectează atât relațiile personale dintre soți, cât și relațiile pecuniare. Statutul civil al soților se
caracterizează printr -un set de drepturi și îndatoriri reciproce care decurg din căs ătorie.
Observăm că legiuitorul nu a acordat o importanță deosebită aspectelor nepatrimoniale
dintre soți, rezumându -se la prevederi scurte și generale.21 Neamestecul legiuitorului în viața
soților poate fi motivat prin dorința de a nu interfera în intimi tatea fiecărui cuplu, dar și de a
păstra private anumite aspecte ale vieții de familie. Aceată soluție nu este optimă, deoarece
relația nepatrimonială dintre membri familiei este de o importanță deosebită, cu atât mai mult
cu cât în desfășurarea vieții cot idiene sunt angrenate drepturile și îndatoriril e nepatrimoniale
ale acestora.
În ceea ce privește dispozițiile legale actuale și realitatea contemporană am considerat
că este necesar să ne aplecăm studiul asupra situațiilor care privesc familia modernă, da r în
mod special relația dintre partenerii de viață și efectele pe care relația lor o poate avea asupra
celorlalți membrii ai familiei. În opinia noastră, motivele care stau la baza legiferării anumitor

20 Art. 258 din Codul civil prevede: „(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între s oți, pe
egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. (3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri
economice și sociale, încheierea căsătoriei, precum și dezvoltarea și consolidarea familiei. (4) În sensul
prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.“
21 A se vedea în acest sens capitolul al V -lea al Codului civil unde sunt prev ăzute drepturile și îndatoririle
personale ale soților.

23 valori într -o anumită societate pot fi clasificate în două categorii. Prima ar include justificările
de natură morală, iar a doua categorie se referă la cele de ordine juridică.
În cuprinsul tezei de doctorat, vom analiza impactul valorilor tradiționale în dreptul
familiei, dar și caracterul obligatoriu al n ormelor juridice în materia dreptului familiei. Pentru
a se dezvolta, o societate are nevoie de principii sănătoase și de modele care să inspire
anumite valori, dar și de norme juridice care să respecte drepturile și libertățile fundamentale
ale omului. Fa milia modernă trebuie să se fundamenteze pe valori morale bine definite și
trainice, dar, în același timp, este necesar să avem în vedere realitatea societății contemporane.
În ceea ce privește analiza vieții familiei moderne, este necesar să ne raportăm la
valorile egalității și libertății. Considerăm că aceste valori trebuie să se regăsească în toate
acțiunile care presupun exercitarea raporturilor juridice nepatrimoniale în cadrul familiei . Din
perspectiva celor menționate, am considerat că a naliza ști ințifică aprofundată a drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soțiilor poate conduce la identificarea unor soluții juridice de
actualitate.
Prin lucrarea de față am considerat că este necesar să ne canalizăm studiul asupra
tuturor relațiilor nepat rimoniale dintre soți, motiv pentru care am înțeles să realizăm o analiză
detaliată a acestora. Astfel, am avut în vedere, în principal, faptul că soții sunt datori, din
punct de vedere moral, să se consulte reciproc în ceea ce privește problemele căsători ei. În
doctrină22 se consideră că un mariaj trebuie să fie guvernat de principiul codeciziei. Acesta
presupune ca soții să hotărască împreună în vederea îndeplinirii unui act sau a luării unei
decizii, alegând împreună soluția cea mai potrivită.23
Dispozițiile care regleme ntează relațiile personal nepatrimoniale ale soților, au caracter
de norme declarative și nu conțin sancțiuni pentru încălcarea prevederilor stipulate în ele.
Scopul legiuitorului în legiferarea efectelor nepatrimoniale ale căsătoriei a fost acela de a
garanta egalitatea soților în cadrul familie, dar și de a ocroti interesele individuale ale
acestora. Egalitatea soților este prevăzută de legiuitor în mod expres prin art. 258 alin. (1) C.
civ.: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți , pe egalitatea acestora,
precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.“
Pentru a sublinia importanța pe care acest principiu o are în viața soților legiuitorul a
considerat necesară introducerea unui artic ol suplimentar care se referă în fond la aceeași

22 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația , Ediția 5, Ed. C.
H. Beck, București, 2016, p. 95
23 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 93

24 obligativitate a bărbatului și a femeii de a se considera egali unul față de celălalt pe toată
durata căsătoriei. Astfel, conform art. 308 C. civ. „Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea
ce privește căsăt oria.“ Într -adevăr, s -ar putea considera că prin încheierea căsătoriei libertatea
fiecărui soț este restricționată deoarece fiecare dintre cei doi parteneri este obligat să respecte
angajamentul său în privința mariajului, însă imaginea realității actuale este aceea a unei
căsătorii care oferă libertate deplină fiecăruia dintre soți, atât timp cât aceștia nu încalcă
drepturile și îndatoririlor lor reciproce.24 Independența soților este corolarul egalității dintre
soți. Acest principiu se reflectă în indepen dența fiecărui soț în relațiile cu terții.
Exercitarea drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale de către soți, presupune, în
principal, respectarea principiului egalității. Reglementările în această materie au ca scop
menținerea unei pozișii de egalitate între soți, atât în relația juridică a celor doi, cât și în relația
acestora cu ceilalți membri ai familiei. Prin respectarea acestui principiu se creează un mediu
prielnic pentru stabilitate și uniune a căminului familial
În vederea analizării momentului și efectelor încetării raporturilor juridice
nepatrimoniale, trebuie să avem în vedere faptul că aceste drepturi și obligații nepatrimoniale
subzistă pe toată durata căsătoriei. În ceea ce privește momentul încetării raporturilor juridice
nepatrimoniale arătăm că odată cu desfacerea căsătoriei prin divorț, la data încetării căsătoriei
prin decesul unuia dintre soți ori, în mod cu totul excepțional, la data constatării nulității
căsătoriei, încete ază și drepturile și îndatoriri le nepatrimoniale ale soților . În ceea ce privește
efectele încetării raporturilor juridice nepatrimoniale vom face anumite observații în cuprinsul
tezei doctorale, cu ocazia analizării acestui subiect.
Principala modalitate de încetare a relațiilor nepatrimoniale ale soților este div orțul.
Dacă vom reține divorțul ca principal factor pentru modificarea permanentă a legăturii
rezultate din căsătorie trebuie să avem în vedere și analiza motivelor care duc la încetarea
drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților (pre exemplu: încetarea exercitării
drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților prin divorț datorată încălcării obligației de
coabitare, obligației de fidelitate, obligației conjugale, obligației de sprijin moral, obligației de
respect reciproc). Efectele nep atrimoniale ale mariajului încetează de drept prin decesul unuia
dintre soți.

24 A se vedea: J. Carbonnier, Terre et ciel dans le droit français du mariage , 1950, LGDJ, p. 325 – 328.
A se vedea și V.A. Bénabent, La liberté individuelle et le mariage , RTD civ. 1973, p. 440; J. Vassaux, Liberté
individuelle et devoirs personnels des é poux , Thèse, Lille, 1989.

25 Referitor la apărarea drepturilor și, respectiv, răspunderea pentru încălcarea
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților, se pune întrebarea dacă există interes pentru legiuitor
să reglementeze anumite situații sau nu. Considerăm că este nece sar să analizăm oportunitatea
implicării legiuitorului în relația personal nepatrimonială dintre soți. Este evidentă
ascensiunea drepturilor și obligațiilor subiective în plan civil, astfel că revizuirea prevederilor
privind drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților este absolut necesară.
Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale, soții pot să fie trași la răspundere, însă facem precizarea că această
posibilitate nu este expres prevăzută de legiuitor în capitolul dedicat drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale. În Titlul V Art. 252 – 256 C . Civ. sunt cuprinse prevederi referitoare la
apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei. Legiuitorul a dorit să protejeze persoana
fizică de abuzurile ce pot apărea prin nerespectarea de către terți a drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale. Scopul apărării drepturilor inerente ființei umane este acela de a trata în mod
prim ordial interesul persoanei, în fața altor necesități ale societății . Presupunem că soții au
creat legătura de căsătorie între ei prin bună -învoială și fără a lua în calcul eventuala
posibilitatea de a încălca drepturile subiective ale celuilalt soț.
Anali zând dispozițiile legale anterior menționate, rezultă că pot exista două tipuri de
acțiuni care pot fi promovate în vederea apărării drepturilor nepatrimoniale: acțiuni defensive
și acțiuni reparatorii. Conform art. 253 alin. (4) C. civ. aceste acțiuni po t fi în repararea
prejudiciului patrimonial suferit sau în repararea prejudiciului moral.
În ceea ce privește răspunderea pentru încălcarea de către soți a obligațiilor
nepatrimoniale, vom analiza următoarele: răspunderea civilă, raspunderea contravențională și
răspunderea penală. În numele stabilității sociale, organizarea relațiilor de familie ar trebui să
se bazeze, neapărat, pe constrângerea legislativă, prin respectarea de către toți a obligațiilor și
interdicțiilor pe care le impune legi uitorul în această chestiune.
În practica judiciară s -a conturat răspunderea penală pentru depășirea limitelor
îndatoririi conjugale, care astfel cum s -a stabilit constituie înfracțiunea de viol. Instanțele
judecătorești admit noțiunea de viol între soți, în acest sens existând jurisprudența
europeană25: Curtea face o referire explicită la „o noțiune civilizată de căsătorie“. În practică,
s-au înregistrat și cazuri de viol cu violență, astfel că prezumția de consimțământ a soților sau

25 A se vedea: CEDO 22 martie 1995, S.W. și C.R. v. Regatul Unit, Civ. 1996, 512, obs. J. -P.
Marguénaud.

26 complicitatea în intim itatea vieții conjugale poate fi valabilă numai până la dovada
contrariului.
De asemenea, datorită dezvoltării socializării media, soții pot răspunde pentru violarea
secretului corespondenței, chiar și atunci când aceasta se relizează faptic în privința co nturilor
de socializare online. Amintim, în acest sens, că magistrații Curții de Apel Iași26 au
condamnat definitiv un bărbat pentru că a accesat în mai multe rânduri, fără acordul prealabil
al soției sale, conturile acesteia de e -mail și cele de internet banking. Acesta a întreprins mai
multe acțiuni în rezoluția infracțională, deschizând și ci tind conversațiile și monitorizând
conturile bancare ale soției sale.
Într-o ipoteză ideală, a unei justiții pașnice, părțile ar putea rezolva problemele apărute
într-o manieră amiabilă, găsind soluții consensuale. Acesta ar putea fi un rezumat al
obiectiv ului urmărit de legiuitor atunci când el încurajează din ce în ce mai mult justițiabilii să
recurgă la metode consensuale de gestionare a conflictelor, atât în raporturile de dreptul
familiei, cât și în alte domenii procesuale. Din această perspectivă, ges tionarea preventivă a
conflictelor dintre soți, care este ciudat neglijată de legiuitor, reprezintă o soluție viabilă.
Considerăm că soluționarea litigiilor nepatrimoniale dintre soți ar trebuie să se realizeze și pe
calea medierii. Astfel, este posibil să se ia în considerare, alături de gestionarea consensuală,
și medierea, pentru a face mai consistentă și mai previzibilă soluționarea problemelor în
dreptul nepatrimonial al familiei.
Pentru a realiza o analiză completă a evoluției drepturilor și îndatorir ilor
nepatrimoniale izvorâte din relațiile de familie, dar și pentru a găsi soluții viabile pentru
conjuctura actuală, este necesar să analizăm soluțiile normative deja oferite, problemele
practice care pot să apară. Având în vedere că normele juridice act uale privind drepturile și
îndatoririle nepatrimoniale sunt lacunare și nu mai pot impune un set de valori care să atragă
un model de referință care ar fi atât de util în relația nepatrimonială dintre soți, vom încerca să
realizăm o imagine mai clară asupr a aspectelor cheie legate de modalitatea efectivă de
exercitare a relației nepatrimoniale a soților.
Prezenta teză de doctorat a fost realizată prin studierea unui material bibliografic
ofertant, dar și a practicii judiciare recente, având ca scop realiza rea unei lucrări elaborate și
documentate, care poate forma baza dezvoltării legislației. Teza doctorală „Drepturile și

26 A se vederea Decizia penală nr. 564/2017 a Curții de Apel Iași. Hotărârea instanței poate fi consultată
integral pe site -ul www.rolii.ro.

27 îndatoririle nepatrimoniale ale soților”, prin studiul aprofundat al relațiilor nepatrimoniale ale
soților, dar și prin propunerile de lege ferenda , contribuie la clarificarea și soluționarea
problemelor rezultate din exercitarea raporturilor nepatrimoniale ale soților.
Documentarea teoretică, analiza, sinteza problemelor juridice implicate, studierea unui
număr moderat de cazuri respecti v studierea patternurilor de asemănări și diferențe pentru a
înțelege mecanismele care operează și formularea conceptelor sunt activități specifice
cercetării comparative propriu zise prin metoda studiului de caz.
Sub acest aspect, jurisprudența reprezint ă unitatea de analiză ce a făcut obiectul
analizei respectiv am prezentat teoriile naționale și internaționale, am interpretat cauzele și
posibilele efecte și, de asemenea am formulat noi concepte, teorii și soluții compatibile cu
sistemul național respect iv am efectuat propuneri de lege ferenda pentru situațiile care nu sunt
reglementate sau care sunt reglementate insuficient.
În privința metodologiei de cercetare, am realizat lucrarea având la bază literatura de
specialitate atât națională, cât și interna țională. În acest sens, am utilizat resursele oferite de
biblioteca universitară a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, biblioteca din cadrul
Facultă ții de Drept Sibiu , cât și, site -ul Anelis oferit de către Universitatea „Lucian Blaga”
Sibiu.
Prin tez a de doctorat ne propunem să gasim soluții viabile pentru conjuctura actuală,
însă fără a avea pretenția de a găsi răspunsuri la toate problemele teoretice și practice pe care
exercitarea efectivă a drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților l e-a ridicat sau le
mai poate ridica, ci o imagine mai clară asupra aspectelor cheie legate de modalitatea efectivă
de exercitare a relației nepatrimoniale a soților.
2. CAPI TOLUL I – PRIVIRE DE ANSAMBLU
ASUPRA EFECTELOR CĂSĂTORIEI
2.1. PRECIZĂRI PREALABILE
Din toate timpurile, dreptul s -a ocupat, în general, de modul în care sunt organizate
relațiile de familie în societate și, în special, de exercitarea drepturilor și îndatoririlor rezultate
din relațiile membrilor famil iei, dar și de modul în care sunt reglementate și organizate
raporturile dintre soți. Relația nepatrimonială a soților , așa cum o cunoaștem din
reglementările actuale, a trecut prin anumite transformări de -a lungul timpului, aceasta fiind

28 urmare a firească a dezvoltării societății, a influențelor de ordin social, religios, politic și chiar
economic.
Analizarea modului în care este reglementată exercitarea efectivă a drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților în actualul Cod civil român trebuie să aibă la bază
identificarea rădăcinilor istorice și conceptuale ale raporturilor juridice dintre soți , respectiv
evoluția acesteia de la puterea absolută a soțului din perioada antică la egalitatea dintre soți și
libertatea individuală a fiecăru ia în epoca modernă.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil, au fost abrogate reglementările cuprinse
în Codul familiei . Actualul Cod civil a devenit principalul act normativ care reglementează
drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților .
Raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți au fost inițial prevăzute în dreptul civil
românesc în Codul civil de la 18 64, acest cod fiind inspirat din dreptul f rancez , drepturile și
îndatoririle nepatrimoniale ale soților erau reglementate prepond erent conform moralei și
tradiției creștine. Îndatorirea de fidelitate a soților a fost prevăzută de la acea vreme, astfel că
obligația de credință se referea la fidelitatea pe care și -o datorau cei doi soți, sancționând
adulter comis de oricare dintre ace știa. Îndatorirea de sprijin a soților se concretiza în
îngrijir ea fizică și morală pe care aceștia și -o datorau . Soții își datorau întreținere, fapt care se
concretiza de cele mai multe ori în datoria soțului de a contribui material la întreținerea
celuilalt, în acele timpuri bărbatul fiind cel care producea venit din munca sa, și a soției de a
se îngriji de ca veni tul să fie cheltuit eficient, femeia fiind cea care se ocupa de treburile
casnice la acea vreme.
Mariajul , în trecut, presupunea supunerea femeii în fața bărbatului, iar prin căsătorie
soția dobândea o incapacitate specială, care îi afecta puterea de de cizie. În privința actelor de
dispoziție aceasta avea nevoie de autorizarea soțului său. Cu t oate acestea, în funcție de
regimul matrimonial ales, soția păstra dreptul de administrare, folosință și dispoziție în ceea
ce pr ivește bunurile sale personale. Astfe l, în ceea ce privește regimul matrimonial, cei doi
soți aveau posibilitatea de a alege regimul separației sau cel dotal.27
Anterior, s ub imperiul C odului familiei, soții se bucurau de egalitate la încheierea
căsătoriei și pe toată durata acesteia.28 Prin urmare, legislația privind familia obliga soții să
hotărască de comun a cord în tot ce privea mariajul. Introducerea dispozițiilor legale privind

27 Art. 1283 din vechiul Cod civil român.
28 Art. 25 din Codul familiei.

29 egalitatea soților a avut efect și în ceea ce privește relațiile patrimoniale dintre soți, în Codul
familiei fiind reglementată în mod imperativ comunitatea de bunuri ca regim matrimonial
legal, unic și obligatoriu. Considerăm criticabile aceste dispoziții legale, deoarece in practica
judiciară au existat o serie de probleme legate de neclaritatea dispozițiilor legale privind
regimul matrimonial unic, în mod preponderent la stabilirea cotității ce urma să fie atribuită
fiecărui soț în caz de divorț. Considerăm că prevederile Codului familiei, în ciuda faptului că
s-au dorit a fi echitabile și echili brate , au condus la inechități , cel mai elocvent exemplu fiind
acela că prin introducerea devălmășiei administrarea patrimoniului lor a suferit numeroase
constrângeri.
Odată cu intrarea în vigoare a actualului Codului civil, raporturile juridice dintre soț i au
fost reglementate mai amplu, legiuitorul oferind soților o libertate mai mare în ceea ce
privește realția juridică a acestora pe durata căsătoriei.
Raporturile juridice nepatrimoniale dintre soți cunosc o schimbare numai în ceea ce
privește denumirea capitolului V al Codului civil, legiuitorul a optat pentru folosirea
sintagmei „drepturile și îndatoririle personale ale soților“. Opinăm că dispozițiile legale
cuprinse în Codul civil nu acoperă toate drepturile și obligațiile soților, fiind reg lementate
doar o parte din acestea, astfel cum s -a reținut și în doctrina de specialitate.29 De asemenea
este criticabilă soluția legiuitoului de a diferenția raporturile juridice nepatrimoniale de cele
patrimoniale prin folosirea termenului de „îndatoriri“ în cazul celor personale și „obligații“ în
cazul celor pecuniare . Dacă analizăm cei doi ter meni din punct de vedere al semnificației lor
în limba română putem observa că aceștia sunt sinonimi.30
În ceea ce privește folosire a exprimării „personale“ , este necesar să precizăm că toate
drepturile și obligațiile, indiferent dacă sunt patrimoniale s au nepatri moniale, au caracter
personal. Raportat la principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus , legiutor ul

29 A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 89. Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu,
Dreptul familiei , op. cit., p. 39.
30 Obligație, obligații: 1. Dato rie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe
persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
3.Hârtie de valoare care conferă posesorului ei calitatea de cred itor și -i dă dreptul de a primi, pentru suma
împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat.
obligatio, -onis.
Îndatorire, îndatoriri: 1. (Înv.) Obligație bănească. 2. Obligație morală; sarcină obligatorie, datorie. Faptă
sau gest cu care îndatorăm pe cineva; atenție, politețe. – V. îndatori.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II -a, Permalink, http://dexonline.ro.

30 ar fi trebuit să ia în considerare faptul că această sintagmă poate conduce la interpretări.31
Opinăm că soluția aleasă de legiutor pentru departajarea drepturilor și obligaților
nepatrimoniale de cele patrimoniale este ambiguă și poate genera confuzii majore atât în
doctrină, cât și în practica judiciară. Din punct de ved ere juridic, dreptul nepatr imonial este un
drept subiectiv civil care nu poate fi cuantificat pecuniar, în general, în această categorie
intrând drepturile cu caracter absolut, care nu pot fi cedate sau transmise prin acte juridice.32
Pentru evitarea acestor confuzii considerăm că este necesară a se opta pentru asupra
unuia dintre cei doi termeni și folosirea acestuia atât pentru desemnarea raporturilor
nepatrimoniale, cât și a celor patrimoniale. Dacă facem o analiză a dreptului comparat , putem
observa că sunt folosiți ambii termen i, folosirea sintagmei „obligații“ este mai răspândită ca
utilizare în Statele Unite ale Americii, Canada (provincia Quebec), iar termenul de îndatorire
este mai des utilizat în Europa: Franța, Regatul Unit al Marii Britanii33. Astfel cum s -a reținut
în doctrina de specialitate juridică ar putea fi utilizat termenul de „îndatorire“ atât în ceea ce
privește efectele nepatrimoniale ale mariajului, cât și cele patrimoniale.34 Această expresie de
„îndatorire“ este utilizată de mai m ulte țări europene, din care amintim că în Franța este
folosit termenul „devoirs“, capitolul VI C . civ. francez fiind denumit: „ des devoirs et des
droits respectifs des époux“ (trad.: îndatoririle și drepturile privind soții).
Opinăm că pentru evitarea or icăror confuzii este necesară ca legiuitorul să revină asupra
denumirii și să stabilească un singur termen atât pentru desemnarea raporturilor

31 „În realitate, art. 15 alin. (1) din Constituție pr evede fără distincție că cetățenii au drepturile și
obligațiile prevăzute de Constituție și de alte legi. Evident, cetățenii, la care se referă textul constituțional, sunt
persoane fizice. Deci fiind recunoscute persoanelor, inevitabil, drepturile și oblig ațiile stipulate de Constituție și
se alte legi. “ Pentru mai multe detalii a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 90.
32 Drept personal nepatrimonial: drept subiectiv fară conținut economic, strâns legat de persoana omului
și care, ca atare , este absolut, nesusceptibil de a fi cedat prin act juridic ori transmis prin moștenire sau exercitat
prin reprezentanți. In afara cazurilor când legea ar dispune altfel, dreptul la acțiune pentru valorificarea în justiție
a dreptului personal nepatrimoni al este imprescriptibil. Sunt drepturi personale nepatrimoniale: dreptul la viață,
sănătate și integritate corporală, la nume, la onoare, la reputație etc. Sursa: Dicționar juridic, https://legeaz.net/.
33 Cod Civil francez, https://www.legifrance.gouv.fr/, Common law, Marea Britanie,
www.legislation.gov.uk; Cod civil Québec (Canada), legisquebec.gouv.qc.ca; Cod civil german,
https://www.gesetze -im-internet.de/.
34„Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, apreciem că, de lege ferenda , ar trebu i
modificate textele Codul civil, în sensul folosirii unor termeni identici în construcția normelor prin care sunt
reglementate efectele nepatrimoniale și cele patrimoniale ale căsătoriei. Eventual ar putea fi utilizat termenul
„îndatorire“, astfel că expr esiile analizate ar putea fi „drepturile și îndatoririle nepatrimoniale“, respectiv
„drepturile și îndatoririle nepatrimoniale“ ale soților. Folosirea termenului „îndatorire“ este de preferat, mai ales
pentru faptul că este consacrat de art. 48 alin. (1) d in Constituție. De asemenea, utilizarea acestui termen este de
natură să excludă confuzia ce s -ar putea crea între „îndatorire“ nepatrimoniale sau patrimoniale ale soților și
„obligațiile“ civile așa cum acestea sunt reglementate de Cartea a V -a din Codul civil (art. 1.164 – art. 2.499).“
Pentru mai multe detalii a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 90.

31 nepatrimoniale, cât și a celor patrimoniale. Aceste inadvertențe ar putea fi soluționate prin
acordarea unei denu miri prin care să se identifice aceste norme juridice aplicabile soților. Fără
a avea pretenția de găsi soluția ideală, propune m de lege ferenda modifica rea denumirii
capitolului V , sens în care recomandăm ca aceasta să fie „drepturile și îndatoririle
nepa trimoniale ale soților“. De asemenea pentru coerența prevederilor referitoare la soți este
necesar să fie modificată și denumirea Capitolului VI C . civ., iar în acest sens propunem
folosirea sintagmei: „drepturile și îndatoririle patrimoniale ale soților“.
În ceea ce privește conținutul drepturilor și îndatoririlor soților, se menține principiul
egalității la încheierea căsătoriei și pe durata acesteia, soții datorându -și respect reciproc,
fidelitate, sprijin moral. De asemena ei au obligația de a -și respec ta independența unul altuia,
prin respectarea libertății corespondenței, a relațiilor sociale, a alegerii profesiei fiecăruia.
Din punct de vedere material soții sunt datori să -și acorde sprijin material reciproc și
întreținere în caz de nevoie. Gestionarea bunurilor soților cunoaște însă o îmbunătățire
evidentă, astfel că prin dispozițiile legale cuprinse în actualul Cod civil se acordă soților
posibilitatea alegerii regimului matrimonial pe care aceștia îl doresc . Spre deosebire de
reglementăril e anterioare, l egiuitorul a prevăzut posibilitatea încheie rii unei convenții
matrimonial e, lăsând la latitudinea soților posibilitatea alegerii între aplicarea regimului
matrimonial al comunității legale sau a unui regim matrimonial convențional dintre cel e
reglementate de lege. Un alt apect evolutiv este cel al acordării pos ibilității schimbării
regimul ui matrimonial adoptat, după trecerea unui an de la încheierea c ăsătoriei. De
asemenea, s-a reglementat posibilitatea încheierii oricăror acte juridice într e soți, astfel,
vânza rea între soți devine posibilă . Prin actualele dispoziț ii legale se acordă posibilitatea
soțiilor , de a-și acorda mandate convenționale pentru exercitarea drepturilor conferite de
regimul matrimonial ales.
Opinăm că reglementările cu prinse în Codul civil au un caracter evolutiv, care însă nu
trebuie stopat la această dimensiune, ci este necesar să se continue acest progres pentru ca
rezultate scontate să apară. În acest sens considerăm că este necesară revizuirea dispoziții lor
legale privind drepturile și îndatori rile nepartimoniale ale soților. Acesta fiind și punctul de
plecare în alegerea temei doctorale, vom detalia în capitolele următoare motivele pentru care
consider ăm întemeiate aceste modificări legislative și propunerile de le ge ferenda aferente.

32 2.2.ÎNTEMEIEREA UNEI FAMILII
2.2.1. Noțiunea de famili e
În limba română modernă termenul „familie“ a fost definit ca fiind totalitatea
persoanelor unite prin legături de sânge sau prin alianță sau totalitatea persoanelor care se trag
dintr -un strămoș comun35 Într-o altă definiție familia este forma socială de bază realizată prin
căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora.36
În Europa, în timp, s -au identificat țări în care familia e ste primordială și țări în care
structura familială și semnificația acesteia și -au pierdut semnificația. Dacă privim dintr -un alt
punct de vedere, observăm că există unele regiuni în care, în mod tradițional, din punct de
vedere social, familia și grupul e xtins al familiei au avut prioritate față de individ și altele în
care individul și valorile individuale au avut prioritate față de orice altceva, inclusiv față de
relațiile de familie. În cele din urmă, modalitatea în care se dezvoltă și se manifestează
raporturile dintre membri unei familii, se reflectă în modul în care funcționează societatea în
sine. Din acest motiv este necesar ca legiuitorul să ia în considerare familia și membri săi
atunci când elabore ază anumite politici sociale sau când adoptă o s erie de norme juridice care
guvernează relațiile familiale.
Analiza etimologică a termenului familie ne ajută să identificăm originea acestui cuvânt,
care provine din latinescul familiae și semnifică totalitatea membrilor unei gospodării.37
Originea latină a termenului „familia“ provine de la „ famulus ”, care aveam semnificația de
sclav al unei case, însă înțelesul cuvântului s -a schimbat în decursul timpului. In trecut
familia avea o altă semnificație, în sensul că soția, copiii, sclavii, sclavii eliberați și tot avutul
era considerata ca fiind proprietatea lui pater familias .
Etnogeneza poporului român nu poate fi separată de elementul creștin, respectiv, de
caracterul creștin al termenilor de rudenie. În același sens, din punct de vedere etnologic,

35 Familie sf [At: PRAVILA (1814), 143/16 / V: (reg) făm~, (înv) ~mel~ / Pl: ~ii / E: lat familia, it
famiglia (cu unele sensuri ale fr famille)] 1 Totalitate a persoanelor unite prin legături de sânge sau prin alianță.
2 Soțul, soția și copiii lor. 3 (Pop; prc) Soția și copiii cuiva. 4 (Îs) ~ mare (sau grea) Casă cu mulți copii. (…) 7
Totalitate a persoanelor care se trag dintr -un strămoș comun Si: casă (43), descendență, neam. (…). Sursă: Micul
dicționar academic, ediția a II -a, Academia Română, Institu tul de Lingvistică Editura Univers Enciclopedic,
2010.
36 Familie, familii, s. f. 1. Formă socială de bază, realizată prin căsătorie, care unește pe soți (părinți) și pe
descendenții acestora (copiii necăsătoriți). (…) Din lat. familia, it. famiglia (cu u nele sensuri după fr. famille).
Sursă: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II -a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul
de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
37 A se vedea: Gh. Duțu, Dicționar latin -român, Ed. Ști ințifică, București, 1973, p. 282.

33 familia este un concept cultural, un concept al tradiției vii . În educația și în cultura poporului
român termenul „familie“ a fost întotdeauna asociat cu menținerea valorilor tradiționale.
Familia este caracterizată preponderent prin trăsătur i, sentimente și atitudini pozitive:
dragoste, fericire, bucurie, înțelegere. Tradițiile familiei românești în comparație cu cele ale
altor popoare se evidențiază prin următoarele elemente caracteristice, pe care le vom prezenta
susccint. C omparativ cu cei lalți europeni, atașamentul românilor față de familie rămâne foarte
ridicat. În România există o proporție destul de mare a familiilor extinse, multigeneraționale,
atât din cauza unor presiuni economice, cât și a persistenței modelului tradițional . Atitudi nea
românilor cu privire la familie este preponderent de tip conservator , ceea ce presupune că
atașamentul față de viața de cuplu rămâne foarte ridicat . Modelul relațiilor de cuplu și al
căsătoriei fericite este caracteristic pentru toți românii, acesta fi ind însolțit de alte
caracteristici cum ar fi: solidaritatea între parteneri, încredere a și sprijin ul reciproc, respect ul
și înțelegere a reciprocă, fidelitate a.
Familia este baza societății așa cum o cunoaștem astăzi, reprezentând o valoare
protejată de -a lungul timpului. Folosirea expresiei „ viață privată și de familiei “38 a cunoscut o
amplă dezvoltare în societatea modernă, legiuitorul înțelegând să acorde un grad mai mare de
autonomie persoanei fizice. În același timp se exercită apărarea acestor valori de
intruziuniunea satatului sau a terților. Normele juridice aplicabi le dreptului familiei sunt, în
general, norme cu caracter imperativ. Cu toate acestea s -a încercat adaptarea acestora la
tipologia și dinamica ralațiilor de familie, legiuitorul realizând un cadru legal care să poată
permite reglarea raporturilor juridice rezultate din relațiile de familie pe cale convențională.39
Opinăm că libertatea membrilor familiei de a stabili modalitatea în care aleg să exercite
anumite raporturi juridice pe cale convențională este oportună, însă este necesar ca legiutorul
să acorde posibilitatea legală a includerii aspectelor nepatrimoniale în convențiile încheiate, în
special în ceea ce privește raporturile juridice dintre soți.

38 Pentru mai multe detalii a se vedea: C. Jugastru, Respectul vieții private – delimitări conceptuale,
precizări privind domeniul protecției legale , Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu 2, p. 340 -346.
39 În ceea ce privește relațiile de familie, soluția optimă este de acorda posibilitatea ca raporturile juridice
să fie stabilite prin conveția părților, iar nu printr -un statut impus tuturor cu pretenții de soluție universal –
valabilă, potrivit celebrei formule „à ch acun sa famille, à chacun son droit“. Pentru mai multe detalii: J.
Carbonnier, Essait sur les lois , P. Courbe, Droit de la famille , second edition Dalloz, Paris, 2001, p. 13. Pe
acceași temă E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Faliația , op. cit, p. 4.

34 2.2.2. Dreptul de întemeia o familie
Familia trebuie examinată din punct de vedere juridic prin r aportare la actele normative
în vigoare . Observăm că există o serie de norme juridice care privesc în mod direct sau
indirect familia.
Din perspectiva dreptului internațional amintim dispozițiile art. 16 paragr. 1din
Declarației universale a drepturilor o mului40, care prevede: „ Cu începere de la împlinirea
vârstei legale, bărbătul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau
religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la
contractarea c ăsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei“. În același sens există și a lte
reglement ări internaționale , cum ar fi : art. 23 paragr. 2 și 3 din Pactul internațional cu privire
la drepturile civile și politice41; art. 12 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a
libertăților fundamentale; par agr. 1‑2 din preambulul Convenției ONU privind
consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor.
La nivelul Uniunii Europene, raporturile juridice rezultate din relațiile de familie
prezintă un interes major . Comisia Europeană promovează egalitatea și echitatea
tratamentului soților, atât în ceea ce privește relația dintre cei doi , cât și relația acestora cu
ceilalți membri ai familiei.42 Observ ăm un interes mărit în ultima perioadă de timp în ceea ce
privește familia și dr epturile, respectiv îndatoririle membrilor acesteia . Unul dintre obiectivele
importante pentru Uniunea Europeană este stabilirea normelor comune în materie de dreptul
familiei astfel încât cetățenii europeni să nu fie împiedicați să își exercite drepturile datorită
faptului că locuiesc în țări diferite ale Uniunii Europene sau pen tru că s -au deplasat dintr -o
țară în alta în cursul vieții lor. În prezent, dreptul european prevede în această privință norme
referitoare la: dreptul de a întemei a o familie , dreptul la căsătorie, dreptul la divorț, drepturile
și îndatorir ile referito are la răspunderea părintească în ceea ce privește copiii rezultați dintr -o
căsătorie sau o uniu ne liberă, obligația alimentară și altele asemenea. În același timp, prin a rt.
9 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că dreptul persoanei fizice

40 Declarația universală a drepturilor omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 217 A (III) din 10 decembrie 1948
41 Pactul a fost adoptat de Adunarea Generală a Or ganizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 2200 A
(XX) 19 din 16 decembrie 1966 și a intrat în vigoare la data de 23 martie 1976, conform art. 49. România a
semnat Pactul la 27 iunie 1968 și l‑a ratificat prin Decretul nr. 212/1974 (publicat în B. Of., Partea I, nr. 146 din
20 noiembrie 1974).
42 Pentru politicile privind dreptul familiei și alte informații practice poate fi accesat pagina oficială a
Comisiei Europene: https://ec.europa.eu/info/live -work -travel -eu/living -another -eu-country/family -marriag e-
divorce -partnerships -adoption_ro.

35 de a se căsători și de a întemeia o familie trebuie garantate prin legis lația națională a fiecărui
stat, ceea ce presupune o obligație în sarcina statelor memeb re de a garanta exercitarea
dreptului de a întemeia o familie tuturor persoanelor, fără discriminare.
Prin deciziile Curții europene a drepturilor omului s-au constatat numeroase încălcări
ale dispozițiilor a rt. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților
fundamentale43 care consacră dreptul fundamental al persoanei fizice la viața de familie și la
ocrotirea acesteia. Potrivit art. 8 din Conveție, orice persoană are dreptul la respectarea vieții
sale private și de familie, a domicili ului și a corespondenței. Autoritățile statului sunt obligate
să protejeze dreptului fiecărei persoane la viața privată și de familie, fiind în fapt inadmisibil
orice amestec în exercitarea acestui drept. Se pune problema dacă, în contextul legal
prezentat , exercitarea acestui drept poate fi limitată sau interzisă. Considerăm că într -o
societate democratică, dreptul la viață privată și de familie trebuie să primeze în fața oricăror
alte dispoziții legale contrare, iar interzicerea acestui drept este profund nelegală. Totuși, în
contextul în care limitarea dreptului la viață familială este necesar, se poate impune
restrângerea exercitării acestuia pentru o perioadă determinată de timp și cu arătarea concretă
a situației generatoare a acestor limitări, cum ar fi siguranța națională, siguranța publică,
apărarea ordinii și prevenirea faptelor cu caracter penal, protajarea sănătății, protejarea
drepturilor și libertăților altor persoane.
În contextul dezvoltăriilor anterioare, trebuie să arătăm că legislația națio nală este
armonizată cu cea europeană, normele juridice naționale apărând dreptul persoane de a
întemeia o familie. Protejarea exercitării acestui drept a fost prevăzută de legiutorul român în
legea fundamentală a țării. Constituția Romaniei44 prevede exp res prin art. 26 că autoritățiile
publice trebuie să respecte și să ocrotească viața intimă, familială si privată. Potrivit art. 48
alin. (1): „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora
și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor“.

43 Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, Roma, 4.XI.1950, a fost
ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în M. Of. Nr. 135 din 31 mai 1994.
44 Constituția României – Mod ificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr.
429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003; republicată, cu
reactualizarea denumirilor și dându -se textelor o nouă numerotare, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
767 din 31 octombrie 2003.

36 Textul art. 48 alin. (1) din Constituție este reprodus ad literam în Legea nr. 287/2009
privind Codul civil la art. 258 alin. (1).45 Legiuitorul român a înțeles să completeze aceste
prevederi, astfel că alin. (2) și (3) ale art. 258 C. civ. vin să întărească acest principiu unde se
prevede că: “ (2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. (3) Statul se
obligă să sprijine, prin măsuri economice și soc iale, încheierea căsătoriei, precum și
dezvol tarea și consolidarea familiei” . Opinăm că reluarea textului din legea fundamentală este
contrară normelor de tehnică legislativă, acest paralelism încalcă dispozițiilr art. 15 alin. (1)
din Legea nr. 24/200046. Mai mult de atât, considerăm că era suficientă o simplă trimitere la
această normă. O altă critică ce poate fi adusă se referă la caracterul liber consimțit al
căsătoriei, care este deja expres prevăzut prin art. 259 C. civ. Sub aspect strict juridic exp resia
„căsătoria liber consimțită între soți“ este eronată, deoarece calitatea de soț o deține o
persoană deja căsătorită, ori consimțământul este necesar încă de la momentul încheierii
căsătoriei, deci în vederea obținerii calității de soți. 47
Având în vedere aceste texte legale analizate, precizăm că familia din punct de vedere
juridic presupune existența soților, adică a bărbatului și a femeii, ajunși la vârstă nubilă, care
își exprimă consimțământul lor liber și neviciat în vederea exercitării dreptul ui fundamental
de a se căsătorii. Potrivit textelor legale, familia cuprinde și copiii soților, aceștia fiind
membri de drept comun ai familiei.
Normele juridice în vigoare care conțin prevederi referitoare la rapoturile rezultate din
relațiile de familie pot fi ca talogate ca fiind norme cu un conținut de drept comun, conținut
extins și conținut restrâns al familiei. Acest conținut se deduce, în primul rând, din dispozițiile
art. 48 alin. (1) din Constituție care, după cum s‑a mai precizat, așază la baza familiei
căsătoria liber consimțită între soți, egalitatea acestora și dreptul și îndatorirea părinților de a
asigura creșterea, educația și instruirea copiilor. Considerăm, astfel, că familia de drept comun
are conținutul consacrat pe cale constituț ională. În doctrina juridică48 s-a concluzionat că
familia de drept comun este alcătuită din soți și din copiii lor minori.
De asemenea, arărăm că familia formează obiect de reglementare în domeniul de
aplicare al unor legi speciale. Astfel, exemplificăm d oar câteva dintre aceste situații: din

45 Legea nr. 287/2009 privind adoptarea Codului Civil, public ată în Monitorul Oficial al României nr.
511 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare publicate în M onitorul Oficial al României nr.
427 din 17 iunie 2011 și Monitorul Oficial al României nr. 489 din 08 iulie 2011.
46 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată
în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, republicată în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004.
47 Pentru o analiză detaliată, a se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 8 și urm.
48 A se vedea în acest sens T. Bodoașcă, op. cit. , p. 124

37 perspectiva Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu
destinație de locuință trecute în proprietatea statului, care în art. 7 alin. (3) lit. a) și art. 9 alin,
(5), prevede explicit că familia chiriașului titular cuprinde soțul, soția și copiii săi minori.
Art. 4 lit. b) din Legea nr. 272/200449 prevede că familia este alcătuită din părinți și
copiii acestora. În temeiul art. 2 lit. j) din Legea nr. 273/200450, familia cuprinde parinții și
copiii aflați în întreținerea acestora.
Potrivit dispozițiilor art. 17 din Legea locuinței nr. 114/199651, cu modificările și
completărilor ulterioare, din aceeași familie fac parte soții, copiii lor minori și majori, precum
și părinții soților care locuiesc și gospodăresc împreună. În sensul art. 8 alin. final din Legea
fondului funciar nr. 18/199152, modifica tă și republicată, prin familie se înțeleg soții și copiii
acestora, dacă locuiesc împreună cu părinții lor. Conform Legii nr. 196/2016 privind venitul
minim de incluziune53, familia desemnează soțul, soția și copiii lor minori care au domiciliul

49 Legea Nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, M. Of. nr. 159
din 5 martie 2014, republicată în temeiul art. V din Legea nr. 257/2013 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr.
607 din 30 septembrie 2013, dându -se textelor o nouă numerotare.
50 Legea Nr. 273/2004 din 2 1 iunie 2004 privind procedura adopției, M. Of. nr. 739 din 23 septembrie
2016, republicată în temeiul dispozițiilor art. X din Legea nr. 57/2016 pentru modificarea și completarea Legii
nr. 273/2004 privind procedura adopției, precum și a altor acte normat ive, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 283 din 14 aprilie 2016, dându -se textelor o nouă numerotare.
51 Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele, publicată în M. Of. nr. 393 din 31 decembrie
1997; Republicată în temeiul art. II d in Legea nr. 196 din 17 noiembrie 1997, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
52 Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 fondului funciar, publicată în M. Of. nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
Republicată în temeiul art. VII din Le gea nr. 169 din 27 octombrie 1997, publicată în M. Of. al României, Partea
I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, dându -se textelor o noua numerotare.
53 Art. 6 din Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune, Text publicat în M.Of. nr. 882 din 3
noiembrie 2016 prevede: „b) familie – constituie o familie persoanele aflate în una dintre următoarele situații:
1. soț și soție, căsătoriți în condițiile legii, care locuiesc împreună;
2. soț și soție cu copiii lor necăsătoriți, aflați în întreținere cu vârst a de până la 18 ani sau de până la 26 de
ani pentru cei care urmează o formă de învățământ – cursuri de zi, organizată potrivit legii, cu domiciliul ori
reședința comună înscrisă în actele de identitate și care locuiesc împreună;
3. bărbatul și femeia necă sătoriți care trăiesc și locuiesc împreună, dacă această situație se confirmă la
verificarea în teren;
4. bărbatul și femeia necăsătoriți care trăiesc și locuiesc împreună, cu copiii lor necăsătoriți și/sau ai
fiecăruia dintre ei, având vârsta de până la 1 8 ani sau de până la 26 de ani dacă urmează o formă de învățământ –
cursuri de zi, organizată potrivit legii, care locuiesc împreună, dacă această situație se confirmă la verificarea în
teren;
5. frații fără copii, care gospodăresc împreună și au domiciliu l sau reședința comună, separat de
domiciliul ori reședința părinților;
6. părintele/părinții care locuiește/locuiesc cu copiii lui/lor necăsătoriți aflați în întreținere, cu vârsta de
peste 18 ani și care au certificat de persoană încadrată într -un grad d e handicap/dizabilitate accentuat/ă sau
grav/ă;

38 comun, ma i fac parte din familie și copiii necăsătoriți, termenul de familie mai cuprinde
bărbatul și femeia necăsătoriți și copii acestora, frații fără părinți, dar și familiile
monoparentale.
În Convenția consulară dintre România și Italia (B. Of., I, nr. 91 din 10 iulie 1968)54,
prin membri de familie se înțeleg soțul și soția, ascendenții, descendenții membrului oficiului
consular și ai soțului ori soției acestuia, precum și frații și surorile amândurora, cu condiția ca
aceste persoane să se afle în întreținerea membrului ofici ului consular și să locuiască
împreună cu el (art. 1, lit. k).
În Convenția consulară dintre România și Polonia (B. Of., I, nr. 3 din 7 ianuarie 1974)55,
prin membri de familie se înțeleg soția ori soțul, copiii și părinții unui membru al oficiului
consul ar, care fac parte din gospodăria acestuia (art. 1, lit. i). În mod identic a fost prevăzut
sensul termenului de familie în convențiile la care România este parte. În sensul Codului
penal, astfel cum este prevăzut în art. 177 alin. (1), prin membru al fami liei se înțelege:
ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite
rude prin adopție. În aceslași sens se consideră membri ai familiei persoanele care au stabilit
relații asemănătoare acelora dintre soți sau d intre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc.
Clarificarea acestor termeni are scopul de a preveni actele de violență în familiei prin
sancționarea mai aspră a unor infracțiuni săvârșite de un membru împotriva altui membru al
familiei. 56
2.2.3. Definiția familiei
În doctrina juridică nu există o definiție unitară a termenului de familie. Obiectul de
studiu al dreptului familiei este constituit din totalitatea normelor care reglementează relațiile
de familie rezultate din raporturile de că sătorie sau pe raporturile de rudenie, fie ea firească
sau civilă. Așadar, relațiile de familie reprezintă acele raporturi juridice care izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopție, precum și cele asimilate relațiilor de familie.57 Tot în literatura de
specia litate juridică se vorbește despre familie ca despre o realitate socială, prin ea realizându –

c) familie monoparentală – desemnează familia formată din persoana singură și copilul/copiii aflați în
întreținere, în vârstă de până la 18 ani sau de până la 26 de ani pentru cei care urmează o formă de învă țământ –
cursuri de zi, organizată potrivit legii, și care locuiesc și gospodăresc împreună;“.
54 Convenția consulară dintre România și Italia (B. Of., I, nr. 91 din 10 iulie 1968)
55 Convenția consulară dintre România și Polonia (B. Of., I, nr. 3 din 7 ianuarie 1974)
56 Pentru detalii, a se vedea Capitolul III – Infracțiuni contra unui membru al familiei (art. 199 -200) din
Titlul I Infracțiuni contra persoanei al părții speciale a Codului penal (Legea nr. 286/2009 privind Codul penal,
publicată în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009).
57 A se vedea: I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , op. cit., p. 17.

39 se o comunitate de viață între soți, dar și între părinți și copii, astfel că din familia largită fac
parte și rudele acestora.58
Într-o opinie doctrinară, „o defi niție juridică a noțiunii de familie trebuie să surprindă
obligatoriu aspectele esențiale ce se deduc din reglementările legale consacrate acesteia. În
primul rând, o atare definiție nu poate ocoli împrejurarea că familia este proxima și necesara
consecinț ă a actului juridic al căsătoriei, încheiat, în condițiile legii, între un bărbat și o
femeie. Această împrejurare se deduce, implicit, din numeroase reglementări internaționale și
interne.”59
Familia a mai fost definită ca principala formă de organizare a vieții în comun a
oamenilor legați prin căsătorie sau rudenie60; familia este o realitate juridică generată de
reglementările legale privitoare la familie61; familia este o formă istorică de organizare a vieții
în comun, care are la bază uniunea dintre bărbat și femeie și rudele acestora62; familia
desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din
căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. 63
În ccea ce privește definirea familiei, considerăm că trebuie să avem în vedere
complexit atea relațiilor de familie . Este posibil ca acesta să fie motivul pentru care elaborarea
unui text legal rigid a fost evitată de legiuitor, dar și de către o mare parte a doctrinei.
Așadar, în urma analizarii mai multor opinii doctrinare am considerat că este necesar să
ne aplecăm asupra uneia dintre acestea, deoarece este structurată și fundamentată pe
dipozițiile legale. Această contribuție la definirea juridică a familiei este de o im portanță
deosebită, motiv pentru care o vom enunța întocmai: „Față de aspectele legale invocate, se
poate susține că familia este elementul natural și fundamental al societății, generată de actul
juridic al căsătoriei, încheiat în condițiile legii între un bărbat și o femeie, alcătuită din soți,

58 A se vedea: Gh. Tomșa, Gh. Grigore, C. Pîrlea, Doina Șerban, Dicționar de dreptul familiei , Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1984, p. 86
59 A se vedea: T. Bodoașcă, Contribuții la definirea juridică a familiei și la stabilirea conținutului
acesteia , în „Dreptul” nr. 12/2004, p. 123 și urm. A se vedea și T. Bodoașcă, Discutii despre definiția familiei și
conținutul acesteia , în „Pandectele Române”, nr. 3/2017, p. 18 -27. T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 7.
60 A se vedea T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat , vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1965, p. 17; Al. Bacaci, V.C. Dumitra che, C.C. Hageanu, Dreptul familiei , op. cit., p.1.
61 A se vedea I. Albu, Dreptul familiei , Editura Didactică, și Pedagogică, București, 1975, p. 7.
62 A se vedea Gh. Tomșa, Gh. Grigore, C. Pîrlea, Doina Șerban, Dicționar de dreptul familiei , op. cit.,
p. 86.
63 A se vedea A. Ionașcu, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă , Editura Dacia
Cluj-Napoca, 1975, p. 5; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , op. cit., p. 17; A. Stănoiu, M.
Voinea, Sociologia familiei , Editura Universității București, 1983, p. 6 și urm.

40 din copiii acestora, precum și din alte persoane expres prevăzute de lege, în care raporturile
dintre membrii ei sunt reglementate juridic și guvernate de principiul solidarității.”64
Considerăm că raporturile de o rdin personal nepatrimonial rezultate din relațiile de
familiei s -au diversificat, iar, în unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara
familiei tradiționale. Astfel, dacă fiecare dintre frații se căsătorește și fiecare își formează
propri a familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie deși ei aparțin unor familii, în
sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care, în
anumite limite legale, au o comunitate de viață și interese , nu pot fi confundate cu raporturile
juridice dintre soți, deoarece legiuitorul sprijină și ocrotește numai relațiile juridice rezultate
din căsătoria legal încheiată între soți . Trebuie să precizăm că această rigiditate este
demontată în practică, deoare ce în cazul familiei create în afara căsătoriei, tatăl și copilul pot
să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleiași familii în sens sociologic, dar să fie legați
prin raporturi de familie juridice.
Având în vedere aceste precizări, considerăm că este necesar să analizăm familia dintr -o
perspectivă contemporană, prin propunerea unor soluții legale adecvate care să corespunsă
realității familiei moderne. Deși Codul civil nu conține o definiție juridică a termenului de
„familie “, vom încercă să oferim o definiție care să cuprindă elementele j uridice esențiale.
Familia poate fi definită ca fiind structura socială de bază a societății alcătuită dintr -un
grup de persoane între care există drepturi și îndatoriri, care se nasc din căsătorie, rudenie,
adopție, precum și din al te raporturi asimilate de lege raporturilor de familie.
2.2.4. Diferite tipologii de familie
2.2.4.1. Preliminarii
De-a lungul timpului familia a îndeplinit mai multe funcții, cum ar fi cea socială, cea
biologică sa u de reproducere, economică, religioasă și chiar politică. Familia constituie
precondiția oricărei forme de viață socială, iar un ideal specific al familiei este necesitatea de
a crea o societate mai umană. În mod evident familia este expresia relaționărilor personale și
sociale, însă, considerăm că aceste raporturi juridice nu se pot sprijini numai pe înțelegeri
contractuale și acorduri, iar drepturile și îndatoririle prevăzute trebuie să țină cont de
inega litățile și dependențele existente în rândul membrilor familiei.

64 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei, op. cit. , p. 12.

41 Familia poate fi analizată din doua puncte de vedere. Unul sociologic, ca fiind o formă
specifică de comunitate umană, care au o viață în comun, în contextul unor interese comune și
a unor re lații de întrajutorare reciprocă. Unul juridic, unde familia reprezintă acel grupul de
persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, din rudenie, precum
și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.
În cadrul relați ilor de familie, între membri acestora apar aspecte morale, psihologice,
fiziologice și economice. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu -l
găsim la alte categorii sociale. Studiile sociologice s -au concentrat asupra relațiilor dint re
membri familiei și evoluția acestor relații în societate de -a lungul timpului.65
S-au constatat anumite schimbării în ceea ce privește familia tradițională, creșterea
numărului divorțurilor și a numărului copiilor născuți în afara căsătoriei. O altă ob servație
îngrijorătoare se referă la scăderea natalității în țările supra dezvoltate, chiar și în rândul
cuplurilor căsătorite, în același timp constatându -se o creștere exponențială a numărului
persoanelor celibatare, dar și al persoanelor care trăiesc în concubinaj.
Din punct de vedere sociologic există o presiune a societății exercitată asupra formelor
moderne de parteneriat; în această categorie intrând și cuplurile de același sex și alte forme de
cuplu considerate neofamiliale sau experimentale. O alt ă problemă a familiei moderne este
adusă în prim plan de implicația pe care o are tehnologia în ceea ce privește reproducerea
umană asistată medical. Acest ultim aspect prezintă discuții atât din punct de vedere
sociologic, cât și juridic.
Din punct de ve dere juridic arătăm că prin legea fundamentală a statului român se
prevede că famil ia se întemeiază pe căsătorie. P otrivit art. 48 alin. (1) din Constituție familia
se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți , pe egalitatea dintre aceștia, pe drepturile
și îndatoririle părinților în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor. Art. 258 alin. 1
Codul civil conține un text similar, care vine să întărească principiul ocrotirii vieții de famil ie
deja stipulat în Constituție. Critici le aduse acestui text legal au fost deja explicate în secțiunea
anterioară motiv pentru care nu mai revenim asupra acestei probleme.

65 A se vedea: A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, Ed. Universității București, 1983, p. 6 și urm.

42 2.2.4.2. Familia nucleară
În mod obișnuit, familia dă naștere la următoarele raporturi: de căsătorie între soți, care
constituie baza familiei; cele între părinți și copii; cele între alte persoane, care mai fac parte
din familie66.
În sens restrâns, familia, ca nucleu social elementar cuprinde pe soți și pe descendenții
necăsătoriți ai acestora. Această famil ie structurată pe două generații, a luat locul familiei
tradiționale, structurată pe mai multe generații, existente în societățile nedezvoltate cu o
economie rurală67.
Sociologii disting familia simplă și nucleară, formată din părinții și copii lor
necăsătoriți. Astfel, conceptul de familie nucleară este incompatibil în următoarele situații:
soții nu au copii; există un singur părinte și există copii, ori un singur copil; mai mulți frați
sau surori fără părinți.68
2.2.4.3. Familia extinsă
Fami lia extinsă sau largă, formată din alte persoane decât în primul caz, unde familia
simplă și nucleară, formată din părinții și copii lor necăsătoriți. Astfel în cadrul aceleiași
familii se pot regăsii bunicii, unchii sau alte rude care din anumite motive c onviețuiesc în
același grup familial.
O problemă de maxim interes pentru sociologi a fost studierea intersectării familiei cu
societatea, respectiv a conflictului si a rupturii dintre generații. În mod tipic, părinții consideră
actuala mentalitate și condu ită a adolescenților ca fiind prea libertină, fără un suficient respect
pentru tradiții și bunul simț. La rândul lor, tinerii, percep generația vârstnică și adultă ca fiind
de modă veche și represivă69.

66 A se vedea: T. Rotariu, P. Iliuț, Sociologie , Ed. Mesagerul, Cluj -Napoca 1996, p. 145.
67 A se vedea: I. Chelaru, Căsătoria și divorțul – aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat ,
Ed. A 92 Acteon, Iași 2003, p. 10.
68 În anii 1930, studiile sociologice a mericane au constatat că familia tinde să se confrunte cu probleme
sociale ridicate de șomaj, criză, adaptare culturală, probleme resimțite cu mare acuitate la nivelul familiei.
Cercetările ce pot fi reunite sub denumirea de „școala americană de asistență socială" au elaborat o serie de
microteorii legate, mai ales, de tensiunile și neînțelegerile din sânul familiei. Ansamblul societal, industrializarea
și urbanizarea, au produs transformări marcante în structurile și funcțiile familiale. Revoluția industri ală din
Apusul Europei a modificat hotărâtor conceptul de familie, însă tot atât de adevărat este că o anumită formă de
familie existentă în Europa preindustrială a facilitat industrialismul și eficiența economică. Sursa:
https://en.wikipedia.org/wiki/Lewi s_H._Morgan : Lewis Henry Morgan, senator al statului New York State
Senate in 1868 și 1869, antropolog, sociolog și avocat, a susținut teoria evoluției sociale, studiind în acest sens
prin comparație și observație directă viața de familie de la irochezi, un trib de indieni din S.U.A..
69 A se vedea: T. Rotariu, op. cit. , p.147.

43 2.2.4.4. Familia restrânsă
În ultima perioadă se poate constata că s -au diversificat modelele familiale. În afara
familiei clasice formată din tată, mamă și copii, întemeiată pe căsătorie, au apărut și alte
tipuri, cum ar fi: familia mono -parentală compusă din mama necăsătorită și copiii săi sau tatăl
necăsătorit și copiii săi, precum și căsătoria sociologică, adică uniunea familială, alcătuită din
tată, mamă și copiii lor, care nu are la bază căsătoria.
Referitor la tendințele actuale în abordarea familiei, continuă să fie prezente orientarea
structural – funcționalistă, interesată de legăturile dintre familie și societate, precum și cea
comportamentalist – acționistă, centrată pe fenomenele și interacțiunile din interiorul familiei
și pe reacția grupului familial față de evenimente și situații date.
În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată tipice
din punct de vedere sociologic. Spre exemplu, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează
propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi juridice, deși ei aparțin unor familii în
sens sociologic diferite.
În doctrina juridică franceză70 s-a cosiderat că drepturile și relațiile nepatrimoniale
rezultate din relațiile de familiei s -au diversificat, motiv pentru care aceste relații ju ridice nu
trebuie privite stricto sensu . Însă în același timp, este important să distingem între raporturile
faptice de familie privite din punct de vedere sociologic și raporturile de familie privite din
punct de vedere juridic. Existența acestora din urm ă nu înseamnă dovada, întotdeauna, a
primelor.
Familia nucleu este cea mai des întâlnită, în practica judiciară a Curții Europene a
Drepturilor Omului au fost dezbătute numeroase spețe în care situația faptică a impus
extinderea noțiunii de familie. În te meiul art. 8 din Conveție a fost extins termenul d e membru
al familiei prin includerea in acesta a bunicilor71 și, în unele situații chiar a concubinilor72.

70 A se vedea: A. C. Aune, Le phenomene de multiplication de droit subjectifs en droit de personnes et de
la famille , Ed. Presses Universitaires d`aix Marseille, 2007
71 Curtea Europe ană a Drepturilor Omului, cauza Marckx vs. Belgia, 1979. Documentul poate fi consultat
la adresa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/. În această cauză se precizează că viața
familială, în sensul art. 8 din Conveție, înglobează cel puțin raporturile între rudele părinților, care pot juca un rol
considerabil, de exemplu, între bunici și nepoți. În acest caz dezvoltatarea vieții de familie a unei mame
celibatare și a copilului ei ar fi împiedicată dacă bunicii nu ar avea un rol în viața ace stei familii monoparentale.
72 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Kroon vs. Olanda, 1994. Documentul poate fi consultat
la adresa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/. În această cauză Curtea a constatat încălcarea
art. 8 din C onveție de către statul olandez prin legislația existentă la acea vreme, care impunea o interdicție
femeii căsătorite de a tăgădui paternitatea soțului. În cuprinsul hotărârii se arată că trebuie protejată familia de

44 Din studierea practicii judiciare recente a Curții Constituționale a României, am
constatat că prin Decizia nr. 562/201773, s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 177
alin. (1) lit. a) și b) C . pen., care excludea de la dreptul de a refuza să fie audiate ca martor
persoanele care au stabilit relații asemănătoare celor dintre soți, rezultatul fiind acela că au
fost incluși în noțiunea de „membri ai familiei“ și concubinii.
Așadar, opinăm că termenul de familie nu poate fi interpretat restrictiv, deoarece acesta
desemnează fie pe soți, fie pe aceștia și copiii lor, fie pe toț i cei care se găsesc în relații de
familie care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopție și relațiile asimilate cu cele de familie. În
acest sens vorbim de raporturile de familie juridice potrivit dreptului familiei. Noțiunea de
membru de familie poate avea sensuri diferite, în raport de domeniul de activitate reglementat
la care ne referim. De aceea, se poate spune că există o noțiune juridică a familiei de drept
comun, în sensul dreptului familiei, și noțiuni speciale, în diferite domenii, la car e se referă
legile speciale.
2.3. CĂSĂTORIA
2.3.1. Noțiune a juridică a căsătoriei
Noțiunea de căsătorie desemnează uniunea legală, liber consimțită, dintre un bărbat și o
femeie, cu scopul de a întemeia o familie.74 Dacă analizăm etimologic noțiunea putem
observa că termenul de căsătorie provine din termenul latin coniunctio . De asemenea, cu
același sens au fost folosiți următorii termeni: matrimonial, care provine din termenul latin
matrimonium și care a fost utiliza t pentru a exprima rolul femeii care prin căsătorie devenea

fapt, existentă între mamă, concubin și copiii lor pe care îi cresc și îngrijesc împreună, iar nu cea de drept,
rezultată dintr -o căsătorie care nu mai există.
73 Curtea Constituțională a României , Decizia nr. 562/2017. Astfel, prin decizia menționată s -a admis
excepția de neconstituționalitate a art. 177 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal, care excludea de la dreptul de a
refuza să fie audiate ca martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare celor dintre soți, incluzând în
noțiunea de membru al familiei și concubinii.
74 Căsătoríe sf [At: (a. 1675) GCR I, 217/33 / Pl: ~ii / E: căsător + -ie] 1 Uniune legală, liber consimțită
între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii. 2 (Îs) ~ religioasă Căsătorie (1) oficiată înaintea
preotului. 3 (Îs) ~ civilă Căsătorie încheiată înaintea ofițerului stării civile. 4 (Îs) ~ mixtă Căsătorie (1) între două
persoane de religii (sau confesiuni) diferite. 5 (Îs) ~ morganatică Căsătorie (1) a unui nobil (sau a unui principe)
cu o persoană de o condiție socială inferioară. 6 (Îe) A da (pe fiul sau, pe fiica sa etc. cuiva) în ~ A căsători pe
fiul, fiica sa etc. cu cineva, cu voia (sau fără voia) celui dintâi. 7 (Îae) A consimți căsătoria (1) fiului, fiicei etc. 8
(Îe) A lua (pe cineva) în ~ A se căsători (cu cineva). 9 Trai comun între soți Si: căsnicie (2). Sursă: Micul
dicționar academic, ediția a II -a , Academia Română, Institutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic,
2010

45 mamă; connubium , care însemna acoperirea sub același văl, referindu -se la unirea prin
căsătorie a bărbatului și a femeii.75
Căsătoria, din punct de vedere al noțiunii juridice, poate fi analizată atât ca situați e
juridică, cât și ca act juridic de natură civilă , ceea ce ne conduce spre ideea că trebuie să avem
în vedere atât actul ce se încheie în vederea legalizării mariajului, cât și statutul pe care îl
dobândesc soții.76 Considerăm că aceasta este o instituție fu ndamentală a dreptului familiei,
motiv pentru care este important să analiz ăm noțiunea juridică de căsătorie din perspectiva
mai multor aspecte, cum ar fi aceea de drept fundamental de natură civilă, act juridic sui
generis , cer emoni e laică sau religioasă, statut juridic al soților , dar și efectele juridice ale
căsătoriei. 77
În doctrina juridică, căsătoria a fost definită ca fiind „uniunea liber consimțită dintre
bărbat și femeie, încheiată în condițiile prevăzute de lege, în sc opul întemeierii unei familii“.78
Căsătoria a mai fost definită ca fiind „un act solemn, prin care bărbatul și femeia stabilesc
între ei o uniune sancționată de lege, cu scopul de a trăi împreună.”79 Deși referirea la contract
a fost intens criticată, în contextul actual al căsătoriei moderne deosebirile dintre teoria
instituțională și cea contractuală încep să se estompeze, astfel că tot mai mulți doctrinari au
înțeles să definească termenul de căsăt orie într -o variantă care să îmbine atât caracterul
instituțional, cât și cel contractual. De asemenea, căsătoria a fost definită ca fiind „uniunea
liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată cu respectarea condițiilor de fond și de
formă prev ăzute de lege, în scopul întemeierii unei familii.”80
Pentru a obține o definiție completă a căsătoriei este necesar să avem în vedere mai
multe aspecte. Dacă analizăm termenul „uniunea“ vom observa că acesta desemnează atât
actul juridic al căsătoriei, câ t și rezultatul acesteia, și anume, familia astfel creată. Termenul

75 A se vedea Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Ed.
A92 ACTEON, Iași, 2003, p. 47. În același sens, M. Avram, Drept civil: familia. Ediția a 2 -a, revizuită și
adăugită, Editura Hamangiu, 2016, p. 20.
76 A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă , Ed. Dacia,
Cluj Napoca, 1975, p. 23.
77 A se vedea: T. Bodoașcă, Discutii despre definiția familiei și conținutul acesteia , în „Pandectele
Române”, nr. 3/2017, p. 18 -27;
78 A se vedea I. Albu, Dreptul familiei , op. cit., p. 49.
79 A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , vol. I,
Editura All, București, 1996, p. 183. În același sens: C.C. Hageanu, Dreptul familiei si actele de stare civila ,
Editia a 2 -a, Editura: Hamangiu, 2017, p. 24.
80 A se vedea: C.C. Hageanu, Dreptul familiei si actele de stare civilă , op. cit., p. 24. În același sens: Al.
Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea NCC , Editura C.H. Beck, București,
2012, p. 14; M. Avram, Drept civi l: familia , Ediția a 2 -a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2016, p. 25.

46 „uniunea”, folosit pentru a definii căsătoria, este considerat imprecis și de natură a crea
confuzii.81 Acest termen , astfel cum este prevăzut prin art. 259 C . Civ., poate desemna
legătura creată între doua sau mai multe persoane, fără a diferenția dacă se referă la actul
juridic al căsătoriei sau la scopul încheierii acesteia, acela al întemeierii familiei. Astfel, este
important să avem în vedere că această uniune reprezintă atât actul ju ridic al căsătoriei, cât și
familia creată de soți prin încheierea căsătoriei .
Al doilea aspect criticabil este faptul că prin art. 259 alin. (1) C. Civ. nu este prevăzut
scopul pentru care se încheie căsătoria. Legiuitorul ar fi trebuit să includă în defi niția
căsătoriei și scopul acesteia, care este întemeierea unei familii . Totuși în prin alin. (2) al
articolului menționat anterior se revine și se arată că exercitarea dreptului de a se căsătorii se
face în scopul de a întemeia o familie. Atât în doctrină82, cât și în practica juridicară s-a statuat
că o căsătorie încheiată într -un alt scop decât cel al întemeierii unei familii este lovită de
nulitate absolută. Considerăm că încheierea unei căsătorii simulate sau fictive, oricare ar fi
motivele ac esteia, daca nu coincid cu scopul întemeierii unei familii și implicit al obținerii
raporturilor juridice nepatrimoniale și patrimoniale pe care le presupune mariajul, este nulă.
Al treilea aspect criticabil se referă la c ondiția consimțământului liber exprimat este
prevăzută atât expres, cât și implicit , prin evocarea cerinței încheierii căsătoriei în condițiile
legii, astfel formularea art. 259 alin. (1) C. civ. este pleonastică.83 Condiția consimțământului
liber exprimat este pr evăzută expres prin art. 258 alin. (1), art. 271 . Potrivit dispozițiilor art.
298 C. civ. încheirea unei căsătorii este lovită de nulitate relativă atunci când consimțământul
unuia dintre soți este viciat. Pentru a înțelege terminologia consimțământul ui acordat de soți
în vederea încheierii căsătoriei este necesar să avem în vedere mai multe aspecte, cum ar fi
existența consimțământului, caracterul liber al consimțământului și implicit viciile de
consimțământ , pe care le vom analiza în lu crarea doctorală într-o secțiune separată privind
principiul căsătoriei liber consimțite între soți84.
Încheierea căsătoriei trebuie să respecte ordinea publică, bunele moravuri, dar și
exercitarea drepturilor și obligațiilor recunoscute conform art. 14 C . civ. De asemenea, trebuie
să avem în vedere că din punctul de vedere al legiuitorul român căsătoria este eminamente

81 A se vedea: T. Bodoașcă, Contribuții la definirea juridică a familiei și la stabilirea conținutului
acesteia , în „Dreptul” nr. 12/2004, p. 123 și urm.;
82 A se vedea: T. Bodoa șcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 40;
83 T. Bodoașcă, Discutii despre definiția familiei și conținutul acesteia , în „Pandectele Române”, nr.
3/2017, p. 18 -27;
84 Pentru detalii, a se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația ,
op. cit., p. 21.

47 civilă, însă este permis să se oficieze și o ceremonie religioasă, ulterior celei civile. Deși
instituția căsătoriei este laică, încheierea căsătoriei și înregistrarea acesteia fiind de
competența autorităților publice, d ispozițiile art. 48 alin. (2) din Constituția României și art.
259 alin. (3) C . civ. prevăd libertatea căsătoriei religioase.
Un ultim aspect care trebuie analizat în ceea c e privește definiția căsătoriei este cel al
diferențierii sexuale.85 Din cuprinsul textul ui legal rezultă că încheierea căsătoriei poate opera
numai între un bărbat și o femeie.
Față de aceste considerente , în doctrina juridică86 căsătoria a fost definită ca fiind
„actul juridic încheiat cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, înt re un bărbat și o
femeie, în scopul de a întemeia o familie.“
Considerăm criticabilă soluția legiuitorului, dar și a doctrinei de specialitate, de a
îngrădi exercitarea acestui drept de către persoanele aflate în relații de cuplu cu persoane de
același sex și considerăm că este necesară înlăturarea acestei discriminări, însă asupra acestui
aspect vom revenii în lucrarea doctorală într -o secțiune separată cu ocazia analizării dreptului
la căsătoriei. Concluzionând, în urma analizării prevederilor legale și a celor mai importante
opinii doctrinare, putem definii căsătoria ca fiind un act juridic civil, bilateral, prin care
viitorii soți își dau consimțământul, în mod liber exprimat și neviciat, în vederea întemeierii
unei familii .
2.3.2. Căsătoria ca drept fundamental de natură civilă
În dreptul internațional, căsătoria este calificată, expressis verbis , ca fiind un drept
fundamental al omului. Din a cest motiv ne îndreptăm atenția asupra studierii preveder ilor
legislației internaționale, în paralel cu prevederile legislației române.
Articolul 16 pararagraful 1 al Declarației Universale a Drepturilor Omului prevede
următoarele: „Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nicio
restricție în ceea ce privește rasa, na ționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a
întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la
desfacerea ei.”87

85 T. Bodoașcă, Unele aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina românească din domeniul
dreptului familiei , în „Dreptul” nr. 3/2004, p. 106 -114.
86 A se vedea în acest sens: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit ., p. 36.
87 Declarația universală a drepturilor omului a fost adoptată și proclamată de Adunarea Generală a
Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 217A (III) din 10 decembrie 1948, la Paris. A fost semnată de

48 În același sens sunt dispozițiile Convenției pentru protecția drepturilor omul ui și a
libertăților fundamentale , care p revede dreptul la căsătorie la a rt. 12 având următorul conținut:
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a
întemeia o familie conform legislației naționale ce re glementează exercitarea acestui drept.”88
În reglementările legale internaționale nu se stabilește o vârstă specifică pentru bărbați
sau femei în vederea încheierii căsătoriei, însă acest aspect referitor la vârstă ar trebui să fie de
așa natură încât să permită fiecăruia dintre soții să facă această opțiune în deplină cunoștință,
liber și fără a exista suspiciuni asupra consimțământului acordat. În cazul în care ar exista
restricții sau obstacole în calea exercitării dreptului la căsătorie, acestea să fie bazate pe
factori specifici, cum ar fi gradul de rudenie sau incapacitatea mentală. Aceste dispoziții
legale trebuie să fie compatibile cu exercitarea deplină a celorlalte drepturi fundamentale
garantate, de exemplu, dreptul la libertatea de gândire, conș tiința și religia implică faptul că
legislația fiecărui stat ar trebui să prevadă posibilitatea încheierii atât a căsătoriilor religioase,
cât și a căsătoriilor civile.
De asemenea, trebuie să precizăm că art. 9 din Carta drepturilor fundamentale a Uniuni i
Europene89, stabilește în sarcina statelor membre ale Uniunii Europene, obligația de a garanta
prin legi naționale exercițiul dreptului unei persoane de a se căsătorii, dar și acela de a
întemeia o familie. Astfel, prin legislația internațională, în speț ă cea europeană căreia trebuie
să ne raliem ca membri ai Uniunii Europene, sunt garantate doua drepturi fundamentale, acela
de a întemeia o familie și dreptul fiecărei persoane de a se căsătorii, care deși sunt strâns
legate între ele, nu sunt condiționate unul de altul.90
Dreptul ființei umane de a se căsătorii este fundamental, iar prevederile internaționale
garantează respectarea acestuia și prin prevederile art. 23 par ag. 2 din Pactul internațional cu
privire la drepturile civile și politice.91 Dreptul de a întemeia o familie implică, în principiu,

România la data de 14 decembrie 1955 , când, prin Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării generale a Organizației
Națiunilor Unite, a fost admisă în rândurile statelor membre.
88 Convenția pentru apărarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Roma, adoptată
la 4 noiembrie 19 50. România a ratificat Convenția prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul
Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
89 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a fost semnată la 7 decembrie 2000, în cadrul
Consiliului European de la Nisa, a intrată în vigoare la 1 decembrie 2009.
90 Pentru detalii, a se vedea C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe
articole, vol. I. Drepturi și libertăți , Editura All Beck, București, 2005, p. 856 -857.
91 Pactul internațional cu pri vire la drepturile civile și politice, adoptat prin Rezoluția 2200A (XXI) a
Adunării Generale a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 și în vigoare începând cu 23 martie 1976 . A fost

49 posibilitatea de a procrea și de a trăi împreună. Atunci când legiuitorul adoptă politici de
planificare familială internă, acestea trebuie să fie compatibile cu dispozițiile internaționale și
să nu fie discri minatorii. În mod similar, posibilitatea de a trăi împreună implică adoptarea
unor măsuri adecvate, atât la nivel intern și, după caz, în cooperare cu alte state, pentru a
asigura unitatea sau reunificarea familiilor, în special atunci când membrii lor sun t separați
din diferite motive politice, economice sau motive similare.
Prin a rt. 23 din Pactul internațional privind drepturile civile și politice se recunoaște
faptul că familia este unitatea naturală și fundamentală a societății și are dreptul la protecție
acordată de stat. Protecția familiei și a membrilor săi este garantată, direct sau indirect, și prin
alte prevederi ale Pactului. Astfel, art . 17 prevede interzicerea adoptării unor soluții arbitrale
sau ilegale în ce ea ce privește familia. Birou l înaltului comisar al națiunilor u nite pe probleme
legate de drepturile omului a arătat că prin rapoartele prezentate statele membre nu reușesc să
dea suficiente informații despre modul în care statul și societatea își îndeplinesc obligația de a
oferi pro tecție familiei și persoanelor care o compun. 92
Un alt act normativ cu aplicabilitate internațională în materia căsătoriei este Convenția
privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor93. Potrivit art. 1 pct. 1 al conveției menționate: „nici o căsătorie nu va putea fi
contractată în mod legal fără liberul și deplinul consimțământ al celor două părți, acest
consimțământ trebuind să fie exprimat de ele direct, în prezența autorității competente a
celebra căsă toria și a martorilor, după o publicitate suficientă, conform prevederilor legii .“ În
continuare se prevede la art. 2 faptul că: „s tatele părți la prezenta Convenție vor lua măsurile
legislative necesare pentru stabilirea vârstei minime pentru căsătorie. N u vor putea contracta
legal căsătoria persoanele care nu au împlinit această vârstă, cu excepția unei dispense de
vârstă acordată de autoritatea competentă pentru motive grave și în interesul viitorilor soți. “
Din acest act normativ rezultă și obligația st atelor de înregistra toate căsătoriile oficiate, astfel

ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat în Monitorul O ficial (Partea I) nr. 146 din 20
noiembrie 1974.
92 A se vedea, P. Hilt, Le couple et la convention européenne des droit de l'homme , Presses Univestitaires
D'Aix Marseille, 2004.
93 Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea
căsătoriilor, deschisă spre semnare conform Rezoluției nr. 1763 A(XVII) adoptată de Adunarea generală a
Națiunilor Unite la data de 7 noiembrie 1962 la New York , intrată în vigoare la data de 9 decembrie 1964,
conform dispozițiilor art. 6, pe care România a ratificat -o prin Legea nr. 116 din data de 15 decembrie 1992,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din data de 24 decembrie 1992.

50 potrivit art. 3 „toate căsătoriile vor trebui să fie înscrise de autoritatea competentă într -un
registru oficial. “
Deși majoritate normelor juridice promovează egalitatea între membri familiei,
respec tiv egalitatea soților încheierea căsătoriei, derularea căsătoriei și la dizolvarea ei, există
anumite state în care persistă o serie de acte normative discriminatorii în privința femeilor.
Dacă analizăm câteva dintre actele normative care sunt aplicabile la nivelul altor state, cum ar
fi statele arabe sau statele africane, observăm că acestea conțin o serie de discriminări care se
reflectă preponderent asupra femeilor. 94 Pentru înlăturarea acestei inechități a fost încheiată
Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei95 care prevede la
art. 1: „expresia discriminare față de femei vizează orice diferențiere, excludere sau restricție
bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea,
beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza
egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților, fundamentale, în
domeniile politic, economic, soc ial, cultural și civil sau în orice alt domeniu. “ Cu toate că
aceste preveri au aplicabilitate globală, iar scopul lor este de a creea egalitatea mult dorită
între genuri, există și la ora actuală state care desconsideră drepturile femilor. În opinia
noast ră personală aceste acțiuni ale unor state de a desconsidera drepturile femeilor sunt

94 În septembrie 2017, regele Arabiei Saudite a semnat un decret, prin care li se acordă dreptul femeilor să
dețina un permis de conducere. Acesta a intrat în vigoare în luna iunie 2018 iar, astfel, femeile musulmane au
caștigat înca un drept, pe langă acela d e a putea vota obținut în anul 2015.
Cu toate acestea, persistă o serie de inechitaăți atât în țarile arabe cât și în cele africane. Într -un raport
realizat de Organizația non -guvernamentală pentru cooperare și dezvoltare conomică denumit Raportul privind
femeile în viața publică: Genul, legea și politica în Orientul Mijlociu și Nordul Africii, au fost identificate o serie
de discriminări în privința femeilor. Dintre acestea amitim că atât în Liban, cât și într -o țară europeana precum
Malta, infracțiunea d e răpire nu se aplică, dacă se dovedește că intenția bărbatului este aceea de a se căsători cu
femeia pe carea răpit -o, acesta fiind disculpat de orice acuzatii. În Israel, femeilor le este aproape imposibil să
divorțeze. În această țară căsătoriile și div orțurile au loc sub legea rabinică. În țările arabe divorțul se acordă doar
dacă bărbatul vrea să divorțeze, altfel nu este permis. Atât în Afghanistan cât și în Yemen, femeile cer
permisiunea soților să iasă din casă, iar barbații au dreptul de a le ține închise la domiciliu, dacă aceștia doresc.
În Sudan, femeile sunt condamnate cu lovituri de bici dacă sunt surprinse purtând pantaloni. De asemenea,
depozițiile de martor ale femeilor din tribunalele din Iran nu au nicio valoare din punct de vedere legal.
Judecătorii ”pot lua în considerare” numai marturiile a minim 2 femei, chiar 4, atunci când se judecă cazuri
grave. În Tunisia și Emiratele Arabe, există inechități și în privința moștenirii, deoarece femeilor nu le este
permis să moștenească părți egale c u bărbații.
The Report on Women in Public Life: Gender, Law and Policy in the Middle East and North Africa poate
fi vizualizat pe site -ul oficial al Organisation for Economic Co -operation and Development (OECD):
https://www.oecd.org/mena/governance/women -in-public -life-mena -brochure.pdf.
95 Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei, adoptată și deschisă spre
semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 34/180 din data de 18 decembrie 1979, intrată
în vigoar e la data de 3 septembrie 1981, conform dispozițiilor art. 27(1), România a ratificat Convenția la 26
noiembrie 1981 prin Decretul nr. 342, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 94 din 28
noiembrie 1981.

51 criticabile, iar aplicarea normelor juridice internaționale menționate, care prevăd egalitatea în
drepturi și obligații a femeii și a bărbatului, este obligatorie atât în ceea ce privește raporturile
juridice cotidiene, dar mai ales în ceea ce privește căsătoria. Desconsiderarea drepturilor
femeilor în interior familiei nu face altceva decât să zguduie temelia acesteia, iar efectul
discriminărilor se răsfrânge asupra căsăt oriei și a copiilor rezultați din aceasta. Rezultă fără
echivoc faptul că, în ceea ce privește egalitatea în materie de căsătorie, nu ar trebui să existe
nici o discriminare bazată pe sex ul soțului, iar recomandarea noastră ar fi că din actele
normative de acest gen să fie exclusă orice referință discriminatorie.
În aceeași ordine de idei, trebuie să avem în vedere și faptul că în anumite state s -au
menținut norme juridice care prevăd un alte gen de discriminare, și anume, cea bazată pe
cetățenia femeii. C onvenția asupra cetățeniei femeii căsătorite96 prevede la art. 1 că: „fiecare
stat contractant convine că nici încheierea și nici desfacerea căsătoriei între cetățeni și străini,
nici schimbarea cetățeniei soțului în timpul căsătoriei, nu pot ipso facto să aibă efect asupra
cetățeniei femeii.“ În opinia noastră adoptarea de către anumite state a unor norme juridice
prin care se prevede pierderea cetățeniei de către femeie ca efect al renunțării sau pierderii
cetățeniei de către soțul său reprezintă un abuz. Adoptarea convenției menționate este
oportună, iar aplicabilitatea acesteia ar trebui să fie extinsă la nivel global, deoarece femeia nu
poate condiționată în ceea ce privește dobândire a sau pierderea cetățeniei de actele sau faptele
soțului său și, prin urmare, efectele căsătoriei nu se pot răsfrânge asupra unui drept personal
nepatrimonial al femeii.
Din rapoartele Organizației Națiunilor Unite (ONU), în urma datelor furnizate de statele
membre, observăm că termenul de familie poate diferi în anumite pri vințe de la un stat la
altul, chiar în cadrul aceleiași țări poate diferi de la o regiune la alta. Prin urmare, datorită
divesității națiunilor care fac parte din ONU, a diferențelor culturale, religioase sau socio –
politice, nu este posibil să se dea o definiție standard a termenului de familie. Cu toate
acestea, în rapoartele ONU se subliniază că, atunci când un grup de persoanele este considerat
o familie în conformitate cu legislația și practica unui stat, trebuie să i se acorde protecția la
care se f ace referire în ar t. 23. Reprezentanții ONU consideră că statele care fac parte din
această organizație internațională ar trebui să raporteze modul în care conceptul și domeniul
de aplicare al familiei este interpretat sau definit în propria lor societate și sistemul juridic,

96 Convenția asupra cetățeniei f emeii căsătorite, deschisă spre semnare conform Rezoluției nr. 1040(XI)
adoptată de Adunarea generală a Națiunilor Unite la data de 29 ianuarie 1957, trată în vigoare la data de 11
august 1958, conform dispozițiilor art. 6, la care România a aderat prin De cretul nr. 339/1960, publicat în
Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din data de 22 septembrie 1960.

52 unde ar trebui să fie indicat și gradul de protecție acordat . Pentru ca raportarea să fie exactă
trebuie să se aibă în vedere diferite tipologii de familie , astfel că statele membre ONU ar
trebui să indice dacă și în ce măsură familia și membrii acest eia sunt protejați de legislația
națională și practicile interne.97
În opinia noastră critică, actele normative la care am făcut referire au scopul de a
înlătura d iscriminările împotriva femeilor în ceea ce privește căsătoria și efectele ac esteia ,
însă nu acoperă toate situațiile care pot să apară în realitate. Majoritatea actelor nomative la
care facem referire necesită a fi actualizate, iar cu această ocazie legiuitorul trebuie să aibă în
vedere măsurile corespunzătoare pentru a asigura e galitatea de drepturi și îndatoriri ale soților
în ceea ce privește încheierea căsătoriei, derularea căsătoriei și la dizolvarea ei. Rezultă fără
echivoc faptul că, în ceea ce privește egalitatea în materie de căsătorie, nu ar trebui să existe
nici o discr iminare bazată pe sex sau în ceea ce privește dobândirea sau pierderea cetățeniei
din cauza căsătoriei. De asemenea, dreptul fiecărui soț de a păstra utilizarea numelui său
original de familie sau să participe în mod egal la alegerea unui nou nume de famil ie trebuie
să fie garantat. Așadar, asigurarea protecției dreptului de a se căsători al oricărei persoane
presupune ca fiecare țară să adopte măsuri legislative, administrative sau de altă natură, care
să garanteze și să recunoască acest drept prin măsuri sociale active, indiferent dacă statul
acordă sprijin financiar sau de altă natură, și care să ofere informații detaliate privind natura
acestor măsuri și mijloacele prin care este asigurată implementarea eficientă a acestora.
În Constituția României98 este stipulat expres în art. 26 că autoritățile publice trebuie să
respecte și să ocrotească viața intimă, familială si privată. Potrivit art. 48 alin. (1) din
Constituție , familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți. Deși dreptul unei
persoane de a se căsătorii nu este expres prevăzut de Constituția României, acesta rezultă
implicit din prevederile articolelor menționate.99

97 Pentru detalii a se vedea rapoartele oficiale ale Organizației Națiunilor Unite, în sistem online, la
adresa web: https://www.un.org/.
98 În Constituția României se prevăd următoarele:
Art. 26 – „Viața intimă, familială și privată
(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri.“
Art. 48 – „Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora și pe dreptul și
îndatorirea părinților de a asigura creșterea, educația și instruirea copiilor.“
99 „ […] constatăm că, în planul legislației interne a României, dreptul fundamental al ființei umane de a
se căsători și de a întemeia o familie nu‑și găsește o consacrare explicită, ci numai una implicită.” A se vedea T.

53 Spre deosebire de alte dreptur i fundamentale (spre exemplu dreptul la viață, dreptul la
integritate fizică, dreptul la nume ), care sunt obligatorii și general valabile, acest drept poate
să fie sau nu exercitat de către titularul său. Așadar , este important să precizăm că nicio
persoan ă nu poate fi obligată să -și exercite dreptul de se căsătorii, acesta având caracter
facultativ pentru deținătorul acestui drept, însă este obligatoriu ca toate celelalte persoane să
respecte această opțiune atunci când acesta este exercitat. 100 Opțiunea privind dreptul
persoanei de a se c ăsători, care presupune libertatea acesteia de a alege sau nu să exercite
dreptul său, creează per a contrario un drept al persoanei de a nu se căsători. Acest drept de a
nu se căsători al persoanei prezintă importanță pr actică în situația logodnei101 sau a unui
contract de curtaj matrimonial102.

Bodoașcă, Unele aspecte critice sau controversate în legislația și doctrina românească din domeniul dreptului
familiei , op. cit., p. 106 și urm. În același sens, a se vedea și T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit, p. 7.
100 În doctrina juridică se consideră că, prin c aracterul liber consimțit al dreptul persoanei fizice de a se
căsătorii, s -a dorit excluderea privilegiilor, a discriminărilor de natură socială, rasială etnică sau religioasă.
Exercițiul dreptului fundamental al persoanei de a se căsători și de a întemeia o familie, nu implică existența în
sarcina persoanei a unei obligații corelative de a se căsători. A se vedea pentru detalii: E. Florian, Dreptul
familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația , Ediția 5, Ed. C. H. Beck, București, 2016, p. 9.
101 Logodna este reglementată prin art. 266 -270 C. Civ. și reprezintă promisiunea reciprocă de a încheia
căsătoria. Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei, iar prin logodnă nu poate fi obligată
niciuna dintre cele două persoane să se căsătorească. Astfel, chiar dacă două persoane au hotărât să -ți
formalizeze relația printr -o logodnă, aceasta nu afectează libertatea de opțiune în ceea ce privește exercitarea
dreptului la căsătorie. Pentru mai multe detalii a se vedea: M. Avram, Drept ci vil. Familia , op. cit, p. 30 și urm.;
T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 43 și urm.
102 Există state care recunosc prin reglementări legislative contractul de curtaj matrimonial. În Statele
Unite ale Americii s -a permis, din punct de vedere legislat iv, înființarea unor astfel de persoane juridice care au
ca scop intermedierea curtoaziei în vederea încheierii unei căsătorii. Acest contract de curtaj matrimonial este
răspândit și un Europa, de exemplu modelul legislativ francez a fost prevăzut prin Leg ea nr. 89 -421/1989
privitoare la informarea și protecția consumatorilor, precum și cu privire la unele practici comerciale. În
legislația română nu este prevăzut contractul de curtaj matrimonial și nici intermedierea persoanelor în vederea
încheierii căsăt oriei. Crearea agențiilor matrimoniale, care valorifică din punct de vedere comercial dreptul la
căsătorie, respectiv la viață privată, este însă o realitate. La prima vedere, activitatea de intermediere a
persoanelor în vederea încheierii căsătoriei pare contrar ordinii publice, însă componenta esențială pentru ca
această activitate să fie legală este consimțământului la căsătorie. Legislația română a făcut referire la activitatea
agențiilor matrimoniale, ca fapt de comerț, în Anexa 3 cu privire la produse le și serviciile asociate activității de
comercializare la O.G. nr. 99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață. Anexa 3 a fost
modificată prin Legea nr. 650/2002 pentru aprobarea O.G. nr. 99/2000, fiind eliminată referirea la acest tip de
servicii. Activitatea de intermediere a persoanelor în vederea încheierii căsătoriei poate fi încadrată prin noua
clasificare legislativă la categoria „alte activități de servicii", însă comerciantul care prestează un asemenea
serviciu, va fi situ at la limita legii. În lipsa unei reglementări speciale, pot fi aplicate dispozițiile dreptului
comun în materia contractului de intermediere prevăzute prin art. 2096 -2102 C. civ., precum și prevederile
generale în materia protecției consumatorului cuprins e în O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor,
precum și ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și
consumatori. Pentru mai multe detalii a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia , op. cit, p. 29 și urm.

54 În ceea ce privește respectarea și ocrotirea familiei de către autoritățile publice, astfel
cum prevede Constituția României în articolele menționate anterior, arătăm că acestea se
referă inclusiv la apărarea dreptului unei persoane de a se căsătorii. Stat ul nu poate interzice
unei persoane dreptul de a se căsătorii, refuzul nu poate fi justificat indiferent de circumstanțe,
chiar dacă luăm în considerare inclusiv o pedeapsă privativă de libertate. 103 Astfel cum s -a
statuat în doctrina juridică, „acest drep t este fundamental, nepatrimonial, absolut (opozabil
erga omnes ), inalienabil și imprescriptibil.” 104
Dreptul de a se căsătorii al ființei umane este garantat și prin legislația civilă națională,
acesta fiind în fond un drept de natură civilă. Amintim în acest sens dispozițiile art. 258 alin.
(2) și (3) C . Civ. unde se precizează că: “Familia are dreptul la ocrotire din partea societății ș i
a statului. Statul se obligă să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei,
precum și dezvolt area și consolidarea familiei”.105
În perspectiva noilor curente europene, este important să clarificăm teza finală a
textului art. 259 alin. (1) C . Civ. care prevede că încheierea căsătoriei se poate oficia între un
bărbat și o femeie. Per a contrario încheierea căsătoriei între persoane de același sex nu este
posibilă, mai mult, o astfel de căsătorie este lovită de nulitate absolută.
Opinăm că prevederea expresis verbis de către legiuitor a acestei condiții, ca soții să
fie de sexe diferite, este oportună. 106 Amintim, însă, că din punctul de vedere al Uniunii
Europene, ai cărei membrii suntem, avem obligația de a respecta drepturile t uturor cetățenilor
uniunii, inclusiv a cuplurilor formate din persoane de același sex și a membrilor familiilor lor
(chiar dacă acea căsătorie nu a fost încheiată pe teritoriul României cum s -a întâmplat în
cauza Coman și alții c. Inspectoratul General pen tru Imigrări și alții)107.
Este important de precizat că, din perspectiva drepturilor omului, statele membre ale
Uniunii Europene nu pot fi obligate să permită căsătoria între persoane de același sex

103 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația , op. cit., p. 9.
104 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 32.
105 Legea nr. 287/2009 privind adoptarea Codului Civil, publicată în Monitorul Oficial al României nr.
511 din 24 iulie 2009, cu modificările și completările ulterioare publicate în Monitorul Oficial al României nr.
427 din 17 iunie 2011 și Monitorul Oficial al României nr. 489 din 08 iulie 2011.
106 Pentru o analiza detaliată a definiției legale și doctrinare a termenului de căsătorie a se vedea: T.
Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 35
107 CJUE, Hotărârea în cauza C -673/16, Coman și alții v. Inspectoratul General pentru Imigrări și alții.

55 (Hamalainen v. Finlanda, Schalk și Kopf v. Austria)108, însă li se recomandă să găsească o
soluție adecvată pentru înlăturarea discriminărilor.
Pentru a a naliza opor tunitatea adoptării unor dispoziții legislative privind încetarea
discriminării și recunoașterea dreptului la căsătorie al cuplurilor formate din pe rsoane de
același sex , trebuie să avem în vedere atât dispozițiile Codului civil, cât și ale altor
reglementări din legi speciale . Astfel, este necesar să observăm că legiuitorul român a înțeles
să adopte norme juridice care să prevină discriminările indif ierent de natura lor. Prin art. 1
alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137 din 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare se stabilesc următoarele: „în România, stat de drept, democratic și
social, demnitatea omului, dreptur ile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității
umane reprezintă valori supreme și sunt garantate de lege.“ La alin. (2) al articolulu menționat
este prevăzut: „principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discrim inării
sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: (…) d) drepturile civile, în
special: (…) (iv) dreptul de a se căsători și de a -și alege partenerul“.109 Opinăm că aceste
dispoziții nu pot fi interpretate extensiv , Curtea Constitu țională a României110 apreciind
căaceste dispoziții „sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul
că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte
normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminato rii, și să le înlocuiască cu norme
create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.“ Atragem totuși
atenția că soluția curții de control constituțional este contradictorie, scopul instanțelor de
judecată fiind acela de a veghea ap licarea legii într -un mod echitabil și nediscriminatoriu. Ori
susținerea curții de control constituțional că instanțele de judecată nu ar avea putere

108 CEDO, Cauza nr. 37359/09, Hamalainen v. Finlanda; CEDO, Cauza nr. 30141/04, Schalk și Kopf v.
Austria.
109 Ordonanța Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor
de discrimina re, publicată în M. Of. nr. 166 din 7 martie 2014, republicată în temeiul art. II din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 19/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 183 din 2 aprilie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2013, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 27 iunie 2013.
110 Curtea Constit uțională a României, Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008 referitoare la excepția de
neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea
tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Ofic ial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie
2008, s -a constatat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor
formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele
judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând
că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte
acte normative.

56 decizională încalcă principiul independenței și inamovibilității judecătorilor. Concluzionăm că
dispoziții le legale menționate au ca scop principal înlăturarea tuturor formelor de discriminare
prin prevederea principiului egalității și excluderea discriminării în special în exercitarea
dreptului de a se căsători și de a -și alege partenerul, astfel cum arată di n textul legal citat.
Cu toate că nu milităm pentru căsătoriile dintre persoane de același gen și nici nu avem
un interes persoanal în această problemă, c onsiderăm totuși că pentru a exprima un punct de
vedere pertinent este necesar să realizăm o analiză detaliată a căsătoriei atât între un bărbat și
o femeie cât și între persoane de același sex .111
Având în vedere că suntem o țară creștină, considerăm că România nu este pregătită
pentru a face față schimbărilor majore care le -ar putea produce legalizarea căsătoriei între
persoane de același sex. Trebuie totuși să avem deschiderea pentru a crea acte normative care
să ofere un cadru legal adecvat și pentru aceste categorii de cupluri. Așadar, trebuie să avem
în vedere adoptarea unor dispoziții normative prop ice climatului social și care să permită
legalizarea relaților între persoane de același sex, deoarece realitatea este că aceste cupluri
există, iar faptul că în acest moment trăiesc în concubinaj nu le oferă garanția protecției legii,
cum de altfel se înt âmplă în cazul soților.112

111 În Grecia antică, bărbații s -au angajat în general în relații cu ambele sexe. În acest context, relațiile
pederastice au format bărbați tineri cu adolescenți, în timp ce căsătoriile heterosexuale pentru procreare au fost
de asemenea practica te. Deși relațiile homosexuale nu erau căsătorii din punct de vedere legal, unii istorici le -au
considerat a fi aproape echivalente cu căsătoriile heterosexuale. Aceste două tipuri de relații pot fi comparabile,
deoarece avem în ambele o parte dominantă ca re este bărbatul și o parte dominată care, în general, este o femeie
sau un adolescent. Cel mai frecvent acest tip de relație a fost întâlnit în Grecia antică, dar și în Roma antică.
Istoria ne arată că mai mulți împărați romani s -au angajat în relații hom osexuale, ajungând chiar să încheie o
căsătorie, unul dintre aceștia fiind împăratul roman Nero, de exemplu, care s -a căsătorit cu Sporus. Putem
concluziona că legiuirile romane nu interziceau căsătoria între persoane de același sex. După căderea Imperiul ui
Roman, odată cu apariția creștinismului aceste practici au fost intens blamate, biserica condamnând relațiile
dintre persoane de același sex, considerându -le imorale, cu atât mai mult cu cât acestea nu au ca scop procrearea.
W. N. Eskridge Jr., A Histor y of Same Sex Marriag e, Faculty Scholarship Series, Yale Law School, 1993, p.
1419 -1514.
112 „ (…) Epoca noastră generează în privința familiei o confuzie profundă. Puterile sexului par să fie mai
extinse ca oricând, generând o angoasă și o dezordine speci fice, legate de spaima provocată de desființarea
diferenței dintre sexe, având ca perspectivă finală disoluția familiei. În epoca modernă, familia a fost din ce în ce
mai desacralizată și a încetat să mai fie conceptualizată ca paradigma unei vigori divine sau etatiste, rămânând
însă, paradoxal, cea mai solidă instituție umană a societății.” Suntem deci îmbarcați într‑o etapă tranzitorie, în
care nu se poate desemna un sens clar al evoluției noțiunii de familie. Exaltarea elementelor de noutate se
împleteșt e cu revalorizarea elementelor tradiționale: „Familia postmodernă nu desemnează conform acestei
perspective un nou model de familie și nici următoarea etapă de evoluție a familiei, ci una în care însăși ideea de
evoluție nu mai stă în picioare.”
Părerea no astră, în final, este că ordinea succesorală legală din noul Cod civil nu reflectă complet toate
realitățile de ordin sociologic din societatea românească. În plus, este o reglementare întoarsă mai mult cu fața

57 Pentru început trebuie să avem în vedere că încheierea căsătoriei între persoane de
același gen a fost considerată de -a lungul timpului imorală113, iar persoanele aflate în relații de
cuplu cu persoane de același gen au reprezentat întotdeauna o minoritate . Relațiile de această
natură sunt o realitate și au existat din timpuri străvechi, în special în cultura greco -romană.
Odată cu dezvoltarea creștinismului s-a încercat scoaterea în afara reguli lor religioase a
relațiilor dintre persoane de același gen. Privită din punct de vedere religios, familia are un
caracter sacru, întemeierea familiei fiind de origine divină, deoarece a fost creată de
Dumnezeu. 114 Principalele însușiri ale familiei crești ne se desprind din învățătura sfintei
Biserici despre căsătorie și sunt: unitatea și egalitatea, dragostea și buna învoire dintre soți,
curăția, munca împreună pentru desăvâirșirea morală, trăinicia, ajutorarea. Religia creștină
promovează ideea că familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre un singur bărbat și o
singură femeie.115 Scopul acestei legaturii este nașterea de prunci. Membri familiei creștine
trebuie să se ajute unul pe altul în chip desăvârșit și să lucreze împreună pentru cele
trebu itoare vieții, împartășind împreună atât bucuriile cât și greutățile ei.

spre trecut, textele nefiind suficient de per misive pentru a găzdui acceptări legale viitoare ale unor alte
configurații familiale. (…)”
A se vedea: M. D. Bob, Despre devenirea familiei în dreptul român și perspectivele legislative ale
parteneriatului civil , Revista romana de drept privat nr. 3/201 8, Ediție coordonată de: Calina Jugastru, Editura
Universul Juridic.
113 Pentru a înțelege acest fenomen este necesar să avem în vedere faptul că până în anul 1990
homosexualitatea a fost considerată o tulburare mentală. Ulterior s -a revenit asupra acestei p roblematici, iar
evoluția societății, dar și cerințele mișcărilor homosexuale au determinat majoritatea statelor să creeze un cadru
legal adecvat pentru intrarea în legalitate a cuplurilor de același sex, astfel că soluția imediată a fost legiferarea
uniun ii civile sub forma parteneriatelor civile, fără distincție la toate cuplurile de sex diferit sau de același sex.
Considerăm că din punct de vedere terminologic în ceea ce privește căsătoria se poate face distincție între
persoane de sexe diferite și cea d intre persoane de același sex, având un singur criteriu de delimitare, și anume,
sexul celor doua persoane. Astfel, uniunea dintre persoane de același sex nu este în mod necesar definită numai
pe baza orientării sexuale a acestor persoane, deoarece acestea pot avea și alte orientări sexuale, cum ar fi spre
exemplu cei cu orientări mixte, ci este dată de sexul celor două persoane care doresc să încheie comuniunea de
viață. În Franța, mișcările LGBT și guvernul Ayrault au preferat să vorbească despre „căsător ia pentru toți”,
termen considerat însă necorespunzător întrucât „căsătoria pentru toți” nu este în realitate deschisă tuturor mai
mult de atât este interzisă în anumite cazuri, în special pentru minorii și membrii aceleiași familii. N. Heinich,
Mariage ga y: halte aux sophismes , Le Monde, 29 ianuarie 2013.
114 Cea dintâi familie s -a întemeiat în rai, având ca preot și martor pe însuși Dumnezeu. „ Și a făcut
Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul Lui Dumnezeu l -a făcut; a făcut barbat și femeie. Și Dumn ezeu
i-a binecuvântat, zicând: creșteti și va înmulțiți și umpleți pământul" (Fac.1, 27 -28). Pentru detalii poate fi
consultat site -ul official al Bisericii Ortodoxe Române: http://patriarhia.ro/.
115 A se vedea: E. Safta -Romano, Arhetipuri juridice în Biblie , Ed. Polirom, Iași, 1997, p.138și urm.
„Fiecare (bărbat) să -și aibă femeia sa și fiecare femeie să -și aibă bărbatul său" (I Cor. 7, 2). „De aceea va
lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va a lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup" (Efes. 5, 31).Pentru
detalii poate fi consultat site -ul official al Bisericii Ortodoxe Române: http://patriarhia.ro/.

58 În secolul al XVIII -lea Jean Jacques Rousseau afirma că: „Familia este cea mai veche
dintre toate societățile și singura naturală” . Filozofii secolelor trecute au considerat familia ca
fiind mediul determinant pentru dezvoltarea ființei umane. În familie se deprind trăsăturile
morale și se formează caracterul fiecărei persoane. 116 În dogma creștină se afirmă că familia
întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie este fundamen tală pentru orice societate,
aceasta fiind elementul definitoriu al evoluției omului în societate. În opini a teologilor , pentru
că familia tradițională să reziste în timp este necesar ca membri familiei, cu precădere soții, să
manifeste respectul, prețuirea, dragostea și dăruirea unul față de altul, iar pe lângă toate
acestea să manifeste deschidere spre valorile creștine.117 Cu toate acestea, familia tra dițională
pare să fi intrat în desuetudine, luându -i locul familia modernă în care tineri i preferă o relație
deschisă , lipsită de prejudecăți și constrângeri sau de responsabilități materiale și morale.
Cu toate că în opinia noastră familia trebuie să se întemeieze pe morală și valori
creștine, familia modernă nu se mai regăsește între limitele impuse de teoria instituțională a
căsătoriei, iar căsătoria între persoane de același sex a devenit o realitate a lumii
contemporane. Majoritatea statelor au dat d ovadă de toleranță prin eliminarea prevederilor
discriminatorii din legislație și, implicit, prin recunoașterea dreptului de a se căsătorii tuturor
persoanelor.118

116 A se vedea: I.C. Teșu, Familia contemporană, între ideal și criză , Editura Doxologia, Iași, 2011
117 A se vedea: D. Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă , vol. III, București, 1978, p. 180.
118 Agenția Uniunii Europene pentru Apărarea Drepturilor Fundamentale (FRA) a publicat recent un
raport denumit „Un drum lung de parcurs spre egalitatea LGBTI “, care reprezintă rezultatele celui mai recent
studiu realizat pe această temă. Raportul a fost realizat în anul 2019 și au participat un număr de 140.000 de
persoane din Uniunea Europeană, Serbia și Macedonia. Procentul persoanelor care se declară a fi p arte din
comunitatea LGBTI este de aproximativ 6% din totalul populației europene.
La 7 februarie 2018, Parlamentul European a adoptat Rezoluția nr. 2017/2937 privind protecția și
încetarea discriminării privind combaterea discriminării împotriva minorită ților din statele membre ale UE. Prin
acaestă rezoluție Comisia obligă statele membre se asigure că persoanele care fac parte din comunitatea LGBTI
și familiile lor își pot exercita dreptul pentru libera circulație și pentru a oferi clar și accesibil infor mații privind
recunoașterea drepturilor transfrontaliere.
UE nu are competență în domenii starea civila sau familiala, cu toate acestea, CJUE a notat că dreptul
fundamental la respectarea vieții private și de familie este garantată de articolul 7 din Cartă (care are același sens
și domeniu de aplicare ca și artic olul 8 din Directivă CEDO). Din jurisprudența CEDO rezultă că relația unui
cuplu format din persoane de același gen se poate încadra noțiunea de „viață privată” și cea de „viață de familie”
la fel ca o relație a unui cuplu heterosexual. Prin urmare, CJUE a confirmat că drepturile soțului sunt aceleași,
indiferent dacă este de același sex sau nu, și trebuie recunoscute în vederea respectării scopului liberei circulații a
cetățenilor UE, chiar dacă ele nu sunt recunoscute prin legislația statul membru.
Având în vedere adoptarea acestui act normativ, FRA a conținut, printre altele, întrebări despre
recunoașterea drepturilor transfrontaliere pentru persoanele LGBTI și pentru recunoașterea transfrontalieră a
statutului familiei din UE. Aproximativ jumătate din s tatele membre UE permit cuplurilor formate din persoane
de același sex să se căsătorească. O altă parte oferă forme alternative de înregistrare a unui parteneriat sau uniuni
civile. De aseemenea legislația din aceste țări prevede dreptul penrsaonelor de ac elași sex să adopte un copil

59 În ultimii ani, a existat o mișcare globală pentru legalizarea căsătoriei între persoane de
același sex, fapt ce a determinat Curtea Europeană a Drepturilor Omului să recomande
statelor membre ale Uniunii Europene să recunoască statutul de persoane căsătorite cuplurilor
formate din persoane se același sex care au încheiat o căsătoriei valabilă într -un stat în care
legislația permite aceasta.119 Cu toate acestea Curtea Europeană a Drepturilor Omului a rămas
rezervată în a modifica dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale. Articolul 12 din convenția menționată prevede dreptul la căsătorie,
astfel: „începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și
de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui
drept.“ Analizâ nd aceste dispoziții legale, putem observa cu ușurință că instanța europeană
care are atribuții în apărarea drepturilor și libertățiilor fundamentale a ales să prevadă dreptul
la căsătorie între un bărbat și o femeie, încălcând astfel propriul principiu al interzicerii
discriminării prevăzut la art. 14 din actul normativ menționat: „exercitarea drepturilor și
libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire
bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie , opinii politice sau orice alte opinii,
origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice
altă situație“. Ne punem următoarea întrebare: de ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului
recomandă recunoașterea căsă toriilor între persoane de același sex, însă până în prezent nu a
înțeles să modifice legislația în sensul recunoașterii statutului juridic al cuplurilor de același
sex prin eliminarea discrimi nării din art. 12 al Convenției?
În cauza Schalk și Kopf contra Austriei120, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
fost sesizată în vederea soluționării conflictului apărut între un cuplu format din persoane de
același sex, care au dorit să se căsătorească, și statul austriac, ai cărui cetățeni erau solicitanții ,
care a refuzat încheierea căsătoriei . Refuzul statului austriac de a da curs solicitării acestora s –
a realizat în baza legii austriece care prevedea posibilitatea încheierii căsătoriei numai între un

și/sau să beneficieze de reproducerea umană asistată medical. Șase state membre nu furnizează un statut juridic
pentru cuplurile de același sex, prin care și România.
Pentru detalii poate fi consultat site -ul oficial: https://f ra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra –
2020 -lgbti-equality -1_en.pdf.
119 Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Coman, Hamilton și Asociația Accept c. Inspectoratul General
pentru Imigrări și Ministerul Afacerilor Interne Român, cauza nr. C -673/16, Documentul poate fi consultat la
adresa https://eur -lex.europa.eu/legal -content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:62016CA0673&from=RO, accesat la
data de 10.11.2018.
120 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Schalk și Kopf c. Austria, cauza nr. 30141/04, Documentul
poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: https https://hudoc.echr.coe.int/eng –
press#{%22itemid%22:[%22003 -3177341 -3531361%22]}, accesat la data de 12.12.2018.

60 bărbat și o femeie.121 În răspunsul dat solicitării instanța europeană arată că prevederea
dispozițiilor legale imperative în ceea ce privește căsătoria în cazul cupluri formate dintr -un
bărbat și o femeie este o prerogativă a dreptului național și nu constituie discriminare, a stfel
că nu există nicio încălcare a articolului 12. Curtea a analizat dacă articolele 8 și 14 ar putea
permite căsătoria între persoane de același sex, deoarece reclamanții au motivat că dreptul lor
la întemeierea unei familii garantat prin articolul 8 a fost încălcat prin refuzul statului austriac
de a încheia această căsătorie. Pentru a se pronunța asupra acestei chestiuni instanța
europeană a recurs la reevaluarea jurisprudenței sale anterioare, astfel, pentru prima dată,
Curtea a statuat că relațiile d intre persoane de același sex reprezintă relații de tip familial.122
Opinăm că soluția dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Schalk și Kopf
contra Austriei a deschis drumul spre recunoașterea dreptului la viață de familie cuplurilor
formate din persoane de același sex în temeiul articolul 8 din convenție.

121 Art. 44 din legislația austriacă a fost modificată, astfel că de la 1 ianuarie 2 019 căsătoria civilă poate fi
încheiată și între persoane de același sex. Pentru mai multe detalii poate fi consultat Codul civil austiac
(Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch) pe https://www.trans -lex.org/; https://e -justice.europa.eu/;
https://www.euro -family.eu/.
122 Din jurisprudența Curții a rezultat faptul că această instanță a acceptat existența relației emoționale și
sexuale a unui cuplu de același sex, recunoscând acestora dreptul la viață intimă sau privată, însă relația dintre
persoane de același se x nu a fost definită ca viață de familie, cu toate că în unele cazuri solicitanții au dovedit că
au o relație conviețuire pe termen lung. Astfel, Curtea, pentru prima dată, a statuat că relațiile dintre persoane de
același sex reprezintă un tip de familie. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța europeană a observat că un
număr considerabil de state membre ale Uniunii Europene au armonizat legislația națională în sensul
recunoașterii legale a cuplurilor de același sex. De asemenea, evoluația dispoziț iilor dreptului european reflectă,
de asemenea, o tendință tot mai mare de a include cupluri de același sex în noțiunea de familie. Având în vedere
această evoluție, Curtea a considerat că este artificial să fie de părere că, spre deosebire de un cuplu de sex
diferit, un cuplu de același sex nu se poate bucura de viață de familie în sensul articolului 8. În consecință, relația
dintre reclamanți Schalk și Kopf, un cuplu de același sex conviețuitor care trăiește într -un parteneriat stabil de
facto, se încadre ază în noțiunea de viață de familie, așa cum ar face relația unui cuplu de sex diferit în aceeași
situație.
În ciuda acestor considerente instanța europeană a respins solicitarea, considerând că acordarea dreptului
persoanelor de același sex să oficialize ze relația dintre ei prin încheierea căsătoriei nu se poate face decât prin
modificarea legislației naționale. Chiar dacă rezultă o obligație pozitivă de a recunoaște dreptul acestor persoane
la căsătorie, înlăturarea discriminării nu se poate realiza prin tr-o hotărâre, cu atât mai mult cu cât la nivel
european nu a existat un consens în acest sens. Din analiza acestei spețe este necesar să reținem că opinia
majorității a fost aceea că în vederea respectării dispozițiilor art. 8 și 14 din Convenție persoane le de același sex
trebuie să beneficieze de aceleași drepturi ca și persoanele de sexe diferite în ceea ce privește viața de familie.
Cu toate că soluția dată nu s -a referit și la posibilitatea persoanelor de același sex de a încheia o căsătorie,
consideră m că oportunitatea oferită prin recunoașterea dreptului la viață de familie cuplurilor formate din
persoane de același sex în temeiul articolul 8 din convenție a reprezentat un pas important în modificarea
legislației austriece care a avut loc la 1 ianuari e 2019, dată la care a fost înlăturată această discriminare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Schalk și Kopf c. Austria, cauza nr. 30141/04, Documentul poate
fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: https https://hudoc.echr.coe.int/eng –
press#{%22itemid%22:[%22003 -3177341 -3531361%22]}, accesat la data de 12.12.2018.

61 În anii ce au urmat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a continuat să se
dezvolte progresiv, datorită faptului că au existat o serie de cereri noi prin care s -a aolicitat
soluționarea unor conflicte care au avut în esență un conținut similar în ceea ce privește
discriminarea dreptului la căsătorie și la viață de familie cuplurilor formate din persoane de
același sex, realizată de statele membre ale uniunii europene prin nere spectarea articolelor 8,
12 și 14 din Convenție. Cauza Schalk și Kopf contra Austriei a reprezentat doar un impuls în
ceea ce privește apărarea drepturilor persoanelor care doresc să se căsătorească cu persoane de
același sex, instanța europeană pronunțând u-se în anul 2013 în cauzele X și alții contra
Austriei123 și Vallianatos și alții contra Greciei124.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin fapta de a nu permite accesul
cuplurilor de același sex la procedura de adopție, în cauză fiind v orba de copilul dintr -o relație
anterioară a partenerului, ci numai cuplurilor heterosexuale (căsătorite sau necăsătorite) prin
dispoziții imperative, statul austriac a încălcat drepturile acestora. Opinăm că prin decizia dată
în cauza X și alții împotriva Austriei125, s-a realizat un nou pas foarte important în ceea ce

123 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, X și alții c. Austria, nr. 19010/07, 19.02.2013, Documentul
poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: https://hudoc.echr .coe.int/app/conversion/docx/, accesat
la data de 05.02.2019.
124 CEDO Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Vallianatos și alții c. Greciei, cauzele nr. 329381/09 și
32684/09, Documentul poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO:
https://hud oc.echr.coe.int/app/conversion/docx/, accesat la data de 08.02.2019.
125Prezentăm în cele de mai jos situația juridică:
În cauza X și alții contra Austriei, solicitanții au fost două femei aflate într -o relație de cuplu. Din situația
prezentată a rezultat c ă una dintre cele doua femei dorea să adopte copilul biologic al celei de -a doua, care a fost
născut dintr -o căsătoriei anterioară a acesteia din urmă. Legea austriacă de la acea vreme a declarat că solicitarea
de adopție nu poate fi făcută decât de cuplur i heterosexuale, fără a distinge dacă acestea sunt căsătorite sau
necăsătorite, excluzând astfel cuplurile formate din persoane de același sex.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că prin fapta de a nu permite accesul cuplurilor de
același s ex la procedura de adopție, în cauză fiind vorba de copilul dintr -o relație anterioară a partenerului, ci
numai cuplurilor heterosexuale (căsătorite sau necăsătorite) prin dispozițiile imperative ale Codului civil austriac
(Allgermeines Bürgerliches Gesetz buch), statul austriac a realizat o discriminare împotriva cetățenilor austrieci
care se aflau în relații de același sex.
Instanța europeană a reținut în considerente faptul că solicitanții locuiau împreună într -o situație similară
cu cea a unei unități fa miliale heterosexuale. Curtea a examinat solicitarea în raport cu legea adopției austriece,
verificând dacă aceasta încalcă dispozițiile convenției europeane pentru apărarea drepturilor și libertăților
fundamentale ale omului . Articolele 8 și 14 din Conve ție sunt relevante în această speță, amintim astfel că art. 8
prevede că „fiecare are dreptul la respectarea vieții sale de familie și private”, iar art. 14 previne discriminarea pe
baza unor motive precum „sex, rasă, culoare, limbă, religie, politică sau altă opinie, origine națională sau socială,
asociere cu o minoritate națională, proprietate, naștere sau alt statut ”. Înstanța europeană investită cu
soluționarea conflictelor privind drepturile omului a considerat discriminatorii dispozițiile legii austr iece
referitoare la acordarea posibilității adopției exclusiv cuplurilor heterosexuale. Autoritățiile austriece au fost
obligate să justifice de ce nu au prevăzut în cuprinsul legii această posibilitate și pentru cuplurile de același sex,
cu atât mai mult cu cât prevederile legii recunosc dreptul de a adopta atât persoanelor căsătorite, cât și celor
necăsătorite. Statul austriac, în apărarea sa, a invocat motive privind natura umană și circumstanțele biologice ale

62 înseamnă înlăturarea discriminărilor împotriva persoanelor de același sex, realizându -se prima
recunoaștere a dreptului la adopție a cuplurilor de același sex (în speță de sex feminin), în
statele europene.
Anul 2013 a reprezentat un an al progresului în ceea ce privește apărarea drepturilor
omului, deciziile instanței europene de la Strasbourg fiind în marea lor majoritate favorabile
recunoașterii drepturilor cuplurilor formate din persoane de același sex și înlăturarea
discriminării în privința acestora. Marea cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost
sesizată cu soluționarea cauzei Vallianatos și alții împotriva Greciei126 Prima cerere a fost

unității familiale, raportat la posibilitat ea de a procrea conferită cuplurilor de sexe diferite, de asemenea arătând
că nu există un consens formal în Europa cu privire la acordarea posibilității adopției oferită cuplurilor de același
sex.
Opinăm că modalitatea de abordare a instanței europene es te una corectă, deoarece Curtea a considerat că
este necesar să soluționeze această speță raportându -se atât drepturile minorului, cât și drepturile celor două
femei concubine, astfel că aceasta a analizat dacă minorul ar avea condiții propice de creștere și educare într -o
astfel de conjunctură familială. Concluzia la care s -a ajuns este că nu există indicii temeinice că evoluția
minorului ar fi afectată, astfel că se impune obligarea autorităților austriece să procedeze la încetarea
discriminării prin modi ficarea legislației în sensul recunoașterii dreptului de a adopta inclusiv cuplurilor formate
din persoane de același sex. Această soluție a reprezentat un nou pas în vederea încetării discriminării împotriva
cuplurilor de același sex, dar și pentru recuno așterea drepturilor tuturor cuplurilor indiferent de orientarea
sexuală pe care aceștia o au.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, X și alții c. Austria, nr. 19010/07, 19.02.2013, Documentul poate
fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: https ://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/docx/, accesat la
data de 05.02.2019.
126 Prezentăm în cele de mai jos situația juridică:
Domnul Vallianatos și domnul Mylonas locuiesc împreună în Atena, Grecia, aceștia fiind în fapt
concubini la data depunerii solicită rii. Ceilalți solicitanți (anonimi, organizați într -o asociație fără scop lucrativ,
care oferă sprijin psihologic și moral pentru persoane aflate în relații de cuplu cu persoane de același sex)
cuprind două cupluri de același sex care trăiesc împreună și u n alt cuplu de același sex care nu coabitează. Prin
plângerea formulată reclamanții au solicitat Curții să constate că statul elen le încalcă drepturile și libertățile
fundamentale prin adoptarea unor dispoziții discriminatorii prin Legea greacă nr. 3719/ 2008 a reformei privind
familia, copiii și societatea, care a intrat în vigoare la 26 noiembrie 2008 și care prevedea în Grecia o formă
oficială de parteneriat. Denumită uniune civilă, această formă de parteneriat nu putea fi încheiată decât de doi
adulți de sex diferit. Solicitanți au considerat că prin stipularea în mod expres în cuprinsul legii a posibilității
încheierii acetui tip de parteneriat numai pentru cuplurile de sex diferit le -a fost încălcat dreptul la respectarea
vieții private și de familie (în conformitate cu articolul 8 din Convenție) și a reprezentat o discriminare
nejustificată între cupluri de sex diferit și de același sex (în temeiul art. 14). De asemenea, reclamanții s -au plâns
(în temeiul articolului 13) că în dreptul intern nu a fost disponibil niciun remediu eficient care să le permită să
declare în fața instanțelor interne plângerile lor privind caracterul discriminatoriu al uniunilor civile.
Guvernul elen a susținut că plângerea este inadmisibilă din două motive. În primul rând, ni ciunul dintre
solicitanți nu ar putea fi considerat victime (conform articolului 34 din Convenție), deoarece nu au suferit
„consecințe negative directe și imediate ca urmare a incapacității lor de a intra într -o uniune civilă”. În al doilea
rând, reclamanț ii nu au epuizat căile de atac interne de care dispun (așa cum prevede articolul 35 alineatul (1) din
Convenție).
În ceea ce privește statutul de persoană vătămată, Curtea a constatat că Asociația Synthessi – Informații,
sensibilizare și cercetare nu poate fi considerată persoană vătămată în mod direct sau indirect în sensul
articolului 34 din Convenție și, prin urmare, a respins această solicitare. Acest lucru este important în măsura în

63
care reiterează poziția stabilită de Curte că nu va acorda neapărat s tatutul de persoană vătămată organizațiilor
care fac campanii în numele celor care suferă de discriminare în ceea ce privește orientarea sexuală și diferitele
forme de cuplu. Acest aspect este totuși unul criticabil deoarece există numeroase situații în ca re solicitanții se
tem să facă plângeri individuale deși aceștia se află în situații discriminatorii și, prin urmare, ar prefera să solicite
protecția organizațiilor pentru a face plângeri în numele lor, deoarece acestea le garantează anonimatul și,
implic it, protecția în privința oprobriului public. În ceea ce -i privește pe domnii Vallianatos și Mylonas, cuplu
format din persoane de același sex, Curtea le -a recunoscut statutul de persoane vătămate în temeiul articolului
34, pe motiv că sunt direct afectați de această de situație și au un interes personal și legitim de a obține o soluție
în această problemă. În ceea ce privește epuizarea căilor de atac interne, Curtea a concluzionat că reclamanții nu
aveau niciun remediu intern efectiv la dispoziția lor, deo arece legislația Greciei nu oferă posibilitatea remedierii
unor astfel de situații și nici din studierea practicii judaciare nu a rezultat că reclamanții ar fi putut obține un
remediu legal intern pentru plângerile lor, considerând admisibilă plângerea for mulată de domnii Vallianatos și
Mylonas.
Observăm că prin motivarea dată de Curte se face trimitere la cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei,
prima speță la care am făcut referire în rândurile anterioare, și opinăm că aceasta a avut un rol determinant în
obținerea unei serii de soluții favorabile pentru recunoașterea drepturilor și înlăturarea discriminărilor în ceea ce
privește cuplurile formate din persoane de același sex.
Curtea s -a concentrat pe apărarea avansată de statul elen pentru a putea stabili dacă legislația elenă a
respectat principiul „obiectiv și rezonabil” cu ocazia excluderii posibilității cuplurilor de același sex de la
încheierea unei uniuni civile. Astfel, instanța europeană pentru apărarea dreoturilor omului trebuie să stabilească
dacă a existat un raport rezonabil de proporționalitate între lege și obiectivele pe care a încercat să le realizeze,.
Primul motiv oferit de reprezentanții Greciei a fost acela că drepturile și obligațiile create prin încheierea
unei uniuni civile (în ceea c e privește proprietate, relațiile financiare din cadrul fiecărui cuplu și drepturile lor la
moștenire) ar putea fi accesate de cuplurile de același sex prin încheierea unui contract legal. Curtea a respins
primul motiv invocat de statul elen, afirmând că i ntrarea într -o uniune civilă are o valoare intrinsecă pentru
reclamanți, care există indiferent de efectele juridice pe care o atare situație le -ar produce. Prin urmare,
extinderea posibilității încheierii uniunilor civile la cuplurile de același sex le -ar permite acestora să
reglementeze aspecte referitoare la proprietate, întreținere și moștenire nu ca persoane fizice care încheie
contracte în temeiul dreptului civil, ci pe baza normelor legale care reglementează uniunile civile, având astfel
relația lor recunoscută oficial de către stat ca fiind o relație asimilată vieții de familie. Prin urmare, Curtea
consideră că statul elen trebuie să acorde legitimitate acestor relații prin recunoașterea simbolică a uniunii civile
între persoane de același sex.
Al do ilea motiv pe care Guvernul l -a invocat a fost faptul că uniunile civile au fost concepute pentru a
atinge mai multe obiective (cum ar fi protejarea copiilor născuți în afara căsătoriei, protejarea familiilor
monoparentale și soluția acordată părinților de a-și crește copiii fără a fi obligați să se căsătorească), care în cele
din urmă contribuie la consolidarea instituțiilor căsătoriei și a familiei în sens tradițional. Curtea a redat în mod
repetat opinia conform căreia familia este, în mod tradițional, o instituție heterosexuală, fără a acorda atenție
faptului că, de -a lungul istoriei, cuplurile de același sex și copiii lor au format unități sociale autonome, astfel
cum arătat în rândurile anterioare. Deși nu li s -a acordat statutul social al familiei, cu plurile formate din persoane
de același sex au existat dintotdeauna. Atribuind constant statutul de tradițional familiei heterosexuale, Curtea
reiterează o normă socială împotriva căreia sunt comparate alte forme familiale și împotriva cărora drepturile
Convenției sunt adjudecate. Totuși, în acest caz, Curtea a adăugat că alegerea unui stat pentru a proteja familia
tradițională trebuie să țină cont în mod necesar de evoluțiile societății și de modificările percepției sociale și
civile, inclusiv faptul că nu există o singură cale sau o singură alegere atunci când vine vorba de alegerea vieții
familiale sau private. De asemenea, a reiterat punctul său de vedere potrivit căruia o diferență de tratament
bazată pe orientarea sexuală nu trebuie să fie pur și simpl u adecvată pentru atingerea obiectivului de protejare a
familiei tradiționale, ci trebuie să fie necesară.
O altă particularitate interesantă din motivarea Curții este cea referitoare la tendința legislației europene în
ceea ce privește prevederea posbilit ății încheierii unui parteneriat civil de către cuplurile formate din persoane de
acelși sex. Curtea a precizează că deși nu există un consens între statele membre, în prezent apare o tendință în
ceea ce privește introducerea de forme de recunoaștere legal ă a relațiilor dintre persoane de același sex, amintind

64 formulată de doi resortisanți greci, d l. Grigoris Vallianatos și dl . Nikolaos Mylonas, iar a doua
de șase cetățeni anonimi greci și Asociația „Synthessi – Informații, sensibilizare și cercetare”.
Pentru a determina aplicabilitatea articolului 8 în prezenta cauză, Curtea a motivat
decizia luat ă prin faptul că relațiile sexuale și intime trebuie tratate ca fiind parte a vieții de
cuplu. De asemenea, a afirmat, bazându -se pe jurisprudența sa mai recentă, că relațiile dintre
persoanele de același sex se încadrează în tipologia vieții de familie co nform articolului 8.
Astfel, prin catalogarea relațiilor reclamanților în sfera relaților de familie, Curtea a făcut un
nou pas, mic dar semnificativ, în vederea eliminării discriminării față de persoanele care se
află în relații de cuplu cu o persoană de același sex. În ciuda obiecțiilor din partea
reprezentanților statului elen, Curtea a obligat Grecia să recunoască statutul de familie și
pentru cuplurile formate din persoane de același sex.
În mod clar, pentru cei interesați de îmbunătățirea dispozițiilo r legale privind egalitatea
de tratament în cazul cuplurilor formate din persoane de același sex , aceasta este o judecată
pozitivă. Curtea a pus bazele unei modificări a legislației elene care va duce în final la o
recunoaștere legală pentru cuplurile de același sex. Dar judecata ar trebui, de asemenea,
considerată ca fiind limitată. În mod tipic instanța de la Strasbourg, oferă o soluție
conservatoare și limitativă, aceasta critică nefiind sigura care poate fi adusă hotărârii Curții
Europene a Drepturilor Omului. Putem constata anumite neajunsuri în ceea ce privește faptul
că hotărârea nu este general valabilă și obligatorie pentru statele semnatare ale Convenției. În
cele din urmă, această hotărâre reprezintă un alt mic pas spre realizarea un ei protecții depline
și egale pentru cuplurile de același sex.
La patru ani de când instanța europeană a constatat încălcarea drepturilor persoanelor de
același sex în cauza Schalk și Kopf împotriva Austriei, în anul 2014 a fost investită cu

că la acel moment existau un număr de șaptesprezece state membre care au creat posibilitatea legală de încheia o
formă de parteneriat civil pentru cuplurile de același sex. Dintre statele care permite au la nivelul anului 2013
posibilitatea încheierii unui parteneriat civil, doar două au prevăzut în mod expres că uniunea civilă se poate
realiza numai între persoane de sex diferit, acestea fiind Lituania și Grecia. Este important să observăm că în
Regatu l Unit, de exemplu, cuplurile de sex opus au fost excluse de la înregistrarea unui parteneriat civil și nu au
nicio altă alternativă la căsătorie.
Opinia majorității judecătorilor investiți cu soluționarea acestei cauze au opinat că statul elen a încălcat
dispozițiile articolului 14 raportat la cele ale articolului 8 din Conveție. Prin dispozițiile legale adoptate Grecia
nesocotește dreptul cuplurilo r de același sex de a avea o posibilitatea de a încheia o formă legală de parteneriat.
Curtea mai arată că Grecia trebuie să se ralieze tendinței europene în ceea ce privește introducerea legislației care
să pună la dispoziția tuturor cuplurilor necăsători te un sistem alternativ de parteneriat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Vallianatos și alții c. Greciei, cauzele nr. 329381/09 și 32684/09,
Documentul poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO:
https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/docx/, accesat la data de 08.02.2019.

65 soluționarea u nei posibile încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale ale unei persoane
transexuale, în cauza Hämäläinen împotriva Finlandei127. Pentru a soluționa această cauză,

127 În cauza Hämäläinen împotriva Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost investită cu
soluționarea următoarei probleme: reclamantul s -a născut bărbat și s -a căsă torit cu o femeie cu care a avut copil
biologic; în anul 2009, solicitantul a fost supus unei operații de schimbare de gen; în urma acestei operații
reclamantul a solicitat schimbarea primelor cifre ale codului numeric personal care atestă genul masculin î n unul
feminin, solicitarea sa fiind refuzată. Acest lucru s -a datorat faptului că legea finlandeză impune ca persoana
solicitantă să fie celibatară. Statul finlandez a susținut că solicitantul ar putea obține un răspuns afirmativ
solicitării sale prin înr egistrarea unui parteneriat, păstrându -și în același timp drepturile legale rezultate din
relația de cuplu. Această operațiune presupunând ca cei doi soți să înceteze căsătoria care a fost anterior
încheiată între două persoane de sexe diferite, pentru a p utea încheia un parteneriat, acum, între două persoane de
același sex. Hämäläinen a susținut prin plangerea formulată că soluția acordată de statul finlandez ar fi
contravenit convingerilor sale și a ale soției sale, aceștia fiind un cuplu profund religios , iar divorțul nu ar fi fost
o opțiune viabilă în viziunea acestora. Solicitarea a fost fundamentată pe încălcarea articolelor 8 și 12 din
Convenție, întrucât statul finlandez i -ar fi pus în vedere să aleagă între drepturile rezultate din căsătorie și
drepturile rezultate ca urmare a schimbării genului.
Pentru a cântări acest drept personal raportat la obligația statului finlandez în conformitate cu articolul 8,
Curtea a analizat posibilitățile pe care solicitantul le avea raportat la dispozițiile legislați ei finlandeze. În prima
ipoteză solicitantul poate să rămână căsătorit, fiind obligat să păstreze în continuare codului numeric personal
masculin. Acest lucru a fost văzut de către Curte ca un inconvenient pe care reclamantul ar trebui să -l tolereze.
Cea d e-a doua opțiune a fost schimbarea de gen și, astfel, în baza dispozițiilor legii finlandeze trecerea de la
căsătorie la un parteneriat între două persoane de același sex. Ultima opțiune a fost aceea a divorțului. Opinăm că
din cele trei soluții oferite ce a optimă este a doua, care ar fi putut permite operarea ope legis a modificării actului
căsătoriei într -un parteneriat între persoane de același sex, ca urmare a recunoașterii noului gen al solicitantului.
Legitimitatea solicitării privind codul numeric pe rsonal rezultă din discrepanța care a rezultat ca urmare a
schimbării genului și codul său numeric personal care a fost atribuit la naștere în baza genului deținut atunci.
Interesul solicitantului este de a nu fi identificat ca o persoană transsexuală și, implicit, de a nu dezvălui de
fiecare dată acest aspect al intimității sale. ( A. Sharpe, Transgender Marriage and the Legal Obligation to
Disclose Gender History, The Modern Law Review 75(1), 2012, p. 33 și urm.)
De asemenea, avem în vedere și eventuale d iscriminări sau marginalizări bazate pe schimbarea de sex,
astfel cum a fost cazul Christine Goodwin, unde reclamantul a fost supus oprobriului public datorită schimbării
de gen. Curtea a reținut în motivarea sa în cauza Hämäläinen că: „stresul și înstrăin area care rezultă dintr -o
discordanță între poziția în societate asumată de un transsexual și statutul impus de lege referitor la refuzul de a
recunoaște schimbarea de sex, în opinia Curții, nu se pot considera neplăceri minore care decurg dintr -o
formalit ate. Astfel, se naște un conflict între realitatea socială și dreptul care plasează transsexualul într -o poziție
anormală, în care poate experimenta sentimente de vulnerabilitate, umilință și anxietate.“ (A se vedea cauza
Christine Goodwin, citată mai sus , paragraful § 77.)
Curtea apreciază, în primul rând, că statul finlandez a încălcat drepturile și libertățile solicitantului, iar
susținerea că reclamanta a avut o alegere reală între continuarea căsătoriei și obținerea recunoașterii legale a
sexului dobâ ndit nu poate fi reținută. În al doilea rând, în ceea ce privește justificarea ingerinței recunoașterii
drepturilor reclamantei în temeiul articolului 8 din Conveție, susținem că obiectivul legitim al protejării familiei
tradiționale nu ar fi compromis dac ă persoanele aflate într -o situație similară cu cea a reclamantei și soției sale ar
putea rămâne căsătorite după recunoașterea schimbării de gen. Curtea constată că Hämäläinen a suferit o
încălcare a drepturilor sale în temeiul articolului 8.
Curtea Europ eană a Drepturilor Omului, Hämäläinen c. Finland, cauza nr. 37359/09, Documentul poate fi
consultat la adresa oficială de internet a CEDO:
https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/docx/pdf?library=ECHR&id=001 –
153555&filename=CASE%20OF%20H%C3%84M%C3%84L%C3 %84INEN%20v.%20FINLAND%20 –
%20%5BRomanian%20Translation%5D%20by%20the%20COE%20Human%20Rights%20Trust%20Fund.pdf
&logEvent=False, accesat la data de 10.02.2019.

66 instanța europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale om ului a apelat
la propria practică judiciară, invocând în acest sens anumite considerente care au fost avute în
vedere cu ocazia motivării deciziei în cauza Christine Goodwin împotriva Marii Britanii 128.
Cele două cauze sunt similare, în sensul că circumsta nțele au fost asemănătoare deoarece în
ambele cazuri statul a fost nevoit să refuze un drept care datorită circumstanțelor nu putea fi
acordat, concluzionând că în sarcina statului nu poate fi reținută o obligație pozitivă de a face,
ci mai degrabă o inger ință.
În mod similar cazului Goodwin, solicitantul a avut posibilitatea păstrării căsătorie
anterior încheiate sau încetarea acesteia și schimbarea codului numeric personal ca urmare a
intervenției chirurgicale de schimbare de gen. Trebuie să avem în vede re și faptul că
solicitanții din ambele cauze au avut la dispoziție un număr de ani pentru a -și sedimenta
opțiunea, timp în care a beneficiat de ajutor medical, atât fiziologic cât și psihic, motiv pentru
care opinăm că, în ciuda restricților dispoziților legale, opțiunea de a păstra codul numeric
personal masculin nu a fost viabilă în niciunul dintre cele două cazuri. În același sens trebuie
să avem în vedere opinia Curții referitoare la impactul social care ar putea rezulta ca urmare a
admiterii unei astf el de solicitări. Astfel, s -a conturat opinia că menținerea căsătoriei, care a
fost anterior încheiată între două persoane de sex diferit, concomitent cu schimbarea codului
numeric personal masculin în unul feminin, conform statutului de persoană transexua lă, nu
produce efecte în afara cadrului familial.
Considerăm că este necesar să atragem atenția că la momentul încheierii căsătoriei,
reclamantul și soția sa nu erau parteneri homosexuali. Cu toate acestea, ordinea juridică
națională tratează persoanele ca re au efectuat intervenții chirurgicale privind schimbarea de
gen ca aceea a homosexualilor. Întrebarea crucială cu privire la problema discriminării este de
ce statul nu a reușit să diferențieze situația persoanelor transsexuale de cea a unui cuplu
homose xual și neglijența arătată prin faptul că nu a introdus excepții adecvate de la regula
care interzice cuplurilor de același sex să încheie o căsătorie. Însă instanța europeană pentru
apărarea drepturilor și libertățil or fundamentale ale omului nu s -a pronu nțat asupra acestui
aspect deoarece această problemă nu a fost ridicată de către solicitant.

128 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Christine Goodwin c. Marii Britanii, cauza nr. 28957/95,
Documentul poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO:
https://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/docx/, accesat la data de 10.02.2019.

67 La un an de la soluționarea cauzei Hämäläinen, Curtea Europeană a Drepturilor Omului
a fost sesizată cu nouă cerere prin care să se constate încălcarea arti colelor 8 și 14 din
Convenție î n cauza Oliari și alții împotriva Italiei 129.

129 În cauza Oliari și alții împotriva Italiei au fost formulate două plângeri depuse de trei cupluri formate
din persoane de acelși sex ale căror cereri de căsătorie au fost respinse de autoritățile italiene. Codul civil italian
prevede expres ca o căsătorie legală să aibă loc numai între persoane de sex opus. Această cerință a fost ulterior
confirmată de Curtea Constituțională italiană , care a decis că recunoașterea legală a uniunilor între persoane de
același sex nu necesită o uniune asimilată căsătoriei. Printr -o hotărâre adoptată în 2010 în cazul Oliari, Curtea
Constituțională italiană a subliniat necesitate a ca legiuitorul italian să ia măsuri pentru recunoașterea și
protejarea relațiilor dintre persoane de același sex. Curtea de Casație italiană, cea mai înaltă instanță din Italia, a
hotărât în 2015 că lipsa recunoașterii dreptului la căsătorie între persoa ne de același sex nu este incompatibilă cu
dispozițiile din dreptul național și internațional privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În
cuprinsul hotărâri s -a mai subliniat că prin lipsa dispozițiilor legale privind posibilitatea închei erii căsătoriei între
persoane de același sex nu se crează nicio discriminare, însă Curtea de Casație italiană a subliniat totuși că lipsa
disponibilității altor forme de uniune pentru cupluri formate din persoane de același sex sau de sex diferit ar fi
fost o problemă.
Având în vedere soluția pronunțată de autoritățile italiene, reclamanții au înțeles să solicite Curții
Europene a Drepturilor Omului constatarea încălcării articolului 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private
și de familie, a ar ticolului 14 referitor la interzicerea discriminării, coroborat cu articolul 8, respectiv, a
articolului 12 referitor la dreptul de a se căsători și a articolului 14 referitor la interzicerea discriminării,
coroborat cu articolul 12 al Convenției. Reclama nții, prin plângerea formulată, au susținut că autoritățile italiene
nu au permis încheierea căsătoriei în cazul lor datorită orientării lor sexuale. În aceeași ordine de idei,
reclamanții au arătat că statul italian nu a reușit să ofere o altă alternativă legală pentru ca persoanele care se află
în relații de cuplu cu persoane de același sex să beneficieze de un statut legal. De asemenea, reclamanții au
susținut că autoritățile italiene nu au reușit să stabilească că o formă de recunoaștere a uniunilor din tre persoane
de același sex ar afecta negativ familiile tradiționale existente.
În vederea soluționării cauzei, pe lângă examinarea dreptului intern și a hotărârilor judecătorești, instanța
europeană a parcurs legislația și practica națională și europeană, materialele Consiliului Europei, cum ar fi
rezoluțiile Adunării Parlamentare și documentele Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei, prin care s -a
solicitat statelor membre ale Consiliului Europei să ofere cuplurilor formate din persoane de același se x o formă
de recunoaștere legală. În vederea motivării Curtea a citat și sentința Curții Supreme a Statelor Unite ale
Americii din 26 iunie 2015, în cauza Obergefell v. Hodges în care Curtea supremă americană a confirmat
dreptul cuplurilor formate din per soanelor de același sex de a se căsători și a considerat că un stat nu are motive
legale pentru a nu recunoaște o căsătorie încheiată în un alt stat.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că acordurile de conviețuire care erau disponibile
tuturo r, nu doar cuplurilor aflate în relații cu persoane de același sex, nu ofereau o protecție reală acestora din
urmă.
Instanța de la Strasbourg a remarcat, de asemenea, că în Italia exista o discrepanță între dispozițiile legale,
care nu ofereau nicio altern ativă juridică cuplurilor formate din persoane de același sex, și realitatea socială
cotidiană a reclamanților, care erau implicați în relații stabile fără să beneficieze de o protecție legală. CEDO a
statuat că Italia, în absența adoptării unor dispoziții legale care să permită încheierea căsătoriei pentru cuplurile
formate din persoane de același sex, avea obligația pozitivă de a oferi alte opțiuni, cum ar fi posibilitatea
încheierii unei uniuni civile sau a unui parteneriat civil, cu atât mai mult cu cât în Italia existau la acea dată
aproximativ un milion de persoane în această situația. În ceea ce privește articolul 12 din Convenție, coroborat
cu articolul 14, Curtea constată că articolul 12 nu impune o obligație unui stat de a recunoaște dreptul de a s e
căsători pentru cuplurile de același sex. Prin urmare, nu a constatat o încălcare a articolului 12, însă a reiterat
faptul că articolul 14 cu privire la discriminare nu poate fi analizat singular, analizarea solicitării constatării unor
discriminări în t emeiul acestui articol se completează cu celelalte dispoziții de fond ale Convenției. CEDO a

68 Instanța europeană investită cu soluționarea problemelor apărute în ceea ce privește drepturile
și libertățile fundamentale ale omului, în vederea motivă rii prezentei cauze, a amintit de
soluțile pronunțate anterior în cauzele Schalk și Kopf împotriva Austriei sau Valliana tos și
alții împotriva Greciei. În acest sens s -a reținut că scopul pentru care a fost instituit articolul 8
din Convenție este acela de a proteja cadrul familial, astfel dreptul la viață privată și de
familie trebuie garantat pentru toate persoanele, indi ferent dacă acestea formează o familie
standard sau una atipică (cum este cazul cupluri lor form ate din persoane de același sex ).
Opinăm că soluția Curții Europene a Drepturilor Omulu este oportună, d e asemenea, trebuie
să avem în vedere că tendința în stat ele membre ale Uniunii Europene este de a oferi o formă
de recunoaștere legală a cuplurilor de același sex.
Apreciem că rolul Curții Europene a Drepturilor Omului este hotărâtor în ceea ce
privește egalitatea de tratament a cuplurilor formate din persoane de același sex, deoarece
această soluție pronunțată în cauza Oliari și alții împotriva Italiei a produs o serie de
schimbări legislative care au avut ca scop înlăturarea discriminărilor și accesul la un tratament
egal. În 2014, camera superioară a Parlamen tului italian, a revizuit două proiecte de lege: unul
privind uniunile civile și celălalt privind introducerea în Codul civil a unei dispoziții privind
conviețuirea.
Din analiza realizată putem c oncluzio na că încercările temerare de a armoniza
dispozițiil e legale naționale cu cele internaționale au fost sortite eșecului deoarece abordarea a
fost una greșită. Legiuitorul trebuie să se aplece asupra acestui subiect prin prisma dreptului
de a dispune în privința vieții intime și conjugale.
Familia modernă nu se mai încadrează în tiparele clasice, astfel cum și Curtea
Constituțională a României sublinia 130 că relațiile dintre membri unei familii sunt complexe.
Constatăm că viața familială a depășit sfera instituției căsătoriei, deorece astăzi vorbim

concluzionat că Italia a încălcat articolul 8 în privința solicitanților și a ordonat statului italian să plătească
fiecărui solicitant 5.000 de euro cu titlu de d aune morale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Oliari and Others c. Italia, cauzele nr. 18766/11 și 36030/11,
Documentul poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO:
http://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/docx/pdf?library=ECHR&id=001 –
176116&filename=CASE%20OF%20OLIARI%20AND%20OTHERS%20v.%20ITALY%20 –
%20%5BRomanian%20translation%5D%20by%20the%20SCM%20Romania%20and%20IER.pdf&logEvent=F
alse, accesat la data de 10.02.2019.
130 Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 580 din 20 iunie 2016 , privind inițiativa legislativă a
cetățenilor denumită „Lege de revizuire a Constituției României“. La art. 40 alin. (2) teza a II -a se prevede:
„Noțiunea de viață de familie este complexă, cuprinzând inclusiv raporturile de familie de fapt, distinct de
relațiile de familie rezultând din căsătorie, a căror importanță a îndrituit legiuitorul constituant să evidențieze
distinct, în art. 48, protecția relațiilor de familie rezultând din căsătorie și din legătura între părinți și copii.“

69 prepondere nt despre cupluri, procentul persoanelor căsătorite diminuându -se considerabil în
ultimii ani. Familia modernă necesită o instituție care să o protejeze, însă fără a impune
normele unei instituții arhaice. Deși din punct de vedere juridic nu există termenu l de cuplu,
acesta este preponderent folosit față de cel de soți, în cazul persoanelor căsătorite, sau
concubini, în cazul persoanelor necăsătorite care coabitează. Din punct de vedere juridic
familia modernă poate fi comparată cu un obiect geometric cu fo rme variabile, din care fac
parte atât cuplurile de sex diferit, cât și cuplurile formate din persoane de același sex.131
În ceea ce privește legislația română este necesar să precizăm că relațiile între persoane
de același sex au ajuns subiect de dezbatere în Parlamentul României, pentru prima dată în
istorie, în anul 1936. Prin aceste modificări aduse legislației penale, legiuitorul împărțea
infracțiunile privitoare la viața sexuală în două categorii: atentate în contra pudorii și atentate
în contra bune lor moravuri. Prima prevedere a legiuitorului român în sensul interzicerii
relațiilor intime între persoane de același sex s -au materializat în art . 431 C . pen., revizuit în
1936 care incrimina "actele de inversiune sexuala savârșite între bărbați sau într e femei, dacă
provoacă scandal public cu închisoarea de la șase luni la doi ani".
Mai apoi, Codul penal a fost revizuit în 1968 de Marea Adunare Națională a Republicii
Socialiste România, în sensul scoaterii în totalitate în afara legii a relațiilor între persoane de
același sex, folosindu -se chiar sintagma de "infractori de drept împotriva persoanei". Prin
modificările aduse în 1968, legiuitorul a grupat aceste infracțiuni într -o singură categorie,
considerând că toate aceste infracțiuni au o trăsătură co mună și anume se referă la viața
sexuală a persoanei. Prin aceste modificări legislative aduse la acea vreme în Codul penal a
apărut un capitol întreg referitor la infracțiunile privitoare la viața sexuală, astfel: art . 202
referitor la corupția sexuală a minorilor, art . 201, urmărea fostul art . 431 din codul anterior,
care pedepsea săvârșirea actelor de perversiune sexuală care au produs scandal public cu
închisoarea de la unu la cinci ani și art . 200 C . pen. care prevedea interzicerea relațiilor între
persoane de același sex.132
În 1996, ca urmare a presiunilor internaționale și a unor dezbateri intense, alin . (1) al
art. 200 a fost amendat astfel încât să pedepsească numai acele fapte realizate de persoane de

131 A se vedea: A. C. Au ne, Le phenomene de multiplication de droit subjectifs en droit de personnes et de
la famille, Ed. Presses Universitaires d`aix Marseille, 2007, p. 293; P. Malaurie, Couple, procreation et perente
(Collogue sur la notion juridique de couple, Reims, 1997), Dalloz, 1998, p. 127.
132 Pentru detalii a se vedea V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu,
V. Roșca – Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, parte specială , Editura Academiei Republicii
Socialiste Româ nia, București, 1971, pag. 350.

70 același sex dacă acestea au fost "săvârșite în public sau dacă au produs scandal public".
Comitetul pentru drepturile omului din cadrul Organizației Națiunilor Unite a susținut că
orientarea sexuală nu poate constitui un argument valabil în limitarea discriminatorie a
drepturilor specificate în Pactul internațional privind drepturilor civile și politice, astfel că art .
200 C . pen. al României încălca această normă.133
Aceste dispoziții legale discriminatorii au luat sfârșit prin abrogarea articolul 200 în
anul 2001, conform Ordonanței de urgență nr. 89/2001 pentru modificarea și completarea
unor dispoziții din Codul penal referitoare la infracțiuni privind viața sexuală , publicată în
M.Of. nr. 338/26 iun. 2001. S -a considerat la momentul respectiv că acesta a fost un pas
major și istoric în eliminarea completă a legilor care incriminează relațiile între persoane de
același sex, dar și un pas major spre aderarea României la Uniunea Europeană.
În ani ce au urmat aderării României la Uniunea Europeană au existat o serie de
încercări temerare de acorda cuplurilor formate din persoane de același sex drepturi egale în
fața legii prin raportarea la cuplurile formate din persoane de sex diferit. În anul 2008,
senatorul Péter Eckstein -Kovács, reprezentant al formațiunii politice UDMR, a propus
adoptarea unui proiect de lege privind legalizarea parteneriatelor civile pentru cuplurile
necăsătorite, indiferent dacă acestea erau de ace lași sex sau de sex opus, însă acesta a fost
respins. Un alt proiect de lege similar a fost propus spre adoptare în anul 2011 de către
deputatul Viorel Arion, reprezentant al formațiunii politice PDL. De această dată proiectul de
lege a primit aviz favorab il de la Comisia Legislativă a Camerei Deputaților, însă cu toate
acestea, proiectul a fost respins de Guvernul Boc, întrucât Codul civil nu recunoaște decât
căsătoria între un bărbat și o femeie. În anul 2013, deputatul Remus Cernea, reprezentant al
form ațiunii politice P artidul Vedre, a înregistrat o propunere legislativă care acorda cuplurilor
de același sex aceleași drepturi ca și cuplurilor de sex opus, dar în martie 2014 propunerea
legislativă a fost respinsă în unanimitate de Comisia Juridică.
Ulter ior acestor încercări temerare, în anul 2018, Consiliul Național pentru Combaterea
Discriminării, cu sprijinul unor organizații nonguvernamentale, a înaintat partidelor
parlamentare și Guvernului o propunere legislativă prin care cuplurile formate din pers oane
de sex diferit sau de același sex care nu doresc să încheie o căsătorie ar fi putut încheia o
uniune consensuală. Proiectului de lege prevedea, printre altele, faptul că „uniunea
consensuală reprezintă asocierea dintre două persoane de sex diferit sau de același sex în

133 Raportul elaborat de Human Rights Watch, Scandaluri publice: Orientarea sexuală și legea penală în
România, în ianuarie 1998 poate fi vizualizat pe site -ul http://accept -romania.ro.

71 scopul organizării vieții lor comune ca viață de familie”. Inițiatorii au dorit să ofere cuplurilor
formate din persoane de același sex drepturi similare cu cele ce decurg dintr -o căsătorie cum
ar fi: proprietatea comună, obligația de în treținere, succesiune, asigurari de sănătate, fondul de
pensii, prevenirea și combaterea violenței domestice și a altor fapte de natură penală sau
contravențională săvârșite asupra unui membru de familie, dar și multe altele. Acest proiect de
lege prevedea ca partenerii să beneficieze de prezumția de paternitate, respectiv, drepturile și
obligațiile ce decurg din autoritatea părintească pentru copiii născuți în timpul uniunii
consensuale dintre două persoane de sex diferit, cu specificația că aceștia nu ben eficiau de
dreptul la adopție. De asemenea proiectul de lege propunea și recunoaștere uniunilor civile
sau a căsătoriilor încheiate pe teritoriul altor state.134
În primul rând este important să precizăm că statul român este obligat, prin prisma
actelor ș i tratatelor la care este parte la nivel european, să respecte drepturile tuturor
cetățenilor săi. În al doilea rând propunerile de acte normative , menționate anterior, au fost
realizate cu încălcarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000135. În al
treilea rând , considerăm că propunerea de lege ferenda ar trebui să vizeze modificarea art.
277136 C. civ. referitoare la interzicerea sau echiva larea unor forme de conviețuire. În ceea ce
privește aceste dispoziții legale Curtea Constituțională a româniei și -a exprimat un punct de
vedere pertinent, subliniind „dispozițiile art. 277 alin. (2) și alin. (4) C . civ. sunt
constituționale numai în măsura în care permit acordarea dreptului de ședere pe teritoriul
statului român, în cond ițiile stipulate de dreptul european, soților – cetățeni ai statelor membre
ale Uniunii Europene și/sau cetățeni ai statelor terțe – din căsătoriile dintre persoane de
același sex, încheiate sau contractate într -un stat membru al Uniunii Europene“137. În
consecință, ar fi necesar ca art. 277 alin. (2) C. civ. să fie modificat în sensul eliminării
negației „nu“ din conținutul acestuia, astfel: (2) Căsătoriile dintre persoane de același sex

134 Această propunere legislativă a fost r espinsă de comisia juridică a Senatului României. Proiectul de
lege poate fi consultat pe site -ul oficial al Camerei Deputaților din România: www.cdep.ro.
135 Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publi cată
în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, republicată în M. Of. nr. 777 din 25 august 2004.
136 art. 277 din Codul civil are următorul conținut:
„(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex în cheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni
români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în
străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale
Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.“
137 Curtea Constituțională a României, Decizia pronunțată în ședința din 18 iulie 2018.

72 încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie d e cetățeni străini sunt
recunoscute în România.
Prevederile cuprinse în art. 277 a lin. (1), (2) și (3) C. c iv. încalcă dispozițiile art. 16 alin.
(1) din Constituția României privind egalitatea în drepturi a cetățenilor români138, ale art. 26
privind viața intimă, familială și privată139, cât și ale art. 20 referitoare la tratatele
internaționale privind drepturile omului140, motiv pentru care este necesar să fie modificate
corespunzător. Mai mult de atât, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , pe
care am analizat -o în rândurile anterioare, se poate constata fară echivoc faptul că art. 277 C .
civ. este contrar dispozițiilor art. 8, art. 12 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului. 141
Pentru înlăturarea acestei discriminări ar fi necesar că art. 277 a lin. (1) C. civ. să fie
abrogat, fapt ce ar conduce la modificarea art. 259 C . civ. astfel: (1) Căsătoria este uniunea
liber consimțită între două persoane , încheiată în condițiile legii. (2) Căsători a se încheie în
scopul întemeierii unei familii .
2.3.3. Principiul căsătoriei liber consimțite între soți
În rândurile anterioare , cu ocazia analizării noțiunii juridice a căsătoriei și a definiției
acesteia, am analizat succint condiția consimțământului soților care este prevăzută expres prin
art. 258 alin. (1), art. 271 și art. 298 C. civ . Privit sticto sensu , principiul căsătoriei liber
consimțite între soți presupune că voința concordantă a viitorilor soți este singurul factor

138 Art. 16 din Constituția României prevede: „(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților
publice, fără privilegii și fără discriminări.“
139 Art. 26 din Const ituția României prevede:
„(1) Autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.
(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri.“
140 Art. 20 din Constituția României prevede:
„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în
concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului î n care
Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.“
141 Reglementarea cuprinsă în art. 277 din C. civ. care interzice recunoașterea căsătoriilor între persoane
de același sex sau a parteneriatelor valabil incheiate în străinatate este ex cesivă și contrară art. 8 si art. 14 din
CEDO, tinand cont de evoluția jurisprudenței Curții în aceasta materie. Persoana care a suferit o interventie
medicala de schimbare a sexului se poate casatori cu o persoana de sex opus sexului rezultat ca urmare a
interventiei medicale. Pentru mai multe detalii a se vedea M. Avram, Drept civil. Familia , Editura Hamangiu,
București, 2013, p. 40 și urm.

73 subiectiv relevant și, de altfel, absolut necesar în vederea încheierii căsătoriei. 142 Largo sensu ,
caracterul liber consimțit al căsătoriei presupune exercitarea dreptului fundamental al oricărei
persoane de a se căsători și de a -și întemeia o familie bazat pe lipsa oricăror privilegii sau
discriminări de natură socia lă, rasială, etnică, religioasă, cu excepția celei de natură sexuală
(așa cum arătat în secțiunea anterioară, în legislația română, dreptul la căsătorie nu poate fi
exercitat de către o persoană care dorește să încheie o căsătorie cu o persoană de același sex) .
În doctrina de specialitate143 s-a statuat că d reptul persoanei de a se căsători și de a
întemeia o familie face parte din categoria drepturilor potestative. Titularul dreptului de a se
căsători are puterea de a influența toate situațiile juridice preexistente, modificându -le sau
stingâ ndu-le, ori creând noi situații juridice, pe calea manifestării proprii și unilateral de
voință.
Pentru analiza consimțământul ui la căsătorie este necesar să avem în vedere mai multe
aspecte, cum ar fi existența consimțământului, caracterul liber al consim țământului și implicit
viciile de consimțământ .
a) Existența consimțământului
În ceea ce privește existența consimțământului, acesta trebuie să fie exprimat prin
manifestarea de voință a viitorilor soți odată cu încheierea căsătoriei. Caracterul liber al
consimțământului se referă la exprimarea voinței fiecăruia dintre soți, în mod conștient,
fiecare dintre cei doi având discernământ. Consimțământul acordat trebuie să fie neîndoielnic
și să cuprindă intenția matrimonială exprimată de cei doi soți, personal . 144
Consimțământul trebuie să aibă un caracter actual. Acest aspect se referă la promisiunea
de căsătorie exprimată în cazul logodnei.145 Cu toate că logodnicii își exprimă acordul de
voințe în sensul încheierii unei căsătorii, acesta trebuie exprimat fer m în fața ofițerului de
stare civilă la data stabilită pentru oficierea căsătoriei. În sensul dispozițiilor legale ale art.

142 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația , op. cit., p. 8 și
urm.
143 A se vedea: I. Deleanu, Instituții și procedure constituționale , Editura Servo -Sat, Arad, 2003, p. 426.
144 Acest aspect este foarte important, deoarece, dacă în cazul efectuării formalităților anterioare încheierii
căsătoriei unul dintre soți poate fi repr ezentat printr -un mandatar, care deține un mandat special în acest sens, la
momentul încheierii căsătoriei consimțământul trebuie să fie exprimat personal de către fiecare dintre soți.
La data încheierii căsătoriei consimțământul trebuie să fie exprimat s ub forma unui răspuns afirmativ.
Aceasta presupune că cei doi consimt la întemeierea unei familii, acordul lor fiind exprimat în fața ofițerului de
stare civilă. Voința soților liber exprimată de a încheia o căsătorie în alte scopuri decât cele prevăzute d e lege,
adică o căsătorie fictivă, este sancționată cu nulitatea absolută, conform art. 295 alin. (1) Cod Civil.
145 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, Ediția a 5 -a ,
Editura C.H. Beck, București 2016, p. 35 .

74 267 alin. (1) C . civ. logodnicul care a rupt logodna nu poate fi constrâns la încheierea
căsătoriei promise. Astfel, raportat la act ul juridic al căsătoriei, promisiunea de căsătorie
exprimată de logodnici nu poate înlocui consimțământul liber exprimat la data celebrării
căsătoriei.
În ceea ce privește consimțământul considerăm că acesta trebuie să îndeplinească câteva
condiții de val abilitate146, și anume:
– să provină de la o persoană cu discernământ;
Actul juridic trebuie încheiat de către o persoană care are discernământ, adică are
capacitatea de a aprecia efectele juridice care se produc ca urmare a încheierii respectivului
act. Pu tem spune că un act juridic este validat dacă întrunește condiția caracterului conștient.
În ceea ce privește actele juridice încheiate între soți apreciem că se impune o observație, și
anume, aceea că fără discernământ nu putem discuta de act juridic înch eiat în mod valabil.
Spre exemplu poate exista situația în care unul dintre soți este temporar lipsit de capacitatea
de a discerne datorită unei boli, astfel că în situația în care se încheie un act juridic acesta este
lovit de nulitate.
În practică s -au conturat mai multe situații de incapacitate, astfel că trebuie să
diferențiem între cazurile în care se prezumă că unul dintre soți este lipsit de discernământ,
unde discutăm de incapacitate legală, și situațiile de facto , unde discutăm de incapacitate
naturală.147 Ne vom apleca studiul asupra incapacității de fapt deoarece în practică este mai
greu de probat. Discutăm în acest caz despre persoane care deși au capacitate deplină se află
în situații care le pot perturba temporar capacitatea de a discerne. Spr e exemplu au existat în
practică cazuri de beție, hipnoză, etc. În aceste situații trebuie să avem în vedere dacă la
momentul încheierii actului juridic soțul era conștient de efectele actului încheiat și dacă
această incapacitate naturală este esențială și, prin urmare, conduce la anularea actul încheiat.
Astfel, dacă se dovedește că în momentul încheierii actului juridic soțul era lipsit de
discernământ instanța poate constata nulitatea absolută a actului juridic încheiat.
– să fie exprimat cu intenția d e a produce efecte juridice;

146 Pentru o analiză detaliată a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.
Subiectele dreptului civil , ediția a V -a revăzută și adăugită de Marian Nicolae, Petrică Trușcă, Editura Casa de
Editură și presă Șansa SRL, București, 1 998, p. 143.
147 A se vedea: Ghe. Beleiu, Drept civil român: introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil ,
ediția a V -a, Casa de presă și editură Șansa S.R.L., București, 1998, p. 143.

75 Scopul exprimării consimțământului este acela de a produce efectele juridice scontate
prin încheierea actului juridic civil. Astfel, considerăm că este de esența actului juridic civil ca
manifestarea de voință să fie făcută cu scopul de a produce consecințe juridice. Există însă
anumite situații practice când manifestarea de voință se realizează sub o rezervă care este
cunoscută de partea care o face, cum este spre exemplu cazul simulației. În cazul soților
căsătoria poate fi î ncheiată pentru a deservi unui scop ascuns (obținerea unei cetățenii, a unei
vize, etc,), însă dacă se dovedește aceasta este lovită de nulitate absolută.
– să fie exteriorizat;
Scopul încheierii actului juridic este acela de a exterioriza manifestarea de voință ori în
caz contrar nu s -ar încheia un act juridic civil. Manifestarea de voință a soților trebuie să fie
expresă, de regulă aceasta trebuie să îmbrace forma scrisă. În trecut pentru încheierea
căsătoriei era suficient ca soții să -și exprime consimță mântul verbal. Au existat însă situații în
care exteriorizarea orală a consimțământului a fost viciată, astfel că simpla exprimare a
dorinței de încheiere a căsătoriei a fost completată cu o serie de documente care trebuie
realizate cu ocazia încheierii că sătoriei. Prin urmare condiția exteriorizării consimțământului
în ceea ce privește căsătoria presupune ca cei doi soți să -și exprime acordul atât scris cât și
verbal, în fața ofițerului de stare civilă. În ceea ce privește încheierea altor acte juridice ci vile,
pe durata căsătoriei, considerăm că pentru a fi valide acestea trebuie semnate de ambii soți.
– să nu fie alterat de niciun viciu de consimțământ.
Această condiție negativă presupune ca voința exprimată să nu fie alterată datorită
vreunui viciu de consimțământ. Altfel spus, consimțământul trebuie să aibă un caracter liber și
conștient. Analiza viciilor consimțământ o vom face la un punct distinct.
b) Corelația dintre consimțământ și voința juridică
Voința juridică este manifestarea intenției de a p roduce efecte juridice prin încheierea
unui act juridic. Aceasta este alcătuită dintr -o latură psihologică și una juridică. Aceste doua
aspecte nu le vom studia separat, ci împreună, deoarece actul juridic este lipsit de efecte daca
voința nu este exprimat ă în mod liber. De asemenea, sub aspect juridic, voința trebuie să
conțină doua elemente fără de care nu poate exista: consimțământul (liber și neviciat) și cauza
(scopul pentru care este exprimată).
Este important să analizăm voința din punct de vedere a l formării ei. Într -o opinie
consacrată „punctul de pornire în acest proces îl reprezintă nevoia simțită de om, spre care

76 acesta tinde, vrea să o satisfacă.”148 Odată reflectată această nevoie în mintea persoanei se
conturează și dorința satisfacerii aceste ia. Un alt punct important este acela al luării deciziei.
Acest proces al deliberării se produce prin analizarea dorinței actuale din perspectiva altor
dorințe anterioare, a unor seturi de valori, dar și a scopului urmărit. Această dorință care a
trecut pr intr-un proces deliberativ urmează a fi exteriorizată pentru a produce efectele juridice
scontate.
Voința juridică trebuie să respecte doua principii elementare: cel al libertății actelor
juridice civile și al realității voinței. În ceea ce privește libe rtatea încheierii actelor juridice
civile considerăm că legea este suficient de permisivă, atât timp cât este respectată ordinea
publică și nu sunt încălcate bunele moravuri; în acest sens fiind dispozițiile art. 11 C . civ. care
prevăd că „nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care
interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”. 149 Dacă analizăm voința din
perspectiva acestui principiu putem constata că soții au posibilitatea să încheie căsătoria atât
timp cât scopul pentru care aceasta este încheiată nu contravine ordinii publice sau bunelor
moravuri.
Așadar, în ceea ce privește realitatea voinței, arătăm că soții trebuie să -și exteriorizeze
dorința lor internă, astfel că factorul psihologic care a dus la conturarea voinței trebuie să
coincidă cu factorul obiectiv declarat. De asemenea, soții au libertatea de a stabili modalitatea
în care doresc să raporturile juridice nepatrimoniale rezultate în urma încheierii căsătoriei,
fără a fi îngrădiți de legiuitor. Tot în acest sens trebuie să avem în vedere că soții pot oricând
să dispună asupra încetării căsătoriei, astfel că atunci când voința lor nu mai corespunde celei
inițial exprimate se poate solicita desfacerea căsătoriei prin divorț.

148 A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român: introducere în d reptul civil, subiectele dreptului civil,
ediția a V -a, op. cit., p. 140.
149 Prin art. 1289 și urm. Cod Civil privind simulația a fost prevăzut un cadru legal bine definit pentru
situația în care părțile se înțeleg să încheie un act secret, care este în fon d cel real, însă păstrează și actul simulat,
nereal. Totuși considerăm că în ceea ce privește căsătoria, aceasta nu poate fi simulată, chiar dacă au existat
faptic astfel de situații cum ar fi de exemplu căsătoria încheiată în vederea obținerii cetățeniei .
În aceeași ordine de idei avem și dispozițiile Codului civil german care prevăd că odată exteriorizată
voința această produce efecte care nu pot fi înlăturate. Eventuala neconcordanță a voința declarate cu cea internă
nu poate conduce la ideea că actul juridic civil poate înceta. Aceste dispoziții legale oferite de legiuitorul german
au scopul de a descuraja încheierea de acte civile contrare voinței oricărei persoane care încheie un act juridic
civil.
Sistemul voinței reale a fost consacrat și de Codul civil francez, pe care dacă îl analizăm observăm că
pune în discuție însăși valabilitatea actului juridic civil atunci când există neconcordanță între voința reală și cea
exprimată. Acest fapt se datorează dorinței legiuitorului francez de a nu încuraja s ubiectele de drept civil să
încheie acte juridice care să nu corespundă voinței lor.

77 c) Viciile de consimț ământ
Acordul de voințe al soților poate fi afectat de o manieră gravă care presupune că dacă
acel soț ar fi avut cunoștință despre aceste vicii nu ar fi încheiat actul juridic al căsătoriei.
Viciile de consimțământ care pot altera voința liber exprimată a soților sunt: eroarea, dolul sau
violența.
Eroarea este reprezentarea falsă a unei situații reale în momentul încheierii unui act
juridic. Aceasta este văzuta ca fiind neconcordanța între realitatea percepută la data încheierii
actului juridic de către persoana aflată în eroare și realitatea obiectivă. În ceea ce privește
soții, conform art. 298 alin. (2) C . civ. eroarea operează ca viciu de consimțământ atunci când
privește identitatea fizică a celuilalt soț. Altfel spus, în ceea ce privește încheierea căsătoriei
numai atunci când unul dintre soți este într -o eroare gravă asupra persoanei celuilalt soț.
Datorită unor motive neimputabile, unul dintre soți se află în imposibilitatea de a identifica
această situație la data încheierii căsătoriei, însă cond iția pentru a deveni viciu de
consimțământ este aceea ca în cazul în care ar fi avut cunoștință nu ar fi încheiat căsătoria.
Într-o opinie doctrinară150 se consideră că „orice altă eroare (spontană, neprovocată),
cum ar fi asupra unor calități fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în
privința pregătirii profesionale, condiției sociale sau materiale, sau chiar asupra statutului civil
al viitorului soț, rămâne irelevantă sub aspectul valabilității căsătoriei.” Este puțin probabil să
exist e situații în care viciul de consimțământ să fie eroare deoarece în prezent există o serie de
condiții riguroase care trebuie îndeplinite anterior încheierii căsătoriei, iar aceste formalități
au fost prevăzute tocmai pentru a prevenii astfel de situații. Considerăm că această opinie este
perfect valabilă atât timp cât celălalt soț nu ascunde în mod intenționat anumite aspecte
privind identitatea sa. Astfel, în situația în care se constată că identitătea fizică a unuia dintre
soți a fost tăinuită se va pute a constata lipsa totală a consimțământului soțului care este de
bună credință la data încheierii căsătoriei.
În ceea ce privește dreptul comparat este necesar să amintim că viciile de consimțământ
sunt abordate diferit. Astfel, dacă pentru legiuitorul ro mân eroarea poartă asupra identității
fizice, în alte legislații s -a înțeles că această limitare trebuie depășită. Este important să avem

150 Autoarea detaliază caracterul restrictiv al erorii ca viciu de consimțământ, amintind opinia reputatului
jurist francez Pothier care considera că prin eroarea asupra pe rsoanei (erreur dans la personne) se înțelege
situația în care se află unul dintre soți de a fi în eroare în ceea ce privește identitatea celuilalt soț la data încheierii
căsătoriei. Pentru detalii: E. Florian, Op. cit. Dreptul familiei. Căsătoria. Regimur i matrimoniale. Filiația, Ediția
a 5-a, op. cit. , p. 34.

78 în vedere că poate fi constată nulitatea relativă a căsătoriei atunci când la încheirea acesteia
unul dintre soți s -a aflat într -o eroare cu privire la calitățile esențiale ale celuilalt soț. Este într –
adevăr criticabilă această soluție oferită de alte legislații, datorită faptului că sarcina probei
este foarte dificilă, însă considerăm că nu putem limita eroarea numai la identitatea fizică a
soților.
Opinăm că drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților sunt fundamentale
căsătoriei, iar eroarea privind calitățile esențiale ale celuilalt soț prezintă interes sub aspectul
încălcării acestora încă de la data înche ierii căsătoriei. Putem discuta în acest caz, nu doar de
un motiv de divorț întemeiat pe încălcarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale, ci de o
nulitate relativă a căsătoriei datorată erorii în care s -a aflat soțul cu privire la calitățiile
esenți ale ale celuilalt soț, aspect care nu poate face posibilă continuarea căsătoriei. Într -adevăr
această soluție nu a fost abordată în practica juridică, însă considerăm că este necesară.
Art. 1214 alin. (1) C . civ. prevede: „consimțământul este viciat prin dol atunci când
partea s -a aflat într -o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când
aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor
împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie“. Atunc i când eroare nu este spontană, ci
provocată ne aflăm în situația dolului. Acest viciu de consimțământ presupune o falsă
reprezentare a realității. Dolul sau viclenia, cum mai este numit, trebuie să indeplinească doua
condiții pentru a exista: intenția de a induce în eroare și folosirea unor mijloace pentru a
provoca eroare, care pot consta în acțiuni sau inacțiuni.151
Conform art. 1216 -1220 C . civ., violența constă în constrângerea fizică sau morală
exercitată asupra viitorului soț. Pentru ca aceasta să ex iste este necesar să avem în vedere că
soțul asupra căreia se exercită a avut temeri justificate că integritatea sa fizică sau psihică sau
chiar viața îi sunt puse în pericol dacă nu -și exprimă acordul în vederea încheierii căsătoriei.
Considerăm că acest viciu de consimțământ trebuie să îndeplinească doua condiții, și anume,

151 În jurisprudență au existat cazuri în care s -a susținut că, după un concubinaj de mai mulți ani, bărbatul
a fost convins prin mijloace viclene de către femeie să încheie căsătoria, datorită faptu lui că aceasta a rămas
însărcinată. Considerăm că nu se poate reține în această speță că bărbatul a fost de bună credință, iar femeia
folosindu -se de mijloace viclene a rămas însărcinată pentru ca mai apoi să oblige bărbatul la încheierea
căsătoriei, deore ce acesta din urmă a luat aceste decizii în mod conștient și deliberat; prin urmare în acest caz
dolul nu poate fi reținut ca viciu de consimțământ la încheierea căsătoriei.
Legiuitorul francez a înțeles să excludă dolul din categoria vicilor de consimțământ care pot afecta
încheierea căsătoriei dintre cei doi soți. În esență doctrina franceză a înțeles să explice acest fenomen prin faptul
că este dificil ca unul dintre soți să probeze viclenia celuilalt soț. A se vedea și F. Terre, D. Fenouille t, Droit
civil : La famille , Dalloz, 2011, p. 32.

79 să existe o constrângere exercitată de unul dintre soți și să existe o temere justificată a
celuilalt soț care să fie de natura a -l forța să încheie căsătoria. 152
Concluzionăm că înch eirea căsătoriei poate fi afectată de un viciu de consimțământ
numai atunci când acesta este esențial, iar soțul care este de bună credință în atare situații nu
ar fi fost de acord cu încheirea căsătoriei. În ceea ce privește căsătoria modernă considerăm c ă
este important să avem în vedere viciile de consimțământ cu atât mai mult cu cât există cazuri
în care soții pot fi puși în fața uneia dintre situațiile prezentate (avem spre exemplu situația
furtului de identitate realizat de către unul dintre soți fără cunoștiința celuilalt soț, a folosirii
de violențe sau amenințări).
Rezultă în mod evident că afectarea consimțământului unuia dintre soți va avea efect
asupra drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale și patrimoniale ale soților. Analiza
consimțământu lui acordat de soți, dar și a vicilor de consimțământ prezintă importanță
deosebită pentru lucrarea doctorală, cu atât mai mult cu cât exercitarea drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților presupune exprimarea liberă și neviciată a voinței ce lor
doi soți. Mai mult de atât, dacă întreg mariajul este afectat de un viciu de consimțământ, vor fi
afectate și raporturile nepatrimoniale ale acestuia. Atunci când discutăm despre drepturi și
îndatoriri nepatrimoniale trebuie să avem în vedere că în exe rcitarea acestora soții nu se pot
prevala numai de consimțământul acordat inițial, deoarece există anumite situații când acesta
trebuie reînnoit (cum este cazul îndatoririi conjugale, după cum vor observa cu ocazia
studierii acesteia).
2.3.4. Căsătoria ca act juridic sui generis de natură civilă
În ceea ce privește actul juridic al căsătoriei , considerăm că acesta este consecința
exercitării dreptului fundamental al persoanei de a se căsă tori. Bărbatul și femeia , prin
manifesatarea lor de voință comună, crează un raport juridic de familie Astfel, a ctul juridic al
căsătoriei se încheie, în general, cu scopul de a întemeia o familie, iar î n vederea exercitării
acestui drept viitorii soți își exprimă consimțământul liber ș i neviciat.
Considerăm că actul juridic al căsătoriei este un act juridic – condiție153, datorită
faptului că, atât încheierea căsătorie, cât și exercitarea acesteia se pot desfășura numai într -un

152 În antiteză cu prevederile Codului civil român, legislația franceză prevede că temerea unuia dintre soți
datorată violenței exercitate de către celălalt soț față de un ascendent constituie un caz de nulitate a căsătoriei. A
se vedea și F. Terre, D. Fenoui llet, Droit civil : La famille , op. cit., p. 32.

80 cadru legal impus. Cu toate că în conformitate cu art. 308 C .civ., soții hotătărăsc de comun
acord în tot ceea ce privește căsătoria, aceștia nu pot dispune pe cale convețională modalitatea
de exercitare a raporturilor juridice dintre ei. Libertatea soților este limitată prin dispoziții
legale, ceea ce presupu ne că aceștia sunt condiționați în alegerea conținutului raporturilor
patrimoniale dintre ei. Este important să precizăm că raporturile n epatrimoniale dintre soți nu
pot fi reglementate pe cale convențională, acestea având un conținut predeterminat, deoare ce
legiuitorul a condiționat prin norme legale modalitatea de exercitare a acestor raporturi.
În legislația română se constată o tendință de liberalizare a raporturilor de familie în
acest sens fiind dispozițiile referitoare la posibilitatea alegerii de că tre soți a regimului
matrimonial dezirat ( art. 329 și urm. C. civ.), dar și cele privind divorțul prin acordul ambilor
soți (art. 374 și urm. C. civ). Deși căsătoria este un act juridic – condiție, legiuitorul a înțeles
necesitatea introducerii acestor no rme prin care se oferă o libertate mai mare de decizie
soților. Aceste dispoziții legale sunt inovatoare și sunt concordante dispozițiilor art. 308 C.
civ., care prevede posibilitatea soților de a hotărî de comun acord în tot ceea ce privește
mariajul lor.
Considerăm criticabilă opțiunea legiuitorului de a neglija aspectele nepatrimoniale ale
raporturilor juridice dintre soți și opinăm că soluția legală corectă este aceea a reglementării
acestor aspecte în mod similar celor patrimoniale. Pe de o parte, legi uitorul a acordat
posibilitatea de a crea un cadru previzibil în ceea ce privește relația patrimonială dintre soți,
însă nu a înțeles să prevadă un cadru legal adecvat pentru protejarea drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale dintre aceștia, alegând să le prevadă succint. Pe de altă parte, avem în vedere
că legislația, deși nu permite încheierea unor acorduri în ceea ce privește drepturile și
îndatoririle nepatrimoniale ale soților, totuși nici nu interzice aceasta în mod expres.
Prin urmare, trebuie să ne punem întrebarea dacă prin încheierea unor acte juridice pe
cale convențională se va reduce numărul conflictelor ce pot apărea în relația nepatrimonială
dintre soți. Pentru a răspunde la această întrebare, suntem tentați să folosim bunul simț și
consid erăm că ceea ce nu poate fi gestionat prin norme juridice, poate fi gestionat în mod
convențional prin anticiparea convențională a soluției sau a rezultatului soluționării unui
conflict matrimonial. Mai mult de atât majoritatea conflictelor ivite între soț i care conduc la

153 În doctrină căsătoria a fost privita ca act juridic – condiție. A se vedea:: T. Bodoașcă, Dreptul familiei ,
op. cit., p. 33; Pentru unele aspecte generale ale actului juridic – condiție se poate vedea Gh . Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , ediția a VII -a, Editura Univesul Juridic, București,
2001, p. 135.

81 disoluția mariajului sunt de natură nepatrimonială. În practica se poate observa o creștere
exponențială a soluționării prin acordul părților a situaților conflictuale care au condus la
necesitatea disoluției mariajului prin divorț. 154 Opinăm că gestionarea consensuală a
raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți este oportună, iar acordul convențional poate
duce la eliminarea în tot sau în parte a problemelor conflictuale ce pot apărea între soți pe
durata căsătoriei.155 Problemele po t fi gestionate în mod convențional atunci când soluția dată
în vederea rezolvării conflictului este eficientă, iar obiectul convențiilor anticipative respectă
normele juridice aplicabile în dreptul familiei.156 Gestionarea conflictelor referitoare la
drept urile și obligațiile nepatrimoniale ale soților întâmpină anumite obstacole. Pentru a
soluționa într -un mod eficient aceste probleme, trebuie să avem în vedere soluții reale, viabile
și adaptate vieții contemporane, motiv pentru care este necesară introduc erea posibilității
încheierii unui contract în materia drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților în
vederea reglementării situațiilor juridice viitoare. 157
Considerăm că este imperios necesar ca legiuitorul să ofere posibilitatea soților de a
reglementa pe cale convențională aspectele nepatrimoniale ale relației lor maritale.158

154 Institutul național de statistică a emis un raport oficial prin care se constată că la nivelul anulu i 2018
procentul de divorțialitate a fost în ușoară scădere. Din totalul divorțurilor pronunțate, un procent de 66,6% s -au
realizat cu acordul părților, un procent de 1,8% datorită violențelor fizice, un procent de 1,5% datorită
alcoolismului, un procent d e 2,4% datorită infidelității conjugale, dar și datorită altor situații care nu sunt
precizate. Din totalul divorțurilor pronunțate în anul 2018, două treimi s -au realizat cu „acordul părților” datorită
posibilității pe care o oferă Legea nr. 202/2010 de a divorța pe cale administrativă, fiind posibilă constatarea
desfacerii căsătoriei și de către ofițerul de stare civilă sau de notarul public. Sursa: https://insse.ro/.
155 A se vedea: N. Fricero, Le paradoxe des clauses de règlement amiable , Dalloz, 2015, p. 1201. A se
vedea și C. Pigache, La clause de conciliation préalable , Gazette Palallais, 2015, nr. 225, p. 12 și urm.
156 A se vedea: L. Perreau -Saussine, Les prenuptial agreement et les contrats de mariage , Droit Famillie,
2015, p. 29 și urm.
157 A se vedea: A. Lapoyade -Deschamps, Les renonciations en droit de la famille , Dalloz, 1993, p. 259 și
urm.
158 Acordurile matrimoniale, sub diferite forme, sunt recunoscute, spre exemplu, în Franța, Belgia,
Olanda, Germania, Polonia, Elveția, Suedia, Danemarca, Norvegia și Finlanda. În Franța și Belgia, s -a urmărit
modelul canadian valabil pe teritoriul statului Quebec, care are aceeași tradiție juridică, astfel că acordurile
prenupțiale trebuie înființate în prezența unui notar. Acordurile prenupțiale sunt recunoscute în Statele Unite ale
Americii, însă există anumite excepții când nu pot fi puse în aplicare, datorită faptului că acestea conțin clauze
excesive sau sunt contrare legii. Este esențial ca ambii soți să fie reprezentați de propriul avocat pentru ca
acordul să fie executoriu și să poată funcționa. În unele cazuri, soții solicită o audiere privată înainte de
procedura semnării acordului, pentru a fi siguri că niciunul dintre soți nu va fi influențaț de opinia celuilalt. Unii
avocați recomandă înregistrarea video a audierii. Acordurile prenupțiale sunt nule atunci când se dovedește că
unul dintre soți a fost forțat să semneze împotriva voinței sale. Pentru mai multe detalii a se vedea: Aaron
Larson, Mistakes to Avoid in Prenuptial Agreements , ExpertLaw, 2017; James Andrew Miller, Preparing for a
Broken Home , The New York Times Company, 16 July 2007.
Condițiile pentru încheierea contrectelor prenupțiale sunt următoarele, acordul trebuie să fie în scris ;
trebuie executate în mod voluntar; stabilirea unui obiectiv com plet și corect la momentul executării; acordul nu

82 Propunem de lege ferenda introducerea posibilității încheierii unui acord matrimonial în
materia drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților în vederea regl ementării unei
situații juridice viitoare. Opinăm că este absolut necesară modificarea Capitolului V
Drepturile și îndatoririle personale ale soților din C .civ., prin completarea articolelor 307 -311,
care sunt lacunare. Considerăm că acest acord matrimonial, referitor la drepturile și
îndatoririle nepatrimoniale ale soților, este necesar și util deoarece va permite soților să aleagă
modalitate de exercitare a relației nepatrimoniale, motiv pentru care propunem introducerea
unui articol nou care să acorde soților posibilitatea încheierii unui acord matrimonial în
materia drepturilor și îndatorir ilor nepatrimoniale. 159 Pentru ca acest acord să fie valabil, este

poate fi inconsecvent; acesta trebuie să fie semnat de ambele părți (nu prin reprezentare) și autentificat de un
notar public. Pentru detalii a se vedea: Debele, Gary A.; Rhode, Susan C., Prenuptial Agreeme nts in the US ,
International Academy of Family Lawyers, Conferințe 2017.
Din punctul de vedere al dreptului al drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților, ne confruntăm
în ultima perioadă cu anumite probleme în respectarea religiei celuilalt so ț. Astfel că unele state americane
permit inserarea anumitor clauze în acest sens, dacă exista anumite motive pentru ca acel soț să aibă o anumită
religie. În ultimii ani, unele cupluri au inclus clauze privind viața socială, referitoare la utilizarea rețe lelor de
social media, stipulând dispoziții de utilizare în acordurile lor prenupțiale, care pot fi folosite în contextul
căsătoriei. Pentru detalii a se vedea: Effron, Laura, I Love You, You're Perfect, but Watch What You Facebook:
Social Media Prenups, a rticol pentru ABC News, 3 iunie 2014.
Gestionarea consensuală a conflictelor dintre soți nu se limitează doar la spețele care nu au primit încă un
răspuns judiciar. Trebuie subliniat că și acele conflicte care au primit deja un răspuns jurisdicțional pot f i din nou
supuse unei gestionări consensuale atunci, când soluția în sine este revizuibilă datorită schimbării factorilor care
au condus la luarea hotărârii. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că prin gestionarea consensuală a unui
viitor conflict de familie, soții anticipează, chiar înainte de conflict, tratamentul ce trebuie urmat, stabilind prin
contract o planificare a soluțiilor care pot fi adoptate în acel moment. Medierea maritală este o modalitate
alternativă de a crea un acord prenupțial. Această procedură oferă o discuție deschisă, unde viitorilor soți le sunt
explicate toate tipurile de probleme maritale, precum și așteptările unui cuplu căsătorit. Viitorii soți pot astfel să
încheie un acord prenupțial, care este revizuit de către avocaț ii lor, iar mai apoi semnat de ei în fața unui notar.
Un acord dezvoltat prin intermediul medierii este, în general, mai puțin costisitor decât un proces de divorț pe
cale judecătorească, deoarece cuplul a luat deja deciziile cele mai importante. Pentru ma i multe detalii a se
vedea: Jonathan E. Fields, Forbidden Provisions in Prenuptial Agreements: Legal and Practical Considerations
for the Matrimonial Lawyer , Journal of the American Academy of Matrimonial Lawyers, 2008, p. 413 –438.
159 Propunem de lege feren da introducerea unui articol nou, prin completarea articolelor 307 -311,
Capitolul V Drepturile și îndatoririle personale ale soților din Codul civil, cu următorul conținut:
(1) Viitorii soți pot alege să încheie un acord matrimonial nepatrimonial, concomitent cu incheierea
convenției matrimoniale, prin care să reglementeze aspectele referitoare la drepturile și îndatoririle
nepatrimoniale rezultate din căsătorie.
(2) Încheie rea acordului matrimonial nepatrimonial se face cu respectarea art. 308.
(3) Acordul matrimonial nepatrimonial produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei, acesta fiind
aplicabil pe toată durata căsătoriei.
(4) Viitorii soți pot alege modalitate a de aplicare a acordului matrimonial nepatrimonial privind drepturile
și îndatoririle personal nepatrimoniale, urmând ca relația dintre aceștia să fie reglementată pe cale convențională.
Clauzele acordului matrimonial nepatrimonial pot face referire la în datoririle zilnice, la îndatorirea de coabitare,
la îndatorirea de fidelitate, fără ca acestea să fie limitative. Cei doi soți nu pot renunța în totalitate la aplicarea
drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale, ci pot dispune numai asupra modalității de exercitare a acestora.

83 esențial ca părțile să -l încheie în scris, anterior încheierii căsătoriei, și cu respectar ea art. 308
C. Civ.
Un astfel de acord este important în ceea ce privește relația nepatrimonială a soților
deoarece are la bază o obligație morală, care presupune, în principal, ca soții să -și respecte
cuvântul dat. Apariția acordurilor anticipative în cee a ce privește drepturile și îndatorir ile
nepatrimoniale ale soților nu este lipsită de interes practic, scopul acestora este de a face
lumină acolo unde legea nu prevede în mod clar și practic o soluție eficientă. Astfel, după ce
conflictul devine efectiv, soții pot decide să obțină o gestionare consensuală a situației
apărute. Se poate, de asemenea, ca unul dintre soți să refuze aplicarea acordului, ulterior
apariției situației conflictuale, astfel instanța poate decide să îl considerare aplicabil în
conte xtul rezolvării speței, atunci când acordul respectiv îi protejează în mod suficient pe
ambii soți care au interese în cauză. În cele din urmă, această soluție este menită să ofere
posibilitatea de schimbare a unor concepții greșite privind gestionarea co nsensuală a
conflictelor în ceea ce privește drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților, atât timp
cât opțiunile fundamentale car e structurează dreptul familiei nu sunt lezate, domeniul
nepatrimonial rămâne deschis spre managementul consensual. 160
2.3.5. Natura juridică a căsătoriei
În doctrina de specialitate căsătoria a fost privită ca o instituție, mai puțin ca un
contract între soți. Având în vedere teoriile emise de -a lungul timpului, putem clasifica natura
juridică a căsătoriei în trei categorii:
2.3.5.1. Teoria instituțională
Această teorie a căsătoriei instituționale este abordată de majoritatea doctrinei juridice
române. Potrivit acesteia căsătoria este privită ca o instituție juridică, majoritatea autorilor
considerând că soții nu pot dispune în privința căsătoriei lor întoc mai ca și în cazul unui
contract.
Această teorie a fost dezvoltată de o parte a doctrinei care a considerat că ideea
căsătoriei privite ca un contract are prea multe neajunsuri. În principal, această teorie s -a bazat

(5) Prin acordul matrimonial nepatrimonial, pot fi stabilite limitele de exercitare a drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale. Soții pot satabili de comun acord sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării
acestora și condițiil e în care mariajul poate continua. De asemenea soții pot stabili pe cale convențională
modalitatea în care nerespectarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale pot constitui motive de divorț.
160 A se vedea: A. Chapelle, Les pactes de famille en matière extrapatrimoniale , Revue trimestrielle de
droit civil, 1984, p. 411.

84 pe faptul că viitorii soți nu pot să s tabilească clauze la fel ca și în cazul unui contract clasic.
Tot de esența acestei teorii este și faptul că actul căsătoriei trebuie să îndeplinească anumite
formalități, astfel solemnitatea uniunii maritale nu are corespondent în teoria contractuală.161
Considerăm că această soluție este criticabilă, în principal datorită idealizării
semnificației căsătoriei, prin urcarea acesteia pe un piedestal numit instituție, care nu permite
abaterea de către soți de la regulile prestabilite.
b) Teoria contractuală
În ceea ce privește teoria contractuală, căsătoria este privită drept un contract civil
între soți, din care rezultă atât drepturi cât și obligații. Aceasta teorie nu este străină dreptului
românesc, având în vedere că prin Codul civil de la 1864 căsătoria era considerată un contract
între soți.
Principiul teoriei contractualiste a căsătoriei s -a bazat pe faptul că între cei doi viitori
soți, ulterior încheierii actului căsătoriei, se nasc o serie de drepturi și obligații, la fel ca și în
cazul unui contrac t clasic.
Promovarea concepției contractualiste a căsătoriei s -a dezvoltat odată cu dezvoltarea
dreptului de proprietate pe care soții îl au în legătură cu familia, dar și în afara acesteia. Prin
dispozițiile Codului civil de la 1864 s -a considerat că ave rea soților trebuie protejată, astfel că
nu se putea încheia o căsătorie fără ca dota (proprietatea soției, respectiv, a soțului) să fie
stabilită. Prin legiuirile burgheze se urmărea apărarea proprietății private, întărirea și
perpetuarea poziției familii lor burgheze, fapt ce ne conduce la ideea unui contract de
căsătorie, care să protejeze interesele financiare ale soților.
Ideea unei căsătorii -contract nu este în totalitate eronată, însă împotriva acestei teorii
se pot invoca mai multe argumente juridice . În acest sens trebuie să avem în vedere că la
încheierea căsătoriei voința părților vizează un scop diferit față de cel al unui contract, astfel
că întemeierea unei familii nu este compatibilă cu scopul clasic, profitabil chiar, al încheierii
unui contra ct. Condițiile și efectele căsătoriei sunt prestabilite de lege, iar acest șablon nu
poate fi modelat de viitorii soți. Aceștia din urmă au posibilitatea foarte redusă de a opta
asupra regimurilor matrimoniale, însă numai dintre cele oferite de legiuitor, fără ca acestea să
poată fi adaptate unui context dezirabil, și care fac referire numai la partea patrimonială fără a
exista posibilitatea stabilirii anumitor drepturi și obligații nepatrimoniale.

161 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația, Ediția a 5 -a , op.
cit., p. 61.

85 Spre deosebire de un contract, căsătoria nu se poate închei a pentru un anumit termen.
Putem spune ca din punct de vedere juridic aceasta nu poate fi afectată de modalități. Aceeași
interdicție se aplică și condiționării încheierii căsătoriei, astfel că niciunul dintre soți nu poate
impune nicio condiție care să af ecteze sau să condiționeze încheierea căsătoriei.
La încheierea căsătoriei este necesară îndeplinirea formalităților în fața ofițerului de
stare civilă, însă la desfacerea acesteia soții pot opta în privința modalității de divorț, astfel că
similar contrac tului, căsătoria poate fi desfăcută prin acordul părților.
Opinăm că această soluție este viabilă, în principal datorită semnificației căsătoriei și a
relației pe care soții aleg o aibă ulterior încheireii căsătoriei. Într -adevăr reducerea căsătoriei
la un simplu contract este criticabilă, însă introducerea posibilității alegerii de către soți a
modalității de derulare a relațiilor nepatrimoniale, nu doar a celor patrimoniale, este esențială
căsătoriei.
c) Teoria contractual -instituțională
Considerăm că cea mai aproape de realitatea contemporană este teoria contractual –
instituțională. Codul civil actual reglementează căsătoria ca fiind „uniunea liber consimțită
între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.”162 Prin art. 329 -338 C . civ. legiuitor ul
acordă posibilitatea viitorilor soți să aleagă un regim matrimonial pe care îl consideră potrivit.
Astfel, prin aceste prevederi legale este stabilit actul juridic al căsătoriei, dar și conținutul
angajamentului pe care soții îl au din punct de vedere m aterial unul față de celălalt.
În cazul căsătoriei ne aflăm în situația unor drepturi și îndatoriri corelative care trebuie
exercitate de soți în egală măsură. Acordul de voințe liber exprimat la încheierea căsătoriei
produce efecte atât în ceea ce priveșt e partea patrimonială a mariajului, cât și cea
nepatrimonială.
Termenul „uniunea” folosit de legiuitor în art. 259 alin. 1 C .civ. diferențiază actul
juridic al căsătoriei de un contract civil. Prin exprimarea folosită s -a dorit conferirea unui
statut lega l soților, astfel că prin simplul act al încheierii căsătoriei aceștia obțin statutul civil
de persoane căsătorite.
Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria, în acest sens fiind
dispozițiile art. 308 C . civ.. Aceste prevederi legale nu pot fi interpretate extensiv, ceea ce
înseamnă că raporturile de familie nu pot face obiectul vreunei convenții, cu excepția alegerii

162 Aceste prevederi legale se regăsesc în Art. 259 alin. 1 din C. c iv.

86 regimului matrimonial (conform art. 329 și urm. C . civ,) sau a acordului privind divorțul (art.
374 și urm. C. civ. ). Considerăm că, în perspectiva unei căsătorii moderne, această soluție
legislativă este criticabilă, deoarece întreaga relație a soților se bazează pe aspecte
nepatrimoniale, iar aceștia nu pot decide asupra exercitării lor convenționale. Din soluția
legisl ativă oferită constatăm că este prioritizată relația patrimonială dintre soți, în defavoarea
celei nepatrimoniale.
Pe de altă parte s -a creat la nivel global un monopol contractual, iar acest fapt se
datorează dorinței oricărei persoane de a încheia contra cte pentru aproape orice situație
juridică. Potrivit art. 1166 C. civ. , „contractul este acordul de voințe dintre două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic“.
Dispozițiile legale in vigoare nu asigură soluționarea problemelor căsătoriei, tratând cu
superficialitate dificultățile practice ale unei căsătorii moderne. Prin conceptualizarea
căsătoriei ca instituție se rețin doar anumite aspecte specifice relației ju ridice rezultate în urma
încheierii căsătoriei, fără a fi luate în considerare toate aspectele unui mariaj. Deși majoritatea
motivelor de divorț sunt nepatrimoniale legiuitorul a preferat neamestecul în relația personală
dintre soți. Mai mult de atât, cali ficarea căsătoriei ca instituție nu asigură soluționarea tuturor
raporturilor juridice dintre soți, pentru care soluția ar putea fi o variantă semi -contractuală.
Considerăm că nu există o contradicție între cele doua concepte, deoarece încheierea
căsătorie i are efecte atât nepatrimoniale, cât și patrimoniale, ceea ce presupune că soții pot
decide felul în care se va desfășura mariajul lor.
Opinăm că este importantă explorarea acestui domeniu și, respectiv, a existenței unor
acte juridice bilaterale care po t fi încheiate între soți fără a fi catalogate drept simple
contracte. Ne referim în special la actele juridice care pot fi încheiate cu privire la drepturile și
îndatoririle nepatrimoniale ale soților, cum ar fi: molitatea de desfășurare a îndatoririlor
casnice, înțelegerea asupra numelui purtat de soți pe durata căsătoriei , acordul privind
modalitatea de încetare a căsătoriei pr intr-un eventual divorț .
2.3.6. Concubinajul
2.3.6.1. Noțiunea legală de concubinaj
Termenul de concubinaj provi ne din expresia latină cum cubare , care semnifică a dormi
împreună . Acesta desemnează o relație stabilă între doua persoane de sex diferit care nu sunt
unite prin căsătorie, dar care au ales să aibă o viață comună, o locuință comună, să participe

87 împreună la cheltuielile uzuale și, de cele mai multe ori, la întreținerea copiilor rezultați din
relația de concubinaj.
Dacă analizăm din punct de vedere etimologic termenul de concubinaj, observăm că
acesta provine din limba franceză, le concubinage , și are semnificația de conviețuire de facto ,
fără îndeplinirea formelor legale de căsătorie. 163
Din punct de vedere juridic concubinajul a fost definit ca fiind acea situație de fapt,
cadrul căreia, prin acordul de voințe dintre un bărbat și o femeie, necăsătoriți între ei, sau cu
alte persoane, cu respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri, sunt stabilite raporturi
nepatrimoniale și patrimoniale asemănătoare celor dintre soți, caracterizate prin notorietate și
stabilitate.164
În ultimii ani ne confruntă m cu un număr tot mai mare de persoane care renunță la
căsătorie și aleg să trăiască într -o uniune consensuală sau o cvasi -căsătorie fără forme
legale .165 În esență concubinajul reprezintă o stare de fapt, prin care iau naștere o serie de
efecte juridice nepatrimoniale și patrimoniale asemănătoare celor dintre soți.
Prin actualul Cod civil român au fost recunoscute anumite aspecte ale concubinajului, în
sensul că a fost conferită o semnificație juridică acestei uniuni de facto . Prin art. 426 C. ci v. a
fost reglemetată prezumția de paternitate a bărbatului care a conviețuit cu mama copilului la
data concepției acestuia. A rt. 441 și urm. C. civ. prevede că reproducerea umană asistată
medical, cu terț donator, poate fi solicitată de părinții care dore sc să aibă un copil, fără a
condiționa solicitarea acestora de căsătorie. De asemenea, textul legal nu distinge dacă părinții
sunt în fapt persoane de sex diferit sau de același sex, însă prezumăm că legiuitorul s -a referit
la bărbatul și f emeia necăsători ți, aflați într -o relație de cuplu.
În același sens, prin art. 6 alin. (2) lit. c din Legea nr. 273/2004 privind procedura
adopției acordă posibilitatea adoptării unui copil deja adoptat de o persoană necăsătorită, de
către partenerul său de sex opus, dac ă aceștia se află într -o relație stabilă de conviețuire.
Legiutorul impune condiția ca aceștia să nu fie rude de până la gradul al patrulea, iar primul
adoptator trebuie să declare prin act autentic notarial că cel de -al doilea adoptator a participat

163 Concubinaj, concubinaje, s. n. Conviețuire a unui bărbat cu o femeie fără îndeplinirea formelor legale
de căsătorie; căsătorie nelegitimă. – Din fr. concubinage. Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a
II-a revăzută și adăugită) Acad emia Română, Institutul de Lingvistică Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
164 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 41.
165 Conform Institutului Național de Statistică, în societatea românească există un număr semnificativ de
români, cca 3.5%, care trăiesc în concubinaj. Sursa: https://insse.ro/.

88 direc t și nemijlocit la creșterea și îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de minim
5 ani.
Așadar, c oncubinajul nu a fost interzis de legiuitorul român , însă nici n u au fost
prevăzute dispoziții clare în acest sens. În doctrină s -au conturat opin ii166 care susțin că
legalizarea concubinajului ar avea un efect negativ, contrar credinței creștine a românilor, și
care ar denatura sensul familiei întemeiate pe căsătorie. Între concubini pot fi încheiate acte
juridice, dar numai dacă acestea respectă condiș iile de valabilitate din dreptul comun. Astfel,
s-a subliniat că încheirea unor contracte sau convenții în vederea începerii sau menținerii unei
relații de concubinaj nu poate conține cauze imorale sau ilicite.167
Față de cele precizate, considerăm că este important să avem în vedere că, pe lângă
caracterul licit, moral, notoriu și durabil, concubinajul trebuie să se înteieze pe acordul
concubinilor. Rezultă, astfel, că întocmai ca și în cazul căsătoriei, concubinii trebuie să-și dea
consimțământul liber și deplin în tot ceea ce privește relația lor.168
În opinia noastră , datorită faptului că fenomenul concubinajului a luat amploare, în
sarcina legiuitorul ui român cade obligația de a asigura un cadru legal adecvat prin care să fie
recunoscută și protejată viaț a de familie a persoanelor aflate într -o relație coabitare, inclusiv a
persoanelor de același sex.169

166 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 22.
167 Pentru mai multe detalii despre această opinie doctrinară a se vedea: I.F. Popa, Discuții privind cauza
morala și licită în raporturile juridice contractual dintre concubini , în Dreptul, nr. 10/2001, p. 48.
168 Spre exemplu, în Franța, concubinajul a fost reglementat prin di spozițiile art. 515 -518 C. civ.fr. Tot în
legislația franceză sunt reglementate și pactele civile de solidaritate. Acestea sunt contracte încheiate între
persoane majore de sex diferit sau de același sex în vederea organizării vieții în comun.
În Belgia, r egimurile matrimoniale și convențiile referitoare la efectele patrimoniale ale coabitării legale
sunt înregistrate în registrul central al convențiilor matrimoniale, o bază de date națională prevăzută de lege.
Acest registru electronic este gestionat de Fe derația Regală a Notariatului Belgian. Toate convențiile
matrimoniale și toate actele de modificare (modificarea regimului matrimonial sau înlocuirea cu alt regim)
încheiate începând cu 1 septembrie 2011, precum și contractele de coabitare legală încheiate începând cu 1
septembrie 2015 întocmite de un notar public din Belgia sunt înscrise în registrul central. Sunt de asemenea
înregistrate hotărârile judecătorești care conțin o modificare a regimului matrimonial existent sau a contractului
de coabitare. Pri n înregistrarea în registru contractul este opozabil terților. Sursa: https://europa.eu/.
169 Pentru unele cupluri, coabitarea este înțeleasă a fi o etapă în procesul anterior căsătoriei. Șaizeci la sută
dintre cuplurile de sex opus din Statele Unite aleg să coabiteze, iar mai apoi să se căsătorească. A se vedea: P. J.
Smock, Cohabitation in the U nited States: An Appraisal of Research Themes, Findings, and Implications , 26
ANN. REV. Soc. 1, 2000.
În privința concubinajului trebuie să luăm în considerare și cuplurile formate din persoane de același sex.
Concubinajul este o realitate demografică și o practică socială emergentă. În lege, însă, coabitarea este considerat
în continuare ca anomalie și consecințele sale rămân extrem de imprevizibile. Indiferent de valorile și motivațiile
lor, acestor cupluri nu li s -a oferit posibilitatea legală de a se că sătorii (nu toate statele americane recunosc
căsătoria între persoane de același sex). În consecință, coabitarea lor nu poate fi înțeleasă ca o etapă de tranziție

89 În practica judiciară europeană s -a decis că o relație de coabitare pentru o perioadă
îndelungată între două persoane (în cauza Oliari ș.a. c. Italiei170 fiind vorba de două persoane
de același sex) este în realitate o relație de familie, iar nerecunoașterea acesteia reprezintă o
încălcare a art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. În aceeași speță CEDO a
criticat soluția acordată de statul italia n și sub aspectul nerespectării obligației de a asigura un
cadru legal adecvat prin care să fie recunoscută și protejată viața de familie a persoanelor (în
această cauză fiind vorba de persoane de același sex) aflate într -o relație coabitare.
În ceea ce p rivește practica națională, relativ recent (pe 18 iulie 2018), Curtea
Constituțională a României a admis sesizarea legată de excepția de neconstituționalitate a
prevederilor din Codul civil, în cazul Coman – Hamilton, în sensul că persoanele de același
sex căsătorite au drept de liberală circulație și locuire în România, însă plenul Curții nu s -a
pronunțat pe recunoașterea căsătoriei celor doi. În cazul cuplului Coman – Hamilton,
judecătorii Curții Constituționale spun că e nevoie de un cadru legal de prote cție inclusiv
pentru cuplurile gay în motivarea Curții Constituționale se arată că relația pe care o are un
cuplu format din persoane de același sex intră în sfera noțiunilor de "viață privată" și "viață de
familie". De altfel, D ecizia nr. 534/2018 a Curți i Constituționale a României menționează
explicit că e necesară conturarea unui cadrul legal de protecție inclusiv în ceea ce privește
viața de familie a cuplurilor de același sex. 171
2.3.6.2. Opinii privind crearea unui cadrul legal de protecție în ceea ce privește
viața de familie a cuplurilor necăsătorite
În ceea ce privește parteneriatul civil sau uniunea consensuală , opinăm că împotriva
propunerilor legislative existente în România la această dată pot fi aduse o serie de critici
referitoare la calitatea redactării lor, a conținutul ui legal, dar și a modului de abordare a
problematicii. În primul rând este necesar să observăm că majoritatea statelor europene care
au adoptat o legislație favorabilă parteneriatului sau uniunii civile, re spectiv a mariajului între

anterioară căsătoriei sau ca o respingere deliberată a posibilității căsătoriei, ci ca o situ ație pe care aceștia trebuie
să o îmbrățișeze deoarece legiuitorul nu le oferă o altă posibilitate. A se vedea: A. L. Estin, Ordinary
Cohabitation , Notre Dame Law Review nr. 1381, 2001, p. 765. https://scholarship.law.nd.edu/ndlr/vol76/iss5/6.
170 Curtea Eur opeană a Drepturilor Omului, Oliari ș.a. c. Italia , cauzele nr. 18766/11 și 36030/11 ,
http://hudoc.echr.coe.int/app/conversion/docx/pdf?library=ECHR&id=001 –
176116&filename=CASE%20OF%20OLIARI%20AND%20OTHERS%20v.%20ITALY%20 –
%20%5BRomanian%20translation%5D%20 by%20the%20SCM%20Romania%20and%20IER.pdf&logEvent=F
alse, accesat la data de 01.02.2019.
171 Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 534/2018, referitoare la admiterea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 277 alin. (2) și (4) din Cod ul civil, text publicat în M. Of. Partea I nr. 842
din 03 octombrie 2018.

90 persoane de același sex, s -au concentrat pe încetarea discriminării împotriva tuturor formelor
de cuplu. O abordare corectă a inițiatorilor acestor proiecte ar fi aceea a încetării discriminării
împotriva tuturor persoanelor și a formelor de cuplu existente, care se poate realiza numai prin
propunerea unor prevederi clare și cuprinzătoare.
Criticiile aduse proiect ului de lege172 privind parteneriatul civil au în vedere modali tatea
de intocmire a acestuia. A stfel cum se constată pri n avizul legislativ, inițiatorul nu a respectat
anumite aspecte referitoare la tehnica legislativă, respectiv prevederile art. 6 din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative173. De
asemenea în cuprinsul av izului legislativ al Senatului României se arată că Expunerea de
motive aferentă proiectului legislativ nu respectă dispozițiile art. 31 din legea privind normele
de tehnică legislativă mai sus menționată.
Cea mai recentă propunere legislativă în acest sens este aceea a emiterii unei legi
privind protejarea vieții de familie și reglementarea unor situații juridice în cazul persoanelor
aflate în uniune consensuală. 174 Acest proiect de lege a primit aviz legislativ favorabil cu
observații. Astfel cum se constată prin avizul Comisiei legislative a Senatului României,
inițiatorul nu a respectat anumite aspecte referitoare la tehnica legislativă, respectiv
prevederile art. 31 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative.
Considerăm că s-a avut în vedere numai o parte a motivelor care au stat la baza
întocmirii acestui proiect legislativ, iar pentru ca inițiativa ligislativ ă să fie adoptată de senat
ar fi fost necesar ca în cuprinsul expunerii de motive să fie incluse toate motivele care conduc
spre o legislație nediscriminatorie în ceea ce privește toate formele de cuplu. În cuprinsul
expunerii de motive se menționează prev ederile art. 16 alin. (1) din Constituția României:
„cetățenii cunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări“,
însă motivarea succintă nu este suficientă pentru a aproba un proiect de lege, mai mult de atât

172 Pl-x nr. 662/2018, Propunere legislativă privind parteneriatul civil, Nr. înregistrare: B.P.I.: 864/30 -10-
2018, Camera Deputatilor: 662/31.10.2018, Senat: L353/04.06.2018, respinsa de catre Senat la data de
29.10.2018 .
173 Legea nr. 24 din 27 martie 2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, republicată, cu modificările și completările
ulterioare.
174 Pl-x nr. 593/2019, Propunere legislativă privind protejarea vieții de familie și reglementarea unor
situații juridice în cazul persoanelor aflate în uniune consensuală, Nr. înregistrare: B.P.I.: 410/20 -06-2019;
789/23 -10-2019, Camera Deputatilor: 593/28 .10.2019, Senat: L456/2019.

91 prin inițiativa legislativă nu sunt prevăzute în clar toate formele de discriminare și modalitatea
de înlăturare a acestora.
Opinăm că întemeierea expunerii de motive pe faptul că reglementarea parteneriatului
civil sau a uniunii consensuale reprezintă o cerinț ă europeană nu poate fi întru totul susținută,
astfel că în motivarea sa comisia legislativă a criticat această abordare. După cum am putut
observa în rândurile anterioare Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că
reglementarea uniunii consensuale sau a parteneriatului civil nu poate fi impusă statelor
membre acesta fiind exclusiv un atribut al legiuitorului național. Însă ceea ce nu reține
comisia legislativă în motivarea avizului legislativ este faptul că în instanța europeană a
subliniat în mod constant că statele membre au obligația de a proteja toate categoriile de
persoane asigurând un climat favorabil prin norme nediscriminatorii.
În vederea armonizării legislației la nivelul statelor membre, Comisia Europeană a
propus două proiecte legislati ve175, primul privind regimurile matrimoniale pentru care soții
pot opta, iar cel de -al doilea privind situația patrimonială a cuplurilor care se află într -un
parteneriat civil. Aceste proiect au fost însă abandonate deoarece, ulterior consultărilor care
au avut loc în Parlamentul European, nu s -a ajuns la un consens între statele membre în ceea
ce privește unificare legislației în domeniul dreptului familiei. Temeiul juridic al propuneri
emiterii acestor regulamente europene este articolul 81 alineatul (3) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, care conferă Consiliului competența de a adopta, după
consultarea Parlamentului European, măsuri de dreptul familiei care au implicații
transfrontaliere. În ceea ce privește relațiile de de familie care au caracter transfrontalier,
intituția europeană a considerat că este necesară adoptarea acestor regulamente care vizează
competența judiciară, legea aplicabilă, precum și recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești pronunțate în materia regimuri lor matrimoniale și a parteneriatelor înregistrate.
Normele conținute în regulamentele propuse se aplica numai situațiilor cu caracter
transnațional.
Având în vedere cele expuse, considerăm criticabilă motivarea Comisiei legislative din
cadrul Senatului Ro mâniei în ceea ce privește observația că legiuitorul român ar trebui să
aștepte în impasivitate soluția europeană. Este adevărat că în calitate de stat membru al

175 CELEX – 52011PC0126, propunerea de Regulament al Consiliului privind competența, legea
aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia regimurilor matrimonial; CELEX –
52011PC0127, propunerea de Re gulament al Consiliului privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și
executarea hotărârilor judecătorești în materia parteneriatelor înregistrate.

92 Uniunii Europene, România va fi obligată să transpună în dreptul național astfel de
regulament e precum sunt cele menționate. Atragem însă atenția că acestea se aplică exclusiv
situațiilor cu caracter transnațional și, după cum putem observa, situația naționala nu va fi
soluționată prin acestea. Comisia legislativă a Senatului României se află într -o profundă
eroare, iar prin exprimarea acestui punct de vedere nu face decât să adâncească problema
discriminărilor legislative existente.
Este profund criticabilă și opinia inițiatorului proiectului legislativ național, având în
vedere că expunerea de mo tive nu este fundamentată din punct de vedere legal, deoarece
scopul constă în modifi carea legislației naționale, însă situația discriminatorie este raportată
numai la dreptul Uniunii Europene.
Soluția, în această problemă , este aceea a eliminării discrim inării existente în legislația
civilă și nicidecum crearea unor noi situații discriminatorii. O propunere de lege ferenda
poate consta în eliminarea negației „nu“ conținutul art. 277 alin. (3) C. civ . urmând să fie: (3)
Este permisă încheierea parteneria telor civile, indiferent dacă acestea sunt înregistrate între
persoane de sex diferit sau între persoane de același sex. Parteneriatele civile dintre persoane
de sex opus sau de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de cetățeni români,
fie de cetățeni străini sunt recunoscute în România.
În ceea ce privește condițiile de încheiere a parteneriatelor civile considerăm că este
absolut necesar ca, pe lângă drepturile patrimoniale, normele legislative să conțină dispoziții
privind drepturile ș i îndatoririle nepatrimoniale ale partenerilor. Pentru completarea
articolului 277 C .civ. este necesar să avem în vedere că acesta va modifica o serie de
dispoziții legilative care sunt în vigoare în acest moment și impactul acestora asupra mediului
social . În principal ne referim la dispozițiile Codului civil care vor fi modificate în sensul
acordării posibilității încheierii de către parteneri, îndiferent de sex, a pactului civil de
conviețuire și solidaritate. Aceste dispoziții legale vor opera modificăr i asupra mai multor acte
normative, astfel se va modifica în mod corespunzător: Codul fiscal și Codul de procedură
fiscală, normele din domeniul sănătății, legislația privind pensile și toate celelalte acte
normative care produc efecte juridice în legătura cu viața partenerilor.
De lege ferenda propunem introducerea art. 277¹ care va reprezenta norma legală în
materia parteneriatului civil fiind denumit generic: pactul civil de conviețuire și solidaritate.
Astfel, în primul aliniat al articolului 277¹ vom prevedea următoarea definiție juridică:
parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate este un acord între două persoane adulte de
sex diferit sau de același sex care doresc să își organizeze viața comună, acesta reprezentând

93 recunoașterea legală a e xistenței unei vieți comune, care prezintă un caracter de stabilitate și
continuitate între două persoane care trăiesc în cuplu, dar și absența oricărui impediment
legal.
Considerăm că este necesară prevederea formalităților privind încheierea acestui act
juridic, astfel că propunem ca aliniatul al doilea al articolului propus anterior să prevadă
următoarele: parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate poate fi înc heiat în fața
ofițerului de stare civilă sau a notarului, acesta din urmă având obligația de a comunica
încheierea pactului instituției responsabile cu actele de stare civilă. Încheierea parteneriatului
civil de conviețuire și solidaritate va fi atestată p rintr-un certificat. parteneriatul devine
opozabil terților numai ulterior operării formalităților legale privind înregistrarea în registrul
privind pactele civile de conviețuire și solidaritate. Pentru încheierea parteneriatului va fi
necesară prezența ce lor doi parteneri, voința acestora neputând fi exprimată prin mandatar. Se
va interzice încheirea acestui act juridic de către o persoană care a încheiat anterior un pact
sau care se află într -un mariaj. De asemenea interdicția încheierii parteneriatului se va aplica
solicitanților care sunt rude între ei și persoanelor lipsite de discernământ.
Aliniatul al treilea trebuie să prevadă aspectele patrimoniale ale formalizării relației de
cuplu prin încheierea acestui act juridic, astfel: părțile semnatare ale unui pact civil de
conviețuire și solidaritate își datorează reciproc asistență materială. În cazul în care unul
dintre cei doi parteneri se află într -o stare de necesitate acesta va putea obține obligarea
partenerului său la întreținerea sa prin intermedi ul instanței de judecată. Obligațiile excesiv de
oneroase vor fi limitate, astfel că este interzis ca unul dintre parteneri să -și asume integral
contribunția la nevoile vieții de zi cu zi.
Regimul proprietății va fi stabilit cu ocazia încheierii parteneria tului civil de conviețuire
și solidaritate. Fiecare partener rămâne proprietarul bunurilor pe care le -a dobândit înainte de
înregistrarea acordului inițial, iar bunurile pe care le dobândește pe durata pactului în numele
său vor fi automat considerate prop rietatea sa exclusivă. Toate actele de administrare,
folosință și dispoziție vor fi exercitate de către unul dintre parteneri fără a fi necesară
obțineținerea acordului celuilalt partener. Fiecare partener rămâne singur responsabil pentru
datoriile născute înaintea înregistrării acordului inițial și a datoriilor care decurg din propria
culpă pe toată durata parteneriatului.
Partenerii pot totuși achiziționa bunuri împreună care vor fi considerate proprietate
comună. Regimul coproprietății ales astfel se a plică numai bunurilor dobândite de parteneri,
împreună sau separat, după înregistrarea acordului lor. În lipsa unor prevederi contrare,

94 fiecare partener este administratorul bunurilor intrate în proprietatea comună. Fiecare partener
poate efectua singur ac te de conservare, de administrare, de folosință și chiar de dispoziție.
Parteneriatul va avea un caracter contractual, astfel că va putea fi modificat și reziliat în
urma unui acord scris al partenerilor, care va fi înregistrat la starea civilă. Acest acor d se
poate încheia în fața notarului, acesta din urmă având obligația de a comunica încheierea
acordului instituției responsabile cu actele de stare civilă. În atare condiții este necesar să
precizăm că aceste dispoziții vor forma aliniatul al patrulea al articolului 277¹ din propunerea
de lege ferenda.
Aliniatul al cincilea se va referi la modalitățile de încetare a ace stului juridic, astfel
parteneriatul civil de conviețuire și solidaritate poate înceta în următoarele cazuri:
a) decesul unuia dintre par teneri;
b) celebrarea căsătoriei între parteneri;
c) voința unilaterală sau comună a partenerilor.
Încetarea p arteneria tului civil de conviețuire și solidaritate se contată printr -un act emis
de instituția abilitată în privința stării civile sau de către n otar, care va avea obligația de a
comunica actul emis instituției menționate. Dizolvarea parteneriatului de conviețuire și
solidaritate se consemnează în registrul ținut de instituția abilitată în privința stării civile și
trebuie să prevadă modalitatea li chidarea a drepturilor și obligaților rezultate din acesta.
Prin încheierea parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate rezultă în sarcina
partenerilor și d repturi și îndatoriri nepatrimoniale. Având în vedere că în rândurile anterioare
ne-am refe rit la aspectele patrimoniale ale parteneriatelor, considerăm că este necesar să avem
în vedere că încheirea p arteneria tului civil de conviețuire și solidaritate va produce și efecte
nepecuniare, astfel că este necesar să ne aplecăm și asupra drepturilor ș i îndatoririlor
nepatrimoniale ale partenerilor. Aceste preve deri ar putea fi introdu -se în C odul civil sub titlul
efecte nepatrimoniale ale parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate, numerotarea
acestui articol fiind 277².
Atragem atenția că ef ectele nepatrimoniale ale încheierii parteneriatului civil de
conviețuire și solidaritate diferă de cele rezultate din căsătorie. Scopul legalizării acestui act
juridic nu este acela de fi asimilat căsătoriei, ci de a găsi o variantă acceptată de o societa te în
continuă schimbare și care nu se va mai supune rigorilor unei instituții stricte cum este cea a
căsătoriei. Astfel, dacă soții au îndatorirea de fidelitate, partenerilor nu le poate fi aplicabilă
această obligație. Îndatorirea conjugală este de aseme nea desuetă în acest caz.

95 În ceea ce privește numele partenerilor trebuie să precizăm că , spre deosebire de
căsătorie, în situația î ncheirii unui parteneriat civil de convietuire, acesta nu poate fi schimbat.
Încheirea p arteneria tului civil de conviețuire și solidaritate nu va avea niciun efect
nepatrimonial asupra numelui partenerilor. Individualitatea fiecăruia dintre parteneri este
atributul principal al acestui tip de act juridic, astfel opinăm că păstrarea numelui fiecărui
partener va fi es ențială pentru încheirea pactului.
Partenerilor le poate fi recunoscut un drept referitor la reprezentare a celuilalt partener,
însă numai în anumite limite. Astfel, partenerii vor putea exercita prerogativele recunoscute
reprezentantului legal al pacient ului, astfel cum acestea sunt prevăzute de legislația în vigoare
(Legea nr. 46/2003) în privința soților și rudelor pacientului.
În ceea ce privește dreptul de a fi părinte al partenerilor, considerăm că pentru
eliminarea în totalitate a discriminărilor este necesar să se li se recunoască acest drept tuturor
partenerilor, indiferent dacă aceștia sunt de sex diferit sau de același sex. În cazul în care
soluția legală oferită va neglija acest aspect, discriminarea va continua să existe. Art. 426 C.
civ. prin care a fost reglemetată prezumția de paternitate, va trebui să facă se refere la
parteneri care conviețuiesc împreună la data concepției copilului, fără a face deosebire între
bărbatul care a conviețuit cu mama copilului și partenerii de același sex. Textul legal referitor
la reproducerea umană asistată medical, cu terț donator, nu distinge dacă părinții sunt în fapt
persoane de sex diferit sau de același sex. Articolul 441 și urm. C. civ. prevede că
reproducerea umană asistată medical, cu terț donator, poate fi solicitată de părinții care doresc
să aibă un copil, fără a condiționa solicitarea acestora de căsătorie.
În cele din urmă este necesar să precizăm că încheirea parteneriatului civil de
conviețuire și solidaritate nu are niciun efec t asupra cetățeniei partenerilor, indiferent dacă
aceștia au aplicat sau nu pentru obținerea cetățeniei române pe durata parteneriatului .
Parteneriatul va avea totuși efect asupra legislației conexe, astfel că vor rezulta o serie de
schimbări în legătură c u mai multe acte normative, astfel se va modifica în mod
corespunzător: Codul civil și Codul de procedură civilă, Codul fiscal și Codul de procedură
fiscală, normele din domeniul sănătății, legislația privind pensile și toate celelalte acte
normative care produc efecte juridice în legătura cu viața partenerilor.
Din analiza realizată în rândurile anterioare rezultă fără echivoc necesitatea creării unui
cadrul legal de protecție în ceea ce privește viața de familie a cuplurilor necăsătorite.
Concluzionăm că legiuitorului român are obligația de a asigura un cadru legal adecvat prin

96 care să fie recunoscută și protejată viața de familie a persoanelor aflate într -o relație coabitare,
inclusiv a persoanelor de același sex.
2.4. EFECTELE CĂSĂTORIEI. DRE PTURILE ȘI
ÎNDATORIR ILE SOȚILOR
2.4.1. Noțiune
Căsătoria se încheie în vederea producerii efectelor juridice, soții dobândind astfel
statutul juridic de persoane căsătorite. Raporturile juridice dintre soți iau naștere din ziua
înregistrării căsătoriei la organele de stare civilă, însă nu toate relațiile de familie sunt
reglementate de normele dreptului familiei.176 Prin încheierea căsătoriei se produc efecte
juridice multiple și complexe, care se răsfrâng asupra raporturilor pers onale nepatrimoniale
dintre soți, dar și asupra raporturilor patrimoniale dintre soți.177 Statutul juridic obținut de soți
prin căsătorie, atât cel nepatrimonial și cel patrimonial, crează o serie de drepturi și îndatoriri
juridice care au fost reglemntate de legiuitor. Așadar , că libertatea de voință a soților este
limitată, putând fi exercitată numai în cazurile și în condițiile prevăzute de lege. În doctrina
juridică s -a subliniat că modalitatea de reglemntare a raporturilor ce izvorăsc din căsătorie
influențează desfășurarea celorlalte raporturi juridice, care nu fac obiectul raporturilor
juridice.178
Principalul efect al căsătoriei este cel al întemeierii unei familii. În acest sens, în
România sunt o serie de acte normative care reglementează aspectele juridice referitoare la
întemeietrea familiei și apărarea acesteia, pe care le -am analizat într -o secțiune separată și
asupra cărora nu mai revenim. Raporturile juridice izvorâte din actul juridic al căsătoriei,
indiferent dacă se referă la un conținut nep atrimonial sau la unul patrimonial, se stabilesc între
soți sau între aceștia și terțe persoane.
În legislația română sunt reglementate drepturi și obligații reciproce ale soților, în
special în ceea ce privește raporturile de natură patrimonială, însă nu au fost în totalitate
neglijate nici cele de natură nepatrimonială. Prin dispozițiile art. 307 -311 C. civ. sunt
reglementate drepturile și îndatoririle personale ale soților, iar prin art. 312 -372 C. civ. sunt
reglementate obligațiile patrimoniale ale acesto ra. Dacă analizăm din punctul d e vedere al

176 A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 89.
177 A se vedea M. Avram, Drept civil. Fa milia , op. cit., p. 72.
178 A se vedea A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei , op. cit, p. 39.

97 tehnicii juridice aceste reglemntări, s -ar putea spune că ele epuizează drepturile și obligațiile
soților, însă, în realitate, datorită complexității raporturilor reazultate din relațiile d e familie,
legiuitorul român nu a reușit să le cuprindă în totalitate.
2.4.2. Noțiunea de drepturi și îndatoriri nepatrimoniale ale
soților
Odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, raporturile juridice dintre soți au fost
reglementate mai ampl u, legiuitorul oferind o mai mare libertate în alegerea regimului
patrimonial dezirabil. Raporturile juridice nepatrimoniale dintre soți cunosc o schimbare
numai în ceea ce privește denumirea capitolului V C . civ. , legiuitorul a optat pentru folosirea
sintagmei „drepturile și îndatoririle personale ale soților“. Opinăm că dispozițiile legale
cuprinse în Codul civil nu acoperă toate drepturile și obligațiile soților, fiind reglementate
doar o parte din acestea, astfel cum s -a reținut și în doctrina de specia litate.179 De asemenea
este criticabilă soluția legiuitoului de a diferenția raporturile juridice nepatrimoniale de cele
patrimoniale prin folosirea termenului de „îndatoriri“ în cazul celor personale și „obligații“ în
cazul celor pecuniare. Dacă analizăm c ei doi termeni din punct de vedere al semnificației lor
în limba română putem observa că aceștia sunt sinonimi.180
În ceea ce privește folosirea exprimării „personale“ prin care legiuitorul a dorit să
întărească această diferențiere între drepturile patrim oniale și cele nepatrimoniale, însă
considerăm că alegerea nu este optimă deoarece ar putea conduce la concluzia că drepturile și
obligațiile patrimoniale ale soților nu sunt personale. Este necesar să precizăm că toate
drepturile și obligațiile, indiferen t dacă sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, au caracter
personal, astfel că, în conformitate cu principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemus , legiutorul ar fi trebuit să ia în considerare faptul că această sintagmă poate conduce

179 A se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 89. Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu,
Dreptul familiei , op. cit., p. 39.
180 Obligație, obligații: 1. Datorie, sarcină, îndatorire. 2. Raport juridic civil prin care una sau mai multe
persoane au dreptul de a pretinde altor persoane, care le sunt îndatorate, să dea, să facă sau să nu facă ceva.
3.Hârtie de valoare care conferă poseso rului ei calitatea de creditor și -i dă dreptul de a primi, pentru suma
împrumutată, un anumit venit fix sub formă de dobândă. [Var.: obligațiúne s. f.] – Din fr. obligation, lat.
obligatio, -onis.
Îndatorire, îndatoriri: 1. (Înv.) Obligație bănească. 2. Ob ligație morală; sarcină obligatorie, datorie. Faptă
sau gest cu care îndatorăm pe cineva; atenție, politețe. – V. îndatori.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II -a, Permalink, http://dexonline.ro.

98 la inter pretări.181 Din punct de vedere juridic, dreptul pesonal nepatrimonial este un drept
subiectiv civil care nu poate fi cuantificat pecuniar, în general, în această categorie intrând
drepturile cu caracter absolut, care nu pot fi cedate sau transmise prin act e juridice.182 Soluția
aleasă de legiutor pentru departajarea drepturilor și obligaților nepatrimoniale de cele
patrimoniale este ambiguă și poate genera confuzii majore atât în doctrină, cât și în practica
judiciară.
Pentru evitarea acestor confuzii consi derăm că este necesară alegerea unuia dintre cei
doi termeni și folosirea acestuia atât pentru legiferarea raporturilor nepatrimoniale, cât și a
celor patrimoniale. Dacă facem o analiză a legislației internaționale putem observa că sunt
folosiți ambii term eni, folosirea sintagmei „obligații“ este mai răspândită ca utilizare în
Statele Unite ale Americii, Canada ( provincia Quebec), iar termenul de îndatorire este mai des
utilizat în Europa: Franța, Regatul Unit al Marii Britanii183. Astfel cum s -a reținut în doctrina
de specialitate juridică ar putea fi utilizat termenul de „îndatorire“ atât în ceea ce privește
efectele nepatrimoniale ale mariajului, cât și cele patrimoniale.184 Această expresie de
„îndatorire“ este utilizată de mai multe țări europene, din car e amintim că în Franța este
folosit termenul „devoirs“, capitolul VI C . civ. francez fiind denumit: „des devoirs et des
droits respectifs des époux“ (trad.: îndatoririle și drepturile soții lor).
Concluzionăm că legiuitorul are datoria de a rectifica aceste inadvertențe, astfel că
susținem propunerea de lege ferenda de a modifica denumirea capitolului V, sens în care

181 „În realitate, art. 15 alin. (1) di n Constituție prevede fără distincție că cetățenii au drepturile și
obligațiile prevăzute de Constituție și de alte legi. Evident, cetățenii, la care se referă textul constituțional, sunt
persoane fizice. Deci fiind recunoscute persoanelor, inevitabil, dre pturile și obligațiile stipulate de Constituție și
se alte legi. “ Pentru mai multe detalii a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 90.
182 Drept personal nepatrimonial: drept subiectiv fară conținut economic, strâns legat de persoana omului
și care, ca atare, este absolut, nesusceptibil de a fi cedat prin act juridic ori transmis prin moștenire sau exercitat
prin reprezentanți. In afara cazurilor când legea ar dispune altfel, dreptul la acțiune pentru valorificarea în justiție
a dreptului pers onal nepatrimonial este imprescriptibil. Sunt drepturi personale nepatrimoniale: dreptul la viață,
sănătate și integritate corporală, la nume, la onoare, la reputație etc. Sursa: Dicționar juridic, https://legeaz.net/.
183 Cod Civil francez, https://www.legifrance.gouv.fr/, Common law, Marea Britanie,
www.legislation.gov.uk; Cod civil Québec (Canada), legisquebec.gouv.qc.ca; Cod civil german,
https://www.gesetze -im-internet.de/.
184„Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, apreciem că, de lege ferenda , ar trebui
modificate textele Codul civil, în sensul folosirii unor termeni identici în construcția normelor prin care sunt
reglementate efectele nepatrimoniale și cele patrimoniale ale căsătoriei. Eventual ar put ea fi utilizat termenul
„îndatorire“, astfel că expresiile analizate ar putea fi „drepturile și îndatoririle nepatrimoniale“, respectiv
„drepturile și îndatoririle nepatrimoniale“ ale soților. Folosirea termenului „îndatorire“ este de preferat, mai ales
pentru faptul că este consacrat de art. 48 alin. (1) din Constituție. De asemenea, utilizarea acestui termen este de
natură să excludă confuzia ce s -ar putea crea între „îndatorire“ nepatrimoniale sau patrimoniale ale soților și
„obligațiile“ civile așa cum acestea sunt reglementate de Cartea a V -a din Codul civil (art. 1.164 – art. 2.499).“
Pentru detalii a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 90.

99 recomandăm ca aceasta să fie „drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soțilo r“. De
asemenea pentru coerența prevederilor referitoare la soți este necesar să fie modificată și
denumirea Capitolului VI C . civ., iar în acest sens propunem folosirea sintagmei: „drepturile
și îndatoririle patrimoniale ale soților“.
2.4.2.1. Cara ctere juridice
Drepturile nepatrimoniale ale soților fac parte din categoria drepturilor subiective civile ,
regăsindu -se în subcategria drepturilor care privesc exis tența și integritatea persoanei, astfel
cum a fost denumită de doctrină185. Carcterele jurid ice ale drepturilor nepatrimoniale pot fi
catalogate186 astfel:
a) Sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes. În vederea respectării acestora, unui
terț îi revine o ob ligație civilă corespunzătoare, și anume, o obligație generală și negativă de a
nu le aduce atingere;
b) Sunt intransmisibile, fiind inseparabil legate de persoana căreia aparțin și, în
consecință, nu pot forma obiectul unei transmisiuni juridice;
c) Sunt imprescriptibile. Calitatea de subiect de drept a p ersoanei fizice determină
ca drepturile personale nepatrimoniale care însoțesc această calitate să f ie imprescriptibile
extinctiv și achizitiv;
d) Sunt insesizabile;
e) Sunt drepturi subiective strâns legate de persoana titularului, adică au un
caracter strict personal și, în consecință, nu sunt succeptibile de a fi exercitate prin
reprezentare.
Căsătoria are efecte juridice și în ceea ce privește capacitatea de exercițiu a minorului
care se căsătorește. În cazul căsătoriei capacitatea de execițiu se referă la vârsta de la care o
persoană poate să utilizeze dreptul său la căsătorie, respectiv vărsta minimă matrimonială este
stabilită la 18 ani. În anumite condiții vârsta minimă matrimonială poate fi redusă până la 16
ani, în acest caz minorul dobîndește prin căsătorie capacitatea deplină de exercițiu. Desfacerea
căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exercițiu a minorului.

185 A se vedea: M. Nicolae, V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept Civil. Persoanele, Editura Universul
Juridic, București, 2016, p. 15
186 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei – Casatoria. Regimuri matrimoniale. Filiatia – Editia a 5 -a,
op. cit., p. 50

100 Codul civil român prevede la a rt. 272 alin . (1) care este vârsta minimă matrimonială
pentru cei doi soți, astfel: „Casatoria se poate inchei a daca viitorii soti au implinit varsta de 18
ani.” Aceste dispoziții legale sunt în acord cu Declarația Universală a Drepturilor Omului care
prevede vârsta minimă matrimonială la art. 16 paragr . 1 teza a II -a , dar și cu dispozițiile
prevăzute la art. 23 paragr . 4 teza I di n Pactul internațional cu privire la drepturile civil și
politice și de paragr . 1 teza a II -a din preambulul Convenției O. N. U. privind consimțământul
la căsătorie, vârsta minmă pentru căsătorie și înegistrarea căsătoriilor.187
De la ace astă regulă generală legiuitorul român a înțeles să instituie o excepție:
„(2)Pentru motive temeinice, minorul care a implinit varsta de 16 ani se poate casatori in
temeiul unui aviz medical, cu incuviintarea parintilor sai sau, dupa caz, a tutorelui si cu
autorizarea instantei de tutela in a carei circumscriptie minorul isi are domiciliul. In cazul in
care unul dintre parinti refuza sa incuviinteze casatoria, instanta de tutela hotaraste si asupra
acestei divergente, avand in vedere interesul superior al c opilului. ”
Astfel, din analiza celor de mai sus, rezultă că minorul care îndeplinește cumulativ
condițiile pr evăzute de art. 272 alin. (2) C. civ. , poate încheia valabil o căsătorie, numai dacă
îndeplinește cumulativ următoarele condiții: are vârsta de 1 6 ani împliniți, a fost eliberat un
aviz medical special prin care se atestă că este apt pentru încheierea căsătoriei, are
încuviințarea ocrotitorilor săi legali și autorizarea instanței de tutelă în circumscripția căreia
domiciliază.
O situație mai puțin întâlnită în practică este aceea de a nu fi deja căsătorit, astfel că
minorul trebuie să îndeplinească o altă condiție, și anume, aceea de a fi celibatar. În acest caz,
pentru a putea fi aplicate dispozițiile de art. 272 alin. (2) C. civ. este necesar ca acesta să nu a
mai fost căsătorit (art. 39 alin. (1) și (2) C. civ.) sau să nu fi dobândit capacitate de exercițiu
antic ipată (în condițiile art. 40 C. civ.). Într -o astfel de situație, viitorul soț este un minor cu
capacitate deplină de exercițiu, care poate încheia valabil convenția matrimonială, fără a fi
necesară încuviințarea ocrotitorului său legal. O interpretare contrară a textului legal ar
semnifica instituirea în sarcina persoanei cu capacitate de exercițiu deplină a obligației d e
accepta validarea manifestării sale de voință de către fostul său ocrotitor legal. Nu poate fi
acceptată o astfel de interpretare, întrucât odată dobândită capacitatea deplină de exercițiu,
ocrotirea minorului și reprezentarea legală a acestuia încetează . Art. 272 C . civ. prevede că
autorizarea instanței de tutelă este obligatorie pentru toate situațiile în care un minor în vârstă

187 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei, op. cit., p. 62.

101 de 16 ani urmează a se căsători, fără a deosebi și a exclude minorii cu capacitate anticipată.
Considerăm că autorizarea insta nței de tutelă se menține și în situația în care viitorul soț este
minor cu capacitate de exercițiu anticipată, întrucât ubi lex non distinguit nec nos distinguere .
În practica judiciară s -au întâlnit cazuri în care unul dintre părinți și -a exprimat
dezaco rdul cu privire la încheierea căsătoriei, în acest caz soluția unanimă a fost ca instanța de
tutelă trebuie să hotărască în privința acestei divergențe, ținând cont de interesul superior al
copilului. Spre deosebire de legiuitorul român care pasează răspun derea soluționării unui
astfel de conflict instanțelor de tutelă, legiuitorul francez prevede în mod expres că în caz de
dezacord între tată și mama, se va lua în considerare consimțământul valabil exprimat de către
unul dintre cei doi. Opinăm că această s oluție oferită de legiuitorul francez este corectă, iar
prevederea acestei posibilități în mod expres în Codul civil ar conduce la degrevarea
instanțelor și soluționare mai eficientă a acestor cazuri și ar trebui introdusă și în dreptul civil
român.
În cee a cu privește drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților considerăm că
vârsta minimă matrimonială este importantă raportat la capacitatea pe care minorul o obține în
mod anticipat prin încheierea căsătoriei. Este important de reținut că vârsta m atrimonială nu
poate fi folosită pentru a nu îndeplini anumite drepturi și obligații nepatrimoniale care îi revin
soțului odată cu încheierea căsătoriei. Implicit nici soțul său nu -i poate refuza acestuia
respectarea drepturilor și îndatoririlor ce rezultă din încheierea căsătoriei pe motiv că acesta
este minor, atât timp cât căsătoria a fost încheiată în condițiile legii.
Un alt aspect extrem de important în ceea ce privește drepturile nepatrimoniale ale
persoanei îl reprezintă cetățenia. În cazul persoane lor căsătorite, fiecare dintre soți are
cetățenia sa, pe care a obținut -o prin naștere sau ca urmare a solicitării acesteia conform legii.
După regula generală, căsătoria nu are nici un efect în ceea ce privește cetățenia soților.
Atragem însă atenția că c etățenia română se poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie
sau cetățeanului străin, în temeiul dispozițiilor art. 8 din Legea cetățeniei române nr.
21/1991188, în cazul în care este căsătorit și conviețuiește cu un cetățean român, cel puțin 5 ani
de la data căsătoriei. Femeia sau bărbatul care s -a căsătorit cu un cetățean al altei țări nu
pierd cetățenia română, iar în cazul în care s -a căsătorit cu un apatrid, acestuia din urmă, i
se poate acorda cetățenia română.

188 Legea cetățeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, republicată în M. Of. nr. 576 din 13 august 2010.

102 Așadar, drepturile și în datoririle personal nepatrimoniale ale soților nu au un
conținut economic189, acestea fiind constituite din valori morale. Raporturile personale dintre
soți cum ar fi dragostea, prietenia, stima sunt reglementate de normele etice și morala
societății. Reglementarea juridică poate fi aplicată numai în relațiile nepatrimoniale asupra
cărora legiuitorul poate influența, cum ar fi educația copiilor, egalitatea în drepturi a
bărbatului cu femeia, libertatea credinței, corespondenței personale etc. Relațiile
nepatrimoniale dintre soți care apar în urma încheierii căsătoriei și care sunt
reglementate de legislație privesc următoarele aspecte, fără ca acestea să fie limitativ
prezentate190: numele soților, domiciliul soților, obligația de coabitare, alegerea profesiei sau a
îndeletnicirii, cetățenia, capacitatea de exercițiu a minorului care se căsătorește,
corespondența și relațiile sociale, obligația de sprijin moral reciproc, obligația de fidelitate.
2.4.2.2. Identificarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților
În vederea identificării drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților vom
proceda la o parcurgere succintă a acestora. Efectele căsătoriei se produc încă de la momentul
înche ierii căsătoriei, unul dintre primele efecte care pot fi obsrvate fiind cel al schimbării
numelui soților, conform acordului dat de aceștia. Schimbarea numelui de familie al unuia
dintre soți nu implică schimbarea numelui de familie și al celuilalt soț. Da că până la
momentul înregistrării căsătoriei soții nu au decis în privința numelui, schimbarea numelui
poate fi făcută numai printr -o cerere separată.
De asemenea, soții își determină domiciliul în mod liber și independent. Dreptul
oricărei persoane de a-și stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară, dreptul de
a ieși, de a imigra și de a reveni în țară este garantat de Constituției. Domiciliul soțului, este
locul unde acesta își are locuința statornică sau principală.
Fiecare dintr e soți este în drept să -și continue ori să -și aleagă de sine stătător
îndeletnicirea și profesia. Desigur, această prevedere trebuie interpretată de soți reieșind din
stima reciprocă, înțelegerea în familie, răspunderea față de membrii familiei. Soții își
datorează reciproc sprijin moral. Aceasta este o consecință a prieteniei și a afecțiunii pe

189 Ca opinie personală, atragem atenția că, în ultima perioadă de timp, există o tendința d e
patrimonializare a anumitor drepturi ale personalității. În speță ne referim la valabilitatea convețiilor cu titlu
oneros prin care se permite publicarea unor relatări referitoare la viața privată a soților (cum cazul unor
emisiuni televizate ca re prezintă, contra cost, viața de familie a anumitor persoane) ori folosirea imaginii sau
vocii în scopuri comerciale.
190 A se vedea: T. Bodoașcă, A. Draghici, I. Puie, Dreptul familiei , op. cit., p. 7 -27.

103 care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obiectul obligației este sprijinul moral reciproc,
ceea ce, de fapt, este scopul unei căsătorii reuș ite.
Soții își datorează fidelitate conjugală , încălcarea acestei obligații de către unul
dintre soți constituie adulterul, care este un motiv grav pentru desfacerea căsătoriei. Pe
obligația de fidelitate a soției se întemeiază prezumția de paterni tate. Dacă această obligație
există pentru femeie, ea există, în virtutea principiului egalității dintre sexe, și pentru
bărbat, facem acaestă precizare deoarece în trecut se punea mai mare accent pe infidelitatea
femeii decît pe cea a bărbatul ui, aceasta putând fi pedepsită aspru pentru nerespectarea acestei
îndatoriri.
În relațiile sociale și corespondența proprie soții sunt liberi. Fiecare persoană are dreptul
la secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al convorbir ilor telefonice și al
celorlalte mijloace legale de comunicare. Așadar, nici unul dintre soți nu este îndreptățit să
exercite controlul asupra corespondenței sau a relațiilor sociale a celuilalt soț. Încălcarea
acestui drept poate servi ca motiv de divor ț.
a) Numele soților
Potrivit art. 311 C. civ. soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea
căsătoriei. Una dintre condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei, este ca soții să declare
numele pe care aceștia doresc să -l poarte ulterior celebrării căsătoriei. Schimbarea numelui
unuia dintre soți, atunci când aceștia au nume comun, este permisă pe cale adm inistrativă, însă
numai cu acordul celuilalt soț. Considerăm că această soluție produce incoveniente practice,
motiv pentru care este necesară reformularea aceastor dispoziții legale în sensul permite rii
modificării numelui fără acordul celuilalt soț pentr u motive temeinice (spre exemplu profesia
soțului care dorește să -și modifice numele, începerea procedurilor de divorț, atunci când
păstrarea numelui comun afectează imaginea, demnitatea sau onoarea etc.). 191
b) Îndatorirea de sprijin moral

191 În doctrină au fost analizate diferite situații ăn care numele soților a comportat probleme practice. Ne
vom apleca studiul asupra unuia dintre cazuri, și anume, acela al soțului supraviețuitor care poartă numele de
familie al soțului predecedat. Astfel, solușia valabilă în această problemă a fost că în situația în care acesta
dorește să se recăsătorească poate să păstreze numele soțului predecedat și, mai mult de atât, poate să convină ca
acesta să fie numele comun în noua căsătorie. Considerentele care au stat la baza acestei opinii se referă la faptul
că dreptul la nume nu poate fi îngrădit, dar și la situația că legiuitorul nu face difența între modurile de dobândire
a numelui, atunci când se referă la numele declarat de viitorii soți. Pentru mai multe detalii in acest sens a se
vedea: A. Bacaci, V.C . Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei , op. cit, p. 40

104 Obligația de sprijin moral este re glementată de art. 309 C. civ. și se referă la relațiile de
familie care trebuie să fie bazate pe prietenie, afecțiune reciprocă și sprijin necondiționat.
Aceste dispoziții legale, chiar dacă sunt prevăzute limitativ, au un caracter ex tensiv și se
referă la toate îndatoririle reciproce pe care soții sunt obligați să le îndeplinească pentru a
putea conviețui armonios. Aceste condiții sunt necesare pentru a depăși anumite momente, iar,
atunci când situația o impune, se referă la sprijinul necesar în caz de suferință fizică și morală.
În realitatea relațiilor dintre soți, această obligație poate fi exercitată și prin susținerea
pe care o manifestă soții față de cariera celuilat, atunci când situația o impune, apărarea
onoarei, reputației ș i cinstei celuilalt soț, sau solidaritate în caz de boală.
Deși legea nu stabilește o sancțiune pentru nerespectarea acestei obligații, putem
considera că încălcarea acestor îndatoriri poate fi sancționată cu promovarea unei acțiuni de
divorț. Aceste înc ălcări pot constitui motive temeinice de divorț.
c) Îndatorirea conjugală
Legislația civilă română nu prevede expres această obligație, însă în literatura de
specialitate juridică192 se acordă importanță îndatoririlor conjugale. Trebuie să menționăm că
obligația conjugală este separată de cea privind locuința comună și există indiferent dacă soții
au sau nu locuință comună sau louiesc separat.
Neîndeplinirea obligației conjugale de către unul dintre soți nu -l îndreptățește pe celălalt
soț să -l supună un or raporturi sexuale prin constrângere. În caz de constrângere ne aflăm în
situația unei infracțiuni de viol, care se pedepsește conform Codului penal.
d) Îndatorirea de fidelitate
Obligația de fidelitate este prevăzute în art. 311 C. civ. . Din prevederile legale putem
constata că soților le incumbă două obligații: una pozitivă – îndeplinirea relaților conjugale, și
una negativă – de a nu întreține relații sexuale în afara căsătoriei. Această obligație are la b ază
principiul monogamiei, însă se referă și la moralitatea soților pe durata mariajului.
Soții sunt datori să fie fideli unul față de altul. Acesta este o consecință firească a
încheierii căsătoriei. Soții sunt datori să întrețină relații sexuale împreună și în același timp să
nu întrețină astfel de relații în afara căsătoriei.
e) Îndatorirea de coabitare

192 Pentru detalii in acest sens a se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 95.

105 Potrivit art. 309 alin. 2 C. civ. , soții au obligația de a locui împreună. În să în anumite
situații aceștia pot locui separat, spre exemplu: exercitarea unei profesii, îngrijirea sănătății,
pregatire de specialitate, etc. Refuzul unuia dintre soți de a locui împreună poate constitui
motiv temeinic pentru divorț.
În practică s -au conturat mai multe situații dificile și s -a pus problema dacă unul dintre
soți are posibilitatea de a obține, prin intermediul instanței de judecată, evacuarea celuilalt soț
din locuința comună, însă opiniile au fost contradictorii. Considerăm, totuși, că o acțiune în
evacuare este admisibilă d eoarece majoritatea situațiilor sunt critice și impun protejarea
soțului care a formulat acțiunea. Evacuare celuilalt soț poate fi solicitată pentru motive care
duc la imposibilitatea continuării conviețuirii, cum sunt cele de violență domestică, care ar
putea pune în pericol grav viața, int egritatea corporală, sanatatea celuilalt soț sau a membrilor
familie i. Soluția evacuării este vremelnică și nu are consecința pierderii dreptului de
proprietate asupra locuinței. 193
Opinăm că este de o deosebită importantă studierea drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale ale soților, în principal, datorită faptului că acestea reprezintă fundamentul
desfășurării relațiilor dintre cei doi soți. Mai mult de atât, în practica judicia ră s-a constatat că
majoritatea motivelor care duc la divorț sunt legate de nerespectarea de către unul sau de către
ambii soți a drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale.
2.4.3. Noțiunea de drepturi și obligații patrimoniale ale soților
Gestionarea bunurilor soților cunoaște o îmbunătățire evidentă în ultima perioadă de
timp, astfel că prin dispozițiile legale cuprinse în actualul Cod civil se acordă soților
posibilitatea regimului matrimonial pe care aceștia îl doresc. Spre deosebire de reglementările

193 Prin art. 321 C. civ. se definește termenul de locuința familiei ca fiind acea locuință comună soților
sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. Există totuși probleme practice în stabilirea locuinței familiei
atunci când soții nu au copii și au reședințe diferite, în cazul soțiilor care sunt despărțiți în fapt, a celor care au
spre creștere ș i educare copii din căsătorii anterioare, a soților separați în fapt în situația in care unul dintre soți a
părăsit locuința familiei sau în situația în care ambii au părăsit locuința comună.
Aceste prevederi legale privesc locuința familiei din dublă per spectivă: aceea a imobilului de locuit și
aceea a vieții de familie. Consecința declarării imobilului drept locuință a familie este aceea că soțul nepropietar
se poate opune actelor de dispoziție asupra imobilului, chiar dacă acesta este proprietatea exclu sivă a celuilalt
soț. În această situație soțul proprietar nu poate dispune de drepturile sale asupra imobilului fără consimțământul
celuilalt soț, în caz de: vânzare, ipotecă, gaj, uzufrut, renunțare la un drept, închiriere, etc. Există stipulate
preveder i și cu privire la bunurile ce mobilează locuința familiei. Pentru a putea fi preîntâmpinate eventualele
abuzuri, soțul proprietar se poate îndrepta împotriva soțui care se opune, o astfel de acțiune fiind de competența
instanței de tutelă. Un alt aspect p rivește situația soților care locuiesc într -un imobil deținut în baza unui contract
de închiriere. Astfel că în acest caz fiecare soț va avea un drept locativ propriu.

106 anterioare, legiuitorul a prevăzut posibilitatea încheierii unei convenții matrimoniale, lăsând la
latitudinea soților posibilitatea alegerii între aplicarea regimului matrimonial al comunității
legale sau a unui regim matrimonial convențion al dintre cele reglementate de lege. Un alt
apect evolutiv este cel al acordării posibilității schimbării regimului matrimonial adoptat,
după trecerea unui an de la încheierea căsătoriei. De asemenea, s -a reglementat posibilitatea
încheierii oricăror acte juridice între soți, astfel, vânzarea între soți devine posibilă. Prin
actualele dispoziții legale se acordă posibilitatea soțiilor, de a -și acorda mandate
convenționale pentru exercitarea drepturilor conferite de regimul matrimonial ales.
Din punct de v edere material soții sunt datori să -și acorde sprijin material reciproc și
întreținere în caz de nevoie. Opinăm că dispozițiile Codului civil privind independența
patrimonială a soților este susceptibilă de a crea anumite dificultăți în ceea ce privește un iunea
familială
Noile regimuri matrimoniale, instituite de Codul civil român, aduc o îmbunătățire
notabilă în ceea ce privește posibilitatea soților de a -și organiza problemele patrimoniale ale
căsătoriei.194 Posibilitatea alegerii unuia dintre cele trei re gimuri oferă un caracter de libertate
convenției matrimoniale, însă acest caracter nu este unul absolut. Considerăm că
reglementările legale în vigoare sunt caracterizate prin rigiditate în ceea ce privește relațiile de
familiei. O eventuală îmbunătățire a legislației s -ar putea realiza prin acordarea posibilității
soților de a reglementa prin convenție matrimonială și anumite probleme nepatrimoniale. Este
preferat neamestecul legiuitorului în probleme personale al soților, însă, dacă aceștia doresc,
ar tre bui să aibă posibilitatea să stabilească anumite clauze referitoare la drepturile și
obligațiile nepatrimoniale (obligația de fidelitate, coabitare, etc.) și eventuale sancțiuni pentru
nerespectarea acestora.
Libertatea convențiilor matrimoniale, reglement ată recent, limitează drepturile de
opțiune ale soților la trei categorii de regimuri matrimoniale: comunitatea legală, separația de
bunuri sau comunitatea convențională. Această libertate nu este una absolută, ci relativă,
oferind posibilitatea exprimării unei opțiuni asupra unor chestiuni deja stabilite. Deși
inovatoare față de reglementarea anterioară, soluția oferită de legiuitor este limitativă și, prin
urmare, criticabilă din acest punct de vedere. Legislația ar trebui să fie mai flexibilă, în sensul
introducerii posibilității încheierii unor convenții matrimoniale personalizate, care să dea
posibilitatea soților să stabilească atât chestiunile patrimoniale, cât și cele nepatrimoniale.

194 T. Bodoașcă, Dreptul familiei, op. cit. , p. 105

107 Codul civil consacră libertatea în alegerea regimului matrimonial, în contrast cu
reglementar ea anterioară (art. 30 și urm. C. fam.), care impunea un regim matrimonial unic și
care sancționa cu nulitatea absolută convențiile matrimoniale care derogau de la comunitatea
legală de bunuri. Libertatea convențiilor matrimoniale a mai fost anterior reglementată în
legislația română mai veche, și anume, în Codul civil român de la 1864, care a fost valabil
până la la intrarea în vigoare a Codului familiei.195 Regula, conform uzanțelor vechiului Cod
al familiei, rămâne cea a comunită ții legale de bunuri. Astfel, ori de câte ori soții nu au stabilit
anterior încheierii căsătoriei unul dintre regimurile matrimoniale nou reglementate, se va
aplica comunitatea legală de bunuri.
Prin art. 369 alin. 1 C . Civ. se prevede o excepție de la re gula, mai sus menționată,
care acordă posibilitatea soților să modifice regimul matrimonial, ulterior încheierii căsătoriei.
Reglementarea legală nu impune o limitare a numărului de modificări pe care pot să -l
realizeze soții, aceștia având posibilitatea n elimitată de a -și stabili problemele patrimoniale
legate de căsătorie. Același text legal prevede, însă, și condiția sine qua non, ca modificarea să
opereze după împlinirea a minim un an de la încheierea căsătoriei. Regimul matrimonial se
poate schimba pri n simplul acord de voință al soților și trebuie consemnat într -o nouă
convenție matrimonială, care se incheie în fața notarului sau al ofițerului de stare civilă. În
situații excepționale, atunci când unul dintre soți, prin acțiunile pe care le întreprinde , pune în
pericol interesele patrimoniale ale familiei, celălalt soț poate solicita instanței pronuntarea
unei hotărâri care să anuleze actele juridice deja încheiate sau să preîntâmpine încheierea unor
acte care ar putea dauna grav patrimoniului de afecta țiune familială. Este lesne de înțeles că
pericolul trebuie să fie real și iminent. Ulterior pronunțării unei hotărâri, dacă nu se solicită
modificarea în rest a regimului matrimonial acesta rămâne neschimbat.196
Convenția matrimonială este reglementată pri n art. 329 și urm. C . civ. Sintetizând
definițiile date de doctrina juridică, putem spune despre convenția matrimonială că este un act
juridic solemn, esențial căsătoriei, care reglementează raporturile patrimoniale dintre soți și
operează de la data încheirii căsătoriei sau d e la o dată ulterioară, atunci când se dorește
modificarea regimului matrimonial aplicabil.

195 Pentru a aprofunda regimurile matrim onial, a se vedea: O. Ghiță, R.G. Albăstroiu, Dreptul familiei.
Regimurile matrimoniale. Sinteze. Teste grilă , Editura Hamangiu, București, 2013, p. 1 -8.
196 A se vedea: E. Florian, Primii doi ani de aplicare a Codului civil nu i -au relevat toate imperfecțiunile
în materia regimurilor matrimoniale (Interviu) , in revista „Pandectele Române” nr. 7/2013, Ed. Wolters Kluwer.

108 Convențiile matrimoniale, reglementate relativ recent, limitează drepturile de opțiune
ale soților la trei categorii de regimuri matrimoniale. Soluția oferită de le giuitor este limitativă
și, prin urmare, criticabilă din acest punct de vedere. Considerăm că legislația ar trebui să fie
mai flexibilă, în sensul introducerii posibilității încheierii unor convenții matrimoniale
personalizate. Pe lângă stabilirea chestiun ilor patrimoniale ale căsătoriei soților trebuie să li se
ofere și posibilitatea stabilirii anumitor aspecte nepatrimoniale.
Amintim astfel contractele prenupțiale încheiate în Statele Unite ale Americi i, unde
sunt prevăzute clauze care prevăd plata de dau ne pentru încălcarea de către unul dint re soți a
convenției încheiate (spre exemplu pentru încălcarea obligației nepatrimoniale de fidelitate
soțul culpabil poate fi obligat să achite o sumă de bani corespunzătoare prejudiciului moral
cauzat soțului său) . Considerăm că în dreptul internațional privat căsătoria este privită ca un
veritabil contract, regimul matrimonial putând fi negociat la fel ca și în cazul oricăror alte
tipuri de contracte. La polul opus, dreptul italian este relativ rigid în ceea ce priv ește
convenția matrimonială. Prevederile legale stipulează următoarele: “soții nu pot deroga de la
drepturile și obligațiile prevăzute de lege prin efectul c ăsătoriei” (art. 160 C . civ. italian).
Legiuitorul român a ales modelul francez în vederea stabilir ii regimu ilor matrimoniale,
deaoarece această legislație este mai permisivă, însă nu întru totul. Ca element distinctiv ,
legislația franceză stabilește aceste reguli ale patrimoniului comun, nu doar pentru soți, ci și
pentru concubini. Spre deosebire de a lte sisteme de drept, legiuitorul francez acordă
posibilitatea soților de a reglementa prin convenție matrimonială și situația bunurilor obținute
pe durata concubinajului . Inspirându -se din aceste modele, legiuitorul român a creat un cadru
legal propice de zvoltării relațiilor patrimoniale dintre soți.
Concluzionăm că, deși au o reglementare distinctă, raporturile patrimoniale dintre soți
sunt interconectate cu cele nepatrimoniale. În doctrina juridică s -a admis unanim că drepturile
nepatrimoniale pot fi pri vite ca principale, iar cele patrimoniale ca principale sau accesorii,
după caz.197 În esență izvorul tuturor drepturilor și obligații ce incumbă soțiilor, actul juridic
al căsătoriei este nepatrimonial. Astfel spus, drepturile și îndatoririle nepatrimonial e dintre
soți sunt esențiale pentru crearea unui climat adecvat dezvoltării familiei.

197 Pentru detalii a se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei, op. cit. , p. 91; de asemenea, A. Bacaci, V.C.
Dumitrache, C. Hagean u, Dreptul familiei , op. cit, p. 40.

109 3.CAPITOLUL II – REPERE ISTORICE CU PRIVIRE
LA NORMAREA DREPTURILOR ȘI
ÎNDATORIRILOR NEPATRIMONIALE ALE
SOȚILOR
3.1. DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE
ALE SOȚILOR ÎN ROMA ANTICĂ
3.1.1. Scurtă incursiune istorică în viața familiei romane – status
familiae
Pentru a putea face o scurtă incursiune în ceea ce a însemnat status familiae în dreptul
roman, este necesar să înțelegem că familia romană a avut un sens mai larg. Astfel, față de
conceptul actual al familiei, acum mai bine de 2000 de ani familia includea totalitatea
sclavilor aflați în proprietatea unei persoane, iar în cel mai larg concept includea totalitatea
persoanelor și bunurilor aflate sub același pater familias . În accepțiunea dreptului roman,
puterea acordata acestui conducator de familie era abs olută, acesta putând să dispună chiar și
asupra vieții persoanelor aflate sub puterea sa. Arătăm, astfel, că familia romană avea un
caracter patriarhal.198
Sub legea romană timpurie, pater familias avea autoritate absolută ( patria potestas )
asupra copiilor săi și, într -o mai mică măsură, a soției sale. Casa lui a fost astfel înțeleasă ca
fiind sub manusul său (literal, "mână").199 Considerăm că o importanță deosebită în viața unei
familii romane se acorda statutului social, astfel că pater familias avea obli gația de a aranja o
căsătorie potrivită pentru copiii săi. În viața romană, baieții trebuiau să -și urmeze tații în viața
publică, iar fetele trebuiau să se căsătorească în familii respectabile. Exista o excepție de la
regula potrivit căreia femeia trebuie să urmeze sfatul tatălui său și să se încheie o căsătorie cu

198 Pentru detalii despre condițiile istorice de formare a familiei romane, a se vedea V. Popa, Drept Privat
Roman, Editura All Beck, București, 2004, p. 167
199 A se vedea: B. W. Frier, T. A.J. McGinn, J. Lidov, A Caseboo k on Roman Family Law , Editura
Oxford University Press (American Philological Association), Oxford, 2004, p. 20.

110 bărbatul ales, atunci când aceasta putea dovedi că soțul propus de familia sa nu era potrivit
pentru ea deoarece putea dezonora reputația familiei printr -un comportament inadecvat.200
Astfel, p entru a înțelege status familiae este necesar să ne aplecăm asupra
problematicii drepturilor pe care le avea o persoană în perioada Imperiului roman. Un om care
avea putere asupra familiei lui, deci care era stăpân în casa lui, era definit de Ulpian201 ca fiind
sui iuris . Situația copiiilor ( filli sau filiae familiae ), dar și a femeii maritate cu manus era
aceea de alieni iuris , care de semna acele persoane care nu puteau hotărî pentru ele, acestea
aflându -se sub puterea unui pater familias .
În contextul drep tului roman familia cunoștea doua accepțiuni în ceea ce privește
rudenia: agnațiunea ( agnatio ) și cognațiunea ( cognatio ).202
Agnatio era termenul folosit pentru a desemna legătura juridică dintre șeful familiei și
persoanele aflate sub puterea sa, fiind lua te în considerare drept rude toate persoanele care se
aflau sub același pater familias , indiferent dacă erau sau nu rude de sânge.
Cognatio desemna rudele de sânge, fără a ține cont dacă între acestea exista sau nu o
legatură civilă. Pentru a înțelege mai bine acest termne avem exemplul fraților care sunt și
agnați și cognați. Dacă sora prin căsătorie trecea sub puterea bărbatului, aceasta înceta să mai
fie agnatio cu fratele său, însă între aceștia de păstrează legatura de sânge, cognatio .
Puterea paternă putea fi dizolvată la moartea ascendentului, caz în care fiecare
descendent din primul grad putea deveni sui juris ; exista, însă, o categorie de persoane, cu un
grad de rudenie mai îndepărtat, care puteau să ajungă sub puterea paternă a următorului
ascende nt. Spre exemplu: la moartea bunicului, copiii lui deveneau sui juris , iar nepoții
veneau, astfel, sub puterea părinților lor. Un efect similar a fost dat de emancipare și de
adopție. Încetarea puterii paterne avea loc și în cazul pierderii statutului ( capitis diminutio ,
media sau maxima ), care presupunea și pierderea libertății sau a cetățeniei.
O persoană putea să fie sui juris și totuși supusă tutelei sau curatelei. Tutela era un
serviciu public personal care consta în educația și adminis trarea bunurilor unei persoane sui
juris, care nu era ajuns ă încă la pubertate. Tutorii sau curatorii puteau fi numiți testamentar,
statutar sau dativ. Un tutore sau un curator testamentar putea să -și exercite sarcinile doar

200 A se vedea: B. Rawson, The Roman Family in Italy , Editura: Oxford University Press, 1999, p. 21. A
se vedea și J. P. Hallett, Fathers and Dau ghters in Roman Society: Women and the Elite Family , Editura:
Princeton University Press, 1984, p. 142.
201 A se vedea: Girard, Texte de droit romain , ref. Gaius, Ulpian, Regulae, Paris, 1937, p.4.
202 A se vedea: V. Popa, op. cit , p. 168.

111 atunci când a fost numit în mod valid prin voința lui pater familias , iar voința testatorului se
referea la un copil care urma să devină sui iuris , însă datorită vârstei fragede nu era ajuns la
pubertate. Un tutore testamentar nu putea fi numit de către mamă, nici de un ascendent
matern al. Agnații, care erau o clasă importantă de rude, în legea romană timpurie, erau legați
fie prin relații de sânge, fie prin legătura artificială a agnării. Tutela statutară a fost cea pe care
legea a conferit -o cetățenilor romani, referindu -se la puterea conferită agnaților ca rang de
rudenie civilă, de a deveni tutori în defavoare rudelor de sânge. Iustinian, în timpul domniei
sale, a reușit să înlăture discrepanța dintre agnatio și congnitio , conferind o mai mare
importanță rudeniei de sânge.203
Similar c u tutela, deși distinctă în incidentele sale, a fost curatela. În cazul tutelei,
determinantă pentru încetarea perioadei pentru care a fost instituită era ajungerea la pubertate
a copilului. Curatorii erau numiți persoanelor sui iuris după pubertate și îna inte ca acestea să
fi ajuns la maturitatea necesară pentru desfășurarea afacerilor lor. Curatorii au fost numiți, de
asemenea, pentru incapabili, pentru ce i care aveau anumite deficiențe, pentru minor i în
vederea protejării proprietății. Consimțământul cur atorului era necesar în toate situațile, fără
acesta orice act de dispoziție asupra bunurilor acestuia era lipsit de valabilitate.
Pentru ca o persoană să poată fi pater familias 204, era necesar ca aceasta să
îndeplinească o condiție esențială, și anume, să fie bărbat. Dacă ne aplecăm studiul asupra
termenului de pater familias vom observa că acesta se referă la conducătorul unei familii . În
dreptul roman pater familias era, în general, cel mai bătrân bărbat în viață dintr -o gospodărie.
Acest bărbat în vârstă exercita o autoritate autocratică asupra familiei sale extinse. Termenul
latin pater familias poate fi tradus ca "tatăl familiei" sau "proprietarul familiei".205 Forma la
care ne rap ortăm în dreptul roman este în latină arhaică, păstrând vechiul genitiv care se
termină în -as, în timp ce în latina clasică, sfârșitul genitiv normal a fost -ae.
Legea și tradiția romană ( mos maiorum ) au stabilit puterea familiei lui pater în cadrul
comu nității familiei sale extinse. În dreptul roman al familiei, termenul " Patria potestas "
(traducere din latină: "puterea unui tată") se referă la acest concept de conducător al familiei.
Tatăl familiei a deținut în dreprul roman privilegii legale asupra pro prietății familiei și a

203 A se vedea: G. Lon g, Patria Potestas , in Dictionary of Greek and Roman Antiquities, Londra, 1875, p.
873-875.
204 Patria potestas , Encyclopædia Britannica, 30 martie 2016, https://www.britannica.com/topic/patria –
potestas.
205 A se vedea: R. P. Saller, Classical Philology – Pater Familias, Mater Familias, and the Gendered
Semantics of the Roman Household , Editura The University of Chi cago Press, Chicago, 1999, p. 182 -197.

112 diferitelor niveluri de autoritate asupra persoanelor dependente, inclusiv soția și copiii, alte
rude de sânge sau rude prin adopție, oameni liberi și sclavi. Același mos maiorum a moderat
autoritatea lui pater familias și a dat în sarcina acestuia și obligații corelative drepturilor sale
asupra familei. Acesta avea numeroase responsabilități față de familia sa. El avea datoria de a
fi tata și de a crește copii sănătoși pentru ca aceștia să devină viitori cetățeni ai Romei, de a -și
menține bunăstarea morală și bunăstarea familiei sale, de a -și onora zeii clanului și strămoșii,
de a servi viața religioasă și socială.206 De fapt, se aștepta ca pater familias să fie un bun
cetățean. Cel puțin, teoretic, el a avut puteri de viață și de moa rte asupra fiecărui membru al
familiei sale extinse acordate prin vechiul drept roman. În practică, această forma extremă a
dreptului absolut pe care îl deținea pater familias a fost rareori exercitată, cu atât mai mult cu
cât era în cele din urmă dreptul său de a dispune în mod absolut era limitat de lege, prevalând
obligațiile pe care acesta le avea față de familia sa ca un bun cetățean roman.207
Potestas este, de asemenea, unul dintre cuvintele prin care se exprimă puterea pe care
o persoană o avea asupra alteia. Putearea bărbatului exercitată asupra soției sale șia copiilor a
mai fost identificată sub denumirea de manus și mancipium . Puterea exprimată prin termenul
potestas cunoaște două concepte, acela de dominium , care se referă la proprietatea expusă î n
relația dintre stăpân și sclav ( servus ) sau acela de patria care era folosit în relația dintre
părinte și copil. Astfel, patria potestas avea semnificația de putere pe care tatăl roman o avea
asupra copiilor, nepoților și altor descendenți ( filiifamilias , filiaefamilias ) și, în genera l, toate
drepturile pe care le avea în virtute a paternității sale.
3.1.2. Căsătoria – Matrimonium
În ceea ce privește căsătoria, aceasta era definită ca matrimonium, nuptiae sau
connubium , și reprezenta comuniunea între bărbat și femeie, încheiată în mod valabil, în
general între cetățenii romani, cu scopul de a procrea și a crește copii.208

206 A se vedea: P. M. Beard, J. S. North, Religions of Rome: Volume 1, a history illustrated , Editura
Cambridge University Press, Cambridge,1998, și P. M. Beard, J. S. North, Religions of Rome: Volume 2, a
sourcebook il lustrated , Editura Cambridge University Press, Cambridge,1998.
207 Conubium era căsătoria romană destinată cetățenilor romani, matrimonium persoanelor libere, iar
contubernia era relația matrimonială a sclavilor. Acesta din urmă era un statut de fapt, nu un statut juridic. A se
vedea: B. W. Frier, T. A.J. McGinn, J. Lidov, A Casebook on Roman Family Law , Editura Oxford University
Press (American Philological Association), Oxford, 2004. A se vedea și T. Parkin, A. Pomeroy, Roman Social
History , Routledge, 200 7, și B. Severy, Augustus and the family at the birth of the Roman Empire , Routledge,
2003.
208 A se vedea: G. Long, Patria Potestas , in Dictionary of Greek and Roman Antiquities, Londra, 1875, p.
873‑875.

113 Modestinus, a definit căsătoria ca fiind „uniunea bărbatului cu femeia, o comunitate
pentru întreaga viață, împărtășirea cultului divin și uman“ – „coniunctio maris et feminae,
consortium omnis vitae divini et humani iuris communicatio “.209
În lucrarea Instituțiile, Iustinian a definit căsătoria ca fiind „unirea bărbatului cu
femeia, care constă d intr-o unitatea de viață de nedespărțit.“ 210
Căsătoria romană putea să fie precedată de sponsalia (logodnă), definită ca un acord
pentru o căsătorie viitoare. Sponsalia putea fi solicitată verbal și nu necesita indeplinirea
vreunui act solemn.
Sub jus gentium , juriștii secolelor al doilea și al treilea211 au considerat că efectele
concubinajului, respectiv, al unei relații extra -matrimoniale, mai mult sau mai puțin conti nue,
dintre un bărbat și o femeie care nu au mai fost căsătoriți, sunt aceleași ca și cele rezultate din
căsătorie. Chiar dacă barbatul și femeia nu indeplineau actele solemne pentru a legaliza
căsătoria, însă cei doi îndeplineau condiția traiului în comun , a procreerii și a creșterii
copiiilor rezultați din relația lor, aceștia aveau unul față de celălalt aceleași drepturi și obligații
care ar fi rezultat di ntr-o căsătorie încheiată legal. Această precizare este importantă deoarece
reprezintă un veritabil izvor de drept pentru realațiile moderne de concubinaj. Totuși căsătoria
romană rămâne centrul atenției pentru studiul nostru.
Odată cu domnia lui Augustus212, legislația privind căsătoria a trecut printr -o serie de
schimbări în ceea ce privește moralitate a. Augustus a considerat că nu este un simplu
conducător, ci un adevărat pater patriae asumându -și această responsabilitate pentru toate
familiile romane. Principalul scop al acestuia a fost menținerea nivelului de natalitate, iar
pentru ca acest lucru să se întâmple, Augustus a impus cetățenilor Romei să procreeze și să
crească mai mulți copii. Rata de natalitate în scădere a fost considerată un indicator al
degenerării și indulgenței de sine, în special în rândul elitelor, care ar fi trebuit să dea un
exemplu.
a) Consimțământul. Similar dispozițiilor legale actuale, în dreptul roman existau o
serie de prevederi care impuneau anumite condiții de fond la încheierea căsătoriei. Dacă în

209 A se vedea: M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman , Ediția a II -a, Editura Universul
Juridic, București 2019, p. 102.
210 Idem.
211 A se vedea: Girard, Texte de droit romain , ref. Gaius, Ulpian, Regulae, Paris, 1937, p.4.
212 A se vedea: R. I. Frank., Augustus' Legislation on Marriage and Chil dren, Editura: California Studies
in Classical Antiquity, Vol. 8, University of California Press, 1975, p. 44 -45.

114 dreptul roman timpuriu căsătoriile se încheiau numai cu acordul lui pater familias , odată cu
modernizarea legiurilor acelor vremuri, puterea capului familiei a fost diminuată. Odată cu
domnia împăratului Constantin, consimțământul reciproc al soților devenine un raport de
drept care produce consecințe juridice. 213
b) Vârsta. Lex Julia maritandis ordinibus a instituit obligativitatea respectării unei
diferențe de vârstă. În vederea încheierii căsătoriei romane , bărbații și femeile trebuiau să
respecte moralitatea unei relații și, implicit, să aibă în ve dere la încheierea căsători ei vâ rsta
fiecăruia. Aceste prevederi legale se aplicau atât barbațiilor și femeilor care nu au fost
căsătoriți niciodată, cât și celor care erau divorțați și doreau să se recăsătorească.
Vârsta consimțământului legal pentru o căsătorie în dreptul roman a fost de 12 ani
pentru fete și 14 ani pentru băieți214. Femeile nobile se căsătoreau mai devreme față de cele
din clasele inferioare. Acest aspect avea în vedere faptul că o femeie aristocratică trebuia să
fie virgină la data încheierii c ăsătorie.
c) Conubium . O altă condiție de fond în vederea încheierii căsătoriei în vremea
Imperiului Roman, a fost aceea a dreptului de a contracta o căsătorie romană, având în vedere
atât aspecte obiective, cât și subiective. Conubium a foat acordat numai cetățenilor romani,
latiniilor vechi, oamenii simpli beneficiind de acest drept numai ca o favoare.
Aspectele subiective ale dreptului de încheia o căsătorie romană erau în fapt veritabile
impedimente la căsătorie, similare celor care se regăsesc astăzi în legislația modernă. Unele
dintre acestea se păstrează și astăzi, fiind efective și valabile căsătoriei moderne, îns ă o altă
parte a condițiilor impuse conubium au intrat în desuetudine. Amintim astfel că în dreptul
roman viitorii soți nu trebuiau să fie rude între ei. Au existat excepții în cazul liniei colaterale,
astfel interdicția privind gradele de rudenie variind. În mod similar și în cazul liniei directe au
existat unele excepții de la acest impediment, însă niciodată nu a fost permisă încheierea
căsătoriei între persoane care erau rude de prim grad. Un alt impediment la căsătorie a fost
afinitatea, astfel că era interzis ca unul dintre soți să se căsătorească cu rudele celuilalt soț,
interdicția operând și în ceea ce privește cumnații. În aceeași o rdine de idei, în dreptul roman

213 „Astfel, dacă pater familias tace sau nu se opune, se prezumă că acesta și -a dat consimțământul; dacă
se împotrivește fără motive la căsător ie, legea Iulia , edictată în timpul domniei lui Augustus, îngăduie fetelor – iar
împăratul Iustinian și băieților – să se adreseze magistratului pentru a constrânge pe șeful familiei să -și dea
consimțământul.“ Pentru detalii a se vedea M.D. Bob, Manual eleme ntar de drept privat roman , Ediția a II -a, op.
cit., p. 103.
214 A se vedea: V. Popa, op. cit. , p. 173. A se vedea și I.C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman ,
ed. a II -a, Editura: Cartea Românească, București, 1927, p. 150 -151.

115 i-a fost interzis văduvei să se căsătorescă timp de zece luni (acest termen fiind stabilit ulterior
la un an) din considerente ce țineau de stabilirea peternității în eventualitatea nașterii unui
copil în acest interval de timp. 215
Legislația romană interzicea bigamia. Căsătoria în Roma antică era o instituție strict
monogamă, ceea ce presupunea că un bărbat, prin lege, putea avea o singură soție. Grecii și
romanii s -au distins prin practica monogamiei, spre deosebire de alte civilizații antice, în care
bărbații (în general cei din înalta societate) aveau în mod obișnuit mai multe soții. Este un
aspect al culturii antice romane care a fost îmbrățișat de creștinismul timpuriu, care, la rândul
său, l -a perpetuat drept ideal în cultura occidentală ulterioară.
Impedimentele care nu s -au păstrat de -a lungul timpul se referă la căsătoria bazată pe
condiția socială. Prin legea Canuleia a fost înlăturată interdicția de încheiere a căsătoriei între
plebei și patricieni, iar în vremea lui Augustus a fost acceptat mariajul între cetățenii liberi și
persoanele care au fost eliberate din sclavie. Din considerente de ordin moral, conducătorilor
le-a fost interzis să încheie o căsătorie cu o femeie din provincia pe care o guve rnează, soțului
adulter cu persoana cu care a infăptuit adulterul, tutorelui sau copilului cu dascălul său și alte
asemenea.216
3.1.2.1. Căsătoria cum manu
Puterea pe care o exercita pater familias asupra soției sale depindea de forma
căsătoriei. În republica timpurie, o soție era "predată" controlului juridic al soțului ei, sub
forma căsătoriei cum manu (cu mâna). Printre familiile de elită ale republicii timpurii,
căsătoria cum manu reprezenta regula. Această instituție patriarhală presupunea ca soția să
treacă de sub autoritatea tatălui său sub autoritatea soțului său, rămânând astfel sub o formă
sau alta sub putere masculină.217
Conceptul manus nu făcea distincție între dreptul de p roprietate asupra bunurilor și
dreptul de dispoziție asupra familiei. Romanii aveau un concept bine definit, în sensul că
pater familias avea putere atât asupra familiei, cât și asupra proprietăților, acestea
reprezentând un tot unitar. Astfel, nu putem di scuta în dreptul roman despre familie, fără să
avem în vedere si casa familiei, respectiv proprietățile și, la acea vreme, sclavii care erau sub

215 Pentru detalii a se v edea: M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman , Ediția a II -a, op. cit., p.
103.
216 Idem.
217 A se vedea: J. P. Hallett, Fathers and Daughters in Roman Society: Women and the Elite Family ,
Editura: Princeton University Press, 1984, p. 142.

116 manus . Dacă bărbatul ar fi divorțat de soția sa, acesta ar fi trebuit să dea zestrea înapoi soției
și familiei sale. Astfel, ideea căsătoriei cum manu nu s-a perpetuat în timp, femeia, deși
căsătorită, a rămas în mod legal sub autoritatea familiei în care s -a născut.
Legea romană timpurie a recunoscut trei tipuri de căsătorie: confarreatio , care consta
într-o cere monie religioasă, simbolizată prin împărțirea pâinii ( panis farreus ); coemptio , care
reprezenta cumpărare a soției de către bărbat, această tranzacție de cele mai multe ori era una
simbolică, ceea ce presupunea că pater familias transfera puterea pe care o deținea asupra
fiicei sale „în mâinile“ soțului său, și prin usus, care consta în conviețuire a obișnuită pentru o
durată mai mare de un an .218 Patricienii s -au căsătorit întotdeauna respectând aspectele
juridice referitoare la confarreatio , în timp ce plebeienii s -au căsătorit folosind coemptio sau
usus.
În timp , puterea nelimitată a bărbatului a fost diminuată, însă principiul superiorității
bărbatului asupra femeii s -a păstrat. Femeile emancipate aflate sub puterea unui pater familias
puteau fi declarate independente prin lege, dar aveau un curator de sex masculin numit pentru
ele. O femeie avea dreptul să întreprindă acțiuni în nume propriu, d ar nu putea să administreze
alte chestiuni juridice .
3.1.2.2. Căsătoria liber consimțită
Datorită inechităților pe care le presupunea căsătoria cum manu , în timpul lui Iulius
Cezar, s -a renunțat la această modalitate de încheiere a căsătoriei în favoarea căsătoriei liber
consimțite. Aceasta presupunea ca o femeie să se căsătorească și să locuiască împreună cu
soțul său, care însă nu avea putere deplină asupra sa deoarece femeia era încă sub autoritatea
tatălui său. Nici propriul tată nu putea exercita putere deplină asupra femeii deoarece aceasta
trăia în casa soțului. În această modalitate, femeia romană a obținut o relativă libertate atât
față de soțul său, cât și față de tatăl său.219
Căsătoria liber consimțită nu presupunea formali tăți juridice, pentru existența ei se
cereau a fi întrunite două elemente: unul intențional, affectio maritalis , care se referea la
intenți a viitorilor soți se a avea un viitor comun , comportându -se ca soț și soție , și unul
material, honor matrimonii , care se referea la conviețuirea în sine . 220

218 Pentru o analiză detaliată a se vedea: M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman , Ediția a II –
a, op. cit., p. 104.
219 A se vedea: B. W. Frier, Thomas A.J. McGinn, Joel Lidov, A Casebook on Roman Family Law ,
Editura Oxford University Press (American Philologi cal Association), Oxford, 2004, p. 19 -20.
220 „Un text din Regulile juristconsultului Modestinus păstrat în Digeste, prezumă absolute existența
căsătoriei din simplul fapt al conviețuirii unui om liber cu o femeie onestă și noscută liberă. Merită subliniată
superioritatea morală a unei astfel de cdoncepții, care asigură consecințe juridice unei stări de fapt nu în temeiul

117 O problemă practică a căsătoriei sine manu a reprezentat -o dovedirea acestui tip de
mariaj. În general, proba căsătoriei liber consimțite presupunea sărbătorirea căsătoriei,
întocmirea unui act dotal sau simpla aducerea femeii în casa bărbatului.
3.1.2.3. Aspecte nepatrimoniale ale căsători ei romane
Aceste aspecte nepatrimoniale ale căsătoriei romane privesc în special traiul zilnic al
unei familii romane. Așa cum am arătat în cele de mai sus, familia romană se întemeia pe o
serie de regului, din care unele se păstrează până în zilele noastr e, alte devenind desuete încă
din acele vremuri.
În epoca romană, soții nu se bucurau de egalitate, drepturile și îndatoriirile acestora
fiind diferite și, în general, în favoarea bărbatului. Spre exemplu soții își datorau respect
reciproc, dar și fidelita te, însă adulterul femeii era pedepsit aspru, în timp ce infidelitatea
bărbatului putea fi trecută cu vederea. Pater familias avea posibilitatea de a pedepsi el însuși
soția infidelă . Odată cu domnia lui Augustus adulterul a devenit faptă penală și a fost judecat
de instanțe specializate.221
Preocuparea principală a lui Augustus222 a fost aceea de a restabili mos maiorum
(normele sociale tradiționale), consolidând în același timp puterea sa ca pater patriae și pater
familiile statului roman. Legislația instituită de Augustus, privind căsătoria și viața de familie,
a încurajat încheierea căsătoriilor și nasterea de copiii, în același timp pedepsind adulterul ca
pe o crimă. 223 Astfel, î n cea mai mare parte, legislația adoptată în vremea domniei lui
Augustus a avut scopul de a aduce un plus de moralitate familiei romane. Lex Iulia de
adulteriis a fost adoptată pentru a crea u n cadru legal în scopul de a pedepsi femeile căsătorite
care comiteau adulter. Responsabilitatea punerii în aplicare a pedepsei a fost lăsată în sarcina
lui pater familias , a cărui autoritate juridică și morală a fost supusă legilor referitoare la
adulter. Dacă un tată a descoperit că fiica sa căsătorită a comis adulter, fie în casa lui, fie în
casa ginerelui său, avea dreptul să omoare atât femeia, cât și amantul ei. Dacă pater familias
ar fi ucis doar pe unul dintre adulterini, ar fi putut fi acuzat de c rimă, însă dacă dovedea
adulterul era absolvit de pedeapsă . În timp aceste norme au devenit desuete , iar cazurile în
care tații familiilor romane au recurs la această pedeapsă sunt rare. A existat, însă un caz care

unor solemnități și forme rigide, ci pe baza unor îndatoriri impuse de interesele sociale.“ A se vedea în acest
sens: M.D. Bob, Manual elem entar de drept privat roman , Ediția a II -a, op. cit., p. 105.
221 A se vedea: M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman , Ediția a II -a, op. cit., p. 105.
222 A se vedea: R.I. Frank, Augustus' Legislation on Marriage and Children , Editura: California Studies in
Classical Antiquity, Vol. 8, University of California Press, 1975, p. 44 -45.
223 A se vedea V. Popa, Drept Privat Roman, Editura All Beck, București, 2004, p. 167.

118 s-a bucurat de notorietate, chiar al lui Augustus, care se presupune că s-ar fi îndreptat
împotriva fiicei sale.
Un soț nedreptățit avea dreptul să -l ucidă pe amantul soției sale, dacă omul era fie un
sclav, fie un infam (spre exemplu: animatori precum actori și dansatori), sau o persoană care,
deși era liberă, era exclusă din protecția juridică obișnuită acordată cetățenilor romani.
Bărbatului nu i sa permis să -și omoare soția, care nu era sub autoritatea sa legală. Dacă soțul a
ales să -l omoare pe amantul soției sale, acesta avea obligați a de a divorța de soția sa în termen
de trei zile și de a o acuza în mod oficial de adulter. Dacă un soț avea cunoștință de adulterul
comis, însă nu a făcut nimic, el însuși putea fi acuzat și pedepsit pentru faptele soției sale.
O altă modalitate de pedep si aceste practici adulterine consta într -o sancțiune aplicată
celor implicați în fapta de adulter. Atât femeia căsătorită, cât și amantul ei sufereau anumite
sancțiuni, cum ar fi confiscarea a jumătate din averea amantului, împreună cu o treime din
averea femeii și jumătate din zestrea ei. Putem considera această practică a dreptului roman ca
fiind un precursor pentru solicitările actuale de plată a unor daune interese pentru suferința
cauzată, însă spre deosebire de epoca romană, în zilele noastre aceste cereri sunt preponderent
formulate de femei împotriva bărbaților infideli.
S-a considerat224 că legislația lui Augustus a formalizat și a pus în aplicare ceea ce a
fost considerat o datorie tradițională și morală față de familie și de stat. Astfel, toți bărbații cu
vârsta cuprinsă între 25 și 60 de ani și toate femeile între 20 și 50 de ani trebuiau să se
căsătorească și s ă aibă copii sau, în caz contrar se putea solicita ca aceștia să plătească un
impozit suplimentar proporțional cu averea lor. Cetățenii romani care aveau deja trei copii,
dar și persoanele libere care concepeau patru copii, erau scutite de aceste impozite. În acea
vreme, membrii claselor de elită aveau cel mai mult de pierdut datorită acestor obligații
legale. Căsătoriile dintre senatori și femeile libere, sau dintre sclavi și cetățenii romani, au fost
scoase în afara legii. Copiii născuți din astfel de leg ături erau nelegitimi, nu erau considerați
cetățeni ai Romei și nu puteau veni la moștenire.
Aceste obligații legale nu au rezistat în timp, motiv pentru care au fost modificate prin
Lex Papia Poppaea și, în cele din urmă, aproape toate au fost abrogate s au au dispărut sub
conducerea următorilor împărați romani.
3.1.2.4. Înceta rea efectelor căsătoriei romane

224 A se vedea: R.I. Frank, Augustus' Legislation on Marriage and Children , op. cit., p. 44 -45.

119 Efectelor căsătoriei romane încetau odată cu desființa rea acesteia, care putea fi
voluntar ă sau forțat ă. Soții aveau posibilitatea de a renunța voluntar la angajamentul făcut,
însă desființarea căsătoriei diferea de la un tip de căsătorie la altul. Desființarea forțată a
căsătoriei se producea ca efect al decesului, a pierderii libertății sau a cetățeniei unuia dintre
soți. Legea romana interzice a căsătoria între un cetațean roman și un sclav sau un peregrin,
astfel că dacă unul dintre soți se afla în această situație căsătoria era desființată forțat. 225
a) Încetarea efectelor căsătoriei romane prin divorț
Divorțul a fost acceptat din punct de vedere social, atât timp cât se desfășura conform
normelor sociale ( mos maiorum ). Potrivit istoricului Valerius Maximus, divorțurile au avut
loc până în 604 î.Hr. sau mai devreme, iar Legea celor douăsprezece tabele prevedea această
posibilitate. Este inte resant de observat ceea ce susținea Valerius226, și anume, că Lucius
Annius a suferit consecințele legale ale faptului că el a divorțat de soția sa fără să consulte alte
opinii; adică el a întreprins această acțiune pentru propriile sale scopuri, fără a lua în
considerare efectele divorțului asupra sa sau asupra soției sale în ceea ce privește statutul
social ( amicitia și clientela ). Drept consecință, în anul 307 î.Hr. cenzorii au hotărât ca acesta
să fie expulzat din Senat pentru turpitudine morală.
Pe vrem ea lui Cicero și a lui Julius Caesar, divorțul era relativ comun, o căsătorie
putând înceta oricând, fără a fi un subiect rușinos pentru cei doi soți. Divor țul legal a fost
relativ informal, situația faptică fiind următoare: soția își lua zestrea și părăs ea casa soțului
său. Cetățenii romani aveau întotdeauna dreptul de a divorța de soțiile lor. De asemenea, un
pater familias putea ordona divorțul oricărui cuplu pe care îl avea sub puterea sa.
Un bărbat putea să divorțeze soția pentru adulter, beție sau ch iar și pentru motive
banale ca acela că femeia ar fi făcut copii ale cheilor de la locuința familiei. Adulterul a fost
un motiv suficient pentru divorț și, dacă soția a fost de vină, soțul avea posibilitatea de a
păstra o parte din zestrea ei.
În aceeași o rdine de idei, orice bunuri aduse de o soție la căsătorie sau dobândite în
timpul căsătoriei au rămâneau în mod normal în posesia sa în urma divorțului. De asemena, o
femeie condamnată pentru adulter era împiedicată să se recăsătorească.

225 Pentru o analiză detaliată a se vedea: M.D. Bob, Manual elementar de drept privat roman , Ediția a II –
a, op. cit., p. 106.
226 A se vedea: B. Rawson, Marriage, Divorce, and Children in Ancient Rome , Editura: Oxford
University Press, 19 91, p. 37.

120 În jurul secolulu i al doilea, femeile căsătorite și -au câștigat dreptul de a divorța de soții
lor. Divorțul solicitat de oricare dintre părți avea ca efect încetarea comuniunii legale formate
prin căsătorie. Înregistrarea oficială a divorțului nu a fost necesară până în an ul 449.
În ceea ce privește deființarea voluntară a căsătoriei romane existau anumite deosebiri
datorate modalității în care a fost încheiată căsătoria. Astfel, căsătoria cum manu încheiată
prin confarreatio se desființa tot printr -o procedură solemnă care se numea diffareatio , care
avea ca rezultat divorțul soților. În situația în care căsătoria a fost încheiată prin coemptio sau
usus, divorțul se producea ca urmare a trecerii femeii în puterea unei terțe persoane, proced ura
fiind denumită remancipatio .
Căsătoria sine manu se desființa prin simpla separare a soților. Astfel că atunci unul
dintre cele două elemente: affectio maritalis sau honor matrimonii nu mai existau, spre
exemplu dacă soțul își exprima această intenție prin repudierea ( repudium ) publică a soției,
cei doi puteau fi considerați ca fiind divorțați..
În timpul domniei împăratului Iustinian se stabilesc anumite categorii de divorț, care
rămân valabile până în zilele noastre , astfel: divorțul prin consimțământul reciproc ( communi
consensu ), divorțul din motive neimputabile (la acea vreme fiind vorba de căderea în
prizonierat, incapacitatea de a procrea și altele), divorțul din culpa exclusivă a unuia dintre
soți (spre exmplu în cazul faptei de adult er).
b) Încetarea efectelor căsătoriei romane prin deces
O altă modalitate evidentă de încetare a efectelor căsătoriei este aceea a decesului unuia
dintre soți. Deși nu era edictată o perioadă oficială de așteptare pentru un văduv, se obișnuia
ca o femeie să rămână în doliu timp de zece luni înainte de a se recăsători. Durata aceasta era
stabilită în eventualitatea unei sarcini, deoarece se considera că în cazul în care o femeie a
rămas gravidă chiar înainte de moartea soțului său, perioada de zece l uni garantează că, la
naștere, copilului nu -i vor putea fi afectate statutul social sau moștenirea legală. Nici o lege nu
le-a interzis femeilor însărcinate să se căsătorească și există cazuri bine cunoscute: Augustus
sa căsătorit cu Livia când a purtat co pilul fostului său soț, iar Colegiul Pontifilor a decis că
este permisă atât timp cât , mai întâi, a fost determinat tatăl copilului. Soțul anterior al Liviei a
participat chiar la nuntă. 227

227 A se vedea: B. Rawson, Marriage, Divorce, and Children in Ancient Rome , op cit., p. 37 -38.

121 3.1.2.5. Efectele reglementărilor dreptului roman asupra r elației nepatrimoniale
dintre soți
Din analiza realizată în rândurile anterioare putem constata că viața familiei romane a
trecut prin multe schimbări ideologice, însă principiul de baza al acestora a fost cel al
moralității căsătoriei și a vieții de familie. O parte din drepturile și obligațiile pe care le aveau
soții în Roma antică s -au păstrat și în zilele noastre (spre exemplu principiul monogamiei ).
Obligația de fidelitate era aspru pedepsită în acea perioadă de timp. Lex Iulia de adulteriis a
fost edictată în vederea pedepsirii femeilor căsătorite care comiteau adulter. Acum obligația
de fidelitate incumbă ambilor soți, iar sancțiunea pentru această încălcare a obligațiilor
nepatrimoniale ale soților este divorțul. Scopu l pentru care se putea încheia căsătoria romană
era întemeierea unei familii, principalul obiectiv fiind procrearea , astfel cum a fost ea statuată
de Augustus în vremea vechiul Imperiu roman, iar acest scop s -a păstrat până astăzi. Putem
concluziona că leg iuirile romane au pus bazele legislației moderne, fiind în fapt un adevărat
izvor inspirațional pentru legiuitor de -a lungul timpului. Este evident că anumite norme
juridice romane au intrat în desuetudine, însă reglementările fundamentale ale dreptului
familiei au rămas în esență aceleași.
3.2.DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE
ALE SOȚILOR ÎN VECHILE LEGIUIRI ROMÂNE
3.2.1. Istoria familiei în dreptul românesc
În rândurile următoare vom trece în revistă câteva dintre cele mai impo rtante prevederi
legale care au fost aplicate pe teritoriul ocupat de strămoșii nostri. Această anali ză succintă ne
permite să înțelegem anumite aspecte ale dispozițiilor legale, unele cutumiare, care s -au
perpetuat în timp, fiind preluate cu ocazia fiecăr ei modificări legislative intervenite, iar altele
intrate în desuetudine, care au fost înlăturate în timp.
În ceea ce privește familia , aceasta a avut o importanță deosebită în societatea
românească , regăsindu -se în reglemntările vremii încă de la primele atestări documentare
(care se refereau la locuitorii spațiului carpato -danubiano -pontic ca fiind daci ). Celula de baza
a societății a f ost din cele mai vechi timpuri familia. De -a lungul timpului căsătoria a cunoscut
o serie de schimbări semnificative, care au stat la baza reglementărilor legale ulteriore.
Căsătoria în vechile legiuri românești nu era foarte diferită de cea din vechea epo că
romană, păstrându -se ideea că această uniune era pasul firesc în vederea întemeierii unei

122 familii. Încheie rea căsătoriei , încă de la începutul reglementărilor legale, a fost posibilă ca o
formă de uniune între un bărbat și o femeie. Scopul acestei uniun ii a fost, și continuă să fie,
întemeierea unei familii, procrearea și creșterea copiilor.
Organizarea familială a evoluat de la structurile bazate pe poligamie către familia
monogamă. Familia în vechea Dacie se întemeia pe căsătorie. Există anumite docume nte care
ne arată că viitorul soț trebuia să plătească pentru viitoarea sa soție, astfel că atunci când dorea
să se căsătorescă, bărbatul era nevoit să plătească un anumit preț părinților femeii. Femeia la
rândul ei își aducea aportul la căsătorie prin anu mite bunuri materiale care alcătuiau zestrea
ei.228 În vechea Dacie, s oțul avea dreptul să dispună de toate bunurile și mijloacele familiei
sale și chiar de soarta membriilor acesteia. Aceste dispoziții referitoare la puterea absolută a
conducătorului famil iei au fost introduse în Dacia după cucerirea romană.
La încheierea căsătoriei se ținea cont de vârsta viitorilor soți. Vârsta soțului, de regulă,
era mai mare decât vârsta soției. Ceremonia căsătoriei îmbrăca ritualurile și cutumele
existente din cele mai vechi timpuri. Ulterior cuceririi romane, dacii care doreau să se
căsătorească au fost obligați să respecte normele juridice aplicabile famililor romane. În
vederea parcurgerii formalităților încheierii căsătoriei, consimțământul soților nu era suficient,
fiind necesar și cel al conducătorilor familiilor. De asemenea, d eși căsătoria era privită ca o
instituție indisolubilă, totuși divorțul a fost admis pentru motive temeinice.
Horațiu229 vorbește de fidelitatea soției dace în scrierile sale, arătând că pe Columna
lui Traian, după războiul cu romanii, luptătorul dac este însoțit de femeia și de copii săi.
Printre documentele găsite din vremea dacilor se regasesc reglementări cu privire la
autoritatea exclusivă a bărbatului asupra femeii, aceasta din urmă putând fi pedepsită chiar și
cu moartea în caz de infidelitate. Aceasta denotă, în primul rând, puterea bărbatului asupra
familiei sale. Supunerea femeii față de bărbat putea fi chiar absol ută, astfel că la moartea
bărbatului soția putea fi sacrificată pentru a -l urma pe acesta în mormânt. Putem observa o
inegalitate în drepturile rezultate din căsătorie, bărbatul comportându -se că un adevărat
stăpân, în timp ce femeia avea obligația de a -și urma soțul și d e a-i arăta obediență.

228 A se vedea: V. Hanga, Istoria dreptului românesc . Dreptul cutumiar, Ed. „Chemarea”, Iași, 1993, p.
15. A se vedea și: I. C. Drăgan, Mileniul imperial al Daciei , Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1986 și I.
C. Drăgan, Noi tracii , Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1976.
229 A se vedea: D. V. Firoiu, Istoria statului și dreptului românesc , Editura didactică și pedagogică,
București, 1976, p. 19.

123 În timp influența romana începe să scada, iar dulismul daco -roman își pierde eficiența,
realizându -se tranziția către o legislație adaptată timpului. Astfel, influențele creștinismului
timpuriu își pun amprenta și asu pra strămoșilor noștri. Împăratul Constantin cel Mare este cel
care revoluționează instituția căsătoriei. Ulterior anului 313, influența învățăturilor religioase
împărtășite de împărat ul Constantin și mama sa Elenea a luat amploare, astfel că normele
creșt inismului timpuriu au putut fi identificate și pe teritoriul României de astăzi.
Una dintre cele mai importante modificări care a adus -o creștinismul în ceea ce
privește dreptul familiei a fost înlăturarea consimțământul părinților la încheierea căsătorie i.
De asemenea, s -a permis tuturor categoriilor de persoane să încheie o căsătorie valabilă, fără
să se mai păstreze discriminarea bazată pe condiția socială a soților sau familia de proveniență
a acestora.
Continuând această tendință, în spațiul românesc , pe durata evului mediu , se amplifică
puterea creștinismului asupra familiei. Sub influența Bisericii, încheierea căsătoriei capătă un
caracter religios. Normele aplicabile dreptului familiei au fost și ele modificate corespunzător
normelor creștine. Cea m ai importantă modificare care a avut loc în această etapă a fost
transferul dreptului de a încheia o căsătoriei către autoritățile bisericești. S-a păstrat totuși
obligativitatea acordului părinților, însă acesta era mai mult formal, fiind secundat de
binecuvântarea preoților.
Prin modificările aduse de creștinism, atât încheirea căsătoriei, cât și raporturile
familiale ulterioare au trecut sub incidența legilor canonice. Raporturile juridice
nepatrimoniale dintre soți au trecut în această perioadă de timp în sfera de normare religioasă.
Astfel că, drepturile și obligațiile nepatrimoniale ale soșilor, astfel cum le cunoaștem astăzi,
au fost influențate de creștinism.
3.2.2. Legiuirea Caragea
Deschiderea către cultura apuseană a însemnat, în același timp, o deschidere către
doctrina socio -politică și juridică a unor țări precum Franța sau Germania. Transilvania a fost
mult timp sub ocupație austro -ungară, acest teritoriu românesc supunându -se legilor acestora,
în timp ce Ț ara Românească a fost sub ocupație turco -fanariotă , iar în Moldova s -a resimțit
puternic influența ocupației Imperiului Țarist . La acea vreme s -a considerat că este necesar să
se realizeze un pas către o legislație adecvată vre murilor , cele mai importante legiuiri fiind
Pravilniceasca Condică, Legiuirea Caragea și Codul Calimach , aceste din urmă putând fi
considerate codurile representative ale Moldovei și Țării Românești.

124 Redactarea codurilor, împreună cu reformele realizate de Constantin Mavrocordat în
domeniul social, administrativ, fiscal și judiciar sau de Alexandru Ipsilanti în domeniul
justiției, au reprezentat trecerea de la dreptul medieval al dreptul modern în spațiului
românesc. Aceste coduri pot fi caracterizate progr esiste, deoarece la elaborarea acestora s -au
avut în vedere atât normele bizantine și cutumele împământenite în spațiul românesc încă d e
la începutul dreptului medieval până în evul mediu dezvoltat230, cât și lucrările lui
Montesquieu, Beccaria sau Codul civil francez și cel austriac. Această tendință de progres a
fost înregistrată nu numai în privința conținutului codurilor , ci și al formei, sub aspectul
sistematizării și al tehnicii de reglementare juridică.231
Pravilniceasca Condică , aplicabilă în Țara Românească, a fost întocmită la porunca lui
Alexandru Ipsilanti în an ul 1775 și a intrat în vigoare în anul 1780. Normele juridice înscrise
în aceasta se referă la organizarea judecătorească, la raporturile dintre boieri și țărani,
organizarea adminis trativă precum și unele reglementări de drept civil. Textul este bilingv,
Pravilniceasca Condică fiind s risă atât în limba română, cât și în limbagreacă. S-a bucurat de
aplicabilitate până în anul 1818, când a fost adoptată Legiuirea Caragea, fără a fi însă
abrogată expres decât odată cu intrarea în vigoare a Codul civil român în anul 1865.
Legiuirea Caragea, cunoscută și sub denumirea de Legiuirea Caraja, a fost denumită
astfel datorită inițiatorului acesteia care a fost domnul Ioan Gheorghe Caragea. În anul 1815
domitorul Caragea a ordonat întocmirea proiectelor de pravile logofătului Nestor Craiovescu
și lui Atanasie Hristopol. Lor li s -au adăugat spre final stolnicii Constantin și Ioniță
Bălăceanu, care fără a aduce modificări textului, l -au „adeverit cu iscălitură în toate foile,
punându -se pecetea domnească pe fiecare foaie“.232
Lucrarea la care ne referim cuprindea dispoziții de drept civil, penal și procesual, iar
din acest motiv, Legiuirea Caragea a reprezentat, pentru Țara Românească, un adevărat codex
general. Pe scurt, p rin ace astă legiuire se stabileau noi taxe feudale pentru țărani, iar femeile
erau excluse din viața politică. Legiurirea Caragea a fost aplicabilă până laintrarea în vigoare
a Codul civil român în anul 1865.

230 Pentru detalierea dispozițiilor legale aplicabile în evul mediu românesc, a se vedea: M. Guțan, Istoria
dreptului romanesc. Editia a 3 -a, Editura: Hamangiu, 2017, p. 35 și urm.
231 A se vedea: T. Danciu, Istoria dreptului romanesc , Vol II, Aparitia și evoluti a dreptului scris, C.H.
Beck, 2020, p. 24 și urm.
232 A se vedea: A. Rădulescu, Pagini despre legiuirea Caragea , în Pagini inedite din istoria dreptului
vechi românesc , Editura Academiei Române, București, 1991, p. 79 -83;

125 Capitolul I al Legiuirii Caragea prevedea drepturi și obligații diferite pentru femei și
bărbați. În concret, discriminarea în privința femeilor a fost menținută prin normele juridice
aplicabile ulterior adoptării Legiuirii Caragea, stipulând expres faptul că: „ 1. Num ai bărbații
se fac boieri și judecători și ocârmuitori obștești. 2. Numai bărbații se fac arhierei, preoți și
diaconi. 3. Femeile sunt depărtate de toate cinurile politicești, stăpâniri și slujbe publice. “233
Definiția căsătoriei prevăzută de Legiurirea Car agea a fost următoarea: „nunta este
tocmeala unirii bărbatului cu femee a spre facerea de copii ”. În timp această definiție a fost
considerată brutală și din cele mai greșite, pentru că procrearea copiilor nu este singurul scop
al căsătoriei.234
Prin Legiuirea Caragea s-a încercat crearea unor norme juridice propice vremii, astfel
că pe lângă definiția căsătoriei au fost prevăzute o serie de dispoziții legale care se refereau la
pentru nuntă, zestre și exoprică. Astfel, în Capitolul XVI au fost prevăzu te dispoziții legale
referitoare la condițiile de fond ale căsătoriei, fiind interzisă căsătoria omenilor liberi cu robi
sau a creștinilor cu cei „altă lege“. Acordul părinților, care era obligatoriu în legiuirile trecute,
a fost modificată, luând forma pe care o cunoaștem astăzi, referindu -se numai la necesitatea
obținerii acordului părinților pentru căsătoria copiilor minori.
Divorțul a fost permis prin adoptarea Legiuirii Caragea, în principal pentru situația
când o căsătorie a fost încheiată împotriva l egii. Dispozițiile referitoare la desfacerea
căsătoriei cuprind, în fapt, și sancțiuni pentru neexercitarea drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale ale soților. Din cuprinsul acestor texte legale deducem că soții aveau
îndatorirea de avea relații conju gale. Dacă unul dintre aceștia se afla în imposibilitate fizică
sau se împotrivea, căsătoria putea fi defăcută pentru neîndeplinirea obligației nepatrimoniale
de către unul dintre soți. Exista, totuși, o condiție; pentru ca divorțul să fie pronunțat, aceas tă
îndatorire nepatrimonială trebuia să fi fost nesocotită de către unul dintre soți pentru o
perioadă de timp de până la trei ani .
Îndatorirea conjugală a fost strâns legată și de fecioria femeii. Unul dintre motivele
întemeiate pentru desfacerea căsător iei constând în dovedirea de către bărbat a faptului că
soția sa nu a fost fecioară la încheierea căsătoriei. Observăm că această îndatorirea a fost
valabilă numai pentru femeie, în timp ce bărbatul se bucur a de dreptul de a solicita curăția

233 A se vedea: D. Stoenescu, Vechile legiuiri românești, Legiuirea Caragea , Tipografia Fane
Constantinescu, Craiova, 1905, p. 29 -30.
234 A se vedea: A. Rădulescu, Pagini despre legiuirea Caragea , în Pagini inedite din istoria dreptului
vechi românesc , op. cit., p. 79 -83;

126 soției sale, a ceasta din urmă nu beneficia de aceeași prerogativă. Totuși, în cazul în care
susținerile soțului se dovedeau neadevărate, soția avea posibilitatea de cere desfacerea
căsătoriei pentru acest motiv.235
În ceea ce privește îndatorirea de fidelitate, arătăm c ă aceasta s -a perpetuat de -a
lungul timpului. Astfel cum am arătat în rândurile anterioare, au existat momente în istoria
dreptului familiei cînd adulterul a fost pedepsit aspru. Însă este necesar să observăm că p rin
Legiuirea Caragea au fost dispuse norme mai îngăduitoare, astfel că, sancțiunea pentru
infidelitate a fost desfacerea căsătoriei.
În mod similar au fost prevăzute și celelalte îndatoriri nepatrimoniale, acestea fiind
înscrise în norme juridice prohibitive. Astfel, soților le era înterzis să întreprindă acțiuni, fie
ele și verbale, unul împotriva celuilalt, sancțiunea în acest caz fiind divorțul. Prin Legiuirea
Caragea fiind prevăzute următoarele dispoziții în acest sens: „Când bărbatul va dovedi cum
că nevasta lui a cugetat rău î mpotriva vieții, sau muierea cum că bărbatul i -a cugetat rău,
atunci de trebuință e a se despărți“.236
În concluzie, Legiurirea Caragea, în ciuda lipsurilor evidente și a exprimării uneori
stângace, a adus o îmbunătățire a normelor juridice aplicabile la acea vreme. Această legiuire
a reprezentat o primă încercare de codificare a normelor juridice aplicabil e Țării Românești ,
fiind un precursor al legislației actuale.
3.2.3. Codul Calimach
Probabil unul dintre cele mai importante acte juridice ale țării noastre este Codul
Calimach. Acest cod a fost alcătuit de mai mulți juriști ai vremii, dintre care îi amintim pe:
Cristian Flechtenmacher, A. Cuzanos, Andronache Donici, Damaschin Bojincă și promulgat
de domnitorul Scarlat Callimachi (Calimach). 237
Codul Calimach a fost primul cod civil al Moldovei și a fost adoptat în anul 1817.
Aplicarea lui a deveni t mai consecventă abia după 1833, când a fost definitivat, și a fost
aplicat până la 1 decembrie 1865, când a fost abrogat și înlocuit cu Codul civil, valabil pe tot
cuprinsul Principatelor Unite.

235 Amintim în acest sens textul dispozițiilor cuprinse în Legiuirea Caragea : „6. Când bărbatul va dovedi
că muierea lui n'a fost fecioară, este slobod să se despartă; (…) 9. Când bărbatul își va defăima nevasta, cum că
n'a fost fecioară, sa u că e curvă și nu o va putea dovedi, este slobodă, nevasta să'l lase;“ Pentru detalii a se vedea:
D. Stoenescu, Vechile legiuiri românești, Legiuirea Caragea , op. cit., p. 104 -105.
236 A se vedea: D. Stoenescu, Vechile legiuiri românești, Legiuirea Caragea , op. cit., p. 104 -105.
237 A se vedea: M. Gutan, Istoria dreptului romanesc . Editia a 3 -a, Editura: Hamangiu, 2017.

127 În alcătuirea acestui cod au fost folosite reglementări ale mai multor țări, dar în același
timp s -a ținut cont de obiceiul locului. La baza acestuia a stat codul civil austriac. Totodată,
juristii care au participat la elaborarea acetui cod au folosit și prevederi din dreptul bizantin.238
Un aspect foarte important este că s -a insitat în păstrarea anumitor trăsături feudale,
astfel că acest cod conținea și no rme de drept burghez. Totuși prin această orânduire legală s -a
încercat introducerea reglementărilor privind proprietatea privată, ceea cea a condus la
formarea unor ralații juridice noi, în contextul reformării Moldovei feudale.
Codul Calimach conținea un ele reglementări bazate pe dispoziții mai vechi ale
dreptului bizantin referitoare la familie, raporturile de rudenie și căsătorie. Întemeierea
familiei prin căsătorie a fost reglementată după principii care stau și astăzi la baza dreptului
contemporan al familiei. Reținem, însă, că existau anumite interdicții în ceea ce privește
căsătoria în acea perioadă, astfel că aceasta nu putea fi încheiată între creștini și necreștini sau
între oameni liberi și robi. Totodată este reglementat și divorțul, care poate avea loc atât din
cauza femeii cât și din cauza bărbatului.
O frumoasă descriere a relațiilor de familie o regăsim în Codul Calimach, la art. 63:
„Legăturile familiei se alcătuiesc prin căsătoreasca tocmeală, prin care două persoane, partea
bărbătească și partea femeească, arată cu un chip legiuit a lor voință și hotărîre de a viețui
într-o legiuită însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu, și cu cinste, într -o tovărășie
nedespărțită, de a naște prunci, a -i crește și a se ajuta între ei după putință la toate
întâmplările”. 239
Căsătoria este definită ca fiind tocmeala „prin care doaă persoane, partea bărbătească
și partea femeiască, arată cu chip legiuit a lor voință și hotărâre, de a viețui într -o legiuită
însoțire, cu dragoste, cu frica lui Dumnezeu și cu cinste întru o tovărășie nedespărțită, de a
naște prunci, a se agiuta între ei după putință la toate întâmplările“.240
Cu toate că această perioadă de timp a cunoscut anumite îmbunătățiri legislative,
considerăm că nu exista libertate absolută a în ceea ce privește decizia căsătoriei. De regulă,
părinții luau hotărârea de a -și căsătorii copiii, luând toate deciziile în acest sens. Deși se

238 A se vedea: P. Miculescu; C. Clipa, Istoria instituțiilor juridice în spațiul românesc , Editura
Worldteach, Timișoara 2007
239 A se vedea: D. Alexandresco, Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român, Dreptul civil
român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, Tomul I, Titlul preliminar, Persoanele
și familia (I) , exemplarul 121,ediție anastasică, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 534.
240 A se vedea: T. Danciu, Istoria dreptului romanesc , Vol II, Aparitia și evolutia dreptului scris, C.H.
Beck, 2020, p. 29 și urm.

128 remarcă o tendință de emancipare a femeii, se păstrează inegalitatea în drepturi și obligații a
soțiilor. Barbatul a păstrat anumite prerogative ale autorității lui pater familias din epoca
romană, având putere de decizie atât asupra soției cât și asupra copiilor.
Căsătoria presupunea încheierea î nainte a logodne i, ca o formalitate în vederea
pecetluirii înțelegerilor c are au avut loc între familiile viitorilor soți. Zestrea adusă de soție în
căsătorie era administrată de soț.241 Prin Codul Calimach au fost prevăzute dispoziții legale
referitoare la condițiile care trebuiau îndeplinite în vederea încheierii căsătoriei, fiind interzisă
căsătoria omenilor liberi cu robi sau a creștinilor cu cei care nu erau creștini. Obținerea
acord ului părinților p entru căsătoria copiilor minori, însă tinerii erau liberi să se căsătorească
după împlinirea vârstei de 12 ani, pentru femei, iar pentru bărbați după împlinirea vârstei de
14 ani.
În mod similar Legiurii Caragea, și în Codul Calimach au fo st prevăzute îndatoririle
nepatrimoniale ale soților sub forma unor norme juridice prohibitive. Astfel, dispozițiile
referitoare la desfacerea căsătoriei cuprind sancțiuni pentru neexercitarea drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților. Îndato rirea de respect reciproc nu a fost prevăzută
expres, însă legiuitorul de la acea vreme a considerat că este necesar ca soții să nu se
defăimeze public, sancțiunea pentru aceasta fiind desfacerea căsătoriei.
Adulterul nu a fost pedepsit din punct de vedere penal, însă au existat sancțiuni de
natură civilă. Oricare dintre soți avea dreptul de solicita desfacerea căsătoriei pentru
infidelitate, însă normele juridice cuprinse în art. 121 și art. 122 din Codul Calimach erau
favorabile bărbatului. Inegalitatea s -a perpetuat de -a lungul timpului, astfel, bărbatului îi erau
permise anumite indisc reții, considerându -se că acesta a „căzut în dragostea altei femei“ .
Pentru soție normele juridice nu au fost la fel de indulgente, femeia infidelă putând fi
sancționată pr in închiderea într -o mănăstire sau prin interzicerea timp de cinci ani a încheierii
unei noi căsătorii ulterior divorțului.
Concluzionăm că Legiuirea Caragea și Codul Calimach pot fi considerate primele
coduri ale Moldovei, respectiv, ale Țării Românești, legiuitorii dorind să relizeze reglementări
moderne, care să fie comparabile cu cele aplicate la nivel european la acea vreme. Este
important să apreciem efortul depus de cei care au colaborat la elaborarea ace stora, straduința
acestora fiind de a adapta legislația de inspirație occidentală la realitatea socio -politică de la

241 A se vedea: L. P. Marcu, V. Șotropa, R. Vulcănescu, M. Dvoracek, V. Al. Georgescu, O. Sachelarie,
Dreptul civil, în Istoria dreptului românesc , vol. II, partea întâi, Ed. Academiei RSR, 1984, pp. 235 -300.

129 acea vreme. Astfel, izvoarele juridice folosite nu au fost traduse și aplicate ca atare, ci s -a
incercat armonizarea normelor juridice mode rne cu cele de sorginte fanariotă. Opinăm că atât
Legiuirea Caragea și Codul Calimach au constituit bazele unei legislații autentice românești,
fiind reprezentative atât pentru Moldova, cât și pentru Țara Românească.
3.3.DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE
ALE SOȚILOR ÎN CODUL CIVIL ROMÂN DE LA
1864
La 1 decembrie 1865, în vremea domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a intrat în vigoare
primul cod civil român.242 Acesta a fost discutat și votat de Parlament în 1864, însă a fost pus
în aplicare de abia după trecerea unui terment de un an, această amânare fiind făcută cu scopul
de a fi studiat de către profesioniștii acelor timpuri, iar publicul să poată lua la cunoștință de
conținutul acestui cod . Primul c od civil român a cuprins o serie de modificări signifiante
pentru cetățeni.
Codul civil de la 186 4 cuprindea câteva dispoz iții avansate ca spirit juridic , dar și
socio -politic . Juriștii vremii, care au contribuit la elaborarea acestuia, au folosit , în mar ea
majoritate , reglementări ale Codului Napoleon I243, util izând anumite prevederi ale Codul
civil italian, însă, în același timp, au păstrat și unele prevederi ale vechiului drept românesc.
Primul c od civil român a fost cea mai mare parte a sa o tranducere a Codului civil francez244,
aceasta nefiind neaparat o eroare a juriștilor vremii, ci mai degrabă o dorință de a reproduce

242 Codul Civil din 26 noiembrie 1864, publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie 1864, pus în aplicare la
1 decembrie 1865. Codul civil din 1864 a fost abrogat conform art. 230 lit. a) din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011,
publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011, astfel cum a fost aceasta modificată de O.U.G. nr. 79 din 28
septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a noului Cod
civil, respectiv 1 octombrie 2011. Forma inițială a Codului civil din 1864 poate fi consultată la:
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1?isFormaDeBaza=True&rep=True.
243 Codul civil napo leonian sau Codul civil francez a fost realizat în vremea Primului Imperiu Francez sub
îndrumarea lui Napoleon I. În lucrarea autorilor J. Bouineau, J. Roux, 200 ans de Code civil , Paris, 2004, pag.
60, se regăsește declarația lui Napoléon despre Codul civ il francez, pe care o cităm intocmai: „ Ma vraie gloire
n’est pas d’avoir gagné quarante batailles, Waterloo effacera le souvenir de tant de victoires. Ce que rien
n’effacera, ce qui vivra éternellement, c’est mon Code civil .“ (trad.: „ Adevărata mea glorie nu constă în a fi
câștigat patruzeci de bătălii. Waterloo va șterge amintirea atâtor biruințe. Ceea ce va trăi veșnic este Codul meu
civil.“). Pentru detalii despre Codul civil Napoleon se poate vedea: V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii , Editura
Științific ă și enciclopedică, București, 1977, p.193.
244 Pentru o comparație între Codul civil român și Codul civil francez a se vedea: C. Nacu, Comparațiune
între Codul civil român și Codul Napoleon , Editura Librăriei Leon Alcalay, București, 1898 -1901(carte
bilingvă).

130 întocmai o serie de norme juridice care au fost aplicate cu succes în Franța și care aveau
echivalență și aplicabilitate în spațiul r omânesc.
Prin Codul civil de la 1864 s -a dorit o unitate legislativă pe întreg teritoriul românesc,
acesta fiind în fapt primul cod cu o aplicabilitate teritorială generală și care s -a aplicat pentru
o perioadă îndelungată de timp. Scopul legiutorului a fost acela de a crea un cadru legal
adecvat și accesibil pentru toată lumea. Putem constata că simplitatea și calitatea exprimării
au fost doua caracteristici care au ajutat ca această opera legislativă să fie înțeleasă de orice
perso ană.245 Prin acest cod s -a încercat să se realizeze o trecere de la dreptul natural la dreptul
pozitiv.246
Pe lângă evidentele benef icii și contribuții ale primul c od civil român, putem observa
și anumite neajunsuri. Astfel o primă critică pe care o putem ad uce este inacuratețea cu care
au fost traduse textele legale din limba franceză în limba română. Din dorința de a avea cât
mai curând o legislație comună tuturor teritoriilor românești, redactarea Codului civil de la
1864 s -a realizat în grabă, iar unele e xpresii din Codul civil Napoleon I și -au pierdut sensul
prin traducere .247 O parte din aceste probleme au fost remediate în timp, prin numeroasele
modificări aduse Codului civil de la 1864 .
Un alt aspect pe care dorim să -l reliefăm este faptul că legile pot fi uneori lacunare. În
opinia noastră vechiul Cod civil nu a fost suficient de cuprinzăto r, această teorie fiind
susținută și prin faptul că acest cod a fost modificat în timp, iar în anul 2009 a fost înlocuit.248

245 A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român , vol. I,
Editura All Beck, București, 2002, p. 23 -24.
246 În mod similar Codului civil Napoleon I, Codul civil român de la 1864 a încercat să înlocuiască
dreptul cutumiar cu dispoziții legislative. Ministrul justiției francez și, în același timp, unul dintre redactorii
Codului civil francez, Jean Portalis, susținea la acea vreme faptul că: „este elocvent prezentat dreptul natural ca
fundame nt al legislației. Dreptul natural este rațiunea universală și supremă întemeiată pe adevărata natură a
lucrurilor. Dreptul pozitiv este sau va fi numai dreptul natural transpus în precepte particulare.“ În doctrina
franceză modernă, s -a susținut în contin uare faptul că dreptul natural este un precursor al dreptului pozitiv, însă
„eșecul veritabil al pozitivismului juridic rezidă în chiar faptul că își pune încă această problemă a fundamentului
dreptului.“ Pentru detalii pe această temă se poate vedea: P. A mselek, Kelsen et les contradictions du positivisme
juridique , Revue Internationale de Philosophie, n° 138, 1981 – fasc. 4, pp. 460 -473 (publié également aux
Archives de philosophie du droit , tome 28, 1983, pp. 271 -282).
247 Pentru o comparație între Codul civil român și Codul civil francez a se vedea: C. Nacu, Comparațiune
între Codul civil român și Codul Napoleon , op. cit.
248 Nu întâmplător și -a intitulat Montesquieu lucrarea sa Despre spiritul legilor. Acesta a opinat că legile
au un spirit, referindu -se la permanența și esența lor, acestea dăinuind dincolo de timp și spațiu. Între drept și
lege nu se poate pune semnul echivalenței, trebuie întotdeauna să privim dincolo de lege. "Legile fără spirit sunt
forme tehnice, prin care fința umană e identificată cu una din măștile sale". Pentru mai multe detalii despre teoria
generală a dreptului a se vede: Gh. C. Mihai, R. I. Motica, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului ,
Editura All, București, 1997, p. 207.

131 Opinăm că este necesar să învățăm din experiența primului Cod civil, prima lecție fiind aceea
că este necesar un standard obiectiv de justiție, iar elaborarea normelor juridice btrebuie să se
realizeze cu maximă rigurozitate.
Codul civil de la 1864 a avut și numer oase aspecte pozitive, din care amintim cele care
au legătură cu prezenta temă, și anume : instituția căsătoriei civile devenea obligatorie, pe când
cea religioasă devenea facultativă. Soții puteau să -și aleagă regimul matrimonial, respectiv
regimul cu priv ire la situația bunurilor aduse sau dobândite de către soți pe durata căsătoriei.
Au fost prevăzute două regimuri matrimoniale, și anume regimul separației de bunuri și cel al
comunității de bunuri. Soții aveau posibilitatea de a declara la încheierea căsă toriei regimul
matrimonial dorit. Dacă soții nu -și exercitau dreptul de a alege una dintre aceste convenții
speciale înainte de celebrarea căsătoriei, atunci legea prevedea adoptatarea regimul dotal. 249
Codul lui Cuza, cum a fost supranumit, pe lângă căsăt oria civilă, reglementa divoțul civil.
Desfacerea căsătoriei cunoaște anumite diferențe față de modelul prevăzut în Codul civil al lui
Napoleon I, consacrând egalitatea soților în evocarea motivelor de divorț.
Chiar dacă la momentul elaborării s -a ținut se ama de cele mai noi dispoziții în materie
civilă, prin excluderea regulilor religioase din cadrul său, având în vedere că actele de stare
civilă și toate celelalte operațiuni juridice nu au mai fost lăsate în seama clerului fiind date în
competență laică,250 codul edictat în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza rămâne expresia
tipică a legislației de tip burghez.
Codul civil român din 1864, s -a aplicat pe întreg teritoriul Român iei, fiind menținut la
începutul perioadei comuniste. Într -adevăr o parte însem nată a fost abrogată, fiind înlocuită cu
noile reglementări de sorginte comunistă. Ulterior, aceste dispoziții legale au fost modificate
prin punerea în aplicare a Codului f amiliei251. Abia în anul 2011 prin Legea nr.71/2011 pentru

249 A se vedea: L. P. Marcu, V. Șotropa, R . Vulcănescu, M. Dvoracek, V. Al. Georgescu, O. Sachelarie,
Dreptul civil, în Istoria dreptului românesc , vol. II, partea întâi, Ed. Academiei RSR, 1984, pp. 235 -300.
250 A se vedea: I. Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și d e drept comparat ,
Ed. A92 Acteon, Iași, 2003, p. 10.
251 Codul familiei din 1953, punerea in aplicare a Codului Familiei s -a făcut prin Decretul nr.: 32 DIN 30
ianuarie 1954, publicat în M.Of. al României. În vigoare de la 04 ianuarie 1954 până la 25 iulie 1 993, fiind
înlocuit prin Codul Familiei 1953(r2); Formă aplicabilă de la 01 februarie 1954 până la 31 iulie 1974, fiind
înlocuită prin republicarea (r2) din Broșură din 01 august 1974; În vigoare de la 26 iulie 1993 până la 30
septembrie 2011, fiind abroga t prin Lege 71/2011;

132 punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil252, vechiu l Cod de la 1864 a fost
abrogat integral .
3.3.1. Despre contractul de căsătorie și drepturile soților în
Codul civil r omân de la 1864
În rândurile următoare ne -am propus să analizăm dispozițiile referitoare la căsătorie,
astfel cum a fost prevăzută în primul Cod civil r omân . Normele juridice referitoare la
aspectele legate de căsătorie, respectiv, drepturile și îndatoririle rezultate di n aceasta au fost
prevăzute în Titlul IV al Codului civil de la 1864, care a fost intitulat: „Despre contractului
de căsătoria și despre drepturile respective ale sotiloru“.
După cum putem observa din chiar titlul capitolului referitor la căsătorie, a cum mai
bine de o sută de ani căsătoria era privită ca un contract. Scopul pentru care soții încheiau un
contract de căsătorie era acela al reglementării relației conjugale. Vechea legiuire civilă
română conținea prevederi referitoare la aspectele patrimoniale ale căsătoriei, dar și la cele
nepatrimoniale. În ceea ce privește drepturile ne patrimoniale ale soților existau prevederi
referitoare , spre exemplu, la numele purtat de aceștia , la obligația de fidelitate, la domicil iul
conjugal.
În ceea ce privește reglementarea relațiilor patrimoniale dintre soți, este important să
precizăm că d ispozițiile art. 1223 din Codul c ivil de la 1864 prevedeau următoarele : „Legea
guberneza asociatiunea conjugale, în privinta averiloru, conformu reguleloru prescrise în
capulu urmatoru, dacă părțile n'au facutu convențiuni speciali. “253 Având în vedere aceste
prevederi legale putem observa că în acea perioadă soții aveau posibilitatea de a declara la
încheierea căsătoriei regimu l matrimonial dorit. Asemănător prevederilor actuale, dacă soții
nu optau pentru alege rea uneia dintre aceste convenții speciale înainte de celebrarea
căsătoriei, atunci legea prevedea adoptatarea regimul dotal. 254 Art. 1233 prevedea
următoarele: „Dotea este averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre
a'lu ajuta sa susțină s arcinele căsătoriei.“255 Analizând textul legal menționat putem constata

252 Noul Cod civil adoptat prin Legea 287/2009, actualizat 2018, republicat în Monitorul Oficial nr.
505/2011, aplicabil din 1 octombrie 2011.
253 Art. 1223 din Codul civil din 1864 poate fi consultat pe
http://legislatie.just.ro/Public/De taliiDocument/1?isFormaDeBaza=True&rep=True.
254A se vedea: L. P. Marcu, V. Șotropa, R. Vulcănescu, M. Dvoracek, V. Al. Georgescu, O. Sachelarie,
Dreptul civil, în Istoria dreptului românesc , vol. II, partea întâi, Ed. Academiei RSR, 1984, pp. 235 -300.
255 Art. 1233 din Codul civil din 1864 poate fi consultat pe
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1?isFormaDeBaza=True&rep=True.

133 că dota era constituită din bunurile soției pe care aceasta le aducea ca aport căsătoriei. Acestea
erau prevăzute anterior încheierii căsătoriei, însă soția putea încălcă forma contrac tuală a
acest ei declarații, în sensul că îi era permis să facă declarații contrarii. Dota era folosită cu
scopul de a susține sarcinile căsătoriei. În timpul căsătoriei, averea dotală era administrată de
către soț, acesta comportându -se ca un uzufructuar p entru bunurile aflate în proprietatea soției
sale.
Codul civil de la 1864 conținea și norme juridice referitoare la raporturile juridice
nepatrimoniale dintre soți. Având în vedere ca tema aleasă se referă la aspectele
nepatrimoniale rezultate din căsăto rie, în rândurile următoare vom analiza dispozițiile legale
referitoare la drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților, astfel cum au fost ele
prevăzute în vechiul C od civil.
3.3.2. Îndatoririle nepatrimoniale ale soților în Codul civil român
de la 1864
Prin art. 194 din Codul civil de la 1864 au fost prevăzute anumite îndatoriri
nepatrimoniale ale soților , pe care legiuitorul le -a considerat esențiale. Pentru celeritatea
analizei, alegem să enunțăm textul legal întocmai : „soții își datoresc unul altuia credință ,
sprijinu și ajutoru “.256 Într-adevăr a cest articol prevede în mod limitativ doar câteva dintre
îndatoriri le nepatrimoniale pe care soții le a u unul față de celălalt pe durata căsătoriei .
Una dintre îndatoririle nepatrimoniale ale soților, care s -a perpetuat în timp, a fost cea
de fidelitate. Astfel cum am amintit în rândurile anterioare, încă din vremea primelor legiuiri
romane soții aveau obligația de a fi fideli unul altuia. În cee a ce privește utilizarea termenul ui
de „credință “ în locul celui de fidelitate, apreciem că legiuitorul a făcut o alegere deliberată în
acest sens . Analizând acest termen sub aspect terminologic constatăm că acesta își are
rădăcinile în căsătoria religioasă, car e presupune ca cei doi soți, la fel ca și în cazul credinței
arătate față de divinitate, să dezvolte o căsnicie bazată pe încredere, respect reciproc și, nu în
ultimul rând, fidelitate. Legiuitorul apelează la acest termen pentru a definii obligația de
fidelitate, în primul rând, datorită impactului pe care religia îl avea la acea vreme asupra
populației .

256 Art. 194 din Codul civil din 1864 poate fi consultat pe
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1?isFormaDeBaza =True&rep=True.

134 Încălcarea dispozițiilor art. 194 C . civ. de la 1864 prin nerespectarea obligației de
fidelitate constituia motiv temeinic pentru desfacerea căsătoriei. Desfacerea căsătoriei în
viziunea Codului civil de la 1864 consacra egalitatea soților în evocarea motivelor de divorț.
Art. 195 C . civ. de la 1864 prevede că: „Bărbatul e dator protectiune femeii, femeia
ascultare bărbatului.“257 Prin acest articol legiut orul a dorit să ofere un cadru legal pentru
relația nepatrimonială dintre soți, trasân d în ac eastă modalitate liniile directoare ale relației
personal nepatrimoniale dintre aceștia. Credem că intenția legiuitorului a fost aceea de a crea
un cadru legal pr opice pentru ca soții să se poată bucura de o căsătorie care să garanteze
fidelitatea, sp rijinul și ajutorul reciproc , dar și protecția și afecțiunea care sunt necesare
căsătoriei.
Consider ăm că prevederea în același articol a mai multor îndatoriri nepatrimoniale s -a
realizat în mod intențional, legiuitorul dorind, probabil, să sublinieze faptul că relația
neptrimonială dintre soți este constituită dintr -un cumul de îndatoriri. Nu suntem în totalitate
de acord cu modalitatea în care au fost prevăzute de legiuitor aceste norme juridice referitoare
la îndatoririle nepatrimoniale ale soților, deoarece au fost foarte succint tratate. Există însă un
aspect pozitiv care poate fi reliefat din modali tatea de abordare, și anume, faptul că raporturile
juridice neptrimoniale sunt constituite dintr -o serie de îndatoriri nepatrimoniale pe care soții
trebuie să le îndeplinească sub forma unui cumul. Relația nepatrimonială dintre soți reprezintă
totalitatea acțiunilor întreprinse de aceștia pe durata căsătoriei, fără a exista posibilitatea de a
alege care dintre acestea să le respecte și care nu.
3.3.3. Numele purtat de soți pe durata căsătoriei conform
Codul ui civil r omân de la 1864
Prin Codul civil de la 1864 nu a fost prevăzute dispoziții referitoare la numele purtat
de soți ulterior încheierii căsătoriei. Însă este important să precizăm că, o dată c u apariția
familiei patriarhale, puterea bărbatului în căsătorie a evoluat, iar astfel s -au creat anumite
efecte colaterale cum ar fi regula purtării numelui soțului . Aceasta a devenit o tradiție
înrădăcinată pentru poporul român, care se păstrează chiar și astăzi ca și cutumă.
Primul act normativ care reglement a probleme referitoare la numele pe rsoanei fizice a
fost Legea nr. 18 din martie 1 895, cunoscută la acea vreme sub denumirea de „legea asupra
numelui“ . Prin această lege se prevedea u următoarele aspecte : nu e ra permis nim ănui de a

257 Art. 195 din Codul civil din 1864 poate fi consultat pe
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1?isFormaDeBaza=True&rep=True.

135 purta alt nume patronimic dec ât acela cu care este înscris în actele de stare civil ă; locuitorii
români, săteni, care nu au nume patronimic își vor putea forma unul, cu numele de botez al
tatălui lor, la care se adaug ă una din termina țiile care sunt în datina țării, cum ar fi „escu“ sau
„eanu “, de natur ă a diferen ția numele de prenume; femeia maritat ă ia numele patronimic al
soțului și îl pierde prin divor ț; schimbarea numelui pe cale administrativa se aprob ă de
Consiliul de Mini ștri și opereaz ă cu deplin drept și asupra so ției și copiilor.258 Scopul pentr u
care a fost legiferată această problemă a numelui a fost aceea de a identifica persoana fizica și
de a o individualiza pe aceasta î n raporturile juridice. Considerăm că aceste prevederi legale
au fost criticabile, astfel că obligarea soției de a purta nu mele soțului ulterior căsătoriei fără a –
i acorda acesteia posibilitatea de a alege a fost discriminatorie, aceste prevederi extinzându -se
și la situația schimbării numelui pe cale administrativă de către bărbat .
Legea numelui, menționată în paragraful anterior, a fost abrogat ă odată cu apari ția
Legii nr. 72 din aprilie 1936 . Prin dispozițiile art. 9 din Legea numelui nr. 72/1936 se
prevedea că „femeia, cât timp dăinuiește căsătoria, poartă numele de familie al soțului“. 259
Apreciem că a ceastă prevedere legală a fos t discriminatorie față de femei. În ciuda acestui
fapt, această cutumă patriarhală s -a perpetuat, iar marea majoritate a femeilor au purtat și
poartă și astăzi numele soților lor. Cu toate că legislația contemp orană permite păstrarea
numelui sau reunirea celor dou ă nume ale soților, purtarea nu melui soțului s -a păstrat ca o
falsă valoare socială a femeii măritate .
3.3.4. Domiciliul soților și obligația de coabitare pe durata
căsătoriei conform Codului civil r omân de la 1864
Alegerea domiciliului a fost legiferată prin Codul civil de la 1864, însă legiuitrul a
acordat acest drept de opțiune exclusiv bărbatului. Este important să precizăm că
reminescența patriarhatului s -a răsfrânt și asupra acestui aspect, astfel că, în ciuda faptului că
domiciliul bărbatului era voluntar, pentru femeie, la fel ca și pentru copiii minori, domiciliul
era stabilit prin dispoziții imperative . La fel ca și în cazul numelui femeii, regula privind
domiciliul ulterior căsătoriei a fost a stabilirii acestuia de către bărbat.

258 Pentru un studiu aprofundat despre schimbarea numelui pe cale administrativă a se vedea: C. Bîrsan,
Schimbarea numelui pe cale administrativă , Revista Română de Drept, 1970, pp. 6 -12.
259 A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei , op. cit., p. 109

136 Art. 93 C. civ. de la 1864 prevede a că: „femeia măritată nu are alt domiciliu decât
acela al bărbatului său “260. Analizând aceste prevederi observăm din nou influența regulilor
familiei patriarhale care s -au perpetuat în timp ca o expresie a puterii maritale a soțului asupra
soției. Această prevedere referitoare la domiciliul soților din vechea legislație civilă nu a fost
păstrată de -a lungul timpului deoarece era discriminatorie.
Din prevederile vechiului Cod civil se desprinde și obligația coabitare. Art. 196 C . civ.
de la 1864 prevedea faptul că : „femeia este datoare să locuiască împreună cu bărbatul său și
să-l urmeze ori în ce loc va găsi el de cuviință să -și stabilească locuința sa.“ Constatăm că
obligația de coabitare era unilaterală, fiind expres impusă de legiutor în sarcina soției. Astfel
cum am putut observa și în cazul numelui, dar și în cazul domiciliului, soluțiile abordate de
legiuitor au fost discriminatorii în ceea ce privește soția, prin favorizarea soțului și acordarea
acestuia a dreptului de opțiune asupra unor aspecte extr em de importante ale căsătoriei.
Analizând aceste soluții legale oferite de vech ea legiuire civilă putem constata că
aceste soluții legale au fost temerare în ceea ce privește reglementarea relațiilor de familie și
au condus la inechități în reglemetarea relațiilor nepatrimoniale dintre soți. Norme juridice
similare se regăsesc și în actuala legislație română, însă aceasta a fost adaptată necesităților
contemporane ale soților. Așadar, înțelegem să criticăm aceste prevederi ale Codului civil de
la 1864 și considerăm oportună opțiunea ulterioară a legiuitorului de abrogare a normelor
juridice discriminatorii față de soții.
3.4.DREPTURILE ȘI ÎNDATORIRILE NEPATRIMONIALE
ALE SOȚILOR ÎN CODUL FAMILIEI
Conform Codului f amiliei261, în România statul ocrote a căsătoria și familia , sprijinea
prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. De semenea,
prevederile conțineau obligația s tatului de a „apăra interesele mamei și copilului și manifestă

260 Art. 93 din Codul civil din 1864 poate fi consultat pe
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/1?isFormaDeBaza=True&rep=True.
261 Codul Familiei din 1953, punerea in aplicare a Codului Familiei s -a făcut prin Decretul nr.: 32 DIN 30
ianuarie 1954, publicat în M.Of. al României. În vigoare de la 04 ianuarie 1954 până la 25 iulie 1993, fiind
înlocuit prin Codul Familiei 1953(r2); Formă aplicabilă de la 01 februarie 1954 până la 31 iulie 1974, fiind
înlocuită prin republicarea (r2) din Broșură din 01 a ugust 1974; În vigoare de la 26 iulie 1993 până la 30
septembrie 2011, fiind abrogat prin Lege 71/2011.

137 deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații. “262 În temeiul art. 1 C . fam.,
„familia are la baza căsătoria liber consimțită între soți.“
Din punctul de vedere al doctrinei juridice de la acea vreme , familia a reprezentat o
realitate biologică, atât prin uniunea dintre un bărbat și o femeie, cât și prin procreare.
Comunitatea de viața dintre soți, dintre aceștia și copiii lor și, în general , dintre membri
familiei, a reprezentat o re alitate socială. Ca realitate juridică, familia a avut un sens restrâns,
care se referea la reglem entarea prin lege a relaț iilor de familie, dar și un sens larg , care
cuprindea totalitatea raporturilor juridice care pot rezulta între membri familiei.263
Căsătoria a mai fost definită în mod obișnuit, ca fiind acea uniune „încheiată în
principiu pe viață, în forma solemnă prevăzută de lege, între un bărbat și o femeie, în scopul
creării unei familii.”264 Această definiție a fost criticabilă sub aspectul duratei încheierii
căsătoriei. Deși divorțul era prevăzut ca modalitate de desfacere a căsătoriei, concepția
anterioară a marii majorități a doctrinei a fost a uniunii maritale încheiate pe viață.
Opinăm că nu era greșită abordarea căsătoriei din punct de vedere al duratei în timp, ci
modalitatea de exprimare. Căsătoria nu întrunea condițiile unui contract clasic pentru a putea
prestabili un termen înlăuntrul căruia să -și producă efectele. De asemenea, a definii că sătoria
ca fiind o „uniune pe viață” însemnă a nesocoti dreptul soțiilor de a decide în ceea ce privește
dreptul de a divorța atunci când traiul în comun nu ar mai fi cu putință. A șadar , folosirea
termenului „uniune pe viață” s -a dovedit a fi nepotrivi tă, iar o exprimare mai adecvată ar fi
fost „uniune pe durată nedeterminată”.
Normele juridice cuprinse în Codul familiei nu sunt în totalitate criticabile, legiuitorul
operând o serie de schimbări ale vechilor reglementări curpinse în Codul civil de la 1864
referitoare la familie, care s -au dovedit a fi bune. Un fapt lăudabil a fost cel al înlăturării
discriminărilor conținute de normele juridice anterioare p rivind drepturile și îndatoriri le soției
rezultate din căsătorie . Potrivit art. 1 C . fam., „în relațiile dintre soți, precum și în exercițiul
drepturilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.“ Astfel, prin aceste prevederi
legale s -a dorit înlăturarea influenței regulilor familiei patriarhale care s -au perpetuat în timp

262 Art. 1 din Codul Familiei poate fi consultat pe
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/39247?isFormaDeBaza=True&rep=True.
263 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, Victor Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 7.
264 În legătură cu definirea căsătoriei pe durata vechii reglementări a Codului Ffamiliei, a se vedea: M.I.
Eremia, Noțiunea de căsătorie și caracte rele ei , în Căsătoria în Dreptul R.P.R ., Editura Academiei, 1964, p. 18;
T.R. Popescu, Dreptul familiei , Editura didactică și pedagocică, 1965, vol. I, p. 83.

138 ca o expresie a puterii maritale a soțului asupra soției. Prin punerea în aplicare a dispozițiilor
din Codul familiei au fost eliminate o serie de discriminări care trenat în timp și care afectau
viața de familie , dar și viața personală a femeii măritate. Dispozițiile legale au fost în vigoare
din anul 1953 până în anul 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil.
Relațiile personale dintre soți cuprindeau raporturile patrimoniale și raporturile
nepatrimoniale dintre aceștia care se nasc odată cu încheierea căsătorie i și subzistă pe toată
durata mariajului. Dispozițiile Codului familiei au cuprins numai o parte dintre aceste relații,
lăsând la latitudinea soților restul raporturilor dintre ei.
Diferit față de normele juridice anterioare, prin dispozițiile legale cupr inse în Codul
familiei s -a încercat înlăturarea discriminărilor de sorginte patriarhală. În ceea ce privește
importanța relațiilor nepatrimoniale dintre soți, observăm că prin dispozițiile Codului familiei
s-a pus accent pe egalitatea în drepturi și îndato riri a soților.
3.4.1. Egalitatea în relațiile personale dintre soți conform
Codului familiei
Raporturile personale dintre soți în viziunea art. 25 și 26 C . fam. s-au bazat pe două
principii, și anume, acela al egalității în drepturi și obligații a soților și cel al luării în comun a
deciziilor.265 Această prevedere referitoare la egalitatea soților a condus la înlăturarea
dispozițiilor legale anterioare care erau profund discriminatorii față de femei și la
normalizarea relațiilor dintre bărbat și femeie punându -i pe aceștia sub semnul egalității în
ceea ce privește căsătoria.
Prin eliminarea reminescențelor patriarhatului, Codul familiei aducea îmbunătățiri
notabil e în ceea ce privește dispozițiile legale raportate relației dintre soți, stabilind în mod
expres egalitatea în drepturi și obligați i a acestora. Art. 1 alin. (4) C. fam. prevedea că soții
aveau drepturi și obligații egale în ceea ce privește relațiile dintre ei. În completarea acestor
dispoziții legiuitorul a înțeles să prevadă la art. 25 din același act normativ faptul că bărbatul
și femeia aveau drepturi și obligații eg ale în căsătorie. Acest efort al legiuitorului de a
clarifica egalitatea soților în căsătorie este lăudabil, cu atât mai mult cu cât elimina
discriminările normative în privința femeilor, care erau conținute de prevederile legislative
anterioare.

265 A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei , op. cit., p. 107

139 Un aspec t criticabil a fost acela că în dispozițiile vechiului Cod al familiei legiuitorul nu
a prevăzut posibilitatea soluționării problemelor de ordin conflictual dintre soți pe altă cale
decât cea judecătoarească. Într -adevăr neînțelegirile dintre soți cu privi re la relația personală
trebuiau soluționate pe cale amiabilă, însă acesta a fost un fals remediu, deoarece în cazul în
care soții considerau că nu mai există posibilitatea de a continua mariajul singura soluție a fost
desfacerea acestuia prin divorț. Astf el, în opinia noastră este criticabilă soluția oferită de
Codul familiei, în sensul că prin normele juridice cuprinse în acesta au fost limitate opțiunile
de soluționare a conflictelor din punct de vedere legal, prin trimiterea în vederea soluționării
acestora în interiorul familiei, fără a acorda măcar posibilitatea de mediere a problemelor
apărute.
3.4.2. Obligațiile juridice ale soților conform Codului f amiliei
Dacă analizăm din punct de vedere terminologic prevederile legale referitoare la
raporturile juridice dintre soți cuprinse în Codul familiei , putem observa că legiuitorul a optat
pentru folosirea termenului de „obligație“ în locul celui de „îndatorire“ . Expresia „obligație
civilă“ a fost folosită cu sensul de îndatorire a subiectului pasiv de a da, a face ori a nu face
ceva, având totodată. Raportul obligațional civil rezultat presupunea că subiectul activ poate
pretinde subiectului pasiv să dea, să facă sau să nu facă ceva. În doctrina juridică266, obligația
civilă a fost definită ca fiind „îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea
o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta
în a da, a face ori a nu face ceva care, la nevoie, poate fi impusă prin forța coercitivă a
statului.“
Opinia noastră critică, astfel cum am arătat și în primul capitol al tezei de doctorat, este
că alegerea termenului de obligații în ceea ce privește raporturile juridice dintre soți poate
conduce la producerea de confuzii, termenul de îndatoriri fiind mai potrivit.
Obligațiile juridice, se refereau la acele obligații care au fost prevăzute de legiuitor, iar
obligațiile morale, la cele care nu au fost prevăzute în nicio dispoziție legală, fiind lăsată la

266 Acesta este sensul provenit din defin iția dată obligației de către împăratul roman Justinian pe care o
cităm întocmai: „ Obligatio est juris vinculum, que necessitate adstringimur alicujus solvendae rei, secundum
nostrae civitatis jura “. Pentru o analiză istorică a noțiunii de obligație a se v edea: I. Albu, Drept civil.
Introducere în studiul obligațiilor , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1984, p. 14 -10. A se vedea și C. Stătescu, Tratat
de drept civil. Teoria generală a obligațiilor , 1981, p. 12. Pentru o analiză detaliată a se vedea: Ghe. Beleiu,
Drept civil român: introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil , op. cit., p. 90.

140 latitudinea soților modalitatea de aplicare a acestora.267 Obligațiile morale erau, spre exemplu,
cele de prietenie, afecțiune reciprocă , respect reciproc, sprijin moral .
Prin dispozițiile art. 2 C . fam. legiuitorul a înțeles doar să amintească faptul că aceste
obligații morale erau importa nte pentru căsătorie, fundamentul relațiilor de familie fiind
prietenia și afecțiunea reciprocă. Opinăm că gestionarea acestora a fost lăsată la latitudinea
celor doi soți, în principal, datorită faptului că a fost imposibil ca legiuitorul să cuantifice
aceste îndatoriri și cu atât mai puțin să le limiteze prin dispoziții legale.
3.4.3. Obligația de sprijin moral conform Codului familiei
Art. 2 C . fam. prevedea că soții își dator au unul altuia sprijin moral , aceasta fiind
considerată o obligație primordială în relația nepatrimonială dintre soți. Pentru legiuitor
această obligație era o consecință logică a căsătoriei, soții datorându -și, astfel cum am amintit,
prietenia și ajutorul reciproc, și implicit sprijin moral în tot ceea ce întrep rind pe durata
căsătoriei.
Această obligație a fost păstrată și în legislația contemporană, fără a se aduce modificări
semnificative . Considerăm că importanța acestei îndatoriri constă în reciprocitatea sprijinului
acordat.
3.4.4. Obligația de fidelitate conform Codului f amiliei
Vechea legislație nu prevedea expres în sarcina soților obligația de fidelitate, însă
exista u anumite prevederi care se refer eau la con secințele încălcării ace stei obligați i. Art. 53
din Codul familiei fă cea referire la prezumția de paternitate, care în concepția legiuitorului
îngloba obligația de fidelitate.268 Cu trecerea timpului această prezumție de paternitate a
devenit mai mult formală, deoarece dezvoltarea științei medicale permite identificare
paternit ății printr -un test ADN. Astfel, prezumția juridică a fost înlocuită cu certitudinea
oferită de rezultatul unui test medical performant.
Încălcarea obligației de fidelitate p utea constitui motiv pentru divort , însă mai important
de atât, în temeiul dispozițiilor vechii reglementări infidelitatea constituia infracțiunea de
adulter. În concepția vechilor norme civile fapta unei persoane căsătorite de a săvârși

267 A se vedea: I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 39.
268 A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei , op. cit., p. 113.

141 adulterul este reprobabilă și sancționabilă, aceasta contravenind fidelității și devotamentului
pe care soții și -l datorează.269
Considerăm că această soluție a fost extremă, motiv pentru care î n legislația actuală
această infracțiune nu a fost menținută, singura sancțiune pentru infidelitate este de ordin civil
și constă în posibilitatea soțului înșelat de formula o acțiune în desfacerea căsătoriei prin
divorț.
3.4.5. Obligația de conjugală conform Codului familiei
Obligația conjugală a fost studiată atât separat, cât și împreună cu obligația de fidelitate.
Privită singular aceasta se referă la îndatorirea soților de a avea o viață intimă comun ă,
indiferent dacă aceștia locuiesc împreună sau separat. În viziunea vechiilor norme juridice
aplicabile familiei, obligația conjugală a soți lor a fost legată de obligația de fidelitate. În
opinia doctrinei270 de la acea vreme, s -a considerat că era de datoria soților să aibă relații
intime în interiorul căsătoriei.
Analiza acestei obligații împreună cu obligația de fidelitate este importantă d eoarece
sub imperiul vechii legislații adulterul comis de către unul dintre soți a fost pedepsit penal.
Astfel că, atunci când obligația conjugală nu era respectată de către unul dintre soți, celălalt
soț se putea prevala de această nesocotire a îndatoriri lor conjugale pentru a nu fi sancționat
penal în cazul în care comitea infracțiunea de adulter. Conform art. 304 alin. (6) din vechiul
Cod penal urmărirea penală nu p utea fi pusă în mișcare pentru adulterul săvârșit de soțul care
se află în situația întreruperii vieții conjugale sau dacă soții trăi au despărțiți .
Soluția oferită de legiuitor în ceea ce privește incriminarea adulterului prin introducerea
acesteia în Codul penal de la acea vreme ca infracțiune este profund criticabilă. În opinia
noastră sancțiunea civilă produce efecte suficiente pentru a sancționa comportamentul soțului
culpabil a încălca această obligație. În aceeași ordine de idei, soluția anterioară a legiuitorului
de a nu se amesteca în relațiile dintre soți prin lăsarea la latitudinea acestora a relațiilor
nepatrimoniale, pentru ca ma apoi să incrimineze adulterul ca infracțiune, a reprezentat o
inconstanță și o atitudine neconformă cu spiritul și scopul legii.

269 I. P. Fi lipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., p. 40, cu trimitere la I. Oancea,
Explicații teoretice ale Codului penal român , vol. IV, București, Ed. Academiei, 1972, p. 56.
270 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, Victor Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 106 -107.

142 3.4.6. Obligați a de coabitare conform Codului f amiliei
Din perspectiva Codul ui familiei , scopul căsătoriei l-a reprezentat traiul în comun a
celor doi soți , ceea ce presupune a ca soții să aibă un domiciliu comun . Spre deosebire de
vechea legislație civilă, care creea o situație discr iminatorie pentru soție, Codul familiei l ăsa
la latitudinea ambilor soți posibilitatea alegerii domiciliului comun. Mai mult de atât, pentru
motive temeinice e ra permis ca cei doi soți să aibă domicilii separate, fără ca această situație
să constituie motiv de divorț. Dezac ordul soților privind locuința comună, refuzul nejustificat
al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt soț putea constitui un motiv de desfacere a
căsătoriei, conform art. 38 din C. fam.
În opinia noastră pr evederile Codului f amiliei au fost mai permisive decât cele ale
Codului Civil de la 1864, deoarece acestea recunoșteau dreptul de opțiune al soției în ceea ce
privește domiciliul, spre deosebire de normele anterioare care obligau soția să -și urmeze soțul
oriunde acesta ar fi hotărât să locuiasc ă.
Conform practicii judiciare271 din perioada în care au fost aplicabile dispozițiile Codului
familiei, soții care nu se înțeleg eau cu privire la locuința comună a veau posibilitatea de a
alege domicilii separate atunci când exist au motive temeinice pentru aceasta. Deși legislația
nu prevedea care sunt situațiile în care soții au posibilitatea de a aleg e să locuiască separat, în
practică au existat situații profesionale, în care unul dintre soți era nevoit să lucreze într -o altă
localitate.
O altă situație care a apărut în practica judiciară în acele vremuri a fost aceea a
comportamentului necorespunzător a unuia dintre soți. Au existat situații în care unul dintre
soți a fost izgonit din locuința comună fără a mai fi reprimit de către soțul culpabil înapoi
pentru a coabita, iar în cele mai multe dintre cazuri au fost culpabili de aceste fapte bărbații.
Această situație este o reminescență a vechilor legislații patriarhale, care au permis barbatului
supremația asupra soț iei și a copiilor săi. Pentru a restabilii o anumită ordine în privința
acestor aspecte legate de viața de familie, legiuitorul a stabilit p rin art. 305 lit. 1) C . pen. că
acela care părăsește sau care alungă o persoană față de care a re obligația legală de

271 Pentru o detaliere a practicii judiciare și a doctrinei din perioada de aplicabilitate a Codului Familiei a
se vedea: Plenul Tribunalul ui Suprem, Dec. nr. 26 din 27 septembrie 1962, în CD 1962, p. 37; A.I. Filipescu, I.P.
Filipescu, Dreptul Familiei, op. cit. , p. 41; A. Ionașcu, M. Mureșan, M. Costin, V. Ursa, Dreptul familiei, op.
cit., p. 108, Gh. Beleiu, Drept Civil Persoanele, op. ci t., p. 253.

143 întreținere, expunân d-o la suferințe fizice și/sau psihice săvârșește infracțiunea de abandon de
familie. 272
Pentru restabilirea unor astfel de situații legiuitorul a înțeles că e ra necesară adoptarea
unor dispozițiie legale cu caracter special, astfel că prin Legea nr. 61/19 91 au fost stabilite și
sancționate anumite contravenții privind conviețuirea socială, ordinea și liniștea publică.
Astfel, atunci când fapta bărbatului de a -și alunga soția și copii din locuința comună nu
constitui a infracțiune această faptă era sancționa tă contravențional. Soluția legiuitorului, deși
mai permisivă, a avut ca scop sancționarea unor astfel de fapte de natură a supune la suferințe
fizice și psihi ce membri familiei și, în măsura în care era posibil, restabilirea situației
anteriorare. În situ ația în care nu mai era posibilă conviețuirea în locuința comună practica de
la acea vreme a dispus ca unică soluție era divorțul. Mai mult de atât, s -a decis că unul dintre
soți nu avea posibilitatea de a cere evacuarea celuilalt soț pentru comportarea sa
neadecvată.273 Instanța avea posibilitatea de a decide evacuarea soțului violent, însă această
soluție este vremelnică, iar această soluție era dată numai dacă sănătatea celuilalt soț e ra în
pericol și în eventualitatea în care nu a vea unde locui.274 Au existat și situații în care unul
dintre soți a părăsit locuința comună în mod voluntar, astfel că în acest caz, la fel ca și în cazul
în care unul dintre soți ar fi fost forțat să plece, dreptul locativ n u încet a nici după trecerea
unui termen de 6 luni.275 În cazul în care părăsirea domiciliului s -a realizat de către unul dintre
soți prin acte de violență, dacă a renunțat la locuința respectivă ori traiul în comun e ra
imposibil de continuat, în practica ju diciară s -a statuat că cererea de reintegr are în locuința
familiei este inadmisibilă.276 În același sens, s -a hotărât ca soțul care a părăsit voluntar
domiciliul comun, însă are un comportament violet, consumă băuturi alcoolice, provoacă
scandaluri, nu poat e fi reintegrat în locuința comună datorită faptului că prin aceasta ar putea
fi pusă în pericol integritatea fizică și morală, sau chiar viața, membrilor familiei.277
Observăm că deciziile din practica judiciară nu au fost unitare, însă au fost adaptate fiecărei
spețe în parte.

272 A se vedea A.I. Filipescu, I.P. Filipescu, Dreptul Familiei , op. cit. , p. 42; Pentru practică judiciară a
se vedea: Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 5 din 11 mai 1967, în RRD nr. 6, 1967, p. 126 -128.
273 Tribunalul Județean Huned oara, Decizia civilă nr. 221 din 23 februarie 1983, în RRD nr. 8, 1984, p.
62.
274 Tribunalul Județean Constanța, Decizia civilă nr. 813 din 31 iulie 1985, în RRD nr. 5, 1986, p. 77.
275 Tribunalul Județean Hunedoara, Decizia civilă nr. 332 din 9 aprilie 1981, în RRD nr. 3, 1982, p. 60.
276 Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 399 din 1960, în CD 1960, p. 172.
277 Tribunalul Județean Suceava, Decizia civilă nr. 1299 din 25 noi. 1986, în RRD nr. 7, 1987, p. 71 -72.

144 3.4.7. Numele soților conform Codului Familiei
Odată cu încheierea căsătoriei cei doi soți aveau posibilitatea de a opta pentru numele pe
care doresc să -l poarte pe durata căsătoriei. În acest sens, menționăm că d ispozițiile art. 27 din
Codul familiei permiteau soților să -și păstreze fiecare numele purtat înainte de căsătorie, să
poarte numele unuia dintre ei ca nume comun sau să poarte numele lor reunite.
Deși art. 27 C . fam. nu institui a în mod expres nicio inte rdicție în ceea ce privește
modalitatea de folosire a numelui soților, s-au conturat, totuși, anumite opinii în doctrina
juridică278 referitoare la aplic abilitatea practică a acestor dispoziții legale. În această ordine de
idei, trebuie să menționăm că nu era permisă varianta purtării numelor reunite doar de către
unul dintre cei doi soți. De asemenea, soții nu aveau posibilitatea de a decide asupra purtării
unui nume străin lor, pe care niciunul dintre aceștia nu -l purta la data încheierii căsătoriei.
Obligativitatea instituită de Codul familiei prin art. 27 și art. 28 referitoare la purtarea de
către soți a numelui declarat la încheierea căsătoriei și, respectiv a posibilității schimbării
acestuia numai cu acordul celuilalt soț, trebuie să menționăm că exist au anumite excepții de la
aceste dispoziții legale. În acest sens art. 8 din Decretul nr. 975/1968 privind schimbarea
numelui și a prenumelui279 permite a unuia dintre soți schimbarea numelui său fără acordul
celuilalt soț, însă numai în anumite condiții. Astfel, schimbarea numelui unuia dintre soți fără

278 În perioada de aplicare a dispozițiilor din Codul familiei au apărut anumite situații practice referitoare
la numele purtat de soți pe durata căsătoriei pe care ar trebui să le avem în vedere. Art. 27 din Codul familiei nu
distingea dacă purtarea numelui comun încetează odată cu decesul unuia dintre soți , astfel că s -a considerat în
mod întemeiat că soțul supraviețuitor avea dreptul de a purta în continuare numele stabilit. Pe de altă parte
exercițiul dreptului la nume nu ar fi putut fi îngradit atât timp cât nu exista un text de lege care să prevadă aces t
lucru. Am îndrăznit să gandim dincolo de aceste dispoziții legale, astfel că aceste vechi prevederi din dreptul
familiei ne conduc spre ideea că, odată dobândit, dreptul de folosință asupra numelui nu înceta. În practică au
existat și anumite cazuri exce pționale, când numele purtat de unul dintre soți a făcut obiectul unei dezbateri. În
speță discutăm de cazuri în care soțul era nedemn de purtarea numelui celuilalt soț, datorită unor defăimări aduse
acestuia, a unor fapte de natură penală sau alte asemene a. Referitor la numele soțului supraviețuitor trebuie să
preciză că acesta avea dreptul de a folosi numele purtat ca urmare a căsătoriei cu defunctul său soț chiar și în
eventualitatea unei noi căsătorii. Mai mult de atât, dispozițiile legale în vigoare la acea vreme nu au interzis
putarea de către noul soț a numelui soțului văduv, ci din potriva s -a permis inclusiv reunirea acestor nume.
Această practică a fost utilizată și în cazul soțului divorțat care a păstrat numele fostului său soț. În practică au
existat și alte situații în care se punea problema schimbării numelui, cum ar fi spre exemplu situația numelui
soțului care este adoptat în decursul mariajului. Art. 21 din Ordonanța de urgență nr. 25/1997 cu privire la
adopție, reglementa efectele adopției cu privire la numele adoptatului la art. 21, astfel că în cazul soțului adoptat
care purta nume comun cu celălalt soț soluția a fost aceea a păstrării numelui dobandit prin căsătorie, lipsind
astfel de efecte numele obținut prin adopție. Cu toate acestea d acă celălalt soț își exprima accordul, soțul adoptat
avea posibilitatea de a purta numele obținut ulterior adopției. A se vedea A.I. Filipescu, I.P. Filipescu, Dreptul
Familiei , op. cit. , p. 43.
279 Decret nr. 975 din 23 octombrie 1968 cu privire la nume; Publicat în B. Of. nr. 136 din 29 octombrie
1968. În vigoare de la 29 octombrie 1968 până la 01 februarie 2003, fiind abrogat și înlocuit prin Ordonanță
41/2003.

145 acordul celuilalt soț se realiza atunci când exist a o eroare cu privire la redactarea numelui pe
actul de stare civilă, atunci când exista o eroare de ortografie datorată traduce rii numelui
dintr -o altă limbă, etc. Accordul celuilalt soț e ra totuși n ecesar dacă această modificare
produce a efecte asupra numelui purtat de soț sau de copii minori pe care aceștia îi au
împreună.
Acest aspect al schimbării numelui pe cale administrativă numai cu acordul celuilalt soț,
criticabil de altfel, a fost menținut și prin adop tarea noului Cod c ivil din 2009 . Această
restricție este de natură discriminatorie și poate conduce la dezavantaje de ordin prof esional
sau moral. Vom face o analiză mai detaliată în capitolele ce urmează , atunci când ne vom
îndrepta atenția asupra dispozițiilor legale în vigoare , urmând a face și o propunere de lege
ferenda în sensul modificării acesto r prevederi legale care s -au păstrat și ulterior adoptării
Codului civil.
Efectele legislației anterioare asupra relației nepatrimoniale dintre soți se pot observa cu
ușurință chiar și în sânul familiei moderne. Este important să precizăm că o parte din
drepturile și obligațiile soții lor prevăzute în dreptul roman s-au păstrat până în zilele noastre.
În timp, raporturile juridice nepatrimoniale dintre soți au trecut în sfera de normare religioasă,
fiind influențate de creștinism și legile canonice. Primele legiuiri românești, Legiurire a
Caragea și Codul Calimach , în ciuda lipsurilor evidente și a exprimării stângace, a u contribuit
la îmbunătățire a normelor juridice aplicabile raporturilor juridice rezultate din căsătorie,
îndatoririle nepatrimoniale ale soților fiind prevăzute sub forma unor norme juridice
prohibitive. Mai apoi, C odul civil de la 1864 a contribuit la reglementarea multor probleme
civile, fiind o opera legislativă, însă în același timp, a cuprins o serie de prevederi care au fost
discriminatorii f ață de soții . Prin eliminarea reminescențelor patriarhatului, Codul familiei a
adus îmbunătățiri notabile în ceea ce privește dispozițiile legale privind relația nepatrimonială
dintre soți, stabilind în mod expres două principii directoare: egalitatea în d repturi și obligații
și principiul codeciziei.
Considerăm că a ne cunoaște istoria este un lucru esenția l. Astfel că , atunci când pornim
în elaborarea unui studiu juridic, trebuie să pornim de la dispozițiile legale anterioare.
Criticabile sau nu, normele juridice aplicabile în trecut reprezintă punctul de plecare în
înțelegerea legislației. Incursiunea în istoria reglementărilor oferă oportunitatea observării
greșelilor care au apărut de -a lungul timpului în elaborarea dispozițiilor cu caracter legal și
oferă posibilitate a corectării acestora.

146 4.CAPITOLUL III – ANALIZA DREPTURILOR ȘI
ÎNDATORIRILOR NEPATRIMONIALE ALE
SOȚILOR ÎN REGLEMENTAREA ACTUALULUI
COD CIVIL ROMÂN
4.1. PRECIZĂRI PREALABILE
4.1.1. Importanța drepturilor și îndatoririlor nepatrimonial e ale
soților
Familia a constituit, de -a lungul veacurilor, o ancoră importantă în crearea identității
fiecărui individ. Concepția de familie a evoluat în timp, dar rămâne, totuși, o bază
fundamentală a societății noastre contemporane. Cu toate acestea, este curios să observăm că
legiuitorul nu a riscat niciodată definirea acestui termen. Această stare de lucruri poate fi, fără
îndoială, explicată prin diversitatea realităților care stau în spatele conceptului de familie. Î ntr-
adevăr, confruntându -se cu multitudinea de factori care iau parte la fenomenul familial, este
dificil să se dorească fixarea termenului de familie .
Putem spune că familia este alcătuită dintr -un grup de oameni uniți printr -o legătură
biologică sau o c omunitate de viață al cărei scop este asigurarea dezvoltării și continuității,
respectând în același timp drepturile și libertățile membrilor săi, dar și obligațiile pe care le
presupune viața de familie . 280
Atunci când legiuitorul stabilește relațiile pec uniare din cadrul familiei, se vorbește
despre dreptul patrimonial al familiei. Scopul pentru care au fost introduse aceste norme
juridice este de a stabili i solidarit atea material ă între membrii familiei. Însă nu toate relațiile
care se formează în legătu ră cu familia pot fi evaluabile în bani, aceastea din urmă fiind
nepatrimoniale. Prin tema doctorală aleasă, am înțeles să ne concentrăm studiul asupra

280 În primul capitol al acestei lucrări a fost realizată o analiză a termenului de familie, ast fel: Familia este
alcătuită din totalitatea persoanelor unite prin legături de sânge sau prin alianță. Analiza etimologică a
termenului familie ne ajută să identificăm originea acestui cuvânt, care provine din latinescul familiae și
semnifică totalitatea m embrilor unei gospodării. Familia din punct de vedere sociologic, reprezintă o formă
specifică de comunitate umană, o viață în comun, în contextul unor interese comune și a unor relații de
întrajutorare reciprocă. Din punct de vedere juridic, familia repre zintă acel grupul de persoane între care există
drepturi și obligații care izvorăsc din căsătorie, din rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de
familie. Pentru analiza detaliată a se vedea supra Cap. I.

147 drepturilor și îndatoriri lor nepatrimoniale ale soților, analiza acestora cuprinzând nașterea,
efectele acestora, dar și încetarea lor.
Legiuitorul român a ales să intervină cât mai puțin în viața privată a soților, astfel că
normele juridice referitoare la dreptur ile și îndatorir ile nepatrimoniale ale soților sunt minime.
În legislația română e xistă un set de norme civile care guvernează partea legislativă a
drepturilor subiective civile, care, deși se raportează la persoană privită în singularitatea ei
(cum ar fi cele referitoare la capacitate a de exercițiu , nume, stare civilă ), se vor regăsi și în
ceea ce privește persoan a fizică în calitate de membru al familiei.
Drepturile și îndatoririle personale ale soților sunt cuprinse în Capitolul V al C. civ.,
aceste dispoziții legale re prezentând în fapt cadrul legal al defășurării raporturilor juridice
nepatrimoniale dintre soți. Art. 307 C. civ. intitulat „ Reglementarea raporturilor personale
dintre soți “ prevede că „ Dispozițiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale din tre
soți, oricare ar fi regimul lor matrimonial. “ Prin art. 308 C. civ. dispune în privința luării
deciziilor de către soți , astfel că este important să reținem că„ s oții hotărăsc de comun acord în
tot ceea ce privește căsătoria. “
Îndatoririle nepatrimoniale ale soților sunt prevăzute la art. 309 C. civ., astfel: „ (1)
Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral. (2) Ei au îndatorirea de a locui
împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască sep arat.“ Un alt aspect
important pe care legiuitorul a dorit să -l prevadă este independența soților, astfel că art. 310
C. civ. conține dispoziții referitoare la „ corespondența, relațiile sociale sau alegerea
profesiei “. Și, nu în ultimul rând, legiuitorul s e referă la numele soților, art. 311 C. civ.
conținând dispoziții privind obligativitatea soților de a purta „numele declarat la încheierea
căsătoriei“, dar și dispoziții privind s chimbarea numelui de familie . Toate acestea le vom
analiza în detaliu în rân durile următoare.
Considerăm că este necesar să ne aplecăm și asupra dispozițiilor din dreptul comparat,
cu atât mai mult cu cât d repturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților au fost prevăzute în
majoritatea legislațiilor. Pentru o privire de ansam blu asupra a ceea ce înseamna relația
nepatrimonială a soților trebuie să facem o scrută incursiune în dispozițiile altor state.
În acest sens, arătăm că art. 213 din C. civ. francez care prevede că „ soții sunt datori
să locuiască împreună, își datorează reciproc fidelitate, siguranță, asistență“.

148 Art. 143 din C. civ. italian prevede că „soții dobândesc aceleași drepturi și obligații“,
iar „din căsătorie rezultă îndatorirea reciprocă de fidelitate, de asistență morală și materială,
îndatorirea de a colab ora în interesul familiei și de coabitare “.
Art. 67 din C. civ. spaniol prevede „îndatorirea soților de a se respecta și de a se ajuta
reciproc și de a acționa în interesul familiei.“
Art. 1359 din C. civ. german prevede că „în îndeplinirea îndatoririlor care decurg din
relația de căsătorie, soții răspund unul față de celălalt numai pentru grija pe care o exercită în
mod obișnuit în propriile afaceri.“
Cartea 1 intitulată dreptul persoanelor și dreptul familiei din C. civ. olandez prevede la
art. 1:81 îndatotirea de a se ajuta reciproc, astfel: „soții își da torează reciproc fidelitate,
asistență și ajutor. Au îndatorirea de a contribui reciproc în toate cele necesare.“
Art. 720 din C. fam. California prevede faptul că „ soților prin contractul de căsător ie
le revine obligația de respect reciproc, fidelitate și sprijin.“
Prin art. 392 din C. ci v. Quebec se prevede că „soții au aceleași drepturi și obligații
rezultate din căsătorie.“ În opinia legiuitorului „soții, împreună, asigură direcția morală și
mater ială a familiei.“
Din prevederile Codului civil român, dar și din cele ale legislațiilor civile valabile în
alte state, putem observa că d repturile și îndatoriri le nepatrimoniale ale soților se concentrează
în jurul aspectelor morale în baza cărora trebuie să se desfășoare raporturile juridice rezultate
din căsătorie. În viziunea noastră, valorile morale sunt repere destinate să direcționeze
acțiunile indivizilor într -un sens care să nu lezeze alte persoane și care să corespundă
idealurilor colective ale so cietății .281 Astfel, pentru ca legea să -și exercite funcția sa este
necesar ca legiuitorul să aibă în ve dere un set de valori, să trase ze un model care trebuie urmat
de indivizi și să ofere o indicație solidă privind rezultatul funcționării sistemului de drept prin
reglementarea acestor valori. Metoda utilizată, astfel, este aceea a unei ierarhii de interese în
jurul valorilor care susțin instituția familiei.

281 Valorile sunt „idealurile cole ctive ale unei societăți, reprezentând ceea ce este de dorit și prin care se
influențează acțiunile indivizilor”. A se vedea:Y. Alpe, Lexicon de Sociologie , Dalloz, 2010. Alți autori francezi
remarcă faptul că „valorile nu sunt altceva decât anumite prefer ințe într -un context instituțional, iar prin modul în
care sunt formate, contribuie la reglementarea acestui context”. A se vedea: R. Boudon, F. Bourricaud,
Dictionnaire critique de la sociologiei , 1994, p. 664; și P. Morchain, La psychologie sociale des v aleurs , Dunod,
2009, p. 14.

149 Este important de remarcat că societatea contemporană pare să treacă printr -o criză a
valorilor, care din păcate nu ocolește instituția familiei. Valorile familiei tradiționale sunt
contestate, iar linia care separă valorile morale de imoralitate este uneori inexistentă. În
absența unor valori clar definite care să atragă un model de referință, este, prin urmare, dificil
sau chiar imposibil de a prioritiza interesele familiei. Politica legislativă282 actuală nu mai
pare să fie inspirată de valorile tradiționale, legiuitorul p referând să renunțe la anumite
dispoziții care îngrădesc viața de familie.
Din punct de vedere nepatrimonial, reglementările legale au fost restrânse, păstrându –
se tendin ța de prioritizare a aspectelor patrimoniale ale familiei. Acest fapt se datorează
opțiunii legiuitorului de a nu se amesteca în relațiile nepatrimoniale dintre membrii familiei.
Prin normele contemporane legiuitorul dorește să păstreze o echidistanță , însă această soluție
adoptată face ca dispozițiile referitoare la raporturile juridice n epatrimoniale dintre soți sa fie
marcate de ambiguitate.
Prin adoptarea unei astfel de abordări, opinăm că legiuitorul pasează responsabilitatea
luării deciziilor importante judecătorilor secților specializate în litigii de familie, aceștia
trebuind să fie arbitri care stabilesc interesele soților în funcție de particularitățile fiecărei
spețe. Rezolvarea conflictelor apărute în relațiile nepatrimoniale dintre soți trebuie sa aibă în
vedere stabilirea „proporției dintre interesele personale (…) și pe ce bază se va soluționa
conflictul, atunci când există interese diferite , însă nu poate fi determinată decât ținând sea ma
de toate scopurile urmărite.“283
Scopul legiuitorului ar trebui să fie acela de a oferi prin normele juridice adoptate o
ierarhie a valorilor morale , care să stabilească o echitate între interesele individuale și
interesele comune în ipoteza apariției unui conflict în exercitarea raporturilor nepatrimoniale
dintre soți . Scopul legii a fost din totdeauna acela de a găsi un echilibru în tre interesele
persoanei fizice și valorile morale impuse de societate, astfel încât să se asigure o ordine
juridică.284

282 Politica familială sau politica legislativă în dreptul familiei vizează acțiunea legilor orientate spre
familie, spre satisfacerea unui scop social, economic etc., de către conducători. Pentru o definiție a politicii
familiale , a se vedea: J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la Ve République , Ed. Flammarion, 1996, p.
199.
283 A se vedea: P. Roubier, Théorie générale du droit , Dalloz, 2005, p. 227.
284 A se vedea: J. Carbonnier, Quelques remarques sur l'esprit de la loi française du 13 juillet 1965
portant réforme des régimes matrimoniaux , ediție de Mc Gill, in revista Law Journal 1968, p. 590 și urm. În
acest sens, a se vedea: G. Cornu, L’apport des réformes récentes du Code civil à la théorie générale du droit
civil, Paris, Les Cours de droit, 1970 -1971, p. 124; J. Carbonnier, Terre et ciel dans le droit du mariage , în

150 În opinia noastră, legiuitorul a eșuat în încercarea sa de a oferi soților posibilitatea de a
gestiona singuri raporturile nepatrimoniale. Ca dovadă, avem o legislație din ce în ce mai mult
ambiguă, aceasta fiind expresi a clară a pierderi i valorilor morale în dreptul familiei. Singura
măsură, relativ recentă, adoptată de legiuitor a fost aceea a introducerii în dreptul familiei a
valorilor libertății și egalității. Soluția echitabilă a legiuitorului ar trebui să cuprindă oferirea
unui cadru legal adecvat care să permită soților soluționarea conflictelo r apărute în legătură cu
exercitarea drepturil or și îndatoriri lor nepatrimoniale pe calea medierii. Opinăm că pentru a
oferii un cadru legal adecvat în vederea soluționării conflictelor nepatrimoniale dintre soți,
este necesar să identificăm valorile moral e care stau la baza relației nepatrimoniale a acestora.
4.1.2. Identificarea valorilor care stau la baza relațiilor
nepatrimoniale dintre soți
În opinia noastră, identificarea valorilor care stau la baza relațiilor nepatrimoniale
dintre soți trebui e să aibă în vedere atât valorile tradiționale, cât și cele moderne. În ceea ce
privește relația nepatrimonială dintre soți, considerăm că aceasta trebuie guvernată de respect
reciproc, solidaritate, sprijin moral și o serie de alte asemenea atribute indi spensabile pentru o
relație armonioasă. Respectul reciproc și sprijinul moral sunt valori relaționale fără de care
obiectivul întemeierii unei familii își pierde sensul.
Valorile stabilite pe criterii solide285 vor da posibilitatea de a se crea relații de familie
puternice și structurate . Legiuitorul nu a dorit să reglementeze aceste valori decât succint,
considerând că depinde de membrii familiei să dezvolte liber sentimente de at așament,
afecțiune și dragoste, limitându -se la a stabili numai anumite reguli pe baz a cărora membri
unei familii să se ghideze în exercitarea raporturilor juridice dintre ei . 286 Pentru o analiză
detaliată, însă, trebuie sa avem în vedere acele valori care se situează la intersecția din tre
religie, moralitate și morală.

Studii oferite lui G. Ripert , legea privată franceză la mijlocul secolului al XX -lea, în revista Librairie générale
de droit et de jurisprudence, 1950, p. 335; și J. Carbonnier, Essais sur les lois, Revista de drept notarial
Defrénois, ediția a 2 -a, 1995 , p. 175.
285 A se vedea: P. Roubier, Théorie générale du droit , op. cit. p. 36. Pentru autor, legea se bazează pe o
filozofie a valorilor, iar regula este doar mijlocul de a ajunge la aceste valori.
286 Orice act juridic, orice convenție, se bucură de valabilitate numai dacă s -a încheiat în conformitate cu
legea, cu normele dreptului pozitiv. Numai ordinea rațională introdusă în societate conferă validitate juridică
actelor și voințelor care se produc. P entru detalii a se vedea: M. Djuvara, Analiza ideii de convenție în drept ,
Tipografia „Moderna“, Constanța, 1939, p 30.

151 Privite în esența lor, valorile morale urmăresc un interes general care depășește
interesele individuale. Valorile tradiționale au scopul de a îndruma soții spre o viață de familie
morală.287 Astăzi unele dintre aceste va lori au reușit să reziste timpului și moralei. Altele, pe
de altă parte, și -au pierdut vigoarea. Pentru a explica acest fenomen, considerăm că este
important să avem în vedere că valorile pot diferii în funcție de obiectivele grupului de
referință. În cazu l soților, trebuie sa avem în vedere scopul pe care aceștia îl urmăresc prin
crearea familiei și dacă valorile morale ale societății pot corespunde obiectivului urmărit de
aceștia .
În trecut, valorile stabilite de legiuitor erau supuse venerării cvasi -religioase288,
deoarece acestea erau considerate expresia unei voințe generale de la care ar fi trebuit să plece
dorințele individuale. În acele timpuri era de neconceput să credem că legiuitorul ar putea fi
confuz în alegerile sale. Astăzi, însă, ne punem întrebarea dacă poate exista eficiență în
elaborarea unor norme cu caracter nepatrimonial în dreptul familiei, fiind pusă în discuție
legitimitatea pe care legiuitorul o are în a decide soarta unor indivizi, prin simpla considerare
a voinței generale .289
Valorile tradiționale nu mai pot fi aplicate unei societăți moderne. De asemenea, se
poate întâmpla ca voința generală să nu cor espundă voinței soților. În ace lași timp, e ste lesne
de înțeles că valoriile unui grup restrâns , cum este familia întemeiat ă de soți, nu poate să
impună un set de valori general valabile pentru o societate. În astfel de circumstanțe, valorile
pe care a fost construită instituția familiei au o legitimitate limitată , forța lor depinzând de
convingerea indivizilor că prin acestea se exprimă un scop comun cu al lor .290

287 Respectul soților depindea de unitatea familiei, care era ea însăși indispensabilă pentru unitatea
statului. A se vedea: F. Terre, D. Fenouillet, Droit civil : La famille , Dalloz, 2011.
288 A se vedea în acest sens I. Chelaru, Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept
comparat , Ed. A92 ACTEON, Iași, 2003.
289 Dispozițiile legale, bazate pe valori care reprezintă expresia așa -zisei voințe generale, conduc la
fundamentalizarea și generalizarea legii noastre civile. Jean Jaque Rousseau susținea că un legiuitor infailibil și,
în mod necesar, benefic, este un mit, iar această afirmație rămâne perfect valabilă și în ce ea ce privește legislația
civilă actuală. A se vedea: F. Terre, La crise de la loi , Revista Archives de Philosophie du Droit, 1980, pp. 20 –
21.
290 Această problemă a apărut în trecut în legătură cu familia patriarhală. Valorile tradiționale ocrotite în
vreme a patriarhatului nu au mai corespuns la un moment dat obiectivelor familiale, motiv pentru acestea au fost
schimbate. În același timp, scopul normelor juridice emise la acea vreme au intrat in desuetudine, astfel că și
acestea au fost modificate în așa fel încât să corespundă interesului familial. Pentru o analiză detaliată a se vedea
supra Cap. II.

152 În dreptul comparat291, s-a dezvoltat un fenomen de interogare a transcendenței
valorilor obișnuite , stabilite de o autoritate a statului, care s -a datorat fenomenului social de
respinge re a motivelor care justifică impunerea lor. Într -adevăr, este necesar să identificăm
motivele care justifică impunerea anumitor valori morale , însă ne dăm seama , rapid , că în
zilele noastre unele justificări sunt d in ce în ce mai puțin acceptat e.
Prezentate ca idealuri colective, valorile reprezintă repere sau referințe necesare
relațiilor sociale. Ele sunt determinate prin raportarea l a anumite reguli morale comune.292 În
mod evident, valorile nu se bazează pe alegeri arbitrare ci, dimpotrivă, acestea sunt ro dul
reflecției raționale, al discuțiilor sau al compromisului făcute de o pluralitate de actori sociali,
având în vedere tendințele afective, morale și religioase.293 Ceea ce înseamnă că valorile se
bazează în mod necesar pe fundații solide, se bazează pe s prijin, adică motivele care
determină alegerea lor și, în special în ceea ce privește impunerea lor, se fundamentează pe un
temei juridic pentru care este necesar să fie reglementate.
În opinia noastră, motivele care stau la baza legiferării anumitor valor i într -o anumită
societate, pot fi clasificate în două categorii. Primul grup ar include justificările de natură
etică și morală, iar al doilea grup se referă la cele de ordine juridică sau p ublică.
Motivele etice și morale vizează un set de obiective ba zate pe un ideal de
comportament virtuos. Acestea sunt în principal motive de natură psihologică și se suprapun
uneori ideilor și convingerilor religioase. Altfel spus, în vederea justificării normelor etice,
trebuie să ne referim la preceptele morale cris talizate în timp prin cultur ă și religie .294 O
valoare bazată pe asemena considerații conduce în mod necesar la o judecată a
comportamentelor în conformitate cu criteriul de moralitate unic admisibil și se străduiește să
favorizeze comportamentele virtuoase. Justificările unei ordini morale și etice s unt, într -un
fel, instrumente prin care se dorește purificarea acțiunii lor umane. Pe de altă parte,

291 Pentru o analiză privind crearea valorilor și, mai ales, pentru o privire de ansamblu asupra scopurilor
pentru care au fost create, a se vedea R. Polin, La cr éation des valeurs , Biblioteca Filosofică J. Vrin, Paris, 1977,
p. 12; a se vedea și A. Wylleman, L'homme et la création des valeurs , Revue Philosophique de Louvain, 1960, p.
88.
292 O asemenea acceptare a valorilor ne aduce înapoi la interesele recunoscute social la un moment dat și
într-o anumită civilizație. A se vedea în acest sens: C. Grzegorczyk, La théorie générale des valeurs et le droit ,
1982, Editura LGDJ, pp. 28 -27
293 A se vedea: P. Morchain, La psychologie sociale des valeurs , Dunod, 2009 , p. 29; a se vedea și D.
Christoff, Le temps et les valeurs : essai sur l’idée de finalité , Neuchâtel, Editura De la Baconnière, 1945, p. 127.
294 Despre legăturile dintre moralitate și religie, se subliniază că „moralitatea adesea se refugiază în
docmele r eligiei în care s -a născut“. A se vedea: C. Grzegorczyk, La théorie générale des valeurs et le droit ,
Editura LGDJ, 1982 , p. 31.

153 justificările ordinii juridice sau p ublice sunt reduse la scopul practic urmărit , acestea
influențând orientarea acțiunii în sensul desirat de autorități .
Prin urmare, obiectivul social este atribuit direct valorii. De foarte multe ori, acest
obiectiv social este de a acorda o datorie justă sau de a determina poziția socială sau statutară
a anumitor membri ai comunității. Cu alte cuvinte, este mai presus de toate, ca prin anumite
valori stabilite, să structurăm relațiile sociale fără ca acestea să fie supuse unei cenzuri
morale, prezentând într -un fel un minim deziderat comportamental, considerat just și
necesar.295
Suntem, însă, departe de perfecțiunea compo rtamentului urmărit prin valorile care
susțin binele și moralitatea. Din cele menționate, concluzionăm că valorile urmăresc anumite
scopuri morale și, prin urmare, acestea trebuie să fie în mod necesar întemeiate.
Mai mult, una dintre particularitățile va lorilor tradiționale ale familiei constă în
coroborarea o biectivelor morale și juridice.296 De exemplu, moralitatea sexuală ca valoare,
deși se bazează pe considerații tradiționale, istorice sau referitoare la cultura unui popor,
urmărește și un scop juridi c care se referă la procreare și, implicit, la dezvoltarea societății
contemporane. De asemenea, analizând atributele fidelității sexuale ca valoare, se pare că, în
afară de scopul etic, ea a fost justificată în principal de finalitatea ei juridică. Într -adevăr,
afirmarea fidelității sexuale a fost necesară, pe de o parte, datorită rolului pe care îl are în
identificarea socială atribuită filiației și, pe de altă parte, de incertitudinea inerentă paternității.
Din acest motiv, legiuitorul s -a folosit de anu mite mijloace morale pentru a realiza o normă
juridică al cărei scop este obligarea soților la exclusivitate sexuală, comportament considerat
virtuos.297
Legitimitatea valorilor bazate pe aderarea societății la scopurile urmărite, sunt
considerate a fi suf iciente. În acest sens, trebuie subliniat faptul că, în domeniul dreptului

295 Pentru a înțelege în profunzime este necesar să observăm și partea percuniară a acestui concept juridic.
A se vedea: F. Terr e, D. Fenouillet, Droit civil : La famille , Dalloz, 2011, p. 32; P. Murat, Droit famille , op. cit.,
p. 968; E. Alfandari, Le droit aux aliments en droit privé et en droit public , Poitier, 1958; J. Pelissier, Les
obligations alimentaires, unité ou diversité , Lyon, 1961; P. Berthet, Les obligations alimentaires et les
transformations de la famille , L'Harmattan, 2000.
296 A se vedea: J. Flour, Cours d'introduction à l'étude du droit et droit civil , Coll. Les cours de droit,
Paris 1964, p.73.
297 Jean Carbonnier af irma că „profunzimea civilizației noastre este căsătoria monogamă (…)“Este un
angajament de exclusivitate carnală și morală. Autorul ridică problema existenței unei alte forme de infidelitate
pe care el o numește infidelitatea artificială, referindu -se la infidelitatea morală sau sentimentală. A se vedea J.
Carbonnier, Droit civil. La famille, l’enfant, le couple , Presses Universitaires de France, 2002, p. 473 -477.

154 familiei, considerentele morale au jucat dintotdeauna un rol important în reglementarea
relațiilor de familie. De -a lungul timpului familia a fost considerată ca fiind locul de apli care a
valorii moralități general valabile și universale.298
Cu toate acestea, în ceea ce privește valorile morale, trebuie subliniat că de -a lungul
timpului acestea și -au pierdut din eficiență, iar normele juridice care privesc familia au ajuns
să îngrădea scă drepturile membrilor familiei . Acest fapt se datorează evoluției mentalității
personale, dar și faptului că normele sociale de grup nu mai corespund nevoilor individuale .
În opinia noastră critică, relația nepatrimonială dintre soți trebuie să se intemeieze atât
pe dreptul individual al fiecăruia dintre soți, „care izvorăște, de obicei, din exercițiul liberei
voințe“299, cât și pe drepturile colective, comune celor doi soți ulterior încheierii căsătoriei.300
Raportul juridic nepatrimonial dintre soți trebuie să aibă izvorul în acte de rațiune.301
Considerăm că reducerea la abstract a valorilor morale ar fi o eroare, astfel că este
necesar ca relațiile nepatrimoniale dintre soți să se bazeze pe valori morale concrete, care pot
fi puse în practică. Exer citarea raporturilor juridice nepatrimoniale trebuie să se realizeze de
către soți în spiritul valorilor în care aceștia cred, atât timp cât acestea nu sunt ilegale sau
imorale.302

298 Portalis în discursul preliminar privind proiectul Codului civil francez, a afirmat că „obiectivul a fost
legiferarea moravurilor și răspândirea spiritul familiei, care sunt favorabile și pot susține spiritului societății“. A
se vedea: J.E.M. Portalis, Discours préliminaire sur le projet de Code civil , Litec 2004, p. LVI.
299 M. Nicolae (coord .), V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele , op. cit., p. 26.
300 „Sintagma subiect de drept desemnează, în egală măsură, atât participantul la raporturile juridice,
titular de drepturi și obligații, cât și vocația unui atare titular de a participa la asemenea raporturi, concretizată în
aptitudinea de a -și pune în valoa re drepturile și obligațiile ce -i sunt recunoscute, respectiv impuse.“ A se vedea:
M.N. Costin, Marile instituții ale dreptului civil român. Persoana fizică și persoana juridică , Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1984, p. 9.
301 A se vedea: E. Lupan, S. Sztranyicz ki, Persoanele în concepția Noului Cod civil , Editura C.H. Beck,
București, 2012.
302 Societatea a considerat anumite relații conjugale ca fiind născute din promiscuitate. Un exemplu în
acest sens fiind căsătoria, fie ea și legitimă, dintre un bărbat și o fe meie, atunci când între aceștia există spre
exemplu o legătură de rudenie. Nu este obligatoriu să fie o legătură de sânge, deci nu supunem atenției relațiile
incestuoase care, de altfel, sunt scoase în afara legii, ci discutăm despre rudenia legală. Avem s ituația unei femei
care s -a recăsătorit cu fost soț al surorii sale. Din punctul de vedere al societății această relație este una imorală,
iar copii crescuți într -un asemenea mediu se presupune că vor fi afectați. Așadar, cu toate că din punct de vedere
legal drepturile și obligațiile soțiilor sunt perfect legitime și acoperite de normele juridice în vigoare, din punct
de vedere al valorilor morale, această relație dintre cei doi soți a fost considerată imorală. (A se vedea practica
judiciară: CA Paris, 5 a prilie 2006, nr. 05 -16219, RG nr. 04/36382).
Un alt exemplu îl constituie solicitarea de încheiere a unei căsătorii între un socru și nora sa. Din nou
discutăm despre o relație care nu este incestuoasă, pentru a fi interzisă în mod explicit de lege, dar ca re se află
totuși în afara sferei moralității datorită legăturilor de rudenie legală. Acest exemplu demonstrează dificultatea
practică a aplicării valorilor morale, deoarece din punct de vedere legal cei doi pot încheia o căsătorie, însă

155 În consecință, într -o societate modernă devine dificil să judecăm relațiile dintre soți pe
baza unor valorii morale stricte, într -o manieră generală și abstractizată, fără să ne aplecăm
asupra comportamentelor sau situațiilor. Considerăm că este necesar să ne aplecăm studiul
asupra situațiilor reale care privesc familia, dar în mo d special relația dintre partenerii de viață
și efectele pe care relația lor o poate avea asupra celorlalți membrii ai familiei.
4.2. EGALITATEA JURIDICĂ A SOȚILOR
4.2.1. Originea istorică a inegalității dintre soți
Egalitatea dintre so ți rezidă intr -o evoluție îndelungată. Efectul esențial al căsătoriei pe
plan juridic a fost mult timp incapacitatea femeii căsătorite și corolarul său, autoritatea
conjugală. A fost o creație a dreptului roman, care a fost păstrată o perioadă îndelungată de
timp. Începând cu secolul al XVIII -lea statutul femeii se schimbă.303 Redefinirea statutului
femeii în societate va conduce și la redefinirea statului femeii în familie , ceea ce va duce la
suprimarea acestei incapacități modificându -și fundamentul și consecințele.304
Prin urmare , vechea legislație civilă edictată sub influe nța familiei patriarhale a păstrat
incapacitatea femeii căsătorite , motivând că aceste prevederi s-au datorat necesității de a
proteja femeiea, însă , în fapt , motive le care au stat la baza discriminării femeii au fost pur
politi ce.
Conform vechilor dispoziții civile soțul trebui a să-și protejeze soția, iar soția trebuia să
se supună soțul ui ei.305 Această discrim inare a marcat dreptul civil în ceea ce privește relația
de familie, dar în special în ceea ce privește statutul soției în familie și în relația cu soțul său.
Sub imperiul Codului civil de la 1864 , soțul a fost înzestrat cu putere deplină asupra
soției sale, acesteia din urmând suprimându -i-se aproape în totalitate drepturile

acesta va fi un ma riaj imoral.. În această speță, în temeiul art. 12 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului a condamnat refuzul Regatului Unit al Marii Britanii de a încheia căsătoria între socru și noră. A se
vedea practica judiciară: CEDO, 13 septembrie 2005 , B. și L. c. Regatul Unit , nr. 36536/02.
În practica judiciară, astfel cum am arătat în rândurile anterioare, au existat diferite situații care au pus la
îndoială valorile tradiționale. Concluzionăm că ceea ce poate este moral într -o societate este posib il nu fie intr -o
alta, iar impunerea unui set de valori abstracte este imposibil de realizat din punct de vedere practic.
303 Această problemă a fost deja analizată. Pentru detalii a se vedea supra Cap. II.
304 A se vedea: F. Terré, D. Fenouillet, Droit civil. Les personnes, la famille, les incapacités , 6ème éd.,
Dalloz, 1996, nr. 300 -301, p.241.
305 Art. 195 din Codul civil de la 1864 prevedea următoarele: „Bărbatul e dator protectiune femeii , femeia
ascultare bărbatului.“

156 nepatrimoniale. Este criticabil faptul că aceste dispoziții s-au păstrat o perioadă foarte
îndelungată , menținând în mod cu totul abuziv această inechitate .
În Româ nia, î nceputul evoluției principiului egalității dintre soți s-a realizat prin intrarea
în vigoare a Codului f amiliei, prin art. 1 s -au prevăzut următoarele: „În relațiile dintre soți,
precum și în exercițiul dreptu rilor față de copii, bărbatul și femeia au drepturi egale.“ Codul
familiei a marcat d ispariția discriminării dintre soț și soție prin eliminarea dispozițiilor legale
de natură patriarhală și înlocuirea acestora cu texte legale care să poată conduce la ideea unui
drept egalitar. Aceste dizpoziții au fost valabile până la intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Prin art. 258 alin. (1) C . civ. se prevăd următoarele: „Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților
de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.“ Apreciem că, prin aceste dispoziții legale,
legiuitorul a înțeles să reafirme principiul egalită ții între soți. Criticăm, însă, modalitatea de
exprimare, pe care o considerăm minimalistă. Modalitatea de reducere a exprimării la
sintagma „egalitatea acestora“ ne induce sentimentul de superficialitate a legiuitorului. Soluția
pe care o considerăm mai p otrivită ar fi fost aceea a menținerii în parte a prevederilor
anterioare ale Codului familiei și modificarea acestora în sensul introducerii termenului de
„îndatoriri“ în cuprinsul textului . Astfel în opinia noastră art. 258 alin. (1) C . civ. ar exprima
mai clar principiul egalității soților în următoarea formă: „Familia se întemeiază pe căsătoria
liber consimțită între soți. În relațiile dintre soți, precum și în exercițiul drepturilor și
îndatoririlor lor în calitate de părinți, bărbatul și femeia se buc ură de egalitate .“ Împreună, din
poziție de egalitate, soții trebuie să asigure direcția morală și materială a familiei.306 Egalitatea
juridică a soților trebuie să se refere atât la modalitatea de exercitare a relațiilor dintre ei, cât
și la responsabilită țile lor ca părinți.
Suntem de părare că dreptul familiei încă suferă în urmă reminescențelor trecutului. În
România familia cutumiară, tradițională, se bazează în continuare pe regulile patriarhatului, la
mult timp după abrogarea acestora. Pentru a reduce fenomenul patriarhal, care încă stăpânește
viața de familie și , în general, societatea , trebuie să avem în vedere o egalitate reală prin
promovarea constantă a drepturilor femeilor atât în domeniul familial cât și în cel profesional.

306 Căsătoria presupune crearea între so ți a unei legături legale speciale (numită și conjugală sau de
mariaj). Situația legală a persoanelor căsătorite trebuie să fie una specială. A se vedea: A. Bénabent, Droit civil
de la famille , 10ème éd., Litec, 2001, nr. 9, p.5; A se vedea și G. Cornu, Droit civil. La famille , 7ème éd,
Montchrestien. 2001, nr. 11, p.24 și urm..

157 Într-adevăr l egislația aplicabilă familiei a trecut printr -o serie de modificări care au
condu s la eliminarea discriminărilor, însă r ămâne de stabilit amploarea protecției pe care
legislația actuală o acordă persoanelor căsătorite. Acest lucru însă nu este ușor, întrucât
egalitatea nu poate fi cuntificată în unități de măsură. Considerăm că acest principiu trebuie să
fie pus în practică prin norme juridice clare care să exprime egalitatea de tratatment între soț
și soție, dar și egalitatea de tratament a ac estora în cadrul familiei.
4.2.2. Importanța egalității soților la încheierea căsătoriei, pe
durata acesteia și la desfacerea ei
Pentru o analiză detaliată a principiului egalității soților este important să plecăm de la
premisa oferită de dispozi țiile legale în vigoare. Astfel cum am arătat în rândurile anterioare,
egalitatea soților este prevăzută de legiuitor în mod expres prin art. 258 alin. (1) C . civ., însă
aceste dispoziții suportă anumite critici referitoare la minimalismul exprimării. De esența
acestui principiu este faptul că bărbatul și a femeia sunt egali la încheierea căsătoriei, pe toată
durata acesteia și la desfacerea ei. Pentru a sublinia im portanța pe care acest principiu o are în
viața soților legiuitorul a considerat necesară introducerea unui articol suplimentar , art. 308
din Codul civil, care se referă în fond la aceeași obligativitate, și care prevede următoarele:
„soții hotărăsc de com un acord în tot ceea ce privește căsătoria.“
Dispozițiile le gale menționate au o importanță deosebită în asigurarea egalității soților
în familie, ocrotirea intereselor individuale ale soților și asigurarea egalit ății acestora în
calitate de părinți, totuș i, acestea au caracter de norme declarative și nu conțin sancțiuni
pentru încălcarea prevederilor stipulate .
În doctrina juridică307 s-a susținut că p rincipiul egalității juridice a soților este în fapt un
corolar al principiului general al egalității juridice a părți lor, aplicabil actelor juridice,
conform art. 48 alin. (1) din Constituție. Acest principiu nu este singular exprimat, ci se
revine asupra lui cu diferite ocazii. Principiul general al egalității juridice este exprimat și prin
art. 30 C . civ..
În cuprinsul Constituției României regăsim dispozițiile art. 4 alin. (2) care se referă la
principiul egalității sexelor. În opinia noastră principiul egalității soților poate fi susținut și
prin prisma principiului egalității între femei ș i bărbați, care reprezintă un drept fundamental,

307 „Egalitatea soților la încheierea, pe timpul și la desfacerea căsătoriei constituie o aplicare in concreto a
principiului general al egalității juridice a părților din actele juri dice civile.“ A se vedea pentru detalii: T.
Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit. , p. 29.

158 o valoare comună tuturor țărilor membre ale Uniunii Europene și o condiție necesară pentru
îndeplinirea obiectivelor europene. 308
Deși există încă o serie de reminescențe istorice în privința inegalități înt re femei și
bărbați, prin dispozițiile legislative relativ recente s-au făcut progrese semnificative pentru ca
femeile și bărbații să beneficieze de șanse egale în toate domeniile . Atât la nivel național, cât
și la nivel internațional, au fost adoptate str ategii privind eliminarea tuturor formelor de
discriminare împotriva femeilor.
În România, statul oferă egalitate de șanse tuturor cetățenii săi și îi protejează împotriva
oricăror discriminăr i de gen, instituția abilitată în acest sens fiind Agenția Națională pentru
Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați . Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 202/2002 privind
egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați309, prevede că: „instituțiile și
autoritățile publice centrale și locale, civile și militare, unitățile economice și sociale, precum
și partidele politice, organizațiile patronale și sindicale și alte entități nonprofit, care își
desfășoară activitatea în ba za unor statute proprii, promovează și susțin participarea
echilibrată a femeilor și bărbaților la conducere și la decizie și adoptă măsurile necesare
pentru asigurarea participării echilibrate a femeilor și bărbaților la conducere și decizie”. Cu
toate că legislația prevede în mod explicit egalitatea de șanse între femei și bărbați, există
instituții publice care nu respectă acest principiu, mai mult de atât, legislația în baza careia
fincționează acestea nu a fost modificată corespunzător. Să luam spre ex emplu Legea
educației naționale nr. 1/2011310; observăm că aceasta nu transpune principiul egalității de
șanse în Capitolul XI, secțiunea 1, care se referă la structurile de conducere în instituțiile de

308 La nivel internațional și european, strategiile analizate se dovedesc a fi favorabile accesului femeilor în
funcții de conducere în învățământul superior. Una din di recțiile strategice stabilite de Agenda ONU 2030 pentru
Dezvoltare Durabilă, prin Obiectivul de dezvoltare durabilă 5 – Realizarea egalității de gen și împuternicirea
tuturor femeilor și fetelor – este „Ensure women’s full and effective participation and e qual opportunities for
leadership at all levels of decision -making in political, economic and public life”.
La nivel european, cadrul de referință în domeniul egalității de gen este reprezentat în prezent de un
angajament strategic pentru egalitatea de șan se între femei și bărbați 2016 -2019, care vine în completarea
Pactului european pentru egalitatea de gen 2011 -2020. Prioritățile Angajamentului strategic pentru egalitatea de
șanse între femei și bărbați 2016 -2019 sunt aceleași cu cele enunțate în strategi a anterioară a Comisiei Europene,
printre care se numără și „promovarea egalității între femei și bărbați în procesul decizional”.
Una din recomandările Comitelului CEDAW adresate României în anul 2017 cu ocazia prezentării
Raportul Combinat 7 și 8 privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, susținut de
Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, a fost „Punerea în aplicare a planurilor de
combatere a segregării ocupaționale, creșterea nivelului de participare a femeilor la luarea deciziilor în sfera
economică”.
309 Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați,
republicată în M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013.
310 Legea educației naționale nr. 1 di n 5 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011.

159 învățământ su perior de stat sau particulare și nici ob ligația respectării unor cote de gen în
structurile de conducere. Conform art. 23˄2 alin. (1) din Legea nr. 202/2002, autoritățiile au
obligația de elabora anual un plan de acțiune și evaluarea oportunității angajarii unui expert în
egalitate de șanse, aco lo unde este cazul. 311 În opinia noastră critică, în afara unor minime
eforturi legislative, în România, până la această dată nu au fost puse în aplicare cotele de gen
pentru reprezentarea femeilor în toate domeniile . Considerăm că egalitatea femeilor în
societate va avea un efect pozitiv și în relațiile pe care acestea le au în cadrul familiei. În
societatea românească, unde încă se resimt regulile familiei patriarhale, este imperios necesară
punerea în aplicare a regulilor egalității de gen, prin promovar ea principiului egalității
femeilor în viața de familie și, nu în ultimul rând, în societate.
Contextul legislativ internațional a devenit unul favorabil eliminării discriminărilor de
gen și promovarea egalității între femei și bărbați. În acest sens există prevederile art. 16
paragr. 1 din Declarația universală a drepturilor omului, art. 3 din Pactul internațional cu
privire la drepturile economice, sociale și culturale, art. 23 din Pactul internațional cu privire
la drepturile civile și politice, Con venția O.N.U. asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare față de femei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului abordează acest sub iect în practica sa judiciară,
însă de cele mai multe ori situațiile practice sunt diversificate, ce presupune aplicar ea
coroborată a dispozițiilor actelor normative europene. În primul rând, art. 8 alin. (1)
recunoaște dreptul fiecăruia la respectarea vieții de familie, însă aplicarea acestui principiu
presupune existența unei familii. Drept urmare, potrivit Curții Euro pene a Drepturilor Omului,
legătura conjugală instituie o viață de familie de jure și, în consecință, relația dintre soți se va
desfășura sub protecția art. 8 din Conveție. În al doilea rând, trebuie să avem în vedere și
dispozițiile art. 5 din Protocolul nr. 7 suplimentar la Convenți e, prin care se afirmă că „soții se
bucură de drepturi și de responsabilități civile egale între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea
ce privește căsătoria […]”. Nu există nicio îndoială că normele juridice menționate
promo vează principiul egalității soților în ceea ce privește căsătoria, însă problema care apare

311 La nivelul fiecărui județ a fost constituită o Comisie Județeană în domeniul egalității de șanse între
femei și bărbați, care este formată din reprezentanți ai următoarelor instituții p ublice: Consiliul Județean,
Instituția Prefectului, Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială, Direcția Generală de Asistență Socială
și Protecția Copilului, Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă, Inspectoratul Teritorial de Muncă,
Inspectoratul Școlar Județean, Direcția de Sănătate Publică, Direcția pentru Cultură, Culte și Patrimoniu
Cultural, Direcția Județeană de Statistică, Inspectoratul Județean de Poliție. Pentru fiecare instituție în parte au
fost desemnate anumite persoane, ca re au fost împuternicite să reprezinte interesele instituției în COJES,
subsemnata, drd. Șerbănoiu Nicoleta Roxana, fiind reprezentanta Consiliul Județean Hunedoara.

160 din punct de vedere practic este aceea că această egalitate nu se aplică în alte domenii de
drept, în special în legile administrative, fiscale, penale, sociale, ec leziastice sau ale munci i.312
Egalitatea dintre soți în contextul familiei a fost recunoscută de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului cu mult înainte de intrarea în vigoare, în 1988, a Protocolului nr. 7.
Întrucât căsătoria creează în mod inevitabil o viaț ă de familie, Curtea a remarcat foarte
devreme că discriminarea între soți ar putea fi condamnată pe baza articolului 14 coroborat cu
articolul 8. Aceasta specifică faptul că asigurarea recunoașterii drepturilor și libertăților
"trebuie să fie garantate fă ră nicio distincție, în special cea bazată pe sex […]".313
O dispoziție similară se regăsește în articolul 23 §4 din Pactul pentru drepturile civile și
politice. Cu toate acestea, în timp ce Protocolul adițional la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului atribuie persoanelor căsătorite un adevărat drept subiectiv, și anume,
dreptul la egalitate, p actul stabilește mai degrabă o obligație: „statele părți la prezentul Pact
vor lua măsurile corespunzătoare” pentru a asigura desfășurarea drepturilor în cauză. 314 În
plus, domeniul său de aplicare nu se limitează numai la drepturile și responsabilitățile soților,
ci se extinde la toate problemele juridice.315
Astfel cum am putut observa în rândurile anterioare, drepturile și obligațiile soților,
dar în special al e femeii privită ca soție, au cunoscut o imbunătățire semnificativă. Astăzi nu
se mai admite nici o limitare directă sau indirectă a drepturilor, stabilirea unor avantaje
directe sau indirecte la încheierea căsătoriei și în raporturile de fami lie în funcție de origine,
sex, rasă, naționalitate, limbă, religie, opinie, apartenență politică, avere, caracterul
ocupației, domiciliu și alte împrejurări. Egalitatea în relațiile de familie reprezintă punctul de

312 În acest sens: R. Ergec et J. Velu, Répertoire de droit belge , 1990, Complément VII, nr. 706 p.353.;
Enrich Mas Montserrat, Article 12 in La Convention européenne des droits de l’Homme. Commentaire article
par article , 2ère éd., Economica, 1999, p.451 -452.; L’égalité des sexes et la Convention européenne des droits
de l’Homme , Conseil de l’Eur ope, E.G. (89)3 p.20 -21.
313 În doctrina juridică se subliniază foarte precis că „articolele 12 și 8 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului trebuie coroborate și este dificil să le consideri independente unul față de celălalt. Primul
este într -adevăr analizat ca drept la creare a unei vieți de familie, în timp ce al doilea are grijă de efectele sale.“ A
se vedea în acest sens: X. Pesenti, Les couples mixtes et étrangers au regard de la Convention européenne des
droits de l’Homme in Les étrangers et la Convention européenne de sau vegarde des droits de l’Homme et des
Libertés fondamentales , L.G.D.J.,1999, p.158.
314 A se vedea: D. Alland și S. Rials, Dictionnaire de la culture juridique , PUF, 2010, p. 636.
315 A se vedea: M. -Th. Meulders -Klein, Internationalisation des droits de l’Hom me et évolution du droit
de la famille : un voyage sans destination ?, în Internationalisation des droits de l’Homme et évolution du droit
de la famille , Colloque tenu à Lille les 15 et 16 décembre 1994 et organisé par le L.E.R.A.D.P., L.G.D.J., 1994,
p.180 et s.

161 plecare în ceea ce privește mod ul de tratament legal al membrilor aceleiași familii, ambii soți
având aceleași drepturi și îndatoriri . 316
În primul rând, egalitatea poate fi privită în mod subiectiv în sensul că permite
judecătorului să aplice legea în mod subiectiv și să ia o decizie i ntuitivă în funcție de ceea ce
consideră drept. Acestă modalitate de a proceda conduce, totuși, la o justiție arbitrară,
deoarece încearcă să înlocuiască dispozițiile legale cu opinia personală a judecătorului.
Această variantă este criticabilă sub aspectu l deciziei, deoarece aceasta poate fi influențată de
nenumărați factori externi cazului dedus judecății și care pot contribui într -un mod negativ la
luarea deciziei. În general judecarea spețelor având ca obiect probleme de familie sunt
judecate cu luarea în considerare a factorului subiectiv, neputând fi soluționate în mod
automat după un șablon prestabilit, ceea ne conduce spre ideea unei justiții arbitrare.
Considerăm că soluția juridică în ceea ce privește soluționarea problemlor ce pot
apărea în aplic area principiul egalității soților în drepturi și îndatoriri trebuie să se baze ze pe
raționamente juridice verificabile, astfel că numai a numite elemente sau componente ale
acestui raționament rămân flexibile în luarea deciziei. În cele din urmă, corectitu dinea poate fi
creativă atunci când vorbim despre incompetența legislației de a acoperii t oate situațiil e sau
cazuril e care pot să apară. Aceasta este o modalitate de a umple golurile care există în
normele juridice, soluția fiind aplicarea unei opinii sub iective, dar care trebuie să fie în
concordanță cu spiritul valorilor morale.
4.2.3. Aspecte privind aplicarea principiul egalității juridice în
exercitarea drepturi lor și îndatoriri lor nepatrimoniale ale
soților
Egalitatea juridică reprezintă fundamentul relațiilor dintre soți, în fapt pe toată durata
căsătoriei aceștia beneficiază de prezumția de egalitate în toate aspectele acesteia . În privința
raporturilor dintre soți, indiferent că au în conținut drepturi și îndatoriri nepatrimo niale sau
patrimoniale, acestea sunt guvernate de pr incipiul egalității juridice. Î n ceea ce privește
posibilitatea dobândirii, respectiv a asum ării, cât și cea a exercitării ori a îndeplinirii
principiului egalității soților, arătăm că acesta se naște la încheierea căsătorie și încetează
odată cu aceasta . Așadar principiul egalității juridice al soților, prevăzut de textele legale

316 A se vedea: J. Carbonnier, Les notions à contenu variable dans le droit français de la famille , în Les
notions à contenu variable en droit, C. Perelman, R. Vander Elst (dir.), Bruylant 1984, p. 99.

162 menționate în rândurile anterioare, „este incident exclusiv pe timpul căsătoriei, fiindcă numai
în acest interval de timp cei d oi au calitatea de soți.“317
În doctrina juridică318 s-a mai statuat, în mod corect, că în interiorul familiei nu există
loc pentru supremație, în sensul că drepturile și obligațiile soților trebuie să fie aceleași sau
cel puțin comparabile. Acest principiu este mai bine stabilit astăzi, în sensul că există un
consens în ceea ce privește aspectele sale și că punerea sa în aplicare nu mai ridică dificultăți
insurmontabile. În termeni concreți, principiul egalității, implică tratarea în același mod a
persoanelor în situații echivalente, astfel, ne referim la f aptul că soții se regăsesc pe o poziție
de egalitate pe toată durata căsătoriei. Principiul egalității soților poate fi analizat și ca o
consecință a principiului egalității sexelor, potrivit art. 4 alin. (2) din Constituția României și
a art. 30 C . civ.319
Este important să ne îndreptăm studiul asupra următorului aspect, și anume, faptul că
prin căsătorie soților le este permis să creeze o relație juridică unică și să obțină un statut
special. Aceasta a fost formula utilizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în mai
multe rapoarte. În primul rând, căsătoria creează o legătură legală între soți. Stabilește o
uniune între ei și conferă cuplului o comunitate de viață. Curtea a remarcat în soluțiile sale că
„esența dreptului de a se căsători este de a forma o comunitate de viață între un bărbat și o
femeie”320.
Împreună, soții oferă direcția morală și materială a familiei. Ca urmare a acestor
precizări, putem spune că bărbatul și femeia abandonează în mod necesar condiția de
persoană privită singu lar în favoarea unui nou statut, aceea de persoană căsătorită. Aceasta
presupune o privire de ansamblu asupra situației soților ca membri cu drepturi și îndatoriri
egale într -o uniune maritală. Statutul conjugal se caracterizează printr -un set de drepturi și
îndatoriri reciproce care decurg din căsătorie. Statutul conjugal are efecte importante care
afectează atât relațiile nepatrimoniale dintre soți, cât și relațiile patrimoniale. Cu toate acestea,
legiuitorul are datoria de a asigura un echilibru, dealtfe l dificil de obținut, între unitatea
cuplului conjugal și individualitatea membrilor săi, însă acesta se poate reliza prin aplicarea
principiului egalității soților în exercitarea drepturilor și îndatoririlor lor.

317 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit. , p. 29.
318 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația ., op. cit., p. 10.
319 A se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia , op cit., p. 12.
320 CEDO, Cauza Alan Stanley Hamer împotriva Regatului Unit al Marii Br itanii, raport din 13 decembrie
1979, c. Nr. 7114/75, Decizii și rapoarte nr. 24, p.5.

163 În ceea ce privește egalitatea în relațiil e nepatrimoniale, trebuie amintit că în cadrul
cuplului, principiul egalității trebuie să se regăsească în toate relațiile dintre soți. Acesta referă
la faptul că soții, în contextul comunității de viață, trebuie să aibă drepturi și îndatoriri egale.
Drep turile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților nu pot fi separate de persoana
acestora și nu pot fi înstrăinate. De asemenea, în actuala reglementare, acestea nu pot face
obiectul vreunui contract matrimonial. Acest fapt asigură un principiu esențial al
dreptului familiei, și anume, egalitatea soților în familie exclude orice încercare de încălcare a
lui prin încheierea de acte juridice contrare, referindu -ne în aceste caz la acte de renunțare
care să fie realizate în defavoarea unuia dintre soți.
Un aspect criticabil este că legislația în vigoare nu prevede ce se întâmplă în cazul în
care soții nu se înțeleg asupra modalității de exercitare a drepturilor și îndatorir ilor
nepatrimoniale rezultate din relația de căsătorie. În cazul în care nu există un acord între soți
aceștia nu se pot adresa niciunei autorități sau instanțanțe judecătorești în vederea soluționări
conflictului apărut. Soții trebuie să înlăture neînțele gerea pe cale amiabilă, deoarece
legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea soluționării acestor situații pe cale convențională (spre
exemplu prin mediere) sau judecătorească .
În cazul în care soluția amiabilă nu funcționează, atunci soluția este cea
judecăt orească, iar în ceea ce privește egalitatea soților, trebuie subliniat că aceasta principiu
este o transpunere în dreptul familiei a garanțiilor procedurale pe care părțile le au.321 Aceasta
presupune, de exemplu, să nu se priveze în mod nejustificat niciun l dintre soți de la dreptul
său de acces la o instanță sau dreptul de a obține o hotărâre, prin care să garanteze
corectitudinea, promptitudinea și, în cele din urmă, dreptul de a obține într -un termen
rezonabil executarea hotărârii judecătorești care a de venit definitivă. Accesul la justiție
trebuie să se realizeze cu respectarea principiului egalității juridice a soților. 322
În ceea ce privește egalitatea soților, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis
că un stat semnatar nu poate dispune executare a unei hotărâri străine care nu respectă
egalitatea soților. Prin aceasta s -a permis statelor membre să refuze aplicarea hotărârilor

321 Principiul general al egalității juridice este exprimat prin diferite acte normative, din care amintim: art.
48 alin. (1) din Constituție; art. 30 din Codul civil; Art. 6 § -1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului
garantează dreptul la egalitate de tratament al părților în cazul unui proces.
322 Art.5 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Roma, 1950, prevede că
„soții se bucură de aceleași drepturi și responsabilități cu caracter civil între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea
ce privește căsătoria, în timpul căsătoriei și la dizolvarea ei.” , http://www.echr.coe.int/

164 străine privind soluționarea cauzelor care nu garantează în mod suficient drepturile soților
conform principiului egalități i de drepturi.
Având în vedere cele menționate, c onsiderăm că este absolut necesară introducerea
posibilității medierii unor astfel de situații, motiv pentru care am acordat o importanță aparte
acestui aspect în capitolul final . Rezultatul neglijării de c ătre legiuitor a prevederilor privind
posibilitatea soluționării unor astfel de cazuri pe cale convențională se poate observa în
numărul crescut de divorțuri . În ceea ce privește motivele de divorț acestea sunt în majoritate
legate de relația nepatrimonial ă dintre soți, astfel că este necesar ca legiuitorul să stabilească
posibilitatea soluționării acestora prin mediere .
4.3. INDEPENDEȚA SOȚILOR
4.3.1. Importanța independenței soților în ceea ce privește
drepturile și îndatoririle nepatrimoniale
Independența soților este corolarul egalității dintre soți. Acest principiu se reflectă în
independența fiecărui soț în relații le cu terți i. Într-adevăr, putem considera că libertatea
fiecărui soț este restricționat prin închei erea căsătorie i, însă imaginea realității actuale este
aceea a unei căsătorii care oferă libertate deplină fiecăruia dintre soți, atât timp cât aceștia nu
încalcă drepturile și îndatoririle ce le revin .323
Dreptul la căsătorie prin urmare, nu poate împiedi ca drepturile fundamentale
individuale ale soților, dar nici nu poate nega efectele căsătoriei care sunt obligatorii pentru
soți. Căsăt oria nu poate fi pur și simplu o structură variabilă, deorece interesele individuale
trebuie să respecte drepturile și obligațiile soților rezultate din mariaj.324 Așadar, independența
soților constituiue o parte importantă a relațiilor nepatrimoniale dintre soți, însă nu poate fi
separată de interdependeța care rezultă implicit din căsătorie. În opinia noastr ă, acest echilibru
trebuie să constituie baza relațiilor juridice și a vieții comune a soților.
Soții au astăzi posibilitatea de a alege modalitatea în care doresc să se desfășoare relația
juridică dintre ei. Legiuitorul a oferit soților libertatea de a o rganiza efectele căsătoriei și
condițiile exercitării lor. Ceea ce este remarcabil, însă, dincolo anumite opțiuni disponibile

323 A se vedea: J. Carbonnier, Terre et ciel dans le droit français du mariage , 1950, LGDJ, p. 325 – 328.
A se vedea și V.A. Bénabent, La liberté individuelle et le mariage , RTD civ. 1973, p. 440; J. Vassaux, Liberté
individuelle e t devoirs personnels des époux , Thèse, Lille, 1989.
324 A se vedea: J. Hauser, Décadence et grandeur du droit civil des personnes et de la famille à la fin du
XXe siècle , Mél. Huet -Weiller, Droit des personnes et de la famille, 1994, PUF -LGDJ, p. 235 – 242.

165 soților (cum ar fi alegerea a unui regim matrimonial), este că dispozițiile legale vizează
păstrarea unei minime independețe pe care soții o pot revendica. Această independeță se
referă acum atât la independența socială , cât și la cea profesională .
În opinia noastră critică, principiul egalității juridice a soților este lipsit de valabilitate în
cazul în care aplicare lui presupune suprimarea independenței individuale a soților. Așadar,
considerăm că normele juridice trebuie să prevadă în mod obligat oriu consacrarea principiului
independenței soților , atât în ceea ce privește aspectele patrimoniale , cât și cele
nepatrimoniale.
4.3.2. Independența socială a soților
Plecând de la aceste premise putem considera că d e-a lungul timpului dreptul
nepatrimonial al familiei a intrat într -o mișcare care de ceva vreme a fost crezută a fi o simplă
modernizare, dar care s -a dovedit treptat a fi mult mai profundă, p oate chiar o adevarata
reformare care a contribuit la apariția societăților democratice.
Conform art. 310 C . civ.: „un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile
sociale sau alegerea profesiei a celuilalt soț.“ În interpretarea acestor dispoziții legale,
niciunul dintre soți nu este îndreptățit să cen zureze, să controleze sau să ex ercite orice altă
măsură de suprimare a corespondenței celuilalt soț.
Suntem de părere că aceste dispzoziții legale au fost absolut necesare deorece de-a
lungul timpului dreptul familiei a cunoscut o structură socială imobilă bazată pe ierarhie și
gen. Structura familială, de altfel rigidă , se reflectă ca fiind o organizație ierarhică în care
predomina influența genului ,. Astfel, de la „pater familias” din dreptul roman până la „șeful
familiei” din vechea legislație civilă, aproape că nu există nuanțe moderne referitoare la
principiul egalității . Indiferent dacă este sub influența dreptului canonic sau, după eliberarea
scurtă a perioadei interm ediare, sub influența militar ă a lui Napoleon Bonaparte și a codului
civil edictat de acesta, care a fost tran spus mot-a-mot în legislația românească , legea a
organizat famil ia pe aceeași filozofie, coeziunea grupului având prioritate asupra intereselor
personale, de unde și o structură ierarhică, soțul fiind un lider înzestrat cu o autoritate
puternică. Această a utoritate patriarhală a fost dăunătoare pentru ceilalți membri ai familiei, în
special pen tru femeie, deoarece rolul acesteia s -a limitat la cel al unei componente a unei
structuri familiale ierarh ice guvernate de capul familiei.
Putere masculină a avut p rioritate asupra intereselor soției, uneori fiind considerată un
adult incapabil. Inegalitatea soților avea o dublă rădăcină: pe de o parte ideea de slăbiciune a

166 femeii, care trebuia protejată, exprimată prin expresia latină „ imbecilias sexus ”, iar pe de a ltă
parte preocuparea pentru unitatea matrimonială.325 Însă o evoluție latentă a dreptului familiei
a permis emanciparea femeii, și implicit a drepturilor și îndatoririlor sale . Dintr -un statut
inegal al soției, legiutorul a considerăt că este imperios nece sar să se tindă spre un statut
egalitar. Însă pentru ca această egalitate de gen „matrimonială” să evolueze au fost necesare
reforme profunde în dreptul familiei. Apariția principiu lui egalității soților a fost lentă.
Independența socială a oricărei persoane, deci implicit a soților, este apărată prin legea
fundamentală. În acest sens arătăm că legiuitorul a prevăzut prin art. 28 din Constituția
României faptul că „secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poștale, al
convorbi rilor telefonice și al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil” .
În practică au existat anumite cazuri de schimburi de corespondență sau anumite
prietenii care prin natura lor au încălcat din punct de vedere moral obligația de fidelitate f ață
de celălalt soț, astfel că se pune întrebarea dacă mesajele virtuale pot constitui motiv pentru
divorț. Considerăm că, în măsura în care acestea sunt făcute publice, pot constitui un motiv
întemeiat pentru desfacerea căsătoriei, deoarece dacă unul dint re soți a luat la cunoștință
despre mesajele celuilalt fără acordul acestuia din urmă, ne află în situația comiterii
infracțiunii de violarea secretului corespondenței conform art. 302 C . pen. Infracțiunea de
violare a secretului corespondenței sancționea ză îngradirea prin orice modalități a dreptul ui
persoanei la secretul corespondenței, deoarece aceasta este o componentă importantă a
dreptului la viața privată. Obiectul juridic constă în relațiile sociale și valorile sociale ocrotite,
privind integritate a și viața privată a fiecărei persoane , cu toate că legiuitorul a prevăzut
infracțiunea în capitolul privind infracțiunile de serviciu, și nu în cel privind infracțiunile ce
aduc atingere domiciliului și vieții private , așa cum ar fi fost firesc. 326
Din pu nctul de vedere al drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților, ne
confruntăm în ultima perioadă cu anumite probleme în respectarea anumitor aspecte legate de
viața socială. Amintim în acest sens situații în care unul dintre soți se confruntă cu refuzul

325 Pentru mai multe detalii despre egalitatea dintre soți, a se vedea: V. G. Cornu, Les notions d’égalité et
de discrimination en droit civil français , Trav. assoc. Capitant 1965, p. 87 ; P. Jestaz, L’égalité et l’avenir du
droit de la famille , Mél. Terré, L ’avenir du droit, 1999, Dalloz -PUF-Juris -Classeur, p. 417 ; V. Larribau –
Terneyre, La réception des principes de liberté et d’égalité, du code civil à aujourd’hui : un tableau
impressionniste , Mél. Catala, Le droit privé français à la fin du XXe siècle, 200 1, Litec, p. 83.
326 Prin apariția Legii de punere în aplicare a Codului penal (Legea nr. 187/2012), care stipulează în art.
244 că „dispozițiile art. 302 C. pen.. se aplică indiferent dacă faptele au fost săvârșite în cadrul unor relații de
serviciu sau în afara acestora”, a fost clarificat faptul că textul poate fi aplicat și în ipoteza în care fapta afectează
exclusiv viața privată a persoanei.

167 celuilalt soț de a -i respecta religia în care s -a născut sau pe care a ales să o practice. Soluția în
acest sens ar fi aceea de a reglementa pe cale convențională sau legală independența fiecăruia
dintre soți, prin exprimarea clară a situației în care celălalt soț nu poate să intervină. În dreptul
comparat sau întâlnit situații în care soții au ale să încheie aceste acorduri în scris, sub forma
unor contracte prenupțiale, unde au avut posibilitatea de a insera clauze referitoare la situațiile
pe ca re le -au considerat independente de voința celuilalt (spre exmplu: religia unuia dintre
soți). Scopul contractelor prenupțiale care se pot încheia pe teritoriul Statelor Unite ale
Americii este și acela de a insera anumite clauze referitoare la drepturile și îndatorir ile
nepatrimoniale ale soților, folosind în fond p rincipiul independenței soților. Acest principiul al
independeței trebuie pus în aplicare în așa fel încât să nu lezeze celălalt soț.
Astfel, pentru ca un mariaj modern să funcționeze este important ca soților să li se
acorde posbilitatea de a încheia acorduri scrise în cuprinsul cărora să poată stipula dispoziții
referitoare la independeța acestora , care să poată fi folosite în contextul soluționării unui
conflict pe durata căsătoriei. În ultimii ani, unele cupluri au inclus clauze privind viața socială.
Acestea clauze pot să conțină dispoziții privind utilizarea rețelelor de social media. 327 Este
important de precizat că, în contextul dezvoltării mediului social on -line, aplicațiile de dati ng
(întâlniri sociale) pot constitui unul dintre principalele motive de divorț. Concluzionăm că
aceste dispoziții nu sunt de natură să îngradească libertatea individuală, atât timp cât soții
hotărăsc de comun accord aceste clauze.
4.3.3. Independen ța profesională a soților
Art. 310 C . civ. prevede i ndependența profesională a soților, în sensul că niciunul dintre
soți nu are dreptul să cezureze alegerea profesiei celiuilalt soț. Potrivit acestor prevederi
legale, oricare dintre soți dreptul să-și aleagă profesia și locul de muncă fără a avea nevoie de
consimțământul soțului său, însă acelși timp soții sunt datori să se consulte și să -și ofere
reciproc sprijin în tot ceea ce privește căsnicia.328
În completarea acestei reglementări legiutorul r omân a prevăzut prin art. 327 C . civ.
faptul că „fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de
veniturile încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.“

327 Pentru mai multe detalii despre principiul independenței dintre soți în contextul social -media, a se
vedea: Laura Effron, I Love You, You're Perfect, but Watch What You Facebook: Social Media Prenups , articol
pentru ABC News, 3 iunie 2014.
328 Pentru mai multe detalii a se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia , Op. cit., p. 77.

168 Considerăm că independeța soților ar fi lipsită de valoare dacă nu ar fi completată cu
aceste dispoziții privind posibilitatea fiecărui soț de a -și alege liber o profesie, de a colecta și
de a dispune de câștigurile și salariile sale. Independența profesio nală a permis emanciparea
femeii căsătorite, aceasta obținând o independență reală față de soțul să pe durata căsătoriei .
Egalitatea și independența soților se completează, devenind astfel complementare atunci
când vine vorba despre relațiile personale nep atrimoniale ale soților. Dacă egalitatea este
consacrată pe scară largă, trebuie totuși să calificăm această imagine, deoarece egalitatea nu
înseamnă neapărat independență. Egalitatea juridică perfectă poate fi foarte dăunătoare pentru
femei și egalitatea acestora de șanse în cadrul căsătoriei. Ne punem astfel următoarea
întreabare, cum rămâne cu independența soților în cadrul că sătoriei? Iar, dacă soții astăzi sunt
egali și se bucură de aceleași putere , ce se întâmplă cu dreptul lor la independență într -o
societate în care soții au fiecare o activitate profesională? În opinia noastră , se poate vorbi
despre o independență profesio nală a soților și această independență trebuie să coexiste cu
egalitatea instituită de legiuitor în ceea ce privește realația dintre cei doi soți. Cele doua
principii nu trebuie să se excludă, ci trebuie să coexiste.
În contextul căsătoriei, principiul independenței profes ionale este dificil de aplicat . Soții
se supun automat regulilor impuse de legiuit or în ceea ce privește căsătoria , astfel că
principiul independenței profesionale poate fi considerat obligatoriu , similar celor de ordine
publică, indiferen t de regimul matrimonial ales.
În al doilea rând, este vorba despre protejarea dreptului la independența alegerii
profesiei exercitate de fiecare dintre soți. O profesie este înțeleasă ca orice activitate
salarizată, astfel că exercitarea unei profesii im plică, pri n urmare, câștigul unui salariu .
În practică au existat cazuri în care profesia aleasă a permis exercitarea individuală sau
exercitarea în c omun a activității profesionale de către ambii soți. În acest din urmă caz, se
pune problema dacă este aplicabil principiul independenței profesionale a soților. Facem în
acest sens precizarea că dreptul la muncă este garantat prin art. 41 din Constituția României
referitor la muncă și protecția socială a m uncii prevede la alin. (1) următoarele: „Dreptul la
muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului
de muncă este liberă.“ Legitimitatea contractului de muncă , chiar și între soți, este recunoscut
de lege . Amintim în acest sens prevederile art. 3 C . munc.329: „(1) Libertatea muncii este

329 Legea Nr. 53/2003 din 24 ianuarie 2003 privind Codul muncii, republicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și completările ulterioare.

169 garantată prin Constituție. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. (2) Orice persoană este liberă
în alegerea locului de muncă și a profesiei, meseriei sau activității pe care u rmează să o
presteze. (3) Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într -un anumit loc
de muncă ori într -o anumită profesie, oricare ar fi acestea. (4) Orice contract de muncă
încheiat cu nerespectarea dispozițiilor alin. (1) – (3) este n ul de drept.“
În opinia noastră critică, i ndiferent dacă soții au profesii individuale sau dacă aceștia
lucrează în afacerea familială, respectarea principiului independențe i profesionale trebuie
respectat . Acest fapt se datorează , pe de o parte, libert ății de alegere a fiecărui individ și, pe de
altă parte, dreptului individual rezultat din contractul individual de muncă. În concluzie, a cest
exercițiu al activității profesionale este compatibil cu r egulile de gestionare a căsătoriei, astfel
că putem discuta despre independența profesionale pentru fiecare dintre soți fără ca aceasta să
afecteze drepturile și îndatorir ile rezultate din căsătorie.
Reminescențele regulilor familiei patriarhale s -au perpetuat în timp sub diferite forme,
una dintre acest ea fiind suprimarea identității feminine.330 În marea majoritate a domeniilor
sociale și profesionale, femeii nu i s -a permis accesul. În România vremurilor trecute, condiția
femeii în societate a fost aceea de soție și mama, acestora nefiindu -le permis acc esul în
diferite profesii. Chiar și astăzi există o serie de inechități care se răsfrâng asupra femeilor atât
în ceea ce privește viața lor socială, profesională, cât și cea de familie. 331
Principiul independenței soților este extrem de important, în general, în societate, dar în
special în relațiile de familie . Pentru acest motiv, considerăm că legiuitorul ar trebui să ia în

330 „Epoca contemporană a contribuit la menținerea bulversării în ceea ce privește drepturile femeilor și,
în mod particular, a libertății de a dispune de sine. Ne -am fi asteptat ca astăzi femeia să poată fi liberă să
evolueze, să -și dezvolte propria identitate feminină.“ A se vedea: A. C. Aune, Le phenomene de multiplication
de droit subjectifs en droit de personnes et de la famille , op. cit., p. 260. A se vedea și N. Bensadon, Les droits
de la femme, des origines à nos jours , PUF, 1994, nr. 1812.
331 Istoria a cunoscut numeroase cazuri în care identitatea feminină a fost supri mată. Vom amintii doar
câteva exemple dintre situațiile în care identitatea feminină a prevalat principiilor societății patriarhale.
Sarmiza Bilcescu a fost prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la
Universitatea din Paris și prima femeie din lume cu un doctorat în drept. Teza sa s -a intitulat ,,De la condition
légale de la mère“ („Condiția juridică a mamei“).
Ruth Bader Ginsburg a fost promotoarea egalității de gen și, în special, a drepturilor femeilor în toată
activitatea sa ca avocat, membru al Uniunii Americane pentru Libertăți Civile, profesor de drept, iar mai apoi
judecător numit al Curții Supreme de Justiție a Statelor Unite ale Americii. Amintim în acest sens cauza United
States v. Virginia, 518 U.S. 515 (199 6), prin care s -a recunoscut pentru prima dată dreptul femeilor de a se
înscrie în vederea urmării unei cariere militare la Virginia Military Institute, înlăturând astfel politica acestei
instituții de admitere exclusiv a bărbațiilor. Amintim și cauza Ledb etter v. Goodyear Tire & Rubber Co. (2007),
prin care s -a statuat că este necesară eliminarea discriminării bazate pe gen în ceea ce privește salarizarea
femeilor. Opinia disidentă a lui Ginsburg a fost creditată prin faptul că a inspirat Legea privind s alarizarea
echitabilă în Statele Unite ale Americii.

170 considerare o exprimare mai elaborată a acestui principiu . Într -adevăr luarea deciziilor
importante trebuie să se realizeze de către soți împreună, prin consultarea celuilalt și
abordarea unei poziții comune în toate aspectele căsătoriei. Din punct de vedere practic
principiul independenței soților se referă la situațiile în care unul dintre soți hotărăște pentru
sine, în probleme care îl privesc personal, urmând ca soțul său să arate o atitudine pozitivă și
de susținere față de acesta. În opinia noastră, pentru ca un mariaj modern să funcționeze este
important ca soților să li se acorde posbilitatea de a încheia acord uri scrise în acest sens.
Aceste clauze referitoare la independeța soților ar fi benefice în contextul apariției unui
conflict pe durata căsătoriei. În concluzie, r elațiile dintre soți trebuie să se bazeze pe
principiul egalității juridice, dar și pe inde pendența celor doi , această coroborare a celor două
principii fiind absolut necesară pentru a obține o căsnicie funcțională.
4.4. ÎNDATORIREA DE RESPECT RECIPROC ȘI DE
SPRIJIN MORAL A SOȚILOR
4.4.1. Noțiunea de respect reciproc
Am ales să ne ocupăm de îndatorirea de respect reciproc ulterior analizării principiilor
egalității și independenței soților deoarece considerăm că soții trebuie să le aibă în vedere în
cazul îndeplin irii îndatoririlor ce le revin din căsătorie . Atât principiul egalității soților pe
durata căsătoriei, cât și cel al independenței acestora, presupun respectarea de către unul
dintre soți a deciziilor celuilalt soț. Această îndatorire constă în manifestarea re ciprocă a unei
atitudini sau a unui sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită332, a soților,
unul față de celălalt.
Îndatorirea soților de respect reciproc este prevăzută expressis verbis de art. 309 alin.
(1) C.civ. p rin care se dispune că „soții își datorează respect reciproc, fidelitate și sprijin
moral “. Îndatorirea legală de respect poate îngloba mai multe tipuri de obligații. În afara celor
amintite mai sus, putem spune că soții sunt datori ca pe durata mariajului să aibă un
comport ament adecvat unul față de celălalt. 333

332 Respect – Atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva.
Sursă: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II -a revăzută și adăugită), Academia Român ă, Institutul
de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
333 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 93; a se vedea și T. Bodoașcă, A. Draghici, I.
Puie, Dreptul familiei , op. cit., p. 7 -27.

171 Aspectele nepatrimoniale ale relației dintre soți au fost prevăzute și în legislațiilor
altor țări, însă fiecare legiuitor a înțeles să exprime diferit aceste drepturi și îndatoriri
nepatrimoniale. În ceea ce privește îndatorirea de respect reciproc, o pre vedere similară
legislației civile române regăsim în art. 67 din C. civ. spaniol prevede „îndatorirea soților de a
se respecta și de a se ajuta reciproc și de a acționa în interesul familiei.“ De asemenea, aceste
dispoziții legale le găsim și în legislația Statelor Unite ale Americii, art. 720 din C. fam.
California prevede faptul că „soților prin contractul de căsătorie le revine obligația de respect
reciproc, fidelitate și sprijin.“ În opinia legiuitorului canadian „soții, împreună, asigură
direcția moral ă și materială a familiei“, aceste dispoziții fiind cuprinse în art. 392 din C. civ.
Quebec.
Respectul, dragostea și prietenia reprezintă bazele căsătoriei și a relației
nepatrimoniale dintre soți. Îndatorirea de respect reciproc presupune, pe lângă atribu tele de
ordin moral, și respectarea integrității fizice și psihice a partenerului. Rezultă, astfel, în
sarcina soților o obligație pozitivă de a se abține de la orice acte care să afecteze, direct sau
prin interpuși, integritatea fizică sau psihică a celui lalt soț.
Îndatorirea de respect reciproc este cuprinzătoare și se referă la toate deciziile pe care
soții trebuie să le ia pe durata căsătoriei. Îndatorir ea de respect reciproc a s oțiilor presupune
coroborarea acesteia cu principiul codeciziei , astfel că aceștia trebuie să ia în considerare
opinia celuilalt în ceea ce privește stabilirea sau schimbarea locuinței familiei, încheierea sau
modificarea convenției matrimoniale, alegerea numelui copiilor, traiul zilnic sau cheltuielile
căsătoriei.334
Nerespectar ea acestei obligații poate avea ca rezultat imposibilitatea continuării
mariajului. Cele mai comune exemple de încălcarea a îndatoririi de respect reciproc sunt:
lipsa loialității față de celălalt, încălcarea onoarei, lipsa de afecțiune, neglijarea, refuzul de a
participa la activități de interes pentru celălalt soț, interzicerea anumitor relații interumane,
dezvoltarea anumitor vicii, etc. Aceste deficiențe pot conduce la desfacerea căsătoriei, iar în
funcție gravitatea faptei săvârșite d e soț, se poate ajunge chiar la sancționarea acestora ca
fapte de natură penală, acesta fiind cazul vătămărilor fizice sau psihice ori a agresiunilor.335

334 Pentru mai multe exemple în aecste sens a se vedea: C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare
civilă , op. cit. , p. 51.
335 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , Revista Institutului de Cercetări Jur idice "Acad. Andrei Rădulescu" – Sesiunea anuală

172 În practica judiciară mai pot apărea diverse alte situații, care deși provin de la unul
dintre soți și se referă strict la persoana acestuia, pot constitui motiv de divorț pentru
încălcarea obligației de respect reciproc prin prisma faptului că nesocotesc opinia celuilalt soț,
spre exemplu: alcoolismul sau refuzul de a se supune unui tratament medica l pent ru
suprimarea dependenței , refuzul de a recurge la asistență medicală pentru procreare sau
procrearea unui copil fără luarea în considerare a opoziției celuilalt soț, faptul de a avea o
intervenție chirurgicală pentru a schimbarea sexului fără acordul soțu lui. 336
4.4.2. Noțiunea de sprijin moral
Prietenia și afecțiunea reprezintă fundamentul încheierii căsătoriei; considerăm că fără
aceste atribute căsătoria nu se încadrează în scopul pentru care a fost instituită. Sprijinul
acordat de soți, fiind d e natură morală, trebuie să se concretizeze în atintudini pozitive, de
încurajare sau susținere, de acceptare sau de toleranță reciprocă. 337 Noțiunea de sprijin moral
presupune acordarea întregului suport al soților unul pentru altul în toate problemele
căsătoriei, susținerea morală în ceea ce privește concepțile fiecăruia, acceptarea apartenenței
religioase sau ideologice, susținerea relații lor sociale fără a le îngrădi și fără a le cenzura,
sprijinirea în profesia fiecăruia fără a interveni în deciziile celuilalt soț și fără a realiza
eventuale fapte de concurență neloială.
Îndatorirea de sprijin moral este prevăzută la art. 309 alin. (1) C. civ. și incumbă soților
de la data încheierii căsătoriei, fiind valabilă pe toată durata mariajului. Majoritatea statelor au
inclus această obligație în dispozițiile lor civile, datorită faptului că îndatorirea de sprijin
moral este esențială căsătoriei. S ă luăm spre exemplu art. 213 din C. civ. francez, prin care se
prevede „îndatorirea reciprocă a soților de siguranță, asistență“. În același sens sunt și
dispozițiile art. 143 din C. civ. italian care prevede că din căsătorie rezultă „îndatorirea de
asiste nță morală“. Art. 1359 din C. civ. german prevede că „în îndeplinirea îndatoririlor care
decurg din relația de căsătorie, soții răspund unul față de celălalt numai pentru grija pe care o

de comunicări științifice – “Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni și tendințe”,
București, 2018, p. 82 -88.
336 Practica judiciară s -a confruntat cu numeroase solicitări, dintre care ami ntim câteva spețe relevante:
Aix-en-Provence, 27 februarie 2008, Dr. fam 2008. Comm. 142, obs. V. Larribau -Terneyre, publicată în Dalloz,
2009. Pan. 832, obs. L. Williatte -Pellitteri; Bordeaux, 19 Martie 2008, Familie Dr. 2008. Com. 142, publicată în
Dalloz, 2009. Pan., 832, L. Williatte -Pellitteri obs.; Nimes, 21 martie 2007, JCP 2007. II, 10149, nota J.
Vassaux, Dr. fam. , 2008. 91, Obs., J. Hauser; Nimes, 07 iunie 2000, Dr. fam 2001. Comm 4 Obs H. Lécuyer,
RTD civ 2001 335 Obs J. Hauser.
337 A se vedea: T . Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 93

173 exercită (…)“. Întrajuto rarea reciprocă a soț ilor este prevăzută și de art. 1:81 C. civ. olandez,
astfel: „soții își da torează reciproc fidelitate, asistență și ajutor .“
Atât îndatorirea de respect reciproc, cât și cea de sprijin moral, presupun loialitate,
sinceritate, rabdare, și alte atribute care alcătuiesc un adevăra t cod de morală conjugală.338
Soții sunt datori, din punct de vedere moral, să se consulte reciproc în ceea ce privește
problemele căsătoriei. În doctrină339 s-a considerat că un mariaj trebuie guvernat de principiul
codeciziei. Acesta presupune ca soții să hotărască împreună în vederea îndeplinirii unui act
sau a luării unei decizii, alegând soluția cea mai potrivită.
În realitate, întotdeauna a fost foarte dificil să se stabilească conținutul juridic concret
al acestei obligații. Ca efect al căsătoriei, o bligația de sprijin moral se referă la asistența
acordată de soți unul altuia în problemele cotidiene pe durata mariajului.340 Îndatorirea d e
sprijim moral a soților presupune atribute precum afecțiunea, devotamentul, ajutorul în tot
ceea ce privește viața comună.
Întrajutorarea morală și îndatorirea de solidaritate nu sunt specifice numai soților, ci
tuturor membrilor familiei, astfel cum prevede art. 1 din Legea nr. 217/2003 privind
prevenirea și combaterea violenței în familie.341 Art. 378 alin. (1) lit. a) C. Pen. prevede
abandonul de familie, iar art. 2 pct. 28 din Legea nr. 61/1991342 prevede alungarea din
locuința comună, acestea constituie o încălcare a îndatoririi de sprijin moral dacă s -au cauzat
suferințe fizice sau morale soțului alungat sau s oțul a fost pus în pericol prin părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor. Plecând de la premisa că îndatorirea de sprijin moral se
poate cuantifica în fapte materiale, considerăm că neîndeplinirea acesteia poate atrage
răspunderea civilă, contravențion ală sau penală a soțului vinovat.343
În practica judiciară s -au întâlnit și situații în care î ndatorirea de sprijin moral a
presupus depăsirea sferei neptrimoniale. Ajutorul reciproc acordat de soți unul altuia are în

338 Pentru mai multe detalii în acest sens a se vedea: J. Carbonnier, Droit civil , Presses Universitaires de
France, Paris, 2004, nr. 547.
339 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimo niale. Filiația ., op. cit., p. 95
340 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 108.
341 Art. 1 din Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței în familie prevede: „Ocrotirea
și sprijinirea familiei, dezvoltarea și consolidarea solidarității familiale, bazată pe prietenie, afecțiune și
întrajutorare morală și materială a mem brilor familiei, constituie un obiectiv de interes național.“
342 Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991, pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în M. Of. nr. 125 din 18 februari e 2020.
343 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 93.

174 esența sa o componentă nepatrimonială și una pecuniar ă, referindu -ne în speță la situația când ,
din motive neimputabile, unul dintre so ți nu poate produce un ve nit și , astfel, nu -și poate
asigura singur existența. În această situație, putem considera că este de datoria soțului care
produce un venit să asigure cele necesare traiului. Întreținerea familiei este o obligație ce
incumbă soțului care produce un venit. În practică sunt întâlnite nenumărate cazuri în care
soția este nevoită să se ocupe de unul sau mai mulți copii minori, asigurându -le acestora
creșterea și educarea, situație în care soțul, producător de venit, este dator , atât din punct de
vedere moral, c ât și pecuniar, să întrețină atât copii minori, cât și pe soția sa.344
4.4.3. Îndatorirea soțului culpabil de a acorda celuilalt soț sprijin
moral în caz de divorț
Încălcarea obligației de sprijin moral se poate produce în mai multe modalității, cu m
ar fi: lipsa de sinceritate, lipsa de răbdare, lipsa de solidaritate, lipsa de onoare, lipsa de
curtoazie, lipsa de respect reciproc, etc. Aceste valori morale sunt fundamentale oricărei
relații și, cu atât mai mult, unui mariaj, astfel că încălcarea acestora poate conduce la
desfacerea căsătoriei prin divorț din culpa soțului care a încălcat această îndatorire
nepatrim onială.
Este aproape imposibil să putem obliga un soț, culpabil de încălcarea acestei obligații
pe durata căsătoriei, ca pe durata divorțului să o respecte, însă ca o măsură coercitivă, soțul
poate fi obligat la un comportament cel puțin civilizat, care să nu afecteze și mai mult celălalt
soț. De asemenea, în cazul în care se constată că nerespectarea acestei obligații aduce
prejudicii grave, soțul afectat de comportamentul inadecvat al celuilalt soț poate cere
eventuale daune morale, în practică existând d eja situații în care instanța a acordat daune
morale pentru repa rația prejudiciilor morale cauzate. 345 Vom reveni asupra acestui subiect în
secțiunea privind apărarea drepturilor nepatrimoniale ale soților.

344 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88.
345 În principiu, conform art. 384 alin. (1) și (2) C.civ. divorțul se pronunță împotriva soțului din a cărui
culpă exclusivă s -a desfăcut căsătoria, iar acesta pierde drepturile rezultate din dispozițiile legele sau
convenționale încheiate anterior. În aplicarea dispozițiilor art. 384 alin. (3) C.civ., drepturile nu se pierd în cazul
divorțului din culpă comună sau prin acordul soților. Consecințele negative ale divorțului din culpa exclusivă a
unuia dintre soți sunt în primul rând patrimoniale, în aceste sens există spre exemplu posibilitatea c eluilalt soț de
a obține despăgubiri la divorț conform art. 389 C. civ. A se vedea: E. Florian (coord.), M. Avram (coord.), M.
Floare, O. Ghiță, C. Hageanu, L. Irinescu, A. R. Motica, C. Nicolescu, Fișe de drept civil. Dreptul familiei ,
Hexagonul facultăți lor de drept, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 115.

175 4.4.4. Îndatorirea de asistență în caz de boală
Soții sunt datori să -și comunice starea de sănătate anterior încheierii căsătorie. Această
obligație este prevăzută expressis verbis în art. 278 C . civ. 346 Obligația ce le revine soților se
raportează la starea lor de sănătate actuală, dar și la anumite aspecte care au existat anterior , în
istoricul medical al fiecăruia dintre ei, și care ar putea afecta viața acestora ulterior încheierii
căsătoriei .
Rațiunea legiuitorului român de a impune viitorilor soți această obligație de
comunicare reciproc ă a stării lor de sănăta te urmăre ște asigurarea caracterului liber al
consimțământului la căsătorie.347 În opinia noastră î ndatorirea de asistență î n caz de boală are
două componente. Una preexistentă mariajului, care impune ca soțul să fi luat la cunoștiin ță
anteri or încheierii căsătorie despre o eventuală problemă se sănătate a celuilalt soț,
consimțământul acestuia referindu -se la posibilitatea de a avea un mariaj normal , spre
exemplu, în situația în care boala este cronică. A doua situație se referă la situația când boala a
survenit ulterior încheierii căsătoriei. În toate cazurile soții trebuie să fie conștienți și să -și dea
consimțământul liber și neviciat în ceea ce privește traiul în comun și posibila contactare a
unei boli pe care unul dintre soți o are , precum și riscurile la care pot fi expuși aceștia sau
membrii familiei lor, din cauza eventualelor maladii de care suferă unul sau altul dintre ei. În
practică pot apărea anumite situații care extind efectele obligației de sprijin moral reciproc de
la o chestiune pur morală la o obligație de a face, care apare în mod esențial atunci când unul
dintre soți este bolnav sau infirm.348

Tribunalul Iași a obligat un bărbat să plătească fostei soții despăgubiri de 35.000 de lei pentru suferința
morală produsă acesteia prin desfacerea căsătoriei. Tribunalul Iași, Decizia civil ă nr. 151/9 februarie 2017. P oate
fi vizualizată pe site -ul http://portal.just.ro/Jurisprudenta.
346 Art 278 din Codul civil, privind comunicarea stării de sănătate, prevede : „Căsătoria nu se încheie dacă
viitorii soți nu declară că și -au comunicat reciproc starea sănătății lor. Dispozițiile legale prin care este oprită
căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân aplicabile.“
347 Caracterul liber al căsătoriei a fost tratat în această lucrare cu ocazia afectuării analizei juridice a
căsătoriei, motiv pen tru care nu mai revenim asupra acestuia. În aceeași secțiune am făcut vorbire și despre
viciile de consimțământ.
348 Reclamantul nu a făcut dovada că pârâtaera bolnavă înainte de încheierea căsătoriei, nici că a ascuns
acest lucru, în ipoteza că ar fi fost b olnavă, și nici că el ar fi aflat de această împrejurare cu 7 zile înainte de
înregistrarea acțiunii. În plus, din actele medicale existente la dosar rezultă în mod cert că boala psihică a pârâtei,
tulburare psiho -afectivă, s -a declanșat în timpul căsători ei, deci dolul prin retincență nu a fost dovedit, iar
acțiunea pentru anularea căsătoriei a fost respinsă pentru acest motiv. Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă,
Decizia nr. 935 din 11 martie 2003. Poate fi vizualizată pe site -ul www.scj.ro. A fost citată de: E. Roșu, Dreptul
familiei. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O ., Editura Hamangiu, București, 2007, pp. 3 -5; și E. Florian
(coord.), M. Avram (coord.), M. Floare, O. Ghiță, C. Hageanu, L. Irinescu, A. R. Motica, C. Nicolescu, Fișe de
drept civi l. Dreptul familiei , Hexagonul facultăților de drept, Editura Universul Juridic, București, 2018, p. 115.

176 Conform art. 276 C . civ. căsătoria nu poate fi valabil încheiată de către o persoană
care a fost încadrată din punct de vedere medical ca alienat sau debil mintal.349 Este evident
că, nu numai din punct de vedere al sănătății, ci și din punct de vedere juridic o astfel de
căsătorie nu poate avea loc, toate actele și raporturile juridice fiind viciate de lipsa de
discernământ a soțului incapabil. 350
Dreptul la căsătorie este un drept fundamental absolut și nu poate fi îngrădit de nicio
autoritate sau instituție statală. Așadar, întemeierea unei familii nu poate fi condiționată de
autoritățiile statale p entru motive ce țin de sănătatea viitorilor soți, atât timp cât aceștia au
discenământ.351
Considerăm că fiecare dintre viitorii soți trebuie să cunoască starea sănătății celuilalt
pentru a putea aprecia liber dacă dorește sau nu încheierea căsătoriei. De a semena, pe durata
căsătoriei au obligația de a se informa reciproc despre starea de sănătatea și de a se întrajutora
în caz de boală, oferindu -și sprijinul moral și material necesar.352

349 Impedimentul la încheierea căsătorie datorat alienației, debilității mintale sau a lipsei vremelnică a
facultăților mintale depășește sfera morală ș i se referă la situații care impun această limitare din motive medicale
severe, după cum urmează a fi amintite: alienația, debilitatea mintală și lipsa vremelnică a facultăților mintale,
care au fost prevăzute conform art. 276 din Codul civil. Considerăm c ă în mod corect legiuitorul a interzis în
mod expres alienatului mintal și debilului mintal să se căsătorească. Potrivit art. 211 din Legea nr. 71/2011 : „în
sensul Codului civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație mintal ă sau debilitate
mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a
acționa critic și predictiv privind consecințele social -juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și
obligațiilor civ ile.“ Pot fi încadrate în categoria alienației și debilității mintale bolile psihice grave, precum:
schizofrenia, oligofrenia, precum și alte afecțiuni care alterează grav și permanent discernământul persoanei,
chiar dacă aceasta cunoaște unele perioade pa sagere de luciditate. De aceea, efectuarea expertizei psihiatrice în
cadrul unui proces având ca obiect nulitatea căsătoriei pentru încălcarea acestui impediment este indispensabilă.
Alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători, indiferent dacă este s au nu pus sub interdicție, deoarece
textul nu distinge. Deci nu există identitate de situație între starea care generează acest impediment și lipsa
capacității de exercițiu a persoanei. De asemenea, alienatul sau debilul mintal nu se poate căsători nici mă car în
momentele de luciditate pasageră. Cu alte cuvinte, această situație nu se rezumă la o lipsă a discernământului,
astfel că legiuitorul reglementează distinct ipoteza alienatului și a debilului mintal, ca impediment la încheierea
căsătoriei, de ipotez a celui vremelnic lipsit de discernământ, care constituie doar o cauză de nulitate relativă a
căsătoriei.
350 Rămân aplicabile prevederile legale care opresc căsătoria celor care suferă de anumite boli. Pe cale de
consecință, ascunderea stării de sănătate de către unul dintre viitorii soți poate constitui un motiv de nulitate
relativă acăsătoriei și implicit vic ierea consimțământului prin dol. A se vedea și art. 298 alin. (1) noul C. civ.
351 În practică au existat situații în care instanța a respins acțiunea privind anularea unei căsătorii pentru
motivul incapacității datorate vârstei, motivarea având la bază acte medicale și o anchetă socială care demonstra
discernământul persoanei în cauză. Curtea de Apel Craiova, Secția Civilă, Decizia civilă nr. 667 din 12 mai
2010. Poate fi vizualizată pe site -ul http://www.dreptonline.ro/spete/lista_spete.php.
352 „În cazul divorțului din motive de sănătate, instanța va administra probe numai cu privire la existența
bolii și starea sănătății soțului bolnav, nu și cu privire la culpa vreunuia dintre cei doi soți în destrămarea
căsătoriei, astfel că aceasta nu face n icio mențiune în această privință ( art. 933 C. proc. civ.)“ A se vedea: R.I.

177 Sănătatea persoanei fizice este de facto un drept constituțional. Prin art. 34 din
Constituția României se prevede dreptul la ocrotirea sănătății oricărei persoane fizice aflate pe
teritoriul României, statul obligându -se să garanteze acest drept. Mai mult, prin art. 35 din
Constituția României se recunoaște dreptul la un mediu sănătos.353 Starea de sănătate a
persoanei fizice este prevăzută în acte normative cu caracter special .
În domeniul sănătății publice, a rt. 39 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în
domeniul sănătății354 prevede obligaț iile persoanelor fizice și juridice aflate pe teritoriul
Români ei, acestea trebuind să se supună măsurilor de prevenire și co mbatere a bolilor
transmisibile și, implicit măsurilor dispuse de unitățile sanitare . Măsurile care se dispun de
către statul român referitoare la sănătatea persoanelor fizice trebuie să respecte , pe lângă
dispozițiile constituționale, și normele juridice internaționale și europene referitoare la
drepturile și liber tățile fundamentale ale omului . Dreptul la sănătate este expres prevăzut prin
art. 11 din C arta Socială Europeană și nu poate face obiectul vreunei derogări, indiferent de
circumstanțe . 355
În contextul pandemiei globale care a predominat finalul anului 2019, producându -și
efectele și în anul 2020, Consiliul Europei a susținut că o mare parte din măsurile restrictive
pot fi justificate pe interesul public referitor la protecția sănătății, fără a face derogări de la

Motica, A. R Motica, Dreptul familiei aplicat. Cereri și acțiuni cu caracter nepatrimonial , Editura Hamangiu,
2015, p. 52.
353 Art. 34 din Constituția României prevede dreptul la o crotirea sănătății:
„(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice.
(3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte
măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.“
Art. 35 din Constituția României prevede dre ptul la mediu sănătos:
„ (1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
(3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a p roteja și a ameliora mediul înconjurător.“
354 Art 39 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății prevede următoarele obligații ale
persoanelor fizice și juridice: „Cetățenii români și orice altă persoană aflată pe teritoriul României, precu m și
unitățile și operatorii economici au obligația să se supună măsurilor de prevenire și combatere a bolilor
transmisibile, să respecte întocmai normele de igienă și sănătate publică, să ofere informațiile solicitate și să
aplice măsurile stabilite privi nd instituirea condițiilor pentru prevenirea îmbolnăvirilor și pentru promovarea
sănătății individului și a populației.“
355 Numai art. 15 din Convenție prevede posibilitatea derogării în caz de stare de urgență de la drepturile
și libertățiile fundamentale ale omului, însă nu permite derogarea în niciun caz, nici chiar în cazul situației de
urgență, de la prevederile privind dreptul la viața (art. 2 din Convenție), interzicerea torturii și a tratamentelor
inumane sau degradante (art. 3 din Convenție), interz icerea sclaviei (art. 4 par. 1 din Convenție), regula nulla
poena sine lege (art. 7 din Convenție), abolirea pedepsei cu moartea (Protocoalele nr. 6 și 13 la Convenție) și
regula non bis in idem (art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție).

178 Convenție, întrucât mecanismele acesteia permit limitări atunci când ele sunt necesare și
proporționale cu scopul urmărit.
În astfel de situații se impune luarea unor măsuri efective pentru a proteja viața și
sănătatea persoanelor fizice, statul fiind obligat în a lua măsuri adecvate de protecție a
persoanelor din categoriile vulnerabile. Instituțiile europen e au subliniat importanța calității
medicamentelor și a tratamentului efectiv al persoanelor , informând faptul că se urmărește
stabilirea unor standarde de calitate, în parteneriat cu Organizația Mondială a Sănătății ce
urmează a fi aplicabile în toate sta tele membre, precum și în cel puțin 120 de state la nivel
mondial. Organismele europene au arătat că dreptul la viață privată sau libertățile de expresie,
de conștiință sau de asociere, reprezintă fundamentul oricărei democrații funcționale, iar
îngrădirea acestora trebuie să rămână proporțională cu scop ul protecției sănătății publice,
chiar și în situația unei pandemii globale.
În România măsurile de urgență au fost luate prin Decretul nr. 195/2020356, urmând o
serie de acte normative subsecvente357. La o pr imă vedere, toate măsurile dispuse de
autorită țile naționale au aparență de le galitate. Totuși, a vând în vedere această situație
excepțională, considerăm că este necesar să facem anumite precizări. În primul rând, trebuie
să avem în vedere că d reptul la să nătate al persoanei fizice, și implicit al soților, este apărat
prin dispoziții constituționale, acesta fiind un drept absolut, care nu poate face obiectul
vreunei derogări, indiferent de circumstanțe.
În ceea ce privește dreptul la viață privată și de familie ,358 considerăm că acestea
reprezintă fundamentul oricărei democrații funcționale, iar îngrădirea acest uia trebuie să

356 Decret nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, al
Președintelui României, publicat în M. Of. nr. 212 din 16 martie 2020.
357 Legea nr. 136 din 18 iulie 2020, privind instituirea unor măsuri în domeniul sănătății publice în situații
de risc epidemiologic și biologic, publicată în M. Of. nr. 634 din 18 iulie 2020, republicată în M. Of. nr. 884 din
28 septembrie 2020
358 „Dreptul altor state, deși nu fixează noțiunea „viață privată” în termeni legali, cuprinde, în schimb,
construcții doctrinare și jurisprudențiale bogate, mai mult sau mai puțin sinuoase și controversate. Premisa
multor încercări de elaborare a unor definiții a fost constatarea împrejurării că limitele vieții private diferă de la
stat la stat și de la individ la individ. În Franța anilor 1970, de exemplu, erau prohibite comentariile privind
procesele de divorț ale persoanelor publice, pe când tabloidele britanice acordau spații generoase cronicilor de
gen. În aceeași ordine de idei, conținutul vieții private pare a se modifica sub aspectul conținutului și limitelor
divulgării, după cum persoana vizată este cunoscută publicului – om politic, artist al scenei sau ecranului, sportiv
de performanță sau, dimpotrivă, simplu cetățean. (…)
În cuvinte puține, dar expresi ve, s -a spus că viața privată este dreptul individului la o viață retrasă și
anonimă. În termeni apropiați, este dreptul omului de a duce viața pe care o dorește, la adăpost de orice ingerințe.
Această din urmă definiție a inspirat textul Rezoluției nr. 42 8 a Adunării Consultative a Consiliului Europei,
adoptată în 1970: ”În liniile sale esențiale, dreptul la respectul vieții private constă în posibilitatea persoanei de

179 rămână proporțională cu scopul protecției sănătății publice.359 Însă prin legislația adoptată
recent legiuitorul s -a îndepărtat de ac este principii. Observăm o serie de măsuri care se
contrazic sau care pun în pericol viața de familie soților. Aceste acțiuni ale legiuitorului ne
conduc la o întrebare pertinentă: intervenția legiuitorului în viața intimă a soților în contextul
unei pande mii este legală? De asemenea, există posibilitatea interzicerii drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților pe perioada carantinării, izolării, spitalizării sau a luării
oricărei astfel de măsuri medicale? Aceste măsuri adoptate recent ne condu c la ideea unui
dublu standard. Legiuitorul a depus un efort minim în legiferarea normelor juridice privind
raporturile nepatrimoniale dintre soți, pentru ca mai apoi să adopte o serie de acte normative
prin care interzice exercitarea drepturilor și obliga țiilor nepatrimoniale ale soților pentru o
perioadă determinată de timp . Într-adevăr ordinea actelor normative impune aplicarea cu
prioritate a normelor juridice care reglementează situația de urgență, însă această ordine nu
poate înlătura efectele dreptur ilor inerente ființei umane. La fel ca și în cazul dreptului la viață
sau a dreptului la integritate fizică, dreptul la viață intimă, familială și privată presupune

a-și duce viața așa cum dorește, cu un minimum de ingerințe. Acest drept se referă la vi ața privată, la viața sa
familială și la aceea a căminului, la integritatea fizică și morală, la onoare și reputație, la faptul de a nu fi
prezentat într -o lumină falsă, la nedivulgarea unor fapte inutile și jenante, la publicarea fără autorizare a
fotogra fiilor private, la protecția împotriva spionajului și a indiscrețiilor nejustificate sau inadmisibile, la
protecția împotriva utilizărilor abuzive a comunicărilor private, la protecția împotriva informațiilor confidențiale
comunicate sau primite de către u n particular. Nu se pot prevala de dreptul la protecția vieții lor private
persoanele care, prin propriile lor activități au încurajat indiscrețiile de care se plâng”.(…)
Este incontestabil că esența vieții private se identifică cu un sector personal, î n care nimeni nu poate
pătrunde fără acordul celui în cauză. Fără intenția unei definiții exhaustive a vieții private și fără a pierde din
vedere frontierele sale mobile, considerăm că suntem în prezența unei sfere autodeterminare, pe de o parte și de
excludere, pe de altă parte. Viața privată se naște din conjuncția a trei componente: un anumit comportament al
persoanei (controlul deplin asupra propriilor decizii și acțiuni, dar și asupra informațiilor care o privesc),
păstrarea anonimatului și relațiile c u semenii (raporturi de familie, relații afective, relații profesionale, de
afaceri). “
A se vedea: Jugastru C., Respectul vieții private – delimitări conceptuale, precizări privind domeniul
protecției legale , Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu 2, p. 4/342 și urm.
Se recomandă a se vedea: R. Lindon, Les droits de la personnalité , Paris, Dalloz, 1974, p. 13 –14; Stig
Stromholn, prelegere ținută cu ocazia Congresului juriștilor din țările nordice din 1967, ideea de bază a fost
preluată ulterior de jurisprudența franceză (a se vedea Cour Européenne des Droits de l’ homme, 19 février 1997,
note J. -M. Larralde, „Recueil Dalloz”, Jurisprudence, nr. 8, 1998, p. 98).
359 Încă din 1948, odată cu adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, politici le publice
internaționale în privința căsătoriei au fost fundamentate pe drepturile fundamentale ale omului. Aceste principii
au fost continuate și elaborate prin Convenția Națiunilor Unite din 1962 privind cconsimțământul la căsătorie,
vârsta minimă pentr u căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, mai apoi prin Pactul internațional cu privire la
drepturile civile și politice, dar și prin Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei,
adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite („CEDAW”). A se vedea: A. L.
Estin, Marriage and divorce conflicts in international perspective , Symposium on International Conflict of Laws
and the Third Restatement, organized by the Duke Journal of Comparative and Internatio nal Law on November
4-5, 2016, Duke Journal of Comparative & International Law, Vol 27, p. 494.

180 respectarea necondiționat ă, fiind un drept absolut. Î n opinia noastră aceste măsuri sunt
contradictorii, iar exercitarea raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți nu poate fi
interzisă, nici măcar pentru o durată determinată de timp.
4.5. ÎNDATORIREA DE FIDELITATE A SOȚILOR
4.5.1. Noțiunea de fidelitate
Dacă analizăm, din punct de vedere etimologic, cuvântul fidelitate, putem observa că
acesta vine din latinescul „ fides ”, care înseamnă credință360. Ideologia obligației de fidelitate
se bazează pe faptul că soții trebuie să fie credincioși unul altuia. Încredere a reciprocă și
conștientizarea importanței iubirii purtate unul altuia sunt fundamentale unei căsătorii.
Promisiune a reciprocă a soților de a se respecta și de a fi fideli unul a ltuia este de
esența căsătoriei, aceasta fiind un efect al mariajului. 361 Avân d în vedere că soții dispun de
libertate în exprimarea voinței la încheierea căsătoriei, considerăm că este de datoria acestora
să se respecte reciproc și, implicit, să respecte îndatorirea de fidelitate ulterior celebrării
căsătoriei.
Îndatorirea de fide litate este prevăzută la art. 309 alin. (1) C.civ. și incumbă soților de
la data încheierii căsătoriei, fiind valabilă pe toată durata mariajului. Această îndatorire
constă, în principal, în abținerea soților de a avea raporturi sexuale cu alte persoane, o bligația
fiind reciprocă.362
Dacă privim comparativ legislațiile altor țări, vom observa cu ușurință că m ajoritatea
statelor au inclus această obligație în dispozițiile lor civile, astfel considerăm că îndatorirea de
fidelitate este esențială căsătoriei. În acest sens, arătăm că art. 213 din C. civ. francez prevede
că „soții (…) își datorează reciproc fidelitate“. De asemenea, art. 143 din C. civ. italian
prevede că „din căsătorie rezultă îndatorirea reciprocă de fidelitate“ a soților. Într-o modalitate
similiară este prevăzut la art. 1:81 C. civ. olandez faptul că „soții își daorează reciproc
fidelitate“. Art. 720 din C. fam. California prevede faptul că „soților prin contractul de
căsătorie le revine obligația (…) de fideli tate.“

360 www.limbalatina.ro/dictionar.php
361 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 106.
362 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 94

181 În doctrina juridică363 s-a conturat ideea că îndatorirea de fidelitate presupune o latură
activă și una pasivă. Unii autori364 au considerat că există două obligații distincte. Prima
referindu -se la obligația de fidelitate a soților, care presupune o bligativitatea soților de nu
întrețile relații intime cu terțe persoane. A doua obligație se raportează la obligația conjugală
pe care soții o au unul față de celălalt.
Așadar, îndatorirea de fidelitate prezintă doua aspecte importante: un aspect pozitiv,
care presupune obligația pozitivă de a avea relații intime în interiorul căsătoriei, și un aspect
negativ, de a nu întreține relații intime în afara căsătoriei.
În literatura de specialita te juridică365 au fost aduse anumite critici care se raportează
la ideea că îndatorirea de fidelitate și cea conjugală trebuie tratate din punct de vedere juridic
separat. În considerarea acestei opinii, arătăm că abordarea diferită a celor două îndatoriri este
necesară, în principal, datorită faptului că sunt independente una față de cealaltă, în sensul că
îndeplinirea uneia nu condiționează îndeplinirea celeilalte. În practică s -a constatat că este
posibil ca soțul infidel să -și îndeplinească obligația con jugală. Totodată, s -a constatat că
îndeplinirea îndatoririi de fidelitate nu presupune și îndeplinirea obligației conjugale.
Anterior în legislația română infidelitatea era incriminată ca faptă penală , constituind
infracțiunea de adulter prevăzută de art. 304 C. pen.. Aceste dispoziții au fost excesive motiv
pentru care au fost abrogate prin art. I pct. 65 din Legea nr. 278/2006 pentru modificare și
completarea Codului penal. 366
Considerăm că îndatorirea de fidelitate este strâns legată de viața soților ult erioară
încheierii căsătoriei și își produce efectele în cadrul vieții conjugale. Deși adulterul a fost
dezincriminat, totuși legislația permite soțului înșelat să promoveze o acțiune de divorț pentru
motive ce țin de infidelitatea celuilalt soț, acestea c onstituind o cauză pentru desfacerea
căsătoriei pentru motive imputabile soțului infidel.

363 A se vedea: C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă , op. cit. , p. 51.
364 A se vedea: I. Albu, Căsătoria în dreptul roman, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1998, p. 101. În același
sens: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația ., op. cit., p. 91.
365 „În acest context, evocăm că unii autori analizează îndatorirea de fidelitate împreună cu cea conjugală,
ca și cum acestea ar constitui o singură îndatorire. În opinia noastră tratatrea distinctă a celor două îndatoriri este
întemeiată, deoarece neîndeplinirea uneia nu înseamnă, neaparat, nesocotirea celei lalte. Astfel, este posibil ca
soțul infidel să -și îndeplinească îndatorirea conjugală, adică să aibă raporturi sexuale cu celălalt soț, iar soțul
fidel să se afle în imposibilitatea de a -și îndeplini îndatorirea conjugală.“ Pentru detalii a se vedea: T. B odoașcă,
Dreptul familiei , op. cit., p. 94. De asemenea, pentru o opinie contrară a se vedea: Al. Bacaci, V. C. Dumitrache,
C. C. Hageanu, Dreptul familiei, op. cit. , p. 38.
366Legea nr. 278/2006 pentru modificare și completarea Codului penal, publicată în M. Of. nr. 601, partea
I, din 12 iulie 2006.

182 În ceea ce privește executarea obligația de fidelitate, este important de precizat că
aceasta nu poate fi folosită împotriva libertății individuale a fiecărui soț. Orice acțiune care ar
putea conduce la ideea de constrângere este contrară principiilor egalității și independenței
soților.
4.5.2. Principiul monogamiei
Căsătoria, în dreptul civil român, este monogamă367. Principiul monogamiei a fost
prevăzut de legiuitor din rațiuni care țin de valorile morale tradiționale, de cele religioase,
poporul român fiind preponderent creștin ortodox, dar și de ordin social, moral și juridic.368
De asemenea, p rincipiul monogamiei se bazează pe faptul că încheie rea căsătoriei produce
efecte între cei doi soți, care își datorează reciproc iubire și fidelitate. Acest principiu s -a
statornicit și datorită faptului că în trecut știința și medicina nu erau atât de avansate, iar
recunoașterea unui copil era o necesitat e, astfel că principiul monogamiei a constituit
fundamentul prezumției de paternitate a soțului mamei.
În sensul acestui principiu căsătoria poate fi încheiată numai între persoane
necăsătorite. Art. 273 C. civ. prevede expresis verbis înterdicția de a în cheia o nouă căsătorie
a persoanei care este deja căsătorită. Deși unele state acceptă căsătoria multiplă, în general a
bărbatului cu mai multe femei, în România această posibilitate este scoasă în afara legii.
Bigamia (și implicit poligamia) este consider at un impediment la căsătorie, iar ne socotirea
acestui impediment se pedepsește și de legea penală. Este interzisa incheierea unei noi
casatorii de catre persoana care este deja casatorită, iar a ceastă interdicție este de ordine
publică și este sancționată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii, atrăgând și o
sancțiune penală pentru infracțiunea de bigamie prevăzută de art. 376 C . pen.369
Legiutorul, prin interzicerea bigamiei, protejează principiul monogamiei. În cazul a
două căsătorii succesive, se pot face următoarele precizări: în raport cu soarta primei căsători i,
în primul rând dacă prima căsătorie nu a fost valabil încheiată și este lovită de nulitate, iar
persoana în cauză încheie o a doua căsătorie, nu va exista infracțiunea de bigamie și implicit

367 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 106.
368 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 27.
369 În cazul desființării căsătoriei se consideră că n -au avut niciodată calitatea de soți, astfel că nicio
acțiune penală pentru bigamie nu ar mai putea continua. Instanța sesizată cu acțiunea în anularea celei de -a doua
căsătorii a unei persoane, condamnată pentru bigamie, este o bligată să pronunțe nulitatea acestei căsătorii, chiar
dacă, între timp prima căsătorie a fost desfăcută printr -o sentință de divorț nedefinitivă. Soluția pronunțată de
Tribunalul județean Caraș -Severin, Decizia civilă nr. 1/1982, în RRD nr. 9/1982, p. 66.

183 nici impedimentul la căsătorie, chiar dacă prima căsătorie este declarată nulă după încheierea
celei de -a doua căsătorii, deoarece nulitatea are, în principiu, efect retroactiv.370 O a dou a
situație pe care trebuie să o analizăm este a căsătoriei care se desface prin divorț, atunci când
nu există bigamie dacă cea de a doua căsătorie este încheiată după data rămânerii definitive a
hotărârii de divorț sau, după caz, de la data eliberării cert ificatului de divorț de către ofițerul
de stare civilă, în cazul divorțului pe cale administrativă și, respectiv , de către notarul public,
în cazul divorțului pe cale notarială. De asemenea, trebuie să avem în vedere că dacă prima
căsătorie încetează prin decesul unuia dintre soți, nu există bigamie, dacă data încheierii celei
de a doua căsătorii se situează după data decesului. Î n cazul în care soțul din prima căsătorie
este declarat mort prin hotărâre judecătorească, ceea ce interesează este data morții s tabili tă
prin hotărâre judecătorească, iar această dată trebuie să fie anterioară încheierii noii căsătorii
de către soțul supraviețuitor.
În practică au fost întâlnite diferite situații care au pus în dificultate soluționarea
litigiilor apărute, astfel avem în vedere că potrivit art. 293 alin. (2) C. civ., în cazul în care
soțul unei persoane declarată moartă s -a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de
moarte este anulată, căsătoria cea nouă este valabilă, iar prima căsătorie este d esfăcută pe data
încheierii noii căsătorii. Este un caz de aparentă bigamie soluționat de legiuitor în favoarea
celei de -a doua căsătorii, ținând seama de faptul că aceasta este cea care produce efecte, prin
existența în fapt a noilor relații de familie. A rt. 293 C. civ. prevede expres condiția ca soțul
celui declarat mort să fi fost de bună -credință la încheierea celei de -a doua căsătorii. 371 Numai
în acest caz nu există bigamie și se produce efectul desfacerii primei căsătorii pe data
încheierii celei de -a doua căsătorii. Dacă însă soțul celui declarat mort a fost de rea -credință,

370 „Desființarea căsătoriei nu are niciun effect în privința copiilor (art. 305 C. civ.) – se vor aplica prin
analogie dispozițiile referitoare la divorț.
Căsătoria putativă – este aceea căreia legea îi păstrează efectele unei căsătorii valabile, chiar dac ă ea este
nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, pentru soțul sau soții de bună -credință
la încheierea ei (art. 304 C. civ.).“
A se vedea: E. Florian (coord.), M. Avram (coord.), M. Floare, O. Ghiță, C. Hageanu, L. Irin escu, A. R.
Motica, C. Nicolescu, Fișe de drept civil. Dreptul familiei , Hexagonul facultăților de drept, Editura Universul
Juridic, București, 2018, p. 58.
371 Într-adevăr, în mod tradițional noțiunea de bună -credință se transpune în idea de eroare asupra u nei
situații, aceasta fiind strâns legată de starea sufletească a persoanei în cauză, și nu poate fi analizat exclusiv în
funcție de aspectul psihologic. (…) pentru a avea efect juridic, eroarea trebuia să fie plauzibilă, rezonabil,
scuzabil. A se vedea: B. Lefebvre , La bonne foi : notion protéiforme , R.D.U.S., 1996, p. 327. În notele de subsol
se face trimitere la o serie de alte lucrări care dezvoltă această idee, a se vedea: L. Baudouin, Droit civil de la
province de Québec , Montréal, Wilson et Lafleu r, 1953, p. 427; P. -B. Mignault, Le droit civil canadien , t. 2,
Montréal, C. Théoret, 1896, p. 484; A. Montpetit, G. Taillefer, Traité de droit civil du Québec , t. 3, Montréal,
Wilson et Lafleur, 1945, p. 138; L. Rolland, La bonne foi dans le Code civil du Québec du général au
particulier , R.D.U.S., Montréal, 1996.

184 adică a cunoscut că, în realitate, că soțul declarat mort este în fapt în viață, atunci se face
vinovat de bigamie, iar cea de -a doua căsătorie este lovită de nulitate, fiind înc heiată cu
încălcarea impedimentului rezultat din existența unei căsătorii anterioare nedesfăcute.
Încălcarea principiului monogamiei, de către unul dintre soți, prin bigamie, poligamie
sau chiar poliandrie372, pun în discuție r aporturile juridice dintre soț i, generând probleme în
ceea ce privește principiul egalității soților, dar și în ceea ce privește creșterea c opiilor într -un
mediu socio -familial corespunzător. Astfel cum am arătat în rândurile anterioare, încălcarea
principiului monogamiei conduce la sancționarea civilă și chiar penală a soțului care se face
vinovat. În opinia noastră, e fectele încălcării prin cipiului monogamiei se răsfrâng asupra
raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți . În ceea ce provește soțul de rea -credință,
considerăm că drepturile nepatrimoniale ale acestuia încetează la data constatării faptei sale,
iar, în ceea ce privește efectul retroactiv al nulității, opinăm că acesta se ap lică numai
drepturilor nepatrimoniale nu și îndatoririlor nepatrimoniale. În ciuda faptului că unul dintre
soți a întreprins fapte care au periclitat existența căsătoriei, soțul de bună -credință își
păstrează toate drepturile nepatrimoniale ce -i revin din căsătoria anulabilă, iar soțului de rea –
credință îi revine îndatorirea de a -i respecta acestuia drepturile.373 Concluzionăm că aceste
efecte nu se pot referi decât la o parte din raporturile nepatrimoniale dintre soți, deoarece în
opinia noastră îndatorire a conjugală sau cea de fidelitate nu se mai justifică. Este important
totuși să se păstreze îndatorirea de respect reciproc, dar și cea de sprijin moral, acestea
urmând modelul drepturilor și îndatoririlor părintești care nu sunt afectate de anularea
căsăt oriei.

372 „Poligamia constă în dreptul bărbatului de a se căsători cu mai multe femei. Țările arabe, care sunt
preponderent de religie musulmană au cunoscut o dezvoltare a acestui fenomen. Spre exemplu în dreptul
camerunez, bărbații influenți au mai multe soții sau bărbatul musulman poate avea concomitent patru femei, cu
condiția de a nu fi rude între ele și de a fi de religie musulmană.
Poliandria constă în dreptul femeii de a se căsătorii cu mai mulți bărbați. Spre exemplu, în cadrul tribului
de indieni Toda, o f emeie se poate căsătorii cu un bărbat și cu toți frații acestuia. “
La nivel mondial, numai un procent de 35 % dintre state prevăd expres monogamia.
A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 28.
373 „Efectele căsătoriei putative în privința raporturilor nepatrimoniale. Efectul căsătoriei putative pentru
soțul de bună -credință este că, până la rămânerea definitivă a hotărârii, își păstrează situația unui soț dintr=o
căsătorie valabilă, așa cum prevede art. 304 alin. (1) C.civ., iar raporturile patrimoniale dintre aceștia se supun
dispozițiilor de la divrț. În privința soțului de bună -credință, desființarea căsătoriei va produce efecte doar pentru
viitor, nu și pentru trecut, iar momentul care marchează desființarea căsătoriei este dat de rămâne rea definitivă a
hotărârii judecătorești. Pentru perioada anterioară momentului rămânerii definitive a hotărârii de desființare a
căsătoriei, soțul de bună -credință are toate drepturile recunoscute soților, atât în privința drepturilor
nepatrimoniale , cât și a celor patrimoniale.“ A se vedea: I. Nicolae, Dreptul familiei în context național și în
raporturile de drept internațional privat , Editura Hamangiu, 2014, p. 66.

185 4.5.3. Noțiunea de fidelitate fizică și morală
Îndatorire de fidelitate este protejată direct de lege, însă fiind un domeniu foarte
personal legiuitorul nu a dorit să intervină într -un mod limitativ în relațiile dintre soți.
Considerăm însă că infidelitatea este un subiect de actualitate și un motiv temeinic pentru
divorț, iar dezvoltarea acestui subiect se impune și din punct de vedere practic.
Deși obligația de fidelitate impune ca soții să aibă relații conjugale numai cu celălalt
soț, fi indu-le interzise relațiile sexuale cu terții, considerăm că această obligație nu se referă
numai la obligații de ordin fizic, ci și moral. Spre exemplu au existat în practică anumite
cazuri de schimburi de corespondență sau anumite relații care prin natur a lor au încălcat din
punct de vedere moral obligația de loialitate față de celălalt soț.
Având în vedere că ne regăsim într -o era a digitalizării, se pune întrebarea dacă
mesajele virtuale pot constitui temei pentru divorț.374 Considerăm că, în măsura în care
acestea sunt făcute publice, pot constitui un motiv întemeiat pentru desfacerea căsătoriei.
Dacă mesajele au fost obținute din discuții private, iar acestea sunt folosite cu scopul de a
proba infidelitatea, ne aflăm într -o posibilă situație de violare a corespondenței.
Corespondenț a privată , fie ea și digitală, nu poate fi utilizată de către soțul înșelat ca probă de
divorț, decât cu acordul soțului infidel sau, eventual, a destinatarului corespondenței. În opinia
noastră a ceasta constituie atributele unei infidelități morale.
4.5.4. Constatarea infidelității
Evaluarea in abstracto a infidelității este greu de dovedit, însă infidelitatea bazată pe o
relație extraconjugală poate fi probată. Infidelitatea poate fi apreciată in concreto în cadrul
procesului de divorț de către judecător și, prin urmare, evaluarea acesteia se va face într -un
mod subiectiv, ținând cont de particularitățiile cauzei. Pentru a stabili culpa într-o cauză de
divorț, judecătorul trebuie să apreci eze existența unei încălcări grave sau a unor încălcări
continuate a obligațiilor rezultate din căsătorie. În plus, este necesar să se demonstreze că
încălcarea îndatorii de fidelitate a făcut inacceptabilă m enținerea vieții comune. Această
premisă poate p ermite judecătorului să -și extindă în mod apreciabil libertatea de apreciere atât
pentru gravitatea încălcării, cât și pentru responsabilitatea unei asemenea încălcări.

374 Pentru detalii: Laura Effron, I Love You, You're Perfect, but Watch What You Facebook: Social Media
Prenups , articol pentru ABC News, 3 iunie 2014.

186 Pentru ca infidelitatea să poată fi invocată în apărarea unui dintre soți, este necesa r ca
aceasta să poată fi imputabilă. În practică pot exista diferite cazuri care pot disculpa soțul
infidel, cum ar fi: eroare de fapt, error in personam , violența exercitată asupra sa de către un
terț pentru a -l obliga să întrețină relații intime extracon jugale, a crezut că este liber de
legăturile căsătoriei, etc. În astfel de cazuri soțul trebuie să fie de bună -credință , însă aceasta
trebuie constată prin mijloace de probă corespunzătoare situației.375
4.5.5. Acorduri privind îndatorirea de fidelitate
La momentul apariției unor noi metode de procreare, cum ar fi inseminarea artificială
cu terț donator, poate fi pusă sub semnul întrebării valoarea acordurilor între soți privind
îndatorirea de fidelitate. O problemă în acest sens nu poate să apară deoarece soții nu pot
deroga de la atribuțiile care le revin dintr -un mariaj. Ori procrearea, fie ea și pe cale artificială,
prin inseminare cu terț donator, nu poate conduce la ideea de infidelitate, astfel cum am
definit -o în rândurile anterioare. În opinia noastră , infidelitatea presupune o relație
extraconjugală fizică cu un terț, ori în situația procreării prin metode medicale terțul nu este
cunoscut fizic, astfel că elementul relațional nu există.
Trebuie să avem în vedere că deși c ăsătoria comportă anumite aspecte ale unui
contract civil, în România, îndatorirea de fidelitate nu poate fi stabilită în mod limitativ de
către cei doi soți.
În Franța, spre exemplu, au existat solicitări de a întocmi acorduri privind fidelitatea în
cuplu. În acest sens, atât practica judiciară, cât și doctrina franceză au opinat că un mariaj nu
se poate încheia în forma unui contract de brokeraj, iar fidelitatea nu poate fi negociată. 376
Îndatorirea de fidelitate nu poate fi considerată o simplă obligați e contractuală de la care soții
ar putea să se debaraseze.
Atunci când vorbim despre acceptarea infidelității, discută de fapt despre o evaluare
obiectivă a culpei, în funcție de data încălcării îndatoririi de fidelitate, dar și de posibilitatea
încheier ii unui acord în acest sens. Avem în acest sens modelul Statelor unite ale Americii,
unde soții pot stabilii prin contract prenupțial anumite clauze pentru situația în care unul
dintre ei este infidel. Aceste clauze pot conține daune morale și materiale, c are sunt datorate
de persoana care a încălcat a îndatorirea de fidelitate.

375 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88.
376 A se vedea: P. Malaurie, L’effet prophylac tique du droit civil , (dir.) Jean Calais -Aauloy, Dalloz, 2004,
p. 669 și urm.

187 4.5.6. Respectarea îndatoririi de fidelitate pe durata divorțului
S-a pus problema încălcării obligației de fidelitate în timpul unei proceduri d e separare
legală sau de div orț și dacă soții mai sunt obligați să respecte această îndatorire . Soarta
îndatoririi de fidelitate în timpul procedurilor de divorț poate fi luată în considerare prin
evaluarea de către judecător a culpei soțului din cauza căruia s -a ajuns la divorț, în acest sens,
judecătorul fiind un veritabil gardian al ordinii publice, în special în ceea ce privește apărarea
drepturilor soților. 377
Considerăm că infidelitatea comisă după solicitarea desfacerii căsătoriei, respectiv, a
despărțirii în fapt, nu poate fi considerat un motiv nou pentru divorțul deja înregistrat,
deoarece fidelitatea nu poate fi impusă în această situație.
În opinia noastră, de la data depunerii cererii de divorț niciunul dintre soți nu mai
poate opune celu ilalt obligația de fidelitate. Suntem de părere că o dată cu solicitarea
divorțului, respectiv, despărțirea în fapt a soților, efectele căsătoriei se suspendă până la
soluți onarea definitivă a cererii de divorț, când acestea încetează de drept.
4.6. ÎNDATORIREA CONJUGALĂ A SOȚILOR
4.6.1. Noțiune
Este important de precizat, că, deși Codul civil nu face referire la obligațiile conjugale
ale soților rezultate din căsătorie, în vechime existau anumite legi canonice care impuneau
„copula carnalis ”378 ca fiind o condiție de valabilitate a căsătoriei. Această ideologie a durat
până în Secolul al XII -lea și susținea că este obligatoriu ca relația să fie consumată în
căsătorie pentru a o face indisolubilă . Aceasta poate fi, de asemenea, justificată de faptul că
încheierea căsătoriei a fost percepută ca un remediu pentru concupiscență.
În Codul nostru civil nu a există precizată expres o sancțiune pentru nerespectarea
îndatoririi de fidelitate sau a datoriei conjugale, totuși nerespectarea acestora poate duce la
divorț379, astfel că în acest caz judecătorul va trebui să stabilească limitele juridice ale

377 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88.
378 A se vedea:V. C. Saint -Alary -Houin, La sexualité dans le droit civil contemporain , Analele Facultății
din Toulouse, nr. 33, 1985, p. 7.
379 „Obligația conjugală constă în îndatorirea soților de a avea raporturi sexuale împreună. Această
obligație nu este prevăzută de lege, ea fiind însă de natura căsătoriei. (…) Neîndeplinirea culpabilă a obligației

188 acesteia . De esența îndatoriri i conjugale (și, implicit , a celei de fidelitate, astfel cum am arătat
în secțiunea anterioară) este și prezumția legală de paternitate, care presupune că soțul mamei
este tatăl copilului conceput sau născut pe durata valabilității căs ătoriei.380
4.6.2. Importanța îndatoriri i conjugale pe durata mariajului
Codul civil nu prevede expressis verbis această obligație, însă în doctrina juridică și în
practica judiciară se acordă importanță îndatoririi conjugale, motiv pentru care o vom trata în
rândurile următoare.
Îndatorirea co njugală constă în obligația soților de a avea relații sexuale împreună.
Această îndatorire este strâns legată de natura relației dintre soți, dar și de capacitatea lor
sexuală. În ceea ce privește importanța îndatoririi conjugale a soților, considerentele care
trebuie să le avem în vedere sunt cele privind funcțiile familiei de perpetuare a speciei
umane.381
De asemenea, îndatorirea conjugală este separată de cea privind locuința comună și
există indiferent dacă soții au locuință comună sau locuiesc separat. Neîndeplinirea culpabilă
a obligației de avea relații conjugale în interiorul căsătoriei , indiferent dacă aceștia coabitează
sau nu, îl îndreptățește pe soțul prejudiciat să inten teze acțiune de divorț .
În opinia noastră , pentru ca îndatorirea con jugală să constituie un motiv întemeiat
pentru desfacerea căsătoriei unul dintre soți trebuie să fie în culpă, astfel că refuzul
nejustificat ar putea să reprezinte un comportament culpabil al acestui soț. Putem discuta
despre un motiv temeinic de divorț î n contextul încălcării îndatoririi conjugale prin negarea
relațiilor fizice sau prin adopt area unui comportament de respingere a celuilalt soț. În apărarea
sa, soțul în culpă poate invoca motive de ordin medical (spre exemplu impotența, etc.) sau
moral (d orința de castitate, din motive religioase sau de alt fel).
Chiar dacă se prezumă că soții și -au dat consimțământul la încheierea căsătoriei pentru
a avea relații conjugale, opinăm că îndatorirea conjugală trebuie exercitată voluntar. Mai mult
de atât, „neîdeplinirea acestei obligații din motive obiective se constituie într -o situație pe care

conjugale constituie însă motiv temeinic de divorț pentru soțul care dorește îndeplinirea ei. “ A se vedea: T.
Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 95
380 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 106.
381 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 95

189 celălalt soț trebuie să o accepte, înscriindu -se în cerințele sprijinului moral prevăzut de art.
309 alin. (1) C. civ.“382
În aceeași ordine de idei, este important s ă avem în vedere că orice persoană fizică are
dreptul de a dispune de propriul corp.383 Acest drept se referă la integritatea corpului unui
individ, ca expresie a identității sale fizice și psihice. 384 Raportat la îndatorirea conjugală,
considerăm că dreptul fiecărei persoane de a dispune de propriul corp nu se referă strict la
relațiile int ime dintre soți, ci la o serie de alte situații ce pot apărea. În raporturile dintre soți ar
putea apărea probleme legate de o eventuală sarcină . Astfel se p une întrebarea dacă femeia
poate să decidă singură în privința continuării sarcinii sau a efectuări i unui avort. În mod cert
femeia trebuie să beneficieze de dreptul de a dispune de propriul corp.385 În același sens
putem discuta și despre dreptul soților de a folosi metode contraceptive. În ciuda faptului că
îndatorirea conjugală a fost inițial văzută c a o obligație de procreere, aceasta nu poate
determina natura relației intime a soților și nici nu se pot împune asfel de condiții. O altă
discuție contemporană este aceea a schimbării de sex.386 Având în vedere că aceasta este o
realitate în ultima perioad ă de timp, opinăm că soții trebuie să poarte o discuție preala bilă în
acest sens, în vederea stabilirii posibilității de continuare a căsătoriei387. Astfel cum arătat prin
situațiile prezentate mai sus, îndatorirea conjugală are mai multe valențe decât cele analizate
în mod clasic în doctrina juridică , iar, în opinia noastră, soții trebuie să respecte dreptului
celuilal t de a dispune de propriul corp cu precădere în cazul acestei îndatoriri.

382 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 96.
383 A se vedea: G. Cornu, Droit civil, Introduction, Les persones, Les biens , Montchrestien, 12ème
édition, 2005, p.214.
384 „În orice caz voința este cea care decide, corpul fiind numai un instrument, expresia identității unei
persoane.“ A se vedea: R. Martin, Personne, coprs et volonté , Dalloz, 2000, p. 505.
385 A se vedea: A. C. Aune, Le phenomene de multiplication de droit s ubjectifs en droit de personnes et de
la famille , op, cit., p. 261.
386 A se vedea: J. Petit, L'ambiguité du droit face au syndrome transsexual , RTD civ. 1973, p. 263.
387 În România această situație este ipotetică, datorită faptului că odată cu schimbarea de sex căsătoria va
intra în ilegalitate deoarece căsătoriile între persoane de același sex sunt scoase în afara legii prin art. 277 alin.
(1) C.civ. Acest subiect a fost tratat pe larg în Capitolul I.

190 4.6.3. Lipsa consimțământului și recunoașterea legală a
infracțiunii de viol între soți
Refuzul îndeplinirii îndatoririi conjugale de către unul dintre soți nu -l îndreptățește pe
celălalt soț să -l supună unor raporturi sexuale prin constrângere. 388 În caz de constrângere ne
aflăm în sit uația unei infracțiuni de viol, care se pedepsește conform Codului penal.
Chiar dacă îndatorir ea conjugală a fost stabilită numai cutumiar pentru a induce o
aparență de normalitat e a comportamentului conjugal, în practică apare problema violului
între soți . În mod tradițional, în trecut, exista posibilitatea ca soțul să -și forțeze soția pentru a
întreține relații intime. Nu existau prevederi legale care sa apere soția de astfel de abuzuri, iar
societatea nu considera că obligarea la întreținerea de relații intime între soți ca fiind viol.
Întrucât relațiile sexuale trebuie să fie voluntare, este imposibil de stabilit măsura în
care unul dintre soți poate folosi metode de constângere, fie și verbale, pentru ca celălalt să se
achite de îndatorirea conjugală. Constată m că există o contradicție, pe de o parte, rezultă o
datorie conjugală în cazu l cuplurilor căsătorite și, pe de altă parte, se reprimă posibilitatea
aplicării oricăror constrângeri în relațiile sexuale dintre soți.
În opinia noastră, această problemă trebuie studiată și sub aspectul consimțământului
acordat în momentul celebrării că sătoriei. Pentru a nu se afla în situația unei constrângeri, care
să intre în sfera penalului, se pune întrebarea dacă este necesar ca acest consimțământ să fie
întotdeauna solicitat pentru fiecare act constituent al relațiilor sexuale dintre soți. Astfel, ar
trebui clarificate responsabilitățile fiecărui soț în ceea ce privește obligația conjugală. O astfel
de clarificare, însă, nu se poate face în mod obiectiv, ci trebuie avute în vedere particularitățile
fiecărei relații de cuplu.
În cazul în care se in vocă o astfel de cauză într -un proces de divorț, ar trebui stabilit în
principal dacă nerespectarea acestei obligații a dus la imposibilitatea continuării căsătoriei.
Astfel , putem considera că pe toată durata căsătoriei este valabil consimțământul exprima t la
încheierea acesteia, relațiile conjugale fiind parte constituentă a mariajului.
Însă, atunci când discutăm de domeniu dreptului penal , este evident că trebuie să
avem în vedere dacă la momentul producerii faptei penale , respectiv, a violului, soțul avea
consimțământul celuilalt soț . Atunci când discutăm de relații conjugale obținute prin violență,

388 Indiferent de motivele care îl determină pe unul dintre soți să refuze relațiile intime cu celălalt, acesta
din urmă nu poate să invoce calitatea de soț pentru a obține executarea acestei obligații maritale prin
constrângere. A se vedea: M. Avram, Drept c ivil. Familia , Op. cit., p. 76.

191 vom considera, în mod în temei at, că acel consimțământ exprimat la încheierea căsătoriei a
fost dat pentru relații consensuale și, în niciun caz, nu poate fi folosit de unul dintre soți
pentru a disculpa un comportament abuziv.
Deși caracterul ilicit al coerciției în ceea ce privește raporturile sexuale între soți nu
este stabilit expressis verbis , totuși aplicarea dispozițiilor art. 218 C . pen. se face și în cazul
violului având ca persoană vătămată soția. Prin urmare, instanțele judecătorești admit
noțiunea de viol între soți. CEDO, într -una dintre cauzele care au avut ca obiect depășirea
limitelor îndatorii conjugale, admite noțiunea de viol. Instanța europeană face referire
explicită "la o noțiune civilizată de căsătorie". 389 În practică, s -au înregistrat și cazuri de viol
cu violență. Prezumția de consimțământ a soților sau complicitatea în intimitatea vieții
conjugale poate fi valabilă numai până la dovada contrariului.
Considerăm că legislația penală actuală ar putea fi îmbunătățită, urmând modelul
Codului penal francez, care prevede la art. 222 -22 alin. 2 următoarele: " Violul și alte
agresiuni sexuale se constituie atunci când au fost impu se victimei în circumstanțele
prevăzute în această secțiune, indiferent de natura relației dintre agresor și victima sa, unite
de legăturile căsătoriei. În acest caz, prezumția consimțământului soților față de actul sexual
este valabilă numai până la data dovezi contrare ". Remarcăm faptul că nu este un sistem de
protecție numai pentru soți, ci pentru toate cuplurile, chiar și cele necăsătorite.
Considerăm ca fiind oportună realizarea acestei mențiuni în Codul penal român și
propunem de lege ferenda comple tarea art. 218 alin. (3) C . pen. prin decalarea literelor
existente, litera a) devenind: victima are calitatea de soț/ soție a agresorului; dispozițiile
legale se aplică și relațiilor rezultate din logodn ă sau concubina j; în acest caz prezumția
consimțământ ului față de actul sexual este valabilă numai până la data dovezi contrare,
indiferent de natura juridică relației dintre agresor și victima sa .
Susținem această modificare și din punctul de vedere al relațiilor între persoane de
același sex, care, deși n u sunt protejate prin legea, sunt totuși o realitate contemporană. Aceste
abuzuri au loc și în cazul relațiilor dintre persoane de același sex, iar din acest motiv
considerăm că este timpul ca legislația să se modifice în conformitate cu realitatea juridic ă. În
cazul în care legislația civilă se va modifica în sensul recunoașterii legale a parteneriatelor

389 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, S.W. și C.R. v. Regatul Unit , 22 martie 1995, Civ. 1996 .
Documentul poate fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: https https://hudoc.echr.coe.int/ .

192 civile sau a căsătoriilor între persoane de același sex, dispozițiile leg ii penale se vor modifica
în mod corespunzător.
4.7.ÎNDATORIREA SOȚIL OR DE A LOCUI ÎMPREUNĂ
Potrivit art. 309 alin. 2 C . civ., soții a u obligația de a locui împr eună. Această
îndatorire fiind importantă pentru realizarea și menținerea unității familiale.390 Întemeierea
familiei presupune, în principal, conviețuirea soților care se materializează , în principiu, pe
dorința de a avea un trai comun, care cuprinde și faptul de a locui împreună.391 În doctrină392
s-a statuat că situația faptică a coabitării soților oferă posibilitatea unei „ambianțe familiale ș i
este un prilej de exprimare a coeziunii conjugale“, însă în același timp s -a apreciat că, deși
îndatorirea de a coabita a soților este de natura căsătoriei , aceasta nu este esențială pentru
existența căsătoriei, soții având opțiunea legală de a se înțel ege cu privire la posibilitatea de a
locui separat pentru motive întemeiate.
Îndatorirea de coabitare a soților a fost prevăzută și în alte legislații. În acest sens,
arătăm că art. 213 din C. civ. francez prevede că „soții sunt datori să locuiască împreună“.
Art. 143 din C. civ. italian prevede că „soții dobândesc aceleași drepturi și obligații“, iar „din
căsătorie rezultă îndatorirea (…) de coabitare“. Prin art. 395 din C. civ. Quebec se prevede că
„în absența unei alegeri exprese, reșe dința familiei este prezumată a fi cea la care m embrii
familiei locuiesc și unde aceștia își defășoară principalele activități.“

390 „Această îndatorire constituie o premisă pentru realizarea și menținerea unității familiale și a mediului
familial.“ A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 94
391 „Locuința comună reprezintă doar unul dintre aspectele vieții comune pe care le presupune căsători a și
care implică multe alte aspecte cum sunt gospodărirea în comun împărtășirea vieții conjugale, creșterea copiilor,
etc. În dreptul francez vechi se vorbea despre boire, manger, dormir ensamble , deci despre tripla comunitate de
pat, masă și acoperiș.“A se vedea: C.C. Hageanu, Dreptul familiei si actele de stare civila , op. cit., p. 74.
392 „Ca element substanțial al comunității de trai al soților, conviețuirea faptică oferă ambianță și prilej de
exprimare a coeziunii conjugale și familiale și este premisa realizării efective a scopurilor naturale ale căsătoriei.
În mod obișnuit hotărârea soților de a se căsători și de a -și întemeia o familie implică traiul comun, în cadrul
aceleiași locuințe. Trebuie spus că locuința comună nu este de esența căsătorie, astf el că regula coabitării poate fi
amendată de soți care, pentru motive temeinice pot hotărî să locuiască separat. “ A se vedea: E. Florian, Dreptul
familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația. Ediția 5 , op. cit., p. 93.
„(…) domiciliul comun al soților nu este de esența căsătoriei. Pe de altă parte, familia presupune, în
principiu, conviețuirea soților, care se poate realiza cel mai bine în condițiile în care locuiesc împreună. “ A se
vedea: M. Avram, Drept civil. Familia , Op. cit., p. 74.

193 În mod tradițional soții au datoria de a locui împreună, deoarece scopul căsătoriei este
acela de trăi o viață în comun. 393 În anumite situații aceștia pot locui separat, spre exemplu:
exercitarea unei profesii, îngrijirea sănătății, pregătire a de specialitate.394
Refuzul unuia dintre soți de a locui împreună poate constitui motiv temeinic pentru
divorț395, însă în opinia noastră această îndatorire nu presupune ca unul dintre soți să poată fi
obligat la coabitare prin măsuri de constrân gere.
4.7.1. Alegerea domiciliului
Conform art. 25 alin. (2) din Constituție fiecare cetățean are dreptul de a -și stabili
domiciliul sau reședința în orice localitate din țară sau din stăinătate.396 Legiuitorul român a
dat posibilitatea soților de a -și alege liber domiciliul sau reședința , fiind opțiunea acestora
unde doresc să locuiască . Ca principiu juridic, locuința comună a soților este aceea unde
aceștia locuiesc în mod constant, stabilită de soți de comun acord.
Potrivit art. 87 C . civ. domiciliul persoanei fizice este adresa la care aceasta declară că
are locuința principală. Domiciliul este, în principiu, rezultatul un ui act voluntar. Dezacordul
soților în alegerea domiciliului se poate materializa prin exprimarea voinței unuia dintre soți
de a schimba locul de reședință sau dorința de a stabili reședințe separate.

393 A se vedea: Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , op. cit., p. 41; și A.
Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea socialistă , op. cit., p. 109
394 Trib. Suprem, dec. civ. nr. 546 din 6 martie 1973 , în CD 1974, p. 169; Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1334
din 1970, în CD 1970, p. 114 -117; Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 849 din 18 septembrie 1986, în CD nr. 2
din 1987, p. 65.
395 În doctrină s -a opinat că simplul refuz al unuia dintre soți de a coabit a cu soțul său poate constitui
motiv legitim pentru divorț. A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 111.
396 „Persoana fizică se individualizează în spațiu prin domiciliu. În contextul vieții private dobândesc
semnificație atât domiciliul, ca locuință statornică sau principală, cât și reședința, înțeleasă ca locuință
vremelnică ori temporară. (…)Dincolo de ace astă distincție, alte ramuri de drept (constituțional, penal) conferă o
accepțiune largă noțiunii de domiciliu, care înglobează atât „domiciliul în sensul dreptului civil, cât și reședința
unei persoane fizice”.“ A se vedea: Jugastru C., Respectul vieții p rivate – delimitări conceptuale, precizări
privind domeniul protecției legale , Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu 2, p. 7/345.
Pentru definiții date în doctrină celor două atribute de identificare, se recomandă a se vedea Gh. Beleiu,
Drept civi l român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil , ediția a VII -a revăzută și adăugită de P.
Trușcă, M. Nicolae, București, Edit. Universul Juridic, 2001, p. 396 și 405; E. Lupan, Drept civil. Persoana
fizică , București, Edit. Lumina Lex, B ucurești, 1999, p. 161, 168 și 177; M. Mureșan, A. Boar, Ș. Diaconescu,
Drept civil. Persoanele, Cluj -Napoca, Edit. Cordial Lex, 2000, p. 60; M. Constantinescu, I. Deleanu, A.
Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României – comentată și adnotată, București, R.A.
„Monitorul Oficial”, 1992, p. 68.

194 Pentru motive temeinice soții pot alege să locuiască se parat, fie pentru o perioadă
determinată, fie pe toată durata căsătoriei. 397 Opinăm că nu se încalcă îndatorirea de coabitare
atunci când refuzul de a locui împreună se datorează unor împrejurări obiective, cu m ar fi
exercitarea profesiei într -o altă localitate, îngrijirea sănătății care presupune deplasarea într -o
altă localitate pentru o perioadă de timp, ori chiar în situația în care locuința familiei nu
asigură suficient spațiu pentru toți membri familiei.398 Aceste motive nu pot face obiectul unei
cereri de divorț, întrucât situația nu poate fi imputată soțului care se află într -una dintre
situațiile de mai sus.
De asemenea, se pune problema neînțelegerilor dintre soți cu privire la alegerea
domiciliului com un și dacă o ins tanță investită cu o astfel de cerere ar e abilitatea legală de a
se pronunța asupra acestei chestiuni. În literatura de specialitate399 s-a opinat că îndatorirea de
coabitare nu poate fi impusă prin hotărâre judecătorescă, deoarece obligare a soților la
domiciliu comun aduce atingere libertății persoanei.
4.7.2. Reședința soților și locuința familiei
Prin art. 321 alin. (1) C. civ. se definește termenul de locuința familiei ca fiind a cea
„locuință comună soților sau , în lipsă, locuința s oțului la care se află copiii “. Locația efectivă
unde se desfășoară viața de familie este, probabil, mai importantă pentru majoritatea
cuplurilor de cât noți unea de reședință sau domiciliu.
Principiul egalității soților presupune și egalitatea acestora în alegerea reședinței lor
comune sau a locuinței familiei, unde se presupune că aceștia aleg să coabiteze. Dreptul de
proprietate al soților asupra lo cuinței familiei depinde de regimul matrimonial ales, dar și de
dreptul de proprietate efectiv asupra imobilului. Legiuitorul intervine în această problemă și
stabilește că a ctivitatea soților de gestionare a drepturilor de asigurare a locuinței familiei se
realizează de aceștia împreună. Prin dispozițiile art. art. 321 alin. (2) C. civ. se prevede faptul
că „oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca
locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.“ Scopul acestui text de lege este
de a protejeaz a pe unul dintre soți împotriva actelor pe care celălalt le poate încheia singur
prin care s-ar pune în pericol locuința comună a familiei .

397 Fosta instanță supremă s -a pronunțaț, prin Decizia de îndrumare nr. 26/1992, în sensul că pot exista
derogări de la obligația de coabitare în situația în care aceasta se impune datorită exercită rii profesiei, necesității
pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătății, în cazul în care locuința nu asigură norma locativă necesară. A se
vedea: C.C. Hageanu, Dreptul familiei si actele de stare civila , op. cit., p. 53.
398 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 94.
399 A se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia, Op. cit., p. 77

195 Există totuși probleme practice în stabilirea locuinței familiei atunci când soții nu au
copii și au reședințe diferite, în cazul soțiilor care sunt despărțiți în fapt, a celor care au spre
creștere și educare copii din căsătorii anterioare, a soților separați în fapt în situația in care
unul dintre soți a păr ăsit locuința familiei sau în situația în care ambii au părăsit locuința
comună. Astfel, s -a pus întrebarea dacă soții, unul fără celălalt, pot sau nu să beneficieze de
dreptul de proprietate asupra locuinței familiei sau asupra bunurilor care intră în com ponența
acesteia.
În opinia noastră, prevederi le legale menționate privesc locuința familiei din dublă
perspectivă: aceea a imobil ului de locuit și aceea a vieții de familie. Consecința declarării
imobilului drept locuință a familie este aceea că soțul car e nu este proprietar se poate opune
actelor de dispoziție asupra imobilului, chiar dacă acesta este proprietatea exclusivă a celuilalt
soț. În această situație soțul proprietar nu poate dispune de drepturile sale asupra imobilului
fără consimțământul celui lalt soț, în caz de: vânzare, ipotecă, gaj, uzufruct, renunțare la un
drept, închiriere, etc. Există stipulate prevederi și cu privire la bunurile ce mobilează locuința
familiei. Pentru a putea fi preîntâmpinate eventualele abuzuri, soțul proprietar se poa te
îndrepta împotriva soțului care se opune, o astfel de acțiune fiind de competența instanței de
minori și familie . Un alt aspect privește situația soților care locuiesc într -un imobil deținut în
baza unui contract de închiriere , caz în care fiecare soț va avea un drept locativ propriu.
4.7.3. Consecințele neîndeplinirii îndatoriri i de coabitare
Îndatorirea de coabitare a soților nu presupune ca soții să aibă domiciliul comun.
Refuzul unuia dintre soți de a coabita nu îl împiedică pe celălalt soț să obțină de la soțul său o
contribuție la cheltuielile de uz casnic, cu atât mai mult cu cât aceștia au și copii împreună.
Dar dacă legătura dintre contribuție și reședința comună nu este sau nu mai este obligatorie,
instanțele vor avea tendi nța de a lega obligația de a contribui și de legitimitatea acestui refuz
al vieții în comun. Prin urmare, ținând seama de circumstanțele cauzei, instanțele pot obliga
soțul care refuză să coabiteze să contribuie și la cheltuielile celuilalt soț.400

400 Practică judiciară instanțe fraceze: Civic 1, 8 mai 1979, Civil Bull I, No. 135, D. 1979. IR 495, Obs.
D. Martin; Civ. 1, 16 Feb. 1983, D. 1984. 30, nota J. Re vel, și jurisprudența citată; adde: Bordeaux, 8 ianuarie
1985, Cah. jur. Aquitaine 1985, 66; Civ. 1 7 noiembrie 1995, nr. 92 -21.276, Bull. Civ. I, nr. 394, Dr. și Patr.,
1996, p. 72, obs. A. Bénabent, RTD civ. 1996. 227, obs. B. Vareille.

196 4.7.4. Efectele îndatoriri i de coabitare ulterior separării soților
Un soț poate refuza conviețuirea, atât în aspectul său conjugal, cât și sub aspectul său
material, acela al traiului în aceeași locuință. Separarea poate fi, de asemenea, rezultatul
voinței comune a soților.
Ca fenomen sociologic pe care legea nu -l poate ignora, separarea de facto poate fi
amiabilă sau impusă de unul dintre soți. Aceasta se manifestă prin alegerea unei reședințe
separate. Durata acesteia va depinde numai de voința soților. 401
Separarea de facto constituie motiv de divorț. În practică se admite că simpla încetare
a vieții comune, concretizată print r-o viață separată a cuplului timp de doi ani, este motiv
suficient pentru solicita desfacerea căsătoriei.402
Totodată, în practică au existat situații în care, deși divorțați, soții au continuat să
locuiască împreună. În opinia noastră, îndatorirea de coab itare încetează odată cu desfacerea
căsătorie, astfel că noua situație locativă nu reprezintă în niciun caz o ultraactivitate a
îndatoririi de coabitare a soților.
4.7.5. Ordinul de protecție . Evacuarea
Îndatorirea soților de a coabita, în opinia noastră, se suspendă în cazul existenței unor
situații care fac imposibilă convețuirea soților în aceeași locuință. Avem în vedere situația
emiterii ordinului de protecție, care poate presupune evacuarea soțului agresiv. Astfel, atunci
când există un pericol iminent datorat unor fapte de violență domestică raporturile
nepatrimoniale dintre soți privind coabitarea pot fi susp endate prin hotărârea instanței.
Suspendarea poate fi aplicată până la desfacerea căsătorie i când îndatorirea de coabitare
încetează.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie403, persoana a cărei integritate fizică sau psihică este pusă în pericol, poate solicita

401 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația. Ediția 5 , op.
cit., p. 94.
402 „În cazul divorțului pentru separarea în fapt a soților de cel puțin doi ani, oricare dintre soți va putea
cere divorțul, asumându -și resp onsabilitatea pentru eșecul căsătoriei, astfel încât divorțul se va pronunța din
culpa exclusivă a reclamantului; în acest caz, instanța va verifica doar existența și durata despărțirii în fapt a
soților, nu și culpa vreunuia dintre ei în desfacerea căsăto riei (art. 935 C. proc. civ.)“ A se vedea: R.I. Motica, A.
R Motica, Dreptul familiei aplicat. Cereri și acțiuni cu caracter nepatrimonial , Editura Hamangiu, 2015, p. 52.
403 Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, republicată în M. Of. nr. 205
din 24 martie 2014.

197 instanței un ordin de protecție.404 Condiția sine qua non pentru emiterea ordinului de protecție
constă în dovedirea existenței unor acte de violență care să conducă la „punerea în pericol a
integrității fizice sau psihice din partea unui membru al familiei“. Potrivit dispozițiilor art. 3
din Legea nr. 217/2003, actele de violență domestică se referă la toți membri mediului
familial sau domestic, din această categorie făcând parte soții, foștii soți, precum și partnerii
sau foștii parteneri, indiferent dacă agresorul lo cuiește sau a locuit cu victima.405
Fapta soțului de a alunga din locuința comună pe soțul său (însoțit de copiii acestora
sau de alți membri ai familiei lor), precum și părăsirea soțului, dacă aceasta din urmă a avut ca
urmare suferințe fizice sau morale, constituie infracțiunea de abandon de familie, prevăzută de
art. 378 C. pen.406 În opinia noastră, soțul alungat din locuința familiei poate solicita emiterea
unui ordin de protecție. Totodată, soțul lăsat fără mijloace de întrajutorare în mod intenționat
pentru a -i produce suferințe fizice sau psihice, atunci când acesta depinde de ajutorul celuilalt
soț, poate solicita emiterea unui ordin de protecție. În situația în care faptele menționate nu
întrunsesc caracterul unei infracțiuni pentru a fi pedepsite de legea penală, acestea pot
constitui fapte contravenționale, care trebuiesc sancționate ca atare. În opinia noastră ordinul
de protecție nu depinde de caracterul penal al faptei, ci de pericolul iminent la care este

404 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația, op. cit., p. 93
405 „Ordinul de protecție tr ebuie să fie justificat prin realitatea faptică constatată în cauză, necesar pentru
înlăturarea stării de pericol în care se afșă victim și, totodată, proporțional în raport cu datele cauzei și cu situația
concretă reținută în cauză. Așadar, este necesar c a măsurile de protecție dispuse în cadrul ordinului să fie, în mod
obiectiv, indispensabile pentru protejarea victimei violenței domestice.Pentru a justificaemiterea ordinului de
protecție, actele ilicite imputate agresorului trebuie să aibă natura unor ac te de violență și să fie de o anumită
gravitate, neputând fi vorba de simple neînțelegeri sau conflicte verbale generate de atitudinea beligerantă a
tuturor părților implicate pe fondul consumului de alcool, de diferențele de aprecieri de natură morală ori alte
asemenea. “ A se vedea: A. Iacuba, E. Diaconu, Combaterea violenței domestice. Legea nr. 217/2003 privind
prevenirea și combaterea violenței domestice și instrumente europene privind ordinul de protecție. Comentarii și
explicații , Editura C.H. Beck, 2019, p. IX.
406 Art. 378 Cod penal prevede: (1) Săvârșirea de către persoana care are obligația legală de întreținere,
față de cel îndreptățit la întreținere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându -l la suferințe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea -credință, a obligației de întreținere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea -credință, timp de 3 luni, a pensiei de întreținere stabilite pe cale judecătorească, se
pedepsește cu închisoare de la 6 lun i la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează neexecutarea, cu rea -credință, de către cel condamnat a
prestațiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoanelor îndreptățite la întreținere din
partea victimei infracțiunii.
(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își îndeplinește
obligațiile.
(5) Dacă, până la rămânerea definitivă a h otărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește obligațiile,
instanța dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru aceasta.

198 supusă victima violenței domestice. În o ricare dintre situațiile prezentate, soția este supusă
unor acte de violență care pot produce rezultate ulterioare deosebit de grave. Este de
notorietate faptul că agresorii cresc gradual pericol actelor lor de violență, ori scopul legii este
de a proteja victima pentru a nu se ajunge în situații extrem de grave.
Conform art. 23 alin. (1) lit. a ) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și
combaterea violenței în familie, ordinul de protecție poate să conțină măsuri privind
„evacuarea temporară a agresorul ui din locuința familiei, indiferent dacă acesta este titularul
dreptului de proprietate“. În opinia noastră evacuarea celuilalt soț poate fi solicitată pentru
motive care duc la imposibilitatea continuării conviețuirii, cum sunt cele de violență
domestică , care ar putea pune în pericol grav viața, integritatea corporală, sănătatea celuilalt
soț sau a membrilor familiei, însă aceasta soluție are caracter vremelnic. Cererea privind
evacuarea se poate introduce pe cale principală sau incidentă, în cadrul acți unii de divorț, iar
soluția evacuării se dispune prin hotărâre judecătorească. Măsura evacuării nu are consecința
pierderii dreptului de proprietate asupra locuinței, ci presupune anumite obligații și interdicții
în sarcina soțului abuziv, care au caracter provizoriu, și sunt impuse în vederea protejării
soțului vătămat.
În practică s -au conturat mai multe situații dificile și s -a pus problema dacă unul dintre
soți are posibilitatea de a obține, prin intermediul instanței de judecată, evacuarea celuilalt so ț
din locuința comună, însă opiniile au fost contradictorii. Considerăm, totuși, că o acțiune în
evacuare este admisibilă deoarece majoritatea situațiilor sunt critice și impun protejarea
soțului care a formulat acțiunea. „Evacuarea soțului din locuința co mună este admisibilă chiar
și în situația în care acesta este coproprietar, dacă prin comportamentul său face imposibilă
conviețuirea cu ceilalți membri ai familiei. Soluția se întemeiază pe ideea abuzului de drept
prevăzut de art. 57 din Constituția Român iei.“ 407
Art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea
violenței în familie, oferă posibilitatea unui compromis, respectiv, „limitarea dreptului de
folosință al agresorului numai asupra unei părți a locuinței comune atunci când ac easta poate
fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima“. Această soluție este
profund criticabilă, deoarece posibilitatea reală a punerii în aplicare a acestor dispoziții este

407 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 95.

199 minimă .408 Intenția legiuitorului este de a proteja dre pturile fundamentale ale tuturor
persoanelor implicate, însă în astfel de cazuri victima trebuie să aibă întâietate.
În susținerea ideii noastre arătăm că din punctul de vedere al violenței în familie,
Convenția Internațională pentru Combaterea Violenței împotriva Femeii și a Violenței
Domestice409 este unul dintre cele mai recente și importante acte normative internaționale.
Prevenirea violenței, protecția victimelor și trimiterea în judecată a infractorilor reprezintă
punctele cheie ale convenției. Acest instrument încearcă, totodată, să schimbe mentalitatea și
sentimentele indivizilor, fiind o chemare adresată societății, în special bărbaților și tinerilor,
să-și modifice atitudinea. În esență, convenția constituie o nouă chemare la egalitate între
femei și bărbați, întrucât violența împotriva femeilor este adânc înrădăcinată în inegalitatea
dintre femei și bărbați în cadrul societății și este perpetuată de o cultură a intoleranței și a
negării.
Având în vedere situațiile analizate în rândurile anterioare, considerăm că îndatorirea
de coabitare poate fi suspendată până la pronunțarea unei hotărâri privind desfacerea
căsătoriei când îndatorirea de coabitare încetează.410 În ceea ce privește actele de violență și
măsurile care trebuie luate vom reveni în secțiunea dedicată răspunderii pentru încălcarea
îndatoririlor nepatrimoniale.

408 În opinia noastră aceste dispoziții se referă la familiile care au un statut financiar bun, deoarece
posibilitatea reală de a limita accesul de folosință într -o locuință mică este, din punct de ved ere practic,
imposibilă. Pentru satisfacerea necesităților zilnice o persoană are nevoie de un spațiu unde să doarmă, unde să
se hrănească, un spațiu de toaletă, ori în situați în care soții locuiesc într -o garsonieră, aceste dispoziții legale vor
fi impos ibil de aplicat. În situația invocării art. 23 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 217/2003 , instanța va fi obligată
să solicite administrarea de probe în vederea dovedirii posibilității practice de departajare a locuinței, iar această
procedură conduce la sub minarea caracterului urgent al ordinului de protecție. Pentru ca aceste dispziții legale să
funcționeze este necesară stabilirea unor parametrii, deoarece, din punctul nostru de vedere, folosirea unui spațiu
restrâns de către victimă și agresor va conduce la noi acte de violență domestică.
409 Supranumită Convenția de la Istanbul, în România a fost transpusă prin Legea nr. 30/2016 pentru
ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a
violenței dom estice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 224 din 25 martie 2016.
410 „În practică s -au remarcat și cazuri în care ordinul de protecție s -a încercat a fi folosit ca instrument
pentru deposedarea unuia dintre coproprietaride folosința bunului, întrucât acest instrument este gratuit și mult
mai rapid, spre exemplu, ordonanța de atribuire temporară a beneficiului locuinței în timpul procesului de divorț
prevăzută de art. 920 C.proc.civ.“ A se vedea: A. Iacuba, E. Diaconu, Combaterea violenței domestice. Legea nr.
217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice și instrumente europene privind ordinul de
protecție. Comentarii și explicații , op. cit., p.126.

200 4.8.ÎNDATORIREA SOȚILOR DE A PURTA NUMELE DE
FAMILIE DECLARAT LA ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
4.8.1. Efectele încheierii căsătoriei asupra numelui soților
Legiuitorul a prevăzut la art. 282 C . civ. posibilitatea alegerii numelui, astfel „viitorii
soți pot conveni să își păstrez e numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei
sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite“ . Enumerarea este limitativă, iar soții nu
pot să de roge de la aceste variante (spre exemplu nu este posibil ca fiecare dintre cei doi să
poarte numele celuilalt). Viitorii soți pot alege ordinea în care numele urmează a fi reunite.
Conform art. 281 alin. (1) C . civ. opțiunea viitoriilor soți trebuie conse mnată în
cuprinsul declarației de căsăt orie. Soții pot realiza această opțiune și ulterior printr -un înscris
separat, conform art. 48 din H. G. nr. 64/2011 pentru aprobarea metodologiei cu privire la
aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare ci vilă.411 În doctrina juridică s -a considerat
că atunci când soții nu decl ară opțiunea lor asupra numelui sau atunci când nu ajung la un
consens asupra numelui ce urmează să -l poarte, se consideră că aceștia doresc să păstreze
numele purtate înainte de căsătorie.412
Potrivit art. 311 C . civ., completate cu prevederile O.G. 41/2003413, soții sunt obligați
să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei. Schimbarea numelui unuia dintre soți,
atunci când aceștia au nume comun, este permisă pe cale administrativă, însă numai cu
acordul celuilalt soț.
În doctrină414 au fost analizate câteva situații speciale în ceea ce privește numele
soților. Unul dintre cazuri este acela al soțului suprav iețuitor care poartă numele de familie al
soțului predecedat. În situația în care acesta dorește să se recăsătorească s-a opinat că acesta
poate să păstreze numele soțului predecedat și, mai mult de atât, poate să convină ca acesta să
fie numele comun în noua căsătorie. Considerentele care au stat la baza acestei opinii se referă

411 Hotărârea Guvernului nr. 64 din 26 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la
aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, publi cată în M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011.
412 Pentru mai multe detalii a se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 92. În același sens: D.
Lupulescu, Numele și domiciliul persoanei fizice , Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982, p . 25-26
413 Ordonanța Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 2003 privind dobândirea și schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în M. Of. nr. 68 din 2 februarie 2003.
414 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 92. A se vede și: Al. Bacaci, V. C. Dumitrache,
C. C. Hageanu, Dreptul familiei, op. cit. , p. 40

201 la faptul că dreptul la nume nu poate fi îngrădit, dar și la situația că legiuitorul nu face difența
între modurile de dobândire a numelui, atunci când se referă la numele declara t de viitorii soți.
De semenea, s -a concluzionat că atunci când unul dintre soți este adoptat ulterior
încheierii căsătoriei, atunci când acesta poartă nume comun cu celălalt soț, se va păstra acesta
din urmă, fără ca adopția să -l afecteze. Totuși, atunci când soțul adoptat dorește să poarte
numele adoptatorului poate să o facă, însă numai cu acordul soțului său conform art. 311 C .
civ. În literatura de specialitate juridică s -a considerat că potrivit art. 311 alin. (2) C . civ.
creința privind acordul soțu lui se referă numai la schimbarea numelui pe cale administrativă.
Rezultă, astfel, că acest acord nu este necesar în cazul în care schimbarea numelui intervine
prin efectul legii , cum se întâmplă în cazul adopției (potrivit dispozițiilor art. 473 C . civ).
Din analiza realizată rezultă că după încheierea căsătoriei soții nu pot rev eni unilateral
asupra numei ales (cu excepția situației adopției) . În opinia noastră această soluție se impune a
fi modificată, în sensul că legea trebuie să permită modificarea numelui fără acordul celuilalt
soț pentru motive temeinice (spre exemplu profesia soțului care dorește să -și modifice
numele, începerea procedurilor de divorț, at unci când păstrarea numelui comun afectează
imaginea, demnitatea sau onoarea etc.). Procedura de schimbare a numelui prevede la art. 15
alin. (1) din O.G. 41/2003 faptul că „schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, pe
marginea actului de naștere, prec um și a celui de căsătorie, atunci când este cazul“. În practica
judiciară a Curții europene a drepturilor omului415 s-a statuat că este contrar art. 8 și 14 din
Convenție, ca legislația națională să stabilească cu strictețe numele purtat de soți. Având în
vedere aceste aspecte, considerăm că limitarea privind consimțământul soțului în atare situație
nu se justifică. Pentru aceste motive p ropunem de lege ferenda modificarea art. 311 C . civ. și
a legislației de stare civilă asupra căreia are impact, implicit a art. 6 alin. (2) lit. c) din O.G.
41/2003, în sensul permiterii schimbării unilaterale a numelui unuia dintre soți pentru motive
temeinice.

415 CEDO a considerat contrar art. 8 și 14 din Convenția europeană privind drepturile omului ca legislația
elvețiană să nu permită femeii purtarea numelui soțului ulterior încetării căsătoriei. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului, Burghartz c. Elveției, nr. 16213/90, 22 februarie 1994. Documentul poate fi consultat la
adresa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/

202 4.8.2. Existența unui drept de folosință asupra numelui purtat pe
durata căsătoriei
Numele împrumută caracterele drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor . Astfel, soții
pe durata căsătoriei dețin un drept subiectiv civil în ceea ce privește numele pentru care au
optat la încheierea căsătoriei. Tuturor celorlalte persoane le revine o obli gație generală
negativă a nu aduce atingere numelui pe care soții au hotărât să -l poa rte. Altfel spus, dreptul
nepatrimonial al soților asupra numelui devine opozabil erga omnes pentru terți, soții fiind
singurii care pot interveni în modificarea numelui p urtat.
Numele, ca drept subiectiv de natură civilă, este inalienabil. Drept ul la nume nu poate
fi înstrăina t sau transferat, astfel că acesta nu poate face obiectul niciunei tranzacții cu caracter
pecuniar. În cazul soților transferul numelui poate opera î nsă numai ca rezultat al căsătorie și
cu respectarea caracterului nepatrimonial al acestuia.
Prin declarația dată la încheierea căsătoriei se conferă soților un drept de folosință
asupra numelui purtat ulterior încheierii căsătoriei. În eventualitatea unu i divorț, soții pot
decide revenirea la numele purtate anterior sau păstrarea numelui purtat pe durat a mariajului,
care se face cu acordul celuilalt soț ori, în caz de neînțelegeri, prin hotărârea instanței.
Numele comun permite identificarea soților și, d e ce nu, produce un confort psihic
soților, prin identificarea acestora în fața terților pe baza numelui comun. În practică, o parte a
femeilor căsătorite au hotărât să utilizeze numele soților lor. Acest fapt demonstrează că
obiceiul de a lua numele bărba tului are o valoare socială foarte importantă. Este deosebit de
interesant de observat că acest obicei este încă simțit și astăzi ca o obligație pentru marea
majoritate a femeilor. Cu toate că este o reminescență a familiei patriarhale intrată în
desuetudi ne, a ceastă credință că numele purtat de soție o legitimează în fața terților s -a păstrat
în timp . Societatea consideră că femeia trebuie să renunțe la „numele de fată“ și să poarte
numele soțului după căsătorie. Din punct de vedere administrativ, majorita tea formularelor
utilizate pentru obținerea diverselor documente încă hrănesc această credință, făcând
întotdeauna distincția dintre numele de naștere și numele de căsătorie al soției. Folosirea
numelui soțului rămâne, totuși, o libertate care se exercită în mod d iferit în timpul căsătoriei
sau după încetarea acesteia, în funcție de dorința fiecăruia. 416

416 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exer citarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88.

203 Dreptul la nume al soților nu este susceptibil a fi exercitat prin reprezentare. Această
caracteristică se datorează faptului că numele este strict legat de persoana fizică. Numele are
caracter imprescriptibil, în sensul că dreptul soților nu se stinge pri n nefolosirea acestuia (spre
exemplu atunci când soții au optat pentru numele reunit, însă folosesc în mod curent doar unul
dintre acestea). Prescripția extinctivă privește acțiunea în vederea protejării dreptului
nepatrimonial la nume, care poate fi for mulată oricând, indiferent de momentul la care dreptul
a fost atins.417
În caz de divorț, oricare dintre soți po ate pierde dreptul de a utiliza numele celuilalt
soț. Dreptul de folosință asupra numelui, ulterior divorțului, se poate exercita numai cu
acordul celuilalt soț atunci când numele în discuție este al acestuia de dinainte de căsătorie. În
ceea ce privește dreptul de folosință al numelui purtat de soți s-a pus următoarea întrebare:
este soțul îndreptățit să solicite revenirea soției la num ele p urtat anterior căsătoriei? O
problemă din punct de vedere practic poate apărea atunci când soțul, care a primit acceptul
celuilalt soț pentru purtarea numelui comun, se recăsătorește, deoarece dispozițiile art. 282
Cod civil se aplică și în acest caz. Altf el, soțul din a doua căsătorie poate hotărî purtarea
numelui obținut de soțul său în urma primei căsătorii. Din punct de vedere legal această
situație nu este prevăzută și se pune problema dacă soțul al cărui nume este în discuție poate
intervenii în aceas tă situație. Considerăm că odată finalizat divorțul, soțul care și -a dat acordul
pentru purtarea numelui său de către celălalt soț nu mai poate revenii asupra acestui aspect.
Există însă posibilitatea de a solicita în această situație eventuale despăgubiri418, atunci când
folosirea numelui poate afecta imaginea (spre exemplu în cazul unei persoane publice) sau ,
pur și simplu , produce un disconfort fostului soț al cărui nume este în discuție. 419

417 Dreptul patrimonial de creanță, derivat din atingerea dreptului nepatrimonial la nume este prescriptibil
extinctiv. A se vedea: M. Nicolae ( coord.), V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele , op. cit., p. 91.
418 TGI Briey, 30 iunie 1966, JCP 1967. II. 15130, nota J. Carbonnier.
419 A se vedea: A. C. Aune, Le phenomene de multiplication de droit subjectifs en droit de personnes et de
la famille , op, cit., p. 247

204 4.9. ÎNCETAREA DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRILOR
NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR
4.9.1. Limitarea în timp a existenței drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale ale soților
Din punctul de vedere al normei juridice, d repturile și îndatoriri le nepatrimoniale ale
soților iau naștere odată cu încheierea căsătoriei și încetează odată cu aceasta .420
Reglementarea juridică a raporturilor nepatrimoniale dintre soți se fundamentează pe
egalitatea acestora , astfel că exercitarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților
trebuie să se realizeze în baza acestui principiu .
Existența și conținutul relației nepatrimoniale dintre soți sunt condiționate de durata
căsătoriei și de prevederil e legale. Soții nu pot convenii la încetarea exercitării anumitor
drepturi sau îndatoriri nepatrimoniale.421 Legiuitorul nu a dat posibilitatea soților de a înceta
oricare dintre îndatoririle pe care aceștia le au și nici de a renunța la vreunul din drepturi le lor,
din simplul motiv, că relațiile nepatrimoniale dintre soți sunt esențiale pentru familie.
Natura, amplitudinea și puterea efectelor căsătoriei depind în mod evident de relațiile
din interiorul familiei la care cei doi soți au consimțit la încheiere a căsătoriei. Deși se
presupune că există anumite tipare după care să ne ghidăm în caracterizarea vieții de
familie422, evoluția modernă a acestui termen contrazice aceste teorii. Totuși , legiuitorul a
dorit să păstre ze anumite lini i juridice și morale , care au rolul de a consolida mariajul ,
stabilind care sunt relațiile nepatrimoniale pe care soții trebuie să le exercite .
Este evident că evoluția recentă a societății va impune modificarea și completarea
anumitor prevederi legislative adaptate familiei mod erne și a numitor situații noi, care nu au
fost prevăzute la data adoptării actualelor reglementări. Spre exemplu l egislația română nu
recunoaște alte forme legale de cuplu în afara căsătoriei , de asemenea, este scoasă în afara
legii căsătoria între persoan e de același gen . La nivel european au apărut diverse norme
juridice care au recunoscut conviețuirea în comun fără a fi încheiată o căsătorie , dar și

420 A se vedea: Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , op. cit., p. 41.
421 „Existența și, în bună măsură, conținutul acestor drepturi și îndatoriri sunt prestabilite de lege, fără
posibilitatea soților de a le accepta selectiv, sub condiție sau termen.“ A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei.
Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația. Ediția 5 , op. cit., p. 90.
422 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 107.

205 căsătoria între persoane de același sex. Ori în situația recunoașterii acestora, în viitor,
legiutorul va trebui să coroboreze aplicarea reglementărilor privind relația nepatrimonială cu
noile reglementări legale. Astfel, e ste important să avem în vedere că r elația matrimonială
dintre soți este o sursă de inspirație pentru toate forme le de cuplu, i ndiferent da că vorbim
despre concubinaj sau , în viitor, despre parteneriat civil423, cu atât mai mult în cazul unei
căsătorii între persoane de același gen, când s -ar aplica aceleași dispoziții legale.
Distincția între aspectele nepatrimoniale și cele patrimoniale ale căsătoriei o face
caracterul pecuniar pe care îl pot îmbrăca anumite raporturi dintre soți.424 În opinia noastră,
drepturile și îndatoririle nepatrimoniale și cele patrimoniale pot coexista, nefiind ne cesară
excluderea vreune ia dintre ele. Considerăm că aspectele nepatrimoniale ale relației dintre soți
trebuie îmbinate cu cele patrimoniale într-o modalitate care să conducă la o căsnicie
armonioasă. Din chiar noțiunea de căsătorie ajungem la c oncluzia că nu trebuie să se
stabilească o departajare strictă între aspecte nepatrimoniale și patrimoniale, ci, dimpotrivă,
acestea trebuie să coexiste. În rândurile anterioare am observat că îndatorirea de coabitare este
de natură patrimonială, însă drep tul de proprietate asupra locuinței este de natură
patrimonială. Locuința familiei, care devine suportul material al familiei create de soți425,
poate deveni pionul principal în soluționarea unei dispute privind violența în familie. Într-o
astfel de situație este important să avem în vedere că atât îndatorirea de coabitare, cât și
dreptul de proprietate vor face obiectul acțiunii cu care este sesizată instanța. În ceea ce
privește limita de exercitare a îndatoririi de coabitare, în situația în care se ia în considerare
evacuarea pentru motive de violențe domestice , considerăm că îndatorirea de coabitare se
suspenda până la pronunțarea unei hotărâri privind desfacerea căsătoriei când încetează .
Spre deosebire de efectele căsătoriei, care încetează odată cu aceasta , efectele relației
nepatrimoniale dintre soți și copii lor nu încetează, ci continuă să producă efecte și ulterior
încetării mariajului . Aceste drepturi și îndatoriri ale părinților sunt conținute în dispozițiile
referitoare la autoritatea pări ntească și nu mai fac distincție dacă pă rinții sunt căsătoriți sau nu.

423 Cu toate că propuneriile de adoptare a unor acte normative care să prevadă legalizarea parteneriatelor
civile sunt eminamente patrimoniale, acestea trebuie să aibă în vedere și relația nepatrimonială a partenerilor,
care poate fi inspirată din dispozițiile legale deja existente. Spre exemplu, în cazul unei separări datorate
infidelității, se pot avea în vedere efectele nepatrimoniale ale căsătoriei pentru a se stabili o stare de fapt.
424 A se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația. Ediția 5 , op.
cit., p. 89.
425 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 116. A se ved ea și Teodor Bodoașcă, Iulian
Maftei, Locuința familei și bunurile care o mobilează sau decorează în statornicirea Codului Civil , în Dreptul
nr, 6/2013, p. 27.

206 Efectele căsătoriei se referă atât la relația dintre soți, cât și la relația soț / soție cu terțe
persoane. Înțelegerea acestor consecințe diferite este un proces preliminar printr -o reamintire
a orientărilor privind evoluția societății. Așadar, în opinia noastră soțul și soția trebuie să
asigure direcția m orală și materială a mariajului, atât timp cât acesta durează, exercitarea
drepturilor și îndatoririlor nepat rimoniale ale acestora fiind o componentă importantă a
căsătoriei. 426 Considerăm că, prin aceste dispoziții legale, legiuitorul a dorit să le ofere soților
un ghid de bun comportament marital, prin care să mențină căsnicia la un anumit nivel de
moralitate.
4.10. ASPECT E PRIVIND ÎNCETARE A EXERCITĂRII
DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRILOR
NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR
Dificultatea de a înțelege din punct de vedere juridic, conținutul acestor drepturi și
îndatoriri nepatrimoniale se datorează faptului că sunt succint prevăzute de legislația română.
Natura nepatrimonială a acestor drepturi și îndatoriri rezultate d in căsă torie trebuie delimitată,
deoarece îndatoririle nepatrimoniale nu pot fi confundate cu obligațiile rezultate dintr -un
contract pecuniar.427 Libertatea individuală a fiecărui soț nu poate fi negociată, iar drepturile
și îndatoririle nepatrimoniale ale soțilo r nu ar trebui privite sub aspect patrimonial. Această
particularitate este accentuată de faptul că drepturile și îndatoriri le nepatrimoniale sunt
imperative și de ordine publică, iar soții nu ar trebui să poată deroga de la acestea.
Gravitatea încălcării drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale este relevată de însăși
practica judiciară, care arată că soții, deși pe durata căsătoriei nu pun preț pe aspectele
nepatrimoniale ale relației lor, în cazul formulării unei acțiuni pentru desfacerea căsătoriei își
motivează solicitarea pe încălcarea raporturilor juridice nepatrimoniale dintre aceștia . Chiar
dacă probleme le dintre soți nu se rezumă doar la aspecte nepatrimoniale, putem vedea, fără
dificultate, că, în majoritatea cazurilor, motivele pe care se înt emeiază o acțiune de divorț sunt
nepatrimoniale.428

426 A se vedea: J. Carbonnier, Reforms en Droit famillie , Arh. Dr. Sirey, 1975.
427 Drepturi și înd atoriri rezultate din căsătorie nu pot fi confundate cu obligațiile contractuale
convenționale care leagă un creditor și un debitor. A se vedea: J. Roche -Dahan, Les devoirs nés du mariage.
Obligations réciproques ou obligations mutuelles ?, RTD civ., 2000, p. 735
428 A se vedea: F. Dekeuwer -Defossez, Impressions de recherche sur les fautes causes de divorce , D.
1985. Chron, p. 219. A se vedea: J. Hauser , Sociologie judiciaire du divorce (Aperçu sociologique des fautes
causes de divorce) , 1999, Economica, p. 45; A se vedea: H. Lecuyer, Brèves remarques sur la proposition de loi
portant réforme du divorce , Dr. fam., 2001, Chron, p. 26

207 În temeiul art. 259 alin. (6) C. civ., calitatea de soț încetează pentru viitor de la data
când hotărârea judecătorească a rămas definitivă sau de la data eliberării certificatului de
divorț, după caz. Încetarea raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți își produce efectele
de la data d esfacerii efective a căsătoriei pe cale convențională, atunci când soții aleg varianta
divorțului pe cale administrativă ori prin procedura notarială, sau de drept de la data decesului
unuia dintre soți ori a pronunțării morții pe cale judecătorească a unuia dintre soți. Încetarea
relației nepatrimoniale dintre soți operează și în cazul anulării sau constatării nulității
căsătoriei.
În practică s -a pus următoarea în trebare: dreptul nepatrimonial al soțului care a obținut
cetățenia română ca urmare a căsătoriei de cel puțin 5 ani cu un cetățean român sau de ședere
exclusivă datorat căsătoriei poate înceta odată cu mariajul? Dacă aceste drepturi
nepatrimoniale au fost obținute pe durata căsătoriei, efectele lor nu încetează .429 Considerăm
că încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale nu poate avea efect în privința
drepturilor nepatrimoniale ale soțul ui care a beneficiat de cetățenie p e durata căsătorie sau
care a beneficiat de un drept de ședere exclusiv pe baza căsătoriei, acesta neputând u-le
pierde.430
4.10.1. Divorțul ca principal factor pentru modificarea
permanentă a legăturii personale dintre soți
Cu ocazia adoptării Cod ului civil, legiuitorul a dorit stabilirea unor reguli în ceea ce
privește relația dintre soți, iar în acest scop au fost introduse câteva reglementări care să vină
în înt âmpinarea nevoilor pe care soții le au atât pe durata căsătoriei, cât și în eventualitatea
unui divorț. Prin art. 384 C . civ.431 legiuitorul român stabilește drepturilor soțului divorțat.
Aceste dispoziții legale privind raporturile nepatrimoniale dintre so ți stabilesc cadrul legal în
care urmează să se desfășoare relația nepatrimonială dintre soți ca urmare a divorțului.

429 Art. 8 alin. (1) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991 prevede următoarele: „Cetățenia română se
poate acorda, la cerere, persoanei fără cetățenie sau cetățeanului străin, dacă îndeplinește următoarele condiții: a)
s-a născut și domiciliază, la data cer erii, pe teritoriul României sau, deși nu s -a născut pe acest teritoriu,
domiciliază în condițiile legii pe teritoriul statului român de cel puțin 8 ani sau, în cazul în care este căsătorit și
conviețuiește cu un cetățean român, de cel puțin 5 ani de la da ta căsătoriei;“
430 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 333.
431 Art. 384 Cod civ. prevede drepturile soțului divorțat:
(1) Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s -a desfăcut căsătoria.
(2) Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau convențiile
încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia.
(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul soților.

208 Principala modalitate de încetare a relațiilor nepatrimoniale dintre soților este divorțul.
Dacă vom reține divorțul ca principal factor pentru modificarea permanentă a legăturii
rezultate din căsătorie trebuie să ne referim și la efectele pe care le are procedura judiciară a
divorțului asupra relațiilor nepatrimoniale dintre soți. Astfel, principalul efect al divorțului cu
privire la rapor turile nepatrimoniale dintre soți îl reprezintă pierderea drepturilor care decurg
din calitatea de soț.
a) Încetarea efectelor nepatrimoniale în cazul d ivorțul ui prin consimțământ ul
soților
Prin dispozițiile art. 384 C . civ. se prevede că drepturile pe care legea sau convențiile
încheiate anterior cu terții le atribuie soțului nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al
divorțului prin acordul părților.432
Legea condiționează divorțul prin consimțământ reciproc de existența unei voințe
comune a soților, atât în ceea ce privește dizolvarea legăturii conjugale, cât și consecințele pe
care le produce.433 Pentru a face acest lucru, soții trebuie să prezinte judecătorului un acord de
divorț al cărui scop este să soluționeze toate consecințele di vorțului în aspectele sale personale
și patrimoniale. Astfel, pronunțarea soluției în cazul divorțului prin consimțământ reciproc se
face exclusiv pe baza acordului privind divorțul prezentat de soți.
Există și excepții de la această regulă, spre exemplu dacă interesul unuia dintre soți
sau al minorului nu sunt respectate, atunci judecătorul are posibilitatea de a respinge varianta
prezentată de părți și de a stabili modificările ce se impun. Referindu -se la interesul copilului
sau la interesul soților, le giuitorul acordă posibilitatea judecătorului să respingă solicitarea de
pronunțare a divorțului atunci când acordul nu este conform cu ideea de justiție echitabilă.434
În această ipoteză, echitatea joacă un rol corectiv, deoarece permite judecătorului, în f uncție
de particularitatea speței, să nu pronunțe divorțul.
În același timp trebuie sa avem în vedere ca divorțul acord nu se motivează în fapt, ceea
ce presupune că judecătorul nu intră în cercetarea motivelor care au dus la divorț. Mai mult
decât atât, dezechili brul între drepturile și îndatorir ile soților poate fi explicat în situația
divorțului, chiar dacă judecător nu are neapărat cunoști ință de motivele care au dus la apariția

432 A se vedea: T. Bodoasca, Contribuții la studiul regimului juridic al divortului prin acordul soților , in
Culegere de studii. In honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, Editura Universul Juridic, Bucuresti,
2012, p. 63 -76.
433 A se vedea dispozițiile Art. 373 lit. a ) C. Civ.
434 A se vedea: A. Batteur, L’équité a -t-elle sa place dans le droit du divorce ? , (dir.) J. Sainte -Rose,
Bruylant, 2012, p.198 și urm.

209 separării, totuși are posibilitatea de a verifica dacă părțile se înțeleg asupra tuturor aspectelor
indicate în cererea de divoț. Ceea ce înseamnă că, în cazul existenței unui element care
produce un dezechilibru între drepturilor și îndatorir iilor părților, instanța poate dispune
respingerea cererii.
b) Încetarea efectelor nepatrimoniale în cazul divorțului din culpă soților
În contextul dispoziților art. 373 lit. b) C. civ. divorțul poate fi solicitat atunci când,
din culpa unuia dintre soți, relațiile dintre aceștia au fost vatămate iremediabil. Motivele care
stau la baza acestei acțiuni depind de gravitatea faptei și de gradul de toleranță al încălcării.
Prin dispozițiile art. 384 C . civ. se prevede că drepturile pe care legea sau convențiile
încheiate anterior cu terții le atribuie soțului se pierd de către soțul împotriva căruia a fost
pronunțat divorțul. 435
În primul rând, trebuie remarcat că, deși putem identifica vina ca fiind încălcarea
drepturilor și îndatorir ilor soților rezultate din căsătorie, trebuie remarcat faptul că legiuitorul
lasă la aprecierea instanței libertatea de individualizarea a soluției, în special în ceea ce
privește divorțul din culpă, acordând as tfel o putere suverană de apreciere a naturii greșelilor
soților care au condus la introducerea acțiunii de divorț.436
Considerăm că, în măsura în care acțiunea de divorț conține mo tivele de fapt pentru
care a fost introdusă, instanța este obligată să intre în cercetarea faptelor indicate. Este dificil
ca o soluție să fie dată într -o speță cu luarea în considerare numai a culpei unuia dintre soți.
Este necesar ca judecătorul să intre în ce rcetarea fondului și să constate dacă faptele culpabile
ale unuia dintre soți au condus la vătămarea gravă a relațiilor rezultate din căsătorie și dacă
mai este sau nu posibilă continuarea acestora.
Pentru a stabili gravitatea faptelor este necesar să ave m în vedere un prag de la care
încălcarea îndatoririlor conjug ale nu mai poate fi acceptată. Însă, a cest prag este imposibil de
stabilit in abstracto cu privire la încălcarea drepturilor și obligațiilor care decurg din căsătorie.
În schimb, ar trebui să po rnim de la impactul emoțional pe care îl are încălcarea îndatoririlor,
pentru a determina in concreto gradul și importanță gravității pe care încălcarea îl are asupra
soților.437 Cu alte cuvinte, aprecierea gravității faptei culpabile , trebuie să se facă în totdeauna

435 A se vedea: T. Bodoasca, Unele considerații critice în legătură cu procedura divorțului în
reglementarea noulu i Cod de procedura civila , în revista „Dreptul” nr. 9/2013.
436 Pentru o opinie similară, a se vedea P. Murat, Droit de la famille , Dalloz Action, 2013.
437 Cu privire la noțiunea de gravitate văzută ca un criteriu în regulile juridice, a se vedea J. -L. Piotra ut,
La notion de gravité dans le Code civil , Gazette Palais, 2000, nr. 263, p. 4.

210 cu luarea în considerare a tuturor factorilor sociali, psihologici sau educaționali, care au
condus la încălcarea îndatoririlor maritale.
În cele din urmă, nu este suficient ca vina să existe și să fie gravă pentru a putea fi
pronunțat divorțul. Considerăm că este necesar că încălcarea îndatoririlor conjugale să fie
intolerabile sau să facă imposibilă continuarea conviețuirii soților. Unii autori subliniază că
„este de datoria judecătorului să aprecieze ceea ce este sau nu este tolerabil – in abs tracto –
pentru ambi soți și – in concreto – pentru a reține motivele care au stat la baza solicitării unuia
dintre soți”. 438
Într-adevăr, dacă se repetă o încălcare a drepturilor și îndatoririlor căsătoriei, instanța
trebuie să fie interesată de importanț a deficiențelor constatate în legătură cu relațiile personale
ale soților. Într -un astfel de caz, evaluarea tolerabilității sau a intolerabili tății menținerii vieții
comune va motiva cu adevărat conținutul hotărârii de divorț . Pe de altă parte, în prezența unei
încălcări care nu a fost repetată sau a fost remediată, e ste dificil să se ia o hotărâre.
4.10.2. Motive care duc la încetarea drepturilor și îndatorir ilor
nepatrimoniale ale soți lor și efectele acestora în ceea ce
privește relația nepatrimonială dintre soți
4.10.2.1. Încetarea exercitării drepturilor și îndatorir ilor nepatrimoniale ale
soților prin divorț datorat încălcării îndatoririi de sprijin moral
Astfel cum am arătat în r ândurile anterioare, îndatorirea de sprijin moral se referă la
asistența acordată de soți unul altuia în problemele cotidiene pe durata mariajului.439 Soții sunt
datori, din punct de vedere moral, să se consulte reciproc în ceea ce privește problemele
căsăt oriei. În doctrina juridică440 s-a statuat că mariaj ul trebuie guvernat de principiul
codeciziei. Acesta presupune ca soții să hotărască împreună în vederea îndeplinirii unui act
sau a luării unei decizii, al egând soluția cea mai potrivită.
Încălcarea obligației de sprijin moral se poate produce în mai multe modalității, cum
ar fi: lipsa de sinceritate, răbdare, solidaritate, onoa re, curtoazie, respect reciproc . Aceste

438 În acest sens: P. Malaurie, H. Fulchiron, La famille , editia a 4 -a, Defrénois, 2011, p. 293. A se vedea
și: F. Terre, D. Fenouillet, La famille , Ediția a 8 -a, Dalloz, 2011 , p. 276.
439 A se vedea: A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Familia și rolul ei în societatea
socialistă , op. cit., p. 108
440 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 93. În același sens: E. Florian, Dreptul familiei.
Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația. Ediția 5 , op. cit., p. 95

211 valori morale sunt fundamentale oricărei relații și, cu atât mai mult, unui mariaj, iar încălcarea
acestora poate constitui motiv temeinic pent ru divorț.441
Obligația de sprijin moral reciproc poate avea și un caracter pecuniar, atunci când din
motive neimputabile, unul dintre so ți nu poate produce un venit și , astfel, nu -și poate asigura
existența. În această situație, putem considera că este de datoria soțului care produce un venit
să asigure cele necesare traiului. Întreținerea familiei este o obligație ce incumbă soțului care
produce un venit. În practică sunt întâlnite nenumărate cazuri în care soția este nevoită să se
ocupe de unul sau mai mu lți copii minori, asigurându -le acestora creșterea și educarea,
situație în care soțul, producător de venit, este dator să întrețină atât copii minori, cât și pe
soția sa.
Potrivit prevederilor art. 325 alin. (1) Cod civ., c a urmare a desfacerii căsătoriei
îndatorirea de sprijin moral și material încetează.442 În realitate considerăm că pot apărea
anumite situații când efectele îndatoririi de sprijin moral se extind dincolo de limitele impuse
de pierderea calității de soț. În practică s -a constatat că această problemă apare în mod natural
atunci când unul dintre soți este bolnav sau infirm. Opinăm că efectele îndatoririi de sprijin
moral al soților poate ultraactiva după desfacerea mariajului , creându -se în acest fel o nouă
formă de îndatorire, care depășește sfera mariajului .
4.10.2.2. Înceta rea exercitării drepturilor și îndatorir ilor nepatrimoniale ale
soților prin divorț datorat încălcării îndatoririi de respect reciproc
Nerespectarea acestei obligații poate avea ca rezultat imposibilitatea continuării
mariajului. Aceste deficiențe pot conduce la desfacerea căsătoriei în funcție gravitatea faptei
săvârșite de soț, putând ajunge chiar la fapte de natură penală. Acestea pot include vătămări
fizice sau psihice ori agresiuni față de celălalt soț. Cele mai comune sunt: lipsa loialității față
de celălalt, încălcarea onoarei, lipsa de afecțiune, neglijarea, refuzul de a participa la activități
de interes pentru celălalt soț, interzicerea anumitor relații interum ane, dezvoltarea anumitor
vicii și altele asemenea .
În practica judiciară443 pot apărea diverse situații care pot constitui motiv de divorț
pentru încălcarea obligației de respect reciproc , spre exemplu: alcoolismul sau refuzul de a se

441 A se vedea: A. Benabent, Droit civil. La famille , Litec, p. 169.
442 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 333.
443 Aix-en-Provence, 27 februarie 2008, Dr. fam 2008. Comm. 142, obs. V. Larribau -Terneyre, D. 2009.
Pan. 832, obs. L. Williatte -Pellitteri. Bordeaux, 19 Martie 2008, Familie Dr. 2008. Com. 142, D. 2009. Pan.,
832, L. Williatte -Pellitteri obs.

212 supune unui tratament medica l pentru suprimarea dependenței , refuzul de a recurge la
asistență medicală pentru fertilizare sau procrearea unui copil fără luarea în considerare a
opoziției celuilalt soț444, faptul de a avea o intervenție chirurgicală pentru a schimbarea
sexului fără acordul soțului445 .
La fel ca și în obligației de sprijin moral, efectele îndatoririi de respect r eciproc se
extind dincolo de limitele impuse de pierderea calității de soț. În realitate această îndatorire
este esențială pentru relația soților pe durata divorțului și, mai apoi, după desfacerea
căsătoriei. Este indicat ca această îndatorire să ultraacti veze și după desfacerea mariajului,
deoarece numai în această modalitate foștii soți vor reuși să creeze un climat favorabil unei
relații civilizate post divorț.
4.10.2.3. Încetarea exercitării drepturilor și îndatorir ilor nepatrimoniale ale
soților prin divorț datorat încălcării îndatoririi de coabitare
Potrivit art. 309 alin. 2 Cod civil, soții au obligația de a locui împreună.446 În anumite
situații aceștia pot locui separat, spre exemplu: exercitarea unei profesii, în grijirea sănătății,
pregătire a de specialitate.447 Aceste motive nu pot face obiectul unei cereri de divorț, întrucât
situația nu poate fi imputată soțului care se află într -una dintre situațiile amintite. De asemena,
în doctrina juridică448 s-a statuat că îndatorirea de coabitare nu poate fi impusă prin hotărâre
judecătorescă, deoarece obligarea soților la domiciliu comun aduce atingere libertății
persoanei.
Aprecierea circumstanțelor încălcării obligației de coabitare se poate realiza de către
instanță în contextul divorțului din culpă. În acest sens, trebuie să avem în vedere că
legiuitorul român a dat posibilitatea soților de a -și alege domiciliul sau a reședința obișnuită,
fără a interveni în alegerea acestora. Unul dintre soți poate refuza conviețuirea , din motive
neimputabile, astfel că dezacordul soților în alegerea domiciliului se poate materializa prin

444 Nimes, 21 mar tie 2007, JCP 2007. II, 10149, nota J. Vassaux, Dr. fam. , 2008. 91, Obs., J. Hauser
445 Nimes, 07 iunie 2000, Dr. fam 2001. Comm 4 Obs H. Lécuyer, RTD civ 2001 335 Obs J. Hauser
446 A se vedea:T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 94.
447 Fosta instanță s upremă s -a pronunțaț, prin decizia de îndrumare nr. 26/1992, în sensul că pot exista
derogări de la obligația de coabitare în situația în care aceasta se impune datorită exercitării profesiei, necesității
pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătății, î n cazul în care locuința nu asigură norma locativă necesară. A se
vedea: C.C. Hageanu, Dreptul familiei si actele de stare civila , op. cit., p. 53.
A se vedea și practică judiciară relevantă :
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 546 din 6 martie 1973, în CD 1974, p . 169;
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1334 din 1970, în CD 1970, p. 114 -117;
Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 849 din 18 septembrie 1986, în CD nr. 2 din 1987, p. 65.
448 A se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia , Op. cit., p. 77

213 exprimarea voinței unuia dintre soți de a schimba locul de reședință sau dorința de a stabili
reședințe separate. Separarea poate fi, de asemenea, rezultatul voinței comune a soților și se
materializează atât în aspectul său conjugal, cât și sub aspectul său material. Cu toate acestea,
pentru ca separația să constituie motiv întemeiat pentru divorț, conform art. 37 3 lit. c) C . civ.,
este necesar să treacă o perioadă de doi ani.449
Pentru a determina momentul încetării îndatoririi nepatrimoniale de a coabita, t rebuie
să avem în vedere dacă poate fi sancționată separarea de comun acord a soților. Ca fenomen
sociologic pe care legea nu -l poate ignora, separarea de facto poate fi amiabilă sau impusă
unul dintre soți. Aceasta se manifestă prin alegerea unei reședințe separate de către unul dintre
soți. Durata acesteia va depinde numai de voința soților. În practică450 s-a constatat că d acă
această durată este depășită ori unul dintre soți încalcă înțelegerea atunci putem discuta de
divorț din culpă.
Indiferent de consecințele care au contribuit la separarea de facto , acestea se răsfrâng
asupra posibilității invocării divor țului pentru modificarea permanentă a relației conjugale,
respectiv pentru motivul imposibilității coabitării soților. Mai putem avem în vedere
explicația dată în anumite cazuri de unul dintre soți, care își motivează alegerea de a părăsi
locuința comună p rin prisma faptului ă celălalt soț ar fi încălcat obligația de fidelitate.451
Se admite că simpla încetare a vieții comune, concretizată prin tr-o viață separată a
cuplului, pe o durată îndelungată de timp, este motiv suficient pentru a solicita desfacerea
căsătoriei. Astfel, refuz ul al unuia dintre soți de a coabita cu soțul său poate constitui motiv
legitim pentru divorț. 452
În orice caz, trebuie subliniat faptul că evaluarea caracterului intolerabil cu privire la
menținerea coabitării, poate, î n situații similare, să varieze de la un judecător la altul. Unii
magistrați ar putea să țină cont de toleranța victimei soțului/soției la încălcarea îndatoririlor

449 Pentru mai multe deta lii a se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale.
Filiația , op. cit., p. 94.
450 În această speță soții au semnat un acord în fața notarului, fiind de acord să nu folosească această
separare în sprijinul procedurii de divorț. Aix-en-Provence, 15 sept. 1982, D. 1984. 267 ; Paris, 2 juin 1997,
Juris -Data, n o 1997 -22.0036, affaire dans laquelle les époux avaient signé un accord devant notaire en
s’engageant à ne pas utiliser cette séparation au soutien d’une procédure en divorc e ; Civ. 2 e , 3 déc. 1997, n o
95-10.854, Dr. et patr., 1998, n o 58, p. 87
451 Pentru detalii: V. F. Dekeuwer -Defossez, La notion juridique de couple , 1998, Economica, p. 61
452 A se vedea: Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei , op. cit., p. 41

214 conjugale, spre exemplu la infidelitatea celuilalt soț, sau poate chiar culpa comună a soțil or
într-o astfel de situație. 453
În ceea ce privește îndatorirea de coabitare, trebuie să precizăm că în anumite situații
aceasta poate fi suspendată. Emiterea unui ordin de evacuare în situația constatării unor
violențe domestice poate conduce la suspenda rea acestei îndatoriri până la încetarea căsătoriei
când și îndatorirea de coabitare încetează.
Trebuie, de asemenea, să avem în vedere că încetarea coabitării poate să producă la un
moment ulterior celui în care divorțul își produce efectele. În practică au existat situații în care
soții au convenit să coabiteze pentru o anumită perioadă de timp, ulterioară pierderii calității
se doți, din motive ce țin de creșterea și educarea co piilor sau din motive practice ( spre
exemplu situația locuinței comune obținu te cu ajutorul unui credit bancar ipotecar care nu
poate fi lichidată din patrimoniul comun decât printr -o acțiune ulterioară în partaj judiciar, iar
soții nu au posibilitatea sau nu doresc să locui ască într-o altă locație).
4.10.2.4. Încetarea exercitării drepturilor și îndatorir ilor nepatrimoniale ale
soților prin divorț datorată încălcării îndatoririi de fidelitate
Îndatorirea de fidelitate este strâns legată de viața soților ulterioară încheierii căsătoriei
și își produce efectele în cadrul vieții conjugale. Deoarece căsătoria este monogamă454 în
dreptul civil român, obligația de fidelitate în aspectul său negativ este un corol ar necesar. Deși
adulterul a fost dezincriminat, totuși legislația permite soțului înșelat să promoveze o acțiune
de divorț pentru motive ce țin de infidelitatea celuilalt soț, acest a constituind o cauză pentru
desfacerea căsătoriei.455

453 În acest sens: CA Bordeaux, 19 noiembrie 1996, p. 523, nota T. Gare. În acest caz, la momentul
divorțului, soții și -au reproșat pentru o serie de greșeli, însă mai ales pentru adulter. Judecătorii au afirmat că
dacă adulterul a fost într -adevăr o cauză a divorțului, dar faptul că soții au consimțit la aventurile extraconjugale
atenuează importanța acestor vicii, care nu mai poate fi considerat ca făcând intolerabilă menținerea mariajului.
În același sens, CA Bordeaux, 15 ianuarie 1997, nr. 94 -15332. În cazul de față, solicitarea adresată instanței din
Bordeaux a relevat faptul ca numai bărbatul fusese necredincios, însă soția tolerase infidelitatea. Instanța de fond
a pronunțat divorțul pentru culpa exclusivă a soțului necredincio s. Acesta din urmă a făcut apel motivându -l pe
chestiuni de drept, dar și în fapt, acuzând că toleranța soției sale a făcut imposibilă privirea infidelității sale ca un
comportament care a făcut intolerabilă menținerea mariajului. Curtea de Casație a respi ns recursul, subliniind că,
pe de o parte, comportamentul tolerant al femeii a fost în principal dictat de dorința de a păstra echilibrul familiei
și al copiilor, care nu trebuiau să se confrunte cu o astfel de situație, și că, pe de altă parte, soțul, pri n
comportamentul său ambiguu, a menținut o speranță de revenire la normalitatea vieții de familie.
454 Principiul monogamiei a fost tratat cu ocazia analizării îndatoririi de fidelitate și nu mai revenim
asupra acestuia.
A se vedea și : T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 27.
455 A se vedea: J. Hauser, D. Huet -Weiller, La famille, Dissolution de la famille , LGDJ, 1991, p. 202.

215 Obligația de fidelit ate impune existența unor relații numai cu soțul, nu și cu terții.
Încălcarea obligației are loc atunci soțul nu se rezumă doar la acest lucru. Acestea fiind , de
cele mai multe ori, motivele de divorț denunțate de soți.
Ca atare, datoria de loialitate imp une o atitudine pe care fiecare dintre soți trebuie sa o
aibă vis -a-vis de o posibilă relație cu un terț , constând într -o obligație negativă a nu
întreprinde acțiuni de natură sexuală care să afecteze celălalt soț.
Putem discuta chiar și de infidelitate morală, care constă în prea multă indiferență
sentimentală sau adoptarea unui comportament considerat greșit. Imputabilitatea infidelității
poate fi realizată prin solicitarea în faț a instanței a divorțului care are ca scop răspunderea
pentru încălcarea obligației de fidelitate printr -un comporta ment iresponsabil sau care pur ș i
simplu subminează ideea de fidelitate. Din jurisprudență456 putem constata că există diferite
cazuri în care unul dintre soți a motivat că celalalt soț nu are un compor tament adecvat, prin
faptul că frecventa siteurile matrimoniale și clubu rile cu specific de noapte, cu toate se afla
deja într -un mariaj.
Momentul încetării îndatoririi de fidelitate este acela al pierderii calității de soț prin
desfacerea căsătoriei. În realitate soțul care a încălcat această îndatorire își pierde dreptul de
solicita celuilat soț fidelitate, atât timp cât el la rândul său nu a înțeles să o respecte.
Evaluarea in abstracto a infidelității este greu de dovedit, însă infidelitatea de facto ,
datorată unei relații extraconjugal e poate fi probată. Pentru a stabili încălcarea îndatoririi de
fidelitate într-o cauză de divorț, instanța trebuie să aprecieze existența unei încălcări grave sau
a unor încălcări continuate a acestei îndatoriri pe dura ta mariajului . De asemenea , trebuie să
ne punem întrebarea dacă încălcarea îndatoririi de fidelitate a făcut inaccep tabilă menținerea
vieții comun? Libertatea de apreciere se referă atât la gravitatea încălcării, cât și la
responsabil itatea unei asemenea încălcări . În practică457 pot exista diferite cazuri care pot
disculpa soțul infidel, cum ar fi: eroare de fapt, error in personam , violența exercitată asupra
sa de către un terț pentru a -l obliga să întrețină relații intime extraconjugale, a crezu t că este
liber de legăturile căsătoriei, însă toate aceste motive trebuie să fie întemeiate și probate . În
aceste cazuri soțul trebuie să fie de bună credință. 458

456 CA Paris, 1 decembrie 1999, RTD civ. 2000, p. 296.
457 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale d repturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88.
458 În cauză instanțele de fond au reținut că relațiile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate și nu mai
este posibilă continuarea căsătoriei din culpa ambilor soți. Prima inst anță a arătat că reclamantul a avut relații

216 Momentul încetării efectelor îndatoririi de fi delitate poate fi influențat și de momentul
separării în fapt a soților, atunci când separarea nu se produce comun acord sau din motive
neimputabile. Soarta îndatoririi de fidelitate în timpul procedurilor de divorț poate fi luată în
considerare prin evaluarea de către instanță a culpei soțului din c auza căruia s -a ajuns la
divorț. Judecătorul fiind un veritabil gardian al ordinii publice, în special în ceea ce privește
apărarea drepturilor soților, însă constatăm că instanța nu poate să intervină în relația
nepatrimonială dintre soți nici măcar pe dur ata proceduriilor de divorț.
Opinăm că de la data depunerii cererii de divorț niciunul dintre soți nu mai poate
opune celuilalt obligația de fidelitate. Suntem de părere că odată cu solicitarea divorțului,
respectiv, despărțirea în fapt a soților, efectel e căsătoriei se suspendă până la soluționarea
definitivă a cererii de divorț, când acestea încetează de drept. 459
4.10.2.5. Încetarea exercitării drepturilor și îndatorir ilor nepatrimoniale ale
soților prin divorț datorată încălcării îndatoririi conjugale

extraconjugale, încălcându -și obligația de fidelitate, și nu a menajat -o pe soția sa astfel încât, din cauza efortului
fizic, a născut un copil care ulterior a decedat, iar alte sarcini nu au fost duse până la c apăt. Ppârâta provoca în
permanență scandaluri, creând în familie o stare de tensiune permanentă, aceasta, conform declarațiilor
martorilor, acuzându -l de infidelitate. Instanța de apel a arătat de asemenea că din declarațiile martorilor rezultă
că neînțe legerile dintre părți erau determinate în mare parte de faptul că nu au copii, ceea ce l -a înstrăinat pe
reclamant de soția sa, care l -a învinuit de infidelitate, fiind dovedită astfel culpa comună a soților. (…)
Înstanțele de fond nu au stabilit o culpă a pârâtei în vătămarea raporturilor dintre soți, astfel încât în mod
greșit au pronunțat divorțul din culpa ambilor soți, cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale ce reglementează
obligațiile soților, enunțate mai sus.
Deși pârâta solicită respingerea acțiunii, dorind continuarea căsătoriei, Curtea apreciază că din probele
administrate în cauză rezultă că relațiile dintre soți sunt grav și iremediabil vătămate și nu mai poate continua
căsătoria, întrucât aceasta implică cu necesitate voința ambilor soți în acest sens (atât timp cât căsătoria se
încheie prin consimțământul liber și personal al viitoriilor soți, continuarea acesteia trebuie să se bazeze de
asemenea pe consimțământul ambilor soți), or refuzul reclamantului este clar exprimat și în plus se r eține o
încălcare gravă a obligațiilor inerente căsătoriei de către soțul reclamant. Față de cele arătate, Curtea a onstatat că
sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 379 alin. 1 coroborat cu art. 373 lit. b din Codul civil pentru a se
pronunța divorțul părților, dar din culpa soțului reclamant și nu a ambilor soți, astfel cum în mod eronat au
stabilit instanțele de fond.
În consecință, în temeiul art. 312 alin. 1,2,3 C.proc.civ. raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
Curtea a ad mis recursul pârâtei, a modificat decizia civilă nr. 158 din 26 iunie 2012 a Tribunalului Suceava, în
sensul că a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în parte sentința civilă nr. 458 din 19 aprilie 2012 a
Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, decla rând desfăcută căsătoria părților, încheiată la data de 16.09.1990,
înregistrată sub nr. 7 la Primăria com. Breaza, din culpa exclusivă a reclamantului.
Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 2245 din 23.10.2012. Speța poate fi vizualizată pe site -ul
http://p ortal.just.ro/Jurisprudenta.
459 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale drepturilor și obligațiilor
nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88.

217 Legislația română nu prevede expres această îndatorire , însă în literatura de
specialitate460 se acordă importanță îndatoririlor conjugale. Neîndeplinirea îndatoriri i
conju gale de către unul dintre soți nu -l îndreptățește pe celălalt soț să -l supună unor raporturi
sexuale prin constrângere. În caz de constrângere ne aflăm în situația unei infracțiuni de viol,
care se pedepsește conform legii penal. În legislația civilă nu a există precizată expres o
sancțiune pentru nerespectarea îndatoriri i conjugale, totuși nerespectarea acest eia poate duce
la divorț.
În primul rând, din punct de vedere al divorțului, pentru ca obligația aceasta să
constituie un motiv întemeiat pentru desfacerea căsătoriei unul dintre soți trebuie să fie în
culpă, iar refuzul să reprezinte un comportament greșit al soțului în culpă. Putem discuta
despre un motiv temeinic de divorț în contextul încălcării obligației comune prin negarea
relațiilor fizice sau prin aplicarea unui comportament de respingere a celuilalt soț în aceste
relații. În apărarea sa, soțul în culpă poate invoca motive de ordin medical (spre exemplu
impotența, etc.) sau moral (dorința de castitate, din motive religioase sau de a lt fel).
Un alt aspect se referă la faptul că refuzul de a întreține relații conjugale trebuie să fie
abuziv și invocat frecvent.461 În afară de ipoteza în care soți au convenit la întreruperea
relațiilor conjugale pentru o perioadă determinată de timp sau un caz de forță majoră cum ar fi
o boală, refuzul privind îndeplinirea unilaterală a obligației conjugale va fi luat în considerare
ca motiv pentru divorț.
Datorită dificultății probării încălcări aceasta îndatorire nu poate constitui motiv de
divorț în singularitatea ei. În practică aceasta a fost coroborată cu alte îndatorir i, cum ar fi spre
exemplu obligația de fidelitate sau obligația de coabitare.
Îndatorirea conjugală mai poate avea și alte valențe, spre exmplu se pune în discuție
însăși existenței acesteia odată cu momentul apariției unor noi metode de procreare, cum ar fi
inseminarea artificială cu terț donator. Considerăm totuși că această situație nu constituie o
derogare de la îndatorirea conjugală. Ori procrearea, fie ea și pe cale a rtificială, prin
inseminare cu terț donator, nu poate conduce la ideea de încălcare a îndatoririi conjugale .

460 Această problemă a fost studiată în secțiunea anterioară motiv pentru care nu mai revenim asupra
acesteia.
A se vedea și: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 95
461 A se vedea: G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, Introduction générale à l'étude du droit , Sirey, 1972, p.
194.

218 Opinăm că efectele îndatoririi conjugale, la fel ca și în cazul fidelității, încetează la
data pierderii calității de soț. Totuși îndatorirea conj ugală poate înceta înainte de acest
moment prin învoiala soților de a nu mai înt reține relații sexuale sau ca rezultat al unor motive
ce țin de intimitatea relației acestora.
4.10.3. Încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale
soților în situația nulității căsătoriei
Când o căsătorie este anulată, se presupune că nu a existat niciodată astfel încât
judecătorul trebuie să plaseze soții în situația personală și pecuniară în care se aflau în ziua
încheierii căsătoriei. Sub acest efect retroactiv, anularea căsătoriei implică dispariția, pentru
trecut și viitor, a drepturilor și beneficiilor conferite de uniunea maritală.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu
nulitatea absolută, spre e xemplu, în cazul bigamiei, cea de -a doua căsătorie este lovită de
nulitatea. 462 Opinăm că odată cu desființarea căsătoriei datorată constatării bigamiei încetează
și efectele drepturilor și îndatoririlor ne patrimoniale ale soților. Mai mult de atât, în caz ul
constatării nulității absolute a căsătoriei, soții sunt puși în situația anterioară încheierii
acesteia, astfel că relația nepatrimonială dintre aceștia va fi practic inexistentă.
În măsura în care este posibil, în doctrină463 și în jurisprudență464 s-a constatat că
nulitatea poate fi acoperită, în cazul în care, după încheierea căsătoriei, se stabilesc în fapt
relații conjugale normale, chia r dacă la încheierea căsătoriei soții nu au urmărit aceasta.
Atunci când dintr -o căsătorie au rezultat copii, nulita tea nu va opera în ceea ce -i privește pe
aceștia , ci numai în privința relației dintre soți.

462 Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamantul V. I. a chemat în judecată pe pârâta
C. F., solicitând instanței constatarea nulității absolute a căsătoriei încheiată cu pârâta și înregistrată în orașul
Bumbești -Jiu. În fapt, a arătat că, la data de 03.03.2005, s -a căsătorit cu pârâta A. F. fără să cunoască faptul că
aceasta era căsătorită cu C. M., conform certificatului de căsătorie nr. 1849/02.11.2002. Reclamantul a mai arătat
că pârâta i -a prezentat o sentință civilă de divorț nr. 9482/03.10.2003, pronunțată în dosarul nr. 8291/2003 având
o grefă nereală, potrivit căreia sentința era definitivă și irevocabilă, pârâta neschimbându -și actele de stare civilă
pe numele soțului, după căsătoria cu acesta. A mai arătat că pârâta s -a împăcat cu soțul ei, conform deciziei nr.
67/21.01.2004, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 47/2004.
Nerespectarea dispozițiilor legale privind încheierea căsătoriei este sancționată cu nulitatea absolută. Este
oprit să s e căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită. În cazul bigamiei , cea de -a
doua căsătorie este lovită de nulitatea.
Judecătoria Craiova, Sentință civilă nr. 2484 din 05.03.2007. Speța poate fi vizualizată pe site -ul
http://portal.just.ro/Jurisprudenta.
463 A se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia , Op. cit., p. 86.
464 Tribunalul Suprem, decizia nr. 968/1975, în R.R.D. nr. 12/1975, p. 45.

219 Un alt caz aparte în practica judiciară anterioară a fost cel al căsătoriei între victima
violului și infractor, scopul fiind acela al eludării dispozițiilor penal e prin exonerarea
autorului infracțiunii de viol de răspunderea penală. Din acest punct de vedere, opinăm că
nulitatea căsătoriei nu poate fi acoperită, infracțiunea de viol fiind contatată de instanțele
europene chiar și între soți.465
Efectul nulității se aplică și drepturilor și îndatoririilor nepatrimoniale, cum ar fi, spre
exemplu în cazul numelui, când se revine la situația anterioră încheierii căsătoriei anulate, și
implicit la numele purtat anterior de fiecare dintre cei doi foști soți.
Concluzionăm că, în măsura în care nu poate fi acoperită, prin constatarea nulității
căsătoriei vor înceta efectele drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților . Datorită
faptului că nulitatea căsătoriei are ca rezultat punerea în situația anter ioră încheierii
mariajului, astfel că întreaga relație nepatrimonială dintre aceștia va deveni inexistentă
4.10.4. Încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale
soților prin deces
Potrivit art. 259 alin. (1) C . civ. căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea
judecătorească a morții unuia dintre soți. Încetarea de drept se referă , în general, la motive
naturale și car e nu pot fi imputate niciunuia dintre soți. 466 În cazul decesului unuia dintre soți
opinăm că toate drepturile și îndatoririile nepatrimoniale ale soților încetează, în principal,
datorită faptului că acestea sunt intuitu personae , iar odată cu dispariția subiectului de drept,
dispar și acestea. În situația declarării morții pe cale judecătorească încetarea își produce
efectele în mod similar.
În practică s -a pus problema anulării hotărârii judecătorești declarative a morții atunci
când soțul era în fapt în viață. Considerăm că în această situaț ie, dacă soțul său s -a recăsătorit
în această perioadă de timp, noua căsătorie va rămâne valabilă dacă acesta din urmă este bună
credință și poate proba că nu avea cunoștiință despre faptul că soțul său era în viață. Astfel, în

465 Acesta situație a fost studiată în secțiunea dedicată îndatoririi conjugale. Amin tim că instanțele
judecătorești admit noțiunea de viol între soți, în acest sens existând jurisprudența europeană: CEDO 22 martie
1995, S.W. și C.R. v. Regatul Unit. Curtea face o referire explicită "la o noțiune civilizată de căsătorie". În
practică, s -au înregistrat și cazuri de viol cu violență. Prezumția de consimțământ a soților sau complicitatea în
intimitatea vieții conjugale poate fi valabilă numai până la dovada contrariului. CEDO 22 martie 1995, S.W. și
C.R. v. Regatul Unit, Civ. 1996, 512, obs. J .-P. Marguénaud.
466 Decesul poate fi, deopotrivă, natural sau violent. Evident, în situația morții violente, atunci când
aceasta se datorează unuia dintre soți, motivele îi vor fi imputabile și va răspunde în fața legii penale pentru
faptele sale.

220 acest caz, prima căsătorie v a fi considerată desfăcută la data încheierii noii căsătorii, iar
efectele drepturilor și îndatoririilor nepatrimoniale vor înceta cu aceeași dată.
Încetarea drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale soților se produce de plin drept
la data decesului sau a declarării pe cale judecătorească a morții unuia dintre soți, astfel că
efectele drepturilor și îndatoririilor nepatrimoniale ale soților nu pot ultraactiva. Acest aspect
poate fi observat în concret în cazul în care soțul supraviețuitor alege să se recăsătorească.
Totuși există anumite situații în care este necesară trecerea unei perioade de timp rezonabile
pentru ca soțul supravie țuitor să se poată recăsătorii ( spre exemplu pentru rațiunea prezumției
de paternitate) 467
În cazul în care căsătoria se încheie prin moartea unuia dintre soți, alegerea de a
menține utilizarea numelui purtat pe durata căsătoriei se realizează în mod automat. Aceasta
este o consecință, în principal, a caracterului social al numelui purtat de soț i pe durata
căsătoriei. În dreptul civil român, purtarea numelui soțului defunct ulterior încheierii
căsătoriei are un caracter absolut. În practică au existat anumite situații în care familia
defunctului s -a opus utilizării de către soțul supraviețuitor a numelui comun, deoarece au
considerat ca aceasta abuzează prin diferite modalități de numele purtat.
4.10.5. Limitele ef ectelor numelui ulterior pierderii calității de
soț
În privința numelui soților trebuie să avem în vedere că efectele acestuia încetează
odată cu mariajul. Altfel spus, capacitatea de folosință în ceea ce privește numele ales la
încheierea căsătoriei încetează odată cu de desfacerea căsătoriei prin divorț, de constatarea
nulității căsătoriei, de decesul unuia dintre soți, respectiv declararea morții pe cale
judecătorească.
Potrivit art. 383 C . civ.468, la desfacerea c ăsătoriei prin divorț soții dispun de mai
multe variante în ceea ce privește numele lor după pierderea calității de soț. Regula în materie

467 În drep tul comparat, la decesul unuia dintre soți, se instituie așa -zisele „termene de viduitate“. Spre
exemplu, în temeiul art. 103 Cod civil elvețian, văduva, soția divorțată și femeia a cărei căsătorie a fost declarată
nulă nu se poate căsătorii înaintea expir ării unui termen de 300 de zile de la data încetării, desfacerii sau anulării
căsătoriei precedente. A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 287.
468 Art. 383 C. civ. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți
(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei.
Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.

221 este ceea a revenirii la numele purtat anterior căsătoriei, fiind în fapt o soluție logică, atât timp
cât prin desfacerea căsătoriei încetează toate drepturile și îndatoririle nepatrimoniale, implicit
cele pri vind numele soților.
În mod excepțional, soții se pot înțelege în privința alegerii numelui purtat ulterior
desfacerii căsătoriei prin divorț. Datorită unor motive întemeiate (cum ar fi motive
profesionale469, dorința de a nu afecta copii minori prin schimb area numelui unuia dintre
părinți), soții pot alege să poarte în continuare numele rezultat din încheierea căsătoriei.
Capacitatea de a folosi numele soțului poate rezulta din acordul acestuia sau din soluția dată
de instanță, însă numai în cazul în care s olicitantul justifică un interes special pentru el sau
pentru copii. Atunci când aceștia nu ajung la un consens, instanța poate interveni în sensul
stabilirii numelui ce urmează a fi purtat.
Nulitatea căsătoriei are drept efect revenirea la numele purtat anterior încheierii
căsătoriei, indiferent dacă unul dintre soți a fost de bună -credință. Opinăm că acest fapt se
datorează caracterului de strictă interpretare a nulității, iar în acest caz efectele anulării
căsătoriei se răsfrâng și asupra numelui purtat de soți.
În cazul în care căsătoria se încheie prin decesul unuia dintre soți, alegerea de a menține
utilizarea numelui purtat pe durata căsătoriei se realizează în mod automat. Aceasta este o
consecință, în principal, a caracterului social al nume lui purtat de soți pe durata căsătoriei. În
dreptul civil român, purtarea numelui soțului defunct ulterior încheierii căsătoriei are un
caracter absolut. În practică au existat anumite situații în care familia defunctului s -a opus
utilizării de către soțul supraviețuitor a numelui comun, deoarece au considerat ca aceasta
defăimează numele purtat. Acest aspect poate fi observat în concret în cazul în care soțul
supraviețu itor alege să se recăsătorească imediat după decesul soțului anterior.
Așadar, limetele efectelor numelui sunt diferite în funcție de situația care produce
desfacerea, anularea sau încetarea căsătorie. Opinăm că dreptul nepatrimonial asupra numelui,
care constă în folosința acestuia, poate ultraactiva, fiind în fapt o dovadă veritabilă a fap tului

(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interes ul superior al copilului,
instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri
între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți
poartă numele dinaintea căsătoriei.
469 S-a apreciat că cunt motive temeinice situațiile profesionale privind: notorietatea artistică, culturală,
științifică sau simpla recunoaștere sub numele purtat pe durata căsătoriei. Pentru mai multe detalii a se vedea: M.
Nicolae (coord.), V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele , op. cit., p. 97.

222 că relațiile nepatrimoniale dintre soți prezintă o importanță majoră pentru bunul mers al
căsătoriei.
5.CAPITOLUL IV – RĂSPUNDERE A SOȚILOR
PENTRU NE RESPECTAREA DREPTURILOR ȘI
ÎNDATORIRI ILOR NEPATRIMONIALE
5.1. PRECIZĂRI PREAL ABILE
5.1.1. Aspecte privind apărarea drepturilor nepatrimoniale ale
soților
În ultimii ani a existat un interes sporit pentru afirm area drepturilor nepatrimoniale, în
special în ceea ce privește raporturile nepatrimoniale ale soților. În plan civil, se poate spun e
ca drepturile personalității au devenit importante datorită lărgirii sferei de relaționare a
oamenilor , iar d in punct de vedere social putem observa o modificare comportamentală a
indivizilor, fapt ce a dus la modificarea rap orturilor civile. 470 În încercarea sa de a -și procura
un trai mai bun, orice persoană încearcă să -și apere drepturile sale.471 În mod natural, din
relaționarea cu alte persoane, și, implicit, din nevoile fiecăruia, se nasc drepturi și obligații
noi, care nu au fost prevăzute de nicio legislație.472
Totuși, posibilitatea de a crea noi drepturi și îndatprir i, fără o limitare legală, este un
miraj, care poate duce la anumite abuzuri.473 Problemele de ordin formal trebuie rezolvate cu
prioritate, deoarece ambigui tatea dispozițiilor legale lasă loc de interpretare, astfel că orice
persoană poate confunda necesitatea sa cu posibilitatea existenței unui drept prevăzut de
lege.474

470 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Challenges of modern marriages – non-patrimonial rights and
obligations of the spouses , Conferința CKS 2019, Challanges of t he Knowledge Society – in the context of the
Romanian Presidency of the Council of the European Union 17 -18 may 2019, 13th edition, Universitatea
Nicolae Titulescu, București, p. 27.
471 A se vedea: O. Ionescu, La notion de droit subjectif dans le droit priv e, Bruylant, 2eme ed., 1978, p.
216
472 A se vedea: A. C. Aune, Le phenomene de multiplication de droit subjectifs en droit de personnes et de
la famille , op. cit., p. 248
473A se vedea: P. Diener, Idee nominaliste et deconstruction du droit , Arch. Phil. droi t, 1983, p. 234
474 A se vedea: C. Atias, Une autre culture constitutionnelle: le respect de la loi , Tribune, 2006, p. 1321

223 Este important să avem în vedere că dezvoltarea societății a dus, implicit, la
conștienti zarea importanței drepturilor personalității.475 În ceea ce privește căsătoria, soții au
numeroase drepturi și îndatorir i.
Apărarea drepturilor nepatrimoniale se poate face atunci când acestea au fost încălcate
sau atunci când persoana se consideră vătămată într -un drept al său.476 De asemenea,
considerăm ca suficient temei simpla stare de amenințare, însă sub condiția iminenței
producerii unei fapte care ar încălca grav drepturile unei persoane.
Prevederile art. 252 – 256 C . Civ. se refer ă la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale
persoanei. Legiuitorul a dorit să protejeze persoana fizică de abuzurile ce pot apărea prin
nerespectarea de către terți a drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale. Scopul apărării
drepturilor inerente ființei umane este acela de a trata în mod primordial interesul persoanei,
în fața altor necesități ale societății.
Presupunem că soții au creat legătura de căsătorie între ei prin bună -învoială și fără a
lua în calcul eventuala posibilitatea de a încălca dreptur ile subiective ale celuilalt soț. Cei doi
consimt la căsătorie și accepta implicit drepturile și îndatorir ile ce decurg din aceasta.
Raporturile juridice nepatrimoniale ce izvorăsc din relațiile de familie se stabilesc între
membrii familiei sau între aceștia și terți . Oricare dintre soți poate solicita celuilalt soț să îi
respecte drepturile sale atunci când refuză să le respecte de bună -voie. 477
În opinia noastră este necesară introducerea unor dispoziții legale care să prevadă
posibilitatea apărării drepturilor nepatrimoniale ale soților, deoarece dispozișiile legale actuale
nu sunt suficient de precise. În acest sens, propunem de lege ferenda introducerea unui articol
suplimentar, ulterior art. 257 C. civ. care va fi denumit generic „Apărarea drepturilor
nepatrimoniale ale soților“. Referitor la textul legal, propunem un conținut similar art. 257 C.
civ., astfel „Dispozițiile prezen tului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor
nepatrimoniale ale soților.“ Într -adevăr modificare a legală propusă nu este una majoră, însă
considerăm că va avea un impact pozitiv în ceea ce privește apărarea drepturilor
nepatrimoniale ale soților. As tfel cum am arătat în rândurile anterioare, scopul apărării
drepturilor nepatrimoniale ale persoanei este acela de a trata în mod primordial interesul

475 A se vedea: B. Starck, H. Roland, L Boyer, Introduction au droit , 2000, Litec, p. 159
476 A se vedea: M. Nicolae (coord.), V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele , Ed. Universul
Juridic, București, 2016, p. 68
477 A se vedea în acest sens: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 89; E. Florian, Dreptul familiei.
Căsătoria. Re gimurile matrimoniale. Filiația. Ediția 5 , op. cit., p. 90; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu,
Tratat de dreptul familiei , op. cit., p. 42

224 individual, în fața altor necesități ale societății, ori în cazul soților este necesar ca dreptul
individ ual al acestora să fie respectat în cadrul căsătoriei și, în general, al familiei . Orice
acțiune prin care este nes ocotit un drept nep atrimonial al unuia dintre soți de către celălalt soț,
prin încălcarea îndatoririlor sale nepatrimoniale sau prin abuzul e xercitat asupra drepturilor
sale nepatrimoniale, este contrară principiilor egalității și independenței soților și, ca atare,
trebuie apărată prin lege.
5.1.2. Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale soților prin
intermediul instanței de judecată
Drepturile subiective civile pot fi exercitate numai de către titularii acestora. Înțelegem
astfel că numai titularul dreptului subiectiv civil poate formula o acțiune care ca scop apărarea
dreptului său.
Exercitarea drepturilor subiective civile este su pusă unor reguli fără de care ar putea
avea loc abuzuri478, astfel:
a) exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu respectarea legilor și
a moralei;
b) în vederea exercitării dreptului său titularul dreptului subiectiv civil trebu ie să
respecte limitele de exercitare atât de ordin material, cât și juridic;
c) titularul dreptului subiectiv civil are datoria de a exercita dreptul numai potrivit
scopului pentru care a fost recunoscut de lege sau de părți, fără a vătăma sau a păgubi pe altul,
contrar bunei -credințe ori într -o modalitate excesivă sau nerezonabilă;
d) pentru ca titularul să se bucure de dreptul său subiectiv civil, acesta trebuie exercitat
cu bună -credință.
Abuzul de drept479 constă în exercitarea cu rea -credință a dreptului de către titularul
acestuia. Acest abuz poate consta și în depășirea limitelor unui drept. În acest sens există o
soluție dată de instanța supremă480 prin care se arată că nu poate fi admisă o cerere a unui
titular de drept atunci când se const ată un abuz de drept.

478 A se vedea : G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civil: partea general, ediția a II -a, București,
Editura Hamangiu, 2012, p. 65
479 A se vedea : Gh. Beleiu, Drept civil român: introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil,
ediția a V -a, Casa de presă și editură Șansa S.R.L., București, 1998, p. 89
480 Plenul Tribunalului Suprem, dec. nr. 13/1959, în C.D. 1959, p. 37

225 Ocrotirea drepturilor nepatrimoniale poate fi solicitată instanței de judecată, care prin
pronunțarea unei hotărâri poate dispune:
a) Interzicerea săvârșirii faptei ilicite481.
Interzicerea săvârșirii unei fapte ilicite poate fi sol icitată de către oricare dintre soți,
dacă celălalt încalcă în mod flagrant unul sau mai multe drepturi nepatrimoniale.
Condiția sine qua non pentru a putea formula o astfel de solicitare este aceea ca
producerea faptei să fie iminentă. Putem considera că este îndeplinită această condiție atunci
când relația dintre soți ar putea fi vătămată iremediabil prin încălcarea unui drept. Iminența
constă în posibilitatea producerii unui eveniment viitor și cert de către unul dintre soți.
b) Încetarea încălcării ș i interzicerea pentru viitor482.
Atunci când încălcarea drepturilor nepatrimoniale s -a produs, soțul al căror drepturi au
fost nesocotite poate cere instanței de judecată încetarea încălcării. Aceasta poate fi solicitată
în orice stadiu, indiferent de momentul producerii evenimentului.
Considerăm, totuși, că există o condiție esențială, aceea ca încălcarea să producă efecte
chiar și la data solicitării formulate instanței de judecată.
În ceea ce privește soluția instanței, aceasta v -a di spune încetarea încălcării și
interzicerea pentru viitor a încălcării de către partea care se află în culpă.
c) Constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite483.
Orice persoană vătămată într -un drept al său poate solicita instanței de judecată să
constate caracterul ilicit al unei fapte. Săvârșirea de către unul dintre soți a unei fapte ilicite
poate produce vătămări grave relației de căsătorie. Soțul al cărui drepturi au fost încălcate
poate solicita instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate caracterul ilicit al
faptei săvârșite de către celălalt soț, însă numai pentru motive temeinice.
Condiția obligatorie pentru ca instanța să poată pronunța o soluție în cauză este ca fapta
să fi produs efecte care au un caracter ilicit, iar ef ectele acestei fapte să subziste.

481 Art. 253 alin. 1 lit. a din Codul Civil.
482 Art. 253 alin. 1 lit. b din Codul Civil.
483 Art. 253 alin. 1 lit. c din Codul Civil.

226 5.2.RĂSPUNDEREA CIVILĂ PENTRU ÎNCĂLCAREA
ÎNDATORIRIILOR NEPATRIMONIALE ALE
SOȚILOR
În ceea ce privește răspunderea pentru încălcarea de către soți a obligațiilor
nepatrimoniale vom analiza următoarele: răspunderea civilă, rapunderea contravențională și
răspunderea penală. Obligația civilă constă în îndatorirea subiectului pasiv de a respecta
dreptul subiectiv civil, având o anumită conduită care poate consta în a da, a face ori a nu face
ceva.484
Răspunderea juridică, lato sensu , este conținută de o normă juridică care include o
componentă privind sancțiune a care poate fi aplicată în cazul nerespectării . Stricto sensu ,
răspunderea juridică poate să fie de natură c ivilă, contravențională sau penală. Norma juridică
impreativă poate să fie orientativă, care presupune o anumită conduită a subiectului de drept,
sau prohibitivă, care interzice un anumit tip de conduită a persoanei.
De lege lata , răspunderea civilă este p revăzută prin art. 1.349 C . civ.485, privind
răspunderea delictuală, și art. 1.350 C . civ.486, privind răspunderea contractuală. Răspunderea
civilă se împarte în două categorii delictuală sau contractuală , ambele forme de răspundere
având ca e lement comun noțiunea de reparare a prejudiciului cauzat. Astfel, fie că vorbim
despre obligații contractuale, fie că vorbim despre obligații delictuale, obligația de reparație
este de esența noțiunii fundamentale de răspundere civilă.

484 A se vedea: G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de drept civi l: partea general, ediția a II -a, op. cit., p.
67.
485 Art. 1.349 Cod civ. privind răspunderea delictuală
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le
impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor
persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind
obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzu te de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta
altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege sp ecială.
486 Art. 1.350 Cod civ. privind răspunderea contractuală
(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le -a contractat.
(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul
cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

227 Răspunderea civilă delictua lă presupune existența unei fapte juridice ilicite, care
constă într -o atitudine sua o manifestare de voință contrară obligațiilor ce -i revin. Corolarul
raspunderii civile este repararea prejudiciului produs prin fapta ilicită a persoanei (în acest caz
a unuia dintre soți). Principiul răspunderii civile delictuale poate fi privit din două laturi: fie
din perspectiva obligației de a repara prejudiciul, impusă de lege persoanei care l -a cauzat prin
fapta ilicită, fie din perspectiva dreptului persoanei care a suferit un prejudiciu prin fapta
ilicită, de a fi despăgubită în mod corespunzător. 487
Fiecare persoană are îndatorirea să respec te regulile de conduită stabilite prin norme
juridice sau morale și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane , acesta fiind și cazul soților. C ondiția esențială a
răspunderii civile este ca persoana, respectiv soțul, să fi avut discernământ la momentul
săvârșirii faptei prejudiciabile .
De semenea, opinăm că răspunderea civilă în cazul soților trebuie să respecte câteva
elemente esențiale:
a) Fapta ilicită trebuie să rezulte din raportul juridic al căsătoriei, care a fost încheiată
cu respectarea condițiilor legale;
b) Vinovăția nu poate fi prezumată, ci este necesar să fie probată. Soțul care se
consideră prejudiciat prin fapta ilicită a soțului său trebuie să dovedească vinovăția acestuia;
c) În ceea ce privește legătura de cauzalitate, opinăm că fapta ilicită a soțului trebuie
să fie de natură a afecta mariajul, viața soților împreună și, implicit, produce consecințe grave
asupra soțului prejudiciat;
d) Prejudiciul trebuie să poată fi cuantif icat, iar intinderea prejudiciului suferit prin
fapta culpabilă a soțului său trebuie să fie dovedită .
Față de aceste prime considerații, putem spune că răspunderea juridică reprezintă
sancțiunea aplicată unei persoane care nesocotește dispozițiile unei norme legale sau morale
în ceea ce privește relația dintre membri familiei sau dintre soți.

487 A se vedea: Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil. Comentariu pe
articole , Ediția a 2 -a, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 1483 și urm.

228 5.2.1. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririlor
nepatrimoniale în dreptul familiei
În anumite situații, legiuitorul este convins de ne cesitatea de a impune individualilor
renunțarea la aspirațiile lor personale prin impunerea de interdicții. Astfel cum am arătat în
secțiunea dedicată dreptului a întemeia o familie, interesul legiutorului pentru o societate
normală și morală se concretize ză de cele mai multe ori în norme juridice imperative care au
scopul de a apăra celula de bază a societății, care este familia.488
Motivele unei asemenea intervenții autoritare în gestionarea univer sului privat al
soților are două sensuri . Pe de o parte, o construcție imperativă poate fi explicată prin nevoia
de a prevala interesul instituției familiale față de cel al componentelor, atunci când
funcționarea adecvată a instituțiilor indispensabile comunității depinde de ea. 489 Aceasta fiind
o chestiune care, prin conducerea unei politici normative obligatorii, să se garanteze
autoritatea primatului unui model de familie. Apoi vorbim despre ordinea publică a direcției
pentru a transpune voința legiu itorului de a proteja prin norme juridice interesele s uperioare
ale grupului social ( interdicțiile fundamentale ale societății noastre, cum ar fi incestul,
poligamia, adulterul ).
Pe de altă parte, o construcție imperativă poate fi, de asemenea, justificată de
necesitatea de a proteja interesele unor c ategorii de persoane considerate mai slabe, cum ar fi ,
de exemplu, cele ale adulților și minorilor incapabili.
Cu to ate acestea, delimitarea normelor juridice aplicabile soților ca fiind de ordine
publică este dificil de realizat în practică, deoarece din colo de scopul imediat al protejării unui
interes individual sau de grup familial , interesul social în sine este în cele din urmă afectat.
Pentru a proteja un anumit interes trebuie sa existe aspirația la o anumită idee de dreptate. Prin
urmare, protejarea intereselor private conduce la promovarea interesului social, iar ordinea
publică de protecție corespunde apoi ordinii publice de direcție.490
Astăzi, în dreptul contemporan al familiei, în ciuda înrădăcinării noilor valori ale
egalității și libertății, g ăsim încă sincope care ne conduc la ideea că legiuitorul, din dorința de

488 A se vedea: J. Hauser, J.J. Lemouland, Ordre public et bonnes moeurs , Revista de rept civil Dalloz
2013.
489 A se vedea: J. Hauser, La démocratie dans les rapports familiaux , Slobodan Milacic (coord.), Bruylant
2008. J. – 114. J.-F. Romain, L’ordre public (notion générale) et les droits de l’homme , Revista de conferințele a
Centrului de drept privat și drept economic, vol. 3, Bruylant, 1995, p. 8 și urm.
490 A se vedea: 5 J. Hauser, J.J. Lemouland, Ordre public et bonnes moeurs , Revista de drept civil Dalloz
2013.

229 a nu transforma dreptul familiei intr -un primat al ordinii publice, a ales să nu legifereze
anumite aspecte ale relației dintre membrii familiei. Aceste viduri legislative se pot obse rva în
special în ceea ce privește relația nepatrimonială a soților.491
5.2.2. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de sprijin moral
a soților
Încălcarea obligației se sprijin moral reciproc poate atrage răspunderea civilă,
contravențională sau penală a celui în culpă.492 Art. 378 alin. (1) lit. a ) C. pen. prevede că
săvârșirea de către o persoană a unei fapte de natură să pună în pericol viața unui membru al
familiei constituie infracțiunea de abandon de familie. Aceste dispoziții legale se aplică și în
cazul în care infracțiunea este săvârșită de unul din tre soți prin lăsarea celuilalt soț în stare de
necesitate, expunându -l la anumite suferințe fizice sau morale.
Este sancționată, din punct de vedere penal, fapta de a lăsa un membru al familiei,
respectiv soțul fără ajutor, cât și fapta de a nu se achita de obligația legală de întreținere. Deși
ambele fapte sunt săvârșite prin inacțiune, acestea pot avea consecințe deosebit de grave.
Simpla neglijare a îndatoririi de sprijin moral, care produce doar consecințe civile, va
fi sancționață prin desfacerea căsă toriei prin divorț.
5.2.3. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de respect
reciproc a soților
Nerespectarea acestei îndatorir i poate avea ca rezultat imposibilitatea continuării
mariajului. Aceste defici ențe pot conduce la desfacerea căsătorie i în funcție gravitatea faptei
săvârșite de soț, putând ajunge chiar la fapte de natură penală. Acestea pot include vătămări
fizice sau psihice ori agresiuni față de celălalt soț. Cele mai comune sunt: lipsa loialității față
de celălalt, încălcarea onoarei , lipsa de afecțiune, neglijarea, refuzul de a participa la activități
de interes pentru celălalt soț, interzicerea anumitor relații interumane, dezvoltarea anumitor
vicii, etc.

491 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Challenges of mod ern marriages – non-patrimonial rights and
obligations of the spouses , op. cit., p. 27.
492 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 93

230 În practica judiciară pot apărea diverse situații, spre exemplu: alcoolismul s au refuzul
de a se supune unui tratament medical pentru suprimarea dependenței 493 care pot constitui
motiv de divorț pentru încălcarea obligației de respect reciproc, refuzul de a recurge la
asistență medicală pentru procreare sau procrearea unui copil fă ră luarea în considerare a
opoziției celuilalt soț494, faptul de a avea o intervenție chirurgicală pentru a schimbarea
sexului fără acordul soțului495 .
5.2.4. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi de fidelitate a
soților
Raspunderea privind î ndatorirea de fidelitate trebuie analizată prin prisma celor doua
aspecte care constituie însăși existența acesteia, respectiv, aspect ul pozitiv, care presupune
obligația pozitivă de a avea relații intime în interiorul căsătoriei, și aspect ul nega tiv, de a nu
întreține relații intime în afara căsătoriei.496
Îndato rirea de fidelitate este strâns legată de viața soților ulterioară încheierii căsătoriei
și își produce efecte le în cadrul vieții conjugale.497 Raspunderea pentru nerespectarea acestei
oblig ații nu operează în mod automat, ci trebuie solicitată de soțul care a fost vătămat prin
fapta celuilalt soț de a încălca îndatorirea de fidelitate. Sancțiunea, în acest caz, este
desfacerea căsătoriei pentru motive imputabile soțului infidel.
Gravitatea, imputabilitatea și consecințele comportamentului infidel pe durata
mariajului pot fi stabilite în cadrul procedurii de divorț și pot conduce la desfacerea căsătoriei
din culpa soțului infidel. Având în vedere că adulterul nu mai este pedepsit de legea pena lă,
sancțiunea în cazul încălcării îndatoririi de fidelitate fiind numai de natură civilă.

493 Aix-en-Provence, 27 februarie 2008, Dr. fam 2008. Comm. 142, obs. V. Larribau -Terneyre, D. 2009.
Pan. 832 , obs. L. Williatte -Pellitteri. Bordeaux, 19 Martie 2008, Familie Dr. 2008. Com. 142, D. 2009. Pan.,
832, L. Williatte -Pellitteri obs.
494 Nimes, 21 martie 2007, JCP 2007. II, 10149, nota J. Vassaux, Dr. fam. , 2008. 91, Obs., J. Hauser
495 Nimes, 07 iunie 2000, Dr. fam 2001. Comm 4 Obs H. Lécuyer, RTD civ 2001 335 Obs J. Hauser
496 Îndatorirea de fidelitate a fost analizată într -o secțiune separată dedicată acesteia și nu mai revenim
asupra ei. Pentru mai multe detalii a se vedea și: N.R. Șer bănoiu, Exercitarea și limitele de exercitare ale
drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților , op. cit., p. 82 -88..
497 Pentru aspecte de practică judiciară: Trib. Suprem, dec. civ. nr. 546 din 6 martie 1973, în CD 1974, p.
169; Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1334 din 1970, în CD 1970, p. 114 -117; Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 849
din 18 septembrie 1986, în CD nr. 2 din 1987, p. 65.

231 5.2.5. Răspunderea pentru încălcarea îndatoririi conjugale a
soților
În Codul nostru civil nu a există precizată expres o sancțiune pentru nerespectarea
îndatoririi conjugale, totuși nerespectarea acest eiapoate duce la divorț498, astfel că în acest caz
judecătorul va trebui să stabilească limitele.
Răspunderea pentru încălc area î ndatoririi conjugale poate fi a trasă, însă din punct de
vedere practic este foarte greu de probat. Pentru ca această îndatorire să constituie un motiv
întemeiat pentru desfacerea căsătoriei unul dintre soți trebuie să fie în culpă, iar refuzul să
reprezinte un comportament care să -i producă celuilat soț un prejudiciu moral .
Putem discuta despre un motiv temeinic de divorț în contextul încălcării îndatoririi
conjugale prin negarea relațiilor fizice sau prin aplicarea unui comportament de respingere a
celuilalt soț în aceste relații, însă în apărarea sa, soțul în culpă poate invoca motive de ordin
medical (spre exemplu impotența, etc.) sau moral (dorința de castitate, din motive religioase
sau de alt fel).
5.2.6. Răspunderea pentru încălcarea îndatoriri i de coabitare a
soților
Astfel cum arătat cu ocazia analizării îndatoririi de coabitare, î n mod tradițional soții
au datoria de a locui împreună, deoarece scopul căsătoriei este acela de trăi o viață în
comun.499 Această obligație nu presupune, în să, ca unul dintre soți să poată fi obligat la
coabitare, prin măsuri de constrângere.
Răspunderea poate fi strasă în cazul refuzul unuia dintre soți de a locui împreună, iar
sancțiunea este divorțul. În aceeași situație se află și soții care sunt separați în fapt pentru o
perioadă îndelungată de timp (2 ani), acesta constituind motiv temeinic pentru divorț.
Raspunderea pentru nerespectarea îndatoririi de coabitare nu poate fi atrasă în situația
în care soții sunt nevoiți să locuiască separat, din m otive neimputabile, cum ar fi spre
exemplu: exercitarea unei profesii, îngrijirea sănătății, pregătire de specialitate.

498A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 95
499 Potrivit art. 309 alin. 2 Cod civil, soții au obligația de a locui împreună.

232 5.2.7. Acțiuni civile privind apărarea drepturilor și atragerea
răspunderii pentru încălcarea îndatoririilor nepatrimoniale
ale soților
În ceea ce privește exercitarea raporturilor nepatrimoniale dintre soți, pentru a determina
dacă modul de exercitare se încadrează în limitele legale sau, dimpotrivă, este exercitat în
mod excesiv sau nerezonabil, sau chiar cu intenția de a vătă ma, trebuie făcută o analiză de
proporționalitate. În doctrină500 s-a opinat că nu orice atingere adusă drepturilor
nepatrimoniale ale persoanei fizice constituie o încălcare ilicită a acestora, de natură să atragă
aplicarea unor sancțiuni.
Exercitarea rap orturilor nepatrimoniale dintre soți poate avea ca efect o conduită ilicită
sau poate să producă un prejudiciu unuia dintre soți, însă nu întotdeauna aceasta va conduce
în mod necesar la atragerea răspunderii soțului culpabil.501 Protejarea intereselor soți lor nu se

500 „Nu orice atingere adusă drepturilor nepatrimoniale constituie o încălcare ilicită a acestora, de n atură
să atragă aplicarea unor sancțiuni. Atunci când exercitarea anumitor drepturi nepatrimoniale, în special libertatea
de exprimare, intră în conflict cu exercițiul altor drepturi nepatrimoniale, pentru a determina dacă modul de
exercitare al unui drep t este conform cu limitele legale sau, dimpotrivă, este exercitat în mod excesiv sau
nerezonabil, sau chiar cu intenția de a vătăma, trebuie făcută o analiză de proporționalitate: în ce măsură există
un interes preponderent public sau privat care să justif ice exercițiul unui drept și în ce măsură acel interes
preponderent poate justifica o astfel de afectare a dreptului nepatrimonial al unei persoane.
De principiu, drepturile personalității, termen preluat din sistemul german (Persönlichkeitsrechte), sunt
considerate a fi acele drepturi atribuite de lege unei persoane, prin simpla sa existență, în vederea protejării unor
valori și calități strâns legate de ființa umană, care constituie esența domeniului personal al individului. Aceste
drepturi au mai fost de finite ca fiind acele prerogative în care titularului i se recunoaște facultatea de a se bucura
și de a -i fi apărate atributele și interesele esențiale și inerente persoanei sale sau ca prerogative extrapatrimoniale,
intim atașate persoanei, care exprimă c hintesența ființei umane, fiind intrinseci acesteia Protecția acordată ființei
umane prin intermediul acestor drepturi reprezintă un corolar necesar al libertății persoanei de a organiza viața sa
privată și socială.
Sistemul de protecție al drepturilor per sonalității reprezintă o reflectare în plan juridic al postulatului
liberalismului clasic, în virtutea căruia libertatea individului nu poate fi exercitată decât în limitele respectării
libertății celorlalți. Aceste prerogative, inerente ființei umane, poa rtă denumirea de „drepturi ale omului”, atunci
când au ca scop limitarea puterilor statului, respectiv „drepturi ale personalității” atunci când sunt invocate în
raporturi între particulari, adică în materie civilă. Deși încadrarea acestor prerogative la c ategoria drepturilor
subiective civile propriu -zise a fost discutată în doctrină, legiuitorul român a optat pentru această soluție la art.
58 – 81 C.civ., sub denumirea de „drepturi inerente ființei umane”.“
A se vedea: Ș. Diaconescu, Funcțiile analizei de proporționalitate la apărarea drepturilor
nepatrimoniale , SUBB Iurisprudentia nr.4/2019.
Pentru o viziune în acest sens se recomandă a se vedea: A. Bucher, Personnes physiques et protection de
le personnalité , Ed. a 5 -a, Editura Helbing Lichtenhahn, Basel , 2009, p. 87; O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept
civil. Persoanele , Editura Hamangiu, București, 2013, p. 44; C. Jugastru, Prejudiciul – repere românești în
context european -, Editura Hamangiu, 2013, p. 192.
501 „Or, așa cum subtil s -a remarcat în doctrină, apărarea drepturilor personalității este un complex de
mijloace pe care dreptul le pune la dispoziție pentru a preveni o conduită ilicită ori pentru a repara urmările

233 relizează exclusiv prin normele de dreptului familiei, ci și prin norme constituționale sau
internaționale care conțin dispoziții privind apărarea drepturilor fundamentale ale omului,
„prerogativele extrapatrimoniale, intim atașate persoanei, care exprimă chintesența ființei
umane, fiind intrinseci acesteia“.502
Din punctul de vedere al dreptului european , normele juridice care protejează drepturil e
nepatrimoniale ale persoanei sunt cuprinse în art. 8 al Convenției , în acest sens ne referim la
dreptul persoanei de a avea o viață intimă și de familie.503
Analizând dispozițiile legale cuprinse în legislația civilă română , preavăzute la art. 253
alin. 1 lit. a), b) și c) C. Civ., observăm că pot exista două tipuri de acțiuni care pot fi
promovate în vederea apărării drepturilor nepatrimoniale.
5.2.7.1. Acțiuni defensive
Persoana vătămată într -un drept al său poate să solicite instanței de judecată apărarea
drepturilor sale printr -o acțiune defensivă.504 În funcție de situație, respectiv de momentul
formulării acțiunii505, aceasta se poate se poate materializa intr -o solicitare:
a) de prevenire, atunci când dreptul său nu a fost nesocotit, însă există posibilitatea reală
de a s e produce o încălcare.

dăunătoare deja produse.“ A se vedea: C. Jugastru, Constanță și evoluție în apărarea drep turilor personalității ,
în RRDP, nr. 4/2017, p. 49.
502 A se vedea: C. Jugastru, Prejudiciul – repere românești în context european -, op. cit., p. 192.
Protecția acestor drepturi nu se realizează numai prin mijloace de drept civil. Unele dintre aceste drept uri,
cum sunt dreptul la viață, integritate corporală sau viață privată, sunt considerate drepturi fundamentale, în
sensul Convenției europene a Drepturilor Omului, și sunt de asemenea drepturi constituționale, (de ex. art. 22,
26, 28, 30 din Constituție), beneficiind astfel și de protecția specifică drepturilor din aceste categorii.
Pentru detalii a se vedea: B. Selejan -Guțan, Drept constituțional și instituții politice , vol. I, Editura
Hamangiu, București, 2015, p. 200 – 261.
A se vedea și: M. Nicolae, Drept civil. Teoria Generală , Vol. II, Editura Solomon, București, 2018, p. 51
-53; V. Bîcu, Drept civil. Persoanele , Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 39.
503 „În practica CEDO, respectul acestor drepturi sunt vizate de art. 8 al Convenției deoar ece noțiunea de
„viață privată” cuprinde dreptul persoanei la viață intimă, personală (inclusiv dreptul la imagine), dreptul
acesteia la viața privată socială și dreptul persoanei la un mediu înconjurător sănătos.” A se vedea: C. Bîrsan,
Convenția europeană a drepturilor omului, comentariu pe articole , op. cit, p. 604. A se vedea și: B. Selejan –
Guțan, Curtea europeană a drepturilor omului și jurisdicțiile naționale: scurtă privire comparativă , în „In
honorem Corneliu Bârsan”, Editura Hamangiu, Bucu rești, 2013, p. 642.
504 A se vedea: B. Beignier, Libertes est droits fondamentaux, sous la direction de R. Cabrillac, M.A.
Frison Roche, T. Revet, Dalloy Paris, 12eme ed., 2006, p. 139
505 A se vedea: M. Nicolae (coord.), V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. Persoanele , op. cit., p. 68 –
69.

234 Acțiunea de prevenire presupune ca persoana să nu fi fost vătămată într -un drept al său,
ci la momentul formulării acțiunii să existe doar eventualitatea producerii unui eveniment
viitor și cert. Aceasta poartă caracterele unei acțiu ni în realizare.
Instanța se poate pronunța asupra unei astfel de cereri stabilind măsurile ce trebuie
intreprinse de partea care se află în culpă. Aceste măsuri pot consta în acțiuni sau inacțiuni,
care au ca scop apărarea dreptului nepatrimonial al pers oanei. Orice hotărâre trebuie să
respecte principiul proporționalității, în sensul că este necesar să avem în vedere ca aceste
măsuri să nu limiteze libertatea celeilalte persoane căreia îi este opozabilă hotărârea.
b) de încetare, atunci când atingerea d repturilor nepatrimoniale s -a produs și încă
durează și la data formulării acțiunii.
Pentru a se putea pronunța o hotărâre în această situație este necesar ca atingerea adusă
să producă efecte în timp. Această acțiune presupune un comportament activ, în ge neral
referindu -se la o acțiune.
c) de constatare, atunci când atingerea a încetat.
Acest tip de acțiune se referă la contatarea caracterului ilicit al faptei. Pentru ca această
acțiune să poată fi formulată este necesar ca atingerea să fi încetat să -și producă efectele, însă
să subziste o anumită tulburare. Formularea unei astfel de acțiuni are caracter declaratoriu și
constă în constatarea dreptului pretins.
5.2.7.2. Acțiuni reparatorii
Pentru restabilirea dreptului încălcat instanța poate dispune luarea oricăror măsuri
necesare în vederea încetării încălcării, restabilirii situației și repararea eventualelor prejudicii
cauzate.
În cazul în care vătămarea produsă este imputabilă autorului faptei prejudiciabile,
persoana vătămată poate solicita repa rarea prejudiciului produs. Repararea poate fi solicitată
instanței de judecată.506 Acțiunea este prescripribilă în termenul general de prescripție.
Acțiuniile reparatorii pot fi formulate numai de către titularul dreptului nepatrimonial
încălcat.

506 A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român: introducere în dreptul civil, subiectele dreptului civil,
ediția a V -a, op. cit., p. 88

235 5.2.8. Solicitarea reparării prejudiciului prin acțiunile privind
apărarea drepturilor nepatrimoniale ale soților
Conform art. 253 alin. 4 C . Civ. acțiunile în repararea prejudiciului pot fi : în repararea
prejudiciului patrimonial suferit sau în repararea prejudiciului moral.
5.2.8.1. Prejudiciul moral
În ceea ce privește prejudiciul moral, acesta se poate materializa într -o suferință,
datorată unei leziuni psihice sau fizice. Pentr u a putea stabili repararea prejudiciului moral
cauzat este important să se stabilească natura și întinderea sa. Trebuie evaluată gravitatea
prejudiciului suferit, persoana vătămată trebuind să dovedească faptul că a suferit o atingere
adusă drepturilor sa le subiective, și împrejurarea în care s -a întâmplat, deoarece acordul său
de voință ar putea duce la absolvirea de vină.507
De exemplu, prejudiciul moral poate fi suferit de soție pe durata căsătoriei datorită
comportamentului abuziv al soțului. După o căsătorie care a durat în fapt treizeci și nouă de
ani, soția hotărăște să solicite divorțul. Împreună cu acțiunea de divorț soția solicită și
acoperirea prejudiciului moral suferit de ea prin comportamentul abuziv al soțului.508
Considerăm că această solic itare este întemeiată și constituie prejudiciu moral, în măsura în
care poate fi probată. Deși este evidentă producerea unui prejudiciu moral, în majoritatea
cazurilor instanțele române au înțeles să respingă astfel de solicitări.509
În jurisprudențăau exi stat cazuri în care instanță a stabilit plata unor daune morale
pemtru prejudiciul cauzat celuilalt soț, în speță Tribunalul Iași a obligat un bărbat să plătească
fostei soții despăgubiri de 35.000 de lei pentru suferința morală produsă acesteia prin
desfa cerea căsătoriei. 510

507 A se vedea: M. Nicolae (coord.), V. Bîcu, G. A. Ilie, R. Rizoiu, Drept civil. P ersoanele , op. cit., p. 68 –
69.
508 Curtea de Casație Franța, secția I civilă, 1 iulie 2009, nr. 08 -17825, Dreptul familiei, 2009.
509 A se vedea: E. Mulon, Dommages – intérêts en matière de divorce: pour une suppression de l’article
266 du Code civil , Gazette Palais, 2014, nr. 21, p. 6 și urm.
510 Extras din considerentele deciziei:
”Reclamanta -pârâtă a invocat faptul că pârâtul i -a cauzat un prejudiciul moral prin acțiunile defăimătoare
întreprinse împotriva sa, în cadrul anturajului lor de prieteni, în colectiv ul de colegi ai fiului lor, acțiuni care au
dus la îndepărtarea de apelantă a prietenilor, discuții depreciative la adresa sa în anturajul de cunoștințe, o
afectare a gradului propriu de încredere și a propriei imagini în diversele medii sociale.
Din proba toriul administrat în cauză Tribunalul reține faptul că pârâtul -reclamant a adoptat o atitudine de
dispreț față de soția sa ca urmare a inițierii de către aceasta a acțiunii de divorț, urmărind prin acțiunile sale a o
discredita. (…)

236 Motivele pentru care se acordă aceste despăgubiri nu trebuie confundate cu motivele
de divorț. Interpretarea literală a art. 388 C.civ. privind un prejudiciu cauzat efectiv prin

Potrivit dispozițiil or art. 388 din NCC: „Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art.
390, soțul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl
despăgubească. Instanța de tutelă soluționează cererea prin h otărârea de divorț.”
Rezultă așadar că are dreptul la acordarea despăgubirilor doar „soțul nevinovat” și că solicitarea de
indemnizare se poate face doar odată cu cererea de divorț, condiții care în speță sunt îndeplinite cumulativ.
În doctrină s -a arătat faptul că motivele pentru care se acordă aceste despăgubiri nu trebuie confundate cu
motivele de divorț, art. 388 privind un prejudiciu concret cauzat efectiv prin desfacerea căsătoriei. Interpretarea
literală a sintagmei ar trebui să însemne că paguba o r eprezintă chiar desfacerea căsătoriei.
Trecând peste sensul cuvintelor, rațional, „prejudiciul prin desfacerea căsătoriei” ar trebui să se refere la
momentul în care paguba se transformă din una eventuală într -una certă, sigură, atât din punct de vedere al
existenței cât și din punct de vedere al evaluării. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că
„desfacerea căsătoriei” nu poate fi chiar fapta ilicită căci divorțul este un remediu pentru o situație care nu mai
poate continua, fii nd consecința cererii pe care de acțiune chiar a soțului care se cere despăgubit, astfel că nu se
poate aprecia că propria faptă îi dă dreptul la indemnizare.
Deoarece, prin ipoteză, art. 388 presupune comiterea unor fapte ilicite anterior desfacerii căsăt oriei, iar
prejudiciul se produce la desfacerea căsătoriei, căsătorie care este în ființă la momentul cererii în despăgubire,
rezultă că instanța are de stabilit existența și întinderea unui prejudiciu viitor – deci care nu s -a produs încă, dar
este cert c ă se va produce în perspectivă.
Plecând de la ideea că inspirația pentru art. 388 NCC este forma anterioară a art. 266 din Codul civil
francez, care prevedea că „atunci când divorțul se pronunță din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta poate fi
obligat la plata unor daune compensatorii pentru prejudiciul material sau moral pe care desfacerea căsătoriei l -a
provocat celuilalt soț. Acesta din urmă poate pretinde daune cu ocazia acțiunii de divorț”, trebuie precizat că
instanțele franceze au acordat des păgubiri pentru prejudiciul moral constând în singurătatea morală și afectivă
creată de divorț după o îndelungată viață în comun, ori pentru scandalul creat de soț în jurul soției sale aflate la o
vârstă înaintată și care o expunea oprobriului public, aban donarea de către soție a soțului și copiilor aflați în fața
unor dificultăți financiare create chiar de ea pentru a locui cu un alt bărbat.
În cazul de față instanța reține că reclamantei -pârâte i -a fost cauzat, suplimentar suferinței sufletești
provocate prin desfacerea căsătoriei, având în vedere și îndelungata viață în comun, de aproape 19 de ani, faptul
că pârâtul -reclamant a părăsit -o pentru o altă femeie cu care are o relație extraconjugală de mai mult timp,
perioadă în care reclamanta -pârâtă a fost f idelă soțului, că aceasta este expusă la stigmatizare socială ca urmare a
statutului de femeie divorțată, și un prejudiciu de imagine.
Acest prejudiciu moral a fost produs prin acțiunile defăimătoare la care a recurs soțul său în timpul
căsătoriei și ulter ior inițierii acțiunii de divorț, menționate în cele de mai sus, reclamanta -pârâtă suferind un
prejudiciu moral prin desfacerea căsătoriei, demersul defăimător al pârâtului reclamant la adresa sa cauzându -i
acesteia, firesc, sentimente de rușine și de a se simți obligată să dea explicații, îndepărtarea de prieteni și, deci,
singurătatea, discuțiile depreciative la adresa sa în anturajul de apropiați provocându -i o afectare a gradului
propriu de încredere și a propriei sale imagini. Pârâtul -reclamant a acțio nat cu scopul de a provoca asemenea
consecințe, pe care firesc le -a prevăzut, atitudine care nu poate rămâne nesancționată, în condițiile în care,
raportat la gradul de cultură și educație, specifice unei persoane cu o asemenea profesie (medic, s.n.),
comp ortamentul său a depășit limita decenței.
În privința cuantumului despăgubirilor, instanța apreciază că valoarea acestora, astfel cum a fost
solicitată, în sumă de 35.000 lei, este modică, instanța fiind limitată la acest cuantum în lumina principiului
disponibilității, fiind astfel apreciată ca echitabilă, de natură a compensa suferința morală produsă reclamantei –
pârâte prin desfacerea căsătoriei, având în vedere și gravitatea suferinței produse, afectarea imaginii reclamantei –
pârâte prin luarea în consi derare a faptului că aceasta este o persoană publică, fiind cadru didactic la o școală de
prestigiu din Iași, fiind astfel expusă criticilor și aprecierilor atât din partea colectivului din care face parte, cât și
a celor cărora le este dascăl.”
Tribunalu l Iași, Decizia civilă nr. 151/9 februarie 2017, portal.just.ro.

237 desfacerea căsătoriei ar trebui să însemne că paguba o reprezintă chiar desfacerea căsătoriei.
Plata unor daune morale pentru desfacerea căsătoriei se referă la momentul în care paguba se
transformă din una eventuală într -una certă, sigură, atât din punct de vedere al existenței cât și
din punct de vedere al evaluării. Un argument în favoarea acestei interpretări este acela că
desfacerea căsătoriei nu poate constitui o faptă ilicită, fiind, în fapt, un remediu pentru o
situație care nu mai poate continua. Considerăm că este necesar să avem în vedere momentul
producerii prejudiciului. În opinia noastră prejudiciul se produce pe durata căsătoriei, iar nu
prin desfacerea ei, astfel că instanța trebuie să constate existența și întinderea unui
prejudiciului raportându -se la momentul producerii acestuia și la data pâ nă la care se produce.
5.2.8.2. Prejudiciul patrimonial
Acțiunea în repararea prejudiciului patrimonial presupune acoperirea prejudiciului
prin care s -a cauzat o diminuare a patrimoniului titularului dreptului. Diminuarea
patrimoniului prin încălcarea dreptului subiectiv civil trebuie dovedită. În ceea ce prive ște
drepturile nepatrimoniale ale soților, această acțiune poate fi formulată în vederea recuperării
prejudiciului produs de către unul dintre soți atunci când nesocotește un drept nepatrimonial al
soțului său.
Un exemplu în acest sens constă în vânzarea locuinței familiei, de către unul dintre
soți. Astfel, soții nu pot, unul fără celălalt, să beneficieze de dreptul de proprietate asupra
locuinței familiei sau asupra bunurilor care intră în componența acesteia511. Această co –
gestionare a drepturilor de asi gurare a locuinței familiei protejează astfel fiecare soț împotriva
actelor pe care celălalt le poate încheia singur și care ar pune în pericol proprietatea locuinței
comune. Prin urmare, această comunitate de viață pentru soți (și pentru copiii lor) este
asigurată prin intermediul locuinței comune. Prin art. 321 C . Civ. se definește termenul de
locuința familiei ca fiind acea locuință comună soților sau , în lipsă, locuința soțului la care se
află copiii.
Prejudiciul moral mai poate fi cauzat prin nerespe ctarea m andatului tacit reciproc
acodat de soți unul altuia în ceea ce privește folosința, întreținerea și administrarea bunurilor
comune. În materia comunității de bunuri acest mandat a fost prevăzut în vechea legislație
prin dispozițiile art. 35 alin. (2 ) din C .fam., prin care soții erau autorizați să facă acte de
dispoziție, de transfer de proprietate, în considerarea mandatului tacit acordat prin încheierea

511 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 116. A se vedea și T. Bodoașcă, I. Maftei,
Locuința familei și bunurile care o mobilează sau decorează în statornicirea Codului Civil , în Dreptul nr,
6/2013, p. 27

238 căsătoriei.512 Aceste dispoziții legale au fost criticabile, deoarece încheierea căsătoriei în uni ca
variantă disponibilă sub imperiul vechii legislații, și anume cea a devălmășiei, nu poate ține
loc de mandat. În practică au existat numeroase situații în care unul dintre soți a procedat la
garantarea unor împrumuturi cu b unurile familiei sau chiar la vânzarea acestora fără acordul
celuilalt soț. Pentru aceste motive în actuala legislație civilă acordarea mandatului trebuie să
se facă expres conform art. 2009 C . civ.
Referitor la reprezentarea soților și acordarea mandatului de reprezentare, legiuitorul
român a înțeles să prevadă numai aspectele patrimoniale ale acestuia. Dacă analizăm normele
juridice din dreptul comparat vom observa că acestea diferă de la un stat la altul. Cele mai
cuprinzătoare și de interes pentru tema aleas ă, sunt dispozițiile art. 398 C. civ. Quebec, prin
care se prevede că: „Fiecare dintre soți îi poate da celuila lt mandat de a -l reprezenta în acte
legate de direcția morală și materială a familiei. Acest mandat este presupus atunci când unul
dintre soți nu își poate exprima voința din orice motiv sau nu poate face acest lucru în timp
util.” Opinăm că aceasta este varianta optimă, iar în situația în care unul dintre soți încalcă
aceste dispoziții legale celălalt soț poate solicita atragerea răspunderii sale și obligarea
acestuia la plata prejudiciului cauzat . Propunerea noastră de lege ferenda are scopul de a
clarifica aspectele referitoare la mandatul acordat de către unul dintre soți celuilalt, deoarece
din punct de vedere al raporturilor juridice nepatrimo niale mandatul se prezumă nefiind
prevăzut de nicio dispoziție legală. Așadar, în opinia noastră art. 308 C. civ. care prevede
luarea deciziilor de către soți trebuie completat cu un aliniat suplimentar, care să prevadă
următoarele: „ Fiecare dintre soți îi poate da celuila lt mandat de a -l reprezenta în acte legate de
direcția morală și materială a familiei . În ceea ce privește actele de dispoziție materială,
prevederile art. 2009 și urm. C. civ. se aplică în mod corespunzător.”
5.3.RĂSPUNDEREA CONTRAVENȚIONALĂ PENTRU
ÎNCĂLCAREA DREPTURILOR ȘI ÎNDATORIRIILOR
NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR
Unii autori au subliniat faptul că, în numele stabilității sociale, organizarea relațiilor de
familie ar trebui să se bazeze neapărat pe constrângerea legislativă, prin respectarea de către
toți a obligațiilor și interdicțiilor pe care le impune legiuitorul în această chestiune. Aceste

512 A se vedea: M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1995, p.
101; I. Albu, Dreptul Familiei , op. cit., p.139 -140; A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, Victor Ursa, Fami lia
și rolul ei în societatea socialistă , op. cit., p. 114 -115.

239 tehnici de constrângere sunt multiple și pot fi clasificate în funcție de intensitatea presiunii pe
care o produc în raport cu benefi ciarii acestora. Aceste presiuni pot fi apoi difuze sau se
manifestă cu o intensitate deosebită, prin faptul că nu lasă indivizilor să aleagă un alt
comportament, decât cel dezirabil.
5.3.1. Prevenția juridică
Pentru a exercita o presiune eficientă asupra indivizilor în ceea ce privește alegerea
comportamentul dezirabil , legiuitorul recurge la prevenție juridică, în timp ce utilizează
sancțiunea legală de a impune în mod direct modele de comportament.513 Din punct de vedere
juridic, au existat întotd eauna, pe lângă regulile imperative, reguli care depind de voință
persoanei.
Regulile imperative impun norme a căror respectare este impusă indivizilor, pe când
regulile complementare fac recomandări, propun o direcție, elaborează orientări considerate
adecvate, dar pe care părțile interesate nu trebuie să le urmeze în mod obligatoriu, ceea ce
presupune posibilitatea de a alege. Prin urmare, trebuie avut în vedere faptul că normele
complementare, deși nu sunt norme obligatorii ele sunt totuși imperative. A cestea sunt menite
să servească drept posibile cadre de referință pentru anumite acțiuni într -o situație dată.
Lipsa de manifestare a voinței indivizilor va avea ca efect alegerea unui cadru
legislativ, considerat optim de către legiuitor, care va opera ex-officio , adică în mod automat.
De exemplu, în absența alegerii unui alt regim matrimonial de către soți, li se va aplica
regimul juridic al comunității legale de bun uri conform art. 339 și urm. C. civ. 514
Regulile imperative și regulile complementare con stituie , astfel , două moduri diferite
de aplicare a normelor legislative, însă au un comportament foarte distinct: unul autoritar,
celălalt flexibil. Dacă în cazul regulilor imperative aplicarea se face direct prin constrângere
pentru a asigura eficacitatea lor, în cazul regulilor complementare se asigură de aplicarea lor
după luarea în considerare a realității sociale prin utilizarea tehnicilor indirecte de presiune
care duc indivizii spre comportamentele pe care ei înșiși le propun.
Aceste tehnici constau în evidențierea beneficiilor pozitive pe care indivizii le -ar putea
obține din respectul pentru comportamentele considerate adecvate de către legiuitor sau,
dimpotrivă, de a -i intimida, subliniind dezavantajele care ar putea fi gener ate de o

513 A se vedea: Gh. C. Mihai, R. I.Motica, Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului , Editura
All, București, 1997.
514 A se vedea: T. Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit., p. 139.

240 experimentare a comportamentelor contrare. Folosind astfel de tehnici, legea devine o artă a
diplomației în societatea noastră contemporană, care cuprinde libertatea oricărei persoane în
luarea unei decizii, prin care se impun în mod indirect regu li.
Astfel prevenția juridică este folosită ca tehnică juridică pentru a influența
comportamentul individual într -o manieră indirectă. Prevenția juridică este o politică
legislativă deliberată care continuă, folosind un set de tehnici indirecte de presiun e, orientarea
comportamentului individual într -o anumită direcție. Natura indirectă a presiunii create de
ordinea juridică este un criteriu decisiv în definirea prevenției juridice . Efectul preventiv ar
trebui să fie folosit numai dacă legea încurajează in direct un anumit comportament oferind un
avantaj sau amenințând cu un dezavantaj, dar nu impune sau interzice direct un
comportament. 515
În acest sens, trebuie remarcat faptul că un anumit comportament va fi urmat atunci
când există anumite stimulente indi recte, cum ar fi anumite beneficii legale, sociale sau chiar
fiscale. Ca atare, simplul act comportamental considerat potrivit într -un cadru legal bine
definit, din care rezultă un set structurat de drepturi și obligații, asigură persoanelor
certitudinea j uridică că acestea pot fi influențate de dorințele lor.
În dreptul familiei, există exemple concrete de prevenție juridică care se referă la
apărarea drepturilor și obligaților soților. Legea noastră actuală, pare să încurajeze căsătoria,
deoarece acordă soților anumite avantaje care nu sunt oferite în cazul persoanelor care trăiesc
în concubinaj. Aici ne referim cu precădere la acele dispoziții legale care aduc un avantaj în
ceea ce privește relația nepatrimonială a soților. Un exemplu elocvent în acest s ens este
numele soților, deoarece numai soții pot folosi un nume comun sau pot purta pe durata
căsătoriei și numele celuil alt, conform art. 282 C .Civ..516
Considerăm că ele constituie stimulente indirecte, beneficii periferice care, împreună,
crează comport amentul considerat potrivit de către legiuitor. În cele din urmă, presiunile
indirecte, deși adesea dificil de detectat, reprezintă un mijloc semnificativ de direcționare a
comportamentului individual , referindu -ne în acest caz la comportamentul soților pe durata

515 A se vedea: P. Malaurie, L’effet prophylactique du droit civil , op.cit., p. 669 -671.
516 În același sens, normele juridice care aduc un avantaj soților se referă la faptul că aceștia, în caz de
deces, pot moșteni bunurile celuilalt fără nicio formalitate lega lă anterioară datei decesului. De asemenea, doar
un soț supraviețuitor poate solicita o pensie de urmaș. Trebuie remarcat și faptul că numai căsătoria permite
soțului străin să obțină un permis de ședere, având un drept accesoriu dreptului soțului său.

241 căsătoriei . Dar, cel mai adesea, presiunea este mai mare atunci când legea folosește tehnici
directe de constrângere, cum ar fi sancțiunea .
5.3.2. Sancțiuni legale
Sancțiunile legale reprezintă orientarea legiuitorului spre îndreptarea
comportamentului individual prin pedeapsă. Deseori, conștient de limitele activității
preventive, legiuitorul decide să nu -și asume riscul de a nu se respecta de către indivizi
direcția urmărită. În astfel de situații, se impune un tipar de comportament conformist . Și
pentru a asigura eficacitatea acestui model de comportament, norma juridică are în
componența sa o sancțiune.
Astfel, sancțiunea reprezintă răspunderea pentru consecința juridică a încălcării unor
dispoziții legale. Reacția legiuitorului la încălcarea realizată de un individ vizează să
pedepsească persoana vinovat, să repare paguba sau să restabilea scă legalitatea.517
Având în vedere evoluția normelor juridice, sancțiunile vor fi identificate ca elemente
de descurajare a evitării încălcării unui standard de conduită sau ca măsuri pentru a pune capăt
încălcării unui astfel de standard de conduită. Acea sta diferă de prevenția juridică prin faptul
că permite impunerea directă sau explicită a unui comportament prin aplicarea uneia sau mai
multor reguli. În cele din urmă, sancțiunea face posibilă construirea unei legislații solide,
impunând anumite comporta mente sau obligații considerate esențiale pentru buna funcționare
a relațiilor de familie.
În cazul în care considerăm dreptul familiei ca drept al grupului și nu ca un instrument
abandonat pentru împlinirea personală a indivizilor, atunci sancțiunea se c onsideră a fi
instrumentul indispensabil al unei astfel de concepții.518 Trebuie subliniat faptul că prevenția
și pedeapsa constituie tehnici de constrângere pe care legiuitorul se bazează pentru a impune
anumite comportamente și pentru a limita acțiunile p ersoanelor în dreptul familiei.
Putem, însă, considera că legiuitorul nu mai dorește o implicare absolută a sa în
drepturile și îndatoririile soților, astfel că observăm o tendință de re ducere a
constrâ ngerilor .519 Această dorință a legiuitorului de a nu s e amesteca în relațiile

517 A se vedea: C. Chainais, D. Fenoillet, Les sanctions en droit contemporain , vol. 1, Dalloz, 2012, p.
XXII.
518 Idem.
519 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Challenges of modern marriages – non-patrimonial rights and
obligations of the spouses , op. cit., p. 27.

242 nepatrimoniale ale soților are drept consecință imposibilitatea aplicării vreunei sancțiuni
juridice în cazul încălcării de către unul dintre soți a drepturilor și îndatoririilor rezultate din
încheierea căsătoriei.
Sub influența no ilor valori ale egalității și libertății, tehnicile indirecte de orientare
comportamentală sunt în declin. 520 În relațiile de cuplu, de exemplu, regulile care încearcă să
ofere beneficii cuplurilor căsătorite și dezavantajează cuplurile necăsătorite au di spărut
treptat.
Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere că, în timp ce lucrarea prevenției tinde să
fie din ce în ce mai redusă în dreptul nepatrimonial al familiei datorită influenței libertății și
egalității, nu trebuie să concluzionăm că dispare. Acest lucru este v alabil și pentru sancțiunile
aplicabile îndatorir ilor nepatrimoniale ale soților .
5.3.3. Influența scăderii sancțiunilor în ceea ce privește
încălcarea drepturile și îndatoririlor nepatrimoniale în
dreptul familiei , în general, și în relația dintr e soți, în
special
Scăderea sancțiunilor în materie de drept al familiei este o consecință directă a
principiului independenței și a egalității în raporturile nepatrimoniale dintre soți . Se dorește,
în numele libertății, reducere a sau, chiar, interzicerea sancțiunilor în relațiile de familie .
Suntem martorii unui declin al sancțiunilor care au asigurat eficacitatea dispozițiilor legale. 521
Într-adevăr, scăderea sanc țiunilor în materie dreptului familiei afectează în mod clar
relația nepatrimonială dintre s oți, deoarece sub presiunea principiului independenței și cel al
egalității a devenit dificilă stabilirea coerciție i. Unele dintre sancțiunile din legislația
anterioară au dispărut. Sancțiunile penale din dreptul familiei au dispărut aproape în totalitate,
în afara abandonului familiei, violului între soți și suprimarea violenței domestice.522
Pe de altă parte, nu este greșită suprimarea anumitor sancțiuni penale care nu mai au
aplicabilitate în dreptul modern al familiei, însă există anumite situații când acestea ar trebui
înlocuite cu sancțiuni civile. În opinia noastră este necesară asigurare a unui cadru legislativ

520 A se vedea: P. Malaurie, L’effet prophylactique du droit civil , op. cit., p. 675 -677.
521 Referitor la sancțiunile în dreptul familiei, a se vedea: C. Chainais, D. Fenouillet, Les sanctions en
droit contemporain , vol. 1, Dalloz 2012, p. 151 și urm.
522 A se vedea în acest sens dispozițiile Codului penal și ale legislației privind violența în familie.

243 care să ofere posibilitatea soților de a -și apăra drepturile și de a sancționa soțul care încalcă
drepturile și îndatoririle nepatrimoniale rezultate din căsătorie .
Insuficiența noilor valori a determinat legiuitorul să ofere indivi zilor un drept flexibil,
adaptat transformăril or familiei moderne . 523 Într-adevăr, dorința de emancipare a individului
este însoțită de o anumită formă de restrângere a normelor juridice , chiar de reducere a
reglem entărilor. Aceasta presupune în mod necesa r o re strângere a posibilității constrângerii,
care est e parte integrantă a acesteia ori, f ără constrângere, legea nu mai poate fi impusă , ci
doar se fac anumite recomandări de conduită comportamentală .
În legislația contemporană a familiei, legiuitorul formulează recomandări și evită să
impună anumite sancțiuni, lăsând la latitudinea fiecărui individ posibilitatea de alegere între
diversitatea comportamentelor sau, altfel spus, acorda dreptul fiecă ruia de a face așa cum
dorește. Acest lucru este verificabil în relațiile cuplurilor, unde nerespectarea
comportamentului adecvat este din ce în ce mai puțin sancționată. 524
Cu toate acestea, trebuie subliniat faptul că, în cazul în care alegerea modelului este
liberă, respectarea obligațiilor legal e care decurg din acesta nu este opțională. Constrângerea
are scopul de a arăta indivizilor consecințele juridice ale alegerii lor. Cu alte cuvinte,
schimbările în ceea ce privește construcția tradițională a relațiilor rezultate din căsătorie
reprezintă libertatea lăsată soților de a se plasa, în funcție de modelul ales, sub influenț a unor
astfel de reguli. Se pare că unul dintre mijloacele indirecte pentru soți de a nu suporta
constrângerea normei juridice este să aleagă, în prezența unei pluralități de opțiuni stabilite de
legiuitor, modul de guvernare a relațiilor nepatrimoniale re zultate din căsătorie care le
convine. Printr -o astfel de alegere, Soții aderă indirect la normele legale obligatorii care
decurg din regimul juridic ales . 525

523 A se vedea: N.R. Șerbănoiu, Challenges of modern marriages – non-patrimonial rights and
obligations of the spouses , op. cit., p. 27.
524 Obiectivul unui legiuit or care optează pentru o construcție participativă a legii este de a căuta aderarea
părților interesate la aplicarea obligatorie a normei legale. Într -adevăr, propunând diferite modele de construire a
relațiilor de familie, legiuitorul lasă libertatea tutu ror de a alege ceea ce îi convine cel mai bine; "Pentru fiecare
familie, pentru fiecare drept", a scris reputatul Jean Carbonnier. A se vedea J. Carbonnier, Essais sur les lois ,
Revista notarială Defrénois, op. cit., p. 181.
525 A se vedea: F. Dekeuwer -Defos sez, face o analiză a divorțului și a contractului, în D. Fenouillet, P. de
Vareilles -Sommieres, La Contractualisation de la famille , Economica, 2001, p. 67.

244 5.3.4. Răspunderea contravențională pentru încălcarea
drepturilor și /sau neîndeplinirea culpabilă a îndatoririlor
nepatrimoniale ale soților
Alături de acceptarea generală a unei forme de reglementare a relațiilor de familie,
opțiunea persoanelor de a participa la individualizarea constrângerilor legale reflectă , această
influență din ce în c e mai importantă, voința asupra constrângerii legale. 526 Cu toate acestea,
trebuie subliniat mai întâi că, în dreptul familiei, această putere de a individualiza
constrângerea în funcție de voința individuală nu își găsește sursa în principiul autonomiei
voinței, ci în lege.
În al doilea rând, trebuie amintit că natura obligatorie a individualizării coerciției
derivă atât din forța obligatorie a convențiilor, cât și din intervenția autorității publice. 527 În
opinia noastră , aplicarea valorilor libertății ș i egalității, nu subminează ideea unei constrângeri
în dreptul familiei, chiar dacă legiuitorul a lăsat impresia unei retrageri a sancțiunilor. În
realitate, în dreptul familiei a avut loc doar o schimbare de natura a sancțiunii, aceasta
transformându -se d intr-o constrângere impusă de autoritatea de stat, într -o constrângere
acceptată. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că această diversitate a dreptului familiei
contemporan (avem în vedere și dispozițiile din dreptul comparat al familiei) nu a înlăt urat
ideea unei construcții autoritare a dreptului famil iei și implicit a raspunderii contravenționale
a soților pentru situațiile de care se fac culpabili.
Răspunderea pentru actele de violență domestică poate fi contravențională sau penală.
În această secțiune ne vom referi pe scurt la răspunderea contravențională, urmând că în
subcapitolul următor să dezvoltăm aspectele legate de raspunderea penală.

526Acest drept de opțiune asupra consecințelor juridice este un proces indirect care permite indiviz ilor să
influențeze constrângerea aplicabilă lor. Atunci când aceste persoane se regăsesc în situația încălcării unor norme
legale, nu trebuie să se supună unei individualizări neadecvate a regulii obligatorii, ci aceleia care rezultă din
regimul juridic p e care l -au ales.
Legiuitorul prin această modalitate permite alegerea sancțiunii pe care o consideră adecvată pentru cazul
lor particular, având în vedere consecințele juridice ale încălcării realizate. De exemplu, soții pot conveni la
momentul divorțulu i asupra sancțiunii corespunzătoare abaterii realizate, în ceea ce privește relația lor
nepatrimonială, și apoi vor prezenta acest acord convențional instanței de judecată. Prin aceste acorduri de voință
li se permite soților sa scape de o individualizare potențial inoportuna a coerciției, daca aceasta ar fi fost lăsată în
totalitate la aprecierea instanței.
Pentru mai multe detalii: J. Hauser, P. Delmas Saint -Hilaire, Volonté et ordre public dans le nouveau
divorce : un divorce entré dans le champ contractuel , Revista Defrénois 2005, nr. 5, p. 357.
527 A se vedea C. Chainais, D. Fenouillet, Les sanctions en droit contemporain , op. cit. , p. 161 -162.

245 Confo rm art. 2 alin. (1) din Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 pentru sancționarea
faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice528,
„constituie contravenție săvârșirea oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sun t comise în
astfel de condiții încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracțiuni: 1) săvârșirea în
public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare,
amenințări cu acte de violență împotriva persoa nelor sau bunurilor acestora, de natură să
tulbure ordinea și liniștea publică sau să provoace indignarea cetățenilor ori să lezeze
demnitatea și onoarea acestora; ”. Orice acte de violență săvârșite de unul dintre soți împotriva
celuilalt va intra sub incu dența acestei legi, urmând a fi constatată fapta contravențională și
sancționată ca atare. Faptele culpabile ale soților sunt prevăzute li sancționate și prin Legea
nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice , însă având în vedere că
majoritatea actelor de violență domestică depășesc sfera raspunderii contravenționale, vom
trata acest subiect într -o secțiune dedicată raspunderii penale rezultate din exercitarea
raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soților.
5.4.RĂSPUNDE REA PENALĂ REZULTATĂ DIN
EXERCITAREA CULPABILĂ A RAPORTURILOR
JURIDICE NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚILOR
5.4.1. Răspunderea penală pentru violența domestică
Convenția Internațională pentru Combaterea Violenței împotriva Femeii și a Violenței
Domestice529 stabilește că tolerarea și nepedepsirea unor acte de violență împotriva femeilor
precum violul, violența domestică, hărțuirea sexuală, căsătoriile forțate sau sterilizarea forțată
constituie încălcări ale drepturilor omului și forme de discrimi nare pe criteriul de gen.
Femeile au dreptul de a trăi în siguranță atât în spațiul public cât și în cel privat, pe stradă sau
la serviciu, cât și acasă.
Prin Convenția de la Istanbul se propune introducerea unei serii de infracțiuni noi,
precum mutilarea genitală a femeilor, căsătoria forțată, hărțuirea, avortul forțat sau sterilizarea

528 Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de
convieț uire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în M. Of. nr. 125 din 18 februarie 2020.
529 Se regăsește și sub denumirea de Convenția de la Istanbul. În România a fost transpusă prin Legea nr.
30/2016 pentru ratificarea Convenției Consiliului Eur opei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva
femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 224 din 25 martie
2016.

246 forțată. Aceasta înseamnă că statele vor trebui să introducă în legislație ca infracțiuni grave
fapte care până în prezent nu au fost incriminate, cum ar fi: violența domest ică (sub toate
aspectele sale: fizică, sexuală, psihică ori economică), urmărirea, violența sexuală (inclusiv
violul sau hărțuirea sexuală, pentru statele care nu au incriminat aceste fapte), căsătoria
forțată, mutilarea genitală a femeilor, avortul și ste rilizarea forțată, o parte din aceste
infracțiuni regăsindu -se deja în dreptul penal românesc. Statele sunt totodată încurajate să
aplice aceste dispoziții și altor victime ale violenței domestice, precum bărbați, copii și
bătrâni. 530
O soluție oferită pri n adoptarea acestor norme juridice se referă la oferirea de
adăposturi persoanelor care cad victime violenței în familie, deoarece evacuarea persoanei
violente nu este întotdeauna o soluție viabilă. Art. 23 din Convenția de la Istanbul prevede că
„părțile (semnatare) vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a prevedea
înființarea unor dăposturi corespunzătoare, ușor accesibile, în număr suficient pentru a furniza

530 Convenția creează un mecanism de monitorizare pentru a evalua cât de eficien t sunt puse în practică
prevederile sale. Acest mecanism de monitorizare este alcătuit din doi piloni: Grupul de experți privind
activitățile contra violenței împotriva femeilor și violenței domestice (GREVIO), un organism independent de
experți, și Comite tul Părților, un organism politic compus din reprezentanți oficiali ai statelor părți la Convenție.
Observațiile și recomandările lor vor ajuta la asigurarea respectării prevederilor Convenției de către state și vor
garanta eficacitatea ei pe termen lung.
Aceasta constituie un mesaj clar că violența împotriva femeilor și violența domestică nu sunt probleme
private, ci dimpotrivă, având în vedere efectul traumatizant al acestor fapte săvârșite în cadrul familiei,
făptuitorul va primi o pedeapsă mai severă d acă victima este soția, partenerul de viață sau un membru de familie.
Este necesară schimbarea atitudinilor, rolurilor și stereotipurilor care fac ca violența împotriva femeilor să fie
acceptată; instruirea de specialiști care să lucreze cu victimele; creș terea gradului de conștientizare privind
diferitele forme de violență și natura traumatizantă a acestora.
Ca măsuri de protecție este necesară asigurarea ca nevoile și siguranța victimelor să fie puse pe primul
plan în măsurile întreprinse; înființarea de servicii specializate de ajutor, care să ofere asistență medicală, precum
și consiliere psihologică și juridică victimelor și copiilor lor; înființarea de suficiente adăposturi și introducerea
de linii telefonice permanente pentru apeluri gratuite. De asem enea, sunt necesare măsuri privind pedepsirea cum
ar fi: luarea de măsuri pentru ca violența împotriva femeilor să fie cercetată și pedepsită în mod corespunzător;
neacceptarea rațiunilor de cultură, tradiție, religie sau așazisă “onoare” drept justificare a oricărui act de violență;
asigurarea ca victimele să aibă acces la măsuri speciale de protecție în timpul anchetelor și procedurilor juridice;
luarea de măsuri ca agențiile de aplicare a legii să răspundă imediat apelurilor de ajutor și să trateze situa țiile
periculoase în mod adecvat.
Consiliul Europei susține că toate măsurile de protecție trebuie să facă parte dintr -un sistem de politici
cuprinzătoare și coordonate, care să ofere o soluție integrală violenței împotriva femeilor și violenței domestice.
Expunerea se găsește în broșura de promovare a Conveției de la Istanbul și poate fi accesată la adresa
http://www.coe.int/.

247 o cazare sigură și pentru a ajunge într -o manieră proactivă la victime, în special la femei și la
copiii lor.“ 531
Statisticile532 arată că în România s -a produs o creștere îngrijorătoare a cazurilor de
violență domestică. Victime ale violenței exercitate de către o persoană apropiată pot cădea
deopotrivă un adult sau chiar un m inor. Violența poate fi fizică ( în acest caz producându -se
probe incont estabile) sau de natură verbală ( care poate produce efecte psihologice, din păcate,
dificil de probat ).533
În practica judiciară au existat cazuri în care normele juridice au eșuat în scopul lor de
a proteja victima abuzurilor violenței domestice, dovedindu -se ineficiente. Dispozițiile legale
privind evacuarea sau plasarea victimei într -un adăpost, cât și cele privind ordinul de proteție,
își produc efectele numai în situația în care su nt corect aplicate de autorități. În cauza Bălșan
c. Romaniei534, s-a susținut că autoritățile nu au reușit să asigure prote cția soției împotriva
comportamentului violent al soțului ei, în ciuda numeroaselor sale plângeri. Curtea a constat
că autoritățile a u respins toate solicitările doamnei Bălșan deoarece au considerat ca aceasta a
provocat violența domestică împotriva ei, iar cazul acestei victime nu era destul de grav ca să

531 Legea nr. 30/2016 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea
violenței împotriv a femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul la 11 mai 2011, publicată în M. Of. nr.
224 din 25 martie 2016.
532 Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene a realizat o anchetă cu tema Violența
împotriva femeilor. În ceea ce priveșt e România, ancheta a relevat că 30% din femeile în vârstă de peste 15 ani
au fost supuse de către partener unei forme de violență fizică și/sau sexuală. Abuzul psihologic se confirmă
printr -un procent îngrijorător, studiul relevând că aproximativ 43% din f emei au fost supuse violenței verbale.
Studiul poate fi consultat pe site -ul https://fra.europa.eu/sites/default/files/fra_uploads/fra -2014 -vaw-survey –
main -results -apr14_en.pdf.
Aceste acte de violență domestică au suferit o creștere îngrijorătoare în anu l 2020, datorită, în principal,
măsurilor de urgență luate de state. Dispunerea măsurilor de izolare, carantină sau chiar lock -down au avut un
impact negativ în privința violenței în familie. Aceste date pot fi consultate pe site -ul
https://www.who.int/em ergencies/diseases/novel -coronavirus -2019/question -and-answers -hub/q -a-
detail/violence -against -women -during -covid –
19?gclid=CjwKCAiAv4n9BRA9EiwA30WNDwSOddZG14GM5hE8ZVdZTsfrUinut2QdlGDjF5AqZfbmgZpue
hOm_RoCflsQAvD_BwE.
533 „La fiecare 30 de secunde, în România, un adult sau un copil cade victim violenței exercitate de către
una dintre persoanele cele mai apropiat, în propria familie, iar ceea ce se consemnează în statistici este doar
vârful icebergului; pe lângă formele evidente sau extreme de violență domestic – cum este cea fizică – rămân în
mare parte nedocumentate acelea de natură mai insidioasă – violența verbală, psihologică sua economică – care
încă mai sunt privite în multe cazuri de societate ca „acceptabile“, „inevitabile“ sau „imputabile“ victimelor. D e
aceea considerăm că lupta împotriva violenței domestice nu privește doar victimele acesteia sau pe profesioniștii
chemați să o combată, ci societatea însăși.“ A se vedea: A. Iacuba, E. Diaconu, Combaterea violenței domestice.
Legea nr. 217/2003 privind p revenirea și combaterea violenței domestice și instrumente europene privind
ordinul de protecție. Comentarii și explicații , op. cit, p. IX.
534 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Bălșan c. României, cauza nr. 49645/09. Documentul poate fi
consultat la ad resa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/

248 între în domeniului de aplicare al legii penale. O astfel de abordare a privat r eclamanta de
drepturile sale conferite de legislația națională, a fost încălcat scopul normelor imperative din
domeniul violenței domestice, iar un astfel de tratament este incompatibil cu standardele
internaționale privind violența împotriva femeilor. Cur tea a condamnat pasivitatea
autorităților în cazul de față, discriminarea față de reclamantă, dar și pasivitatea autorităților în
ceea ce privește violența domestică în general în România. Prin soluția pronunțată, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a co nstatat că a avut loc o încălcare a art. 3 din Convenție
referitor la interzicerea tratamentului inuman sau degradant și a art. 14 referitor la interzicerea
discriminării, deoarece violența a fost bazată pe gen.
În cauza Kontrovà c. Slovaciei535, Curtea Eu ropeană a Drepturilor Omului a statuat că
a fost încălcat art. 2 din Carta Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la viață,
constatând că autoritățile au eșuat în obligația lor de a apăra viața d -nei Kontrovà și a copiilor
ei. Curtea a reținut că a utoritățile poliției slovace au cunoscut încă din noiembrie 2002, când
au fost sesizați, că soțul doamnei Kontrovà a apelat la măsuri violente împotriva acesteia,
bătând -o cu un cablu electric. Se mai reține că unul dintre reprezentanții poliției slovace, care
a fost sesizat în mod oficial cu acest dosar, a fost cel care i -a recomandat doamnei Kontrovà
retragerea plângerii și a ajutat -o să o completeze. În decembrie 2002 soțul a ucis cei doi copii
pe care îi aveau împreună folosindu -se de arma pe care o ave a în dotare. S -a constatat faptul
că organele de poliție au cunoscut de existența armei și, de asemenea, că agresorul a
amenințat că va folosi arma împotriva victimelor, respectiv a soției și a copiilor lor. Curtea a
condamnat statul slovac și pentru încăl carea articolului 13 referitor la dreptul pentru un
remediu eficient.
Un alt exemplu în acest sens îl oferă jurisprudența europeană în cauza E.S. și alții c.
Slovaciei536. Pe scurt, în această cauză solicitanta E.S. a fost victima soțului său care a recurs
la violențe fizice împotriva sa și a abuzat sexual fiicele pe care aceștia le aveau împreună.
Deși victima violențelor domestice a solicitat emiterea unui ordin de protecție împotriva
abuzatorului și obligarea acestuia să părăsească locuința comună, solic itarea a fost respinsă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 3 referitor la
interzicerea tratamentului inuman sau degradant și a articolului 8 care apără dreptul la viața
privată și de familie.

535 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Kontrová c. Slovaciei, cauza nr. 7510/04, Documentul poate
fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/
536 Curtea Europea nă a Drepturilor Omului, E.S. și alții c. Slovaciei, cauza nr. 8227/04, Documentul poate
fi consultat la adresa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/

249 Exemplele jurisprudențiale537 pot continua, însă obiectivul nostru nu este să expunem
numai problemele ce pot apărea în aplicarea normelor juridice privind evacuarea sau plasarea
victimei într -un adăpost, cât și cele privind ordinul de proteție, ci aceea de a găsi soluții
viabile pe ntru a proteja victimele abuzurilor violenței domestice.
Cazurile de violență domestică au atins cote alarmante538, iar în opinia noastră este
momentul să urmăm exemplul altor state care au început demersurile pentru crearea unui
Registru al Agresorilor Domestici.539
În opinia noastră este necesară revizuirea dispozițiilor legale în ceea ce privește
violența domestică , evacuarea și ordinul de protecție. Suntem de părere că ar trebui să se
dispună creearea unei baze de date complete în ceea ce p rivește violența în familie, sub forma
unui Registru al Agresorilor Domestici care să conțină atât date despre fapta comisă, cât și
profilul psihologic al agresorului , dar și situația victimei .540 Realizarea acestui registru se va
face cu respectarea dispoz ițiilor privind protejarea datelor cu caracter pesonal.541

537 Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Branko Tomašić și alții c. Croației, cauza nr. 46598/06.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Opuz c. Turciei, cauza nr. 33401/02. Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, Talpis c. Italiei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Kurt c. Austriei, cauza nr. 62903/15.
Documentele pot fi consultate la ad resa oficială de internet a CEDO: http://hudoc.echr.coe.int/
538 În România în anul 2020, conform unui raport realizat în cadrul Proiectului Minerva, în primele 9 luni
ale anului au fost emise un număr de 6.403 Ordine de protecție.
539 În Marea Britanie, în oc tombrie 2018, Comisia Parlamentară pentru Afaceri Interne (Parliamentary
Home Affairs Select Committee) a recomandat introducerea Registrului Agresorilor Domestici în cuprinsul
legislației privind violența domestică. Acest lucru se corelează cu un partener iat pe termen lung cu The London
Assembly în care a fost prevăzută posibilitatea realizării unui astfel de registru. Abordarea problemei s -a realizat
din perspectiva violențelor în general, astfel că s -a ajuns la concluzia că acest Registru al Agresorilor Domestici
trebuie să urmeze modelul Registrului infractorilor sexuali.
În mod îngrijorător, infracțiunile care au ca obiect violențe domestice, înregistrate în Londra, au avut
crescut semnificativ în ultimii ani. În perioada evaluată 2011 -2012, incidentele legate de abuzurile domestice
înregistrate de serviciul de poliție metropolitană au crescut cu 70%, reprezentând 32.000 de cazuri suplimentare.
În ianuarie 2019, The London Assembly a realizat un raport care ca scop implementarea măsurilor luate și
crear ea unui Registru al Agresorilor Domestici.
https://www.london.gov.uk/sites/default/files/london_assembly_ -_domestic_abusers_register_report.pdf
540 Această soluție este una idealistică, deaorece în România violența în familie încă reprezintă un tabu. În
viitor, însă, va trebui ca legiuitorul să aibă în vedere protejarea victimelor violenței domestice și prin astfel de
dispoziții normative.
Să luăm spre exemplu Registrele infractorilor sexuali din Statele Unite care există atât la nivel federal, cât
și la niv el de stat. Registrele conțin informații despre persoanele condamnate pentru infracțiuni sexuale în
scopuri de aplicare a legii și ordinii publice. Toate cele 50 de state și districtul Columbia păstrează registre ale
infractorilor sexuali care conțin infor mații despre infractori și sunt accesibile doar pentru aplicarea legii, astfel că
identitatea acestora poate fi protejată. Potrivit NCMEC, la nivelul anului 2016, în Statele Unite erau 859.500 de
infractori sexuali înregistrați. Aceste date pot fi consulta te și pe www.fbi.gov în secțiunea Sex Offender Registry
Websites.

250 Propunerea de lege ferenda vizează modificarea art. 1 din Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violenței domestice , în sensul introducerii unui alin. (4) care să
prevadă următoarele: „ La nivel național va opera un Registru al Agresorilor Domestici,
obligativitatea întocmiri, completării și operării oricăror modificări revenind structurilor
M.A.I. abilitate în domeniul violenței domestice. Acest registru va conține date despre
agresor, a gresiunea comisă, starea victimei, măsurile de reabilitare întreprinse, observații
privind eventuale condamnări dacă este necesar.”
Acesta se va completa de către organele de poliție cu ajutorul informațiilor furnizate
de de restul stucturilor implicate, la data primei sesizări, urmând a fi completat în cazul în
care există sesizări ulterioare.
Considerăm că este necesară modificarea art. 24 din Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violenței domestice542. În acest sens, trebuie remarcat faptu l că este
absolut necesară prelungirea perioadei de 6 luni pentru care se poat e acorda ordinul de
restricție, motiv pentru care propunem de lege ferenda introducer ea alin.(3) cu următorul
conținut: „Perioada pentru care a fost acordat o rdinul de protecție se poate prelungii cu încă 6
luni, atunci când rezultă necesitatea protejării victimei datorată unor motive temeinice.”
Avem în vedere situația proceselor de divorț, a celor de încredințare a minorilor, a
celor de decă dere din drepturile părintești , unde considerăm că este necesară acordarea
ordinului de protecție pe toată durata judecării procesului până la soluționarea definitivă. Dacă
situația impune luarea acestei măsuri trebuie să analizăm și posibilitatea de a acorda un ordin
de protecție pe durată nedeterminată. Astfel, trebuie să avem în vedere că există situații unde

În Statele Unite ale Americii există norme juridice care cuprinde registre de violență domestică
administrate la nivelul statelor Texas și New York. În Texas, s -a creat o bază de date centra lă care conține
informații despre anumiți infractori care au săvârșit infracțiuni care implică violență în familie sau în relații
matrimoniale. Orice persoană condamnată pentru violență domestică de cel puțin trei ori ar trebui să aibă numele
său înregistr at în registru. Legislația a a întâmpinat însă probleme la punerea în aplicare.În New York, s -a propus
stabilirea unui act de înregistrare a violenței domestice similar cu cel din Texas.
A se vedea: A. Gordon, Domestic violence registries, 2011. Studiul po ate fi consultat pe
https://www.cga.ct.gov/2011/rpt/2011 -R-0196.htm. Pentru mai multe informații, se pot consulta următoarele
linkuri către NDVR: http://www.domesticviolencedatabase.org/default -db.asp ;
http://www.domesticviolencedatabase.org/pressreleases /NDVR_Press_%20Release_052311.pdf
541 Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind
protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație
a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor).
542 Art. 24 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice are următorul
conținut: „ (1) Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecție se stabilește de judecător, fără a putea depăși 6
luni de la data emiterii ordinului. (2) Dacă hotărârea nu cuprinde nicio mențiune privind durata măsurilor
dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului. ”

251 victimele au fost convinse sau chiar obligate să -și retragă sesizările înregistrate, fapt care nu
mai poate fi acceptat sau acoperit de tabu -uri sociale.
În opinia noastră e ste necesară modificarea și a dispozițiilor art. 35^1 alin. 1 din Legea
nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domestice543. Considerăm că se
impune completarea acestuia și propunem de lege ferenda modificarea acestuia astfel: „Din
echipele mobi le va face parte în mod obligatoriu cel puțin un reprezentant al M.A.I., care are
avea atribuții speciale în materia protecției victimelor violenței domestice.” Această
modificare legislativă este deosebit de importantă, am putea spune chiar stringentă, de oarece
în acest moment echipele mobile care realizează intervenția de urgență sunt compuse exclusiv
din reprezentanți ai Serviciului Public de Asistență Socială. Într -adevăr la nevoie pot cere
intervenția forțelor de ordine, însă considerăm că protecția ac ordată victimelor trebuie să se
realizeze pe tot parcursul derulării procedurii, pentru putea oferii o protecție reală și eficiență.
5.4.2. Răspunderea penală pentru încălcarea principiului
monogamiei căsătoriei. Bigamia
Există anumite state, cu pr ecăderea din lumea musulmană, care acceptă bigamia ,
Legislația acestor state acordă bărbatului posibilitatea de a avea mai multe soții, aceste
prevederi fiind discriminatorii față de femei.
Legiuitorul român a prevăzut principiul monogamiei ca regulă în materie de căsătoriei,
bigamia fiind pedepsită. Conform art. 376 C.pen. : „(1) Încheierea unei noi căsătorii de către o
persoană căsătorită se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2)
Persoana necăsătorită care încheie o căsătorie c u o persoană pe care o știe căsătorită se
pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă.”
În opinia noastră interzicerea căsătoriilor bigame și sancționarea acestora prin legea
penală s -a realizat de legiutor în scopul apărăr ii principiului monogamiei, aceasta fiind o
sancționare firească a unei atitudini imorale și, mai mult de atât, nelegale prin încheierea c elei
de-a doua căsătorii.

543 Art. 35^1 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței domesti ce care are
următorul conținut: „Intervenția de urgență se realizează din perspectiva acordării serviciilor sociale prin
intermediul unei echipe mobile formate din reprezentanți ai Serviciului Public de Asistență Socială, denumit în
continuare SPAS.”

252 5.4.3. Răspunderea penală pentru depășirea limitelor îndatoririi
conjugale . Violul
Prin neîndeplinirea îndatoririi conjugal e de către unul dintre soți nu se poate înțelege
că acest fapt îl îndreptățește pe celălalt soț să -l supună unor raporturi sexuale prin
constrângere. În caz de constrângere ne aflăm în situația unei infracțiuni de viol, care se
pedepsește conform Codului penal. Se constată că există o contradicție, pe de o parte, se
impune o datorie conjugală în cazul c uplurilor căsătorite și, pe de altă parte, se reprimă orice
constrângere în relațiile sexuale dintre soți. Întrucât relațiile sexuale trebuie să fie voluntare,
ar trebui să se precizeze constrângerea pe care o poate folosi unul dintre soți pentru ca celăla lt
să se achite de obligația legală conjugală.
Însă, atunci discutăm de o cauză penală, este evident că trebuie să avem în vedere dacă
la momentul producerii faptei, respectiv, a violului, soțul avea consimțământul soției. Atunci
când discutăm de relații conjugale obținute prin violență, vom considera, cu just temei, că acel
consimțământ exprimat la încheierea căsătoriei a fost dat pentru relații consensuale și, în
niciun caz, nu poate fi folosit de soț pentru a disculpa un comportament abuziv.
Prezumția de consimțământ a soților sau complicitatea în intimitatea vieții conjugale
poate fi valabilă numai până la dovada contrariului. Legislația penală referitoare la viol544
trebuie aplicată indiferent de legătura dintre făptuitor și victimă , cu atât mai mult cu cât, în
practică, s -au înregistra t și cazuri de viol unde victime au căzut soțiile545.
Rețineținem poziția oficială a Curții Europ ene a Drepturilor Omului, care a condamnat
relațiile sexuale dintre soți care au fost exercitate prin abuz fizic sau forță. Î n cauza S.W. c .
Marii Britanii546, instanț a europeană a admi s noțiunea de viol între soți, criticând instanțele
naționale pentru impasibilitate și făcând apel la „ o noțiune civilizată de căsătorie ”. În opinia
noastră această decizie ar trebui să conducă legiuitorul la reconsiderarea norrmelor juridice
interne prin admiterea noțiunii de viol conjugal.
Din punctul nostru de vedere, în ceea ce privește infracțiunea de viol, legislația penală
actuală ar putea fi îmbunătățit ă. Considerăm că modelul care ar trebui urmat de legiuitorul

544 Art. 218 din Codul penal.
545 Victime ale violului conjugal pot fi atât femeile, cât și bărbații, însă din punctul de vedere al practicii
judiciare cazurile raportate în România victime ale infracțiunii de viol au fost în marea lor majoritate femei și
copii. An aliza se referă și la cazul cuplurilor formate din persoane de același sex. Cu toate în România la această
dată nu este legalizată căsătoria între persoane de același sex, pentru viitor va trebui să avem în vedere și aceste
forme de cuplu.
546 Curtea Europea nă a Drepturilor Omului, S.W. c. Marii Britanii, cauza nr. 20166/92.

253 român este cel prevăzut prin Codul penal francez la art. 222 -22 alin. 2: „Violul și alte
agresiuni sexuale se constituie atunci când au fost impuse victimei în circumstanțele
prevăzute în această secțiune, indiferent de natura relației dintre agresor și victima sa, unite de
legăturile căsătoriei. În acest caz, prezumția consimțământului soților față de actul sexual este
valabilă numai până la data dov ezi contrare ”
Considerăm ca fiind oportună realizarea acestei mențiuni în Codul penal român și
propunem de lege ferenda completarea art. 218 alin. (3) Cod penal prin decalarea literelor
existente, litera a) devenind: victima are calitatea de soț/soție a ag resorului; dispozițiile legale
se aplică și relațiilor rezultate din logodnă sau concubinaj; în acest caz prezumția
consimțământului față de actul sexual este valabilă numai până la data dovezi contrare,
indiferent de natura juridică relației dintre agreso r și victima sa.
Susținem această modificare și din punctul de vedere al relațiilor între persoane de
același sex, care, deși nu sunt protejate prin legea, sunt totuși o realitate contemporană. Aceste
abuzuri au loc și în cazul relațiilor dintre persoane de același sex, iar din acest motiv
considerăm că este timpul ca legislația să se modifice în conformitate cu realitatea juridică. În
cazul în care legislația civilă se va modifica în sensul recunoașterii legale a parteneriatelor
civile sau a căsătoriilor între persoane de același sex, dispozițiile legii penale se vor modifica
în mod corespunzător.
5.4.4. Răspunderea penală pentru depășirea limitelor îndatoririi
de respect deciproc. Violarea secretului corespondenței
Se observă acordarea unei importanțe deosebite nevoilor individuale, mai degrabă
decât celor de grup. Chiar dacă legislația familiei se referă la un grup de persoane, legate prin
legături de rudenie, se observă necesitatea integrării nevoilor individului într -o astfel de
relaționar e. Să luăm spre exemplu nevoia de intimitate, care nu este reglementată de lege.
Într-o eră a digitalizării este important ca soții să -și acorde unul altuia încrederea cuvenită, dar
totuși și intimitatea necesară relațiilor sociale sau de serviciu, prin re spectarea spațiului virtual
privat. Violarea secretului corespondenței, chiar și electronice, este infracțiune și se
pedepsește conform art. 302 Cod Penal547.

547 Art. 302 Codul Penal “(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reținerea, fără drept, a unei
corespondențe adresate altuia, precum și divulgarea fără drept a conținutului unei asemenea corespondențe, chiar
atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greșeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni
la un an sau cu amendă.

254 Amintim, în acest sens, considerentele deciziei penale nr. 564/2017 a Curții de Apel
Iași548 a con damnat definitiv un bărbat pentru că a accesat în mai multe rânduri, fără acordul
prealabil al soției sale, conturile acesteia de e -mail și chiar cele de internet banking. Acesta a

(2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice
mijloc electronic de comunicații se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.”
548 Decizia penală nr. 564/2017 a Curții de Apel Iași; din considerente: ”Infracțiunile pentru care
inculpatul a fost trimis în judecată au menirea de a proteja viața privată a unei persoane, viață privată la care nu
se renunță prin căsătorie. Potrivit art. 310 C.civ., articol intitulat ”Independența soților”, Un soț nu are dreptul să
cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soț.
Conform art. 28 din Constituția României Secre tul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri postale, al
convorbirilor telefonice si al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil iar exercitiul acestei libertati
poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, p entru: apararea sigurantei nationale, a
ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale;
prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav preve de art. 49 din legea
fundamentală.
Prin urmare, conturile de mail sau sociale sunt private, iar accesul la acestea nu poate fi prezumat pentru
soț, cât timp legea nu prevede o atare restricție a inviolabilității corespondenței. Consimțământul nu se prezumă ,
ci trebuie dovedit, iar faptul că persoana vătămată a încredințat la un moment dat parola inculpatului pentru un
motiv concret nu înseamnă că acesta avea acces nelimitat la conturile acesteia, pentru fiecare accesare având
nevoie de un consimțământ expre s și valabil exprimat din partea titularului contului.
Conform art. 35 alin. 2 din Legea 161/2003, reglementare legală care a asigurat pentru prima dată
prevenirea si combaterea criminalitatii informatice, prin masuri specifice de prevenire, descoperire si sanctionare
a infractiunilor savarsite prin intermediul sistemelor informatice, asigurandu -se respectarea drepturilor omului si
protectia datelor personale, actioneaza fara drept persoana care se afla in una dintre urmatoarele situatii:
a) nu este autoriz ata, in temeiul legii sau al unui contract;
b) depaseste limitele autorizarii;
c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, sa o acorde, de a
folosi, administra sau controla un sistem informatic ori de a desfa sura cercetari stiintifice sau de a efectua orice
alta operatiune într -un sistem informatic.
Cât timp dispozițiile legale privind căsătoria nu conferă soțului drept de acces la conturile celuilalt soț, ci
dimpotrivă, mențin independența acestuia în adminis trarea lor, inculpatul trebuia să aibă permisiunea persoanei
vătămate pentru acces, indiferent că avea cunoștință de parolele de sistem sau nu.(…)
Deși inculpatul a invocat în cauză dispozițiile art. 22 C.pen. privind consimțământul persoanei vătămate,
din probele administrate nu rezultă că persoana vătămată CE a exprimat un acord valabil pentru ca inculpatul să -i
acceseze conturile. Așa cum a reținut și instanța de fond, un astfel de consimțământ a fost dat o singură dată de
persoana vătămată iar pentru acea operațiune inculpatul nu a fost acuzat. În plus, consimțământul la care face
referire art. 22 C.pen. nu este unul prezumat ci efectiv. În dreptul nostru, consimțământul prezumat nu are o
reglementare legală, acesta fiind acceptat doar de doctrina stră ină. Consimțământul prezumat se deosebește de
cel efectiv prin aceea că nu reprezintă o manifestare de voință ci o construcție normativă bazată pe o prezumție
de consimțământ. În egală măsură, consimțîmântul prezumat are caracter subsidiar față de consimță mântul
efectiv, ceea ce face ca el să opereze numai în situația în care titularul valorii sociale nu își poate exprima voința,
fie datorită stării în care se află, fie datorită absenței sale pe o anumită perioadă.
Or, nu este cazul speței de față, persoana vătămată fiind perfect aptă de a exprima un consimțământ
efectiv. În doctrina străină s -a mai arătat și că înainte de a acționa pe baza prezumției de consimțământ, autorul
trebuie să încerce să afle voința reală a titularului valorii sociale iar în măsura în care aceasta poate fi
identificată, ea trebuie respectată oricând de irațională ar putea părea (J. Hurtado Pozo și G Stratenwerth citați de
F. Streteanu în Drept penal. Partea generală). În cauză, voința reală a persoanei vătămate a fost de a nu renunț a la
inviolabilitatea corespondenței sale și a contului său bancar, mai ales în contextul în care cei doi soți s -au separat
în fapt.” Hotărârea instanței poate fi consultată integral pe www.rolii.ro

255 întreprins mai multe acțiuni în rezoluția infracțională, deschizând și citi nd conversațiile și
monitorizând conturile bancare personale ale soției sale, fară a avea acceptul acesteia, fie și
verbal. Curtea de Apel Iași a reținut prin considerentele deciziei penale nr. 564/2017, că
faptele săvârșite întrunesc elementele constituti ve ale infracțiunilor de acces ilegal la un
sistem informatic, prevăzută în art. 360 alin. (1) și (2), violare a secretului corespondenței,
prevăzută în art. 302 alin. (1) și transfer neautorizat de date informatice, prevăzută în art. 364
din Codul penal.
Considerăm că acest exemplu este elocvent în evidențierea principiului independenței
și egalității soților. În primul rând, libertatea reprezintă un ideal al ființei umane, exercitând o
putere de voință, care a transformat profund normele contemporane ale dreptului familiei549.
Mai presus de toate, a permis dezvoltarea autonomiei voinței individuale a soțiilor în dreptul
nepatrimonial al familiei. Mai exact, libertatea individuală a condus la ideea că alegerile
privind viața de familie sunt o chestiune stric t personală care rezultă din recunoașterea
dreptului individului de a trăi în mod liber viața de familie în conformitate cu aspirațiile și
convingerile sale.
Principiul egalității , prin interzicerea tratamentului diferențiat în dreptul familiei, a dus
la suprimarea oricărei idei de ierarhizare în cadrul familiei, deși în cadrul acesteia, prin natura
sa, s -a dezvoltat de -a lungul timpului tratamentul inegal între membrii aceleiași familii550.
Astfel cum arătat în secțiunea dedicată istorei drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale
soților, regulile familiei patriarhale se mai păstrează încă în cutumele familiale. Așadar ,
principiul egalit ății a ajutat la regândirea, pe de o parte, a distribuției puterii în cadrul cuplului
și, pe de altă parte, la împărțirea drepturilor și îndatoririlor în relațiile dintre soți.551
Într-adevăr, plasând individul în centrul preocupărilor este necesar să dăm o nouă
interpretare valorilor fundamentale. Aceste valori contemporane trebuie să dea posibilitatea
fiecărei persoane să -și construiască propria ierarhie a valorilor bazată pe prio rități.552 Astfel,

549 E. Dockes, Valeurs de la démocratie , Dalloz 2005, p. 2.
550 O analiză a reformelor în domeniu a realizat -o în lucrările sale reputatul autor francez Jean Carbonnier,
care se referă la înlocuirea relațiilor de supunere în cuplu cu cele de egalitate. J. Carbonnier, Droit civil, Vol. 2,
La famille, l'enfant, le cou ple, PUF, 2002.
551 „Respectarea libertăților individuale, protecția vieții private, negarea discriminării, reale sau percepute,
să conducă o secțiune a opiniei publice și, la rândul său, legiuitorul, să considere că orice comportament existent
nu trebuie nu mai să fie admis social, dar totuși consacrat legal. Legea devine un instrument în serviciul
aspirațiilor individuale, chiar dacă ele sunt contradictorii ". H P. Malaurie, H. Fulchiron, La famille , editia a 4 -a,
Defrénois, 2011.
552 Una dintre ideile fundame ntale ale lui Decartes a fost aceea a evoluției gândirii de la natura persoanei
la divinitate, pentru ca mai apoi să evolueze datorită experienței subiective a sinelui. Această eră a

256 în dreptul persoanelor, dar și în cel al familiei, indivizii au dreptul să -și aleagă și să -și
desfășoare viața privată și familială în conformitate cu aspirațiile lor. În plus, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit dreptul la o așa numită “auto -împlinire sau
autonomie personală”553, un principiu important care stă la baza interpretării dreptului la viață
privată și de familie, garantat de articolul 8 din Convenție. Legislația națională nu poate
restricționa excesiv acest drept, o eventuală încălcare a acestui drept de a lua propriile decizii
poate fi justificată numai de anumite motive legitime. 554
În concluzie, trebuie remarcat faptul că, datorită echivalenței valorilor, legiuitorul nu
mai are dreptul să impună valori care ar atr age un model familial lipsit de esență. Pur și
simplu trebuie să propună modele diferite, care să se plieze pe dorințele individuale. Modelul
tradițional, acela al obligaților determinate nu mai este valabil, luând cu el predictibilitatea
care a rezultat d in mobilizarea sa în reglarea comportamentului individual. Prin urmare,
aplicarea intereselor individuale trebuie făcută, în mod necesar, în funcție de particularitățile
fiecărei spețe, în funcție de ordonarea subiectivă a valorilor făcute de indivizi prin alegerea
unui model. Orice încălcare a intereselor altora, cu excepția celei tolerate de lege, trebuie să

subiectivismului, pe care Descartes a identificat -o în mode corect, s -a dezvoltat și aduce cu sine consecințe în
ceea ce privește viața fiecărei persoane. În acest sens, se vedea J. -M. Larralde, La libre disposition de son corps ,
Bruylant, 2009, p. 19. Pentru ierarhia valorilor, a se vedea și P. Malaurie, Notre droit est -il inspiré ? , Defrénois,
2002, p. 638.
553 CEDO, 29 aprilie 2002, Pretty c. Regatul Unit al Marii Britanii, nr. 2346/02 (Spec. § -61), JCP (G)
2002, I, nr. 153 și nr. 157, obs. F. SUDRE, RJPF 2002, nr. 7 și 8, p. 11, nota E. GARAUD.
Conceptul de "viață privată" este un termen larg care nu este susceptibil de o definiție exhaustivă. Acesta
acoperă integritatea fizică și psihologică a unei persoane (a se vedea X și Y v. Olanda, hotărârea din 26 martie
1985, Seria A nr. 91, p. 11, § 22). Poate cuprinde uneori aspecte ale identității fizice și sociale a unui individ (a
se vedea Mikulić contra Croației, 53176/99, § 53, CEDO 2002 -I). Elemente, cum ar fi, de exemplu, identificarea
de gen, numele și orientarea sexuală și toamna viața sexuală d ans le sfera personală protejată de articolul 8 (a se
vedea, de exemplu, B. v. Franța, hotărârea din 25 martie 1992, seria A nr 232 -. C, pp 53 -54, § 63; .. Burghartz
împotriva Elveției, hotărârea din 22 februarie 1994, seria a nr 280 -B, p 28, § 24; … Dud geon împotriva Regatului
Unit, hotărârea din 22 octombrie 1981 Seria A Nr. 45, pp. 18 -19, 41 și Laskey, Jaggard și Brown, citată mai sus,
131, 36). Articolul 8 litera (b), a se vedea, de exemplu, Burghartz, citată anterior, avizul Comisiei, p. 37, 47 și 47
Friedl v. Austria, aviz din 31 ianuarie 1995, seria A nr. 305 -B, avizul Comisiei, p. 20, § 45). Deși nu a existat
niciun caz anterior, Curtea a considerat că conceptul de autonomie personală este un principiu important care stă
la baza interpretării garan țiilor sale.
Esența Convenției este respectarea demnității umane și a libertății umane. Fără a aduce atingere
principiului apărării vieții în cadrul Convenției, Curtea consideră că articolul 8 se referă la faptul că noțiunile
referitoare la calitatea vieți i sunt semnificative.”
În același sens: CEDO, 17 februarie 2005, K.A. și A.D. c. Belgia, Nr. 42758/98 și 45558/99, spec. § -83
CEDO, 11 iulie 2002, C. Goodwin c. Regatul Unital Marii Britanii, nr. 28957/95 (spec 90), Revue
Trimestielles de Droit Civil 2002, nr.11, obs. A. Leborgne, p. 14; obs. J. Hauser, p. 782.
554 A se vedea: F. Krenc, M. Puechavy, Le droit de la famille à l’épreuve de la Convention européenne
des droits de l’homme , Bruylant, 2008, p. 145 și s. spec. p. 151.

257 fie în mod necesar sancționată pentru a descuraja persoanele să adopte un astfel de
comportament în interesele lor sau în exercitarea drepturilor lor în mod abuziv.
6.CAPITOLUL V – SOLUȚIONAREA LITIGIILOR
NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚI PE CALEA
MEDIERII
6.1. PRECIZĂRI PREALABILE
Potrivit art. 227 alin. (1) C . proc. civ. , soluționarea amiabilă a litigilor este dezideratul
legiuitorul ui român, astfel cum aceasta se regăsește prevăzută în legislația procesuală civilă.555
În acest sens, în tot cursul procesului, judecătorul va încerca împăcarea părților, dându -le
îndrumările necesare, potrivit legii.556
Pentru a înțelege oportunitatea medierii în relațiile nepatrimoniale dintre soți este
necesar să delimităm noțiunea de conflict de cea de litigiu. Astfel, conflictul557 reprezintă
problema apărută în exercitarea drepturilor și îndatoririilor nepatrimoniale ale soților. Pe
durata mariajului, mai pot apărea anumite probleme care se materializează în conflicte de
natură juridică și, astfel, vor face obiectul unui litigiu dedus judecății .
Soluționarea conflictelor nepatrimoniale dintre soți ar trebui să se realizeze pe calea
medi erii, cu scopul de a face mai puțin incertă soluționarea problemelor de familie. Astfel,
este posibil să se ia în considerare alături de gestionarea consensuală și medierea, pentru a
face mai previzibil rezultatul soluționării conflictelor apărute în relaț ia nepatrimonială dintre

555 A se vedea: I. Les (coord. ), C. Jugastru , V. Lozneanu , A. Circa , E. Huruba , S. Spinei, Tratat de drept
procesual civil. Vol. I + Vol. II, Principii si institutii generale. Judecata in fata primei instante. Caile de atac.
Procedurile speciale. Executarea silita. Procesul civil i nternational, Editura Universul Juridic, 2015.
556 A se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia, Op. cit., p. 536.
557 Conflictul poate fi definit ca interacțiunea unor persoane care percep scopuri incompatibile și inferența
reciprocă în atingerea acestor scop uri. Conflictul exprimă eterogenitatea valorilor, convingerilor și credințelor și
presupune cel puțin două părți care își dispută supremația asupra unei poziții sociale, în ceea ce privește resursele
și modul de distribuire a lor, puterea și modul de exrci tare a acesteia.
Litigiul este conflictul din perspectivă juridică, dedus judecății unei instanțe judecătorești sau arbitrale,
ceea ce presupune o abordare a conflictului în principal prin prisma regulilor de drept, atât de drept material, cât
și procesual .
Pentru detalii: M. Avram, Drept civil. Familia, Op. cit., p. 536.

258 soți. Din această perspectivă, gestionarea preventivă a conflictelor dintre soți, este neglijată de
legiuitor, deși reprezintă o soluție mai mult decât viabilă. 558
Cu toate acestea, deoarece tratamentul preventiv nu protejează în totalitate împotriva
apariției conflictelor de interese, este necesar să găsim modalități de a face mai puțin incert ă
soluția adoptată în cazul unor astfel de conflicte. 559 Ca atare, soluționarea pe cale amiabilă a
problemelor ce pot apărea în legătură cu relația nepatrimonială dintre soți merită să fie
explorată din perspectiva medierii . Se pune, însă, întrebarea dacă este posibil să se
construiască un model coerent de mediere între soți, deoarece, odată ce relația nepatrimonială

558 Într-o ipoteză ideală, a unei justiții pașnice, părțile ar putea rezolva problemele apărute într -o manieră
amiabilă, găsind soluții consensuale. Acesta ar putea fi un rezumat al obiectiv ului urmărit de legiuitor atunci
când el încurajează din ce în ce mai mult pe litiganți să recurgă, la metode consensuale de gestionare a
conflictelor, atât în dreptul familiei, cât și în alte domenii procesuale.
Mai mult decât atât, trebuie remarcat faptu l că, în ultimii ani, faptul că multe studii au subliniat
necesitatea de a dezvolta diferite moduri de soluționare a litigiilor pe cale amiabilă în toate ramurile legii,
inclusiv în relațiile de familie. Nu este străin față de această dorință curentă a leg iuitorului de a promova
metodele consensuale de gestionare a conflictelor, spre exemplu medierea care este prevăzută atât în materie
civilă, cât și fiscală sau chiar penală. Ne confruntat, astfel, cu un fenomen de încurajare a managementului
consensual, c are în sine face parte dintr -o mișcare generală de norme juridice care promovează dreptul
indivizilor și al familiei.
Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că respectarea dreptului pozitiv poate lăsa unele îndoieli cu
privire la capacitatea soluționări i consensuale de a oferi un remediu pentru incertitudinea juridică în soluționarea
problemelor în dreptul nepatrimonial al familiei. Într -adevăr, gestionarea consensuală este adesea limitată la zone
care nu sunt de ordine publică sau în zone în care părțil e dispun în mod liber de drepturile lor. Cu toate acestea,
dreptul nepatrimonial al familiei este în mod tradițional considerat drept o chestiune de ordine publică. Prin
urmare, tratamentele negociate ar trebui să fie excepționale în această privință. Prin urmare, ele nu pot face
obiectul unei soluții pentru incertitudine juridică decât dacă demonstrează că, în realitate, prin negocierea
materiei nepatrimoniale nu se va face o analiză aprofundată a legii pozitive.
Dacă drepturile și obligațiile nepatrimoni ale ale soțiilor presupun o soluționare consensuală fără
intervenția instanței, aceasta nu înseamnă că managementul consensual este un remediu eficient pentru
incertitudinea juridică. Pentru a testa ipoteza managementului consensual care ar putea fi un rem ediu pentru
incertitudinea răspunsurilor juridice la conflictele din dreptul nepatrimoniale familiei, ar fi mai întâi necesar să
punem în discuție caracterul negociabil al drepturilor și obligațiilor nepatrimoniale ale soților.
Pentru o prezentare a diferi telor avantaje inerente utilizării metodelor consensuale de gestionare a
conflictelor, a se vedea, de exemplu, N. Fricero, C. Butruille -Cardew, L. Benrais, B. Gorchs -Gelzer, G. Payan,
Le guide des modes amiables de résolution des différends , Dalloz, 2014.
559 A pune sub semnul întrebării posibilitatea unei gestionări consensuale a conflictelor de interese în
dreptul familiei înseamnă, pe de o parte, delimitarea domeniului gestionării consensuale, și anume identificarea
acelor situații din dreptul familiei car e ar putea face obiectul unui management consensual. În această chestiune
s-a considerat că problema ordinii publice este prioritară, locul voinței în rezolvarea conflictelor familiale nu ar
trebui să fie decât rezidual, cu atât mai mult când soții sunt i nteresați în mod direct de aplicarea drepturilor și
obligațiilor nepatrimoniale rezultate din relațiile de familie. Cu toate acestea, spre deosebire de aparențe,
realitatea arată că drept nepatrimonial al familiei este accesibil în vedere gestionării conse nsuale a conflictelor
apărute între soți. Astfel, în timpul procedurilor de separare legală, divorț, acum este acceptată gestionarea
consensuală. Aceasta conduce la punerea, în principal, a primei impresii a îngustării domeniului managementului
consensual în dreptul nepatrimonial familiei. A se vedea S. Chassagnard -Pinet, D. Hiez, Approche renouvelée de
la contractualisation , Press Universitaire Aix Marseille, 2007.

259 dintre aceștia se deteriorează, este dificil să se restabilească un climat favorabil soluționării
amiabile.
Înțelepciunea reguli care ne învață că prevenția este mai eficientă decât vindecarea, ar
trebui să fie motivul principal în conștientizarea importanței prevederii posibilității încheierii
unor acorduri consensuale. 560 Astfel, opinăm că î n loc să ne concentrăm asupra gestionării
curative a unor astfel de conflicte, ar fi mai ușor să mobilizăm eforturile pentru gestionarea lor
preventivă. 561
În ceea ce privește relația nepatrimonială dintre soți , prin obligația legăturii
conjugale562 și, mai exact, prin limitarea efectelor care ar putea rezulta din încălcarea
obligației de fidelitate , putem să observăm voinț a legiuitorului de a preveni un eventual
conflic tul care se poate genera între soți . 563 În zilele noastre, căsătoria nu mai este s ingura

560 În acest sens, este mai degrabă o parte a problemelor sunt excluse din sfera acestui studi u – pentru că
nu dezvăluie o ciocnire a pretențiilor între doi subiecți de drept, ci o situație de incompatibilitate între pe de o
parte, un interes care este responsabil și, pe de altă parte, interesul său personal, care a fost perceput în ultimii ani
drept un efort de gestionare preventivă reală. A se vedea: D. Schmidt, Essai de systématisation des conflits
d'intérêts , Dalloz, 2013, p. 446
561 Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că problema prevenirii acestor conflicte de interese nu este, de
asemenea , ignorată total de legiuitor. Ceea ce legitimizează în dreptul familiei sentimentul de dezinteres pentru
prevenirea lor, este, fără îndoială, lipsa de lizibilitate și eficacitate a măsurilor de management preventiv
instituite.
Sa subliniat că, în gestion area conflictelor în dreptul familiei, legiuitorul favorizează o abordare curativă.
Scopul este, mai presus de toate, acela de a gestiona cu calm problemele apărute prin încurajarea soților să
recurgă la o gestionare consensuală odată ce sa produs o situaț ie de criză. Legiuitorul nu pare să creadă puternic
în virtuțile prevenirii, ca și cum în această chestiune se va face tot ceea ce se poate, iar soții vor găsi întotdeauna
o cale de a intra într -un nou conflict. Astfel, nu suntem surprinși de slăbiciunea m uncii preventive în dreptul
familiei. A se vedea: M. Daumas, Valeurs et pouvoirs. Essai sur les conflits familiaux en France au XVIIIe
siècle , Paris, 1986, p. 79.
562 Analiza simplistă care constă în considerarea faptului că această interdicție rezultă dint r-o judecată
morală asupra valorilor trebuie să fie relativizată, deoarece în spatele principiului monogam este de fapt o
concepție utilitară despre căsătorie. De fapt, făcând căsătoria cadrul juridic al relațiilor sexuale și introducând
obligația de fidel itate, legiuitorul a vrut să facă acest lucru ușor, într -un moment în care știința nu permitea încă
identificările biologice în vederea stabilirii legăturii juridice a copiilor. Din moment ce mama era neapărat cea
care dă naștere, tatăl este cel care, potr ivit legii, are dreptul de a avea relații sexuale cu mama. Baza tehnică a
interdicției apare astfel; este vorba de a face ca căsătoria monogamă să fie singura modalitate de viață în cuplu,
pentru a evita conflictele de interese legate de stabilirea filiați ei. A se vedea: A. C. Aune, Le phenomene de
multiplication de droit subjectifs en droit de personnes et de la famille , Ed. Presses Universitaires d`aix
Marseille, 2007
563 Îndatorirea de fidelitate este justificată prin prisma principiului monogamiei. Interzicerea poligamiei
este în general înțeleasă ca fiind interdicția impusă unei persoane căsătorite de a avea o altă relație conjugală,
trebuie subliniat faptul că, în real itate, această regulă interzice doar crearea simultană a unei astfel de legături
juridice cu privire la mai multe persoane. Ca dovadă, este suficient să se constate că recăsătorirea după moarte
sau divorț nu suferă nicio interdicție, și totuși, aceste situ ații pot fi analizate drept o situație de poligamie
succesivă permisă de lege. Din cele precizate, se poate face următoarea observație: ceea ce se teme cu adevărat
legiuitorul prin interzicerea poligamiei este acumularea de relații maritale nedeclarate. Pe ntru detalierea

260 opțiune de conjugalitate564, iar progresul științei face posibilă stabilirea cu certitudine
paternității biologice a unui copil sau chiar o procreării acestuia prin fer tilizare în vitro și,
implicit, face ca scopul mariajului să intre în desuetudine . Dar, cu toate acestea, interzicerea
poligamiei nu a dispărut, consolidând în continuare ideea că, dincolo de considerente morale,
regula are o bază tehnică care poate fi lim itată la o abordare minimalistă a evitării conflictelor
dintre soți. Cu toate acestea, într -o abordare maximalistă, interzicerea poligamiei poate fi
văzută ca un mijloc de evitare a conflictelor de interese în termeni privind viața conjugală.
Prerogativele juridice sunt posibilitățile oferite persoanelor pentru a le permite să -și
realizeze interesele. În funcție de protecția pe care legea obiectivă intenționează să o acorde
pentru realizarea acestor interese individuale, prerogativele juridice vor avea uneori forma
unui drept subiectiv, uneori a unei libertăți civile sau a unui interes legitim protejat prin
mecanismul de răspundere civilă.565 Prin urmare, trebuie să se recunoască faptul că datorită
înmulțirii considerabile a prerogativelor indivi duale, fără efortul legiuitorul, există riscul
apariției unor conflicte între soți cauzate de incompatibilitatea dintre aceste prerogative .
Singura modalitate de a preveni aceste conflicte este să se asigure, de îndată ce noile
prerogative sunt modificate și că acestea pot coexista cu diferitele prerogative individuale care
alcătuiesc deja corpusul normativ.
Opinăm că prevenirea conflictelor se poate realiza prin descurajarea unui
comportament indezirabil, dar și prin legiferarea unei posibilități de a înch eia acorduri care să
corespundă cu voința soților. În aceeași ordine de idei, considerăm că medierea este soluția
optimă atunci când raporturile juridice nepatrimoniale au fost încălcate, deoarece prin aceasta
se stabilește posibilitatea soluționării amiab ile a disputei dintre soți, fără a se ajunge la litigiu.
În opinia noastră art. 308 C. civ. care prevede l uarea deciziilor de către soți ar putea fi
completat cu o frază suplimentară prin care să se permită medierea situațiilor conflictuale pe
durata căsăt oriei, ca remediu al problemelor ce pot apărea și, astfel, să se evite un posibil
divorț. Propunerea de lege ferenda constă în completarea art. 308 C. civ. astfel: „Soții
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Atunci când soluționarea a miabilă a

termenului de poligamie succesivă și simultană, a se vedea: J. Carbonnier, Droit civil. La famille, l’enfant, le
couple , ediția a 2 -a, PUF, 2002.
564 Pentru detalii: A. Leborgne, Réflexion sur la diversité des modes de conjugalité , Bruylant, 2012, p.
675.
565 A se vedea J. Carbonnier, Droit et passion du droit sous la Ve République , repub., Flammarion, 2008,
p. 121; G. Cornu, Droit civil : La famille , ediția a 9 -a, Montchrestien, 2006, p. 20.A. Gervais, Quelques
réflexions à propos de la distinc tion des droits et des in térêt, Dalloz, 1961, p. 241.

261 problemelor apărute în exercitarea raporturilor juridice dintre soți nu este posibilă, se poate
apela la procedurii medierii. ”
6.1.1. Principii directoare în soluționarea conflictelor
nepatrimoniale dintre soți pe calea medierii
În absența unui principiu de executare aplicabil, problemele apărute între soți se
situează între protejarea unei nevoi sociale presante și a unui interes legitim, însă considerăm
că ar trebui să se acorde prioritate salvgardării nevoii sociale presante, cu excepția cazului în
care această prevalență creează un dezechilibru inacceptabil unuia dintre soți. O astfel de
ipoteză conflictuală trebuie luată în considerare atunci când se analizează necesitatea
corectării soluției propuse în prezența unei configurați i ideale de conflict. Amintim că ne
confruntăm cu un dezechilibru inacceptabil când legiuitorul, pentru a impune respectul pentru
necesitatea socială imperativă, nu ia în considerare interesul personal al soților.
În cazul în care conflictul apare între i nteresele soților este evident că trebuie să avem
în vedere că aceste principii care ne pot ghida să nu afecteze niciunul dintre cei doi soți,
respectiv, să nu lezeze interesele lor legitime. Principiul proporționalității are ca scop
eliminarea dezechilibr u creat prin situația conflictuală , iar evaluarea intereselor trebuie să fie
justă și echilibrată.
Astfel cum am precizat deja în secțiunea dedicată răspunderii soților pentru încălcarea
raporturilor nepatrimoniale pe durata mariajului, considerăm că în s ituația unui conflict este
necesar să avem în vedere prioritatea interesul fiecăruia dintre soți, dar și prejudiciul cauzat
prin încălcarea drepturilor și îndatoririilor nepatrimoniale.
În cele din urmă, este vorba de asigurarea unei anumite etici în soluționarea
conflictelor din dreptul familiei, astfel că este necesar să se aibă în vedere comportamentul
familial, iar în cazul în care acesta este inadecvat să considere și consecințele acestuia . 566
Pentru ca soluția oferită să fie adaptată nevoilor soțilo r, ar trebui să se contureze o
prioritate unică, care va fi determinată de circumstanțele cazului. Cu toate acestea, natura
spontană a priorității nu constituie o barieră în determinarea semnificației acestei priorități.

566 Acesta este cazul, de exemplu, într -o speță unde se arată că este aplicarea principiilor trebuie să se
realizeze consecvent, însă în același timp este necesar să avem în vedere o anumită flexibilitate pentru a putea
respecta în totalitate dreptul la identitate sexuală și la viața privată. A se vedea: J.R. Binet, La protection de la
personne : principes , ref. nr. RG 15/03281, Curtea de Apel Orleans, 22 martie 2016, Dreptul Familiei, Dalloz,
2016.

262 Într-adevăr, trebuie avut în vedere faptul că la originea conflictului de principii directoare
există interese contradictorii ale căror părți doresc să obțină o soluție legală. Pentru a ieși din
această situație sinuoasă, trebuie acordată prioritate interesului a cărui satisfacere va produc e
cel mai mic rău. Cu alte cuvinte, trebuie să discernem, în lumina împrejurărilor care au
condus la apariția problemelor de familie, care dintre interesele conflictuale pot fi îndeplinite.
În cazul unui conflict pozitiv al principiilor călăuzitoare, soluț ia propusă poate fi
moderată numai în prezența unei necesități sociale convingătoare, care nu este garantată de
unul dintre principiile directoare aflate în conflict. Iar atunci când această corecție este
posibilă, prevalența trebuie acordată satisfacerii necesității sociale convingătoare, dacă nu
creează un dezechilibru inacceptabil în detrimentul intereselor asigurate prin soluția propusă.
Acesta este cazul când legiuitorul, în dorința sa de a asigura prevalența nevoii sociale urgente
în cauză, nu ține s eama de alte interese conflictuale, evitând, pe cât posibil, să le elimine în
mod inutil sau să le supraevalueze.
În final trebuie amintit faptul că sistemul propus se bazează pe o aplicare justă a
principiilor directoare și a principiilor de corecta re. În prezența unui conflict apărut în relațiile
dintre soți, interesele conflictuale ar trebui să fie legate de unul dintre principiile directoare
pentru stabilirea scopului tratamentului care trebuie acordat conflictului respectiv. Acest scop
care trebu ie garantat, devine definitiv odată cu soluționarea conflictului dintre soți prin
aplicarea pură și simplă a principiului călăuzitor reținut. Pe de altă parte, atunci când este
nevoie de moderare, fie pentru că soluția propusă nu este compatibilă cu intere sul concret al
soților, fie pentru că există o nevoie socială presantă care trebuie satisfăcută, va fi necesar să
se corecteze consecințele nedorite ale aplicării pure și simple a principiului călăuzitor. În
aceste situații se va aplica principiul proporți onalității, în funcție de configurația conflictuală,
însă aplicarea sa este limitată fie la căutarea unui echilibru corect între diferitele elemente
care trebuie evaluate, fie la căutarea unui dezechilibru acceptabil.
6.1.1.1. Principiul libertății
Libertatea este o noțiune care nu poate fi analizată în mod critic și analitic. Însă, în
contextul relațiilor de familie, se caracterizează, în esență, prin interzicerea oricărei forme de
constrângere a soțului, menită să facă ca actul individual să fie co ntrar credințelor, conștiinței
sau voinței sale. Astfel, în principal, este o chestiune de recunoaștere a unei priorități a
alegerii personale a soțului pentru tot ceea ce privește direct interesele persoanei sale, chiar
dacă alegerile sa influențează inte resele membrilor familiei sale, respectiv a soțului său.
Acest lucru conduce la garantarea controlului asupra persoanei sale, a corpului său, a libertății

263 emoționale, a libertății de credință și a religiei, în contextul relațiilor lor de familie, astfel c um
a fost garantat prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul a dispune de propria viață, de propriul corp, reprezintă primatul oricăror forme
de norme juridice nepatrimoniale referitoare la persoană și respectul pentru demnitatea, care
conduc la conceperea controlului asupra propriei vieți ca fiind un drept fundamental al
personalității. Aceasta înseamnă, chiar și în relațiile de familie, că este imposibil ca unul
dintre soți să -l oblige pe celălalt să facă ceva care este împotriva voinței sale .
Avem exemplul cauzei Evans contra Regatului Unit al Marii Britanii (menționată pe
larg în cuprinsul tezei), unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că soțul nu
poate să îngrădească dreptul soției de a procrea, deoarece acest fapt încalcă art icolul 14
coroborat cu articolul 8 din Convenție. În această speță dreptul de a procrea și, implicit,
obligația ce incumbă soțului de a respecta acest drept au fost acordate extensiv, peste durata
căsătoriei, soții Evans fiind divorțați legal la data formu lării acțiunii. Aici s -a ținut cont de
dreptul femeii asupra propriului corp, dar și de o particularitate a acestui caz, aceea că fosta
soție a domnului Evans nu mai putea beneficia de dreptul său de a procrea un copil biologic.
Astfel, s -a ținut cont că f emeia suferise o intervenție chirurgicală care a presupus extirparea
ovarelor, ceea ce face imposibilă procrearea unui copil biologic. Înainte de efectuarea
intervenției chirurgicale soții Evans au decis efectuarea unei proceduri de fertilizare în vitro.
Ulterior divorțului, domnul Evans nu a mai fost de acord ca fosta lui soție să folosească acei
embrioni. Curtea de la Strassbourg, în mod corect, a considerat că soțul, prin încercarea sa de
a se opune ca fosta soție să folosească embrionii, încalcă dreptul acesteia de a deveni părinte
pe cale biologică.
O altă variantă a principiului libertății în relațiile dintre soți este, în primul rând,
garantarea libertății emoționale, prin permiterea legăturilor emoționale sau persoanele, fără a
le îngrădi. Astfel, s oților li se dă libertatea de a se iubi unii pe alții, de a trăi împreună și de a
se căsători cu persoana aleasă (art .12 din Convenția CEDO), dar și de a păstra legături
personale proprii, care nu necesitate aprobarea celuilalt soț.
În ceea ce privește lib ertatea de a se căsători, trebuie reamintit faptul că CEDO
sancționează încălcările substanțiale ale acestui drept de către state. În timp ce Curtea
recunoaște dreptul statelor de a asigura autenticitatea intenției matrimoniale, sancționează
orice măsură c are are ca efect restrângerea dreptului de căsătorie. De exemplu, s -ar putea
argumenta că statele nu au putut restricționa libertatea de căsătorie a deținuților din motive de
securitate. În mod similar, situația căsătoriilor persoanelor cu cetățenie diferi tă nu trebuie să

264 facă obiectul unei proceduri complexe sau oneroase, deoarece aceasta ar constitui o încălcare
disproporționată a libertății de a se căsătorii.
În ceea ce privește libertatea de a se căsători pentru persoanele de același sex, trebuie
remarc at faptul că, deși CEDO nu impune statelor să recunoască dreptul la căsătorie între
persoane de același sex, totuși există o recunoaștere juridică simbolică, care implică acordarea
anumitor drepturi cuplurilor homosexuale, cum ar fi sprijinul material reci proc, întreținerea,
drepturile de moștenire și unele caz de dizolvare a relației (în anumite țări ca Franța. Belgia,
Regatul Unit al Marii Britanii, etc. fiind acceptate pactele civile care reglementează relația
personală, dar și cea nepatrimonială dintre persoanele de același sex).
În relațiile de familie, durabilitatea relațiilor personale depinde de bunăvoința celor
implicați, inclusiv în contextul căsătoriei. Într -adevăr, la nivel național și european, este
posibil, chiar dacă CEDO nu a recunoscut -o nic iodată în mod expres, să afirmăm existența
dreptului nepatrimonial de a divorța, deoarece soții trebuie să aibă dreptul să se elibereze
dintr -o căsătorie toxică în cel mai scurt timp și cu un minim de constrângeri.
În final, trebuie să ne amintim că ceea ce este fundamental este interzicerea
constrângerii fizice a unei persoane față de relațiile emoționale. Această observație este
valabilă și pentru toate personale, indiferent dacă acestea sunt căsătorite sau nu, fiind în fapt
garanția dreptului la fericir e.
Libertatea credinței și a religiei este foarte importantă în relațiile dintre soți. Chiar
dacă aceasta nu a fost expres prevăzută în legislația referitoare la drepturile și obligațiile
nepatrimoniale ale soților, aceasta trebuie garantată în mod neechi voc.
Art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează libertatea credinței și
a religiei. Transpus în contextul relațiilor de familie, trebuie subliniat că fiecare membru al
familiei are garanția unei libertăți de credință și religie care își găsește limitele generice în
interesul întregii comunități, care o reprezintă familia, și a limitelor sale specifice. Astfel, în
relațiile de căsătorie, soții trebuie să fie liberi să practice religia pe care au ales -o în mod liber,
cu condiția ca această alegere să nu aibă un impact negativ asupra vieții cuplului sau a vieții
de familie.
Considerăm ar trebui remarcat în contextul relațiilor de familie că, dacă toată lumea
este liberă să își practice religia după cum consideră potrivit, această practică t rebuie, pe de o
parte, să fie compatibilă cu imperativul unei vieți de familie normale și, pe de altă parte, nu
trebuie să îngrădească dreptul celuilalt soț.

265 6.1.1.2. Principiul egalității
Acest principiu este mai bine stabilit astăzi, în sensul c ă există un consens în ceea ce
privește aspectele sale și că punerea sa în aplicare nu mai ridică dificultăți insurmontabile. În
termeni concreți, principiul egalității, implică tratarea în același mod a persoanelor în situații
echivalente, astfel, ne refe rim la faptul că soții se regăsesc pe o poziție de egalitate pe toată
durata căsătoriei.
În ceea ce privește egalitatea soților, trebuie subliniat că aceasta este o transpunere în
dreptul familiei a garanțiilor procedurale pe care părțile le au. Articolul 6 §-1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la egalitate de tratament al părților în
cazul unui proces.
Aceasta presupune, de exemplu, să nu se priveze în mod nejustificat o parte de la
dreptul său de acces la o instanță sau dre ptul de a obține o hotărâre, prin care să garanteze
corectitudinea, promptitudinea și, în cele din urmă, dreptul de a obține într -un termen
rezonabil executarea hotărârii judecătorești care a devenit definitivă.
În ceea ce privește egalitatea în relațiile maritale, trebuie amintit că în cadrul cuplului,
principiul egalității trebuie să se regăsească în relațiile conjugale dintre soți. Acesta referă la
faptul că soții, în contextul vieții lor împreună, trebuie să aibă drepturi și îndatoriri egale.
Suplimen tar, față de cele susținute în cuprinsul tezei, amintim că articolul 5 din
Protocolul adițional nr. 7 la Convenția CEDO asigură egalitatea între soți pe durata căsătoriei,
stabilind prin dispozițiile legale o egalitate a drepturilor și obligațiilor care re zultă din
căsătorie, precum și egalitatea în ceea ce privește accesul la divorț.
6.1.1.3. Principiul protecției și a încrederii reciproce
Acest principiu exprimă ideea că, atunci când rezultă anumite așteptări legitime dintr -o
relație juridică, cum este cea a căsătoriei, este normal să se aibă în vederea anumite valorii
aplicabile dreptului nepatrimonial al familiei. Mai mult de atât, aceste relații personale dintre
soți trebuie să se realizeze într -o manieră adecvată, care să dezvolte un climat de î ncredere și
de protecție.
Legitimitatea încrederii este prezumat, iar această prezumție este absolută. Cu toate
acestea, în cazul în care situația sau dreptul a fost obținut în mod necorespunzător,
operațiunile efectuate pentru a crea aparența unei legalit ăți face ca speranța în stabilitatea să
fie nelegitimă.

266 De exemplu, atunci când viitorii soți ascund existența impedimentelor la căsătorie, iar
încheierea căsătoriei are loc înainte ca acest fapt să poată fi descoperit, cel care a ascuns nu
poate să folos ească în interesul său legitimitatea principiului protecției celuilalt soț. Mai mult
de atât, în acest caz, încrederea reciprocă este grav vătămată prin fapta soțului culpabil.
6.1.1.4. Principiul proporționalității
Noțiunea de proporționalitate presupune asigurarea echilibrului în relația
nepatrimonială dintre soți. Astfel cum am arătat în cuprinsul tezei, trebuie să existe un
echilibru între drepturile și obligațiile personale ale soților.
Astfel, atunci când există anumite sit uații conflictuale între interese personale ale
soților este necesar să avem în vedere proporționalitatea acestora, care va servi la atenuarea
consecințelor nerezonabile.
În primul rând, trebuie să avem în vedere dacă există un scop legitim urmărit de leg e și
care justifică derogarea de la aplicarea simplă și pură a principiului, și dacă acest principiu
poate fi un mijloc relevant pentru soluționarea problemelor apărute.
De exemplu, pentru efectuarea unui vaccin sau a unui tratament medical, trebuie să
avem în vedere principiului libertății, în sensul inviolabilității corpului uman, dar și principiul
protejării sănătății publice, sau a celuilalt soț, astfel că cele doua principii devin contrare.
Dacă va exista un conflict în acest sens, se va proceda la ap licarea principiului
proporționalității.
6.1.1.5. Principiul responsabilității
Se referă la răspunderea pe care fiecare dintre soți trebuie să o aibă pentru faptele sale.
Prin considerarea responsabilității ca principiul, vom recurge la corectarea multor probleme
care pot apărea în relațiile dintre soți. Va avea, în principal, scopul de a lua în considerare
comportamentul social inadecvat al unuia dintre soți. Prin comportament social inadecvat
înțelegem o lipsă de diligență sau o încălcare a unor reguli de conduită, prescriptivă care dă
naștere unui dezavantaj evident celuilalt soț.
Având în vedere acest lucru, considerăm că metoda potrivită de sistematizare
tratamentului problemelor dintre interesele conflictuale ale soților ar trebui să fie cea a
concilierii, în același timp, a obiectivelor previzibilității și flexibilității.

267 6.2. ASPECTE PRIVIND SOLUȚIONAREA LITIGIILOR
NEPATRIMONIALE DINTRE SOȚI PE CARE
AMIABILĂ
Considerăm că este necesară s tructurarea soluț iilor care pot fi oferite problemelor în
dreptul familiei în jurul principiilor identificate și, implicit, aceasta ne con duce la ideea
formării unui raționament legal. În prima etapă, trebuie selectat principiul de ghidare
aplicabil. În al doilea rând, este necesar să se evalueze necesitatea de adapta bilitate , în funcție
de circumstanțele cazului, soluția la care se poate aplica principiul ales.567
Selectarea orientării aplicabile presupune identificarea problemelor care trebuie
soluționate. Într -adevăr, pe fondul unor neînțelegeri între soți, se poate demara procesul de
selecție a principiilor care pot fi folosite în vederea soluționării conflictului dintre cei doi. În
mod concret, pentru soluționarea speței va trebui să analizăm dacă soluționarea problemei se
poate face direct sau doar prin aplicarea principiilor menționate. Iar atunci când acest proces
de selecție conduce la desemnarea unui principiu călăuzitor, vom vorbi despre o configurație
juridică ideală, deoarece un scop care trebuie atins se evidențiază în mod clar. Cu alte
cuvinte, în configurațiile ideale, procesul de selecție a principiilor conduc e la soluționare
speței. Cu toate acestea, este important să se precizeze că, atunci când sunt eligibile mai
multe principii directoare, ele trebuie să fie reconciliabile sau comp lementare. 568
În practica C urții Europene a Drepturilor Omului s-a creionat un criteriu determinant
în elaborarea soluției, și anume, acela al oportunității. Aceasta se referă la modalitatea de
soluționare a unei spețe în funcție de interesele legitime, ch iar daca aceasta ar însemna ca
instanța europeană să dea dreptate instanțelor naționale, chiar și atunci când acestea
nesocotesc principiile consensualismului. Prioritatea intereselor legitime ale părților este
superioară normelor generale încălcate, atunc i când acestea nu lezează interesele celeilalte
părți.

567 Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că această logică nu este întotdeauna evidentă, deoarece
pentru a fi realizată în fața diversității configurațiilor conflictuale trebuie să poată fi pusă în practică. Astfel, ar
trebui să se ia în considerare modul în care principiile sunt aplicate în punerea în aplicare a modelului propus
pentru soluționarea problemelor care pot apărea în relațiile de familie. A se vedea și B. Pastre – Belda, Et si la
Cour européenne des droits de l'homme renonçait à l'interprétation consensuelle ? , Revista Trimestrială a
Drepturilor Omului, 2015. nr. 101, p. 92.
568 A se vedea P. Martens, Les désarrois du juge national face aux caprices du consensus européen », in,
Dialogues entre juges , Consiliul Europei, Strasbourg, 2008, p. 55 și urm.; C. Pomart, La magistrature familiale ,
Ed. L’harmattan, 2003, p. 337. T. Leonard, Conflits entre droits subjectifs, libertés civiles et intérêts légitimes ,
Ed. Larcier, 2005, p. 630 și urm.

268 În plus, se pare că, în practică, Curtea alege să favorizeze principiu l subsidiarității și
să lase legiuitorului național posibilitatea alegerii unei soluții optime cauzei , chiar și atunci
când recuno aște existența unui consens european. 569 Într-adevăr, atunci când legiuitorul
investește pe deplin această libertate, Curtea cere instanțelor naționale să verifice dacă
legiuitorul a luat în considerare, existența tuturor intereselor legitime. Prin urmare, instanța
națională trebuie să demonstreze, dacă se ajunge la un dezechilibru acceptabil, că legiuitorul
a luat într -adevăr în considerare existența unor interese contradictorii legitime.
În cele din urmă, trebuie amintit că, atunci când soluția propusă p rin mobilizarea unui
principiu director merge împotriva curentului și nu respectă obiectivul de garantare a unei
necesități sociale, deși este imperios necesar ca acestea să fie respectate, trebuie să se acorde
prioritate celor din urmă, cu excepția cazulu i în care această prevalență creează un
dezechilibru inacceptabil în speța respectivă.
Ne putem confrunta cu această situația atunci când legiuitorul nu ia în considerare
toate interesele legitime, astfel că prin normele interne care ar putea fi aplicate într-o anumită
cauză se produce un dezechilibru evident, care nu poate fi înlăturat decât prin nesocotirea
dispozițiilor legale. În astfel de situații se va asigura prevalența nevoi i sociale, chiar dacă
luarea unei astfel de decizii ar pu tea însemna neapli carea legii. Opinăm că n e regăsim în
aceste situații datorită complexității conflictelor ce pot apărea în relațiile de familie, cu
precădere în relațiile dintre soți, când este evident că instanța națională trebuie să adopte o
hotărâre minim invazivă și ca re să soluționeze cauza ținând cont de nevoile individuale ale
soților.
6.2.1. Soluționarea conflictelor privind drepturile și îndatoririle
nepatrimoniale ale soților pe calea medierii
Deoarece este imposibil chiar și pentru legiuitorul să prevadă toate po sibilele conflicte
care ar apărea în dreptul familiei, cu atât mai puțin în relațiile dintre soți, este indicată
dezvoltarea unui model sistematic, operațional, care să dea posibilitatea soluționării amiabile
a conflictelor privind relația nepatrimonială dintre soți. 570

569 H. Surrel, La détermination prétorienne du cadre d’examen des conflits de droits , in, F. Sudre
(coord.), Les conflits de droits dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’Homme , Revista
Drept și Justiție, nr. 109, 2015, p. 184.
570 Într-o opinie: "Când cineva începe să vorbească despre principii și să se gândească la principii, riscul
nu este acela de a folosi o formulă faimoasă aplicată într -un alt domeniu, goliciunea, ci supraîncărcarea". A se
vedea în acest sens J.M. Pontier, Les principe s et le droit , Press Universitaire Aix Marseille, 2007, p. 9.

269 Opinăm că este important să înțelegem deficiențele sistemului nostru legal actual
pentru a putea respecta condiția de a furniza o metodă adecvată pentru soluționarea
problemelor care pot apărea în relațiile de familie și, cu precădere, în relațiile dintre soți.
Trebuie să acceptăm că nu putem crea un ghid de evaluare a tuturor situațiile, ci mai degrabă
putem avea în vedere un sistem logic care să poată fi aplicat în soluționarea consensuală sau
pe calea medierii. Prin urmare , atunci când nu există un principiu călăuzitor, se propune
soluționarea problemelor apărute în relațiile dintre soți prin măsurarea principiului
proporționalității. Într -o astfel de situație, proporționalitatea atribuită anterior rolului
principiului core ctiv, va juca într -un fel rolul de principiu călăuzitor. Cu toate acestea,
punerea în aplicare a acestui principiu al proporționalității se va realiza în mod diferit, în
funcție de situația în care conflictul se află între protejarea unei nevoi sociale pre sante și
interesul privat legitim.
6.2.1.1. Soluționarea amiabilă conflictelor privind îndatorir ea de sprijin moral și
cea de respect reciproc
Soluționarea conflictelor privind îndatoririle de sprijin moral și de respect reciproc a le
soților presupune identificarea problemei și soluționarea acesteia în sensul restabilirii
valorilor, convingerilor, credințelor, identității sau a statului social încălcat.
Încălcarea principiului libertății trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar pentru a
garanta siguranța respectării drepturilor soților, iar odată ce conflictul de principii directoare
este rezolvat, va exista o soluție în cauză care va avea în vedere principiul călăuzitor căruia îi
este recunoscută o prioritate unică. În u nele cazuri, recunoașterea priorității principiului
propus va presupune reevaluarea nevoi de corectare și, implicit, a soluției propuse inițial.
6.2.1.2. Soluționarea conflictelor privind îndatorirea de coabitare
Spre deosebire de configurațiile con flictuale ideale, care pot fi soluționate după un
anumit tipar, configurațiile conflictuale complexe se referă la situații în care principiile
amintite nu pot fi folosite ca șablon, ci trebuie configurate în așa fel încât să corespundă
nevoilor reale ale s oților. Prin urmare, pentru a ne afla în prezența unei configurații

Într-o altă opinie s -a subliniat în mod întemeiat că "Multe principii sunt, în mod alternativ, principii
directoare sau principii de corecție în conformitate cu situațiile în care sunt invocate și celelalte principii cu care
se confruntă". În urma acestei analize, este necesar să se recunoască principiului de proporționalitate un rol de
conducere alături de rolul corectiv pe care l -am atribuit inițial. A se vedea în acest sens: J.L. Bergel, Théor ie
générale du droit , Dalloz, 2012, p. 113

270 complexe, trebuie să existe un conflict negativ de principii directoare sau un conflict pozitiv
de principii.
În mod similar, atunci când ne aflăm în conflict cu privire la locuința famili ei, trebuie
să acordăm prioritate principiului supremației nevoilor copiilor în detrimentul libertății de
alegere a soților, respectiv prioritatea incumbă soțului care deține autoritatea părintească sau
i-au fost încredințați copii spre creștere și educare , chiar dacă acesta nu este proprietarul
locuinței familiei.
6.2.1.3. Soluționarea amiabilă a conflictelor privind îndatorirea conjugală și cea
de fidelitate
Instituțiile internaționale, în special, s -au angajat în misiunea de promovare și apărarea
a drepturilor femeii. Acestea trebuie să ia măsuri justificate și necesare pentru a explica modul
în care se aplică politicile și măsurile în privința drepturilor femeilor și să ia în considerare
interesele și drepturile lor particulare în raport cu cele ale bărbațiilor.
Curtea europeană a drepturilor omului, în soluțiile sale s-a referit și la funcția
reproducătoare, deoarece o femeie este plasată într -o situație diferită față de cea a unui bărbat
din punctul de vedere al nașterii unui copil, inclusiv î n cazul în care legislația permite metode
de fertilizare artificială. În consecință, considerăm că abordarea adecvată în acest caz a fost
adoptată în legătură cu articolul 14 din Hotărârea Thlimmenos v. Grecia, în care Curtea a
recunoscut că situațiile dif erite trebuie să conducă la un tratament diferit. În cauza Evans c.
Regatul Unit al Marii Britanii 571, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor în temeiul art. 8

571 CEDO reține situația personală a soției d -lui Evans, în lumina celor arătate, în special datorită
dimensiunii fizice și emoționale a consecințelor acestei situații, și motivează în acest sens încălcarea articolu lui
14 coroborat cu articolul 8 din Convenție.
În speță, soția lui Evans, înainte de a fi supusă unei proceduri de îndepărtare a ovarelor, a efectuat o
fertilizare în vitro. După separarea lor, Evans s -a opus implantării embrionilor în uterul fostei soții și a solicitat
distrugerea lor.
Întrucât părțile nu au putut să facă concesii reciproce, judecătorul a decis să soluționeze litigiul. Dacă
cineva se referă la teoria frustrării minime pentru a determina care dintre aceste două interese de același rang ar
trebui să prevaleze, atunci ne dăm seama de dificultatea de a ajunge la o soluție lipsită de subiectivitate.
Pe de o parte, este soția care trebuie privită în această cauza prin prisma amplorii investiției lor fizice și
emoționale în timpul tratamentului pentru fertilizare în vitro, dar mai ales prin situații sterilității sale, astfel că
este important să avem în vedere faptul că aceasta a făcut un efort pentru a deveni părinte în sensul genetic al
termenului.
Pe de altă parte, există un fost soț care ris că să devină părinte împotriva voinței sale cu consecințele
nepatrimoniale – filiație, nume, autoritate parentală etc. – obligația patrimonială – obligația de întreținere,
răspundere, etc. – care vor rezulta.
Înainte de orice comparație, trebuie remarcat faptul că aceste daune diferite nu sunt de aceeași natură.
Unele sunt actuale, altele viitoare, de natură nepatrimonială și sau de natură patrimonială. Este dificil să le

271 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului , prin faptul că efectele legislației sunt de așa
natură încât, pe de o parte, îi dau unei femei dreptul de a procrea, dar pe de altă parte o lipsesc
de orice posibilitate de a se afla în situația de a face această alegere. Aceste prevederi
conflictuale ale legii creează o povară disproporționată mora lă și fizică care nu poate fi
compatibilă cu articolul 8 și cu scopurile Convenției, care sunt pentru a proteja demnitatea
umană și autonomia.
Având în vedere jurisprudența în materie, opinăm că soluționarea amiabilă a
conflictelor privind îndatorirea conj ugală și cea de fidelitate trebuie prioritizată. Prin soluția
oferită pe calea medierii, soții ar dispune de posibilitatea soluționării mai previzibile a
problemei lor. Considerăm că soluționarea pe calea medierii a acestui tip de conflict trebuie
abordată prin prisma principiului egalității, dar și al libertății.
6.2.1.4. Soluționarea amiabilă a conflictelor privind numele soților
În cazul numelui managementul consensual este utilizat cu ocazia încheierii
căsătoriei. În cazul apariției unor conflict e privind folosirea numelui soluția este aceea a
stabilirii diferendului în instanță, astfel că soluționarea amiabilă este mai puțin utilizată.
Considerăm că este de preferat să se folosească medierea și în cazul soluționării unui conflict
apărut cu privire la utilizare numelui. În opinia noastră aceasta este o soluție ideală pentru a
preîntâmpina cazuri excepționale, care au fost identificate în jurisprudență.572 Prin urmare,

comparăm. Unii ar putea considera, pe bună dreptate, că distrugerea embrionilor ar ca uza mai mult rău soției din
cauza sterilității sale, în timp ce alții ar putea adopta poziția soțului.
În cele din urmă, implementarea modelului conceptual propus este probabil, din cauza riscului de
subiectivitate a deciziilor, să ducă la rezultate imprev izibile. Prin urmare, modelarea conceptuală nu este cel mai
bun remediu pentru incertitudinea juridică în tratarea conflictelor de interese familiale, mai ales că această
metodă de sistematizare este în prezent contrară cerințelor dreptului contemporan al familiei.
În concluzie, CEDO a considerat că legislația nu a găsit echilibrul corect în circumstanțe cazurilor
particulare. Dacă efectele legislației sunt de așa natură încât, pe de o parte, îi dau unei femei dreptul de a procrea,
dar pe de altă parte o l ipsesc de orice posibilitate de a se afla în situația de a face această alegere. Aceste
prevederi conflictuale ale legii creează o povară disproporționată morală și fizică care nu poate fi compatibilă cu
articolul 8 și cu scopurile Convenției, care sunt pe ntru a proteja demnitatea umană și autonomia.
CEDO, Marea cameră, 10 aprilie 2007, Evans c. Regatul Unit al Marii Britanii, nr. 6339/05, 2007, p. 295.
572 După despărțirea de Ducele de Clermont -Tonnerre, fosta lui soție continuă să folosească titlul nobil de
ducesa de Clermont -Tonnerre atât în relațiile sale sociale, cât și în relațiile sale de afaceri. Ducele dorește să
oprească folosirea acestui titlu de către fosta sa soție și formulează o cerere în acest sens Tribunalul de grad
superior Chateauroux. Prin urmare, este necesar să ne întrebăm dacă o femeie divorțată fără titlu poate avea
dreptul să folosească titlul onorific al fostului ei soț. Trebuie să avem în vedere că acesta este atribuit soției odată
cu încheierea căsătoriei. Se pune problema dacă titlu l nobiliar poate fi păstrat de soție ulterior divorțului, având
în vedere că legislația permite purtarea numelui obținut în urma încheierii căsătoriei chi ar ulterior încetării
acesteia. Cu toate acestea, datorită interesului deosebit al fostei soții de a fo losi acest titlu, a fost găsită o soluție
care constă în obligarea ducesei de Clermont -Tonnerre să indice în folosirea titlului onorific că este fostă soție.

272 trebuie avut în vedere faptul că poate exista un criteriu general de exclude re a ordinii publice
care va delimita domeniul de aplicare al managementului consensual într -o anumită situație
de conflict, în absența unor norme specifice care reglementează utilizarea unei metode
speciale de gestionare consensuală. Este de fapt o chesti une de a acorda prioritate aplicării
criteriilor specifice care definesc domeniul gestionării consensuale și nu să aplice criteriul
general de excludere a gestionării consensuale a ordinii publice numai atunci când nu există
criterii specifice de delimitar e. Pentru a realiza această abordare, va fi problema a regimului
juridic al diferitelor moduri consensuale de gestionare a conflictelor.
6.2.2. Limitele legale privind soluționarea conflictelor
nepatrimoniale dintre soți p rin procedura medierii
În dreptul familiei, gestionarea consensuală este permisă în procedura judiciară a
divorțul ui, care are loc prin consimțământ reciproc al soților .573 Prin înlăturarea instanței de
judecată, se elimină orice revizuire judiciară a conținutului acordului de di vorț. Aceasta
înseamnă că acordul de divorț, precum și dispozițiile referitoare la modalitățile de exercitare
pe care le conține, vor fi executorii fără revizuire judiciară.
6.2.2.1. Procedura prealabilă încheierii contractului de mediere
Potrivit art. 43 -44 din Legea nr. 192/2006, părțile aflate în conflict de pot prezenta
împreună la mediator. În cazul în care una dintre părți nu se prezintă la data stabilită pentru
mediere, se poate formula invitație scrisă, stabilind un termen de cel mu lt 15 zile. Dacă una
dintre părți refu ză în mod explicit medierea, nu răspunde invitației sau dacă nu se prezintă de
două ori la rând la datele fixate pentru semnarea contractului, se consideră că aceasta nu
acceptă mediere.
6.2.2.2. Contractul de m ediere
Conform art. 45 -49 din Legea nr. 192/2006, contractul de mediere, încheat ăntre
mediat, pe de o parte, și părți, pe de altă parte, trebuie să cuprindă: identitatea părților;

Această soluție, care are ca rezultat implementarea modelului propus, corespunde cu cea luată de Tribunalul de
grad superior Châteauroux în primă instanță. Cu toate acestea, soluția nu a fost reținută în recurs, judecătorii
Curții de Apel Bourges au decis să recunoască autonomia legii nobiliare printr -o aplicare simplă a normelor sale.
Tribunalul de g rad superior Chateauroux, 26 septembrie 1995, 1996, II, decizia 22605, nota L. Ruet,
Juris -Classeur Périodique 1998, II, 10072. Apoi, la recurs, Curtea de Apel Bourges, 24 Februarie 1998, nota L.
Ruet, Revue trimestrielle des droits civile, nota J. Hauser, 1998, p. 654.
573 A se vedea :T. Bodoasca, Reglementarea divortului prin acordul sotilor dupa modificarea Codului de
procedura civila si a Codului familiei prin Legea nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea
solutionarii proceselor , in Revista „D reptul” nr. 4/2011.

273 mențiuni despre conflict , declarația părților privind informarea realizată de mediator ,
obligația mediatorului de a păstra confidențialitatea; angajamentul părților în ceea ce privește
conflictul intervenit , obligația plății onorariului și a cheltuielilor ocazionate , înțelegerea
părților privind limba în care urmează a se desfășura medierea, atunci când este cazul ,
numărul de exemplare care vor fi întocmite , obligația părților privind semnarea procesului –
verbal de mediere.
6.2.2.3. Desfășurarea medierii
Medierea se defășoară conform art. 50 -55 din Legea nr. 192/ 2006, care presupune
cooperarea părților. Metodele tehnice folosite de mediator trebuie să se bazeze pe cooperare
și negociere. Părțile aflate în conflict au posibilitatea de a fi asistate de avocat sau de alte
persoane, dacă există o înțelegere în acest s ens. Susținerile părților, făcute pe durata de
desfășurare a medierii, sunt confidențiale. Cu toate acestea, atunci când situația o impune,
mediatorul poate solicita punctul de vedere al unui specialist.
6.2.2.4. Închiderea procedurii de mediere
Dispozițiile art. 56 -60 din Legea nr. 192/2006 stabilesc faptul că medierea se poate
inchide astfel: prin încheierea unei înțelegeri între părți prin soluționarea conflictului, prin
constatarea de către mediator a eșuării procedurii de mediere, prin depune rea contractului de
mediere de către una dintre părți.
Dacă rezultatul procedurii de mediere constă în încheierea unui contract, părțile pot sp
solicite notarului public autentificare acestuia conform art. 59 din Legea nr. 192/2006. De
asemenea , le este pe rmis părților să solicite instanței să autorizeze contractul printr -o hotărâre
judecătorească. Dispozițiile art. 438 -441 cod proc. civ. se aplică în mod corespunzător. În
cazul în care medierea s -a realizat cu privire la un litigiu care a fost deja dedus j udecății,
atunci autorizarea instanței este obligatorie, conform art. 61 -63 din Legea nr. 192/2006.
În final, trebuie remarcat faptul că domeniul gestionării consensuale a conflictelor de
interese în ceea ce privește drepturile și obligațiile nepatrimonial e ale soților este mai puțin
restrâns decât pare. În mod evident, tendința actuală în dreptul familiei, inclusiv în chestiunile
nepatrimoniale, este de a favoriza, pe de o parte, gestionarea consensuală a conflictelor de
interese, menținând în același timp o protecție jurisdicțională a intereselor fundamentale.574

574 Acest lucru înseamnă că, în afară de orice procedură judiciară, gestionarea consensuală a conflictului
de interese în dreptul familiei ar fi excepțională, deoarece chestiunea relației nepatrimoniale dintre soți rămâne în

274 Modurile consensuale de gestionare a conflictelor urmăresc mai ales să permită părților
să găsească propria soluție pentru conflictul dintre ele; este o problemă de a evita ca o soluție
pe care nu ar fi contribuit la elaborarea lor să fie impusă de judecător.575 Astfel, intervenția
judecătorului pentru soluționarea conflictului este percepută ca un eveniment a cărui realizare
trebuie evitată. Prin urmare, gestiunea consensuală a conflictelor este gân dită în amonte de
hotărârea judecătorească și ar trebui să intervină, chiar înainte de sesizarea judecătorului, fie
în timpul procedurilor , astfel cum prevede art. 227 alin. (1) C . proc. civ.
Trebuie subliniat faptul că alegerea modului consensual de gestionare este adesea o
funcție a momentului în care părțile doresc să recurgă la o gestionare consensuală a
conflictului lor. Într -adevăr, utilizarea anumitor metode consensuale, cum ar fi dreptul de
colaborare, medierea și concilierea conv ențională sunt posibile numai în absența sesizării
judecătorului, c um ar fi concilierea și locul medierii judiciare. În cadrul unei proceduri
judiciare, fie înainte de procedura, fie în cursul procedurii, soții pot încheia acorduri prin care
soluționează i ntegral sau parțial conflictul care a declanșat procedura divorțului.576
Libertatea convențională acordă posibilitatea soților de a găsi un rezultat consensual
al problemelor ce por apărea pe durata căsătoriei sau, atunci când conflictul nu poate fi
soluți onat, al încet ării căsătoriei pe cale amiabilă . În general convențiile conțin clauze prin

ansamblu marc ată de regulile ordinii publice. A se vedea: J. Joly -Hurard, Conciliation et médiation judiciaires ,
Press Universitaire Aix Marseille, 2003, p. 76.
Cu excepția acestei evoluții juridice împotriva curentului care constituie legea actuală a divorțului fără
judecător, se vede clar că în toate aspectele tradiționale ale ordinii publice. Legiuitorul, cu scopul de a pacifica
relațiile de familie și de a proteja interesele celor slabi, recunoaște că soluționarea consensuală se află sub
controlul juridic. De altfe l, doctrina a afirmat foarte devreme următoarele: "creșterea puterii voințelor individuale
în dreptul familiei este un semn esențial al inflexiunii acestui drept. (…) Câmpul pe care îl eliberează legea este
în primul rând voința acordată (conjugală, pări ntească) nu în general inițiativelor individuale pe care le deschide
și aproape întotdeauna sub acoperirea controlului judecătorului" . În acest sens, legiuitorul redimensionează
aplicarea ordinii publice în materia familiei, care nu mai este marcată, cel puțin atunci când vorbim despre
ordinea publică funcțională, prin reguli juridice blocate și inaccesibile voinței părților. A se vedea: N. Fricero, C.
Butruille -Cardew, L. Benrais, B. Gorchs -Gelzer, G. Payan, Le guide des modes amiables de résolution des
différends , Dalloz, 2014, op. cit., p. 600.
575 A se vedea A. Chapelle, Les pactes de famille en matière extrapatrimoniale , Revue trimestrielle des
droits civil, 1984, p. 411
576 Din aceste observații, va fi necesar să ne amintim că atunci când părțile doresc să procedeze la o
gestionare consensuală a conflictului lor, trebuie să fie atenți la regimul juridic specific al modului consensual pe
care doresc să -l mobilizeze. Ca urmare a acestor evoluții, trebuie remarcat faptul că gestionarea consensuală a
unui conflict prezent nerezolvat nu ridică dificultăți deosebite atâta timp cât se acceptă faptul că domeniul
contradictoriu este deschis acestei forme de tratare a conflictelor. Împ ingând mai mult reflecția, este oportun să
se pună la îndoială posibilitatea unei gestionări consensuale a unui conflict de interese deja hotărât de judecător.
A se vedea: H. Kenfack, La reconnaissance des véritables clauses de médiation ou de conciliation
obligatoire hors de toute instance , Dalloz, 2015, p. 384 și urm. A se vedea și A. Lapoyade -Deschamps, Les
renonciations en droit de la famille , Dalloz 1993, p. 259 și urm.

275 care soții se obligă din punct de vedere material, acordurile privind relația nepatrimonială a
soțiilor fiind minimă sau, în multe cazuri, inexistentă .577
În legislația civilă română nu sunt prevăzute clauze referitoare la posibilitatea alegeri
în mod convențional a modului de exercitare a drepturilor și îndatoririlor nepatrimoniale ale
soților. Prevederea posibilității încheierii unor convenții în acest sen s ar trebui să reprezinte o
prioritate pentru legiuitor deoarece motivele principale ale neînțelegerilor între soți și,
implicit, cauzele divorțurilor în România sunt în proporție covârșitoare datorate conflictelor
ce pot apărea în exercitarea drepturilor și îndatoriri ilor nepatrimoniale ale soților.
6.2.3. Importanța predictibilității oferi te de soluționarea
conflictelor apărute în legatură cu exercitarea raporturilor
juridice nepatrimoniale dintre soți pe calea medierii
În doctrină578 s-a subliniat că în plan european se recomandă adoptarea măsurilor
necesare în vederea facilitării medierii familiale. Importanța predictibilității oferite de
soluționarea conflictelor apărute în legătură cu re lația nepatrimonială dintre soți pe calea
medierii se refectă în îmbunătățirea comunicării între cei doi, reducerea proporționalității
conflictului, posibilitatea soluționarii amiabile, asigurarea continuității legăturilor dintre cei
doi și dintre aceștia și copiii lor.
Managementul consensual trebuie să aibă în vedere predictibilitatea în soluționarea
problemelor în dreptul nepatrimonial al familiei, pe de o parte, deoarece rezultă un tratament
negociat care protejează părțile de incertitudinea judiciară ș i, pe de altă parte, deoarece, în caz
de eșec, realizarea sa înainte de sesizarea instanței permite părților să aibă un anumit control
asupra procedurii de judecată. Gestionarea consensuală a conflictelor permite persoanelor să
reglementeze tratamentul vii toarelor conflicte, evitând în același timp riscul incertitudinii
judiciar e. Într -adevăr, oferind soților posibilitatea de a participa la elaborarea regulii care va
guverna soluționarea conflictului de interese între ele, se constată, în același timp, redu cerea
oricărui efect indezirabil .
Trebuie să avem în vedere, că orice convenție care se încheie între soți este
condiționată de un control al legalității și oportunității. Aceasta înseamnă că, în prezența unui

577 Convenția matrimonială este reglementată prin art. 329 și urm. Cod civil . A se v edea în acest sens: T.
Bodoașcă, Dreptul familiei , op. cit. , p. 105 și urm.
578 Recomandarea (98) 1 privind medierea familială adoptată de Comitetul de Miniștrii la 21 ianuarie
1998. Pentru detalii a se vedea: M. Avram, Drept civil. Familia, Op. cit., p. 54 9.

276 acord, este necesar pentru ca acesta să guvern eze în mod valabil relația dintre soți să se
solicite aprobarea instanței. Cu toate acestea, chiar dacă posibilitatea controlului procedural al
unei posibile proceduri judiciare nu este neglijabilă, nu trebuie uitat că obiectivul principal al
părților care au apelat la un tratament consensual rămâne în continuare posibilitatea de a
elabora ei înșiși soluția aplicabilă conflictului lor. 579 În cele din urmă, chiar și în cazul
eșecului procedurii consensuale, părțile nu și -au pierdut timpul din moment ce au încercat să
găsească în prealabil o soluție de consens. În plus, atunci când negocierile au loc într -o
procedură amiabilă, soții, formalizând afirmațiile lor și bazându -le pe argumente faptice, dar
și juridice, au pregătit suficient terenul pentru un eventual proces judiciar, urmând ca
soluționarea cauzei să se realizeze într -un timp mai scurt.
Există tendința de a atribui gestionarea conflictelor referitoare la relațiile
nepatrimoniale dintre soți instanțelor de judecată, deoarece soții consideră că pot obține o
soluționare mai rapidă și mai eficientă. Cu toate acestea, pentru ca premisele managementului
consensual să se concretizeze, este esențial ca tratamentul astfel dezvoltat să oblige părțile să
îl implementeze. De ase menea, este necesar ca acest acord încheiat între soți să fie însoțit de
garanții care să asigure durabilitatea acestuia. Prin urmare, va fi necesar să stabilim, pe de o
parte, condițiile în care tratamentul negociat al conflictelor în dreptul nepatrimonia l al
familiei poate fi într -adevăr obligatoriu pentru soți și, pe de altă parte, să se asigure, atunci
când acestea guvernează efectiv relațiile dintre ei, că legea garantează stabilitatea acordurilor
în timp.
Mai mult decât atât, faptul că, în această pr ivință, părțile au capacitatea de a -și
schimba voința prin revenirea la ceea ce au hotărât la un moment dat, înainte de intervenția
instanței, constituie un indice incontestabil al avantajelor medierii. Prin urmare, se pare că,
datorită particularității r elațiilor de familie, pe de o parte, și, pe de altă parte, datorită
specificității problemelor nepatrimoniale, tratamentul negociat al conflictelor dintre soți este
eficient în acest domeniu, adică să acceptăm că acesta guvernează într -adevăr situația părț ilor.

579 A se vedea: A. Chapelle, Les pactes de famille en matière extrapatrimoniale , Revue trimestrielle des
droits civil, 1984, p. 411; L. Cheldy, Arbitrajul și medierea, coord. F. Osman, în Medierea în materie civilă și
comercială,Bruylant, 2012, p. 93 și u rm.; M. Foulon, Y. Strickler, Acordurile și aplicabilitatea lor în Franța,
Gazette Palais, 2013, nr. 246, p. 8 și urm.

277 CONCLUZII
În ultimii ani a existat un interes sporit pentru afirmarea drepturilor nepatrimoniale, în
special în ceea ce privește raporturile nepatrimoniale ale soților. În plan civil, se poate spune
ca drepturile personalității au devenit importante datorită lărgirii sferei de relaționare a
oamenilor, iar din punct de vedere social putem observa o modificare comportamentală a
indivizilor, fapt ce a dus la modificarea raporturilor civile. În încercarea sa de a -și procura un
trai mai bun, orice persoană încearcă să -și apere drepturile sale. Î n mod natural, din
relaționarea cu alte persoane, și, implicit, din nevoile fiecăruia, se nasc drepturi și obligații
noi, care nu au fost prevăzute de nicio legislație.
Este important să avem în vedere că dezvoltarea societății a dus, implicit, la
conștien tizarea importanței drepturilor personalității. În ceea ce privește căsătoria, soții au
numeroase drepturi și îndatorir i. Apărarea drepturilor nepatrimoniale se poate face atunci
când acestea au fost încălcate sau atunci când persoana se consideră vătămată într-un drept al
său. De asemenea, considerăm ca suficient temei simpla stare de amenințare, însă sub condiția
iminenței producerii unei fapte care ar încălca grav drepturile unei persoane.
Pentru ca rezultatul soluționării problemelor apărute în exercitarea drepturilor și
îndatoririlor nepatrimoniale ale soților să fie unul pozitiv sau să fie mai puțin incert, este
necesa r ca legiuitorul să stabilească dispoziții legale mai puțin generale și adaptate
prioritățil or familiale . Pentru a face acest lucru, trebuie să structureze dreptul familiei în jurul
valorilor care îi formează pe indivizi și să se ia în considerare viziunea lor asupra relațiilor de
familie. Astfel, dispozițiile din dreptul familiei trebuie să ofer e o funcție simbolică și
eficientă.
Cu toate acestea, încălcarea în dreptul familiei a valorilor independenței și egalității a
condus la o erodare a acestei forțe simbolice a dispozițiilor legale . Fericirea individului a fost
apoi pusă în centrul construc ției dreptului familiei. Prin urmare, determinarea semnificației
priorităților în materie de familie se dorește a fi eminamente subiectivă deoarece legiuitorul
renunță din ce în ce mai mult la dispozițiile rigide. Desigur, legea noastră contemporană de
familie încă mai conține anumite interdicții în ceea ce privește valorile morale fundamentale.
Preocuparea pentru un tratament adaptat particularităților fiecărei spețe ar trebui să fie
o prioritate legiuitorul contemporan, însă acesta se mulțumește cu legif erarea unor criterii de
bază și, prin urmare, renunță la tratarea conflictelor apărute în exercitarea raporturilor juridice
nepatrimoniale dintre soți prin norme juridice, lăsând această soluționarea problemelor în

278 sarcina instanțelor de judecată. În aceas tă modalitate se pierde orice posi bilitate de
predictibilitate, această opțiune fiind o sursă de incertitudine juridică pentru soți.
Într-adevăr, dacă reglementarea conflictelor de familie depinde de o apreciere
subiectivă a instanței competente, atunci de vine dificil pentru soți să -și construiască așteptări
rezonabile. Posibilitatea de a prezice rezultatul unui conflict permite așadar soților să adopte
strategia adecvată cu privire la răspunsul pe care doresc îl să fie dat în situația confruntării
interese lor lor, pentru a păstra o anumită armonie a relațiilor de familie.
În primul rând, cu p rivire la revizuirea sau modificarea normelor juridice , s-a constatat
că este necesară, în anumite circumstanțe. Având în vedere dezvoltarea dreptului european,
trebui e să avem în vedere dispozițiile Curții Europene a Drepturilor Omului, concretizate într –
un raționament juridic modern, care ar putea soluționa majoritatea problemelor apărute în
legătură cu drepturile și obligațiile nepatrimoniale ale soților.
În mod con cret, este vorba de adaptarea raționamentului juridic prin integrarea în
majoritatea cazurilor, pe lângă normele de drept aplicabile, a particularităților fiecărei spețe în
parte. Mai mult decât atât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant
că rolul convenției este acela de a garanta drepturile fundamentale ale persoanelor, nu într -un
mod teoretic și iluzoriu, ci practic și eficient.
Modelarea funcțională a relațiilor personale dintre soți trebuie să vizeze o
sistematizare pragmatică a tratării interese acestora. În mod concret, este vorba de a pleca de
la răspunsurile necesare soluționării problemelor apărute între soți pentru a elabora o logică
generală a tratamentului ce trebuie aplicat din punct de vedere n ormativ . Această metodă de
raționament care se desfășoară prin inducție și impune pentru realizarea ei, descoperirea unor
principii sau norme în jurul cărora ar fi posibil să se realizeze o reprezentare coerentă a
abordării a conflictelor în ceea ce priveș te relațiile personale ale soților. Aceasta fiind, în fapt,
logica la care am apelat în vederea formulării propunerilor de lege ferenda din prezenta teză
de doctorat.
Alegerea temei nu a fost întâmplătoare, domeniul drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoni ale ale soților fiind puțin studiat. Provocarea în acest sens a constat în corelarea
dispozițiilor legale existente cu situațiile din practica judiciară. Astfel, am constatat
necesitatea abordării acestui subiect în vederea acoperirii sincopelor existente în normarea
raporturilor juridice nepatrimoniale dintre soți, acolo unde este cazul.

279 PROPUNERI DE LEGE FERENDA
Având în vedere analiza realizată în paginile anterioare și fără a avea pretenția că
soluțiile legale propuse sunt ideale pentru soluționare a problemelor juridice identificate în
ceea ce privește drepturile și îndatoririle nepatrimoniale dintre soți, facem următoarele
propuneri de lege ferenda :
– Propunerea de lege ferenda de a modifica denumirea capitolului V, sens în care
recomandăm ca aceas ta să fie „drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale soților“. De
asemenea pentru coerența prevederilor referitoare la soți este necesar să fie modificată și
denumirea Capitolului VI al Codului civil, iar în acest sens propunem folosirea sintagmei:
„drepturile și îndatoririle patrimoniale ale soților“. Astfel cum motivat în cuprinsul lucrării
aceasta necesitate este necesară pentru o mai mare coerență a exprimării legale.580
– În opinia noastră art. 308 C. civ. care prevede l uarea deciziilor de către soți ar putea
fi completat cu o frază suplimentară prin care să se permită medierea situațiilor conflictuale
pe durata căsătoriei, ca remediu al problemelor ce pot apărea și, astfel, să se evite un posibil
divorț. Propunerea de lege ferenda constă în completarea art. 308 C. civ. astfel: „Soții
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria. Atunci când soluționarea amiabilă a
problemelor apărute în exercitarea raporturilor juridice dintre soți nu este posibilă, se poate
apela la procedurii medierii. ”
– Referitor la reprezentarea soților și acordarea mandatului de reprezentare, legiuitorul
român a înțeles să prevadă numai aspectele patrimoniale ale acestuia. Propunerea noastră de
lege ferenda are scopul de a clarifica aspectele referitoare la mandatul acordat de către unul
dintre soți celuilalt, deoarece din punct de vedere al raporturilor juridice nepatrimoniale
mandatul se prezumă nefiind prevăzut de nicio dispoziție legală. Așadar, în opinia noastră art.
308 C. civ. care prevede l uarea deci ziilor de către soți trebuie completat cu un aliniat

580 Deși această propunere de lege ferenda a fost deja făcută, am considerat că este necesar să revenim
asupra ei și să reiterăm toate circumstanțele care impugn această modificare.
Amintim propunerea existentă: „Pentru evitarea interpretărilor diverse pe această temă, apreciem că, de
lege ferenda , ar trebui modificate textele Codul civil, în sensul folosirii unor termeni identici în construcția
normelor prin care sunt reglementate efectele nepatrimoniale și cele patrimoniale ale căsătoriei. Eventual ar
putea fi utilizat termenul „îndatorire“, astf el că expresiile analizate ar putea fi „drepturile și îndatoririle
nepatrimoniale“, respectiv „drepturile și îndatoririle nepatrimoniale“ ale soților. Folosirea termenului
„îndatorire“ este de preferat, mai ales pentru faptul că este consacrat de art. 48 a lin. (1) din Constituție. De
asemenea, utilizarea acestui termen este de natură să excludă confuzia ce s -ar putea crea între „îndatorire“
nepatrimoniale sau patrimoniale ale soților și „obligațiile“ civile așa cum acestea sunt reglementate de Cartea a
V-a din Codul civil (art. 1.164 – art. 2.499).“ Pentru mai multe detalii a se vedea T. Bodoașcă, Dreptul familiei ,
op. cit., p. 90.

280 suplimentar, care să prevadă următoarele: „ Fiecare dintre soți îi poate da celuila lt mandat de
a-l reprezenta în acte legate de direcția morală și materială a familiei . În ceea ce privește
actele de disp oziție materială, prevederile art. 2009 și urm. C. civ. se aplică în mod
corespunzător.”
– Soluția oferită de legiuitor ca după încheierea căsătoriei soții să nu po ată reveni
unilateral asupra numei ales (cu excepția situației adopției) se impune a fi mod ificată, în
sensul că legea trebuie să permită modificarea numelui fără acordul celuilalt soț pentru motive
temeinice. Procedura de schimbare a numelui prevede la art. 15 alin. (1) din O.G. 41/2003
faptul că „schimbarea numelui se înscrie, prin mențiune, p e marginea actului de naștere,
precum și a celui de căsătorie, atunci când este cazul“. Din analiza realizată am observat că
este contrar art. 8 și 14 din Convenția europeană a drfepturilor omului , ca legislația națională
să stabilească cu strictețe numele purtat de soți. Având în vedere aceste aspecte, considerăm
că limitarea privind consimțământul soțului în atare situație nu se justifică. Pentru aceste
motive p ropunem de lege ferenda modificarea art. 311 C. civ. și a legislației de stare civilă
asupra căreia are impact, implicit a art. 6 alin. (2) lit. c) din O.G. 41/2003, în sensul permiterii
schimbării unilaterale a numelui unuia dintre soți pentru motive temeinice.
– În opinia noa stră este necesară introducerea unor dispoziții legale care să prevadă
posibilitatea apărării drepturilor nepatrimoniale ale soților, deoarece dispozișiile legale actuale
nu sunt suficient de precise. În acest sens, propunem de lege ferenda introducerea un ui articol
suplimentar, ulterior art. 257 C. civ. care va fi denumit generic „ Apărarea drepturilor
nepatrimoniale ale soților“. Referitor la textul legal, propunem un conținut similar art. 257 C.
civ., astfel „ Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor
nepatrimoniale ale soților .“ Într -adevăr modificarea legală propusă nu este una majoră, însă
considerăm că va avea un impact pozitiv în ceea ce privește a părarea drepturilor
nepatrimoniale ale soților. Astfel cum am arătat în rându rile anterioare, s copul apărării
drepturilor nepatrimoniale ale persoanei este acela de a trata în mod primordial interesul
individual , în fața altor necesități ale societății, ori în cazul soților este necesar ca dreptul
individual al acestora să fie resp ectat în cadrul căsătoriei și, în general, al familiei. Orice
acțiune prin care este nesocotit un drept nepatrimonial al unuia dintre soți de către celălalt soț,
prin încălcarea îndatoririlor sale nepatrimoniale sau prin abuzul exercitat asupra drepturilor
sale nepatrimoniale, este contrară principiilor egalității și independenței soților și, ca atare,
trebuie apărată prin lege.

281 – Din analiza realizată în cuprinsul tezei de doctorat a rezultat necesitatea revizuirii
dispozițiilor legale în ceea ce privește violența domestică , evacuarea și ordinul de protecție.
Suntem de părere că ar trebui să se dispună creearea unei baze de date complete în ceea ce
privește violența în familie, sub forma unui Registru al Agresorilor Domestici care să conțină
atât date despr e fapta comisă, cât și profilul psihologic al agresorului , dar și situația victimei .
Realizarea acestui registru se va face cu respectarea dispozițiilor privind protejarea datelor cu
caracter pesonal.
Propunerea de lege ferenda vizează modificarea art. 1 din Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violenței domestice , în sensul introducerii unui alin. (4) care să
prevadă următoarele: „La nivel național va opera un Registru al Agresorilor Domestici,
obligativitatea înt ocmiri, completării și operării oricăror modificări revenind structurilor
M.A.I. abilitate în domeniul violenței domestice. Acest registru va conține date despre
agresor, agresiunea comisă, starea victimei, măsurile de reabilitare întreprinse, observații
privind eventuale condamnări dacă este necesar.”
Acesta se va completa de către organele de poliție cu ajutorul informațiilor furnizate
de de restul stucturilor implicate, la data primei sesizări, urmând a fi completat în cazul în
care există sesizări ulterioare.
Considerăm că este necesară modificarea art. 24 din Legea nr. 217/2003 pentru
prevenirea și combaterea violenței domestice . În acest sens, trebuie remarcat faptul că este
absolut necesară prelungirea perioadei de 6 luni pentru care se poat e acorda ordinul de
restricție, motiv pentru care propunem de lege ferenda introducer ea alin.(3) cu următorul
conținut: „Perioada pentru care a fost acordat o rdinul de protecție se poate prelungii cu încă 6
luni, atunci când rezultă necesitatea protejării victimei datorată unor motive temeinice.”
În opinia noastră este necesară modificarea dispozițiilor art. 35^1 alin. 1 din Legea nr.
217/2003 pentru prevenirea și combaterea viol enței domestice . Considerăm că se impune
completarea acestuia și propunem de lege ferenda modificarea acestuia astfel: „Din echipele
mobile va face parte în mod obligatoriu cel puțin un reprezentant al M.A.I., care are avea
atribuții speciale în materia pr otecției victimelor violenței domestice.” Această modificare
legislativă este deosebit de importantă, am putea spune chiar stringentă, deoarece în acest
moment echipele mobile care realizează intervenția de urgență sunt compuse exclusiv din
reprezentanți a i Serviciului Public de Asistență Socială. Într -adevăr la nevoie pot cere
intervenția forțelor de ordine, însă considerăm că protecția acordată victimelor trebuie să se
realizeze pe tot parcursul derulării procedurii, pentru putea oferii o protecție reală și eficiență.

282 – În opinia noastră legislația penală actuală ar putea fi îmbunătățită, urmând modelul
Codului penal francez, care prevede la art. 222 -22 al in. 2 următoarele : " Violul și alte
agresiuni sexuale se constituie atunci când au fost impuse victime i în circumstanțele
prevăzute în această secțiune, indiferent de natura relației dintre agresor și victima sa, unite
de legăturile căsătoriei. În acest caz, prezumția consimțământului soților față de actul sexual
este valabilă numai până la data dovezi con trare ". Remarcăm faptul că nu este un sistem de
protecție numai pentru soți, ci pentru toate cuplurile, chiar și cele necăsătorite.
Considerăm ca fiind oportună realizarea acestei mențiuni în Codul penal român și
propunem de lege ferenda completarea art. 218 alin. (3) Cod penal prin decalarea literelor
existente, litera a) devenind: victima are calitatea de soț/soție a agresorului; dispozițiile
legale se aplică și relațiilor rezultate din logodnă sau concubinaj; în acest caz prezumția
consimțământului faț ă de actul sexual este valabilă numai până la data dovezi contrare,
indiferent de natura juridică relației dintre agresor și victima sa .
Susținem această modificare și din punctul de vedere al relațiilor între persoane de
același sex, care, deși nu sunt protejate prin legea, sunt totuși o realitate contemporană. Aceste
abuzuri au loc și în cazul relațiilor dintre persoane de același sex, ia r din acest motiv
considerăm că este timpul ca legislația să se modifice în conformitate cu realitatea juridică. În
cazul în care legislația civilă se va modifica în sensul recunoașterii legale a parteneriatelor
civile sau a căsătoriilor între persoane de același sex, dispozițiile legii penale se vor modifica
în mod corespunzător.
– Și nu în ultimul rând susținem eliminarea discriminărilor existente în legislația civilă
în ceea ce privește posibilitatea încheierii căsătoriei civile între persoane de acelaș i sex și .
propunem de lege ferenda eliminarea negației „nu“ din conținutul art. 277 alin. (3) C. civ.
urmând ca textul legal să fie următorul : (3) Este permisă încheierea parteneriatelor civile,
indiferent dacă acestea sunt înregistrate între persoane de sex diferit sau între persoane de
același sex. Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau
contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini sunt recunoscute în
România.
În aceeași ordine de i dei este necesară adoptarea unor soluții legislative care să
permită oferirea unei alternative legale la căsătorie valabilă atât pentru cuplurile fosrmate din
persoane de același gen și pentru cele de sexe diferite. De lege ferenda propunem introducerea
art. 277¹ care va reprezenta norma legală în materia parteneriatului civil fiind denumit
generic: pactul civil de conviețuire și solidaritate. Astfel, în primul aliniat al articolului 277¹

283 vom prevedea următoarea definiție juridică: parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate
este un acord între două persoane adulte de sex diferit sau de același sex care doresc să își
organizeze viața comună, acesta reprezentând recunoașterea legală a existenței unei vieți
comune, care prezintă un caracter de stabili tate și continuitate între două persoane care trăiesc
în cuplu, dar și absența oricărui impediment legal.
În ceea ce privește condițiile de încheiere a parteneriatelor civile considerăm că este
absolut necesar ca, pe lângă drepturile patrimoniale, normele legislative să conțină dispoziții
privind drepturile și îndatoririle nepatrimoniale ale partenerilor. Pentru completarea
articolului 277 C.civ. este necesar să avem în vedere că acesta va modifica o serie de
dispoziții legilative care sunt în vigoare în ac est moment și impactul acestora asupra mediului
social. În principal ne referim la dispozițiile Codului civil care vor fi modificate în sensul
acordării posibilității încheierii de către parteneri, îndiferent de sex, a pactului civil de
conviețuire și soli daritate. Aceste dispoziții legale vor opera modificări asupra mai multor acte
normative, astfel se va modifica în mod corespunzător: Codul fiscal și Codul de procedură
fiscală, normele din domeniul sănătății, legislația privind pensile și toate celelalte acte
normative care produc efecte juridice în legătura cu viața partenerilor.
Considerăm că este necesară prevederea formalităților privind încheierea acestui act
juridic, astfel că propunem ca aliniatul al doilea al articolului propus anterior să prevadă
următoarele: parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate poate fi încheiat în fața
ofițerului de stare civilă sau a notarului, acesta din urmă având obligația de a comunica
încheierea pactului instituției responsabile cu actele de stare civilă. Î ncheierea parteneriatului
civil de conviețuire și solidaritate va fi atestată printr -un certificat. parteneriatul devine
opozabil terților numai ulterior operării formalităților legale privind înregistrarea în registrul
privind pactele civile de conviețuir e și solidaritate. Pentru încheierea parteneriatului va fi
necesară prezența celor doi parteneri, voința acestora neputând fi exprimată prin mandatar. Se
va interzice încheirea acestui act juridic de către o persoană care a încheiat anterior un pact
sau ca re se află într -un mariaj. De asemenea interdicția încheierii parteneriatului se va aplica
solicitanților care sunt rude între ei și persoanelor lipsite de discernământ.
Aliniatul al treilea trebuie să prevadă aspectele patrimoniale ale formalizării relați ei de
cuplu prin încheierea acestui act juridic, astfel: părțile semnatare ale unui pact civil de
conviețuire și solidaritate își datorează reciproc asistență materială. În cazul în care unul
dintre cei doi parteneri se află într -o stare de necesitate aces ta va putea obține obligarea
partenerului său la întreținerea sa prin intermediul instanței de judecată. Obligațiile excesiv de

284 oneroase vor fi limitate, astfel că este interzis ca unul dintre parteneri să -și asume integral
contribunția la nevoile vieții d e zi cu zi.
Regimul proprietății va fi stabilit cu ocazia încheierii parteneriatului civil de conviețuire
și solidaritate. Fiecare partener rămâne proprietarul bunurilor pe care le -a dobândit înainte de
înregistrarea acordului inițial, iar bunurile pe care le dobândește pe durata pactului în numele
său vor fi automat considerate proprietatea sa exclusivă. Toate actele de administrare,
folosință și dispoziție vor fi exercitate de către unul dintre parteneri fără a fi necesară
obțineținerea acordului celuilal t partener. Fiecare partener rămâne singur responsabil pentru
datoriile născute înaintea înregistrării acordului inițial și a datoriilor care decurg din propria
culpă pe toată durata parteneriatului.
Partenerii pot totuși achiziționa bunuri împreună care vor fi considerate proprietate
comună. Regimul coproprietății ales astfel se aplică numai bunurilor dobândite de parteneri,
împreună sau separat, după înregistrarea acordului lor. În lipsa unor prevederi contrare,
fiecare partener este administratorul bun urilor intrate în proprietatea comună. Fiecare partener
poate efectua singur acte de conservare, de administrare, de folosință și chiar de dispoziție.
Parteneriatul va avea un caracter contractual, astfel că va putea fi modificat și reziliat în
urma unui a cord scris al partenerilor, care va fi înregistrat la starea civilă. Acest acord se
poate încheia în fața notarului, acesta din urmă având obligația de a comunica încheierea
acordului instituției responsabile cu actele de stare civilă. În atare condiții es te necesar să
precizăm că aceste dispoziții vor forma aliniatul al patrulea al articolului 277¹ din propunerea
de lege ferenda.
Aliniatul al cincilea se va referi la modalitățile de încetare a acestului juridic, astfel
parteneriatul civil de conviețuire și solidaritate poate înceta în următoarele cazuri:
a) decesul unuia dintre parteneri;
b) celebrarea căsătoriei între parteneri;
c) voința unilaterală sau comună a partenerilor.
Încetarea parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate se contată printr -un act emis
de instituția abilitată în privința stării civile sau de către notar, care va avea obligația de a
comunica actul emis instituției menționate. Dizolvarea parteneriatului de conviețuire și
solidaritate se consemnează în registrul ț inut de instituția abilitată în privința stării civile și
trebuie să prevadă modalitatea lichidarea a drepturilor și obligaților rezultate din acesta.

285 Prin încheierea parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate rezultă în sarcina
partenerilor și d repturi și îndatoriri nepatrimoniale. Având în vedere că în rândurile anterioare
ne-am referit la aspectele patrimoniale ale parteneriatelor, considerăm că este necesar să avem
în vedere că încheirea parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate va produce și efecte
nepecuniare, astfel că este necesar să ne aplecăm și asupra drepturilor și îndatoririlor
nepatrimoniale ale partenerilor. Aceste prevederi ar putea fi introdu -se în codul civil sub titlul
efecte nepatrimoniale ale parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate, numerotarea
acestui articol fiind 277².
Atragem atenția că efectele nepatrimoniale ale încheierii parteneriatului civil de
conviețuire și solidaritate diferă de cele rezultate din căsătorie. Scopul legalizării acestui act
juridic nu este acela de fi asimilat căsătoriei, ci de a găsi o variantă acceptată de o societate în
continuă schimbare și care nu se va mai supune rigorilor unei instituții stricte cum este cea a
căsătoriei. Astfel, dacă soții au îndatorirea de fidelitate, pa rtenerilor nu le poate fi aplicabilă
această obligație. Îndatorirea conjugală este de asemenea desuetă în acest caz.
În ceea ce privește numele partenerilor trebuie să precizăm că, spre deosebire de
căsătorie, în situația încheirii unui parteneriat civil d e convietuire, acesta nu poate fi schimbat.
Încheirea parteneriatului civil de conviețuire și solidaritate nu va avea niciun efect
nepatrimonial asupra numelui partenerilor. Individualitatea fiecăruia dintre parteneri este
atributul principal al acestui ti p de act juridic, astfel opinăm că păstrarea numelui fiecărui
partener va fi esențială pentru încheirea pactului.
Partenerilor le poate fi recunoscut un drept referitor la reprezentare a celuilalt partener,
însă numai în anumite limite. Astfel, partenerii vor putea exercita prerogativele recunoscute
reprezentantului legal al pacientului, astfel cum acestea sunt prevăzute de legislația în vigoare
(Legea nr. 46/2003) în privința soților și rudelor pacientului.
În ceea ce privește dreptul de a fi părinte al partenerilor, considerăm că pentru
eliminarea în totalitate a discriminărilor este necesar să se li se recunoască acest drept tuturor
partenerilor, indiferent dacă aceștia sunt de sex diferit sau de același sex. În cazul în care
soluția legală oferită va neglija acest aspect, discriminarea va continua să existe. Art. 426 C.
civ. prin care a fost reglemetată prezumția de paternitate, va trebui să facă se refere la
parteneri care conviețuiesc împreună la data concepției copilului, fără a face deosebire între
bărbatul care a conviețuit cu mama copilului și partenerii de același sex. Textul legal referitor
la reproducerea umană asistată medical, cu terț donator, nu distinge dacă părinții sunt în fapt
persoane de sex diferit sau de același sex. Articolul 441 și urm. C. civ. prevede că

286 reproducerea umană asistată medical, cu terț donator, poate fi solicitată de părinții care doresc
să aibă un copil, fără a condiționa solicitarea acestora de căsătorie.
În cele din urmă este necesar să precizăm că încheirea parteneriatului civil de
conviețuire și solidaritate nu are niciun efect asupra cetățeniei partenerilor, indiferent dacă
aceștia au aplicat sau nu pentru obținerea cetățeniei române pe durata parteneriatului.
Parteneriatul va avea totuși efect asupra legis lației conexe, astfel că vor rezulta o serie de
schimbări în legătură cu mai multe acte normative, astfel se va modifica în mod
corespunzător: Codul civil și Codul de procedură civilă, Codul fiscal și Codul de procedură
fiscală, normele din domeniul sănătă ții, legislația privind pensile și toate celelalte acte
normative care produc efecte juridice în legătura cu viața partenerilor.

287 BIBLIOGRAFIE
LEGISLAȚIE
1. Convenția pentru apărarea și protecția drepturilor omului și a libertăților
fundament ale, Roma, adoptată la 4 noiembrie 1950. România a ratificat Convenția prin Legea
nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994.
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția nr. 217 A (III)
din data de 10 decembrie 1948 a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, semnată
de România la data de 14 decembrie 1955, când, prin Rezoluția nr. 955 (X) a Adunării
generale a Organizației Națiunilor Unite, a fost admisă în rândurile statelor membre .
3. Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, 2012/C 326/01, adoptat la
Lisabona la 13 decembrie 2007, Jurnalul Oficial C 326 , 26/10/2012.
4. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a fost semnată la 7 decembrie
2000, în cadrul Consiliului European de la Nisa, a intrată în vigoare la 1 decembrie 2009.
5. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, adoptat prin Rezoluția
2200A (XXI) a Adunării Generale a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 și în vigoare
începâ nd cu 23 martie 1976 . A fost ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, publicat
în Monitorul Oficial (Partea I) nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
6. Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și
înregistrarea căsătorii lor, deschisă spre semnare conform Rezoluției nr. 1763 A(XVII) adoptată
de Adunarea generală a Națiunilor Unite la data de 7 noiembrie 1962 la New York, intrată în
vigoare la data de 9 decembrie 1964, conform dispozițiilor art. 6, pe care România a ratific at-o
prin Legea nr. 116 din data de 15 decembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 330 din data de 24 decembrie 1992.
7. Convenția asupra drepturilor politice ale femeii, adoptată de către ONU la 20
decembrie 1952. Deschisă spre semnare și ratificare prin Rezoluția 640 (VII) din 20 decembrie
1952 a Adunării Generale a ONU, Convenția a intrat în vigoare la 7 iulie 1954, în conformitate
cu dispozițiile articolului VI. România a ratificat Convenția prin Decretul nr. 222 din 2 i unie
1954, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 28 din 10 iunie 1954.
8. Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei,
adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția
34/180 din data de 18 decembrie 1979, intrată în vigoare la data de 3 septembrie 1981,

288 conform dispozițiilor art. 27(1), România a ratificat Convenția la 26 noiembrie 1981 prin
Decretul nr. 342, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 9 4 din 28 noiembrie
1981.
9. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind
competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în
materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentul ui (CE) nr. 1347/2000 – Bruxelles II
bis.
10. Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27
aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu
caracter personal și privind libera circula ție a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE
(Regulamentul general privind protecția datelor) .
11. Directiva 2002/8/CE privind îmbunătățirea accesului la justiție în litigiile
transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asisten ța judiciară acordată
în astfel de litigii.
12. Directiva 2008/52/CE privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și
comercială.
13. Constituția României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233
din 21 noiembrie 1991; modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției
României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.
14. Cod c ivil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicată, M. Of. Nr. 505 din
15.07.2011, cu modific ările și completările ulterioare.
15. Codul Civil din 26 noiembrie 1864, publicat în M. Of. nr. 271 din 4 decembrie
1864, pus în aplicare la 1 decembrie 1865. Codul civil din 1864 a fost abrogat conform art.
230 lit. a) din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011,
astfel cum a fost aceasta modificată de O.U.G. nr. 79 din 28 septembrie 2011, publicată în M.
Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1
octombrie 2011 .
16. Codul familiei din 1953, în vigoare de la 26 iulie 1953, punerea in aplicare a
Codului f amiliei s -a făcut prin Decretul nr.: 32 DIN 30 ianuarie 1954 , publicat în M.Of. al
României, fiind abrogat la data intrării în vigoare a Codului civil ( Lege a 71/2011 ).

289 17. Codul de procedură c ivilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicată în
Monitorul Oficial nr. 545 din 3 august 2012, în temeiul art. 80 din Legea nr. 76/2012 , dându –
se textelor o nouă numerotare.
18. Codul p enal, L egea nr. 286 din 17 iulie 2009, Publicată în: M. Of. nr. 510 din 24
iulie 2009, modificate conform Legii nr. 187/2012, intră în vigoare de la 1 februarie 2014, cu
modificările și completările ulterioare.
19. Cod civil francez, Legea 1803 -03-05 promulgată la data de 15 martie 1803,
versiune consolidată și actualizată până la data de 14 februarie 2020. Poate fi accesat la adresa
oficială de internet a Republicii Franceze: https://www.legifrance.gouv.fr/ .
20. Cod civil german, adoptat la data de 02 ianuarie 2002 intrat în vigoare la data de 16
august 1889, versi une consolidată și actualizată până la data de 01 octombrie 2013. Poate fi
accesat la adresa oficială de internet a Ministerului de Justiție German, Bürgerlichen
Gesetzbuches: https://www.gesetze -im-internet.de/
21. Codul civil spaniol, adoptat prin Decretul d in data de 24 iulie 1889 intrat în vigoare
la data de 16 august 1889, versiune consolidată și actualizată până la data de 04 august 2018.
Poate fi accesat la adresa oficială de internet a Agenției de stat – Buletinul Oficial al Statului
Spaniol: https://ww w.boe.es/ .
22. Cod civil belgian, adoptat la data de 21 martie 1804 intrat în vigoare la data de 16
august 1889, versiune consolidată și actualizat ă până la data de 22 martie 2019 . Poate fi
accesat la adresa oficială de internet a Ministerului de Justiție Belgian
http://www.ejustice.just.fgov.be/eli/loi/1804/03/21/1804032153/justel .
23. Cod civil i talian, adoptat la data de 16 martie 1942, versiune consolidată și
actualizată până la data de 9 ianuarie 2019. Poate fi accesat la adresa of icială de internet a
Gazetei oficiale a Republicii Italiene , Codice civile italiano :
https://www.gazzettaufficiale.it/anteprima/codici/codiceCivile.
24. Cod ci vil olandez, adoptat în 1992, versiune consolidată și actualizată până la data
de 28 mai 2019. Poate fi accesat la adresa oficială de internet a Guvernului Olandez,
Burgerlijk Wetboek : https://www.government.nl/topics/marriage -cohabitation -agreement –
registered -partnership/documents; http://www.dutchcivillaw.com/civilcodebook01.htm .
25. Cod civil elvețian, adoptat la 10 Decembrie 1907 , versiune consolidată și
actualizată până la data de 1 ianuarie 20 19. Poate fi accesat la adresa oficială de internet a
Confederației Elvețiene (Schweizerische Eidgenossenschaft) https://www.admin.ch/.

290 26. Cod civil Quebe c (Canada ), adoptat în 1991, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie
1994 (actualizat până la 1 ianuarie 2019). Poate fi accesat la adresa oficială de internet :
http://legisquebec.gouv.qc.ca/fr/showdoc/cs/ccq -1991.
27. Codul familiei California ( Statele Unite ale Americii ), intrat în vigoare la data de 1
ianuarie 1994 (actualizat până la 1 ianuarie 20 19). Poate fi accesat la adresa de
internet :https://leginfo.legislature.ca.gov/faces/codesTOCSelected.xhtml?tocCode=FAM&toc
Title=+Family+Code+ -+FAM.
28. Legea Nr. 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în
familie, Republicată în M . Of. nr. 365 din 30 mai 2012.
29. Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001 administrației publice locale, republicată în M .
Of. nr. 123 din 20 februarie 2007 , abrogată prin intrarea în vigoare a Codului administrativ.
30. OUG 57/2019 privind Codul administrativ, publicată în M. Of. nr. 555 din 5 iulie
2019, cu modificările și completările ulterioare.
31. Ordonanța nr. 41/2003 privind dobâ ndirea și schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice, publicata în M.Of. al României la 02 februarie 2003.
32. Hotărâre Guvernului nr. 64 din 26 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei cu
privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă publicat în M . Of. nr. 151
din 2 martie 2011.
33. Legea nr. 114 din 11 octombrie 1996 privind locuințele, publicată în M. Of. nr.
393 din 31 decembrie 1997; Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 196 din 17 noiembrie
1997, publi cată în M. Of. al României, Partea I, nr. 331 din 26 noiembrie 1997.
34. Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 fondului funciar, publicată în M. Of. nr. 1 din 5
ianuarie 1998. Republicată în temeiul art. VII din Legea nr. 169 din 27 octombrie 1997,
publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 299 din 4 noiembrie 1997, dându -se textelor o
noua numerotare.
35. Legea nr.319 din 10 iunie 1944 pentru dreptul de moștenire al soțului
supraviețuitor, publicată în M.Of. nr. 133/10 iun. 1944 .
36. Legea nr. 196/2016 privind ve nitul minim de incluziune, Text publicat în M.Of. nr.
882 din 3 noiembrie 2016.
37. Legea Nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecția și promovarea drepturilor
copilului, M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, republicată în temeiul art. V din Legea nr.

291 257/2013 pe ntru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 607 din 30
septembrie 2013, dându -se textelor o nouă numerotare.
38. Legea Nr. 273/2004 din 21 iunie 2004 p rivind procedura adopției, M. Of. nr. 739
din 23 septembrie 2016, republicată în temeiul dispozițiilor art. X din Legea nr. 57/2016 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 273/2004 privind procedura adopției, precum și a altor
acte normative, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 283 din 14 aprilie 2016, dându -se
textelor o nouă numerotare.
39. Convenția consulară dintre România și Italia (B. Of., I, nr. 91 din 10 iulie 1968).
40. Convenția consulară dintre România și Polonia (B. Of., I, nr. 3 din 7 ia nuarie
1974).
41. Rezoluția 44/82 din 9 decembrie 1989, Adunarea Generală ONU a proclamat anul
1994 ca fiind "Anul internațional al familiei" pentru ca mai apoi, în 1993, Adunarea Generală
să decidă, în Rezoluția A/Res/47/237, ca data de 15 mai a fiecărui an s ă fie marcată ca Ziua
internațională a familiilor.
42. Decret nr. 975 din 23 octombrie 1968 cu privire la nume; Publicat în B . Of. nr.
136 din 29 octombrie 1968. În vigoare de la 29 octombrie 1968 până la 01 februarie 2003,
fiind abrogat și înlocuit prin Ordonanță 41/2003.
43. Legea Nr. 53/2003 din 24 ianuarie 2003 privind Codul muncii, republicată în
Monitorul Oficial al României, Parte a I, nr. 345 din 18 mai 2011, cu modificările și
completările ulterioare.
44. Legea cetățeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, republicată în M. Of. nr. 576
din 13 august 2010.
45. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
profe sioniști și consumatori, publicată in MOF nr. 560 – 10/11/2000, republicată, cu
modificările și completările ulterioare.
46. Ordonanța Guvernului nr. 21 din 21 august 1992, privind protecția consumatorilor,
publicată în M. Of. nr. 212 din 28 august 1992, repu blicată, cu modificările și completările
ulterioare.

292 47. Hotărârea Guvernului nr. 64 din 26 ianuarie 2011 pentru aprobarea Metodologiei
cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, publicată în M. Of. nr.
151 din 2 martie 2011.
48. Ordonanța Guvernului nr. 41 din 30 ianuarie 2003 privind dobândirea și
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, publicată în M. Of. nr. 68 din
2 februarie 2003.
49. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul Administrat iv,
publicată în M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019.
50. Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator,
publicată în M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006 .
51. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, publicată în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, republicată în M. Of. nr. 777 din 25
august 2004.
52. Ordonanța Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea și
sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în M. Of. n r. 166 din 7 martie 2014,
republicată în temeiul art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2013 pentru
modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și
sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată î n Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 183 din 2 aprilie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.
189/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 27 iunie 2013.
53. Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între
femei și bărbați, republicată în M. Of. nr. 326 din 5 iunie 2013.
54. Legea educației naționale nr. 1 din 5 ianuarie 2011, publicată în M. Of. nr. 18 din
10 ianuarie 2011.
55. Legea cetățeniei române nr. 21 din 1 martie 1991, republicată în M. Of. nr. 576
din 13 august 2010.
56. Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991, pentru sancționarea faptelor de încălcare a
unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, republicată în M. Of. nr. 125
din 18 februarie 2020.

293 57. Legea nr. 30/2016 pentru ratificarea Convenției Consiliului Europei privind
prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la
Istanbul la 11 mai 2011, publicată în M. Of. nr. 224 din 25 martie 2016.
58. CELEX – 52011PC0126, propunerea de Regulament al Consiliului privind
competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materia
regimurilor matrimonial; CELEX -52011PC0127, propunerea de Regulament al Consiliului
privin d competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în
materia parteneriatelor înregistrate.
59. Pl-x nr. 662/2018, Propunere legislativă privind parteneriatul civil, Nr. înregistrare:
B.P.I.: 864/30 -10-2018, Camera Deputatilo r: 662/31.10.2018, Senat: L353/04.06.2018,
respinsa de catre Senat la data de 29.10.2018 .
60. Pl-x nr. 593/2019, Propunere legislativă privind protejarea vieții de familie și
reglementarea unor situații juridice în cazul persoanelor aflate în uniune consensua lă, Nr.
înregistrare: B.P.I.: 410/20 -06-2019; 789/23 -10-2019, Camera Deputatilor: 593/28.10.2019,
Senat: L456/2019.

DOCTRINĂ JURIDICĂ
1. Avram M., Drept civil: familia. Ediția a 2 -a, revizuită și adăugită , Editura
Hamangiu, 2016.
2. Avram M. (coord.), Florian E., (coord.), Floare M., Ghiță O., Hageanu C.,
Irinescu L., Motica A. R., Nicolescu C., Fișe de drept civil. Dreptul familiei , Hexagonul
facultăților de drept, Editura Universul Juridic, București, 2018.
3. Albu I., Drept civil. Int roducere în studiul obligațiilor , Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1984.
4. Alexandresco D., Explicațiunea teoretică și practică a dreptului civil român,
Dreptul civil român în comparație cu legile vechi și cu principalele legislațiuni străine, Tomul
I, Titlul pre liminar, Persoanele și familia (I) , Editura Universul Juridic, București, 2017
5. Bacaci Al., Dumitrache V., Hageanu C., Dreptul famili ei, Editura C.H. Beck,
București, 1999.
6. Bacaci Al., Dumitrache V. C., Hageanu C. C., Dreptul familiei. Ediția a V -a,
Editura C.H. Beck, București, 2006.

294 7. Bacaci Al., Dumitrache V.C., H ageanu C.C., Dreptul familiei în reglementarea
NCC , Editura C.H. Beck, București, 2012.
8. Baias FL. A, Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul Cod civil.
Comentariu pe articole , Editu ra C.H. Beck, București, 201 4.
9. Banciu M., Banciu A. A., Dreptul familiei conform noului Cod civil, Editura
Hamangiu , București, 2012.
10. Banciu M., Reprezentarea în actele juridice civile , Editura Dacia, Cluj -Napoca,
1995.
11. Bîcu V., Drept civil. Persoanele , Editura Universul Juridic, București, 2016.
12. Bîrsan C., Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
ediția a II -a. Ed. C.H. Beck, București, 2010 .
13. Bîrsan C., Schimbarea numelui pe cale administrativă , Revista Română de Drept,
1970, pp. 6 -12.
14. Beleiu Ghe., Drept civil român: introducere în dreptul civil, subiectele dreptului
civil, ediția a V -a, Casa de presă și editură Șansa S.R.L., București, 1998 .
15. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, ediția a VII -a revăzută și adăugită de P. Trușcă, M. Nicolae, București, Editura Universul
Juridic, 2001.
16. Bob M.D., Manual elementar de drept privat roman , Ediția a II -a, Editura
Universul Juridic, București 2019.
17. Bob M.D. , Despre devenirea familiei în dreptul român și perspectivele legislative
ale parteneriatului civil , Revista romana de drept privat nr. 3/2018, Ediție coordonată de:
Călina Jugastru, Editura Universul Juridic.
18. Bodoașcă T., Dreptul familiei, Ediția a III -a, rev ., București, E ditura Universul
Juridic, 2015.
19. Bodoașcă T., Tratat de dreptul familiei, partea a II -a, Rudeni a, Editura „Dimitrie
Cantemir”, Tirgu -Mures, 2010.
20. Bodoașcă T., Tratat de dreptul familiei, partea I, Casatoria , Editura „Dimitrie
Cantemir”, Tirgu -Mures, 2010.
21. Bodoașcă T., Studii de dreptul familiei , Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007.

295 22. Bodoașcă T., Introducere in studiul dreptului familiei , Editura Burg, Sibiu, 2002.
23. Bodoașcă T., Competenta instantelor judecatoresti in materie civila , editia a II -a,
Editura All Beck, Bucuresti, 2002.
24. Bodoașcă T., Competenta instantelor judecatoresti in materie civila , editia I,
Editura Academiei Fortelor Terestre „Nicolae Balcescu” Sibiu, 2001.
25. Bodoașcă T., Jugastru C., Huruba E., Lozneanu V. (coordonatori), Liber
amicorum. Ioan Les. Contributii la studiul dreptului privat , Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2017
26. Bodoașcă T., Drăghici A., Puie I., Maftei I., Dreptul familiei, ediția a II -a, revăzută
și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2013
27. Bodoașcă T., Draghici A ., Puie I., Dreptul familiei , Editura Universul Juridic,
Bucuresti, 2012
28. Bodoașcă T., Draghici A., Dreptul familiei, partea I, Casatoria si partea a II -a,
Rudenia , Editura ,,Dimitrie Cantemir”, Tirgu -Mures, 2004
29. Bodoașcă T., Contributii la studiul actualel or reglementari referitoare la divortul
pe cale judiciar ă, în volumul Liber amicorum. Ioan Les. Contributii la studiul dreptului privat ,
Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2017
30. Bodoașcă T., Discutii despre definitia familiei si continutul acesteia , în
„Pandectele Române”, nr. 3/2017.
31. Bodoașcă T., Contribuț ii la stu diul normelor juridice interne și internaționale
referitoare la diferenț ierea sexuală a soț ilor, în „Pandectele romane”, nr. 1/2017;
32. Bodoașcă T., Csakany A., Contribuț ii la studiu l reglementarilor lega le interne cu
privire la prestația compensatorie în caz de divorț , accesibil la adresa web:
http://www.universuljuridic.ro/contributii -la-studiul -reglementarilor -interne -referitoare -la-
prestatiacompensatorie -in-caz-de-divort/
33. Bodoașcă T., Maftei I., Locuinț a familiei, bunuril e care o mobilează sau decorează
în statornicirea noului Cod civil , in revista „Dreptul” nr. 6 /2013
34. Bodoașcă T., Drăghici A., Discuții în legatură cu cluaza de preciput în
reglementarea noului Cod civil , în revista „Dreptul” nr. 10/2013

296 35. Bodoașcă T., Unele considerații critice în legătură cu procedura divorțului în
reglementarea noului Cod de procedura civil ă, în revista „Dreptul” nr. 9/2013
36. Bodoașcă T., Contribuț ii la studiul regimului juridic al divortului prin aco rdul
soților , in Culegere de studii. In honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, Editura
Universul Juridic, Bucuresti, 2012.
37. Bodoașcă T., Reglementa rea divorțului prin acordul soților după modific area
Codului de procedură civilă ș i a Codului familiei pr in Legea nr. 202/2010 privind unel e
masuri pentru accelerarea soluționă rii proceselor , in revista „Dreptul” nr. 4/2011.
38. Bodoașcă T., Contribuții la definirea juridică a familiei și la stabilirea conținutului
acesteia , în revista „Dreptul” nr. 12/2004.
39. Bodo așcă T., Discuț ii despre definiția familiei și conținutul acesteia , în
„Pandectele Române”, nr. 3/2017;
40. Bodoașcă T. , Analiză de ansamblu și unele observații critice privind familia și
căsătoria în reglementarea Noului Cod civil , Universul Juridic Nr. 5 / 2019;
41. Boroi G., Drept civil. Teoria generală , Editura All, București, 1997;
42. Boroi G., Anghelescu C. A. , Curs de drept civil: partea general, ediția a II -a,
București, Ed. Hamangiu, 2012;
43. Boroi G., coordonator, Noul Cod de procedură civilă, Comentariu pe articole , Vol.
1 și Vol. 2, Editura Hamangiu, 2013.
44. Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și de drept
comparat , Ed. A92 ACTEON, Iași, 2003.
45. Ciobanu V.M., Nicolae M. (coord), Noul Cod de procedură civilă coment at și
adnotat , Ediția a II – a revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2016.
46. Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I.,
Constituția României – comentată și adnotată , R.A. „Monitorul Oficial”, București , 1992.
47. Costin M.N., Marile instituții ale dreptului civil român. Persoana fizică și
persoana juridică , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1984.
48. Danciu T., Istoria dreptului romanesc , Vol II, Aparitia și evolutia dreptului scris,
C.H. Beck, 2020.
49. Deleanu I., Instituții și procedure constituționale , Editu ra Servo -Sat, Arad, 2003.

297 50. Deleanu I., Noul Cod de procedură civilă , Editura Universul Juridic, București,
2013.
51. Diaconescu Ș., Funcțiile analizei de proporționalitate la apărarea drepturilor
nepatri moniale , SUBB Iurisprudentia nr.4/2019.
52. Djuvara M., Analiza ideii de convenție în drept , Tipografia „Moderna“,
Constanța, 1939.
53. Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.,
Roșca V., Explicații teoretice ale Codului penal român, vol. III, parte specială , Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1971 .
54. Duțu Gh. , Dicționar latin -român, Ed. Științifică, București, 1973.
55. Florian E., Dreptul familiei. Căsătoria. Regimurile matrimoniale. Filiația . Ediția 5,
Ed. C. H. Beck, București, 2016.
56. Florian E., Desfacerea căsătoriei în reglementarea noului Cod civil , Dreptul nr.
10/2011.
57. Florian E., Considerații asupra divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant,
în lipsa cererii reconvenționale a pârâtului, în lumina Codului civil și a noului Cod de
procedură civilă , Dreptul nr. 12/2012.
58. Filipescu I.P., Filipescu A.I., Tratat de dreptul fa miliei , ed. a VI -a, Ed. All Beck,
București, 2001.
59. Firoiu D. V., Istoria statului și dreptului românesc , Editura didactică și
pedagogică, București, 1976.
60. Gavrilescu A.G., Capacitatea de a încheia căsătoria , în Dreptul nr. 1/2009.
61. Guțan M., Istoria dreptu lui romanesc , Editia a 3 -a, Editura: Hamangiu, 2017.
62. Gavrilescu A.G, Discuții privind regimul juridic al nulităților căsătoriei în noul
Cod civil , Dreptul nr. 3/2011.
63. Gavrilescu A.G, Sinteză a Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului
privind dreptul la căsătorie , Dreptul nr. 7/2013.
64. Gavrilescu A.G, Consimțământul la căsătorie potrivit actualului Cod civil , Dreptul
nr. 6/2014.

298 65. Ghiță O., Albăstroiu R.G., Dreptul familiei. Regimurile matrimoniale. Sinteze.
Teste grilă , Editura Hamangiu, B ucurești, 2013.
66. Guțan M., Istoria dreptului romanesc , Editia a 3 -a, Editura: Hamangiu, 2017.
67. Hageanu C., Dreptul familiei si actele de stare civila . Editia a 2 -a, Editura:
Hamangiu, 2017.
68. Hanga V, Istoria dreptului românesc – Drept cutumiar , Editura Fundaț iei
„Chemarea”, Iași, 1933.
69. Hanga V., Instituții de drept. Căsătoria și familia , în Istoria dreptului românesc ,
vol. I, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1980.
70. Hanga V ., Manual de drept privat român , Editura Cordial, Cluj Napoca, 1993.
71. Hanga V., Mari legiuitori ai lumii , Editura Științifică și enciclopedică, București,
1977.
72. Hamangiu C., Rosetti – Bălănescu I., Băicoianu Al., Tratat de drept civil român ,
Editura All Beck, București, 1996, retipărită în 2002.
73. Iacuba A., Diaconu E., Combat erea violenței domestice. Legea nr. 217/2003
privind prevenirea și combaterea violenței domestice și instrumente europene privind ordinul
de protecție. Comentarii și explicații , Editura C.H. Beck, 2019
74. Ionașcu A., Mureșan M., Costin M, Ursa V., Familia și rolul ei în societatea
socialistă , Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1975.
75. Jugastru C., Constanță și evoluție în apărarea drepturilor personalității , în
RRDP, nr. 4/2017.
76. Jugastru C., Prejudiciul – repere românești în context european -, Editura
Hamangiu, 2013.
77. Jugastru C., Respectul vieții private – delimitări conceptuale, precizări privind
domeniul protecției legale , Anuarul Institutului de Istorie George Barițiu 2.
78. Leș I., Noul Cod de Procedură Civilă , Vol. I, 2011.
79. Leș. I., Principii și instituții de drept pr ocesual civil , Editura Lumina Lex,
București, 1998.
80. Leș I., Tratat de drept procesual civil, Principii și instituții generale. Judecata în
fața primei instanțe , Editura Universul juridic, București, 2014.

299 81. Leș I. (coord.), Jugastru C., Lozneanu V., Circa A., Huruba E., Spinei S., Tratat de
drept procesual civil. Vol. I + Vol. II, Principii si institutii generale. Judecata in fata primei
instante. Caile de atac. Procedurile speciale. Executarea silita. Procesul civi l international ,
Editura Universul Juridic, 2015.
82. Lupan E., Drept civil. Persoana fizică , Editura Lumina Lex, București, 1999.
83. Lupan E., Sztranyiczki S., Persoanele în concepția Noului Cod civil , Editura C.H.
Beck, București, 2012.
84. Lupulescu D., Numele și domiciliul persoanei fizice , Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1982, p. 25 -26
85. Miculescu P., Clipa C., Istoria instituțiilor juridice în spațiul românesc , Editura
Worldteach, Timișoara 2007
86. Marcu L. P., Șotropa V., Vulcănescu R., Dvoracek M. , Georgescu V. Al.,
Sachelarie O., Dreptul civil, în Istoria dreptului rom ânesc, vol. II, partea întâi, Ed. Academiei
RSR, 1984.
87. Mihai Gh. C., Motica R. I., Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului ,
Editura All, București, 1997.
88. Motica R.I., Motica A.R., Dreptul familiei aplicat. Cereri și acțiuni cu caracter
nepatrimonial , Editura Hamangiu, București, 2015 .
89. Motica A.R., Dreptul civil al familiei. Raporturile nepatrimoniale. Curs rezumat,
spețe și practică judiciară , Editura Unive rsul Juridic, București, 2015 .
90. Mureșan M., Boar A., Diaconescu Ș., Drept civil. Persoanele , Editura Cordial Lex,
Cluj-Napoca, 2000.
91. Nacu C., Comparațiune între Codul civil român și Codul Napoleon , Editura
Librăriei Leon Alcalay, București, 1898 -1901.
92. Nicolae M. (coordonator), Bîcu V., Ilie G. A., Rizoiu R., Drept civil. Persoanele ,
Ed. Universul Juridic, București, 2016.
93. Nicolae M., Drept civil. Teoria Generală , Vol. II, Editura Solomon, București,
2018.
94. Nicolae I., Dreptul familiei în conte xt național și în raporturile de drept
internațional privat , Editura Hamangiu, 2014.

300 95. Nicolescu C., Director – adjunct Ministerul Justiției, Conținutul dreptului la
căsătorie și la întemeierea unei familii reflectat în jurisprudența Curții Europene a
Dreptu rilor Omului , Revista Dreptul, Ed. C. H. Beck, București, nr. 3/2009.
96. Oancea I., Explicații teoretice ale Codului penal român , vol. IV, București, Ed.
Academiei, 1972.
97. Popa V., Drept Privat Roman , Editura All Beck, București, 2004 .
98. Popa I.F., Discuții privind cauza morala și licită în raporturile juridice contractual
dintre concubini , în Dreptul, nr. 10/2001, p. 48.
99. Popescu T.R. , Dreptul familiei. Tratat, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1965.
100. Rădulescu A., Pagini despre leg iuirea Caragea , în Pagini inedite din istoria
dreptului vechi românesc , Editura Academiei Române, București, 1991.
101. Rotariu T. , Iliuț P., Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj -Napoca 1996.
102. Roșu E., Dreptul familiei. Practică judiciară. Hotărâri C.E.D.O ., Editura
Hamangiu, București, 2007.
103. Roșu E., Rădulescu D.A.T., Dreptul Familiei. Practică judiciară . Ediția a 2 -a,
Editura Hamangiu, București, 2011.
104. Safta -Romano E., Arhetipuri juridice în Biblie , Ed. Polirom, Iași, 1997.
105. Selejan -Guțan B., Curtea europeană a drepturilor omului și jurisdicțiile
naționale: scurtă privire comparativă , în „In honorem Corneliu Bârsan”, Editura Hamangiu,
București, 2013.
106. Selejan -Guțan B., Drept constituțional și instituții politice , vol. I, Editura
Hamangiu, București, 2015.
107. Stăniloaie D., Teologia dogmatică ortodoxă , vol. III, București, 1978, p. 180.
108. Stătescu C., Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor , 1981.
109. Stoenescu D., Vechile legiuiri românești, Legiuirea Caragea , Tipografia Fane
Constantinescu, Craiova, 1 905.
110. Tăbârcă M., Drept procesual civil. Volumul I – Teoria generală conform noului
Cod de procedură civilă , Editura Universul Juridic, București, 2013.

301 111. Teșu I.C., Familia contemporană, între ideal și criză , Editura Doxologia, Iași,
2011.
112. Ungureanu O., Munteanu C., Drept civil. Persoanele , Editura Hamangiu,
București, 2013.
113. Albiges C., De l’équité en droit français , LGDJ, 2000.
114. Alfandari E., Le droit aux aliments en droit privé et en droit public , Poitier, 1958.
115. Alland D. , Rials S., Dicti onnaire de la culture juridique , PUF, 2010.
116. Alpe Y., Lexicon de Sociologie , Dalloz, 2010.
117. Amselek P., Kelsen et les contradictions du positivisme juridique , Revue
Internationale de Philosophie, n° 138, 1981 – fasc. 4, pp. 460 -473 (publié également aux
Archives de philosophie du droit , tome 28, 1983, pp. 271 -282).
118. Atias C., Une autre culture constitutionnelle: le respect de la loi , Tribune, 2006.
119. Aune A. C., Le phenomene de multiplication de droit subjectifs en droit de
personnes et de la famille , Ed. P resses Universitaires d`aix Marseille, 2007.
120. Bareit N., Droit transitoire de famille , Defrénois, 2010.
121. Bareit N., Le droit transitoire de la famille , Defrénois, 2010.
122. Batteur A., L’équité a -t-elle sa place dans le droit du divorce ? , J. Sainte -Rose
(coord. ), Bruylant, 2012.
123. Baudouin L., Droit civil de la province de Québec , Montréal, Wilson et Lafleur,
1953;
124. Beard P. M., North J. S., Religions of Rome: Volume 1, a history illustrated,
Editura Cambridge University Press , Cambridge,1998.
125. Beard P. M., North J. S., Religions of Rome: Volume 2, a sourcebook illustrated ,
Editura Cambridge University Press, Cambridge,1998.
126. Beignier B., Libertes est droits fondamentaux , Dalloz, nr. 12, 2006.
127. Bénabent A., Droit civil de la famille , Litec, 2001.
128. Benabent A., Droit civil. La famille , Litec.
129. Bénabent V.A., La liberté individuelle et le mariage , RTD civ. 1973.

302 130. Benichou M., L’accès à la justice, un droit menacé , Gazette Palais, nr. 256, 2014.
131. Bensadon N., Les droits de la femme, des origines à nos jo urs, PUF, 1994, nr.
1812.
132. Bergel J.L., Théorie générale du droit , Dalloz, 2012.
133. Berthet P., Les obligations alimentaires et les transformations de la famille ,
L'Harmattan, 2000.
134. Binet J.R., La protection de la personne : principes , ref. nr. RG 15/03281, Cu rtea
de Apel Orleans, 22 martie 2016, Dreptul Familiei, Dalloz, 2016.
135. Bonneau P., La cour de cassation et l’application de la loi dans le temps , PUF,
1990.
136. Bore L., L'autorité provisoire de la chose jugée , Editura IRJS, 2012.
137. Bouineau J., Roux J., 200 ans de Code civil , Paris, 2004.
138. Boudon R., Bourricaud F., Dictionnaire critique de la sociologiei , 1994.
139. Bruce W. Frier, Thomas A.J. McGinn, Joel Lidov, A Casebook on Roman Family
Law, Editura Oxford University Press (American Philological Association), Oxford, 2004.
140. Bruggeman M., Neirinck C., Les aménagements consensuels que les couples
appliquent à leur rupture sont -ils d’essence contractuelle ? , RRJ, nr. 1, 2009.
141. Bucher A., La fami lle en droit international privé , RCADI, 2000, vol. 283.
142. Bucher A., Personnes physiques et protection de le personnalité , Ed. a 5 -a,
Editura Helbing Lichtenhahn, Basel, 2009.
143. Cabrillac R., Le Code a la fin du XXe siècle, in Le droit prive francais a la fin du
XXeme siècle , Litec, 2001.
144. Carbonnier J., Droit civil. La famille, l’enfant, le couple , Presses Universitaires de
France, Paris, 2002.
145. Carbonnier J., Droit civil , Presses Universitaires de France , Paris, 2004, nr. 547.
146. Carbonnier J., Droit et passion du droit sous la Ve République , Ed. Flammarion,
1996.
147. Carbonnier J., Essais sur les lois , Revista de drept notarial Defrénois, ediția a 2 -a,
1995.

303 148. Carbonnier J., Les notions à contenu variable dans le droit français de la famillei ,
PUF, 2010
149. Carbon nier J., Quelques remarques sur l'esprit de la loi française du 13 juillet
1965 portant réforme des régimes matrimoniaux , 1968.
150. Carbonnier J., Terre et ciel dans le droit français du mariage , LGDJ, 1950.
151. Castelli M.D., Goubau D., Le Droit de la famille au Quebec , Press Universite
Laval, 2005.
152. Chainais C., Fenouillet D., Les sanctions en droit contemporain , Dalloz, vol. 1,
2012.
153. Chapelle A., Les pactes de famille en matière extrapatrimonia le, Revue
trimestr ielle de droit civil, 1984.
154. Chassagnard -Pinet S., Hiez D., Approche renouvelée de la contractualisation ,
Press Universitaire Aix Marseille, 2007.
155. Christoff D., Le temps et les valeurs : essai sur l’idée de finalité , Neuchâtel, ed. De
la Baconnière, 1945.
156. Collin T., Le Mariage Gay : Les Enjeux d’une revendication , Paris, Eyrolles, 2005.
157. Cornu G., Droit civil, Introduction, Les persones, Les biens , Montchrestien,
12ème édition, 2005.
158. Cornu G., Droit civil. La famille , ediția a 9 -a, Montchrestien, nr. 11, 2006.
159. Cornu G., L’apport des réformes récentes du Code civil à la théorie générale du
droit civil , Les Cours de droit, Paris, 1970 -1971.
160. Cornu G., Vocabulaire juridique , PUF, 2011.
161. Cornu V. G., Les notions d’égalité et de discrimina tion en droit civil français ,
Trav. assoc. Capitant, 1965.
162. Daumas M., Valeurs et pouvoirs. Essai sur les conflits familiaux en France au
XVIIIe siècle , Paris, 1986.
163. Debele, Gary A.; Rhode, Susan C., Prenuptial Agreements in the US, International
Academy of Family Lawyers , Conferințe, 2017.

304 164. Dekeuwer -Defossez F., Dissolution et contract , Fenoillet D., de Vareilles –
Sommieres P. (coord.), Contractualization de famille , Economica, 2001.
165. Diener P., Idee nominaliste et deconstruction du droit , Arch phil droit, 198 3.
166. Dockes E., Valeurs de la démocratie , Dalloz, 2005.
167. Ducoulombier P., Les conflits de droits fondamentaux devant la Cour européenne
des droits de l’Homme, Bruylant, 2011.
168. Effron, Laura, I Love You, You're Perfect, but Watch What You Facebook: Social
Media Prenups , articol pentru ABC News, 3 iunie 2014.
169. Ergec R. , Velu J., Répertoire de droit belge , Complément VII, nr.706, 1990.
170. Eskridge Jr. W. N., A History of Same Sex Marriage , University Scholarship
Series, Yale Law School, 1993.
171. Estin A. L., Marriage and divorce conflicts in international perspective ,
Symposium on International Conflict of Laws and the Third Restatement, organized by the
Duke Journal of Comparative and International Law on November 4 -5, 2016, Duke Journal of
Comparative & International Law, Vol 27.
172. Estin A. L., Ordinary Cohabitation , Notre Dame Law Review nr. 1381, 2001.
173. Farge M., La mise en oeuvre du droit international privé , Dalloz -Action, 2015.
174. Fenouillet D., de Vareilles -Sommieres P., La Contractualisation de la famille ,
Economica, 2001.
175. Fenouillet D., Le droit civil de la famille hors le Code civil , PA, 2005.
176. Ficero N., Dreptul și practica în procedura civilă , Dalloz, Paris, 2006 -2007.
177. Fields, Jonathan E., Forbidden Provisions in Prenuptial Agreements: Legal and
Practical Considerations for the Matrimonial Lawyer , Journal of the American Academy of
Matrimonial Lawyers, 2008.
178. Fleury le Gros P., Contribution à l’analyse normative des conflits de lois dans le
temps en droit privé interne , Dalloz, 2005.
179. Flour J., Cours d'introd uction à l'étude du droit et droit civil , Coll. Les cours de
droit, Paris 1964

305 180. Fondation Copernic, Homosexualité, mariage et filiation : pour en finir avec les
discriminations , Paris, Syllepse, 2005.
181. Frank R. I., Augustus' Legislation on Marriage and Child ren, Editura: California
Studies in Classical Antiquity, Vol. 8, University of California Press, 1975.
182. Fricero N., Butruille -Cardew C., Benrais L., Gorchs -Gelzer B., Payan G., Le guide
des modes amiables de résolution des différends , Dalloz, 2014.
183. Fricero N., Le paradoxe des clauses de règlement amiable , Dalloz, 2015.
184. Fulchiron H., De l’institution aux droits de l’individu : réflexions sur le mariage au
début du XXIe siècle , Economica, 2008.
185. Fulchiron H., Mariage -conjugalité, parentéparentalité , Dalloz, 2009.
186. Gannage L., L'ordre public international à l'épreuve du relativisme des valeurs ,
Lucrările comisiei privind legislația internațională în Franța, 2006 -2008 .
187. Gervais A., Quelques réflexions à propos de la distinction des droits et des intérêt ,
Dalloz, 1961.
188. Girard, Texte de droit romain , ref. Gaius, Ulpian, Regulae, Paris, 1937
189. Gonzales G., Le jeu de l'interprétation consensuelle , F. Sudre (coord.), Les
conflits de droits dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’Homme ,
Revista Drept și Justiție, nr. 108, 2014.
190. Gordon A., Domestic violence registries , 2011. Studiu realizat pentru
https://www.cga.ct.gov/2011/rpt/2011 -R-0196.htm.
191. Grimaldi M., Droit patrimonial de la famille , Dalloz Action, 2011.
192. Grzegorczyk C., La théorie générale des valeurs et le droit , Editura LGDJ, 1982.
193. Hallett J. P., Fathers and Daughters in Roman Society: Women and the Elite
Family , Editura: Princeton University Press, 1984.
194. Hauser J., Décadence et grandeur du droit civil des personnes et de la famille à la
fin du XXe siècle , Droit des personnes et de la famille, PUF -LGDJ, 1994.
195. Hauser J., Delmas Saint -Hilaire P., Volonté et ordre public dans le nouveau
divorce : un divorce entré dans le champ contractuel , Revista Defrénois, nr. 5, 2005.
196. Hauser J., Huet -Weill er D., La famille. Dissolution de la famille , LGDJ, 1991.

306 197. Hauser J., La démocratie dans les rapports familiaux , Bruylant 2008 .
198. Hauser J., Lemouland J.J., Ordre public et bonnes moeurs , Revista de drept civil
Dalloz, 2013.
199. Hilt P., Le couple et la convention européenne des droit de l'homme , Presses
Univestitaires D'Aix Marseille, 2004.
200. Ionescu O., La notion de droit subjectif dans le droit prive , Bruylant, 2eme ed.,
1978.
201. Jestaz P., L’égalité et l’avenir du droit de la famille , Dalloz -PUF-Juris-Classeur,
1999.
202. Joly-Hurard J., Conciliation et médiation judiciaires , Press Universitaire Aix
Marseille, 2003.
203. Kenfack H., La reconnaissance des véritables clauses de médiation ou de
conciliation obligatoire hors de toute instance , Dalloz, 2015
204. Kinsch P., L’apport de la jurisprudence de la Cour européenne des droits de
l’Homme , Editura A. Pedone, 2013.
205. Krenc F., Puechavy M., Le droit de la famille à l’épreuve de la Convention
européenn e des droits de l’homme , Bruylant, 2008.
206. Lagarde P., Introduction au thème de la reconnaissance des situations : rappel des
points les plus discutés , Dalloz, 2013.
207. Lagarde P., La reconnaissance mode d'emploi , Dalloz, 2008.
208. Lapoyade -Deschamps A., Les renon ciations en droit de la famille , Dalloz, 1993.
209. Larralde J. -M., La libre disposition de son corps , Bruylant, 2009.
210. Larribau -Terneyre V., La réception des principes de liberté et d’égalité, du code
civil à aujourd’hui : un tableau impressionniste , Litec, 200 1.
211. Larribau -Terneyre V., Nouvel essor pour les modes alternatifs et collaboratifs de
règlement des litiges en matière familiale? , Dreptul Familiei, 2008.
212. Larson, Aaron, Mistakes to Avoid in Prenuptial Agreements , ExpertLaw, 2017.
213. Latina M., Contrat , Dalloz, Repertoriul civil, nr 89, 2014.
214. Leborgne A., Réflexion sur la diversité des modes de conjugali té, Bruylant, 2012.

307 215. Lefebvre B. , La bonne foi : notion protéiforme , R.D.U.S., 1996.
216. Leonard T., Conflits entre droits subjectifs, libertés civiles et int érêts légitimes , Ed.
Larcier, 2005.
217. Lindon R., Les droits de la personnalité , Paris, Dalloz, 1974.
218. Long G., Patria Potestas , in Dictionary of Greek and Roman Antiquities, Londra,
1875
219. Malaurie P., Fulchiron H., La famille , editia a 4 -a, Defrénois, 2011.
220. Malaurie P., L’effet prophylactique du droit civil , Jean Calais -Auloy (coord.),
Dalloz, 2004.
221. Malaurie P., Notre droit est -il inspiré ? , Defrénois, 2002.
222. Martens P., Les désarrois du juge national face aux caprices du consensus
européen , Dialogues entre juge s, Consiliul Europei, Strasbourg, 2008.
223. Martin R., Personne, coprs et volonté , Dalloz, 2000.
224. Marty G. , Raynaud P., Droit civil, Introduction générale à l'étude du droit ,
Sirey, 1972.
225. Mayer P., Le phénomène de la coordination des ordres juridiques étatiques en
droit privé , RCADI, 2007.
226. Mayer P., Les méthodes de la reconnaissance en droit international privé , Dalloz,
2005.
227. Meulders -Klein M. -Th., Internationalisation des droits de l’Homme et évolution
du droit de la famille : un voyage sans destination ? in Internationalisation des droits de
l’Homme et évolution du droit de la famille , L.G.D.J., 1994.
228. Michaelides – Nouaros G., L’evolution recente de la notion de droit subjectif ,
1966.
229. Mignault P. -B., Le droit civil canadien , t. 2, Montréal, C. Théoret, 1896;
230. Miller, James Andrew , Preparing for a Broken Home , The New York Times
Company, 16 July 2007.
231. Montpetit A., Taillefer G., Traité de droit civil du Québec , t. 3, Montréal, Wilson
et Lafleur, 1945.

308 232. Montserrat E. M., Article 12 in La Convention européenne des droits de l’Homme.
Commentaire article par article , Economica, 1999.
233. Morchain P., La psychologie sociale des valeurs , Dunod, 2009.
234. Moreau M., Le droit qui passe , Bruylant, 2012.
235. Mougenot D., Principes de droit judiciaire privé , Larcier, 2009.
236. Mulon E., Dommages – intérêts en matière de divorce: pour une suppression de
l’article 266 du Code civil , Gazette Palais, nr. 21, 2014.
237. Murat V. P., Droit famille , Dalloz Action, 2013.
238. Murat V. P., Droit famille , Dalloz Act ion, 2015.
239. Nietzsche F., Mille et un But , ediție revizuită de Brodard & Taupin, 2005.
240. Parkin T., Pomeroy A., Roman Social History , Routledge, 2007.
241. Pascal B., Pensées et opuscules , ediție revizuită de Hachette, 1909.
242. Pastre – Belda B., Et si la Cour euro péenne des droits de l'homme renonçait à
l'interprétation consensuelle ? , Revista Trimestrială a Drepturilor Omului, nr. 101, 2015.
243. Pelissier J., Les obligations alimentaires, unité ou diversité , Lyon, 1961.
244. Peroz H., La réception des jugements étrangers dans l’ordre juridique français ,
LGDJ, 2005.
245. Perreau -Saussine L., Les prenuptial agreement et les contrats de mariage , Dreptul
Familiei, 2015.
246. Pesenti X., Les couples mixtes et étrangers au regard de la Convention européenne
des droits de l’Homme in Les ét rangers et la Convention européenne de sauvegarde des droits
de l’Homme et des Libertés fondamentales , L.G.D.J.,1999.
247. Petit J., L'ambiguité du droit face au syndrome transsexual , RTD civ. 1973
248. Pigache C., La clause de conciliation préalable , Gazette Palall ais, nr. 225, 2015.
249. Piotraut J. -L., La notion de gravité dans le Code civil , Gazette Palais, nr. 263,
2000.
250. Planiol M., Ripert G., Traité pratique de droit civil français. La famille. , LGDJ,
1952.
251. Polin R., La création des valeurs , Biblioteca Filosofică J. Vrin, Paris, 1977.

309 252. Pomart C., Dauchy S., Demars -Sion V., Deperchin A., Le Marc -Hadour T.
(coordonator), La résolution des conflits. Justice publique et justice privée : une frontière
mouvante , Lille, 2008.
253. Pomart C., La magistrature familiale , Ed. L’harmattan, 2003.
254. Pontier J.M., Les principes et le droit , Press Universitaire Aix Marseille, 2007.
255. Portalis J.E.M., Discours préliminaire sur le projet de Code civil , Litec, 2004.
256. Rawson B., Marriage, Divorce, and Children in Ancient Rome , Editura: Oxford
University Press, 1991.
257. Rawson B., The Roman Family in Italy , Editura: Oxford University Press, 1999.
258. Rigaux F., Les situations juridiques dans un système de relativité générale. Cours
de droit international privé , RCADI, 1989.
259. L. Rolland, La bonne foi dans le Code civil du Québec du général au particulier ,
R.D.U.S., Montréal, 1996.
260. Romain J. -F., L’ordre public (notion générale) et les droits de l’homme , Revista
de conferințele a Centrului de drept privat și drept economic, vol. 3, Bruylant, 1995.
261. Roubier P., Théorie générale du droit , Dalloz, 2005.
262. Saint -Alary -Houin V. C., La sexualité dans le droit civil contemporain , Analele
Facultății din Toulouse, nr. 33, 1985.
263. Saller R. P., Classical Philology – Pater Familias, Mater Famili as, and the
Gendered Semantics of the Roman Household , Editura The University of Chicago Press,
Chicago, 1999.
264. Schmidt B., Essai de systématisation des conflits d'intérêts , Dalloz, 2013.
265. Severy B., Augustus and the family at the birth of the Roman Empire , Routledge,
2003.
266. Smock P. J., Cohabitation in the United States: An Appraisal of Research Themes,
Findings, and Implications , 26 ANN. REV. Soc. 1, 2000.
267. Starck B., Roland H., Boyer L., Introduction au droit , Litec, 2000.

310 268. Surrel H., La déterminatio n prétorienne du cadre d’examen des conflits de droits ,
F. Sudre (coord.), Les conflits de droits dans la jurisprudence de la Cour européenne des droits
de l’Homme, Revista Drept și Justiție, nr. 109, 2015.
269. Tavernier P., Recherches sur l’application dans le temps des actes et des règles de
droit international public (Problèmes de droit intertemporel et de droit transitoire) , LGDJ,
1970.
270. Terre F., Fenouillet D., Droit civil : La famille , Dalloz, 2011.
271. Terré F., Fenouillet D., Droit civil. Les personnes, la famille, les incapacités ,
Dalloz, 1996.
272. Terre F., Fenouillet D., La famille , Ediția a 8 -a, Dalloz, 2011.
273. Terre F., Introduction générale au droit , Dalloz, nr. 9, 2012.
274. Terre F., La crise de la loi , Revista Archives de Philosophie du Droit, 1980.
275. Triki S., La coordination des systèmes juridiques en droit international privé de la
famille , Paris, 2013.
276. Van Drooghenbroeck S., La proportionnalité dans le droit de la Convention
européenne des droits de l’homme , Bruylant, 2001.
277. Vassaux J., Liberté individuelle et devoirs personnels des époux , Thèse, Lille,
1989.
278. Wylleman A., L'homme et la création des valeurs , Revue Philosophique de
Louvain, 1960.
279. Zenati F., Jurisprudence , Dalloz, 1991.

Surse de internet :
1. www.cdep.ro
2. http://portal.just.ro
3. www.scj.ro
4. http://legislatie.just.ro
5. http://www.cab1864.eu/
6. https://www.legisplus.ro/

311 7. http://www.dreptonline.ro/
8. https://www.universuljuridic.ro/
9. https:// www.legifrance.gouv.fr
10. http://www.ejustice.just.fgov.be/.
11. https://www.gesetze -im-internet.de.
12. https:// www.legislation.gov.uk
13. https:// legisquebec.gouv.qc.ca
14. https://www.rolii.ro
15. http://accept -romania.ro
16. https://fra.europa.eu/
17. http://www.echr.coe.int/
18. https://e -justice.europa.eu/
19. https://www.un.org/
20. https://www.trans -lex.org/;
21. https://www.euro -family.eu/
22. www.dalloz.fr
23. www.boutique -dalloz.fr
24. www.dalloz -actualite.fr
25. www.dalloz -bibliotheque.fr
26. www.dalloz -revues.fr
27. www.gazette -du-palais.fr
28. presses -universitaires.univ -amu.fr
29. jurisguide.univ -paris1.fr
30. www.revuegeneraledudroit.eu
31. www.cambridge.org
32. thelawreviews.co.uk

312 33. harvardlawreview.org
34. www.equalitylaw.eu
35. https://www.oecd.org/
36. https://europa.eu/
37. http://www.coupleseurope.eu/
38. books.google.ro
39. http://patriarhia.ro/
40. https://www.london.gov.uk/
41. http://www.domesticviolencedatabase.org
42. https://law.justia.com/
43. Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II -a revăzută și adăugită),
Academia Română, In stitutul de Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009,
accesibil on -line.
44. Micul dicționar academic, ediția a II -a, Academia Română, Institutul de
Lingvistică Editura Univers Enciclopedic, 2010, accesibil on -line.
45. Encyclopaedia Britannica, 30 martie 2016, https://www.britannica.com/

Articole publicate de doctorand:
1. Șerbănoiu N.R., SOME VIEWS ON THE MATRIMONIAL REGIME
REGULATION OF THE CURENT ROMANIAN CIVIL CODE AND THE DILIGENT
EXECUTION OF THE SPOUSES COMMON GOOD S – Revista IPC – Conferința
doctoranzilor organizată de Universitatea Lucian Blaga Sibiu si Universitatea Transilvania
Brașov – IUNIE 2017 .
2. Șerbănoiu N.R., EXERCITAREA ȘI LIMITELE DE EXERCITARE ALE
DREPTURILOR ȘI OBLIGAȚIILOR NEPATRIMONIALE ALE SOȚILOR – Revista
Institutului de Cercetări Juridice "Acad. Andrei Rădulescu" – Sesiunea anuală de comunicări
științifice – “Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni și tendințe” –
APRILIE 2018 .

313 3. Șerbănoiu N.R., THE EXERCISE AND LIMITAT IONS FOR THE EXERCISE OF
NON -PATRIMONIAL RIGHTS AND OBLIGATIONS OF THE SPOUSES – The 12th
International Scientific Conference “Challenges of the Knowledge Society” – Universitatea
“Nicolae Titulescu”, București – APRILIE 2018 .
4. Șerbănoiu N.R., CHALLENGES OF MODERN MARRIAGES – NON –
PATRIMONIAL RIGHTS AND OBLIGATIONS OF SPOUSES – The 13th International
Scientific Conference “Challenges of the Knowledge Society” in the context of Romanian
Presidency at the European Union Council – Universitatea “Nicolae Titulesc u”, București –
MAI 2019 .

JURISPRUDENȚĂ
1. Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Coman, Hamilton și Asociația Accept c.
Inspectoratul General pentru Imigrări și Ministerul Afacerilor In terne Român, cauza nr. C –
673/16.
2. Curtea de Justiție a Uniunii Europene , 2 octombrie 2003, cauza Garcia Avello, C –
148/02, 2004.
3. Curtea de Justiție a Uniunii Europene , 14 octombrie 2008, cazua Grunkin și Paul,
C-353/06, 2009.
4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Schalk și Kopf c. Austria, cauza nr.
30141/04.
5. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, X și alții c. Au stria, nr. 19010/07,
19.02.2013.
6. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Vallianatos și alții c. Greciei, ca uzele nr.
329381/09 și 32684/09.
7. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hämäläinen c. Finland, cauz a nr.
37359/09 .
8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Christine Goodwin c. Mar ii Britanii,
cauza nr. 28957/95.
9. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Oliari and Others c. Italia, c auzele nr.
18766/11 și 36030/11 .

314 10. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Bălșan c . României, cauza nr. 49645/09.
11. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Kontrová c . Slovaciei, cauza nr. 7510/04.
12. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, E.S. și alții c. Slovaciei, cauza nr.
8227/04 .
13. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Burghartz c. Elveției, nr. 16213/90, 22
februarie 1994.
14. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Branko Tomašić și alții c. Croației, cauza
nr. 46598/06.
15. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Opuz c. Turciei, cauza nr . 33401/02.
16. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Talpis c. Italiei. , cauza nr. 41237/14 .
17. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Kurt c. Austriei, cauza nr. 62903/15.
18. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , S.W. c . Regatul Unit al Marii Britanii ,
cauza n r. 20166/92 .
19. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Pretty c. Regatul Unit al Marii Britanii,
cauza nr. 2346/02.
20. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, K.A. și A.D. c. Belgiei cauzele n r.
42758/98 și 45558/99 .
21. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, B. și L . c. Regatul Unit al Marii Britanii ,
cauza nr. 36536/02 .
22. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Fabris c. Fran ței, cauza nr
16574/08 .
23. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Mc Donald c. Franței , cauza nr. 18 648/04.
24. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Mennesson c. Franței , cauza nr. 65192/11.
25. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Negrepontis -Giannisis c. Grecia , cauza nr.
56759/08 .
26. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hussin c. Franței și Belgi ei, cauza nr.
70807/01 .
27. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Green și Farhat c. Malt ei, cauza nr
38797/07.

315 28. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selin Asli Östürk c. Turciei, cauza nr.
39523/03 .
29. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Bosphorus Hava Yollari
Turizm , Ticaret Anonim Sirketi c. Irland ei, cauza nr. 45036/98.
30. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea Cameră, Neulinger și Shuruk c.
Elveți ei, cauza nr 41615/07, 2010.
31. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Mennesson c. Franț ei, cauza nr. 65192/11.
32. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Negrepontis -Giannisis c. Greci ei, cauza
nr. 56759/08 .
33. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Green și Farhat c. Malt ei, cauza nr
38797/07.
34. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Selin Asli Ö stürk c. Turciei, cauza nr.
39523/03.
35. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Howald Moor și alții c . Elveției, cauzele
nr. 52067/10 și 41072/11, 2014 .
36. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Marea cameră, Evans c. Regatul Unit al
Marii Britanii, cauza nr. 6339/05.
37. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Durmaz c. . Turciei, cauza nr. 3621/07 .
38. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Alan Stanley Hamer c. Rega tului Unit al
Marii Britanii, cauza nr. 7114/75 .
39. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , X. și Y. C. Elveției, cauza nr. 8166/78 .
40. Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Johnston și alții c. Irlandei, raport din 5
martie 1985, série A nr.112.
41. Curtea European ă a Drepturilor Omului, Marckx c. Belgiei, cauza nr. 6833/74 .
42. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Kroon și alții c. Olandei, cauza 18535/91 .
43. Curtea Constituțională , Decizia nr. 580 din 20 iunie 2016 .
44. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 534/2018 .
45. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 562/2017 .
46. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 580 din 20 iunie 2016 .

316 47. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 534/2018 .
48. Curtea Constituțională a României, Decizia pronunțată în ședința din 18 iulie 2018 .
49. Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008 .
50. Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, Decizia nr. 935 din 11 martie 2003.
51. Curtea Supremă de Justiție, Decizia de îndrumare nr. 26/1992.
52. Plenul Tribunalului Suprem, Decizia nr. 13/1959 .
53. Plenul Tribunalului Suprem, Decizia nr. 26 din 27 septembrie 1962 .
54. Tribunalul Suprem, Decizia de îndrumare nr. 5 din 11 mai 1967 .
55. Tribunalul Suprem, Decizia civilă nr. 399 din 1960.
56. Tribunalul Suprem, Decizia nr. 968/1975 .
57. Curtea de Apel Iași , Decizia penală nr. 564/2017 .
58. Curtea de Apel Suceava, Decizia nr. 2245 din 23.10.2012 .
59. Tribunalul Iași, Decizia civilă nr. 151/9 februarie 2017
60. Tribunalul Județean Hunedoara, Decizia civilă nr. 221 din 23 februarie 1983 .
61. Tribunalul Județean Constanța, Decizia civilă nr. 813 din 31 iulie 1985 .
62. Tribunalul Județean Hunedoara, Decizia civilă nr. 332 din 9 aprilie 1981 .
63. Tribunalul Județean Suceava, Decizia civilă nr. 1299 din 25 noiembrie 1986.
64. Judecătoria Craiova, Sentință civilă nr. 2484 din 05.03.2007.
65. Curtea de Apel Paris, 5 aprilie 2006, nr. 05 -16219, RG nr. 04/36382 .
66. Curtea de Apel Bordeaux, 19 noiembrie 1996, 523.
67. Curtea de Apel Bordeaux, 15 ianuarie 1997, nr. 94 -15332.
68. Curtea Sup remă de Justiție din Franța, secția civilă, 9 mai 1900, Prințul de Wrede
c. doamnei Maldaner, 1900, publicată în GAJFDIP, ediția a 5 -a, nr. 10.
69. Curtea de Casație Franța, secția I civilă, 1 iulie 2009, nr. 08 -17825 .
70. Curtea de Apel California, Districtul pa tru, Divizia unu, 26 iulie 1990, Dosar Nr.
D009056., C arol Anita Hall, reclamant -intimat, v. D avid Allen Hall, as executor testamentar,
pârât -apelant.

317

Pagină finală albă