ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” CLUJ-NAPOCA Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și românii din… [303094]

Licență

ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” CLUJ-NAPOCA Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și românii din… [303094]

Byadmin ianuarie 1, 2024

ACADEMIA ROMÂNĂ

ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE

INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” CLUJ-NAPOCA

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 [anonimizat]

C.S.I. dr.GELU NEAMȚU

C.S.I. dr. DUMITRU SUCIU

Drd. [anonimizat]-Napoca

2019

Listă de abrevieri

A G R U – Asociația Generală a Românilor Uniți

A N B – Arhivele Naționale București

A N I C – Arhivele Naționale Istorice Centrale

C E D M N C – Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” Sf. Gheorghe

C E S C H – [anonimizat]

C N R C – Consiliul Național Român Central

F C R C H M – [anonimizat]

I B O R – Istoria Bisericii Ortodoxe Române

I O V R – [anonimizat]

L A R – Liga Antirevizionistă Română

L A R I C S – Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicării Strategice

M T A – Academia Maghiară de Științe

S J A N – Serviciul Județean al Arhivelor Naționale

Cuprins

Listă de abrevieri 2

Capitolul I. Istoriografia temei și sursele de cercetare 9

I.1. Motivația alegerii temei 9

I.2. Istoriografia română 11

I.3. Istoriografia maghiară 22

I.4. Istoriografia străină 32

I.5. Surse arhivistice 35

I.6. Polemici istoriografice 37

I.6.1. Aspecte ale vieții identitare a maghiarilor/[anonimizat], [anonimizat]ékelyföld története (Istoria Ținutului Secuiesc). 48

I.6.2. Autonomia „ținutului secuiesc” – [anonimizat] 60

Capitolul II. [anonimizat] 68

II.1. [anonimizat] 68

II.1.1. Repere demografice ale comitatului Treiscaune 68

II.1.2.[anonimizat] 1918 70

II.1.3. Aspecte generale ale comitatelor Ciuc și Odorhei (azi jud. Harghita) 75

II.1.4.[anonimizat] 1918 76

II.2. [anonimizat] 77

II.2.1. [anonimizat] 78

II.3. Învățământul confesional în comunitățile românești 80

II.4. [anonimizat] 82

Capitolul III. Participarea românilor din Covasna și Harghita la Marea Unire 85

III.1. Contextul național și internațional al pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia 85

III.2. Înființarea Consiliilor Naționale și a [anonimizat]. 94

III.2.1. Aspecte generale 94

III.2.2. [anonimizat] 98

III.3 Alegerea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, [anonimizat], Odorhei 110

III.3.1. Aspecte generale privind alegerea delegaților la Marea Adunare Națională 110

III.3.2. Alegerea delegaților din județul Trei Scaune 111

III.3.2.1. Cercul electoral Sfântu Gheorghe 112

III.3.2.2. Cercul Aita Mare 114

III.3.2.3. Cercul Covasna 114

III.3.3. Delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 din județul Ciuc 118

III.4. Delegați aleși la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din județul Odorhei 124

III.5. Ecouri ale desfășurării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia 126

Capitolul IV. Crâmpeie biografice ale participanților români din fostele județe Trei Scaune, Ciuc și Odorhei la pregătirea, înfăptuirea și desăvârșirea Marii Uniri 131

IV.1. Ierarhi ai Bisericii ortodoxe și greco-catolice 133

IV.1.1.Patriarhul Miron Cristea și Marea Unire 133

IV.1.1.1. Activitatea lui Miron Cristea pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România 134

IV.1.1.2.Miron Cristea și prezentarea Actului Unirii Regelui Ferdinand 140

IV.1.2. Mitropolitul Nicolae Colan – participant la unirea Basarabiei cu România 143

IV.1.3. Contribuția Mitropolitului Alexandru Nicolescu la recunoașterea internațională a Marii Uniri 147

IV.1.4. Contribuția Episcopului Justinian Teculescu la înfăptuirea Marii Uniri 149

IV.1.5. Episcopul Veniamin Nistor și rolul său în înfăptuirea Marii Uniri 154

IV.1.6. Implicarea Episcopului Emilian Antal în înfăptuirea Marii Uniri 158

IV.2. Publiciști din sud-estul Transilvaniei și Marea Unire 161

IV.2.1. Ghiță Popp (1883-1967) 161

IV.2.2. Octavian Codru Tăslăuanu (1876-1942) 163

IV.2.3. Romulus Cioflec (1882 – 1955) 166

IV.2.4. Nicolae Bogdan (1867 – 1952) 169

IV.3. Medici români din sud-estul Transilvaniei militanți pentru realizarea Marii Uniri 169

IV.3.1. Petru Muscă (1883 – 1969) 171

IV.3.2. Pompiliu Nistor ( 1883-1961) 172

IV.3.2.1. Pompiliu Nistor și Proclamația de la Darnița 173

IV.3.3. Tit Liviu Tilea ( 1866-1930) 177

IV.4. Generația Marii Uniri. 100 de intelectuali români din județele Covasna și Harghita 180

Capitolul V. Aspecte ale integrării județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în realitatea politică, economică, socială și culturală a României Mari 182

V.1. Premise ale integrării județelor Covasna și Harghita în România întregită 182

V.2. Integrarea județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în perioada Consiliului Dirigent 184

V.3. Aspecte ale implementării legislației României întregite în sud-estul Transilvaniei 189

V.4. Configurația administrativă a județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune după adoptarea Legii de Unificare Administrativă 206

V.5. Viața politică – primele alegeri în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune 211

V.6. Înființarea Partidului Maghiar 215

V. 7. Viața spiritual-bisericească a românilor din sud-estul Transilvaniei după Unire 220

V.8. Învățământul în limba română din sud-estul Transilvaniei după Marea Unire 231

V.9. Viața culturală a românilor din județele Covasna și Harghita după Marea Unire. Aspecte din activitatea Despărțămintelor ASTREI din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune 247

V.10. Presa românească după Marea Unire 257

V.11. Organizarea societății civile în județele Covasna și Harghita după Marea Unire 259

V.12. Instituții identitare ale populației maghiare din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune 264

V.13. Aspecte ale vieții economice și sociale în Ciuc, Odorhei și Treiscaune, după Marea Unire 270

V.14. Proiectul interbelic de reromânizare a românilor secuizați 275

V.15. Dificultăți de integrare a populației maghiare și acțiuni iredentiste după Marea Unire 281

V.16. Semne de prețuire dedicate făuritorilor Marii Uniri din județele Covasna și Harghita 296

V.17. Aspecte actuale ale comunităților românești din județele Covasna și Harghita, la 100 de ani de la Marea Unire. 298

Capitolul VI. Concluzii 306

Capitolul VII. Bibliografie 320

VII.1. Surse arhivistice 320

VII.2. Memorialistică 321

VII.3. Colecții de documente 321

VII.4. Presă 322

VII.5. Lucrări generale 323

VII.6. Studii și articole 337

VII.7. Surse internet 347

Capitolul VIII. Anexe 350

Anexa 1. Hărțile comitatelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX 350

Anexa 2. Problematica învățământului confesional românesc din sud-estul Transilvaniei, în documentele din arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” 353

Anexa 3. Numărul locuitorilor români (ortodocși și greco-catolici ) din comitatul Treiscaune, conform recensământului din 1910 371

Anexa 4. Fișele nominale ale cetățenilor români din comunele ZAGON, BARCANI și AITA SEACĂ morți în Primul Război Mondial (1914-1919) 373

Anexa 5. Numărul locuitorilor români (ortodocși și greco-catolici ) din comitatele Ciuc și Odorhei (azi, jud. Harghita), conform recensământului din 1910 376

Anexa 6. Bisericile ortodoxe și greco -catolice construite în secolele XVII-XIX și începutul secolului XX, din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei existente în 1918 378

Anexa 7. Articol despre înființarea Despărțământului Giurgeu al ASTREI apărut sub semnătura lui Octavian Codru Tăslăuanu în Revista Transilvania 381

Anexa 8. TABEL NOMINAL cu membrii Gărzii Naționale Românești din Covasna 383

Anexa 9. TABEL NOMINAL cu membrii care au făcut parte din Garda Națională în anii 1918 și 1919, în comunele plășii Buzăul Ardelean 385

Anexa 10. Modele de documente originale ale trimișilor națiunii române la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia 391

Anexa 11. Ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe și Greco-Catolice din sud-estul Transilvaniei participanți la Marea Unire 394

Anexa 12. Publiciști din sud-estul Transilvaniei participanți la Marea Unire 396

Anexa 13. Tabele nominale și declarații ale locuitorilor din județul Treiscaune (fostele scaune Sepsi, Orbai și Kezdi) referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial 397

Anexa 14. Sigilii cu inscripții în limba română ale instituțiilor din județul Ciuc, după Marea Unire 401

Anexa 15. Sibiu. 01 august 1921. Decizia Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului de reorganizare a Protopopiatului Treiscaune, prin înființarea protopopiatelor Sfântu Gheorghe și Oituz 406

Anexa 16. Proces verbal Încheiat în ședința sinodului protopresbiteral din Protopopiatul „Oituz” din 9 noiembrie 1921 410

Anexa 17. Proces verbal de ședință Comitetul Protopopesc al tractului „Oituz” ținută la 7/ 20 febr. 1922, în Boroșneul Mare 411

Anexa 18. Raportul administrativ al Protopopului Gheorghe Neagovici Negoescu la sinodul protopresbiterial din anul 1922 412

Anexa 19. Raportul administratorului Protopopiatului Oituz către sinodul protopopesc din 1923 415

Anexa 20. Circulară dată cu ocazia preluării Oficiului Protopopesc al Tractului Oituz, de către pr. Ioan Rafiroiu 417

Anexa 21. Raportul administratorului Protopopesc Gheorghe Negoescu, administrator protopopesc, pe anul 1923 419

Anexa 22. Raport general Către sinodul protopresbiterial al tractului Oituz pe anul 1924 întocmit de administrator protopopesc Ioan Rafiroiu 424

Anexa 23. Biserici construite în perioada interbelică (1920-1940) în actualele județe Covasna și Harghita 431

Anexa 24. Sibiu – 18 Ianuarie 1901. Raportul Consistoriului Arhidiecezan Sibiu, privind concluziile controlului efectuat în școlile confesionale din protopresbiteriatul Treiscaune 436

Anexa 25. Lista electorală pentru alegerea Camerei de Comerț, pe anul 1936, a firmelor din județul Treiscaune 440

Anexa 26. Registrul statistic comunal al localității Sfântu Gheorghe pe anul 1929 445

Anexa 27. Din Cronica bisericii ortodoxe Bățanii Mari (1925) alcătuită de preotul Ioan Garcea 447

Anexa 28. Harta României Întregite – 1919 451

Capitolul I.
Istoriografia temei și sursele de cercetare

I.1. Motivația alegerii temei

Anul 1918, anul unirii tuturor românilor într-o singură țară, constituie un eveniment istoric major, fiind rezultatul firesc al luptei lor multimilenare. Aceasta a fost dorința cea dintâi a românilor. Unirea din 1918 a Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei cu România a constituit realizarea visului de sute și sute de ani al multor generații de români, a fost cununa unei lupte îndelungate duse de românii de pretutindeni, astfel că în anul 1918 adevărul și dreptatea istorică au triumfat.

Este de remarcat faptul că în timp îndelungat o seamă de factori și condiții externe nefavorabile au întârziat reunirea țărilor românești într-un singur stat. Însă noul context extern de la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului trecut a favorizat și stimulat lupta poporului român pentru eliberarea națională a teritoriilor aflate sub dominație străină. Acestor mari evenimente li s-au consacrat mii de lucrări monografice, studii, materiale, articole și volume de documente. Tema unirii de la 1918 a tuturor românilor într-un singur stat este de mare interes din cauză că acest eveniment se prefigurează a fi cel mai important act politic din întreaga istorie milenară a neamului românesc.

Românii din fostele scaune secuiești (comitate) Ciuc, Odorhei și Treiscaune (azi județele Covasna și Harghita) (Anexa nr. 1), alături și împreună cu românii din Transilvania și din celelalte provincii istorice românești au participat la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, în frunte cu liderii lor recunoscuți – preoții, învățătorii, profesorii și fruntașii din cadrul Asociațiunii ASTRA și din toate asociațiile și fundațiile culturale, profesionale și civice românești, precum și din redacțiile publicațiilor care apăreau în limba română. În primele rânduri ale acestora s-au aflat ierarhii și protopopii Bisericii Ortodoxe și cei ai Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma, scriitori, publiciști, juriști, profesori, medici și alți intelectuali – cu toții ocupând locuri de frunte în rândul făuritorilor idealului național.

Sud-estul Transilvaniei este o regiune aflată în inima pământului românesc, zonă încărcată de istorie, care a fost prea puțin abordată în istoriografia românească pentru perioada pregătirii, înfăptuirii și consolidării Marii Uniri. În decursul istoriei, românii din această zonă a țării au avut de întâmpinat nenumărate vitregii care le-au adus toată gama de suferințe, până la părăsirea, în număr mare, a vetrelor natale și emigrarea lor peste munți, în Moldova și Muntenia. Tăvălugul istoriei s-a rostogolit mereu peste aceste locuri. În lucrare vom încerca să surprindem și să evidențiem participarea românilor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, la înfăptuirea Marii Uniri, precum și aspecte ale integrării județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în viața politică, socială și culturală a României Mari.

Motivația alegerii temei Marea Unire de la 1 decembrie 1918 și românii din sud-estul Transilvaniei are la bază următoarele aspecte: subiectul este mai puțin abordat în cercetarea și istoriografia românească și faptul că nu există nicio lucrare distinctă care să abordeze problema participării românilor din fostele scaune secuiești Ciuc, Odorhei și Treiscaune la înfăptuirea Marii Uniri, zona diferențiindu-se – așa cum vom vedea – prin anumite particularități privind structura, respectiv ponderea etnică a populației. Există o mare diferență de abordare între lucrările istoricilor maghiari și cele ale istoricilor români privind problematica participării românilor și a legitimității Unirii Transilvaniei cu România. Un alt motiv constă în faptul că, în spațiul public, circulă multe prejudecăți și clișee despre participarea românilor din această zonă la momentul Alba Iulia 1918. Nu în ultimul rând, o motivație de suflet a fost și sărbătorirea Centenarului Marii Uniri. Ceea ce ne-am propus în lucrare este realizarea unei analize obiective și a unei viziuni corecte asupra evenimentelor, nu de a deschide răni care nu s-au vindecat pe deplin. O cât mai bună cunoaștere a trecutului, o abordare obiectivă ce are la bază argumentul cercetării izvoarelor primare, a documentelor edite și inedite capătă o semnificație deosebită în contextul dezbaterilor actuale legate de această arie geografică a României, numită în istoriografia maghiară „Ținutul Secuiesc”. Prin întreg conținutul și mesajul său, lucrarea își propune să constituie un răspuns documentat la actualele proiecte autonomiste și separatiste maghiare prezente în spațiul public românesc și care urmăresc obținerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic al acestui spațiu binecuvântat din inima României, folosind argumente istorice.

De-a lungul vremurilor, românii din aceste două județe, aflați în minoritate și supuși deznaționalizării, au avut mult de suferit, au trecut inclusiv și prin patimile Primului Război Mondial, aducându-și contribuția la eliberarea Transilvaniei și la unirea cu Țara.

Toată truda, jertfa și osteneala românilor din această zonă, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, își găsesc finalitatea și împlinirea în perioada Primului Război Mondial, ajungând la desăvârșire prin Unirea de la 1 Decembrie 1918. În istoriografia românească, momentul 1 Decembrie 1918 a beneficiat de numeroase cercetări, concretizate de-a lungul timpului într-un număr însemnat de lucrări care îmbogățesc istoria noastră națională. Lucrarea de față valorifică inclusiv informațiile din lucrările unor autori care s-au aplecat cu onestitate și competență asupra fenomenului românesc, atât de greu încercat, din fostele scaune secuiești.

Din studiile românești apărute pe această temă rezultă că, deși erau în minoritate numerică, iar cea mai mare parte dintre ele, aflate într-o stare avansată de maghiarizare, comunitățile românești din fostele comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune au participat la toate momentele pregătitoare și la evenimentele care au însoțit înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Rolul principal în păstrarea și afirmarea identității naționale și la implicarea românilor din această parte de țară la unirea de la 1 Decembrie 1918 l-au avut Bisericile ortodoxe și greco-catolice, școlile confesionale în limba română, Asociațiunea ASTRA și solidaritatea manifestată de românii din Transilvania, dar și de cei din Regatul României, aflați în vecinătatea arealului cercetat.

I.2. Istoriografia română

Pentru reconstituirea evenimentelor care au avut loc în Transilvania și care au dus la unirea Transilvaniei cu România – perioada de dinainte, din timpul și de după Marea Unire – cercetările în legătură cu subiectul abordat, bazate pe documente, oferă o cunoaștere mult mai profundă și mai nuanțată a realității istorice.

Referindu-se la acest aspect, istoricul clujean Gelu Neamțu afirma: „Istoriografia română aproape că nu s-a ocupat cu adunarea materialului ce privește capitolul cel mai glorios al dezrobirii noastre politice. Pasiunea luptelor postbelice a slăbit interesul factorilor care ar fi fost chemați să fixeze o etapă din drumul spre libertate, în aceeași măsură în care a întunecat de multe ori însuși adevărul istoric. Nici azi nu avem documentația istorică necesară și datorită acestei neglijențe mă îndoiesc că vom putea restabili vreodată, în toate amănuntele frământarea din preajma unirii, cu gândurile intime, cu nădejdile, ambițiile, intrigile generației care s-a învrednicit să realizeze cel mai însemnat act al istoriei noastre.”

Despre românii din sud-estul Transilvaniei, informații istorice importante le aflăm din lucrările unor autori importanți precum George Barițiu, A.T. Laurian, Al. Papiu Ilarian, Nicolae Iorga, care s-au atașat de problema românilor din secuime, vizitându-i și sprijinindu-le viața spirituală, participând la activitățile lor culturale și înlesnind colaborarea lor la presa românească din Transilvania. Alt autor care s-a aplecat asupra problemei românilor maghiarizați din sud-estul Transilvaniei este Silviu Dragomir. De menționat că după un deceniu de la Marea Unire vedeau lumina tiparului trei volume: Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, care poartă amprenta participantului Alexandru Vaida Voevod, de unde a rezultat și o particulară restituire a evenimentului istoric de la 1918. Istoricul Ioan Lupaș ne-a lăsat lucrarea intitulată Istoria Unirii Românilor . Această lucrare este cu atât mai importantă cu cât autorul a fost membru în „Marele Sfat”, participant la Adunarea Națională și secretar general al Resortului Culte și Instrucțiune Publică în Consiliul Dirigent. Silviu Dragomir a scris Un sfert de veac de la unirea Transilvaniei. Istoricul a făcut parte din Consiliul Național Român, organismul care a pregătit Unirea de la 1 Decembrie 1918, moment la care a participat ca delegat la Alba Iulia, reprezentant al presei românești din Transilvania.Conștient de răspunderea pe care o are față de neamul său românesc, Silviu Dragomir și-a pus întreaga putere de muncă, erudiția și inteligența în slujba unor înalte idealuri patriotice, care i-au servit drept călăuzitor moral, științific și spiritual întreaga viață. Între aceste idealuri, un loc primordial l-a ocupat Unirea Transilvaniei cu România și impunerea națiunii române,cu forță și responsabilitate, în rândul națiunilor lumii. A fost un mare patriot care și-a iubit Biserica, țara și neamul din care s-a născut.În perioada premergătoare Marii Adunări de la Alba Iulia, înțelegând și prevăzând ca istoric desfășurarea evenimentelor, dar cuprins totodată și de suflul patriotic care i-a însuflețit pe toți marii intelectuali români ai vremii, Silviu Dragomir nu și-a cruțat nici o clipă eforturile necesare în vederea realizării Statului Național Român, ignorând pericolele, amenințările și persecuțiile la care a fost supus ca urmare a demersurilor sale. În lucrare este analizată și interpretată Unirea la un sfert de veac din perspectiva istoricului participant care fundamentează unirea Transilvaniei cu România în spiritul unor principii ale democrației europene.

Istoriografia românească referitoare la momentul 1918 a fost influențată de evenimentele care s-au desfășurat în vara anului 1940 și care au dus la pierderea de către România a nordului Transilvaniei. Un articol demn de menționat pentru forța sa evocatoare și efortul de sinteză este cel al lui Zenovie Pâclișanu, intitulat: Unirea Ardealului (1 Decembrie 1918). A fost publicat într-un moment tragic pe care îl trăia țara: Dictatul de la Viena (august 1940), act prin care o parte din teritoriul românesc a fost cedat Ungariei.

După cel de-al Doilea Război Mondial și venirea la putere a regimului comunist, istoriografia a avut mult de suferit. În 1948, când se împlineau 30 de ani de la Marea Unire, evenimentul era menționat doar fugitiv, fără a i se acorda prea multe pagini, impunându-se de către comuniști interdicția totală a oricărei abordări naționale a istoriei.

„Din nefericire, după 1945, momentul 1 Decembrie 1918 cade sub interpretările reprobabile și aberante ale lui Mihail Roller, care avea de fapt, în spatele său istoriografia revizionistă maghiară.” În Istoria Republicii Populare Române, publicată sub redacția lui Mihail Roller nu există nici măcar un paragraf consacrat Unirii din 1918.

În privința subiectului tratat, nu lipsesc interpretările superficiale și exagerările intenționate făcute de către unii autori, care nu și-au bazat cercetările pe surse documentare riguroase, oneste și indiscutabile. Astfel, apărea în 1960, sub egida Institutului de Istorie a Partidului Comunist Român lucrarea semnată de V. Liveanu, consacrată anului 1918, plină de deformări și exagerări. Cercetând separat și după clișee conjuncturale dominate politic, autorul trece cu vederea peste situația provinciilor istorice românești Basarabia și Bucovina și apreciază în termeni greșiți rolul consiliilor naționale, ignorând un adevăr istoric de domeniul evidenței: solidaritatea păturii țărănești cu elita mișcării naționale.

În 1968, când se sărbătoreau 50 de ani de la înfăptuirea mărețului eveniment, apăreau două lucrări consacrate momentului 1918, care marcau un progres real față de lucrările apărute până atunci. Ștefan Pascu, fost președinte al secției de Istorie și Arheologie a Academiei Române, profesor și fost rector la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, a publicat mai multe volume de documente, monografii și lucrări de sinteză, prin care demonstra că Transilvania este leagănul de formare a poporului român, că aspirația românilor spre unitate națională a fost o realitate, iar actul de la 1 Decembrie marca o dată memorabilă in istoria României.

În perioada 1968-1989 s-au publicat culegeri de documente și studii detaliate privind evenimentele anului 1918 în mai multe județe ale țării, iar în perioada 1983-1989, sub îngrijirea cercetătorilor de la Arhivele Naționale, au apărut cele zece volume cu titlul „1918 la români”. Desăvârșirea Unității Național-Statale a poporului român”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983. Însă pentru o bună perioadă de timp, în regimul comunist, ziua de 1 Decembrie a fost de multe ori uitată și acoperită cu un văl întunecat.

După 1989, istoriografia română s-a eliberat de sub presiunea politică exercitată asupra sa de regimul comunist, astfel istoria anului 1918 a putut fi elaborată în lumina adevărului istoric. Au fost publicate o serie de lucrări consacrate unor aspecte ale istoriei Marii Uniri, în special cele care nu au putut fi tratate anterior. Au fost scoase la lumină și publicate biografii, precum și rolul pe care l-au avut marile personalități care au contribuit la realizarea idealului Unirii. Au fost reeditate lucrări istorice interzise sau prea puțin cunoscute în deceniile regimului totalitar. Însă nu lipsesc nici ideile unor istorici care merg atât de departe încât au pretins că tot ce s-a scris in domeniul istoriei până in 1989 este complet fals si că trebuie să o luăm de la zero. Principala acuzație ce se aducea istoriografiei românești era aceea că a promovat un spirit naționalist și ar fi exagerat rolul românilor in istoria Europei și în cea universală.

În această perioadă, în cadrul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca au fost elaborate numeroase studii și lucrări în care se cuprind informații referitoare la participarea românilor din sud-estul Transilvaniei la momentul 1 Decembrie 1918. Profesorul clujean Gelu Neamțu afirmă în legătură cu tema abordată, că la „sfârșitul anului 1914, naționalismul celor 200.000 de români, exprimat în cele două ziare de peste ocean, Românul și America, ajunsese la paroxism din moment ce aspirația lansată la 1848 pe Câmpul Blajului a ajuns să aibă ecou și după 66 de ani și încă peste mări și țări, la românii din Statele Unite. Pentru românii din America, anul 1914 a fost socotit drept anticamera memorabilului an al Marii Uniri 1918.” Alte lucrări pe aceeași temă apărute la Cluj-Napoca în ultimii ani sunt cele două volume masive de „Istoria României. Transilvania.” (1997,1999), coordonate de Anton Drăgoescu, precum și volumele semnate de Ioan Aurel Pop,Dumitru Suciu și Ioan Bolovan.

În cadrul proiectelor dedicate Centenarului Marii Uniri, sub egida Academiei Române, a principalelor centre universitare și instituții de cercetare socio-umană au fost editate și reeditate un număr însemnat de lucrări, majoritatea elaborate pe baza unor izvoare inedite referitoare la pregătirea, înfăptuirea și desăvârșirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Au fost puse în evidență noi informații referitoare la personalitățile implicate în desfășurarea evenimentelor și contextul geopolitic în care au avut loc acestea. Au apărut numeroase studii de istorie locală, care au permis introducerea în circuitul public a unor informații referitoare la contribuția fiecărei comunități, la desfășurarea acestui eveniment astral în istoria României.

Istoriografia maghiară prezintă dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei românești evenimente si momente istorice importante din istoria comună precum revoluția condusă de Horia, Cloșca si Crișan; Revoluția de la 1848/1849 din Transilvania; Unirea de la 1 Decembrie 1918; politica României față de minorități din perioada interbelică, Dictatul de la Viena, înființarea Regiunii Autonome Maghiare, acordarea drepturilor minorităților naționale, după decembrie 1989 s.a. De fiecare dată, doar tezele istoriografiei ungare sunt cele adevărate. 1 Decembrie 1918 – momentul astral al românilor valorizat ca atare în lucrările istoricilor români, este prezentat ca un eveniment dramatic pentru istoria maghiarilor, care a generat în mentalul colectiv maghiar așa numitul „sindrom Trianon”. Toate constituțiile române de după 1923, conțin un articol prin care se declară că România este „Stat național unitar! (…) Însă putem afirma liniștiți că România nici în ziua de azi nu este stat național. (…) Să ni se permită să nu considerăm sărbătoare ziua de 1 decembrie, atât timp cât primul articol de lege al statului român consfințește inexistența noastră, adică faptul că România este o țară unitară, populată de români. E de înțeles că marea majoritate a românilor sărbătorește această zi deoarece a fost un câștig real pentru ei anexarea Transilvaniei, a Banatului si a Partiumului, mult mai dezvoltate în plan economic. Însă pentru noi, pentru maghiari nu poate fi sărbătoare această zi de doliu căci am rămas fără patrie, suntem tratați ca cetățeni de rangul doi”.

Informații despre participarea preoților și credincioșilor din Covasna și Harghita la Unirea Transilvaniei cu România și amănunte prețioase despre comunitățile românești găsim în lucrările lui Grigore N. Popescu (1940) și Sebastian Stanca (1925) , ambele apărute în perioada interbelică. În zilele noastre, cunoscutul istoric al Bisericii Ortodoxe Române de la Sibiu, pr. Mircea Păcurariu a abordat subiectul în două volume. Trebuie neapărat evidențiată contribuția importantă adusă de Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel și un grup de colaboratori la elaborarea volumului „Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură” (2003). Să-l amintim și pe Paul Brusanowski, care s-a dedicat analizării învățământului confesional ortodox transilvănean înainte de Marea Unire.

După decembrie 1989, în mod deosebit după înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei în anul 1994, activitatea de cunoaștere a istoriei românilor din sud-estul Transilvaniei beneficiază de cadrul instituțional adecvat, prin înființarea Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, a Centrului Ecleziastic de Documentare ”Nicolae Colan” și a Centrului European de Studii Covasna-Harghita. La editurile Angvstia, Eurocarpatica și Grai Românesc apar anuarele Angvstia, Acta Carpatica și Sangidava, publicații care abordează pe larg probleme ale istoriei, culturii și civilizației românești din arcul intracarpatic. De menționat apariția unor volume reprezentând teze de doctorat purtând semnătura unor tineri cercetători, precum Dorel Marc, Costel Cristian Lazăr, Nicoleta Ploșnea, Sebastian Pârvu.

Problematica referitoare la participarea românilor din sud-estul Transilvaniei la Marea Unire din 1918, precum și la operațiunile Armatei Române în această regiune între 1916-1918 și constituirea Gărzilor Naționale românești, este abordată în volumul semnat de Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, Editura Grai Românesc,2003. Lucrarea este elaborată din inițiativa și cu purtarea de grijă a IPS Ioan Selejan (actualul Mitropolit al Banatului). Volumul prezintă într-o formă sintetică comunitățile românești din Covasna și Harghita din punct de vedere geografic, arheologic, istoric, etnografic, cultural și bisericesc, cuprinzând istoria bisericilor, a școlilor, instituțiilor și asociațiilor culturale, a personalităților născute sau care au activat în aceste localități, fiind prezentate legăturile comunităților locale cu românii din întreg spațiul transilvan și cu cei de peste Carpați, momente ale conviețuirii interetnice, monumentele istorice și cele de for public și alte urme perene ale culturii și spiritualității românești din arcul intracarpatic. Pe aceeași temă au scris și publicat: Nicoleta Ploșnea (2013) (autoarea surprinde în lucrare, rolul preoților, al învățătorilor și credincioșilor din Covasna și Harghita în timpul Primului Război Mondial și participarea lor la Unirea Transilvaniei cu România, precum și cele două etape de pătrundere ale armatei române eliberatoare în Covasna și Harghita); Ana Grama Brescan (2001); Gheorghe Unc, Augustin Deac (1979); Marcel Știrban (1985, 2001) ș.a. Unele studii și articole apărute în anuarul ANGVSTIA și la editurile Eurocarpatica din Sfântu Gheorghe și Grai Românesc din Miercurea-Ciuc, redactate de istoricii Gelu Neamțu, Ioan Ranca, Vasile Lechințan, Ana Grama Brescan, Ana Hancu, Vasile Oltean, Corina Sporea-Bărăgan, Liviu Boar, Ana Dobreanu, Ioan Lăcătușu, Ilie Șandru, Vasile Tutula ș.a. tratează, de asemenea, aspecte militare din Primul Război Mondial.

Odată cu intrarea României în război, la 14/27 august 1916, izvoarele documentare consemnează demersurile autorităților din Budapesta care au început o acțiune hotărâtă, dură și neiertătoare, de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc din Transilvania. Atenția lor s-a îndreptat asupra intelectualilor români din mediul rural, adică preoții și învățătorii școlilor confesionale românești. Cei care i-au adunat in jurul lor pe români și i-au îndrumat pe calea luptei pentru unitatea și desăvârșirea statală au fost preoții și învățătorii, luminătorii satelor. Aceștia au încurajat acțiunile de luptă pentru libertate, adesea înfruntând exilul, prigoana, închisorile și chiar moartea. Din județele de astăzi Harghita și Covasna au fost arestați și condamnați un număr însemnat de preoți. În declarațiile unora dintre aceștia avem descrise împrejurările, suferințele și batjocurile îndurate, începând cu cele de la jandarmi, anchetatori și sfârșind cu acele condiții inumane din închisori. Preoții au fost îndrumătorii activi ai oamenilor în probleme naționale, politice, social-economice și culturale ale comunităților românești. Astfel, peste 140 de preoți români din Transilvania au fost acuzați de „trădare de patrie” sau „spionaj în favoarea României”, fiind aruncați în închisorile din Cluj, Târgu-Mureș, Odorhei și din alte părți. Unii au fost arestați și închiși luni de zile, chiar până la sfârșitul războiului, fără a fi judecați. Alții au fost deportați împreună cu familiile în județul Sopron, pe teritoriul Ungariei, la granița cu Austria de azi, lăsați în voia soartei, trăind în condiții inumane și foarte puțini s-au refugiat în România sau Ucraina. Deportarea și închiderea preoților români nu urmărea numai înlăturarea unui pericol pentru statul ungar, ci oferea și prilejul potrivit ca, în lipsa preotului, autoritățile locale să lucreze pentru trecerea românilor la alte confesiuni. Acest lucru s-a încercat în parohiile românești din Covasna și Harghita, în special în cele mixte, în care românii, datorită vitregiilor vremii, conduși în permanență de administrația locală străină și-au pierdut cu timpul limba strămoșească, nu și confesiunea ortodoxă sau greco-catolică. În cursul Primului Război Mondial, credincioșii din cea mai mare parte a parohiilor din județele Covasna și Harghita de azi au rămas fără preoți, iar reprezentanții autorităților de stat, la care se adăugau și învățătorii, preoții maghiari și secui din localitate puteau lucra nestânjeniți la maghiarizarea românilor. Urmând învățăturile și exemplul fruntașilor lor, românii de rând au suportat toate represaliile autorităților pentru împlinirea marelui ideal. Cele trei categorii exponențiale ale comunităților românești, preot, învățător și credincioși au scris nu numai istoria bisericilor și a școlilor din satele în care s-au născut și de care s-au îngrijit, ci și istoria neamului, căruia simțeau cu toată conștiința că aparțineau „de când este lumea și pământul”.

Modul de raportare a administrației publice maghiare la populația românească din județul Treiscaune, în anii Primului Război Mondial, este pe larg reflectat în documentele de arhivă. Edificator este următorul exemplu: În documentul redactat de comitele comitatului Treiscaune, în data de 24 iulie 1916, adresat Comandamentului militar regal și imperial din Sibiu se comunică faptul că „în caz de alarmă sau evacuare, pentru menținerea liniștii și ordinii publice”, are nevoie de două batalioane de soldați pe teritoriul județului. Deoarece județul se învecinează cu România și în județ sunt mulți etnici români, de a căror comportare nu poate răspunde, este necesar ca în interesul evitării unor tulburări și dezordini să se dirijeze acești soldați ceruți. „Se știe că în caz de alarmă sau evacuare, atât în județ cât și în reședința de județ, agitația populației este foarte mare, iar ordinea se poate menține doar cu ajutorul forțelor de ordine. Dispunerea celor două batalioane ar urma să fie astfel: un batalion la Sfântu Gheorghe, o jumătate de batalion la Târgu Secuiesc și o jumătate de batalion la Buzăul Unguresc (Întorsura Buzăului – n.n.). O intervenție energică în legătură cu imprevizibilitatea populației românești se justifică și prin faptul că recolta de grâu care tocmai începe să se recolteze, va fi depozitată și se impun măsuri pentru prevenirea unor acte criminale”.

Informații despre românii minoritari și bisericile ortodoxe din arcul intracarpatic din perioada de referință din timpul primului Război Mondial găsim și în volumele aniversare: O candelă în Carpați, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei 15 ani de la înființare 1994-2009, tipărită cu binecuvântarea, sprijinul și coordonarea Înaltpreasfințitului Ioan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei și Harghitei, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2009 și Episcopia Covasnei și Harghitei, 20 de ani în slujba Lui Dumnezeu și a neamului românesc, album aniversar tipărit cu binecuvântarea, sprijinul și coordonarea Înaltpreasfințitului Ioan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei și Harghitei, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2014. O lucrare deosebită, apărută relativ recent, în 2015, la Editura Eurocarpatica, poartă titlul: Repere identitare românești din Județele Covasna și Harghita, avându-i ca autori pe Ioan Lăcătușu și pe Erich-Mihail Broanăr. Cartea își propune și reușește să acopere un gol existent în istoriografia locală, regională și națională privind cunoașterea realităților istorice despre românii din sud-estul Transilvaniei în ceea ce privește originea, autohtonia, continuitatea, contribuțiile la valorile culturii și civilizației românești. Lucrarea are ca scop principal restabilirea adevărului despre românii din cele două județe, unde sunt numeric minoritari, într-un areal multietnic și pluriconfesional. Capitolul V al volumului, intitulat „Sinteză documentară referitoare la istoria și cultura românilor din Covasna și Harghita”, cuprinde, în cele 212 pagini, 45 de subcapitole conținând o importantă sursă de informații documentare. Pentru cercetători, această parte constituie un adevărat instrument de orientare, prin miile de documente și informații referitoare la tema pusă în discuție, aflate în depozitele și bibliotecile diferitelor instituții arhivistice, muzeale sau de cultură. Astfel sunt redate în rezumat documentele referitoare la românii din Transilvania, în principal din fostele scaune secuiești și relațiile Transilvaniei cu Moldova și Țara Românească între anii 1541-1919.

În cadrul proiectelor dedicate Centenarului Marii Uniri realizate de instituțiile și asociațiile culturale românești din județele Covasna și Harghita au fost organizate simpozioane, sesiuni de comunicări științifice, expoziții documentare și au apărut o serie de studii și lucrări referitoare la participarea românilor din această parte de țară la pregătirea, înfăptuirea și desăvârșirea Marii Uniri.

I.3. Istoriografia maghiară

Problematica Unirii Transilvaniei cu România a fost și este abordată pe larg și de istoriografia maghiară. Aceasta se situează pe poziții antagonice față de cea românească. Din punctul de vedere al istoriografiei românești, istoriografia maghiară prezintă evenimentele legate de anul 1918 într-un mod diametral opus, plin de lacune, trunchieri și omisiuni. Exemple în acest sens ar fi opiniile privitoare la dispariția monarhiei și formarea statelor „succesorale”, decadența sistemului dualist și evidențierea forțelor care au dus la această dispariție.

În 18 septembrie 2012, la Consiliul Județean Harghita din Miercurea Ciuc a fost lansat cu mare pompă A székelyiség története, manual de istorie a secuilor, destinat claselor VI-VII din învățământul primar. Oficialitățile județului și cei unsprezece autori au fost flancați de tineri îmbrăcați în uniforme militare de husari și o mulțime de steaguri secuiești și ale Ungariei, printre care nu se afla niciunul al României. Solemnitatea manifestării sugerează importanța care se acorda momentului. Manualul este redactat de unsprezece autori, profesori și istorici și editat în limba maghiară de către Centrul Județean Harghita pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, deci din bani publici. Oricare cititor, indiferent cât de avizat este în domeniul istoriei, poate sesiza două direcții fundamentale ale acestui manual: promovarea ideii autonomiei, prin exagerarea intenționată a libertăților secuilor din epoca medievală și cultivarea unei atitudini antiromânești.

În anul 2016 a fost lansată ediția a II-a a manualului, cartea fiind difuzată în județul Covasna într-un tiraj de 1.750 de exemplare și distribuită împreună cu un e-book și cu un caiet de lucru. Cu această ocazie, editorii volumului și-au exprimat intenția ca în viitor să fie realizată și o traducere în limba română a volumului, precizând că cel mai important este ca Istoria secuimii să fie predată în cât mai multe școli, fie ca materie opțională, fie în cadrul orelor de istorie pentru minorități.

Așa cum subliniază istoricii Vasile Lechințan și Ioan Lăcătușu, lucrarea este redactată din perspectiva istoriografiei maghiare și „eludează sau minimalizează prezența și dăinuirea populației românești” în județele Covasna și Harghita. Autorii volumului redactat au ignorat intenționat folosirea literaturii de specialitate redactate în limba română, invocând insuficiența surselor și literatura de specialitate precară. În aceste condiții, oricât de detaliată și complexă ar fi prezentarea istoriei secuilor și maghiarilor din spațiul de referință, fără prezentarea cu obiectivitate a istoriei românilor din fostele scaune secuiești și a numeroaselor relații și interferențe ale secuilor cu românii din toate provinciile istorice românești, cele trei volume intitulate Istoria Ținutului Secuiesc, rămân o simplă lucrare de propagandă, care poate reprezenta un pericol chiar pentru formarea conștiinței tinerilor cărora li se adresează. În forma aceasta nu poate fi considerată sub niciun caz o monografie autentică, așa cum susțin autorii, editorii și cei care au comandat lucrarea.

Evenimentele Marii Uniri din anul 1918 din Transilvania sunt redate astfel în manual: „Pe data de 1 decembrie 1918, Adunarea națională a românilor de la Alba Iulia a decis unirea Ardealului cu România. Ca urmare a acestei hotărâri, armata română a încălcat linia de demarcație stabilită și a început să invadeze întregul teritoriu al Ardealului. Până la sfârșitul lunii noiembrie, armata română a ocupat județele Ciuc și Treiscaune și la începutul lunii decembrie au intrat în Tg. Mureș și Odorheiu Secuiesc. Pentru a nu încălca armistițiul de încetarea focului, Consiliile Naționale Secuiești nu au opus rezistență armată pe toată perioada invadării teritoriului lor. Conducătorii armatei românești ocupante, la început au colaborat cu Consiliile Naționale județene. În scurt timp însă au introdus cenzura, au interzis circulația pe timpul nopții și călătoriile și contrar spiritului declarației de la Alba Iulia au ars presa maghiară, au efectuat percheziții și au interzis inscripțiile în limba maghiară. Funcționarii care au refuzat depunerea jurământului de fidelitate au fost îndepărtați din funcțiile avute și mulți dintre ei au fost hărțuiți. „După ce s-a dovedit că nu este posibilă menținerea integrității unui stat maghiar și nici înfăptuirea unei republici ardelene, un grup de politicieni secui s-au gândit la realizarea unei republici a secuilor. Pentru realizarea planului a fost desemnat Paál Arpád, președintele Consiliului Național din Odorhei. Proclamarea înființării republicii Secuiești a fost hotărâtă pentru ziua de 10 ianuarie 1919, dar cu o zi înainte, Paál Arpad a fost reținut de către autoritățile române.”

Tot în anul 2016, sub egida Academiei de Științe Ungare, a Centrului de Cercetare Umanistă (MTA BTK) Budapesta, a Asociației Muzeului Ardelean (EME) Cluj-Napoca și a Muzeului „Haáz Rezső” (HRM) Odorheiu Secuiesc, cu susținerea financiară a Consiliului Local Odorheiu Secuiesc, a apărut lucarea, Szekelyföld törtenete (Istoria Ținutului Secuiesc), în trei volume, cu peste 2 200 de pagini. La redactarea lucrării au contribuit 22 de autori, coordonați de o „Comisie editorială” compusă din: Egyed Ákos (președinte), Bárdi Nándor, Hermann Gusztáv Mihály, Kolumbán Zsuzsanna (secretar), Oborni Teréz, Pál Judit, Reisz T. Csaba (corector). „Comisia organizatorică” a avut ca președinte pe Buta Levente, primarul municipiului Odorheiu Secuiesc.

Dar, din consultarea bibliografiei care a stat la baza redactării celor trei volume, rezultă că nu „precaritatea informațiilor oferite de surse și a literaturii de specialitate sporadice” este cauza prezentării superficiale, distorsionate, incomplete – în contradicție evidentă cu adevărul istoric – a „celorlalți locuitori ai Ținutului Secuiesc” și a modului în care aceștia „și-au lăsat amprenta în istoria acestei regiuni”, ci eludarea voită a surselor care nu corespundeau scopului urmărit de lucrare: prezentarea unui „Ținut secuiesc” locuit doar de secui, respectiv maghiari, o enclavă monoetnică, înconjurată de români. Cum se poate altfel explica absența, din bibliografia celor trei volume, a lucrărilor fundamentale de istorie elaborate de Academia Română, inclusiv cele apărute sub egida Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, cât și toate volumele și studiile referitoare la românii din fostele scaune secuiești apărute în ultimii 25 de ani la editurile Eurocarpatica, Grai Românesc, Angvstia ș.a., purtând semnăturile unor distinși cercetători recunoscuți pentru probitatea lor profesională.„Oricât de detaliată și complexă ar fi prezentarea istoriei secuilor și maghiarilor din spațiul de referință, fără prezentarea cu obiectivitate a istoriei românilor din fostele scaune secuiești și a numeroaselor relații și interferențe ale secuilor cu românii din toate provinciile istorice românești, cele trei volume intitulate Istoria Ținutului Secuiesc rămân o simplă lucrare de propagandă, periculoasă chiar pentru formarea conștiinței tinerilor cărora li se adresează și nu o lucrare monografică onestă, așa cum o prezintă autorii, editorii și patronii care au comandat-o”.

Autorii volumului Istoria Ținutului Secuiesc, prezintă evoluția politică din Ungaria, în anul 1918, „ocuparea” Transilvaniei de către Armata Română, în contextul istoric favorabil, încercările de instituționalizare a unor forme de autonomie a „Ținutului Secuiesc”, eventual în cadrul Ungariei, glorificarea luptei Diviziei Secuiești împotriva Armatei Române, suferințele pricinuite populației secuiești/maghiare de către Armata Română și, apoi, de administrația românească instaurată în Transilvania, după 1 Decembrie 1918. În lucrarea menționată se afirmă că, „începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea, Ținutul Secuiesc devine un factor important al strategiilor naționale maghiare și române. După schimbările geopolitice din 1918 – în timp ce problemele modernizării social-economice au rămas aceleași – în noul cadru administrativ, obiectivul naționalismului românesc a fost restructurarea țării pe criterii etnice, omogenizarea națională, iar în acest context, pe lângă orașele transilvănene, Ținutul Secuiesc a devenit cel mai important teritoriu țintit”.

Evenimentele premergătoare și cele care au urmat Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 ocupă spații importante în mass-media maghiară din România și Ungaria din perioada premergătoare marcării Centenarului Marii Uniri, din rândul cărora redăm doar câteva exemple. Sunt invocate frecvent proiectul „Republicii Secuiești” și înființarea „Diviziei Secuiești”. „Când a devenit cunoscut faptul că potrivit acordului adoptat în cadrul negocierilor privind armistițiul din Belgrad, armata română a avut posibilitatea de a se deplasa până la Mureș. Atunci s-a născut proiectul Republicii Secuiești independente. Potrivit acestui proiect, Pământul Secuiesc ar fi creat un mic stat independent în cazul în care ar fi aparținut, din anumite puncte de vedere, de Ungaria. Cei care au ghicit ideea Republicii Secuiești independente au invocat principiul autodeterminării popoarelor, anunțat de președintele Wilson. Nu a existat suficient timp pentru realizarea proiectului. (…) Pentru găsirea unei soluții în situația creată după distrugerea statului maghiar, la Târgu Mureș s-a convocat marea adunare secuiască. Cetățenii, militarii și în general delegații secui au susținut ideea republicii, însă Consiliul Național Maghiar din Cluj și reprezentantul guvernului din Budapesta au adoptat o poziție împotriva acestei idei, deoarece proclamarea Republicii Secuiești a fost considerată lipsită de actualitate. Între timp și la Budapesta a fost creat Consiliul Național Secuiesc, la care au participat personalități precumJancsó Benedek, Sebess Dénes, UgronGábor, Urmánczy Nándor. Cu ajutorul acestora a fost creată Divizia Secuiască. Pământul Secuiesc, Transilvania au fost invadate de armata română”.

La fel de des sunt invocate argumentele privind vechimea maghiarilor în Transilvania și, de aici, necesitatea de a asigura pentru maghiarii din Transilvania a statutului de conațiune. „Ar fi timpul să se înțeleagă și faptul că insistarea asupra unui trecut istoric inventat, prezentarea Transilvaniei ca pământ strămoșesc românesc provoacă mari daune în privința respectului reciproc dintre cele două popoare. Istoria reală a Transilvaniei sugerează că problema maghiară transilvăneană poate fi soluționată cu o singură condiție: asigurarea, pentru maghiarii din Transilvania, a statutului de conațiune, cu drepturi identice cu cele ale românilor”. „Transilvania a fost sursa conflictelor, atât în ultima parte a celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și în timpul destrămării din 1918. Marile puteri care au decis destinul lumii, au aruncat – relativ repede – destinul Transilvaniei din coșul relațiilor și colaborărilor lor”. Unele puncte de vedere pun în evidență și contextul geopolitic în care s-au desfășurat evenimentele din anul 1918: „Învingerea Monarhiei Austro-Ungare i-a oferit României posibilitatea de a-și realiza planul pe termen lung, adică obținerea Transilvaniei, pe care mulți români o consideră leagănul culturii națiunii române. Cândva, zona a fost nucleul imperiului dacic cucerit de împăratul roman Traian și mulți români o consideră pământ natal. Nu este surprinzător că Ungaria a respins ideea pierderii Transilvaniei, având în vedere numărul însemnat al locuitorilor maghiari. Trupele române au ocupat Budapesta (august-noiembrie 1919, însă la presiunea aliaților au părăsit-o, acceptând granițele stabilite de pacea de la Saint-Germain (1919) și de cea de la Trianon (1920). (…) Trebuie luat la cunoștință faptul că la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia a avut loc o adunare națională românească în cadrul căreia s-a adoptat o hotărâre privind unirea României cu Transilvania. Totodată, trebuie luat la cunoștință și faptul că doar acest lucru în sine nu ar fi fost suficient pentru ca Transilvania să ajungă să aparțină României. Pentru aceasta erau necesare voința marilor puteri și armata română care intra în Transilvania. Aici intervine subiectivismul: în timp ce istoricul român apreciază ca fiind un lucru pozitiv, o dreptate istorică, maghiarul îl interpretează ca pe un eveniment tragic. Deci, istoriografia este parțial știință, parțial beletristică sau ficțiune. Acest lucru trebuie luat la cunoștință”.

În alte articole sunt reluate argumentele din presa de acum 100 de ani, referitoare la faptul că celelalte naționalități conlocuitoare din Transilvania nu au fost consultate, în 1918, cu privire la unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, invocându-se și așa-zisa diferență care ar fi existat între românii ardeleni și cei din Regat privind educația, idei care au stat la baza elaborării teoriei transilvanismului de către Kós Károly, în perioada interbelică. „Armata regală română, care a invadat – în 1916, în 1918 – teritoriul milenar al Ungariei (Transilvaniei), nu a fost deranjată de faptul că pe teritoriile revendicate, care se întindeau până la Tisa, procentul românilor era de doar 43%. Scopul lor nu era eliberarea teritoriilor locuite de români, ci dobândirea de teritorii. Mai târziu, nu a generat mustrări de conștiință nici faptul că pe teritoriile dobândite la Trianon (1920), procentul românilor era de doar 53,8%. Nu a existat curaj în vederea organizării referendumului. Se știa foarte bine că România boierească de odinioară, rămasă în urmă, nu putea fi atractivă pentru românii transilvăneni mai inteligenți, educați într-o democrație civică! Până la mijlocul anilor 1930, Partidul Comunist Român a considerat teritoriile anexate în jurul anului 1920 drept o cucerire imperialistă”.

Ideea privind superioritatea economică și culturală a maghiarilor față de români este actualizată și completată cu acuze grave aduse la adresa statului român care ar avea ca politică „distrugerea maghiarilor”. „Formarea conștiinței naționale a maghiarimii transilvănene a avut loc în condiții grele, deoarece până la Crăciunul din 1918, ba chiar până la semnarea Tratatului de pace de la Trianon, nimeni nu se gândise că maghiarii, de o mie de ani indigeni și creatori de stat, cu o forță economică și culturală indiscutabil mai mare decât a românilor, vor avea o soartă de minoritar și vor ajunge sub puterea unui stat străin, care se străduiește să îi distrugă complet economic și spiritual, apoi să îi asimileze și care duce o politică dușmănoasă la adresa lor”.

În presa actuală de limbă maghiară sunt reluate și cunoscutele aprecieri potrivit cărora, la 1 decembrie 1918, guvernul de la Budapesta a asigurat „trenuri separate delegaților români care au călătorit la Alba Iulia”, informațiile despre „adunarea națională a maghiarilor, din 22 decembrie 1918, de la Cluj” și despre „nedreptatea pricinuită maghiarilor prin dictatul de la Trianon”. „La 1 decembrie 1918, profitând de haosul ce a urmat Primului Război Mondial, respectiv de naivitatea statului ungar, beneficiind de prezența armatei române care în ultima clipă și-a trădat aliații militari și politici, câteva zeci de mii de reprezentanți ai românilor au organizat la Alba Iulia o așa-numită adunare națională, în cadrul căreia și-au exprimat doleanța ca Transilvania, locuită de alte etnii într-un procent de aproape 50%, să se unească cu Regatul Român. Această dorință a lor s-a împlinit prin dictatul de la Trianon din 4 iunie 1920. În 22 decembrie 1918 și maghiarii transilvăneni au organizat o adunare națională la Cluj, exprimându-și dorința de a rămâne în cadrul statului ungar, dar nimeni nu a mai ținut cont de acest lucru. Viitorul Transilvaniei a fost definit de ocuparea militară românească și de îngâmfarea marilor puteri victorioase. Guvernul ungar de atunci (a lui Karolyi Mihaly), al cărui ministru al armatei (horribile dictu!) a declarat că nu vrea să vadă militari, nu numai că nu a fost în stare să apere Transilvania, ci a asigurat trenuri separate delegaților români care au călătorit la Alba Iulia!

Înființarea și funcționarea unor proiecte nostalgice și neorevizioniste, precum Consiliul Național Secuiesc, organizație nerecunoscută juridic în România, sunt argumentate, cu unele asemănătoare, de acum 100 de ani: „În 19 noiembrie 2010, în cadrul ședinței ce a avut loc în Parlamentul Ungar, Consiliul Național Secuiesc a pronunțat continuitatea istorică dintre Consiliul Național Secuiesc înființat la Budapesta în 19 noiembrie 1918 și Consiliul Național Secuiesc înființat la Sfântu Gheorghe în 26 octombrie 2003 prin voința comunităților din orașele și satele secuiești. Hotărârea a stabilit 19 noiembrie 1918 ca fiind ziua fondării Consiliului Național Secuiesc, acea zi când contele Bethlen István a inițiat constituirea Consiliului Național Secuiesc din Transilvania”.

De spații mari în paginile presei maghiare se bucură unii istorici maghiari și români, precum Raffay Ernö și Lucian Boia, care prezintă evenimentele de acum 100 de ani din Transilvania din perspectiva istoriografiei maghiare: „Regatul Ungariei a pierdut războiul și a pierdut și pacea, în timp ce Regatul României a pierdut războiul și a câștigat pacea”, a spus istoricul Raffay Ernö”. Lucian Boia (în volumul În jurul Marii Uniri de la 1918: Națiuni, frontiere, minorități, Editura Humanitas, 2017, tradus în limba maghiară de Rostás-Péter István – n.n.) spune că „în 1918 nu a fost vorba de fapt despre Marea Unire, deoarece aceasta s-a produs în 1859, când Țara Românească s-a unit cu Moldova, respectiv s-a fondat prima formă a statului român, la care în 1918 s-a anexat și Ardealul. Boia oferă și o explicație, spunând că atributul Mare a fost utilizat de către istoricii ceaușiști, pentru că la vremea respectivă nu se putea pronunța că Ardealul s-a unit cu Regatul”.

Prin intermediul mass–media, publicul din România a luat la cunoștință de evaluarea de către liderii politici, civici și de opinie maghiari din România și Ungaria, potrivit căreia ziua de 1 Decembrie, Ziua Națională a României, pentru maghiari reprezintă o „zi de doliu”. Se cunoaște dispoziția guvernului de la Budapesta de a interzice ambasadorilor statului maghiar de a participa la manifestările oficiale consacrate acestei zile. Aceeași presă scrie și despre dezideratele separatiste și autonomiste care, în viziunea liderilor maghiari, ar constitui o reparație a nedreptății făcută maghiarilor prin Pacea de la Trianon. „Pentru noi, această zi va rămâne o zi de doliu atâta timp cât suntem tolerați pe propriul nostru pământ natal, atâta timp cât pe clădiri publice pot flutura doar drapele străine, atâta timp cât dreptul nostru la autoguvernare, la autonomie teritorială este tratat cu cinism”.Același autor scrie că „Ar fi timpul să se înțeleagă și faptul că insistarea asupra unui trecut istoric inventat, prezentarea Transilvaniei ca pământ strămoșesc românesc provoacă mari daune în privința respectului reciproc dintre cele două popoare. Istoria reală a Transilvaniei sugerează că problema maghiară transilvăneană poate fi soluționată, cu o singură condiție: asigurarea, pentru maghiarii din Transilvania, a statutului de conațiune, cu drepturi identice cu cele ale românilor”.

În data de 1 decembrie 2017, pe raza municipiului Odorheiu Secuiesc a fost distribuită o publicație tipărită în limba maghiară cu 12 pagini, intitulată 1000 de ani în Transilvania, 100 de ani în România, editată de Fundația Eurotrans, în colaborare cu președinția executivă a UDMR și FUEN. Pe prima pagină scrie: „Noi, maghiarii, trăim în Transilvania de o mie de ani, îmbogățim această țară cu valorile noastre de o sută de ani. Nu vrem să plecăm, nu renunțăm la drepturile care ni se cuvin! În anul Centenarului nu avem voie să ne temem, să ne izolăm. Trebuie să arătăm că noi, maghiarii, nu suntem cetățeni de rangul al doilea pentru România, ci creatori de valoare, astfel că și nouă ni se cuvine respect”. „Românii trebuie să accepte că maghiarimea din Transilvania nu va putea și nici nu vrea să sărbătorească 1918. Kelemen Hunor a declarat acest lucru recent într-un interviu pentru cotidianul clujean Szabadság.

Un interes deosebit a suscitat, atât în presa maghiară, cât și în cea românească, înființarea, de către autoritățile de la Budapesta, a „Departamentului de cercetare Trianon 100” și reacția mediului academic românesc față de acest proiect, așa cum rezultă din exemplele următoare: „Departamentul de cercetare Trianon 100 a fost declarat de către mass-media de la București ca fiind un departament antiromân de propagandă, acest proiect a fost inițiat de către Academia Maghiară de Științe (MTA) pentru tinerii cercetători, proiect care a primit un sprijin din partea guvernului în valoare de 30 de milioane de forinți, pentru realizarea de studii, cercetări, difuzarea tratatului de la Trianon, proiect ce se va desfășura pe perioada a cinci ani. În presa din România din data de 02.05.2017 a început să apară ecoul analizei realizate la finele săptămânii trecute de către istoricul Ioan Aurel Pop, rector al Universității «Babeș-Bolyai» din Cluj-Napoca și inițiativa acestuia la Academia Română de a prezenta – LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicării Strategice – centru care se ocupă mai mult cu amenințările din Rusia). Rectorul clujean a declarat în prezentarea sa că România se află într-un război informațional cu un vecin al acesteia, Ungaria, iar Budapesta, din bugetul propriu, a înființat Departamentul de cercetare Trianon 100, în timp ce România nu a acordat separat niciun fond pentru departamentul Centenarului”.

De data aceasta, mass-media românească a informat pe larg publicul interesat de istoria României despre activitatea și obiectivele acestui „departament de cercetare” înființat de guvernul de la Budapesta și despre proiectele asemănătoare inițiate de mediul academic românesc. „Academia Română a lansat miercuri Laboratorul de Analiză a Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), în care un grup de cercetători aflați în coordonarea profesorului Dan Dungaciu, din care fac parte și mai mulți experți apropiați zonei de securitate națională și de comunicare, vor diseca mesajele și strategiile de propagandă folosite în spațiul românesc și european, de către Rusia, dar și de către Ungaria, după cum a arătat academicianul Ioan Aurel Pop. (…) Pop a exemplificat foarte multe discursuri și adevăruri folosite de Ungaria într-un veritabil război comunicațional și de informare pe care îl poartă cu România, în contextul în care România se pregătește să aniverseze în 2018 Centenarul Marii Unirii, iar Ungaria a înființat un departament de stat pentru organizarea în 2020 a centenarului Tratatului de la Trianon, care a trasat granițele Ungariei de astăzi. (…) Ei folosesc în acest moment aspecte care privesc identitatea Transilvaniei – ardelenismul și modalitatea de a construi o nouă țară pe temeiuri istorice, invocându-se existența principatului autonom al Transilvaniei. Dintre aceste, câteva m-au frapat, a arătat Ion Aurel Pop, care a înșirat multe dintre conceptele folosite tot mai insistent de Budapesta la adresa României în acest război informațional.

Din prezentarea conținutului articolelor apărute în mass-media de limbă maghiară din județele Covasna și Harghita și din unele lucrări de istorie locală referitoare la Istoria României, reiese faptul că atât acum 100 de ani, cât și în perioada actuală, se vehiculau și de vehiculează câteva linii de conduită permanente: contestarea unor teme de bază ale istoriografiei românești, cum sunt cele privind continuitatea, caracterul unitar și valorile identitare ale statului roman; abordarea, dintr-o perspectivă diametral opusă istoriografiei românești, a unor evenimente și momente istorice importante din istoria comună, cum ar fi: Unirea de la 1 Decembrie 1918; prezența sistematică a unor teme din istoria modernă și contemporană, cum ar fi „nedreptatea Trianonului”, „cuceririle etnice” românești a Transilvaniei, prin fluxuri migratorii extracarpatice; „cucerirea Pământului Secuiesc” prin „expansiunea Bisericii ortodoxe”, laitmotivul discriminării etnice a minorității maghiare; ignorarea interferențelor româno-maghiare și, în general, tot ceea ce apropie cele două națiuni; folosirea unui ton arogant, lipsit de respect față de istoria, cultura și civilizația românilor; folosirea istoriei pentru formularea unor deziderate politice actuale, precum autonomia teritorială și drepturile colective; solicitarea de aprobarea limbii maghiare ca limbă oficială în „Ținutul Secuiesc”, alături de limba română; reactualizarea doctrinei transilvanismului, prin inițierea unor noi proiecte regionale transilvane etc.

În scrierile istoricilor maghiarieste atacată legitimitatea Unirii Transilvaniei cu România, unii dintre ei nefiind împăcați nici până astăzi cu Tratatul de la Trianon. Istoricii români sunt în dezacord cu opiniile colegilor maghiari privind ilegitimitatea unirii Transilvaniei cu România și consideră că este necesară publicarea cât mai multor documente autentice și nu trunchiate în scop propagandistic autonomist sau chiar secesionist.

În aceste condiții, în lucrările istoricilor maghiari și chiar în mass-media maghiară circulă clișee și prejudecăți despre comunitățile românești din sud-estul Transilvaniei și despre implicarea acestora în viața publică locală, regională și națională.

I.4. Istoriografia străină

Printre autorii străini care i-au dedicat o atenție și aplecare deosebită momentului 1918 este și autorul american Charles Upson Clark, în lucrarea United Romania, Dodd, Mead and Companz, New York, 1932, (România Unită carte apărută la Editura Malasi, București, 2003, Editor, Gheorghe Sărac). Volumul tratează aspecte și probleme fundamentale ale României, toate acestea fiind prezentate cu o bogăție de informații și cu un spirit obiectiv care conferă cărții valoarea unui instrument de lucru indispensabil pentru cei care vor să știe ce a fost și ce a devenit poporul român și pământul său. „Respectul pentru adevăr l-a obligat pe Charles Upson Clark să polemizeze cu cei care, rău intenționați sau rău informați, prezentau denaturat realitățile sau acțiunile românești. El a fost indignat de valul de calomnii lansate în legătură cu conduita armatelor române în timpul campaniei din 1919 împotriva Ungariei comuniste conduse de Bela Kun. (Un prieten membru al delegației americane la Conferința de pace îi spusese că românii au lăsat nefurate la Budapesta doar „pietrele de pavaj”.) Constatările sale la fața locului – tot atâtea dezmințiri ale minciunilor debitate pe seama armatei care eliminase focarul bolșevic din Europa Centrală – sunt expuse în capitolul al XIX-lea, «Românii la Budapesta».” Autorul combate cu argumente pertinente pe baza observațiilor personale, afirmațiile calomnioase despre regimul discriminatoriu și opresiv aplicat minorităților etnice din România după 1918. Vizitele sale în România, inclusiv Transilvania, i-au permis să constate spiritul de toleranță al autorităților române față de minoritarii de diverse etnii sau confesiuni. Capitolul XXIX, intitulat „Problema minorităților”, este pe deplin concludent în această privință.

Aflat la Paris, în 24 octombrie 1921, Charles Upson Clark spunea că a avut „extraordinarul noroc” de a se afla la Budapesta în timpul ocupației românești și la Paris în timpul Conferinței de Pace și având acces la diferite documente inedite, poate „oferi o poveste cu mult mai complexă și reală, sper, față de ce s-a încercat până acum privind Conferința de Pace. Am încercat să înfățișez impresiile mele cele mai adânci privind educația națională de-a lungul a secole de existență furtunoasă si opresiune, până la minunata evoluție actuală a acestui popor înzestrat, sperând să clarific neînțelegerile si mistificările care există la adresa lui”.

În legătură cu momentul Budapesta 1919 și înlăturarea lui Bela Kun, soldații români au pus opinca la propriu pe Parlamentul Ungariei (românii erau numiți opincari de către unguri). Există scene surprinse în fotografiile epocii, arătând cum armata română dădea supă caldă oamenilor săraci și flămânzi din Budapesta, iar aceștia, sărutau, la propriu, mâinile soldaților români.

Glenn E. Torrey, autor al cărții Romania and World War I: A Collection of Studies. Iasi/Oxford/Portland: Center for Romanian Studies, 1998. 392 pp. („România în Primul Război Mondial”, lucrare apărută în 2014 la Edit.Meteor Press, București, 448 pag.), prezintă o relatare obiectivă asupra luptelor dure din timpul campaniei din 1916 și a tentativei reînnoite a forțelor austro-ungare de a înfrânge armata română în vara anului 1917. Inegalabila stăpânire a mijloacelor de cercetare, a surselor din arhive și a celor auxiliare de informare precum și îndelungatele sale studii asupra subiectului conferă autoritate și echilibru relatării sale privind evenimentele militare, strategice, diplomatice și politice petrecute de ambele părți ale frontului de luptă. Autorul prezintă un studiu de caz al unei puteri de dimensiuni medii, prinsă în angrenajul războiului total și constrânsă să exploateze cât mai bine situația și oportunitățile momentului istoric. Având drept atú pentru prezentarea evenimentelor cunoașterea limbii române și accesul la sursele de informații românești, autorul face o examinare echilibrată a operațiunilor militare și a evenimentelor strâns legate de acestea, petrecute pe frontul românesc în anii 1916-1918, care ține seama atât de perspectiva Puterilor Centrale, cât și de cea a României și a aliaților ei.

Jean Nouzille, fost profesor de istorie la Universitatea din Strasbourg, s-a aplecat cu mult interes asupra istoriei românilor, cărțile sale fiind opere de referință în materie. Demne de interes sunt cărțile: La Transylvanie. Terre de contacts et de conflits, Edit. Revue dʼEurope Centrale, Strasbourg, 1993, 256 pp. (Transilvania. Zona de contacte și de conflicte, Edit. Enciclopedică, București, 1995) și Le calvaire des prisonniers de guerre roumains en Alsace – Lorraine (1917-1918), Edit. Semne, București, 1997, 176 pp. (Calvarul prizonierilor de război români în Alsacia-Lorena 1917-1918, Edit. Semne, București, 1997, 182 pp. ),o lucrare în care s-a preocupat în mod special de soarta prizonierilor români în Alsacia, despre care a realizat un important studiu istoric.

Keith Hitchins se remarcă cu lucrarea Rumania 1866-1947, Oxford University Press, 1994, (România 1866-1947, colecția de Istorie a Editurii Humanitas, 2013, 664 pp.). A mai publicat A concise history of Romania, Cambridge University Press, 2013, (Scurtă istorie a României, Editura Polirom, 2015, 368 pp.), în care oferă românilor o perspectivă nepărtinitoare asupra istoriei lor naționale. În ochii săi de istoric american, constituirea României moderne este un proces clasic, urmând îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naționale din Europa. Tot Keith Hitchins a scris și A nation affirmed: The Romanian national movement in Transylvania, 1860-1914,The Encyclopaedic Pub. House, 1999, 407 pp.(Afirmarea națiunii. Mișcarea națională românească din Transilvania, 1860-1914, Editura Enciclopedică, 2000). Lucrările lui K.Hitchins sunt pline de adevăr istoric, care nu a fost ocolit sau distorsionat, nesupunându-se controlului ideologiei comuniste și devenind o lectură obligatorie pentru cei preocupați de istoria modernă a României.

În cuvântul înainte al lucrării România 1866-1947, K.Hitchins spunea despre cartea sa că „este dedicată formării națiunii moderne, proces care a absorbit energiile elitei politice și intelectuale românești, între începutul celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea și declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial”. În carte sunt urmărite „strădaniile acelei elite de a crea un stat național, care să-i cuprindă pe toți românii și de a-l înzestra cu instituții politice moderne și cu o economie și o structură socială bazate pe industrie și pe oraș mai curând decât pe agricultură și sat”. Fiind „conducători ai unei puteri mai mici”, oamenii politici români de atunci au recunoscut „cât de importante puteau fi pentru misiunea lor pe plan intern mutațiile petrecute în ordinea internațională”. De aceea, pentru făurirea națiunii lor, ei au avut în vedere relațiile României cu Marile Puteri și decisive au fost contactele „cu Europa de Apus: Occidentul sau «Europa», cum îi spuneau mulți români”, fapt ce „a servit elitei drept un model de dezvoltare, de urmat sau de evitat, dar niciodată de ignorat.”

I.5. Surse arhivistice

La baza elaborării lucrării sunt incluse mai multe categorii de surse bibliografice, lucrări generale, speciale, studii și articole, lucrări statistice și periodice din perioada abordată. Un accent deosebit s-a pus pe sursele inedite, pe documentele de arhivă, fiind cercetate o serie de arhive și colecții de documente, precum și cele mai importante periodice ale vremii. Printr-o cercetare preliminară, efectuată la arhiva Centrului Ecleziastic și de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, s-a descoperit o bogăție de surse pentru subiectul propus analizei marelui evenimant de la 1 Decembrie 1918. De un real folos ne-au fost și documente din arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de la București, din Fondul Miron Cristea 1910-1919. Documente importante, referitoare la rolul bisericii și a implicării ei în viața credincioșilor români din scaunele secuiești găsim la arhiva Mitropoliei Ardealului din Sibiu și la Arhiva Muzeului Unirii din Alba Iulia, „Colecția 1918”. Au fost cercetate și documentele arhivistice aflate în fondurile Arhivelor Naționale Covasna, Harghita, Sibiu și Alba. Pentru o analiză complexă și obiectivă a unui fenomen istoric, documentele sunt cele care „ne oferă informațiile directe și incontestabile, absolut necesare”.

Valoarea informativă pe care o au aceste documente ale comunităților românești ortodoxe și greco-catolice din spațiul arcului intracarpatic (sau din oricare altul) este evidentă pentru oricine este interesat de istoria locală sau națională, de istoria bisericii și a mentalităților, de cei ce le apreciază pozitiv și de cei ce le neagă, deopotrivă.

Potențialul lor informațional se manifestă în contextul oricărui demers investigator, subsumat unui număr imprevizibil de teme, fiind la îndemâna cercetătorilor preocupați de abordări sectoriale sau de sinteze. Ele vorbesc convingător despre rolul avut de biserică – instituție identitară fundamentală – în viața comunităților românești din fostele scaune secuiești. Inventarele de bunuri ale bisericilor ortodoxe din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX permit cunoașterea averii mobile și imobile a bisericilor și școlilor confesionale ale comunităților românești. Cu toate diferențele dintre parohii, se observă existența în toate bisericile a obiectelor de cult (cu menționarea donatorilor), a unor colecții valoroase de icoane, pe lemn și pe sticlă și a unui număr mare de cărți bisericești.

Inventarele școlilor confesionale relevă preocuparea comunităților pentru asigurarea unor edificii corespunzătoare și dotarea acestora cu cele necesare, inclusiv cu „noutăți”, precum „mașini de socotit”, „mașini de comput”, dar și cu surse de venituri rezultate din „grădinile de pomărit”, „fonduri de bucate” și „fundațiuni scolastice”, toate având scop „binele, luminarea și fericirea tinerimii”. Un exemplu concret îl constituie documentele din arhiva Centrului Eclezistic de Documentare ”Nicolae Colan” referitoare la școlile confesionale ortodoxe și la contribuția acestora la educarea credincioșilor și formarea elitei intelectuale din zonă. (Anexa nr. 2).

De asemenea, au fost cercetate surse arhivistice din București (Arhivele Naționale și Arhivele Bibliotecii Academiei Române) și din județele Mureș și Galați. Fondul XII din Arhiva Istorică Centrală a Bibliotecii Academiei Române ne oferă, de exemplu, informații despre mecanismele folosite de marii latifundiari maghiari pentru a distorsiona imaginea țării după Marea Unire. S-a utilizat și Fondul Președinției Consiliului de Miniștri al Arhivelor Naționale București. Cele mai multe date au fost extrase din Fondul Prefecturii Județului Treiscaune al Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Covasna, Sfântu Gheorghe, din Fondul Primăriei Sfântu Gheorghe și Fondul Tribunalului Treiscaune al aceleiași arhive.

Informații prețioase pentru tema cercetată se află și în Fondul 7 și Fondul 230 ale Prefecturii Județului Ciuc, în Fondul Prefectura Județului Odorhei, Fondul Liceul Șt. O. Iosif Odorhei, Fondul 260 al Primăriei Orașului Toplița, toate ale Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Harghita. Din Arhivele Naționale București foarte important este Fondul Președinția Consiliului de Miniștri, iar din Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Mureș Fondul Prefectura Județului Mureș – Acte politice. Și Colecția de Manuscrise a Serviciului Județean al Arhivelor Naționale Galați a constituit o sursă arhivistică pentru lucrarea de față.

I.6. Polemici istoriografice

Trebuie să constatăm că unele din lucrările istoricilor, consacrate momentului 1 Decembrie 1918, cuprind și inexactități, prin prezentarea falsă a evenimentelor, o parte prin omisiuni, iar altele prin eliminarea sau diminuarea rolului de frunte al unor personalități. Multe inexactități de această natură sunt intenționate și se găsesc și în operele unor istoriografi profesioniști iar altele provin din insuficienta sau greșita informare a autorilor, în speță autori ocazionali sau amatori.

Au fost perioade în care în mod conștient a fost distorsionat adevărul istoric despre unul din tezaurele istoriei naționale românești: actul Unirii Transilvaniei cu Patria-Mamă la 1 Decembrie 1918.

Datoria profesională a oamenilor de știință, a istoricilor este aceea de a informa exact, conform adevărului bazat pe documente istorice. Intervențiile ocazionale ale unor autori asupra subiectului abordat pot fi trecute în categoria unor texte care nu sunt elaborate pe bază de documente sau izvoare. Sunt autori de texte istorice neprofesioniști, care voit sau din neglijență emit judecăți de valoare neconforme cu adevărul și mai sunt și personalități cu notorietate, a căror mărturie, deosebit de elegant exprimată, cucerește prin forma expunerii, dar păcătuiește prin lipsa de documentare. Falsurile sau greșelile privind desfășurarea evenimentelor din anul 1918 trebuie identificate și îndreptate de către autorii cu probitate în domeniu, pe baza adevărului cuprins în documente. Și astăzi, din ignoranță sau deliberat, sunt puse în circulație prezentări și interpretări eronate despre desăvârșirea unității naționale a românilor în 1918, despre societatea românească de după Marea Unire și despre regimul minorităților naționale în perioada interbelică.

În ziarul „Ziua de Cluj” din 28 aprilie 2014 a apărut articolul intitulat: Cutremur în tagma istoricilor: ardelenii nu ar fi vrut unirea cu România, în 1918, în care sunt prezentate câteva opinii referitoare la volumul lui Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări. Pe bună drepatate fostul ministru al Educației Naționale și de Externe Andrei Marga afirma că “unii istorici stau prea puțin în arhive”, ceea ce „se simte în soliditatea și credibilitatea analizelor lor” și că despre momentele cruciale ale istoriei României nu te poți pronunța „fără o documentare sistematică în arhive, cu instrumentele științelor auxiliare ale istoriei și cu tehnici interpretative bine puse la punct”. Polemizează apoi indirect cu unii istorici care „se reped în sinteze, fără a publica în prealabil indispensabilele monografii” iar aceste sinteze „nu se pot compara cu ceea ce se face pe aceleași subiecte în alte țări”. Marga mai observă că „se face istorie lejeră, de speculație, uneori doar spre conotarea unor cuvinte, în loc să se intre în profunzimea factuală a perioadelor și momentelor istorice spre a reconstrui straturile istoriei efective, grele de conținut”. „Vinovată” ar fi și „cea mai nouă ideologie”, neoliberalismul, care nu ar trebui „să treacă drept viziunea finală asupra istoriei” și că „scrierea matură a istoriei nu este dependentă mereu de cea mai recentă ideologie, ci stă pe picioare proprii, impuse de cercetarea serioasă a arhivelor”. Așadar, singura șansă a unei istoriografii corecte stă în cercetarea documentelor..”

În acest sens, o serie de aprecieri subiective se găsesc și în memoriile lui I. G. Duca, publicate în revista „ Flacăra”, numărul 25, din 27 august 1981, la pagina 15. Duca vorbește despre solemnitățile prilejuite de primirea în București a delegației ardelene însărcinată de Adunarea de la Alba Iulia să înmâneze regelui actul Unirii. Iată ce spunea I.G. Duca: „Alt rând de solemnități și banchete. Cu aceste prilejuri am aflat motivele pentru care la Alba Iulia, Unirea se făcuse cu condițiuni și nu necondiționat așa cum sfătuisem Comitetul Național în urma vizitei lui Bălan la Iași. Marea majoritate a fraților de peste munți erau partizanii unirii fără condițiuni, câțiva fruntași însă, în frunte cu Maniu și cu Vaida, care fuseseră crescuți într-o atmosferă ungurească ostilă Vechiului Regat, veniseră la Alba Iulia cu ideea unei uniri pe bază de autonomie. Nu le convenea amestecul Vechiului Regat în treburile Ardealului și ideea lor fixă era să păstreze pe seama lor administrația ținuturilor de peste munții Carpați”.

Acestor opinii spuse de fostul președinte al Consiliului de Miniștri, I. G. Duca, le răspunde, la data de 22 iunie 1982, dr. Ionel Pop, scriitor, fost avocat și unul dintre secretarii Adunării Naționale a Marii Uniri din 1 Decembrie 1918, care a cunoscut la fața locului cele întâmplate. Stabilirea adevărului pe baza celor spuse de Ionel Pop rezultă din articolul intitulat O rectificare a Actului Unirii din 1 Decembrie 1918, republicat în volumul Părintele Simion Man crâmpeie din viața sa, editat de Silviu Hodiș și publicat la Editura Galaxia Guttenberg din Târgu-Lăpuș, în 2013. Iată ce spune Ionel Pop: „Adevărul este că în întreg textul Hotărârii de Unire al Adunării de la 1 Decembrie 1918, Alba Iulia, nu se găsește nici o slabă umbră, un singur cuvânt care ar putea fi interpretat, chiar cu rea voință, ca o condițiune a unirii Transilvaniei cu «mama» ei, România. Marea hotărâre, textul principal, dominanta întregului act istoric este cuprinsă în capitolul I al proclamării votată unanim de delegații îndreptățiți să reprezinte totalitatea Națiunii române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918 devotează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Cercetând chiar cu microscopul relei credințe în acest text, nu se poate descoperi urma de «condițiuni».”

Și Ionel Pop continuă: „Cine își poate imagina că între conducătorii românilor din Transilvania, care au organizat și condus Adunarea de la Alba Iulia, chiar între milioanele de români care și-au văzut realizat visul lor cel mai măreț, s-ar fi găsit unul, care să facă atârnătoare Unirea cu România de asemenea sau orice alte condițiuni? Realitatea și adevărul solid și evident ca stâncile Carpaților este că la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918 s-a decretat Unirea cu România din momentul votului și pentru totdeauna, fără nici o condițiune, de orice fel ar fi aceea. Cine afirmă contrariul, oricare ar fi, sau e de rea credință, sau face o gravă greșeală de pe urma unei informări eronate. Dar chiar dându-i cuvântului „condițiune” un sens vulgar, nejuridic (de neconceput într-un act solemn de însemnătatea celui de la Alba Iulia), nu se pot găsi nici în documentul, nici în faptele de la Alba Iulia urmele existenței sau intenției de a introduce în actul unirii vreo condiție.”

În continuarea textului memoriilor lui I. G. Duca – în calitate de om politic liberal – se spune: „Așa fiind, după laborioase discuțiuni între cele două curente s-a ajuns la formula tranzacțională a unirii cu condiții. Și fiindcă, cu stabilirea condițiilor, Maniu și Vaida căutau să recâștige cât mai multe din ceea ce fuseseră siliți să cedeze principal, începuse să înnopteze la Alba Iulia și zecile de mii de oameni adunați acolo începuseră să-și piardă răbdarea, fiindcă înăuntru domnii continuau să petracteze. Martorii oculari mi-au afirmat că fără presiunea mulțimii, Maniu și Vaida ar fi stăruit în pretențiile lor.”

Clarificarea în legătură cu cele spuse de I.G. Duca vine tot din partea lui Ionel Pop: „Nu este adevărat că în decursul întregii ședințe a Marii Adunări Naționale care prin delegații ei a votat Unirea, ar fi fost măcar un singur cuvânt de discuție referitor la (gogorița) cu condițiile. Mai mult, după prezentarea propunerii cuprinse în Actul Unirii nu s-a produs absolut nici o discuție asupra conținutului acestuia, propunerea fiind votată cu unanimitate fără nici o discuție.”

Ionel Pop mai afirmă că textul declarației de unire a fost stabilit în ședințele Comitetului Național din 29-30 noiembrie 1918, într-o încăpere din parterul hotelului „Hungaria” și că „În decursul acestor lucrări aici o singură vorbă nu a fost despre vreo condițiune în care s-ar face Unirea. În Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918 nu s-a propus de nimeni nici o modificare a textului și acesta a fost votat în unanimitate neschimbat”. Ionel Pop demontează, în continuare, afirmațiile lui I. G. Duca referitoare la faptul că „Maniu și Vaida căutau să recâștige mai mult din ceea ce fuseseră siliți să cedeze”, precizând că „Maniu nu a rostit nici un alt cuvânt înainte de votarea Unirii, iar Vaida a vorbit numai după votarea ei”. Despre faptul că ar fi început „să se înnopteze și cei din Adunarea populară își pierd răbdarea fiindcă «Domnii» continuau să petracteze”, Ionel Pop arată că de fapt „Adunarea Națională și-a terminat lucrările și ședința a fost ridicată printr-o cuvântare a președintelui în plină zi (dacă nu mă înșel pe la ora 2=14).”

Cea mai bună dovadă că votarea Unirii de către „domnii” din Adunarea Națională s-a terminat în plină zi și departe de a se „începe a se înnopta”, e fotografia care eternizează momentul când cei doi episcopi citeau mulțimii textul hotărârii votate. Această fotografie e de o claritate desăvârșită, deci făcută la lumina zilei, departe de „ începerea înnoptării”.

Cu prilejul marcării a 100 de ani de la Marea Unire au apărut și au văzut lumina tiparului lucrări monografice istorice care au adus ediții de documente, s-au organizat conferințe și dezbateri asupra momentului 1918. În anul 2014 a apărut cartea Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, a cunoscutului istoric Lucian Boia, o carte care conține o serie de reinterpretări în jurul unor probleme cheie ale istoriei naționale. Autorul emite în această lucrare o serie de opinii extrem de acide și controversate despre destinul României în Primul Război Mondial, despre idealurile românilor transilvăneni și raportarea lor la Imperiul Austro-Ungar.

În această carte Lucian Boia apreciază intrarea României în război în vara anului 1916 drept „o mare imprudență”, acuzându-l pe Ionel Brătianu că „a aruncat țara într-un neînchipuit dezastru” și că, peste toate, Armata Română s-a dovedit complet nepregătită pentru războiul modern. Răspunsurile la aceste afirmații ale lui Lucian Boia le dau academicianul Ioan Aurel Pop și prof.univ.dr. Ioan Bolovan, în articolul intitulat: Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 și corectitudinea istorică. Iată ce spunea dl. Bolovan: „Firește, recunoaștem că, în baza unor cercetări de istorie militară, armata română nu a fost pregătită să facă față unui front atât de vast. Desigur, nu este o noutate afirmația că armata română nu era dotată în 1916 conform cerințelor unui război modern. Dar mă întreb, care dintre țările beligerante în prima conflagrație mondială a fost cu adevărat pregătită pentru a face față tuturor provocărilor militare, economice, demografice, sociale aduse de cei patru ani și jumătate de război. Există o singură țară care a avut la îndemână de la începutul declanșării conflictului soluții facile și rapide pentru tot ce a însemnat experiența războiului total, în tranșee, dar și pe frontul intern?”

Profesorul Lucian Boia vorbește în cartea sa și despre faptul că pentru România ar fi fost mai bine să rămână neutră până la sfârșitul războiului: „România s-ar fi prezentat la sfârșitul conflictului mondial cu o armată intactă și ar fi avut la îndemână toate mijloacele pentru a înfăptui unirea provinciilor românești. Într-un fel, privind în perspectiva istoriei, ar fi fost poate rezolvarea cea mai avantajoasă. Ar fi scutit țara de cumplitele pierderi pricinuite de război, materiale și mai ales umane. Câți oameni merită să moară fie și pentru împlinirea unui ideal național?”

Ioan Bolovan răspunde astfel: „Cum România, dacă și-ar fi păstrat neutralitatea la sfârșitul războiului, ar fi putut cu o armată intactă să-și dubleze teritoriul și populația?! Serbia care a luptat alături de Antanta ar fi obținut definitiv în 1918 tot Banatul până la Mureș, teritoriu pe care, de altfel l-a și ocupat în toamna anului 1918-1919. De aceea, cred că dacă România nu ar fi intrat în luptă în vara anului 1916, sud-vestul țării noastre de azi – respectiv Banatul cu județele Timiș și Caraș-Severin – ar fi fost al Serbiei. Mai mult, vestul Crișanei și al Maramureșului, din Sătmar până-n Arad, i-ar fi rămas Ungariei, dacă Ionel Brătianu și România nu s-ar fi alăturat Antantei în 1916! Care dintre fostele imperii sau alte state succesorale vecine ar fi fost de acord ca România mică să alipească, fără să fi tras un foc de armă între 1914-1918, atâtea teritorii care s-au unit totuși democratic cu Vechiul Regat în anul 1918?”

Istoricul Lucian Boia pune sub semnul îndoielii și dacă idealul național a fost împărtășit de toți românii. „Corespundea «intrarea în acțiune» din august 1916 unui «ideal național» împărtășit de toți românii? Ar fi prea mult de spus. Cei mai mulți dintre români, țărani (80 % din populație) și neștiutori de carte (60%) aveau cu totul alte preocupări și alte griji; probabil că nici nu auziseră de «idealul național».”

Regretatul profesor Gelu Neamțu afirma că acesta este încă un pretext care să ne convingă că Marea Unire nu fusese valabilă, fiindcă, chipurile, poporul care a împlinit-o era analfabet. Oare așa să fi fost? Pentru a arăta că românii nu erau analfabeți și neștiutori de carte tot profesorul Gelu Neamțu expune un segment semnificativ: „Între 1914-1918, în Statele Unite se afla un important segment al societății românești care totaliza aproximativ un număr de 150.000-200.000 de imigranți provenind covârșitor din Transilvania și Banat. E bine de știut că majoritatea emigranților erau știutori de carte. Nu pleca oricine spre «Țara făgăduinței». Erau cei mai buni din țara lor, iar cei ce nu știau carte, învățau acolo.” Fără îndoială, la cunoașterea și susținerea dreptului inalienabil al românilor de a-și făuri propriul stat național unitar au contribuit și acei români plecați în străinătate, îndeosebi în S.U.A., Franța, Italia, care au știut să promoveze în cercurile oficiale și în rândul opiniei publice interesele poporului român.

De bun augur și binevenită este aici și părerea profesorului Bolovan, care spune că: „77% dintre țăranii neștiutori de carte au auzit (din poveștile învățătorilor sau ale preoților, ori ale unor fii care ajunseseră să se educe) despre idealul național. Țăranii aceștia inculți au făurit o țară atât la 1859, cât și la 1918, au câștigat prin sângele vărsat la sud de Dunăre, în 1877-1878 independența României Mici. Ei nu puteau pricepe cum nu sunt împreună la aceeași masă toate rudele atunci când au o sărbătoare în familie! În ignoranța lor știau totuși, într-un mod propriu, că moldovenii, muntenii și ardelenii se trag toți de la „Râm” și au aceeași limbă și origine comună. Emigrările neîncetate de ardeleni spre Țara Românească și Moldova (nu doar ale elitelor, ci și ale oamenilor simpli) o constantă de-a lungul secolelor după cum au arătat istoricii Ștefan Meteș, David Prodan, ș.a. au alimentat această conștiință a originii comune și au așezat trainic în sufletele românilor de peste munți o sensibilitate aparte față de frații lor din Ardeal.”

Lucian Boia ridică încă o falsă problemă : „Ceea ce bate însă la ochi e faptul că Adunarea de la Alba Iulia nu avea cum să suplinească un referendum, nu doar românii erau în drept să decidă asupra viitorului Transilvaniei, ci toți locuitorii acesteia. Aproape jumătate din populație nu a fost, așadar, întrebată dacă dorește sau nu să intre în frontierele României.”

Ioan Bolovan ripostează, oferindu-i măsura adevărului istoric: „Tot ceea ce s-a petrecut la 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, în esență exercitarea într-o formă democratică a dreptului la autodeterminare națională de către populația majoritară a Transilvaniei, i-a conferit unirii acestei provincii cu România, durabilitate și legitimitate. Decizia Conferinței de Pace de la Paris, de a recunoaște oficial și internațional unirea Transilvaniei cu statul român avea în vedere în primul rând, acceptarea unei realități geopolitice bazată pe o clară majoritate demografică a românilor în teritoriile ce și-au decis prin plebiscit apartenența statală. Au confirmat prin concluziile lor, acest aspect important, toate comisiile de experți străini care au venit în 1919-1920 în Transilvania, pentru a cerceta structurile etno-demografice, în zona frontierei cu Ungaria și care și-au formulat propriile versiuni în privința trasării frontierelor nord-vestice, vestice și sud-vestice ale României. Prin urmare argumentul demografic a jucat în anii 1918-1920 un rol fundamental în reconfigurarea acestui spațiu ce aparținu-se fostei monarhii austro-ungare.”

Astfel de cărți cum este cea a lui Lucian Boia sunt extrem de periculoase pentru conștiința identitară pentru că orice distorsiune istorică venită din partea unui specialist recomandat ca atare de titulatura de profesor universitar doctor la catedra Facultății de Istorie a Universității București, îi dezarmează mental pe unii cititori români neavizați și îi înarmează politic pe dușmanii neadormiți ai României. Urmările unor asemenea cărți pot fi dezastruoase mai ales pentru cei mai tineri si neinițiați în ale istoriei. Mai ales acum când după trei decenii de „democrație intensivă”, singura armă de apărare care ne-a mai rămas împotriva deznaționalizării conștiințelor este istoria.

Un articol publicat în data de 14 aprilie 2015 de „Revista 22”, editată de Grupul pentru Dialog Social, face propagandă în favoarea revizionismului maghiar. Articolul intitulat Adevăr istoric contra mitologie națională, semnat de Dini G. Jónas, vorbește despre mitul Marii Uniri și despre injustul Tratat de la Trianon prin care Ungariei i-au fost răpite șirul de trei orașe din apropiere de frontieră. Delirul revizionist maghiar găzduit de paginile Revistei 22 și, deci, susținut de Grupul pentru Dialog Social nu se oprește aici. Autorul textului concluzionează chiar faptul că românii din Transilvania au fost forțați să se unească cu România. Potrivit acestuia, românii din Transilvania ar fi fost mai interesați să rămână în Ungaria cu o largă autonomie, la egalitate cu celelalte naționalități conlocuitoare. Autorul articolului Dini G. Jónas încheie cu aceste cuvine: „Lucrarea domnului Boia ar trebui cât mai repede tradusă în limbile de circulație internațională, ca și în limba maghiară.” „Însă adevărul este următorul: lucrarea domnului Boia nu este nevoie să mai fie tradusă în limba maghiară, deoarece această lucrare a fost tradusă din maghiară în română. Textul original este în limba maghiară!”

În acest sens, s-a inițiat o petiție on-line care susține autonomia Transilvaniei, care să fie condusă de un Guvern propriu din Cluj, cu control politic și economic pe teritoriul Transilvaniei autonome, pe motiv că istoria și tradiția din Transilvania sunt complet diferite de fostul Regat. Inițiatorii acestei păreri spun că la Unirea din Alba Iulia din 1918 Transilvania a fost regiunea cea mai dezvoltată din România Mare. De aceea, Transilvania s-ar putea autosusține. „Avem păduri, ape minerale, un potențial turistic foarte mare, orașe medievale unice în România, castele, cetăți, o universitate care mulțumită multiculturalismului este în fruntea Universităților din țară. Noi nu vrem nimic de la alții, dar ce e al nostru nu lăsăm.”, mai spun inițiatorii petiției. Oare care este miza cu adevărat a acestei petiții? Avem o țară care se cheamă România si căreia îi suntem datori. „România este patria noastră și a tuturor românilor/ E România celor de dedemult și-a celor de mai apoi/ E patria celor dispăruți și a celor ce va să vie” (Barbu Ștefănescu Delavrancea).

Într-un număr al unui ziar din Cluj, jurnalistul Sabin Gherman susține că românii s-au dus la Alba Iulia la 1 decembrie 1918 ca să voteze o Românie federală. ”Niște oameni au făcut unirea de la 1918. Alții sperau într-o confederație de tip helvetic, împreuna cu Ungaria, Cehia și Austria. Alții ca Slavici au spus ca unirea Transilvaniei cu România este o porcărie și au făcut pușcărie. M-am săturat să-mi fie rușine. De aceea prietenilor mei din vest le spun ca sunt din Transilvania. Altă țară. Altra paese. Other country. L’autre pays.” Conform teoriilor lui Sabin Gherman, oltenii, moldovenii, dobrogenii si bucureștenii sunt niște români inferiori celor din Ardeal și Banat, fiind numiți zeflemitor „mitici”, cei din Transilvania fiind mai civilizați fiindcă au avut acces la cultura maghiară, care în timpul dualismului austro-ungar 1867-1918 înregistrase progrese spectaculoase. Este dureros că acum, la 100 de ani de la Marea Unire, un român din Transilvania încearcă să convingă poporul că nu există România și nici români, ci doar ardeleni, bănățeni, olteni, moldoveni. Nu poți să arunci cu noroi în istorie și să ignori toate jertfele care au dus la unificarea tuturor teritoriilor românești. Ceea ce atrage atenția este faptul că nu este vorba despre vreun demers unguresc, ci de o serie de acțiuni care urmăresc într-o primă etapă, fixarea în conștiința colectivă a conceptului identitar de „ardelean”. Desigur, următorii pași se pot deduce foarte ușor: regionalizare -federalizare – referendum – secesiune.

Ceea ce uită unii este faptul că la 1 Decembrie 1918, pe Platoul Românilor din Alba Iulia, au fost prezenți peste 100.000 de delegați ai tuturor localităților din Transilvania. Acolo nu a fost o adunare spontană, un „miting”, ci un for, o mare adunare națională constituită din reprezentanții aleși ai tuturor românilor din Transilvania, delegați ca să ia hotărâri în numele acestora. Era în realitate un Parlament ad-hoc. Fiecare delegat avea asupra sa un „credențional”, o listă cu numele și prenumele locuitorilor din localitatea pe care el o reprezenta, în numele cărora era autorizat să decidă.

În acest sens, prof.univ.dr.Ioan Scurtu avertizează într-un interviu:

„Asistăm la punerea în operă a unui program vizând ștergerea identității naționale a poporului român. Se desfășoară o amplă campanie mediatică, prin care se acreditează ideea că românii nu au capacitatea de a se conduce prin ei înșiși, nu au realizat nimic viabil de-a lungul timpului, istoria lor este o succesiune de mituri, de care trebuie să se debaraseze. Câțiva intelectuali, autoproclamați exponenți ai societății civile, au acaparat mass-media (presă scrisă, TV, edituri, radio), desfășurând o campanie intensă și sistematică de denigrare a poporului român. Unul dintre aceștia, H.-R. Patapievici, scria: «În toată istoria, mereu peste noi a urinat cine a vrut». Cu alte cuvinte, românii au fost pe post de closet public. Ca urmare, să-i scoatem din conștiința națională pe Decebal, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul, pe Dimitrie Cantemir și Alexandru Ioan Cuza. Cine îndrăznește să-i evoce este un naționalist, demn de disprețul Europei și al „societății civile”. România însăși este prezentată ca o țară demnă de scârbă și dispreț. Să nu se mai spună că avem o țară frumoasă, cu imense bogății, care merită să fie cunoscută și prețuită (așa cum făcuse Papa Ioan Paul al II-lea, care a numit-o „Grădina Maicii Domnului”). Foarte activ și mediatizat este Lucian Boia, care și-a modificat radical discursul de dinainte de 1989, apreciind că istoria românilor nu este decât o succesiune de mituri. În opinia sa, românii nu au fost decât niște anexe ale marilor imperii, incapabili să-și construiască o istorie reală. Nici vorbă de vechime, continuitate, unitate, luptă pentru independență și de alte asemenea „mituri”. Cei care susțin contrariul – A.D. Xenopol, Dimitrie Onciul, N. Iorga, Constantin C. Giurescu etc. etc. – sunt niște naționaliști, demni de tot disprețul europenilor. Obiectivul lui Boia și al susținătorilor săi este clar: «Marile decizii pe care trebuie să le ia astăzi societatea românească reprezintă o ruptură față de trecut, față de orice trecut». Cu alte cuvinte, românii să nu se inspire din faptele de demnitate națională ale unui Ion I.C. Brătianu sau Nicolae Titulescu, ci să accepte tot ce li se cere. Poporul român are un trecut incert, a venit de nicăieri și se îndreaptă spre niciunde. Doar duși de mână, ca orbeții, românii ar putea ieși la liman și, ca urmare, ei trebuie să accepte cu recunoștință tot ce li se cere din afară. Guvernanții au acționat în acest spirit. Au înstrăinat principalele bogății naturale, au încheiat contracte dezastruoase, au pus în operă privatizări scandaloase în favoarea străinilor. Românii au fost practic eliminați de guvernanții de după 1989 din reconstrucția economiei naționale.”

Se întreabă Lucian Boia dacă toți românii au dorit unirea Transilvaniei cu România și de ce nu s-a făcut un referendum prin care populația să fie întrebată dacă dorește sau nu să intre în frontierele României. Trebuie spus că referendumul nici nu intra în mintea oamenilor de atunci. Nici una din marile puteri ale lumii nu a cerut României, ca să i se recunoască granițele, să fi făcut referendum. Dar ca dovadă că unirea s-a făcut în cel mai democratic mod cu putință este faptul că minoritățile din Transilvania, toate, pe rând au recunoscut Unirea. Au recunoscut unirea, sașii din Transilvania, șvabii din Banat și chiar țiganii. Singurii care nu au recunoscut-o au fost maghiarii. Românii au fost acuzați că nu i-au chemat la Alba Iulia pe ungurii din Ardeal. Așa este. Nici nu au fost chemați, dar nici nu ar fi venit. Și chiar dacă ar fi venit și ar fi votat împotrivă era tot același lucru. Pentru că, potrivit declarațiilor și concepției politice ale președintelui SUA, Woodrow Wilson – soarta unui teritoriu se decide de către majoritatea populației. „Potrivit programului în 14 puncte al președintelui W. Wilson, în privința Austro-Ungariei se prevedea ca popoarelor din acest imperiu să li se asigure locul printre națiuni și să li se dea posibilitatea unei dezvoltări autonome. Evident că acest program a stimulat lupta de eliberare a românilor din Bucovina și din Transilvania și pentru unirea lor cu patria mamă și a fostelor popoare din monarhia austro-ungară”.

Despre principiul autodeterminării naționale vorbește și profesorul Ioan Bolovan: „Conceptul autodeterminării naționale devenea treptat aproape unica idee repetată de elita politică românească din Transilvania în toamna anului 1918. Documentul redactat la Oradea de fruntașii românilor ardeleni și citit de Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul de la Budapesta, în ziua de 18 octombrie 1918, era o declarație politică de principii, de exprimare a independenței națiunii române și a dorinței acesteia de secesiune față de Ungaria.”

În Transilvania, conform recensămintelor maghiare, românii erau 66%, maghiarii erau 23%, iar sașii erau 11%. Până la urmă, sașii și-au exprimat acordul și au recunoscut Unirea și mai rămâneau 23%, maghiarii, ceea ce însemna o minoritate. România s-a format printr-un act energic de voință al națiunii române, în care majoritatea populației a învins. Este adevărat că au fost și unii dintre români care nu au dorit unirea Transilvaniei cu România. Dar aceștia sunt într-un procent nesemnificativ și se regăsesc între cei care aveau anumite beneficii de pe urma statului austro-ungar, cei care erau funcționari de stat și aveau oarecare interese personale, precum și cei care proveneau din familii mixte.

În vara anului 1916, când România a intrat în război de partea Antantei și a declarat război Austro-Ungariei, iar trupele românești au trecut Carpații, eliberând Brașovul, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Toplița, Odorhei, primul gest pe care l-a făcut administrația austro-ungară a fost ca să-i oblige pe români să semneze dlarații de fidelitate, cu amenințarea că, dacă o încalcă și se înfrățesc cu românii, vor fi dați afară din slujbe, iar familiile le vor fi asuprite. O parte dintre ei au trebuit să semneze, neavând altă soluție. Mulți dintre români, atunci când împrejurările le-au fost favorabile, au ales calea refugiului în România, alții însă au rămas să servească în armata austro-ungară, luptând pentru o cauză străină, de teama represaliilor ce le puteau lovi familiile, sub amenințarea tribunalelor militare, a legilor marțiale introduse odată cu începerea războiului, a supravegherii polițienești și a numeroaselor persecuții împotriva celor bănuiți de sentimente naționale. Dar până la urmă voința majorității națiunii a învins. Faptul că nu toți au dorit unirea nu transformă minoritatea în majoritate. Avem exemplul unui mare om de cultură de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Aurel C. Popovici, om politic, filozof, care credea că locul României era în cadrul monarhiei, cu un împărat la Viena, care să-i conducă și pe români și pe unguri și pe polonezi, pe cehi, pe sârbi și să se construiască o mare monarhie care să se numească „Statele Unite ale Austriei Mari”.

După ce s-a înfăptuit Unirea, cea mai mare nemulțumire s-a exprimat la Budapesta, fiindcă naționaliștii maghiari afirmau și poporul era complet convins de acest lucru, că Ungaria a fost pedepsită pe nedrept și a pierdut două treimi din teritoriu și populație. Acest lucru nu era departe de adevăr. Trebuie spus însă ce a pierdut Ungaria. A pierdut Slovacia unde 80% erau slovaci, nu maghiari, a pierdut Croația unde 90% erau croați, nu maghiari, a pierdut Transilvania unde două treimi erau români, nu maghiari, a pierdut Voivodina, unde era o populație amestecată, dar nu era majoritar maghiară. Dacă ne uitam cu atenție, toate teritoriile pierdute de Ungaria erau teritorii în care maghiarii nu erau majoritari din punct de vedere etnic.

Niciodată o provincie nu s-a unit cu o țară în unanimitate, România formându-se printr-un act energic de voință al națiunii române.

În lucrarea prezentă nu am făcut o tratare exhaustivă a problematicii, dar prin întregul nostru demers științific sperăm că vom putea contribui la dezvoltarea ulterioară a cercetării. Suntem convinși că fiecare temă poate fi aprofundată prin continuarea cercetării atât a documentelor de arhivă, cât și a celorlalte surse edite, elaborate pe baza acestor documente.

I.6.1. Aspecte ale vieții identitare a maghiarilor/secuilor din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, din perioada interbelică, în viziunea autorilor volumului Székelyföld története (Istoria Ținutului Secuiesc).

După decembrie 1989, au apărut numeroase studii și lucrări ale istoriografiei maghiare, fiind reeditate principalele volumele apărute în secolele XIX-XX, inclusiv cele tipărite în cinstea marcării împlinirii unui mileniu de la așezarea ungurilor în spațiul european. Majoritatea acestor lucrări continuă modul tradițional de abordare al istoriografiei maghiare, care a dus uneori lucrurile până la negarea cea mai intolerantă și șovină a existenței elementului românesc. Orbán Balázsafirmă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea că, ținutul Odorheiului „este atât de maghiar, încât și pasărea ciripește în ungurește”. Lucrările apărute ulterior, în același registru tematic și din aceeași perspectivă, au condus la persistența în opinia publică maghiară a percepției potrivit căreia „Ținutul (Pământul) Secuiesc –Székelyföld” este un teritoriu locuit doar de maghiari. Expresii ca „bloc compact maghiar”, „maghiarimea cea mai pură” ș.a. întrețin, la nivelul elitelor, dar și al maselor, mitul „Pământului Secuiesc”.

În anul 2012, din inițiativa și cu finanțarea Consiliilor Județene Harghita și Covasna, a fost editat manualul Istoria secuilor, lucrare reeditată în anul 2013, redactată de un colectiv de profesori de istorie, istorici și arheologi din județele Covasna, Harghita și Mureș și de la Facultatea de Istorie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj- Napoca. Manualul de Istoria secuilor, pe lângă numeroasele informații referitoare la principalele evenimente, instituții, personalități, mituri și legende referitoare la istoria secuilor și maghiarilor din fostele scaune secuiești, are ca principală caracteristică o regretabilă și nepermisă omisiune, respectiv nepunerea în evidență, în spiritul adevărului istoric, a numeroaselor și durabilelor relații și interferențe ale secuilor cu românii. În loc să promoveze o atitudine intelectuală și morală dictată de interese politice, era de așteptat ca autorii, în majoritate oameni ai școlii, să realizeze un volum monografic de ținută științifică, de onestitate demnă de epoca în care trăim, care să promoveze acceptarea alterității etnice, spirituale, de fraternitate cu românii, cu care secuii au străbătut secolele cu înțelegere și colaborare, excepțiile fiind momentele când unii secui/maghiari au fost fanatizați de propaganda șovină antiromânească din exterior.

În anul 2016, sub egida Academiei de Științe Ungare, a Centrului de Cercetare Umanistă (MTA BTK) Budapesta, Asociației Muzeul Ardelean (EME) Cluj-Napoca și a Muzeului „Haaz Rezso” (HRM) Odorheiu Secuiesc, cu susținerea financiară a Consiliului Local Odorheiu Secuiesc, a apărut lucrarea Székelyföld története (Istoria Ținutului Secuiesc), în trei volume, cu peste 2 200 de pagini. La redactarea lucrării au contribuit 22 de autori, coordonați de o „Comisie editorială” compusă din: Egyed Ákos (președinte), Bárdi Nándor, Hermann Gusztáv Mihály, Kolumbán Zsuzsanna (secretar), Oborni Teréz, Pál Judit, Reisz T. Csaba (corector). „Comisia organizatorică” are ca președinte pe Buta Levente, primarul municipiului Odorheiu Secuiesc.

Aspirația autorilor a fost „realizarea unei monografii moderne a Secuimii”, care să asigure „o mai bună cunoaștere a trecutului”, deziderat „important și pentru viitorul acestei regiuni”. Obiectivele monografiei sunt „similare cu cele ale lucrării în trei volume Istoria Transilvaniei, apărută în 1986, la Budapesta”. Potrivit autorilor, „ordonatorul a dorit ca volumele să se adreseze publicului larg și nu breslei istoricilor”, textul principal oferind „o orientare corespunzătoare chiar și cu ignorarea aparatului critic”. Cunoașterea de sine – se afirmă în prefața lucrării –„fără mitologii dăunătoare, dar cu un devotament obligatoriu față de propriul trecut și propriile valori, poate fi de foarte mare folos în prezervarea solidarității spirituale a unei comunități”.

Pentru lucrarea de față am reținut câteva aspecte principale ale vieții identitare a maghiarilor/secuilor din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune din perioada interbelică, în viziunea autorilor volumului Istoria Ținutului Secuiesc. Perioada interbelică (1918 -1940) este redactată de Nándor Bárdi și András Tóth-Bartos și abordează următoarele probleme: în subcapitolul Schimbarea sistemului de administrație publică: schimbarea regimului politic, 1918 -1920, perioada tranziției administrative, 1920 -1925, Legea modificării administrative din 1925 și consecințele ei, perioada comisiilor interimare; în subcapitolul Cadrul politic: politica României cu privire la minoritatea maghiară, „reromânizarea”, construcția ideologiei „zonei secuizate”, răspândirea bisericilor naționale și convertirile, activitatea ASTREI; în subcapitolul Situația Partidului Național Maghiar în regiune: politica maghiară din Transilvania, munca de secție, prezența celor originari din Secuime în conducerea statului, rezultatele Partidului Național Maghiar în alegerile regionale, problema autonomiei secuiești; în subcapitolul Teritoriul, populația, societatea între 1940 -1941: schimbări în privința populației și a relațiilor etnice, densitatea populației, populația urbană, structura ocupațională, nivelul educațional; în subcapitolul Viața economică: cadrul general, agricultura, cultivarea pământului și creșterea animalelor, reforma agrară din 1921, politica agrară din Transilvania din perioada interbelică, industria și agricultura, rețeaua de cooperative, bilanțul politicii economice; în subcapitolul Educație: perioada tranziției, politica educațională a Guvernelor, reglementările naționale unitare, nivele și indici ale educației, grădinițele, școlile elementare, școlile medii; în capitolul Istoriografia și cultul secuiesc: istoriografia, internaționalizarea cultului secuiesc.

„Între cele două războaie mondiale (1918 -1940), istoria Ținutului Secuiesc – menționează autorii – a fost caracterizată de efortul de adaptare la noile condiții, în urma ruperii de Imperiu, trecerea teritoriului de la Ungaria la România, despărțirea de națiunea ungară și trecerea la statutul de minoritate.

Teritoriul Ungariei de Est, actualul Ardeal, dintr-o regiune a monarhiei austro-ungare, a devenit cea mai bogată regiune a unui alt stat. Statutul de zonă de graniță a Ținutului Secuiesc s-a schimbat și el, devenind centrul geografic al noului stat, dat tot într-o situație generală periferică, suspendându-se, cu această ocazie, autoguvernarea acestor ținuturi”.

Autorii vorbesc despre „autoguvernarea acestor ținuturi”, care de fapt nu a existat în epoca dualistă.

Cum se explică această autoguvernare: „Istoricul Paál Arpad nota în 2009 despre situația de dinainte de 1918, că fiecare colectivitate și-a dezvoltat propria istorie și-a stabilit propriile legi și mod de viață, având propriile țeluri dar luându-și puterea din apartenența la națiunea din care făcea parte, sub domnia ungară și istoria națională. Transformările interioare ale colectivităților nu erau dictate de sus, ci își trăgeau seva din specificitatea locală, sub conducerea generală centrală, care lăsa libertatea locală”.

Se arată apoi că „Față de aceste situații existente, România a impus o poziție centralizată, suprimând activitatea autoguvernărilor. În noua ordine politică românească nu s-au mai permis alegerile locale a conducătorilor locali, precum și funcționarea și aplicarea regulilor locale. Colectivitățile locale și județene primeau de sus câte un conducător desemnat de la centru, care impunea politica centrală, fiind conservate doar drepturile individuale, nu și cele colective. Din această cauză nu au mai ființat structuri care să aibă ca obiectiv administrarea averilor și proprietăților comune, acestea fiind gestionate prin cuplarea la vechile legități românești. A doua mare schimbare a fost acceptarea supremației unei majorități românești, populația maghiară suportând expansiunea culturală românească.” Nu se precizează că această situație nu a fost pe toată perioada interbelică.

Despre viața administrativă se arată apoi că: Activitatea în regiunile menționate a fost caracterizată printr-o acțiune de marginalizare a maghiarilor, mai ales în viața publică și în unitățile școlare.

Înainte, viața culturală, socială, economică a colectivității maghiare se desfășura în conexiune cu cele ale comunităților nemțești (săsești) și cele evreiești. În noua poziție, Statul Român și-a impus și a schimbat parametrii în care se desfășura viața colectivității maghiare, impunând propriile direcții etno-culturale”.

Autorul se referă apoi la demersurile de reromânizare în zonă: „Din punct de vedere etnic cele două regiuni unde maghiarii erau majoritari, Ținutul Secuiesc și Partium au devenit problematice. În primul rând, din punct de vedere al siguranței, al politicii publice, era o problemă, context în care s-a încercat românizarea lor.

A doua direcție de acțiune, vizând secuimea, a fost derularea propagandei privind originea românească a unei părți din populația secuiască, situația fiind schimbată în contextul reformei agrare, suspendarea autoguvernărilor”.

Despre funcționarii de stat se afirmă că „În orașele ardelene au fost îndepărtați conducătorii maghiari, într-un efort de schimbare etnică și s-a impus un aparat administrativ centralizat românesc, s-au naționalizat societățile comerciale, iar prin politica de ordine publică internă și politica de învățământ au încercat să le transforme etnic. Cheia schimbărilor instituționale a fost administrația și învățământul.

În primii doi ani 1918-1920, armata română a încercat prin forță schimbarea Consiliilor locale și a conducerii autoguvernărilor. După aceea, în perioada 1920-1925, când nu au funcționat consiliile nou înființate, cele locale și județene, s-a impus un nou aparat administrativ românesc în Ținutul Secuiesc. Schimbările au fost consolidate de o lege apărută în 1925, o lege a administrației. Au urmat alegeri pentru Consiliile locale care au funcționat până în 1929, când a apărut o nouă lege. Aceasta prevedea și a asigurat în perioada 1931-1937 un interimat impus de la centru pentru conducerea administrativă”.

Despre ultima perioadă a vieții interbelice, a dictaturii caroliene (1938-1940), autorul arată că „elitele locale au fost eliminate din administrațiile locale, conducerea prefecturilor și a județelor fiind preluată de armată”.

Perioada de după Marea Unire este descrisă astfel: „După 1 Decembrie 1918, după Adunarea de la Alba Iulia, s-a constituit în România Consiliul Dirigent, care a coordonat acțiunea de schimbare administrativă. S-a solicitat ruperea legăturilor cu Ungaria, utilizarea documentelor administrative în limba română și deplasările se efectuau doar cu aprobarea armatei române. În administrație s-au numit prefecți și subprefecți români, s-a impus limba română, iar limba de predare în școli a fost tot româna. Ca o dovadă a opunerii față de noua ordine, pe care o considerau ca fiind nelegitimă care nu respectă documentele de la 1 decembrie 1918, majoritatea consiliilor județene și locale s-au dizolvat, chiar dacă prefecții români insistau să rămână în acea formulă dar să-și itereze loialitatea față de noul stat. Românii au instituit cenzura asupra presei și nu numai. Cei care insistau să conserve o autonomie locală, mai ales consilieri locali, au fost arestați. În 15 aprilie 1919 românii au modificat ora pe tot teritoriul, rupându-se astfel și orar de Budapesta, iar firmele locale au fost obligate să corespondeze și să se exprime în două limbi”.

Nu lipsește din lucrare nici opoziția secuiască față de statul român: „Unul din organizatorii Consiliilor Secuiești, Páal Arpad a fost arestat, respectivul ținând legătura cu Budapesta. În timpul detenției a scris un manifest intitulat Afară cu ocupanții Ținutului Secuiesc, care a circulat în mediile secuiești.

Pe lângă așa numita opoziție pasivă, adică neimplicarea localnicilor alături de ocupanții români, ungurii au înființat la Budapesta un centru de propagandă națională ce a ținut legătura permanent cu Ținutul Secuiesc și care informa locuitorii maghiari în permanență.

După eliberarea lui Páal Arpad, respectivul a fost membru fondator al Uniunii Maghiare a Secuilor, cu centrul la Târgu Mureș, care a militat pe față și în secret împotriva Imperiului român și a recunoașterii acestuia ca nouă administrație. De asemenea, a ținut legătura cu trimiși unguri cărora le asigura intrarea și ieșirea pe ascuns în/din România, continuând lupta ilegalistă.

Prin legăturile ungare presau protipendada ungară din preajma lui Horthy să atace România, pentru a obține Ardealul. Toate demersurile au avut scopul de a ține legătura cu Budapesta, corespondența fiind asigurată de mecanicii de tren, care circulau între cele două țări. Cu fondurile recuperate din fostele structuri economice ungare/secuiești de pe teritoriul Ținutului Secuiesc au sprijinit școlile și cadrele didactice, exemplul cel mai elocvent fiind cele 20 de milioane de coroane care au rămas din dizolvarea Detașamentului Secuiesc în 1919. Sub aceste auspicii s-au derulat activitățile până la Tratatul de la Trianon din 1920. Școlile de stat maghiare au fost preluate de confesiunile maghiare, devenind școli confesionale.

După semnarea Tratatului de la Trianon, au continuat acțiunile de opoziție, Páal Andras călătorind prin localitățile secuiești, ca redactor al „Ziarului de Est”, unde a luat legătura cu reprezentanții maghiari și secui și au inițiat un memorandum pentru care au început o campanie de semnături în septembrie 1920, prin care cereau autoguvernare pentru zonele cu maghiari și secui. Din cauza violențelor armatei române din 1919, maghiarii și secui au organizat greve, cea mai mare astfel de acțiune a fost în perioada 29 martie 1919-6 aprilie 1919”.

Autorul revine apoi la problemele apărute în timpul administrației românești: „În perioada 1920-1925, toate acțiunile statului român, inclusiv cele legislative, se îndreptau spre centralizare. Cea mai importantă problemă a secuilor era administrarea pădurilor și stabilirea proprietății. În 1923 au extins legea pădurilor din 1910 și pe teritoriul Ardealului, pădurile au ajuns sub influența Casei Pădurilor.

Au apărut mai multe probleme care nu existau în vremea imperiului. Etnicii români nu au reușit să asigure ocuparea locurilor din administrație, neavând pregătirea necesară. Din această cauză viața economică, culturală, socială a cunoscut un regres major, fapt ce a determinat și reacții la etnicii români din Ardeal, care nu reușeau să-și impună la nivel central cerințele. Ca urmare, au constituit partide separate, care la alegerile din 1926 au fost importante în alianțele electorale, dar reacționau nu doar în presă, ci și în viața politică împotriva administrației centrale, pe care o considerau coruptă. Astfel, Partidul Național nu a participat nici la încoronarea Regelui la Alba Iulia în septembrie 1922, nici la dezvelirea statuii lui Avram Iancu”.

Despre ceea ce au câștigat și au pierdut secuii de la statul român în această perioadă se spune următoarele: „Pe fondul multelor schimbări ale politicii centrale și ale administrației centrale românești, în Ținutul Secuiesc, secuii au reușit câteva modificări în interesul lor, obținând postul de subprefect și mutarea Tribunalului la Miercurea Ciuc.

În 1923, schimbarea cea mai drastică a fost atunci când au înlocuit în justiție notari și judecători pe considerentul necunoașterii limbii române. În localități importante, ca la Gheorghieni, prefectul de etnie română nu a numit un subprefect maghiar, postul rămânând vacant. Începând cu anul 1923, s-a solicitat cunoașterea limbii române în administrație, cauză ce a determinat o selecție a aparatului administrativ din Ținutul Secuiesc, în locul primarilor maghiari și în alte funcții ajungând etnici români. Ca urmare s-a înregistrat o regresie economică și socială pronunțată a zonei. Conducătorii locali români au rechiziționat imobile și diferite sedii ale fostelor organizații maghiare și au sprijinit inițiative românești în zonă, cum ar fi construcția de școli.

După reorganizarea administrativă din 1922 au apărut colectivități românești noi: Băcel, Barcani, etc, unde au fost mutate primăriile locale. O parte din localitățile cu populație majoritară românească au fost trecute la județele Brașov și Bacău. În felul acesta au omogenizat populația din Treiscaune și a crescut populația românească din județul Brașov.

Noii conducători români au fost preocupați de ocuparea simbolică a localităților maghiare și au modificat proprietatea unor clădiri ce au aparținut unor instituții maghiare. În paralel posibilitățile de învățământ și cultură maghiare s-au restrâns continuu. Din cauza necunoașterii limbii române, pe listele electorale au fost trecuți puțini cetățeni români de etnie maghiară, restrângându-se astfel posibilitatea de participare la viața politică”.

Autorul prezintă, desigur tot în mod tendențios și reorganizarea administrativă în noul stat român: „În iunie 1925 a fost aprobată în Parlament noua lege a administrației pe fondul căreia s-au stabilit conducerile teritoriale și împărțirea administrativă. Comunitățile au fost conduse de către primari, președinți de județ și prefecți. Ca urmare a acestei legi s-a stabilit ca centrele județene administrative ale comunităților maghiare au fost mutate în orașe în care populația de etnie română era majoritară. O altă tehnică folosită pentru a șterge denumirea istorică a orașelor maghiare a fost redenumirea orașelor. A treia cale de a sparge majoritatea maghiară a fost reorganizarea administrativă, localități cu comunități maghiare fiind alipite teritorial-administrativ la județe cu populație românească majoritară sau invers.

Conform noii legi din 1925, în Consiliile locale și județene aveau acces doar cei care au terminat o formă de învățământ de stat, și cum învățământul de stat pe teritoriul Ținutului Secuiesc era doar în limba română, etnicii maghiari nu aveau acces la aceste consilii și de asemenea în aceste consilii se vorbea doar limba română. Față de legea de pe vremea imperiului, din 1868, care a fost valabilă până în 1919, care prevedea ca în localitățile unde sunt minoritari în proporție de 20%, se poate utiliza și limba acestora în administrație și justiție, noua lege din 1925 nu a mai permis acest lucru. La alegerile locale din 17-20 februarie 1926 Partidul Național Maghiar a fost pe liste comune cu Partidul Liberal și au câștigat în 31 de orașe din 49. Ca urmare, au ajuns primari și consilieri cetățeni maghiari. După alegeri, în județul Ciuc au apărut disensiuni în Consiliile locale și județene iar administrația județeană și cea a orașelor Miercurea Ciuc și Gheorghieni a fost cercetată de Guvernul român condus de liberali, pentru actele administrative adoptate împotriva Bisericii Ortodoxe Române și a reîmproprietăririi acesteia după 1924, precum și faptul că ședințele de consiliu erau ținute în limba maghiară, împotriva legii. Consiliul local Ciuc a fost dizolvat ca urmare a poziției antinaționale. S-au reorganizat alegeri, respectivii au mers pe aceleași liste comune, cu aceleași persoane, reocupând locurile în consiliu exact la fel”. Interesant este faptul că autorul amintește de legea ungară administrativă din 1868, care a fost valabilă până în 1919 și care prevedea ca în localitățile unde sunt minoritari în proporție de 20%, se poate utiliza și limba acestora în administrație și justiție, dar nu spune că această prevedere a rămas doar pe hârtie, din 1868 până în 1919.

Autorul arată apoi că „Pentru a ocoli disputele interetnice, a fost făcută o înțelegere între elitele românești și maghiare dar și ulterior pe teme sensibile disputele au continuat.

În scaunul Odorhei a ajuns prefect Balint Simon, etnic maghiar care a promovat interesele maghiarilor, ședințele de consiliu ținându-se și în limba maghiară, eliberându-se documente în limba maghiară, iar pentru discriminări se puteau intenta acțiuni în justiție.

Cu noua lege a administrației din 1929, chiar dacă a asigurat o așa numită descentralizare, a fost împotriva maghiarilor pentru că a interzis folosirea limbii materne în administrație și în general a împiedicat complet funcționarea consiliilor formate din consilieri maghiari, care erau greu funcționale. După alegerile din 1930, în aproape toate localitățile unde majoritatea era maghiară au intrat în consiliile locale un număr mai mic de etnici maghiari față de proporția corespunzătoare. Un exemplu în acest sens este orașul Miercurea-Ciuc, unde maghiarii erau peste 80% ca populație, iar în Consiliul local au ajuns 63,7%. Legea a discriminat pe față pe maghiari, împiedicându-i să acceadă la funcții publice, administrația fiind din ce în ce mai centralizată.

În guvernarea Iorga schimbările au continuat cu înlocuirea maghiarilor cu români. În vremea dictaturii caroliene 1938-1940 s-a continuat pro românească, s-au înființat centre militare, au construit biserici ortodoxe și au schimbat organizarea teritorial-administrativă complet în defavoarea maghiarilor. În Treiscaune investiția cea mai mare a fost începerea construirii, în anul 1939, a catedralei ortodoxe.

Perioada 1918-1940 a fost caracterizată din punct de vedere administrativ-social de preocuparea continuă de a reduce rolul maghiarilor în administrație, care ar fi împiedicat, în concepția Bucureștiului, dezvoltarea comunității românești, drept pentru care, în conducerile locale s-au impus de la centru etnici români”.

Despre învățământul în limba maghiară autorul scrie că „conducerea românească a vrut ca prin politica aplicată Ținutului Secuiesc să aducă această regiune din punct de vedere economic și social la nivelul celorlalte regiuni locuite de maghiari. În cele patru județe majoritar maghiare s-a slăbit poziția localnicilor prin Reforma agrară prin discriminare, prin schimbarea conducerilor administrative și transformarea procesului de învățământ. Ideologic românii au acționat asupra comunităților maghiare pentru rereomânizarea acestora, împotriva revizionismului și respingerea doleanțelor politice și sociale ale maghiarilor. Această presiune s-a resimțit în toate sferele de activitate. În această cheie trebuie interpretat raportul dintre majoritate și maghiari și în zona Ținutului Secuiesc în ceea ce privește învățământul.

Politica Guvernelor române cu privire la învățământul maghiar din Ținutul Secuiesc, în perioada interbelică se poate împărți în patru etape. Prima etapă între 1918-1921, perioadă de trecere când problemele învățământului au fost abordate cu deschidere, nefiind împiedicate noile școli înființate pe criteriul religios. A doua etapă între 1922-1932, când prin noile legi ale învățământului s-a restrâns învățământul în limba maghiară. A treia etapă, începând cu 1933, când învățământul de stat în limba română s-a extins iar învățământul în limba maghiară a fost aproape exclus. A patra etapă, din 1938, în perioada dictaturii, învățământul în limba maghiară era pur formal.

Învățământul de stat în limba maghiară în Ardeal a fost instituit din 1873, în marea majoritate desfășurându-se în instituții școlare eparhiale. Chiar dacă până în 1918, mai multe din acestea au trecut la învățământul de stat ungar, proprietatea asupra clădirilor a rămas a bisericilor tradiționale maghiare. Dintre acestea, biserica reformată a susținut că este de acord cu utilizarea clădirilor pentru învățământul de stat maghiar, atâta timp cât procesul educativ este în limba maghiară.

În primii ani după 1918 au fost mici schimbări, Guvernul român acceptând reînființarea noilor școli de pe lângă bisericile tradiționale. Au avut loc următoarele schimbări: să nu se mai sărbătorească 15 martie, care este ziua revoluției maghiare, ci 10 mai, care e ziua regalității românești; elevii români nu au mai fost nevoiți să studieze materii din fostul imperiu.

După februarie 1919 puteau rămâne profesori doar cei care învățau limba română într-un an de zile, ceilalți urmând a fi demiși. Ulterior au desființat școlile de stat cu predare în limba maghiară, fiind înființate clase cu predare în limba maghiară în școlile de stat românești. După 1920, au tot redus școlile cu predare în limba maghiară, chiar și pe cele de sub tutela bisericilor și s-au impus ca materii: istoria României, geografia România, limba română, iar cele sociale se predau deja în limba română. Din anul 1921, limba română a devenit materie de bacalaureat. Ca măsură de apărare, secretariatele din școlile ce aparțineau de eparhiile maghiare au refuzat să se alinieze noii programe și au fost amenințate că începând cu aprilie 1922 le vor fi ridicate avizele de funcționare. Ca răspuns, Statul Român a impus ca diplomele să fie valabile doar dacă erau obținute în urma absolvirii unor unități școlare de stat, astfel restrângându-se în continuu învățământul în limba maghiară.

După 1921, ca urmare a opoziției conducătorilor eparhiilor/ Bisericii greco-catolice, Guvernul a luat decizii împotriva acestora, suspendând finanțarea de stat. Principalii conducători ai acestor biserici au organizat o mare adunare, unde s-a susținut ideea transformării în școli de stat, fapt ce a afectat 1065 de școli ortodoxe și 786 de școli greco-catolice, adică 82.000 și respectiv 52.000 de elevi. Guvernul a luat decizia să le integreze în rețeaua de stat sub motivația cinică de a răsplăti patriotismul acestora pe vremea imperiului.

În vederea aplicării politicii de asimilare, Guvernul român a depus eforturi pentru desființarea rețelei de învățământ în limba maghiară. Pentru a îngreuna procesul de învățământ în limba maternă, Guvernul român a absorbit rețeaua de învățământ maghiar în cel de stat, ministrul învățământului de atunci, Constantin Angelescu, liberal, finalizând proiectul în patru ani, începând cu anul 1922.

După 1925 și pe teritoriul Ținutului Secuiesc s-au înființat clase cu predare în limba română, iar materia de limba maghiară a devenit facultativă. Ca urmare, față de anul școlar 1919/ 1920, când numărul de elevi maghiari era 65,1%, iar români de 9,1%, în anul școlar 1924/1925 raportul a fost de 34% maghiari și 53,2% români în școlile medii. (gimnaziale).

În spatele demersurilor conducerii liberale a fost intenția clară de a împiedica învățământul în limba maghiară și a reduce pe cât posibil acest proces educativ. Au introdus programa de stat în aproape toate școlilor și au recunoscut doar diplomele elevilor care au urmat aceste școli.

După anul școlar 1922/1923, după clasa a IV-a s-a introdus un examen care nu se putea desfășura în limba maghiară. Președintele comisiei era trimis de la centru. Au înlocuit în liceele reformate și unitariene limba engleză cu cea franceză, ca și limbă străină. Diplomele profesorilor au trebuit să fie recunoscute. S-a suspendat activitatea grădinițelor în limba maghiară și bibliotecile școlare maghiare. În Ținutul Secuiesc au fost închise dintr-o dată 15 școli. Din anul 1923, la clasele I s-a predat obligatoriu în limba română.

În zonele cu majoritari maghiari s-au păstrat câteva școli cu predare obligatorie și în limba română. După anul 1937, conform legii, sunt considerate cu adevărat cetățeni români doar acele persoane care își înscriu copiii la gimnaziu și liceu la școli de stat românești, cu predare în limba română. Deci părinții nu puteau decide limba maternă a copiilor. Cei care vroiau să își înscrie copiii la școli particulare trebuiau să aibă o aprobare de la un director de școală de stat, care după o examinare aproba înscrierea. Pe această ușă strâmtă trebuiau să treacă elevii maghiari. La fel și pentru copiii cu dizabilități s-au înființat doar școli cu predare în limba română. Pentru pedagogii români care se mutau în zonele unde trăiau minorități s-au asigurat o serie de facilități financiare, sociale, funciare.

După ce în zonele locuite majoritar de maghiari s-au construit școli românești, acestea au trecut la finanțarea locală, cu scopul de a îngreuna finanțarea școlilor particulare locale maghiare. După aceste măsuri, în Ținutul Secuiesc au venit din ce în ce mai mulți elevi și pedagogi români”.

Despre revizionismul cultivat în zonă, autorul îl justifică de pe poziții tendențioase astfel: „Între cele două războaie, în Ținutul Secuiesc s-a trăit în cultul revizionist, ca urmare a discriminărilor la care a fost supusă maghiarimea și la multele nedreptăți împotriva comunităților locale. S-au intensificat acțiunile de desființare spirituală și națională a maghiarilor, a autoguvernării și libertății comunitare. Ca urmare, cultura locală a urmărit să conserve caracteristicile secuilor, sa ofere o rezistență la procesele discriminatorii, născându-se un cult al adevăraților maghiari. Toate acțiunile ulterioare s-au subordonat unui așa numit cult secuiesc. În această perioadă, cercetările istorice au fost cele mai reduse. S-au scris mai multe monografii locale care au încercat să conserve identitatea Ținutului. Au lipsit cercetări mai ample regionale, ca urmare a situației dificile a maghiarilor din perioada interbelică. Și înainte de 1918 secuimea avea problemele ei care au fost discutate pe larg în cadrul congresului secuiesc din anul 1902. A apărut între anii 1930-1940 o lucrare cuprinzătoare și reprezentativă pentru Ținutul Secuiesc, scrisă de Bözödi György și redactată de Dávid József, care cuprindea trimiteri istorice, etnografice și geografice.

Au mai apărut în perioada interbelică publicații periodice cu tematică secuiască. („Tineretul Ardelean”, „Speranța”, „Școala Ardeleană”). În altă publicație intitulată „Minoritatea Maghiară” apăreau documente politice și de apărare a intereselor maghiare. Și din punct de vedere al istoriografiei, Ținutul Secuiesc a fost la periferie pentru că problematica a fost abordată în mod separat în cele patru județe. Ca urmare a tehnicilor discriminatorii ale Guvernului Român, o abordare integrală a fost complet împiedicată. Referirile istorice nu se făceau la întreaga comunitate, ci mai degrabă pe localități urbane sau rurale, fără a cuprinde întreaga regiune.

Începând cu anii 1930, odată cu înființarea Partidului Național Maghiar s-au abordat teme privind regiunea secuiască ca întreg. Tot în această perioadă, problematica secuiască a fost abordată și de către Banyai Janos, redactor la revista „Secuimea”, publicație ce a apărut între anii 1931-1944. Adevăratele preocupări despre Ținutul Secuiesc au fost identificate la maghiarii din Brașov și Târgu Mureș, unde intelectualitatea era activă, pe când în orașele mai mici au fost doar abordări modeste.

Din punct de vedere istoriografic, despre perioada interbelică a Ținutului Secuiesc mai importante au fost scrierile unor autori maghiari precum Csátari Dániel, apoi în anii 1980 Raffay Ernö, Lipcsey Ildiko. În paginile volumelor „Istoria Ardealului” – tomul III și „Lexiconul Literaturii Maghiarilor din România” se regăsesc articole sau capitole despre regiune. După anul 1989 s-a cunoscut un reviriment și s-au întors vremurile în care cercetările au cuprins întregul Ținut Secuiesc. Expresia cea mai înaltă a cultului secuiesc este scrierea „Imnului secuilor” în anul 1921, de către Mihalik Kálmán, care și astăzi este fredonat”.

Argumentând opțiunea pentru titlul Istoria Ținutului Secuiesc, în detrimentul variantei Istoria Secuilor, autorii sunt conștienți de faptul că „în afara secuilor, respectiv a maghiarilor și ceilalți locuitori ai fostului Ținut Secuiesc și ai împrejurimilor și-au lăsat amprenta în istoria acestei regiuni, dar – afirmă aceștia – acest lucru nu a putut fi prezentat în detaliu în oricare moment al istoriei, datorită precarității informațiilor oferite de surse și a literaturii de specialitate sporadice.” Dar, din consultarea bibliografiei care a stat la baza redactării celor trei volume, rezultă că nu „precaritatea informațiilor oferite de surse și a literaturii de specialitate sporadice” este cauza prezentării superficiale, distorsionate, incomplete – în contradicție evidentă cu adevărul istoric – a „celorlalți locuitori ai fostului Ținut Secuiesc”, și a modului în care aceștia „și-au lăsat amprenta în istoria acestei regiuni”, ci eludarea voită a surselor care nu corespundeau scopului urmărit de lucrare: prezentarea unui „Ținut secuiesc” locuit doar de secui, respectiv maghiari, o enclavă monoetnică, înconjurată de români „neprieteni”. Cum se poate altfel explica absența din bibliografia celor trei volume, a lucrărilor fundamentale de istorie elaborate de Academia Română, inclusiv cele apărute sub egida Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, cât și toate volumele și studiile referitoare la românii din fostele scaune secuiești apărute în ultimii 25 de ani, purtând semnăturile unor distinși cercetători români.

Istoricul comunității maghiare din România perioadei interbelice, redactat de autorii Nándor Bárdi și András Tóth-Bartos din lucrarea Székelyföld története (Istoria Ținutului Secuiesc), apărută în anul 2016, sus-amintită, continuă modul tradițional al istoriografiei maghiare de abordare în sens unilateral, pe alocuri tendențios și cu multe omisiuni privind trecutul zonei Harghita-Covasna. Sunt prezentate numeroase informații referitoare la principalele evenimente și date ale vieții comunitare maghiare/secuiești, viața instituțiilor religioase, școlare, culturale, administrative, identitare, rolul unor personalități importante ale comunității. Sunt însă multe omisiuni care ar putea echilibra viziunea doar în „negru” asupra stăpânirii românești a acestor ținuturi din inima României din perioada interbelică, dat fiind faptul că istoriografia românească s-a îmbogățit cu cercetări serioase despre zonă de la Revoluția din 1989 încoace. Chiar n-au găsit autorii nicio dovadă a bunei conlucrări a românilor cu secuii în această perioadă, decât motive de „asuprire” și de conflict? Se poate scrie, așadar, o istorie a unei epoci numai ca să servească intereselor politice și ideii de separatism și autonomie teritorială pe criterii etnice? O lucrare de ținută științifică modernă, de perfectă onestitate era de așteptat, deoarece – au observat și înaintașii – istoria ne-a așezat în acest spațiu împreună și împreună trebuie să conviețuim cât se poate de armonios. Sigur că devotamentul pentru propria comunitate etnică – deloc de condamnat – nu trebuie să lezeze dezideratul unei cunoașteri perfecte și limpezi a trecutului istoric comun.

I.6.2. Autonomia „ținutului secuiesc” – un proiect reactivat, după un secol de la Marea Unire.

Profitând de contextul internațional favorabil și de greutățile prin care a trecut România în ultimii ani, o parte a elitei maghiare din Transilvania, în mod deosebit din județele Covasna, Harghita și Mureș este de părere că „nedreptatea istorică pricinuită de Trianon” poate și trebuie să fie corectată acum, obținerea autonomiei pe criteriu etnic a așa zisului „ținut secuiesc”. În aceste condiții, „autoguvernarea” concepută cu mult peste autonomia locală și autogospodărire, cu pretenții de a accede la atribute inalienabile statului, conduce la transformarea grupului etnic într-un „stat în stat”.

Abordările teoretice referitoare la „Pământul secuiesc” sunt continuate și completate cu preocupări sistematice în planul acțiunii politice, civice și culturale. În ultima perioadă asistăm însă la o situație paradoxală. În timp ce, în majoritatea mediilor este susținută teza principială a apartenenței secuilor la etnia maghiară, sporesc discursurile revizioniste și demersurile pragmatice care urmăresc înființarea „Ținutului secuiesc”, realizarea unei „autonomii comunitare” sau „autoguvernări” secuiești ș.a.

Obiectivul autonomiei așa-zisului „Ținut Secuiesc” prezent în toate documentele programatice ale UDMR a fost preluat în proiectul de „Statut al autonomiei Ținutului Secuiesc”, elaborat de Consiliul Național Secuiesc (organizație neguvernamentală care activează fără a fi recunoscută legal) în data de 17.01.2004 – document care revendică autonomia teritorială a zonei cuprinzând județele Covasna, Harghita și o parte a județului Mureș – și înaintat succesiv Camerei Deputaților și Senatului, fiind respins de comisiile de specialitate ori de plenul legislativului român. Pentru conferirea unui caracter „de masă” revendicărilor autonomiste, în cursul anului 2006, liderii CNS au organizat două „mari adunări secuiești” (15.03.2006, la Odorheiu Secuiesc și 18.06.2006 la Ditrău, jud. Harghita). Cu prilejul Adunării de la Ditrău, organizatorii au transmis autorităților române un „Ultimatum” pentru soluționarea revendicărilor autonomiste. Ulterior, reprezentanții CNS au inițiat și derulat un „Referendum” ilegal, vizând consultarea populației de etnie maghiară din cele trei județe cu privire la aspirațiile separatiste pe criteriul etnic. Rezultatele obținute au fost utilizate în cadrul tuturor demersurilor propagandistice inițiate de CNS în cursul anilor 2007 și 2008 la nivelul forurilor ungare și europene, drept „argument” pentru susținerea dezideratului asumat.

Inițiativa legislativă a fost respinsă încă din 2005 de Camera Deputaților, iar la Senat proiectul a trenat mai mulți ani, primind în iunie 2009 un raport negativ de la comisiile juridică și pentru administrație publică. Din decembrie 2009, proiectul a mai fost introdus de alte zece ori pe ordinea de zi a ședințelor de plen ale Senatului, însă nu s-a reușit niciodată votarea lui, fiind respins de Senat în anul 2012, după șapte ani de așteptare.

Demersurile au continuat prin supunerea spre dezbatere publică și apoi în dezbaterea Parlamentului, a „Inițiativei cetățenești” intitulată „Statutul de autonomie al Ținutului Secuiesc (Székelyföld – Terra Siculorum)”, înregistrată la Consiliul Legislativ cu nr. R1.780 din 15 noiembrie 2016 și primind aviz negativ de la instituția menționată.

O inițiativă legislativă cetățenească privind declararea autonomiei Ținutului Secuiesc a fost publicată, în 2017, în Monitorul Oficial. Inițiativa care stabilește „statutul de autonomie al Ținutului Secuiesc” a fost elaborată de un comitet de inițiativă format din zece persoane. În avizul negativ dat de Consiliul Legislativ se menționează: „A se acorda drepturi sociale și sporite de autoadministrare a unor entități administrativ-teritoriale, nerecunoscute de Constituția statului, organizate exclusiv pe baze etnice, pe baza ponderii unei minorități naționale, înseamnă a admite încălcarea principiului egalității dintre cetățenii aceluiași stat, indiferent de apartenența lor la o majoritate sau la una dintre minorități, contravenind flagrant normelor dreptului internațional în materie, dar și prevederilor constituționale”. De asemenea, Consiliul Legislativ subliniază că din punct de vedere al dreptului intern inițiativa legislativă cetățenească contravine flagrant ordinii constituționale a statului român, instituind unități administrativ-teritoriale noi, distincte de celelalte unități administrativ-teritoriale consacrate de Constituție, atât prin modul de organizare, cât și prin prerogativele speciale care se doresc a fi atribuite autorităților publice constituite în acestea.

Un nou proiect de lege, de data aceasta aparținând deputatului UDMR Kulcsár-Terza József-György privind autonomia teritorială a ținutului secuiesca fost respins de plenul Camerei Deputaților și apoi în Senat, în noiembrie 2018. Inițiativa propune revenirea la organizarea administrativă pe scaune, un președinte, parlament și guvern propriu, iar limba maghiară recunoscută că limba oficială pe lângă limba română.

Până la Marea Unire din 1918, dezideratul autonomiei pe criterii etnice, formulat astăzi cu insistență și cu justificarea unei pretinse continuități istorice, nu a fost prezent în conștiința colectivă a populației secuiești; în fapt, singura perioadă în care actualele județe Covasna, Harghita și Mureș au fost organizate într-o unică entitate administrativ-teritorială a reprezentat-o experimentul de tip stalinist numit „Regiunea Autonomă Maghiară.

În Evul Mediu – afirmă academicianul Ioan Aurel Pop –, viață era mult diferită de timpurile moderne. Societatea feudală era formată din comunități autonome, conduse după reguli proprii, în care dreptatea se împărțea în funcție de cutume specifice. Toate aceste autonomii – îndreptate de la o vreme și împotriva românilor majoritari și prezenți peste tot – au devenit de la o vreme complet anacronice, încât, în secolul al XVIII-lea împăratul habsburg Iosif al II-lea (1765-1790) le-a și desființat. Reacțiunea de tip feudal le-a recreat – este drept – dar, în secolul al XIX-lea, au fost desființate din nou, de data asta de către statul austro-ungar. Cu alte cuvinte, aceste autonomii, care, în esență, dădeau dreptul secuilor de a se conduce singuri, de a-și fixa o parte dintre dări, le garantau statutul de oameni liberi, nu au fost desființate de vreo autoritate românească, ci de statele austriac și austro-ungar! Rațiunea desființării a fost anacronismul lor, nepotrivirea exclusivismului lor etnico-religios și naționalist cu lumea modernă, bazată pe drepturile individuale, pe drepturile tuturor, pe democrație și egalitate.

Scaunele secuiești nu funcționau ca enclave închise de separare a secuilor față de românii și sașii din interiorul lor și din comitatele învecinate; în decursul secolelor, comiții secuilor nu au fost numiți din rândul secuilor, ci întotdeauna dintre maghiari, sași și români dinafara scaunelor secuiești, deoarece scaunele erau subordonate direct puterii centrale și nu unui for de autoconducere politică autonomă.

Ideea autonomiei secuiești s-a conturat treptat, în deceniile 3 – 4 ale secolului al XIX-lea, în limitele stabilite de art. 11 al Tratatului asupra minorităților din 1919, care prevedea: „România consimte să acorde, sub controlul statului român, comunităților secuilor și sașilor, în Transilvania, autonomie locală, în ceea ce privește chestiunile religioase și școlare”. Dr. Miko Emeric, în teza sa de doctorat cu tema „Autonomia culturală a comunității secuiești”, editată și în limba română, în anul 1934, menționa: „Dacă am concepe autonomia secuiască într-un sens pur, s-ar produce situația bizară ca românii din județele Odorhei, Ciuc și Treiscaune ar deveni minoritari, fiind supuși nemijlocit autonomiei secuiești”. Cu timpul, pe măsura intensificării mișcării revizioniste maghiare, asistăm la modificarea înțelesului unor concepte, prin extinderea lor din sfera culturală, bisericească și școlară la cea politică și chiar teritorială. „Ideea autonomiei se va mai manifesta la întâlnirea din 1937 de la Târgu Mureș a grupării maghiare <Erdelyi Fiatalok> (Tinerii Ardeleni), dar era evident că ideea a intrat într-un con de umbră în anii celui de al doilea război mondial…. Nici chiar regimul de ocupație horthyistă nu a schițat nici cel mai mic indiciu referitor la o eventuală autonomie secuiască. Ideile autonomiste vor intra într-o perioadă de hibernare de aproape două decenii, reînviind sub semnul dictaturii bolșevice și al ocupației sovietice, intrând apoi într-un nou declin în perioada regimului comunist a lui Nicolae Ceaușescu”

Cercetările istoriografice românești din ultimele două decenii mai ales, aduc în spațiul public românesc argumente importante pentru opțiunea clară românească spre confraternitate și nu spre enclavizare etnică, o temă ce predomină în discursul maghiar, cu afirmarea existenței „Ținutului Secuiesc” ca zonă monoetnică exclusiv maghiară, supusă unui permanent proces de „românizare”, în care românii „venetici” sunt cauza tuturor răutăților.

Potrivit studiilor de specialitate, organizarea și funcționarea, în cadrul entității „ținutului secuiesc” autonom, a unor organe cu competențe statale paralele, contravine conceptului de stat unitar, care presupune existența unui singur centru de putere, de impulsionare politică și guvernamentală și a unei comenzi unice care se transmite pe întreg teritoriul statului. Prin declararea așa numitului „ținut secuiesc” ca regiune autonomă cu personalitate juridică, populația României și teritoriul acesteia n-ar mai beneficia de o singură organizare politică și juridică, un singur aparat de stat, respectiv o organizare statală unică, fiind știrbită plenitudinea suveranității sale, prin instituirea unui partaj teritorial.

Pentru liderii populației maghiare, sud-estul Transilvaniei reprezintă nu numai o panidee, o zonă nostalgică, dar în același timp, o „redută”. Modul cum este concepută autonomia tinde să ducă la instaurarea de facto a unei frontiere interne asupra căreia Statul Român nu-și mai exercită integral autoritatea. Ultimele recensăminte ale populației înregistrează un număr mic de „nostalgici” ce declară că aparțin etniei „secuiești”. Problema autonomiei etnice, colective, teritoriale, așa cum este prevăzută în statutul autonomiei Ținutului Secuiesc, pune în discuție un proces de înaintare și edificare a unei noi frontiere. În cazul României, este vorba de procesul de constituire a unei frontiere maghiare interne, situație cu implicație geostrategică și geopolitică evidentă, iar geopolitica nu înseamnă altceva decât descrierea raportului dintre state, o mișcare permanentă, moment în care popoarele se afirmă sau se retrag.

Prin campaniile de presă susținute, publicații menționate urmăresc, pe termen mediu, formarea și consolidarea, la nivelul mentalului colectiv al populației de etnie maghiară, a unor convingeri potrivit cărora spațiul delimitat conceptual drept „Ținutul Secuiesc” aparține, „de drept”, etnicilor maghiari, dar nu în înțelesul actual, al teoriei și practicii politice europene, al toleranței și coabitării în spații multietnice și pluriconfesionale, ci în virtutea unor cutume anacronice, sintetizate (și promovate mediatic) în proiecte privind „autonomia Ținutului Secuiesc”.

Poziția societății civile românești din județele Covasna și Harghita față de demersurile întreprinse de formațiunile politice și civice maghiare, pentru obținerea autonomiei teritoriale pe criterii etnice a așa zisului Ținut Secuiesc, a fost exprimată public, în ultimii ani, cu claritate și consecvență și cu numeroase și convingătoare argumente istorice, juridice, economice și demografice. Din perspectiva românilor numeric minoritari, din județele Covasna și Harghita, minoritatea maghiară din zonă domină politic, economic și cultural, iar necesitatea de a beneficia de o protecție juridică specială dispare. În aceste condiții, cei care au nevoie de protecție pentru a-și conserva și afirma identitatea etnică sunt românii și nu maghiarii din județele unde aceștia sunt numeric majoritari. Enclavizarea și secesiunea minorității maghiare, respectiv expansiunea frontierei ungare în interiorul teritoriului României, ar putea constitui un model exploziv, un precedent susceptibil de a pulveriza stabilitatea întregii Europe, ar distruge bazele juridice ale statelor suverane, ar amenința principiile democratice și ar accentua conflictele interetnice în inima Europei.

Nici din perspectivă geopolitică, constituirea unei enclave în zona Covasna-Harghita-Mureș, nu va fi benefică pentru maghiari și niciodată acceptată de români. Realitățile istorice și cele prezente din acest areal ne arată că maghiarii de aici nu se pot afirma împotriva românilor, ci numai împreună cu ei. Este în interesul tuturor locuitorilor din această parte de țară ca, atât liderii politici, cât și societatea civilă și mass-media să acționeze pentru transformarea zonei dintr-una apreciată ca având un „deficit de stabilitate”, într-o regiune cu o capacitate de absorbție geopolitică în care caracterul multietnic și pluriconfesional să asigure atenuarea asperităților de orice fel. Stoparea tendințelor de enclavizare și de instituționalizarea autonomiei pe criterii etnice poate asigura o valorificare superioară a resurselor și potențialului uman și material din zonă. S-ar putea astfel corobora avantajele ce decurg din poziția geografică, economia complementară și tradiția excelentelor relații istorice, culturale, confesionale, economice și umane, atât cu provinciile istorice Moldova și Țara Românească, cât și cu cele din Transilvania și Ungaria.

Istoria a legat destinul românilor și secuilor, cu toate că au fost mulți dornici să-l dezlege. Mai sunt și acum dornici să semene vânt. Oamenii de rând, maghiarii/secuii, din sud-estul Transilvaniei își urmează viața tradițională, învață în școli cu limba de predare maghiară, merg la bisericile lor romano-catolice ori calvine, respectiv unitariene, sunt conduși de primari și consilieri secui/maghiari, aleși de ei, își vorbesc nestingheriți limba, citesc presa în această limbă etc. În ultimele trei decenii românii din județele Covasna și Harghita s-au tot împuținat, iar cei rămași au răbdat discriminările la angajare, acuzele directe sau voalate, jignirile.

„Ceea ce nu înțeleg autoritățile statului român democratic și european este necesitatea protejării, în conformitate cu general recunoscute, a tuturor minorităților naționale. Altfel spus – arată autorii studiului „Slăbirea comunității românești în Harghita-Covasna. Raport de cercetare”– se produce o gravă confuzie și o eroare de neiertat, prin care românii din județele menționate (Covasna și Harghita – n.n.) sunt considerați și tratați drept membri ai majorității, fiindcă statutul lor este raportat la România, în loc să fie raportat la cele două entități administrativ-teritoriale. Astfel în zona menționată – contrar cadrului legislativ european – majoritatea (ungară) este protejată prin măsuri evidente de „discriminare pozitivă” – în vreme ce minoritatea (română) este condamnată la deznaționalizare sau la emigrare.”

Depășirea acestei situații anormale poate fi realizată dacă specialiștii din Guvernul și Parlamentul României vor asigura „definirea și recunoașterea politico-juridică a conceptului de minoritate numerică și punerea acestuia în egalitate formală cu conceptul de minoritate națională”. Așa cum au solicitat reprezentanțiiromânilor din județele Covasna, Harghita și Mureș.

Autonomia pe criteriu etnic este promovată în esență prin exagerarea libertăților secuilor din epoca medievală și cultivarea unei atitudini antiromânești. Se uită faptul că mult trâmbițata autonomie secuiască, în toate timpurile, a însemnat pentru românii din zonă asuprire, umilințe, intoleranță și în cele din urmă asimilare. Nu s-a înțeles, încă, faptul că istoria acestei zone a Arcului Intracarpatic nu începe cu colonizarea secuilor, iar după acest moment istoria nu se rezumă doar la cronica unei unice și privilegiate etnii, așa cum încearcă să prezinte lucrurile unii istorici maghiari interesați. Istoria zonei înseamnă conviețuire, interferențe, complementaritate și, nu în ultimul rând, o zestre comună de avere materială, morală și spirituală. De aceea, susținerea obținerii unei autonomii pe criterii etnice a așa-zisului „Ținut secuiesc”, va afecta pe termen mediu și lung, relațiile dintre români și maghiari, având numeroase consecințe negative, ce se pot amplifica și multiplica, în perspectivă. Sunt doar câteva argumente care trebuie avute în vedere de clasa politică românească, de reprezentanții societății civile și ai mass-media, cât și de toți cei care și-au intensificat demersurile pentru instituționalizarea autonomiei pe criterii etnice a așa-zisului „Ținut secuiesc”.

Aurel Nistor spunea pe bună dreptate că „Problema românească din săcuime nu e numai de interes local, ea ar trebui să fie o problemă de stat, una și aceeași pentru orice cârmuire din fruntea țării. Ca să ajungă problemă de stat trebuie mai întâi cunoscută și încă în toate laturile. Problema românismului din secuime e o problemă grea și complicată, care pretinde multă trudă, zbucium și spirit de jertfă. Rezolvarea ei cere conlucrarea armonică a mai mulți factori, dusă după un plan de luptă bine stabilit în toate amănuntele lui și executat cu tenacitate și consecvență…”

În capitolul I, dedicat istoriografiei temei și sursele de cercetare, după prezentarea istoriografiei române, maghiare și străine și a surselor arhivistice, am prezentat câteva polemici istoriografice, dintre istoriografia română și cea maghiară. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât, în ultimii 30 de ani au apărut numeroase lucrări referitoare la sud-estul Transilvaniei din perspectiva istoriografiei maghiare, redactate în spiritul cunoscutelor teze referitoare la contestarea realităților istorice românești. Este mai actuală ca oricând – afirmă istoricii Vasile Lechințan și Ioan Lăcătușu – remarca lui I.I. Russu despre „tendințele marcante în istoriografia maghiară, din epoca dualistă și din perioada interbelică înspre o minimalizare a ponderii și rolului populației românești din părțile secuiești, înspre o justificare prin mijloace științifice a unor interese politice de dominație și deznaționalizare”. Această politică „științifică” este continuată cu mai multă insistență și în prezent.

Capitolul II.
Comunitățile românești din sud-estul Transilvaniei
în preajma Marii Uniri

II.1. Repere demografice ale comunităților românești din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune

Pentru o mai bună înțelegere a condițiilor în care au avut loc acțiunile premergătoare alegerii și participării delegaților români din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie 1918, mai întâi vom prezenta câteva repere demografice și confesionale ale comunităților românești din cele trei comitate, cu precizarea mărimii acestora, a ponderii populației românești în raport cu populația totală.

II.1.1. Repere demografice ale comitatului Treiscaune.

După perfectarea dualismului austro-ungar în anul 1867, prin legea din 1876, structura administrativ-teritorială a scaunelor secuiești este desființată.În acest context, fostul scaun Treiscaune devine comitatul Treiscaune, cu sediul la Sfântu Gheorghe. Aceeași situație o regăsim și în cazul scaunelor Odorhei și Ciuc. Comitatul Treiscaune avea aproximativ aceeași componență ca actualul județ Covasna, cu mici excepții, respectiv câteva localități din zona Baraolt aparțineau de comitatul Odorhei și cuprindea în plus localitățile Arini (azi, comuna Măieruș, jud. Brașov), Vama Buzăului, azi în județul Brașov și Poiana Sărată, azi în județul Bacău. Comitatul Ciuc cuprindea și localitățile Dămuc, Valea Jidanului și Bicazul Ardelean, localități aflate azi în județul Neamț. Conform recensământului populației din anul 1910, suprafața comitatului Treiscaune (calculată la componența actualului județ Covasna ) era de 690.086 iugăre (un jugăr = 0,57 ha), iar populația totală de 151.338 locuitori.

Din totalul populației, după limba maternă, 130.300 locuitori vorbeau maghiară (86,09%), 19.434 limba română (12,84%), 622 limba germană (0,41%), 202 limba slovacă (0,13%), 144 limba ruteană (0,09%), iar 636 persoane alte limbi (0,42%).

După religie, din totalul populației comitatului, 151.338 de locuitori, un număr de 64.076 aparțineau confesiunii reformate (42,33%), 49.267 confesiunii romano-catolice (32,55%), 25.020 religiei ortodoxe (16,53%), 7.847 celei unitariene (5,18%), 3.110 erau credincioși greco-catolici (2,05%), 1.231 persoane aparțineau religiei izraelite (0,81%), 735 locuitori celei evanghelice (0,48%), iar 52 altor religii (0,03%).

Pentru a putea surprinde cât mai aproape de realitate apartenența la etnia română, valorificând informațiile rezultate după metodologia folosită la efectuarea recensământului din 1910, apreciem că este necesar să comparăm pe cei 19.434 locuitori, care și-au declarat limba română ca limbă maternă, reprezentând 12,84% din totalul populației comitatului, cu cei 28.830 locuitori care și-au declarat apartenența la religiile ortodoxă și greco-catolică, reprezentând 18,58% din totalul populației. Având în vedere faptul că în procesul de aculturație, cea mai puternică componentă identitară o reprezintă convingerile religioase, în analiza prezentă vom considera apartenența la religiile ortodoxă și greco-catolică identică cu apartenența la etnia română.

Conform datelor Recensământului din 1910, din totalul populației comitatului Treiscaune, 86.374 locuitori știau să scrie și să citească (57,07%), iar un număr de 139.343 persoane știau ungurește (92,07%). Structura populației pe sexe era următoarea: 76.840 bărbați (50,77%) și 74.498 femei (49,22%). După starea civilă, 80.360 locuitori erau necăsătoriți (53,10%), 60.562 căsătoriți (40,01%), 9.941 văduvi (6,56%) și 475 divorțați (0,31%).

Din totalul de 35.873 case, un număr de 2.578 aveau pereții din piatră sau cărămidă (7,18%), 265 din piatră și pământ (0,73%), 107 din chirpici sau pământ (0,29%), 32.923 din lemn sau altceva (91,77%). Din totalul locuințelor, 8.307 aveau acoperișul din țiglă (23,15%), iar majoritatea locuințelor, 26.470, aveau acoperișul din șindrilă (73,78%) și 1.096 din trestie sau paie (3,05%).

II.1.2.Comunitatea românească din comitatul Treiscaune, în preajma anului 1918

Conform rezultatelor recensământului din anul 1910, în preajma anului 1918, românii locuiau în 90 de localități, din totalul celor 102 așezări ale comitatului Treiscaune. Cele mai numeroase comunități românești locuiau, ca și astăzi, în așezările monoetnice din Depresiunea Întorsurii Buzăului și în unele comunități etnic – mixte. Localitatea din comitatul Treiscaune, în care, în anul 1910, trăiau cei mai mulți români, era Întorsura Buzăului, cu 4.965 locuitori. (Anexa nr. 3).

Zece localități aveau, atunci, peste 1000 de locuitori români: Zagon, Dobârlău, Sita Buzăului, Barcani, Brețcu, Covasna, Hăghig, Ozun, Boroșneu Mic (respectiv Valea Mare) și Floroaia Mare.

În alte 10 localități trăiau între 500 și 1000 de locuitori români. Într-un număr de 16 așezări locuiau între 200 și 500 români. În 15 sate, locuiau între 100 și 200 de români. În 38 de localități ale comitatului Treiscaune, în anul 1910, românii trăiau în comunități mici și foarte mici, de sub 100 de membri.

Așadar, în preajma anului 1918, cei 28.830 de români din comitatul Treiscaune locuiau în 52 de localități în comunități mai mari de 100 de membri și în 38 de localități în comunități mici și foarte mici, de sub 100 de membri.

Pierderi însemnate de populație tânără s-au înregistrat în comunitățile românești din fostele comitate în timpul Primului Război Mondial. Începând cu anul 1914, jertfa de sânge a soldaților români transilvăneni a fost deosebit de mare. Numai din trei comunități românești ale comitatului Treiscaune (Zagon, Barcani, Aita Seacă) au murit pe front, luptând pentru o cauză străină, 263 militari. (Anexa nr. 4).

Între 1914 și 1918 din rândul locuitorilor români ai aceluiași comitat, au fost concentrați, sub diferite forme, pentru a lua parte la prima mare conflagrație mondială, un număr de 4.464 locuitori de naționalitate română. Aceștia au reprezentat 0,91% din totalul românilor transilvăneni mobilizați. Dintre aceștia, un număr de 4.175 au fost încadrați la partea activă, ca soldați pe front, reprezentând: 93,53% din totalul mobilizaților treiscăuneni; 0,93% din totalul românilor transilvăneni mobilizați la partea activă. La partea sedentară, pentru activități auxiliare sau mobilizați pe loc, au participat 289 persoane, reprezentând: 6,47% dintre concentrații români treiscăuneni; 0,84%, dintre românii transilvăneni mobilizați pe loc. Se remarcă, prin numărul mare de participanți, localitățile: Buzăul Ardelean, cu 600 activi și 11 la partea sedentară; Teliu, cu 272 activi și 50 la partea sedentară; Ojdula, cu 300 activi; Dobârlău, cu 224 activi și 9 mobilizați pe loc; Poiana Sărată, cu 177 activi și 32 la partea sedentară.

Autoritățile austro-ungare nu i-au scăpat din vedere nici pe cei ostili dublei monarhii. Ca urmare, între 1914 și 1918, un număr de 134 locuitori români au fost reținuți pentru a fi întemnițați sau închiși în lagăre, cel mai probabil datorită implicării lor în lupta națională (7,73% din totalul românilor transilvăneni omonimi), iar 281 au ales calea refugiului (8,18% din totalul românilor transilvăneni refugiați). Dintre localitățile care au avut astfel de cazuri, nominalizăm următoarele: Brețcu, cu 36 reținuți și 223 refugiați; Teliu, cu 33 reținuți și 37 refugiați; Păpăuți, cu 20 reținuți; Boroșneul Mic, cu 5 arestați și 8 refugiați; Buzeul Ardelean, cu 12 reținuți.

Totalul celor care au fost implicați în acțiunile impuse de război s-a ridicat, conform documentului, la un număr de 4.879 persoane (9,97% din totalul românilor transilvăneni implicați). Dintre aceștia, pe categorii sociale, situația a fost următoarea: 99 au fost intelectuali, reprezentând 2,03% din participanții treiscăuneni și 1,51% din totalul intelectualilor ardeleni implicați; 166 comercianți și meseriași, reprezentând 3,40% din participanții treiscăuneni și 1,13% din totalul comercianților și meseriașilor ardeleni implicați iar 4.614 agricultori (plugari), reprezentând 94,57% din participanții treiscăuneni și 0,98% din totalul agricultorilor ardeleni implicați. Cei mai mulți intelectuali au provenit din localitățile rurale: Brețcu, 17; Buzăul Ardelean, 9; Covasna, Ojdula și Poiana Sărată, câte 8; Hăghig, 6. Numărul cel mai important de comercianți și meseriași a provenit din următoarele localități: Poiana Sărată, 34; Budila, 28; Covasna, 22; Aita Mare, 17; Buzăul Ardelean, 8. Agricultorii cei mai numeroși au fost mobilizați din localitățile: Buzăul Ardelean, 606; Teliu, 388; Ojdula, 289; Brețcu, 251; Dobolii de Jos, 231.

Pierderile suferite au fost, de asemenea, însemnate. Din rândul celor mobilizați, 449 participanți au căzut pe front, reprezentând 9,20% din participanții treiscăuneni și 1,08% din totalul omonimilor ardeleni, alți 103 au murit în detenție, în pribegie, de pe urma bolilor contactate sau a rănilor primite, reprezentând 2,11% din participanții treiscăuneni și 0,91% din totalul omonimilor ardeleni iar 218 au fost dați dispăruți, reprezentând 4,47% din participanții treiscăuneni și 0,73% din totalul ardelenilor dispăruți. Localitățile care au avut cel mai mult de suferit, prin decesul participanților pe câmpul de luptă, au fost: Buzăul Ardelean, 49; Teliu, 47; Ojdula, 44; Poiana Sărată, 35; Dobolii de Jos și Zagon, câte 31. Cei mai numeroși participanți la conflagrație, care au decedat în detenție, în pribegie, de pe urma bolilor contactate sau a rănilor primite, au provenit din următoarele localități: Teliu, 18; Budila, 17; Zagon, 8; Buzăul Ardelean, Lisnău, Marcoș și Poiana Sărată, cu câte 7. Numărul cel mai mare de dispăruți a fost din localitățile: Buzăul Ardelean, 29; Boroșneul Mic, 27; Vălcele, 19; Budila, 17; Marcoș, 16.

La sfârșitul războiului au revenit acasă un număr de 4.109 persoane (84,22% dintre participanții treiscăuneni și 1,01% din totalul ardeleni reveniți), dintre care, 3.379 deplin sănătoase (69,26% din participanții treiscăuneni și 0,98% din totalul omonimilor ardeleni), 430 rănite sau bolnave (8,81% din participanții treiscăuneni și 1,13% din totalul omonimilor ardeleni), care până la data realizării recenzării s-au însănătoșit complet și 300 invalide (6,15% din participanții treiscăuneni și 1,18% din totalul invalizilor ardeleni). Localitățile rurale care au avut cel mai mare număr de răniți sau bolnavi au fost: Buzăul Ardelean, 53; Micfalău, 43; Budila, 35; Bicfalău și Dobârlău, câte 34; Marcoș, 33.

Cei mai mulți participanți la război, care s-au întors cu diverse invalidități, au fost mobilizați din următoarele localități rurale: Buzăul Ardelean, 43; Bicfalău, 22; Dobârlău, 20; Budila și Teliu, câte 14; Arpătac și Boroșneul Mic, câte 13.

Actele de curaj și vitejie au fost recompensate prin acordarea de decorații ale statului austro-ungar. Din totalul celor participanți la război, un număr de 549 au fost decorați, reprezentând 13,15% din participanții treiscăuneni și 1,24% din totalul românilor ardeleni decorați. 535 au provenit din localitățile rurale (97,45%) iar 14 din orașele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc (2,55%). Cei care s-au remarcat prin cele mai multe fapte de vitejie și au fost decorați au provenit din următoarele localități: Buzăul Ardelean, 58; Dobârlău, 40; Ojdula, 38; Arpătac, 37; Bicfalău, 29.

Grav afectate au fost familiile celor morți sau dispăruți. În urma acestora au rămas 288 văduve, reprezentând 0,75% din totalul văduvelor transilvănene și 944 de orfani, reprezentând 1,19% din totalul general al orfanilor transilvăneni. Localitățile rurale care au înregistrat cel mai mare număr de văduve și orfani au fost următoarele: Ojdula, cu număr neprecizat de văduve și 145 orfani; Buzăul Ardelean, cu 45 văduve și 140 orfani; Poiana Sărată, cu 26 văduve și 70 orfani; Teliu, cu 24 văduve și 51 orfani.

Punctele tari ale comunității românești din comitatul Treiscaune, în anul 1918 erau: o rată a natalității populației peste media pe comitat; o bună organizare comunitară în jurul bisericii; prezența în mentalul colectiv românesc din Transilvania și din „Regat” a pericolului pierderii identității naționale. „Știm cu toții, Iubiților! Între ce împrejurări critice au trăit confrații noștri din ținutul Secuimei și trăiesc încă și până în ziua de azi. Cu toții simțim dăunătoarele urme, ce le-au lăsat influențele timpurilor de mai înainte asupra credincioșilor noștri din Secuime. Nicăieri nu este atât de amenințată naționalitatea și confesiunea noastră, ca acolo”.De bun augur era și primirea unor donații și ajutoare pentru sprijinirea bisericilor și a școlilor confesionale, din întreg spațiul românesc. Astfel, conducerea Asociațiunii ASTRA, îl înștiința pe protopopul Constantin Dimian, despre faptul că „Adunarea generală a Asociațiunii din vara trecută, ținută în Baia Mare, a donat Despărțământului Treiscaune-Ciuc o sumă de 400 de coroane spre a ajuta școlile confesionale române cu cărți și rechizite școlare. Sfinția Ta deci ești poftit a arăta de ce fel de rechizite și cărți are lipsă școala ce o dirijezi”. Un sprijin constant a acordat învățământului confesional în limba română din Transilvania și implicit școlilor confesionale din Arcul Intracarpatic și Academia Română. Menținerea unor strânse legături cu românii de peste Carpați, un rol important avându-l în acest sens mocanii (bârsanii) din Curbura interioară a Carpaților, numiți de cronicarii vremii „antemergătorii Unirii”.

Puncte slabe erau: starea economică precară (deținerea unor proprietăți funciare reduse, numărul mic de întreprinzători și meseriași români); accesul limitat la conducerea treburilor publice; numeroase discriminări pe baze etnice; slaba rezistență în fața presiunilor de maghiarizare etc.

Prezența românilor în conducerea localităților era foarte modestă. În rândul excepțiilor se află „comuna politică” Buzăul Ardelean, care cuprindea toate localitățile din Depresiunea Întorsurii Buzăului, unitate administrativă în fruntea căreia, în perioada 1893-1918, s-au aflat următorii primari (pe care îi redăm cu numele care apar în documentele vremii): Algya Janos (Aldea Ioan) în perioada 1893-1894, Zernescu Zatyi în 1895, Timar Vaszi (Timar Vasile) în perioada 1896-1900, Olah Elek (Olah Alexe) în perioada 1901-1902, Bobeș Iosif în perioada 1902-1903, Kolozsi Jozsef în perioada 1904-1917 și Ioan Neguț în 1918.

Deși nu s-au putut realiza profesional pe meleagurile natale, împreună cu elita locală românească formată din preoți și învățători, reprezentanți ai românilor din comitatul Treiscaune, care activau în alte localități ale Transilvaniei și nu pe meleagurile natale, au participat la toate marile evenimente și proiecte identitare românești din viața publică a Transilvaniei din a două jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și la pregătirea și înfăptuirea Marii Uniri. Printre aceștia figurează: Ghiță Popp din Poiana Sărată, Justinian Teculescu din Covasna, Nicolae Bogdan din Hăghig, Virgil (Veniamin) și Pompiliu Nistor din Araci, Miron Crețu din Hăghig, Romulus Cioflec și Nicolae Colan din Araci ș.a.

În cazul comitatului Treiscaune, românii, deși reprezentau aproape 20% din populația totală a comitatului, nu aveau niciun monument de for public și nicio denumire de instituție sau stradă în limba română. Limba maternă nu putea fi folosită în viața publică a comitatului. Situația era asemănătoare și în comitatele Ciuc și Odorhei.

II.1.3. Aspecte generale ale comitatelor Ciuc și Odorhei (azi jud. Harghita).

După reforma administrativă din anul 1876, comitatele Odorhei și Ciuc aveau aproximativ aceeași componență ca actualul județ Harghita, cu mici excepții, respectiv câteva localități din zona Baraolt, azi jud. Covasna, aparțineau de comitatul Odorhei, iar comitatul Ciuc cuprindea și localitățile Făget, azi în județul Bacău și Bicazul Ardelean, azi jud. Neamț.

Conform recensământului populației din anul 1910, suprafața celor două comitate (calculată la componența actualului județ Harghita) era de 1 308 167 iugăre (un jugăr = 0,57 ha), iar populația totală de 241 184 locuitori.

Din totalul populației, după limba maternă, 223 215 locuitori vorbeau maghiară (92,54%), 15 061 limba română ( 6,24 %), 1969 limba germană (0,81 %), 107 limba slovacă (0,04 %), 262 limba ruteană ( 0,10%), iar 553 persoane alte limbi ( 0,22,%).

După religie, din totalul populației celor două comitate, de 241 184 de locuitori, un număr de 35 285 aparțineau confesiunii reformate (14,62%), 157 039 confesiunii romano-catolice (65,11 %), 4583 religiei ortodoxe (1,90 %), 17 378 religiei greco-catolice (7,20 %), 22 332 celei unitariene (9,25%), 3650 religiei izraelite (1,51%), 884 locuitori celei evanghelice (0,07 %), iar 33 altor religii (0,013%).

Așa cum s-a văzut în cazul comitatului Treiscaune, pentru a putea surprinde cât mai aproape de realitate apartenența la etnia română, valorificând informațiile rezultate după metodologia folosită la efectuarea recensământului din 1910, apreciem că este necesar să comparăm pe cei 15 061 locuitori care și-au declarat limba română ca limbă maternă, reprezentând 6,24% din totalul populației celor două comitate, cu cei 21 961 locuitori care și-au declarat apartenența la religiile ortodoxă și greco-catolică, reprezentând 9,10% din totalul populației.

Conform datelor recensământului din 1910, din totalul populației comitatelor Ciuc și Odorhei, 129.222 locuitori știau să scrie și să citească (53,57%), iar un număr de 230.996 persoane știau ungurește (95,77%). Structura populației pe sexe era următoarea: 125 176 bărbați (51,90%) și 116 008 femei (48,09 %). După starea civilă, 128 301 locuitori erau necăsătoriți (53,19%), 98 540 căsătoriți (40,85%), 13 751 văduvi (5,70 %) și 592 divorțați (0,24%).

Din totalul de 53.745 case, un număr de 4174 aveau pereții din piatră sau cărămidă (7,76%), 523 din piatră și pământ (0,97 %), 110 din chirpici sau pământ (0,20%), 48 938 din lemn sau altceva (91,05%). Din totalul locuințelor, 14 400 aveau acoperișul din țiglă (26,79%), iar majoritatea locuințelor, 38 200, aveau acoperișul din șindrilă (71, 07%) și 1145 din trestie sau paie (2,13%).

II.1.4.Comunitatea românească din comitatele Ciuc și Odorhei, în prejma anului 1918.

Conform rezultatelor recensământului din anul 1910, în preajma anului 1918, cei 21 961 români locuiau în 56 de localități, din totalul celor 58 de așezări administrative ale comitatelor Ciuc și Odorhei. Cele mai numeroase comunități românești locuiau, ca și astăzi, în așezările monoetnice din Depresiunea Topliței – Mureșului Superior și în unele comunități etnic mixte. Localitatea din cele două comitate în care în anul 1910 trăiau cei mai mulți români era Toplița, cu 4356 locuitori. (Anexa nr.5).

Șase localități aveau atunci peste 1000 de locuitori români: Toplița, Bilbor, Plăieșii de Jos, Sărmaș, Subcetate și Tulgheș. În alte 7 localități trăiau între 500 și 1000 de locuitori români. Într-un număr de 9 așezări locuiau între 200 și 500 români. În 7 comune locuiau între 100 și 200 de români, iar în 27 de localități din cele două comitate, în anul 1910, românii trăiau în comunități mici și foarte mici, de sub 100 de membri.

Așadar, în preajma anului 1918, cei 21 961 români din comitatele Ciuc și Odorhei locuiau în 29 de localități, în comunități mai mari de 100 de membri și în 27 de localități în comunități mici și foarte mici, de sub 100 de membri.

II.2. Din activitatea instituțiilor identitare fundamentale ale românilor din sud-estul Transilvaniei

Mai mult ca în oricare altă parte a țării, în sud-estul Transilvaniei, Biserica Ortodoxă s-a identificat atât cu idealul creștin, cât și cu cel național. În structurile oficiale, în conștiința publică și în viața cotidiană, Biserica Ortodoxă, respectiv Biserica Greco-Catolică erau receptate ca „Biserică românească”, în vorbirea curentă statuându-se termeni precum „religia românească”, „cimitirul românesc”, „preotul român”, iar comunitățile românești locuiau de regulă în preajma bisericilor, pe „ulița românească” sau în „cartierul românesc”. Înșiși credincioșii români își declarau apartenența la „legea românească”, iar cei care își pierdeau limba, spuneau răspicat: „en oláh vagyok” (eu sunt român). Instituție fundamentală pentru afirmarea și păstrarea identității naționale, Biserica a generat și a coagulat în jurul său o intensă viață comunitară. S-a constituit în purtătoarea de cuvânt cea mai credibilă a obștilor parohiale, în relațiile acestora cu autoritățile administrației locale și centrale, cu ierarhia ecleziastică și cu reprezentanții celorlalte confesiuni și ai societății civile în general.

Istoria învățământului românesc din sud-estul Transilvaniei este strâns legată de cea a bisericilor românești. În tinda modestelor locașuri de cult și în locuințele modeste ale dascălilor bisericești sau ale preoților au ființat cele mai vechi școli românești confesionale. Comunitățile românești și-au susținut cu mari eforturi, de-a lungul timpului, școlile confesionale, asigurându-le edificii corespunzătoare și plata dascălului, mai cu seamă atunci când acestor școli le impunea statul ungar să aibă clădiri și salarii standard, altfel erau amenințate cu închiderea. Trebuie spus că acestor școli, statul nu le-a acordat niciun sprijin, nici material, nici moral, pe când școlile maghiare beneficiau de sume imense din fonduri publice și de stat. De aceea este cu atât mai revelatoare susținerea școlilor românești de către cele două Episcopii, respectiv Mitropolii de la Sibiu și Blaj, cât și ajutorul acordat de către românii de peste Carpați, de brașoveni, săceleni și alte comunități românești.

Născută din solidaritate națională și ființând datorită solidarității tuturor românilor, ASTRA a fost, pe parcursul întregii sale existențe, alături și de românii din fostele scaune secuiești. Înființarea Astrei în 1861 a coincis cu venirea în fruntea protopopiatului ortodox al Treiscaunelor a cunoscutului cărturar brașovean și luptător pentru emanciparea românilor protopopul Ioan Petric, Asociațiunea fiind astfel prezentă în sud- estul Transilvaniei încă de la înființarea sa. Din „Conspectul despre Domnii membrii fondatori, ordinari și onorari ai Asociațiunii transilvane române pentru literatura română și cultura poporului român” aflăm, alături de protopopii Ioan Petric și Ioan Moga din Vîlcele și pe preoții ortodocși din Brețcu, Întorsura Buzăului, Poiana Sărată, Zagon, Ozun, Sf. Gheorghe, Valea Mare, Dobârlău, Chichiș, Măgheruș, Vârghiș, Toplița, dar și pe negustori din Tulgheș și Tg. Secuiesc.

II.2.1. Aspecte ale vieții și organizării Bisericii ortodoxe și greco-catolice.

În perioada premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și în comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei Biserica a fost principala instituție identitară, în jurul căreia s-a desfășurat întreaga viață spirituală, culturală, socială și comunitară a românilor trăitori în mediul multietnic și pluriconfesional din zonă. În anul 1918, în comunitățile românești din Treiscaune existau 47 de biserici, din care 37 ortodoxe și 10 greco-catolice, iar în comitatele Ciuc și Odorhei existau 20 de biserici, din care 5 ortodoxe și 15 greco-catolice (Anexa nr.6 ). Majoritatea bisericilor zidite din cărămidă și piatră sunt construite la sfârșitul secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, deoarece, până la Decretul de toleranță emis de Împăratul Iosif al II-lea în anul 1781, românii din Transilvania nu au avut voie să-și construiască locașuri de cult din piatră. O parte din bisericile ortodoxe din comitate au fost înălțate cu sprijinul românilor din Brașov, Săcele și alte localități învecinate, precum și a celor de peste Carpați. Majoritatea bisericilor ortodoxe erau nepictate, deoarece mitropolitul Andrei Șaguna a solicitat parohiilor din Arhiepiscopia Sibiului să acorde prioritate asigurării funcționării învățământului confesional. Chiar dacă o parte din aceste locașuri de cult erau modeste, toate aveau asigurate obiectele necesare desfășurării cultului, icoane pe lemn și pe sticlă și un număr important de cărți de cult, tipărite în toate marile centre tipografice ale vremii, mărturie a strânselor legături existente între românii din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei și cei din întreg spațiul românesc. De remarcat sprijinul acordat de mitropoliile de la Sibiu și Blaj, de puternicele parohii ortodoxe din Protopopiatul Brașovului, precum și rolul important pe care l-au avut preoții protopopi, în calitatea lor de lideri spirituali ai românilor ardeleni. În a doua parte a secolului al XIX-lea și începutul sec. XX, în fruntea protopopiatelor ortodoxe și greco-catolice din Treiscaune s-au aflat preoți vrednici, precum Ioan Petric din Brașov (1861-1872), Spiridon Dimian din Brețcu (1873-1885), Dimitrie Coltofeanu din Brețcu (1885-1903), Constantin Dimian din Brețcu (1903-1920) și Ioan Șolnoi (1859-1909) din Poian, iar în fruntea Protopopiatelor greco-catolice Odorhei protopopii Alexandru Boer (1841-1897) și Ștefan Șandor (1897-1916) și din Protopopiatul greco-catolic Giurgeu, protopopul Elie Câmpeanu (1898-1916). De numele protopopului Elie Câmpeanu se leagă organizarea pe 28 februarie/13 martie 1919, la Târgu Mureș a Congresului mixt preoți-învățători-credincioși greco-catolici români din secuime care a hotărât că greco-catolicii români din regiune nu mai aparțin Episcopiei de Hajdudorogh, urmând a fi reprimiți în Episcopia greco-catolică de Alba Iulia și Făgăraș. Au cerut de asemenea reînființarea vicariatului greco-catolic din secuime, care să aibă toate prerogativele și mijloacele materiale pe care le avusese înainte de 1912 și decare să aparțină toți credincioșii greco-catolici români, chiar și aceia care și-au uitat limba maternă. Toate trecerile de la ritul grec la ritul latin care s-au făcut în decursul timpului cu mijloace ilegale și apucături șirete să se declare invalide și respectivii credincioși să fie readuși în sânul bisericii române greco-catolice.

În timpul Primului Război Mondial, aproape toate bisericile ortodoxe și greco-catolice din comitat au avut de suferit pagube însemnate. Așa s-a întâmplat cu biserica din Sf. Gheorghe, care a fost transformată în grajd pentru caii armatei germane și cu cea din Târgu Secuiesc căreia i-a fost înstrăinat tot patrimoniu cultic. În toată această perioadă, preoții români, în calitatea lor de lideri ai populației românești, au fost „parafulgerul” tuturor vitregiilor care s-au abătut asupra credincioșilor lor.

II.3. Învățământul confesional în comunitățile românești

Parte integrantă a învățământului în limba română din Transilvania, situația învățământului românesc din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei înainte de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este strâns legată de aceea a bisericilor românești. Ca și în toată Transilvania, în tinda modestelor lăcașuri de cult din „Secuime” au ființat cele mai vechi școli românești confesionale atestate documentar, cum sunt cele din Araci – cca. 1700, Belin – 1774, Ghelința – 1770, Covasna – 1790, Brețcu – 1793, Boroșneu Mic (Valea Mare) – 1795, Mărtănuș – 1796, Sfântu Gheorghe 1799 ș.a.

Un rol de excepție, în organizarea și funcționarea învățământului confesional ortodox din Transilvania, inclusiv din comitatul Treiscaune, l-a avut mitropolitul Andrei Șaguna. Datorită sistemului șagunian de organizare și funcționare a școlilor confesionale în limba română și susținerii acestora de către comunitățile parohiale, în a două jumătate a secolului al XIX-lea, în scaunul, respectiv comitatul Treiscaune au funcționat peste 25 de școli confesionale ortodoxe, cu predare în limba română. De asemenea, la mijlocul secolului al XIX-lea, în Treiscaune funcționau 11 școli confesionale greco-catolice, în limba română, în localitățile: Arcuș, Baraolt, Boroșneu Mare, Ghelința, Ghidfalău, Ilieni, Lemnia, Lisnău, Poian, Turia, Valea Crișului.

Dualismul austro-ungar din 1867-1918 a fost o perioadă grea pentru învățământul confesional al tuturor minorităților naționale din fostul Imperiu Austro-Ungar. Prin legislația din domeniul învățământului se urmărea maghiarizarea forțată a românilor ardeleni, în general și a celor din Arcul intracarpatic, în special. În aceste condiții, multe școli confesionale ortodoxe din zona amintită, în lipsa mijloacelor financiare și materiale necesare susținerii de către comunitățile parohiale românești a funcționării lor, au fost nevoite să-și înceteze activitatea. Locul lor a fost luat de școlile susținute de statul maghiar, „prețul” plătit pentru această schimbare fiind pierderea dreptului elevilor de a învăța în limba română. În anii premergători Marii Uniri, numărul școlilor confesionale ortodoxe și greco-catolice, cu predare în limba română, din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei s-a redus simțitor. Cu eforturi mari din partea comunităților parohiale, în comitatul Treiscaune s-a putut asigura funcționarea acestor școli în localitățile: Barcani, Băcel, Belin, Brețcu, Covasna, Dobârlău, Hăghig, Întorsura Buzăului, Mărcuș, Mărtănuș, Sita Buzăului, Valea Mare, Zăbala și Zagon, iar în comitatul Ciuc în localitățile Toplița, Sărmaș, Subcetate, Corbu, Tulgheș, Bilbor și Voșlobeni.

Reuniunea învățătorilor din Tractul Treiscaunelor făcea parte din Reuniunea învățătorilor români ortodocși din Districtul X Brașov. Între anii 1884-1894, președinte al „reuniunii” a fost învățătorul Gheorghe Furtună din Covasna, iar între anii 1885-1914, învățătorul Gheorghe Zaharia din Întorsura Buzăului. Conferințele învățătorilor se desfășurau cu regularitate, prin rotație, în diferite școli din cuprinsul comitatului. Câțiva învățători din zonă au fost autori de manuale școlare: Constantin Dimian (Brețcu), Nicolae Bogdan (Hăghig), Gheorghe Zaharia (Întorsura Buzăului) ș.a.

Conform rânduielilor șaguniene, protopopii ortodocși erau și inspectori școlari, iar preoții îndeplineau și funcția de directori ai școlilor confesionale. Un rol însemnat în perfecționarea procesului de învățământ l-au avut conferințele învățătorești (desfășurate anual, prin rotație, în altă localitate) și asociațiile profesionale ale învățătorilor din școlile confesionale românești.

Dacă elevii români din fostele județe Ciuc și Odorhei, după absolvirea școlii primare frecventau, de regulă, cursurile gimnaziale, liceale și superioare ale școlilor din Năsăud și Blaj, cei din Trei Scaune urmau, de regulă, „școlile mari românești” de la Brașov, în mod deosebit acel adevărat „Ierusalim al românilor”, cum era denumit liceul ortodox întemeiat de Șaguna. La sfârșitul secolului al XIX-lea, cursurile liceului brașovean erau frecventate anual, în medie, de cca. 30 de elevi proveniți din localitățile fostului județ Trei Scaune (de ex. 42 în anul școlar 1895/1896, 35 în 1896/1897). De remarcat prezența în corpul profesoral al liceului brașovean, în perioada 1854-1916, a unor cadre didactice născute în localități din Trei Scaune: Dimitrie Cioflec (autorul unei importante culegeri de poezii populare din satul natal) și Dionisie Nistor din Araci, Ioan Bozoceanu din Vâlcele, Nicolae Bogdan din Hăghig.

De subliniat faptul că până la Marea Unire, statul austro-ungar nu a finanțat nicio școală de stat cu predare în limba română. Toate școlile românești, care au funcționat până în anul 1918, au fost școli confesionale, susținute de parohiile ortodoxe și greco-catolice din zonă.

II.4. Asociațiunea ASTRA și românii din sud-estul Transilvaniei

Alături de biserică și școală, o contribuție deosebită la păstrarea și afirmarea identității românilor din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei la avut Asociațiunea ASTRA. Născută din solidaritate națională și ființând datorită solidarității tuturor românilor, ASTRA a fost, pe parcursul întregii sale existențe, alături și de românii din fostele scaune secuiești. Înființarea Astrei în 1861 a coincis cu venirea în fruntea protopopiatului ortodox al Treiscaunelor a cunoscutului cărturar brașovean și luptător pentru emanciparea românilor, protopopul Ioan Petric, Asociațiunea fiind astfel prezentă în sud-estul Transilvaniei încă de la înființarea sa. După înființarea despărțămintelor în zonă au funcționat: Despărțământul Brașov – Treiscaune, în perioada 1870-1900 (președinți Ioan Petric, Andrei Bârseanu și Nicolae Bogdan) și Despărțământul Treiscaune-Ciuc, între anii 1900-1916 (președinți Dimitrie Coltofeanu și Constantin Dimian).

Adunările generale ale despărțămintelor, ținute conform practicii astriste în diferite localități, erau adevărate evenimente culturale. Așa a fost adunarea generală a Despărțământului Brașov-Treiscaune, ce s-a desfășurat în stațiunea Vâlcele, la 2 august 1874, cea din 28 iulie 1893, ce a avut loc în stațiunea Covasna, sau adunarea generală a Despărțământului Reghin, din 2 august 1911, de la Toplița, „unde a participat un număr mare de intelectuali din întreaga Transilvanie, fiind una din cele mai grandioase manifestări de acest fel organizate de despărțământul amintit”.

Adunarea generală a Despărțământului Brașov-Treiscaune, care s-a desfășurat la agentura Araci, în 29 iunie 1913, la care presa brașoveană aducea deosebite elogii președintelui și membrilor săi: „Onoare ție, părinte Aurel Nistor, om harnic, priceput și cu tragere de inimă pentru poporul de sub păstorirea ta și laudă vouă, țărani și femei arpătăcene, cari, deși lipsiți de școala dulce românească, n-ați încetat o clipă măcar să țineți cu dragoste și însuflețire la limba, legea și cartea românească”.

Verticalitatea și demnitatea fruntașilor astriști în raporturile cu autoritățile locale rezultă, printre altele și din poziția profesorului Nicolae Bogdan, președintele Despărțămîntului Brașov-Treiscune, față de „alarma falsă” din presa locală de limbă maghiară, pornită de la coincidența convocării adunării generale a despărțământului în ziua de 15 martie 1898.

O imagine despre adevăratele „minuni” făcute de ASTRA pentru propășirea țăranului român dintr-un sat din „secuime” este redată de activitatea agenturii din Arpătac (azi Araci). Animatorul întregii activități astriste din sat, preotul Aurel Nistor, era în același timp unul din cei mai activi conferențiari ai Asociațiunii, care în 1908 a ținut peste 20 de „prelegeri economice în sate din Țara Oltului” .

În anul 1912, după mai multe încercări, Octavian Codru Tăslăuanu, secretar al Asociațiunii ASTRA, reușea să înființeze Despărțământul Giurgeu al ASTREI. (Anexa nr.7). De menționat că în rândul membrilor fondatori ai Asociațiunii s-a aflat și Augustin Dobrean din Tulgheș, cavaler al ordinului „Coroana României”.

Până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, comunitățile românești din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei nu au avut publicații proprii în limba română. Aceasta nu înseamnă că problematica românilor din această zonă nu era racordată la viața națională a românilor ardeleni și a celor de peste munți. Ziarele și revistele tipărite la Sibiu, Brașov, Blaj, Arad, Pesta ș.a., precum Telegraful Român, Gazeta Transilvaniei, Tribuna, Luceafărul, Românul, Observatorul, Federațiunea, Transilvania ș.a. cuprindeau sistematic informații și reportaje de la românii din zonă. De regulă, materialele erau semnate de preoții și învățătorii localnici, multe cu pseudonime, bucurându-se de o atenție deosebită datorită sensibilității față de situația specifică din comitat, dar și prezenței în conducerea publicațiilor amintite a unor intelectuali născuți pe aceste meleaguri: Ghiță Popp, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan, Nicolae Colan ș.a.

De remarcat că la toate marile evenimente și proiecte identitare românești din viața publică a Transilvaniei din a două jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, au participat și reprezentanții românilor din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune. Astfel, sursele documentare îi menționează la Revoluția de la 1848/1849, la mișcarea memorandistă, în conducerea Asociațiunii ASTRA și a Societății Studenților Români „Petru Maior” din Budapesta, la înființarea Muzeului Asociațiunii ASTRA, la principalele reviste românești din Transilvania, tipărite la Sibiu, Brașov, Blaj, Arad, Pesta, autori de manuale școlare, colaboratori la redactarea celor trei volume ale Enciclopediei Române (1900-1904) etc. Reprezentanți ai românilor din actualele județe Covasna și Harghita au participat la evenimentele care au condus la unirea Basarabiei cu Țara mamă, din martie 1918.

Pe acest fundament, chiar dacă majoritatea comunităților românești din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei, mai ales cele din localitățile etnic mixte, erau mult slăbite, ca urmare a înăspririi procesului de maghiarizare, devenit politică de stat, după instaurarea dualismului austro-ungar din anul 1867, a avut loc participarea reprezentanților acestora la înfăptuirea Marii Uniri, de la 1 Decembrie 1918.

Capitolul III.
Participarea românilor din Covasna și Harghita la Marea Unire

III.1. Contextul național și internațional al pregătirii
Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Dorința tuturor românilor de a trăi într-un singur stat, mai mult decât evidentă și justificată, a rămas un ideal prin secole, de la marele voievod Mihai Viteazul până la generația de la 1 Decembrie 1918. Dincolo de intențiile bine știute și de dreptul obținut în urma Primului Război Mondial, a fost necesar ca toate acțiunile să aibă în spate un demers care să fie recunoscut, validat și legitimat internațional. Astfel, prin formarea Consiliului Național Român Central din 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, începe activitatea politică și administrativă pentru românii din Transilvania pentru unirea cu țara. În continuare, se înființează Consilii Naționale Române și gărzi naționale pe teritoriul întregii Transilvanii, care acționează în locul fostelor instituții maghiare înlăturate, consilii recunoscute unanim în toate localitățile ca instituții reprezentative. În urma ședinței din data de 9 noiembrie 1918 a Consiliului Național Român Central se trimite Guvernului maghiar nota diplomatică prin care este solicitată preluarea puterii asupra tuturor teritoriilor în care locuiau români din Ardeal și Țara Ungurească.

Pentru ca solicitarea să fie pe deplin argumentată se hotărăște proclamarea unirii românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș cu Regatul Român printr-o adunare populară. Se alege cetatea Alba Iulia ca loc de desfășurare a Marii Adunări Naționale și pentru a se dovedi voința de unire a întregului popor, se arată necesitatea participării tuturor categoriilor sociale la acest eveniment.

Capitolul de față își propune să scoată la iveală noi informații referitoare la alegerea și participarea delegaților desemnați de cercurile electorale ale comitatelor Treiscaune, Ciuc și Odorhei, actualele județe Covasna și Harghita, la Marea adunare de la Alba Iulia. Subiectul a fost dezbătut în mai multe lucrări, dar nu și epuizat. Dacă imediat după anul 1918 istoricii români nu au valorificat documentația care a existat la momentul 1 Decembrie 1918, se poate spune că cel mai aproape de descrierea evenimentului a fost Silviu Dragomir, însă la distanță de un sfert de veac de la desfășurarea actului Unirii. Un important fond documentar este realizat de către profesorul Ioachim Crăciun în cadrul Institutului de Istorie Națională al Universității din Cluj, tot la 25 de ani de la Marea Unire, dar nu este finalizat decât în anul 2008, în două volume, de către istoricii Mircea Vaida-Voevod și Gelu Neamțu, la îndemnul profesorului Ionel Crăciun, nepotul lui Ioachim Crăciun.

În lucrarea de față se folosesc materiale de arhivă, care prin caracterul lor original oferă informații inedite. Pentru a fixa în memoria istoriei, cât mai aproape de realitate, detaliile și emoția mărețului eveniment este necesară analiza amănunțită a persoanelor delegate, pe fiecare zonă în parte. În acest sens au fost cercetate mărturiile autentice și cu valoare mare în biografiile participanților (delegaților), dar și în credenționalele celor împuterniciți să voteze la Marea Adunare Națională. Stau ca dovadă scrisorile, manuscrisele și memoriile multor personalități de seamă, care s-au implicat încă dinainte în pregătirea terenului pentru înfăptuirea visului atâtor generații.

Intrarea României în Primul Război Mondial a avut ca scop eliberarea teritoriilor românești aflate sub ocupația Austro-Ungariei. Prin Tratatul din 4 august 1916 dintre Guvernul român și cele patru mari puteri ale Antantei (Franța, Anglia, Rusia și Italia) s-a recunoscut, de fapt, dreptul istoric al României asupra Transilvaniei.

Primul Război Mondial s-a sfârșit printr-o succesiune de armistiții încheiate între puterile învingătoare și cele învinse. Reîntoarcerile acasă au însemnat încleștări și confruntări între cei care au fost o vreme îndelungată asupriți, exploatați și între puternicii stăpânirii apuse. Consiliile Naționale românești au făcut apel la preluarea pașnică a administrațiilor locale, dar au fost și cazuri în care funcționari ai primăriilor, ai jandarmeriilor, stăpâni ori arendași ai moșiilor au fost alungați sau au fugit din calea răsculaților.

În condițiile situației dramatice din anii 1917-1918, Guvernul de la Iași a continuat acțiunile diplomatice pentru susținerea cauzei românești. Activitatea românilor plecați în Europa Apuseană activând pentru întregirea neamului a cunoscut dimensiuni deosebite. O serie de personalități au vorbit și au scris adresându-se popoarelor, puterilor aliate organizându-se în misiuni, ori consilii naționale. Oameni de cultură, politicieni, publiciști au susținut cauza românească în fața marilor cancelarii occidentale. În condițiile intrasigenței și violenței statului maghiar, românii nu s-au putut manifesta deschis până în a doua jumătate a anului 1918. Reprezentanții lor, în bună parte emigranți în Regatul României și în țările Antantei, au făcut publică aspirația românilor transilvăneni de a se uni cu România, prin declarații publice, ale prizonerilor din Rusia, prin participarea la Congresul Naționalităților de la Roma (aprilie 1918), prin misiunile trimise în S.U.A („misiunea patriotică română” trimisă încă din mai 1917, condusă de transilvănenii – refugiați politic, în România- Vasile Lucaciu și Vasile Stoica) și în unele capitale europene, prin constituirea unor legiuni românești de voluntari, care se vor alătura forțelor Antantei pe frontul din Italia (octombrie 1918), precum și prin alcătuirea unor asociații, comitete naționale ale românilor transilvăneni și bucovineni, cum au fost cel de la Paris, înființat în 30 aprilie 1918 (președinte Traian Vuia), având ca oficios publicația La Transylvanie (unde a colaborat și profesorul Nicolae Bogdan, originar din comuna Hăghig, jud. Treiscaune, azi jud. Covasna – n.n.), Liga Națională Română din America (Washington D.C., iulie 1918, președinte Vasile Stoica)”. Prin înființarea „Comitetului Național al Românilor din Transilvania și Bucovina”, condus de Traian Vuia, s-a încercat convingerea cercurilor politice și guvernamentale franceze de justețea cauzei românilor din imperiu, care cereau sprijin pentru a se uni cu România. În iunie 1918, bucureșteanul Tache Ionescu s-a strecurat discret de la Iași la Paris, pentru a prelua președinția Consiliului Național al Unității Române. În primele zile ale lui octombrie 1918, când a fost clar că forțele militare germane și austro-ungare erau înfrânte, a obținut din partea marilor puteri ale Antantei, inclusiv SUA, recunoașterea diplomatică a drepturilor indescriptibile ale tuturor românilor de a se uni în frontierele aceluiași stat național. Tot în iunie 1918 s-a format în Italia Comitetul de Acțiune al Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina, condus de Simion Mândrescu. Vedem astfel că personalități politice din București, chiar dacă nu mai erau oameni de stat, lucrau discret în numele regelui Ferdinand, care nu ratificase Pacea de la Buftea – București și refăceau, împreună cu liderii românilor din Transilvania și Bucovina, aflați la Paris și Washington, alianța din 1916 a României cu Antanta și asociata ei SUA.

O sinteză deosebit de valoroasă asupra contextului internațional al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 o face istoricul clujean Dumitru Suciu în lucrarea Evoluția ideii de Europă unită, apărută la București în anul 2007. Autorul precizează de la bun început că marile modificări de structură ale Europei de după 1918 „au fost generate de sinteza ce a decurs din combinarea și confruntarea elementelor de geopolitică, determinate de alianțele celor mari și puternici, dar și de presiunile din adâncuri sau de departe exercitate de zeci de milioane de europeni care, bazați pe Războaiele de Eliberare și de întregire Națională și pe principiul autodeterminării naționale, presează puternic spectrul relațiilor internaționale și impun la masa tratativelor diplomatice democratizarea și armonizarea geografiei politice din Centrul și Răsăritul Europei cu cea din Occidentul ei”. Vedem, desigur, printre acele zeci de milioane de europeni și pe românii transilvăneni, bucovineni și basarabeni presând, prin voința lor de nezdruncinat, asupra hotărârilor marilor puteri, la masa tratativelor, pentru a decide, fără ezitări, legiferarea unor drepturi și libertăți pe care le reclamau înseși ideile de civilizație și de democrație. Era atunci în joc, așadar, „geopolitica acelor popoare mici și mijlocii care sute de ani au căzut victime poftelor de cucerire ale marilor puteri”. Și atunci de ce să nu aibă și cei asupriți dreptul la „viață națională proprie de stat, la libertate și unitate”. Devenea tot mai limpede faptul că fără eliberarea lor nu se poate concepe progresul și pacea în Europa. Era vorba de polonezi, cehi, slovaci, români, sârbi, croați, lituanieni, finlandezi, letoni, estoni etc. În contextul eliberării acestor zeci de milioane de europeni se realizează și Marea Unire. Rolul marilor puteri: Franța, Anglia și Statele Unite în configurarea noii geopolitici a fost hotărâtor. Reconstituirea Poloniei ca stat a fost prima acceptată de S.U.A., care la început a cochetat cu ideea menținerii Austro-Ungariei ca stat (în mod ciudat, S.U.A. nu declarase război Austro-Ungariei, numai Germaniei), cu condiția acordării unor drepturi colective nemaghiarilor și negermanilor din monarhie. Faptul nega însăși principiul autodeterminării naționale a popoarelor, enunțat de Wilson la 22 ianuarie 1917. Dar după ce șefii de la Washington au fost informați în mod obiectiv asupra realităților din Transilvania tiranizată, ei au fost deplin hotărâți că Austro-Ungaria trebuie desființată și președintele Wilson a declarat război, în sfârșit și imperiului bicefal. Așadar, fără sprijinul marilor puteri din Antanta, care au înfrânt Puterile Centrale, popoarele mici și mijlocii asuprite „ar fi rămas, ca și în deceniile anterioare, doar cu visele de eliberare, emancipare sau unitate națională”. Până și fostul președinte al Statelor Unite Theodore Roosevelt, care l-a atacat pe Wilson și a făcut ca republicanii să ia controlul asupra Senatului, a fost convins și el că Austro-Ungaria, dar și Turcia, „nu sunt națiuni, ci mai degrabă reprezintă un fel de tiranii rasiale personificate de caste naționale care, în toate cazurile și în toate teritoriile în dispută formau simple minorități în raport cu populațiile locale” și că numai dispariția acestor entități statale și eliberarea popoarelor asuprite poate duce la salvarea democrației și civilizației. Pentru încheierea tratatelor de pace se ivea însă și problema minorităților care urmau să fie înglobate în noile state. Masarik, președintele Consiliului Național Cehoslovac, spunea în preajma Conferinței de Pace că nu se poate ca zece milioane de cehi și slovaci să rămână asupriți în continuare de Austro-Ungaria și doar trei milioane de germani din Boemia și Moravia să aibă în continuare libertate națională garantată. De aici, prin extinderea acestui raționament se poate afirma – precizează istoricul Dumitru Suciu – că „de dragul minorităților nimeni nu mai putea pretinde menținerea vechilor state multinaționale opresoare și era just și democratic ca minoritățile să nu fie și nici să nu devină, în niciun fel, un obstacol în calea făuririi noilor state independente și unitare, ci să fie încadrate armonios în componențele și frontierele acestora”. Armistițiul dintre forțele aliate ale Antantei și cele ale armatei austro-ungare s-a semnat la 3 noiembrie 1918, la Villa Giusti, lângă Padova, de către generalul Pietro Badoglio, respectiv de către generalul Victor Weber, armistițiu nerecunoscut de prim ministrul Republicii Ungare, Mihály Károlyi. Peste două zile, la 5 noiembrie 1918, președintele Wilson semnează un act oficial privind dreptul românilor la unificare națională, act care a fost și dat presei. Se arată că oficialii de la Casa Albă „nu sunt nepăsători față de aspirațiile poporului român din Regat și dinafară”, că sunt cunoscute luptele, sacrificiile și suferințele românilor în lupta lor contra opresorilor. Mesajul a fost trimis guvernului român, aflat atunci în refugiu la Iași, stârnind o mare bucurie printre români. Regele Ferdinand i-a trimis o telegramă de mulțumire președintelui Wilson. Un mare rol în conștientizarea opiniei publice americane asupra drepturilor românilor la unitate și libertate l-a avut Vasile Stoica în S.U.A. La Conferința de Pace de la Paris a contat, în mod hotărâtor, rolul important pe care l-a avut în zonă Armata Regală Română, care a oprit bolșevizarea în centrul Europei, statul român dovedinsu-se în fața aliaților un factor de stabilitate și de promovare a democrației și libertății umane în fața totalitarismului bolșevic. Istoricul Dumitru Suciu afirmă că hotărârile Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, ale Sfatului Țării de la Chișinău și ale Dietei Bucovinei de la Cernăuți, ele singure nu puteau avea un rol determinant și definitoriu fără rolul decisiv al Armatei Regale Române în procesul făuririi statului național român. Chiar românii ardeleni au apelat le Regele României și la Armata Regală Română atunci când ungurii au trecut la represiuni și atrocități asupra lor, în 1918-1919. Mașinațiunile politice ale lui Károlyi pe lângă S.U.A. și Antanta pentru a reface teritoriile cucerite sau anexate de Ungaria istorică au fost ferm respinse și de aceea ungurii au căutat să-și rezolve, aceste vise disperate, în mod nedemocratic, prin bolșevism. Austria a rezolvat pașnic și civilizat problema realizării autodeterminării popoarelor slave pe care le avea încorporate în monarhie, numai Ungaria a trecut la bolșevism și violențe. Războiul dus de Armata Română contra Ungariei bolșevizate și ocuparea Budapestei, respectiv înlăturarea guvernului lui Bela Kun, precum și a pericolului extinderii bolșevismului spre apus, a pus definitiv pecetea asupra impunerii pe teren a desăvârșirii unității naționale române, proclamată la Alba Iulia, Chișinău și Cernăuți, ceea ce a fost un atu hotărâtor pentru diplomația română la tratatul de pace de la Paris.

Desfășurarea evenimentelor de pe ambele fronturi, precum și acțiunea popoarelor din Imperiul Austro-Ungar în virtutea principiului autodeterminării au avut efect și asupra românilor. Manifestările puternice pentru unire sunt încununate de hotărârea istorică din 12 octombrie 1918 a reprezentanților românilor din Transilvania, întruniți la Oradea, care aduc la cunoștința lumii că națiunea română, pe temeiul dreptului firesc al fiecărei națiuni de a-și hotărî singură soarta sa, își arogă dreptul să hotărască singură organizarea sa printre națiunile libere și forma de stat în care vrea să trăiască. În redactarea hotărârii, un rol important l-a avut episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, născut în Toplița (Harghita), devenit primul patriarh al României după Marea Unire.

Prin declarația de la Oradea se negau prerogativele parlamentului și guvernului maghiar de a se considera reprezentant al națiunii române și de a-i reprezenta interesele la Congresul de pace, acest drept îl puteau avea doar reprezentanții aleși de propria adunare națională.

Românii din Imperiul Austro-ungar, refugiați în România, s-au întrunit la Iași în 6 octombrie 1918 formulând o declarație prin care cereau eliberarea de sub asuprirea austro-ungară a fraților lor români și unirea cu România a teritoriilor locuite de români. Declarația a fost adusă la cunoștința guvernului român, a reprezentanților Antantei la Iași, a oamenilor de stat români. Secretarul Partidului Național Român, Octavian Codru Tăslăuanu, originar din comuna Bilbor, județul Harghita, născut la 1 februarie 1876, lansează un apel către oamenii politici și de cultură din România, pentru a colabora cât mai strâns cu Partidul Național Român. Deputatul Alexandru Vaida-Voevod expunea în Parlamentul de la Budapesta punctul de vedere al națiunii române, cuprins în declarația de la Oradea din 12 octombrie. Declarația românilor a provocat mare panică și derută în rândurile reprezentanților din Camera Parlamentului din Budapesta. Era o hotărâre a întregii națiuni române din Transilvania, adusă în mod ferm la cunoștința parlamentului maghiar.

La 18/31 octombrie 1918 s-a format la Budapesta Consiliul Național Român Central, în urma întâlnirii dintre reprezentanții Partidului Național Român și ai Partidului Social-Democrat. Consiliul era compus din șase reprezentanți ai fiecărui partid, fiind ales președinte Ștefan Cicio-Pop.

Consiliul Național Român Central, înființat la Budapesta și-a început de fapt activitatea la Arad, în 2 noiembrie. CNRC a desfășurat o dublă activitate, politică și administrativă, având funcțiile și rolul unui organism statal central, dar și reprezentativ în același timp. În acea perioadă a fost considerat singurul organ politic al românilor din Transilvania, singurul for politic căruia i se puteau adresa fruntașii luptei naționale din întregul Ardeal, din Banat, Crișana și Maramureș. Totodată a început un amplu proces de înființare a Consiliilor Naționale Române, precum și a gărzilor naționale pe întreg teritoriul Transilvaniei.

Ele au acționat ca forțe politico-administrative, în locul vechilor instituții înlăturate în vremea mișcărilor populare din octombrie-noiembrie 1918. În componența consiliilor au intrat intelectuali, țărani, muncitori, meșteșugari, comercianți, aleși în adunări populare, direct, prin vot deschis.

În protocoalele de constituire a consiliilor naționale este menționat pentru fiecare localitate hotărârea unanimă a românilor de a considera Consiliul Național Român Central drept singura instituție investită, până la 1 Decembrie 1918, cu puterea de a le reprezenta interesele.

O atmosferă entuziastă domnea în toată Transilvania, ordinea și disciplina de care au dat dovadă românii, însuflețirea cu care au participat la Constituirea Consiliilor dovedesc încă o dată voința de neînvins cu care poporul a luptat pentru realizarea mărețului ideal național, ce nu trebuia umbrit de fapte care nu ar fi făcut cinste unui popor cu un trecut atât de glorios.

După constituirea Consiliului Național Român Central (care a mai purtat și numele de Sfatul Național Român) s-au ivit o serie de probleme care necesitau o urgentă rezolvare. Trebuia organizată administrația care, în cele mai multe locuri, după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor, jandarmilor maghiari, era inexistentă. De asemenea, trebuia reglementată situația militarilor români aflați în diferite regiuni ale Imperiului, precum și asigurarea vieții și bunurilor oamenilor, în contextul unor tulburări ce s-au transformat pe alocuri în ciocniri violente.

Imediat după mutarea sediului la Arad, CNRC a lansat la 6 noiembrie un Manifest prin care românii erau chemați să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei” și demni „de încrederea și sprijinul anticipat al națiunilor mari culte, ca fiecare popor și fiecare individ să fie egal îndreptățit și stăpân pe soarta sa. Imperativele momentului erau concretizate în cinci puncte: acțiunea comună a oamenilor cinstiți, fără deosebire de neam și lege, pentru păstrarea ordinii, a vieții și avutului cetățenilor; acordarea încrederii bărbaților trimiși de consiliu; constituirea imediată a gărzilor locale; abținerea de la jafuri și omoruri care „compromit cauza sfântă a democrației”, chemate să asigure o nouă societate; prezentarea militarilor români, „fără întârziere, la biroul Consiliului Național Român Central.”

În data de 9 noiembrie, CNRC s-a întrunit în ședință și a luat o nouă hotărâre importantă și anume trimiterea unei note diplomatice guvernului ungar, prin care solicita preluarea puterii depline asupra tuturor teritoriilor locuite de români în Ardeal și Ungaria (Banat, Bihor Maramureș). La data când Consiliul Național Român Central cerea guvernului maghiar să-i transmită autoritatea politică, administrativă și militară asupra celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea, el era recunoscut de întreaga populație românească din Transilvania ca singurul for îndreptățit să vorbească în numele poporului român din fostele provincii cuprinse în monarhie.

Desigur că dorințele românilor n-au fost pe placul guvernului maghiar, reprezentat de ministrul Oszkár Jászi, drept pentru care românii, prin glasul Consiliului Național Român Central iau hotărârea „de mult dorită și statornic pregătită în lunile octombrie – noiembrie 1918 de a proclama, în cadrul unei Mari Adunări Naționale, Unirea românilor transilvăneni, bănățeni, crișeni și maramureșeni cu Regatul Român.” Așadar, după mai multe frământări cu privire la tactica ce trebuie adoptată în vederea mărețului act al Unirii, s-a ajuns la concluzia că Unirea Transilvaniei trebuie proclamată de către o mare adunare națională, care să confere o temelie trainică de nezdruncinat acestui important moment.

În vârtejul frământărilor cu privire la proclamarea Unirii, Vasile Goldiș reușește să convingă tineretul care cerea să se proclame unirea imediat, că importanța acestui act cere ca la înfăptuirea lui să participe întreaga națiune română, ca Unirea să fie proclamată de o mare adunare reprezentativă: la Blaj, unde a avut loc la 1848 cea dintâi Adunare Națională a românilor, sau la Sibiu, metropola culturală a românilor, sau la Alba Iulia, cetatea neamului românesc, unde Mihai Viteazul s-a încoronat domn al tuturor românilor, realizând prima unire a lor. La o asemenea adunare va participa toată suflarea românească și va vesti lumii întregi marele eveniment. Vasile Goldiș spunea: „Oare avem noi dreptul să deposedăm lumea toată, marea familie românească de această satisfacție și bucurie celestă de a fi prezentă în ceasul pe care îl așteptăm să bată la marea sărbătoare a neamului nostru? Ceea ce este mai grav, oare putem noi să dovedim autenticitatea unui act atât de important, dacă el va fi tras la îndoială? Putem noi oare să dezmințim insinuarea, care desigur se va produce, cum că decretarea unirii nu exprimă voința întregului popor, ci numai a câtorva persoane? Iată, domnule, pe scurt, motivele care ne determină să nu urmăm apelul dvs., făcut, nu mă îndoiesc, cu cel mai curat gând.”

S-a ales până la urmă orașul Alba Iulia, din rațiuni lesne de înțeles de către toată lumea. Unirea din vremea lui Mihai era o realitate cu valoare de simbol în tot timpul ce a urmat înfăptuirii sale. Trăia încă în conștiința urmașilor ca un fapt ce trebuia inevitabil să se repete, iar locul, firește, nu putea fi altfel decât cel ales de însuși domnul unificator de neam. Prin fapta lui Mihai și supliciul conducătorilor revoluției de la 1784, Cetatea Alba Iuliei devenise „cetatea istorică a neamului nostru”. Aici trebuia ridicat tricolorul românesc în anul Marii Uniri, ca semn al legăturii sale cu Fapta lui Mihai.

La 20 noiembrie, Marele Sfat Național redactează cunoscutul Manifest către opinia publică mondială care este publicat de către ziarul „Românul”, organul Consiliului Național Român, în data de 21 noiembrie. La adunare trebuiau să participe toate păturile sociale, masele largi ale poporului care să-și exprime neclintita lor dorință de unire cu România. Ștefan Pascu afirma: „O adunare de mase dă proclamației un caracter plebiscitar, caracterul unei Adunări constituante și sporea prestigiul ei politic pe plan internațional”

Din conținutul manifestului reiese că națiunea română este conștientă de drepturile sale, de îndatoririle sale față de celelalte naționalități cu care era hotărâtă să trăiască în înfrățire bazată pe principii democratice, era conștientă de importanța actului istoric pe care era chemată să-l înfăptuiască și nimic nu fusese uitat din ceea ce poporul român și întreaga lume trebuia să știe. Previziunile răzbăteau din acest memorabil act care chema la Alba Iulia, în cetatea neamului nostru românesc, întreg poporul: „Fii tare neam românesc, în credința ta, căci iată se apropie ceasul mântuirii tale!”

III.2. Înființarea Consiliilor Naționale și a gărzilor românești
în județele Trei Scaune, Ciuc și Odorhei.

III.2.1. Aspecte generale.

Odată cu înființarea consiliilor naționale române s-au creat și gărzile naționale formate mai ales din foști soldați reîntorși de pe fronturi. Gărzile naționale românești s-au format pe etape, în funcție de situația concretă a fiecărui moment. În prima fază, până la întoarcerea acasă a trupelor românești de pe fronturile dislocate, gărzile naționale s-au constituit din tot ce mai rămăsese valid în satele românești, precum și din ostașii români aflați în diferite garnizoane din Transilvania.

Consiliul Național Român Central a trecut la organizarea unităților militare românești, formate din ofițeri și soldați români care se aflau încă în diferite garnizoane ale monarhiei, pentru a-i pune în slujba realizării Marii Uniri.

Era necesară o cât mai bună organizare a forței militare, întrucât apăruseră încercări din partea elementelor fostului regim asupritor de a forța ostașii români să depună jurământ față de un drapel străin. Într-un prim apel semnat de Consiliul Național Român Central și publicat în gazeta „Adevărul” se făcea următoarea precizare: „Apelăm la toate trupele române din Ungaria și Transilvania să nu se lase seduse de nimeni și să depună jurământul de credință față de Consiliul Național Român. În toate garnizoanele unde se află trupe române să se constituie Senate militare române.”

Consiliul Național Român Central, prin președintele său Ștefan Cicio Pop, s-a adresat la 6 noiembrie 1918 națiunii române cu un important apel, în care se punea problema generalizării la nivelul întregii Transilvanii a instituției gărzii naționale. „Fiecare soldat român dezlegat de jurământul dat împăratului are libera voie să intre în garda națională română, să poarte simbolul mândru al suveranității lui naționale, tricolorul și este supus numai și numai Consiliului Național Român.”

Comanda supremă a Gărzilor în Consiliul Național Român Central a fost dată maiorului Alexandru Vlad. La 6 noiembrie 1918, Secția militară a C.N.R.C. a hotărât înființarea „Gărzilor Naționale Românești”, pentru apărare, pază și ordine publică în Transilvania, să împiedice acțiuni represive sau de sabotaj ale forțelor maghiare. Organizarea gărzilor s-a făcut pe principii militare: Comandament Central la Arad, comandamente și Consilii Militare Comitatense (județene), cu secții pe localități. Comandamentul militar al C.N.R.C. a hotărât și publicat la 8 noiembrie Regulamentul de funcționare a gărzilor pe tot teritoriul locuit de români sau de o minoritate românească considerabilă. Regulamentul stabilea:

– structura organizatorică, pe comitate (județe), secții și comune, cu organe de conducere, subordonate ierarhic direct Comandamentului Central. Se cerea în fruntea gărzilor cadre militare active sau rezerviști, dar și civili, pe bază de voluntariat, doar oameni de încredere;

– funcționarea gărzilor, distinct ziua și noaptea;

– componența numerică procentual după numărul populației – 5%;

– retribuirea ofițerilor din comanda gărzii (30 coroane) și gardiștilor de rând (20 de corone) pe zi;

– prevederi pentru armament;

– echipament militar sau civil dar obligatoriu, să aibă pe brațul stâng o banderolă tricoloră cu inscripția GARDA NAȚIONALĂ ROMÂNĂ;

– obligatoriu fiecare gardă avea un drapel tricolor, care era sfințit de preot în prezența Consiliului Național Local;

– garda avea două formațiuni, una militară, formată din militari sau foști soldați până la 42 de ani și una civilă din locuitori civili între 42-55 de ani, în special cu rolul de pază comunală ziua;

– fiecare gardist depunea jurământ la intrare în fața preotului și a Consiliului Național, sub drapel, cu următorul text:

JURĂMÂNTUL

Eu… jur în fața atotputernicului Dumnezeu, cum că întru toate voi fi cu credință și supunere către Consiliu Național Român din Ungaria și Transilvania, care este supremul for al națiunii române din Ungaria și Transilvania. Conștiu dorințele ce ne impun vremurile istorice de azi, jur că în toate manifestările vieții mele, voi fi credincios națiunii unitare române și nu voi ridica mâna mea asupra fraților mei, locuiască pe orice teritoriu politic. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Ceremonia se încheia cu defilarea gărzii cu Tricolor și cu cântece patriotice. În unele localități, la jurământ s-au mai adăugat și mici completări specifice locului.

Clocotul luptei pentru despărțirea definitivă de Ungaria a cuprins toate teritoriile locuite de români, fiind viu și la Brașov, Țara Bârsei și comitatele vecine, care au trecut rapid la formarea organelor civile și militare. La 2 noiembrie 1918, la Brașov s-a format „Sfatul Național Român din Țara Bârsei”, având în frunte un Comitet Executiv, format din 12 membri pentru Brașov și 23 din comunele din Țara Bârsei și unele comune din Trei Scaune. S-a format și un Consiliu Militar Român, sub conducerea căpitanului Aurel Ciortea, care avea sarcini de ordin militar de apărare a teritoriului, a patrimoniului uman și material, de pază și ordine, care a organizat gărzile naționale din teritoriul în subordine.

Evenimentele desfășurate în toată Țara Bârsei au fost relatate în noul cotidian „Glasul Ardealului”, apărut la 5 noiembrie 1918. „Gazeta Transilvaniei” fiind compromisă, încetează să mai apară la 12 noiembrie. „Glasul Ardealului” va relata timp de două luni epopeea Unirii.

Prin acest manifest din 6 noiembrie s-a dat în mod oficial semnalul de constituire a gărzilor naționale pe întreg teritoriul locuit de români, care urmau să fie alcătuite din toate categoriile sociale: soldați, muncitori, țărani, intelectuali, meseriași.

În ziarul Unirea din 4 noiembrie 1918, nr. 68, în Apelul (Chemarea) adresat la Blaj fraților români, după elogiul făcut eroilor care „prin sângele vărsat au stropit din belșug glia strămoșească” se fac următoarele îndemnuri: „Închegați-vă pretutindeni în jurul fruntașilor voștri – constituiți-vă în sfaturi naționale locale și în garde de pază și nu faceți nici un singur pas fără știrea și consentimentul Consiliului nostru Național Central!

Arătați-vă vrednici de însemnătatea istorică a acestui moment sublim; puneți temeliile viitorului fericit, în liniște, fără tulburări, cu demnitatea unui popor conștiu de sine. Mergeți înainte mândri, cu fruntea ridicată, pentru a vă închina Dumnezeiescului Soare al libertății, ce a răsărit în sfârșit și pentru noi.

Deșteaptă-te Române!

Visul urât al trecutului să rămână uitat în întuneric, să-l uităm cu toții ca și când n-ar fi fost! Păstrați liniștea și ordinea, nu vă atingeți de persoana și de avutul nimănui!

Aceasta o cer conducătorii și o pretinde cinstea voastră de români!”

Așadar, la jumătatea lunii noiembrie, în toate localitățile din Transilvania se constituiseră gărzi naționale, cu o încadrare, dotare și pregătire care asigurau minimul necesar în privința îndeplinirii misiunilor stabilite. Odată constituite, Gărzile Naționale au asigurat ordinea și liniștea în localități, au contracarat acțiunile antiromânești ale celor care nu acceptau noua situație din Transilvania, au asigurat condițiile alegerii reprezentanților locali destinați să participe la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia.

În zilele care au precedat marele eveniment de la Alba Iulia, activitatea Gărzilor Naționale s-a concentrat pe asigurarea itinerariilor de deplasare a participanților la Marea Adunare Națională, menținerea ordinii în stațiile de cale ferată de îmbarcare și debarcare a participanților și în zonele de adunare stabilite. Misiunile gărzilor au fost îndeplinite cu multă responsabilitate, neînregistrându-se evenimente care să aibă efecte negative asupra desfășurării actului istoric de la 1 Decembrie 1918.

III.2.2. Aspecte din activitatea gărzilor naționale din comitatele Treiscaune,
Ciuc și Odorhei.

Înființarea consiliilor naționale locale și a gărzilor naționale în județele Covasna și Harghita, ca și în celelalte județe, orașe, comune din Transilvania, au întâmpinat greutăți inerente ce trebuiau depășite fără întârziere pentru instaurarea și păstrarea ordinii și a siguranței conviețuirii sociale și civice.

La 8 noiembrie 1918, prefectul Comitatului Trei Scaune raporta că „în județ siguranța publică a devenit cu totul inexistentă, țăranii au atacat gospodăriile grofilor, iar pretorii și notarii din unele localități au fost alungați.”

Documentele existente la Arhivele Naționale Covasna dovedesc că în aceeași zi, la 8 noiembrie 1918 au fost constituite primele gărzi naționale în localitățile Hăghig, Araci, Iarăși, Vâlcele sub conducerea locotenentului Octavian Fulea din Hăghig.

În zilele de 2-7 noiembrie 1918, în aceste localități, în cadrul unor adunări populare, s-au constituit Consiliile naționale comunale, organe reprezentative ale românilor din județ, sub îndrumarea cărora s-au alcătuit Gărzile Naționale românești.

În Hăghig, președintele Comitetului Național Român era Gheorghe Zaharia, iar comandant al Gărzilor Naționale a fost numit locotenentul Octavian Fulea. La Araci, în fruntea Comitetului Național Român se afla preotul Aurel Nistor, iar în cea a gărzilor „cadetul aspirant” Iosif Rafiroiu (viitorul inginer șef la minele de aur ale statului, care atunci avea 17 ani). Tinerii participau la memorabilele evenimente de atunci, cu dăruirea și entuziasmul specific vârstei. Din documente reținem numele studenților Ioan Coltofeanu și Gheorghe Gociman din Brețcu și ale elevilor din clasa a VII-a de gimnaziu Ilie Motoașcă și Miron Bucșa din Hăghig. Garda Națională din Arini, compusă din 25 de membri, era condusă de locotenentul Gheorghe Ardelean, cea din Iarăși de sergentul Ioan Bucur, iar cea din Vâlcele de sergenții Alexandru Bucșa și Ștefan Cășulescu.

Sub titlul „Organizarea națională în Trei Scaune”, gazeta brașoveană „Glasul Ardealului” menționa la data de 8/21 noiembrie știrea că „și românii noștri resfirați printre secuimea din Trei Scaune se redeșteaptă la viața națională.” În comuna Dobârlău s-a ales Sfatul național sătesc, format din 12 membri, sub conducerea preotului Dumitru Tătulea. Tot atunci s-a constituit și „Garda Națională” formată din 80 de persoane, sub conducerea lui Eugeniu Sibian, funcționar de bancă.

Conducerea gărzii naționale din localitatea Covasna era asigurată de un „ Sfat Național”, format din preotul Gheorghe Furtună și învățătorii Alexandru Ciuncan și Nicolae Dobroș. În fruntea celor patru subunități se aflau sergenții Papuc Gheorghe, Teacă Alexandru, Lazăr Eugen și caporalul Cimpoiaș Gheorghe.

Pe baza mărturiilor documentare recent descoperite la Arhivele Naționale Covasna, redăm succint câteva pagini din activitatea gardiștilor români din Covasna, pusă în slujba comunității. Din „Registrul cuprinzând ordine de zi și rapoarte, din perioada 15 noiembrie – 23 decembrie 1918, rezultă că membrii Comitetului Gărzii Naționale Române din Covasna, în număr de 61 persoane erau împărțiți în 4 formații, fiecare având între 12 și 15 membri. Zilnic, membrii garzii aveau misiunea ca „începând cu ziua de la ora 8 să patruleze gara, casa comunală și celelalte locale ale statului, străzile locuite de români, la fiertul rachiului să fie un soldat în permanență, la gară, la trenul de dimineață care vine de la Brașov și la trenul de la ora 10, în pădure la Bernand”, în funcție de situațiile concrete fiind trimiși și în misiuni la Sf. Gheorghe și în comunele învecinate. Prin ordinul din fiecare zi se făcea mențiunea potrivit căreia „întâlnindu-se cu patrula gardei ungurești să se onoreze după regulamentul milităresc”. În documentul amintit sunt menționate și donațiile făcute pentru Garda Națională Română din Covasna, după cum urmează: farmacistul Ebergenyi Gyula – 100 de coroane, Sőcz Ernő – 60 cor, Kónya Antal – 20 cor, doamna Fazakas Erzsébet – 10 cor, Gáspár Gergely – 2 cor., de la Primărie 5348 cor, pentru steag 177 cor., pentru slujbă la Telechia, de la Nicolae Popica 20 cor. etc. Comitetul Gărzii, se întrunea periodic, iar problemele dezbătute și hotărârile adoptate erau consemnate în „protocoalele” ședințelor repective. În acest cadru s-au luat decizii privind: scoaterea la licitație publică a bunurilor confiscate și a celor rămase de la „Sfaturile ungurești” și depunerea sumelor rezultate la Banca Albina Brașov. Din aceste sume, cu aprobarea Consiliului Dirigent, membrii gărzii au fost remunerați, în funcție de numărul de zile prestate.

Alte aspecte din activitatea „Gardei Naționale Române din Covasna”, rezultă și din registrul de intrarea – ieșire a corespondenței, precum: distribuirea armelor și a muniției, organizarea de escorte, cercetarea unor furturi, ajutorarea pădurarilor pentru „stăvilirea furturilor”, autorizarea ținerii unor adunări publice (cum este cea a proprietarilor urbariari din Zagon), păstrarea unor bunuri de valoare la sediul gărzii ș.a. Din cele prezentate rezultă că membrii gărzii naționale românești din Covasna, răspundeau de păstrarea ordinei publice din Covasna și din comunele din împrejurimi.

Din documente rezultă și modalitățile găsite în Covasna, de a asigura plata serviciilor prestate de gardiști, precum și responsabilitatea cu care au fost gestionate fondurile realizate pentru acest scop. În acest sens, aflăm că Resortul Afacerilor Interne, al Consiliului Dirigent, prin adresa nr. 16176, din în 20 noiembrie 1919, comunică Subprefectului județului Treiscaune, următoarele: „Am luat cunoștință că în comuna Dv. Covasna, armata germană și austro –ungară a lăsat vite, care, alimente etc. Acestea vânzându-se la licitație, din suma ce a incurs (rezultat –n.n.) s-au plătit gardiștii gărzii naționale, iar restul de cca. 128.000 cor. s-au depus la Institutul Albina, iar libretul este la preotul Furtună, din acea comună”. Prin adresă se solicita subprefectului să transmită actele justificative despre sumele încasate în urma organizării licitaților, cele cheltuite cu plata gardiștilor și cele depuse la bancă, iar documentele cerute să fie semnate de primăria comunei și comitetul gărzii”. Din „Declarațiunea”, Comitetului gărzii, datată 31 decembrie 1920 rezultă că „libretul de depunere ce a fost proprietatea Gardei Naționale din Covasna s-a predat domnilor Ioan Moldovean și Gheorghe Șerban care sunt însărcinați să meargă la București în chestiunea susamintită. Îndată la reîntoarcerea lor vă vom comunica cu ce rezultat s-au întors”.

În final, în 17 februarie 1921, Prefectura jud. Treiscaune trimite Primpretorului plasei Covasna, copia după „Jurnalul” (hotărârea – n.n.) Consiliului de Miniștri nr. 151/1921, din care rezultă că „s-a încuviințat ca suma de 121.090 Coroane rezultată din vânzarea materialului lăsat de inamic în Comuna Covasna să fie donată Comitetului parochial Greco – oriental (ortodox – n.n.) din aceia comună pentru edificarea unei biserici”.

Din documente rezultă că, în acele momente istorice, în Covasna s-a înființat și a funcționat și o „Garda națională maghiară”. Aceasta era formată din 42 de membri. Pe tabelul nominal cu membrii gărzii, datat 15 decembrie 1918, este consemnată mențiunea: „Se admit numai 42 de arme de vânătoare. Restul se va depune Gărzii Naționale Române din Covasna. Comandandantul Garnizoanei Sf. Gheorghe, Căpitan D.Țigoianu”.

Cei 61 de membrii ai Gărzii Naționale Române din Voinești – Covasna, din decembrie 1918, făceau parte din majoritatea familiilor românilor din localitatea, după cum urmează: Bălaș (j), Bârlă, Bercheu, Bota, Brașovean, Cășunean, Cimpoiaș, Ciobotar, Cojan, Costea, Dobros, Enea, Furtună, Găvănean, Gligore, Jurebiță, Lazăr, Lungu, Manea, Manole, Marin, Muntean, Oltean, Papuc, Poteică, Preda, Săndulea, Șerban, Ștefan, Teacă, Urzică. (Anexa nr. 8).

Gărzile Naționale din comunele Buzăului Ardelean au fost arondate la comanda gărzii Țării Bîrsei, cu sediul la Brașov, sub comanda căpitanului Aurel Ciortea. Pentru o cât mai bună organizare a gărzilor s-au format 9 secții cu un centru de secție. Gărzile Buzăului Ardelean au aparținut secției VIII Prejmer, condusă de stegarul Traian Ludu, împreună cu alte localități, ca: Doboli, Chichiș, Ozun, Marcoș, Teliu, Budila, Dobârlău, Covasna, Zagon și Iliafalva. Garda raporta zilnic la Centru situațiile din localitate și aceasta la comanda județeană, la căpitanul Ciortea, despre pregătirea pentru viitoarea adunare națională, despre problemele ivite cu fostele organe de stat, care în multe sate încercau să intimideze acțiunile românilor, să le saboteze, ori treceau direct la agresiuni. Elocvent în acest sens este evenimentul întâmplat la Întorsura Buzăului, unde jandarmii unguri i-au provocat pe soldații întorși acasă, ca în decurs de patru zile să se întoarcă la comandamentele de care aparținuseră. După ce au fost respinși, au venit asupra satului cu o trupă mai mare, cu care au devastat, furat și chiar au bătut mai mulți localnici. Numărul membrilor Gărzilor românești era variabil, în funcție de numărul locuitorilor, iar comanda gărzilor era dată liderilor locali, având ca ajutor un ofițer sau subofițer.

În comuna Barcani erau 15 gardiști, comandant fiind preotul Gheorghe Burlea, ajutat de comandantul Alexe N. Purecel.

La Întorsura Buzăului erau 33 de gardiști, majoritatea foști militari. La comanda gărzii era Nicolae Goțea, inginer silvic, ajutat de Mihai Mureșanu, plutonier. Fiind localitatea cu cei mai mulți locuitori, este și Garda cu cei mai mulți membri. Garda din Sita Buzăului număra 23 de membri, la conducerea ei fiind Gheorghe Russu, comandant.

În data de 15 noiembrie, în localitatea Sita Buzăului are loc completarea cu încă șapte membri a Consiliului Național al comunei. Cu acest prilej, învățătorul Nicolae Russu a propus „o listă benevolă pentru cumpărarea unui steag național și pentru confecționarea emblemelor membrilor gărzilor naționale.”

Protocolul de la Sita Buzăului din 15 noiembrie 1918 este deosebit de valoros prin informațiile pe care ni le dă și anume faptul că era constituit Comitetul Național, că i se adaugă noi membri proporțional cu numărul locuitorilor, amintind în conținutul său numărul celor șapte noi aleși și de asemenea se menționează existența Gărzii naționale. Situațiile nominale cuprinzând membrii care au făcut parte din gărzilor naționale din comuna politica Buzăul Ardelean conțin informații detaliate despre cei care au activat în aceste formațiuni voluntare (gradul, anul nașterii, numele părinților, „purtarea în viața civilă”, etc.) (Anexa nr. 9).

Garda raporta zilnic la Centru situațiile din localitate și aceasta la comanda județeană, la căpitanul Aurel Ciortea, despre pregătirea pentru viitoarea adunare națională, despre problemele ivite cu fostele organe de stat, care în multe sate încercau să intimideze acțiunile românilor, să le saboteze, ori treceau direct la agresiuni.

Asemenea evenimente s-au petrecut și în satele Buzăului Ardelean, unde gărzile ungurești au încercat să înăbușe mișcarea românilor prin vechile lor metode de derută, teroare și violențe. Au somat pe soldații întorși de pe front, văzând că aceștia activează în noile structuri românești, ca în termen de 4 zile să se întoarcă la unitățile lor din fosta armată maghiară sau la unități ale jandarmeriei ungurești.

Nereușind să-și impună măsurile lor, au recurs la violențe care au fost raportate la comanda Țării Bârsei, relatate și în presa vremii. Violențele și agresiunile au fost îndreptate atât împotriva liderilor locali cât și asupra populației de rând, cum relatează presa vremii: „Delegații Nicolae A. Cristea și Ioan Bularca din Întorsura Buzăului, raportează nedreptățile săvârșite de jandarmi în Buzău și împrejurime. Jandarmii au provocat pe soldații reîntorși acasă ca, în decurs de 4 zile să se reîntoarcă la comandele lor. Mai târziu acești călăi voiau să facă parte din mica gardă română, formată acolo. Respinși fiind, a venit asupra satului o trupă mai mare de panduri și soldați, care au devastat, furat, chiar bătut pe Nicolae Stoica, Mihail Moț, N. Cristea ș.a. De prezent se află în Buzău, o gardă românească, miliția străină s-a retras. Se simte lipsa de arme și bani.”

Aceste evenimente au dăinuit până azi în amintirile localnicilor. Se cunosc mărturiile unor cătane venite de pe front, chiar în timpul agresiunilor maghiare în satele buzăiene, care au acționat rapid în spiritul apărării locale, precum grupul soldaților: Victor Hermenean, Alexe Drăghici și Ioan Filip din Vama Buzăului, Victor Lupoiu și Alexe Lupoiu din Brădet – Întorsura Buzăului și Ioan Crizbășan și Ioan Morar din Sita Buzăului, care s-au întors chiar în timpul agresiunilor maghiare. Soldați români înflăcărați de idealul lor de libertate, au sărit în apărarea sătenilor și au luat în stăpânire postul de jandarmi din Întorsura „după ce i-am bătut măr și le-am luat puștile, am rămas două săptămâni la post, veneau sătenii și familiile la noi cu mâncare”, mărturisea octogenarul Victor Hermenean, evocând amintirea mărețului moment.

Au activat apoi în gărzile naționale, pe care-i găsim menționați pe tabele: Victor Lupoiu, Alexe Lupoiu, se găsesc pe tabelul din Întorsura Buzăului, Ioan Morar pe cel din Sita și Alexe Drăghici pe cel din Vama Buzăului.

Documentele Unirii din Buzăul Ardelean atestă existența gărzilor naționale. „Protocolul din 15 noiembrie 1918 de la Sita Buzăului, luat în Adunare publică”, menționează măsurile ce se iau pentru dotarea gărzii locale. Președintele adunării, Nicu Russu, „a adus propunerea să se facă o listă benevolă pentru cumpărarea unui steag național și pentru emblemele gardiștilor, făcând începutul cu 20 de coroane.”

Documentele Preturii Plășii Buzăul Ardelean, din perioada interbelică, consemnează tabelele Gărzilor Naționale din cele patru comune buzăiene. Analizând documentul oficial, observăm că pe prima pagină apare Valeriu Sângeorzan, „Comandant Sub-Locotenent”, fără a se menționa cărei comune aparține, deducem că era comandant peste toate gărzile Buzăului Ardelean. Alte tabele ne dau componența gărzilor în fiecare comună. Numărul gardiștilor este variabil, în funcție de numărul locuitorilor. Comanda gărzilor pe comune o au unii localnici, ofițeri sau subofițeri, ori foști soldați, deci cu pregătire militară.

Pe tabelul comunei Barcani sunt 15 gardiști. Comandantul „Gardei” era preotul Gheorghe Burlea, având ajutor comandant pe Alexe N. Purecel, desigur, un fost soldat, cu pregătire militară. „Festivitatea depunerii jurământului și sfințirea steagului s-a desfășurat la 19 noiembrie/2 decembrie 1918”. Preotul Gheorghe Burlea era și președintele Consiliului Național local. Vrednicul preot suferise și el calvarul închisorilor ungurești „arestat la 23 octombrie 1915, sub învinuirea de spionaj, eliberat în decembrie 1915 și arestat din nou în decembrie 1916, a fost deținut șapte luni, după care internat în orașul Sfântu Gheorghe, până în noiembrie 1918.” Ieșit din temnițe, a revenit în Barcani și s-a implicat în formarea organelor civile și militare care trebuiau să asigure procesul de libertate a Ardealului și unirea cu România. Biserica din Barcani era filie a celei din Sita. Localitatea Barcani fiind arondată la cercul electoral Sita, preotul Gheorghe Burlea a fost ales notar al primei Adunări electorale la constituirea Comitetului Național Local din Sita, ca semn de încredere și prețuire pentru suferințele lui.

În comuna Barcani întâlnim și o situație fericită, în care locuitorii unguri sunt alături de români, participând la festivitățile de Sfințire a Tricolorului românesc al gărzii naționale la 19 /2 decembrie 1918. Reprezentantul populației maghiare a spus: „Bine ați venit! Dumnezeu v-a adus … Noi, ungurii, care suntem aicea și suntem născuți și crescuți cu dumneavoastră, am venit și noi să ne facem datoria noastră. Ne rugăm la bunul Dumnezeu, ca steagul ăsta ce s-a sfințit să ne aducă nouă libertatea, traiul cel bun, înțelegerea și pacea cea sfântă. Vă rugăm din inima noastră să nu ne socotiți pe noi altfel decât ca pe frați. Trăiască libertatea și unirea noastră.”

La Întorsura Buzăului erau 33 de gardiști, printre care, desigur și foști militari. La comanda Gardei era Nicolae Goțea, „Comand. Ajut. S-blt” inginer silvic și Mihail Mureșanu, comandant plutonier”, iar ceilalți au doar specificarea că sunt membri. Se cunosc mulți dintre gardiști, care erau foști soldați abia veniți de pe front, precum verii Victor Lupoiu și Alexe Lupoiu. Fiind localitatea cu cea mai numeroasă populație, este și garda cu cei mai mulți membri.

Garda din Sita Buzăului număra 23 de membri, la conducerea ei fiind „Russu Gh. Gheorghe, Comand. elev plutonier și Russu Gh. Gheorghe, Ajut. Sub Locotenent”. Remarcăm faptul că la Sita erau și cei mai vârstnici gardiști, unul era de 44 de ani, născut în anul 1874. Apreciind vârsta gardiștilor din Sita Buzăului, credem că au fost combatanți în Marele Război.

În comuna Vama Buzăului, Garda Națională număra 24 de membri. Garda a fost condusă de caporalul Vasile Drăgan, fost combatant, în tabel se menționează la fiecare calitatea de fost militar.

Analizând în ansamblu documentele, constatăm că în depresiunea Buzăul Ardelean au fost mobilizați în gărzi 98 de gardiști, un număr apreciabil pe o arie destul de redusă, fiind sprijiniți și de localnici civili. Tabelele cu girul oficial al Preturii Plășii Buzăul Ardelean menționează un comportament civic bun, specificat în tabel, ce denotă că foștii gardiști erau buni cetățeni și cu o moralitate bună, devotați idealului Marii Uniri.

Gărzile Naționale din Buzăul Ardelean, după dizolvarea/alungarea gărzilor ungurești și a organelor administrative, nu au întâmpinat multe probleme, zona fiind locuită de români, fără minorități. Doar în Barcani erau și locuitori maghiari, dar aceștia trăiau în relații bune cu românii, fără antagonisme, cum s-a văzut mai sus. Gărzile au întâmpinat greutăți în dotare, neavând arme, muniție și bineînțeles că nici soldele nu erau primite la timp.

La 10 decembrie 1918, Comandamentul Gărzilor din Brașov și Țara Bârsei, de care aparțineau și Buzaiele, cerea rapoarte cu starea plăților și „…liste cu ofițerii, subofițerii și gardiștii, indicând exact termenul până la care s-au achitat soldele.” Greutățile materiale de la sfârșitul războiului, schimbările administrative au dus la neplata soldelor.

În toamna anului 1918 s-a organizat și la Belin Garda Națională Română, condusă de sublocotenentul Alexandru Moisa. Pentru a înțelege mai bine cum a fost organizată Garda Națională din Belin, informații prețioase și importante găsim în cronica învățătorului Ioan Cichi-Ciuncan, o cronică inedită și bogată în informații despre evenimentele trăite de populația satului Belin în timpul războiului de reîntregire națională. Desfășurarea evenimentelor este relatată de către învățătorul Ioan Cichi-Ciuncan, în capitolul „Garda Națională din Belin 1918”. Arată că „După stricarea disciplinei în armata austro-ungară se putea teme de izbucnirea unui război civil, din cauză că soldații de pe frontul italian se întorceau în comunele lor înarmați cu puști, revolvere, bombe și săbii. Soldații unguri, infiltrați deja de pe front cu spirit revoluționar bolșevic se grupaseră în cete revoluționare. Românii încă din primele zile simțindu-se înarmați tind a se separa de unguri și, în ziua de 20 decembrie 1918, harnicul preot din Belin, Vasile Barber, adunând în jurul său o ceată zdravănă de patruzeci de voinici, formează Garda Națională din Belin, care avea scopul bine fixat de a apăra interesele naționale”. Precizează apoi că în fruntea gărzii a fost numit comandant sublocotenentul Alexandru Moisa, „sub comandant” plutonierul Mihai Păcurar. „Gardiștii înarmați purtau uniformă austriacă cu care s-au întors de pe front, iar pajura austriacă și ungurească de la capelă era înlocuită cu rozeta tricoloră roșu galben vânăt.”

Steagul de mătase al Gărzii Naționale din Belin a fost donat de văduva morăreasă Maria Mircea și de morarul Ioan Mircea, care au fost și patronii steagului. Sfințirea acestui drapel a avut loc duminică, 30 Decembrie 1918, în fața bisericii ortodoxe din sat, „cu o solemnitate strălucită, în prezența întregului popor ortodox precum și a soliilor din comunele învecinate”. Despre acest drapel al Gărzii Naționale din Belin aflăm tot din cronica învățătorului Ioan Cichi-Ciuncan următoarele: „Acest steag zămislit în zilele mari ale viforniței de sânge a umbrit sub cutele sale patruzeci de viteji din Belin, care reprezentau o unitate din prima armată română răsărită pe pământul Ardealului dezrobit, jurând credință primului rege al tuturor românilor, Ferdinand. Acest drapel cu inscripția «Trăiască Garda Națională Belin 1918» a fost reprezentat la toate serbările naționale precum și la serbările Bobotezei anului 1919, ba chiar și la nunțile lor.”

Despre activitatea Gărzii Naționale în păstrarea liniștii și a bunei rânduieli din Belin, în aceeași cronică se precizează următoarele: „O muncă uriașă și periculoasă a desăvârșit Garda Națională, susținând liniștea comunei prin dezarmarea ungurilor bolșevici, care începură a teroriza pe domnii din comună: a sparge ferestrele și a împușca asupra lor. Toți acești bolșevici periculoși au împușcat de mai multe ori asupra gardiștilor care patrulau noaptea pe străzile comunei. Neobosiții gardiști trebuiau să stea în continuu cu arma în mână. Ei controlau orice transport dintr-o comună în alta, recvirând toate obiectele suspecte. Acești curajoși viteji au adus un deosebit ajutor cauzei naționale românești, prin aceea că au dezarmat întreaga plasă a Baraoltului. Cu drapelul în frunte au cutreierat comunele săcuiești și făcând perchezițiile cele mai minuțioase prin cășile și curțile locuitorilor, au recvirat o mare cantitate de muniții, puști, săbii, revolvere militare, precum și puști de vânat, formând un depozit de arme la Belin.”

Așadar, cronica învățătorului Ioan Cichi-Ciuncan are o valoare documentară deosebită, prin informațiile prezentate referitoare la constituirea, componența, organizarea, conducerea și activitatea desfășurată de Garda Națională Română, dintr-o localitate ardeleană, cu o populație etnic mixtă, situată în zona cunoscută în istorie sub denumirea de „secuime”.

Garda Națională din Belin era formată în majoritate din români maghiarizați, dar care prin faptele lor din acele zile memorabile au dovedit că nu și-au pierdut sentimentul apartenenței la poporul român.

Există mărturii care atestă faptul că între gărzile naționale românești și Consiliul Național Județean (organism constituit provizoriu de populația secuiască din județ) au existat dese colaborări, în special în privința menținerii ordinii și liniștii publice și în alte probleme cu caracter administrativ.

În județul Harghita, în toate localitățile românești din zona Topliței și în localitatea Corbu, la sfârșitul lunii noiembrie 1918 s-au constituit Consiliile Naționale locale și Gărzile Naționale și s-au ales delegații pentru Adunarea Națională de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

La îndemnul Senatului Național din Cluj s-a constituit, la 5 noiembrie 1918, Consiliul Național Român din Reghin, cu doisprezece membri, care apoi va avea până la patruzeci de membri, între aceștia aflându-se și medicul Liviu Tilea din Toplița, care va reprezenta zona de sus (Bilbor) la măreața adunare de la Alba Iulia.

Pornind de la o indicație a Comandei Supreme a Gărzilor Naționale Române din Arad, prin care se arăta că dacă va fi nevoie se pot asocia și două-trei comitate pentru formarea unei gărzi comune, cei din Reghin au cerut permisiunea de a li se aproba încorporarea la comitatul lor și a „satelor românești din comitatul Ciuc, de care suntem mai aproape”. Cererea era determinată de faptul că și în comunele fostului județ Ciuc se semnala o puternică dorință a populației românești de a se organiza în gărzi naționale. Se dădea ca exemplu comuna Subcetate, care „are deja o sută douăzeci și doi de gardiști”, recrutați din foști soldați și țărani.

Așadar, Consiliul Național Român din Reghin și-a extins competențele teritoriale asupra tuturor comunelor românești din județul Ciuc: Subcetate, Sărmaș, Bicaz, Corbu, Tulgheș, Bilbor, Voșlobeni, Ghimeș etc. sate puternice, cu gărzi naționale bine organizate, „impunând respect și retragerea vecinilor secui, care voiau a-i sili la pași contrari politicii noastre de acum.”

Consiliul Național Român Central a analizat chiar posibilitatea ca județul să capete o altă configurație teritorială, pentru a putea cuprinde și comunele românești din nordul județului Ciuc (Corbu, Tulgheș, Bilbor, Subcetate, Sărmaș, Voșlobeni, Toplița), situație ce reiese din Adresa din 20 noiembrie 1918 către Consiliul Național Român Central:

„În special vă rugăm să binevoiți a ne autoriza, ca pe cei din satele românești din Comitatul Ciuc să-i încorporăm în organizarea la Comitatul Mureș-Turda, de care sunt mai aproape, iar garda civică din Varviz (Subcetate) să se declare gardă națională, întregindu-se din satele vecine, căci ea are deja acum 122 de gardiști, toți foști soldați, bine înarmați.”

În data de 20 noiembrie 1918, Consiliul Național Român Central de la Arad era informat de către CNR Reghin că „trimișii din centru au organizat Senate naționale și gărzi civile în următoarele comune: Săcalul de Munte, Râpu de Jos, Deda, Toplița Română, Orșova și încă în paisprezece comune. Comisari militari ai poporului pentru județul Odorhei sunt: dr. Ioan Harșia, avocat și dr. Titu Rusu, medic, iar Garda Națională din Odorhei și Reghin au cazarme în regulă.”

Adunarea populară din comuna Feleag (județul Odorhei), ținută la 11/24 noiembrie 1918 adopta o Rezoluție prin care este salutat cu bucurie Consiliul Național Român Central, „căruia singur îi recunoaște dreptul de a decide asupra sorții poporului român din Ungaria și Ardeal, …bazat pe dreptul popoarelor de a-și croi singure soarta lor. În Rezoluție se menționează că poporul român din Feleag se constituie în consiliul național român comunal și se formează garda națională din soldați întorși de pe câmpul de luptă, în număr de treizeci. După constituire, atât Consiliul Național, cât și Garda Națională depun „jurământul de supunere Consiliului Național Român Central.”

De menționat și contribuția tânărului Dumitru Antal (viitorul episcop al Alba Iuliei Emilian Antal – nepot al primului patriarh al Românei, Miron Cristea) în organizarea sfaturilor și a gărzilor naționale în zona Topliței și a Reghinului. În toamna anului 1918 se afla la Universitatea din Budapesta (din 1916 urma cursurile Facultății de Filozofie din cadrul acestei Universități). Tânărul student a fost delegat să meargă la Cluj pentru a se implica în organizarea studențimii universitare de aici, în vederea propagandei naționale, a pregătirii poporului român din Ardeal pentru unirea cu Patria mamă. Acest tânăr „solul Sfatului Național din Cluj, venit cu subsuoara plină de manifeste pentru organizarea satelor cu sfaturi și gărzi naționale”, a cutreierat timp de două săptămâni, alături de protopopul V. Dima și dr. I. Harșia, toate satele de la Reghin în sus, constituind sfaturi și gărzi naționale, „potolind spiritele de focul revoluționar și punând o oarecare ordine în zăpăceala și dezordinea ce se ivise.”

După două săptămâni de misiune intensă, Dumitru Antal va ajunge în satul natal Toplița, vorbind în fața consătenilor, citind apelul de la Cluj și îndrumând pentru organizarea sfaturilor și gărzilor naționale. S-a constituit astfel Sfatul Național, avându-l președinte pe doctorul Liviu Tilea. În toate comunele unde s-au organizat sfaturi și gărzi naționale, oamenii s-au liniștit, ticăloșiile și furturile au încetat și toți așteptau cu încredere sosirea marelui ceas al izbăvirii de sub stăpânirea străină. Cu două zile înainte de venirea Armatei Române, prin intervenția sa energică a scăpat din mâinile jandarmilor și de la moarte pe zece tineri din Toplița, între aceștia aflându-se și fratele său, care în însuflețirea lor plecaseră la Bilbor, înaintea Armatei Române. Din măsuri de precauție și cunoscând firea jandarmilor unguri, în acele momente de nesiguranță și dezordine, împreună cu cei zece tineri, Dumitru Antal s-a refugiat noaptea la Bilbor, întorcându-se în Toplița după o zi și jumătate.

Putem spune că adevărata Armată a Transilvaniei, până la sosirea marilor unități din Regatul României, au fost gărzile naționale române, care timp de trei luni de zile (octombrie 1918 – ianuarie 1919) au avut un rol hotărâtor în apărarea Marii Uniri a Banatului, Crișanei, Maramureșului, Transilvaniei și părților ungurene cu Țara Mamă – România. La începutul lunii ianuarie 1919, gărzile naționale din Transilvania și-au încetat activitatea, misiunile lor fiind preluate treptat de către jandarmerie, poliție, asigurându-se ordinea și liniștea publică, apărarea proprietății individuale și a bunurilor materiale ale întregii populații. Despre încetarea misiunii gărzilor naționale și despre simțămintele celor care au făcut parte din ele aflăm din mărturia lui Bujor Teculescu, fiul lui Ioan Teculescu (viitorul episcop Justinian Teculescu, originar din Covasna) că în momentul în care a aflat că se desființează Garda, a fost abătut, supărat și a scris cu părere de rău: „Cariera noastră de gardiști încetase pe data de 1 ianuarie 1919, eram nemângâiați că așa de puțin a durat. Cu oarecare nostalgie m-am despărțit de arma mea, pe patul căreia, în nopțile de strajă, mi-am scobit litera T. Am depus și uniforma, purtată cu mândrie și capela tivită cu panglica tricoloră.”

III.3 Alegerea delegaților la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
din 1 Decembrie 1918, din județele Trei Scaune, Ciuc, Odorhei

III.3.1. Aspecte generale privind alegerea delegaților la Marea Adunare Națională.

La sfârșitul Primului Război Mondial, în toiul prăbușirii Imperiului Austro-Ungar, s-a impus, cu deosebită forță, glasul conștiinței de sine a poporului român, având în frunte o generație de aur de politicieni cu dragoste de neam, pentru a înfăptui unirea cea mare într-o singură țară a tuturor românilor.

Sfârșitul războiului a adus împrejurările de împlinire a speranțelor nutrite de reîntregire națională. Primii pași spre Marea Unire i-a făcut Basarabia, unde Sfatul Țării din Chișinău „în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor”, la 27 martie/9 aprilie 1918 a declarat că Basarabia se unește pentru totdeauna cu mama sa România. A urmat Bucovina, unde Congresul general al Bucovinei, întrunit în sala sinodală a palatului mitropolitan din Cernăuți la 15/28 noiembrie și „întrupând suprema putere legiuitoare, în numele suveranității naționale” a hotărât „Unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colaciu și Nistru cu Regatul României.

Pentru Transilvania, Consiliul Național Român Central a ales Alba Iulia pentru data de 1 Decembrie ca loc de adunare a reprezentanților poporului spre a-și exprima voința de unire cu țara mamă. Au venit 1228 de delegați oficiali, reprezentând toate cele 130 de cercuri electorale din cele 27 de comitate românești, episcopii ortodocși și cei uniți, delegați ai societăților culturale românești, ai școlilor medii și institutelor pedagogice, ai reuniunilor de meseriași, ai organizațiilor militare și ai tinerimii universitare. În rezoluția adoptată se arată: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, decretează unirea acestor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre”.

Dar pe lângă delegații oficiali la Marea Adunare Națională au participat peste o sută de mii de oameni care s-au adunat în această zi spre a fi de față la mărețul act al unirii.

Din rândul delegaților au făcut parte și reprezentanții cercurilor electorale din fostele comitate Trei Scaune (județul Covasna de azi), Ciuc și Odorhei (județul Harghita de azi), dar și alți cetățeni din zonă care s-au alăturat acestora.

III.3.2. Alegerea delegaților din județul Trei Scaune

După publicarea la 20 noiembrie 1918 a apelului de convocare a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, populația românească din sud-estul Transilvaniei s-a organizat în Consilii Naționale Comunale, alegându-și, în cadrul unor adunări populare desfășurate într-o atmosferă de entuziasm, delegații ce urmau să o reprezinte la Alba Iulia. Din textul convocatorului rezultă că au fost organizate trei cercuri electorale: Sf. Gheorghe, Covasna și Aita Mare. Jurământul de unire cu țara a fost rostit în adunări populare și consemnat în documentele unirii Hotărârea noastră și Credenționale.

Credenționalele, așa cum s-au numit atunci aceste împuterniciri, au avut o valoare de drept și ele conferă Hotărârii de la Alba Iulia un caracter plebiscitar, de masă. Alegătorii îi încredințează pe cei aleși să-și dea votul pentru a decide soarta neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan. Muzeul Unirii din Alba Iulia păstrează documentele Marii Uniri din toate localitățile din Transilvania, inclusiv din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune. (Anexa nr. 10)

III.3.2.1. Cercul electoral Sfântu Gheorghe

În cercul electoral Sfântu Gheorghe au fost aleși următorii delegați : Ioan Modroiu, preot ortodox din Vama Buzăului; Gheorghe Cerbu, preot ortodox din Întorsura Buzăului și Nicolae Cristea din Sita Buzăului (ulterior, din această comună a mai fost desemnat și învățătorul Nicolae Russu), Gheorghe Nistor din Teliu și Xenofon Comșa din Mărcuș.

Comunele buzoiene, împreună cu comunele vecine Teliu și Mărcuș, care făceau parte din Cercul Electoral Sfântu Gheorghe, comitatul Trei Scaune, trec la constituirea organelor reprezentative pentru participarea lor la actul istoric de realizare a libertății Ardealului și de unire cu România. La 12/25 noiembrie 1918 se ține la Întorsura Buzăului adunarea electorală pentru alegerea delegaților la Adunarea Națională.

Documentele ne prezintă modul democratic în care s-au ales conducătorii adunărilor elective, membrii în Consiliul Național Local (denumire existentă în procesele verbale ale adunărilor), notarii de ședință, votul delegaților la Adunarea Națională Română, întărit cu Credenționale pentru a exprima voința unanimă de unire cu frații de limbă și neam.

Sub președinția preotului Gheorghe Neagovici Negoiescu și în prezența notarilor Alexe Sbârcea și Iosif Bobeș au fost împuterniciți de a „contribui cu votul lor la deciderea asupra sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișan” următorii delegați : Ioan Modroiu din Vama Buzăului, Nicolae Cristea și învățătorul Nicolae Russu din Sita Buzăului, Gheorghe Cerbu din Întorsura Buzăului, Gheorghe Nistor din Teliu și Xenofon Comșa din Mărcuș.

Studierea documentelor dovedește gradul de pregătire civică și juridică al liderilor din Buzăul Ardelean. Președintele Adunării declară pe cei aleși ca delegați ai cercului „îndreptățiți și îndatorați a lua parte cu vot decisiv în Marea Adunare Națională Română, care se va convoca din partea Consiliului Central Național Român” și anunța că vor fi întăriți cu credenționale.

Documentele existente sunt edificatoare asupra puternicului avânt popular și a maturizării civice-democratice a liderilor, în majoritate preoți și învățători. Aceștia acționau cu simț de răspundere asupra ordinelor primite de la Consiliul Național Român Central, în conformitate cu normele administrative cerute. Caracterul democratic al procesului revoluționar din comunele Buzăului Ardelean este pus în evidență și mai pregnant în documentele de la Sita Buzăului.

La 14/27 noiembrie 1918, la Sita Buzăului se ține o adunare populară care exprimă adeziunea pentru votul dat în 12 noiembrie la Întorsura Buzăului lui Nicolae Cristea, ca delegat al lor la Adunarea Națională.

După citirea Credenționalului s-au întocmit listele cu subscrieri și donații ale celor prezenți, ceea ce dovedește înflăcărarea patriotică a oamenilor, prin participarea lor masivă la acest eveniment. Listele încep cu numele parohului de atunci – Ioan Minia, continuând până la poziția cu numărul 234.

Alături de comuna Sita Buzăului participă și comuna Barcani la evenimente. Preotul Gheorghe Burlea din Barcani a avut cinstea să fie secretarul primei adunări elective de la Sita Buzăului. Suferise pentru cauza națională, fiind acuzat de spionaj și, după cum el însuși înștiințase Arhiepiscopia, a „fost reținut în închisoarea preventivă din 10 octombrie 1915 până la 26 decembrie 1915, când constatându-se absoluta nevinovăție, am fost pus pe picior liber.”

Locuitorii din Barcani și-au ales, pe lângă reprezentantul Nicolae Cristea, cel investit cu Credențional, și pe Cristofor Purecel, care la adunarea din 12 noiembrie 1918 de la Întorsura Buzăului era desemnat ca bărbat de încredere al comunei Barcani. Fusese caporal în Regimentul 24 Honvezi, înrolat ca soldat chiar la începutul mobilizării, apoi, după o instrucție de două luni, a fost trimis pe câmpul de luptă. S-a luptat în trei rânduri în câmpiile Galiției și în munții Carpați, fiind în toate trei rândurile rănit, mai întâi la o mână și apoi la ambele picioare. După ce s-a vindecat, s-a pregătit să meargă pentru a patra oară pe front. Povestește apoi despre greutățile și grozăviile războiului. Arată și greutatea despărțirii de cei de acasă, dorul de mamă și de surori, jalea soldatului cu copii, tragedia soldatului fecior, cu tinerețea petrecută în greutăți și în primejdii și care sfârșește cu înmormântarea lui pe câmpul de luptă, spre jalea mamelor și a fetelor .

Cristofor Purecel a scris în perioada cât a fost pe front mai multe poezii despre viața soldatului român pe câmpul de luptă.

III.3.2.2.Cercul Aita Mare

Colegiul electoral al cercului electoral Aita Mare a ținut adunarea populară în data de 25 noiembrie 1918, sub președinția preotului paroh Vasile Bărbier, alegând în unanimitate pe următorii delegați investiți cu credențional, pentru a contribui cu votul lor la unirea Transilvaniei cu România: Gheorghe Pakulár (Păcurar), pentru a reprezenta comunitatea din Aita de Mijloc, David Pakulár, pentru Aita Mare, Ioan Șerban pentru Belin, Gheorghe Șolcoiu și Ioan Ardelean pentru Arini. Despre ultimii doi găsim câteva informații în cartea profesorului Gelu Neamțu și a lui Mircea Vaida-Voevod. Aflăm că Gheorghe Șolcoi s-a născut în Arini în data de 5 august 1877 și a fost primar în mai multe rânduri în Circumscripția Aita Mare, județul Trei Scaune. Ioan Ardelean s-a născut în Arini la 17 august 1882 și a fost în mai multe rânduri epitrop al Bisericii Ortodoxe din Arini.

III.3.2.3. Cercul Covasna

În adunarea populară ținută în Covasna la 14/27 noiembrie 1918, sub președinția lui Nicolae Dobros, au fost aleși pentru a reprezenta comuna la Marea Adunare Națională următorii: Alexandru Ciuncan, Alexandru Teculescu, Ioan Sârbescu și Nicolae Jurebiță. În textul hotărârii de unire, românii din Covasna declară: „Voim să fim alăturați împreună cu teritoriile românești din Ardeal, Banat, Ungaria și Maramureș la Regatul României, sub stăpânirea Majestății Sale Regelui Ferdinand I.” La această hotărâre au subscris 155 de persoane, printre care învățătorii Alexandru Ciuncan și Nicolae Dobros, împreună cu români din familiile: Furtună, Hulpoi, Sorescu, Papuc, Cosneanu, Muntean, Oltean, Moldovan.

După 72 de ani, la 1 Decembrie 1990, Nicolae Jurebiță și-a pus din nou semnătura pe credenționalul delegației județului Covasna care a participat la sărbătoarea Unirii la Alba Iulia. Din amintirile depănate cu acest prilej aflăm că la 1 Decembrie 1918, Nicolae Jurebiță s-a întâlnit la Alba Iulia cu fratele său, preotul Gheorghe Jurebiță, prieten bun și coleg de clasă cu Lucian Blaga, dar și cu verii săi, Horia și Bujor Teculescu, membrii activi ai Astrei.

În localitatea Vâlcele, adunarea populară a avut loc la 24 noiembrie 1918, cu participarea a peste 2000 de români, care și-au exprimat deschis dorința unirii, alegându-și reprezentanți la Marea Unire pe Ștefan Cașas, Gheorghe Bogdănel Cașas și Alexandru Potcoavă. Alexandru Potcoavă își amintea cu emoție de peripețiile drumului până la Alba Iulia, dar mai ales despre neuitatele clipe de bucurie trăite în orașul unirii.

La 13 noiembrie 1918, obștea poporului român din Arpătac (azi, Araci) semnează hotărârea de unire, iar în fruntea delegației era preotul Aurel Nistor. La Alba Iulia, Aurel Nistor avea să se întâlnească cu frații săi, Pompiliu și Virgil. Prin participarea lui la mărețul eveniment de la 1 Decembrie 1918 era încununată jertfa depusă de el în slujba credincioșilor săi, de cei care „toată viața nu s-a considerat decât un simplu preot, dar care a ridicat această calitate la rang de virtute.” Era răsplătită truda depusă pe tărâmul culturii, el fiind și conducătorul cercului Astra în Araci, care prin purtarea de grijă și osteneala lui, în anii premergători războiului avea 142 de membri și peste 150 de abonați la Gazeta Transilvaniei.

Starea de spirit a românilor din județul Treiscaune este caracterizată de cuvintele aflate la finalul documentului unirii din satul Ariușd: „Hotărârea noastră, nu numai aceștia aici subscriși, ci toți locuitorii acestei comune de lege românească suntem hotărâți la această hotărâre”. Primii care au semnat au fost preotul George Cioflec și învățătorul Ioan Bucșa. La fel se întâmplă și în Araci, unde după cele 148 de semnături se precizează că: „Întreg poporul român ce nu a subscris acestea, neavând timp, se declară loială cuprinsului de mai sus.” Situația este similară și la Vâlcele, unde se spune că: „Tot poporul din comună, hotărât a declarat această alipire ce au făcut poporul nostru.”

Au mai semnat documentele unirii și alte comune din județul Trei Scaune. „Obștea poporului român” din Dobolii de Jos a semnat în cadrul adunării electorale din 27 noiembrie 1918.

Tot la 27 noiembrie 1918 a semnat obștea poporului român din Budila, președinte al adunării electorale fiind preotul paroh Curcubătă, care semnează pe document în capul listei, cu mențiunea: „În numele întregii parochii ortodoxe.”

Locuitorii români din Dobârlău au semnat Hotărârea de unire tot la 27 noiembrie 1918, într-o atmosferă sărbătorească, prin adeziunea a 300 de locuitori din acest sat. Între familiile din Dobârlău care au subscris la marele act al unirii au fost: Tătulea, Pastor, Banciu, Pătrunjel, Șerban, Florea, Dogar, Călitu, Oprea, Comșa.

La aceeași dată, 27 noiembrie 1918, semnează hotărârea de unire și românii din Dobolii superior Lunca (Dobolii de Sus), Ilieni, Iarăș, Arini.

Hotărârea de unire a poporului român din comuna Marcoș (azi Mărcuș) a fost semnată în 14 noiembrie 1918, de 290 de participanți, care și-au exprimat dorința de unire, sub președinția preotului paroh George Dogariu. La sfârșitul hotărârii se specifică faptul că cei 290 de semnatari și-au dat acordul pentru alăturarea poporului românesc la România. Au semnat membri din familiile: Dogariu, Iuga, Șerban, Comșa, Nechita, Nedelea, Muntean, Răducan, Neagu, Marcu, Roșca, Vrâncean, Găitan etc.

Obștea poporului român din comuna Teliu a semnat Hotărârea de unire la adunarea electorală din 14/27 noiembrie 1918, ținută sub președinția preotului paroh Daniil Cojocariu. Pe documentul semnat de către românii din Teliu, lângă semnătura preotului se află ștampila Parohiei Ortodoxe Teliu, ca un mod de întărire a semnăturilor.

Și românii din Chichiș au semnat hotărârea de unire la data de 14/27 noiembrie 1918, avându-l ca președinte al adunării electorale pe preotul Moise Greceanu. În timpul Primului Război Mondial, preotul Moise a fost arestat, iar credincioșii români obligați să treacă la confesiunea reformată și unitariană. A fost deportat la Șopron în perioada mai-decembrie 1917. Faptele sunt relatate în scrisoarea preotesei Susana Greceanu, la data de 8 iunie 1917, care relata următoarele: „După arestarea preotului, nu numai epitropii, ci întreaga materă (parohie mamă) a trecut, parte la legea unitariană, parte la cea reformată. Soțul meu, de faptul acesta, nu știe nici azi nimic.”

Din partea Reuniunii de cântari din Arpătac (azi Araci) a participat la Adunarea Națională din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia preotul Virgil Nistor, cel căruia i se va schimba numele în Veniamin, după intrarea în monahism, și va deveni episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului, începând cu anul 1941.

La momentul 1 Decembrie 1918 a fost prezentă și o delegație din comuna Valea Mare. Informația o aflăm din monografia comunei Valea Mare, scrisă de colonelul în rezervă Ioan Răchițan, care precizează că delegația românilor din Valea Mare a fost alcătuită din preotul ortodox Eremia Ticușan, Gheorghe Gabor, Ioan Marcoș și alți țărani din sat. Din comitatul Trei Scaune, ca reprezentanți ai Gărzilor Naționale Române, după cum rezultă din Credenționalul dat în Prejmer, s-au ales, la 14/27 noiembrie, „cu aclamațiune”, ca delegați ai acestui comitat următorii: Traian Ludu-stegar și George Sandrum-gardist, pentru „a lua parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională Română.”

O prezență activă la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 au avut-o și comercianții români din fostul județ Trei Scaune, în rândul cărora s-au aflat: Alexandru Teculescu, Ioan Manole și Ioan Șerban din Covasna, Gheorghe Axente, Ilie Nema, Alexandru Brânduș din Araci, Ioan Iuga și Gheorghe Mocanu din Dobârlău, Gheorghe Gociman și Constantin Coltofeanu din Brețcu și Ilie Motoșcă din Hăghig.

Documentele Unirii reflectă cu adevărat însuflețirea românească din acele momente și, văzând semnăturile oamenilor, înțelegem amploarea și caracterul de masă al evenimentului. Așadar, din cercetarea documentelor înțelegem că Unirea a fost un act de voință al întregii națiuni române. Este adevărat că în fruntea listelor cuprinzând semnăturile celor care își exprimau dorința de unire erau preoții și învățătorii, luminătorii satelor, însă trebuie spus că fiecare român a contribuit prin vorbele și faptele lor din acele momente la înfăptuirea idealului național.

III.3.3. Delegați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 din județul Ciuc

În județul Ciuc au fost organizate trei cercuri electorale, care au desemnat delegații ce urmau să fie investiți ca, în numele comunităților românești să-și dea acordul la unirea Transilvaniei cu țara mamă.

Cercul Rakefalău (Racu) – delegați ai acestui cerc electoral, desemnați la data de 22 noiembrie 1918, au fost următorii: Ioan Suciu, Ioan Baciu, Grigore Platon, Ioan Platon și doctorul Emil Precup, toți din localitatea Ghimeș.

Cercul Giurgeu-Ghiorghieni – delegați au fost aleși următorii: doctorul Petru Muscă din Ditrău Hodoșa, Teodor Urzică și Dumitru Muscă din Varviz (Subcetate), Ioan Urzică din Sărmaș și Ioan Cotfas din Bilbor. Cercul electoral Giurgeu s-a întrunit în data de 22 noiembrie 1918, sub președinția doctorului Augustin Tătar, iar notar al ședinței a fost doctorul Petru Muscă.

Cercul Sânmartin-Ciuc. Din acest cerc electoral au fost desemnați: Ioan Țeran și Dumitru Suciu din Lăzăreni, Ioan Muntean, Ilie Szabo și Toader Mureșan, toți din Ciuc-Sângeorgiu. Alegerea delegaților din cercul electoral Sânmartin-Ciuc s-a făcut tot în data de 22 noiembrie și tot sub președinția lui Augustin Tătar. Delegații au fost votați în unanimitate și prin aceasta au fost autorizați să ia parte cu vot decisiv la Marea Adunare Națională ce urma să se convoace prin Consiliul Central Național Român cu privire la deciderea sorții viitoare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banatul Timișean.

Marea Unire a fost și pentru locuitorii din Subcetate un prilej de demnitate și entuziasm național. Pe baza protocolului încheiat la 17 noiembrie 1918, s-a format o delegație pentru a participa la Alba Iulia, din care au făcut parte: Iacob Pop, devenit apoi comisar al Prefecturii București, și Dumitru D. Muscă, Ioan Cotfas (a Cionculesei), Toader Urzică, Nicolae Cotfas (Mășcălan) și preot dr. Augustin Tătar.

Președintele adunării elective din comuna Subcetate a fost protopopul Augustin Tătar. Își trăgea obârșia din familia preotului greco-catolic Gavrilă Tătar din Dumbrava – Alba, familie înnobilată în 1650 de principele Ardealului Gheorghe Rakoczi II, pentru fapte de arme deosebite. Augustin era al șaselea copil. A urmat cursurile Seminarului Teologic din Blaj, apoi a studiat la Roma între anii 1908 – 1914, la Institutul De Propaganda Fide, unde a absolvit doctoratul în teologie și filozofie. A păstorit în Șăulia, apoi la Subcetate și a fost protopop al Giurgeului între 1916 – 1919, după Elie Câmpeanu, nevoit să se refugieze în România, după intrarea României în război, în 1916. În această calitate, a însoțit delegațiile din satele românești la Marea Adunare de la Alba Iulia, fiind și membru în Marele Sfat Național Român. După Unire, a funcționat profesor la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj, apoi profesor și Rector al Academiei Teologice Greco-catolice din Blaj, canonic mitropolitan. A fost o personalitate marcantă a lumii interbelice greco-catolice din Blaj, fiind considerat unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai gândirii greco-catolice.

Dumitru D. Muscă s-a născut în 1863 în Subcetate, a locuit în prima casă la intrarea în comună, dinspre localitatea Sărmaș, într-o casă din piatră, în care au locuit mai multe generații. A fost căsătorit cu Ana Muscă și au avut 4 copii: Ana (1885-1957), căsătorită cu Gavril Pop, Ioana, căsătorită Țifrea, Ioan Muscă, doctor în medicină (1891-1915), mort la scurtă vreme după absolvirea studiilor și înmormântat în cimitirul din Subcetate, și Petru (1901-1988).

Nicolae Cotfas (Mășcălan) a fost participant în delegația comunei Subcetate, fiind unul dintre gospodarii fruntași, cu gospodăria situată Pe Față. A avut șapte copii, 3 băieți și 4 fete, pe care i-a crescut singur, după ce în 1922 a rămas văduv: Gheorghe (a murit în 1939), Vasile (născut în 1920, voluntar, refugiat, în armata românească, în Al Doilea Război Mondial), Petru (decedat la 14 ani), Ana, Maria, Paraschiva. Nicolae Cotfas a murit în anul 1936.

Toader Urzică, nascut în anul 1885, a fost o personalitate marcantă a comunei Subcetate, în special pentru dezvoltarea învățământului din localitate. A decedat în anul 1939. A avut funcția de președinte al comitetului școlar și a contribuit în mod direct la îmbunătățirea educației prin donarea din proprietatea familiei a unui teren necesar organizării activităților recreative și sportive. Astăzi, pe acel teren se află baza sportivă a Liceului „Miron Cristea”, însă o parte din curte a fost cedată, în perioada comunistă, pentru construirea Căminului Cultural.

Toader Urzică a fost căsătorit cu Ana (născută Muscă) și au avut două fete, Paulina și Leontina, care au absolvit școli medii. Paulina a devenit învățătoare în Subcetate și în același timp preoteasa Suciu.

Ioan Cotfas (a Cionculesei), născut în 1860, a fost unul dintre membrii cu drept de vot din delegația comunei Subcetate. Despre el mărturisește Lucreția Ilisan, fiica uneia dintre cele opt fete pe care le-a avut. Ea declara că bunicii săi materni au fost oameni așezați, iar respectul pentru muncă și pentru semenii săi le-au oferit mediul potrivit de a-și crește și căsători fetele. Se declara fericită că are privilegiul să locuiască în casa lor, situată pe coama dealului care duce spre Duda și Șăștină. Parascheva Cotfas, soția delegatului la Marea Unire Ioan Cotfas, povestește nepoatei că soțul ei era un om deosebit, cu frică de Dumnezeu.

O altă personalitate marcantă a comunei Subcetate a fost protopopul Vasile Urzică (1872-1970), participant la marele eveniment de la 1 Decembrie 1918, nu în calitate de delegat al comunei, ci în aceea de protopop greco-catolic de Alba Iulia. A fost unul dintre cei cinci copii ai protopopului Ioan Urzică (1843-1878) din Subcetate și ai Iulianei, sora seminaristului din Bicaz, Ioan Cotta, cel cu care Mihai Eminescu străbătuse drumul de la Târgu Mureș la Blaj în 1866. Vasile Urzică și-a început activitatea pastorală în comuna natală după ce a absolvit studii de teologie la Blaj. După terminarea studiilor teologice, în anul 1900 a revenit în localitatea natală, unde a fost numit preot și unde a păstorit până în 1916. La Subcetate, în cadrul comunității unite pe care Vasile Urzică a păstorit-o, împreună cu credincioșii săi au ctitorit o frumoasă biserică de piatră, cu acoperiș din țiglă, pe locul uneia mai vechi, din lemn, biserică ce a avut hramul Sf. Dumitru. În anul 1909 îl găsim pe Vasile Urzică menționat ca membru ordinar în rândurile românilor care sprijineau Astra din zona Despărțământului Treiscaune. În aceeași calitate ca membru al Asociațiunii Transilvane îl aflăm și în anul 1911. De altfel viitorul protopop Urzică, a activat în Alba-Iulia în cadrul mandatelor de conducere ale acestui despărțământ exercitate de Ioan Teculescu, Zaharia Muntean, Ioan Sandu, Romul Bocași în primul mandat de conducere al Despărțământului central județean Alba al Astrei, deținut de profesorul de istorie Eugen Hulea.

În anul 1916, în condițiile în care comuna Subcetate a devenit teatru de operațiuni militare pe fondul înaintării trupelor românești în zona Toplița, locuitorii au fost obligați de către autorități să plece în refugiu. Vasile Urzică, împreună cu soția Maria și cu cele trei fete au urmat calea către Alba Iulia, unde mitropolitul Victor Mihaly de Apșa l-a investit protopop al Alba Iuliei, ocupând în același timp și parohia greco-catolică din cartierul Lipoveni. Funcția de protopop al Alba Iuliei a ocupat-o efectiv începând din 17 martie 1918, după o perioadă de mai bine de un an de așteptare, în care s-a aflat în continuare paroh în Subcetate, dar și slujitor în biserica din cartierul Lipoveni.

În perioada premergătoare Unirii din anul 1918, alături de protopopul Ioan Teculescu, (viitorul episcop Iustinian Teculescu), originar din Covasna, au îndeplinit funcțiile de președinte, respectiv de vicepreședinte în Consiliul Național Român local din Alba Iulia, calitate în care au fost preocupați de organizarea și buna desfășurare a Marii Adunări de la Alba Iulia. Dintre sarcinile încredințate protopopului Urzică era și aceea de a asigura buna primire a oficialilor români, precum și rezolvarea problemei cazării acestora.

În calitate de vicepreședinte al Consiliului Național Român, Vasile Urzică s-a implicat în rezolvarea problemelor administrative ale orașului, prin preluarea magazinelor sub autoritatea proprie, pentru a se preveni speculele, precum și de desființarea serviciului de jandarmerie maghiară și înlăturarea mitralierelor. S-a ocupat de combaterea propagandei antiunioniste și organizarea consiliilor și gărzilor naționale românești. Împreună cu Ovidiu Gritta s-a aflat în fruntea unei gărzi de onoare care s-a preocupat în mod oficial cu onorul și primirea în gara din Alba Iulia și apoi în saloanele Hotelului Hungaria (devenit mai târziu Dacia) din Cetatea Unirii, în 28 noiembrie 1918, a lui Iuliu Maniu, Vasile Goldiș, Ioan Suciu, Ștefan Cicio Pop, cei care veneau din Arad. La sosirea în gara din Alba Iulia protopopul unit le-a zis: „Ați venit pe pământul sfințit de țărâna martirilor Horia, Cloșca și Crișan, ca să aduceți desrobirea neamului nostru care a gemut atâtea veacuri de grele suferințe”. La auzul acestor cuvinte Ștefan Cicio-Pop răspunde: „Din pat ne-am sculat unii și bolnavi am venit pe aceste locuri de bogate amintiri naționale. Aici a fost Golgota, aici trebue să vină și mântuirea. Cu drag am venit la marea adunare națională, cea mai mare și mai frumoasă sărbătoare națională pe care au avut-o românii de la descălecatul lui Traian încoace primire și doresc să ne apropiem de locul adunării cu smerenie și cu demnitate. În salonul hotelului, Vasile Urzică a adresat cuvântul de bun venit înalților oaspeți, dând asigurări, în numele lui Ioan Teculescu, că Marea Adunare de la Alba Iulia se poate desfășura în cele mai bune condiții.

A participat la Marea Adunare de la 1 Decembrie 1918 în calitate oficială ca reprezentant al Protopopiatului Greco-catolic din Alba Iulia, alături de alți protopopi ortodocși și greco-catolici din Transilvania, iar soția sa, Maria, a participat la Adunare în calitate de delegată din partea Reuniunii femeilor române pentru înfrumusețarea Bisericii din Lipoveni. A doua zi după Marea Unire, protopopul Vasile Urzică cel care era și paroh la Biserica „Adormirea Maicii Domnului” din cartierul Lipoveni Alba, l-a invitat pe Iuliu Maniu la slujba oficiată în ziua aceea urmând mai apoi ca președintele ales al Consiliului Dirigent al Transilvaniei să fie invitat în după amiaza aceleiași zile la masă în casa familiei Urzică.

Tot în aceiași zi, Vasile Urzică a ținut un discurs la catafalcul eroului Ioan Arion, tânărul ucis de secuii din gara Teiuș, chiar în momentul când trenul pleca spre Alba Iulia. Despre primul erou al României întregite scria și ziarul Alba-Iulia organ al proclamării unității naționale, în numărul său din 10 decembrie 1918: „Ion Arion din Agriș Turda ie numele mortului neamului omorât de furia turanică în gara din Teiuș. El venea la Alba-Iulia, dar i-a fost dat să ajungă cu inima înghețată. A fost înmormântat ca un erou. La mormântul lui a vorbit generalul Leonie din Țara Românească, care l-a sărutat pe fruntea rece, dându-i sărutarea unei țări întregi. Au vorbit mai mulți inși, între care Vasile Goldiș, protopopul Urzică și părintele protopop al legiunei Rusan. Toți au vărsat lacrimi calde, flori de durere, făcându-l să trăiască pe veci în inimile nenumăraților români care l-au petrecut la groapă. Pentru familia lui a adunat teologul Enea Patachi-Văleanul, 3564 Cor. Amintirea lui va trăi în veci, înbălsămată în lacrimile noastre,căci noi ne știm face datoria față de martiri.”

Ca vicepreședinte al Consiliului Național Român local din Alba-Iulia, a primit în gara orașului împreună cu căpitanul Florian Medrea în fruntea unei companii de onoare adresând cuvântul de bun venit, corpului ofițeresc și trupei care formau Regimentul 5 Vânători. În discursul său din 18 decembrie 1918, prilejuit de această sosire, Vasile Urzică a remarcat, atât starea de spirit a momentului, dar a făcut și o incursiune despre intrarea lui Mihai Viteazul în Cetatea Alba Iulia, urmată la peste 300 de ani de Marea Adunare Națională, eveniment considerat hotărâtor pentru unirea Transilvaniei cu România și, peste câteva zile armata era trimisă de Regele Ferdinand pentru a desăvârși România Mare. Chiar dacă era plecat de mult timp din localitatea natală, nu și-a uitat rădăcinile aducându-și contribuția alături de un grup de acțiune din Subcetate, donând o importantă sumă de bani la edificarea Monumentului Eroilor din acea localitate care s-au jertfit pe câmpurile de luptă în timpul primului război mondial. De asemenea protopopul V. Urzică a fost implicat și în activitatea politică care s-a desfășurat în județul Alba, candidând în mai multe rânduri și fiind ales în parlamentul României de fiecare dată. Astfel la alegerile electorale pentru Parlament, din 4 iunie 1931 Vasile Urzică a candidat pe lista Partidului Național Țărănesc, fiind ales senator al județului Alba cu 9.197 de voturi. După o viață pusă în slujba lui Dumnezeu și a credincioșilor săi, după o activitate pastorală plină, dar și de implicare în viața social-culturală și național-politică a orașului Alba Iulia și a județului Alba, în diferite structuri cultural-asociative, laice și religioase, în anul 1942 protopopul Vasile Urzică a ieșit la pensie, părăsind orașul Unirii stabilindu-se la una dintre fiicele sale care locuia și era medic al al comunității din Dumbrăveni, lângă Mediaș.

În ziua Marii Uniri, locuitorii din Subcetate s-au adunat la Biserică, unde s-a sfințit primul steag românesc, confecționat de Lucreția Pop, s-a depus jurământul de credință către neamul românesc și s-a cântat Deșteaptă-te române! Din Tulgheș, au participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 Nicolae Ianoș, Gavril Pop, Ioan Citirigă, Dumitru Creangă, Petru Olaru și Gavril Filimon.

III.4. Delegați aleși la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia
din județul Odorhei

În județul Odorhei au fost organizate, după îndemnurile primite din partea Consiliului Național Român Central, două cercuri electorale, care și-au desemnat delegații ce au reprezentat comunitățile românești, dându-și acordul pentru Unirea de la 1 Decembrie 1918 a Transilvaniei cu România.

Din cercul Homorod – Ocland au fost aleși Vasile Suciu din comuna Archita (astăzi județul Mureș) și Nicolae Ștefan din localitatea Jimbor.

Colegiul electoral al comunei Archita au ținut adunarea populară în data de 29 noiembrie 1918, sub președinția lui Ioan Vătășanu. În document se spune: „Subsemnații, adeverim că în comuna Archita din comitatul Odorheiu s-a ales azi ca delegat al acestei comune, dl. Vasiliu Suciu, învățător, cu unanimitate de voturi. Sus numitul delegat este prin acesta autorizat a lua parte cu vot decisiv la marea adunare națională română ce se va convoca prin Consiliul central național român, în numele tuturor românilor din acest cerc electoral”.

În comuna Jimbor, adunarea populară s-a ținut în data de 28 noiembrie 1918, sub președinția lui Ioan Leuca, fiind ales ca delegat al acestei comune Nicolae Ștefan, cu unanimitate de voturi.

Tot din județul Odorhei, din cercul Cristuru Secuiesc au fost delegați: Achim Pandrea din comuna Feleag, Alexandru Murzea din Vidacut, Nicolae Maior junior și Eronim Bereșiu din Săcel (Andrașfalăul românesc în text).

Obștea poporului român din comuna Feleag l-a delegat pe Achim Pandrea să-i reprezinte la Alba Iulia pe toți românii din localitate. În documentul care se găsește la Muzeul Unirii din Alba Iulia se spune: „Dat din ședința poporului comunei noastre, curat românească, Feleag – comitatul Odorheiul Secuiesc, ținută la 11/24 noiembrie 1918, lui Achim Pandrea, pe care l-a încredințat a participa sub ori și ce împrejurări la marea adunare a poporului român din Ungaria și Transilvania, care se va ținea în 1 Decemvrie, anul curent, în Alba Iulia. Pentru a reprezenta comuna, a spune dorința lui și a să supune întru toate hotărârii Marelui Sfat Național Român”. Pe document, pe lângă semnătura președintelui adunării și a notarului de ședință se află și sigiliul (ștampila) Oficiului Parohial Ortodox Român Feleag.

Populația românească din comuna Vidacutul unguresc, din comitatul Odorhei, prin ședința din 15/28 noiembrie 1918, „aduce la cunoștința tuturor celor în drept a ști că pentru: Marea Adunare generală națională de la Bălgrad, obștea e reprezentată prin economul Alexandru Murzea spre care scop i se eliberează numitului acest AVIS spre a-i servi de «Credențional»”. Documentul este semnat de către preotul paroh ortodox Popa Ioan și de notarul de ședință Petru Bucur. Alături de comuna Vidacutul unguresc participă la hotărârea de unire și locuitorii din Vidacutul român, împreună cu filiile sale. În 28 noiembrie 1918, cetățenii din Vidacutul român semnează hotărârea de unire, iar în fruntea listei se aflau preotul ortodox Ioan Popa și învățătorul Vasile Mărășescu. Documentul este semnat de 89 de persoane din Vidacutul român și 154 din filia Vidacutul unguresc.

În documentul intitulat „Protocol”, din data de 15/28 noiembrie 1918, din localitatea Andrașfalăul român, rezultă că adunarea poporului, sub președinția preotului ortodox Titu Gheaja și a notarului Nicolae Marculescu, a ales ca reprezentanți ai aceste comune pe: Nicolae Maior Junior și pe Eronim Bereșiu ca delegați la adunarea generală națională. Documentul se încheie cu următoarea mențiune: „Acest credențional subscriindu-se de președinte și notar se predă menționaților reprezentanți”. „Hotărârea noastră”, documentul prin care românii din Săcel își manifestau dorința de unire cu țara este semnat de 107 capi de familie.

În afară de sarcina importantă pe care au avut-o gărzile naționale române din Alba Iulia și împrejurimi, aceea de a organiza desfășurarea și siguranța istoricei adunări a tuturor românilor, printre cei 1228 de deputați erau și reprezentanți ai gărzilor naționale române.

Garda Națională Română din Trei Scaune a fost reprezentată de stegarul Traian Ludu și de soldatul George Șandru.

Garda Națională Română din Vidacutul românesc i-a avut ca reprezentanți pe Zaharia Maior și pe ofițerul de administrație Ilie Costea, ambii din localitatea Vidacutul român, iar Garda Națională Română din Vidacutul unguresc l-a avut ca delegat pe Patrichie Murzea.

Trebuie spus că, atât la Alba Iulia, cât și pe întreg cuprinsul Transilvaniei, reprezentanții gărzilor naționale și-au adus din plin obolul la unirea Transilvaniei cu România.

Reflectând structura socio-profesională a populației românești din cele trei comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune, după profesiile pe care le îndeplineau cei 48 de delegați împuterniciți să reprezinte populația românească la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, se grupează astfel: preoți-6, învățători-4, juriști-3, funcționari-3, comercianți-3, țărani fruntași-29 (epitropi de biserică, mici meseriași etc). După Marea Unire toți acești reprezentanți ai comunităților românești din cele trei județe, s-au bucurat de respectul și prețuirea celor pe care i-au reprezentat și a administrației publice centrale și locale.

III.5. Ecouri ale desfășurării Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia

Populația română din Toplița (azi în județul Harghita) a avut ca delegat la Marea Adunare Națională de la 1 Decembrie 1918 pe doctorul Liviu Tilea. A mai fost de asemenea prezent ca delegat teologul toplițean Dumitru Antal, dar din partea Asociației Academice „Petru Maior” din Budapesta, al cărei președinte era. În această calitate, în octombrie 1918 a inițiat întocmirea unui apel către studenții români, cu îndemnul de a pregăti opinia publică românească, mai ales pe locuitorii satelor, pentru votul care se anunța și pentru unirea cu România. Înainte de a sosi în Cluj, a avut ocazia să trăiască anii premergători unirii în mijlocul studențimii budapestane. Ca studenți, urmăreau evenimentele războiului, veștile de izbândă a aliaților producându-le o mare bucurie. Întâlnirile săptămânale de la „Petru Maior” se transformau frecvent în dezbateri politice și naționale, dincolo de caracterul lor cultural-științific. Pentru a fi de folos țării, Dumitru Antal a părăsit Budapesta și, după multe peripeții, pe care le-a descris el însuși într-o lucrare memorialistică, a ajuns la Cluj. Acolo a participat la constituirea Comitetului Național Român și la depunerea jurământului de către gărzile naționale românești. Apoi a cutreierat satele din zona Deda-Reghin pentru informarea locuitorilor români asupra evenimentelor ce urmau să se întâmple, organizând consilii și gărzi naționale. Ajuns acasă, a convocat o adunare națională românească în același scop, iar la 26 noiembrie 1918 s-a numărat printre cei care au primit armata română în Toplița. „În cântări de muzică militară – spune Dumitru Antal într-o lucrare memorialistică – a început defilarea însuflețită a unei divizii întregi, cu ofițeri pe cai sprinteni, cu soldați uniform îmbrăcați, toți cu căști, pășind cu pasul soldatului român al cărui chip îl purtăm în suflet…apoi am jucat cu veselie în hora ce s-a încins cât a fost piața de mare… A fost cea dintâi horă înfrățită pe teritoriul României Noi, al cărui cetățean am devenit împreună cu toți toplițenii, din acel sfânt și neuitat moment”.

După primirea armatei române, tânărul student Dumitru Antal, alături de mulți alți români din Toplița și din împrejurimi, a plecat la Alba Iulia ca reprezentant al tineretului universitar, trăind momente de mare însuflețire, produse de proclamarea necondiționată a Unirii pe veci cu România. Însă, deplasarea delegaților spre Alba Iulia nu a fost deloc ușoară. Soldații unguri s-au dedat la numeroase provocări împotriva celor care doreau să participe la istoricul eveniment. S-au petrecut evenimente tragice în localitățile Cucerdea și Teiuș, după cum relatează același Dumitru Antal. Gara din Reghin era stăpânită de garda românească, însă în localitatea Cucerdea, gara era încă sub garda ungurească. Ajunși acolo, steagul tricolor scos pe fereastra trenului a fost sfâșiat cu baioneta și înlăturat de doi husari unguri. Un ofițer român a recuperat steagul, dar ungurii au reușit să fugă. În zadar au încercat să-i găsească. Toți cei înarmați au coborât din tren și au dezarmat garda ungurească, confiscându-le armele. În gara din Teiuș, trenul nu a fost lăsat să pornească până ce armele gărzii din Cucerdea nu au fost predate. După discuții aprinse și telefonări la Cluj, au dat înapoi o parte din arme. Românii erau în număr foarte mare și, pe unde treceau, însuflețeau locul. După plecare, ungurii au tras din podul gării în ultimul vagon al trenului și l-au ucis pe tânărul Ion Arion, din părțile Turzii, cei aflați în tren aflând aceasta doar la sosirea în Alba Iulia.

În timp ce la Alba Iulia se săvârșea mărețul act al Unirii Transilvaniei cu România, moment la care și locuitorii din cele trei comitate – Ciuc, Odorhei și Trei Scaune (actualele județe Covasna și Harghita) și-au adus contribuția pe deplin, în toate satele și comunele, locuitorii care n-au putut fi acolo, au sărbătorit cu același entuziasm marele eveniment istoric. În ziua de 1 Decembrie, la ora 10, clopotele tuturor bisericilor au vestit deschiderea marii adunări naționale. Prin cuvântări emoționante, rostite de către cei rămași acasă, s-a adus la cunoștința poporului că a sosit și pentru români ziua izbăvirii. Însă proclamarea unirii nu s-a făcut numai la Alba Iulia, ci și prin glasul bisericii strămoșești s-a adus la cunoștința poporului învierea neamului și unirea românilor. În localitatea Belin, din județul Trei Scaune, în această zi: „preoții, în ușa Altarului, cu Sfânta Evanghelie ridicată, vesteau că neamul românesc a înviat, iar credincioșii răspundeau în cor: Adevărat c-a înviat!”

Cei care nu au putut participa, și-au motivat absența prin scrisori adresate Marii Adunări Naționale. Numeroase scrisori și telegrame pline de entuziasm și urări de succes au fost trimise pe adresa Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia. Din numeroasele scrisori și telegrame păstrate în arhiva Muzeului Unirii din Alba Iulia, emoționantă este scrisoarea adresată președintelui Marii Adunări Naționale – Gheorghe Pop de Băsești, de către președintele Reuniunii meseriașilor sibieni, Victor Tordășianu, care era și executor arhidiecezan. În scrisoare se spune că: „din cauza timpului nefavorabil și bolnav fiind, regret a nu putea lua parte personal la actul măreț. Sufletește sunt însă acolo. Familia mea restrânsă o reprezintă nevasta mea, iar marea familie a meseriașilor români sibieni, reprezentată prin trimiși speciali își închină steagul în fața hotărârilor ce se vor lua de Maiestatea Sa Poporul Românesc, cu cari hotărâri ne identificăm. Trăiască România Mare! Sibiu, 30 noiembrie 1918.”

Nimic nu i-a mai putut împiedica pe români să nu își atingă scopul, acela de a fi de față la cea mai mare sărbătoare a poporului român. Așa cum spune istoricul Gelu Neamțu, „era fără îndoială un șoc pentru toți maghiarii din Transilvania, ca din stăpâni cu privilegii, să devină simpli cetățeni cu drepturi egale cu toți ceilalți.” Ochii lumii erau ațintiți asupra românilor, însă românii s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Au dat dovadă de demnitate și de chibzuință, atât în vremea pregătirii adunării, în drumul lor spre adunare, cât și în timpul ședinței. Cetele de oameni, pe jos, cu căruța sau cu trenul, îmbrăcați în haine de sărbătoare, cu steaguri în frunte, s-au îndreptat spre Alba Iulia. În acest sens, ziarul „Românul” aprecia momentul astfel: „Un astfel de popor conștient nu mai poate fi robul altui popor și este o impunătoare demnitate în drumul acesta lung și greu ce-l fac pe jos, pe sus, în văzduh, în gând și acolo vom fi cu toții, toți într-o suflare, țărani și cărturari, să strigăm într-un singur glas și dorință, să știe lumea întreagă că nu mai vrem, nu mai putem fi iobagi.”

Adunările s-au desfășurat în general în mod pașnic, pătrunse de un sincer și curat entuziasm. Însă nu peste tot. Așa cum am văzut mai sus, primul mort al României întregite a fost stegarul Ion Arion, care a încercat să apere steagul românesc roșu – galben – albastru de o bandă de secui fanatizați, care l-au împușcat mortal. De asemenea și la Târgu Lăpuș, primul împușcat din mulțime a fost tot stegarul, iar în gara Războieni, garda națională maghiară s-a aruncat cu baionetele și a sfâșiat unul din steagurile tricolore arborat pe trenul care se îndrepta spre Alba Iulia.

Așadar, hotărârea de unire aparține „Maiestății Sale Poporului Românesc”, hotărâre câștigată prin multe sacrificii și jertfe. Unirea a fost opera întregului popor român, indiferent de apartenența politică sau de clasă. Dacă celelalte națiuni oprimate din monarhia austro-ungară și-au proclamat unitatea și independența prin declarații politice ale partidelor, sau prin declarații în Parlament ale politicienilor, singur, poporul român și-a hotărât soarta într-o mare adunare națională, reprezentativă, la care au participat peste 100.000 de oameni, plus 1228 de delegați împuterniciți a-i reprezenta și a hotărî în numele poporului.

De precizat, în concluzie, faptul că la Alba Iulia dintre cei 680 de aleși în cele 130 de circumscripții electorale din toată Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Sătmar, 35 dintre ei au reprezentat cercurile electorale din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune. De asemenea, dintre cei 548 de membri de drept ai Marii Adunări Naționale, reprezentanți ai episcopiilor românești, ai societăților culturale, ai institutelor de învățământ superior și ai școlilor medii, ai reuniunilor învățătorești ai reuniunilor de meseriași și femei, delegații Partidului Social Democrat Român, ai gărzilor naționale și ai societăților studențești, 13 dintre aceștia au fost din zona Ciuc, Odorhei și Treiscaune: 2 protopopi români, 6 reprezentați ai unor reuniuni și ai unei societăți și 5 reprezentanți ai gărzilor naționale românești, și anume: protopopii Constantin Dimian din Treiscaune și dr. Augustin Tătar din Varviz (Subcetate); Virgil Nistor din Arpătac (Araci) și dr. Romul Oltean, avocat din Dobârlău, din partea Reuniunii de cântări din Arpătac (Araci); George Popoviciu și Dumitru Antal, ambii studenți la Budapesta, din partea Societății „Petru Maior” a universitarilor români din Budapesta, supleanți fiind Traian Popoviciu și Veturia Leucuția; George Axente și Alexandru Axente, ambii din Arpătac (Araci), din partea Reuniunii femeilor române din comuna Arpătac (Araci); stegar Traian Ludu și soldat George Șandru, ambii din Prejmer, din partea Gărzii naționale române din Treiscaune; Zaharia Maior și ofițer de administrație Ilie Costea din partea Gărzii naționale române din Vidacutul-român; Patrichie Murza din partea Gărzii naționale române din Vidacutul-unguresc.

Acestor bravi bărbați, care au pus interesele țării mai presus de însăși viața lor, mânați de un ideal năzuit de multe generații, le datorăm realizarea Marii Uniri.

Capitolul IV.
Crâmpeie biografice ale participanților români din fostele județe Trei Scaune, Ciuc și Odorhei la pregătirea, înfăptuirea
și desăvârșirea Marii Uniri

La efortul depus de poporul român pentru realizarea întregirii naționale a contribuit în mod deosebit Biserica Ortodoxă Română, alături de Biserica Greco – Catolică, prin slujitorii ei, Biserică ce în Transilvania a fost multă vreme, până la începutul secolului al XVIII-lea, pentru români singura instituție națională. Prin oamenii săi de mare valoare, care au desfășurat o vie și neobosită activitate culturală, națională și socială, Biserica Ortodoxă și Greco- Catolică, și-au câștigat un binemeritat prestigiu în fața națiunii, fiind alături de școala românească și de armată, instituția care și-a adus contribuția la înfăptuirea celei mai răsunătoare și îndelung așteptate victorii din istoria noastră bimilenară: Unirea definitivă a tuturor românilor într-un singur stat. Biserica a fost întotdeauna alături de popor, în toate eforturile de cultivare a conștiinței naționale și de afirmare a dorinței de unitate națională, în toate provinciile românești. Prin rugăciune, prin cuvânt rostit, prin cărți tipărite, prin prezența personală și fapta concretă a slujitorilor ei, Biserica a fost activă în lucrarea de unire, implicându-se în realizarea acestui ideal prin ierarhi cărturari, preoți patrioți, profesori și studenți în teologie, aceștia având talent oratoric, putere de convingere și de mobilizare, dar și prin călugări sau călugărițe care au îngrijit soldații răniți, prin mănăstiri și parohii, toți împreună încurajând moral și ajutând material pe luptătorii români pentru libertate și unitate națională.

Un rol important în păstrarea și afirmare identității naționale românești din Transilvania l-au avut preoții protopopi, în calitatea lor de lideri spirituali ai românilor ardeleni. În secolul al XIX-lea și începutul sec. XX, în fruntea protopopiatelor ortodoxe și greco-catolice din fostele scaune, respectiv comitate Ciuc-Giurgeu, Odorhei și Treiscaune s-au aflat următorii: Protopopiatul Ortodox Treiscaune: Nicolae Popovici din Ozun, Radu Verzea din Săcele, Ioan Pop (Popescu) din Brețcu, între anii 1827-1835; Petru Pop din Brețcu (1835-1853); Nicolae Popescu din Mărtănuș (1853-1861); Ioan Petric din Brașov (1861- 1872); Spiridon Dimian din Brețcu (1873-1885); Dimitrie Coltofeanu din Brețcu (1885-1903); Constantin Dimian, din Brețcu (1903-1920); Protopopiatul Ortodox al „Hăghigului și Vâlcelelor”: Ioan Moga din Vâlcele (1847-1868); Protopopiatul greco – catolic al Treiscaunelor, cu sediu în Poian: Iacob Popovici (1839-1847), Moise Boieriu din Ghidfalău (1848-1859), Ioan Șolnoi (1859-1909); Protopopiatul greco-catolic al „Giurgeului și Sepvizului”, cu sediul la Gheorgheni și Frumoasa: Ioan Vijoli din Gheorgheni (1815-1843), Aron Boieriu (1843-1871). În 1871, vechiul arhidiaconat se desparte în două: Frumoasa și Ghimeș, conduse de protopopii: Ioan Urzică (1871-1878), Gavril Ciobotar (1871-1884), Petru Dobreanu, George Crișan, Simion Chețan, Iuliu Montani și Artemiu Codarcea (1884-1896), Elie Câmpeanu (1896-1916); Protopopiatul greco-catolic Odorhei: Ioan Laslo (1780-1811), Ioan Boieriu (1812-1820), Ștefan Boieriu (1820-1834), Ioan Boieriu din Aldea (1834-1856), Alexandru Boieriu (1856-1897), Ștefan Șandor (1897-1916), Ioan Gergely (1917-1924).

În cărțile de istorie națională și bisericească se află la loc de mare cinste nume reprezentative de ierarhi din actualele județe Covasna și Harghita, care și-au adus contribuția la făurirea României Mari, îndeplinind roluri decisive în viața publică a țării.

În această binecuvântată parte din inima României s-a născut o pleiadă de ierarhi ortodocși și greco-catolici, personalități de primă mărime ai spiritualitățiiși culturii românești. Între aceștia trebuie enumerați: Patriarhul Miron Cristea (1868-1939, născut în Toplița, județul Harghita), Mitropolitul Nicolae Colan (1893-1967, născut la Araci, județul Covasna), episcopul Justinian Teculescu (1856-1932, născut la Covasna, județul Covasna), episcopul Veniamin Nistor (1886-1963, născut la Araci, județul Covasna), episcopul Emilian Antal (1894-1971, născut la Toplița, județul Harghita) și mitropolitul Alexandru Niculescu (1882-1941, născut la Tulgheș, județul Harghita).(Anexa nr. 11)

Cu educația primită în familie, biserică și școala din localitatea natală, fiecare ierarh s-a format ca o personalitate marcantă a Bisericii Românești, dar și cu binecuvântate rosturi publice, în alte domenii ale vieții culturale, sociale și politice românești. Ca personalități implicate în viața publică românească, ierarhii născuți în această parte de țară au participat activ la pregătirea și înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Tânărul Nicolae Colan a contribuit la consolidarea unirii Basarabiei cu România, prin activitatea rodnică desfășurată în primăvara anului 1918 la Chișinău.

În privința ierarhilor menționați evidențiem personalitatea lor, nu doar ca o înșiruire de date biografice, fie chiar a unor personalități cu totul deosebite, ci în ansamblul lor cele descrise, dorim să reprezinte o frescă specială a unei perioade fierbinți de vârf, a unei epoci glorioase din istoria poporului român, în care ierarhii și preoții români au avut un rol important, pe care îl menționăm și îl prezentăm în cadrul acțiunilor generale ale poporului, cinstindu-le astfel memoria.

IV.1. Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe și greco-catolice

IV.1.1.Patriarhul Miron Cristea și Marea Unire

S-a născut la data de 18 iulie 1868 la Toplița, azi în județul Harghita, având numele de botez Elie. Studiile le urmează la gimnaziul săsesc din Bistrița (1879-1883), apoi la Liceul Grăniceresc din Năsăud (1883-1887), la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu (1887-1890) și la Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din Budapesta ( 1891-1895), unde obține doctoratul cu o teză despre Viața și opera lui Eminescu (tipărită în limba maghiară, 1895). Devine învățător – director la Școala Confesională Românească din Orăștie (1890-1891), secretar (1895-1902), apoi consilier (asesor 1902-1909) la Arhiepiscopia Sibiului. După hirotonirea întru diacon necăsătorit (la 30 ianuarie 1900), este călugărit la mânăstirea Hodoș – Bodrog (1902), sub numele Miron, fiind apoi hirotonit ieromonah (la 13 aprilie 1903) și hirotesit protosinghel (la 1 iunie 1908). În perioada 1898-1900 este redactor la „Telegraful Român”, iar în 1905 devine președintele „Despărțământului Sibiu al Astrei”, apoi președinte al Reuniunii Române de Muzică din Sibiu și membru al altor instituții culturale românești. În calitatea pe care a avut-o la Arhiepiscopia Sibiului a adus o contribuție directă la ridicarea actualei catedrale mitropolitane din Sibiu și la înființarea Băncii Culturale „Lumina” din același oraș.

Miron Cristea este ales episcop al Caransebeșului la 3 decembrie 1909, confirmat la 10 aprilie 1910, hirotonit la 20 aprilie și înscăunat în catedrala din Caransebeș la 8 mai 1910.

La Caransebeș a păstorit în condiții dificile, din cauza Primului Război Mondial, având de înfruntat furia oarbă a Guvernului ungar de a desființa Școlile confesionale românești. La 1 decembrie 1918, în calitatea sa de întâistătător al Episcopiei Caransebeșului, a fost prezent la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, rostind o pătrunzătoare cuvântare, în care amintea suferințele îndurate veacuri de-a rândul de către românii transilvăneni. A fost unul dintre membrii delegației numite să ducă Actul Unirii la București, alături de Vasile Goldiș, A. Vaida-Voevod, Iuliu Hossu și alții. În data de 31 decembrie 1919, episcopul Miron Cristea al Caransebeșului a fost ales în scaunul de Mitropolit primat al Ungro-Vlahiei, fiind înscăunat la 1 ianuarie 1920. Până în anul 1925 a fost mitropolit primat, urmând ca la data de 25 februarie 1925, prin publicarea în Monitorul Oficial a „Legii pentru ridicarea scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungro-Vlahiei, la rangul de Scaun Patriarhal, Miron Cristea avea să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. A fost înscăunat în demnitatea oficială de Patriarh la data de 1 noiembrie 1925, în prezența unui mare număr de oficialități ale statului, precum și în prezența delegațiilor trimise de celelalte Patriarhii Ortodoxe.

IV.1.1.1. Activitatea lui Miron Cristea pentru înfăptuirea unirii Transilvaniei cu România

Îndată după lansarea „Regulamentului pentru alegerea deputaților Adunării Naționale”, la data de 15 noiembrie 1918, episcopul Miron Cristea a acționat imediat, pentru ca evenimentele istorice care priveau viitorul neamului românesc să se desfășoare cât mai repede. În cuvântarea rostită de Miron Cristea, cu ocazia constituirii Consiliului Național Român din Caransebeș, la data de 25 octombrie 1918, a spus: „lanțurile tiraniei maghiare au căzut de pe trupul românilor, rupte fiind de sângele jertfit de frații noștri din Regatul liber, de surorile noastre latine, Franța și Italia, de puternica Anglie și de înțeleptul Wilson.”

A doua zi, pe 26 octombrie, episcopul Miron Cristea a lansat către toți credincioșii români din eparhia Caransebeșului un Ordin istoric: „de a se pomeni în toate Bisericile stăpânirea noastră națională. La ectenia cea mare, de la începutul slujbelor, la ectenia după Sfânta Evanghelie, la ieșirea cu Sfintele Daruri, după pomenirea episcopului. În acest Ordin adresat credincioșilor eparhiei se făcea amintirea principiilor wilsoniene: „Războiul de acum și duhul creștinesc, cuprins în soliile marelui prezident al Statelor Unite din America, Wilson, a provocat o epocală prefacere și în viața națională a poporului român din Transilvania și Ungaria. Astăzi toată lumea recunoaște fiecărui popor dreptul de a dispune asupra sa. În consecința acestui principiu fundamental pentru viitoarea dezvoltare și organizare a poporului nostru, comitetul partidului național român, ales de conferința națională, este recunoscut din partea tuturor factorilor competenți conducătorul și reprezentantul legal al neamului nostru.”

Într-un alt ordin, semnat de data aceasta alături de Miron Cristea și de episcopul Aradului Ioan I. Papp, din data de 10 noiembrie, „Sfântul Sinod Episcopal pentru pomenirea primului sfat al Națiunii române” precizează în rezoluția emisă atunci că „Marele Sfat al Națiunii române de la care are să emaneze puterea și dreptul Înaltei noastre stăpâniri naționale, este chemată să fie cea mai înaltă autoritate națională a poporului român” și că această „Înaltă stăpânire națională” va fi pomenită în biserică „în locul ecteniei pentru domnitor”.

Același lucru avea să hotărască și Mitropolia Greco-Catolică din Blaj, care a hotărât ca numele împăraților habsburgici, pentru care preoții români fuseseră obligați să se roage timp de peste 200 de ani, să fie înlăturate pentru totdeauna din bisericile românești.

Aportul său considerabil și rolul său hotărâtor pentru înfăptuirea Marii Uniri l-a avut Miron Cristea în timpul cât a păstorit ca episcop al Caransebeșului.

De la începutul misiunii sale ca episcop al Caransebeșului a fost preocupat de nivelul educativ al păstoriților săi, punând un accent deosebit pe învățământul confesional. De aceea a depus toate eforturile pentru apărarea și consolidarea școlilor confesionale, pentru intensificarea acțiunilor culturale în satele și orașele eparhiei în care păstorea. Într-o circulară a sa din data de 10 mai 1910 se adresa astfel protopopilor și preoților din eparhia Caransebeșului: „Din partea-mi vă îndemn și vă sfătuiesc să grijiți de școala noastră confesională ca de lumina ochilor din cap și să faceți tot ce puteți pentru susținerea ei.” A fost un înflăcărat susținător al culturii românești, sprijinind manifestările teatrale românești la Caransebeș, precum și activitățile inițiate de Asociațiunea Astra. Episcopul Miron Cristea a subliniat, prin cuvântările sale, că poporul român numai prin cultură se va putea ridica din „starea umilitoare în care l-a cufundat vitregia vremii și să facă din poporul român un instrument care să prefacă pustiul în câmpii roditoare, iar câmpiile în adevărate paradise pământești.”

La Caransebeș, ca și în alte părți ale Banatului și Transilvaniei, s-au constituit Consilii Naționale Române și gărzi naționale. În urma unei mari manifestații naționale, desfășurată la 7 noiembrie 1918, s-au adus omagii marelui episcop caransebeșan, care a luat cuvântul și a făcut un aspru rechizitoriu al asupririi multiseculare a poporului român din această provincie, vorbind și despre jertfele incomensurabile românești pentru statul austro-ungar. Rechizitorul său s-a extins și la anii de război, precizând: „Chiar și jertfele enorme ce le-a adus poporul român în cursul acestui război pentru tron și patrie ni le-au răsplătit cu temnițe, cu răpirea ilegală a școlilor primare din Ardeal, cu oprirea de a mai cumpăra un petic de pământ; iar tronul ne-a poruncit să luptăm nu numai împotriva vestitorilor libertății popoarelor, ci ne-au silit să comitem barbaria de a pușca și în frații noștri de sânge.” În același moment, Miron Cristea amintea de dorința dintotdeauna a românilor, aceea de a fi toți sub același tricolor, dorință pe care avea să o trăiască deplin nu peste mult timp. El spunea: „Noi, românii, vrem să ne conducem înșine și să fim stăpâni pe noi și pe toate ale noastre, prin recunoașterea națiunii maghiare, care trebuie să se conducă doar pe sine. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, în curând vom ajunge acea mare zi, acea mare sărbătoare, în care cu toții vom înălța rugăciuni fierbinți de mulțumită către Cel de sus, care ocârmuiește lumea și popoarele ei; apoi, cu lacrimi de bucurie vom încinge hora mare a unirii tuturor românilor din hotare în hotare.” Și, într-adevăr, nu avea să mai treacă mult timp până când episcopul Miron Cristea, prezent la Alba Iulia, cetatea de bucurie și slavă a neamului românesc, avea să rostească o înălțătoare rugăciune de mulțumire către Dumnezeu, pentru înfăptuirea Statului Unitar Român, rugăciune care „a stors lacrimi de bucurie din ochii tuturor celor de față. Redăm doar partea finală a acesteia:

„Doamne, înaintea Ta aducem rugăciunile noastre, nu pentru dreptățile noastre, ci pentru multele Tale îndurări. Scoală-Te întru ajutorul nostru și mântuiește-ne pentru mila Ta. Dă ajutor glorioasei Armate Române, ca să scape pe toți frații noștri de strâmtoare și să întărească noile hotare ale patriei mărite. Dumnezeule, Mântuitorul nostru, ajută-ne nouă pentru mărirea neamului tău ca să sălășluiască mărire în pământul nostru. Primește în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri smerita rugăciune a robilor Tăi ce o înălțăm astăzi pentru sănătatea și fericita domnie a Majestății Sale Preaînălțatului și Mult stăpânitorului nostru Rege, Ferdinand I, pentru slăvita sa soție, Regina noastră Maria, și augusta lor familie, întărind pentru vecie legătura dintre noi, frații dezrobiți și sfânta coroană română, acum și în vecii vecilor. Amin!”

După rugăciune s-a cântat „Deșteaptă-te române!”, iar în momentul în care s-a ajuns la versul „Preoți cu crucea în frunte, căci oastea e creștină!”, episcopul Aradului, Ioan I. Papp, a ieșit în fața celor peste 100.000 de oameni, a ridicat crucea deasupra capului, iar mulțimile au ridicat și ei mâna dreaptă, în semn de jurământ.

După oficierea serviciului divin, în dimineața zilei de 1 Decembrie, în cele două biserici românești, ortodoxă și greco-catolică, din Alba Iulia, la ora 10.30, în sala Cazinoului au început lucrările Adunării Naționale a celor 1228 de delegați, printre care și cei trei din cele trei județe secuiești: Ciuc, Odorhei și Trei Scaune. Președintele adunării a fost desemnat venerabilul octogenar Gheorghe Pop de Băsești, care sosise la Alba Iulia din ajun, dar oboseala drumului îl doborâse la pat. „Cu toată febra ce-l muncea, el s-a ridicat din pat și a venit să prezideze adunarea și să-i binecuvânteze rostul fericit.”

Bătrânul președinte al Adunării, în cuvântarea rostită cu atâta emoție și trăire românească, cu acest prilej a subliniat dreptul Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia de a decide asupra națiunii române: „La locul acesta sfințit de sângele marilor noștri martiri, v-ați adunat și dumneavoastră ca să sfărâmați cătușele robiei noastre spirituale, ale robiei noastre seculare, și să decidem ca un popor liber asupra sorții noastre.”

A vorbit apoi despre însemnătatea momentului Vasile Goldiș, care a fost personalitatea politică indicată să argumenteze dreptul națiunii române la autodeterminare din punct de vedere istoric. Cuvântarea lui reprezintă o piesă de rezistență în angrenajul gândirii politice românești, încadrându-se în linia deschisă de celebrul discurs bărnuțian. Vasile Goldiș a citit în fața tuturor actul unirii și l-a supus spre aprobare „Măritei Adunări Naționale”. Actul Unirii cuprindea nouă puncte, primul dintre ele fiind cel mai important.

Când Vasile Goldiș a sfârșit lectura punctului I al hotărârii, prin care se decreta „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”, întreaga suflare din sala unirii a răspuns printr-un tunet de aplauze. Prezent în sala unirii, la momentul citirii documentului, a fost și Dumitru Antal (viitorul episcop Emilian Antal), atunci președintele societății studențești „Petru Maior”. De la el ne-a rămas descrierea sentimentelor de entuziasm și fericire ale celor prezenți în sala unirii. Iată descrierea momentului: „Toți au fost cuprinși de un cutremur în fața măreției acelui moment, care a hotărât pentru veșnicie noul destin al națiunii noastre. Și astăzi inima mi se încălzește când mă gândesc la acele clipe când eram transportat în culmea entuziasmului. Fericirea mea era atât de mare încât simțeam că-mi sare inima, parcă n-ar mai fi putut să se oprească.”

După ce au vorbit oamenii politici ai vremii, precum Iuliu Maniu, socialistul Iosif Jumanca și alții, a luat cuvântul și episcopul Caransebeșului dr. Miron Cristea, „căruia i s-au făcut ovațiuni care parcă nu mai voiau să ia sfârșit.” Marele ierarh a început prin a aminti de soarta românilor prin cele două milenii de la formarea lor ca neam:

„Mărită națiune românească! Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit, nobila viță romană în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.” Amintește de „năvălirea hunilor și a numeroase hoarde barbare, câte s-au strecurat pe aici în curs de veacuri”, care au divizat pe români, despre soarta lor ulterioară, ajunși, „unii sub jugul maghiarilor, alții au ajuns în robia turcilor, mai târziu a germanilor și a țarismului rusesc”. Remarcă îndeosebi faptul că cea mai lungă robie a fost asupra românilor din Ungaria și Transilvania, „care a durat o mie de ani”. Declară că se abține de a zugrăvi suferințele românești „din cursul celor zece veacuri” de robie, tocmai pentru a nu „întuneca seninătatea acestui frumos praznic național”. Amintește, totuși, de ideea de „stat național maghiar”, sub flamura căreia asupritorii „nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza”. Această acțiune fiind de neoprit, românii s-au retras resemnați „la vetrele familiilor și la altarele bisericuțelor noastre și acolo am străjuit cu adormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de români”. Treptat – spune Miron Cristea – românii au prins curaj și și-au întețit lupta politică, contra opresorilor, „cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale”. Aceste lupte politice „au fost pecetluite cu numeroase jertfe de mucenici, care formează pagini strălucite ale trecutului nostru”. Continuă apoi cu o alegorie romantică, spunând: „Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud cum geme de adânc din fundul temniței regele Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, care aici au fost trași pe roată”. Amintește că un mare îndemn pentru românii transilvăneni a fost „ceea ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, alipindu-se pământului strămoșesc”. Își exprimă în final ferma speranță că glasul unanim al celor prezenți la Alba Iulia și prin ei „glasul întregii națiuni se va concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei cuvinte: Pân’ la Tisa! Amin!”

Cuvântarea episcopului Miron Cristea a fost mult aclamată și ovaționată de către toți ascultătorii. În ea, eruditul cărturar toplițean face o sinteză a istoriei naționale plină de frământări, de lupte și de aspirații ale poporului român. El scoate în evidență originea daco-romană a poporului nostru, care a fost urgisit atâtea veacuri, ba de năvălirile popoarelor migratoare, ba de către turci și ruși, iar cei din Transilvania și Bucovina au avut de suportat teroarea pajurei bicefale.

Prin acest discurs, Miron Cristea aduce un elogiu măreției nației românești și își exprimă credința că se va împlini curând, și prin consacrarea tratatelor, realitatea istorică înfăptuită deja de voința românilor din Basarabia, Bucovina și Transilvania de a se uni cu Vechiul Regat. Finalul discursului episcopului de Caransebeș, cele trei cuvine „Până la Tisa!” amintesc, dintr-un anume unghi al mesajului lor, sintagma atât de cunoscută din „Doina” lui Mihai Eminescu „De la Nistru până la Tisa”. Referindu-se la contribuția patriarhului Miron Cristea la Marea Unire, Mitropolitul Antonie Plămădeală consemnează: „Elie Miron Cristea își face intrarea în România Mare, sosind ca dintr-un lung prizonierat de sub stăpânirea Austro-Ungară, printr-o cuvântare înflăcărată, așa cum numai transilvănenii știau să le alcătuiască, spre a rămâne documente pentru eternitate, ținută chiar pe vârful evenimentelor dintre cele două lumi, la Marea Adunare de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia”.

Afară, în fața miilor de români adunați la Alba Iulia, episcopul greco-catolic de Gherla, dr. Iuliu Hossu, a citit în fața Marii Adunări Naționale „Declarația Unirii”. După citirea declarației, episcopul Hossu s-a îmbrățișat cu episcopul Cristea „în fața mulțimii entuziaste care aclama și plângea de bucurie.” Într-o asemenea atmosferă, episcopul Gherlei a zis: „Precum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți fiii României.”

IV.1.1.2.Miron Cristea și prezentarea Actului Unirii Regelui Ferdinand

La 2 decembrie 1918, Marele Sfat Național, ales cu o zi înainte, întrunit în sala Tribunalului din Alba Iulia, numește Consiliul Dirigent. Tot acum, Marele Sfat Național ia hotărârea ca Rezoluția Adunării Naționale să fie adusă la cunoștință regelui și guvernului. Cu acest prilej au fost desemnați și membrii delegației care urmau să meargă la București. Din această delegație făceau parte: episcopul ortodox al Caransebeșului, Miron Cristea, cel greco-catolic de Gherla, dr. Iuliu Hossu, Vasile Goldiș și Alexandru Vaida-Voevod, cărora li s-au adăugat Caius Brediceanu din Lugoj și Mihai Popovici de la Brașov.

Iată cum prezintă Constantin Kirițescu fericitul moment al prezentării Actului Unirii regelui Ferdinand: „La 12 decembrie, o delegație ardelenească compusă din episcopii Cristea și Hossu, miniștrii Goldiș și Vaida, s-a prezentat la București Regelui Ferdinand și i-a citit Actul Unirii, predându-i stăpânirea asupra pământului Ardealului și depunând la picioarele Tronului jurământul de credință a patru milioane de români.”

Delegația transilvăneană a sosit la București în data de 12 decembrie 1918. La sosirea trenului, gara era împodobită cu drapele tricolore și cu flori. Erau de față toți membrii guvernului, în frunte cu I.I.C.Brătianu, membrii Marelui Stat Major, primarul capitalei, elevi și mulțime mare de oameni. „La intrarea trenului în gară, un puternic „Ura” a răsunat din mii de piepturi, urmat de ovații „Trăiască frații noștri!”, „Trăiască Ardealul!”

La cuvântul de bun sosit, rostit de primarul Hăluceanu, episcopul Miron Cristea a răspuns: „Când am fost pe aici ultima dată, nici unul dintre noi, nici măcar a visa nu a îndrăznit, că venirea noastră viitoare în capitala românismului va avea misiunea epocală de a închina întreg pământul nostru strămoșesc – Ardealul, Banatul, Crișana și Maramureșul – patriei mame, adică scumpei Românii. Și iată că în zilele acestea, cel mai îndrăzneț vis se înfăptuiește. Cuvine-se deci să dăm mulțămită Lui Dumnezeu pentru că a îndreptat duhul vremii într-o direcție favorabilă intereselor neamului românesc!”

Tot cu acest prilej, Miron Cristea a mulțumit fraților din Regat pentru sprijinul permanent și neprețuit acordat românilor transilvăneni: „Cu sentimente de adâncă și veșnică recunoștință pentru tot ce ați făcut pentru noi, atât acum, cât și în cursul veacurilor trecute – începând cu voievodul Ștefan cel Mare, Radu cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu și Carol I – dăm mulțămită milostivului Dumnezeu, pentru că pe noi, cei din generația de azi, ne-am învrednicit să trăim cele mai mărețe zile din întreaga viață de aproape două mii de ani a națiunii noastre (…) Să trăiți fraților dezrobitori din patria mamă! Să trăiască Majestatea Sa regele Ferdinand I, acum al tuturor românilor.”

A doua zi a avut loc un Tedeum la Mitropolie, iar după terminarea serviciului religios, publicul prezent la ceremonie a salutat pe reprezentanții Transilvaniei cu mare entuziasm. În jurul orei 12, la Palatul Regal, în marea sală a tronului s-au desfășurat festivitățile primirii Actului Marii Uniri. Declarația de unire a fost predată regelui de către Vasile Goldiș, șeful delegației transilvănene, care a zis: „Fericiți suntem noi, românii, că prin noi, istoria săvârșește actul măreț al unirii tuturor românilor într-un singur stat. (…) Pentru aceea, Sire, noi îți aducem pământul strămoșilor noștri, dar tot atunci îți aducem și sufletul tuturor românilor de azi, care trăiesc în Transilvania, Banat și Țara Ungurească.” Marele orator a subliniat că prin unirea realizată, după cea a Basarabiei și Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur stat a tuturor Românilor.

Regele i-a răspuns lui Goldiș: „În numele românilor din vechiul Regat, din Basarabia și din Bucovina, astăzi uniți, cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de peste Carpați de a săvârși unitatea națională a tuturor românilor și declar pe veci unite în Regatul Român toate ținuturile locuite de români de la Tisa până la Nistru (…) Să trăiască România pe veci unită!”

În seara aceleiași zile, la palatul regal a avut loc un banchet în onoarea delegației transilvănene. Despre întâlnirea și discuțiile avute cu regele Ferdinand din acea seară, Miron Cristea va scrie câteva zile mai târziu în Pastorala sa de Crăciun următoarele: „Sire! Am avut și noi, cei de dincolo de Carpați, veacuri de-a rândul domnitori, dar românii n-au avut loc nici în tinda caselor lor. Nouă ne-au fost părinți mașteri. Iar acum ne-a învrednicit Dumnezeu să avem un rege mare, pe cel mai mare Voievod dintre câți a avut vreodată neamul nostru românesc, care a suferit împreună cu noi și care plânge împreună cu noi de fericirea ce ne-a ajuns și la venirea căreia așa de mult ai conlucrat împreună cu adorata noastră regină.”

Răspunsul regelui Ferdinand către Miron Cristea a fost: „Mi-ați adus inimile la milioane de români după care de mult oftez să-i strâng la pieptul meu; spuneți-le că le trimit și eu inima și sufletul meu și că ard de dorul de-a vedea pe acești noi supuși ai tronului român.” În aceeași seară, regele Ferdinand a avut o discuție cu dr. Cornel Corneanu, secretarul episcopului Bănățean, interesându-se despre situația și activitatea desfășurată de ierarh la Caransebeș. Cu această ocazie, monarhul a primit referințe dintre cele mai bune, și anume că Miron Cristea se bucura de un mare prestigiu în rândul românilor transilvăneni, că era un om înzestrat cu însușiri deosebite, având o pregătire teologică și culturală solidă. După ce a ascultat toate bunele referințe legate de persoana lui Miron Cristea, regele a adăugat: „Sper că nu vă veți supăra, dacă pe Preasfințitul de la Caransebeș vi-l vom lua.” Era desigur o aluzie la numirea lui Miron Cristea ca mitropolit primat al României, lucru care se va realiza nu după multă vreme.

Festivitățile prilejuite de prezentarea de către delegația Transilvaniei și Banatului a Actului Marii Uniri, regelui Ferdinand,au avut ecouri răsunătoare în toată presa vremii. Ziarul „Lumina”, care apărea la Caransebeș, își informa cititorii că în fruntea soliei transilvănene s-a aflat Prea Sfinția Sa Părintele Episcop Miron Cristea, însoțit de dr. Cornel Corneanu în calitate de secretar consistorial. „După o absență de două săptămâni – conchidea ziarul bănățean –, Prea Sfinția Sa s-a întors cu un tren special, fiind primit la reședința sa cu adevărată dragoste frățească.” Primirea făcută de fiii Banatului la revenirea pe meleagurile bănățene era expresia recunoștinței locuitorilor acestor plaiuri pentru contribuția înaltului ierarh la înfăptuirea idealului național.

Primirea delegației transilvănene la București a fost un moment solemn prin care s-a arătat încă o dată dacă mai era nevoie solidaritatea și dragostea de frați între românii de dincolo și cei de dincoace de Carpați. Cuvintele lui Ion I. C. Brătianu sunt elocvente în acest sens: „Vă așteptăm de o mie de ani și ați venit ca să nu ne mai despărțim niciodată!”

IV.1.2. Mitropolitul Nicolae Colan – participant la unirea Basarabiei cu România

S-a născut la 28 noiembrie 1893 în comuna Arpătac (astăzi Araci), în județul Covasna, din părinții, oameni simpli, Nicolae și Ana, țărani cu „casă grea și cu stare materială modestă.” El însuși mărturisea despre învățăturile pe care le-a primit de la tatăl său. „De la tata, Dumnezeu să-l odihnească, am învățat din copilărie și această povață: Să nu mă-nghesui la dregătorii, dar nici să fug de sarcinile vieții. Această filozofie n-am învățat-o însă din niscai cursuri ale tatălui meu, că el nu s-a prea încurcat în texte pestalozziene. Nici n-ar fi avut vreme de așa ceva: trebuia să muncească mult, pentru că pogoanele de pământ erau mai puține la casă decât pruncii de crescut. Aceștia erau cinci, iar pogoanele numai două.” După terminarea școlii primare de stat, de șase clase (în limba maghiară, deși copiii români erau majoritari în localitate), Nicolae Colan a urmat un an cursurile Colegiului reformat „Szekely Miko” din Sf. Gheorghe, iar apoi pe cele ale Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov (1906-1914).

Împreună cu colegii săi de clasă Andrei Oțetea, Lucian Blaga, D.D. Roșca și alții, s-a înscris apoi la Institutul Teologic Pedagogic din Sibiu, pe care l-a absolvit în 1917. Aici i-a avut profesori printre alții pe Dr. Nicolae Bălan, Dr. Silviu Dragomir și Dr. Pavel Roșca. Aici și-a făcut debutul în publicistică, printr-un articol publicat în renumita „Gazeta Transilvaniei”, în anul 1915. Împreună cu alți intelectuali români din Ardeal, însuflețit de idealul național, în septembrie 1916 a trecut Carpații prin „Vama Cucului”, punându-se în slujba Patriei-Mame și luptând cu graiul și cu condeiul pentru eliberarea tărâmurilor românești de dincoace de creste.

A fost licențiat al Facultății de Litere a Universității din București, obținând licența în anul 1920, apoi a urmat cursuri de specializare la Facultatea de Teologie protestantă a Universității din Berlin (1921-1922). Între anii 1920 – 1921 a fost secretar arhiepiscopesc la Sibiu, iar apoi profesor de Noul Testament la Academia Teologică din același oraș (1922 – 1936) și rector al Academiei (1928-1936). A fost membru în Adunarea Eparhială a Arhiepiscopiei Sibiului, în Consiliul Eparhial și în Congresul Național Bisericesc.

În anul 1934 a intrat în cler, fiind hirotonit diacon și apoi preot, urmând ca de praznicul Învierii anului 1935 să fie numit protopop de către Mitropolitul Nicolae Bălan, de care a fost apropiat încă din studenție.

Nicolae Colan a fost ales apoi episcop, la 29 aprilie 1936, de către Colegiul Electoral Bisericesc și hirotonit la 31 mai, înscăunat la 29 iunie, în scaunul de episcop al Vadului, Feleacului și Clujului. A păstorit cu tact, înțelegere, blândețe și bunătate de părinte vreme de peste două decenii (1936 – 1957). Mai bine de patru ani a cunoscut teroarea care s-a abătut asupra românilor prin Dictatul de la Viena. A rămas atunci de bunăvoie, alături de păstoriții săi, fiind singurul ierarh român ortodox în teritoriul cedat Ungariei horthyiste. S-a remarcat prin calitățile sale de om de cultură, bun orator, teolog și ierarh distins, drept pentru care a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1942.

La data de 23 mai 1957 a fost ales în scaunul de mitropolit al Ardealului de la Sibiu, unde a păstorit până la moartea sa, în 15 aprilie 1967. La întronizarea sa ca mitropolit, Nicolae Colan avea să spună: „Îmi dau seama că voi cârmui creștineasca turmă ortodoxă a marilor mei înaintași Ilie Iorest și Sava Brancovici, ierarhi mărturisitori ai dreptei credințe, trecuți de curând în rândul sfinților. Sunt conștient că voi vesti Evanghelia Domnului în cetatea în care au propovăduit marii mitropoliți Andrei Șaguna și Nicolae Bălan, care s-au săvârșit din viață ca niște patriarhi binecuvântați de Dumnezeu. Îmi dau seama că sunt chemat să propovăduiesc Evanghelia Domnului în mijlocul poporului românesc de astăzi, popor trecut prin focul unei învolburate revoluții.”

După intrarea României în război, la 14 august 1916, trupele române trec Carpații eliberând o serie de localități românești din sudul Transilvaniei. Însă ofensiva puternicei armate germano-austro-ungare a făcut ca armata română să se retragă la sud de Carpați. Odată cu armata, s-au retras și numeroși preoți și intelectuali din județele Ciuc, Odorhei și Trei Scaune. Cei care rămâneau, simțeau cu adevărat ce înseamnă teroarea regimului austro-ungar, fiind trimiși pe front în linia întâi, pentru interese total diferite de idealurile românilor ardeleni. Printre acești tineri nevoiți să plece din Transilvania de teama represiunilor autorităților austro-ungare s-a numărat și Nicolae Colan, împreună cu alți intelectuali români: Andrei Oțetea, Stroia Dumitru. Aceștia au trecut munții prin cunoscuta „Vama Cucului” în septembrie 1916.

După evacuarea Bucureștiului, la sfârșitul lunii noiembrie, cei trei se vor retrage în Moldova, la Roman, unde vor rămâne în iarna anului 1916 – 1917. Aici, la Roman, tânărul student Nicolae Colan „a desfășurat o frumoasă activitate românească și creștinească, unind simțămintele patriotice ale românilor moldoveni cu cele ale fraților lor din Transilvania.”

După popasul de la Roman, Colan a ajuns în Ucraina, în satul Gruskaia, lângă Elisabetograd, alături de alți patrioți ardeleni, între care și scriitorul Ion Agârbiceanu, fost preot în Orlat, lângă Sibiu. În octombrie 1917 pleacă din aceste locuri și vine la Chișinău, împreună cu Andrei Oțetea, ajută pe un alt „sibian” refugiat aici, Onisifor Ghibu, la redactarea ziarului „Ardealul în Basarabia” – devenit apoi „România Nouă”.

La acest ziar, tânărul student Nicolae Colan s-a pus în slujba Patriei Mame, luptând cu graiul și condeiul în vederea unirii Transilvaniei cu România. În 1918 a fost numit redactor al ziarului „Sfatul Țării”, organ oficial al Guvernului Basarabiei. La ziarul amintit, tânărul Nicolae Colan a scris prețioase articole cu caracter patriotic și național. Prin activitatea sa intensă din anii 1917-1918, el va impulsiona lupta pentru unitatea națională din acest ținut românesc. Încă de la constituirea sa, Partidul Național Moldovenesc se va bucura de sprijinul nemijlocit și de sfaturile deosebit de prețioase ale tânărului intelectual ardelean. Prin aceste articole, viitorul Mitropolit al Ardealului a pregătit opinia publică pentru unirea Basarabiei cu România, lucru care s-a întâmplat la 27 martie 1918 și despre care regele Ferdinand a spus: „Sărbătorim înfăptuirea unui vis care zăcea de mult în inimile tuturor românilor de dincolo și de dincoace de apele Prutului. Din graniță ați făcut punte, unindu-vă cu țara mumă și de aceea vă zic: «Bine ați venit printre noi!. V-ați alipit în timpuri grele pentru țara mumă ca copil tânăr, însă cu inima adevărat românească. Salutăm în voi o parte frumoasă a unui vis, care niciodată nu se va șterge»”. Chiar dacă nu a fost implicat direct în evenimentele care au avut loc în Transilvania în toamna anului 1918, firul vieții sale ducându-l prin alte locuri, Nicolae Colan a avut totuși satisfacția de fi mijlocit prin articolele sale la unirea Basarabiei cu România. De aceea locul lui este printre ierarhii de seamă ai țării, care, fie prin scris, fie prin faptă, și-au adus contribuția la făurirea statului unitar român.

Informații inedite despre participarea mitropolitului Nicolae Colan la înfăptuirea unirii Basarabiei cu România aflăm de la cărturarul Onisifor Ghibu și de la magistratul Dumitru Stroia, foști colegi de pribegie cu viitorul mitropolit în anii Primului Război Mondial, informații cuprinse în cuprinzătorul volum La răscruce de vremi, o viață de om. Nicolae Colan. Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului. 1936-1957, purtând semnătura pr. prof. dr. Alexandru Moraru din Cluj-Napoca.

După înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, tinerii pribegi transilvăneni s-au întors acasă, unde Nicolae Colan și Andrei Oțetea și-au continuat atât studiile teologice, cât și cele filologice.

Amintirile profesorului Onisifor Ghibu despre participarea mitropolitului Nicolae Colan la înfăptuirea unirii Basarabiei cu România, scrise în anul 1943, când era profesor la Universitatea din Cluj – Sibiu, sunt intitulate „Nicolae Colan la Chișinău, acum 26 de ani” Ghibu precizează că l-a cunoscut pe Colan „în vremea Primului Război Mondial, la Chișinău, în Basarabia. Petrecuse cîtăva vreme, în Basarabia de sud, la niște mocani (oieri) originari de prin părțile Săliștei, cu colegul său Andrei Oțetea”. Acolo, ei „fuseseră aruncați ca pribegi, de valurile războiului”. Aflând amândoi de gazeta „Ardealul”, „pe care eu – scrie Ghibu – am început s-o editez la Chișinău, în toamna anului 1917, amândoi acești tineri, absolvenți ai cursului al II-lea de teologie din Sibiu, s-au simțit îndemnați să se grăbească și ei spre capitala Basarabiei, devenită pe neașteptate ocrotitoarea idealului nostru ardelenesc, spre a intra în rândurile luptătorilor cu condeiul pentru eliberarea țării natale”. Mai precizează că „pe la mijlocul lunei Octomvrie [1917], mă pomenii la mine acasă, cu cei doi tineri refugiați, care mă rugară să-i iau pe lângă mine și să-i pun la orice lucru voi crede de cuviință. N-a fost nevoie nici de insistență, nici de protecție, îi luai îndată pe amândoi, chiar la mine acasă”. Acolo i-a „adăpostit”, cum se putea, „culcându-i jos, pe podele, vreo câteva nopți” și i-a pus la treabă la gazeta „Ardealul”, unde cei doi „lucrau cu o nespusă bucurie, tot ce se cerea, de la scrisul adreselor, la corecturi și până la articolele anonime sau semnate, modeste la început, numai cu inițiale”. După ce săptămânalul „Ardealul” s-a transformat în cotidian cu denumirea „România Nouă”, Ghibu i-a făcut pe tinerii colaboratori redactori. „Numele lor se găsesc pe pagina întâia a primului număr a noii gazete, apărută la 24 Ianuarie 1918, sub manifestare de unire a tuturor Românilor, alături de alți 7 ardeleni, 4 basarabeni, 4 bucovineni, 4 regățeni, 2 macedoneni și un timocean. Manifestul acesta, care ținea loc de program al României Nouă, este cea dintâi declarație de unire a Românilor de pretutindeni, unire pe care această gazetă a trăit s-o vadă realizată aproape în întregimea ei…”, mai ține să precizeze Ghibu.

Despre activitatea mitropolitului Nicolae Colan în Basarabia, în anii 1917-1918, își amintește următoarele și magistratul Dumitru Stroia din Sibiu, fost coleg cu viitorul mitropolit: „În Ucraina nu am stat decât câteva luni. De acolo ne-am înapoiat în Basarabia și ne-am stabilit în Chișinău, unde era profesorul Onisifor Ghibu, angajat într-o frumoasă acțiune de culturalizare și redeșteptare a sentimentelor românești.” Arată apoi că marele patriot Ghibu a pus bazele unei Universități Populare în Basarabia, a înființat o tipografie și a editat ziarul „România Nouă”, al cărui redactor-șef era Ioan Matei și ajutor al său studentul Nicolae Colan. Precizează și faptul că în cinstea marelui eveniment a unirii Basarabiei cu România, „cuvântul festiv în numele studenților ardeleni 1-a rostit tot studentul Nicolae Colan”. D. Stroia adaugă și faptul că după Marea Unire, tinerii ardeleni s-au întors acasă, în Ardeal, apoi s-au înscris, pentru continuarea studiilor, la Universitatea din București, Nicolae Colan și Andrei Oțetea la Facultatea de Litere, iar el la Drept, ulterior devenind magistrat,.”iar studentul Nicolae Colan, completându-și studiile teologice, a devenit o personalitate aleasă a bisericii noastre ortodoxe.”

Nicolae Colan a fost un ierarh care și-a desfășurat activitatea în vremuri de restriște, când poporul era asuprit, dar și în vremuri de fericire, când românii transilvăneni au fost stăpâni pe soarta lor. În timpurile grele ale Dictatului de la Viena, a socotit că este de datoria lui să rămână în mijlocul credincioșilor săi, arătând că este un ierarh iubitor de neam și jertfelnic.

IV.1.3. Contribuția Mitropolitului Alexandru Nicolescu la recunoașterea internațională a Marii Uniri

Al doilea mitropolit al Bisericii Greco-Catolice de după Unirea de la 1918, și ultimul recunoscut de către Statul Român înainte de scoaterea în afara legii a Bisericii în 1948, Alexandru Nicolescu, s-a născut la 8 iulie 1882 în localitatea Tulgheș, comitatul Ciuc. Studiile liceale le-a urmat la Reghin și la Blaj, urmând ca între anii 1898 și 1904 să studieze la Roma, la Colegiul De Propaganda Fide, unde obține doctoratul în filozofie și teologie. După ce se întoarce de la studii, este trimis preot misionar în America de Nord între anii 1907-1909.

Mitropolia de Blaj era preocupată, în permanență, de viața și nevoile spirituale ale credincioșilor emigranți, de trimiterea de preoți vorbitori de limba română în vederea păstoririi acestora, fiind printre prioritățile forurilor clericale blăjene și ale episcopiilor sufragane.

Reîntors în țară, a fost numit profesor de teologie morală la Seminarul Teologic din Blaj și canonic în Capitulul arhieparhial.

În Primul Război Mondial a refuzat să semneze declarația de loialitate față de Austro-Ungaria, fiind considerat trădător. Continuă activitatea naționalistă la Blaj, unde se înființează, încă din 21 octombrie 1918, un comitet revoluționar românesc sub conducerea sa. În cadrul acestei mișcări, dă citire Proclamației Consiliului Național de la Blaj. Acest organism național românesc și-a început activitatea cu dezarmarea detașamentului maghiar de jandarmi de către un grup de studenți ai Seminarului Teologic din Blaj. Aceștia, împreună cu sute de blăjeni au ocupat piața din fața catedralei și unde cu toții au ascultat cuvântarea înălțătoare rostită de către viitorul mitropolit Alexandru Nicolescu, prin care vestea apropierea ceasului cel mare. A fost delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia, din cercul electoral Aiud, județul Alba de Jos.

În 1919 a fost trimis misionar bisericesc și politic la Conferința Păcii de la Paris, aducând contribuții majore la recunoașterea actualelor frontiere ale României. Deoarece cunoștea mai multe limbi străine, a tradus o serie de lucrări de teologie morală și apologetică: Predicile de Advent, ale lui Bourdalue, traduse din originalul francez, Blaj, 1920, 288 p.; Bruno Vercruysse, Noi meditații practice pe toate zilele anului (prelucrate din nou de Ioan Baptista Lohmann), Lugoj, 1927, 648 p. În 1922 a fost ales episcop de Lugoj și instalat în iulie, aducându-și contribuția la progresul spiritual și material al acestei dieceze, între altele și prin pictarea pe cheltuiala proprie a catedralei episcopale din Lugoj.

La Congresul catolic din 1923, la Washington, în prezența a 105 episcopi, cardinali și foarte mulți preoți, a vorbit minunat de neamul în care s-a născut și Biserica Română Unită cu Roma, tipărind și un număr de broșuri de propagandă în limba engleză. A fost și autor al unor volume de studii teologice, meditații, predici, conferințe, cuvântări ocazionale, precum: Imperii, Blaj, 1911; Adevăruri eterne, Blaj, 1915; Teologia morală, Blaj, 1918; Dumnezeu în natură, Lugoj, 1923; Natura, Lugoj, 1925; Stropi de rouă. Povețe sufletești, Lugoj, 1939 etc.

Ca senator de drept a apărat cu curaj drepturile Bisericii Române Unite și principiile morale creștine. După ce timp de 14 ani slujește în calitate de episcop al Lugojului, împlinindu-și rostul și chemarea, în mai 1935 este ales Mitropolit al Blajului, fiind instalat la 19 noiembrie 1936. A condus Biserica Greco-Catolică Unită cu Roma până în anul 1941 și a rămas în conștiința Bisericii ca un mare român și pentru faptul că în momentul când a fost chemat a București în calitate de membru al Consiliului de Coroană, în problema Dictatului de la Viena, a refuzat să semneze cedarea nordului Transilvaniei Ungariei horthyiste.

A murit la 5 iunie 1941, în castelul mitropolitan din Blaj. Două au fost caracteristicile care au definit personalitatea Mitropolitului Alexandru Nicolescu: deosebita evlavie determinată de marele imperativ al sacerdoțiului catolic și o cultură aleasă, exprimată atât în scris, cât și oral, prin lucrări proprii și prin traduceri – fiind un adevărat poliglot -, prin pastorale sau prin predici ce le ascultau credincioșii ca provenind din gura unui sfânt.

IV.1.4. Contribuția Episcopului Justinian Teculescu la înfăptuirea Marii Uniri

Episcopul Justinian Teculescu s-a născut la 1 noiembrie 1865 în Covasna și a primit la botez numele de Ioan. Tatăl lui se numea Matei Teacă și era oier, iar mama Paraschiva Teacă. El era primul din cei zece copii ai familiei. Ca orice copil de la țară, Ioan Teculescu își începe studiile la Școala Primară Confesională din localitatea natală (1872- 1877), apoi va învăța la Liceul Andrei Șaguna din Brașov, ajutat fiind de către unchiul său arhimandritul Gherasim, stareț al mănăstirii Predeal, urmând ca după absolvire să se înscrie la Institutul Teologic din Sibiu. A fost propus pentru o bursă de studiu în străinătate, dar din cauza lipsei banilor a fost nevoit să renunțe. Își începe activitatea ca învățător în Râșnov, la Școala Confesională. În 1894 a fost hirotonit preot pentru aceeași localitate, iar șapte ani mai târziu, în 1901, va fi desemnat protopop de Alba Iulia. În cei douăzeci și doi de ani petrecuți în scaunul de protopop al Alba Iuliei, el reușește să devină unul dintre cei mai activi și distinși protopopi ai întregii Mitropolii, precum și „unul dintre cei mai însuflețiți luptători și apărători ai românismului.” Protopopul Teculescu a desfășurat o activitate rodnică pe multiple planuri: bisericesc, școlar, național, administrativ-gospodăresc. În cei douăzeci și doi de ani de păstorire, cu multă dăruire a reușit să restaureze sau să zidească din temelii optsprezece școli și douăzeci și opt de biserici. Fiecare zi din viața lui era o zi de misiune. În lume, acasă, la școală sau la Biserică, prezența lui era o lecție de pastorație vie, predată prin slujbe, lecții, predici sau prin exemplul personal. Activitatea pastoral-misionară era afirmată cu putere mai mult în împrejurări festive la: serbările școlare, care deși erau supravegheate de către autoritățile maghiare, aveau totuși loc; sfințirea lăcașurilor de cult; vizitele canonice făcute cu diferite prilejuri. În toate aceste ocazii, părintele Teculescu putea să reverse asupra păstoriților săi, cler și popor, lumina credinței, precum și sentimentul de dragoste față de valorile naționale ale românilor. Protopopul Bălgradului era unul din acei „preoți cu crucea-n frunte” cântați de Andrei Mureșanu în poezia Un Răsunet devenită imn național. Crescuse atât de mult în dragostea și respectul poporului pe care îl păstorea, „încât la un semn al său schimbând crucea în sabie, ar fi putut dispune de populația celor 46 de sate, pe care reușise s-o captiveze și s-o cucerească cu puterea de foc a cuvântului său cald și sincer”.

În anii de păstorire în calitate de protopop, a reușit să se identifice cu aspirațiile de libertate și unitate ale păstoriților săi, care l-au apreciat și l-au iubit. Odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), Teculescu nu a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba Iulia, spre deosebire de alți intelectuali români care au fost închiși, deportați sau înrolați în armata ungară. Chiar dacă nu a fost deportat sau închis, era obligat să se prezinte dimineața și seara la Prefectura Poliției din localitate. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităților a fost cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917.

În anul 1910, Ioan Teculescu a trecut prin momente foarte grele, ca urmare a morții soției sale. Așadar, a rămas văduv, cu șapte copii. Despre activitatea sa în slujba țării și pentru realizarea Unirii aflăm din cartea profesorului Gelu Neamțu și a lui Mircea Vaida-Voevod că „în toamna anului 1918 – în urma Revoluției – a fost ales Președinte al Consiliului Național din Alba Iulia, calitate în care a fost delegat la Marele Congres de la 1 decembrie 1918, care a proclamat unirea Ardealului cu Patria-mamă’’.

După moartea soției sale, Eliza, s-a călugărit la Mânăstirea arădeană Hodoș-Bodrog, în 1923, primind numele de Justinian. În același an a fost hirotonit episcop al nou înființatei Episcopii a Armatei Române, cu sediul la Alba Iulia. A fost primul episcop al Armatei, având o misiune scurtă de numai doi ani, dar plină de realizări. La învestirea sa ca episcop, a arătat în cuvântarea pe care a ținut-o la Palatul Regal că este conștient de misiunea încredințată și că va depune toate eforturile între ostașii țării, care sunt fiii acestui popor.Acesta a spus: „Primesc în acest mare și sublim moment cârja pe care Majestatea Voastră mi-o predă ca simbol al puterii și datoriei de păstorire sufletească, mie, celui dintâi episcop al scumpei și vitezei noastre armate.” Răspunsul Suveranului României, Ferdinand I, a fost unul prompt și la înălțimea momentului: „Dacă comandanților militari le este încredințată misiunea să învețe pe fiii Țării cum să lupte și prin ce mijloace să biruiască, Vouă vă revine datoria să-i pregătiți și să le înarmați sufletele ca să poată îndura toate greutățile și rezista la toate ispitele, întărindu-i în credința și frica de Dumnezeu. Ogorul este bine pregătit și așteaptă acum în Prea Sfinția Ta, pe bunul grădinar.” Ca episcop al armatei cu o vocație de misionar dobândită încă din perioada în care a fost paroh al Râșnovului, iar apoi protopop ortodox al Albei-Iulia, Justinian Teculescu a vizitat în mai multe rânduri toate garnizoanele mari din România ținând cuvântări, oficiind Sfânta Liturghie, explicând factorilor de conducere militari rostul și necesitatea preotului ca slujitor și confesor al militarilor. Prin purtarea sa, prin carisma de care a dat dovadă, a sensibilizat, a conștientizat factorii politici de răspundere, dar și autoritățile militare aflate pe diferite trepte ale ierarhiei locale cu privire la rolul preotului militar într-o structură de luptă. Ca episcop miltar de Alba Iulia, Justinian Teculescu a fost un bun și demn de încredere sfetnic al Casei Regale a României, un prieten devotat al conducerii Armatei Române, un părinte pentru soldatul român în răstimpul de un an și opt luni în care s-a aflat în fruntea Episcopiei Armatei la Alba-Iulia.

Instituția Bisericii Ortodoxe Române, prin slujitorii ei cei mai importanți, constituiau principalele stăvilare de rezistență care aveau curajul să se pună contra acțiunilor ungurești, îndreptate împotriva elementului românesc. Datorită poziției sale neșovăielnice față de politica statului Ungar din Transilvania, Justinian Teculescu și activitatea sa erau îndeaproape urmărite. Mai mult chiar, administrația maghiară a orașului „i-a desemnat stâlpul de felinar din piața orașului de care urma să fie spânzurat îndată ce populația de la munte s-ar fi mișcat și răsculat contra stăpânirii maghiare.”

Ales fiind în calitate de președinte al Consiliului Național, a avut importanta misiune de a pregăti și de a primi participanții la Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918. Cuvântul de „Bun venit” adresat miilor de participanți prezenți la festivități de către protopopul de Alba Iulia, Ioan Teculescu, a fost impresionant și emoționant: „Bine ați venit în sfânta cetate de slavă și durere a neamului românesc! Voința națională, care cu atâta putere zvâcnește astăzi în toate păturile societății românești, în cele de sus ca și în cele de jos, ba poate în cele de jos mai mult ca în cele de sus, e chemată să arate că ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă noi avem să înfăptuim pe o veșnicie. Când un neam întreg gândește un singur gând și inimile a milioane de români palpită de o singură simțire – oare este putere omenească, care să-i poată sta împotrivă?”. Protopopul Teculescu s-a îngrijit și de primirea trupelor române în vechea cetate a Bălgradului. Ostașii Regimentului 5 Vânători au sosit către sfârșitul lunii decembrie și au fost întâmpinați de membrii Consiliului Național Român, condus de protopop, și de un numeros public din oraș și din împrejurimi. De asemenea, părintele Teculescu a fost prezent alături de înaltele oficialități ale orașului la primirea generalului francez Henri M. Berthelot, sosit la Alba Iulia chiar la 1 ianuarie 1919. Cu acest prilej, părintele Teculescu a rostit un cuvânt de bun venit, spunând: „Azi când nobila soră Franța își trimite pe marele și ilustrul său reprezentant, ca să ne viziteze în persoană, ne simțim oarecum sfioși și uluiți de marea onoare ce ni se face.

Domnule general! Din istorie au știut și știu cărturarii noștri, cine și ce a fost marea națiune franceză pe acest pământ.”

Protopopul Teculescu l-a primit cu multă căldură și pe prințul moștenitor Carol, care venise pentru prima dată la Alba Iulia, astfel că la 10 aprilie 1919 a rostit cuvântul de bun venit, exprimându-și bucuria prilejuită de faptul că „cel dintâi Prinț al României Mari a călcat pe urmele lui Mihai Viteazul”, arătând că „Alba Iulia este inima Ardealului care palpită și bate necontenit.” Părintele Teculescu a încheiat scurtul său discurs cu urarea: „Doresc ca clipele petrecute în Alba Iulia să fie cele mai frumoase flori din ghirlanda amintirilor.”

Activitățile depuse pentru unirea Transilvaniei cu Patria-mamă, ca organizator al gărzilor patriotice de la 1918, delegat în Marea Adunare Națională, ca senator în primul Parlament al României reîntregite și ca slujitor timp de douăzeci și doi de ani ca protopop de Alba Iulia, au constituit argumentele ca, în 1922, Justinian Teculescu, la vârsta de 58 de ani, să fie ales de Sfântul Sinod în postul de episcop al Armatei Române. În timpul scurt, de nici doi ani, cât a păstorit ca episcop al Armatei, Justinian Teculescu a lăsat în urma sa câteva fapte memorabile: a adus de la Mărășești rămășițele pământești ale Eroului Necunoscut și le-a reînhumat în Parcul Carol în 1924, a pus piatra de temelie a Mausoleului de la Mărășești, a redactat Regulamentul pentru punerea în aplicare a legii privitoare la organizarea clerului militar, etc.

Interesul Bisericii și al Țării a determinat pe Sfântul Sinod și pe Guvern să-l smulgă pe Justinian Teculescu din serviciul Armatei și să-l mute ca episcop al Cetății Albe și Ismailului. Mutarea lui a însemnat pentru ostașii pe care i-a iubit și i-a prețuit unanime regrete și păreri de rău. Ca episcop al Cetății Albe în anul 1931 și-a făcut timp, dincolo de îndatoririle eparhiale pentru a finaliza și definitiva un volum de cuvântări și predici pe care l-a publicat în Sighișoara. Volumul acesta a fost foarte bine primit de critica de specialitate din acea epocă, atât pentru acuratețea limbajului bisericesc, cât și pentru folositoarele observații pe care episcopul Teculescu le aduce în această lucrare. Despre această lucrare a episcopului Cetății Albe a făcut referire episcopul Grigorie Comșa al Aradului spunând: „Predicile acestui volum alcătuiesc un buchet ales din grădina oratoriei noastrebisericești, iar autorul face parte din ceata celor ce cu crucea în frunte au străjuit lângă flacăra credinței strămoșești, adăpând din potirul sfânt și dătător de viață al Bisericii Ortodoxe sufletele celor ce azi îl preamăresc pe Dumnezeu în scumpa Românie.” În toate cuvântările susținute cu diferite prilejuri și în locuri diferite, episcopul Justinian Teculescu a avut în suflet gândul bun și mângâietor față de românii basarabeni, încăt păstorirea sa se înscrie ca o pagină importantă în istoria bisericii noastre. Venind într-o Basarabie necunoscută, s-a orientat corect, a venit cu inima deschisă și oamenii l-au primit cu bunăvoință și cu mare bucurie. Trecuse peste poporul român din Basarabia un secol de dominație țaristă, dar cu toate acestea i-a înțeles, i-a prețuit și le-a înțeles durerea. Însă dorul pentru Transilvania natală și mult iubită, i-a rămas în suflet și greu l-a mai înăbușit. La Ismail, în sudul Basarabiei, a păstorit până la plecarea în veșnicie, la 16 iulie 1932. A fost înmormântat lângă părinții săi, așa cum și-a dorit, în cimitirul bisericii din Voinești-Covasna.

Înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat pentru Justinian Teculescu împlinirea unui vis, pentru care a luptat atât de mult, mai bine de două decenii, cu armele sale pașnice. El a fost o personalitate marcantă a spiritualității românești, care prin toată viața și activitatea sa a luptat pentru neamul său, precum și pentru realizarea visului secular de a trăi toți românii sub același steag tricolor.

IV.1.5. Episcopul Veniamin Nistor și rolul său în înfăptuirea Marii Uniri

S-a născut la 10/22 februarie 1886 în comuna Arpătac (azi Araci), din fostul județ Trei Scaune, în familia preoțească a lui Dionisie Nistor și Elena. Rămas orfan de mic, prin moartea tatălui, este crescut alături de ceilalți șapte frați de către vrednica sa mamă. Cei opt copii ai familiei „au fost îngrijiți și întăriți din merindea aleasă, pe care le-o dădea biserica neamului, de mama lor, preoteasa Elena. Mamă ideală și jertfitoare, care a dat neamului și bisericii oameni de seamă…Acestei mame își datorează sfinția sa (Veniamin–n.n.) educația-i religioasă și românească, preoția cucernică-i și arhieria-i cuvioasă. Și, tot ei, distincțiunea-i de intelectual ardelean și părinte al poporului bănățean.”

Toți aveau să devină oameni destoinici, crescuți în frica de Dumnezeu, devotați Bisericii Sale, țării și poporului român.

După absolvirea liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, Virgil Nistor (viitorul episcop Veniamin) s-a înscris la Institutul Teologic „Andreian” din Sibiu, apoi și-a continuat pregătirea la Facultatea de Teologie din București, și la cea de filosofie din Cluj. La 9 iulie 1913, mitropolitul Ioan Mețianu l-a hirotonit diacon, iar șase zile mai târziu, preot celib. A fost doi ani cancelist practicant la Arhiepiscopia ortodoxă română din Sibiu, un an spiritual la seminarul teologic „Nifon” din București, apoi patru ani preot militar, cu rang de căpitan, în cursul Primului Război Mondial în armata austro-ungară. După războiul de reîntregire, timp de un an și jumătate a fost șef de serviciu la Resortul Cultelor din Consiliul Dirigent, apoi un an secretar al Episcopiei Ortodoxe Române din Cluj, iar din anul 1922, până când a fost ales episcop, a ocupat funcția de secretar și apoi consilier la Arhiepiscopia Sibiului.

Veniamin Nistor, alături de cei din generația sa, a fost implicat în cele mai importante momente ale istoriei naționale din prima jumătate a secolului al XX-lea și, în primul rând, în pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

A fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai mitropolitului Nicolae Bălan al Ardealului, pe care l-a ajutat într-o serie de acțiuni, punându-și la lucru toată priceperea și dăruirea.

Însă drumul străbătut de poporul român până la realizarea Marii Uniri a fost semănat de nenumăratele jertfe umane și materiale. Cea mai mare unire din istoria românilor nu s-a realizat numai cu diplomația și cu sufletul, ci și cu slujba și cu rugăciunea, precum și cu jertfa soldaților români. Pe fronturile Europei nu au luptat doar eroii neînfricați ai oștirii, ci și sute de slujitori ai altarelor, care au alimentat sufletul soldaților noștri cu pâinea vieții cea de toate zilele și cu apa cea vie a nemuririi. Pe lângă tehnica de luptă specifică armatei, se mai aflau și preoții echipați cu întreg arsenalul de obiecte de cult, necesar desfășurării serviciilor divine în condiții de război, precum: odăjdii, cărți, sfinte vase, dar și cutiuța cu Sfânta Împărtășanie. Printre cei care au trebuit să lupte pe front alături de alți militari români a fost și preotul militar căpitan Virgil Nistor, viitorul episcop al Caransebeșului. La 28 iulie 1914, Austro-Ungaria declara război Serbiei și tot atunci a apărut decretul de mobilizare generală, însoțit demanifestul regelui Francisc Iosif „Către popoarele mele”, prin care toate neamurile sunt invitate să-și verse sângele pentru tron și pentru țară.

Acest ordin de mobilizare a fost răspânditși în toate satele din județele Ciuc, Odorhei și Trei Scaune. În urma unor anchete s-au întocmit liste cu toți bărbații și flăcăii de vârstă tânără, care la începutul lui august 1914 au fost trimiși să lupte pe frontul din Serbia și Galiția. Acestor tineri, autoritățile austro-ungare le-au aplicat binecunoscuta politică de a-i trimite la pieire în prima linie pe întinsele fronturi de luptă ale Primului Război Mondial. Odată cu începutul Primului Război Mondial, Virgil Nistor a fost mobilizat ca preot militar în armata austro-ungară. „Preot confesor, timp de patru ani, duce mângâiere și îmbărbătare pe toate fronturile cosmopolite ale acelui război austro-ungar, din Galiția până în Italia.”

Despre autoritatea sa din această perioadă, pe frontul din Galiția, aflăm dintr-o scrisoare pe care a trimis-o fratelui său medicul militar Pompiliu Nistor, luptător și el pe același front. Scrisoarea, datată 14/27 februarie 1916, a fost scrisă pe când se afla în concediu la Poiana Sărată, la sora sa Virginia și este un document prețios cu privire la activitatea deosebit de bogată și variată pe care preotul militar Virgil Nistor a desfășurat-o în rândul regimentelor de soldați români. La sfârșitul Războiului a fost lăsat la vatră, având gradul de căpitan. Ajuns acasă, Virgiliu Nistor s-a implicat în evenimentele legate de Marea Unire din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, participând direct la acest mare moment istoric din viața poporului nostru, alături de frații săi Aurel și Pompiliu și de ceilalți delegați ai comunei Araci. A fost numit șef de serviciu la Resortul cultelor în cadrul Consiliului Dirigent.

În îndelungata perioadă în care a lucrat la Mitropolia din Sibiu (1922 – 1941), precum și în perioada cât a fost episcop al Caransebeșului (1941 – 1948), Veniamin Nistor a trudit din greu, cu toată puterea și priceperea sa în slujba Bisericii strămoșești, așa cum a mărturisit însuși la împlinirea vârstei de 60 de ani: „M-am străduit să-mi pun truda și râvna spre binele Bisericii și Neamului. N-am făcut decât ceea ce eram dator să fac și ceea ce eram obligat în conștiința mea de ierarh al Bisericii căreia i-am închinat viața”. Arată că a căutat să țină „sus steagul ortodoxiei noastre milenare”, despre care considera că „a fost, este și va fi steaua călăuzitoare a sufletului românesc”. Tot despre ortodoxie spune că „a fost legea mântuirii sufletelor, sub aripile ei a ocrotit Neamul și i-a înnoit forțele morale ale lui, ca să poată rezista tuturor vrăjmașilor ce voiau să-i fure cel mai scump tezaur al lui, sufletul”.

Numele episcopului Veniamin Nistor a rămas înscris în rândul marilor bărbați ai acestei țări, care au făcut parte din generația de aur a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, când s-a înfăptuit unirea tuturor românilor într-o singură țară.

Trimiterea pe front a unor preoți români, precum și deportarea și închiderea altora, nu urmărea numai înlăturarea unui „pericol” pentru statul maghiar, ci oferea și prilejul potrivit ca în lipsa preotului, autoritățile locale să lucreze pentru trecerea românilor la alte confesiuni.

Din familia Nistor au fost mobilizați pe front mai mulți tineri: preotul Virgil Nistor, fratele acestuia, doctorul Pompiliu Nistor, și un alt frate, stegarul Dionisie Nistor, tânăr profesor care a fost omorât în anul 1915 pe frontul din Galiția, apoi medicul Pompiliu Nistor, fratele lui Veniamin, mobilizat și trimis pe frontul din Galiția ca medic militar. Pompiliu Nistor a căzut însă prizonier la ruși și trimis în lagărul din Bîrsk. În 1917 a luat parte activă la constituirea Corpului Voluntarilor Români Ardeleni și a semnat manifestul de la Darnița, document care cuprindea și dorința voluntarilor de unire a Transilvaniei cu România.

Mulți dintre cei care au fost trimiși să lupte în armata austro-ungară nu s-au mai întors acasă, au rămas pentru totdeauna în Cartea Eroilor Neamului Românesc, iar cei care au supraviețuit, odată întorși acasă au fost primii în lupta pentru unitatea națională. Avem nenumărate mărturii despre drama soldaților români care au fost obligați să lupte în armata austro-ungară împotriva fraților lor din vechea Românie. Din această cauză, precum și pentru faptul că erau obligați să lupte pentru o cauză străină de interesele lor, mulți soldați români, deși au avut voie să poarte în lupte culorile naționale ale steagului românesc, au ales să treacă munții în România, fapt ce provoca îngrijorarea autorităților locale.

În raportul înaintat de prefectul județului Trei Scaune către Comandamentul militar din Brașov, se menționa ca în anul 1917, numai din Garnizoana Sf. Gheorghe au dezertat doisprezece recruți și douăzeci și șapte militari cu stagii mai mari.

Concluzionând putem spune că preoțimea română a fost alături de popor în momentele de răscruce ale istoriei sale, sprijinindu-i aspirațiile spre o viață mai bună. Faptele înaintașilor noștri pot constitui un frumos exemplu pentru slujitorii de azi ai altarelor, întru slujirea intereselor superioare ale poporului și ale țării.

IV.1.6. Implicarea Episcopului Emilian Antal în înfăptuirea Marii Uniri

Emilian (Dumitru) Antal făcea parte din familia primului patriarh al României, Miron Cristea, deoarece mama sa, Elena, căsătorită cu Dumitru Antal, ambii țărani din Toplița, era soră cu viitorul patriarh. Părinții săi au avut 12 copii, între care și Dumitru, născut la 20 octombrie 1894. Dumitru Antal a făcut școala primară la Toplița și la Brașov, continuând la Gimnaziul „Andrei Șaguna” din Brașov (4 clase) și la Gimnaziul zis „grăniceresc” din Năsăud clasele superioare), unde învățase, pe vremuri, și unchiul său. După susținerea examenului de maturitate, în 1913, s-a înscris la Institutul Teologic din Sibiu, unde a cunoscut pe pleiada de mari dascăli de până în 1918: Nicolae Bălan, Silviu Dragomir, Pavel Roșca, Romulus Gândea, Aurel Crăciunescu și alții. În toamna anului 1916, s-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Budapesta, așa cum făcuse și unchiul său după terminarea studiilor teologice.

Deși în plin război mondial, s-a implicat în viața național-politică și culturală a studenților români din capitala Ungariei, fiind ales președinte al Societăți studențești „Petru Maior”. În această calitate, în octombrie 1918, a inițiat întocmirea unui apel către studenții români, cu îndemnul de a pregăti opinia publică românească, mai ales pe locuitorii satelor, pentru plebiscitul de autodeterminare care se preconiza și pentru unirea cu România. Pentru distribuirea apelului, Dumitru Antal a părăsit Budapesta și, după multe peripeții, pe care le-a descris el însuși într-o lucrare memorialistică, a ajuns la Cluj. Acolo a participat la constituirea Comitetului Național Român și la depunerea jurământului de către gărzile naționale românești. Apoi, timp de o săptămână, a cutreierat satele din zona Deda – Reghin, pentru informarea locuitorilor români asupra evenimentelor care se pregăteau, organizând consilii și gărzi naționale. Ajuns acasă, a convocat o adunare națională românească în același scop, iar la 26 noiembrie s-a numărat printre cei care au primit armata română la Toplița. Alături de mulți alți români din Toplița și din împrejurimi, a plecat la Alba Iulia, ca reprezentant al tineretului universitar, trăind momente de mare însuflețire produse de proclamarea necondiționată a Unirii pe veci cu România. Despre măreția momentului de la Alba Iulia, Dumitru Antal Avea să mărturisească următoarele: „Toți ne-am cutremurat de măreția acestui moment care a pecetluit pe veacuri noua soartă a neamului nostru. Bucuria și fericirea erau așa de mari, încât aveam senzația unei izbucniri a inimii, care parcă nu le mai putea cuprinde”.

După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, viața lui Dumitru Antal va cunoaște multe bucurii, dar și amărăciuni. Intrat în serviciul Arhiepiscopiei Sibiului, la 4/27 octombrie 1921, fostul său profesor Nicolae Bălan, acum mitropolit, l-a hirotonit diacon pe seama catedralei mitropolitane din Sibiu. Concomitent, a funcționat și ca director al „Regionalei Societății pentru ocrotirea orfanilor de război” (1921-1924).

În 1924 a părăsit Sibiul, fiind hirotonit preot de către episcopul Nicolae Ivan al Clujului pentru parohia Reghin și numit protopop tot acolo. Memoriile cărturarului Vasile Netea conțin informații sintetice, multe inedite, despre mai mulți intelectuali români, clerici și mireni, născuți în Arcul Intracarpatic. În acest context, spațiul cel mai extins îl ocupă cel dedicat episcopului Emilian Antal. Netea scrie că încă din 1924 era D. Antal la Reghin, înlocuindu-l pe Vasile Duma, care, sub numele de Nichita, a fost ales episcop al Argeșului. Portretul descris de Netea lui D. Antal este următorul: „Înalt, cu fața smeadă și ovală înconjurată de o bărbuță tăiată scurt, elegantă, cu ochi pătrunzători, care privea omul drept în față, reghineanul Mitrucă emana din toată ființa sa un aer de cordialitate și de energie”. Arată că, pe lângă teologie, a mai absolvit și cursurile Facultății de literatură și filosofie și că „era un cărturar cu largi orizonturi, hotărât să se impună prin cultura și activitatea sa. Prin acest fruntaș al Reghinului am pătruns eu în biografia și opera lui Lucian Blaga”- mai adaugă Netea.

În 1933, patriarhul Miron l-a numit preot la biserica „Bradu Boteanu” din București, concomitent a funcționat ca inspector general în Ministerul Cultelor. La 1 martie 1938 a intrat în monahism la mănăstirea Dragomirna de lângă Suceava, primind numele călugăresc de Emilian. La 28 octombrie 1938, la recomandarea patriarhului, Sfântul Sinod l-a ales arhiereu-vicar patriarhal, cu titlul „Târgovișteanul”; hirotonia în noua treaptă a avut loc în catedrala patriarhală din București, la 6 decembrie 1938. A slujit ca vicar sub patriarhii Miron Cristea, apoi sub urmașul acestuia, Nicodim Munteanu (1939-1948). N-a avut șansa să ajungă titularul vreunei eparhii, ci a condus doar ca locțiitor două eparhii vacante: Episcopia Argeșului (11 iulie 1941 – 15 ianuarie 1944) și Mitropolia Bucovinei, devenită din 1947 Arhiepiscopia Sucevei (27 februarie 1945 – 18 septembrie 1948).

Prin numirea unui nou titular la Suceava, a fost „pus în retragere”, deși avea numai 54 de ani, așa cum s-a întâmplat cu mulți alți ierarhi la vremea respectivă. Un timp a funcționat ca profesor la Seminarul monahal din mănăstirea Neamț (1949-1950), apoi ca stareț la mănăstirea Cozia (de la 1 septembrie 1950) și, în sfârșit, ca stareț la mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie” din Toplița, ctitoria patriarhului Miron, de la 21 august 1952. Acolo a trăit retras, bucurându-se de prețuirea și dragostea tuturor locuitorilor din Toplița și împrejurimi, indiferent de neam și de credință, până la sfârșitul vieții (15 iunie 1971).

Până în 1948 a publicat diferite articole în „Telegraful Român” și „Revista Teologică” de la Sibiu, în buletinul „Renașterea” de la Cluj, mai târziu în „Buletinul Eparhiei Argeșului” și în alte periodice bisericești.

Fostul secretar al patriarhului Miron Cristea, teologul Dudu Velicu, bun cunoscător al realităților bisericești din România, îl caracteriza astfel pe Emilian Antal, în câteva însemnări din 15 februarie 1946: „Om de caracter, serios, muncitor, inteligent, capabil, sobru, bun diplomat, a dezvoltat o activitate demnă de toată lauda în posturile care i s-au încredințat, dar mai ales ca șef al mitropoliei Bucovinei de Sud, unde este iubit și stimat de cler și popor. Este unul dintre prelații de frunte ai Bisericii Ortodoxe, căruia i se încredințează un viitor strălucit”.

Vlădica Emilian Antal, figură de seamă a Bisericii Ortodoxe Române, a făcut parte din ierarhii ortodocși care, prin poziția lor față de comunism, au devenit indezirabili pentru noul regim.

În demersul nostru de a evidenția o seamă de personalități bisericești care și-au adus contribuția la pregătirea înfăptuirea și consolidarea Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918, nu puteam să trecem peste figurile emblematice a câtorva ierarhi care au văzut lumina zilei în acest spațiu binecuvântat din inima României.

IV.2. Publiciști din sud-estul Transilvaniei și Marea Unire

Cercetările întreprinse au pus în evidență faptul că în localitățile din sud-estul Transilvaniei s-au născut sau au activat o serie de valoroși intelectuali români, elite locale și de valoare națională de o mare diversitate socio-profesională, adevărate personalități care au dobândit o binemeritată apreciere și recunoștință publică.

Între aceste personalități de seamă care au contribuit la Marea Unire se numără și profesorii și publiciștii Ghiță Popp, Octavian Codru Tăslăuanu, Romulus Cioflec și Nicolae Bogdan. (Anexa nr.12).

IV.2.1. Ghiță Popp (1883-1967)

S-a născut în localitatea românească Poiana Sărată, din fostul județ Treiscaune (situată în Pasul Oituz, azi se află în județul Bacău), la 3 ianuarie 1883. Istoria locală consemnează faptul că înființarea satului a avut loc în anul 1823, când „mai multe familii de români din Brețcu, conduse fiind de părintele protopop Petru Pop, au bătut țărușul aici, la granița moldo-crăiască și la vama cu Ardealul, înființând o nouă așezare în pragul epocii moderne”. Era fiul notarului comunal Gheorghe Popp și nepotul preotului Gheorghe Pop („Popa cel mare”), din Brețcu. A urmat școala primară confesională în comuna natală, liceul românesc din Brașov și apoi cursurile Facultății de Drept din Budapesta și Viena, obținând apoi titlul de doctor în drept la Universitatea din Cluj-Napoca. A intrat în politică „prin ziaristică”, publicând încă din vremea studenției, la terminarea studiilor, în anul 1906, angajându-se redactor la „Tribuna” din Arad., iar din 1912 la „Românul”, din același oraș. Alături de alți fruntași ai generației sale (Octavian Goga, Ilarie Chendi, Ioan Lupaș, Onisifor Ghibu, Șt. O. Iosif, Ion Agârbiceanu, Tiberiu Brediceanu, Sextil Pușcariu, Octavian C. Tăslăuanu ș.a.), Ghiță Popp face parte din gruparea „Tinerii oțeliți”, care s-au impus în viața politică a românilor din monarhia austro-ungară prin implicarea lor activă în lupta națională.

În iulie 1914 trece în vechiul Regat, unde face propagandă susținută pentru intrarea României în război de partea aliaților. Face parte din grupul de ardeleni care semnează declarația publică de la 1915, prin care se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-Ungariei. Toți semnatarii au fost judecați în lipsă și condamnați la moarte. Împreună cu alți intelectuali ardeleni, între anii 1915-1916, editează la București seria a III-a a revistei „Tribuna”, în care militează cu curaj, demnitate și convingere pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă. Se înscrie voluntar în războiul de întregire națională (1916-1917). În anul 1917 este trimis de guvernul român, împreună cu alți intelectuali ardeleni, la Kiev, unde scoate gazeta „România Mare”, pentru a face propagandă unionistă între cei aproximativ 150.000 de prizonieri români proveniți din armata austro-ungară. În septembrie 1918 se află la Chișinău, unde colaborează la gazeta „România Nouă” a lui Onisifor Ghibu, dând o mână de ajutor fraților basarabeni, în zilele ce au urmat unirii cu țara.

La 1 Decembrie 1918, participă la Adunarea Națională de la Alba Iulia, fiind membru în Comitetul de unire, ca cenzor. Consiliul Dirigent îl trimite la Paris pentru a contracara propaganda antiunionistă maghiară. Revenit în țară, în toamna anului 1919 este ales deputat în primul Parlament al României întregite. Până în 1938 este ales încă în opt legislaturi parlamentare. În 1931-1932 este subsecretar de stat la culte și minorități. După fuziunea Partidului Național Român și Partidului Țărănesc, este secretar al PNȚ pentru Ardeal, iar după asasinarea lui Virgil Madgearu, în perioada 1941-1944 este secretar general al Partidului Național Țărănesc, unul din cei mai apropiați oameni ai lui Iuliu Maniu.

În august 1944, Ghiță Popp împreună cu Lucrețiu Pătrășcanu, cu generalul de brigadă Dumitru Dămăceanu și cu prințul Barbu Știrbei au participat la negocierile de la Moscova pentru semnarea armistițiului. La 4 noiembrie 1944, Ghiță Popp a fost numit secretar de stat la Departamentul Cultelor și Artelor, fiind nevoit să demisioneze din funcția de secretar general al PNȚ. În data de 6 decembrie 1944 a fost numit ministru al Cultelor și Artelor în guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu. A făcut parte din comitetul special creat în 1945 cu scopul de a clarifica problema definirii criminalilor de război, alături de dr. Petru Groza, Lucrețiu Pătrășcanu și G. Fotino. La alegerile din 1946 candidează la Someș, fiind arestat pentru două săptămâni. În 1948 este deținut la Văcărești, apoi la Aiud. După 11 ani de detenție, i se va fixa domiciliu obligatoriu la Lățești, în Bărăgan, unde va mai sta alți 4 ani. În anul 1962, după 15 ani de detenție va fi eliberat.

La doar patru ani de la eliberarea sa din temnițele comuniste, Ghiță Popp adresează un memoriu conducerii P.C.R., secretarului său general, Nicolae Ceaușescu, „într-o problemă de interes național”, respectiv formularea unor propuneri pentru redobândirea Basarabiei și a Bucovinei de Nord. Atât acest memoriu, cât și cel redactat anterior și care urma să fie adresat lui Gheorghe Gheorghiu Dej, se află la Arhivele Naționale Istorice Centrale, în fondul Ghiță Popp și este publicat de Onisifor Ghibu.

IV.2.2. Octavian Codru Tăslăuanu (1876-1942)

O personalitate marcantă a zonei în lupta pentru întregirea neamului a fost și Octavian Codru Tăslăuanu. S-a năcut în familia preotului Ion Tăslăuanu din Bilbor (azi județul Harghita) și a soției sale Anisia. Octavian a fost al doilea dintre cei unsprezece copii ai familiei Tăslăuanu. Din „Spovedaniile” sale aflăm că familia sa era originară din Moldova, „de unde a trecut în Ardeal pe vremea fanarioților”. A urmat școala în satul natal, apoi la Gheorghieni, Brașov și Blaj. Nefericitele dispoziții ale administrației maghiare, procesul memorandiștilor, educația în spirit profund românesc primite la Brașov și mai ales la Blaj, induc marcante sentimente naționale întregii sale generații. Clasa din făcea parte și-a ales ca deviză pentru tabloul de sfârșit de liceu expresia: „Venin vom lua, în foc ne vom scalda, pentru idealul nostru național”, ceea ce face ca toți să fie eliminați, fără examen de bacalaureat. Abia în 1895 i se permite să îl susțină la Năsăud. Împiedicat să-și definitiveze studiile, ocupă între timp funcția de practicant în cancelaria notarului din Bicaz, primind un salariu modest. În calitate de funcționar public al notariatului din Bicaz, refuză să participe la celebrarea mileniului maghiar de existență, organizat la sfârșitul secolului al XIX-lea (8 iunie 1896), fapt ce va avea repercusiuni directe în evoluția profesională a acestuia, fiind nevoit să renunțe a se mai prezenta la examenul pentru obținerea funcției de notar. Au urmat apoi alți doi ani de neîmpliniri și căutări în încercarea de obținere a unei burse de studiu la Blaj, pentru a deveni inginer minier; respectiv o solicitare la Domeniul Coroanei din Bicaz pentru a fi admis la silvicultură în cadrul Școlii Centrale de Agricultură din Herăstrău, demers soldat, din nefericire, tot cu un răspuns negativ. Toate aceste zbateri au fost întreprinse deoarece conștientiza faptul că tatăl său îl va obliga în cele din urmă să se înscrie la Seminarul Teologic din Blaj. Acest lucru tocmai s-a și întâmplat, când fără știința sa, preotul Ioan Tăslăuanu a făcut o cerere prin care lui Octavian i s-a rezervat un loc, așteptându-l întreg anul școlar. Nesupunerea la indicațiile părintelui său, vor duce la încetarea oricărui sprijin financiar pentru a studia altceva, timp de câțiva ani.

După un alt episod eșuat în găsirea unui loc de muncă, petrecut la două institute din Craiova (Frateș și Arnold), primește ordinul de recrutare, prilej cu care s-a hotărât să devină ofițer activ în armată.

În toamna anului 1897, la Odorheiu Secuiesc, cere permisiunea de a fi trimis pe Coasta Mării Adriatice, la Pola, unde funcționa Școala de Marină a Monarhiei Austro-Ungare. Acolo, timp de șase luni, la Regimentul 87, va avea parte de o pregătire militară foarte severă, însă și aici din motive independente de voința sa, are parte de neșansă în îmbrățișarea carierei de ofițer, în cele din urmă fiind înaintat la gradul de sublocotenent în rezervă și lăsat apoi la vatră. Întors în țară, cu numai 50 de coroane în buzunar, primiți de la mama sa, ajunge în București, unde în scurt timp este încadrat în învățământul particular, la Institutul de Băieți Clinciu-Popa, în calitate de profesor pentru clasele primare și ca meditator pentru liceu, primind pentru aceasta o retribuție modestă. Aici se înscrie la Facultatea de Litere și Istorie și beneficiază de îndrumarea unor profesori de mare prestigiu intelectual în viața țării, precum: Titu Maiorescu, Dimitrie Onciul, Constantin Rădulescu Motru, Simion Mehedinți, Nicolae Iorga ș.a. Activează în redacția revistei „Floare albastră”, prin intermediul căreia stabilește contacte cu mari scriitori și publiciști români, precum: Ioan Slavici, Alexandru Lapedatu, Valentin Bude, Constantin Sporea, Ilarie Chendi, Ioan Bianu, inițiindu-se în domeniul mijloacelor tehnice prin care intelectualitatea română lupta pentru realizarea unirii.

În 1902 ocupă postul de secretar al Consulatului Român din Budapesta, unde împreună cu alți studenți români editează revista intitulată „Luceafărul”. La această revistă Tăslăuanu își demonstrează calitățile literare, devenind în numai trei ani „revista cea mai citită și mai prezentabilă din România” – după cum o caracteriza Sextil Pușcariu în volumul „Călare pe două veacuri”. Începând cu cel de-al doilea număr al revistei, la pagina 14, publică câteva note, fără a se semna, din cauza situației sale de funcționar diplomatic. Datorită darului și talentului său a transformat revista „Luceafărul” dintr-o revistă literară a tineretului studențesc într-o „tribună de propagandă națională, de trezire a conștiinței românești unitare” dându-i „un accentuat caracter specific românesc, grupând în jurul ei rînd pe rînd, aproape pe toți scriitorii de seamă ai vremii. Revista Luceafărul a devenit un steag de luptă națională”.

În nr. 4 din 16 februarie 1909 al Revistei Luceafărul, legat de aniversarea a 50 de ani de la Unirea Principatelor, Octavian C. Tăslăuanu semnează un articol intitulat „Unire”, în care afirma următoarele: „La 24 ianuarie s-au împlinit 50 de ani, de când dincolo de Carpați răsună, într-un glas de însuflețire și de sărbătoare, hora unirei. […] Un neam, care a dat dovadă că e în stare să trăiască clipe de înălțare și de întinerire sufletească, cum a fost cea a primei Uniri, are dreptul să nădăjduiască într′un viitor mare, care-i va cere întreaga lui putere de viață pentru a putea fi o podoabă a omenirii și a naturii ce l-a creat”

Este mobilizat în Primul Război Mondial în armata habsburgică, dar dezertează și trece munții la București, unde împreună cu alți intelectuali transilvăneni inițiază o solidă propagandă în favoarea ieșirii Românei din neutralitate și intrarea ei în război de partea Antantei. Editarea revistei este întreruptă din cauza mobilizării sale pe frontul din Galiția, reluându-se abia în 1919 la București, când Octavian C.Tăslăuanu figura ca director al acestei publicații. Aici la București va publica șase articole privind consolidarea Marii Uniri: „Unirea” (nr. 1, din 1 ianuarie 1919, pp. 1), „Ardealul” (nr. 3-4, din 16 februarie 1919, pp. 49-50), „Înviere” (nr. 7-8, din 16 aprilie 1919, pp. 137), „O protestare” (nr. 17, din 16 septembrie 1919, pp. 333), „Ideea europeană” (nr. 18 din 1 octombrie 1919, pp. 373) și „Problema națiunii” (nr. 20-21, din 16 noiembrie 1919, pp. 427-428). După intrarea României în război, militează la Iași pentru înființarea și organizarea Corpului Voluntarilor Români, îndeplinind funcția de ofițer cu informațiile pentru zona Taslău Trotuș, ceea ce-l situează direct în mijlocul teatrului de operațiuni care a adus o nemuritoare faimă armatei românești. Despre calvarul ostașilor români în armata austro-ungară ne-a lăsat pagini emoționante în volumul memorialistic „Sub flamuri habsburgice”. Este considerată prima operă memorialistică din Primul Război Mondial, apărută în 1915. După Marea Unire, ca o recunoaștere a meritelor sale este numit membru al Marelui Sfat Național din Ardeal, organ ales de Adunarea de la Alba Iulia. Fiind o fire luptătoare și energică, dornică de a se implica în procesul de refacere a României Mari, la alegerile din anul 1919, Octavian Codru Tăslăuanu este ales deputat de Tulgheș, candidat din partea Ligii Poporului. Tot atunci ajunge vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români, apoi Ministru Comerțului și Industriei (perioada 13 martie – 16 noiembrie 1920) și respectiv Ministru Lucrărilor Publice (16 noiembrie – 1 ianuarie 1921), în Guvernul Alexandru Averescu, iar apoi în 1926, senator de Mureș. În scurta sa perioadă ministerială s-a dovedit a fi extem de activ, inițiind o serie de legi și reforme în vederea reorganizării economiei naționale.

În semn de respect pentru întreaga activitatea militară, în anul 1921, Octavian C. Tăslăuanu, este decorat cu cea mai înaltă distincție a statului român, Ordinul Național „Steaua Românei”, versiunea pentru militari având pe revers două spade. S-a stins din viață la 22 octombrie 1942 la București, remarcându-se ca un prolific publicist, scriitor, istoric, memorialist, editor, organizator de instituții culturale.

IV.2.3. Romulus Cioflec (1882 – 1955)

S-a născut în satul Araci (Arpătac), județul Covasna, la 1 aprilie 1882, fiind al patrulea din cei treisprezece copii (dintre aceștia cinci au murit prematur) ai lui Constantin Cioflec, cântăreț bisericesc ortodox, și ai soției sale Maria, născută Bucșa. La vârstă fragedă a trecut Carpații, devenind elev la școala normală din Câmpulung Muscel, pe care o absolvă în anul 1901, avându-l coleg de clasă pe Ion Mihalache, viitorul om politic. După ce trei ani a fost învățător în două sate din județul Prahova, devine student al Facultății de Litere și Filozofie, fiind în același timp bibliotecar la Biblioteca Academiei din București.

La solicitarea lui Vasile Goldiș, între anii 1911-1912 ocupă funcția de prim redactor al ziarului Românul din Arad. Absolvind Facultatea de Litere și Filozofie a Universității București, pleacă în anul 1914 în județul Botoșani ca profesor la Liceul „Atanasie Bașotă” din Pomârla, unde este coleg cu Iorgu Iordan, viitorul mare lingvist și publicist. În 1917 se afla la Petrograd, unde asistă la desfășurarea revoluției din februarie-martie 1917, după care a ajuns la Chișinău, unde rămâne până în 1926, ajutând, la invitația lui Pantelimon Halippa (1883-1979), proeminent om politic basarabean din acea perioadă, la redactarea gazetei Cuvânt moldovenesc; colaborează la publicațiile Sfatul Țării, Școala moldovenească etc. Tot în Chișinău lucrează ca profesor de română, germană și filozofie, un an, la Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdeu” și șapte ani la Liceul de Băieți „Mihai Eminescu”.

În Statul personal, completat de Romulus Cioflec la data de 28 iunie 1924, ca profesor la Liceul de Băieți „M. Eminescu” din Chișinău, la rubrica „Activitatea extrașcolară” găsim scris: „Participarea la mișcarea națională politică și culturală de la începutul revoluției în Basarabia, până la venirea armatei române și după aceasta”. Basarabenii l-au apreciat cum se cuvine. Din același document, rubrica „Ce recompense a obținut”, aflăm că scriitorul a primit: „Medalia «Bărbăție și Credință», clasa I (Înaltul Decret nr. 3411 din 15 noiembrie 1918), pentru servicii în Basarabia înainte de Unire și Adresa de mulțumire din partea Ministerului Instrucțiunii Publice (nr. 47.233 din 7 iunie 1921), pentru servicii aduse ideii naționale în Basarabia”.

Între anii 1916-1920 duce o corespondență regulată cu Garabet Ibrăileanu, conducătorul și animatorul revistei ieșene „Viața românească”, iar Ibrăileanu prețuia în persoana lui Romulus Cioflec nu numai pe iscusitul prozator, ci și pe organizatorul rețelei de difuzare în Basarabia a importantei publicații „Viața românească”. Într-o scrisoare trimisă lui Garabet Ibrăileanu, menționează că e preocupat de scrierea amintirilor basarabene; acestea au apărut în mai multe fascicule din „Viața românească”, sub titlul Amintiri din anul Învierii, stând la baza operei Pe urmele Basarabiei.

În anul școlar 1921-1922 se află la Berlin, cu o bursă de studii, iar în 1923 se căsătorește cu Antonia Gavriliță, fiica avocatului Emanuil Gavriliță. (Căsătoria va dura șapte ani). Se înscrie în Liga drepturilor omului, având cartea de membru al Ligii nr. 620/26 noiembrie 1924. Începând cu anul 1925 participă la lucrările Internaționalei muncitorilor din învățământ, de la Paris, fiind preocupat de viața și problemele profesionale ale cadrelor didactice. Îi apare volumul Pe urmele Basarabiei – note și impresii din revoluția rusească, la Institutul de editură și arte grafice Cultura românească, București, în anul 1927. Timp de zece ani, între 1926-1936 este profesor la Școala Elementară de Comerț, la Școala Superioară de Comerț și la Liceul German de Stat din Timișoara.

În 1929 îl cunoaște, la Paris, pe Panait Istrati (1884-1935), de care îl va lega o strânsă prietenie. În același an merge cu Panait Istrati la Lupeni, ca să cerceteze consecințele grevei muncitorești; revoltat de realitățile descoperite, își dă demisia (publicată în ziarele Adevărul și Dimineața) din Partidul Național Țărănesc, în care era înscris.

Cu toate că este cunoscut ca romancier (romanele Vârtejul, Pe urmele destinului, Boierul) și ca autor de nuvele și povestiri (debut în anul 1907, cu volumul intitulat Doamne, ajută-mă!; Români din secuime; Trei aldămașe), Romulus Cioflec este un veritabil memorialist. Cele mai interesante și mai palpitante călătorii au fost transpuse pe hârtie, devenind valoroase volume memorialistice. În acest sens, trebuie avute în vedere cele trei volume: Pe urmele Basarabiei – note și impresii din Revoluția rusească ; Cutreierând Spania. Impresii de călătorie, apărut în 1928, a fost scris în urma călătoriei efectuate în Spania ; Sub soarele polar. Impresii și peripeții din voiajul unor salvați de la naufragiu de spărgătorul Krasin. În aceste memoriale de călătorie realizează pagini admirabile, care traduc un observator rafinat al spectacolului naturii.

În anul 1936, Romulus Cioflec se mută la București, fiind un an profesor la Seminarul central, apoi, până la pensionare, în 1942, la Liceul „Gheorghe Lazăr”, fiind coleg de profesorat, o perioadă de timp, cu G. Călinescu (1899-1965). În anul 1937, tipărește romanul Vârtejul, la Editura Adevărul, București, iar în anul următor, 1938, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, romanul Vârtejul este premiat de Academia Româna cu premiul „Ion Heliade Rădulescu”. În anul 1943 publică romanul în două volume Pe urmele destinului. O goană în jur de sine însuși, la Editura Remus Cioflec (vărul scriitorului).

Din anul 1945, începe pentru Romulus Cioflec o perioadă monotonă, chinuitoare pentru un om care toată viața a călătorit. Se închide în spațiul arid al traducerilor (traduce romanul Camarazii/ Drei Kameraden, de Erich Maria Remarque). În perioada 29 octombrie – 11 noiembrie 1947, are loc procesul politic înscenat conducătorilor Partidului Național-Țărănesc, care îl marchează pe scriitorul Romulus Cioflec. Alături de Iuliu Maniu (și de alți fruntași ai partidului) este condamnat la închisoare pe viață și Ion Mihalache, fostul său coleg, ce a rămas credincios partidului prin care a ajuns de zece ori în Parlamentul țării și al cărui președinte a fost. Între anii 1947-1955, Romulus Cioflec a fost afectat de întorsătura situației politice din țară și, în continuare, ca scriitor, s-a autocenzurat (avea de crescut doi copii). Își dă seama că unele opere, pe care le avea scrise nu vor mai putea fi tipărite (de ex. romanul, rămas inedit, Ispășirile), iar altele nu-i vor fi retipărite (de ex. Pe urmele Basarabiei). Pregătește pentru tipar un volum de nuvele, selectate din volumele anterioare, volum care va fi tipărit postum, în 1970, sub titlul Trei aldămașe. Revede, pentru o a doua ediție, operele apărute anterior: Vârtejul, Pe urmele destinului, Cutreierând Spania, Sub soarele polar. Scrie romanul Boierul, care apare postum, în 1957, inspirat din realitățile cunoscute ca învățător în Prahova, la începutul secolului XX. În ziua de 13 noiembrie 1955, Romulus Cioflec se stinge din viață și este înmormântat la cimitirul Bellu din București.

IV.2.4. Nicolae Bogdan (1867 – 1952)

Profesorul Nicolae Bogdan s-a născut la 10 martie 1867, în comuna Hăghig, azi județul Covasna.

A absolvit liceul la Brașov în anul 1879 și Facultatea de Litere a Universității maghiare din Cluj în anul 1891. Timp de aproape 25 de ani (1892 – 1916) a predat limba maghiară, română și latină, de la cursul primar, până la clasele terminale, la Liceul Ortodox Român din Brașov și la Școala Comercială Superioară din același oraș, devenind, alături de Valeriu Braniște, unul din cei mai apreciați filologi ai Brașovului. Membru al Partidului Național Român. Este autor de manuale școlare: Gramatica limbii române, Manual de limba maghiară.

Mai bine de 20 de ani a fost secretar, apoi director al Despărțământului Brașov al ASTREI și al Despărțământului Brașov-Treiscaune. Face parte din Comitetul Național al Unității Române (Paris), condus de Take Ionescu. Colaborează la ziarul „La Roumanie”, care devenise „organ săptămânal al unității române” și publică studiul La roumains de Transilvanie, contribuind la mai buna cunoaștere în cercurile politice de peste hotare a drepturilor istorice legitime ale românilor asupra Transilvaniei.

În 1919 se stabilește la Cluj, unde îndeplinește funcția de director la Liceul de fete „Regina Maria” (azi „George Coșbuc”), primul liceu românesc de fete din Transilvania.

A trecut le cele veșnice la 1 ianuarie 1952, în București.

IV.3. Medici români din sud-estul Transilvaniei militanți pentru
realizarea Marii Uniri

O altă categorie socio-profesională implicată în lupta pentru înfăptuirea idealului național a fost cea a medicilor. Aceștia, alături de preoții și învățătorii satelor, au ținut steagul luptei naționale sus, solidarizându-se cu poporul din care făceau parte și acționând pentru libertatea și întregirea neamului. Majoritatea absolută a medicilor români din Imperiul Austro-Ungar a activat într-un fel sau altul pentru împlinirea idealului secular de unire al românilor. De regulă ei au activat în gărzile și consiliile naționale române din localitățile în care se aflau – obișnuit în localitățile natale.

După unirea politică din 1918, acești medici rămân în Transilvania, unii chiar în localitățile care i-au trimis ca reprezentanți la Alba Iulia, fiind o uriașă forță morală și intelectuală pentru statul român.

Prin experiență, entuziasm și prin avutul lor material, ei s-au angajat la consolidarea noului stat român în toate ramurile vieții publice: industrie, comerț, administrație, armată, învățământ.

Participarea medicilor români de pretutindeni la pregătirea opiniei publice interne și internaționale pentru cauza făuririi statului național român unitar este cunoscută. Toți acești medici erau marcați de același avânt sufletesc și spiritual, ca și oamenii de rând, de aceea au luptat în acele momente istorice clocotitoare, revoluționare premergătoare actului Unirii, pentru aceleași principii de dreptate și libertate.

Contribuția medicilor transilvăneni la acest mare act național care a fost desăvârșirea statului național unitar român, are o mare valoare istorică deoarece exprimă realitatea Unirii sub variate aspecte, inclusiv din cea mai socială profesie care este medicina.

Mulți dintre medici au fost trimiși să lupte în armata austro-ungară în prima linie a frontului, alții au trecut munții și s-au înrolat în armata română, luptând în rândurile acesteia pe frontul din Moldova iar mai târziu s-au întors în Transilvania împreună cu trupele române. Deși erau în diferite locuri, în acele momente istorice ale anului 1918, medicii români transilvăneni erau legați prin multiple fire sufletești și spirituale, care-i făceau să gândească, să simtă și să acționeze la unison pentru idealul Unirii tuturor românilor. Așa gândeau, simțeau și acționau doctorul Pompiliu Nistor la Darnița, în Rusia, dr. I. Bordea în Moldova, doctorul Emil Colbazi la Viena, doctorul Stinghe Valeriu și doctorul Nemeș Aurel, pe frontul de la Piave, în Italia în Corpul voluntarilor români.

Din sud-estul Transilvaniei, din așa numitul „ținut secuiesc”, actualele județe Covasna și Harghita au participat la înfăptuirea visului secular următorii medici: Pompiliu Nistor (1883 – 1961), originar din Araci (Trei Scaune), Petru Muscă (1883 – 1969), originar din Varviz (azi Subcetate, județul Harghita) și medicul Tit Liviu Tilea (1866 – 1930), care deși nu era născut în zonă, evenimentele din toamna anului 1918 l-au găsit axtivând la Toplița, azi în județul Harghita.

IV.3.1. Petru Muscă (1883 – 1969)

S-a născut în comuna Varviz (azi Subcetate, județul Harghita) la 24 iulie 1883, fiind primul născut într-o familie de țărani cu unsprezece copii. Tatăl său era Ioan Muscă, originar din Hodoșa, mare proprietar de pământ.

După școala primară, a continuat studiile la Liceul din Gheorghieni și Facultatea de Medicină din Cluj, pe care a absolvit-o în 1910. Ca student, a legat o strânsă prietenie colegială cu Iuliu Hațieganu. Ca urmare a bunei sale pregătiri profesionale a fost numit asistent la Institutul de Fiziologie de la Cluj, din cadrul vechii Facultăți de Medicină de limbă maghiară, dar din motive familiale (și-a pierdut tatăl în ultimii ani de facultate) a preferat să se întoarcă la casa părintească împreună cu soția sa, Aurelia Muscă, născută Carșai, (fiica unui preot greco-catolic de prin părțile Zalăului) și s-a stabilit medic la Tulgheș.

La izbucnirea Primului Război Mondial, a fost trimis pe front în armata austro-ungară, până în vara anului 1918. În toamna și iarna anului 1918 a luat parte la evenimentele revoluționare, fiind membru al Gărzilor Naționale și în Consiliul Național Român din Miercurea Ciuc. A fost ales și investit cu credențional pentru a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, din partea cercului electoral Giurgeu (Gheorghieni). Ședința în acest cerc electoral s-a ținut în 22 noiembrie 1918, sub președinția altui doctor, Augustin Tătar, notar al ședinței fiind doctorul Petru Muscă. Așadar, medicul Petru Muscă a fost unul dintre cei 1228 de delegați aleși de către români ca să voteze Rezoluția Marii Uniri care a decretat „unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România.” După acest eveniment istoric, medicul Petru Muscă a fost ales în Marele Sfat Național, alături de medicii dr. Alexandru Fodor, dr. Alexandru Vaida-Voevod ș.a., urmând ca mai apoi să devină membru al Consiliului Dirigent, calitate în care va pregăti unificarea administrativă cu Vechiul Regat. În anul 1919 s-a stabilit la Târgu-Mureș, unde a fost numit medic primar, și director al spitalului din localitate, funcție în care a activat până la Dictatul de la Viena, când noile autorități l-au destituit și l-au obligat să se pensioneze. În timpul ocupației horthyiste se va limita doar la activitatea în cabinetul său particular.

A fost de două ori primar al municipiului Târgu-Mureș, înainte de Primul Război Mondial dar și după anul 1944, odată cu alungarea trupelor horthyiste, profesor și medic la cele două licee românești din oraș (Liceul „Al. Papiu Ilarian” și Liceul de Fete „Unirea”). În toți acești ani, dorința lui cea mai fierbinte a fost aceea de a construi un spital cu tot ceea ce era necesar funcționării acestuia, fapt pe care l-a și reușit. A plecat din această lume în primăvara anului 1969, fiind înmormântat la Târgu-Mureș, alături de părinții săi.

IV.3.2. Pompiliu Nistor ( 1883-1961)

Personalitate marcantă a județului Trei Scaune, medicul Pompiliu Nistor a avut o deosebită contribuție la lupta pentru realizarea unității naționale. A fost medic organizator de sănătate publică, cu studii la Budapesta, unde în răstimpul a două legislaturi a fost președintele Societății Academice „Petru Maior”. A fost redactorul principal al declarației – manifest de la Darnița, unde a dat dovadă de maturitate politică, alăturându-se făuritorilor Marii Uniri. Era „înzestrat cu o aleasă cultură medicală și generală cu temeinice convingeri democratice, patriot și luptător pentru drepturile românilor și pentru înfăptuirea României Mari”.

A văzut lumina zilei la 16 octombrie 1883 în comuna Arpătac (azi Araci), din fostul județ Trei Scaune, fiind cel de-al doilea copil al preotului Dionisie Nistor. Școala primară o urmează în satul natal, iar studiile secundare la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. S-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta, unde își ia licența, iar mai apoi doctoratul în medicină și chirurgie, în anul 1908. În timpul studiilor la medicină, viitorul medic Pompiliu Nistor a fost apreciat de către marele istoric Nicolae Iorga, precum și de omul de cultură Onisifor Ghibu, care în cartea sa „Pe baricadele vieții” îl caracteriza astfel: „Medicinistul Pompiliu Nistor, băiat serios, cu o frumoasă cultură literară românească, cu aptitudini pronunțate pentru muzică și care cânta frumos din vioară. Mai era, pe deasupra, și un caracter integru și un român bun, cu interes pentru trecutul, prezentul și viitorul neamului.”

După obținerea doctoratului în medicină, a activat în mai multe locuri, în diferite funcții: medic secundar la Spitalul Arad (1908), medic sublocotenent în stagiu în armata austro-ungară la spitalul de garnizoană din Timișoara (1908-1909), medic în circumscripția rurală în Zărnești (1909 – 1911) etc.

Din 1 august 1914 este mobilizat în armata austro-ungară cu gradul de medic locotenent și trimis să lupte pe frontul rusesc, în Galiția. La 1 ianuarie 1915 este luat prizonier și dus în Siberia, unde a funcționat în calitate de medic în lagărele de prizonieri din Novo-Nicolaevsk (azi Novosibirsk, cel mai mare oraș din Siberia, Rusia) și Biisk (azi oraș din Regiunea Altai, Federația Rusă), iar mai apoi la spitalul civil al orașului Birsk (azi oraș în Bașchiria, în Federația Rusă). Acolo intră în corpul de voluntari români ardeleni și bucovineni din Rusia. În timpul în care Pompiliu Nistor era prizonier în Siberia, între el și Onisifor Ghibu a avut loc o corespondență care a exercitat o influență pozitivă asupra formării în Rusia a unităților de voluntari ardeleni și bucovineni ce aveau să vină apoi să lupte pe frontul românesc din Carpați.

Conștient că luptă pentru cauza națională, într-o scrisoare datată în martie 1916, Pompiliu Nistor îi scria lui Onisifor Ghibu: „Am luptat la început pentru o cauză ce nu-i a noastră și pe care n-am priceput-o. Acum am intrat cu tot sufletul în armata română ca să luptăm pentru cauza noastră.” Autorul acestor rânduri mai arăta și faptul că această expunere pentru cauza românească a tuturor prizonierilor ardeleni ar face ca ei să își piardă posibilitatea de a se mai întoarce la rosturile pe care le-ar fi avut în Ardeal. „Căci dacă Ardealul își pierde pe oamenii care deocamdată sunt aici în Siberia, de unde s-ar mai putea întoarce acasă, spre a cere dreptate, pe seama poporului de dragul căruia am sângerat; oare această pierdere nu constituie un mare capital ce nu poate fi trecut cu vederea?”

IV.3.2.1. Pompiliu Nistor și Proclamația de la Darnița

Către sfârșitul anului 1916, prizonierii români proveniți din armata austro-ungară au fost adunați din toate lagărele și instalați la Darnița, în apropierea Kievului. Un trimis al Guvernului român a luat legătura cu prizonierii români în ianuarie 1917, iar în luna următoare, ministrul de război de la Iași a încuviințat formarea pe teritoriul rus a Corpului voluntarilor români. În data de 10 aprilie 1917 are loc adunarea de constituire a Corpului de voluntari de la Darnița, iar la această adunare, discuțiile s-au purtat pe „motivarea” redactată de către doctorul Pompiliu Nistor. În acest document se arăta că „a venit momentul ca voluntarii români să se organizeze, în vederea luptei pentru unirea fiecărui popor într-un stat național independent, pe baza principiului autodeterminării.”

Era imperios necesar ca glasul voluntarilor români, care curgeau șiruri spre localitatea Darnița, să se facă auzit. „Ar fi o crimă dacă nici azi nu s-ar auzi glasul nostru, dacă și acum am lipsi să ne spunem cuvântul prin care să arătăm că războiul nostru, de asemenea e în numele democrației, în numele dreptului elementar al fiecărui popor, capabil de viață, de a-și hotărî singur soarta, a-și alege singur statul pe care voiește să-l formeze sau la care voiește să se alipească. Adunarea voluntarilor i-a încredințat lui Pompiliu Nistor sarcina de a redacta un memoriu-manifest, care urma să fie trimis Guvernului Rusiei, ambasadelor și misiunilor diplomatice, pentru a se aduce la cunoștința întregii lumi care sunt obiectivele de luptă ale românilor din Austro-Ungaria.

Manifestul proclamației a fost întocmit la 11 aprilie 1917, cu aportul deosebit de important al locotenetului doctor Pompiliu Nistor, alături de Victor Deleu, Octavian Vasu, Nicolae Nedelcu, Gavril Iuga, Vasile Chiroiu, Trifan Ghilezan, Simion Gocan și Emanoil Isopescu. În acest manifest se afirmă cu tărie unirea Transilvaniei cu Țara-Mamă și voința lor de a lupta pentru întregirea națională: „Noi, cei patru milioane de români din Monarhia Austro-Ungară, suntem un popor absolut democrat, fără aristocrație, fără capitaliști, fără proprietari mari, compus din țărani, muncitori, meseriași și intelectuali. Cerem cu voință nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma un stat național românesc, pe care-l vom zidi pe bazele celei mai înaintate democrații. Cerem ca fiecare popor să-și hotărască singur soarta, să-și aleagă singur forma de stat prin care voiește să se guverneze”.

Se arată apoi că monarhia austro-ungară era „un conglomerat de țări, răpite prin forță brutală, fără consimțământul popoarelor” și că „Dezmembrarea Austro-Ungariei ar însemna repararea, în numele democrației, a marii nedreptăți istorice ce s-a făcut popoarelor prin încătușarea lor de un tron sângeros, de un neam străin lor de neam și limbă”. Spre sfârșitul documentului se spune răspicat: „Stăpânii noștri trebuie să afle că nu-i mai vrem, iar ai noștri să știe că nu i-am uitat și să prindă din curajul nostru nou curaj, nouă voință de a suferi și spera.”

În manifest se protesta împotriva măsurilor opresive luate de autoritățile austro-ungare, care au condamnat mii de oameni la moarte sau la ani grei de închisoare. De aceea, se impunea înfăptuirea unității naționale depline. Pentru realizarea acestui scop nobil, voluntarii erau hotărâți să-și sacrifice viața și averea, declarând că își oferă: „brațul și sângele nostru tânăr – zic ei – pentru întruparea idealului nostru. Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că între viitoarele state fericite naționale și democratice va fi și România tuturor românilor.”

Proclamația a fost primită cu mult entuziasm și însuflețire de adunarea generală a voluntarilor, fiind semnată de circa 500 de ofițeri și soldați, la data de 26 aprilie 1917. Textul proclamației de la Darnița a fost tradus în diferite limbi, având un deosebit ecou în țară și peste hotare, având o valoare incontestabilă prin principiile proclamate, prin maturitatea programului formulat, prin orizontul larg al înțelegerii problemei naționale a tuturor popoarelor subjugate și oprimate.

Valoarea documentului este cu atât mai mare cu cât știm că în acele momente grele, când cerul României era acoperit de nori negri, zecile de mii de soldați și ofițeri ardeleni își ofereau „energia și viața pentru salvarea României – considerată de ei ca patrie a lor – pentru împlinirea dorinței lor nestrămutate de unire”.

Onisifor Ghibu, militant activ pentru unirea Basarabiei, într-o lucrare a sa, apreciază la modul superlativ demersurile doctorului Pompiliu Nistor, în vederea mobilizării voluntarilor români arătând că: „acesta a întreprins o acțiune curajoasă, de proporții epice, pentru ieșirea din starea de prizonieri de război a celor peste o sută de mii de ardeleni împrăștiați prin lagărele din Rusia și pentru constituirea lor într-un corp al voluntarilor ardeleni încadrat în armata română. În acea acțiune eroică, medicul de la Zărnești a fost cel dintâi, nu numai în lansarea ideii socotită (de „factorii conducători” ai României, oficialii din acea vreme) drept o mare naivitate și utopie – ci și în executarea ei.”

În 7 iunie 1917 Pompiliu Nistor ajunge la Iași împreună cu Corpul voluntarilor ardeleni, servind în unitățile medico-sanitare ale armatei române.

În 1918, doctorul Pompiliu Nistor a intrat în armata română și a luat parte la campania de la Siret și apoi, ca medic șef al Regimentului I Voluntari Turda, a luptat până la 1 mai 1918. După demobilizare, a lucrat scurt timp la circumscripția rurală Borca, județul Suceava. A fost detașat ca medic șef al echipei de combatere a sifilisului în județul Bacău.

La 1 februarie 1919, revine la Zărnești, reluându-și postul de medic precum și conducerea Despărțământului din Zărnești al Astrei. Comitetul central de la Sibiu al Astrei a ținut să-l elogieze pentru nenumăratele evenimente culturale și social-sanitare pe care le-a desfășurat în „cel mai activ despărțământ” al Asociațiunii.

Pentru calitățile excepționale ajunge medic șef al orașului Târgu-Mureș și apoi medic primar al județului Brașov. Rapoartele întocmite de el ieșeau în evidență, datorită solidității pregătirii sale și a documentației, prin vigurosul spirit critic cu care erau înțelese stările igienico-sanitare și prin realismul soluțiilor propuse. Începând din anul 1930, a activat în calitate de membru al Comitetului Despărțământului Brașov al Astrei. La adunarea generală din 1936 de la Blaj a Astrei, doctorul Nistor s-a referit la necesitatea organizării sănătății în sate. Ziarul „Adevărul” din 12 octombrie 1936 nota despre luarea de poziție a doctorului din Araci: „Doctorul P. Nistor este unul dintre medicii igieniști cei mai reputați din Ardeal și unul dintre organizatorii cei mai valoroși și activi ai sănătății publice. Dările de seamă ale lui sunt o nebănuită valoare demografică și științifică. Doctorul Pompiliu Nistor aduce un nou spirit, izvorât din înțelegerea justă a realităților românești și timbrat de o orientare adevărat modernă și democratică în organizarea noastră sanitară. Astfel, părăsind complet formalismul birocratic, ridică medicina și organizarea sanitară la un program cu fericite soluții și la reforme de adânc conținut.”

Așadar, este lesne de înțeles faptul că, Pompiliu Nistor a fost o personalitate de excepție care poate fi încadrată intre marii bărbați ai acestui neam, ce și-a adus aportul la înfăptuirea și consolidarea României Mari.

A redactat și publicat numeroase lucrări de specialitate în revistele vremii și în ziarele de atunci. A fost decorat și distins cu mai multe onoruri de către statul român: „Cavaler al Coroanei României cu spade”, „Medalia Ferdinand I cu spade pe panglică”, „Comandor al ordinului Coroana României”, Crucea Meritul Sanitar, Medalia „Răsplata Muncii”.

Pompiliu Nistor a fost unul dintre intelectualii generației de la 1918 care nu și-au uitat obârșia, care nu au cerut recompense de la țară, dar și-au adus contribuția la ridicarea ei.

După o viață pusă în slujba neamului și a țării, pleca din lumea aceasta în anul 1961, fiind înhumat în cimitirul Bisericii Adormirea Maicii Domnului – Brașovul Vechi de pe strada Bisericii Române din Brașov.

IV.3.3. Tit Liviu Tilea ( 1866-1930)

Chiar dacă nu s-a născut pe raza actualelor județe Covasna și Harghita, evenimentele din toamna anului 1918 l-au găsit pe Tit Liviu Tilea la Toplița, în actualul județ Harghita, unde a luat parte activă la mișcările politice de emancipare românească.

Se năștea în comuna Șmig, județul Târnava Mică, la 16 iunie 1866 ca fiu al lui Ioan Tilea și al Rafilei Tilea. A urmat Facultatea de Medicină la Budapesta și Viena cu mici întreruperi în perioada anilor 1890-1898. Din anul II de studii a beneficiat de o bursă din partea Fundației Simion Romantai.

La Viena a fost unul dintre cei mai de seamă membri ai Societății Academice studențești „România Jună”. A fost președinte al comitetului aranjator pentru pregătirea festivităților ocazionate de jubileul de 25 ani ai „României June”, în 1896, și a contribuit la alcătuirea programului și la reușita desfășurării acestuia, împreună cu alți medici și studenți români de la diferite facultăți vieneze.” Nu se cunoaște exact data stabilirii în Toplița (județul Harghita) dar din adunarea comitetului Despărțământului Reghin al Asociațiunii pentru literatura română și cultura poporului român desfășurată la Reghin în 10 august 1909, reiese că medicul de cirumscripție Tit Liviu Tilea era deja membru în cadrul despărțământului din anul 1908. Participă la adunarea cercuală a Despărțământului, ținută la 25 iulie 1912 în pavilionul din promenada orașului Reghin, unde s-a prezentat activitatea Comitetului cercual pe anii 1911-1912. Cu acea ocazie a fost ales în comisia pentru încasarea taxelor și înscrierea membrilor noi, alături de Alexandru Nicolescu, preot ortodox în Stânceni, și Ioan Suciu, învățător în Cacuciu. Tot atunci s-a reales ca director Dr. Ioan Harșia, iar ca membri în comitet: Vasile Duma, protopop ortodox; Gregoriu Nicoară, preot ortodox Ibănești; Dr. Tit Liviu Tilea, Simion Zehan, preot greco-catolic în Casva, iar ca membrii supleanți: Dr. Ilie Popescu, avocat în Reghin, Ioan Suciu, învățător și Gavrilă Branea, preot gr. cat. în Petelea. La următoarea adunare cercuală a Despărțământului (9 octombrie 1913) este înlocuit ca membru în comitet cu avocatul Dr. Simion Sbârcea din Toplița.

La 5 noiembrie 1918, medicul Liviu Tilea a fost ales membru al Consiliului Național Român județean Mureș, iar peste cinci zile, la 10 noiembrie, în ședința ținută la Reghinul Săsesc, a fost ales și în Senatul Național Român județean. Ca și ceilalți membri ai Gărzilor Naționale și ai Consiliului Național Român, el a înțeles că fiecare cetățean poartă răspunderea asigurării liniștii și ordinii, cât și a conducerii, în condiții cât mai bune, a vieții politice locale, cum ar fi coordonarea constituirii organizațiilor naționale românești și manifestării concrete a dreptului de autodeterminare a românilor din județ.

Deviza membrilor Consiliului Național Român și a membrilor Gărzilor Naționale, în acel timp a fost: „Să nu ne răzbunăm absolut pe nimeni pentru trecut, asigurând prin prezent viitorul, atingându-ne interesele noastre naționale.”

Medicul Liviu Tilea a fost propus să facă parte din Marele Sfat Național de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 și apoi aprobat în ședința din 23 noiembrie 1918, pentru a face parte din delegații la Marea Adunare din 1 Decembrie 1918 ca reprezentant al cercului Reghin.

Participarea medicului Liviu Tilea în calitate de delegat cu credențional la Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918 este atestată în „Documentele Unirii”, aflate în arhiva Muzeului Unirii din Alba Iulia.

După proclamarea Unirii de la Alba Iulia, armata română a depășit vechile frontiere și a intrat în Transilvania. Medicul Liviu Tilea, care se afla în Toplița, s-a strecurat printre liniile maghiare din zona respectivă, din comuna Bilbor, și a trecut în zona de operațiuni ale armatei române, unde s-a prezentat la comandant, solicitând să i se permită să ajute armata română. I s-a încredințat sarcina de călăuză a primelor detașamente românești de avangardă. Ajuns la Toplița, cu acestea, a organizat primirea festivă a armatei române de către românii din Toplița și din jur.

Tot după Unire, a făcut parte din comisia de propunere a candidaților la diferite posturi de conducere în cadrul județului. Doctorul Liviu Tilea, în calitate de referent al comisiei de candidare, a propus pentru oficiile mai importante din administrația județeană pe dr. Ioan Harșia – prefect de județ, dr. Simion Sbârcea – prim pretor al cercului Toplița, dr. Ioan Sârbu – director al administrației financiare, dr.Virgil Mureșan-comisar de poliție; Ariton M. Popa –revizor școlar; Ștefan Pantea –notar județean. După numirea primului prefect român al județului Mureș-Turda în persoana avocatului Ioan Vescan, care a fost numit la 10 ianuarie 1919, doctorul Tit Liviu Tilea ca și alți intelectuali s-au pus la dispoziția noului prefect, având în vedere faptul că o parte a funcționarilor maghiari au refuzat depunerea jurământului de credință față de statul național unitar român. În urma raportului prefectului județului Mureș-Turda resortul afacerilor interne din cadrul Consiliului Dirigent îl numește începând cu data de 22 iulie 1921 în postul de medic șef al județului. De asemenea este numit de prefect membru în comisia administrativă a județului. Între anii 1922-1925 a fost membru în Comisia Permanentă și în Comisia Instrucțiunii Poporale a județului. Medicul Tit Liviu Tilea participă și la viața politică a județului ca membru al Partidului Național Român. Este numit membru în Comisia centrală electorală a județului Mureș-Turda pentru alegerile parlamentare din noiembrie 1919, fiind președintele Biroului electoral al circumscripției Toplița. Pe plan cultural, după transferarea din Toplița la Târgu Mureș, se mută de la Despărțământul Reghin al Astrei la Despărțământul Târgu Mureș. Ca președinte al „Astrei medicale” a despărțământului participă la o serie de conferințe din care amintim pe cea care a avut loc la Voiniceni, în decembrie 1923, unde au participat dr. Adrian Popescu, Traian Popa, dr. Ioan Bozdog, președintele despărțământului Târgu Mureș al Astrei și elevi de la Liceul Papiu Ilarian din același oraș. Pentru toată activitatea sa desfășurată după Marea Unire, a fost răsplătit cu înalte distincții: Ordinul Coroana României în grad de Cavaler, Ordinul Steaua României în grad de Cavaler și Coroana României în grad de comandor.

A decedat la 31 iulie 1930, fiind îngropat în cimitirul românesc din Târgu Mureș, alături de alți luptători pentru drepturile românilor transilvăneni.

IV.4. Generația Marii Uniri. 100 de intelectuali români din județele Covasna și Harghita

În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Centrul European de Studii Covasna-Harghita, în colaborare cu Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni, a lansat proiectul intitulat GENERAȚIA MARII UNIRI. 100 de intelectuali români din Covasna și Harghita, în cadrul căruia personalitățile au fost prezentate în presa locală, urmând ca apoi să apară și într-un volum, 100 de personalități românești din fostele scaune secuiești, respectiv comitate și județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, azi județele Covasna și Harghita, care, prin activitatea lor pusă în slujba păstrării și afirmării identității românești din această parte de țară, au contribuit la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri.

Selecția celor 100 de intelectuali români s-a realizat dintr-un număr mult mai mare de personalități locale, identificate prin cercetarea surselor documentare edite și inedite, în mod deosebit a principalelor arhive laice și bisericești din principalele orașe ale țării, și din majoritatea localităților românești din actualele județe Covasna și Harghita.

Structura socio-profesională, a celor 100 de personalități este următoarea: 33 de preoți și teologi, 26 de profesori și învățători, 18 juriști, 7 medici, 5 publiciști și 11 alți intelectuali (ingineri, arhitecți, ofițeri, economiști).

Pentru cele trei județe a căror structură etnică este binecunoscută, respectiv românii au fost și sunt numeric minoritari, existența și activitatea acestei pleiade de intelectuali români demonstrează faptul că și reprezentanții populației românești din această parte de țară și-au adus contribuția lor proprie la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Dovedind mult tact și înțelepciune, spirit de sacrificiu și capacitatea de a înțelege și apăra valorile, drepturile și interesele concetățenilor de etnie maghiară.

Potrivit inițiatorilor, demersul respectiv reprezintă, în același timp, o recompensă morală adusă tuturor românilor din această parte de țară, în frunte cu membrii elitei conducătoare, care au avut de suferit atât de mult în urma Dictatului de la Viena, iar apoi, o mare parte dintre ei au suportat și chinurile închisorilor comuniste. După Dictatul de la Viena cu toții au fost expulzați și refugiați confiscându-li-se agoniseala de-o viață, iar după instalarea regimului comunist, pentru „vina” de a fi aparținut partidelor burgheze au înfundat închisorile comuniste, lagărele de muncă și domiciliile forțate.

Capitolul V.
Aspecte ale integrării județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune
în realitatea politică, economică, socială și culturală
a României Mari

V.1. Premise ale integrării județelor Covasna și Harghita
în România întregită

Desăvârșirea unității naționale din anul 1918 a avut consecințe multiple în plan teritorial, demografic, social, economic, politic, dar și din punct de vedere al mentalului colectiv. Din punct de vedere teritorial, suprafața țării a crescut de la 137.000 km² la 295.049 km², populația de la 7,5 milioane de locuitori la peste 18 milioane, conform recensământului din 1930; suprafața arabilă de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane ha; suprafața împădurită de la 2,5 milioane ha la 7,3 milioane ha etc.

În capitolul de față ne propunem cercetarea aspectelor legate de integrarea fostelor „județe secuiești” în realitatea politică, economică, socială și culturală a României întregite, precum și cercetarea relațiilor dintre români și maghiari și conviețuirea lor interetnică în actualele județe Covasna și Harghita, în perioada de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

După înfăptuirea Marii Uniri și euforia ce a urmat pentru români și după trauma „Trianonului” trăită din plin de maghiari, viața și-a urmat cursul. A început și s-a desfășurat, în ritmul și cu problemele cunoscute, procesul integrării Transilvaniei – împreună cu celelalte provincii românești revenite la patria mamă – în realitățile României Mari. Însă integrarea acestor provincii nu a fost deloc ușoară. Istoricul Ioan Scurtu precizează că „Secolele de dominație străină și-au pus amprenta asupra situației politico-administrative și culturale, precum și a mentalului colectiv din aceste provincii. Transilvania, începând cu 1867, a fost inclusă în Regatul Ungariei, care a dus o politică nemiloasă de maghiarizare forțată a populației și a tuturor structurilor politico-administrative. Bucovina intrată începând cu 1775 sub dominație habsburgică a cunoscut un proces de germanizare, iar Basarabia anexată de Rusia în 1812 a fost supusă rusificării, orice mișcare națională românească fiind reprimată cu brutalitate.” Ținând cont de aceste realități, integrarea tuturor provinciilor românești în statul nou creat trebuia să se realizeze treptat.

Pentru buna desfășurarea a vieții publice și a treburilor locale, în Transilvania s-a constituit Consiliul Dirigent cu sediul la Sibiu, care mai apoi s-a mutat la Cluj. „Formarea Consiliului Dirigent, organism politico-administrativ provizoriu, investit de Marele Sfat Național cu largi atribuții, a răspuns unei necesități a momentului concret istoric. În condițiile sfârșitului de an 1918 era nevoie de un organism destinat să vegheze asupra menținerii ordinii și care să caute să pună în aplicare cele hotărâte la Alba Iulia, totul doar ca o etapă în procesul unificării statale.” Integrarea administrativă a Transilvaniei, ca de altfel și a celorlalte provincii unite în anul 1918 cu România s-a făcut atât prin extinderea sferelor de competență ale guvernului de la București spre teritoriile unite, ceea ce însemna extinderea expresă a unor dispoziții din vechea Românie către provinciile unite, cât și dinspre organismele regionale spre sferele centrale.Acest Consiliu Dirigent a emis mai multe decrete în domeniul legislativ menite să armonizeze legislația de sorginte franceză existentă în vechiului Regat cu cea din Transilvania adaptată unui sistem juridic maghiar de factură germană.

Prin Decretul nr. 3, Sibiul, unde funcționa Consiliul Dirigent, oraș cu consiliu, a fost ridicat la rangul de oraș cu drept de municipiu, iar prin Decretul nr. 4 din 7 februarie 1919, Consiliul Dirigent a înlocuit terminologia administrativă maghiară cu cea română. Astfel comitatul a devenit județ, cercul a devenit plasă, orașul cu magistrat a devenit oraș cu consiliu, comitele suprem a devenit prefect, vicenotarul a devenit notar, notarul a devenit secretar, judecătoria cercului a devenit judecătorie de ocol, tabla regească a devenit Curtea de Apel etc. Seria deciziilor administrative ale Consiliului Dirigent a continuat prin Decretul nr. 6 din 19 februarie 1919, prin care s-a reorganizat contenciosul administrativ care funcționa după legea maghiară XXVI din anul 1896.

Între deciziile adoptate de guvernul de la București care au vizat integrarea administrativă a Transilvaniei remarcăm Decretul-lege 3621 din 26 august 1919, care cuprindea dispozițiile privind organizarea în Transilvania a alegerilor pentru Adunarea Deputaților și Senat, Decretul-lege nr. 3911 din 12 septembrie 1919 privind realizarea reformei agrare în Transilvania, Decretul-lege nr. 4090 tot din 12 septembrie 1919, prin care Universitatea maghiară din Cluj era transformată în Universitate română, Decretul-lege nr. 4709 din 13 noiembrie 1919, prin care legea de administrare și extindere a monopolurilor statului se introducea și în Transilvania.

V.2. Integrarea județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune
în perioada Consiliului Dirigent

Consiliul Dirigent avea competențe în ceea ce privește administrația locală, învățământul, sănătatea, taxele și impozitele, asigurarea ordinii publice, precum și elaborarea unor proiecte de lege cum au fost cele privitoare la reforma electorală (bazată pe votul universal) și cea agrară (prin exproprierea marii proprietăți arabile și împroprietărirea țăranilor). Practic Consiliul Dirigent avea misiunea de a „prelua și a dirigui viața publică și a îngriji serviciile publice, a ordona și a lua toate măsurile care le va găsi necesare”.

Așadar, imediat după declarația de unire a Transilvaniei cu Patria – Mamă de la 1 Decembrie 1918 a urmat importanta operă de integrare instituțional-administrativă a noii provincii cu Țara. Consiliul Dirigent era de fapt un comitet executiv al Marelui Sfat Național ales la 1 Decembrie 1918, imediat după votarea Rezoluției de Unire, Sfat propus a fi format din 250 de membri. Primii ani de evoluție unitară a României Mari poartă astfel pecetea acestei instituții politico-administrative provizorii care s-a implicat în viața politică, economică, juridică, administrativă, educațională și sanitară a Transilvaniei.

Preluarea administrației politico-administrative a Transilvaniei de către statul român prin Consiliul Dirigent, care era un organism provizoriu, și prin guvernul român s-a făcut în condițiile grele de după războiul care a adus numeroase jertfe umane și uriașe pagube economice. Se urmărea instaurarea unei vieți de stat românești în Transilvania și uniformizarea vieții politico-administrative a României Mari.

În martie 1919, Consiliul Dirigent transmite o „Notă circulară, către toți prefecții și președinții comisiilor de despăgubire”, cu următorul conținut: „În legătură cu ordonanța nr. 939 în cauza despăgubirilor de război spre orientare și spre a înlătura orice nedumerire, ordonez și declar următoarele: Ordonanța sus amintită pare a fi interpretată strict și aplicată adliteram. Prin urmare pagubele de o categorie neindicată în articolul 1 al ordonanței de mai sus, sunt: 1.cele cauzate prin refugierea în 1916 a săcuilor și a populației din județele mărginașe; 2.cele cauzate prin revoluția din 1918, n-au a se arăta, căci nu vor fi admise la dezbatere și nu se vor restitui. Ordonez și declar mai departe, că art.13 are să fie ținut în vedere cu cea mai mare rigurozitate. Drept urmare pierderea totală a oricărui drept de despăgubire vor avea nu numai declarațiuni cu pretenții neexistente, sau făcute cu rea credință ori cu intenții frauduloase, ci și cele exagerate. Deci în primul rând încredințații (procuratorii) păgubiților să țină cont, că prin pretenții exagerate periclitează într-un mod absolut interesul clienților. În fine, declar că avansuri nu se dau și prin urmare cereri pentru acordarea unei anticipații nu se vor lua în seamă și nu se vor rezolva. Șeful Resortului Finanțelor”. În executarea acestui ordin, Prefectura județului Treiscaune solicită administrației locale tabele din care rezultă despăgubirile de război pe care locuitorii din toate localitățile le-au suferit. (Anexa nr. 13)

La 14 decembrie 1918, Consiliul Dirigent publică manifestul intitulat Către națiunea română din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, prin care anunță că este mandatat să conducă Transilvania „până la întrunirea Constituantei” și că va conduce după principiile democratice proclamate la Alba Iulia, pentru ca „pe pământul țării noastre să stăpânească dreptatea și libertatea”. Promitea că va respecta egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de naționalitate și confesiune și va instaura un „regim democratic pe toate terenele vieții publice”, asigurându-se votul universal direct, egal și secret, pe comune, precum și deplina libertate a presei și libertatea de asociere și de întrunire. Mai promitea înfăptuirea reformei agrare și asigurarea unei vieți prospere pentru muncitorime.

Printre primele demersuri ale Consiliului Dirigent de preluare a conducerii Transilvaniei este și nota pe care a înaintat-o guvernului ungar căruia îi comunică constituirea sa și actul unirii Transilvaniei cu România. Guvernul Károly răspunde Consiliului Dirigent prin nota din 9 decembrie 1918 că a aflat de hotărârea de la Alba Iulia și de formarea „unui comitet de 15 membri” (Consiliul Dirigent), dar potrivit Convenției de la Belgrad, administrația va rămâne în continuare sub autoritatea guvernului ungar, prin urmare deciziile de la Alba Iulia vin în contrazicere cu Convenția sus-amintită și guvernul ungar „le condamnă cu asprime”. Așadar guvernul Károly nu recunoștea autoritatea Consiliului Dirigent și continua să susțină „integritatea politică și teritorială a Ungariei”.

Pe plan intern, Consiliul Dirigent a hotărât trimiterea unei delegații la București pentru a preda oficialităților statului român actul Marii Uniri. Ziarul „Românul” de la Arad scria în 2/15 decembrie că Marele Sfat Național „a decis să predea imperiul ocârmuit de el și care cuprinde teritoriul celor 26 de comitate în mâinile Majestății Sale regelui Ferdinand”. Se referea, desigur, la comitatele Alba, Arad, Bihor, Bistrița, Brașov, Caraș-Severin, Ciuc, Cluj, Făgăraș, Hunedoara, Maramureș, Mureș-Turda, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Sibiu, Solnoc-Dăbâca, Târnava Mare, Târnava Mică, Timiș, Torontal, Treiscaune și Turda-Arieș.

În urma consultărilor de la București ale delegației Consiliului Dirigent formată din Iuliu Maniu, Aurel Vlad, Al. Vaida Voievod și Vasile Goldiș cu membrii guvernului, la 11/24 decembrie 1918 s-au emis două decrete-legi de importanță primordială pentru consolidarea unității statale: Decretul-lege nr. 3631 și Decretul-lege nr. 3632, date de regele Ferdinand. Primul decret amintit este de recunoaștere a Marii Uniri, care – se spune în text – „se întemeiază pe ființa însăși a neamului românesc, care de aproape 2000 de ani, în mijlocul tuturor vitregiilor vremii a știut să-și păstreze neatins caracterul de conștiință națională”. Astfel, „luând act de hotărârea Adunării Naționale din Alba Iulia”, s-a decretat că teritoriile cuprinse în hotărârea de la Alba Iulia „rămân de-a pururea unite cu Regatul României”. De menționat voința fermă a românilor de a decreta unirea înaintea încheierii tratatelor de pace, ceea ce a stârnit nemulțumirea marilor puteri. Primul Parlament al României Mari, ales pe baza votului universal, a votat în iarna anului 1919 (la 29 decembrie, atât de către Adunarea Deputaților, cât și de Senat) Legea de unire a Transilvaniei cu România. Legea a fost apoi promulgată la 31 decembrie 1919. S-a spus în Parlament că „Unirea tuturor românilor într-un singur stat este un act al dreptății istorice și o pretenție a civilizațiunii umane”.

Al doilea decret amintit se referă la organizarea Transilvaniei „până la definitiva organizare a României întregite”. Se statuau modalitățile concrete și principiile de conducere a Transilvaniei de către guvern și de către Consiliul Dirigent până la uniformizarea administrativă și legislativ-instituțională a țării. Consiliului Dirigent i se atribuie conducerea treburilor publice interne ale Transilvaniei, în mod provizoriu și pe un timp limitat. Guvernul conducea afacerile externe, armata, mijloacele de comunicație, circulația financiară, vămile, siguranța statului, deci practic uniformizarea vieții de stat era asigurată prin aceste puncte vitale ale vieții politico-administrative, guvernul funcționând astfel și în provinciile alipite. Transilvania avea în guvern trei miniștri fără portofoliu.

Consiliul Dirigent a instituit administrația românească în județe, numind prefecți pe etape. La 29 decembrie 1918 au fost numiți prefecții din județele Făgăraș, Sibiu, Hunedoara, Alba, Turda-Arieș, Bistrița-Năsăud, Târnava Mare. În 11 ianuarie 1919 au fost numiți prefecții din județele Târnava Mică, Mureș-Turda, Cojocna, Solnoc-Dăbâca, la 22 ianuarie a fost numit prefect al județului Ciuc Silviu Moldovan, George Baiulescu la Brașov și Nicolae Vecerdea la Treiscaune. A urmat numirea prefecților în Sălaj, Sătmar, Bihor, Caraș-Severin, Arad, Maramureș, Bichiș, Cenad, Timiș-Torontal și la 4 februarie 1920 a fost numit, cu data de 1 noiembrie 1919, delegatul de până atunci, Valer Neamțu, în județul Odorhei. Prin Ordonanța Consiliului Dirigent din 2/15 ianuarie 1919, Transilvania a fost organizată în 23 de județe. În Consiliul Dirigent al Transilvaniei din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, a activat ca șef de serviciu la Resortul Cultelor preotul Virgil Nistor, viitorul episcop al Caransebeșului Veniamin Nistor, iar Dumitru Antal, viitorul episcop Emilian Antal, la Departamentul Ocrotirilor Sociale și publicistul Ghiță Popp în Comisia de Cenzori. De asemenea, în Marele Sfat Național înființat ca organ provizoriu al puterii de stat din Transilvania până la unirea administrativă definitivă cu România, ales de Adunarea de la Alba Iulia, în ședința sa din 2 decembrie 1918, din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune au făcut parte dr. Augustin Tătar, protopop din Subcetate, și dr. Petru Musca din Sărmaș, comitatul Ciuc; Vasile Suciu, învățător, și Ioan Vătășan, preot, ambii din Archita, comitatul Odorhei; Nicolae Cristea din Sita-Buzăului, Ioan Modroiu, preot din Vama-Buzăului, Xenofon Comșa din Mărcuș, George Negoescu, preot din Întorsura-Buzăului, David Păcurar din Aita Mare, comitatul Treiscaune și Ghiță Popp din Poiana Sărată, ca notar.

Procesul de integrare nu a fost simplu, de multe ori apărând disfuncționalități și contradicții. Unele structuri administrative vechi au mers în paralel cu structurile nou create în etapa unionistă. În anul 1919 a început preluarea administrației românești și la nivelul plășilor. Începând cu 1 ianuarie 1919, pretorii plășilor au deschis registrele de inventariere. Concomitent, Consiliile Naționale Locale, menținute și după 1 Decembrie 1918 s-au implicat energic în rezolvarea intereselor cetățenești, realizând demersuri, atât pe lângă autoritățile locale, cât și prin intervenții adresate Consiliului Dirigent. În anumite zone s-a sesizat fenomenul sincretismului administrativ, prin care autoritățile locale au împrumutat direct forme de organizare sau de conducere existente în România. Astfel, anumite localități și-au desemnat un viceprimar care să le reprezinte interesele la nivelul comunei.

În acest context, Statul Român avea nevoie de funcționari care să cunoască limba și legile românești. Nu puține au fost cazurile când vechii funcționari au adoptat o atitudine ostilă, de aceea a trebuit să fie înlocuiți. În Transilvania, unii funcționari maghiari au refuzat să depună jurământul de credință față de statul român și au fost eliberați din funcție ori au demisionat. În situația dată, intelectualii români și-au părăsit slujbele obișnuite și au acceptat să se încadreze în funcții administrative, asigurând desfășurarea normală a activității de stat.

Fiecare comunitate din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, după Marea Unire, a încercat să găsească răspunsurile adecvate și soluțiile optime la problemele cu care se confrunta în noul context statal, respectiv legislativ, administrativ și instituțional. În realizarea obiectivelor specifice, un rol important l-au avut elitele proprii, dar și sprijinul primit din partea guvernului, societății civile și presei.

Dacă până în 1918 comunitățile românești din orașele județelor Ciuc, Odorhei și Trei Scaune erau reduse numeric, în perioada interbelică în aceste orașe s-a structurat o viață românească formată cu precădere din funcționari și intelectuali cu roluri importante în viața publică a comunităților. După 1918 s-a produs o schimbare și în mentalul colectiv al românilor, în special în rândul țărănimii.

Decizia de unire a Transilvaniei cu România adoptată la 1 Decembrie 1918 a fost primită la început de către minoritățile conlocuitoare cu multă răceală, cu toate că în rezoluția de la Alba Iulia erau prevăzute largi drepturi pentru minoritățile etnice din Transilvania. În ziarul Telegraful Român din 10 Decembrie 1918 de la Sibiu era specificat modul în care trebuia să se raporteze poporul român cu privire la minorități: „Suntem datori în aceste zile mari să ne gândim și la cetățenii noștri de altă limbă și lege, care de acum înainte vor fi chemați să împartă cu noi binele și răul, să-i convingem că libertatea noastră n-are să însemne pentru ei sclavie, ci din contră, libertate ca și pentru noi.”

Iată cum a fost înțeleasă dintru început relația noului stat care se formase, cu minoritățile etnice: „Cei ce au gustat din belșug pâinea amară a asupriților au decretat toleranță absolută în momentul în care deveneau stăpânitori.” În perioada ce a urmat zilei de 1 Decembrie, pentru maghiari, prevederile cuprinse în rezoluția de unire nu au avut o mare însemnătate, fapt explicabil întrucât ei deveneau din națiune dominantă, națiune minoritară. Însă, după încheierea Tratatului de pace de la Trianon, prin care unirea Transilvaniei cu România dobândea o consacrare internațională, speranțele maghiare de revenire la realități teritoriale anterioare lui 1 Decembrie 1918 s-au năruit. Sașii, șvabii și evreii, fiecare, pe rând, au recunoscut Unirea. În 8 ianuarie 1919, sașii, iar în 10 august 1919 șvabii.

După proclamarea rezoluției de unire, trebuie precizat că Guvernul maghiar a întreprins mai multe demersuri, diplomatice, militare și administrative, în speranța împiedicării instituirii controlului românesc asupra Transilvaniei.

V.3. Aspecte ale implementării legislației României întregite
în sud-estul Transilvaniei

Implementarea legislației României întregite în sud-estul Transilvaniei s-a realizat prin legea contabilității publice, legea sanitară, generalizarea însemnelor heraldice ale României Mari, precum și prin redenumirea străzilor și instituțiilor publice cu nume de personalități ale istoriei naționale românești ș.a. Au fost adoptate reglementări care prevedeau obligativitatea folosirii limbii române în corespondența oficială și a căilor diplomatice în relația cu Ungaria, interzicându-se comunicarea directă cu autoritățile publice de la Budapesta, și că în toate cazurile în care este nevoie de intervenție pe lângă guvernul maghiar, instituțiile se vor adresa Consiliului Dirigent din Sibiu. Sunt consemnate anumite cazuri de rezistență din partea unor funcționari publici de etnie maghiară față de folosirea limbii române și a simbolurilor statului român, în activitatea instituțiilor publice locale, precum și interzicerea comunicării în limba maghiară cu autoritățile din Vechiul Regat. Au fost prevăzute dispoziții clare în ceea ce privește aniversarea bătăliei de la Mărășești, trebuind ca în toate comunele urbane și rurale să se desfășoare ceremonialul obișnuit sărbătorilor naționale.

Pentru a cunoaște cât mai concret problema implementării legislației României întregite în sud-estul Transilvaniei, am întreprins mai multe cercetări asupra unor fonduri și colecții arhivistice aflate în păstrare la Arhivele Naționale Covasna, la Arhivele Naționale Harghita, precum și la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”. Cel mai utilizat fond a fost cel al Prefecturii județului Treiscaune, deoarece a oferit numeroase informații inedite în legătură cu tema capitolului.

Un exemplu îl constituie corespondența dintre Prefectura județului Treiscaune și Secretariatul General din Cluj, din cadrul Ministerului de Interne, având ca „obiect: corespondența în limba ungurească cu autoritățile din vechiul Regat”, care precizează următoarele: „Înțelegem că funcționarii acestora (comunelor din jud. Treiscaune – n.n) nu și-au însușit limba română într-atâta ca să poarte corespondență în limba statului, dar nu înțelegem îndrăzneala d-lor să se adreseze autorităților din vechiul Regat în limba maghiară, bineștiind că acolo nici o autoritate nu cunoaște această limbă. Binevoiți a dispune ca pe viitor să se răspundă autorităților din vechiul Regat numai în limba statului”.

După Unirea de la 1 Decembrie 1918, în paralel cu eforturile depuse de către diplomația românească pentru recunoașterea internațională a unirii, a început procesul complex și anevoios al instaurării administrației românești în „teritoriile alipite”. Implementarea legislației României în fostele scaune secuiești a cunoscut aspecte specifice determinate de configurația etnică și confesională a populației, respectiv de faptul că erau singurele județe din Transilvania unde românii nu erau majoritari.

O succintă prezentare generală a județului Treiscaune, inclusiv a celor două orașe Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc este redactată de prefectul județului, în anul 1920, la solicitarea Băncii Naționale a României. În răspunsul prefectului se menționează faptul că orașul Sf. Gheorghe, reședință de județ, „n-a avut în trecut un rol conducător pe teren comercial și industrial, căci Brașovul fiind aproape, a atras o mare parte a intereselor.” Fertilitatea pământului, nivelul înalt al agriculturii din jurul orașului, au condus la funcționarea a două fabrici de spirt în oraș și altele 27 în județ, Fabrica de țesătorie «Klinger», Fabrica de tutun și alte întreprinderi industriale mai mici… au gravitat toate către un centru mai dezvoltat: către Brașov. Situația era mai bună în orașul Târgu Secuiesc, datorată relațiilor comerciale cu vechiul Regat. Sunt menționate posibilitățile de exploatare a industriei carbonifere, a spirtului, postavului, valorificarea potențialului balnear. Este invocată necesitatea realizării liniei ferate directe prin Nehoiașu cu vechiul Regat. Se impunea imperativ necesitatea înființării unei bănci cu capital românesc și construirea de locuințe pentru funcționari și militari etc.

Printre primele măsuri întreprinse de către Consiliul Dirigent pentru instaurarea administrației românești în Ardeal au fost cele privind actualizarea nomenclatorului localităților din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș și stabilirea denumirilor oficiale românești ale acestora.

În acest sens, Consiliul Dirigent, în data de 16/29 ianuarie 1919, transmitea tuturor prefecturilor o circulară în care se solicita trimiterea unui „conspect al tuturor comunelor din județe, grupate după naționalități: separat comunele românești, separat cele ungurești, cele germane și separat comunele mixte”. La fiecare comună trebuia menționată „numirea veche, corectă românească, apoi numirea nouă ungurească și cea germană” și urma să se indice oficiul poștal. În funcție de compoziția etnică a fiecărei localități, urma să se trimită „Gazeta oficială” tipărită în limba „populațiunii din comună… sau, după caz, „în ambele limbi vorbite în comune”.

Deoarece s-au constatat multe inadvertențe, Resortul Organizării din Cadrul Consiliului Dirigent, în 13 mai 1919, revine cu următorul ordin circular, transmis tuturor prefecturilor: „Alăturat avem onoarea a vă transpune nomenclatura comunelor din județul Dumneavoastră ca să binevoiți a o revidia, complecta și întrucât numele unor comune s-au tradus rău din ungurește, să scrutați prin oameni competenți numele cel original (legat de vreun eveniment istoric, moment etnografic, geografic etc.) ca astfel să avem nume curat românesc al satelor și orașelor noastre. Unde numirea românească a locului este o simplă imitare a numirii ungurești ori săsești, Vă rog să propuneți o numire românească potrivită, ori o conformare mai norocoasă. La comunele cu nume german rog a expune pretutindeni și acest nume. (…) Fiind chestia aceasta de mare importanță în jurul reformei electorale, Vă rugăm să ne retrimiteți, conspectul revidiat [revăzut] și completat cât se poate de conștiincios, în cel mult 8 zile de la data primirii lui”.

În ianuarie 1920, Resortul Afacerilor Interne din cadrul Consiliului Dirigent trimitea tuturor prefecturilor din Ardeal următoarea circulară: „Asociațiunea pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român Vă va trimite prin tipografia Libertatea din Orăștie, dicționarele numirilor de localități cu denumirea română, necesare pentru întreg județul.” Urmează consemnarea celor 24 de județe ardelene, cu menționarea numărului de exemplare, pentru fiecare județ în parte. Pentru județele din sud-estul Transilvaniei sunt cuprinse următoarele informații: Brașov – 31 exemplare, Ciuc – 56 exemplare, Odorhei – 63 exemplare, Sibiu – 92 exemplare, Mureș –Turda -70 exemplare, Treiscaune – 69 exemplare”.

Pentru a veni în sprijinul funcționarilor publici și magistraților, în anul 1921 este afișată oferta pentru achiziționarea volumului „Dicționarul juridic” român-maghiar și maghiar-român, de dr. Traian Pop, profesor la Universitatea din Cluj. „Fiecare funcționar transilvănean – se menționează în documentul amintit – a simțit lipsa unei terminologii juridice românești. La autoritățile superioare unde ajungeau lucrările autorităților inferioare se vedea zilnic câtă muncă, trudă și spargere de cap le-a cauzat conceperea unei sentințe, unei hotărâri sau altor lucrări. Se foloseau pentru același lucru câte 2,3,4 poate mai multe noțiuni, care aveau toate diferite înțelesuri și în definitiv nici una nu era corespunzătoare. Funcționarul supraîncărcat de lucru se izbea la tot pasul de acestemari greutăți, pierzându-și timpul în căutarea termenelor corespunzătoare”.

S-a trecut apoi la aprobarea statutelor de organizare a județelor, orașelor și comunelor. Resortul Afacerilor Interne, din cadrul Consiliului Dirigent transmitea, din Sibiu, subprefectului județului Treiscaune, în „Sepsisângiorgiu” (Sfântu Gheorghe), la 4 februarie 1919, următorul ordin: „Binevoiți a ne trimite cu proximul curier un exemplar din statutul de organizare al județului, iar în timpul cel mai scurt câte un exemplar autentic, cât și din celelalte statute și regulamente în vigoare ale județului”.

Un alt pas a fost constituirea primăriilor comunelor urbane și rurale. Legislația interbelică a permis alegerea în funcția de primar, sau numirea în cea de „președinte al Comisiei interimare”, în „comunele urbane și rurale”, inclusiv în fruntea orașelor de reședință ale celor trei județe, a unor personalități cunoscute pentru implicarea lor benefică în viața publică locală. Un exemplu îl constituie, în acest sens, primarii orașului Sfântu Gheorghe din perioada interbelică, în rândul cărora s-au aflat nume precum: dr. Zaharie Crișan (1920 – 1922), dr. Izidor Rauca – Răuceanu (1922 – 1926, 1927 -1928), dr. Gyárfás Albert (1928 – 1929), Victor Maiorescu (1932 – 1933), dr. Vasile Stanciu (1934 – 1937), dr. Nicolae Crăciun (1938 – 1940). În privința constituirii administrației românești, la 17 februarie 1919 Prefectura județului Treiscaune a transmis lui dr. Victor O. Roman, vicecomitelui girant al județului Treiscaune, un ordin circular semnat de prefectul Dr. Vecerdea, prin care se dispunea distribuirea „Gazetei oficiale” nr. 87/1919 din 31 ianuarie 1919, privitoare la constituirea primăriilor comunale. „Executarea acestor ordine – se preciza în documentul menționat – o veți efectua așa cum este posibil în situația dată a județului nostru”.

Și în comuna Buzăul Transilvan, din același județ, comună care cuprindea cele 4 comune buzăiene: Barcani, Sita Buzăului, Întorsura Buzăului și Vama Buzăului, după 1 Decembrie 1918 au fost aleși, în funcția de primar, oameni vrednici ai zonei, care au contribuit la dezvoltarea localităților și emanciparea populației românești. Astfel au fost: Ioan Negoț, primar după 1 Decembrie 1918; Nicolae Ticușan în 1919; Gheorghe Zaharia (1919-1920), fost învățător în comună și autorul manualului școlar Carte de cetire pentru școalele primare române, partea I și a II-a, apărut la Brașov în 1891; Iosif Bobeș (1921-1925) ș.a.

Demersurile pentru angajarea funcționarilor publici în administrația publică locală din județul Treiscaune, respectiv din orașele Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, localități în care ponderea populației de etnie maghiară era, în 1920, de 85% în Sfântu Gheorghe și de 97% în Târgu Secuiesc, întâmpinau o serie de greutăți obiective cauzate de necunoașterea limbii române și mai ales de neacceptarea condiției de minoritari. Aceeași situație era prezentă în toate localitățile cu populație majoritar maghiară din cele trei comitate. În majoritatea instituțiilor de stat au loc numiri în funcțiile de conducere prin hotărâri ale Consiliului Dirigent iar în cele de execuție, prin ordine ale prefectului. Astfel, la data de 2 mai 1919, revizorul școlar Eugen Popescu a tipărit o publicație, în limbile română și maghiară, cu următorul conținut: „Domnul Șef al Resortului de culte și instrucțiune publică al Consiliului Dirigent Român din Sibiu, prin rezoluțiunea no. 2893, din 16 aprilie a.c., m-a denumit de revizor școlar al județului Treiscaune, care oficiu l-am și ocupat cu ziua de astăzi și am preluat cancelaria fostului inspectorat școlar unguresc. Am ocupat acest oficiu cu dorul și voința tare de a contribui la înaintarea afacerilor școlare din acest județ, ceea ce numai așa îmi va succede, dacă toți factorii competenți îmi vor da binevoitorul concurs. Din parte-mi promit ca și în acest oficiu, plin de răspundere, îmi voi da toată silința, ca să corespund pe deplin așteptărilor depuse în mine și glasului vremii, care ne chiamă pe toți la muncă fără preget pentru prosperarea scumpei noastre Românii.”

După instalarea prefectului român, s-a solicitat primăriilor și celorlalte instituții ale administrației publice locale, „tabloul funcționarilor publici, care în decursul revoluției și-au părăsit posturile și până azi (2 mai 1919 –n.n.) încă nu s-au reînapoiat”. După obținerea informațiilor, în 13 mai 1919, Prefectura județul Treiscaune publică, în „Gazeta oficială”, numele funcționarilor „care și-au părăsit posturile” și următoarea „somare”: „În baza circularului no.1460/1919 al Resortului Internelor (din cadrul Consiliului Dirigent – n.n.) somez pe funcționarii publici jos notați, ca în termen de 8 zile, socotite de la ziua publicării acestei somări, să ocupe posturile părăsite, pentru că, din contră, se vor aplica măsurile legii”. În fondul arhivistic PrefecturaTreiscaune, din anii 1919 -1922, se află o bogată corespondență, ordine și decizii privind încadrarea, sau după caz, pensionarea funcționarilor publici de altă naționalitate decât cea română. Potrivit ordinului circular al Ministerului de Interne, Secretariatul General din Cluj, din 4 iulie 1920, pentru a putea fi încadrați în funcțiile pe care le-au deținut, sau în alte funcții publice, funcționarii „de naționalitate străină” trebuiau să renunțe la „supușenia străină” și să depună jurământul de fidelitate față de statul român. Un caz deosebit s-a înregistrat la Sfântu Gheorghe, unde, în anul 1919, Consiliul Dirigent a numit provizoriu, în funcția de primar al orașului, pe dr. Zaharie Crișan, iar în 1920, fostul primar Bálint Dénes, ales în timpul administrației austro–ungare, a renunțat la cetățenia maghiară și a depus jurământul de fidelitate. Pentru soluționarea cazului, Prefectura a solicitat consiliere de la Ministerul de Interne.

În 26 ianuarie 1920 a început acțiunea de depunere a jurământului funcționarilor de stat, după următorul text: „Eu…..jur credință și supunere Maiestății Sale Regelui Ferdinand I al României și Consiliului Dirigent Român, voi ține legile și ordonanțele, voi apăra cinstea, demnitatea și interesele țării și ale cetățenilor ei, voi păstra secretul oficial. Așa să-mi ajute Dumnezeu.” În cazul pădurarului Ștefan Kondor, pe exemplarul jurământului este menționat: „Jurământul s-a depus înaintea mea în limba română și paralel s-a tradus și s-a depus și în limba maghiară. Sf. Gheorghe, 26 ianuarie 1920, Director regional, inspector silvic, Baiu Crăciun”.

Despre refuzul, în totalitate, al funcționarilor maghiari de a depune jurământul de fidelitate aflăm indirect, și din referirile făcute în cererea de participare la concursul pentru funcția de primnotar al județului Treiscaune a juristului Vituș [?]:„Domnule Subprefect! În baza concursului Dvs. publicat în «Gazeta Oficială» a județului Treiscaune sub no. 11204/1922, privitor la postul de primnotar I județean, la subprefectura județului Treiscaune, vă rog cu onoare să prezentați și cererea mea dlui Ministru de Interne. Motive: 1. Posed limba statului în grai, cât și în scris în mod perfect, despre care împrejurare v-ați convins, atât Dvs., cât și toți superiorii mei. Nimeni din județul acesta – de naționalitate maghiară – nu posedă limba română în așa măsură ca mine, deoarece eu nu din silă, ci din dragostea limbii am învățat limba română, încă în regimul unguresc, pe când nimeni din unguri nu s-a folosit de limba română. 2. Posed o calificație… Sunt doctor în drept și în științele de stat; 3. Am serviciul de stat, 8 ani; 4. Pe când s-a preluat Imperiul Român,[?] eu singur am fost dintre funcționarii maghiari, care nu am refuzat depunerea jurământului de fidelitate față de Statul Român, ci de la sine m-am prezentat și am depus jurământul, rămânând în serviciul României Mari; 5. Sunt de 45 de ani….; 6. Deși sunt de naționalitate secui, nu numai cu populația secuiască, ci și cu populația română am o cunoștință foarte favorabilă în acest județ, astfel încât cunoscând viața și situația poporului, mai în mod avantajos le-aș putea rezolva cauzele ivite….8. În fine, mă provoc la suferințele mele, pe care le-am purtat în vremurile pe când s-a clădit România Mare, și pe care am fost silit a le suporta din partea ungurimei de aici, pentru că n-am refuzat depunerea jurământului, ci am rămas și mai departe în serviciul statului nou…”.

Zvonurile că ar fi existat și funcționari români care au refuzat să depună jurământul de fidelitate, sunt infirmate, așa cum rezultă din următorul document: „Către Direcțiunea Siguranței Generale, Serviciul Special Brașov. Cu privire la faptul că funcționarii români, secretari sau primari comunali, n-au depus jurământul de fidelitate, observ că acest fapt se explică că aceștia n-au fost încă provocați spre acest lucru și nici cum că ar fi vorba de un refuz. Sfântu Gheorghe, 27 II 1920, Subprefect….”

S-au căutat soluții pentru pensionarea celor care aveau condiții și pentru angajarea unor noi funcționari, pe posturile rămase vacante. În 15/28 martie 1919, prefectul județului Treiscaune, dr. Vecerdea, a transmis subprefectului județului următorul ordin: „Am onoarea a Vă aduce la cunoștință că în conformitatea cu recomandarea D-voastră, înaintată mie prin nr. 125/1919, am luat act despre angajarea personalului auxiliar la subprefectură, la pretura din localitate [Sfântu Gheorghe] și la cea din Aita Mare, cu salariile stabilite de D-voastră, pe timp provizoriu. Decretele de numire se transpun sub semnătură celor interesați”

Pentru a stopa practica înaintării unor propuneri de aprobare a încadrării de funcționari publici de conducere și de execuție pe funcții ocupate sau nebugetate, în anul 1922, Ministerul de Interne, transmitea în teritoriu un ordin circular referitor la formularea acestor propuneri, numai în limita posturilor prevăzute în organigramele aprobate, astfel: „Domnule Subprefect, Pentru ca Ministerul să se poată pronunța asupra propunerilor de numiri sau înaintări în cazul personalului orașelor cu municipiul sau cu consiliul, vă rugăm să nu mai faceți recomandări decât normativului de salarizare publicat în «Gazeta Oficială» no. 69/70 din 25 noiembrie 1919, arătându-se în același timp dacă postul este prevăzut în bugetul definitiv, la ce articol bugetar și cu ce salariu”.

Încadrarea unui număr mare de funcționari publici, care aveau condiții de studii, dar nu aveau experiența practică și expertiza specifică administrației publice, a determinat Consiliul Dirigent de a organiza o serie de cursuri de pregătire profesională pentru principalele domenii ale administrației locale. Astfel, Resortul Finanțelor, din cadrul Consiliului Dirigent, a publicat, din Sibiu, la 6 februarie 1919, următorul Apel: „Consiliul Dirigent Român aduce la cunoștința tuturor, că începând cu ziua de 1 martie stil nou, vor începe în Sibiu cursuri financiare pentru concipiști financiari și funcționari de contabilitate și perceptorat de stat. La cursurile de concipiști vor fi admiși toți aceia care au absolvit facultatea de drept, sau cel puțin opt clase medii, cursul de notar ori alte calificații corespunzătoare, depunând examenul de maturitate, iar la cursurile de contabilitate și perceptorate de stat se vor admite toți aceia care au absolvit cel puțin patru clase medii. La aceste cursuri se admit și femeile care au pregătirile sus amintite. Durata cursului se fixează pe 8 săptămâni.

În martie 1919, Resortul Ocrotirilor Sociale din cadrul Consiliului Dirigent, publica următorul anunț de concurs: „În 10 mai 1919 stil nou, se va deschide câte un curs de câte 5 luni pentru surori de ocrotire în Sibiu, Târgul Murășului și Cluj. Scopul acestor cursuri este de a crește surori cu menirea de a se îngriji de gravide, lăuze, nou născuți, de orfani părăsiți și de tineri (…), de a crește poporul prin sfat și fapt la un trai trupesc și sufletesc sănătos. Elevele vor fi întreținute pe spesele statului și vor fi, după absolvirea cu succes a cursului, funcționare de stat, cu toate favorurile și datorințele corespunzătoare”.

În anul 1921, Ministerul de Interne a organizat un curs administrativ pentru pregătirea candidaților de notar comunal, așa cum reiese din următoarea adresă: „Domnule Prefect, Dl. Ministru de Interne din București a admis ca în teritoriul administrat de noi să se înființeze cu începere de la 1 septembrie (eventual 1 octombrie) 1921 un curs administrativ pentru pregătirea candidaților de notar comunal. Având în vedere nevoia de unele date necesare cu înființarea cursului amintit Vă invităm să publicați imediat în «Gazeta Județului» cât și în jurnalele ce eventual apar în județul Dvs., astfel: «Tinerii, care doresc a se decide carierei notariale comunale și a-și însuși calificația necesară, vor înainta până la 20 august 1921 cererile instruite cu următoarele documente: certificate școlar; certificate comunal despre: moralitate, cetățenie, naționalitate, limbi vorbite, situația militară, situația materială; certificate despre practica administrativă. Cursul va dura 9 luni. Indivizii cu etate de peste 40 de ani nu se primesc la curs»”.

Pentru marea majoritate a localităților urbane și rurale din județul Treiscaune, localități în care populația de etnie maghiară ocupa ponderi însemnate, o problemă deosebită a constituit-o cunoașterea limbii române de către funcționarii publici. În condițiile specifice locale, această problemă va rămâne de actualitate în întreaga perioadă interbelică. În general s-a manifestat înțelegere în organizarea și desfășurarea examenelor de cunoașterea limbii române de către funcționarii „minoritari”. Fondurile administrative deținute de Arhivele Naționale Covasna cuprind o numeroasă corespondență și decizii privind organizarea unor cursuri de învățare a limbii române pentru funcționarii publici din Sfântu Gheorghe. În anul 1920, subprefectul județului Treiscaune, Marvay Andrei [András], a făcut demersuri, în acest sens, la conducerea Ministerului de Interne astfel: „Domnule Secretar General, Sunt în deplină conștiință că noi, funcționarii de naționalitate maghiară ai statului român, avem datoria de a învăța limba statului (…) De aceea, Vă rog, Domnule Secretar general, să binevoiți a înființa în Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, sau cel puțin într-unul din aceste orașe, cursuri gratuite de limbă română, a ajuta astfel materialicește pe cursanți, ca apoi aceștia, la rândul lor, să-și poată îndeplini îndatoririle, cu atât mai intensiv și mai ușor”. Nu întotdeauna înscrierea la asemenea cursuri era cea dorită, așa cum rezultă din adresa Direcțiunii Școlii Medii de Stat de Fete din Sfântu Gheorghe, din anul 1922, prin care solicita participarea funcționarilor Prefecturii la cursurile de învățare a limbii române.

Cei interesați aveau posibilitatea să achiziționeze dicționare și alte lucrări de specialitate. În anul 1922, funcționarii din Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc au primit oferta de cumpărare a cărților „Curs de gramatică metodică” și manualul de „Conversație maghiaro – română”, întocmite de Dr. Gh. Ioanovici și apărute la „Minerva”, Institut de Literatură și Tipografie, Societate pe Acțiuni din Cluj. „Conținutul acestor manuale – se menționează în oferta transmisă – este foarte bogat și la scrierea lor s-a utilizat numai limba literară română. Ambele sunt necesare pentru toți funcționarii unguri, rămași în serviciul Statului roman și pentru toți care doresc a învăța limba literară română.”

Polițiștilor din cele două orașe li s-a oferit posibilitatea abonării la revista „Poliția”, „singura revistă românească de specialitate din întreg Ardealul și Banatul, care tratează chestii de administrație și organizație polițienească, atât ca teorie, cât și ca practică, … revista având ca scop unificarea administrației, în aceste zile grele care bat la ușile tuturor românilor”.

În anul 1922, în administrația județeană lucrau 71 de funcționari, după cum urmează: 25 la Prefectura județului Treiscaune, 13 la Sedria orfanală, 11 la Pretura Sfântu Gheorghe, 10 la cea de la Târgu Secuiesc, 7 la Covasna și 5 la Aita Mare. Murvay Andrei era subprefect, Grigore Păltineanu primnotar I, Ioan Poparadu conducea Sedria orfanală, Dr. Vicențiu Rauca era pretor la Sfântu Gheorghe, Andrasy Albert la Târgu Secuiesc, Baternay Alexandru la Covasna și Nicolae Râmbețiu la Aita Seacă.

Condiția funcționarului român din fostele scaune secuiești nu era una de loc ușoară. De aceea apar primele solicitări de acordare a unor stimulente funcționarilor publici, pentru desfășurarea activității într-un mediu specific. În acest sens, în anul 1921, Prefectul județului Ciuc înaintează Ministrului de Interne următoarea solicitare, având ca obiect acordarea unui adaos special pentru funcționarii români din zonă. În document se precizează următoarele: „Starea deplorabilă și mizeria în care se află azi funcționarii publici este în general cunoscută și nu trebuie din nou ilustrată cu exemple: Salariile nu ajung nici pentru trebuințele alimentării, nu-i rămâne funcționarului altceva de făcut decât, sau să nu se hrănească corespunzător, ca să se poată îmbrăca, sau să se îmbrace corespunzător și să nu se poată hrăni. Mai există și a treia posibilitate: funcționarii plătiți necorespunzător sunt expuși a căuta câștiguri incompatibile cu oficiul și direct contrare intereselor de serviciu. Făcând aceste constatări care se referă la funcționari publici de pretutindeni, cad greu în cumpănă când privesc pe funcționari români din județele cu populație străină. Dacă nu sunt în stare a se îmbrăca corespunzător, sunt expuși disprețului publicului străin, care și așa este aplicata batjocori tot ce e român. Luând în considerare expunerile înșirate, consider pe deplin justificată cererea ce o adresez prin aceasta, și anume să binevoiți a veni într-ajutor acestor funcționari prin acordarea unui adaos special după salar, dându-le astfel posibilitatea de a trăi în mod cinstit din salar și de a păstra cinstea și demnitatea de funcționari români”.

În cererea înaintată Ministrului Industriei și Comerțului de către Prefectura județului Treiscaune, prin care se solicită piele, pânză și postav, pentru îmbrăcămintea și încălțămintea funcționarilor județului Treiscaune, printre altele se spune: „Nu exagerez când amintim că deși suntem în număr foarte redus între streini, care formal ne boicotează numai unde li se dă ocaziunea, am fost și suntem neglijați de sprijinul material ce-l merităm pentru activitatea și serviciile ce le prestăm cu devotament”.

Mai multe ordine circulare transmise de conducerea Ministerului de Interne se referă la „reducerea cheltuielilor inutile” din instituțiile publice. Însă greutățile financiare nu au afectat angajarea personalului strict necesar gestionării problemelor curente. Astfel, Poliția din Sfântu Gheorghe a înștiințat Prefectura județului Treiscaune, în anul 1922, despre scoaterea la concurs a 10 posturi vacante de sergenți de oraș. Condițiile de înscriere la concurs erau: acte de stare civilă (certificate de naștere, căsătorie), certificate „de bună purtare în comună”, de demobilizare, de patru clase și certificat medical; vârsta între 23 și 32 de ani, talia cel puțin 1,70 m; cunoașterea limbii române „în graiu, scris și cetit”. Erau preferați cei care au fost subofițeri în Jandarmerie, sau care au urmat școli speciale de sergenți. Cei admiși trebuiau să semneze un angajament de trei ani.

Pornind de la semnalele din teritoriu, conducerea Ministerului de Interne era preocupată de perfecționarea colaborării tuturor instituțiilor administrației locale. O astfel de reglementare o constituie circulara trimisă de ministrul C. Argetoianu prefecților din Transilvania, referitoare la relațiile funcționale dintre administrația locală și unitățile din teritoriu ale Poliției de stat și ale Siguranței Generale, în care, printre altele, se precizează: ”Una dintre cauzele pentru care administrația se face în condițiuni grele este lipsa de acord între administrație, pe de o parte, și poliția de stat și serviciile de siguranță de alta.”

În același context este redactat și memoriul șefului Brigăzii de Siguranță Sfântu Gheorghe, adresat Prefecturii județului Treiscanue, prin care se solicita îmbunătățirea colaborării informative cu Compania de Jandarmi locală. Propunea să se dea „ordin autorităților de jandarmerie să delege delegați la adunările ungurești din județ și a comunica nouă cele constatate, căci s-a întâmplat ca în comuna Baraolt, sub forma de adunare bisericească s-a făcut propagandă antinațională, atacând școlile de stat și cultura noastră.”

O modalitate eficientă de integrare în specificul activității de administrație și de perfecționare a pregătirii profesionale a constituit-o detașarea periodică a unor funcționari publici din județe în aparatul Ministerului de Interne. În acest sens, Ministerul de Interne a trimis prefectului următoarea hotărâre: „Domnule Prefect, Pentru continuitatea și rezolvarea lucrărilor administrative privitoare la Ardeal, în spiritul legilor de care se guvernează în această parte a Regatului, cum și pentru inițierea în mai de aproape a funcționarilor din Administrația Centrală, însărcinați cu rezolvarea acestor lucrări, în complexul legilor ce sunt chemați a aplica, ca și rezolvarea urgentă a lucrărilor, Ministerul a hotărât ca să detașeze în Administrația Centrală, cu titlul de referinți, în serii de câte 3 sau 4, pe timp de câte două luni de zile, subprefecții și prim notarii județeni. Aceste detașări vor începe cu data de 1 august 1922. Comunicându-vă cele ce preced, avem onoarea a vă ruga să binevoiți a pune în vedere funcționarilor menționați din acea prefectură ca atunci când li se vor anunța detașarea în Minister, să se prezinte la post. Ministerul va îngriji ca pe timpul detașării lor, să li se acorde indemnizările legale, cum și înlesniri de încartiruire.”

În octombrie 1922, printr-o circulară, Prefectul județului Treiscaune este înștiințat că împreună cu legea contabilității publice care se aplica începând cu data de 1 Decembrie 1920, cu data de 24 iunie 1921 au intrat în vigoarea în întreaga țară și legea sanitară și regulamentul ei.

Un capitol distinct îl reprezintă preocupările Consiliului Dirigent și apoi ale Ministerului de Interne pentru unificarea legislativă și instituțională a administrației din „provinciile alipite” cu cea din vechiul Regat. Conducerea Ministerului de Interne, prin intermediul prefecturilor, consultă funcționarii publici cu privire la elaborarea unui proiect de statut unic al funcționarilor publici: „Ministerul de Interne. Domnule Prefect, În vederea elaborării unui proiect de statut unic al funcționarilor publici din România întregită (funcționarii Statului, județelor, comunelor și așezămintele de binefacere sub controlul statului), avem onoarea a vă ruga să binevoiți a da ordine serviciilor depinzând de Dvs. să completeze, cât mai repede și cu perfectă exactitate, formularele ce vă trimitem odată cu prezenta. Formularele sunt atât de clar alcătuite, încât cu cea mai mare ușurință se pot complecta, fără a da naștere la vreo interpretare greșită. Vă invităm deci ca datele ce ne vor fi trimise să fie supuse unui control riguros și să se ia măsuri ca să nu se lipsească nici o autoritate netrecută în formular.”

În rândul acestor preocupări se înscrie și scrisoarea președintelui Adunării Reprezentanților Zemstvelor Județene din Basarabia, transmisă tuturor prefecturilor din țară, în 30 iunie 1922. „Domnule Director General, Toate guvernele care s-au perindat la cârma țării în ultimii ani după unirea Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei cu restul țării n-au încetat de a-și pune toate sforțările în a uni cât mai mult noile regiuni ale României la făgașul ei de bază. Dar aceste măsuri, cu regret, în cea mai mare parte au fost de caracter exterior. Cu ocazia proiectului de lege al fostului Ministru de Interne d. Argetoianu privitor la împărțirea României pe regiuni și județe, Zemstvele din Basarabia, printr-un raport special adresat Ministrului Delegat al Basarabiei, au protestat contra acestui proiect în următorul sens: «Persoanele care se străduiesc să unească pe toți românii la un loc, trebuie să nu uite că unirea sufletească trebuie să premeargă celei exterioare. Acolo unde s-a făcut unirea sufletească și culturală, nu va întarzia să se arate și cea exterioară. Și din contră, dacă unirea exterioară premerge unirii interne, făcându-se încă pe lângă toate și pe cale artificială, fără să se țină seama de condițiunile naturale, apoi aceste măsuri, menite să aducă unirea dorită, să simt ca o forță, și în consecință destrămarea sufletească se accentuiază și mai mult. Având în vedere cele mai de sus și în baza hotărârei Adunării Reprezentanților Zemstvelor Județene din Basarabia din 16 iunie a.c., avem onoarea a Vă ruga să binevoiți a interveni la cei în drept pentru a se aproba convocarea unui Congres al Reprezentanților tuturor județelor din România, în scopul arătat mai sus. Acest congres trebuie convocat cât mai repede».” Răspunsul Prefecturii Treiscaune nu s-a lăsat așteptat: „Cu bucurie vă aducem la cunoștință că am luat cu plăcere act de adresa Dv. Nr. 268 din 6 l.c., propunând și susținând și din partea noastră convocarea unui congres în chestia de mai sus, care să se ocupe de: 1. Statutul unic al funcționarilor; 2. Reforma administrativă; 3. O nouă arondare a județelor și plășilor în vederea reformei administrative. Sfântu Gheorghe, 13 iulie 1922, D. Păltineanu, Subprefect”.

Alte dimensiuni ale instalării administrației românești sunt evidențiate de generalizarea însemnelor heraldice ale României Mari, marcarea în spațiu public a unor evenimente din istoria națională și redenumirea străzilor și instituțiilor publice. Printr-un ordin circular, din anul 1921, Ministerul de Interne dispune „fixarea stemei Regatului României întregite”, astfel: „Domnule prefect, În Monitorul Oficial din 29 iulie 1921 s-a publicat Legea pentru fixarea stemei Regatului României întregit cu țările surori unite. Deoarece este de dorit ca în timpul cel mai scurt posibil să se înlocuiască vechea stemă, am onoarea a vă ruga să binevoiți a lua măsuri să se procedeze la această operațiune”. De asemenea, după preluarea administrației românești începând cu anul 1919, în cele trei județe, Ciuc, Odorhei și Treiscaune, s-au introdus sigilii cu inscripții în limba română, la toate instituțiile. (Anexa nr.14)

Printr-un alt ordin circular, din vara aceluiași an, se dispune aniversarea bătăliei de la Mărășești: „Domnule Prefect, Ziua de 19 August fiind aniversarea bătăliei de la Mărășești, zi în care fiii Neamului au scris cu sângele lor o pagină glorioasă în istoria Țării, avem onoarea a Vă ruga să dați cuvenitele ordine, atât în comunele urbane, cât și în cele rurale să se facă ceremonialul obișnuit sărbătorilor naționale”. Extrasul din procesul-verbal, luat în ședința extraordinară a reprezentanței comunale Covasna, la 19 septembrie 1922, cuprinde hotărârea referitoare la schimbarea denumirii celor 40 de străzi din Covasna. Majoritatea străzilor au fost denumite cu personalități ale istoriei naționale românești: Dragoș, Mihai Viteazul, Vasile Lupu, Matei Basarab, Șaguna, Cuza Vodă, Gheorghe Lazăr, Titu Maiorescu, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Carol, Regina Elisabeta, Prințul Carol, I.C. Brătianu, General Averescu, General Moșoiu, Nicolae Iorga, Lăpușneanu, Grigore Alexandrescu, Plevnei ș.a. S-au păstrat și denumiri maghiare: Timar, Toth, sau denumiri comune traduse, precum: Gării, Băilor, Baia Frumoasă, Baia de piatră, Morilor, Strâmtă ș.a.

Se fac o serie de reglementări care prevăd obligația folosirii limbii române în corespondența oficială și a căilor diplomatice în relația cu Ungaria, interzicându-se comunicarea directă cu autoritățile publice de la Budapesta. Astfel, în 25 martie 1919, prefectul județului Treiscaune, dr. Vecerdea, transmitea primăriilor din subordine următoarea circulară: „În conformitate cu comunicatul no. 1180/1919 al d-lui Ministru de Interne, am onoarea a vă înștiința că autoritățile de pe teritoriul administrat de On. Consiliu Dirigent, prin urmare și de pe teritoriul județului Treiscaune, le este cu desăvârșire interzis a se pune în orice formă (de telegrame, petiții, delegațiuni ș.a.) în contact direct cu guvernul maghiar din Budapesta și că în toate cazurile care reclamă intervenția la acel guvern, au să se adreseze Consiliului Dirigent din Sibiu. Tot asemenea este interzis fiecărui funcționar ca să dea autorizație ori sigiliu sau stampile pe telegrame, petiții etc. cu destinația de mai sus. Vă rog să înștiințați fără amânare despre această interdicție pe toate organele inferioare cu adaosul că orice procedură contrară se va considera ca act de nesupunere față de Consiliu Dirigent și se va pedepsi aspru.” Ordinul circular emis de Resortul Afacerilor Interne din cadrul Consiliului Dirigent din Cluj, transmis către prefecții, subprefecții și primarii orașelor cu drept de municipiu, în 17 ianuarie 1920, conține indicații referitoare la modul de înregistrare a adreselor și ordonanțelor guvernului maghiar. „Guvernul ungar – se spune în documentul menționat –, și în prezent, dă ordonanțe și ia dispoziții referitor la teritoriul administrat de Consiliul Dirigent. Corespondența acelui guvern – trecând prin cenzură – a fost înmânată de organele poștale autorităților adresante, iar din partea acestora și înregistrată. Considerând că suveranitatea statului roman nu admite o astfel de procedură, ordonăm ca adresele guvernului ungar să nu fie înregistrate…, ci trimise în plicul original resortului afacerilor interne”.

Un moment important în procesul integrării județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în realitățile României Mari l-a constituit adoptarea Legii de unificare administrativă din anul 1925.

În documente sunt consemnate și primele vizite ale unor înalți demnitari români în județul Treiscaune. Regele „Ferdinand cel loial” sau „Marele Rege Ferdinand I” a vizitat orașul Sfântu Gheorghe în 21 iulie 1920. Cu această ocazie, regele a fost oaspetele nou înființatului Centru de Instrucție al Infanteriei și a „hotărât ca acesta să rămână aici pentru totdeauna”. La 19 mai 1920, Prefectul județului Treiscaune, Vasile Pop, transmite subprefectului Victor Roman următorul ordin: „Prin telegrama de astăzi nr. 83/163 a secretarului general de la Ministerul de Interne suntem avizați că Dl. General Averescu, Prim Ministrul al României Mari și Ministrul de Interne, va sosi în orașul nostru la 25 Mai a.c. la ora 10 a.m. În vederea primirii Înaltului oaspete, Vă invit să ordonați de urgență ca primarii orașelor, primpretorii, secretarii comunali și cerculari, cu câte doi delegați dintre săteni și alți funcționari subordonați administrației Dvs. să se prezinte în ținută de sărbătoare. Primirea va fi la poarta de triumf ridicată înaintea primăriei orașului.”

Pentru reliefarea raporturilor dintre administrația publică centrală și cea locală, relevantă este și o telegramă de mulțumire adresată subprefectului județului Treiscaune și corpului funcționarilor din subordine de către Președintele Consiliului de Miniștri și Ministru secretar de stat, Generalul Averescu, la retragerea sa din Ministerul de Interne, mulțumindu-le „pentru felul cum v-ați îndeplinit îndatoririle atât de anevoioase, în vremurile grele prin care trecem”.

Așadar, în județele din sud-estul Transilvaniei, Consiliul Dirigent nu a avut o sarcină ușoară în a implementa legislația românească, întrucât problemele existente erau extrem de complexe. Aproape toate comunele aveau nume ungurești, care greu au putut fi schimbate. Necunoașterea limbii române de către funcționarii publici maghiari a fost un obstacol greu de depășit, apoi aceștia au refuzat să depună jurământul de fidelitate față de statul român. Au existat situații când s-a făcut propagandă antinațională, căci unii dintre locuitorii maghiari cu greu au acceptat condiția de minoritari. Relevantă pentru atitudinea maghiarilor și secuilor de a depune jurământul de fidelitate față de statul român este amintita cererea de participare la concursul pentru funcția de prim-notar al județului Treiscaune a juristului Vituș, care nu a refuzat depunerea jurământului și a avut de suportat, după cum mărturisește, grele suferințe din partea unor concetățeni maghiari. Cu toate că statul Român a organizat cursuri de învățare a limbii române pentru funcționarii maghiari, participarea unora a lăsat de dorit. Despre situația și condiția funcționarului român din fostele scaune secuiești trebuie să spunem că nu era deloc una privilegiată. Aceștia erau plătiți necorespunzător, fapt care atrăgea după sine expunerea lor batjocurii celorlalți concetățeni.

Concluzionând, putem spune că, după Marea Unire, Statul român a creat condițiile materiale necesare instaurării administrației românești, inclusiv pentru însușirea limbii române de către maghiari. S-au emis acte legislative în privința aceasta, cei vizați urmând să aibă numai de câștigat, dacă și-ar fi însușit cele propuse de români, scopul acestora fiind integrarea cât mai armonioasă în realitățile economice, sociale, politice și culturale ale României Mari. Cu toate acestea, unii dintre liderii maghiari au refuzat mână întinsă cu atâta bunăvoință, lăsând loc sentimentului naționalist șovin.

În ceea ce privește conviețuirea interetnică, după 1918, lucrurile s-au schimbat radical, în sensul că românii au devenit peste noapte stăpâni cu acte în regula, iar vechii stăpâni au ajuns supuși. Cum să se fi simțit bine secuii în Regatul României – afirmă academicianul Ioan Aurel Pop –, ca supuși ai vechilor „opincari valahi”, după ce zeci de generații învățaseră că menirea lor era sa conducă?

În capitolul de față am reliefat, cu ajutorul documentelor, câteva aspecte cu privire la instaurarea administrației românești în orașele județului Treiscaune după Marea Unire. În perioada interbelică au sporit preocupările pentru profesionalizarea gestionării administrației și a patrimoniului cultural național și a problemelor economice, sociale, culturale și de dezvoltare urbanistică a localităților, pentru înfăptuirea reformei agrare, pentru depășirea consecințelor crizei economice, pentru asigurarea unui climat normal de conviețuire interetnică. Pentru toți locuitorii din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a constituit o adevărată renaștere pe plan economic, politic și social, spiritual și cultural, datorită instaurării unui climat de adevărată demoncrație și libertate, conform țărilor civilizate din Occident. Unirea a însemnat și crearea instituțiilor de drept și democratice ale statului român: prefecturi, plăși, primării, revizorate școlare, tribunale, judecătorii, poliție, jandarmerie, unități militare etc., care au înlesnit și locuitorilor români din această parte de țară, alături și împreună cu concetățenii maghiari și cei de alte etnii, accesul la o viață liberă, demnă și democratică. În paralel cu libera dezvoltare a vieții comunității etnice maghiare, a avut loc în zonă și o amplă acțiune de renaștere a vieții naționale românești și readucerea la normalitate a condiției de român pe aceste meleaguri, unde timp de secole statutul acestuia a fost privit, fie cu aroganță, fie cu ignoranță sau prejudecăți.

V.4. Configurația administrativă a județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune după adoptarea Legii de Unificare Administrativă

Noul stat român format prin voința locuitorilor tuturor provinciilor românești trebuia organizat așa încât noile regiuni unite cu țara să se armonizeze din punct de vedere administrativ cu Vechiul Regat. Astfel în anul 1925 a fost adoptată legea de organizare administrativ-teritorială.

Potrivit acestei legi, teritoriul era împărțit în județe, plăși și comune urbane și rurale.

Pe lângă prefecturi funcționau și consiliile județene, numite delegații permanente. Se păstrează, începând cu anii 1926-1927, procesele verbale ale consiliilor județene Ciuc și Odorhei, redactate în limba română, din care se poate reconstitui viața administrativă în aceste unități teritoriale ale României Mari. Aflăm date și despre compunerea delegației permanente a județelor. La Ciuc, în ședința din 23 iunie 1926 participau, de exemplu, prefectul Alexandru Vasu, în calitate de președinte, și următorii membri: dr. Balogh Ludovic, dr. Daradics Félix, Antal Áron, Adorján Imre și Pálffy Andrei (supleant). Au fost prezenți și J. Molnar, notar județean, și Beniamin Benkes, șeful Serviciului financiar al județului. S-a decis atunci întrunirea delegației permanente o dată pe săptămână în sala Prefecturii județului și înlocuirea șefului de drept al administrației generale județene, dr. Aurel Oțetea, care era grav bolnav, cu dr. József Molnár. La ședința din 30 iunie au fost prezenți aceiași membri, cu excepția prefectului, în locul său a fost de față dr. Joe Gherman, subprefect. S-au confirmat constituirile de consilii comunale în Păuleni și Tușnad, care au decurs „cu stricta observare a dispozițiunilor respective din Legea pentru Unificare Administrativă” din 1925. S-a mai aprobat licitația Primăriei comunei Joseni pentru vânzarea cantității de 2550 mc de lemne, arbori doborâți de vânt din pădurea comunală. S-a discutat și cererea lui dr. Iuliu Ferenczy de a fi propus concesionarul circumscripției teatrale nr. 6, la care era arondat și județul Ciuc. Consiliul decide să se lase la aprecierea Ministerului Cultelor și Artelor această concesionare. Se arată că „în orașele din cele trei județe săcuiești puplicul la care poate conta este atât de mic încât nu poate să asigure funcționarea unei echipe teatrale în tot cursul unui an”. Delegația își asumă datoria de a interveni pe lângă Ministerul Artelor ca să cuprindă această circumscripție teatrală și unul din orașele mai mari, precum Brașovul sau Târgu Mureșul, ca și în trecut. Se observă o conlucrare armonioasă între delegația permanentă și prefectură.

În același mod se desfășurau și ședințele delegației județene permanente din județul Odorhei. La ședința din 1 februarie 1927, ținută în localul Prefecturii județului, au participat: Dimitrie Cristea, inspector general administrativ, prefectul județului Odorhei, și membrii: dr. Mezei Ödön, dr. Sebesi Ioan, Vajda Francisc, Ugron Ákos și Soó Gaspar, precum și dr. Vilhelm Poltzer, secretarul Consiliului Județean. A fost prezent și dr. Iosif Pop, subprefect delegat. Delegația a propus dizolvarea cosiliului comunal din Forțeni și înlocuirea lui cu alt consiliu format din trei membri: Lörincz Alexandru, în calitate de președinte, Sandor Francisc Pali și Sandor Iosif Dombi. Ședința din 27 martie 1927 s-a ținut tot în localul Prefecturii județului. Au fost prezenți aceiași, minus prefectul județului, înlocuit de dr. Iosif Pop, subprefect delegat, în lipsa prefectului, precum și Iosif Ottováy, șeful Serviciului Tehnic, și Sándor Ernest, pretorul plășii Târnava de Sus. În lipsa prefectului a prezidat dr. Mezei Ödön, cel mai în vârstă membru. S-a discutat despre „repararea șoselei naționale Odorheiu – Gheorgheni, și anume a sectorului între comunele Beclean – Zetea, Uzina Sigismund”. Și în cazul județului Odorhei era – după cum se poate constata – o bună conlucrare între delegația permanentă și prefectură.

Legea nr. 167/1929 pentru organizarea administrațiunii locale cuprindea reglementări complete referitoare la împărțirea administrativă a teritoriului, la organizarea și funcționarea comunelor urbane și rurale și la organele deliberative și executive ale acestora.

Legea menționată a păstrat aceeași împărțire administrativă a teritoriului României în județe și comune. Județele erau subdivizate în plăși, iar comunele puteau fi subdivizate în sectoare. Plasa era o subdiviziune administrativă a județului, fără personalitate juridică, și era compusă din mai multe comune, având în fruntea ei un pretor, numit prin deciziune de Ministerul de Interne. Pretorul, aflat în subordinea directă a prefectului, reprezenta agentul puterii centrale în teritoriu, urmărind executarea hotărârilor consiliului și ale delegației județene și îndeplinind și alte atribuții stabilite prin legi și regulamente. Pretorul era șeful poliției de plasă. În această calitate, el se îngrijea de prevenirea delictelor și de menținerea ordinei și siguranței publice.

Satele și comunele din cuprinsul județului erau repartizate între plăși printr-o ordonanță a Ministerului de Interne. Județele, comunele și sectoarele comunale erau persoane juridice. Comunele erau rurale și urbane. Administrația comunelor rurale era încredințată unui consiliu comunal, ca organ deliberativ, primarului comunal și delegațiunii consiliului comunal, ca organe executive. Alegerea și constituirea acestor organe era diferită în comunele formate din mai multe sate față de comunele rurale constituite dintr-un singur sat.

Referitor la județe, Legea pentru organizarea administrațiunii locale din anul 1929 prevedea că județul cuprinde toate comunele rurale și urbane care se aflau pe teritoriul său, afară de municipii, care, din punct de vedere administrativ, nu făceau parte din județ, constituind o unitate administrativă egală în rang cu județul.

Legea pentru organizarea administrațiunii locale din anul 1929 cuprindea și dispoziții referitoare la prefectul de județ. Astfel, conform art. 269, acesta era numit prin decret regal, în urma propunerii Ministerului de Interne. Pe lângă celelalte condiții cerute funcționarilor publici, prefectul „trebuia să aibă vârsta de 30 de ani și să posede studii universitare. Foștii senatori și deputați, care au fost aleși în cel puțin trei legislaturi, puteau fi numiți prefecți fără altă calificație”.

Prefectul, ca reprezentant al Guvernului, exercita controlul și supravegherea tuturor administrațiunilor locale din județ, calitate în care putea cere pedepsirea funcționarilor. El era șeful poliției în județ și se îngrijea de menținerea ordinii și siguranței publice, luând toate măsurile pentru prevenirea delictelor. În fruntea plășilor funcționa, sub ordinele prefectului de județ, câte un prim-pretor, ca reprezentant al prefectului, ofițer de poliție administrativă și organ de supraveghere și control în ceea ce privește administrațiunea rurală. Prim-pretorii trebuiau să fie licențiați în drept și să aibă 3 ani de serviciu efectiv în administrația de stat, județ sau comună. Prim-pretorii erau șefii poliției din plasa lor și auxiliari de poliție judiciară.

Fig.1. Împărțirea administrativ-teritorială a Regatului României în perioada 1918-1925.

Prin Legea de unificare administrativă din anul 1925, cele 97 de comune rurale ale județului Treiscaune au fost grupate, care până în anul 1925 au făcut parte din județul Treiscaune, începând cu această dată în următoarele cinci plăși: Baraolt, Ozun, Sfântu Gheorghe, Covasna și Târgu Secuiesc. Localitățile din plasa Buzăul Ardelean, Barcani, Budila, Dobârlău, Întorsura Buzăului, Mărcuș, Sita Buzăului, Teliu și Vama Buzăuluiau fost arondate la județul Brașov și repartizate la Plasa Săcele, cu reședința în comuna Cernatu. În anul 1928 se înființează plasa numită „Buzăul Ardelean”, având aceeași configurație, cu reședința mai întâi în comuna Sita Buzăului, iar mai apoi în comuna Întorsura Buzăului, urmând ca din 5 septembrie 1933, în baza deciziei nr. 10983 a Ministerului de Interne, plasa să se desființeze și să treacă din nou la Săcele. Numai că această situație nu avea să dureze prea mult, întrucât pe data de 1 martie 1934, prin decizia Ministerului de Interne nr. 1516, din 12 februarie, această plasă ia din nou ființă în aceeași formă, având reședința în comuna Întorsura Buzăului. În urma Dictatului de la Viena, din toamna anului 1940, cea mai mare parte a teritoriului județului Trei Scaune a trecut, timp de patru ani, sub administrația statului ungar, păstrându-se împărțirea județului în patru plăși. De menționat faptul că plasa Buzăul Ardelean a rămas și după Dictatul de la Viena în teritoriul neocupat. După eliberarea teritoriului de sub ocupația străină, în toamna anului 1944 s-a revenit la vechea împărțire administrativă a teritoriului județului Trei Scaune în cinci plăși, respectiv: Baraolt, Covasna, Ozun, Sfântu Gheorghe și Târgu Secuiesc, împărțire ce se va menține până în anul 1950, când plășile își vor înceta activitatea, ca urmare a aplicării Legii nr. 5/1950, adoptată de Prezidiul Marii Adunări Naționale, act normativ prin care s-au înființat raioanele, ca unități administrative operative.

Comunele județului Ciuc, prin legea de unificare administrativă s-au organizat în cinci plăși: Centrală, Frumoasa, Gheorghieni, Sân-Martin și mai târziu s-a înființat Plasa Tulgheș (Dămuc, Valea Jidanului și Bicazul Ardelean). Comuna Tulgheș, în anul 1928, „din interese politice și materiale ale unor politicieni fără mult suflet”, a fost dezlipită de la județul Ciuc și alipită Județului Neamț. Acest fapt a fost considerat de către românii din zonă drept „o lovitură de moarte dată vieții românești și intereselor naționale din acest județ”. A revenit la județul Ciuc în data de 4-5 ianuarie 1930, din inițiativa prefectului dr. Aurel Țețu. Au rămas însă la Neamț alte localități din Plasa Tulgheș. După unificare, județul va avea două comune urbane: Gheorghieni și Miercurea Ciuc, și 54 de comune rurale grupate în patru plăși: Gheorghieni – 10 localități, Frumoasa – 9, Centrală – 20, Sânmartin – 16.

Potrivit prevederilor aceleași legi, în județul Odorhei existau 140 de sate împărțite în 5 plăși, astfel:I. G. Duca 33 sate, Ocland 30 sate, Odorhei 49 sate, Praid 8 sate, Sângeorgiu de Pădure 20 sate.

Pentru a veni în sprijinul specialiștilor și cetățenilor interesați, Prefectura Treiscaune a dispus difuzarea „traducerii în limba maghiară a noii legi administrative”.

V.5. Viața politică – primele alegeri în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune

Unificarea legislativă și crearea unui cadru general democrat, de deplină egalitate în drepturi a tuturor cetățenilor Românei Mari, a influențat și viața politică.

Finalizarea procesului de realizare a României Mari, prin actul de unire și voință al românilor din Transilvania, Crișana, Banat și Maramureș, de la 1 Decembrie 1918, cele două reforme adoptate imediat, reforma agrară și cea electorală, au schimbat complet datele problemei în viața politică românească.

În primul parlament al României Mari, care și-a desfășurat activitatea între 15 noiembrie 1919-25 martie 1920, s-au reunit pentru prima dată reprezentanții provinciilor recent unite, alături de reprezentanții vechiului Regat. Cantitativ, primul parlament de după 1918 era mai numeros decât cel dinainte de declanșarea Primului Război Mondial – erau 567 de deputați. Calitativ se situa sub cota celui anterior, cu toate că odată cu lărgirea bazei de masă, în noul organ legislativ a pătruns un suflu nou, aducător de speranță.

Din județul Ciuc au fost aleși ca deputați: Aurel Esca, Emil Precup, Béla Maurer și Octavian Tăslăuanu. Din județul Odorhei: Petö Moses, Szabó Gábor, Iosif Fáy. Din județul Treiscaune: Aurel Nistor, David Caudin, Endre Morvay, András Fekete. Ulterior au mai fost aleși în circumscripția Cristur, județul Odorhei, și Eugen Savu și în circumscripția Toplița Română, județul Mureș, dr. Gheorghe Pop.

După investirea în primul Parlament al României întregite, deputații din cele trei județe menționate au fost distribuiți în diferite comisii parlamentare, după cum urmează: Gheorghe Pop și Octavian Tăslăuanu în Comisia de Răspuns la Mesajul Tronului; Iosif Fáy, în Comisia de petiții; Aurel Nistor în comisia comunală; Aurel Esca și Octavian Tăslăuanu în comisia bugetară; Gheorghe Pop, în Comisia pentru modificarea regulamentului de funcționare a Camerei Deputaților.

În ceea ce privește activitatea legislativă, Aurel Esca, împreună cu alți deputați, a propus un proiect de lege prin care urmările și pedepsele prevăzute la art. 53 din decretul – lege al reformei electorale nu se aplicau pentru alegerile de la Cameră ; tot el a făcut, împreună cu alți deputați, propunerea de a se constitui o anchetă parlamentară relativă la abuzurile săvârșite asupra țăranilor mobilizați la muncă pe moșiile particulare. Aurel Nistor și un grup de deputați au depus un proiect de lege relativ pentru obligativitatea controlului medical pentru întreaga populație a țării și a certificatului de sănătate obligatoriu la încheierea actelor de căsătorie. Octavian Tăslăuanu a fost delegatul secțiunii a II-a la proiectul de lege privind crearea unui institut de speologie la Universitatea din Cluj. Tot el, în timpul mandatului său, a făcut o comunicare ministrului de finanțe în care arăta: „dintre regiunile cele mai pustiite din Ardeal este regiunea Tulgheșului, care odată cu intrarea armatelor noastre în acțiune, a fost evacuată până la armistițiu…Această regiune a fost complet evacuată și nu a rămas timp de doi ani de zile nici un suflet de om la fața locului. Gospodăriile și întreg avutul acestor locuitori a fost complet devastat și risipit, iar o parte a populației a fost dusă în Ungaria, iar o altă parte a pribegit pe aici prin țară”. Interpelarea deputatului român avea ca scop sensibilizarea ministrului de finanțe în vederea obținerii unor sume de bani pentru ajutorarea tulgheșenilor. Tăslăuanu spunea în continuare: „puneți la dispoziția acestei populații, fie o sumă de banii, fie în mijloace, în natură, ca să-și poată continua țelul. Onoratul Consiliu Dirigent a și promis că se va interesa de soarta lor, iar această promisiune nu s-a îndeplinit deoarece Consiliul Dirigent a cerut ministerului actual de aici să-i acorde suma de 5.000.000 lei ca avans de despăgubiri pentru acești locuitori”.

Din rândurile populației minorităților naționale, deputații aleși să le reprezinte interesele au avut posibilitatea ca de la tribuna parlamentului să apere identitatea națională a celor care i-au trimis, conform principiilor moderne, cu toate că secole de-a rândul populația românească din sud-estul Transilvaniei nu a avut niciun drept politic. Însă cei mai mulți dintre reprezentanții secuilor în Parlamentul de la București, în 1919-1920, nu fuseseră aleși în mod real. Ei au beneficiat de o prevedere electorală din Transilvania momentului respectiv, conform căreia cei care nu aveau contracandidați, primeau automat mandatul. Iosif Fáy dovedise a fi oportunist: ca să-și păstreze postul în Parlament, la alegerile din mai 1920 se apropiase de Octavian Goga – desprins din Partidul Național Român, și alăturat Partidului Poporului care era la guvernare. Prevederea acordării mandatului de parlamentar din oficiu îi defavoriza pe românii din județele majoritar secuiești, între aceștia și pe Ghiță Popp. La alegerile din mai 1920, Ghiță Popp și-a depus candidatura în calitate de candidat al județului Treiscaune, circumscripția Târgu Secuiesc, însă avea să constate că: „a fost o naivitate să cred că acel ținut a fost anexat la România Mare odată cu restul Ardealului. Un birou electoral, compus exclusiv din unguri mi-a înlăturat candidatura, invocând ca pretext propria lui neglijență în pregătirea operațiunilor electorale. El a uzat de acest cinism spre a asigura candidatura unică a unui ungur, Fekete.” Într-o luare de cuvânt, același deputat secui solicita următoarele: construirea de rețele de cale ferată care să facă legătură cu Marea Neagră; sprijinirea din partea statului a bisericilor și a școlilor; o universitate secuiască, precum și menținerea în continuare a funcționărimii secuiești.

O abordare conformă cu realitățile existente a avut deputatul secui Béla Maurer. Vorbind în numele locuitorilor din Gheorghieni, arăta că aceștia „m-au însărcinat să declar în fața Domniilor Voastre cum că, secuimea persistă la mama care este pământul și respectă legile acelei țări de care aparține pământul lui…Cu mândrie, plin de bucurie și emoție, transmit veștile sincere și cinstite ale populației unui oraș și câteva sate de secui și dacă Domnia Voastră primiți cu plăcere mâinile asprite de muncă, vă rog să nu uitați niciodată că cercul din Gheorghieni a fost acea insulă de secui de unde a sosit prima felicitare, plină de încredere în parlamentul democratic al României Mari”.

Trebuie menționat faptul că în perioada 1919 – 1937, alegătorii au fost chemați în fața urnelor de vot de zece ori: 1919, 1920, 1922, 1926, 1927, 1928, 1931, 1932, 1933 și 1937. Fiecare alegere a avut specificul ei, singurele parlamentare care și-au dus mandatul la bun sfârșit fiind cele ale P.N.L din 1922-1926 și 1933-1937.

La conducerea țării, în acest interval de timp, s-au aflat: P.N.L, 1922-1926, 1927-1928, 1933-1937; Partidul Poporului, 1920-1921, 1926-1927; P.N.Ț. 1928-1931, 1932-1933; guvernarea „Blocul Democratic”, 1 Decembrie 1919-13 martie 1920; guvernul lui Take Ionescu, Decembrie 1921 – ianuarie 1922 și guvernul Nicolae Iorga, 18 aprile 1931 – 6 iunie 1932.

În perioada 1919-1937, populația fostului județ Treiscaune a fost reprezentată în Parlamentul României de următorii deputați:

Din tabelul de mai sus, rezultă că fostul județ Treiscaune a fost reprezentat în Parlamentul țării de 4 deputați în anul 1919, de 2 (o circumscripție a rămas vacantă) în anul 1922, iar în celelalte legislaturi de câte 3 deputați. De remarcat prezența unor cunoscuți politicieni români din perioada interbelică pe listele electorale din județ, precum fostul prim ministru Constantin Argetoianu, foștii miniștri și secretari de stat Constantin Angelescu, Constantin Bucșan și Voicu Nițescu. Dintre liderii locali ai populației românești se remarcă fruntașii liberali Ștefan Bogdan (ales în 3 legislaturi pe listele din Treiscaune și în două legislaturi pe cele din județul Ciuc), Vicențiu Rauca-Răuceanu, Alexandru Iteanu (o legislatură și în județul Odorhei), părintele protopop Aurel Nistor, din partea Partidului Național Român, iar din partea populației maghiare baronul Szentkereszty Béla, președintele Partidului Maghiar.

În concluzie, populația din sud-estul Transilvaniei, în toată perioada interbelică a avut reprezentanți în Parlament, care le-a susținut interesele și au pledat pentru promovarea intereselor comunităților locale din această parte de țară.

V.6. Înființarea Partidului Maghiar

În granițele României întregite, minoritățile naționale au avut de la început posibilitatea de a-și construi o viață politică proprie, creându-și forme de organizare care să le permită pătrunderea în forul legislativ suprem. În primii ani care au succedat actului Unirii, minoritatea maghiară din Transilvania s-a arătat dezorientată în acțiunea sa politică, ca urmare a faptului că liderii acesteia considerau actul de la Alba Iulia drept un episod pasager, o stare de fapt care nu va dura prea mult. La 28 Decembrie 1922, prin fuziunea dintre Partidul Popular Maghiar (Magyar Néppárt) și Partidul Național Maghiar (Magyar Nemzetipárt), a luat ființă Partidul Maghiar (Magyar Párt), partid care avea în componența sa pe toți marii beneficiari ai regimului austro-ungar și care prin programul său politic cerea următoarele revendicări:

Recunoașterea în Constituția țării a minorității maghiare, ca subiect de drept public;

Guvernarea maghiarimii prin propriii ei naționali;

Administrație și justiție proprii;

Alegerea funcționarilor publici (în special a pretorilor și notarilor), pe baza votului universal în cadrul autonomiei administrative;

Organizarea unei armate separate sub forma milițiilor, cu serviciu militar de trei luni, și instruirea recruților în limba maghiară.

Studierea acestor revendicări ale Partidului Maghiar ne duce la concluzia că acesta urmărea două obiective principale:pe de o parte, folosirea limbii maghiare în toate domeniile vieții publice, iar pe de altă parte, prin metode autonomiste, să se diminueze gradual autoritatea și suveranitatea Statului Român, până la dispariția lor completă.

În 31 ianuarie 1921, reprezentanții comunității maghiare din județul Treiscaune a adresat Garnizoanei militare Sf. Gheorghe următoarea cerere de a organiza o consfătuire în vederea constituirii unei organizații proprii: „Domnule colonel, locuitorii de naționalitate maghiară, care formează o minoritate pe teritoriile alipite în baza tratatului de la Trianon, simt necesitatea, ca în baza legilor existente și în cadrele statului să creeze organizația lor de minoritate, cu scopul „ca printr-o colaborare deschisă și cinstită să ia partea lor activă din obligațiile și îndatoririle cetățenilor, și în acelaș ordin de idee să beneficieze și de drepturile ce se cuvin fiecărui cetățean. În ziua de 9 ianuarie a.c., a avut loc la Cluj – în urma consimțământului autorităților militare și civile – o consfătuire pregătitoare. La această consfătuire s-a scos în relief scopul acestei organizațiuni, care nu servește nici de cum scopuri ascunse sau inadmisibile.

Subsemnații doresc în consecință, cu intențiuni analoage, să convoace o consfătuire a locuitorilor de naționalitate maghiară a acestui județ, rugând prin aceasta, respectuos, consimțământul și permisul Dumnevoastră. Ne având alt scop, decât pe acel mai sus menționat – referindu-ne la precedentul din Cluj – insistăm cu tot respectul prețiosul Domniei voastre consimțământ. Programul consfătuirii este: deschiderea consfătuirii; alegerea unui președinte și a unui secretar; explicarea scopului organizării; alegerea delegaților pentru comitetul central. Numărul participanților va fi aproximativ de 250-300, iar consfătuirea dorim să o ținem în sala cea mare a primăriei (sala cinematografului), în ziua de 23 februarie 1921. Primiți, vă rog, domnule Colonel, încredințarea înaltei noastre considerațiuni. Sf. Gheorghe, 31 ianuarie 1921”. Scrisoarea poartă 25 de semnături indescifrabile, în frunte cu cea a baronului Szentkereszty. Cu avizul Ministerului de Interne, cererea a fost aprobată.

Candidații minorității maghiare au luat parte la toate alegerile care au avut loc după Marea Unire, chiar înainte de formarea partidelor politice. În anul 1922, când minoritatea maghiară nu era încă organizată din punct de vedere politic și când cele două partide maghiare tocmai se constituiseră, în legislatura din 27 martie 1922-27 martie 1926, în Parlamentul României au intrat 3 deputați maghiari, 3 senatori, cărora li s-au alăturat din oficiu, ca reprezentanți ai bisericilor minoritare, episcopul de Alba Iulia, episcopul de Oradea, superintendentul diocezei reformate din Cluj și superintendentul diocezei unitariene din Cluj.

Partidul maghiar a fost reprezentat în toate legislaturile în Parlamentul României, cu un număr variind între 6 și 26 de parlamentari, care reprezentau o populație ce însemna aproximativ 7,9% din totalul locuitorilor. În perioada interbelică, interesele maghiarilor au fost susținute în Parlamentul țării de un număr total de 225 de reprezentanți, în timp ce, de pildă, cei 1.283.535 de minoritari din Ungaria aceleiași perioade (numărul este aproximativ egal cu cel al populației maghiare din România) nu au avut niciun reprezentant în Parlamentul de la Budapesta. Dacă ne gândim la reprezentarea românilor în Parlamentul Ungariei înainte de Primul Război Mondial, deosebirea de tratament este și mai evidentă. În ultima sesiune parlamentară a fostei Ungarii, cele 3 milioane și jumătate de români nu aveau decât cinci reprezentanți din cei 256 membri ai Parlamentului ungar, pe când cei 1.353.276 de unguri și secui din Transilvania erau reprezentați de 16 deputați.

Într-o situație tristă se aflau cei 80.000 de români rămași în Ungaria, după Marea Unire și după momentul semnării Tratatului de la Trianon din 4 iunie 1920, deoarece aceștia nu dispuneau de niciun drept public. O voce realistă maghiară spunea în ziarul „Pesti Hirlap” din Budapesta, în legătură cu respectarea drepturilor cetățenești următoarele: „Ce unguri suntem noi, dacă dăm guvernelor vecine exemplu de opresiune a cetățenilor,…ungurii din statele succesorale pot fi ușor reduși la tăcere cu următoarea replică: Ce vreți? Ungurii din Ungaria au mai puține drepturi decât aveți voi. Cum să ne putem noi erija în apărători ai minorităților ungurești din țările vecine, din moment ce noi înșine nu recunoaștem dreptul la libertate pentru poporul nostru”.

Trebuie menționat faptul că de cele mai multe ori, din reprezentarea maghiarilor în Parlamentul României, lipseau cu desăvârșire țăranii, cei care constituiau masa largă a alegătorilor. Pe de altă parte, cei care ajungeau în Parlament, abia unul sau doi știau limba statului, de multe ori ajungând în situații jenante când erau puși să ia cuvântul sau să răspundă unor întrebări. Subordonarea deplină, la care se ajunsese, a Partidului Maghiar față de interesele magnaților, a dus adesea la dispute interne și chiar conflicte în cadrul partidului. La 26 septembrie 1926, grupul „reformiștilor” a cerut modificarea statutului partidului pentru a înlătura dominația magnaților. Cererea a fost discutată în congresul de la Sf. Gheorghe din data de 13 octombrie 1926. Vechea conducere a încercat să atenueze diferendele, pentru a menține unitatea formațiunii politice, dar a impus ca nou președinte tot un magnat, pe Bethlen György, cunoscut pentru vederile sale conservatoare. La Congresul de la Odorhei, din octombrie 1928, s-a cerut imperativ traducerea în practică a presupusei promisiuni de autonomie teritorială, făcută la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918. În același sens erau interpretate și prevederi ale tratatelor internaționale.

Același lucru era susținut și de Láar Francisc, candidat ca deputat pentru județul Mureș, la adunarea de propagandă politică a Partidului Maghiar din Reghin, ținută la 11 decembrie 1937, care afirma că în urma alegerilor din 1926, grupul de parlamentari maghiari s-a dovedit a fi ineficient, deoarece nu cunoștea limba română.

Prestația parlamentarilor maghiari din România a fost considerată nesatisfăcătoare, atât de ziariștii unguri de la Budapesta, cât și de proprii lor concetățeni. Doi ziariști din Budapesta, Boldizsár și Németh, după analizarea situației maghiarilor din România au întocmit rapoarte despre situația dezastruoasă a conducătorilor Partidului Maghiar, prezentându-i drept arendași ai pretinselor interese maghiare, care vedeau doar interesele lor personale, ignorându-le pe cele ale țărănimii, pe care o disprețuiau. La București – spuneau cei doi ziariști – reprezentanții maghiarimii se arătau slugi plecate pentru a obține favorurile guvernanților, pentru ca la Budapesta să treacă drept martiri și să încaseze și acolo drepturi morale și materiale. În aceeași notă se înscrie și constatarea făcută în județele Treiscaune și Ciuc de către Ferenczi György, directorul revistei politice „Kimondom” [Mă pronunț], care spunea: „Cele constatate acolo m-au convins că ungurii și secuii nu au dușmani mai mari decât domnii din Partidul Maghiar, care s-au așezat pe grumazul acestui popor care merita o soartă mai bună. M-am convins că fiecare ungur și secui cinstit trebuie să lupte ca pe acești oameni să-i alunge din drum și să curețe viața politică ungurească din România de acești viteji, care se prezintă drept conducători ai Partidului Maghiar…Am constatat cu bucurie că în Transilvania, Partidul Maghiar există numai pe hârtia ziarului „Keleti Ujság” și în cârciuma excelenței sale, baronul Szentekereszti, și că nu este departe ziua când secuii vor lua mătura și-i vor alunga pe Bethlen György, Gyárfás Elemer, Willer Iosif și pe toți care aparțin acestei grupări.”

În același raport întocmit de cei doi jurnaliști, Boldizsár Ivan și Németh Ladislau, se spune: „Mulți nu vor să își dea seama că Ardealul astăzi aparține teritoriului României. Partidul Maghiar este străin și îndepărtat de popor. Nu cunoaște situația reală, iar populația nu are încredere, nici în conducători, nici în partid. Această lipsă de încredere a avut consecințe fatale. La ultimele alegeri (este vorba de cele din 1934) unele sate pur ungurești și-au dat votul pentru candidații români din opoziție”.

Opiniile despre prestația deputaților maghiari din Parlamentul României sunt numeroase și diverse, în funcție de interesele grupărilor politice maghiare din România și Ungaria. În afară de acestea, rămâne prezența reprezentanților populației maghiare în toate legislaturile din perioada interbelică.

Concluzionând, putem remarca faptul că, în România Întregită, Statul Român a dat posibilitatea cetățenilor de alte etnii – așa cum promisese de altfel prin Rezoluția de unire de la Alba Iulia – să-și exprime opțiunile politice fără nici o limită și de a-și construi o viață politică proprie care să apere interesele populației pe care o reprezenta.

V. 7. Viața spiritual-bisericească a românilor din sud-estul Transilvaniei după Unire

După Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și declanșarea procesului de consolidare a administrației românești în Transilvania, pentru a se crea cadrul instituțional adecvat desfășurării unei cât mai intense și rodnice activități religioase culturale și naționale, Consistoriul arhidiecezan din Sibiu, în ședința din 9 august 1921, a hotărât înființarea a două protopopiate din fostul protopopiat al Treiscaunelor, și anume: protopopiatul Sfântu Gheorghe, cu sediul în acest oraș, și protopopiatul Oituz, cu sediul la Târgu Secuiesc. Până în 1924, ambele protopopiate au fost administrate de pr. Gheorghe Negoescu (paroh la Întorsura Buzăului). După retragerea acestuia din motive de sănătate, au fost numiți ca protopopi doi tineri și vrednici preoți din Araci: la Sfântu Gheorghe preotul Aurel Nistor, iar la Oituz pr. Ioan Rafiroiu (care era paroh la Poiana Sărată, localitate aflată azi în județul Bacău). De menționat că din protopopiatul Oituz făceau parte atunci și parohiile ortodoxe din fostele județe Ciuc și Odorhei, cu excepția parohiilor din zona Topliței. Parohiile ortodoxe românești din zona Topliței, în perioada 1850-1918 au aparținut, în urma arondărilor făcute, protopopiatelor: Gurghiului, Turda de Sus, Reghinului – din 1885-1918.

Organizarea unor noi parohii ortodoxe în județul Odorhei a necesitat înființarea Protopopiatului Ortodox Odorhei în anul 1934. Noul protopopiat a avut ca administrator protopopesc pe preotul Sebastian Rusan, viitorul mitropolit al Moldovei.

Odorheiul era singurul județ al țării fără Protopopiat independent ortodox, o parte a parohiilor ținea de Sighișoara, alta de Târgu Mureș, alta de Sfântu Gheorghe. În orașul Odorhei, ortodocșii aveau un preot iar uniții un protopop. Dar ambele comunități românești și-au pierdut capitalurile, strânse cu mari greutăți, pentru construirea bisericilor, prin falimentul Băncii „Cetatea”. La Cristuru Secuiesc, înainte de 1918 populația românească era destul de numeroasă, având în întreținere o biserică ortodoxă și una unită. Pierzându-și credincioșii, bisericile au intrat în paragină: una s-a mutat la Bodogaia, iar cea din Cristur s-a degradat. Prin anul 1924, românii din Cristur, fără deosebire de confesiune, au făcut o capelă în clădirea școlii primare, unde oficiau ambii preoți. După un timp au apărut disensiuni între cele două confesiuni, uniții nemaiavând voie să folosească capela, drept pentru care au făcut apel la biserica romano-catolică, unde din când în când slujeau în românește.

Lipsa preoților, alături de slaba preocupare a autorităților, a dus la soluția folosirii preoților misionari. Situația de ansamblu era însă descurajatoare, ba chiar dramatică. Soția preotului I.Papuc din Vârghiș, care a murit la vârsta de 95 de ani, fusese maghiarizată împreună cu copiii săi. Un alt caz este cel al preotului Bucșa din Augustin, care își încheia misiunea preoțească în 1928, ros de sărăcie și mizerie, cu o pensie infimă. În localitatea Vlăhița, din cauza vârstei înaintate, precum și a neputinței de a se deplasa, preotul „a cedat” credincioșii preotului maghiar romano-catolic.

Au fost desigur și cazuri de rezistență demnă, cum a fost cel al epitropului din Racoșul de Sus, Gheorghe Neda. Era păstor al comunei când pădurea comunală a luat foc, fiind învinuit el, ca român și ortodox, de acest fapt. A fost chemat la Ocland pentru a fi judecat, în anul 1933, sub învinuirea că el ar fi autorul incendiului, fiind condamnat la o amendă de 1200 coroane. Ca soluție alternativă, un avocat maghiar i-a propus să treacă la religia unitariană, ca să nu-și piardă bruma de bunuri pe care le avea. Nu a acceptat acest lucru, care era contrar credinței în care se născuse, drept pentru care i s-a scos casa la licitație și a rămas pe drumuri.

În acest județ cu populație preponderent maghiară, situația era mult mai dificilă în localitățile în care nu existau parohii ortodoxe sau greco-catolice. La sărbătorile Sfintelor Paști, luarea pâinii, care se numește în popor paști, de către învățători, șefi de posturi și jandarmi, brigadieri silvici, agenți sanitari, răsfirați în singurătate sau în grupuri de 2-3 era chinuitoare. Datorită lipsei de biserici și preoți, nu puteau participa la cel mai mare praznic bisericesc, care este Învierea Domnului. Posturile de jandarmi își primeau, prin curieri, a doua zi de Paști, simbolurile sărbătorii, și se împărtășeau și dascălii izolați. Unul dintre credincioși, întrebat cum și-a petrecut sărbătorile, a răspuns: „ca un mucenic care ține dârz la credință: până la mine nu a ajuns pâinea paștilor, eu mi-am aprins o lumânare și am spus o rugăciune.”

Parohiile ortodoxe din județul Ciuc (Miercurea-Ciuc, Gheorghieni, Ditrău, etc.) aparțineau protopopiatului Oituz. În perioada interbelică și-au continuat activitatea protopopiatele greco-catolice Odorhei (protopopi: Ioan Gergely 1917-1924, Iuliu Laszlo Laurian 1925-1934 și George Ivan 1935-1940) și Giurgeu cu sediul la Gheorghieni (protopopi Elie Câmpeanu și Artemiu Boieriu). Cele 10 parohii greco-catolice din județul Treiscaune care au fost arondate protopopiatului Treiscaune cu sediul la Poian, în perioada interbelică au fost trecute sub jurisdicția Protopopiatului greco-catolic Brașov. Toate parohiile greco-catolice din cele trei județe au beneficiat de sprijinul Mitropoliei de Blaj, în fruntea căreia s-a aflat în această perioadă mitropolitul Alexandru Nicolescu, născut în Tulgheș, bun cunoscător al realităților din zonă. Au fost construite noi biserici, au fost reparate bisericile vechi, parohiile au fost împroprietărite cu terenuri agricole și păduri și racordate la viața culturală națională prin publicații și asociații filantropice și de tineret.

Statutul de Biserică națională a Bisericii greco-catolice rezultă și din circulara trimisă Prefecturii Județului Treiscaune de către Mitropolia Greco-Catolică de Blaj, în care se spune : ”Ținem să precizăm și să vă atragem atenția asupra faptului că o desconsiderare a bisericii greco-catolice n-a putut fi nici un moment în atenția autorităților superioare. Biserica greco-catolică urmează să se bucure și în viitor, ca și până acum, la ori și ce ocazie, de aceleași drepturi și favoruri ca și biserica ortodoxă”.

În 1 august 1921, a fost adoptată Decizia Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului de reorganizare a Protopopiatului Treiscaune, prin înființarea protopopiatelor Sfântu Gheorghe și Oituz (Anexa nr.15 ).

În ședința colegiului preoțesc din Protopopiatul „Oituz” din 11 octombrie 1921, se aleg cei 8 membri sinodali. Textul documentului este următorul: „Din 11 oct 1921 st. Nou luat în ședința colegiului preoțesc din protop. „Oituzului” în orașul Sfântu Gheorghe în prezența păr. Adm. Gheorghe Negoescu, Gh. Burlea, Irimia Ticușan, Gheorghe Furtună, Ion Rafiroiu, Ion Modroiu, Ion Ciora. La propunerea păr. Adm. Protop. Gh. Negoescu se declară ca notar al ședinței Ion Modroiu, iar bărbați de încredere Gh. Furtună și Ion Ciora. Se aleg 8 membri sinodali protop: Gh. Burlea, Irimia Ticușan, Gh. Hamzea, Gh. Furtună, Gh. Negoescu, Ion Rafiroiu, Ion Modroiu, Ion Ciora. Păr. Gh. Negoescu dă citire deciziei consistoriului pt. înființarea noului protopopiat și propune o nouă împărțire a comunelor din protopopiate, deoarece de la Poiana Sărată la Vama Buzăului cad la o distanță de 70 km de Tg. Săcuilor, ceea ce ar însemna cheltuieli prea mari, urmând ca să se facă o nouă ardonare a comunelor. D.U.S. George Neagoviciu Negoescu, preș. Adm. Ppr., semnături Ioan Ciora, Gheorghe Furtună, Ioan Modroiu, preș. Adm. Ppr.”

Tot atunci se făcea împărțirea protopopiatului în 16 cercuri electorale, după cum aflăm din următorul document: „Din 11 oct. 1921, de alegerea deputaților din protopopiatul Oituzului din cei 14 preoți ai tractului se aleg numai 6 între care: David Coman, Ion Dima, Alexe Neagovici, Gheorghe Cerbu, Buliman Emanoil, Neculai Dima.

Se face împărțirea protopopiatului în 16 cercuri electorale dar întrucât tractul are numai 13 comune s-au mai creat 3 cercuri în comunele cu populație mai mare și anume:1 Barcani, 2 Boroșneul Mic, 3 Brețcu, 4 Cernatul de Jos, 5 Chezdi Mărtănuș, 6 Covasna, 7- 8 Întorsura Buzăului (2 cercuri), 9 Poiana Sărată, 10-11 Sita Buzăului (2 cercuri), 12-13 Vama Buzăului (2 cercuri), 14 Zăbala, 15 Zagon, 16 Târgul Săcuilor. D.U.S. Gh. Neagovici Negoescu, președ., Ion Modroiu, Ion Ciora, Gh. Furtună”.

La 7 noiembrie 1921, Arhiepiscopia Sibiului transmitea ordinul arhidiecezan prin care se comunica faptul „că Ministerul Cultelor apreciază activitatea religioasă și culturală în noul protopopiat – stabilindu-se ca venituri fixe pentru parohia Târgul Săcuilor suma de lei 150”. Semnează Ilarion Pușcariu, vicar arhiepiscopesc.

În 9 noiembrie 1921, în sala Prefecturii județului Treiscaune din Sfântu Gheorghe s-a întrunit sinodul protopresbiterial al tractului Oituz, pentru alegerea celorlalte organe de lucru, a noului protopopiat, potrivit reglementărilor bisericești în vigoare. (Anexa nr. 16).

Sinodul noului protopopiat întrunit la 15 decembrie 1921, stabilea „alegerea de protopop pentru tractul Oituzului, prin concurs, protopop care va fi în același timp și parohul parohiei Târgu Secuiesc, având următoarele venituri: venitul de la parohie cu întregire de la stat, din care: după postul de protopresbiter cu întregire de la stat și de la inspecțiile făcute. Concursul se va lua în decurs de o lună și Consistoriul va aproba. Gheorghe Neagovici Negoescu, Ad. Prot., Preot Nicolae Dima notar, David Coman paroh și Gheorghe Săcuiu membru de încredere.” În ședința Comitetului Protopopesc al Tractului „Oituz” ținută în data 7/ 20 febr. 1922, la Boroșneu Mare, printre altele s-a stabilit că „arhiva veche va rămâne la tractul vechi al Treiscaunelor, iar pentru Tractul Oituz se va înființa arhivă nouă cu începere de la 1 ianuarie 1922”, și s-a convenit asupra împărțirii „averii” (fondurilor fostului Protopopiat Treiscaune) între cele două noi protopopiate (Anexa nr. 17).

După parcurgerea tuturor acestor etape de constituire a structurilor organizatorice ale noului Protopopiat Oituz, conducerea Protopopiatului a început să-și realizeze atribuțiunile ce îi reveneau. Astfel, în ședința din 17/30 martie 1922, se citea „ordinul circular pentru înființarea unui internat pentru orfanii […] pentru care toți mulțumesc, însă cer totodată ca guvernul să mărească și salariile preoților în raport cu ceilalți funcționari ai statului, propunând ca să ceară a se admite internări pentru toți copiii de preoți, nu numai a orfanilor, și nu numai în Sibiu, ci și în alte filii, iar taxele să fie în raport cu salariul preoților, propunându-se o contribuție de 2% din salariul fiecărui preot pentru acest scop, iar parohiile să suporte ridicarea contribuției lor de la 25 lei pe categorii la cl. I – 100 lei anual, cl. II – 70 lei anual, cl. III – 50 lei anual și înaintat spre aprobarea Consist”. În aceeași ședință, se citea apoi „ordinul circular bis. 814 privitor la organizarea Asociației „Andrei Șaguna a Clerului” din regiune, în care Departamentul nostru a fost constituit încă sub răposatul Protopop Constantin Damian, cu care ocazie s-a și solvit la mâna preot Nistor taxele reglementate pe 1919 iar mai târziu (24 martie 1920) făcându-se împărțirea tractului în cluburi preoțești”. Se arată că activitatea acestor cluburi s-a dezvoltat mai ales la Doboli și pe Buzaie. Semnează Gheorghe N. Negoescu, Ion Modroiu notar, David Coman, Gh. Furtună. Se notează pe document: „Văzut, Întorsura Buzăului, 27 aprilie 1922”.

În primii doi ani de activitate a Protopopiatului Oituz, funcția de protopop (administrator protopopesc) a fost îndeplinită de preotul Gheorghe Neagovici Negoescu de la Întorsura Buzăului, care în 31 Decembrie 1922 prezenta raportul „la sinodul protopresbiterian din anul 1922” (Anexa nr.18) și în 29 martie 1923 prezenta „Raportul administratorului protopopesc către sinodul protopopesc, din 1923” (Anexa nr.19).

Introducerea la Raportul din anul 1922 este edificatoare pentru starea de spirit a credincioșilor români din fostul județ Treiscaune, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918: „Mă simt fericit să prezidez primul sinod protopopesc, a nou înființatului tract al „Oituzului” al acestui loc care ne umple de mândrie națională… Oare cine și-ar fi închipuit că noi așa de curând să ne vedem visul nostru de o mie de ani de a fi românii din toate părțile laolaltă sub un rege mare și puternic ca noi să nu ne mai milogim ca să ni se deie voie a ne întruni în sinoadele noastre. Dumnezeu este mare și puternic și Lui trebuie să-i mulțumim și să cerem minte și putere ca să putem conduce o țară așa mândră și bogată ca a noastră și să ridicăm Sf. Biserică și pe aceste plaiuri frumoase și de D-zeu binecuvântate la biserica conducătoare, la munca D-lor și fraților fără odihnă, căci dușmanii sunt mari și tari încă îmbuibați de o mie de ani”. Sunt prezentate succint greutățile cu care se confruntă parohiile din noul protopopiat. În raport se apreciază că „viața morală a credincioșilor din tractul Oituzului este superioară celorlalte tracte cu excepția cârciumilor care trebuiesc închise dumineca și micșorat numărul lor”. În raportul său, protopopul descrie situația bisericilor, a caselor parohiale, bibliotecilor parohiale, școlilor confesionale, personalului bisericesc și arhiva protopopiatului.

Despre arhivă, menționează că aceasta se va păstra într-o încăpere oferită de prefectul Răuceanu, la Sfântu Gheorghe, iar case parohiale nu există în Barcani, Târgu Secuiesc, Poiana Sărată și Întorsura Buzăului. Despre școlile confesionale face cunoscut că singura declarată și susținută e cea din Mărcuș. Referitor la biserici, se amintește că în Poiana Sărată se construiește biserica și se mai construiește un monument pentru eroii care s-au jertfit pe Valea Oituzului. Protopopul Negoescu și-a desfășurat activitatea până la data de 01.04.1924, când a solicitat eliberarea din funcție din motive medicale.

La 18 aprilie/1 mai 1924, noul administrator protopopesc, preotul Ioan Rafiroiu, de la parohia Poiana Sărată, transmitea tuturor preoților din protopopiat circulara dată cu ocazia preluării Oficiului Protopopesc al Tractului Oituz, în care se spune: „Onorate Părinte! Înalt preasfințitul Nostru Stăpân și Venerabilul Consiliu. Prin ordinul său nr. 1883 Plen. Din 1 April, după ce a absolvit din motive de boală pe părintele Gh. Negoescu de la administrația tractului Oituz, m-a numit pe mine în această demnitate, făcând cunoscut On. Cler și poporului păstorit de Dv., numirea mea” (Anexa nr. 20).

Prin acest prim document emis de noul protopop, se cerea preoților „tot concursul în munca comună pentru înaintarea și ridicarea noului și tânărului tract la faima numelui ce-l poartă, împrumutat de la eroismul soldatului român ce-a luptat în străbuna vale a Oituzului pentru întregirea neamului într-o singură țară. „Pe aici nu se trece”. Se reamintea datoria pe care o au preoții de a cultiva „cu aceeași dragoste de neam, biserică, școală și toate comorile neamului ca și înaintașii noștri, să putem pune stavilă tuturor șuvoaielor de curente străine subversive ce bat la poarta Oituzului românesc, îndepărtându-le cu aceeași îndărătnicie, iar țării înconjurate de atâția dușmani să-i dăm la caz de nevoie pe același soldat oțelit la Oituz și Mărășești”. Protopopul Ioan Rafiroiu mulțumea „Înaltului Stăpân și Ven. Cons.” pentru încrederea acordată, și, în numele preoțimii tractului, aducea mulțumire părintelui Gh. Negoescu, care a administrat tractul „cu dragoste și pricepere”. Noul protopop a anunțat intenția de a organiza o conferință preoțească, ocazie în care se vor studia „împreună mijloacele, prin care vom putea da o administrare mai repede și uniformă tuturor chestiunilor care privesc tractul nostru”.

În acest context, la 8 mai 1924, fostul protopop Gheorghe Negoescu, „deodată cu predarea oficiului după terminarea agendelor acestui sinod ca administrator protopopesc și președinte al Sinodului”, a prezentat un nou raport general, pe anul 1923 (Anexa nr. 21).

Din conținutul raportului se remarcă numărul mare al informațiilor pe care preoții parohi erau obligați să le cuprindă în rapoartele periodice pe care le înaintau la protopopiat. După centralizarea și interpretarea acestor informații, sub forma de rapoarte anuale, aceste documente erau trimise la Arhiepiscopia Sibiului, iar exemplarul rămas în arhiva protopopiatului reprezintă, peste timp, mărturia documentară despre activitatea pastorală, culturală, socială și comunitară a parohiilor din protopopiat, dar și despre performanțele manageriale ale protopopilor.

Raportul general al Protopopiatului Oituz pe anul 1923 conține informațiile transmise de oficiilor parohiale despre: lista alegătorilor (lista capilor de familii), taxa arhiepiscopească de la noii cununați, taxa pentru cancelaria protopopească a comunelor bisericești, taxa personală de la preoți, procesele verbale cu membrii comitetelor și epitropiilor pe noua perioadă de trei ani, raport despre Reuniunea Femeilor, tabel nominal cu dispăruții fără urmă în Primul Război Mondial, rapoarte privind „trăitori în nelegiuire”, rapoarte despre cursurile organizate cu analfabeții, situația restanțelor la Fondul de pensie preoțesc, procese verbale cu deputații mireni, rapoarte despre catehizare, situații privind averile bisericești, bugetele de venituri și cheltuieli, informări privind ținerea conferințelor preoțești, despre activitatea Asociațiunii ASTRA etc.

Raportul general al Tractului Oituz pe anul 1924 este întocmit de noul administrator protopopesc, preotul Ioan Rafiroiu de la parohia Poiana Sărată (Anexa nr. 22). În partea introductivă a raportului, după reluarea precizărilor referitoare la contextul în care a fost nevoit să accepte propunerea de a prelua funcția de administrator al noului protopopiat Oituz, preotul Rafiroiu afirmă: „Biserica Protopopiatului Oituz, cu mici excepțiuni – cuprinde elementul românesc și ortodox cel mai curat, care și în trecut sub uneltiri vrăjmașe a păstrat ortodoxismul și etnicitatea rasei noastre în bisericuțele… în umbra înserării sub colinele munților înșirate ca un șir de mărgele ce chezășuiau vitalitatea poporului nostru. La aceste parohii înșirate sub munte s-au alăturat parohiile nou înființate ale Ciucului, care apar ca niște oaze binefăcătoare și mult promițătoare pentru ortodoxism în deșertul cel mare al Catolicismului șovin”.

Preotul Ioan Rafiroiu fusese învățător la Școala Primară din Poiana Sărată și la investirea lui avea să prezinte legătura bisericii cu școala, spunând: „avem datoria să o cultivăm, cu aceeași dragoste de neam, biserica și școala,…biserica – mama credinței strămoșești și școala – fiica luminii să ne fie și de azi încolo cămara sufletului nostru pe care să o împodobim cu virtuțile strămoșești.”

Raportul păstrează structura stabilită de Arhiepiscopia Sibiului, informațiile fiind grupate tematic astfel: Viața religioasă, Donațiuni, Reforma agrară, Viața culturală, Viața școlară, Viața epitropească.

În capitolul referitor la viața bisericească se consemnează faptul că în Protopopiatul Oituz, în anul 1924, existau 17 biserici (13 de piatră și 4 de lemn) și 16 preoți parohi. Numărul total al familiilor ortodoxe din Protopopiat era de 4873, cu 20.095 suflete, în plus cu 230 familii și cu 341 suflete mai mulți față de anul precedent. Totalul nașterilor a fost 769 (din care nelegitimi 59), iar al celor decedați au fost 323 (din care, de ”moarte silnică” doar 2), înregistrându-se un spor natural de 446 de persoane. Dintre greutățile și provocările existente la nivelul parohiilor sunt menționate: activitatea sectelor religioase, alcoolismul, concubinajele ș.a.

La 25 martie 1926 avea loc, odată cu prezentarea celui de-al doilea raport datat 20.03.1926, și ședința Sinodului Protopopesc în localitatea Sita Buzăului. Înainte de a se da citire raportului numărul 2, președintele Sinodului prezentând motivele convocării acestuia în comuna Sita Buzăului, respectiv evocarea activității pastorale și misionare a octogenarului paroh Ion Dima, care timp de 54 ani a „păstorit” cu vrednicie și demnitate această parohie.

Preotul Ion Dima, vădit emoționat, a făcut cunoscute auditoriului suferințele sale din timpul Războiului în temnițele Clujului, vorbește despre moartea ginerelui mult iubit, capelanul Ion Coman, dispărut tânăr, ca urmare a unei boli contractate în temnița din Cluj.

În raport au fost prezentate și problemele cu care se confrunta Protopopiatul, spre exemplu, părintele Nicolae Dima, paroh la Cernatul de Jos, propunea ca ajutorul acordat de județ pentru parohiile defavorizate să nu fie fragmentat, în sensul că trebuiau mai degrabă rezolvate problemele ivite într-o anumită parohie, decât prin sume dispersate, reduse valoric, să nu se concretizeze în nici un fel vreo activitate. Protopopul Rafiroiu a precizat că în precedentul an, puținele ajutoare care au fost, nu s-au distribuit conform indicațiilor sale și din acest „mic ajutor s-a făcut mijloc de propagandă politică.”

Aceste rapoarte întregesc oglinda vieții religioase a românilor ortodocși din cuprinsul protopopiatului Oituz. Din lectura lor se poate evidenția profilul teologic, cultural și uman al protopopilor Rafiroiu și Negoescu, capacitatea lor de analiză și sinteză, de integrare a vieții religioase din protopopiatul Oituz în ansamblul vieții ortodoxe românești din perioada de referință. În buna tradiție a protopopilor înaintași (Petru Pop, Ioan Moga, Ioan Petric, Constantin și Spiridon Damian ș.a.), protopopul Ioan Rafiroiu a fost un foarte bun cunoscător al realităților din zonă, analizând viața religioasă în strânsă corelație cu principalele aspecte ale economiei locale și a implicațiilor acesteia asupra vieții cotidiene a enoriașilor săi, dar și importanța culturii asupra evoluției generale a comunităților românești. Emoționante sunt aspectele de solidaritate ale „poienarilor mocani înstrăinați în Crimeea”, sau ale românilor brețcani stabiliți în Crihana Basarabiei și Galați. Din rapoartele sale nu lipsesc nici prezentarea unor greutăți și disfuncționalități cu care s-a confruntat, printre care comunicarea deficitară cu parohiile din subordine (din care cauză, datele din nouă parohii nu au fost incluse în raportul general), ravagiile alcoolismului, dar și frământările din unele parohii, perturbări cauzate de îndreptarea calendarului ș.a.

În condițiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiei din Sibiu, a patriarhului Miron Cristea, a românilor din întreaga țară și a unei administrații românești locale implicată direct în viața bisericească, culturală și națională, protopopii ortodocși, alături de cei greco-catolici, au reușit în anii de după Marea Unire să scrie o frumoasă pagină din istoria Bisericilor și comunităților românești. În acești ani, în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune s-au reînființat 41 de parohii ortodoxe, s-au construit 51 de biserici și capele, 54 de case parohiale, 69 de troițe și tot atâtea clopotnițe, au fost dăruite în cadrul unor frumoase ceremonii de școlile normale din întreaga țară, care patronau micile comunități românești din zonă. Din păcate, pentru această pagină frumoasă "se va plăti" din greu, nu peste mult timp, în anii crunți ai Dictatului de la Viena.

Pentru susținerea bisericilor românești, intelectualii români din Odorhei au înaintat un memoriu ministrului C. Angelescu, care mai apoi a fost prezentat de către deputatul M. Constantinescu în Camera Deputaților. Prin acest memoriu se cerea ajutorul statului pentru preoții și învățătorii români, precum și intervenția autorităților pentru a stopa scăderea numărului credincioșilor români datorată asimilărilor de diferite naturi. Trebuie scos în evidență și aportul unor lideri locali, cum ar fi doctorul Macedon Cionca, primpretor al plasei Ocland, care, cu ajutorul unor oameni înstăriți, a deschis două capele la Ocland și Mărtiniș și a adus un preot stabil în comuna Crăciunel. La 15 ani de la Marea Unire funcționau biserici românești cu preoți români și în comunele: Feleag, Săcel, Vidacut, Sângeorgiu de Pădure, dar existau și numeroase sate, unde din cauza lipsei preoților, bisericile s-au închis. În această situație au fost satele: Bodogaia, Vârghiș, Aldea, Mărtiniș, Crăciunel, Eliseni, Jimbor, Bățanii Mici, Racoșul de Sus, Călugăreni și Doboșeni. Pentru a schimba această stare de lucruri era nevoie de intervenția statului, întrucât situația materială a credincioșilor români din aceste sate era extrem de modestă. Preoții români aveau menirea să redeștepte și să refacă turma răsfirată, de aceea era necesar să fie retribuiți de stat, pentru a le asigura o existență demnă și, astfel, să poată face față concurenței preoților minoritari. Se propunea ca timp de zece ani preoții să primească salariu majorat de la stat, pentru a avea independență materială, și, implicit, să aibă și autoritate morală pentru a-și realiza misiunea. Existau și parohii foarte sărace, unde populația era pur românească, aici preoții îndeplineau concomitent cu oficiul preoțesc și pe cel de învățător, fără de care nu și-ar fi putut întreține existența. La Cristur, preotul ortodox era și profesor la Școala Normală, iar în comuna Porumbenii Mari, preotul era director la școala primară și subrevizor de control.

O activitate pastorală rodnică a desfășurat-o părintele protopop Aurel Nisor în Protopopiatul Sfântu Gheorghe. Rapoartele sale, prezentate în adunările protopopești, sunt evocatoare în acest sens. O parte dintre acestea au fost tipărite, un exemplu în acest sens este raportul din anul 1930, publicat cu titlul „Crâmpeie de muncă românească în Săcuime”.

Raportul este structurat pe mai multe capitole, respectiv: Viața religios morală, Taina pocăinței și a Sfintei Cuminecături, Cercetarea Bisericii, Repaosul duminical, Viața morală, Concubinajele, Sudalmele, Duminica bolnavilor, Reuniuni de femei, Societatea tinerimei Sf. Gheorghe, Treceri religioase, Sectele, Alcoolismul, Activitatea pastorală a preoțimei, Conferințele preoțești, Cercurile religioase preoțești, Conferințele religioase pentru intelectuali, Propaganda religioasă, Viața administrativă bisericească – Oficiul Protopopesc, Statutul preoțesc, Parohiile, Bisericile, Casele parohiale, Cimitirele, Adunările parohiale, Rațiociniile (execuțiile bugetare), Mișcarea sufletelor, Donațiuni, Viața școlară, Viața culturală – ASTRA, Biblioteca protopopească, Bibliotecile parohiale, Case culturale, Viața economică. Un asemenea raport depășește cu mult menirea unei analize bisericești, reprezentând de fapt o frescă a întregii vieți culturale, sociale, economice, civice a comunităților românești din Protopopiatul Sf. Gheorghe. Menționăm că protopopul Aurel Nistor a fost unul dintre liderii cei mai importanți ai populației românești din județul Treiscaune, îndeplinid numeroase demnități publice, dintre care amintim: consilier local și județean, deputat în Parlamentul României, președintele Camerei de Agricultură a județului Treiscaune, președintele despărțământului ASTRA, etc.

În ceea ce privește viața spirituală a acestor ținuturi, înființarea unor noi unități administrativ-bisericești, care au fost protopopiatele, a fost un mare ajutor pentru o mai bună și îndeaproape păstorire a românilor ortodocși. De asemenea, legătura dintre Biserică și școală a constituit un factor important în menținerea identității românești. Preoții au avut datoria, atât morală, cât și cetățenească, să contribuie la procesul de cultivare a tradițiilor și valorilor românești, dar și de înlăturare a vechilor curente care influențau viețile oamenilor. Ei făceau cu regularitate rapoarte cu date precise și detaliate privind educația, viața economică, culturală, socială, politică a comunității pe care o păstoreau, iar aceste rapoarte erau arhivate la Arhiepiscopia Sibiului și constituiau o sursă importantă de mărturii documentare despre activitatea păstorilor de suflete.

Un rol important, în ceea ce privește păstrarea vie a flăcării credinței strămoșești la românii secuizați din cele trei județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, l-a avut Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan (1920-1955), figură reprezentativă a ortodoxiei românești și unul din marii luptători pentru realizarea unității de stat, prin măsurile pe care le-a luat pe linie bisericească pentru românii ortodocși din această zonă, și anume: înființarea protopopiatelor la Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc și Odorheiu Secuiesc, plata unor sume de bani din bugetul public pentru un număr de tineri preoți cu misiune în zonă, precum și alte măsuri de întărire a vieții ortodoxe românești, prin construirea de noi biserici, precum și prin grija deosebită pe care a arătat-o preoțimii.

Opera sa nemuritoare a fost, și culturală, și de tipografie, și de editare. La vechile publicații teologice s-au adăugat noi ediții religioase pentru popor și câteva colecții de lucrări teologice. S-a preocupat de salarizarea clerului și de includerea preoților în Casa de Pensii a Statului. A stăruit pentru înzestrarea centrelor eparhiale și a parohiilor cu pământ arabil și pădure de la Stat, pentru asigurarea unui trai decent pentru cler. Mărturie peste timp a acestei file din istoria bisericilor ortodoxe și greco-catolice de pe aceste meleaguri stau și 55 de locașuri de cult construite în perioada interbelică în cele trei județe. De menționat că 25 din aceste biserici, deopotrivă ortodoxe și greco-catolice, au căzut pradă intoleranței după Dictatul de la Viena, fiind distruse. (Anexa nr. 23)

V.8. Învățământul în limba română din sud-estul Transilvaniei
după Marea Unire

Una dintre cele mai sigure și mai eficiente căi de păstrare și dezvoltare a identității naționale, prin secole, a românilor din zona actualelor județe Covasna și Harghita, a fost organizarea, întreținerea și frecventarea institițiilor școlare. Din păcate în ceea ce privește școlile românești, situația economică și juridică a românilor și contextul istoric au condus la funcționarea până în 1918 doar a școlilor confesionale. Lipsiți de drepturi, umiliți, reduși la situația de iobagi, românii din secuime nu-și puteau întreține școlile, starea acestora înregistrând regrese la sfârșitul secolului al XVIII–lea și începutul celui următor. Ca urmare a acestei situații, populația românească a fost substanțial asimilată de către cea maghiară. Astfel, în 1786 numai 20% din școlile de pe Mureșul Superior (azi nordul județului Harghita) erau românești, iar comunitățile românești fiind sărace, nu aveau mijloace de întreținere a acestora. Din această cauză, românii urmau școlile secuiești, fapt ce a dus la accentuarea deznaționalizării. Pentru înțelegerea contextului istoric în care au funcționat școlile în limba română în cele trei județe după Marea Unire, redăm câteva momente din istoria învățământului confesional ortodox și greco-catolic înainte de Marea Unire.

Sunt cunoscute condițiile istorice existente în Transilvania, după dualismul austro-ungar din anul 1867 și efectele legislației care urmărea maghiarizarea forțată asupra românilor ardeleni, în general, și asupra celor din Arcul intracarpatic, în special. În aceste condiții, multe școli confesionale ortodoxe din zona amintită, în lipsa mijloacelor financiare și materiale necesare susținerii de către comunitățile parohiale românești a funcționării lor, au fost nevoite să-și înceteze activitatea. Locul lor a fost luat de școlile susținute de statul maghiar, „prețul” plătit pentru această schimbare fiind pierderea dreptului elevilor de a învăța în limba română. Este de referință rolul și ajutorul pe care Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna l-a acordat învățământului confesional ortodox din întreg Ardealul. În acest sens, într-una din circularele sale transmisă „către Inspectoratele școlare districtuale din Arhidieceza noastră română de Religie greco-răsăriteană în Ardeal”, se menționează: „Și cu acest prilej recomand Preacinstiilor Vostre, ca în coînțelegere cu bărbații noștri de încredere și cu întreg clerul și poporul nostru credincios, precum și cu reprezentanții noștri confesionali și cu învățătorii… să stăruiți a susține și desluși folosul școalelor confesionale, și acela de a le ține în ordine bună, și cu învățători ai înzestra cu lefe potrivite, căci altcum statul prin comunele politice le va face lor școli și le va pune învățători fără să le întrebe pe ele… Sibiu, 21-lea Iulie 1869, Arhiepiscop și Mitropolit Andrei. Din acest Circulariu să se dea câte un exemplar la fiecare parohie, spre a lua la cunoștință preoții și învățătorii, precum și bărbații confesionali de încredere”.

De asemenea, un rol deosebit în organizarea și funcționarea învățământului confesional greco-catolic din Transilvania l-au avut mitropoliții Blajului, și în mod deosebit mitropolitul Alexandru Sterca Șuluțiu. În circulara nr. 535, din 23 iunie 1857, semnată de mitropolitul Blajului, Alexandru, se spune: „Onorate în Christosu Frate! Făcându-se referire la actul normativ nr 6813/776, din 1856, referitor la funcționarea învățământului”, în circulară se spune: „Deosebi te vei îngriji cu toată energia:

1. Ca în toate comunele să se întemeieze școli bune și după numărul pruncilor de ajuns, iar când comuna nu ar fi în stare de a-și ridica școală, pruncii să se îndatorească a umbla la școala vecină

2. Ca pruncii și pruncele de la 6 la 12 ani, să se silească a umbla la școala ordinară, la școlile de la orașe în 10 luni, începând cu 1 Noiembrie până la ultima zi a lunii August, pentru școlile de la sate în 9 luni, până la începutul lui Iulie, în lunile de iarnă până la începutul lucrului la câmp, în toată ziua ținându-se câte 5 ore de învățătură, 3 înainte și 2 după amiază.

3. Cei eșiți de la școala ordinară se vor îndatori până la 15 ani a cerceta școala de repetițiune, sub care se cuprind și învățare de meserii, până la împlinirea uceniciei”.

Se fac apoi precizări privind: „primirea pruncilor la școală, acordarea scutirilor, ținerea progresului la învățătură, împiedicarea lenevirii de la școală, întemeierea de fundații scolastice pentru ajutorul pruncilor săraci”.

Pentru învățământul ortodox, prin circulara nr. 1711/1873, semnată de Nicolae Popeea, arhimandrit și episcop vicar, trimisă tuturor „Inspectoratelor districtuale ale școalelor confesionale greco-ortodoxe din Arhidieceza Ardealului”, se solicita preoților protopopi, în calitatea lor de inspectori ai școlilor confesionale din protopopiatele pe care le administrau, următoarele: să îndeplinească obligațiile ce le reveneau pe linia școlilor confesionale transmite prin circulara nr. 351 din 27 martie 1869, emisă în conformitate cu prevederile art. 38 din Legea școlară emisă în 1868; să se îngrijească ca de timpuriu să se conscrie prin parohii locali cu cea mai mare acuratețe toți copii obligați la învățământul de ambele școale, de la 6-12 ani, pentru școala de toate zilele, și de la 12 –15 ani pentru școala de repetețiune.

Vei avea grijă – se spune în documentul respectiv – ca Dumineca, înainte de 1 octombrie, în 30 septembrie, să se publice în biserică, că la 1 octombrie, adică în ziua următoare, luni, se va începe învățământul în școalele noastre confesionale; vei îngriji ca tot în această Duminecă de 30 septembrie stil vechi, să se țină și ședința Comitetului parohial, care este invitat să ia în serios consultarea treburilor școlare și să-și îndeplinească agendele sale”.

Învățătorilor li se cerea ca, la sfârșitul primei săptămâni de școală, să întocmească lista elevilor absenți, pe care să o predea preotului paroh, președintele Comitetului parohial. Acesta urma să desemneze doi membri ai Comitetului parohial, care să se deplasese la locuințele copiilor care nu au fost la școală, lămurindu-i pe părinții acestora, „cu vorbe frumoase, să transmite copilașii lor la școală, căci aceasta este spre binele și folosul copilașilor și al părinților” – deoarece nefrecventarea școlii era pedepsită și de legea școlară în vigoare, preoții erau îndemnați să predea lista elevilor absenteiști și conducerii „comunei politice [primăriei], spre pedepsirea celor care nu împlineau legea”, banii rezultați din amenzile aplicate, urmând a fi folosiți pentru nevoile școlii. Despre modul de îndeplinire a tuturor acestor obligații, care făceau parte din principalele răspunderi ale preoților, protopopul urma să raporteze periodic.

La începutul secolului XX, în anul 1901, Consistoriul arhidiecezan din Sibiu, trimitea conducerii Protopopiatului Treiscaune raportul conținând concluziile unui control efectuat în toate școlile confesionale din protopopiat, document care redă o imagine cuprinzătoare și realistă a stării învățământului confesional ortodox din județul Treiscaune.(Anexa nr.24)

Un tablou sumbru al școlilor greco-catolice din protopopiatul Trescaunelor rezultă din scrisoarea semnată de mitropolitul Ioan Vancsa, trimisă preotului Moise Boeriu din parohia Ghidfalău. Situația este semnalată într-un act de control din partea delegaților Ministerului Cultelor și Învățământului. Din document rezultă că școala din Aita Seacă funcționa „într-o chilioară ruinată”, neîncăpătoare pentru cei 26 de elevi greco-catolici, obligați a frecventa cursurile școlii. În aceeași situație se aflau școlile confesionale greco-catolice din Ghelința, Lisnău, Poian și Turia.

După cum se poate observa, situația învățământului confesional ortodox și greco-catolic, la începutul secolului XX, nu era deloc bună și aceasta datorită faptului că toată susținerea școlilor cădea pe umerii parohiilor românești, care aveau o situație materială precară. Dar cu toate acestea, fiecare parohie, prin reprezentanții ei, cler și popor, s-a implicat în desfășurarea cât mai bună a învățământului românesc.

Puține comune românești din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune și-au putut întreține școli în perioada de dinainte de 1918, iar cele care existau, funcționau pe lângă biserici, fiind școli confesionale. De cele mai multe ori, dascălul era preotul sau cantorul, iar „Școala” era locuința parohială. De aceea, pentru susținerea școlilor românești, la începutul anului 1908 apărea în Revista Economică, editată la Sibiu, un articol intitulat: „O ideie pentru salvarea școalelor elementare române”, articol în care unui preot militar român i-a venit ideea ca: „acționarii băncilor române, să renunțe la dividendă în curs de doi ani, formând din aceea un fond pentru salvarea școalelor confesionale române”.Această idee nu a fost gustată de către bănci, iar răspunsul lor a fost fără echivoc: „După părerea noastră, datoria de a crea mijloace necesare pentru susținerea caracterului confesional al școalelor elementare este la primul loc al parohiilor. Parohiile să-și impună și să încaseze de la membrii săi, prin repartiție bisericească, suma necesară pentru salarul învățătorului și pentru zidirea și conzervarea localului de școală și provederea lui cu recuizitele necesare. Credem că era mai potrivit ca și domnul preot militar să se adreseze la conzistorul său pentru punerea în lucrare a ideiei sale, decât către bănci, despre ale căror drepturi și datorințe se vede că nu are deplină cunoștință.”

În cele ce urmează rememorăm câteva aspecte punctuale, sugestive, pentru a ne face o imagine de ansamblu despre majoritatea școlilor din zonă.

În comuna Voșlobeni, prima școală a luat ființă pe lângă Biserică. Primul dascăl pe care îl cunoaștem a fost Dumitrașcu, care a funcționat pe la anul 1765. L-au urmat dascălii: Gavrilă Pop, Dumitru Blaga, Petre Ciobotariu, iar între anii 1880-1912, dascăl a fost Nicodim Rusu, originar din zona Blajului, urmat de Nicolae Lateș, timp de 7 ani. Până la Marea Unire, școala din Voșlobeni a funcționat cu un singur dascăl, învățătorii având de înfruntat numeroase greutăți materiale și morale, de ordin național, dar și greutăți de ordin pedagogic, fiind înscriși în anul 1917 peste 80 de copii. Cursurile se țineau în limba română, dar începând cu anul școlar 1913 – 1914, s-a impus limba maghiară, odată cu trecerea Bisericii, împotriva voinței poporului, la Episcopia Greco-Catolică de Hajdudorog, acțiune ce a urmărit maghiarizarea românilor. În tot răstimpul acesta, până la Marea Unire, aceasta a fost limba de predare în școală.

În 1871-1872, școala confesională românească era frecventată de 95 de elevi (47 de băieți și 48 de fete), învățător ere Dumitru Blaga, iar în anul școlar 1878 – 1879 erau înregistrați în matricolele școlii un număr de 63 de elevi (41 de băieți și 22 de fete), învățător fiind Vasile Drăganu.

După Unire, avându-se în vedere nevoile comunității, la Școala de Stat s-au înființat noi posturi de învățători și s-a materializat dorința locuitorilor acestei comunități de a avea o școală nouă, cu clase mari și spațioase, precum și cu dotări corespunzătoare. Astfel s-a început construirea unei noi clădiri de școală cu 6 clase și cu locuință pentru director. De aceea, în mai 1927, Consiliul Comunal a dispus valorificarea a 12.131 de arbori, valorând 1.811.112 lei, pentru începerea școlii și a primăriei: „Comuna Voșlobeni fiind singura pur românească în tot județul Ciuc, până la întregirea neamului nu a avut posibilitatea de a se dezvolta față de celelalte comune ungurești, de aceea Consiliul Comunal hotărăște…”. La școala din Voșlobeni s-au ținut în 1929-1930 serbări artistice tradiționale, precum și conferințele pedagogice ale dascălilor din împrejurimi. În martie 1932 s-a inaugurat în Voșlobeni o bibliotecă populară donată de Liga Culturală, secția Gheorghieni, prin profesorul Teodor Chindea, prilej cu care s-a organizat și dans și s-a jucat o comedie. Tot prin grija Consiliului Comunal, ca măsură de sprijinire a învățământului, Primăria a cumpărat un teren care aparținea școlii, iar suma încasată, de 150.000 lei, s-a dat acesteia pentru utilarea cu toate cele de trebuință. Comuna a dat școlii gratuit, în fiecare an, lemne de foc precum și altor școli românești din apropiere. Tot primăria comunei a cumpărat pentru școală un teren de sport, școala neavând fondurile necesare pentru aceasta.

În comuna Tulgheș, situată în nordul județului, învățământul românesc este atestat încă din timpul lui Iosif al II – lea (1781 -1790). Dascăli cunoscuți sunt: Ioan Hurubeanu, Constantin Stan, Iosif Rusu. Școala confesională românească din Tulgheș era frecventată în 1781 – 1782 de 81 de elevi (41 feciori și 40 de fete), iar în anul școlar 1878 -1879 erau 28 de elevi (22 băieți și 6 fete), învățător fiind Simion Șuteu, iar în 1896 erau 73 de elevi (44 de băieți și 31 de fete), aceștia avându-l ca dascăl pe Simion Reteșanu.

În perioada de după Marea Unire, în Tulgheș au funcționat 8 școli, cu 9 cadre didactice, dintre acestea 6 erau primare de stat, 1 era primară confesională romano-catolică și o grădiniță. În această comună, situația era mai delicată. Comunitatea maghiară a încercat să-și facă școală proprie pe cheltuiala comunei, dar numai pentru copiii maghiari, în condițiile în care copiii români nu erau toți cuprinși în învățământ. Consiliul Comunal nu a fost de acord cu acest exclusivism etnic. S-a păstrat în Arhivele Naționale Harghita lista cu dascălii din anul 1928, listă pe care figurează: Aurel Nicolescu, Gheorghe Zaiț, Emil Bota, Gavril Pop, Toader Banea, Constantin Simionescu. Ei au depus jurământul, la 2 mai 1928, în fața preotului: „Jur să fiu credincios Regelui și intereselor țării mele de a respecta întru totul Constituția și legile țării mele, și de a executa cu onoare și conștiință funcțiile ce îmi sunt încredințate și de a nu face nimic de natură a periclita ordinea în stat. Așa să îmi ajute Dumnezeu!”

Dintr-un document din 1928, un inventar a două școli românești din Tulgheș, reiese starea destul de precară în care se găseau acestea, precum și lipsa utilităților pentru desfășurarea procesului educativ, toate datorate sărăciei populației românești. Școala nr. 2 „Horea, Cloșca și Crișan” avea un buget de 500.000 lei anual, dispunea de 7 încăperi, dar activitatea didactică se desfășura doar într-una singură, unde existau cinci bănci, o tablă, o masă, o catedră și un scaun. Clădirea școlii era din lemn, cu fundația de piatră. Avea o lungime de 32,20 m, o lățime de 11,20 m și o lățime de 4 m, fiind acoperită cu șindrilă. Școala dispunea și de un șopron pentru lemne, construit din scânduri. Școala nr. 3 „Mihai Viteazul” avea un buget de 400.000 lei. Clădirea școlii era din lemn, având dimensiunile: 23 m lungime, 5,50 m lățime și 3 m înălțime. Era acoperită cu draniță, avea 3 încăperi, o pivniță și un șopron pentru lemne. Ca inventar dispunea de 8 bănci, o tablă, o masă și un scaun.

În 1926, comuna Tulgheș a cumpărat un teren pentru școală în valoare de 12.000 lei de la composesoratul Gheorghieni, aici urma să se construiască o nouă școală, pentru copiii care aveau de străbătut distanțe mari până la școală. Vedem că românii, locuitori ai acestei comunități, nu au rămas indiferenți la nevoile copiilor de a avea condițiile necesare desfășurării procesului educativ.

Într-o ședință a Consiliului Comunal din Tulgheș, ținută la data de 29 septembrie 1930, s-a hotărât înființarea unei grădinițe de copii la Poiana Veche, „unde se află mai mulți copii și români care sunt lipsiți de carte sau învățătură.”

Și într-o altă comună românească din județul Ciuc, Bicaz ( azi județul Neamț), situația învățământului a cunoscut o evoluție asemănătoare. Și aici primii învățători au fost preoții satului, învățământul fiind confesional până la Marea Unire. Bătrânii satului, în perioada interbelică își aduceau aminte că au învățat carte cu dascălul Vasile Bălan din Moldova, într-o casă închiriată și cu litere chirilice.

Prima școală confesională greco-catolică a luat ființă în Bicaz la 1873, până atunci învățându-se carte în case închiriate. În 1882 s-a construit școala din Valea Jidanului, în 1893 școala din Dămuc, iar în 1901, cea din Telec. Ca o contraofensivă, statul maghiar a ridicat în centrul comunei Bicaz o școală de stat cu predare în limba maghiară cu două cadre didactice, având ca scop deznaționalizarea. După Unire au funcționat în această comună 11 școli de stat, cu 18 cadre didactice, dar nu erau cu totul acoperite necesitățile la o populație de 4605 locuitori, pe o distanță de 60 km. Cele mai multe localuri de școală erau închiriate, neîncăpătoare și neigienice, învechite și întunecoase. Din cele 11 școli funcționale, doar 4 erau de stat, dar și acestea nu erau dotate corespunzător cu săli de clasă mici și nepotrivite. Valoarea acestor școli era următoarea: Școala nr.1 – de 482.463 lei, Școala Toșarog – 20.000 lei, Școala Bistra – de 25.000 lei și Școala Țepeșeni 60.000 lei.

„Gazeta Ciucului”, într-unul din numerele sale, atrăgea atenția autorităților cu privire la condițiile în care se desfășura învățământul în județul Ciuc: „Cei puși în fruntea învățământului, cu răspundere pentru instrucția poporului, sunt rugați să-și întoarcă mai des privirile spre acest sat izolat, neglijat din vitregia vremurilor, plin de analfabeți, și să organizeze după necesitățile reale învățământului, atât sub raportul clădirilor, cât și sub raportul puterilor didactice.” Ne dăm astfel seama că în multe localități din județul Ciuc învățământul se confrunta cu destule probleme.

Situația în ceea ce privește învățământul în celelalte comune cu populație românească din județul Ciuc se prezenta astfel: în comuna Hodoșa, la 10 ani de la Marea Unire, nu era clădire pentru școala românească, închiriindu-se diferite localuri care nu corespundeau condițiilor necesare unei bune funcționări. Dascăl al elevilor în 1929 era Constantin Dimian. Mai târziu au funcționat două școli primare, una situată la gară, iar cealaltă în sat, frecventate de 350 de copii, deși spațiile erau puțin corespunzătoare procesului educativ.

În localitatea Izvorul Mureșului din județul Ciuc, învățământul românesc datează din anul 1917, iar până în 1924 cursurile primare se desfășurau în case particulare, cu o singură secție, în limba română. În anul 1934 a luat ființă școala, cu două săli de învățământ, care corespundea populației de aici. Până în 1924, copiii mergeau la școală la Voșlobeni, la distanță de 6-7 km, din care cauză numărul analfabeților era destul de ridicat.

După Marea Unire, învățământul în limba română din Gheorghieni era reprezentat de cele trei școli: grădinița de copii mici, școala primară și Liceul de stat „Sfântul Nicolae”, condus de Teodor Chindea, cel care era și fondatorul ziarului „Gazeta Ciucului”. În perioada interbelică, comunitatea românească de aici s-a putut manifesta plenar și prin școală. Liceul a fost un focar de cultură românească, dar și un bastion de apărare și păstrare a elementului românesc, atât de fragil numeric și mereu supus deznaționalizării. În cadrul liceului s-au înființat mai multe asociații, care au organizat numeroase manifestări artistice și culturale. Este vorba despre Societatea Culturală „Mihai Eminescu”, care la 22 aprilie 1929 a organizat un program artistic de mare frumusețe, ceea ce a dus la umplerea sălii de spectacol. În 4 februarie 1931, aceeași societate a elevilor de la Liceul „Sf. Nicolae” a prezentat un program care a cuprins muzică, recitări și comedia „Romeo și Julieta la Mizil”. Tot în cadrul liceului s-a mai înființat Societatea de fizico-chimie, sub patronajul profesorului Atanasie Voroziveschi, societate ce a prezentat la 21 februarie 1931, comedia „Sfântul Pământului”, de Victor Eftimiu. Același lucru s-a petrecut și la 6 decembrie 1931, când liceul și-a sărbătorit ocrotitorul spiritual, s-a organizat un spectacol care a fost urmat de împărțirea de cadouri elevilor mai săraci, indiferent de neam și credință. Tot în cadrul liceului a luat ființă și „Liga Culturală”, secția Gheorghieni, avându-l ca președinte pe Teodor Chindea, ligă ce a organizat conferințe și prelegeri susținute de oameni de cultură și profesori universitari. Această asociație a înființat în 1932 mai multe biblioteci populare. Prima la Voșlobeni, apoi două la Bicazul Ardelean și chiar trei în Hodoșa.

Cel mai important și merituos ziar din această parte a județului a fost „Gazeta Ciucului”, cel care a avut un rol major în promovarea valorilor autentice, dar și în sprijinirea învățământului românesc din județ, subliniind în articolele sale problemele cu care se confrunta învățământul, dar și îndemnând la acțiune concretă, pentru o mai bună desfășurare a procesului educativ. Iată câteva din problemele cu care se confrunta învățământul românesc de după Marea Unire, semnalate în ziarul menționat:

„Nu putem concepe ca satele românești, neglijate în trecut din motive bine determinate și cunoscute, să fie neglijate și acum și să rămână fără clădiri de școli corespunzătoare…plângerile domnului învățător din Hodoja le găsim îndreptățite: nu se poate face carte într-o școală care „a fost înainte închisoare și care are o singură sală de clasă, mică, necorespunzătoare celor 70-80 de elevi înscriși, mobilier insuficient. Aceste școli zi de zi rod sănătatea micuților elevi și a dascălilor și îi vezi zi cu zi mai palizi, mai descurajați și mai lipsiți de sănătate”. Același ziar atrăgea atenția și asupra problemei cadrelor didactice prea puține și pregătite necorespunzător: „Munca grea, traiul scump din județ, toți învățătorii au fugit din ținuturile secuiești. Din 11 posturi de învățători vacante, doar 5 sunt români; din 31 posturi de educatoare, 2 românce, restul vacante.

În tot județul Ciuc existau în anul 1929 doar 20 grădinițe de copii, cu 724 de copii înscriși, din totalul de 5960, câți erau obligați, având 24 de educatoare, dintre care doar 7 erau calificate, având diplomă.

Și în Toplița, începuturile învățământului sunt strâns legate de Biserica românească din localitate. Încă din secolul al XVII-lea a existat pe lângă Mânăstirea Toplița o școală în limba română, condusă de călugărul dascăl Vasile Sturzea. Mai târziu, în 1858, într-un raport al Protopopului de la Gheorghieni, Aron Boeriu, se arăta că în Toplița exista și funcționa o școală românească, cu local propriu. În martie 1861, „dregătorii” satului Toplița Română, „îndemnați de spiritul frățietății, hotărăsc ca școala comunității lor să își mențină caracterul de școală națională, deschisă deopotrivă ortodocșilor, cât și uniților.”

După Marea Unire de la 1918, prin creșterea numărului de locuitori și sporirea rolului de centru polarizator al vieții economice, sociale, culturale și spirituale, pentru toate localitățile de pe Valea Mureșului Superior, s-a dezvoltat și format în Toplița și un puternic centru de învățământ românesc. În 1925 ia ființă în Toplița „Școala de Arte și Meserii”, funcționând pe lângă Mânăstirea „Sf. Ilie”, și care s-a dezvoltat continuu, schimbându-și profilul de la Școală de Arte și Meserii la cel de Liceu industrial și ajungând în zilele noastre la cel de Colegiu Național. După Unire, școala confesională românească s-a transformat în școală de stat cu clasele I-VIII, purtând numele primului patriarh al României, Miron Cristea.

În Toplița a mai funcționat și Școala nr. 4, care datează din anul 1924, și care pe parcursul existenței sale a funcționat cu patru, șapte și chiar opt clase. În această școală, între anii 1875-1877 a învățat și Elie Miron Cristea. În jurul anului 1900, locuitorii cartierului Toplița-Vale s-au hotărât să construiască o școală pentru copiii de acolo, fapt care s-a și reușit prin contribuția unor localnici înstăriți. A fost construită școala din lemn, având trei săli de clase. În această clădire, școala a funcționat până în anul 1940. La ciclul primar a funcționat cu un învățător, iar la cel gimnazial cu doi profesori și un preot.

Într-o altă comună românească, Subcetate, școala a avut un rol de seamă în viața obștii de aici. Prima școală românească este pomenită la anul 1765. Și aici, ca și în alte localități, învățământul românesc era de tip confesional, fiind frecventat în anii 1871-1879 de 199 de elevi (99 feciori și 100 fete). În anul 1893 se stabilea, prin „Actul de dotațiune al Adunării Generale a credincioșilor”, un salariu pentru învățător de 300 florini anual.

În anul 1911, în Subcetate funcționau trei școli: una cu șapte clase în centrul comunei, iar celelalte se aflau în satele Filpea și Călnaci. După Marea Unire, între anii 1925-1930 s-au construit, în locul acestor școli vechi și necorespunzătoare, școli noi. La inaugurarea școlii din Filpea, în 13 octombrie 1930 s-a organizat o frumoasă manifestare care l-a avut în frunte pe protopopul Elie Câmpeanu, în calitate de președinte al Comitetului școlar din județul Ciuc.

În județul Treiscaune, situația școlilor de stat în limba română a cunoscut, în perioada interbelică, același proces firesc de înnoire și îmbunătățire a dotărilor, corespunzătoare desfășurării procesului instructiv educativ.

În localitatea Covasna, după Marea Unire din 1918, când școala confesională a devenit școală de stat, primul director a fost profesorul Niță Buzea. În perioada interbelică a funcționat, pe lângă școala din Voinești, Școala mixtă nr. 2 (centru), cu secție în limbile română și maghiară și grădiniță de copii. Învățători în perioada interbelică erau: Ioan Dima (din 1923 va lucra la Revizoratul Școlar Județean), Eremia Ticușan, Veturia Ciucan, Niță Buzea, M. Manole, Nicolae Vleja, Elena Manole, Maria Bârsan, Irina și Gheorghe Dobreanu.

La Întorsura Buzăului, construcția celei mai vechi dintre clădirile actuale este finalizată în anul 1929, iar realizarea ei se leagă de numele învățătorului Nicodim Bâgiu, activ între anii 1900-1936. În anul școlar 1929/1930 sunt înscriși 138 de elevi. Printre profesorii și învățătorii autori de lucrări și manuale școlare și cursuri universitare se numără: Gheorghe Zaharia și Alexandru Tohăneanu.

În anul școlar 1924/1925, în Sfântu Gheorghe funcționau opt școli, din care trei primare, una de ucenici (Școala inferioară de Arte și Meserii), trei licee și o școala normală de fete. Din totalul celor 1918 elevi, 513 învățau în limba română și 1405 în limba maghiară. Directorul școlii primare de stat, cu secții în limba română și maghiară,Virgil Luca, împreună cu soția sa, învățătoarea Elena Luca, sunt autorii unui manual de Geografie a județului Treiscaune. Liceul de băieți (a editat anuarul școlii pe anul 1922/1923) era condus de prof. Petre Marcu. Funcționa o grădiniță de copii mixtă, cu secție în limba română.

Vechea școală din Sita Buzăului a fost dărâmată în 1927, iar între 1933-1935 s-a ridicat o clădire în formă de vilă, după proiectul arhitectului Francisc Steltz, cel care a proiectat și biserica și primăria din Sita Buzăului. Pentru construirea ei s-a primit din partea comunei 50 ha de pădure, suprafață evaluată în licitație la 400.000 lei; restul până la 1.000.000 lei a fost primit de la stat. Pentru ajutorul copiilor cu situație materială precară sau a celor cu mame văduve a fost înființată în anii 1937-1938 o cantină școlară.

În perioada interbelică, în Târgu Secuiesc a funcționat școală primară și o grădiniță de copii mixtă, cu secție în limba română. După mutarea Școlii Normale „Regina Maria” din Sfântu Gheorghe la Târgu Secuiesc, în 1936, preotul Ioan Rafiroiu devine membru al corpului profesoral al acestei cunoscute instituții de învățământ românesc. Director al Gimnaziului mixt din Târgu Secuiesc era, în 1933, Magda Olteanu. Asociația învățătorilor din Târgu Secuiesc avea președinte pe Ioan Dima.

În localitatea Zăbala, școala a funcționat din 1920 cu clasele I-VII, fiind înscriși 115 elevi români la secția română și 161 elevi maghiari la secția maghiară. În perioada interbelică, un rol important în educarea copiilor l-a avut organizația „Străjeria”, din care făceau parte elevii cei mai buni. În anul 1937, director al școlii a fost ales învățătorul Gheorghe Fediuc, trimis pe front în Al Doilea Război Mondial, unde a și murit, la 11 iunie 1944.

În județul Treiscaune, în orașul Sf. Gheorghe, la data de 19 octombrie 1920 s-au deschis cursurile Școlii Normale de Fete „Regina Maria”. Rosturile școlii normale au fost clar formulate în documentele școlare, subliniate de presa vremii: transformarea mentalității copiilor, însușirea limbii, istoriei și culturii românești, pregătirea complexă a viitorilor dascăli. Articolele apărute în ziarele locale Oituzul, Neamul românesc, La noi, Era nouă, ne dau imaginea unei școli în care existau condiții excelente de funcționare, o școală cu o impresionantă activitate educativă, care în modul cel mai „desăvârșit” a fost „acomodată nevoilor locale”. Această instituție a participat cu echipe de teatru la majoritatea manifestărilor cultural–artistice organizate de Prefectură și ASTRA între anii 1920-1940, cu ocazia sărbătorilor naționale (10 Mai, 1 Decembrie, 24 Ianuarie) și a celor religioase (Crăciun, Bobotează, Paști, Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor etc.). Școala Normală de Învățătoare „Regina Maria” a desfășurat de asemenea o bogată „activitate extrașcolară și propagandă de românizare”, mai ales în mediul sătesc. În acest scop s-au organizat conferințe, „șezători artistice culturale”, sub forma unor excursii în localitățile județului Treiscaune. Șezătorile erau conduse și organizate de o profesoară a școlii, ajutată de un comitet format din elevele ultimelor clase, eleve care trebuiau „să-i iubească pe săteni” și să fie devotate intereselor culturale ale satelor. Asemenea șezători au avut loc în cursul anului 1923 la Araci, Brețcu, Târgu Secuiesc, Covasna, iar în anii următori la Belin, Lisnău, Baraolt, Bixad ș.a., fiind deosebit de bine primite de locuitorii așezărilor respective. În anul 1936, Școala Normală de Învățătoare „Regina Maria” a fost mutată la Târgu Secuiesc.

Din „tabelul nominal despre corpul didactic din Școala Normală de Fete „Regina Maria”, întocmit pentru înscrierea în lista de alegeri, aflăm componența personalului școlii, din anul 1920, după cum urmează: Hortenzia Marcu, Eugenia Vasilescu, Maria Negreanu, Zoe Ciura, Maria Badea, Simina Bădițoiu, Leontinna Făcăouaru, Profira Groholschi, Ecaterina Călugărul, Maria Meleca, Maria Bera (profesoare), Victoria Tutunaru, Eugenia Ioan, Margareta Popescu, Maria Ionescu, Adela Benche (maestre), Maria I. Marinescu și Paula Dumitrescu (învățătoare), Ecaterina P. Ionescu (secretară), Zamfira Mihăilescu (supraveghetoare de ordine), Eliza Dionisescu (economă), Ecaterina Bădie (pedagogă), Alexandra Lebedev („lengeră”) și Aristița Carp (infirmieră).

După Marea Unire, învățământul românesc din fostele scaune secuiești cunoaște o dezvoltare reală, prin înființarea de noi școli și grădinițe, precum și prin editarea de reviste școlare în limbile română și maghiară. Astfel, s-a diminuat considerabil numărul celor care nu au avut posibilitatea să învețe carte până atunci. Învățământul românesc a cunoscut o reală înflorire. Pe lângă sutele de școli primare de stat, s-au înființat licee și școli normale românești în principalele orașe din zonă. Acestea au constituit adevărate focare de cultură românească, întrucât pe lângă fiecare școală existau formații de dansuri populare, ansambluri corale, echipe de teatru. Se organizau serbări școlare, spectacole în comunitățile românești și maghiare din județ.

Dacă până în anul 1918 școlile românești au fost susținute de către confesiunile ortodoxă și greco-catolică, aceste școli confesionale și-au încetat activitatea începând cu 1919, în România Mare, statul fiind principalul susținător, din toate punctele de vedere, al învățământului românesc.

Una dintre cele mai arzătoare probleme ale locuitorilor județului Ciuc a constituit-o învățământul în limba română și școlile românești. Românii din secuime au fost privați de dreptul la învățământ în limba română, cât și de folosirea unor clădiri ale școlilor românești care în mod abuziv au fost trecute pe teritoriile composesoratelor. Un caz aparte de școală românească în care s-a evoluat în timp scurt în favoarea copiilor români este Liceul „Șt.O.Iosif” din Odorhei. Acest liceu a avut parte de o creștere spectaculoasă, atât datorită conducerii sale, cât și implicării profesorilor în pregătirea elevilor, ajungându-se la performanțe deosebite.

Liceul de stat „Șt. O. Iosif” din Odorhei și-a început activitatea la 1 septembrie 1923 și a primit aprobare de înființare din partea Ministrului Instrucțiunii Publice la 15 noiembrie 1923, printr-o adresă a Inspectoratului Regiunii a IV-a școlare Sibiu, căruia îi era subordonat. În 24 septembrie 1925, printr-o adresă a Ministerului Instrucțiunii Publice, se aprobă cererea ca liceul să poarte numele „Șt. O. Iosif”.

Liceul a început cu o singură clasă la cursul gimnazial, având, în primul an școlar 1923-1924, 25 de absolvenți. Conducerea a fost asigurată de un Comitet director, în frunte cu preotul Aurel Nanu, iar în anul următor a fost numit director profesorul Octavian Dobrotă.

Începând cu anul școlar 1924-1925, liceul a funcționat cu ciclul primar, clasele I-IV, și cu cel superior gimnazial, clasele V-VIII. Elevii particulari se puteau înscrie la examenele de absolvire a unei clase, plătind o taxă de 1200 lei pentru cursul inferior și 1500 lei pentru cursul superior. Cu aprobarea Consiliului profesoral, la cerere, elevii cu situație materială precară erau scutiți de taxă. La această școală românească învățau elevi din familii de români, elevi din familii mixte și chiar elevi din familii de etnie maghiară.

Activitatea deosebită desfășurată este pusă în evidență și cu ocazia inspecțiilor efectuate de forurile tutelare, încheiate prin procese verbale. La 4 noiembrie 1924, inspectorul Ion Bratu de la Inspectoratul Județean Școlar Regional Sibiu, consemna: „Liceul, care anul trecut avea o singură clasă, a fost completat, din ordinul domnului ministru, în anul școlar curent, la opt clase, înființându-se un internat cu 40 de bursieri. Liceul și internatul sunt plasate în clădirea proprie, zidită în anul 1891 anume pentru scopurile unui liceu complet.”

La 6 mai 1927, inspectorul Gheorghe Zugrăvescu nota în urma inspecției efectuate la liceu: „Constat că la acest liceu se lucrează serios și cu folos, datorită în mare parte priceperii și energiei domnului director Steriopol, care nu urmărește decât înălțarea lui la nivelul liceelor de elită.” Doi ani mai târziu, la 2 mai 1929, inspectorul general Emil Ionescu scria în registrul cu procese verbale: „Liceul Șt. O. Iosif este una dintre acele școli în care, intrând, simți de îndată ce treci pragul că este înăuntru un ochi care veghează și o inimă care vibrează. Domnului director Steriopol i se cuvine toată lauda pentru munca devotată și inteligentă ce depune, cu rezultate atât de frumoase pentru cauza culturii românești prin aceste părți.”

Într-adevăr, cea mai fructuoasă perioadă din activitatea liceului este legată de directoratul profesorului Ion Steriopol (octombrie 1926 – septembrie 1940), profesor de vocație, care activase până atunci la renumitele licee „Sf. Sava” și „Gheorghe Lazăr” din București. Prin grija și strădania acestuia a fost tipărit Anuarul liceului, care, datorită greutăților financiare, apărea cu intermitențe. În cadrul manifestărilor culturale desfășurate în liceu, de o deosebită cinstire se bucura ziua de 1 Decembrie, sărbătorită în fiecare an de elevii și personalul didactic al liceului. Se evoca însemnătatea evenimentului de la 1 Decembrie 1918, se organizau concursuri de cântece și recitaluri de poezii, se jucau piese de teatru. La sărbătoarea din 1 Decembrie 1937 a participat și inspectorul Pamfil Georgescu, care a avut numai cuvinte de laudă la adresa profesorilor și elevilor liceului.

Timp de două decenii și jumătate (1923 – 1948), Liceul „Șt. O. Iosif” din Odorhei a reprezentat o oază de cultură românească, formând zeci de generații de tineri care aveau să ducă mai departe flacăra spiritualității românești în această zonă.

După Marea Unire s-a înființat prima școală românească de stat de nivel gimnazial din județul Ciuc, Gimnaziul „Petru Rareș”. Numărul elevilor gimnaziului ajunsese la 200, majoritatea români, copii ai funcționarilor din Miercurea Ciuc și copii români din satele din jur, dar și maghiari și evrei ai căror părinți doreau ca aceștia să învețe în limba oficială a statului. Gimnaziul a jucat un rol important și în rereomânizarea familiilor care își pierduseră limba în urma procesului secular de maghiarizare. După 1930, director al Gimnaziului a fost profesorul Spiru Tudor, absolvent al Facultății de Litere și Filozofie a Universității din București, unde i-a avut ca profesori pe unii dintre corifeii culturii naționale interbelice și tradiționalismului românesc: Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu. Acesta a fost și spiritul în care directorul Tudor a condus școala, procesul de învățământ și activitățile cultural-educative ale elevilor, împreună cu o abordare profund democratică a relațiilor interetnice: „Sunteți de naționalități diferite, de religie diferită, de origine socială diferită. Uitați aceasta. Aici sunteți și trebuie să fiți frați.” Sunt cuvinte care nu lipseau din discursul său la fiecare început de an școlar.

În perioada interbelică, în cele trei județe: Ciuc, Odorhei și Treiscaune învățământul a cunoscut transformări radicale, impuse de noua legislație. Toate școlile confesionale ortodoxe și greco-catolice au devenit școli de stat și un însemnat număr de școli de stat maghiare au devenit școli confesionale. Situația rețelei școlare din cele trei județe era următoarea în anul 1934:

Populația școlară a județului Ciuc (între 5-18 ani) a fost în anul 1934 de 31.727 loc. (822 în mediu urban și 30.905 în mediu rural). În județ funcționau: 1 liceu de băieți, 2 gimnazii de băieți, 3 licee de fete, 1 liceu mixt de stat (Miercurea Ciuc), 1 liceu de băieți (romano-catolic), 1 gimnaziu de fete (romano-catolic) și 1 școală de economie casnică. Funcționau de asemenea 136 de școli primare, din care 128 rurale și 8 urbane (100 școli de stat și 36 confesionale), cu un număr total de 21.484 elevi (1.664 în mediu urban și 19.820 în mediu rural) și cu 457 învățători și alt personal didactic. Grădinițe de copii erau 42, din care 38 rurale și 4 urbane, cu un număr total de 2.307 copii (2.088 în mediu urban și 219 în mediu rural) și cu 48 conducătoare (educatoare).

Populația școlară a județului Odorhei (între 5 și 18 ani) a fost în 1934 de 27.861 locuitori (1.139 în mediul urban și 26.722 în mediul rural). În județ funcționau 2 licee de băieți, 1 școală normală confesională de băieți, 1 școală normală confesională de fete, 1 gimnaziu de fete, 1 gimnaziu industrial. De asemenea existau 190 de școli primare, din care 184 rurale și 6 urbane, cu un număr total de 20.605 elevi și 398 învățători și alt personal didactic. În județ funcționau 35 de grădinițe de copii dintre care 32 rurale și 3 urbane (34 de stat și 1 confesională), cu un număr total de 2.407 copii și cu 42 educatoare.

Populația școlară a județului Treiscaune (între 5 și 18 ani) a fost în 1934 de 28.381 locuitori (2.148 în mediul urban și 26.235 în mediul rural). În județ funcționau 1 școală normală de fete, 1 liceu de băieți reformat, 4 gimnazii de băieți, 2 gimnazii de fete și 1 școală medie. Existau 161 de școli primare, din care 154 rurale și 7 urbane, cu un număr total de 19.820 elevi și 78 de grădinițe de copii dintre care 72 rurale și 6 urbane, cu un număr total de 3.792 copii și cu 90 educatoare.

Din datele prezentate rezultă că învățământul românesc din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune a cunoscut o reală înflorire în anii de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și până în septembrie 1940. Pe lângă școlile primare de stat (unele bilingve) s-au înființat licee și școli normale românești în principalele orașe din zonă.

V.9. Viața culturală a românilor din județele Covasna și Harghita după Marea Unire. Aspecte din activitatea Despărțămintelor ASTREI din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune

În perioada interbelică, în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune și-au continuat activitatea instituțiile și asociațiile populației de etnie maghiară, alături de care s-au înființat și au început să funcționeze asociații culturale românești.

Astfel, în județul Ciuc, în anul 1934 se evidențiază activitatea Asociației pentru literatura și cultura poporului român – Astra, cu sediul central în Miercurea Ciuc, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, cu un cămin cultural la Imper, Centrala Caselor Naționale, cu o organizație culturală în comuna Bicazul-Ardelean, Liga Culturală, cu filiale în localitățile Gheorgheni, Hodoșa, Tulgheș și Voșlobeni. Casa Școalelor și a Culturii Poporului întreținea în județ 72 de cămine culturale, 3 societăți muzicale și 8 biblioteci, adică în total 83 de organizații culturale, dintre care 34 aveau personalitate juridică. În județ se mai aflau: 1 muzeu secuiesc; Asociația femeilor ortodoxe-române; Corul meseriașilor; Fanfara tinerilor agricultori; Asociația generală a Românilor uniți; 2 reuniuni poporale romano-catolice; Reuniunea fetelor și femeilor romano-catolice; Reuniunea tinerilor; 2 cercuri culturale ale învățătorilor; Corul bisericesc ortodox-român; Reuniunea de cântec și de muzică maghiară.

În județul Odorhei, documentele consemnează activitatea Despărțământului central al Asociației „Astra”, cu sediul în orașul Odorhei și cu organizații locale în Cristur și Ocland, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, care avea un cămin cultural. Casa Școalelor și a Culturii Poporului întreținea în județ 98 de cămine culturale, 25 de societăți muzicale și 11 biblioteci, adică în total 134 de organizații culturale, dintre care 15 aveau personalitate juridică. În județ se mai află 26 de reuniuni ale femeilor și două cinematografe (Odorhei și I G Duca). În orașul Odorhei funcționau Muzeul comunal, Asociația „Astra” (cu bibliotecă), Societatea literară civilă (cu bibliotecă), Biblioteca comercianților, Asociația pentru educația poporului, Asociația tinerimii din Sâmbătești – Odorhei, Reuniunea populară romano-catolică, un cinematograf.

În județul Treiscaune, în perioada de referință funcționau: Asociația „Astra”, cu sediul în orașul Sf. Gheorghe și cu organizații locale în Baraolt, Covasna, și Tg.-Secuiesc, Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, cu 4 cămine culturale, Liga Culturală activa în Sf. Gheorghe, Bixad și Cernatu de Jos. Casa Școalelor și a Culturii Poporului avea în județ cămine culturale, 33 de societăți muzicale și 4 biblioteci, adică în total 66 de organizații culturale, dintre care 19 aveau personalitate juridică. Mai existau un Muzeu etnografic, un cinematograf, o societate corală și Muzeul secuiesc din Sf.Gheorghe.

Și în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune principala instituție de cultură românească a fost Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. Asociațiunea a fost prezentă în sud-estul Transilvaniei încă de la înființarea sa, în anul 1861, dovedind o bună cunoaștere a situației din zonă, acționând în funcție de specificul și prioritățile fiecărei perioade istorice. Până la Marea Unire, în condițiile intensificării procesului de deznaționalizare a românilor din sud-estul Transilvaniei, ASTRA a acționat cu înțelepciune, curaj și demnitate, sprijinind în primul rând Biserica și Școala Confesională, cele două instituții fundamentale ce au asigurat păstrarea identității naționale, culturale și religioase.

Prezența în localitățile Arcului Intracarpatic a corifeilor mișcării astriste, atât cu ocazia conferințelor, dar și la odihnă și tratament în stațiunile balneare Vâlcele, Covasna, Malnaș, Tușnad Băi și Borsec, înființarea bibliotecilor poporale, circulația cărților și a publicațiilor editate de ASTRA, vecinătatea și legăturile permanente cu Moldova, Muntenia și puternicul centru cultural și economic al Brașovului, au ținut trează flacăra speranței și izbânda idealurilor românești.

Astra a reprezentat un „focar de cultură și educație” pentru toți românii, iar pentru românii afectați de politica de deznaționalizare, profund dușmănoasă contra lor, era mult mai evidentă decât în alte zone ale Transilvaniei, ea a reprezentat un factor de menținere trează a conștiinței naționale. Nu trebuie neglijat și rolul cultural pe care l-a împlinit Asociațiunea, întrucât adunările astriste reprezentau adevărate evenimente culturale.

În timpul războiului de întregire, activitățile Astrei au fost interzise de către autoritățile ungurești. La sfârșitul războiului și după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, despărțămintele ASTREI au fost reorganizate. Astfel, din despărțământul Treiscaune-Ciuc se vor forma despărțăminte centrale la nivelul fiecărui județ.

În județul Treiscaune, activitatea este reluată la 28 februarie 1919, prin ședința de reorganizare a Despărțământului Asociațiunii, care a avut loc în sala festivă a Prefecturii din Sfântu Gheorghe. La ședință au participat prefectul județului Treiscaune, dr. Nicolae Vecerdea, preotul din Araci, Aurel Nistor, revizorul școlar Eugen Popescu, subprefectul dr. Victor Roman, notarul Grigore Păltineanu și alții. La propunerea președintelui de ședință, părintele Aurel Nistor, s-a hotărât trimiterea a trei telegrame: una adresată Regelui Ferdinand I, alta Șefului Resortului Cultelor din Consiliul Dirigent de la Sibiu și alta marelui istoric și profesor universitar Nicolae Iorga.

Conținutul telegramelor este următorul:

„Majestății Sale Ferdinand I, Regele tuturor românilor:

Românii județului Treiscaune, întruniți astăzi în Sfântu Gheorghe, în mare adunare pentru reorganizarea în acest despărțământ al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, își îndreaptă primul gând spre făuritorul marelui ideal, spre acela care prin sacrificii mari ne-a dezrobit din sclavia în care vitregia soartei ne aruncase. Trimitem marelui nostru Rege espresiunea sufletelor noastre, ale tuturor și cu toții îi promitem că întotdeauna Tronul ne va fi ținta și pentru paza lui suntem gata oricând a ne jertfi.”

„Domnului Șef al Resortului Cultelor Sibiu [Vasile Goldiș]:

Ținuturile Treiscaune sunt acelea cari au îndurat mai mult de pe urmele asupritorilor, pe care vitregia soartei ni-i dau ca stăpân. Mare parte din Românii acestor ținuturi și-au pierdut limba noastră românească. Pentru repararea acestei pierderi ne-am întrunit astăzi în Sfântu Gheorghe, în mare adunare ca să reorganizăm Asociația Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. Cu această ocazie Vă adresăm, domnule Șef, prinosul simțămintelor noastre.”

„Domnului Profesor Universitar Nicolae Iorga,

Românii din Săcuime – doritori de muncă pentru răspândirea scrisului românesc până și în cea mai ascunsă colibă – văzându-se pentru întâia oară adunați liberi și nestânjeniți ca să reorganizeze Despărțământul Treiscaune al Asociației Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, se cugetă cu adânc devotament și cu dragoste la Dumneavoastră, apostolul muncii și trezirii prin lumină a sufletului românesc. Vom merge înainte pe calea indicată de Dumneavoastră.”

Lucrarea monografică – întocmită de Valer Moga – referitoare la Asociațiunea ASTRA, redă și preocuparea Asociațiunii pentru folosirea aparatelor de proiecție, în activitățile culturale organizate în perioada interbelică: „Notele de conservatorism ideologic și etic promovate de instituțiile românești ale culturii pentru popor nu au marcat aspectul utilizării unor mijloace tehnice, moderne la vremea lor. Skiopticonul, spre pildă, aparat pentru proiecția diapozitivelor, a fost prezent în activitatea unor despărțăminte ale „Astrei” încă din primii ani ai secolului XX. Aceste dotări au fost utilizate, cu o frecvență variabilă, în toate structurile teritoriale ale „Astrei”. Au raportat deținerea și punerea lor în valoare despărțămintele Hălmagiu, Beiuș, Almaș, Viștea, Dobra, Maramureș (Sighet), Mureș (Târgu Mureș), Reghin, Trei Scaune (Sfântu Gheorghe) și Turda.”

La data de 27 iunie 1929 a avut loc adunarea generală a Despărțământului central ASTRA Treiscaune. „După cum reiese din raportul general ASTRA, cu multe greutăți a cumpărat un local propriu pentru a pune baza unei „Case Naționale”. În acest scop Ministrul a aprobat cu no. 44612/1929, ca să se pună în circulație în toată țara 10 liste de subscribție timp de un an, adică până la 1 Mai 1930”. S-a făcut apel ca toți sprijinitorii din județ să trimită „contribuțiunile lor pe adresa d-lui casier Victor Cerghi Pop, farmacist în Sf. Gheorghe”. În cuvântarea ținută cu această ocazie, președintele Despărțământului ASTRA, dr. Ioan Vintilă, s-a adresat adunării generale, explicând menirea Astrei în Treiscaune: „Chemarea Asociațiunei Culturale ASTRA în aceste ținuturi așa de neglijate sub raportul culturei românești este așa de mare și de imperioasă, încât toți cari simt românește și văd inferioritatea noastră culturală ar trebui să se înroleze benevol și cu toată dragostea, neașteptând niciun apel, pentru intrarea în rândurile singurei noastre societăți cu caracter cultural”.

În Sfântu Gheorghe, în zilele de 13-14 septembrie 1931, a avut loc un mare eveniment cultural, de talie națională: a 67-a Adunare Generală a Asociațíunii ASTRA. La 13 septembrie, în sala Prefecturii județene s-a desfășurat ședința I a Adunării Generale la care au participat, ca invitați de onoare: mitropolitul Nicolae Bălan, Ion Agârbiceanu, Gheorghe Bogdan-Duică, dr. Valeriu Bologa, dr. Tiberiu Brediceanu, pr. prof. univ. Nicolae Colan, dr. Ioan Lupaș, dr. Vasile Nițescu, canonicul Iacob Popa, dr. Coriolan Suciu și Silviu Țeposu, o adevărată pleiadă de mari oameni de cultură. Ședința a fost precedată de serviciul divin ținut la Biserica ortodoxă, urmat de o cuvântare a mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, și de serviciu divin din Biserica greco-catolică, ținut de canonicul Iacob Popa, reprezentantul mitropolitului Vasile Suciu. În după amiaza aceleiași zile s-a desfășurat ședința secțiunilor literar-științifice, în cadrul căreia profesorul Sabin Opreanu, membru al Secțiunii Etnografice, și-a prezentat lucrarea „Ținutul secuilor, studiu geografic, geologic și etnografic al acestui ținut, referitor la originea secuilor și raporturile lor cu românii”. Cu acest prilej s-a organizat o paradă a portului popular și o expoziție etnografică. În cea de-a doua zi, în finalul ședinței, s-au citit telegramele sosite de la: Nicolae Iorga, prim-ministrul României, dr. Valeriu Pop, ministrul Ardealului, episcopii Nicolae Ivan al Clujului, Roman Ciorogariu al Oradiei, Traian Bădescu al Caransebeșului, dr. Alexandru Nicolescu al Lugojului, Alexandru Rusu al Maramureșului, de la Constantin Isopescu-Grecul, rectorul Universității din Cernăuți, dr. Iuliu Hațeganu, rectorul Universității din Cluj, Ioan Pelivan, președintele Regionalei „Astra Basarabeană” Chișinău și ale altor numeroase personalități din întreaga țară.

Aflată permanent printre prioritățile Asociațiunii ASTRA, problema culturii românești din „Secuime” era atent urmărită și sprijinită. Conducerea ASTRA a delegat, la începutul anului 1936, pe N. Căliman, președintele Despărțământului Brașov, „să cerceteze Despărțământul Treiscaune în vederea unei coordonări a tuturor inițiativelor răslețe care pornesc din același imbold, și anume, de a vedea că mișcarea națională și culturală ce se desfășoară în cadrul ASTREI, Despărțământul Treiscaune să capete un ritm mai vioi și o îndrumare mai sigură spre realizarea postulatelor care formează preocupările de căpetenie ale tuturor bunilor români”.

În promovarea culturii și spiritualității românești s-au remarcat următorii președinți ai Despărțământului ASTRA Trei Scaune, în perioada 1919-1940: Aurel Nistor, V. Rauca Răuceanu, Mihai Țigoianu, Ioan Vintilă, Miron Crețu, Ioan Popa, Petre Marcu și Eugen Sibianu. Printre cei care au desfășurat o activitate rodnică în cadrul asociației au fost: Nicolae Crăciun, Valeriu Bidu, Costache Moldovan, Romulus Olteanu, Petre Marcu, I. Culici, Nicolae Dumitrașcu, Grigore Păltineanu, Iuliu Păstrăv, Nicolae Ștefănescu, Octavian Zăbavă ș.a.

La 5 iunie 1922 s-a înființat Despărțământul Central Județean Miercurea-Ciuc, care cuprindea „comunele județului, cu excepția a nouă comune care formează Despărțământul Giurgeu, și avea în subordine alte opt despărțăminte, organizate în opt localități, printre care și Toplița – care a făcut parte din Despărțământul Reghin până în 1918.”

La înființare, noul despărțământ avea 2 membri fondatori, 2 membri pe viață și 24 de membri activi. În anii următori, numărul acestora va fi variabil: 49 în 1923; 50 în 1924; 45 în 1927; 40 în 1929; 21 în 1932; 30 în 1935.

În anul 1924, Despărțământul Central Județean Ciuc cuprindea 21 de localități din plasa Ciuc, printre care și cel de la Cristuru Secuiesc, unde pe „21 mai 1924 s-a ținut adunarea de organizare a noului despărțământ pentru plasa Cristur, la care au participat cea mai mare parte a românilor din Cristur, preoți, învățători, țărani din comunele vecine și alți oaspeți.” La propunerea conducerii ASTREI a Despărțământului Central din Miercurea Ciuc, s-au ținut conferințe la Voșlobeni, Livezi și Ghimeș, precum și serbări cu ocazia zilelor de 24 ianuarie, 10 mai, 1 Decembrie.

În 1926, Despărțământul cuprindea 56 de comune, din care 2 urbane și 54 rurale, aparținând celor patru plăși din județ. Pe lângă cel din Miercurea Ciuc, mai era despărțământ în Sânmartin și trei subcentre la Voșlobeni, Frumoasa și Ghimeș-Făget, înființate la 1 ianuarie 1926. În toate aceste localități existau și biblioteci „poporale”.

Un alt despărțământ central județean era cel de la Odorhei, care cuprindea, în anul 1927, 27 de comune, avându-l ca președinte pe protopopul Iuliu Laslo. Acest despărțământ s-a remarcat printr-o frumoasă activitate culturală prin colaborarea rodnică cu Liceul de stat din Odorhei, precum și prin organizarea conferințelor cu ocazia serbărilor naționale de la 24 ianuarie sau 1 Decembrie. O altă caracteristică a acestui despărțământ a fost prezentarea în fața publicului a mai multor piese de teatru. O activitate rodnică a desfășurat și nou înființatul despărțământ Ocland, din despărțământul central județean Odorhei, condus de doctorul Macedon Cionca și care a reușit să înființeze „cercuri culturale” în comunele Bățanii Mici, Brăduț, Vârghiș, Jimbor, Merești, Lueta, Mărtiniș, Aldea, unde s-au prezentat serate literare și religioase la care au participat delegați de la despărțământ, în frunte cu președintele.

Alături de aceste despărțăminte, la 1 noiembrie 1934 s-a înființat și despărțământul de plasă Gheorghieni-Ciuc, condus de Teodor Chindea, a cărui activitate s-a evidențiat prin organizarea la Gheorghieni a unei școli țărănești pentru bărbați, cu 14 cursanți, și prin cele 12 conferințe susținute în fața publicului românesc al localităților.

În 1922, ASTRA a întemeiat în comuna Subcetate un cerc cultural căruia îi donează o bibliotecă „poporală” și o colecție a revistei Transilvania. Stimulate de exemplul Asociațiunii, despărțămintele din fostul județ Ciuc înființează tot mai multe biblioteci, cea din Miercurea – Ciuc îmbogățindu-se an de an cu noi achiziții. Toate bibliotecile „poporale” înființate de despărțămintele din județ au contribuit la propășirea culturală a locuitorilor, precum și la lărgirea orizontului lor de cunoaștere. Prin intermediul conferințelor și prelegerilor ținute în cadrul despărțămintelor s-a asigurat o propagandă culturală eficientă, trezind interesul în popor față de chestiuni culturale. Pentru ca aceste prelegeri să fie mai atractive, ele erau însoțite de recitări de poezii și momente artistice. Cei care susțineau aceste conferințe proveneau din rândul membrilor despărțământului: cadre didactice, preoți, medici, avocați, dar uneori erau chemate și personalități din conducerea Astrei. Astfel, la 6 iulie 1922, Ioan Lupaș vorbea în cadrul unei astfel de conferințe ținută la Voșlobeni, despre „Drepturile și obligămintele cetățenești”. Din marele număr de conferințe și prelegeri ținute în cadrul despărțămintelor din județul Ciuc sunt și următoarele: Ce vrea Asociațiunea?, Frumusețea limbii române, Folosul școalei, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Alexandru cel Bun, Importanța evenimentului de la 1 Decembrie 1918 etc. Despărțământul din Odorhei a trimis o adresă Asociațiunii, în care anunța că în cadrul acestuia se vor ține conferințe cu caracter popular, cursuri de literatură română și de istorie, iar despărțământul din Toplița, preocupat să găsească noi forme de propagandă culturală, a editat un ziar cu apariție bilunară, Glasul Călimanilor, foaie pentru popor, având scopul de a răspunde necesităților imediate ale țăranului român.

O altă preocupare a despărțămintelor din județul Ciuc a fost întemeierea de școli țărănești, Asociațiunea acordând sprijin material despărțămintelor, pentru ca acestea să înființeze cât mai multe școli de acest fel, în cadrul cărora, celor care se înscriau la aceste cursuri li se transmiteau cunoștințe elementare de geografie, istorie, igienă, alimentație, muzică și chiar cursuri de lucru de mână pentru femei. Încheierea cursurilor se desfășura într-un cadru festiv, se împărțeau premii, diplome, cărți.

Tot sub egida despărțămintelor ASTREI, în cadrul activităților artistice au luat ființă corurile populare. În Miercurea Ciuc, corul despărțământului s-a înființat în anul 1922, doi ani mai târziu luând numele de „Doina Oltului’’. Alături de corul Asociației Învățătorilor, Doina Oltului se deplasa în localitățile județului, cu programe cultural-artistice care impresionau publicul prin calitatea interpretării și valoarea repertoriului. Corul a dobândit un succes de răsunet în anul 1925, cu prilejul prezentării unui program în cadrul festivalului cultural consacrat aniversării Revoluției de la 1848.

Și la Cristuru Secuiesc, corul despărțământului a organizat un concert de cântece alături de corul Societății Filarmonica din Cristur și Odorhei, iar revista Transilvania, consemnând evenimentul, nota : „Prima pășire a artei muzicale în acest orășel a fost cât se poate de reușită și s-a impus tuturor.” S-au înființat coruri populare în mai multe localități ale județului: Ciucsângeorgiu, Imper, Plăieșii de Sus, Sânmartin, Lăzărești, Joseni, Sândominic, Armășeni, Voșlobeni, Sâncrăieni.

Și activitatea teatrală a intrat în preocupările despărțămintelor ASTREI. Echipele de actori erau constituite din profesori, medici, juriști, funcționari și abordau un repertoriu variat, dar bine ales, „urmărindu-se indicațiile ASTREI de a nu se aduce pe scenă canțonete de bulevard de prost gust și nici piese de teatru cu subînțelesuri. La Miercurea Ciuc, la 12 august 1922, echipa de teatru a despărțământului a susținut o reprezentație cu piesa „Cinel –Cinel”, de Vasile Alecsandri, bucurându-se de o mare apreciere. Tot în anul 1922, echipa teatrală din Odorhei a prezentat piesa „O scrisoare pierdută”, de I.L. Caragiale. La Cristuru Secuiesc s-a jucat piesa „Se face ziuă”, de Zaharia Bârsan, și piesa „De-ale lui Păcală”, de Petre Dulfu.

Tot sub patronajul ASTREI, despărțământul din Miercurea-Ciuc, în colaborare cu Asociația Învățătorilor, au deschis, în 1924, o expoziție de lucruri manuale, iar în anul următor s-a trimis ASTREI materiale pentru a fi expediate pe adresa expozițiilor de artă românească de la Paris și Geneva.

Activitatea despărțămintelor a fost în dese rânduri apreciată de ASTRA. În 1925, președintele Asociațiunii, Vasile Goldiș, efectuând o vizită în județ, remarca numeroasele succese obținute, iar în raportul general pe anul 1925 este lăudată „frumoasa și rodnica activitate”. În raport se consemnează: „Despărțământul Ciuc se așează, prin realizările lui cu totul excepționale, în fruntea organizațiilor Asociațiunii din acest ținut.”

În toată activitatea ei, ASTRA s-a înscris în efortul comun al spiritualității românești de a păstra nestinsă flacăra demnității naționale, devenind – după cum scria T. Cipariu – un adevărat reazim al naționalității.

În Fondul Prefectura județului Treiscaune, aflat în păstrare la Arhivele Naționale Covasna, există mărturii despre implicarea Asociațiunii Astra în organizarea manifestărilor consacrate zilei de 1 Decembrie, ziua Marii Uniri. În documentul emis de către conducerea Asociațiunii Astra în toamna anului 1923, purtând semnătura lui Vasile Goldiș, în calitate de președinte, către prefectul județului Treiscaune din vremea respectivă, doctor Isidor Rauca Răuceanu, se spun următoarele:

„Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român („ASTRA”), Sibiu, 1 octombrie 1923, nr. 501,

Domnule prefect,

Aducerea aminte despre momentele mari ale trecutului la toate națiunile care vor să trăiască este izvor de îndemnuri spre viitoarea înălțare. Cu atât mai vârtos neamul nostru ieșit abia de curând din lanțurile robiei va trebui să-și ia călăuză pentru viitor făclia faptelor mari ale înaintașilor și sărbătorind cu pioasă aducere aminte trecutul va putea mai trainic să-și întemeieze viitorul.

Cuvine-se deci, ca măreața înfăptuire a acestei uniri să fie comemorată cu însuflețire și pietate din generații în generații. Apropiindu-se deci, ziua cea mare de 1 Decembrie, la care zi în anul 1918 neamul românesc din Ardeal, Banat și Țara Ungurească, în măreața sa adunare de la Alba Iulia, într-un gând a proclamat unirea sa cu patria mamă într-un singur stat național care este România Mare, ca și în anii trecuți, astfel și acum „Asociațiunea” trimite tuturor românilor îndemnul său patriotic de a serba în chip cuviincios pretutindeni și de către toți, comemorarea acelei zile mărețe. Cu deosebit respect Vă rugăm deci, Domnule Prefect să binevoiți a da prețiosul Dumneavoastră concurs la aranjarea comemorării acelei zile mărețe pe teritoriul județului, ce se află sub înțeleapta cârmuire a dvs.

Sibiu, din ședința Comitetului Central ținută în 28 septembrie 1923.

Președinte Vasile Goldiș”

Prin conținutul său, documentul confirmă rolul Asociațiunii ASTRA în păstrarea conștiinței naționale a românilor transilvăneni, înainte și după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, reprezentând în același timp un îndemn la continuarea strălucitelor tradiții astriste.

Atacurile la adresa Asociațiunii Astra din partea istoricilor maghiari nu au încetat să apară. În lucrarea „Activitatea de românizare a ASTREI în secuime”, scrisă de istoricul maghiar I. Tóth Zoltan, ASTRA este prezentată ca un factor de dezechilibru în viața pământului transilvan și mai apoi ca un instrument ce s-ar fi pus în serviciul statului pentru deznaționalizarea forțată a secuilor.

Un răspuns calificat și argumentat la această falsificare a istoriei Astrei l-a dat profesorul Ion Bozdog în cartea sa „Astra și românii din secuime”, arătând că „procesul abominabil al deznaționalizării altor neamuri este o specialitate a neamului unguresc și că Astra nu a făcut în întreaga sa activitate, dinainte și de după război, decât o încercare de reabilitare a demnității și conștiinței românești în inimile fiilor neamului, care ne-au aparținut și ne aparțin și astăzi ca sânge, limbă, tradiție și conștiință națională.”

În toată perioada ce a urmat Marii Uniri, s-a dovedit faptul că reînvierea Astrei în această zonă cu majoritate secuiască, supusă deznaționalizării, a dus la păstrarea identității naționale și îmbogățirea vieții spirituale a românilor. „După reactivarea despărțămintelor centrale județene Treiscaune, Miercurea-Ciuc și Odorhei, cu toate greutățile întâmpinate, asistăm la o adevărată renaștere națională. Asociațiunea a înființat noi biblioteci „poporale” și a susținut activitatea celor existente, a organizat conferințe și prelegeri, școli țărănești, cursuri de alfabetizare, coruri sătești, echipe de teatru, șezători literare, expoziții etnografice și alte activități artistice și sportive. Asociația a asigurat despărțămintelor din cele trei județe cărți, volume din Biblioteca Tineretului, Biblioteca ASTRA, precum și colecții ale revistei Transilvania. Cărțile se adresau cu precădere țărănimii și cuprindeau sfaturi cu privire la cultivarea pământului, recomandări în legătură cu folosirea mașinilor agricole, creșterea animalelor și respectarea normelor de igienă. Toate acestea au contribuit la păstrarea nestinsă a flăcării demnității naționale.”

V.10. Presa românească după Marea Unire

Până la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, comunitățile românești din fostele scaune secuiești nu au avut publicații în limba română. Aceasta nu înseamnă că problematica românilor din zonă nu era racordată la viața națională a românilor ardeleni și a celor de peste munți. Ziarele și revistele tipărite la Sibiu, Brașov, Blaj, Arad, ca Telegraful Român, Gazeta Transilvaniei, Tribuna, Luceafărul, Românul, Observatorul, cuprindeau sistematic informații și reportaje de la românii din secuime. De regulă, materialele erau semnate de preoți și învățători localnici, multe cu pseudonime, bucurându-se de o atenție deosebită, datorită sensibilității față de situația specifică din zonă dar și prezenței în conducerea publicațiilor amintite a unor intelectuali născuți pe aceste meleaguri: Octavian Codru Tăslăuanu, Ghiță Popp, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan, Nicolae Colan ș.a., care au adus argumente pentru a mări interesul autorităților pentru zonele unde se intensifica maghiarizarea și se accentua chiar amenințarea la adresa suveranității țării. De asemenea, în aceste publicații s-a scos în evidență și s-a urmărit prin articolele tipărite chestiunea vechimii existenței istorice a românilor autohtoni în zonă (majoritatea asimilați în timp), mijloacele de regăsire a identității lor, dar și greșelile, lipsurile și neimplicarea concretă, numai prin vorbe și promisiuni ale clasei politice. Primele publicații în limba română sau bilingve, româno-maghiare, apărute în 1921, au fost gazetele, monitoarele sau buletinele oficiale ale județelor Treiscaune, Ciuc și Odorhei.

În județul Treiscaune apărea în aprilie 1922 Gazeta Oficială a județului Treiscaune, cu o apariție neîntreruptă până în 1926, urmând ca din 1926 până în 1938 să apară sub denumirea de Monitorul oficial al județului Treiscaune, sub redacția lui Pompeiu Pop. Primele publicații săptămânale și lunare în limba română în fostul județ Treiscaune au apărut mai târziu, după cum urmează: La noi – în județul Treiscaune, apare cu data de 6 noiembrie 1932, până în 1934 fiind o foaie politică, economică, socială, cu apariție săptămânală, avându-l ca director pe Vicențiu Rauca-Răuceanu; Neamul nostru, apare în 1934, foaie săptămânală pentru cultură, știință și artă, avându-l director fondator pe I.N. Țuțuianu; Oituzul, apare la 1 Decembrie 1935, gazetă independentă de informație culturală, socială și politică, cu apariție săptămânală, avându-l ca fondator pe dr. Valeriu Bidu; Curierul grefelor, apărut în 1936, fiind organ informativ de susținere și îndrumare a juriștilor, cu apariție bilunară, avându-l ca director fondator pe C.D. Enescu; Era nouă, apărută în ianuarie 1933, revistă lunară editată de Asociația învățătorilor din județul Treiscaune, redactori Ioan Stoenac, Nicolae Vleja.

Printre publicațiile apărute în județul Ciuc în limba română sau biligve, româno- maghiare, după Marea Unire, erau: Viața cercurilor culturale, apărută în 1922, ediție bilingvă; Dacia, apărea în 22 Decembrie 1926, organ săptămânal de critică, social și cultural, având redactor pe dr. Vinteliu Băruțiu; Ținutul Secuiesc, apărut în 1931, gazetă parțial bilingvă, avându-l ca redactor șef pe Nicolae Grigorescu, președintele Uniunii Generale a Micilor Industriași, filiala Miercurea-Ciuc; Școala noastră, apărută în ianuarie 1932 ca organ de publicitate al Asociației Învățătorilor din județul Ciuc, Comitetul de redacție era alcătuit din Petre Chircă – subrevizor școlar, Vasile Chele – președinte, N. Năstrătescu – membru; Viitorul Ciucului, apărea în 1933, avându-l ca director pe Nicolae Vărgatu; Ținuturi secuizate, gazetă apărută din 1934 până în 1940.

În județul Odorhei au apărut următoarele publicații: în 1923 Gazeta oficială a județului Odorhei; în 1924 Gazeta oficială a Revizoratului Școlar al județului Odorhei, cu apariție până în 1940; la Gheorghieni, în 1925 publicația Școala și familia; în 1926 Gazeta Odorheiului, bilingvă româno – maghiară; în 1927 Poșta; în 1927 Școala practică, până în 1938; în 1929 Gazeta Ciucului, avându-l ca redactor șef pe Teodor Chindea, cu apariție până în 1940; la Toplița, în 1929 ziarul Glasul Călimanilor, avându-l ca redactor pe Petre Boțianu; în 1931 au apărut Justiția și Secuimea.

Publicațiile românești editate în cele două județe în perioada interbelică și-au propus să lupte pentru afirmarea mai puternică a importanței și rolului elementului românesc, dar și împotriva manifestărilor șovine și revizioniste maghiare. Aproape toate erau publicații săptămânale, iar câteva bilunare, având format mijlociu. Toate se declarau independente, aceasta și explică într-un fel aparițiile de scurtă durată și întreruperile din unele perioade. În redacțiile lor au lucrat un număr redus de ziariști profesioniști de valoare incontestabilă: Theodor Chindea, Theodor Atanasiu, I.N. Țuțuianu, Octavian Dobrotă ș.a. Semnau frecvent în coloanele ziarelor amintite și mari personalități ale vieții culturale românești și colaboratori din afara județului.

În același timp se remarcă abordarea frontală si demnă a celor mai presante probleme cu care se confruntau comunitățile românești din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune: întărirea administrației românești și integrarea zonei în realitățile socio-economice, culturale, politice și administrative ale României Mari, consolidarea bisericii strămoșești, sprijinirea învățământului în limba română, revitalizarea tradițiilor românești, aducerea la matcă a românilor maghiarizați etc. În coloanele ziarelor amintite apăreau cu regularitate sinteze monografice, studii sociologice, etnografice și demografice, evocări, portrete, reportaje, știri, fotografii, toate foarte importante în reconstituirea vieții cotidiene și scrierea istoriei locale.

În perioada interbelică, în afara presei locale, problematica păstrării și afirmării identității naționale a românilor din cele trei județe era prezentă în presa regională și națională, prin genuri ziaristice diverse: știri, reportaje, interviuri despre principalele evenimente, personalități și viața cotidiană din zonă. O privire generală asupra conținutului presei românești din fostele scaune secuiești, după Marea Unire, permite formularea următoarei concluzii: deși inegale ca valoare, marcate de stângăciile începutului de drum, de lipsa ziariștilor profesioniști, toate publicațiile au ca numitor comun preocuparea pentru propășirea culturală, economică și socială a românilor din Arcul Intracarpatic, creșterea încrederii în forțele proprii, revigorarea solidarității comunitare.

V.11. Organizarea societății civile în județele Covasna și Harghita
după Marea Unire

România interbelică a fost și patria numeroaselor instituții cu caracter asociativ, care erau adevărate foruri de funcționare și de respirație ale democrației. În demersul de a vedea cum a fost organizată societatea civilă din fostul județ Treiscaune, după Marea Unire, o primă sursă documentară cercetată a fost „Anuarul asociațiunilor și fundațiunilor recunoscute ca persoane juridice”, apărut în anul 1925, la București, sub egida Ministerului Justiției. Din lista asociațiilor și fundaților din Sfântu Gheorghe, care funcționau în anul 1925, cuprinse în Anuarul asociațiunilor și fundațiunilor recunoscute ca persoane juridice, este menționată denumirea acestora, scopul și obiectivele fiecăreia, localitatea unde a funcționat, anul constituirii precum și prima persoană pe lista comitetului de conducere, astfel:

1. Asociația Reuniunea de Binefacere, care avea ca scop ajutorarea orfanilor și bolnavilor, înființată în Sf. Gheorghe, în 1878, prima persoană pe lista comitetului de conducere fiind soția lui Miklos Vajna.

2. Asociația Comercianților, având scopul de a ridica nivelul cultural și a răspândi cunoștințele comerciale și a apăra interesele profesionale, înființată în Sfântu Gheorghe, în anul 1896, persoana de conducere fiind Mauriciu Benko.

3. Casinoul din Sfântu Gheorghe, cu scopul de a ridica nivelul cultural al membrilor, înființat în Sfântu Gheorghe, 1856, av. Tivadar K.

4. Sindicatul lucrătorilor din Fabrica de tutun, obiectiv: apărarea intereselor profesionale, înființat în Sfântu Gheorghe, 1922, Horvath Pall.

5. Uniunea lucrătorilor din îmbrăcăminte, obiectiv: apărarea intereselor profesionale, înființată în Sfântu Gheorghe, în 1921, Daraghici Gheorghe.

6. Societatea muncitorilor din industria pielei din Ardeal și Banat, obiectiv: apărarea intereselor profesionale, înființată în Sfântu Gheorghe, 1921, Demeter Bela.

7. Uniunea regnicolară a muncitorilor constructori, obiectiv: apărarea intereselor profesionale, înființată în Sfântu Gheorghe, 1921, Grubisics Ferencz.

8. Sindicatul profesional în fier și metal, obiectiv: apărarea intereselor profesionale, înființat în Sfântu Gheorghe,1921, Teglas András.

9.Asociația vânătorilor, obiectiv: practicarea vânătoarei, Sfântu Gheorghe, înființată în 1897, Gyarfas Iuliu.

Continuând cercetarea, au fost depistate în Fondul arhivistic „Tribunalul Treiscaune”, al județului Covasna, dosarele care au stat la baza adoptării sentințelor de recunoaștere ca persoane juridice a unor asociații și fundații din fostul județ Treiscaune. Astfel, am aflat noi date despre unele asociații care nu au fost incluse în lista din „Anuar”, iar în cazul celor care se regăsesc și în publicația amintită, am reținut informații suplimentare despre scopul, obiectivele și conducătorii acestor asociații.

În arhivele covăsnene se găsesc următoarele asociații și fundații:

Corul Maghiar din Sfântu Gheorghe (A sepsiszentgyörgyi Magyar Kórus), președinte Bela Demeter; scopul: „Câștigarea bucuriei intime prin cântarea în cor și astfel cultivarea inimii, dezvoltarea culturii, exercitarea filantropiei”.

Muzeul Național Secuiesc din Sfântu Gheorghe (A sepsiszentgyörgyi Székely Nemzeti Múzeum), scopul: „înfățișarea trecutului și prezentului vieții poporului săcuiesc”.

Casina din Sfântu Gheorghe, președinte Dr. Teodor Kunnle, avocat; scopul: „Progresarea culturii publice, prin conversațiuni distracție și citire”. În proiectul de statut se prevedea că „Limba oficială e exclusiv limba maghiară”. În statutul aprobat de Tribunal se prevedea că „Limba oficioasă este limba română și limba maghiară”.

Cercul Militar din Garnizoana Sfântu Gheorghe, comitetul condus de Lt. Col. Ioan Șteflea; scopul: „să ofere ofițerilor de toate armele din garnizoană, un loc de adunare unde să aibă ocazia să se cunoască, să stabilească și să strângă relațiuni camaraderești; să le pună la dispoziție prin biblioteca sa, mijlocul de a-și îmbogăți cunoștințele militare și instrucția generală, prin conferințe, reviste, cărți de studiu etc, care să-i pună la curent cu progresele științei; să le înlesnească distracțiuni și contactul cu lumea civilă, corespunzătoare situației lor sociale”.

Societatea Corală „Renașterea” din Sfântu Gheorghe.

Căminul meseriașilor din Sfântu Gheorghe – societate de cultură și ajutorare”, președinte Timar Iosif; scopul: „a înființa un cerc social de întrunire pentru meseriașii de sine stătători și tinerimea lui, în care se cultivă și se dezvoltă simțul de solidaritate și conștiința de clasă, ridicându-se astfel nivelul moral, material și cultural al meseriașilor și al tinerimii”.

Societatea Industriașilor din Sfântu Gheorghe, președinte Ernö Balasz, inginer; scopul: „Apărarea sprijinirea, ajutorarea, atât a singuraticilor industriași și a aparținătorilor lor, cât și a corporațiunei, precum și apărarea industriei cinstite și ridicarea nivelului moral și material al industriașilor”. Membrii societății erau: ordinari, fondatori și de onoare. Membru ordinar putea fi „orice industriaș calificat, proprietar al brevetului de industrie și cu o morală ireproșabilă, fără considerarea la etate și sex, firmă sau întreprindere, care exercită industria pe teritoriu orașului”. Membru fondator putea fi persoana care depunea în „favoarea societății o sumă de cel puțin 2000 de lei”, iar membru de onoare putea fi „persoana particulară (neindustriaș) pe care societatea pentru activitatea lui depusă în interesul societății, drept recompensă este ales de către adunarea generală”.

Asociația industrială a pantofarilor.

Asociația Meseriașilor Uniți ai Pantofarilor din Sfântu Gheorghe.

Asociația Meseriașilor de Familie din Sfântu Gheorghe.

Asociația Industriașilor Mici a Croitorilor din Sfântu Gheorghe.

Societatea Vânătorilor din Sfântu Gheorghe.

Comparând informațiile prezente cu cele existente în alte documente și publicații, se poate observa că nu toate asociațiile care au funcționat în localitățile fostului județ Treiscaune au avut statutul aprobat de către justiția locală. Ne referim în primul rând la Despărțământul Central ASTRA Treiscaune, asociație care a desfășurat o activitate deosebită, având cercuri în majoritatea localităților cu populație românească și care a editat și publicația „Buletinul Despărțământul Central ASTRA Treiscaune”. În aceeași situație se află și filialele locale ale: Asociației Generale ale Românilor Uniți (AGRU), Societății „Cultul Eroilor”, Asociației Veteranilor de Război, IOVR (Invalizi, Orfani și Văduve de Război), Asociației „Andrei Șaguna” a preoților ortodocși, Reuniunii Femeilor Ortodoxe, Societății Tinerilor Ortodocși „Sfântu Gheorghe”. Cu siguranță că nici asociațiile populației de etnie maghiară, care au activat în perioada respectivă în zonă, nu au avut toate statutele aprobate, mai ales în cazul filialelor locale ale unor asociații care aveau activitate pe mai multe județe, sau pe întreaga Transilvanie.

O organizație cu o rodnică și susținută activitate pe tărâm social a fost „Societatea Invalizilor, Orfanilor și Văduvelor de război” (I.O.V.R.). Această asociație, până la înființarea filialelor județene Treiscaune și Ciuc a fost reprezentată în teritoriu de către filiala din Brașov, care a apărat și interesele invalizilor, orfanilor și văduvelor de război din județele amintite. În cuvântul de deschidere la Adunarea generală a societății, filiala Brașov, care a avut loc în 3 martie 1925, președinta societății, Maria B. Băiulescu, a spus: „Vedeți Domnilor și Doamnelor, cât este de însemnată această asistență socială, și aș fi dorit să fi avut o elocință destul de puternică ca să vă pot convinge, de a lua în grija d-voastră și această societate. Exemplul ni-l dă Majestatea Sa Regina Maria, care poartă interesul și veghează asupra tuturor societăților de caritate, precum stă și în fruntea acestui așezământ”. În sensul acesta, Subprefectura județului Treiscaune, în martie 1925, a trimis tuturor primăriilor din județ, următoarea circulară primită de la Societatea „Ocrotirea Orfanilor din Războiu”: „Avem onoarea a Vă ruga să binevoiți a aduce la cunoștința tuturor primăriilor comunale că, conform Regulamentului Oficiului Național I.O.V.R. sunt orfani din război toți copiii, ai căror părinți au murit în timpul războiului și din cauza războiului, sau din cauza evenimentelor în legătură cu războiul. În legătură cu acest principiu, sunt orfani de război și copii orfani de mamă ai căror tată e invalid sau în imposibilitatea de a-și crește copiii, fiind lipsit de mijloace”.

În județul Ciuc, după Marea Unire, societatea civilă s-a organizat înființându-și mai multe asociații. La 30 aprilie 1930, din inițiativa protopopului Artemiu Boeriu a fost înființată „Asociația Românilor Uniți” din Gheorghieni. A fost ales ca președinte dr. Emil Precup iar ca vicepreședinte Alexandru Sabău. În același an s-au înființat și „Societatea Culturală Mihai Eminescu” a elevilor de la liceul din oraș și grupul școlar pentru aviație de la liceul Sfântul Nicolae din oraș, sub președinția profesorului Pauliuc.

Din anul 1927 a început să funcționeze în Miercurea Ciuc „Societatea pentru îngrijirea mormintelor eroilor căzuți în război”, iar mai târziu s-a înființat „Societatea femeilor ortodoxe din Miercurea Ciuc”, a cărei președintă era Vica Oțetea. Prezențe active în viața publică a județului în perioada interbelică au mai avut și: Asociația învățătorilor din județul Ciuc, Societatea Cultul Eroilor, Liga Antirevizionistă, precum șialte asociații civice și profesionale.

În județul Odorhei, la inițiativa prefectului Ioan Spătaru, în iulie 1926 s-a constituit filiala locală a „Societății Mormintele Eroilor”. La 6 septembrie 1931 s-a înființat în Odorhei „Uniunea Foștilor Voluntari și Legionari în Armata Română din timpul Primului Război Mondial”, al cărei președinte a fost dr. Sever Pop, directorul Prefecturii, fost locotenent în Legiunea Română din Italia. De asemenea, în viața publică a județului au fost prezente mai multe asociații culturale și profesionale, printre care: „Asociațiunea Astra”, „Reuniunea Femeilor Ortodoxe”, „Reuniunea Meseriașilor, comercianților și muncitorilor români”, „Societatea Cultul Eroilor” și „Straja Țării”.

În cele trei județe, în întreaga perioadă interbelică au funcționat numeroase asociații, societăți, fundații din diverse domenii, precum: Societatea de turism „Carpatina – Ardeleană”, Cluburile sportive „Astra”, „Harghita”, „C.S.M” cu secții de footbal, tenis, sky și turism, și câteva societăți sportive și de vânătoare: „Tenis Club” și Clubul Sportiv Muncitoresc din Sf. Gheorghe, Asociația Pompierilor voluntari, Căminul Meseriașilor, Societatea de Cultură și Ajutorare, cu secție de înmormântare.

O bună parte din asociațiile culturale și civice existente în cele trei județe erau filiale ale unor asociații, fundații, ligi organizate la nivel național. Această organizare permitea întreținerea unor relații de colaborare și sprijin, prezența în zonă a unor personalități marcante ale vieții publice românești și nu în ultimul rând asigura implicarea populației românești în soluționarea unor probleme de interes public.

Viața culturală românească, asociațiile, fundațiile și publicațiile românești din județele din sud-estul Transilvaniei și-au încetat activitatea în acea perioadă neagră ce a urmat Dictatului de la Viena. Toate aceste asociații și instituții cu caracter asociativ erau adevărate foruri de funcționare și de respirație ale democrației.

V.12. Instituții identitare ale populației maghiare din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune

În perioada interbelică, în județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune și-au continuat activitatea instituțiile identitare și asociațiile populației de etnie maghiară. În ceea ce privește situația bisericilor maghiare din cele trei județe, trebuie afirmat faptul că statul român s-a arătat generos față de credincioșii acestor culte pe care le-a moștenit în noile provincii, iar folosirea limbilor minorităților nu a fost niciodată împiedicată.

Bisericile istorice maghiare și-au putut desfășura activitatea cultică, pastorală și filantropică neîngrădite. Statul a asigurat salarizarea clerului în aceleași condiții ca și la celelalte confesiuni recunoscute. În județul Ciuc au funcționat 3 protopopiate romano–catolice și unul reformat, 56 de biserici și o capelă romano-catolice, două biserici și o capelă reformate; două biserici armeano-catolice, două case de rugăciune baptiste și 6 sinagogi și două mânăstiri franciscane. În județul Odorhei funcționau protopopiatele romano-catolic la Odorhei și I. G. Duca, reformat la Odorhei, unitariene la Crăciunel și Firtănuș, având în jurisdicție 42 de biserici romano-catolice, 1 evanghelico-luterană, 70 reformate, 30 unitariene, 12 case de rugăciune baptiste, una adventistă, 3 case de rugăciune evreiești.

În județul Treiscaune existau 4 protopopiate reformate, două romano-catolice și unul unitarian, având în subordine 44 de biserici romano-catolice și reformate. Existau și o casă de rugăciune baptistă și o sinagogă. Bisericile minoritare erau mai bogate decât cele românești. Cifrele bugetului arată că Biserica Ortodoxă a primit subvenții mai mici pe cap de locuitor decât bisericile minoritare. În sensul acesta, într-o notă a Prefecturii județului Treiscaune se aprobă petiția protopopului unitarian Iosif Lajos, prin care se solicită autorizarea unor „vizitațiuni canonice”, în parohiile din județ. Cu aceste ocazii, se acordă permisiunea „ca la locul și timpul fixat, parohienii unitarieni să se întâlnească în sinod parohial, unde se vor discuta chestiuni pur bisericești, morale, materiale și școlare, …abandonându-se cu totul chestiunile politice”.

Pentru a înțelege faptul că statul român după Marea Unire nu a avut un tratament preferențial pentru Biserica majoritară-ortodoxă, ci a dus o politică echidistantă față de culte, relevantă este o circulară trimisă, la începutul lunii Decembrie a anului 1931, parohiilor tuturor confesiunilor și principalelor asociații culturale și sociale din oraș, de către primarul orașului Sfântu Gheorghe, dr. Ioan Popa, în care se spune: „Primăria orașului Sfântu Gheorghe, văzând criza financiară și greutățile economice prin care trece orașul nostru, a căror consecințe sunt sărăcia și mizeria cea mai neagră în care se zbate o parte din cetățenii acestui oraș. Fiind animați de sentimentele de caritate care ne impun o acțiune de ajutorare a săracilor acestui oraș, suntem nevoiți a apela la sprijinul D-voastră pentru a putea face o selecție dreaptă a cetățenilor care sunt avizați (îndreptățiți –n.n.) la asistență publică. Din aceste motive, cu onoare Vă rugăm ca să binevoiți a ne înainta, în termen de 8 zile, un tablou al săracilor din cercul dvs. de activitate, din care tablou să reiasă starea celor trecuți în tablou, numărul copiilor, mijloacele de trai de care dispun și cauzele care i-au adus în starea de mizerie de azi. Mai suntem în măsură să Vă avizăm, ca o primă măsură luată de noi, cu data de 25 Decembrie 1931, am deschis, în fostul local al școalei de arte și meserii, două camere încălzite, unde săracii orașului pot sta la adăpost și căldură în fiecare zi de la ora 7 a.m. până la ora 9 p.m. Sperăm că apelul nostru va afla răsunetul cuvenit în sufletele dvs. și animați de același sentimente ca și noi, ne veți da sprijinul cerut. Sfântu Gheorghe, la 23 Decembrie 1931.” Documentul a fost trimis bisericilor ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, reformată, unitariană, mozaică și evanghelică și următoarelor asociații: Asociațiunea ASTRA, Societatea de Crucea Roșie, Societatea „Profilaxia tuberculozei”, Reuniunilor de Binefacere a Femeilor Reformate (din centru și din Simeria), Societatea „Altarul Romano-Catolic”, Clubul Fetelor Romano-Catolice”, Reuniunea Femeilor Israelite, Reuniunea Femeilor Unitariene.

Alături de Biserică, școala în limba maghiară a reprezentat instituția identitară care a dus la păstrarea limbii și culturii maghiare. Statul a asigurat finanțarea școlilor de stat cu predare în limba maghiară. Concomitent cu școlile de stat, în zonă a crescut numărul școlilor confesionale întreținute de parohiile catolice, reformate și unitariene.

În județul Ciuc funcționau 1 liceu de băieți (romano-catolic), 1 gimnaziu de fete (romano-catolic) și 36 de școli confesionale. În județul Odorhei funcționau o școală normală confesională de băieți, o școală normală confesională de fete, 184 de școli primare rurale, majoritatea în limba maghiară. În județul Treiscaune funcționau 1 liceu de băieți reformat în Sf. Gheorghe, în Tg. Secuiesc un Gimnaziu confesional și două școli primare confesionale și 154 de școli rurale, majoritatea în limba maghiară.

În cele trei județe, încă înainte de decembrie 1918 funcționa o numeroasă rețea de asociații, ligi și fundații ale populației maghiare. Toate acestea și-au actualizat și adaptat statutul conform prevederilor legislației românești și au obținut recunoașterea juridică. Așa sunt, de exemplu, fundațiile din Sf. Gheorghe ale căror dosar de recunoaștere ca persoană juridică se află la Arhivele Naționale Covasna, în fondul „Tribunalul Treiscaune”: Muzeul Național Secuiesc, Corul Maghiar, Casina, Corul Reformat, Reuniunea Altarului Romano-Catolic din Sf. Gheorghe.

În ceea ce privește învățământul în limba minorităților, trebuie spus faptul că în legea învățământului primar și normal din 26 iulie 1924 se oglindește concepția de ocrotire a acestuia. Învățământul primar era declarat unitar pe tot cuprinsul țării, obligatoriu și gratuit. În școlile statului, învățământul primar se preda în limba română cu precizarea că „în comunele cu populație de altă limbă decât limba română, Ministerul Instrucțiunii Publice va înființa școli primare cu limba de predare a populației respective, în aceeași proporție ca și în comunele românești. În aceste școli studiul limbii române va fi însă obligatoriu, în numărul de ore stabilit prin regulament.” Legea conținea prevederi referitoare la întreținerea învățământului primar care era în sarcina comunelor, statul angajându-se să plătească personalul didactic. În comunele cu populație de altă limbă decât limba română, în care comunele întrețin școlile primare cu limba de predare română, statul va contribui într-o măsură echitabilă la întreținerea școlilor primare ale minorităților.

Ca să înțelegem și mai bine toleranța de care au dat dovadă românii în privința învățământului minorităților conlocuitoare, autorul american Charles Upson Clark, un prieten al României, în cunoscuta lucrare „România unită”, la capitolul „Problema minorităților” povestește cum a văzut el la fața locului „problema școlilor”, aflându-se câteva zile în Transilvania. Ne spune următoarele: „Vizitând o școală primară maghiară din Bistrița, am văzut că elevii foloseau abecedarele dinainte de război, preamărindu-i pe habsburgi, iar într-o școală calvinistă copiii tocmai terminaseră de cântat imnul național maghiar.”

Trebuie afirmat faptul că guvernul român a oferit minorității maghiare posibilitatea de a învăța în școli publice gratuite, în limba maternă și chiar trebuie spus că în Transilvania existau după Unire mai multe școli cu limba de predare maghiară, decât în perioada dualistă. În condițiile vitrege create în perioada dualismului, învățământul în limba română nu s-a putut dezvolta în mod firesc, ajungându-se astfel ca în ajunul Primului Război Mondial să fie în Transilvania mult mai puține școli cu limba de predare română decât maghiară, deși românii formau majoritatea absolută a populației.

Majoritatea populației maghiare a înțeles că respectând legislația românească, prin integrarea în statul creat, va avea numai de câștigat. În privința învățării limbii române și a predării în școală a Istoriei României și a Geografiei, nu erau toți împotrivă. În acest sens există mai multe scrisori primite de către Nicolae Iorga, din Odorhei (Székelyudvarhely), una dintre ele datată 16 februarie 1920, în care dr. Kósa János, profesor de istorie la Colegiul Reformat își exprima dorința de a-și perfecționa cunoștințele privind Istoria românilor: „Noi, secuii, acum suntem strânși la un loc cu românii, de aceea avem dorința nu numai să o cunoaștem, ci să răspândim Istoria românilor, locuind tocmai în mijlocul rasei române.”

Conform statisticilor oficiale, înainte de Unire, în Transilvania existau 5347 de școli primare, dintre care 1497 școli de stat, 507 școli comunale, 1218 școli confesionale ortodoxe românești, 1078 școli confesionale greco-catolice românești, 269 școli confesionale luterane, 388 școli confesionale catolice, 322 școli confesionale reformate, 26 școli confesionale unitariene, 42 școli confesionale evreiești. După limba de predare, erau 2392 școli cu limba de predare română, 2588 școli cu limba de predare maghiară, 287 școli în limba germană și 80 de școli cu alte limbi. În condițiile în care românii reprezentau 57,8% din populație, rezultă că revenea o școală primară la 1233 de români. O disproporție și mai mare se înregistra în cazul școlilor secundare și speciale. Din cele 68 de licee, românii dispuneau de 4, în timp ce maghiarii aveau 54, din cele 117 gimnazii, 2 erau românești și 106 ungurești, din cele 19 școli de comerț, 1 era românească și 17 maghiare. Raportând numărul școlilor la cel al locuitorilor se constată că o școală primară revenea la 503 maghiari și la 1233 români, 1 liceu revenea la 24.365 maghiari și la 590.019 români, 1 gimnaziu la 12.318 maghiari și 737.526 români, 1 școală de comerț la 76.849 maghiari și la 2.969.316 români, 1 institut pentru învățători revenea la 68.665 maghiari și la 368.762 români.

Peste câțiva ani, situația nu avea să difere prea mult. În 1936, în Transilvania, la un număr de 4 grădinițe de copii, 2578 de școli primare, 4 școli civile, o școală reală, 9 școli normale, 5 gimnazii, o școală comercială, 3 școli de ucenici comerciali, toate cu predare în limba română, îi corespundeau: 651 de grădinițe, 2588 școli normale, 109 școli civile, 8 școli reale, 24 școli normale, 52 de gimnaziu, 13 școli comerciale, 165 școli de ucenici industriali, toate cu predare în limba maghiară.

În instituțiile publice din zonă, după Marea Unire, erau angajați pe criteriul competenței și nu al apartenenței etnice, atât români, cât și maghiari. În anul 1933, primăria Sf. Gheorghe avea 25 de funcționari, din care: 7 români și 18 maghiari; 19 căsătoriți, 5 necăsătoriți și unul divorțat. Din tabele nominale cu adresa și numele funcționarilor publici, angajați în principalele instituții din orașul Sf. Gheorghe, în anul 1934 rezultă următoarele date referitoare la numărul și structura etnică a acestora: Judecătoria de Ocol – 4 angajați (3 români și 1 maghiar); Tribunalul Treiscaune – 6 angajați (5 români și 1 maghiar); Administrația de Control Mixtă Treiscaune – 13 angajați (5 români și 8 maghiari); Manufactura de Tutun – 70 de funcționari, din care 32 români și 38 maghiari; Prefectura județului Treiscaune – 40 de funcționari, din care 17 români și 23 maghiari; Serviciul Agricol – 6 angajați, din care 5 români și 1 maghiar; Camera de Agricultură – 4 angajați, din care 3 români și 1 maghiar ș.a. Pe scenele instituțiilor de cultură locale prezentau spectacole de teatru trupe din alte județe ale țării. Astfel, în anul 1937, „Thalia” Societate teatrală apaținând de Teatru Maghiar din Cluj a susținut două reprezentații în orașul Sf. Gheorghe.

De remarcat faptul că publicațiile oficiale ale celor trei județe apăreau în ediții bilingve. La data de 1 aprilie 1922 apare Gazeta Oficială a județului Treiscaune, ediție bilingvă româno-maghiară; în perioada 1926-1938, a apărut sub denumirea Monitorul oficial al județului Treiscaune, avându-l ca redactor șef pe Pompeiu Pop.

În fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, situația numerică a publicațiilor apărute în limba română, bilingve și în limba maghiară între anii 1919 -1940, se prezintă astfel:

În Miercurea Ciuc, din totalul de 14 publicații, 6 erau în limba română, 6 în maghiară și 2 bilingve. În Odorheiu Secuiesc, din totalul de 25 de publicații, 10 erau în română, 13 în maghiară, și 2 bilingve. La Gheorghieni, dintr-un total de 8 publicații, 3 erau în limba română și 5 în limba maghiară. La Cristuru Secuiesc, din 3 publicații câte apăreau, toate erau în limba maghiară. În Toplița a apărut o singură publicație, și aceea era în limba română. La Sf. Gheorghe apăreau 6 publicații în limba română și 4 în limba maghiară.

Din totalul de 61 de publicații, 26 erau în limba română, 31 în limba maghiară și 4 bilingve. Dintre cele în limba maghiară erau: „Csiki Lapok” (săptămânal), „Csiki Néplap” (săptămânal), „A megértés”, „Unitarius Szószék”, „Szekely Nep”, „Uzenet”, „Szekely fold”, „Gyergyo”, „Szekely Közelet” etc.

Documentele de arhivă consemnează cazuri în care și ziariști ai presei minoritare din Ardeal au fost condamnați de către instanțele judecătorești pentru delicte de calomnie și politice. Exista și o presă minoritară loială statului român, cum era publicația „Igazság” [Adevărul] din Sfântu Gheorghe. În anul 1935, Gheorghe de Ferenczy, redactorul responsabil al ziarului trimitea următoarele două telegrame: „Domnului Nicolae Titulescu, Ministru regal al Afacerilor Străine București, Cu ocaziunea apariției primului număr al ziarului săptămânal „Igazság” din Săcuime, permiteți-ne, Excelență, să Vă transmitem sincerile noastre omagii și asigurarea sentimentelor noastre de supunere și devotament. Noul organ de luptă pentru aceleași idei pe care Excelența Voastră atât de magistral le-a dezvoltat în discursul istoric ținut în Cameră, ca răspuns dat contelui Bethlen. Excelenția Voastră ați arătat adevărata cale ce trebue să o urmeze minoritățile din România. Noi căutăm ca pe această cale să conducem poporul săcuesc, loial și credincios Statului Român, ca prin colaborare frățească să ajungem la prosperarea patriei noastre comune. Redacția ziarului „IGAZSÁG”. Redactor responsabil, Gheorghe de Ferenczy, Sft. Gheorghe.”

În a doua telegramă, adresată lui Stelian Popescu, fost ministru, președintele Ligii Antirevizioniste, se spune: „Cu ocaziunea apariției, în limba maghiară, a primului număr al ziarului „Igazság” din Săcuime, Vă trimitem, d. președinte, frățeștile noastre urări de bine. Noul organ luptă în contra tendințelor revizioniste și iredentiste și urmărește îndrumarea pe această cale a populației din Săcuime, loială și credincioasă Statului Român, pentru prosperarea patriei noastre comune, România Mare. Redacția ziarului „Igazság”, Redactor responsabil, Gheorghe de Ferenczy, Sfântu Gheorghe.”

În perioada interbelică populația de etnie maghiară din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, singurele județe din Transilvania în care maghiarii erau numeric majoritari, a beneficiat de instituțiile identitare principale care i-au asigurat păstrarea și afirmarea identității culturale, lingvistice și confesionale. După depășirea greutăților inerente, determinate de schimbarea statutului – din populație majoritară și plină de privilegii în cea de minoritate etnică în cadrul României Mari – lucrurile au intrat pe făgașul normalității. De remarcat capacitatea de organizare comunitară și ajutorul acordat de stat funcționării instituțiilor identitare maghiare.

V.13. Aspecte ale vieții economice și sociale în Ciuc, Odorhei și Treiscaune, după Marea Unire

Cadrul geografic și condițiile climatice au determinat profilul dezvoltării economice și sociale, principalele ramuri ale economiei din cele trei județe fiind agricultura (în special creșterea animalelor și industria alimentară), silvicultura (industria de prelucrare a lemnului), industria mică și prestările de servicii și comerț. Un specific al celor trei județe îl reprezintă bogăția potențialului balnear, pusă în valoare de obiectivele de tratament din stațiunile Vâlcele, Malnaș-Băi, Covasna, Băile Tușnad, Borsec și alte câteva stațiuni de interes local.

În județul Ciuc, în anul 1934, în industria alimentară funcționau 6 mori sistematice, 135 mori țărănești, 2 fabrici de unt, una de spirt, 2 de oțet; în industria lemnului activau 80 fabrici de cherestea, 2 de tâmplărie, 1 de lăzi; în domeniul materialelor de construcție erau 1 fabrică de țigle și 5 de var. În județ funcționau: cariera de Caolin la Sânsimion; pietriș la Gârciu, Ghimeș-Făget și Frumoasa; piatră de andezit-trahit la Toplița-Ciuc, Petru-Rareș, Tușnad și Ciceu; piatră de calcar pentru construcții la Sândominic; piatră de râu la Gârciu, Ghimeș-Făget și Frumoasa, precum și alte unități industriale: 1 turnătorie de fier, 1 mină și topitorie de aramă (Sândominic), 2 exploatații de apă minerală (Imper și Iacobeni). În județ funcționau stațiunile balneo-climaterice Tușnad, Borsec, Iacobeni, Băile Harghita și alte obiective turistice de interes local.

În județul Odorhei, în anul 1934 funcționau 65 mori, 34 întreprinderi pentru prelucrarea laptelui, 4 fabrici de spirt, 1 rafinărie de spirt, 2 fabrici de oțet, 1 de lichioruri și de rom, 1 de culori de pământ, 2 țesătorii, 1 fabrică pentru prelucrarea cânepii și a inului, 1 uzină de fier, 1 de pielărie, 16 de cherestea, 16 de cărămidă și țiglă, 1 de articole de aragonit, 1 de mături, 3 de vase de lut, 2 exploatări de ape minerale, 1 mină de fier, 1 carieră de piatră de calcar. Din întreprinderile de mai sus, următoarele aveau un capital social sau investit de 5.000.000 lei și peste: Moara cu vapori «Elisabeta» Lazăr Sternberg et Co. Oșorhei, Abatorul pentru export «Frigorifere de Vest», Episcopia-Bihorului, Fabrica de cherestea în Șteiu, Fabrica de cherestea «Sohodol» Beiuș, Fabrica de cherestea « Dobrinul », Cristov, Fabrica de cherestea a Soc. « Industrie de pădure » Tileag, Fabrica de cărămidă refractară, țiglă și var « Hephaistos » Aleșd, Rafinăria Soc. « Creditul minier » din Tileag, Fabrica de mucava din Săcuieni, Fabrica de sticlă din Pădurea Neagră, Cuzap, Soc. « Derna-Tătăruș » din Derna. Menționăm deasemenea minele de aluminiu din Dobrești și Roșa ale Societății « Bauxita ». În județ funcționau mai multe stațiuni balneo – climaterice, dintre care cele mai importante erau, Corund, Praid, Vlăhița și Biborțeni.

În județul Treiscaune, în același an funcționau: 4 mori sistematice, 1 fabrică de brânzeturi, 15 de spirt, 2 fabrici de dărăcit lână, una de postav și covoare de lână, 1 turnătorie de fier, 27 fabrici de cherestea, 2 de cărămizi, una de teracotă, 4 de acid carbonic, una de sobe de faianță și vase de lut la Sf. Gheorghe și 1 manufactură de tutun la Sf. Gheorghe, cariere de piatră și granit (la Bicfalău), piatră de bazalt (la Bicsadul Oltului, Comana-de-Sus, Malnaș Băi), piatră de gresie (la Ghelința, Sf. Gheorghe). Județul Treiscaune făcea comerț intens cu produse forestiere, agricole și cu apele minerale care se desfăceau în toată țara. În județ funcționau cunoscutele stațiuni balneare Vâlcele, Covasna, Malnaș, Turia (Balvanyos), Bodoc ș.a.

După terminarea războiului și înfăptuirea marelui vis al unirii tuturor românilor într-o singură țară, greutățile economice și sărăcia erau o realitate cu care se confrunta populația, mai ales cei de la sate, care nu erau nici proprietari de pământuri și nici nu aveau locuri de muncă. Desigur că una dintre cele mai mari realizări ale statului român din perioada interbelică a fost Reforma agrară. La 30 iulie 1921 este adoptată Legea pentru definitivarea reformei agrare în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, de care au beneficiat, atât locuitorii români, cât și cei maghiari, secui, sași și de altă etnie.

În planul sistematizării și dezvoltării orașelor, în perioada interbelică sunt semnalate unele aspecte notabile privind ridicarea unor edificii importante, introducerea și extinderea canalizării și electrificării, modernizarea străzilor și a parcurilor etc. Continuând tradiția vechilor bresle meșteșugărești, o dezvoltare deosebită a cunoscut rețeaua de ateliere meșteșugărești, de servicii și comerț. În anul 1936, în județul Treiscaune, 954 de asemenea unități erau membre ale Camerei de Comerț Brașov. (Anexa nr. 25)

În Sfântu Gheorghe și-au continuat activitatea, cunoscând ample lucrări de modernizare și dezvoltare Fabrica de textile Klinger și Fabrica de Țigarete. În 1920 Fabrica de țigarete a fost preluată de „Instituția Monopolurilor Statului Român”. Între anii 1920-1925 au fost înlocuite vechile utilaje cu altele moderne. La 1 aprilie 1939, Fabrica de țigarete avea 628 de angajați, din care 537 muncitori, 66 erau calificați și 91 funcționari. În 1931, Fabrica de țesături și industrie casnică „Henry Klinger”, din Sf. Gheorghe, avea instalate 335 războaie mecanice moderne, asigurând locuri de muncă pentru cca 470 de lucrători. Fabrica avea și un atelier special de confecții, dotat cu 80 de bucăți mașini de cusut mecanic.

O imagine edificatoare a dezvoltării economice, sociale și culturale a orașului Sf. Gheorghe în anul 1928 este redată în Registrul statistic comunal al localității Sfântu Gheorghe pe anul 1929 (Anexa nr.26). Aceasta era configurația demografică, economică, socială și culturală a orașului Sf. Gheorghe, la 10 ani de la Unirea de la 1 Decembrie 1918.

În toată această perioadă, Statul și-a manifestat o deosebită grijă pentru familiile celor care au luptat cu brațele lor în războiul de reîntregire. Această grijă reiese și din extrasul proiectului de lege referitor la asistența națională a invalizilor, orfanilor și văduvelor de război primit de către Prefectura județului Treiscaune în iulie 1920. În art. 46 din legea menționată se prevede că aceste categorii „au dreptul la împroprietărire conform legii speciale de împroprietărire”. Iar o lună mai târziu, în informarea pe care o făcea notarul județean I.Hamzea, cu privire la starea de spirit a populației județului, se spunea: „Stare de spirit în județul nostru fiind mulțumitoare, nu se impun pentru moment alte măsuri”. (În țară erau îngrijorări și chiar conflicte privind împroprietărirea cu pământ a celor care au luptat pe front).

În anul 1920 într-o circulară a Prefecturii Județului Treiscaune, trimisă primăriilor din județ, referitoare la școlarizarea orfanilor de război, se menționează: ”Să muncim și să muncească toți, din toate puterile, ca nici un orfan, rămas de pe urma eroilor noștri mulți, jertfiți pentru noi, să nu crească și să nu rămână lipsit de elementele și binefacerile luminei culturale”.

În cele trei județe funcționau unități din domeniul sănătății publice și asistenței sociale. Astfel, în județul Ciuc existau: Spitalul județean, Sanatoriul Dr. Hugo Hirsch, Dispensarul Oficiului de asigurări sociale, Oficiu de asigurări sociale, Oficiu Invalizi, Orfani, Văduve de Război (I.O.V.R.), Societatea „Crucea Roșie”, Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Reuniunea poporală romano-catolică, Asociația Altarului romano-catolic, Reuniunea femeilor reformate, Reuniunea femeilor Israelite, Reuniunea femeilor meseriașe, Reuniunea comunității evreești, Azilul meseriașilor bătrâni, Cămin de ucenici.

În comuna Voșlobeni din același județ, prin decizia Ministerului Sănătății și Ocrotirii Sociale, în 1935 s-a aprobat suma de 100.000 lei pentru construirea unui dispensar comunal, care avea să cuprindă și locuință pentru medic. Cu aceeași sumă avea să contribuie și Consiliul Comunal din Voșlobeni. Lucrările au început în data de 19 iunie 1937, edificiul construindu-se într-un ritm rapid, fiind gata la 21 ianuarie 1938. Clădirea este de dimensiuni mari, adecvată unui centru de circumscripție comunală și se află și astăzi în folosință. Tot în domeniul sănătății, comuna amintită a votat și un salariu pentru moașă. care înainte lua 200 lei de caz, oferindu-se credite din bugetul comunei pentru combaterea febrei tifoide la animale și vaccinarea copiilor. La nivelul comunelor s-a încercat constituirea unui fond social pentru ajutorarea celor aflați în necazuri (gospodărie arsă, calamități, înmormântări). Tot în Voșlobeni, lui Dumitru Colceriu, student la drept, i s-a acordat un ajutor de 8 m³ de lemn; domnișoara Margit Petterffiy, de la pretura Gheorghieni era ajutată cu 1.000 lei; regiunea Bicazului fiind devastată de inundații, Consiliul Comunal a votat un ajutor de 10.000 lei pentru sinistrați.

În județul Odorhei erau: 1 spital de stat la Odorhei, 1 sanatoriu particular și 4 dispensare de stat la Odorhei, Ocland, Merești și Sângeorgiul-de-Pădure, Serviciul sanitar al județului și Serviciile sanitare al orașului Odorhei, Casa Centrală de Asigurări Sociale cu filiale medicale la Odorhei, Praid, Cristuru Secuiesc (atunci I.G. Duca), Vlăhița și Tălișoara, cu un total de 7 medici. În Odorhei mai activau: Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Oficiu I.O.V., Casa comunală a săracilor, Casa săracilor a comunității romano-catolice, Casa săracilor a comunității reformate, Societatea filantropică a săracilor, Reuniunea femeilor ortodoxe, Reuniunea femeilor greco-catolice, Reuniunea femeilor romano-catolice, Reuniunea femeilor reformate.

În județul Treiscaune, rețeaua sanitară cuprindea spitale de stat la Sf. Gheorghe, Tg.-Secuiesc și Baraolt, Spitalul Societății pentru profilaxia tuberculozei la Turia, Sanatoriul particular Dr. Fekete, 1 ambulator policlinic la Sf. Gheorghe, dispensare comunale la Hăghig, Ozun, Boroșneul-Mare, Ghelința, Ghidfalău, Serviciul sanitar al județului și Serviciile sanitare, ale orașelor Sf. Gheorghe și Tg.-Secuiesc.

Funcționau, de asemenea, următoarele unități de asistență socială: Casa de Asigurări Sociale din Brașov care avea oficii la Sf. Gheorghe și Tg. Secuiesc și filiale medicale la Sf. Gheorghe și Tg. Secuiesc, Covasna, Comandău, Boroșneul-Mare, Baraolt, Aita-Mare, Ozun, Malnaș, Brețcu-Oituz și Belani-Ghelința. În orașul Sf. Gheorghe mai activau: Societatea. „Crucea Roșie”, Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Societatea de binefacere a femeilor, Oficiul I.O.V, Orfelinatul județean de băieți și Orfelinatul de fete romano-catolic.

Documentele vremii pun în evidență funcționarea instituțiilor de stat specializate împreună cu cele din mediul asociativ, precum și a unităților finanțate din fonduri publice și a celor cu capital privat. După depășirea greutăților din primii ani de după război s-a reușit asigurarea cadrelor medicale de specialitate, atât medici, cât și personal auxiliar.

V.14. Proiectul interbelic de reromânizare a românilor secuizați

Un proiect care a prins viață imediat după Marea Unire pentru românii din fostele județe secuiești a fost cel al „reromânizării românilor maghiarizați”. Acesta a fost inițiat de către intelectuali români ai zonei și a avut ca scop aducerea la matcă, la origini, a locuitorilor români cărora în decursul timpului li s-a maghiarizat numele, care și-au uitat limba și au fost nevoiți să își lase și credința strămoșilor lor.

Proiectul era pornit ca justificat prin faptul că maghiarizarea românilor, întreținută sub multiple forme de către statul maghiar până în 1918, a continuat și după Marea Unire de către oficiali maghiari, în anumite locuri cu rezultate notabile. Profesorul Teodor Chindea, ilustru cercetător al zonei, conducătorul „Gazetei Ciucului” și președinte al organizației locale a „Ligii Culturale a Românilor” și a „Astrei” spunea: „O înlănțuire firească de idei ne îndeamnă să credem că ruptura bruscă cu tradiția maghiară și mai cu seamă influența salutară a statului în regiunile mai profund atinse de morbul maghiarizării, vor aduce noi condiții de viață, provocând transformări care să se simțească la sfârșitul celor 12 ani de la Unire. O clipă însă nu ne-am gândit că după atâția ani, să continue procesul de maghiarizare. Mintea noastră refuză să creadă că statul ar putea să continue cu atâta ușurință, acum chiar, să lase să se piardă suprema avuție națională, care este sângele și credința unui popor și cu toate acestea, procesul de maghiarizare continuă și azi.”

Spusele lui Teodor Chindea sunt întărite de marele istoric Nicolae Iorga, care, într-un discurs pe care l-a ținut la Senat, a afirmat: „Dar ori și cine a fost acela (în secuime) știe că noi nu ne-am luat înapoi pe ai noștri, dar că opera aceasta de deznaționalizare a elementului românesc, prin Biserica Catolică mai ales, continuă și în momentul de față, iar mulți dintre învățătorii pe care îi trimitem noi acolo, învățătorii aceia nu servesc în satul odinioară românesc și în care se păstrează încă tradiția elementului românesc, nu servesc pe ai lor, pe cei adevărați ai lor de acolo, ci servesc ceea ce cere mediul înconjurător.”

La adunarea de reactivare a despărțământului ASTRA Trei Scaune, desfășurată la Sfântu Gheorghe în 15/28 septembrie 1919, preotul ortodox Aurel Nistor din Araci, referindu-se la românii maghiarizați spunea: „Acești frați ai noștri trebuie salvați din ghearele maghiarismului, să învețe din nou limba românească, să îmbrace iar portul românesc, să simtă și să trăiască ca români. Primul lucru care trebuie făcut este să li se deștepte mândria că sunt români. Până acum românii nu au avut ocazia să vadă comorile atât de bogate ale sufletului românesc; li s-a spus de către unguri la toate ocaziile, ca să se rușineze, că fac parte dintr-o naționalitate lipsită de cultură, săracă, întru toată inferioară celei ungurești.”

Românilor li s-a insuflat ideea că sunt o rasă decăzută, urmași de slugi și păstori, veniți din alte părți în Ardeal, că ei nu au nici cultură, nici lucruri de seamă, ca arta, portul sau obiceiuri și tradiții. Proiectul reromânizării inițiat de către autoritățile românești prin oamenii ei de valoare a fost promovat și susținut prin activitatea Astrei, prin Biserică și școală, prin presă, devenind una din prioritățile perioadei interbelice.

Trebuie remarcat faptul că această acțiune de readucere la obârșie a românilor înstrăinați nu era îndreptată împotriva maghiarilor. Nimeni nu avea intenția deznaționalizării ungurilor sau a secuilor.

Biserica Ortodoxă Română, cea care s-a identificat întru totul cu aspirațiile poporului, a avut un rol important în formularea, organizarea și derularea proiectului. Astfel, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, încă din clipa urcării sale în tronul arhieresc, a sesizat această problemă, pătrunzându-i tainele, identificându-se cu ea, îndrăgind-o și urmărind-o cu o rară pasiune și perseverență. Semnificativ este faptul că prima vizită canonică a Mitropolitului Nicolae Bălan, care a durat două săptămâni, a fost efectuată în primăvara anului 1922 în județul Trei Scaune.

În vizitele canonice pe care le-a întreprins pe raza județului Trei Scaune, ierarhul s-a convins la fața locului de dimensiunile procesului de asimilare a credincioșilor ortodocși, în multe localități discuțiile purtându-se în limba maghiară, dar și de statornicia în credință a acestor români deznaționalizați.

Concetățenilor maghiari din Boroșneu Mare le-a spus: „Vin în numele Evangheliei, a iubirii și a bunei înțelegeri. Doresc să înainteze fiecare în limba și cultura lui națională. Țara noastră e destul de largă ca să încapă toți. Românii și ungurii, după experiența de veacuri, au constatat că numai prin egalitate pot trăi împreună, prin dragoste frățească, pe pământul pe care l-au locuit și muncit veacuri de-a rândul.”

La recepția oferită de autoritățile locale, la Târgu Secuiesc, răspunzând preoților romano-catolic și reformat, Mitropolitul Nicolae Bălan a spus: „Este un fapt incontestabil că poporul românesc în decursul veacurilor trecute, până la schimbarea regimului, mai ales în aceste părți, a avut să îndure mari asupriri. În decursul vizitațiunii ce am făcut aproape în toate comunele în care avem credincioși ai bisericii noastre, am putut constata pe toată linia efectul acestei asupriri și deci trebuie să aveți obiectivitatea de a recunoaște această crudă realitate: totuși, noi în credința și în sufletul nostru nobil găsim puterea morală pentru a ierta totul. În schimb, vă rog pe Domniile voastre și pe conducătorii poporului secuiesc, să găsiți forța necesară pentru a uita privilegiile, ca astfel luminați cu toții de spiritul democratic care domină veacul nostru, să putem sta om lângă om, ca frate lângă frate, emulând prin vrednicia personală de care dispune fiecare, întru a produce fapte de progres, cultură și iubire de patrie.”

Un document de o valoare deosebită, cu informații inedite despre activitatea preoțimii ortodoxe din secuime, înainte și după Marea Unire, găsim în Cronica Parohiei Ortodoxe Bățanii Mari din protopopiatul Sfântu Gheorghe, redactată de părintele Ioan Garcea între anii 1925-1940. Preotul Ioan Garcea a făcut parte din generația preoților ortodocși care, după înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, împreună cu învățătorii și celelalte categorii de intelectuali și funcționari români au fost implicați profund în înfăptuirea proiectului interbelic de redeșteptare națională a românilor din fostele scaune secuiești, respectiv „reromânizarea secuizaților”, inițiat cu sprijinul Mitropoliei Ardealului, al Asociațiunii ASTRA și chiar al administrației publice locale și centrale. Cronica pe anul 1925 surprinde aspectele esențiale ale vieții cotidiene, reproduce într-o formă concisă o multitudine de repere ale vieții bisericești și laice, ale conviețuirii interetnice și interconfesionale din localitate și din zona Baraoltului, ale stării de spirit și a mentalului colectiv al populației românești și maghiare. Sunt pagini tulburătoare despre condiția preotului ortodox din parohiile cu credincioși puțini, din localitățile multietnice specifice sud-estului Transilvaniei. (Anexa nr.27).

O analiză realistă, temeinică și obiectivă asupra reromânizării face și cercetătorul clujean Ion I. Russu, în lucrarea sa „Românii și secuii”. Autorul apreciază că acțiunea de reromânizare nu a dat peste tot rezultate apreciabile, din următoarele cauze: nu s-a putut recupera în două decenii ceea ce se pierduse treptat în câteva veacuri, printr-o acțiune îndelungată, perseverentă, în condiții politico-juridice, economice și culturale deosebit de favorabile, cum au fost cele care însoțeau integrarea lentă în comunitatea socială și etnolingvistică secuiască a maselor românești care fuseseră lipsite de formele organizării politice și culturale proprii, despuiate de instituțiile școlare și ecleziastice în limba națională, deci fără forță colectivă de rezistență la presiunea maghiarizatoare; acțiunea a început atunci când, până în 1918, în cele mai multe sate procesul deznaționalizării (cel puțin în ceea ce privește limba vorbită) era consumat de mult, încheiat și ireversibil; în cele mai multe locuri acțiunea apare ca artificială, anacronică, chiar absurdă (ea avea loc asupra urmașilor celor maghiarizați în secolele trecute); acțiunea ce venea cu întârziere de un secol se exercita asupra unor oameni integrați lingvistic culturii maghiare. Același autor clujean este de părere că sprijinul guvernamental a fost insuficient, un efect negativ avându-l birocrația administrativă, gâlceava confesională între ierarhii ortodocși și greco – catolici, la care se adaugă cauzele obiective determinate de condițiile istorice.

Marele istoric și om politic Nicolae Iorga, privind reromânizarea își prezintă punctul de vedere în legătură cu procesul de recuperare a identității cultural naționale și confesionale a oamenilor înstrăinați de neam, precizând că: „Unul dintre mijloacele de acțiune preconizate este, cu necesitate, concentrarea celor mai buni reprezentanți ai corpului didactic.” Cu deplină justificare afirma că Biserica „trebuie să fie punctul de unde să plece un contra-misionarism convins până la fanatism, înțeles ca un devotament pentru cauza națională, luptător până la jertfă, fără ca reprezentanții cultelor să se limiteze doar la susținerea anumitor slujbe după tipic, ci datoria lor ca misionari naționali este să ducă cuvântul de înviere al neamului românesc din casă în casă. Însă, între cele două biserici românești e neapărat nevoie să se încheie un armistițiu fără termen. Cine nu e dispus să accepte aceasta, își trădează neamul. Să se ia exemplu de la minorități care lucrează solidar, peste deosebiri de confesiune.”

Toate acțiunile vizând reromânizarea românilor maghiarizați au fost făcute cu implicarea și sprijinul administrației publice locale din cele trei județe, la nivelul fiecărui județ constituindu-se câte un organism intitulat „Comitetul Cultural Județean pentru reromânizarea elementului etnic românesc maghiarizat”. Comitetul din Treiscaune, constituit în septembrie 1936, era format din 15 membri, în rândul cărora se aflau Prefectul județului, protopopii ortodocși, revizori școlari, șefii unor instituții județene. Comitetul respectiv a întocmit un cuprinzător memoriu asupra problemei românilor maghiarizați, material prezentat la Conferința de la Târgu Mureș ce a avut loc în 21 aprilie 1937, sub președinția ministrului C. Angelescu.

Din perspectivă românească, proiectul reromânizării s-a vrut un demers firesc, o reacție normală, care urmărea eliminarea consecințelor intensului proces de maghiarizare la care au fost supuși românii din fostele scaune secuiești. Practic, demersurile întreprinse sub această denumire au vizat acțiunile de reromânizare propriu-zise, cât și cele care aveau ca obiectiv păstrarea și afirmarea identității etnice a românilor din localitățile etnic mixte și integrarea populației secuiești și maghiare în realitățile politice, sociale, economice și culturale ale României Mari. Maghiarizarea populației românești înainte de 1918 este catalogată de către mediile ungurești ca fiind un proces „firesc” al conviețuirii interetnice din „secuime”, în timp ce „reromânizarea” este apreciată de aceleași medii, în termeni foarte aspri și nominalizată drept cauză principală a atrocităților suportate de români după 1940.

După întreruperea dramatică a administrației românești în zonă, ca urmare a Dictatului de la Viena, au apărut și primele evaluări. Critica cea mai vehementă a politicii românești din secuime a făcut-o istoricul maghiar Tóth Zoltán, în 1941. Datorită lui N. Iorga, „acestui fabricant de virgule, aventurier, încăpățânat, sfidător al adevărului” – cum îl numește Tóth- problema românilor din secuime și cea a reromânizării au devenit „probleme politice”. Pe un ton de o virulență maximă, Tóth Zoltán neagă spiritul științific al articolelor lui Nicolae Iorga și ale celorlalți istorici români care s-au ocupat de istoria secuimii. Tóth reproșează guvernului român faptul că „a uzat de forță și de toate metodele escrocheriei pentru coruperea secuilor de partea românilor”, pentru „românizarea secuimii”, acțiune considerată ca o „dobitocie”.

Un alt autor maghiar, Varga Árpád, afirmă că în perioada celor două războaie mondiale, statul român, în scopul distrugerii blocului compact maghiar din interiorul țării, a dus o politică susținută de convertire, adică a făcut orice pentru a trezi conștiința populației greco-catolice și ortodoxe maghiarizate. Sunt contestate „metodele dubioase de culegere, de prelucrare și difuzare a datelor recensământului cucaracter administrativ din 1920 (după originea populării și nu după limba vorbită frecvent și cu plăcere – criteriu folosit de statistica maghiară), recensământ conform căruia numărul maghiarilor reromânizați «pe hârtie», în cele patru județe secuiești a ajuns la 25 mii”. Acțiunea de reromânizare este privită de același Varga Árpád ca o „încercare de dezagregare forțată a zonelor compacte locuite de maghiari”, care a accentuat „contradicția dintre minoritățile naționale și etnia dominantă”. «Furia de convertire» a autorităților românești s-a întors împotriva lor, după noua schimbare de putere din 1940”, realitate demonstrată cu o relatare locală maghiară, din care redăm selectiv: „După schimbarea de imperiu din septembrie 1940, castelele din cărți de joc românești de pe Pământul Secuiesc s-au dărâmat. Cei convertiți în timpul imperiului român, s-au reconvertit imediat la vechea religie”. Ei au fost urmați de cei din căsătoriile mixte și de toți cei care „nu numai lingvistic, dar și în simțăminte erau maghiari și care simțeau că apartenența lor la confesiunea română nu se împacă cu situația lor de maghiari”.

Întrebarea firească ce se pune este dacă astăzi mai este posibil să se reia într-o formă actualizată proiectul de „reromânizare” a acestor oameni peste care au trecut năprasnicele furtuni din ultimii 50 de ani. Răspunsul îl găsim într-un episod relatat de protopopul de vrednică amintire Constantin Gane, din Miercurea Ciuc. Aflat într-o vizită la una din parohiile cu credincioși români maghiarizați, bătrânul epitrop i-a spus în limba maghiară:

„ Ați venit prea târziu, părinte! Ați întârziat 50 de ani. Acum tare mă tem că nu se mai poate face nimic.” Un bun cunoscător al realităților din zonă, dr. Gheorghe Olteanu, stabilit în Germania, referindu-se la această problemă apreciază că „este iluzoriu să creadă cineva, că românii pierduți în 1940 – 1944, siliți să treacă la cultele maghiare ar mai putea fi recuperați după atâta timp, la a doua sau a treia generație.”

Important este ca, prin eforturi conjugate din partea autorităților, precum și din partea reprezentanților celor două etnii, română și maghiară, să se găsească îngăduință, toleranță, precum și soluțiile cele mai viabile pentru păstrarea și afirmarea identității etnice, lingvistice culturale și confesionale în mediu multietnic și pluriconfesional, specific județelor Covasna și Harghita, și nu într-o enclavă etnică, cum doresc adepții separatiști.

V.15. Dificultăți de integrare a populației maghiare și acțiuni iredentiste după Marea Unire

Crearea statului național unitar român a însemnat pentru maghiari un nou cadru organizatoric-statal, economic, politic și juridic de dezvoltare. Pentru maghiarii din Transilvania, trecerea de la statutul de superioritate politică, economică și culturală la cel de minoritate a reprezentat o traumă și o problemă de adaptare, aceasta fiind foarte greu de rezolvat, ei au trebuit să facă față noilor condiții create și să-și creeze institutii culturale noi, care să continue tradițiile culturale din trecut. Noile condiții au impus regândirea strategiei clasei politice maghiare și adaptarea politicii la noul cadru politic și juridic al statului român.

În perioada interbelică procesul integrării populației de etnie maghiară în realitățile României Mari a fost unul gradual, mult mai dificil în anii de început și mai lesnicios în anii care au urmat. Un motiv evident pentru accentuarea tensiunilor dintre români și maghiari la începutul perioadei interbelice l‐a constituit problema comunicării. Pentru mulți maghiari, greutățile de acomodare cu limba statului din care făceau parte derivau nu numai din probleme de natură lingvistică, ci și natura obișnuinței ca limba lor să fie oficială.

În plus, dificultățile maghiarilor de adaptare la cadrul reprezentat de statul român și autoritățile românești erau alimentate și de felul cum fuseseră văzuți românii de către maghiari înainte de 1918, altfel spus care erau stereotipurile prevalente în societatea maghiară cu privire la români. Concurența dintre școlile de stat pentru minoritari și cele confesionale dădea naștere pe plan local la animozități și tensiuni.

Al doilea domeniu unde tensiunile dintre români și maghiari au cunoscut o etapă de recrudescență în primii ani interbelici a fost cel referitor la proprietatea asupra pământului. Au existat probleme diverse și în materie de administrație, justiție, viață politică, activitate economică și chiar cultură și artă. Așadar, relațiile dintre români și maghiarii din România în primii ani interbelici au fost în general tensionate din varii motive. Evoluția istorică condusese la crearea unui decalaj politic, social, economic și cultural în Transilvania între români și maghiari în favoarea acestora din urmă. Inversarea situației politice de după 1918 trezise speranța majorității românești de a putea înlătura rămânerea în urmă. Românii cereau sprijinul statului pentru recuperarea decalajului, iar maghiarii solicitau egalitate deplină, libertate de acțiune, fără intervenționism statal.

Guvernul maghiar, ca o contra ofensivă promptă la acțiunile românești de la Alba Iulia, a organizat la 1 Decembrie 1918, la Cluj, Divizia Secuiască, condusă de Karoly Kratochwill, divizie ce număra, la sfârșitul lunii Decembrie, 3000 de soldați. Și tot la Cluj își începea activitatea, la 14 Decembrie, Comisariatul General al Ungariei de Răsărit, condus de Apathy Istvàn, compus din 14 secțiuni, organism investit de Guvernul maghiar cu largi prerogative. Într-o ședință a Consiliului de Miniștri ungar s-a ordonat constituirea Comitetului de guvernare centrală transilvăneană maghiară, avându-l în frunte tot pe Apathy, care a cerut pentru maghiarii din Transilvania o guvernare autonomă. În tot acest timp, autoritățile maghiare făceau eforturi pentru ținerea la Cluj a unei mari adunări populare la care au fost invitați „toți locuitorii neromâni ai Transilvaniei”. Cu câteva zile înaintea adunării, desfășurată în 22 Decembrie, presa maghiară vorbea despre întrunirea a cca 100.000 de oameni, care ar urma să proclame Republica Ardeleană Independentă. La Cluj, în 22 Decembrie au fost prezenți cca 50.000 de oameni, maghiari și șvabi. În Rezoluția adoptată cu această ocazie, cei prezenți s-au pronunțat pentru menținerea integrității teritoriale a statului maghiar, în care toate națiunile să se bucure de largi drepturi, protestându-se împotriva Hotărârii de la Alba Iulia. Comisariatul Maghiar din Cluj și-a continuat, teoretic, existența, dar activitatea lui a devenit aproape nulă.

În luna ianuarie a anului 1919, o delegație maghiară din Cluj s-a deplasat la Sibiu pentru a discuta chestiuni legate de administrarea Transilvaniei. Această delegație a cerut, printre altele, ca în zonele maghiare, limba în administrație să fie maghiara, iar în zonele românești, româna, și în zonele mixte să fie bilingvă. Consiliul Dirigent nu a fost de acord cu aceste propuneri, fapt pentru care prin Decretul I se introducea limba română ca limbă oficială. Însă nu peste tot s-a respectat hotărârea Consiliului Dirigent. „La 8 ianuarie, Comitetul administrativ din Odorhei s-a pronunțat pentru instituirea unei administrații secuiești. La 9 ianuarie, Pàal Arpàd, vicecomite, a fost arestat de autoritățile române pentru că a luat jurământul de la 36 de funcționari în favoarea Republicii Secuiești, Republică ce fusese proclamată la 28 noiembrie 1918.”

În multe din județele Transilvaniei puterea de stat maghiară s-a menținut și după 1 Decembrie 1918. Cu toate că funcționarii de stat au depus jurământul de fidelitate față de statul român, situația concretă la fața locului era cu totul alta. Românii au fost în continuare supuși unui tratament discriminatoriu și represiv. „Mai ales fruntașii lor au fost intimidați, terorizați, alungați de la casele lor, înrolați cu forța în armata maghiară și chiar uciși.” Toate acțiunile maghiare au avut ca scop reîncadrarea în statul maghiar a teritoriilor locuite în marea lor majoritate de nemaghiari, care pe baza principiului dreptului popoarelor la autodeterminare se desprinseseră de Ungaria. Nu s-a putut realiza introducerea vieții de stat românești decât cu ajutorul armatei. Actul de la 1 Decembrie 1918 fusese înfăptuit prin forțele proprii ale poporului român și iată că încă o dată se impunea să fie dus la bun sfârșit tot prin forțe proprii. Istoricul Dumitru Suciu, în cartea sa Evoluția ideii de Europă unită, subliniază faptul că a fost din nou nevoie ca armata să intervină în 1919 cu forța armelor pentru a menține în viață și a apăra pe teren voturile din 1918, prin respingerea invadatorilor unguri și ruși, peste Nistru și până la Budapesta.

Campaniile militare victorioase ale armatei române din aprilie-mai și iulie-august 1919 nu au urmărit cuceriri teritoriale străine, ci au avut caracterul unor războaie drepte de apărare și de susținere a intereselor naționale românești. Statul ungar a exercitat o presiune constantă după anul 1918 asupra relațiilor interetnice din România, influențând raporturile dintre minoritatea maghiară și statul român, precum și asupra raporturilor dintre români și maghiari în tot spațiul transilvan, dar mai ales în zona secuiască din sud-estul Transilvaniei.

În ceea ce privește raporturile dintre populația maghiară și statul român, putem puncta trei mari direcții:

Cei care nu dădeau prea mare importanță desfășurării evenimentelor, dar care erau dispuși să încerce o nouă experiență în cadrul statului român național unitar.

Cei care au înțeles ireversibilitatea evenimentelor, caracterul democratic al statului român și dorința românilor de a se uni într-o singură simțire și suflare românească. În această categorie au intrat destui secui și maghiari: „A ațâța discordia între popoarele ce trăiesc aici, astăzi, înseamnă a le împinge înapoi în robie, din care s-au eliberat numai cu prețul luptelor duse de secole întregi… Pe noi, locuitorii maghiari, ne leagă un trecut de 1000 de ani de acest pământ și de locuitorii săi de altă limbă, dar în primul rând de poporul românesc.” O mare parte a populației, precum și unii dintre fruntașii maghiari au înțeles caracterul de neschimbat al evenimentelor. „Dacă țăranii și muncitorii, în masele lor largi nu doresc să se reîntoarcă la Ungaria, aceasta spune că 70% dintre maghiari nu doresc revizuirea. Nu există secui cu minte care să vrea sau să vorbească să desfacă aceste legături cu statul de astăzi.”

Cei care vroiau revenirea la vechea stare de fapt, adică alipirea Transilvaniei la Ungaria. Din acest curent făceau parte vechea aristocrație, birocrația imperială, elementele șovine din cadrul intelectualității. Chiar înainte de semnarea tratatului de la Trianon, acest curent și-a făcut simțită prezența: „Minoritarii maghiari și secui au luat față de noi o atitudine neprietenoasă imediat după ocuparea militărește a Ardealului și în timpul Conferinței de Pace de la Paris. S-au organizat și s-au înțeles toate căpeteniile religioase și au trimis emisari în toate țările occidentale să facă propagandă în contra unirii cu România. S-a făcut propagandă prin gazete străine și broșuri. S-a făcut apel la toți coreligionarii lor din Europa și America. În septembrie 1918 au prezentat un memoriu Consiliului de cinci membri de la Conferința de Pace cu cele mai violente insulte la adresa poporului român. Episcopii Nagy și Joseph Francois au făcut apeluri protestanților din lumea întreagă prin care suntem arătați ca un popor de cultură inferioară, în care se spune că dacă Transilvania va fi ruptă de Ungaria, atunci nu va fi pace, va renaște un iredentism furios, și că ei mai bine vor muri la post decât să cedeze.”

După semnarea Tratatului de pace, iredentismul maghiar a continuat cu forțe sporite. De abia după ratificarea de către Ungaria a tratatului de la Trianon minoritatea maghiară a considerat că există noua stare de lucruri. Funcționarii au fost instruiți să nu presteze jurământul față de statul român, fiindcă oricum noua stare de lucruri nu va dura mult.

După 1 Decembrie 1918, maghiarii ajunși cetățeni ai statului român nu au avut de suportat niciun fel de asuprire națională sau socială. Felul în care minoritatea maghiară s-a comportat nu înseamnă în niciun fel acțiune politică discriminatoare din partea statului român. Iredentismul maghiar de la noi s-a accentuat și a căpătat valențe noi odată cu crearea Partidului Maghiar în 22 Decembrie 1922. În fruntea lui erau vârfurile aristocrației maghiare din Transilvania, foarte mulți demnitari ai monarhiei dualiste, reprezentanți ai burgheziei și intelectuali. La al III-lea congres al partidului, la Brașov, s-a stabilit tactica și strategia partidului: opoziție intransigentă, orientare revizionistă, atitudine revanșardă, contestarea realităților. Referindu-se la acest congres, Gheorghe Tătărăscu a spus: „Urmărind Congresul de la Brașov, am putut constata că din partea unor conducători ai partidului maghiar nu a fost rostit decât glasul urii și al învrăjbirii. Nu am auzit nici un cuvânt al prieteniei și al răbdării. Nici un cuvânt de recunoștință față de stat, care în astfel de condiții grele, cu prețul atâtor sacrificii, asigură existența și dezvoltarea pașnică a minorităților.”

Statul maghiar de la Budapesta a influențat într-un mod decisiv atitudinea dușmănoasă și iredentistă pe care au afișat-o liderii comunității maghiare din Transilvania. Petru Gârboviceanu, într-una din lucrările sale, în care tratează despre minoritățile din România, consemna: „Sunt 10 ani de la Unire și conducătorii acestei minorități duc lupta contra statului român peste hotare și chiar înăuntru, pentru chestiuni inventate și pentru situațiuni inexistente.”

Julius Glattfelder, episcop romano-catolic de Timișoara, primind în octombrie 1922 o delegație a Uniunii Populare Catolice, rugat fiind de aceștia să-i sprijine în organizarea lor, a spus următoarele: „N-am nici o încredere în Uniune, fiindcă ea tinde la liniștirea spiritelor și la consolidarea țării. Nu sunt partizanul unei asemenea stări care duce la întărirea dominației române. Dimpotrivă, sunt pentru pasivitate, pentru o acțiune care să producă nemulțumirea și ura în contra statului român, prin toate mijloacele, pentru ca acesta să se prăbușească, iar noi să revenim sub suveranitatea Ungariei milenare, al cărei cetățean eu încă mă consider.”

Episcopul Oradiei, contele Szechenyi, moare și lasă averea sa moștenire Episcopiei, dar numai atunci când Oradea nu va mai fi sub stăpânire românească. Și toate acestea în condițiile în care tot personalul bisericesc era plătit de statul român.

Sprijinul, atât moral, cât și material pentru susținerea acestor idei venea din Ungaria. Acolo s-a înființat o asociație care s-a numit (în traducere românească) „Ungurii care se deșteaptă” (Az ébredő magyarok), cu scopul de a face propagandă pe toate căile, în țară și în străinătate, pentru a provoca simpatii și mișcări pentru Ungaria „mutilată”, precum și pentru revizuirea tratatelor de pace. Și oamenii politici de la Budapesta alimentau spiritul iredentist, cu declarații dintre cele mai periculoase. Horthy, la o sărbătorire a eroilor maghiari declara: „Va veni ziua când vom implanta iarăși pe culmile Carpaților drapelul național maghiar cu chipul fecioarei Maria”.

Primul ministru Bethlen afirma în 1925: „Modificarea tratatelor de pace pe care le-am iscălit prin constrângere este ambiția oricărui ungur.” În Ungaria, Ministerul Instrucțiunii Publice a introdus în programa școlară primară și secundară instrucția și educația iredentistă, lecții despre Tratatul de la Trianon, cu scopul de a implementa în mentalul tinerilor ideea că Ungaria a fost mutilată pe nedrept. Și tot în Ungaria s-a tipărit „Catehismul Național Unguresc”, în care românii sunt prezentați ca fiind niște barbari și înapoiați, de o cultură și o origine inferioară.

Guvernul Ungariei a organizat în România, chiar din 1919, o întinsă rețea de spionaj cu caracter militar, economic, dar și cu rol de influențare a populației în vederea acceptării țelurilor revizioniste ale Budapestei. După semnarea Tratatului de la Trianon, activitatea de organizare a acestei rețele s-a intensificat, trecându-se și la acțiuni teroriste. Pe teritoriul Ungariei au apărut centre de instrucție pentru viitori spioni, cel mai adesea selectați dintre ungurii plecați din Transilvania – pentru că știau bine regiunea, aveau aici legături de rudenie și astfel, revenirea lor nu trezea suspiciuni și pentru că știau limba română puteau obține mai ușor informații.

Într-o notă a Serviciului de Informații al Direcțiunii Generale a Poliției s-a luat poziție față de mișcările iredentiste din România: „Grofii și baronii, care în majoritate sunt în fruntea Partidului Maghiar, dirijează cu măiestrie întreaga rețea de minciuni și intrigi, speculând naivitatea maghiarilor. Ei sunt cu ochii mereu ațintiți spre Budapesta, de unde primesc instrucțiuni de modul cum trebuie dusă propaganda iredentistă de la noi din țară”. În altă notă informativă se arată: „Este falsificată însăși atmosfera vieții de stat a poporului nostru, care este arătat ca un popor brutal, cinic, intolerant, lipsit de orice înțelegere față de nevoile sufletești, pentru idealurile de cultură ale populației maghiare”. Propaganda revizionistă și antiromânească era finanțată de Ungaria cu 50.000.000 lei.

Au fost multe cazuri de încălcare a legislației și manifestare a ostilității față de autoritățile statului român. În raportul Companiei de Jandarmi Treiscaune referitor la starea de spirit a populației, printre altele, se menționează că „Altruismul și toleranța prea mare din partea autorităților române a dat naștere la o încuibare și mai puternică a șovinismului maghiar, care se accentuiază tot mai puternic, atât la straturile păturei culte, cât și în clasa țărănească”. Un alt caz este prezentat în circulara privind obligativitatea oficiilor de stare civilă de a elibera extrasele și certificatele în limba română, unde se precizează: „Având în vedere că din mai multe dosare înaintate nouă și din reclamațiile diferitelor autorități am constatat că unele oficii de stare civilă încă și astăzi după trei ani de stăpânire și administrație românească eliberează extrase și diferite certificate în limba maghiară, se dispune încetarea acestei stări de lucruri”.

Acțiunile iredentiste se manifestau în cele mai diverse moduri. Un caz grav s-a petrecut la data de 26 septembrie 1921, în jurul orelor 01.30, când jandarmii din Secția Aita Mare a Companiei de Jandarmi Sfântu Gheorghe urmăreau pe Palty Sándor, de 20 de ani, aflat cu domiciliul în Aita Mare, din fostul județ Treiscaune, cunoscut ca spion ungur. În timp ce era urmărit, Palty Sándor a tras focuri de revolver asupra jandarmilor, împușcând mortal pe plutonierul Tatu Ioan și pe sergentul instructor Grideanu Ioan, ambii de la Secția de jandarmi Aita Mare. Apoi, criminalul a dispărut în direcția Ciuc. La 3 octombrie 1921 a fost pus în urmărire generală pe țară de către Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale. În anul 1927 se cunoștea că se afla fugit în Ungaria și lucra ca funcționar la Căile Ferate ungare, în apropiere de frontiera română, continuând să se ocupe cu spionajul și uneltirile contra statului român. La prefectura județului Treiscaune nu se cunoștea dacă statul român a cerut extrădarea criminalului. Astfel de acțiuni iredentiste se întâmplau nu numai în localitățile din sud-estul Transilvaniei, ci și în alte părți din România Mare.

În 15 ianuarie 1919, în timp ce atacau localitatea Bratca din Bihor, soldații din Divizia Secuiască strigau: „Vrem să bem sânge de valah”. În plan economic, revizionismul maghiar încerca să submineze Statul Român prin păstrarea pârghiilor esențiale ale finanțelor, industriei și comerțului, în toate domeniile sprijinind numai elementul maghiar, în defavoarea celui român.

Față de revizionismul maghiar s-a înregistrat în România o reacție complexă. Majoritatea românilor s-au pronunțat împotriva tezei revizioniste și a celor ce o susțineau; la nivelul opiniei publice a fost o permanentă respingere. Aceeași atitudine o găsim și în declarațiile reprezentanților instituțiilor guvernamentale, în declarațiile partidelor politice și majorității persoanelor importante din toate domeniile. Însă de multe ori statul Român a avut o excesivă toleranță față de manifestările revizioniste din România, fapt ce a dus la o reacție firească în rândul românilor care doreau o politică fermă față de orice atentat la adresa României Mari. Înființarea la Budapesta a Ligii Revizioniste susținute de guvernul Ungariei și de majoritatea opiniei publice, a provocat și la noi o conștientizare tot mai vie în rândul populației a pericolului în care se aflau și cristalizarea ideii de a se forma anumite organizații pentru popularizarea, în rândul opiniei publice, a pericolului iminent și a se duce o intensă propagandă antirevizionistă. În România, inițiativa a avut-o Stelian Popescu, directorul ziarului „Universul”, în ale cărui pagini a început să fie mediatizată ideea. Printre primele răspunsuri venite din țară era cel din zona cea mai periclitată a românismului transilvănean, din județul Treiscaune. La 15 noiembrie 1932, Valeriu Bidu, președintele filialei Astra din Târgu Secuiesc, îi scria lui Stelian Popescu următoarele: „Românii din Târgu Secuiesc reprezintă avangarda românismului în secuime. Ei răspund cu unanimă însuflețire la Apelul de mobilizare a conștiinței naționale pentru apărarea tratatelor de pace și a integrității teritoriale a scumpei noastre Patrii. La apelul lansat de dumneavoastră prin ziarul Universul avem un singur cuvânt <Prezent>”. Astfel, la data de 15 decembrie 1933 s-a constituit la București, Liga Antirevizionistă Română, cu sediul în Palatul Ziarului Universul. Președinte de onoare era Patriarhul Miron Cristea, iar printre întemeietori se găseau: Stelian Popescu, Gheorghe Țițeica, Voicu Nițescu, Ioan Lupaș, Nae Ionescu, etc. Scopul înființării acesteia era definit în Statutul de organizare al Ligii, care la punctul A menționa: „Să dezvolte simțăminte de solidaritate și de rezistență românească, organizată împotriva încercărilor și atingerilor aduse unității teritoriale a Țării Românești și demnității naționale a Poporului Român”. În Transilvania acțiunile cele mai importante ale Ligii, au avut loc în zona graniței de vest și în „secuime”, părțile cele mai amenințate de politica revizionistă. În data de 26 martie 1934 erau trimise în „secuime” 30.000 de exemplare de formulare pentru înscrierea în LAR. Formularele erau scrise în limba română, dar și în maghiară, pentru românii care nu mai știau limba. La începutul anului 1934, au avut loc mai multe manifestații, mai ales în județul Treiscaune. La Ozun, manifestația a impresionat profund chiar și pe populația maghiară a celor 19 comune din plasa respectivă, atât prin desfășurarea ei, cât și prin frumusețea dansurilor populare de la serbarea ce a urmat și frumusețea costumelor populare. „Putem spune că la Ozun – se concluziona în raportul trimis Organizației Regionale Cluj – s-a îndeplinit o mare operă românească”. Dintr-o altă localitate a județului Treiscaune, comuna Baraolt, Comitetul local LAR scria conducerii din Cluj la 26 aprilie 1934 următoarele: „Văzând proporțiile ce a luat mișcarea revizionistă din Ungaria și fiind animați de cel mai cald patriotism, noi, învățătorii Cercului cultural didactic Baraolt din Treiscaune, am subscris o declarație colectivă de înscriere ca membri ai Ligii. Noi cunoaștem foarte bine atitudinea minoritarilor de aici, inspirați de către iridenta din Budapesta, și suntem nevoiți de multe ori să suferim batjocurile și manifestările otrăvitoare ale lor”. La Valea Mare, din același județ, avea loc o manifestare populară de aderare la LAR, pe 24 iunie 1934. Cei prezenți adoptau o moțiune în care se spunea: „Ne unim la lupta pentru apărarea granițelor de azi ale scumpei noastre țări, România Mare. Salutăm pe marele român Stelian Popescu, președintele LAR, și răspundem dușmanilor într-un singur glas: Nu vă puteți atinge și nu veți putea schimba hotarul nici cu un deget din locul unde este așezat azi”. În Sfântu Gheorghe a avut loc ședința de constituire a LAR în data de 3 august 1934, iar președinte al organizației a fost ales protopopul Aurel Nistor, care îi transmitea lui Stelian Popescu următoarele: „Românii din orașul Sfântu Gheorghe, organizând secția LAR, accentuează dorința de a contribui prin muncă, răbdare și spirit de jertfă la întărirea hotarelor țării, atrăgând la această muncă patriotică și pe conlocuitorii minoritari, prin iubirea și respectul reciproc”. Și în județele Ciuc și Odorhei, LAR a strâns mulți adepți. S-au păstrat rapoarte privind manifestările populare din Miercurea Ciuc, Sângiorgiu de Pădure, Bicazul Ardelean, Tulgheș, Sânmartin, Ditrău. În toamna anului 1936, LAR a susținut campania națională de protest împotriva discursului lui Mussolini, ținut la Milano, prin care dictatorul cerea „dreptate pentru Ungaria”. În orașul Sfântu Gheorghe în anul 1936 a avut loc o mare manifestație antirevizionistă, la care Valeriu Bidu, prefectul județului, și cu ceilalți participanți au audiat conferința lui Nicolae Iorga ținută la Radio București, ca răspuns la discursul lui Mussolini. Reacții față de același discurs s-au produs și în alte localități din sud-estul Transilvaniei. La Odorhei în publicația „Glas Românesc în regiunea secuizată”, fondatorul ei, Octavian Dobrotă, semna un articol cu un mesaj către italieni, intitulat: „Încurajați-i fraților, căci noi tot nu descurajăm – ne vrea Ardealul? Să vie Mussolini, ca să-i arătăm deosebirea între eroismul nostru și al lor. Nu suntem Abisinia, d-le Mussolini; nu vom merge la Liga Națiunilor ca să ne văicărim, ci vă vom bate, așa cum se bat copiii răi și neascultători.”

Documentele vremii ne dezvăluie câteva chestiuni punctuale ale desfăsurării iredentismului maghiar.

Direcția Poliției și Siguranței Naționale, din cadrul Consiliului Dirigent, prin Resortul de Interne, informa Prefectura județului Treiscaune în anul 1920 despre faptul că, „21 de funcționari de la primăria din Târgu Secuiesc nu au depus Jurământul de fidelitate și folosesc în continuare ștampile ungurești”, solicitând Prefecturii să ia măsuri pentru intrarea în legalitate, potrivit prevederilor Ordonanței M.I. nr. 19789, publicată în Gazeta Oficială nr. 98/1920. În anul 1920, șeful Poliției locale din „Târgul Secuilor” sesiza Prefectura județului Treiscaune despre faptul că „Primăria orașului «Târgul Secuilor» are numai inscripție simplă, fără emblema statului român”, și solicită sprijin pentru ca firma cu denumirea instituției să fie confecționată conform prevederilor legale, ca astfel „cel puțin în formă să se vadă că Târgul săcuilor încă aparține României Mari”.

În raportul șefului Poliției de Stat Sfântu Gheorghe, din 10 martie 1920, adresat subprefectului județului Treiscaune, este semnalată „nearborarea stindardului românesc pe clădirea Gimnaziului Reformat din localitate”, în zilele de 6 februarie și 9 martie. În finalul raportului se spune: „Vă comunic aceasta ca în viitor, dacă Direcțiunea și corpul profesoral se va mai întoarce către D-voastră pentru alimente, să binevoiți a-i trata în felul și chipul pe cum ei recunosc statul român”.

Avocatul Ioan Fenechiu din Târgu Secuiesc, într-un memoriu redactat în anul 1921, reclama comportamentul șovin și antiromânesc al primarului orașului Târgu Secuiesc, Molnár Déneș, astfel: ”Un alt exemplu este că a venit în localitate parohul Nicolae Dima, care este și confesorul armatei din localitate. Nici acestuia nu i s-a dat locuință, așa că a fost nevoit să se mute la unul din parohienii săi, Constantin Matei. (…) Cu un cuvânt, orice român ar veni în localitate i se pune tot felul de piedici numai ca să fie silit a părăsi orașul”

La un an după Marea Unire, multe dintre simbolurile statului maghiar nu fuseseră încă înlăturate de pe frontispiciul instituțiilor românești, încă se mai foloseau imprimate cu antetul statului maghiar, la fel ca și în cazul timbrelor judiciare și se redactau acte oficiale în limba maghiară, deși dispozițiile date în acest sens erau cât se poate de clare și nu lăsau loc de interpretări. Desfășurarea revizionismului maghiar s-a bazat pe mulțimea de manifestări ostile Statului Român, autorităților sale, însemnelor sale și Familiei Regale, cu autori singulari sau în grupuri mici. Uneori erau incitați chiar reprezentanții Bisericilor Maghiare iar alteori chiar aceștia erau cei care instigau la ură. Astfel de manifestări ostile erau în public, pentru a fi cât mai vizibile. Celor care erau actori principali în astfel de manifestări iredentiste li se conferea o aură de martiri ai luptei naționale.

Astfel, în 1922 este transmis în teritoriu ordinul circular al Ministerului de Interne referitor la nulitatea actelor publice pe care sunt aplicate ștampile în limba maghiară, cu conținut iredentist: „Ungaria ciuntită nu e țară”, sau „Ungaria întregită e un rai”. Peste un an, Ministerul de Interne transmitea circulara privind acordarea cetățeniei române ziariștilor maghiari numai după o atentă verificare. „Acești ziariști – se precizează în documentul menționat – odată intrați în țară se dedau la o întinsă propagandă iridentă maghiară, căutând să strângă rândurile ungurilor prin mijlocirea unor societăți sportive, muzicale etc.” În același an este difuzată circulara referitoare la „inscripțiunile cu caracter iredentist din unele certificate oficiale maghiare”. „Autoritățile Ungare – se spune în circulară – pentru a menține și alimenta sentimentele șoviniste ale populației maghiare din țările succesorale, obișnuiesc să treacă pe certificatele oficiale ce le eliberează inscrpțiuni cu caracter iredentist”.

În informarea Inspectoratului Școlar Brașov adresată Ministrului Învățământului, referitoare la împotrivirea unor preoți față de școlile de stat, se menționează: „Domnule Ministru, În județul Treiscaune se face în toate comunele, o agitație sălbatică împotriva școalelor de stat, deși acestea sunt cu limba de predare maghiară, făcându-se fel și fel de presiuni asupra părinților, ca să nu-și dea copiii <în școlile valache>, ci în cele confesionale.”

O privire de ansamblu asupra integrării populației maghiare in județul Treiscaune o regăsim în darea de seamă a activității sociale, financiare, economice și administrative a primăriei Sf. Gheorghe pe anul 1935, unde printre altele, se menționează: „Am fi mulțumiți dacă sufletul secuilor de aici s-ar fi trasformat numai cu 25% decât ținuta exterioară, dar, cu părere de rău, trebue să constatăm negativ și o dovadă concludentă că, în sufletul lor trăiește trecutul, este situația că orice manifestație românească școlară, culturală, teatrală etc. nu are concursul populației maghiare nici chiar al intelectualilor, care au obligația de a cunoște limba oficială și pentru aceasta de a se cultiva în domeniile ei. (…) Găsim printre secuii acestui oraș, cetățeni cu nume românești, care nu știu românește, își cunosc însă originea lor; sunt români maghiarizați, deznaționalizați prin influiența mediului sau forțați de împrejurări, care după datele oficiului parohial ort. rom. ar fi în număr de 342 suflete. (…) Populația orașului nostru este pașnică, loială și muncitoare. Separatismul între națiunile conlocuitoare domină orice activitate comună”.

Din cercetarea documentelor de arhivă reiese faptul că mai multe comune, cum ar fi : Ciucani, Sânmartin, Simionești, Cetățuia, treceau în mod abuziv și fraudulos clădirile școlilor pe teritoriile composesoratelor. Prin aceste măsuri abuzive se suprima pentru români calea spre cunoaștere și spre iluminare. Faptul dezvăluie un exclusivism etnic maghiar în defavoarea elementului românesc. Într-o relație armonioasă și firească ar fi putut ca în același local de școală să învețe, atât români, cât și maghiari, mai ales în clădirile școlilor care aparțineau statului. Un alt aspect care atrage atenția în legătură cu aceste școli este faptul că unele ignorau intenționat legea învățământului, dar și programele școlare. „Multe din conducerile acestor școli căutau să eludeze programele de învățământ aprobate de Ministerul Învățământului, promovând un spirit conservator, de închistare națională.”

Au fost cazuri în care, chiar în fața probelor evidente, unii nu au recunoscut apartenența la averea publică a clădirilor școlilor și nu au fost de acord cu predarea edificiilor școlare confesionale pentru a funcționa ca școală de stat. Un asemenea caz s-a petrecut la Lăzarea, la 16 septembrie 1924.

În același timp se intensificau demersurile în plan extern. În primăvara anului 1921, bisericile protestante din SUA au trimis în Transilvania, la insistențele coreligionarilor, trei misionari pentru a se convinge dacă nedreptățile de care se plâng aceștia sunt juste. Cei trei au vizitat România timp de patru luni și au ascultat plângerile celor nemulțumiți. Reveniți în SUA, misionarii au editat o broșură în care au arătat suferințele minorităților religioase din România, care se plângeau cel mai mult de administrația românească din Transilvania.

Uniunea Apărării Naționale Ungare, cunoscută și ca Liga pentru Apărarea Integrității Ungariei, a continuat activitatea de propagandă externă prin deschiderea unei filiale în SUA. În luna mai 1921, în localul școlii ungare din New York, a avut loc o consfătuire la care au participat 50 de persoane, emigranți maghiari din Transilvania, care au pus bazele unei societăți a ungurilor din SUA cu scopul de a promova reîntregirea Ungariei. Comitetul de conducere a fost alcătuit din patru persoane: președinte – Andrei Sebestyen, preot reformat, vicepreședinte – Andrei Szilagy, preot reformat și fost secretar la „Relief Comitee”, secretar – Iosef Szebenyei și casier – Ioan Szekely. A fost ales și un alt comitet, însărcinat cu organizarea propagandei ungare, condus de Andrei Szilagy, președinte și Josef Aczel, Josef Seeman, Francisc Kovacs, soția lui Josef Kiss, Margareta Taborecki, Koloman Kiss și Nicolae Papp, membri. Prima misiune a acestui comitet a fost organizarea de filiale în cât mai multe orașe de provincie americane.

La 2 iunie 1921 Vasile Stoica, secretar al legației române din Washington, a susținut o conferință la Cluj, subiectul fiind propaganda Ungariei în străinătate. Printre altele, Vasile Stoica a afirmat: „Ungurii au în străinătate vreo 30 de birouri de propagandă și mai mult de 20 de misionari speciali. Plasează știri în 120 de ziare străine. Au redactat 24 de reviste în limba engleză, 18 în limba franceză și 8 în limba italiană. Au reușit să plaseze articole în favoarea lor în revistele cele mai mari din SUA, care până la acea dată apărau interesele românești. Au editat o hartă etnografică în 10.000 de exemplare, cu care dovedesc lumii că Ungaria nu se poate împărți din punct de vedere economic, strategic, cultural și istoric, iar pe aceste baze cer din răsputeri revizuirea tratatului de la Trianon. Față de această uriașă propagandă, noi, românii în străinătate, nu facem nimic sau aproape nimic!”.

Liga Culturală a Secuilor, componentă a Uniunii Generale Culturale Maghiare, avea în atribuții doar sarcini de propagandă. Unul din mijloacele de propagandă îl reprezenta trimiterea de tineri maghiari la vetrele lor, chiar dacă au activat în armata ungară și s-au repatriat, pe motivul că sunt supuși români și nu li se poate refuza reîntoarcerea în țară. Acești tineri au depus jurământul de credință față de România și s-au integrat în societate, cu scopul de a face propagandă și spionaj în favoarea Ungariei.

Conform unor analize ale serviciilor de informații românești, propaganda revizionistă și spionajul practicate de maghiari din Transilvania „datează chiar de la prăbușirea armatei ungare și este susținut prin toate mijloacele: biserică, școală, presă, publicații, conferințe, teatru etc.”.

La alegerile parlamentare din România, din anul 1922, maghiarilor li s-au oferit mandate proporționale cu numărul populației, dar fruntașii lor nu au fost mulțumiți și au criticat până la defăimare administrația, armata și justiția română. Jurnaliști de la Budapesta au declanșat o campanie de presă împotriva României și au înaintat guvernelor străine și publicațiilor din Londra, Paris, New York, Berlin și Roma memorii voluminoase despre așa-zise samavolnicii și brutalități comise de jandarmi, militari și judecători români.

În perioada următoare, pe măsură ce efectele Primului Război Mondial erau încet, dar sigur, remediate, mai ales din punct de vedere economico-financiar, Ungaria va aloca resurse din ce în ce mai mari pentru a-și promova punctele de vedere, unele departe de realitate, cu scopul de a modifica sentința de la Trianon. Noi acțiuni subversive la adresa statelor vecine, dezinformări în afara granițelor, plângeri și memorii adresate marilor puteri și organizațiilor internaționale, toate vor fi parte a unui arsenal extrem de bine articulat și cu același scop. Serviciile de informații românești, într-un mod profesionist, au monitorizat întreaga paletă de mijloace și metode îndreptate contra statului național unitar român, iar rezultatele, analizele și propunerile de contracarare/anihilare au fost înaintate beneficiarilor legali pentru a dispune măsurile de rigoare.

Documentele consemnează anumite cazuri de rezistență din partea unor funcționari publici de etnie maghiară față de folosirea limbii române și a simbolurilor statului român, în activitatea instituțiilor publice locale. Astfel, pe baza unor semnale primite din vechiul Regat, Secretariatul General din Cluj al Ministerului de Interne dispunea în anul 1920 prefectului județului Treiscaune să ia măsuri de eliminare a cazurilor de purtare a „corespondenței în limba ungurească cu autoritățile din vechiul Regat”. Se arăta că funcționarii de la primării „nu și-au însușit limba română într-atâta ca să poarte corespondență în limba statului, dar nu înțelegem îndrăzneala d-lor să se adreseze autorităților din vechiul Regat în limba maghiară, bine știind că acolo nici o autoritate nu cunoaște această limbă. Binevoiți a dispune ca pe viitor să se răspundă autorităților din vechiul Regat numai în limba statului”.

Conducătorii Partidului Maghiar nu pierdeau nici o ocazie pentru a aduce acuzații românilor la forurile internaționale și la Liga Națiunilor despre tratamentul aplicat lor, de către români. Ei „s-au plâns apoi la Liga Națiunilor și în chestiunea agrară și în chestia școalelor. Dacă s-ar publica memoriile acestea cândva, s-ar produce cea mai mare indignare în sufletele românești, căci atât sunt de neadevărate și de calomnioase în cuprinsul lor. Suntem arătați aproape ca niște mâncători de oameni de altă limbă și lege.”

Una dintre cele mai ȋntunecate perioade din istoria celor trei județe este cea din timpul Dictatului de la Viena din 1940-1944. La 31 august 1940 s-a semnat la Viena cedarea părții de nord a Transilvaniei către Ungaria. Perioada ocupației ungare ȋn Sfântu Gheorghe rămâne pentru istorie drept o ȋntoarcere de la civilizație ȋn perioada cruzimilor Evului Mediu. Toată propaganda ungară iredentistă din perioada interbelică se reflectă ȋn aceste atrocități și demonstrează că ȋncercarea de reȋntoarcere a istoriei la situația așa-zisei „Ungariei Mari” artificiale a fost și este sortită eșecului.

Deși a avut loc un proces de integrare a comunității maghiare în viața politică a statului în care trăia, conducătorii acesteia au desfășurat concomitent și o foarte intensă activitate revizionistă, care nu s-a întrerupt nici un moment în perioada 1918-1940. Era dirijată de la Budapesta. Cele două direcții de acțiune se contraziceau: integrarea în politica statului însemna o recunoașterea a lui; revizuirea însemna o încercare de distrugere a lui. Concluzia este că toate demersurile iredentiste au câștigat teren pe plan extern și România Mare nu a acordat suficientă atenție acestei uriașe propagande ungare.

V.16. Semne de prețuire dedicate făuritorilor Marii Uniri din județele Covasna și Harghita

O parte din făuritorii Marii Uniri din județele Covasna și Harghita, după instaurarea regimului comunist au fost arestați și condamnați la ani grei de temniță. Din rândul acestora se înscriu: publicistul Ghiță Popp, preoții Aurel Negoiescu, Valeriu Antal, Ioan Rafiroiu, Ioan I. Rafiroiu, Gheorghe Negoiescu, Emil-Romulus Ciora, Nicanor Filip, Gheorghe Papuc și medicii Valeriu Bidu, Miron Crețu, Spiru Tudor, Aurel Țețu ș.a.

După decembrie 1989, cu toate greutățile cauzate de existența la conducerea administrației publice locale, a formațiunilor etnice maghiare, din inițiativa societății civile românești din județele Covasna și Harghita s-a reușit să se acorde unele semne de prețuire principalilor făuritori ai Marii Uniri din județele Covasna și Harghita, prin acordarea numelor acestora unor instituții, școli, străzi și asociații culturale, ridicarea unor monumente de for public, editarea unor volume despre viața și activitatea acestora, după cum urmează:

Instituții de cultură: Centrul Cultural „Miron Cristea” din Miercurea Ciuc, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sf. Gheorghe, Casa Memorială „Romulus Cioflec” din Araci (2011), Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe (1987),

Asociații culturale, științifice și civice active în spațiul public al județelor Covasna și Harghita: Fundația Culturală „Miron Cristea” din Toplița (1990) și Asociația Cultural –Creștină „Justinian Teculescu” din Covasna (1996).

Din inițiativa societății civile românești și a primăriilor din localitățile românești au fost înălțate câteva monumente de for public, astfel:

a) în județul Covasna: busturile mitropolitului Nicolae Colan, sculptorului Constantin Brâncuși, voievodului Mihai Viteazul și monumentul ASTRA în Sf. Gheorghe; bustul voievodului Mihai Viteazul în Brețcu; al episcopului Justinian Teculescu și grupul statuar format din Regele Ferdinand, Regina Maria, Ion I.C. Brăteanu și Iuliu Maniu în Covasna; busturile revoluționarilor Nicolae Bălcescu și Avram Iancu în Vâlcele; bustul preotului Gheorghe Cerbu în Întorsura Buzăului; monumentului Deportaților și Refugiaților din Vâlcele; Monumentul Eroilor Jandarmi din Aita Mare; Monumentul Polițiștilor din Sfântu Gheorghe; Monumentul Ostașilor Români Martiri din Aita Seacă; monumentelor eroilor din localitățile Sita Buzăului, Barcani, Dobârlău, Zagon; ridicarea de troițe în cinstea eroilor neamului și pe locul bisericilor ortodoxe din Vârghiș și Căpeni, dărâmate în toamna anului 1940; dezvelirea de plăci comemorative pe clădirea Primăriei din Sf. Gheorghe, a Instituției Prefectului – Județul Covasna, a casei parohiale din Araci, la biserica ortodoxă din Vâlcele etc;

b) În județul Harghita: dezvelirea bustului Patriarhului Miron Cristea în parcul central din Toplița, lângă cele a lui Mihai Eminescu și Nicolae Bălcescu, ridicate înainte de 1990; amenajarea Parcului Centenarului din Toplița, busturile patriarhului Miron Cristea în incinta Mănăstirii „Sfântul Proroc Ilie” și în incinta Liceului din Subcetate, dezvelirea bustului lui Octavian Codru Tăslăuanu în Bilbor, a episcopului Emilian Antal în holul Casei de Cultură din Toplița, a scriitorilor Octavian Goga în incinta Colegiului Național cu același nume din Miercurea-Ciuc și Liviu Rebreanu în fața Școlii Gimnaziale ce poartă numele scriitorului și a monumentului Eroilor Polițiști din Miercurea Ciuc, ridicarea de troițe în cinstea eroilor neamului în mai multe localități cu populație preponderent românească din județ.

Cu eforturi deosebite s-a reușit acordarea următoarelor denumiri de străzi, în Sfântu Gheorghe: Piața Mihai Viteazul, 1 Decembrie 1918, Nicolae Iorga, Vasile Goldiș, Armata Română, Grigore Bălan, David Păiuș, Romulus Cioflec, Patriarh Miron Cristea și 1 Decembrie 1918 în Miercurea –Ciuc.

După decembrie 1989 au fost atribuite următoarele denumiri școlilor cu predare în limba română: în jud. Covasna: a) colegiile naționale: „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe; b) liceele: „Mircea Eliade” și „Nicolae Bălcescu” din Întorsura Buzăului, liceul tehnologic „Constantin Brâncuși” din Sfântu Gheorghe; c) școli gimnaziale: Nicolae Colan din Sf. Gheorghe, Mihai Eminescu (Valea Mare), Mihai Sadoveanu (Întorsura Buzăului), George Coșbuc (Zagon), Avram Iancu (Covasna), Romulus Cioflec (Araci), Nicolae Russu (Sita Buzăului), Gheorghe Zaharia (Brădet). În anul Centenarului Marii Uniri, Școala gimnazială din Barcani a primit numele Sfântului Mitropolit Andrei Șaguna.

În județul Harghita s-au acordat următoarele denumiri școlilor cu predare în limba română: a) colegiilor naționale: „Octavian Goga” din Miercurea-Ciuc și „Mihai Eminescu” din Toplița; b) liceelor „Octavian Codru Tăslăuanu” din Toplița, „Marin Preda” din Odorhei, „Sfântu Nicolae” din Gheorgheni, „Miron Cristea” din Subcetate, „Liviu Rebreanu” din Bălan, „Sfântu Nicolae” din Gheorghieni, liceului tehnologic din Corbu, școlilor gimnaziale „Liviu Rebreanu din Miercurea-Ciuc, „Geo Bogza” din Bălan, „Teodor Chindea” din Voșlobeni, „Sfântu Andrei” din Sărmaș, „Dumitru Gafton” din Gălăuțaș, „Miron Cristea”, „Andrei Șaguna”, „Sfântu Ilie” din Toplița, „Octavian Codru Tăslăuanu” din Bilbor.

În spațiul public al celor două județe sunt organizate o serie manifestări culturale, științifice și civice devenite tradiționale: Zilele „Nicolae Colan” (25 de ediții), la Sf. Gheorghe și în alte localități ale județului Covasna; Zilele „Justinian Teculescu” la Covasna; Zilele „Miron Cristea” (20 de ediții la Toplița și în localitățile din împrejurimi), Colocviul Național „Octavian Codru Tăslăuanu” (12 ediții la Bilbor).

Unirea cea Mare a fost pecetluită nu numai de hotărârile Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, confirmate ulterior prin tratatele internaționale, ci și prin jertfa de sânge a ostașilor români din Războiul pentru Întregirea Neamului. Mausoleul de la Toplița-Secu adăpostește osemintele a 771 ostași români, eroi căzuți în luptele pentru eliberarea Ardealului. Cimitire și morminte ale eroilor români din Primul și Al Doilea Război Mondial se află și în Tulgheș, Brețcu, Dobolii de Jos, Araci, Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Valea Uzului. În localitățile cu populație majoritar românească s-au ridicat monumente închinate fiilor satului respectiv căzuți pe fronturile din cele două conflagrații mondiale.

La editurile Grai Românesc, Eurocarpatica, Angvstia din Miercurea-Ciuc și Sfântu Gheorghe, dar și la editurile Armatei, Patriarhiei Române, eparhiilor din Sibiu, Caransebeș, Cluj-Napoca, Blaj și la alte edituri din țară au apărut volume despre viața și activitatea unor intelectuali români, clerici și laici, născuți în sud-estul Transilvaniei și care au contribuit la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri: patriarhul Miron Cristea, mitropolițiii Nicolae Colan și Alexandru Nicolescu, episcopii Justinian Teculescu, Veniamin Nistor și Emilian Antal, publiciștii și scriitorii Octavian Codru Tăslăuanu, Ghiță Popp, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan, protopopii Aurel Nistor și Elie Câmpeanu ș.a.

V.17. Aspecte actuale ale comunităților românești din județele Covasna și Harghita, la 100 de ani de la Marea Unire.

Din cei 100 de ani care au trecut de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, românii din județele Covasna și Harghita și-au putut păstra și afirma deplin identitatea națională doar timp de 40 de ani, respectiv în perioadele: 1919 – 1940 și 1968 – 1989. Din ceilalți 60 de ani, în 30 s-au confruntat cu grave probleme de supraviețuire etnică, respectiv în anii care au urmat Dictatului de la Viena și începutul instaurării regimului comunist (1940 – 1950) (în care s-a realizat o adevărată epurare etnică românească de către administrația horthystă și comunistă), precum și în perioada regiunilor Stalin, Autonomă Maghiară și Brașov (1950 – 1968). În ceilalți 30 de ani din cei 60 amintiți, din perioada de după Decembrie 1989, sunt bine cunoscute atmosfera și presiunile contra românilor din cauza politicii liderilor maghiari de purificare etnică și de enclavizare etnică maghiară a zonei. Această evoluție și-a pus amprenta asupra numărului și structurii etnice și confesionale a populației județelor Covasna și Harghita.

Astfel, potrivit datelor recensământului din 2011, județul Covasna avea atunci o populație de 222.449 locuitori, din care peste 59% trăia în mediul rural.. Structura populației județului Covasna, după etnie, în anul 2011, este următoarea: maghiari 164.158 (73,79%), români 51.790 (23,3%), țigani (romi) 5.973 (2,7%). La același recensământ, populația totală a județului Harghita era de 310667 locuitori, din care, români 39.196 (12,62%), maghiari 257.767 (82,97 %), și țigani (romi) 5326 (1,7 %) .

În cei 100 de ani de la Marea Unire, în structura principalelor etnii din județul Covasna s-au produs următoarele schimbări:

* ortodocși și greco-catolici

În aceeași perioadă, structura principalelor etnii din județul Harghita a cunoscut următoarele modificări:

* ortodocși și greco-catolici

Datele cumulate, la nivelul celor județelor Covasna și Harghita, în perioada de referință, se prezintă astfel:

Din compararea datelor de la recensămintele populației din anii 1910 și 2011, rezultă că mult discutata problemă a „românizării Ținutului Secuiesc”, din ultima sută de ani, nu are un suport real. Creșterea de doar aproximativ 3%, a ponderii cetățenilor de naționalitate română, în totalul populației județelor Covasna și Harghita, a avut loc pe seama sporului migratoriu pozitiv, înregistrat, în mod deosebit, în municipiile Sfântu Gheorghe, Miercurea-Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni și Târgu Secuiesc și în celelalte orașe, odată cu dezvoltarea economică, socială și culturală a acestora, în perioada 1968 -1989, și, în principal, a sporului natural pozitiv înregistrat în localități monoetnice românești din județ.

Potrivit datelor înregistrate la Recensământul populației și al locuințelor din 2011, rezultă că, din totalul celor 45 de localități ale județului Covasna (5 municipii și orașe și 40 de comune), în aproape jumătate (21 de localități), în anul 2011 existau comunități românești de peste 100 de locuitori, iar cealaltă jumătate (24 de localități) este formată din comunități mici și foarte mici, de sub 100 de locuitori români. Acum 100 de ani, în 52 de localități din comitatul Treiscaune, românii locuiau în comunități mai mari de 100 de membri. Rezultă deci, că în ultimul secol, în 31 de localități ale județului Covasna, numărul românilor a scăzut dramatic, ca urmare a procesului de maghiarizare desfășurat, atât pe cale pașnică, cât și prin mijloace violente, mai ales în anii care au urmat Dictatului de la Viena.

Conform informațiilor din aceeași sursă rezultă că din totalul celor 67 de localități ale județului Harghita (9 municipii și orașe și 58 de comune), în aproape o treime (19 localități) există comunități românești de peste 100 de locuitori, iar în două treimi (48 de localități) populația de etnie română este alcătuită din comunități mici și foarte mici, de sub 100 de locuitori. Toate aceste comunități nu dispun de cadrul instituțional și nici de resurse umane, materiale și financiare necesare păstrării identității românești.

La 100 de ani de la Marea Unire, principalele puncte tari ale comunităților românești din județele Covasna și Harghita sunt: o populație cu o bună pregătire școlară și profesională; un important număr de specialiști în unitățile de învățământ și cultură, precum și în domeniul justiției, în unitățile de ordine publică și cele militare și în instituțiile deconcentrate ale statului, în teritoriu; existența Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, a Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, a Centrului Cultural Toplița, a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și a Centrului European de Studii Covasna-Harghita din Sfântu Gheorghe, care funcționează sub egida Academiei Române; a unui număr de ONG-uri active în viața publică, instituții care implementează proiecte culturale, sociale și civice; a unui imens capital de solidaritate afectivă din partea românilor din țară și străinătate, care trebuie transformat în manifestări pragmatice; activitatea editurilor „Eurocarpatica”, „Grai Românesc” și „Angvstia”, a mass-media în limba română și a blogerilor; dezvoltarea, fără precedent, a istoriografiei românești despre zona Covasna-Harghita, care dezvăluie, din colbul arhivelor, din numeroase surse, destinul existenței și continuității românești, alături de secui/maghiari în zonă, pe trepte istorice, fapt ce descurajează din start purificarea etnică de români, pe dimensiunea istorică, a zonei, din motive politice, de către unii publiciști și chiar istorici maghiari, pentru a avea temei să pretindă autonomie teritorială pe criteriul etnic pur maghiar.

Dintre punctele fragile ale existenței comunității românești din cele două județe, în anul 2018, sunt: cadrul general social de lipsă de empatie și de multe ori chiar de agresivitate simbolică și de ostilitate aproape cotidiană a mass media de limbă maghiară și a oficialilor maghiari din administrația județeană și locală față de românii din zonă și față de istoria și cultura românească, față de asigurarea locurilor de muncă pentru români; constanta scădere a sporului natural și creșterea sporului migratoriu; plecarea în masă a tinerilor din județ, în lipsa oricărei perspective de realizare profesională și umană; lipsa liderilor politici și civici care să asigure viziune, eficiență și coerență în activitatea comunităților locale românești în relația cu factorii de decizie locală și guvernamentală; eșecul demersurilor întreprinse de partidele politice și de societatea civilă românească locală referitoare la elaborarea unei strategii de dezvoltare economică și socială a zonei Arcului Intracarpatic, în scopul asigurării unei conviețuirii interetnice armonioase, într-un mediu multietnic și pluriconfesional și nu într-o enclavă etnică; slaba organizare comunitară în zona neguvernamentală și combativitatea scăzută în promovarea intereselor comunitare prin proiecte culturale de dezvoltare locală; susținerea insuficientă, prin efort comunitar, a instituțiilor culturale care promovează cultura și valorile românești; colaborarea deficitară între persoane și instituții, la nivel comunitar; participarea insuficientă a tineretului la activitatea de apărare și promovare a intereselor comunitare și culturale și la manifestările dedicate cunoașterii istoriei locale ș.a.

Cercetările sociologice referitoare la conviețuirea interetnică în județele Covasna și Harghita, județe în care raportul majoritate-minoritate este inversat, au pus în evidență un model de conviețuire interetnică piramidal; la bază, între marea majoritate a populației, o conviețuire apropiată de normalitate, iar la vârful piramidei, la nivelul elitelor maghiare, are loc promovarea unor discursuri și proiecte separatiste și autonomiste, pe criteriu etnic. Românii din cele două județe, sunt în continuare discriminați, marginalizați și agresați simbolic de către administrația publică din județele amintite. Ei nu dispun de instrumente legale și pârghii eficiente pentru a contracara prin forțe proprii efectele negative ale descentralizării, în raporturile cu autoritățile administrației publice locale aflate sub autoritatea perpetuă a formațiunilor etnice maghiare.

În anul 2018, la o sută de ani de la Marea Unire, în multe localități etnic mixte din județele Covasna și Harghita, românii, în asemenea condiții de viață cotidiană coordonată și asigurată de administrația descentralizată aproape pur maghiară, nu se „simt acasă”, iar tinerii părăsesc meleagurile natale. Proiectul autonomiei teritoriale pe criteriu etnic a „ținutului secuiesc” nu poate constitui o soluție acceptabilă, nici pentru românii și nici pentru maghiarii din județ, nefiind agreat nici de Uniunea Europeană, care promovează idealurile armoniei și bunei conviețuiri interetnice și nu susține purificările etnice. Începând de după Revoluția din Decembrie 1989, instituțiile abilitate ale statului român nu au analizat temeinic consecințele, pe termen mediu și lung, a obținerii dublei cetățenii de către concetățenii maghiari, a circulației libere a proprietăților funciare și nu numai, a investițiilor strategice realizate de statul ungar în zonă și a lipsei unor asemenea investiții din partea statului român. Clasa politică românească și toți factorii responsabili de viitorul românesc nu conștientizează faptul că problema românilor din județele Covasna și Harghita nu este doar problema acestora, ea este problema tuturor românilor. O spunea chiar părintele protopop Aurel Nistor, la începutul secolului XX: „Problema românească din secuime nu e numai de interes local, ea ar trebui să fie o problemă de stat, una și aceeași pentru orice cârmuire din fruntea țării. Ca să ajungă problemă de stat trebuie mai întâi cunoscută și încă în toate laturile. Problema românismului din secuime e o problemă grea și complicată, care pretinde multă trudă, zbucium și spirit de jertfă. Rezolvarea ei cere conlucrarea armonică a mai mulți factori, dusă după un plan de luptă bine stabilit în toate amănuntele lui și executat cu tenacitate și consecvență.”

Referindu-se la realitățile prezente din județele Covasna și Harghita, puse în evidență de unele cercetări sociologice, academicianul Ioan Aurel-Pop afirmă că: „în județele Harghita și Covasna, din centrul României, sunt două tipuri de minorități etnice: o minoritate dominantă (cea ungară sau secuiască) și o minoritate locală sau dominată (cea românească).” Faptul demonstrează clar că și „minoritățile” se înscriu în esența noțiunii respective numai în funcție de nivelul de raportare. Astfel, locuitorii majoritari ai județelor Harghita și Covasna por fi definiți drept minoritate exclusiv prin raportarea lor la nivelul întregii Românii; dimpotrivă, prin raportare la ei (la secui), locuitorii români din aceste județe devin minoritate.

Altfel spus – potrivit concluziilor cercetătorilor Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru și Ovidiana Bulumac, „se produce o gravă confuzie și o eroare de neiertat, prin care românii din județele menționate sunt considerați și tratați drept membri ai majorității, fiindcă statutul lor este raportat la România, în loc să fie raportat la situația celor două entități administrativ-teritoriale. Astfel, în zona menționată – contrar cadrului legislativ european – majoritatea (ungară) este protejată prin măsuri evidente de „discriminare pozitivă”, în vreme ce minoritatea (română) este condamnată la deznaționalizare sau la emigrare”.

Totodată, ca implicații de nivel național, prin conferirea de drepturi suplimentare unor categorii etnice majoritare în plan local (minorități dominante), legea educației a întărit caracterul de minoritate defavorizată pentru etnia considerată „majoritară” în plan național (minoritate locală în Harghita-Covasna). De asemenea, prin ancorarea minorităților naționale în propria cultură și în propria limbă se limitează mobilitatea socială a acestora în spațiul economiei naționale, contribuind astfel la diminuarea șanselor de progres ale acestora și, implicit, la creșterea sărăciei unor zone din România.

Realitatea locală – apreciază aceiași cercetători – stă sub semnul dezechilibrului simbolic, sub care se dezvoltă toate celelalte dezechilibre din plan administrativ, economic, școlar, cultural, demografic. Majoritarii maghiari își supraîntăresc comunitatea sub umbrela geopoliticii maghiare a bazinului carpatic, în timp ce minoritarii români, lipsiți de suportul general al societății și al statului, se masifică, rămânând fără cadrul comunitar.”Faptele și fenomenele care se petrec în cele două județe, după decembrie 1989, ilustrează abandonul de către statul român a unuia dintre prerogativele sale suverane: obligația de a face geopolitică în spațiul său interior, geopolitica bazinului carpatic.

Deasemenea, se mențin grave carențe privind educația efectuată prin școlile cu predare în limba maghiară, menite să-i îndepărteze pe maghiari de români, cultivând un sentiment de superioritate al celor dintâi în raport cu cei din urmă. Se atinge, în acest context, și problema manualelor, destinate prin natura lor să cultive înțelegerea și colaborarea, nu separația și ura. „Constatarea este cu atât mai actuală cu cât, după cum s-a relevat recent, un manual de istorie a secuilor – nevalidat de Ministerul Educației, după cum pretinde legea, dar aflat în circulație – face apologia superiorității maghiarilor, a „nobleței” înnăscute a secuilor, ignorându-i complet pe români sau prezentându-i drept slugi, recent emigrate, ale stăpânilor maghiari.

Sunt situații când protecția și încurajarea limbii maghiare se face în detrimentul limbii oficiale române și a necesității de a însuși limba română, în special de către tineri. Există cazuri de discriminare și intoleranță față de limba și simbolurile românești. În cele mai multe cazuri, afirmă cercetătorul Radu Baltasiu – baza legală a celor care încalcă legea este nulă, ceea ce trimite la ideea nefuncționării statului de drept în arealul în care se înregistrează fapte repetate de discriminare pe criterii etnice. De altfel, ideea de stat de drept este indisolubil legată de statul român – ale cărui însemne lipsesc de pe majoritatea hotărârilor invocate.

Din punctul de vedere al societății civile românești din județele Covasna și Harghita, problema românilor din cele două județe se bucură de susținerea marilor personalități culturale și a principalilor lideri de opinie din societatea românească. Dar, datorită presiunii unor lideri de opinie și unor fruntași politici și administrativi maghiari, se petrec adeseori încălcări flagrante de legi, fenomene anume dirijate, cu încărcătură simbolică antiromânească. Deseori este sfidată sensibilitatea românilor și, neținându-se cont de legile românești care interzic adularea unor criminali de război, s-au acordat denumiri de școli și străzi și s-au înălțat busturi și plăci comemorative unor astfel de „eroi”. Au fost adoptate steaguri și steme locale, din care lipsesc însemnele heraldice românești. În cele două județe, continuă practica condiționării ocupării posturilor în administrația publică, altele decât cele prevăzute de lege (practică generalizată și la unele societăți comerciale), de cunoaștere a limbii maghiare. În majoritatea primăriilor, caselor de cultură, bibliotecilor, centrelor de cultură ș.a., din cele două județe, nu este încadrat niciun funcționar român (ex. bibliotecile județene, casele municipale de cultură, primăriile municipale, orășenești și comunale ș.a.). Este continuată practica discriminărilor față de finanțarea proiectelor asociațiilor culturale românești. Comunitatea românească din cele două județe a pierdut total puterea de a-și promova la nivel local (cu excepția localităților monoetnice românești) interesele și de a influența deciziile majore referitoare la interesele pe care le are, căci gradul său de reprezentativitate nu îi permite acest lucru.

Toate acestea, precum și alte aspecte puse în evidență de studiile sociologice realizate în zonă, pledează convingător pentru faptul că, problematica specifică a românilor și maghiarilor din Arcul Intracarpatic trebuie să constituie o prioritate a statului român, care printr-o strategie adecvată de dezvoltare economică și socială a acestei binecuvântate zone din inima României, să asigure dăinuirea identitară a tuturor locuitorilor, într-un mediu multietnic și pluriconfesional armonios și nu într-o enclavă etnică, organizată după legislația medievală.

Capitolul VI.
Concluzii

Cercetarea istorică asupra implicării românilor din fostele scaune secuiești, respectiv din fostele comitate/județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, azi județele Covasna și Harghita, în procesul pregătirii, realizării și consolidării Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 relevă un important demers al unor comunități și personalități din zonă la făurirea acestui mare act istoric, faptul că deși numeric minoritari în unitățile administrativ-teritoriale amintite, românii nu erau străini de interesele mari ale națiunii lor. Aveau în frunte pe liderii lor recunoscuți – preoții, învățătorii, profesorii și fruntașii din cadrul Asociațiunii ASTRA și, după 1918 – pe cei din toate asociațiile și fundațiile culturale, profesionale și civice românești, precum și din redacțiile publicațiilor care apăreau în limba română.

Motivația care a stat la baza alegerii temei Marea Unire de la 1 decembrie 1918 și românii din sud-estul Transilvaniei se bazează pe următoarele aspecte: în primul rând pe faptul că această perioadă istorică, pentru sud-estul Transilvaniei – zonă care se diferențiază prin anumite particularități privind structura etnică a populației, printr-o presiune și mai puternică a maghiarizării, temă care a fost mai puțin abordată în istoriografia românească – practic nu există nicio lucrare distinctă care să abordeze problema participării românilor din unitățile administrativ-teritoriale sus-amintite la înfăptuirea Marii Uniri. Prin întreg conținutul și mesajul său, lucrarea își propune să elucideze un demers istoric de importanță capitală pentru istoria românească a zonei și constituie totodată și un răspuns documentat la actualele proiecte autonomiste și separatiste maghiare prezente în spațiul public românesc și care urmăresc obținerea autonomiei teritoriale pe criteriu etnic al acestui spațiu binecuvântat din inima României, folosind argumente istorice adeseori trunchiate și tendențioase .

Pentru realizarea lucrării au fost consultate principalele lucrări din istoriografia română, maghiară și străină, a unor surse din arhive locale, regionale și naționale, fiind prezentate și polemici istoriografice referitoare la tema abordată. Reiese astfel din cercetările întreprinse că românii din acest areal au fost alături de românii din Transilvania și din celelalte provincii istorice românești la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Pe liderii lor recunoscuți: gazetari, directori de opinie, medici, scriitori, publiciști, juriști, preoți, învățători, profesori și pe alți fruntași ai lor, inclusiv pe ierarhii și protopopii Bisericii Ortodoxe și cei ai Bisericii Greco – Catolice Unite cu Roma, îi găsim ocupând locuri de frunte în rândul făuritorilor idealului național.

În capitolul I, dedicat istoriografiei temei și sursele de cercetare, după prezentarea istoriografiei române, maghiare și străine și a surselor arhivistice, am prezentat câteva polemici istoriografice, dintre istoriografia română și cea maghiară privind locul, rolul și ponderea românilor în evoluția istorică a zonei. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât în ultimii 30 de ani au apărut numeroase lucrări referitoare la sud-estul Transilvaniei din perspectiva istoriografiei maghiare, redactate în spiritul cunoscutelor teze referitoare la contestarea realităților istorice românești. Este mai actuală ca oricând – afirmă Ioan Lăcătușu și Vasile Lechințan (în Prefață la volumul I.I. Russu, „Românii și secuii”, ediția a II-a, 2019) – remarca lui I.I. Russu despre „tendințele marcante în istoriografia maghiară, din epoca dualistă și din perioada interbelică înspre o minimalizare a ponderii și rolului populației românești din părțile secuiești, înspre o justificare prin mijloace științifice a unor interese politice de dominație și deznaționalizare”. Această politică a istoriografiei maghiare este continuată cu mai multă insistență și în prezent.

Capitolul II din lucrare abordează problematica comunităților românești din sud-estul Transilvaniei în preajma Marii Uniri. La început, pe baza surselor arhivistice, se apreciază faptul că, la toate marile evenimente și proiecte identitare românești din viața publică a Transilvaniei din a două jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, premergătoare Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, au participat și reprezentanții românilor din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune. Astfel, sursele documentare îi menționează la Revoluția de la 1848/1849 (protopopii Petru Pop, Ioan Moga, Aron Boieriu), la mișcarea memorandistă (juriștii Ioan Bucur, Patriciu Barbu, Gheorghe Pop, Alexe Onițiu), în conducerea Asociațiunii ASTRA (protopopii Ioan Petric, Ioan Teculescu – viitorul episcop Justinian Teculescu, Vasile Urzică) și a Societății Studenților Români „Petru Maior” din Budapesta (Emilian Antal, Miron Crețu), la înființarea Muzeului Asociațiunii ASTRA (Elie Miron Cristea și Octavian Codru Tăslăuanu), la redacția principalelor reviste românești din Transilvania, tipărite la Sibiu, Brașov, Blaj, Arad, Pesta (Ghiță Popp, Octavian Codru Tăslăuanu, Virgil Cioflec ș.a. ), unii erau autori de manuale școlare (Gheorghe Zaharia, Constantin Dimian și Nicolae Bogdan), colaboratori la redactarea celor trei volume ale Enciclopediei Române (1900-1904) – protopopul Elie Câmpeanu etc. Reprezentanți ai românilor din actualele județe Covasna și Harghita au participat inclusiv și la evenimentele care au condus la unirea Basarabiei cu Țara mamă, din martie 1918.

După începerea Primului Război Mondial, numeroși tineri români din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune au trecut granița în România, prin așa numita „Vamă a Cucului” și s-au înrolat voluntari în Armata Română. Deosebit de meritorie este și contribuția unor intelectuali din sud-estul Transilvaniei, din rândul cărora menționăm pe scriitorul și publicistul Octavian Codru Tăslăuanu și pe medicul Pompiliu Nistor, la înființarea și activitatea Corpului Voluntarilor Ardeleni și Bucovineni militanți pentru Marea Unire, format din militari români ardeleni și bucovineni refugiați din armata Austro – Ungară.

În preajma anului 1918 (la recensământul din 1910), cei 28.830 de români (ortodocși și greco-catolici) din comitatul Treiscaune, reprezentând 18,58% din totalul populației comitatului, de 151.338 locuitori, locuiau în 52 de localități în comunități mai mari de 100 de membri și în 38 de localități în comunități mici și foarte mici, de sub 100 de membri. În aceeași perioadă, cei 21.961 de români din comitatele Ciuc și Odorhei locuiau în 29 de localități în comunități mai mari de 100 de membri și în 27 de localități în comunități mici și foarte mici, de sub 100 de membri.

Din perspectiva conviețuirii interetnice și a posibilităților de păstrare și afirmare a identității etnice românești, există o mare diferență între localitățile monoetnice și cele etnic mixte. Dacă în localitățile monoetnice românești, situate în vecinătatea cu Regatul României, posibilitățile de menținere și afirmare a identității naționale erau mult mai favorabile, în satele etnic mixte, mai ales, în cele cu un număr redus de etnici români, procesul de maghiarizare s-a desfășurat într-un ritm rapid, iar consecințele sunt cunoscute.

Punctele tari ale comunității românești din comitatul Treiscaune, ca de altfel și din comitatele Ciuc și Odorhei, în anul 1918 erau: o rată a natalității populației peste media pe cele trei comitate; o bună organizare comunitară, în jurul bisericii; prezența în mentalul colectiv românesc din Transilvania și din „Regat” a pericolului pierderii identității naționale, primirea unor donații și ajutoare, pentru sprijinirea bisericilor și a școlilor confesionale, din întreg spațiul românesc, menținerea unor strânse legături cu românii de peste Carpați, un rol important avându-l în acest sens mocanii (bârsanii) din Curbura interioară a Carpaților, numiți de cronicarii vremii „antemergătorii Unirii”.

Puncte slabe erau: mediul ostil pentru viața lor națională, socială și culturală datorat politicii de maghiarizare coordonată de statul ungar; starea economică precară (deținerea unor proprietăți funciare reduse, numărul mic de întreprinzători și meseriași români); accesul limitat la conducerea treburilor publice; numeroase discriminări pe baze etnice; slaba rezistență în fața presiunilor de maghiarizare etc.

Aceasta în condițiile în care statul maghiar (statul dualist de după 1867) a avut un program politic de deznaționalizare și a intervenit – așa cum preciza istoricul Ladislau Gyémánt în Cuvânt înainte la Românii și secuii, „cu toată ponderea mijloacelor oferite de politica sa economică, socială, culturală” în direcția realizării preconizatei națiuni unice maghiare, deci pentru a-și justifica interesele politice de dominație.

Românii și secuii de rând – subliniază academicianul Ioan Aurel Pop – nu s-au înțeles rău niciodată, cu excepția perioadelor mai recente, când liderii cu interese politice s-au amestecat în aceasta conviețuire.

Bisericile (ortodoxă și greco-catolică) au fost principalele instituții identitare în jurul cărora s-a desfășurat întreaga viață spirituală, culturală, socială și comunitară a românilor trăitori în mediul multietnic și pluriconfesional din zonă. În anul 1918, în comunitățile românești din Treiscaune existau 47 de biserici, din care 37 ortodoxe și 14 școli confesionale cu predare în limba română (față de cele 36 școli existente la mijlocul secolului al XIX-a (25 ortodoxe și 10 greco-catolice).

În asigurarea funcționării parohiilor ortodoxe și greco-catolice și a școlilor confesionale în limba română, întreținute de către aceste instituții, un rol deosebit de important l-au avut mitropoliile de la Sibiu și Blaj, precum și sprijinul acordat de puternicul centru cultural românesc al Brașovului, situat în vecinătatea fostelor scaune secuiești.

De subliniat faptul că până la Marea Unire, statul austro-ungar nu a finanțat nicio școală de stat cu predare în limba română. Toate școlile românești, care au funcționat până în anul 1918 au fost școli confesionale, susținute de parohiile ortodoxe și greco-catolice din zonă.

De precizat faptul că elevii români din fostele județe Ciuc și Odorhei, după absolvirea școlii primare, frecventau, de regulă, cursurile gimnaziale, liceale și superioare ale școlilor din Năsăud și Blaj, iar cei din Trei Scaune urmau, tot astfel, „școlile mari românești” de la Brașov, în mod deosebit liceul ortodox întemeiat de Andrei Șaguna, al cărui faimă a făcut să fie supranumit „Ierusalim al românilor”.

Din rândul dascălilor de la școlile confesionale românești din zonă s-au ridicat și intelectuali valoroși, unii devenind autori de manuale școlare. Astfel au apărut la Brașov următoarele volume publicate de învățători români din fostul județ Trei Scaune: Carte de citire pentru școlile populare românești de Gheorghe Zaharia, învățător din Întorsura Buzăului, în 1893; Stupăritul întocmit cu deosebire pentru popor, pentru începători și pentru toți iubitorii de acest ram al economiei de Constantin Dimian, preot din Brețcu, Tipografia Alexei, 1887; Târna Populară. Pregătită și descrisă de Constantin Dimian, preot greco-ortodox în Brețcu, aceeași tipografie, 1889; Gramatica limbii române și Manual de limbă maghiară, pentru clasele I, II, III și IV (practic patru manuale distincte), de Nicolae Bogdan (la sfârșitul sec. al XIX-lea). În București, la Tipografia Speranța, în 1906 apărea lucrarea Împrejurările în care au luat început literatura bisericească în limba română, teză de licență de Constantin Dimian.

Alături de biserică și școală, o contribuție deosebită la păstrarea și afirmarea identității românilor din comitatul Treiscaune la avut Asociațiunea ASTRA, născută din solidaritate națională și ființând datorită solidarității tuturor românilor.

Capitolul III prezintă pe larg participarea românilor din actualele județe Covasna și Harghita la Marea Unire, începând cu contextul național și internațional al pregătirii Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, cu înființarea și activitatea Consiliilor Naționale și a gărzilor românești în județele Trei Scaune, Ciuc și Odorhei, continuând cu alegerea delegaților (deputaților) la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și apoi cu ecouri ale desfășurării acestei Mari Adunări Naționale.

Deși reprezentau aproape 20% din populația totală a comitatului Treiscaune, românii nu aveau până la Marea Unire niciun monument de for public și nicio denumire de instituție sau stradă în limba română. Limba maternă românească nu putea fi folosită în viața publică a comitatului.

Pe acest fundament, chiar dacă majoritatea comunităților românești din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, mai ales cele din localitățile etnic mixte, erau mult slăbite, ca urmare a înăspririi procesului de maghiarizare, devenit politică de stat după instaurarea dualismului austro-ungar din anul 1867, a avut loc participarea reprezentanților acestor comunități românești la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. După publicarea la 8/20 noiembrie 1918 a Apelului de convocare a Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, populația românească din cele trei comitate și-a ales, în cadrul unor adunări populare, desfășurate într-o atmosferă de entuziasm, delegații ce urmau să o reprezinte la Alba Iulia, și s-au constituit Consiliile naționale comunale, organe reprezentative ale comunităților românești din fiecare localitate, cărora s-au alăturat Gărzile naționale românești.

În ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia au fost prezenți, în sala cercului militar din Cetate, 35 de delegați care reprezentau cercurile electorale din comitatele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, la care s-au adăugat 13 reprezentanți ai episcopiilor românești, ai societăților culturale, ai institutelor de învățământ superior și școlilor medii, ai reuniunilor învățătorești, ai reuniunilor de meseriași și femei, delegații Partidului Social-Democrat Român, ai gărzilor naționale și ai societăților studențești.

Reflectând structura socio-profesională a populației românești din cele trei comitate Ciuc, Odorhei și Treiscaune, după profesiile pe care le îndeplineau cei 48 de delegați împuterniciți să reprezinte populația românească la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, se grupează astfel: preoț i- 6, învățători – 4, juriști – 3, funcționari – 3, comercianți – 3, țărani fruntași – 29 (epitropi de biserică, mici meseriași etc). După Marea Unire toți acești reprezentanți ai comunităților românești din cele trei județe, s-au bucurat de respectul și prețuirea celor pe care i-au reprezentat și a administrației publice centrale și locale.

Românii din comitatele Ciuc, Odorhei și Trei Scaune au avut reprezentanți în Marele Sfat Național – organul provizoriu al puterii de stat din Transilvania până la unirea administrativă definitivă cu România, Sfat ales de Adunarea de la Alba Iulia, în ședința sa din 2 decembrie 1918, și aveau reprezentanți și în Consiliul Dirigent al Transilvaniei.

De remarcat faptul că la 1 Decembrie 1918, cei doi protopopi români de Alba Iulia, care au coordonat întreaga activitate a Comitetului de organizare a Marii Adunări Naționale, erau originari din comitatul Treiscaune și din comitatul Ciuc, respectiv protopopul ortodox Ioan Teculescu din Covasna, viitorul episcop al Armatei Române, cu numele de Justinian Teculescu și protopopul greco-catolic Vasile Urzică din Subcetate.

În capitolul IV sunt prezentate crâmpeie biografice ale participanților români din fostele județe Trei Scaune, Ciuc și Odorhei la pregătirea, înfăptuirea și desăvârșirea Marii Uniri, începând cu ierarhi ai Bisericilor Ortodoxă și Greco-catolică (patriarhul Miron Cristea, mitropoliții Nicolae Colan și Alexandru Nicolescu, episcopii Justinian Teculescu, Veniamin Nistor, Emilian Antal, continuând cu publiciști: Ghiță Popp, Octavian Codru Tăslăuanu, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan și finalizând cu medicii: Petru Muscă, Pompiliu Nistor, Tit Liviu Tilea.

Capitolul V prezintă aspecte ale integrării județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în realitatea politică, economică, socială și culturală a României Mari. Cronologic, sintetic și documentat sunt prezentate premizele integrării județelor Covasna și Harghita în România întregită, integrarea județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în perioada Consiliului Dirigent, aspecte ale implementării legislației României întregite în sud-estul Transilvaniei. După prezentarea noii configurații administrative a județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune de după adoptarea Legii de Unificare Administrativă, sunt abordate probleme ale vieții politice- primele alegeri în județele Ciuc, Odorhei și Treiscane, înființarea Partidului Maghiar, aspecte ale vieții spiritual-bisericești a românilor din sud-estul Transilvaniei după Unire, ale învățământului în limba română din sud-estul Transilvaniei după Marea Unire, ale vieții culturale a românilor din județele Covasna și Harghita după Marea Unire, și în acest context, ale activității despărțămintelor ASTREI din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune. Este prezentată, succint, presa românească din cele trei județe după Marea Unire, organizarea societății civile în județele Covasna și Harghita din această perioadă, instituții identitare ale populației maghiare din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, aspecte ale vieții economice și sociale din cele trei județe. În final, este prezentat discutabilul proiect interbelic de reromânizare a românilor secuizați și unele dificultăți de integrare a populației maghiare și acțiuni iredentiste după Marea Unire.

După înfăptuirea Marii Uniri și recunoașterea internațională a acesteia a urmat perioada consolidării Unirii, trecerea la unificarea legislativă, administrativă, instituțională, economică, socială și culturală, respectiv integrarea Transilvaniei și a celorlalte provincii istorice românești unite cu țara mamă în administrația unitară a statului român.Pentru românii din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a constituit o adevărată renaștere națională pe plan economic, politic și social, spiritual și cultural. Unirea a însemnat și crearea instituțiilor de drept ale statului român: prefecturi, plăși, primării, revizorate școlare, tribunale, instituții sanitare, judecătorii, poliție, jandarmerie, unități militare etc., care au înlesnit și locuitorilor români din această parte de țară, alături și împreună cu concetățenii maghiari și cei de alte etnii, accesul la o viață liberă, demnă și democratică. Între anii 1919 -1940 a avut loc o amplă acțiune de renaștere a vieții naționale românești și de readucere la normalitate a condiției de român pe aceste meleaguri, unde timp de secole statutul acestuia a fost acela de „tolerat” în propria țară.

Dacă până în 1918 comunitățile românești din orașele județelor Ciuc, Odorhei și Trei Scaune erau reduse numeric, în perioada interbelică în aceste orașe s-a structurat o viață românească, formată cu precădere din funcționari și intelectuali cu roluri importante în viața publică a comunităților. După 1918 s-a produs o schimbare și în mentalul colectiv al românilor, în special în rândul țărănimii.

Acțiunile de consolidare a Marii Uniri, în profil teritorial local, au fost gestionate de prefecturile din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune, instituții conduse, în perioada interbelică, de oameni politici, dar, în același timp, majoritatea buni profesioniști și apărători ai valorilor naționale românești. Legislația interbelică a permis alegerea în funcția de primar, sau numirea în cea de „președinte al Comisiei interimare”, în „comunele urbane și rurale”, inclusiv în fruntea orașelor de reședință ale celor trei județe, a unor personalități românești cunoscute pentru implicarea lor benefică în viața publică locală.

Trebuie să spunem că, după Marea Unire, Statul român a creat condițiile materiale necesare însușirii limbii române de către maghiari. S-au emis acte legislative în privința aceasta, cei vizați urmând să aibă numai de câștigat, dacă și-ar fi însușit cele propuse de români, scopul acestora fiind integrarea cât mai armonioasă în realitățile economice, sociale, politice și culturale ale României Mari. Cu toate acestea, unii lideri maghiari au influențat pe conaționali spre cultivarea sentimentului naționalist șovin.

În lucrarea de față, am reliefat, cu ajutorul documentelor, și câteva aspecte cu privire la instaurarea administrației românești în orașele județelor Treiscaune, Ciuc și Odorhei după Marea Unire. În perioada interbelică au sporit preocupările pentru profesionalizarea gestionării administrației și a patrimoniului cultural național și a problemelor economice, sociale, culturale și de dezvoltare urbanistică a localităților, pentru înfăptuirea reformei agrare, depășirea consecințelor crizei economice, onestitatea funcționarilor administrativi, pentru asigurarea unui climat normal de conviețuire interetnică.

Administrația publică locală era sprijinită de deputații și senatorii aleși de electoratul din cele trei județe. În Camera Deputaților, de remarcat prezența unor cunoscuți politicieni români din perioada interbelică pe listele electorale din cele trei județe. În îndeplinirea unor înalte demnități publice în statul român, patriarhul Elie Miron Cristea, Regent și Prim-Ministru al României, și miniștrii Ghiță Popp, Octavian Codru Tăslăuanu și Nicolae Colan nu au uitat locurile natale.

Populația din sud-estul Transilvaniei, în toată perioada interbelică a avut reprezentanți în Parlament care i-au susținut interesele și au pledat pentru promovarea intereselor comunităților locale din această parte de țară.

Suflul nou de viață românească a fost susținut prin întărirea bisericii românești, prin promovarea învățământului în limba română, prin afirmarea culturii naționale și stimularea presei românești. Acest complex de acțiuni făcea parte dintr-o strategie economică, socială și culturală de perspectivă, ce se bucura de susținerea și sprijinul întregii țări. Un efect benefic asupra vieții economice, sociale și culturale a comunităților românești l-au avut și împroprietărirea cu suprafețe agricole și silvice a locuitorilor și a principalelor instituții: biserici, școli, cămine culturale, înființarea băncilor populare, asociațiilor profesionale, măsurile de sprijinire a capitalului românesc și cele de acordare a unor sporuri sociale salariale învățătorilor și profesorilor români din zonă.

În condițiile istorice cunoscute, cu sprijinul Arhiepiscopiilor din Sibiu și Blaj, al românilor din întreaga țară și al unei administrații românești locale foarte apropiată și implicată direct în viața bisericească, culturală și națională, protopopii ortodocși, alături de cei greco-catolici, au reușit în doar 20 ani să scrie o frumoasă pagină din istoria bisericilor și comunităților românești din zonă. În acești ani s-au reînființat 41 de parohii, s-au construit 51 de biserici și capele și 54 de case parohiale.

Învățământul românesc din județele Ciuc, Odorhei și Treiscaune a cunoscut o reală înflorire în anii de după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și până în septembrie 1940. Pe lângă școlile primare de stat (unele bilingve) s-au înființat licee și școli normale românești în principalele orașe din zonă. După reactivarea despărțămintelor centrale județene ASTRA Treiscaune, Ciuc și Odorhei, în întreaga perioadă interbelică asistăm la o adevărată renaștere națională. Asociațiunea a înființat „biblioteci poporale”, a organizat conferințe și prelegeri, școli țărănești, cursuri de alfabetizare, coruri sătești, echipe de teatru, șezători literare, expoziții etnografice și alte activități artistice și sportive. În toată această perioadă, s-a dovedit faptul că reînvierea Astrei în această zonă supusă deznaționalizării a dus la păstrarea identității naționale și îmbogățirea vieții spirituale a românilor.

În capitolul dedicat integrării județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune în realitatea politică, economică, socială și culturală a României Mari, pe baza surselor documentare edite și inedite au fost abordate aspecte referitoare la: viața spiritual-bisericească a românilor din sud – estul Transilvaniei, învățământul în limba română, viața culturală, aspecte din activitatea Despărțămintelor ASTRA, presa în limba română din zonă, organizarea societății civile, activitatea instituțiilor identitare ale populației maghiare, aspecte ale vieții economice și sociale, proiectul interbelic discutabil de reromânizare a românilor secuizați, istoriografia maghiară despre realitățile politice, economice și sociale din sud-estul Transilvaniei în perioada interbelică, înființarea Partidului Maghiar, acțiuni revizioniste maghiare după Marea Unire și în final, câteva reverberații și valorizări actuale ale Marii Uniri în județele din sud-estul Transilvaniei.

Cele douăzeci de publicații în limba română tipărite în perioada interbelică se remarcă prin abordarea frontală și demnă a celor mai presante probleme cu care se confruntau comunitățile românești din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune: întărirea administrației românești și integrarea zonei în realitățile socio-economice, culturale, politice și administrative ale României Mari, consolidarea bisericii strămoșești, sprijinirea învățământului în limba română, revitalizarea tradițiilor românești, aducerea la matcă a românilor maghiarizați etc.

De remarcat faptul că, în majoritatea acestor publicații nu activau publiciști profesioniști, majoritatea dintre ele au avut apariții de scurtă durată, din coloanele lor nu lipseau abordările politicianiste și nici rivalitățile locale, aspecte care nu diminuează valoarea lor documentară pentru istoria românilor din cele trei județe.

Pentru românii din cele trei județe, inclusiv pentru cei maghiarizați, eliberarea de sub jugul de fier al oprimării lor de către Ungaria dualistă a fost un prilej de mare bucurie și de avânt național. Treptat, lucrurile și-au reluat cursul lor firesc, pe toate planurile vieții: social-economice, administrative, educaționale, culturale și politice în 1919. S-a instalat prefect român; a avut loc constituirea primăriilor comunale; s-au stabilit denumirile oficiale românești ale localităților. Interesantă este și grija permanentă a statului privind comportarea oficialilor în exercițiul funcției lor, pentru a demonstra devotament, tact și bunăvoință, altruism și toleranță, pentru ridicarea nivelului administrației, pentru ca funcționarii să fie „cinstiți, drepți și bazați pe lege”.

Un rol important în viața urbei interbelice l-a avut și Armata, care avea, în fiecare județ o garnizoană și în Sfântu Gheorghe o Școală de Aplicație a Infanteriei. Armata s-a implicat în sprijinirea învățământului, a culturii și bisericii românești din oraș. În planul sistematizării și dezvoltării orașului, în perioada interbelică sunt semnalate unele aspecte notabile privind ridicarea unor edificii importante, introducerea și extinderea canalizării și electrificării, modernizarea străzilor și a parcurilor etc. Continuând tradiția vechilor bresle meșteșugărești, o dezvoltare deosebită a cunoscut rețeaua de ateliere meșteșugărești, de servicii și comerț. În anul 1936, peste 160 de asemenea unități erau membre ale Camerei de Comerț Brașov. Desigur că una dintre cele mai mari realizări ale statului român din perioada interbelică a fost Reforma agrară. La 30 iulie 1921 este adoptată Legea pentru definitivarea reformei agrare în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, de care au beneficiat, atât locuitorii români, cât și cei maghiari, secui, sași și de altă etnie. Aspecte ale preocupării statului român interbelic pentru sănătatea populației reies din documentele privind activitatea instituțiilor de specialitate din zonă.

Nu lipsesc în perioada interbelică și o serie de greutăți cauzate de integrarea dificilă a funcționarilor de stat și a personalului didactic în comunitățile locale, de influența negativă a politicianismului vremii, de barierele lingvistice care îngreunau comunicarea cotidiană, și de anumite evenimente naturale nedorite. Situația privilegiată de care au beneficiat maghiarii/secuii din anii de până la 1 Decembrie 1918 s-a continuat și în perioada interbelică, în anii democrației României Mari, în plan economic mai cu seamă, rămânând însă pentru ei „trauma” despărțirii de un stat artificial creat, peste voința românilor majoritari din țară – Ungaria dualistă. Încă din 1919 se semnalau fenomene de nerespectare a limbii oficiale de stat, limba română, apoi manifestări cu caracteriredentist, cunoscute de brigăzile de Siguranță, dar oficialitățile vremii dispuneau măsuri împotriva acestor fenomene, pentru întărirea vieții de stat.

Una dintre cele mai ȋntunecate perioade din istoria județelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune a fost cea din timpul Dictatului de la Viena, din 1940-1944. La 31 august 1940 s-a semnat la Viena cedarea părții de nord a Transilvaniei către Ungaria. Perioada ocupației ungare ȋn Sfântu Gheorghe rămâne pentru istorie drept o ȋntoarcere de la civilizație ȋn perioada cruzimilor Evului Mediu. Toată propaganda ungară iredentistă din perioada interbelică se reflectă ȋn aceste atrocități și demonstrează că ȋncercarea de reȋntoarcere a istoriei la situația așa-zisei „Ungariei Mari”, artificiale, a fost și este sortită eșecului.

O interesantă statistică o realizează sociologul Ioan Lăcătușu privind cei 100 de ani de la Marea Unire. Astfel, din cei 100 de ani care au trecut de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, românii din județul Covasna și-au putut păstra și afirma deplin identitatea națională, doar timp de 40 de ani, respectiv în perioadele: 1919 – 1940 și 1968 – 1989. Din ceilalți 60 de ani, în 30 s-au confruntat cu grave probleme de supraviețuire etnică, respectiv în anii care au urmat Dictatului de la Viena și începutul instaurării regimului comunist (1940 -1950), (în care s-a realizat o adevărată epurare etnică românească, de către administrația horthyistă și comunistă) și în perioada regiunilor Stalin, Autonomă Maghiară și Brașov (1950 – 1968). Realizările și provocările din perioada de după decembrie 1989 sunt bine cunoscute.

Tot astfel, la 100 de ani de la Marea Unire, principalele puncte tari ale comunităților românești din județele Covasna și Harghita sunt: o populație cu o bună pregătire școlară și profesională; un important număr de specialiști în unitățile de învățământ și cultură, precum și în domeniul justiției, în unitățile de ordine publică și cele militare și în instituțiile deconcentrate ale statului, în teritoriu; existența Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, Teatrului Andrei Mureșanu, Centrului Cultural Toplița, Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” și a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, care funcționează sub egida Academiei Române; un număr de ONG-uri active în viața publică, care implementează proiecte culturale, sociale și civice; un imens capital de solidaritate afectivă, din parte românilor din țară și străinătate, care trebuie transformat în manifestări pragmatice; activitatea editurilor „Eurocarpatica”, „Grai Românesc” și „Angvstia”, a mass-media în limba română și a bloggerilor.

Puncte slabe ale vieții actuale a comunității românești din cele două județe, sunt: scăderea sporului natural și creșterea sporului migratoriu; plecarea în masă a tinerilor din județ, în lipsa oricărei perspective de realizare profesională și umană; lipsa liderilor politici și civici care să asigure viziune și consecvență în activitatea comunităților locale românești, coerență și eficiență în relația cu factorii de decizie locală și guvernamentală; eșecul demersurilor întreprinse de partidele politice și de societatea civilă românească locală, referitoare la elaborarea unei strategii de dezvoltare economică și socială a zonei Arcului Intracarpatic, în scopul asigurării unei conviețuiri interetnice armonioase, într-un mediu multietnic și pluriconfesional și nu într-o enclavă etnică; slaba organizare comunitară în zona neguvernamentală și combativitatea scăzută în promovarea intereselor comunitare prin proiecte culturale de dezvoltare locală; susținerea insuficientă, prin efort comunitar, a instituțiilor culturale care promovează cultura și valorile românești; colaborarea deficitară între persoane și instituții, la nivel comunitar; participarea insuficientă a tineretului la activitatea de apărare și promovare a intereselor comunitare și culturale și la manifestările dedicate cunoașterii istoriei locale ș.a.

În anul 2018, la o sută de ani de la Marea Unire, în multe localități etnic mixte din județele Covasna și Harghita, românii nu se „simt acasă”, iar tinerii părăsesc meleagurile natale. Proiectul autonomiei teritoriale pe criteriu etnic a „ținutului secuiesc” nu poate constitui o soluție acceptabilă, nici pentru românii și nici pentru maghiarii din județ, nefiind agreat de Uniunea Europeană. Până acum, instituțiile abilitate ale statului român nu au analizat temeinic consecințele, pe termen mediu și lung, ale obținerii dublei cetățenii de către concetățenii maghiari, a circulației libere a proprietăților funciare și nu numai, a investițiilor strategice realizate de statul ungar în zonă și a lipsei unor asemenea investiții din partea statului român. Clasa politică românească și toți factorii responsabili de viitorul românesc trebuie să conștientizeze faptul că problema românilor din județele Covasna și Harghita nu este doar problema acestora, ea este problema tuturor românilor. Așa cum spunea părintele protopop Aurel Nistor, la începutul secolului XX : „Problema românească din secuime nu e numai de interes local, ea ar trebui să fie o problemă de stat, una și aceeași pentru orice cârmuire din fruntea țării. Ca să ajungă problemă de stat trebuie mai întâi cunoscută și încă în toate laturile. Problema românismului din secuime e o problemă grea și complicată, care pretinde multă trudă, zbucium și spirit de jertfă. Rezolvarea ei cere conlucrarea armonică a mai mulți factori, dusă după un plan de luptă bine stabilit în toate amănuntele lui și executat cu tenacitate și consecvență.”

Problematica specifică a românilor și maghiarilor din Arcul Intracarpatic trebuie să constituie o prioritate a statului român, care printr-o strategie adecvată de dezvoltare economică și socială a acestei binecuvântate zone din inima României, să asigure dăinuirea identitară a tuturor locuitorilor, într-un mediu multietnic și pluriconfesional armonios și nu într-o enclavă etnică, organizată după legislația medievală.

Menționez câteva contribuții personale la studierea și publicarea unor cercetări privind demersurile și rolul românilor din zonă la înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri. Am participat la sesiuni de comunicări științifice, simpozioane și dezbateri, în programul cărora am prezentat comunicări pe teme referitoare la participarea românilor din fostele județe Ciuc, Odorhei și Treiscaune, (azi județele Covasna și Harghita) la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. În același spirit am participat și la realizarea unor proiecte cultural – științifice dedicate Centenarului Marii Uniri, organizate în județele Covasna și Harghita precum: expoziții documentare, lansări de carte, ridicarea bustului preotului Gheorghe Cerbu – participant la Marea Adunare Populară de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918 – de către Primăria orașului Întorsura Buzăului ș.a.

Pe tema Marii Uniri am publicat câteva studii în Acta Carpatica, Anuarul românilor din sud-estul Transilvaniei, editat de Centrul European de Studii Covasna-Harghita, Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe și Asociația Ștefadina din București și în alte publicații. Au fost introduse, astfel, în circuitul științific, unele informații inedite referitoare la problematica abordată în prezenta lucrare, completând un gol existent în istoriografia locală și contribuind la eliminarea unor prejudecăți și clișee privind românii din fostele scaune secuiești.

Pe viitor, propun să se continue, prin cercetări aprofundate, în alte depozite de arhivă și biblioteci din țară, studierea adevărului referitor la istoria sud-estului Transilvaniei, a luptelor românilor din zonă pentru eliberare și unitate națională și să se răspundă documentat și științific la lucrările unor istorici maghiari care continuă să prezinte istoria unui „Ținut Secuiesc” exclusiv maghiar/secuiesc.

Doresc să mă alătur, prin cercetările mele viitoare, înaltului for științific al Academiei Române pentru a participa la o serie de manifestări științifice dedicate marcării a 100 de ani de la Tratatul de Pace de la Trianon, pentru a se cunoaște adevărul istoric și din perspectiva istoriografiei românești, să se răspundă lucrărilor redactate de Departamentul de cercetare Trianon 100, inițiat de către Academia Maghiară de Științe (MTA), proiect ce se anunță a se desfășura pe o perioadă de cinci ani.

Mă alătur, de asemenea, propunerii mai multor colegi de a susține în fața guvernului român, necesitatea trimiterii unei echipe permanente de cercetători la Arhivele Naționale din Budapesta, pentru editarea unor corpusuri de documente care conțin informații despre românii transilvăneni, inclusiv despre cei din județele Covasna, Harghita și Mureș, care să slujească istoria reală și nu cea inventată, propagandistică, așa cum procedează unii istorici maghiari, la comandă politică.

Consider o inițiativă binevenită a colegilor din jurul revistei Acta Carpatica pentru editarea unui manual de Istorie a județelor Covasna, Harghita și Mureș, în contrapondere cu Manualul de istorie a secuilor, editat relativ recent în limba maghiară, astfel ca, prin noul manual, elevii români și maghiari din aceste județe să-și poată dezvolta conștiința că sunt, cu toții, autohtoni și Acasă pe meleagurile lor, locuite de secole împreună. Voi fi onorat să particip la realizarea acestui manual, deosebit de necesar în împrejurările actuale de ofensivă a propagandei prin celălalt manual în limba maghiară, și prin alte lucrări cu tematică asemănătoare.

Capitolul VII.
Bibliografie

VII.1. Surse arhivistice

Arhivele Naționale ale României, București, „Fond Președinția Consiliului de Miniștri”.

Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe (CEDMNC), Colecția Documente.

Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”.

Arhiva, Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe, Colecția de documente Cronica Parohiei Bățanii Mari.

Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Fondul Manuscrise.

Biblioteca Academiei Române – Arhiva Istorică Centrală, Fond XII.

A.N.I.C., Fond Liga Antirevizionistă Română.

S.J.A.N. Brașov, Fondul „Astra”, Colecția Dr. Pompiliu Nistor.

S.J.A.N. Covasna, Sfântu Gheorghe, Fond Prefectura județului Treiscaune.

S.J.A.N. Covasna, Sfântu Gheorghe, Fondul Primăria Sfântu Gheorghe.

S.J.A.N. Covasna, Sfântu Gheorghe, Fond Tribunalul Treiscaune.

S.J.A.N. Covasna, Sfântu Gheorghe, Fond 165, Protopopiatul gr-cat. Poian.

S.J.A.N. Covasna, Sfântu Gheorghe, Fond 169 Parohia ortodoxă Covasna.

S.J.A.N. Covasna, Fond nr. inv. 188, Pretura Plășii Buzăul Ardelean.

S.J.A.N. Galați, Fond Colecția de manuscrise.

S.J.A.N. Harghita, Fond 230 Prefectura Județului Ciuc, Registrul de procese verbale.

S.J.A.N. Harghita, Fond Prefectura Județului Odorhei, Registrul de procese verbale.

S.J.A.N. Harghita, Fond 260, Primăria Orașului Toplița.

S.J.A.N. Harghita, Fond 7 Prefectura Județului Odorhei

S.J.A.N. Harghita, Fond Liceul Șt. O. Iosif Odorhei.

S.J.A.N. Mureș, Fond Prefectura județului Mureș, Acte politice.

S.J.A.N. Mureș, Fondu lColecția de Manuscrise a Filialei, nr.256, Memoriile lui Antal Emilian, episcop pensionar din Toplița, privind evenimentele din timpul Unirii Transilvaniei cu România.

S.J.A.N. Sibiu, Fond ASTRA, Listele participanților la Primul Război Mondial, XXIII. Județul Treiscaune.

Muzeul Unirii Alba Iulia, Colecția 1918.

Arhiva Centrului European de Studii Covasna – Harghita, (CESCH), Câteva argumente împotriva autonomiei pe criterii etnice a așa-zisului „Ținut secuiesc”, februarie 2008.

Arhiva Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita și Mureș (FCRCHM). Românii din Covasna, Harghita și Mureș, la începutul secolului al II-lea, de la Marea Unire. 2019.

VII.2. Memorialistică

Antal, Dumitru, Amintiri din revoluțiunea anului 1918 sau Cum a intrat Armata Română în Toplița în anul 1918. Amintiri., manuscris aflat în biblioteca mânăstirii „Sf. Ilie Toplița”, nr. inv. 770.

Antal, Dumitru, „Activitatea unui modest luptător. Un apel”, Biblioteca Mânăstirii „Sf. Proroc Ilie” Toplița, nr. inv. 770.

Olteanu, Gheorghe, Scrisoare deschisă adresată redactorului Petre Finn de la ”The Washington Post”, ms, Baden-Baden, 2000.

Pușcariu, Sextil, Memorii, Ediție de Magdalena Vulpe, București, 1978.

VII.3. Colecții de documente

Popescu-Puțuri, Ion, 1918 la Români: documentele unirii : unirea Transilvaniei cu România 1 decembrie 1918, Volume 10, Editura Științificǎ și enciclopedicǎ, 1989.

Scurtu, Ioan, Liviu Boar,(coord.) Minoritățile naționele din România 1918-1925: documente, București, Arhivele Statului din România, 1995, 783 p.

Vlad, Ioan, Românismul Brașovenilor. Documente 1915 – 1919, Ed. Transilvania Expres, Brașov, 1998.

*** Documentele Unirii, vol.IX, Tom. III.

*** Inițiative și demersuri vizând obținerea autonomiei teritoriale a așa-zisului „Ținut Secuiesc”. Sinteză documentară, Arhiva Centrului European de Studii Covasna-Harghita (CESCH), 20 septembrie 2008.

*** 1918 la Români – Documentele Unirii, vol.IX, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989.

VII.4. Presă

Alba-Iulia, 1918-1919.

Altarul Banatului, ianuarie – iunie 1946.

Buletinul ASTRA Treiscaune, 1929.

Buletinul Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, volumele I-V (1992-2012).

Buletinul Societății Culturale „ASTRA”, Sfântu Gheorghe, 1939.

Buletinul Episcopiei Cetății Albe – Ismail, 1932.

Curentul, 1937.

Cuvântul Nou, 2007, 2008.

Drum Nou, Brașov, 1986.

Familia română, 2011.

Foaie diecezană, (Caransebeș), noiembrie 1913

Gazeta Ciucului”, 1929, 1932, 1934, 1935.

Gazeta oficială a județului Mureș-Turda, 1923.

Glasul Ardealului, 1918.

Glas Românesc în regiunea secuizată, Odorhei, 1933, 1934, 1935, 1936.

Glasul Mureșului, Târgu Mureș, 1936.

Grai Românesc, 1999.

Háromszék (Treiscaune), 2006, 2007.

Lumina (Caransebeș), 1918.

Lumina, București, 2015.

Mesagerul de Covasna, 2019.

Monitorul Oficial, 1918-1919.

Patria, Cluj, 16 martie 1919.

Revista economică, 1908.

Românul din 26 octombrie / 8 noiembrie 1918.

Szatmári Friss Újság (Ziarul proaspăt de Satu Mare), 6 iunie 2018.

Székely Hírmondó (Buletin informativ secuiesc), Sf. Gheorghe, 2016.

Telegraful Român, Sibiu, 1918.

Transilvania, 1916.

Unirea din 4 noiembrie 1918.

VII.5. Lucrări generale

Abrudan, Mircea Gheorghe. Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția pașoptistă și Marea Unire : evoluție istorică și relații confesionale, Editura Andreiana, Sibiu, 2015.

Agrigoroaiei, Ion, România interbelică, vol. I, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2001.

Agrigoroaiei, Cristian V., Iacob, Gh., România de la Independență la Marea Unire (Coordonatele și strategia dezvoltării), Iași, 1989.

Aitean -Taus, Constantin, Monografia satului Arini, Brașov, 2014.

Aitean Taus, Constantin, Iarăș-tărâm de vis. Repere monografice., Edit.Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017.

Baicu, Vasile Dan, Istorie și arhivistică în Arcul Intracarpatic, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006.

Baltasiu, Radu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești în Harghita-Covasna. Raport de cercetare, Edit. Etnologică, București, 2013.

Barițiu, George, Părți alese din istoria Transilvaniei, vol. II, Edit. Tipografia W. Krafft, Sibiu, 1890.

Berecz, Gyula, Haromszek-varmegye. Nepoktatasi Intezeteinek Tőrtenete (Comitatul Treiscaune. Istoria instituțiilor de învățământ), Brașov, 1893.

Boar, Liviu, Îndrumător în Arhivele Statului – Județul Harghita, București, 1988.

Boar, Liviu, Despărțământul Reghin al Astrei. Documente. 1874-1940, Edit. Biblioteca Municipală „Petru Maior”, Reghin, 2001.

Boar, Liviu, Românii din Scaunele Ciuc, Giurgeu și Casin în secolul al XIX, Edit. Universității „Petru Maior” Tîrgu-Mureș, 2004.

Boia, Lucian, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Edit. Humanitas, București, 2014

Bolovan, Ioan, Transilvania între Revoluția de la 1848 și Unirea din 1918. Contribuții demografice, Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2000.

Bolovan, Ioan, Primul Război Mondial și realitățile demografice din Transilvania. Familie, moralitate și raporturi de gen, Edit. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015.

Bolovan, Ioan, (coord.), Ghe. Iacob, Ghe. Cojocaru, O enciclopedie a Marii Uniri, Edit. Institutul Cultural Român, București, 2018.

Botoran, Constantin, Olimpiu Matichescu, Documente străine despre lupta poporului român pentru făurirea statului național unitar, Cluj-Napoca, Dacia, 1980.

Botoran, Constantin, lt. col. Alesandru Duțu, Mihai Retegan, Transilvania în evoluția relațiilor româno-ungare, cuvînt înainte: general-maior Ion Safta, București, Institutul de Istorie și Teorie Militară, 1993.

Bozdog, Ion, Comoara dintr-un manuscris. „Astra și românii din Secuime”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2010.

Broanăr, Erich-Mihail, Ioan Lăcătusu, Sebastian Pârvu, Păstori sufletești ai Sfintelor Altare din Eparhia Covasnei și Harghitei, Editura Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2015.

Brusanowski, Paul, Învățământul confesional Ortodox din Transilvania între anii 1848-1918, Cluj-Napoca, 2005.

Bucur, D. Ioan, Monografia satului Făgețel, București, 2010.

Bucur, Bogdan, Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, Edit. RAO, București, 2018.

Calcan, Gheorghe, Unificarea administrativă a României întregite: (1918-1925): Integrarea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei în structurile administrației românești, Cluj-Napoca, Edit. Mega, 2016.

Chindea, Teodor, Contribuții la istoria românilor din Giurgeul Ciucului, Edit. Kahan, Gheorghieni, 1930.

Chiorean, Ioan, Geneza și sfârșitul Imperiului Austro-ungar, Edit. Mica-Doris, Tg. Mureș, 1995.

Clopoțel, Ioan, Misiunea istorică a gărzilor naționale în luptele pentru războiul din 1918, București, 1943.

Clopoțel, Ioan, Revoluția din 1918 și unirea Ardealului cu România, Edit. Revistei "Societatea de Mâine" 1926.

Cobianu-Băcanu, Maria, Drama maghiarizării românilor din Covasna și Harghita, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2000.

Colan, Nicolae, Pastorale, Ediție îngrijită de Pr. Lector Dorel Man, Edit. Arhidiecezană, Cluj, 1995

Constantinescu, Miron, Constantin Daicoviciu, Ștefan Pascu, etc., Istoria României. Compendium, București, Edit. Didactică și Pedagogică, 1974.

Cornea, Luminița, Constantin Catrina, Ioan Lăcătușu, Teculeștii din neam în neam, Edit. Angvstia, Sf. Gheorghe, 2008.

Costea, Constantin, Vidacutul sub aripa timpului, Gheorgheni, 2002.

Cotfas, Petru, Aspecte din activitatea revizionist-hortystă oglindită în presa din județul Harghita. Lupta pentru apărarea statu-quo-ului și independenței. Lucrare de diplomă, Facultatea de Istorie – Filozofie, Cluj, 1974

Crăciun, Victor, coord., C.Gh. Marinescu, Vasile Netea, Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de pretutindeni (1890-1948 ; 1989-2003), 2003.

Cristea, Miron, Cuvântări și predici ale unui teolog, mai târziu cleric român în țara sub stăpânire străină, Vol.I, București, 1923.

Cristea, Miron, Trei ani de propovăduire. Pastorale și cuvântări, vol.III, Edit. Cartea Românească, București, 1923

Cupșa, Ion, Armata română în campaniile din 1916, 1917, București, Edit. Militară, 1967.

Curticăpeanu, Vasile, Mișcarea culturală românească pentru Unirea din 1918, București, Edit. Științifică, 1968.

Dobreanu, Doina și Dobreanu Vasile, Subcetate Mureș. File de monografie, Edit. Motiv, 1999.

Dobreanu, Doina și Vasile Dobreanu, La obârșie, la izvor. Convorbiri la Subcetate, Edit. Cezara Codruța Marica, Târgu Mureș, 2013.

Dobreanu, Doina și Vasile Dobreanu, Subcetate, la Centenarul Marii Uniri. 1918 -2018, Edit. Cezara Codruța Marica, Târgu Mureș, 2018.

Dragomir, Silviu, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Edit. Dacia Traiană, Sibiu, 1943.

Dragomir, Silviu, La Transilvanie Roumaine et ses minorities etniques, Edit. Imprimeriile Statului, București, 1934.

Drăghici Moraru; Dorina, Livezi – Oază de credință și de dor, de Dorina Drăghici-Moraru, Edit. Magic Print, Bacău, 2010.

Dumitrescu, Constantin, Din lunga timpului bătaie: Anul 1918 în amintirile unor martori oculari, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1978.

Dușa, Traian, Toplița Română vatră de istorie, vatră de ortodoxie, Târgu Mureș, 2006.

Fenyes, Samuel, Ungaria revizionistă, Edit. Casa Excelsior, București, 1934.

Gavrilescu, Alexandru, Dimitriu, Oana, Clauza de conștiință: Octavian C. Tăslăuanu: jurnale inedite și scrisori. București, Edit. Semne, 2016.

Gârboviceanu, Petru, Minoritățile din România, Edit. Casei Școalelor, București, 1928.

Ghibu, Onisifor, Pe baricadele vieții, Edit. Dacia, Cluj- Napoca, 1981.

Ghibu, Onisifor, Trei ani pe frontul basarabean: bilanțul unei activități, îngrij. de Marian Radu, București, Edit. Fundației Culturale Române, 1996.

Giurescu, C. Constantin, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Edit. Albatros, București, 1975.

Giurescu, Constantin C., Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pînă la moartea regelui Ferdinand, cuvînt înainte de Dinu C. Giurescu, București, Humanitas, 2000.

Giurescu, Constantin C., Transilvania în istoria poporului român, București, Edit. Științifică, 1967.

Goldiș, Vasile, Scrieri social-politice și literare, ediție îngrijită de Mircea Popa și Gheorghe Șora, Edit. Facla, Timișoara, 1976

Grama Brescan, Ana, Românii sudtransilvani în secolul al XIX-lea, Edit. Arcuș, 2001.

Grămadă, Ion, Societatea Academică social-literară „România Jună” din Viena (1871-1911), Tipografia Concordia, Arad, 1912.

Groza Mihai Octavian, Documente privind activitatea Consiliului Național Român din Alba Iulia, Edit. Emma Books, Sebeș- Alba, 2012.

Hitchins, Keith, „România 1866-1947”, Colecția Istorie a Editurii Humanitas, București, 2013.

Hugeanu, Ciprian, Poiana Sărată-Un sat românsc din Carpați în vâltoarea istoriei, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017.

Iancu, Gheorghe, Contribuția Consiliului Dirigent la consolidarea statului național unitar român (1918-1920), Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Ichim, Dorinel, Poiana Sărată de la Oituz. Tragedia unui sat, Edit. Casa Scriitorilor, Bacău, 2007.

Ionescu, Silvan-Adrian, Războiul cel Mare fotografia pe frontul românesc 1916-1919, Edit. Institutul Cultural Român, București, 2014.

Iorga, Nicolae, Începuturile și motivele deznaționalizării în Săcuime, București, 1936.

Iorga, Nicolae, Conferințe: ideea unității românești, ediție îngrijită de Ștefan Lemny și Rodica Rotaru; postfață, note și bibliografie de Ștefan Lemny, Edit. Minerva, București, 1987.

Iorga, Nicolae, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Edit. Globus, București, 1991.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Vol.II, Edit. Saeculum I.O., București, 2006.

Iorga, Nicolae, Viața românească în Ardeal, ed. critică de I. Oprișan, Edit. Saeculum I.O, București, 2008.

Iorga, Nicolae, Faptă și suferință românească în Ardeal, ed. critică de I. Oprișan, Edit. Saeculum IO, București, 2008.

Iorga, Nicolae, Ce pătimesc frații noștri, ed. critică de I. Oprișan, Edit. Saeculum Vizual, București, 2011.

Iorga, Nicolae, Ceasul pe care-l așteptam, ed. critică de I. Oprișan, Edit. Saeculum IO, București, 2011.

Istoria României. Transilvania, vol. II, Editura „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997.

Jens Schmitt, Oliver, România în 100 de ani. Bilanțul unui veac de istorie, Edit. Humanitas, București, 2018.

Jinga, Victor, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, ed. a 2-a, Brașov, Muzeul Județean de Istorie, 1995.

Kirițescu, Constantin, Istoria Războiului pentru întregirea României 1916-1919, ed. a II-a, Vol. III, București, 1925.

Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României: 1916-1919, prefață și note de Mircea N. Popa, București, Edit. Științifică și Enciclopedică, 1989, 2 vol.

Laurian, August Treboniu., Istoria Românilor, vol. I-II, Tipografia Națională, 1867, (Antreprenor C.N. Rădulescu).

Lazăr, Costel Cristian, Românii din județul Ciuc în perioada interbelică, Edit. România pur și simplu, București, 2007.

Lazăr, Costel-Cristian, Biserica Ortodoxă Română din estul Transilvaniei după al Doilea Război Mondial, teză de doctorat, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2012.

Lazăr, Costel-Cristian, Toplița și Marea Unire. Contribuții ale Topliței și localităților din jur la întregirea neamului, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018.

Lăcătușu, Ioan, Identitate și cultură la românii din secuime, Edit. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

Lăcătușu, Ioan, Personalități din Covasna și Harghita, Edit. Carpatica, Cluj-Napoca, 1998.

Lăcătușu, Ioan, Spiritualitate românească și conviețuire etnică în Covasna și Harghita, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2002.

Lăcătușu, Ioan, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel, Românii din Covasna și Harghita, Edit. Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2003.

Lăcătușu, Ioan, Tendințe de enclavizare a unui spațiu românesc (Covasna-Harghita), Edit. România pur și simplu, București, 2004.

Lăcătușu, Ioan, Românii în mass-media maghiară din Harghita și Covasna, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2006.

Lăcătușu, Ioan și Ioan Solomon, Un fals „referendum” pentru impunerea unei autonomii anacronice deja existente, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2007.

Lăcătușu, Ioan, Argumente împotriva autonomiei pe criterii etnice a așa-zisului „Ținut secuiesc”, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2008.

Lăcătușu, Ioan, Românii în mass-media maghiară din Harghita și Covasna, vol. II, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2009.

Lăcătușu, Ioan, Structuri etnice și cofesionale în județele Covasna și Harghita, Edit. Universității „Petru Maior” Tîrgu-Mureș, 2009.

Lăcătușu, Ioan; Cornea, Luminița; Luca, Ioan, Personalități ale orașului Covasna, vol. I, de, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2009.

Lăcătușu, Ioan (coordonator), Genealogia familiei Colan, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012.

Lăcătușu, Ioan, Erich-Mihail Broanăr, Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2014.

Lăcătușu, Ioan, Vasile Stancu, Contribuții documentare privind istoria românilor transilvăneni, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2016.

Lăcătușu, Ioan, Viața publică din Sfântu Gheorghe – Covasna (1919 -1989). Cronologie, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017.

Lăcătușu, Ioan, Contribuția învățământului confesional ortodox și greco-catolic, din comitatul Treiscaune (secolul al XIX-lea și începutul secolului XX) la pregătirea, înfăptuirea și consolidarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, Edit. Eurocarpatica, Sf.Gheorghe, 2018.

Leuștean, Lucian, România, Ungaria și Tratatul de la Trianon, 1918-1920, Edit. Polirom, 2002.

Leuștean, Lucian, Curs special de istorie contemporană universală. România și Ungaria în primii ani interbelici, Universitatea „Al.Ioan Cuza” Iași, 2016-2017.

Liveanu, Vasile, 1918 din istoria luptelor revoluționare din România, București, 1960.

Lupaș, Ioan, Din istoria Transilvaniei, ediție îngrijită, note și comentarii de Marina Vlasiu, cuvînt înainte de Florin Constantiniu, București, Edit. Eminescu, 1988.

Lupaș, Ioan, Istoria Unirii Românilor, Edit. Fundația Culturală Regală „Principele Carol”, București, 1973.

Maior, Liviu, Mișcarea națională românească din Transilvania (1900-1914), Cluj-Napoca, Dacia, 1986.

Marc, Aurel, Contribuții la istoria Județului Harghita (volum de studii și documente alcătuit și îngrijit de Ana Dobreanu și Ioan Lăcătușu), Sfântu Gheorghe, 2000.

Marc, Dorel, Aspecte etnoculturale specifice zonei Topliței și Mureșului, Teză de doctorat, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2009.

Marc, Dorel, Evoluția habitatului tradițional în zona Topliței Mureșului Superior (sec. XVII- XX), Edit. Ardealul, din Tg. Mureș, 2009.

Marc, Dorel, Structuri ocupaționale tradiționale în zona Topliței Mureșului Superior, Edit. Ardealul, Tg. Mureș, 2010, în cadrul colecției Bibliotheca Historica.

Marin, Florea, Medicii și Marea Unire, Edit. Tipomur, Târgu – Mureș, 1993.

Matei, Pamfil, ASTRA – Asociațiunea transilvană pentru literatura română și cultura poporului român, 1861-1950, Cluj-Napoca, 1986.

Micu, Emil, Din trecutul bisericesc, cultural și economic al românilor din Secuime, Tip. ASTRA, Brașov, 1946 (reeditare) Edit. „Bravox” Brașov, 1996.

Moga, Valer, ASTRA și societatea, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

Moldovan, Nicolae, Mărturii despre oameni și locuri din Carpați, Edit. Arcuș, 2008.

Moldovan, Nicolae, Vâlcele – studiu monografic, ediție îngrijită de Luminița Cornea, Edit. Tinta, Arcuș, 2013.

Moraru, Alexandru, La răscruce de vremi, o viață de om – Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleacului și Clujului 1936-1957, după documente, corespondență, însemnări, relatări, impresii, Edit. Arhiepiscopiei Române a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1989.

Moșoiu, Traian, Memorial de război (august – octombrie 1916), cuvînt înainte de prof. dr. Vasile Netea, ediție, studiu introductiv și note Al. Dragomirescu și Marius Pop, Cluj-Napoca, Edit. Dacia, 1987.

Mușat, Mircea, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1983.

Mușat, Mircea, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. I, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1988.

Mușat, Mircea, Ion Ardeleanu, Românii după Marea Unire, vol. II, Partea I, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1986.

Naumescu, Valentin, România, marile puteri și ordinea europeană (1918-2018), Edit. Polirom, București, 2018.

Nazarie, Constantin, Activitatea preoților de armată în Campania din 1916-1918, Edit. Basilica, București, 2018.

Neagoe, Stelian, Istoria unirii românilor, Vol. II, București, Edit. Diogene, 1993.

Neagoe, Stelian, Marea Unire în izvoare narative, Edit. Eminescu, București, 1984.

Neamțu, Gelu, Mircea Vaida-Voievod, Mărturii ale participanților. Ioachim Crăciun: Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, vol I-vol II, Edit. Academiei Române, 2005.

Negreanu, Maria, Românii din Târgu Secuiesc și satele învecinate, după condica bisericii ortodoxe din Tg. Secuiesc, București, 1943.

Nemoianu, Petre, Prima Alba Iulia. Voluntarii români în războiul pentru întregirea neamului, Edit. TipoMoldova Iași, 2018.

Netea, Vasile, O zi din istoria Transilvaniei, Edit. Țara Noastră, București, 1990.

Nicolescu, Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Preoți în lupta pentru Marea Unire 1916-1919, București, Edit. Europa Nova, 2000.

Nicolescu, Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire. Preoți în tranșee 1916-1919, vol.I Organizarea Serviciului Religios al Marelui Cartier General, Edit. Basilica, București, 2018.

Nicolescu, Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire. Preoți în tranșee 1916-1919, vol.II Activitatea preoților miltari în mari unități și unități operative, Edit. Basilica, București, 2018.

Nicolescu, Gheorghe, Gheorghe Dobrescu, Andrei Nicolescu, Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire. Preoți în tranșee 1916-1919, vol.III, Activitatea preoților militari în spitale militare, ambulanțe, trenuri sanitare, Edit. Basilica, București, 2018.

Nistor, Aurel, Crâmpee de muncă românească în secuime, Tipografia Patria, Sf. Gheorghe, 1929.

Nistor, Aurel, Problema românească din ținuturile secuizate și Biserica Ortodoxă, Sibiu, 1939.

Nistor, Aurel, O Pagină din istoria Bisericii și a Neamului, volum de studii și documente alcătuit și îngrijit de Ioan Lăcătușu, Edit. Carpații Răsăriteni, Sfântu Gheorghe 1999.

Nistor, I. Silviu, Contribuții mureșene la Marea Unire din 1918, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1981.

Ojog, Tincuța, Marea Unire din 1918 refelectată în periodicele existente în Biblioteca Sfântului Sinod și Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București. Bibliografie specială: 1917-2016, Edit. Basilica, București, 2018.

Oltean, Vasile, Pași spre Marea Unire, Edit. Basilica, București, 2018.

Oprean, Sabin, Contribuții la toponimia din ținutul Săcuilor, Cluj, 1926.

Oprean, Sabin, Secuizarea românilor prin religie, Cluj-Napoca, 1927.

Oprean, Sabin, Ținutul Săcuilor, Cluj-Napoca, 1928.

Opriș, Ioan, Vasile Stoica în serviciul României, Edit. Oscar Print, București, 2008.

Papiu Ilarian, Alexandru, Tezaur de monumente istorice pentru România, I-III, Tipografia Naționale a lui Ștefanu Rassidescu, București, 1862-1864.

Pascu, Ștefan, Desăvârșirea Unificării Statului Național Român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, Edit. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1968.

Pascu, Ștefan, Făurirea Statului Național Unitar Român, 1918, vol. I-II, Edit. Academiei Române, București, 1983.

Pascu, Ștefan, Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, încununarea ideii a tendințelor și luptelor de unitate a poporului român, Cluj, 1968.

Pascu, Ștefan, C. Gh. Marinescu, Răsunetul internațional al luptei românilor pentru unitate națională, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.

Păcurariu, Mircea, Politica Statului Ungar față de Biserica Românească din Transilvania în perioada dualismului 1867-1918, Edit. Institutului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe române, Sibiu, 1986.

Păcurariu, Mircea, Cărturari sibieni de altădată, Edit. Dacia, Cluj, 2002.

Păcurariu, Mircea, Dicționarul Teologilor români, Edit. Univers Enciclopedic, București, 1996.

Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, ediția a III-a, Trinitas – Edit. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2008.

Pârvu, Sebastian, Românii din Scaunele Secuiești în Revoluția de la 1848-1849, Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca, Colecția TEZE DE DOCTORAT, XV, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2014.

Pinca, Petru, Istoricul Episcopiei Armatei (cu sediul la Alba-Iulia) între anii 1921-1948, Edit. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2013

Platon, Gheorghe, Vasile Russu, Vasile Cristian, Gheorghe Iacob, Ion Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România modernă, Edit. Universității, Iași, 1993.

Plămădeală, Antonie, Contribiții istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea: documente, însemnări, corespondență, Sibiu, 1987.

Ploșnea, Nicoleta, Biserici, școli, comunități rurale românești din Covasna și Harghita (1850-1918), Edit. Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2013.

Pop, Ioan Aurel, coordonator și coautor, alături de Thomas Nägler, Magyari András, Istoria Transilvaniei – vol III ( de la 1711 pana la 1918 ), Edit. Academiei Române, Centrul de Studii Transilvane, Cluj Napoca, 2008;

Popa-Lisseanu, George, Secuii și secuizarea românilor, București, 1932.

Popa-Lisseanu Gheorghe,Originea secuilor și secuizarea românilor, reeditarea volumului, Edit. România Pur și Simplu, București, 2003.

Popa, Mircea, Astra și Marea Unire, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017.

Popa, Mircea, Transilvania și Marea Unire, Edit. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018.

Popa, Mircea, Avanposturi ale Marii Uniri, Edit. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018.

Popeangă, Vasile și Emil Arbonie, Pe drumul Marii Uniri, Edit. „Vasile Goldiș”, University Press, Arad, 2008.

Popescu, Grigore N., Preoțimea română și întregirea neamului, București, 1940

Răchițan, Ioan I., Cartea satului Valea Mare, București, 2001.

Rácz, Gyula, Vincze János, Az Erdélyi kormányzás általános problémája (Problema generală a ungurimii din Ardeal), Cluj, 1939; traducere-rezumat din limba maghiară de Cristina Ișfan, București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, 1940, 13 p.

Românii în dezbaterile Congresului secuiesc din 1902. Premise, deziderate și reverberații, ediție îngrijită de Vilică Munteanu și Ioan Lăcătușu, Edit. Magic Print, Onești, 2011.

Rotariu, Traian, Semeniuc, Maria, Mezei, Elemer, Transilvania, Recensământul din 1910, Edit. Staff, Cluj-Napoca, 2000.

Rusu Abrudeanu, Ion, Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul României Dr. Miron Cristea, Omul și faptele, I, București, 1929.

Russu, Ion I., Românii și secuii, Edit. Științifică, București, 1990.

Sbârnă, Gheorghe, Ioan Opriș (coord.), România în anii premergători Marii Uniri, 1916-1917, Edit. Muzeul Literaturii Române, București, 2017.

Scurtu, Ioan, Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, Edit. Sport-Turism, București, 1988.

Scurtu, Ioan, Istoria Românilor de la Carol I la Nicolae Ceaușescu, Edit. Mica Valahie, București, 2012.

Scurtu, Ioan, Istoria românilor de la începuturi până în 1920. Drumul spre Marea Unire, Edit. TipoMoldova Iași, 2018.

Scurtu, Ioan (coord.), Marea Unire din 1918 în context european, București, Edit. Enciclopedică, Edit. Academiei Române, 2003, 448 p.

Scurtu, Ioan, România – Documentele Marii Uniri, Edit. TipoMoldova Iași, 2018.

Scurtu, Ioan, România 1918-2018 – 100 de ani – 100 de cărți, Edit. TipoMoldova Iași, 2018.

Selejan, Ioan (coordonator), O candelă în Carpați – 15 ani de la înființarea Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, Edit. Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2009, ediție îngrijită de Ioan Lăcătușu și Nicoleta Ploșnea.

Sfârlea, Mircea, Românii din Sfânta Episcopie a Covasnei și Harghitei, București, 1995.

Sporea Bărăgan, Corina, Preoți și învățători din Buzăul Ardelean implicați în făurirea României Mari, Edit. Scrisul Prahovean, Cerașu, 2013.

Sporea Bărăgan, Corina, Primarii comunei Vama Buzăului, Editura Scrisul Prahovean – Cerașu, 2014.

Sporea Bărăgan, Corina, Sita Buzăului în timpul Războiului Reîntregirii Țării 1914-1919, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2019.

Stan, Constantin I., 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia și București, Edit. Alpha Man, Buzău, 2008.

Stan, Constantin I., Luptători sub steagul Marii Uniri (Activitatea românilor aflați în străinătate), 1916-1920, Edit. Paideia, 2010.

Stan, Vasile, Stan Angelica Marioara, Bilbor. Oameni și locuri. Monografie, Cluj-Napoca, 2005.

Stanca, Sebastian, Contribuția preoțimii române din Ardeal la războiul pentru întregirea neamului, Cluj, 1925

Stănescu, Marin C.; Roz, Alexandru. Prizonieri și voluntari români din Primul Război Mondial și Marea Unire din 1918, Arad, Vasile Goldiș University Press, 2003.

Stoica, Ioan, Mărcuș-lada de zestre. Pagini de monografie, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015.

Stoica Vasile, În America pentru cauza românească, București, 1926.

Suciu, Dumitru, Evoluția ideii de Europă unită, Edit. Historia, București, 2007.

Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari, Edit. Albatros, București, 1997.

Suciu, Dumitru, Anul 1918 în Europa Centrală și Răsăriteană. Evoluția ideii de Europă Unită, perspectivă și retrospectivă istorică, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 2002.

Suciu, Dumitru, Studii privind mișcarea națională a românilor din Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Edit. Tribuna, Cluj-Napoca, 2004.

Suciu, Dumitru, Destine istorice, românii transilvăneni spre Marea Unire, 1848-1918. Studii., Edit. Academiei Române, București, 2006.

Suciu, Dumitru, Antecedentele dualismului austro-ungar și lupta națională a românilor din Transilvania.1848-1867, Edit.Albatros, București, 2000.

Suciu, Dumitru, Mișcarea antidualistă a românilor din Austro-Ungaria și Ilie Măcelariu. 1867-1891., Edit.Albatros, București, 2002.

Șandru, Ilie, Monografia comunei Tulgheș, Tg. Mureș, 1998.

Șerban, Ioan I., Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicționarul personalităților Unirii. Trimișii românilor transilvăneni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia, 2003

Știrban, Marcel, Consiliile Naționale Românești din toamna și iarna anului 1918 ca forme de solidaritate națională, în Civilizație Medievală și Modernă românească. Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1985.

Știrban, Marcel, Din Istoria României. Vol.III-Desăvârșirea unității Statului Român. Note de curs și bibliografie selectivă a temei pentru lucrări de seminar. Omagiu generației Marii Uniri la împlinirea a 8 decenii, Târgu Mureș, 1998.

Știrban, Marcel, Din istoria României : la o sută de ani de la Unirea din 1918, 2 vol., Edit. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2018.

Tăslăuanu, Octavian Codru, Spovedanii, ed. îngrijită de Gelu Voican și Vasile Netea, Edit. Minerva, București, 1976.

Teacă, Florentina și Marian Știopu, De pe meleaguri covăsnene, la Alba Iulia. Marșul Centenarului Marii Uniri – 1918 -2018. Repere monografice, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2018.

Teculescu, Justinian, Pentru Neam și pentru lege. Cuvântări și predici, Sighișoara, 1931. Volum reeditat cu binecuvântarea P.S. Ioan Selejan, Episcop al Covasnei și Harghitei, Ediție îngrijită de Luminița Cornea, Edit. Angvstia, Sfântu Gheorghe, 2006.

Teodorescu, Vasile M., Transilvania sub maghiari și români, Edit. Imprimeria Națională, București, 1941.

Teodorescu, Anibal, Tratat de drept administrativ, vol. II, București, 1935.

Teodorescu, Vasile M., Transilvania sub maghiari și români, Edit. Imprimeria Națională, București, 1941.

Țurlea, Petre, Români și unguri, I, 1918-1940, Edit Karta-Graphic, Ploiești, 2018.

Unc, Gheorghe, Augustin Deac, 1918. Gărzile Naționale Române din Transilvania, Edit. Militară, București, 1979.

Upson Clark, Charles, România Unită, Edit. Malasi, București, 2001.

Vaida-Voevod, Mircea, Scrisori de la Conferința de Pace, Paris-Versailles 1919-1920, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca, 2018.

Vaida-Voevod, Mircea, Alexandru Vaida Voevod văzut de contemporani, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca, 2018.

Varga E., Arpad, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája (1850-1992) (Statistici etnice și confesionale ale Transilvaniei (1850-1992)), Edit. Pro Print, Budapesta –Miercurea Ciuc, 1996.

Velburg, Gerhard, Marele Război așa cum l-am văzut eu, decembrie 1916–iunie 1918. Însemnările unui soldat german în România ocupată, Edit. Humanitas, București, 2018.

Vița, Aurel I. Călător pe ulițele satului Voșlobeni, Aspecte monografice, Voșlobeni, 2007.

Vlad, Ioan, Brașovul și Marea Unire, Edit. Dacia Europa Nova, Brașov, 1996.

Vlad, Ioan, Brașovul și România Mare, Edit. Pastel, Brașov, 2018.

Vlad, Ioan, Centenarul brașovean al Marii Uniri. Exigențe și imperative, Edit. Pastel, Brașov, 2018.

Vlad, Ioan, Brașovul și Marea Unire. Filonul brașovean al luptei, jertfei și biruinței naționale, Edit. Pastel, Brașov, 2018.

Vrabie, Nicu și Costea, Constantin, Despărțământul Central Județean al Astrei. Despărțământul Covasna – Harghita al Astrei, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2009.

***Academia Română, Istoria Românilor. Volumul VIII: România întregită (1918-1940), București, Edit. Enciclopedică, 2003.

*** Anuarul Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni și al Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe.

*** Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Edit. Basilica, București, 2018.

*** Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Edit. Basilica, București, 2018.

*** Cuvinte despre Marea Unire, de Miron Cristea, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Edit. Basilica, București, 2018.

*** Forumul Civic al Românilor dinCovasna, Harghita și Mureș în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, coordonatori Ioan Sabău-Pop și Ioan Lăcătușu, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2015.

*** Istoria României, Transilvania, vol. I, Societatea Cultural – Științifică „George Barițiu”, Edit. „George Barițiu”, Cluj-Napoca, 1997;

*** Istoria României, Transilvania, vol. II (1867-1947), Societatea Cultural – Științifică „George Barițiu”, Edit. George Barițiu, Cluj-Napoca, 1999.

*** Îndrumătorul arhivistic al județului Covasna, mms, Serviciul județean al Arhivelor Naționale Covasna.

*** 1918 Un vis împlinit, sub coordonarea conf.univ. dr. Gavriil Preda, Edit. Universității Petrol-Gaze din Ploiești, 2008.

*** Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, 2003.

*** Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, Biblioteca Despărțământului București al Asociațiunii „ASTRA”, București, 1943.

*** O candelă în Carpați, Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei 15 ani de la înființare 1994-2009. Tipărită cu binecuvântarea, sprijinul și coordonarea Înaltpreasfințitului Ioan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei și Harghitei, Edit. Grai Românesc, Miercurea-Ciuc, 2009.

*** 1918. Sfârșit și început de epocă. Korszakvég-Korszakkezdet. The End and the Beginning of an Era, coordonatori: Cornel Grad și Viorel Ciubotă, Edit. „Lekton” Zalău și Editura Muzeului Sătmărean, 1998.

*** Romanian Minority Policy And The 1918 Alba Iulia Resolution Romanian and Hungarian Perspectives; Politica României Privind Minoritățile și Rezoluția de la Alba Iulia Din 1918 Perspective Românești și Maghiare; Románia kisebbségpolitikája és az 1918-as Gyulafehérvári Határozat. Román és magyar megközelítések, Edit. by Larry L.Watts and Vladimir Ionaș, 2019.

*** Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, 1918-1928, I-III, Edit. „Cultura Națională” București, 1929.

*** Desăvârșirea statului național unitar Român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, București, 1968.

*** Székelyföld Története (Istoria Ținutului Secuiesc), Odorheiu Secuiesc, 2016, vol. III.

VII.6. Studii și articole

Agrigoroaiei, Ion, Iacob, Gheorghe, „Noul cadru de afirmare a culturii. Învățământul”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Agrigoroaiei, Ion, „Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Enciclopedică, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Anghel, Cristian Ioan, „Aspecte privind situația unor școli confesionale românești în Treiscaune. Secolul XIX”, în Angvstia, nr.8, Sfântu Gheorghe, 2004.

Antal, Dumitru, „Societatea „Petru Maior” în ultimul ei an de funcționare la Budapesta”, în Almanahul Societății Academice «Petru Maior» (1919-1929), Cartea românească, Cluj, 1929.

Arhire, Sorin „Alegerile parlamentare din anul 1931 din județul Alba” în Apulum, anul XXXVIII/II, Alba-Iulia, 2001.

Baicu, Dan, „S-a împlinit pohta de veacuri a neamului”, în Cuvântul nou, Sf. Gheorghe, nr.757 din 28 XI 1992.

Balint, Nicolae, „Aspecte referitoare la activitatea unor instanțe judecătorești mureșene, în primii ani după Marea Unire de la 1918”, în Angvstia, nr.15, 2011.

Baltasiu, Radu, „Postfață. Militatismul cuminte și rolul său în cazul statelor slabe. Cazul Dan Tanasă.”, în Dan Tănasă, Uitați în inima României, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016.

Bălan, Ioan, Ancu Damian, „Sud-Estul Transilvaniei în primul parlament al României Mari (noiembrie 1919-martie 1920)” în Angvstia 5/2000.

Beke, György,„A sors megváltozása Erdélyben 1944-ben/ Az átlátszó határok illúziója” (Schimbare de destin în Transilvania în 1944 / Iluzia granițelor «transparente»), în Háromszék (Treiscaune), nr. 4693, 9 februarie 2006.

Biro, Blanka, „Megbeszélés Romsics Ignác magyar történelemmel / Az előzmények nem játszhatók le újra” (Discuție cu istoricul Romsics Ignác din Ungaria / Istoria nu poate fi jucată din nou), în Krónika (Cronicile), nr. 234, 30 noiembrie 2007.

Boar, Liviu, Românii din Scaunele Ciuc, Giurgeu și Cașin în secolul al XIX-lea, Târgu- Mureș, 2004.

Bolovan, Ioan, „Despre Primul Război Mondial, Unirea din 1918 și corectitudinea istorică”, în Cultura istoriei, nr.25/17 iulie 2014.

Bosoancă, Traian, „Dr. Ioan Harșia din Reghin, renumită personalitate a vieții politice, administrative și culturale românești” în Angvstia V, Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu-Gheorghe 2000.

Bosoancă, Traian, „Din viața și activitatea dr. Titu Liviu Tilea”, în Angvstia, nr.8, Sfântu-Gheorghe, 2004.

Brândușe, Roman, „Din istoricul Liceului Teoretic „Mihai Viteazul” Sfântu Gheorghe”, în Anuarul Liceului „Mihai Viteazul” Sfântu Gheorghepe anul școlar 1993 -1994.

Cobianu-Băcanu, Maria, „Considerații asupra manualului «Istoria secuimii»”, în Națiunea, 21 noiembrie 2012.

Cocuz, Ioan, „Contribuții privind Unirea Bucovinei cu România”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Cojocaru, Gheorghe, „Itinerariul Basarabiei spre realizarea unității românești (1917-1918)”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Colan, Nicolae, „Alegerea, investirea și înscăunarea noului Arhipăstor al Mitropoliei Ardealului”, în Mitropolia Ardealului, Anul II, nr. 5-8, 1957.

Cornea, Luminița, „Familia Cioflec”, în Familia Română, Românii din Covasna și Harghita, noiembrie 2011, an 12, Nr.4.

Cornea, Luminița, „Episcopul Justinian Teculescu-Chipuri uitate”, în Magazin Istoric – nr.6, iunie 2019.

Cornean, Nicolae, „Lupta împotriva legii școlare a lui Albert Apponyi”, în Un luptător bănățean: Ștefan Jianu, Caransebeș, 1910.

Cotfas, Petru, Aspecte din activitatea revizionist hortystă oglindită în presa din județul Harghita. Lupta pentru apărarea statu-quo-ului și independenței. Lucrare de diplomă, Facultatea de Istorie – Filozofie, Cluj, 1974.

Crișan, Eugenia, „Un document inedit privind Despărțământul Brașov al ASTREI aparținând profesorului Nicolaie Bogdan” în Angvstia IV, Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu-Gheorghe 1999.

Crișan, Cristian, „Un chestionar cu valoare monografică, din anul 1937, referitor la localitățile din plasa Buzăul Ardelean”, în Angvstia, nr.10/2006.

Crișan, Vasile, „Araci (Arpătac)-o mlădiță viguroasă a ASTREI în Secuime” în Angvstia IV, Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu-Gheorghe 1999.

Curelea Dragoș, „Contribuție la o cunoaștere a vieții și activității protopopului greco-catolic de Alba-Iulia, Vasile Urzică, între 1916-1942”, în Acta Carpatica V, Edit. Eurocarpatica Sfântu Gheorghe 2018.

Curelea Daniela, „Contribuție la cunoașterea femeilor participante ca delegate oficiale la Marea Adunare de la Alba- Iulia. Oglindire în sursele arhivistice și în Gazeta oficială a Consiliului Dirigent” în Centenar România. Gânduri și simțiri prin fapte. Studii și articole de istorie, Edit. Armanis, Sibiu, 2018.

Dobrean, Ana, „Din activitatea Despărțămintelor Ciuc și Odorhei ale ASTREI în perioada interbelică”, în Profesioniștii 2, Liviu Boar la 60 de an, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2011.

Dobreanu, Doina, Vasile Dobreanu, „Ideal, speranță, jertfe și împlinire la Subcetate (1914-1918)”, în Acta Carpatica IV, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2017.

Egon, Albert, „A terület osztható, a nemzet nem” (Teritoriul este divizibil, națiunea nu), în Erdövidék, nr. 22, 6-12 iunie 2008.

Egyed, Ákos, „A székelyek származásáról és megalapításáról” (Despre originea și stabilirea secuilor), în Háromszék (Treiscaune), nr. 5298, 9 februarie 2008.

Fola, Nicolae Victor, „Biserica Ortodoxă Română din Harghita în perioada dintre cele două războaie mondiale”, în Angvstia, nr.8, 2004.

Fola, Nicolae Victor, „Ideal și acțiune în spirit național: publicistul Octavian M. Dobrotă și situația românilor din Harghita în anii interbelici”, în Angvstia, nr. 8/2004.

Giurcă, Ion, Armata Română, Loc, Rol și Jertfă în Realizarea și Apărarea Marii Uniri din Anul 1918, în „Acta Carpatica”, nr.II/2015

Grama, Ana, „Preliminarii la ASTRA” în ASTRA 1861-1950, 125 de ani de la înființare, sub redacția dr. Victor V. Grecu, SIBIU, 1987.

Györke, Zoltán, „A prefektúra intézménye a háborúközi időszakban (1923-1938). Jogalkotási előrejelzések.” (Instituția prefecturii în perioada interbelică (1923 -1938). Proiecții legislative.), în Revista Transilvană de Științe Administrative, 3 (27), 2010.

Holircă, Aurel, „Școala din regiunea Mureșului Superior în a doua jumătate a secolului al XVIII –lea și începutul secolului al XIX-lea”, în Marisia, IX, 1979.

Iacob, Gheorghe, „Locul României întregite în noua Europă”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Iancu, Alina, „Oituzul – Gazetă independentă de informație culturală, socială și politică”, în Angvstia, nr. 4/1999.

Iancu, Gheorghe, „Unirea Transilvaniei cu România la 90 de ani”, în volumul Pe Drumul Marii Uniri coordonatori: Vasile Popeangă și Emil Arbonie, Edit. „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2008.

Jurebiță, George „Buletinul Episcopiei Cetății Albe – Ismail”, anul IX, nr. 8, august 1932.

Kadar Gyula, „Sikíthatnék a boldogságért/ Emlékeztet bennünket 1918 December 1-jére” (Aș putea urla de fericire/ Amintindu-ne de 1 Decembrie 1918), în Tortenelmi magazin (Revista istorică), nr.12/ decembrie 2004.

Kadar Gyula, „December 1-je előtt” (Înainte de 1 decembrie), în Háromszék (Treiscaune), nr. 5242, 29 noiembrie 2007.

Kadar Gyula, „December 1-je és önálló determination” (1 decembrie și autodeterminarea), în Háromszék (Treiscaune), nr. 5545, 29 noiembrie 2008.

KádárGyula, „Az Erdélyi történelem üzenete”(Mesajul istoriei Transilvaniei), în Székely Hírmondó (Buletin informativ secuiesc), nr. 29, 24-30 iulie 2009.

Lazăr, Costel Cristian, „Influența statului maghiar asupra relațiilor interetnice din România, cu privire specială asupra spațiului secuiesc”, în Angvstia, Nr.6, 2001.

Lazăr, Costel Cristian, „Cultură și spiritualitate la românii din Ciuc în anii interbelici”, în Angvstia, nr. 11/2007.

Lăcătușu, Ioan, „Aspecte din activitatea ASTREI în secuime” în Identitatea și cultură la românii din secuime, Edit. Carpatica Cluj Napoca, 1995.

Lăcătușu, Ioan, „Personalități românești din actualul județ Covasna”, în volumul Identitate și cultură la românii din secuime, Edit. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995.

Lăcătușu, Ioan, „Dreptul la identitate națională” în Cuvântul Nou, anul IX, nr. 2127, Sfântu-Gheorghe din 31 martie 1998.

Lăcătușu, Ioan, „Reromânizarea populației românești maghiarizate din fostele Scaune Secuiești. Încercări de evaluare a unui proiect interbelic”, în Angvstia, nr.5/2000.

Lăcătușu, Ioan „Starea de spirit a populației românești din Arcul Intracarpatic” în 1916 un an hotărâtor pentru Istoria Românilor, Edit. Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2006.

Lăcătușu, Ioan, ”Deputați în Parlamentul României aleși în fostul județ Trei Scaune, în perioada 1919-1937”, în Cuvântul Nou, nr. 4815, din 9 februarie 2007.

Lăcătușu, Ioan, „Primarii comunei politice Buzăul Ardelean”, în Cuvântul nou, anul XIX, nr. 5210 din 6 aprilie 2008.

Lăcătușu, Ioan, „Memoria arhivelor: Armata în viața orașului, reflectată în documentele Primăriei din Sfântu Gheorghe”, din anii 1923 -1925, în Cuvântul nou, Anul XIX, Nr. 5211 din 7 august 2008 și Nr. 5212 din 8 august 2008.

Lăcătușu, Ioan, „Memoria arhivelor. Asociații și fundații din județul Treiscaune, din perioada interbelică a secolului XX (I)”, în Cuvântul nou, Anul XIX, Nr. 5231, din 4 septembrie 2008, Nr. 5235, 10 septembrie 2008, Nr. 5236, 11 septembrie 2008, Nr. 5238,15 septembrie 2008 și Nr. 5239, 16 septembrie 2008.

Lăcătușu, Ioan, „Pagini din Războiul pentru reîntregirea națională în scrierile memorialistice și monografice ale unor intelectuali români din județul Covasna”, în 1918 un vis împlinit, Edit. Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2008.

Lăcătușu, Ioan, „Noi date despre unii intelectuali români din Arcul Intracarpatic, în Memoriile lui Vasile Netea”, în Sangidava, nr. 4, Edit. Nico, Tg. Mureș, 2010.

Lăcătușu, Ioan, „Înapoi, la document! Profesionalizarea gestionării administrației și a patrimoniului cultural național (1920-1935)”, în volumul Ana Grama la 70 de ani, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2010.

Lăcătușu, Ioan, „Din preocupările administrației publice a orașului Sfântu Gheorghe, județul Covasna, pentru gestionarea problemelor economice, sociale, culturale și de dezvoltare urbanistică a localității, în perioada 1930-1935. Contribuții documentare”, în Acta Bacoviensia, nr. V/2010.

Lăcătușu, Ioan, „Publicații în limba română în județele Covasna și Harghita”, în revista Familia română, Anul 12, Nr.4 (43), Noiembrie 2011.

Lăcătușu, Ioan, „Mitropolitul Nicolae Colan și Moldova”, în Sangidava, nr.5/2011.

Lăcătușu, Ioan, Ilie Șandru, „Din cronica familiei Episcopului Veniamin Nistor”, în Sangidava 5/2011.

Lăcătușu, Ioan, Ilie Șandru, „Din cronica familiei Episcopului Veniamin Nistor (II)”, în Condeiul Ardelean, anul V, nr. 187 (222), 24 – 30 iunie 2011.

Lăcătușu, Ioan, Vasile Stancu, „Contribuții documentare privind activitatea despărțământului ASTRA Treiscaune în perioada interbelică”, în Angvstia, nr.16/2012.

Lăcătușu, Ioan, Vasile Lechințan, Vasile Stancu, „Manualul de Istoria Secuilor cultivă lipsa de responsabilitate față de trecut, cu grave consecințe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânească pe bani publici”, în Informația Harghitei, anul XXIV, nr. 5526, 3 noiembrie 2012.

Lăcătușu, Ioan, Ciprian Hugianu, „Pagini din activitatea Protopopiatului Oituz reflectate în rapoartele de activitate ale administratorilor protopopești din perioada interbelică (1922-1939)”, în Profesioniștii noștri 20. VILICĂ MUNTEANU arhivist, istoric, colecționar la 65 de ani, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2015.

Lăcătușu, Ioan, Vasile Lechințan, „O nouă Istorie a Ținutului Secuiesc, în limba maghiară, 3 volume, 2200 p., Odorheiu Secuiesc, 2016”, în Informația Harghitei, 7 decembrie 2016.

Lăcătușu, Ioan, Vasile Lechințan, „Istoria Ținutului Secuiesc – o nouă apariție editorială, din perspectiva istoriografiei maghiare”, în Informația Harghitei, 16 decembrie 2016.

Lăcătușu, Ioan, Ana Dobreanu, Florentina Teacă, „Generația Marii Uniri. 100 de intelectuali români din județele Covasna și Harghita”, în Subcetate, la Centenarul Marii Uniri 1918 -2018, coordonatori Doina Dobreanu și Vasile Dobreanu, Edit. Cezara Codruța Marica, Tg. Mureș, 2018.

Lăcătușu, Ioan, „Comunitatea românească din județul Covasna. Arc peste timp: 1918 – 2018”, în Ștefadina…file de arhivă, nr.2/2018, Edit. Ștefadina, București.

Lăudat, Ion D., „Unirea românilor de peste munți cu Patria mamă. (1 Decembrie 1918) În amintirea contemporanilor și a presei vremii.”, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire II, Edit. Basilica, București, 2018.

Lechințan, Vasile, „Orban Balasz despre români în lucrarea „A székelyföld leirasa…” Descrierea ținutului secuiesc”, în Angvstia, nr. 2, 1997.

Lechințan Vasile, „Presa românească din zona Covasna-Harghita în perioada interbelică” în Grai Românesc, Anul I, nr.2/1999.

Lechințan, Vasile, Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu, „Manualul Istoria Secuimii cultivă lipsa de responsabilitate față de trecut, cu grave consecințe pentru formarea viitoare a tinerilor maghiari. O provocare jignitoare antiromânească pe bani publici”, în Condeiul ardelean, anul VII, nr. 223(258), 16-29 noiembrie 2012.

Mitrea Marius Cătălin, „Episcopia Armatei Române-Apostolat În Slujba Patriei”, în Misiunea -Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României „General Paul Teodorescu”, Anul I, nr. 1/ 2014.

Mladin, Nicolae, „La aniversarea a 60 de ani de la Unirea Transilvaniei cu România” Mitropolia Ardealului, Anul XVIII, nr. 10-12, 1978.

Neamțu, Gelu, „Evenimentul de la 1 Decembrie 1918 în mărturii ale participanților”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Neamțu, Gelu „Evocări Istorice, Cum vedeau românii din Statele Unite, Marea Unire, încă de la începutul Primului Război Mondial”, Gândul Anonimului nr.55-56, Anul XII/15decembrie 2014.

Pană, Virgil, „Câteva considerații privind mișcarea politică maghiară din România (1919-1939)”, în Angvstia, nr.4/1999.

Pascu, Ștefan, „Desăvârșirea statului național unitar român”, în Istoria României. Pagini Transilvane, Cluj- Napoca, Centrul de Studii Transilvane. Fundația Culturală Română, 1994.

Pascu, Ștefan, Nicolae Josan, „Mărturii inedite privitoare la participarea maselor la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918”, în : Apullum, 1988, nr.25.

Păcurariu, Mircea, „Contribuția Bisericii la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918”, în Biserica Ortodoxă și Marea Unire I, Edit. Basilica, București, 2018.

Pâclișanu, Zenovie, ”Unirea Ardealului (1 Decembrie 1918)”, în Cultura Creștină, Blaj XXI, 1-3, 1941.

Pentelescu, Aurel, Gavriil Preda, „Episcopul Justinian Teculescu la Eparhia Cetatea Alba – Ismail. Documente inedite”, în Angvstia, nr.10/2006.

Petcu, Adrian Nicolae, „Episcopul Emilian Antal în documentele Securității”, în Sangidava, nr. 1, Edit. Ardealul, Târgu Mureș, 2007

Pinca, Petru, „Episcopul Justinian Teculescu pagini din viața și activitatea sa”, în Angvstia nr. 10/2006, Sf. Gheorghe.

Pinca, Petru, „Contribuția preoțimii române la înfăptuirea Unirii de la 1 Decembrie 1918”, Astra Blăjeană, nr.4 (73), decembrie 2014.

Pop, Ioan Aurel, „Contribuții Studențești la Mișcarea pentru Unirea Transilvaniei cu România (1918)”, în Studia Universitatis Babes – Bolyai, series Historia, Nr.2, 1978.

Pop, Ioan Aurel, „Lectori salutem!”, în Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunității românești în Harghita-Covasna. Raport de cercetare, Edit. Etnologică, București, 2013.

Pop, Ioan Aurel, Transilvania și Marea Unire din 1918 – reflecții istorice, în „Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente românești”, Serie nouă, vol. IV (XXV), Freiburg i. Br., Germania, 2017.

Pop, Ioan Aurel, Unirea din 1918 și sensurile sale istorice, în „Arhivele Bistriței, Anul II, Fascicula 4 (8), Alexandru VaidaVoevod”, coordonator Mircea Gelu Buta, Presa Universitară Clujeană, 2017;

Pop, Ioan Aurel, Marea Unire și vecinii României – semnificația internațională a actului de la 1918, în „Arhivele Bistriței, Anul III, Fascicula 2 (10), ASTRA și Marea Unire”, coordonator Mircea Gelu Buta, Presa Universitară Clujeană,2018;

Pop, Ioan Aurel, Unirea cea Mare de la 1918: laudă cartografiei, fotografiei și cărturăriei (The Great Union from 1918: praising cartography, photography and scholarship), cuvânt înainte la volumul „The Making of Greater Romania.1918. Cum s-a făcut România Mare”, coord. de George Damian și Marius Diaconescu, Universitatea din București, Ars Historica, Smart Publishing, București, 2018.

Pop, Ionel, „O rectificare a Actului Unirii din 1 Decembrie 1918”, republicată în volumul Părintele Simion Man crâmpeie din viața sa, editor Silviu Hodiș, Târgu Lăpuș, Edit. Galaxia Guttenberg, 2013.

Porțeanu, Alexandru, „Considerațiuni asupra istoriografiei române privitoare la anul 1918”, în 1918. Sfârșit și început de epocă. Korszakvég-Korszakkerdet. The End and the Beginning of an Era, coordonatori: Cornel Grad și Viorel Ciubotă, Edit. „Lekton” Zalău și Editura Muzeului Sătmărean, 1998.

Porțeanu, Alexandru, „Originea ideii de autonomiei secuiești” în Profesioniștii noștri 5. Ioan Lăcătușu; arhivist, istoric, sociolog la 65 de ani, vol. II, Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2012.

Râmneanțu P. și P. David, „Cercetări asupra originii etnice a populației din sud-estul Transilvaniei, pe baza compoziției serologice a sângelui”, în Buletinul eugenic și biopolitic, editat de Secția eugenică și biopolitică a Astrei și de Institutul de igienă Socială, vol.6, Cluj, 1935.

Rózsa Flores, Eduardo, „És itt volt a háború ideje – az Erdélyi háború- II. Rész – Történelmi háttér” (Și a venit timpul războiului – Război pentru Transilvania – Partea a II-a – Fond istoric), în Európai Idő (Ora europeană), nr. 13, iunie 2006.

Scurtu, Ioan, „Integrarea Provinciilor Românești Unite la 1918 în cadrul Statului Național Român”, în 1918. Sfârșit și început de epocă. Korszakvég-Korszakkezdet. The End and the Beginning of an Era, coordonatori: Cornel Grad și Viorel Ciubotă, Edit. „Lekton” din Zalău și Edit. Muzeului Sătmărean, 1998.

Scurtu, Ioan, „Consecințele Marii Uniri din 1918. Viața politică din România în anii 1918-1923”, în Marea Unire din 1918 în context european, Edit. Academiei Române, București, 2003.

Solomon, Ovidiu, Alin Aursulesei, „Considerații istorico-demografice și economice privind realitatea etnică înainte și după 1989 în Harghita și Covasna”, în Acta Carpatica, nr. 3/2016.

Solomon, Ovidiu, Augustin Poenaru, Alin Aursulesei, „La limita legii: Autonomia Ținutului Secuiesc”, în Acta Carpatica, nr. 4/2017.

Spânu, Alin, „Presa minoritară din Transilvania 1919-1934”, în Angvstia 11/2007.

Spânu, Alin, „Propaganda externă ungară contra Tratatului de pace de la Trianon (1921-1922)”, în Acta Carpatica I, Edit. Eurocarpatica, Sf.Gheorghe, 2014.

Sporea Bărăgan, Corina, „Gărzile Naționale Românești în comunele Buzăului Ardelean din perioada 1918-1919”, în Revista ASTRA Despărțământul «Buzăul Ardelean», nr.2-3, anul II, 2015.

Sporea Bărăgan, Corina, „Gărzile Naționale Românești în Buzăul Ardelean în 1918-1919” în Acta Carpatica V, Edit. Eurocarpatica, Sf.Gheorghe, 2018.

Stan, Constantin, „Activitatea lui Pompiliu Nistor pentru desăvârșirea unității românești, în Angvstia, nr.4, 1999.

Stan, Constantin I., „Elie Miron Cristea și prezentarea actului Unirii regelui Ferdinand”, în Angvstia, nr. 6, Editura Carpații Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2001.

Stan, Constantin I., „Activitatea Episcopului Justinian pentru realizarea și consolidarea Marii Uniri”, în Angvstia nr. 13/2009, Editura Angvstia, Sf. Gheorghe.

Stancu, Vasile, „Aspecte ale chestiunilor financiar – silvice întâmpinate de români la începutul anului 1919, reflectată în documentele Prefecturii Trei Scaune”, în Profesioniștii noștri, nr.3, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2012.

Sulică, Nicolae, „Contribuții la istoria vechimii elementului românesc și a civilizației cărții românești în regiunile secuizate”, în Reînvierea, Târgu-Mureș, Nr.1/1937, Nr.2/1938.

Szasz, Vasilica, „Participarea populației din județul Covasna la înfăptuirea Marii Uniri (II)”, în Cuvântul nou, nr.3683 din 28 noiembrie 1983.

Szebenyei, Josef, „Hapsburg, Hungarya and Horthy” în The Century Magazine, iunie 1922.

Szilagyi Szabolcs, „Ma reggel” (Astăzi dimineața), în M1, 20 aprilie 2018.

Șandru, Ilie, „Dr. Elie Miron Cristea și Marea Unire”, în 1918, un vis împlinit, Edit. Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2008.

Tatu, Alexiu, „Adunarea Generală a ASTREI, de la Sfântu Gheorghe, din 13-14 septembrie 1931”, în Buletinul Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”V (2009-2011), Sfântu Gheorghe, 2012.

Teacă, Florentina, „Justinian Teculescu – părinte bun și blând al soldatului român”, în Observatorul Militar, nr. 8/24 februarie – 1 martie 2016.

Teacă, Florentina, Ioan Lăcătușu, „Activitatea școlilor confesionale ortodoxe și greco-catolice, din comitatele Treiscaune și Odorhei, în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, oglindită în arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare ”Mitropolit Nicolae Colan”, în Acta Carpatica, nr. V/2018.

Toma, Dumitru, „Și eu am fost la Alba”, în Cuvântul nou, nr. 259, din 01. XII 1990.

Toth Zoltan, „Nicolae Iorga și învățătura despre originea românească a secuilor”, în Erdely Muzeum, nr.1-4/1941 și nr.3/1942, Cluj.

Tudor, Tiberiu, „Școala românească din Miercurea Ciucului între convenția de armistițiu și reforma învățământului (sept. 1944 – aug. 1948)” în Acta Carpatica III; Edit. Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2016.

Tudor, Vasile, „Am fost atunci la Alba”, în Cuvântul nou din 30 XI 1968.

Turliuc, Cătălin, „Construcția națională românească și identitățile regionale. Modernizare și omogenizare în secolul al XX-lea”, în Ion Agrigoroaiei (coordonator), Ovidiu Buruiană, Gheorghe Iacob, Cătălin Turliuc, România interbelică în paradigmă europeană, Edit. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2005

Tutula, Vasile Șt., „Rolul Gărzilor Naționale Române din Transilvania în apărarea Marii Uniri din 1918 (octombrie 1918 – ianuarie 1919) Până la Sosirea Armatei Române din Regat în 1918”, în 1918 un vis împlinit, Edit. Universității Petrol- Gaze, Ploiești, 2008.

Vasilescu, Benonica, „Organizarea administrativ – teritorială și evoluția legislației în domeniul administrației publice locale”, în Buletin de informare legislativă, nr. 4 / 2013.

Vesa, Vasile, „Unirea Transilvaniei cu România”, în Istoria Transilvaniei Vol. III (de la 1711 -1918), coordonatori, Ioan Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari András, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008.

Vrabie, Nicu, „ASTRA în viața spirituală a meleagurilor harghitene”, în Reflexii, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2000.

Vrabie, Nicu, „Despărțământul Central Județean Miercurea-Ciuc al Astrei (1920-1940)”,în Reflexii, Edit. Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2000.

*** „Familia Cioflec” în Familia Română, Românii din Covasna și Harghita, noiembrie 2011, an 12, Nr.4.

*** „90 évvel ezelőtt, Alba Iulia-ban úgy döntöttek, hogy egyesítik Erdélyt Romániával /December 1-jén együtt ünnepeljük” (În urmă cu 90 de ani, la Alba Iulia s-a hotărât unirea Transilvaniei cu România / La 1 Decembrie vom sărbători împreună?), în Szekely hirmondo (Buletin informativ secuiesc), nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2008.

*** „Felkészülés a székely önrendelkezés erőfeszítései óta eltelt 100 év megemlítésére” (Pregătiri pentru comemorarea a 100 de ani de la strădania autodeterminării secuiești), în www.székelyföld.ma, 16 iulie 2017.

*** „Egy rossz béke rosszabb, mint a háború” (O pace rea este mai rea decât războiul), în Szatmari friss ujsag (Ziarul proaspăt de Satu Mare), 6 iunie 2018.

*** Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, București, 1943.

VII.7. Surse internet

https://www.academia.edu/38072981/Activitatea_arhierească_a_părintelui_J.Teculescu.doc.

https://www.agerpres.ro/social/2017/01/26/initiat

www.bardoszsolt.com/ 1 decembrie 2017.

http://centenarulromaniei.ro/delegatii-de-drept-ai-romanilor-din-transilvania-adunarea-nationala-1 -decembrie-1918-alba-iulia/

www.emihirek.ro/wp…/Sabin-Gherman-M-am-saturat-de-Romania.doc

http://e-politic.ziuanews.ro/revista-presei/razboi-impotriva-istoriei-romanilor-prof-dr-ioan-scurtu-asistam-la-punerea-in-opera-a-unui-program-vizand-stergerea-identitatii-nationale-a-poporului-roman-152510.

http://www.dacoromania-alba.ro/nr73/silviu_dragomir.html.

http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/83518.

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/83540/1/BCUCLUJ_FP_P_I_546_1918_001_nr_ocazional.pdf.

http://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/83536/1/BCUCLUJ_FP_P_I_546_1918_001_0001.pdf.

http://gandulanonimului.ro/? Gelu Neamțu, Evocări istorice.

https://www.hotnews.ro/stiri-politic-22388316.

http://ioncoja.ro/doctrina-nationalista/discipolii-lui-boia-esti-multumit-boia-baiete/

https://kuruc.info/, 8 februarie 2017.

Personalitatea și contribuțiile lui Octavian C. Tăslăuanu la realizarea Idealului Marii Uniri

https://maghiaromania.wordpress.com/2012/09.

https://www.magyaridok.hu/ 17 august 2017.

http://www.recensamantromania.ro/noutati/volumul-ii-populatia-stabila-rezidenta-structura-etnica-si-confesionala/.

https://revista22.ro/actualitate-interna/o-petiție-care-a-strans-peste-10000-de-semnături-pentru-autonomia-transilvaniei-a-fost-depusă-la-prefectura-cluj

http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/ciuc/

http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/odorhei/

http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/treiscaune/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Ciuc_(interbelic).

https://ro.wikipedia.org/wiki/Jude%C8%9Bul_Covasna.

www.szekelyfold.ma/ 16 iulie 2017.

http://ziuadecj.realitatea.net/cultura/cutremur-in-tagma-istoricilor-ardelenii-nu-ar-fi-vrut-unirea-cu-romania-in-1918–126075.html.

Bolojan, Bogdan, „Istoria ținutului secuiesc contestată de doi cercetători români”, în D.C.NEWS, 29 noiembrie 2016.

Pop, Ioan-Aurel, „Relația români-secui, de la conviețuirea pașnică la mentalitatea de stăpâni”, interviu de Alexandru Vărzaru, în Ziare.com, 16 martie 2014.

Popescu, Andrei Luca, „Amint azt a Bukaresti Magyarországi és Oroszországi propaganda látja” (Cum se vede de la București propaganda Ungariei și a Rusiei?), în http://foter.ro, accesat la 2 mai 2017.

Negrea, Oana Mălina, „ «Istoria Ținutului Secuiesc» apărută sub egida Academiei Ungare de Științe, contestată de cercetători români”, în Agențía AGERPRES, 1 septembrie 2016.

Vărzaru, Alex, „Academicianul Ioan-Aurel Pop: Relatia romani-secui, de la convietuirea pasnica la mentalitatea de stapani” – Ziare . com, 16 Martie 2014.

„1000 de ani în Transilvania, 100 de ani în România”, în www.bardoszsolt.com, accesat la 1 decembrie 2017.

„Kelemen Hunor extremistul”, în magyaridok.hu, accesat la 17 august 2017.

„Echipă de cercetare academică investighează circumstanțele dictatului de la Trianon – Sperăm să nu lase acest lucru în seama evreilor”, în www.kuruc.hu, accesat la 8 februarie 2017.

Capitolul VIII.
Anexe

Anexa nr. 1

Hărțile comitatelor Ciuc, Odorhei și Treiscaune la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX

Comitatul Odorhei

Comitatul Ciuc

Comitatul Treiscaune

Sursa: https://ro.wikipedia.org.

Anexa nr. 2

Problematica învățământului confesional românesc din sud-estul Transilvaniei, în documentele din arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”

Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” deține documente create de bisericile ortodoxe și greco-catolice, școlile confesionale și asociațiile culturale românești din fostele scaune secuiești, respectiv comitatele Treiscaune, Odorhei și parțial Ciuc. Documentele sunt grupare în următoarele fonduri și colecții:

Fondul Protopopiatul Ortodox Treiscaune, cu 365 de unități arhivistice (u.A.), din perioada 1766-1983.

Fondul Protopopiatul Ortodox Sfântu Gheorghe, 532 u. a, din perioada 1766- 1942

Fondul Protopopiatul Ortodox Oituz, 211 u.a., din perioada 1808-1951. În cursul anului 2016 a mai preluat de la parohia Tg. Secuiesc, 1450 u.a., documente care aparțin aceluiași fond arhivistic.

Fondul Protopopiatul Greco-Catolic Odorheiu Secuiesc, 150 u.a., din perioada 1860-1973.

Fondul Protopopiatul Ortodox Odorheiu Secuiesc, 50 u.a., din perioada 1926-1976

Colecția de Documente, 1087 u. a, din perioada 1600-1974.

Din totalul informațiilor cuprinse în fondurile menționate am selectat doar unitățile arhivistice referitoare la școlile confesionale ortodoxe și greco-catolice din scaunele (comitatele) Treiscaune și Odorhei. Datele selecționate acoperă o perioadă de un secol (1811-1911), reprezentând surse importante pentru realizarea unor viitoare studii și lucrări pe această temă.

I. Fondul Protopopiatul Ortodox Treiscaune

Dos. nr. 45/1811. Circulara Protopopului Nicolae Popovici prin care se poruncește ca toți copii între 6 și 10 ani să meargă la școală.

Nr. 46/1812-1859. Cereri ale unor obștii parohiale pentru învățarea poruncilor.

Nr. 49/1814-1819. Dări de seamă de la dascăli cu privire la sporul copiilor pe care îi învață.

Nr.50/1815. Scrisori ale Episcopului Ardealului, Protopopului Comitatului Trei Scaune, Nicolae Popovici și ale unor locuitori privind situația materială precară a școlilor din comitat.

Nr. 60/1825. Darea de seamă asupra pruncilor altoiți (vaccinați).

Nr. 66/1829. Adresă referitoare la obligația de a merge la școală copiilor cu vârsta cuprinsă între 5 și 13 ani.

Nr.70/1830. Circulară privind suspendarea învățământului în școlile în care ar apărea o boală contagioasă.

Nr. 85/1835-1859. Scrisori ale Episcopului Ardealului, Andrei Șaguna, protopopului Ioan Moga și ale altor preoți privind numirea a patru inspectori școlari și începerea controlului în școli.

Nr. 86/1836. Listă cu numărul candidaților pentru postul de dascăl. Însemnări cu copii care nu au mers la școală.

Nr. 91/1838. Rugămintea sătenilor din Floroaia pentru a se face școală în satul lor, circulară referitoare la strângerea copiilor pentru a-i duce la școală.

Nr. 93/1839. Situația bisericilor și a școlilor din protopopiat, refuzul părinților de a-și școli copiii. Circulară privind situația copiilor din școli. Formular al Școlii din Lisnău.

Nr. 95/1840. Situații statistice ale născuților, cununaților și decedaților și ale copiilor care au fost la școlile din Zagon, Covasna și Chichiș.

Nr. 107/1847. Circulară privind obligația părinților de a trimitere a copiilor la școală chiar dacă proveneau din familii sărace.

Nr. 109/1847. Regulamente pentru funcționarea școlilor și tipărirea de cărți în română și maghiară.

Nr. 110/1847. Situație cu școlile protopopiatului, numele și simbria dascălilor.

Nr. 115/1850. Corespondența preoților din cadrul Comitatului cu celelalte fețe bisericești, numirea de cantori și dascăli pentru școli și biserici.

Nr. 118/1852. Conscripții pentru familie și pruncii de școală din localitățile comitatului Trei Scaune.

Nr. 120/1852. Scrisori ale Episcopului Ardealului Andrei Șaguna adresate protopopului referitoare la așezarea dascălilor în toate posturile vacante și realizarea unei descrieri pentru toate școlile populare.

Nr. 121/1852-1853. Scrisori ale Episcopului Ardealului, Andrei Șaguna, protopopului tractului Alba de Sus, Ioan Moga și ale altor preoți privind ajutorarea satului Ariușd de a-și construi biserica și școală, numirea în funcție a dascălilor, cantorilor și asesorilor, plata unor taxe, dare de seamă privind religia inspectorilor și directorilor școlilor din Protopopiat, înlocuirea precum și cu numărul tinerilor care au primit învățătură și cu numărul școlilor populare.

Nr. 123/1853. Scrisori ale Episcopului Ardealului Andrei Șaguna, și ale vicarului Moise Fulea și protopopului tractului Alba de Sus privind trecerea la alte religii, salariile dascălilor, veniturile bisericilor, altoirea pruncilor.

Nr. 124/1853. Situații referitoare la copiii care merg la școala din satele Budila și Arini.

Nr. 125/1853-1859. Scrisori ale Episcopului Ardealului, Andrei Șaguna, protopopului tractului de Alba de Sus, Ioan Moga și ale altor preoți privind planificarea unor activități la Belin, adunarea de milă pentru construirea școlilor din satele Belin, Augustin, Ormeniș, Teliu, Budila.

Nr. 127/1846-1859. Organizarea unui bal pentru colectarea de fonduri în vederea zidirii școlii din Sfântu Gheorghe..

Nr. 128/1852-1853. Scrisori ale Protopopului tractului Alba de Sus Ioan Moga și a altor preoți privind acordarea decretului de învățător lui Nicolae Dogariu din Teliu, contribuția săracilor din Belin la simbria învățătorului, după posibilități.

Nr. 129/1854. Corespondență privind începerea anului școlar în școlile Comitatului.

Nr. 130/1854. Circulară privind despărțirea școlarilor începători de cei care frecventau cursurile de mai mult timp-

Nr. 131/1854. Scrisori ale Protopopului tractului Alba de Sus Ioan Moga și a altor preoți privind strângerea de bani pentru fundația Francisc Iosif pentru școala săracă din Sfântu Gheorghe; conspectul cu școlile din tractul Alba de Sus; liste cu copii care merg la școala din Aita Mare, Aita Medie, Mărcuș, Hăghig, Arini, Vâlcele, liste cu „pruncii harnici” de școală din Augustin.

Nr. 132/1854. Corespondență privind construirea unei case parohiale și a unei școli pe seama comunității din Vâlcele, aducerea meșterilor pentru aceste construcții, însemnare cu cheltuielile pentru construirea casei parohiale și a școlii, supravegherea lucrărilor de către Groffu Corolin Rosetti.

Nr. 134/1855. Trimiterea atestatului de calificare al dascălului din Sfântu Gheorghe și a celui din Vama Buzăului; decretul pentru ca școlile populare să aparțină și de stat și de biserică; lista dascălilor care au terminat seminarul de la Orlat și Năsăud.

Nr. 135/1855. Cererea locuitorilor din Belin pentru a se construi o școală.

Nr. 136/1855. Scrisori ale parohului Ioan Moga și a altor preoți privind inventarul cărților bisericești vechi, catalog cu numele părinților copiilor dornici de școală din Teliu, colectă a locuitorilor din Teliu și Belin pentru a se cumpăra cărți necesare școlilor, conspect privind școlile din tractul Alba de Sus, conscripții cu salariile și copiii din localitățile Teliu, Hăghig, Arini, Aita Mare, Vâlcele, Budila, Augustin, Belin.

Nr. 137/1855. Circulare privind pedepse pentru părinții ai căror copii nu se duceau la școală.

Nr. 138/1855. Programul școlilor și al bisericilor; conscripția familiilor din Aita Medie după la limba folosită în școli.

Nr. 139/1855. Trimiterea unor predici pentru preoți pentru a le urma întocmai, grăbirea lucrărilor pentru terminarea școlii din Augustin, catehizarea tinerilor, modalitatea în care se completează conscripțiile, trimiterea unui om pentru a lua cărțile școlare de la tipografia din Brașov.

Nr. 141/1856. Conscripții cu sufletele și copiii umblători și neumblători din satele Ariușd, Hăghig, Vâlcele, Araci, Micfalău, Sfântu Gheorghe, Mărcușa, Teliu, Vama Buzăului, Budila, Augustin.

Nr. 142/1857. Extrase cu școlile triviale de rit greco-catolic în Protopopiatul Tractului Hăghig (Hidvegului) referitor la dascăli, tabele cu numele părinților și copiilor femeilor și bărbaților din Vâlcele.

Nr. 143/1857. Corespondență referitoare la datoria de a cerceta școlile populare, instrucțiuni referitoare la activitatea inspectorilor școlari locali.

Nr. 145/1847. Corespondență privind justificarea banilor cheltuiți pentru construirea unei școli și case parohiale în Teliu, necesitatea de a se construi o școală parohială noi în Belin.

Nr. 147/1858-1863. Circulară privind chemarea copiilor din Brețcu la învățătură; contract încheiat între eforia școlară a localității Boroșneul Mic și Gheorghe Popovici ca învățător.

Nr. 148/1858. Zidirea bisericii din Aita Mare și a școlii din Hăghig, plata taxelor pentru cărțile bisericești trimise de către episcopie, numirea unui învățător din Măgheruș la școala din Sighet și a lui Gheorghe Balaș în funcțiile de dascăl și cantor în parohia Covasnei; raportul parohului din Vâlcele privind cele constatate la examenul școlar.

Nr. 149/1858-1863. Corespondență între Episcopie, Oficiul Protopopesc și parohii privind solicitarea dascălului din Păpăuți, Gherghe Lazăr de a primi ajutor pentru ținerea învățăturii.

Nr. 150/1849. Circulare privind întocmirea conspectelor semestriale cu absențele elevilor din școlile populare; strângerea de „mile pentru biserică și școală”.

Nr. 151/1859. Scrisori ale Protopopului Ioan Moga și ale altor preoți privind dotarea școlilor nou înființate; trimiterea la Scaunul Episcopal a tuturor însemnărilor legate de istoria bisericii și a școlilor populare, informări ale preoților din Belin și Budila că nu au astfel de însemnări.

Nr. 153/1859. Conspect cu tinerii care au primit catehizație în anul 1859.

Nr. 156/1852. Însemnări referitoare la numele pruncilor și părinților din Aita Medie, Aita Mare, protocol parohial pe anul 1862, extras referitor la suma familiilor și a sufletelor din Brețcu, extras din protocolul școlarilor din comuna Boroșneul Mic pe anul școlar 1862-1863.

Nr. 157/1862. Scrisori ale Protopopului Ioan Moga și a altor preoți referitoare la dascălul din Araci care trebuia să fie în același timp și cantor având un salariu de 120 de florini.

Nr. 158/1862. Atestat școlar al lui Nicolae Crisbășianu din Măgheruș și districtul Brașovului, pe anul școlar 1861-1862.

Nr. 159/1863. Situații statistice referitoare la tinerii care au participat la catehizație, copiii harnici de școală din Mărtănuș și Brețcu, materiile școlare propuse pentru elevii din Poiana Sărată, progresul școlarilor din comuna Poiana Sărată. Conspectul satelor, familiilor și copiilor harnici de școală din Brașov. Catalog cu situația școlară a elevilor din Întorsura Buzăului și Brețcu.

Nr. 161/1864. Scrisori ale Episcopului Ardealului Andrei Șaguna și ale Protopopului Ioan Moga referitoare la necesitatea de a se înființa noi școli populare elementare, institute pedagogice și de a se îngriji învățătorii de aceste școli, mărirea salariilor învățătorilor, certificat de clasa I pentru Nicolae Crisbășanu din Măgheruș.

Nr. 162/1864. Situații statistice cu toți copiii harnici de școală din comunele Vama Buzăului, Mărcușa și Teliu.

Nr. 164/1865. Scrisori ale Protopopului Ioan Moga și ale altor preoți referitoare la organizarea de examene școlare și reglementarea salariilor dascălilor, refuzul locuitorilor din Teliu de a mai plăti simbria învățătorului și de a da lemne de foc pentru școală, dări de seamă cu toate cheltuielile ce s-au făcut cu plata salariului învățătorului, cererea învățătorului Nicolae Dogaru din Teliu pentru ca biserica să asigure lemnele pentru școală.

Nr. 169/1867. Protocolul ședinței Sinodului parohial pentru organizarea treburilor bisericilor, școlilor și a fundațiilor, dorința învățătorului din Budila George Ionescu, de a-și da demisia pentru că timp de 7 ani nu și-a primit simbria, numirea lui Ioan Szebenu din Aita Mare dascăl în Belin.

Nr. 170/1867. Trimiterea spre aprobare a materiilor școlare.

Nr. 177/1872-1892. Adrese privind numirea și transferarea preoților și învățătorilor din Protopopiatul Trei Scaune Catalog al locuitorilor din parohia Cernatul Inferior Certificat (testimoniu) școlar.

Nr. 183/1877. Proiect de lege pentru situații de incompatibilitatea ale oficiilor învățătorești și profesorale, susținerea examenului practic de către Nicolae Șerban din Boroșneul Mic (obținerea certificatului de învățător în școlile elementare).

Nr. 185/1878-1880. Atestat acordat lui Dionisiu Nistor din Porumbacul pentru funcția de învățător pe care a deținut-o la școala din Poiana Sărată.

Nr. 189/1880-1890. Corespondență privind asigurarea necesarului de învățători, depunerea actelor ce atestă calificarea preoților și a învățătorilor, nivelul slab de învățătură al elevilor din Mărcuș.

Nr. 199/1884-1894. Colecte strânse pentru școlile sărace din parohiile sărace, ajutorarea învățătorilor, rezultatele colectelor realizate. Registru privind întregirile salariale ale preoților din parohiile protopopiatului Trei Scaune. Corespondență privind creșterea salariilor învățătorilor. Plângeri ale învățătorilor care nu au primit salariile.

Nr. 200/1884. Scrisoarea Vicarului Nicolau Popea referitoare la conscrierea copiilor obligați să meargă la școală de către Antistia comunală politică.

Nr 207/ 1885-1893. Corespondența între arhiepiscopul Ilarion Pușcariu, protoprezbiterul tractului Trei Scaune Dimitrie Coltofeanu și alți preoți privind organizarea concursului pentru ocuparea posturilor de învățători și numirea învățătorilor provizorii la școlile din Dobârlău, Întorsura Buzăului, Zagon și Poiana Sărată, asigurarea condițiilor pentru desfășurarea cursurilor școlare. Adeverințe privind activitatea profesională a învățătorului Simion Vlad între 1885-1893. Situația școlară pe anii 1884-1885 a elevului Dogariu Nicodim din Brașov-

Nr. 221/1890. Raport asupra stării bisericilor și școlilor din protoprezbiteriatul Trei Scaune pe anul 1889.

Nr. 222/1890-1891. Conspecte cu datele statistice ale Școlii Române Greco-Orientale din comuna Chichiș pe anii 1890-1891 și cu tinerii care au primit catehizații în anul școlar 1889-1890.

Nr. 225/1891-1892. Rapoarte privind absențele nemotivate de la școlile din parohii Catalog școlar 1891-1892. Rapoarte privind starea clădirilor școlilor, a bunurilor, învățătorilor și frecvența școlarilor.

Nr. 226/1891-1892. Cerere de ajutor a obștei din Dobolii Inferior privind pagubele provocate de incendiul din 1887 asupra bisericii și a școlii. Cereri de scutire de la taxa școlară privind zidirea bisericii din Dobolii Inferiori. Corespondență privitoare la limba de predare în școli, prezența copiilor la școală. Organizarea examenelor și problemelor administrative Rapoarte ale învățătorilor și parohiilor privind situația din parohii.

Nr. 227/1891-1892. Corespondență între protoprezbiterul Tractului Trei Scaune și parohi privind reglementarea salariilor învățătorilor, a preoților și a fondului parohial.

Nr. 229/191. Situații cu prezența din școlile Brețcu, Întorsura Buzăului, Mărcușa, Boroșneul Mic, Dobârlău și Băcel, pe luna decembrie.

Nr. 232/1892-1893. Conspect sumaric (rapoarte) privind absențele nemotivate de la școlile din parohii pe anul 1892-1893 Rapoarte privind starea clădirii școlii, învățătorii, frecvența școlilor și bunurile din parohie.

Nr. 233/1893. Corespondență între prozbiterul Tractului Trei Scaune și parohi privind sfințirea bisericii din Băcel și colectarea aruncului pentru acoperirea împrumuturilor bisericii pentru Școală, acordarea de concedii și scutirea lui Ioan Ciucan de a participa la Reuniunea Învățătorilor de la Brașov.

Nr. 237/1892. Corespondență a parohilor cu protopopiatul privind strângerea de bani și materiale pentru zidirea școlilor de pe lângă biserici Scrisori ale preoților privind vânzarea unor localuri de școală nefolosite, trimiterea planurilor de construcție și licitații pentru lucrările ce se vor face.

Nr. 240/1892/1893. Înștiințări, circulare, dispoziții ale ministrului cultelor și instrucțiunii publice și ale arhiepiscopului Ilarion Pușcariu privind plata taxelor către fondul școlilor și construirea bisericilor din Brețcu, Hăghig și Dobolii Inferiori Stabilirea salariilor învățătorilor și planificarea examenelor de închiriere, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească cei care participă la concursul pentru ocuparea postului de învățător Reîntregirea postului de învățător în Brețcu și întocmirea unui plan de învățământ pentru studiul religiilor în școlile confesionale. Înscrierea la cursul clerical a tânărului Valeriu Cosma din Micfalău. Întocmirea unor liste generale cu membrii sinodului parohial, unor conscripții cu salariile învățătorilor.

Nr. 241/1892. Scrisori ale parohilor privind numirea învățătorilor, ridicarea de școli, donații de bani și bunuri pentru școli.

Nr. 242/1892. Avize referitoare la organizarea unui curs de lucru manual. Înștiințare privind deschiderea unei Școli private de lucru manual și menaj pentru fete.

Nr. 243/1892. Corespondența arhiepiscopului Ilarion Pușcașu, protoprezbiterului Dimitrie Coltofeanu și a altor parohi privind încasarea taxelor de cununie și a altor fonduri pentru repararea edificiilor parohiale și ale școlilor, adunarea intereselor în fondul școlii

Nr. 245/1892-1893. Conspect sumaric (rapoarte) privind absențele nemotivate de la școlile din parohii pe anul 1892-1893. Rapoarte privind starea clădirii școlii, învățătorii, frecvența școlilor și bunurile din parohie.

Nr. 246/1892-1894. Completarea datelor statistice a copiilor emigranți din România, părăsirea școlilor parohiale către învățători. Dispoziții date preoților privind protejarea credincioșilor de holeră, referitoare la amendarea învățătorilor care absentează nemotivat, predarea obligatorie a religiei pentru elevii care studiază în domeniul comercial și industrial. Circulară privind amenajarea unei grădini în cadrul fiecărei școli. Stabilirea salariului învățătorilor de la școlile confesionale, metodologia examenului de calificare pentru învățători.

Nr. 250/1893. Protocoale ale ședinței Sinodului Parohial din Brețcu privind înființarea unei școli de stat și corespondența între parohi. Scrisori de donații pentru ridicare școlii. Corespondență privind numărul elevilor care frecventează școala și numărul de învățători; plata învățătorilor din contribuția obștii, organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor de învățători în parohiile din subordine. Circulare privind salarizarea învățătorilor și statutul lor în cadrul obștii. Comunicări privind începerea școlii. Rapoarte privind activitatea în școală și prezența elevilor.

Nr. 251/1893. Conspecte cu tinerii din tractul Trei Scaune care au primit catehizație între anii 1891-1893. Cererea învățătorului Damian Iuga de a fi scutit de plata restanței la Telegraful Român Corespondență cu Protoprezbiteriatul Trei Scaune privind organizarea conferințelor preoțești și depunerea candidaturilor pentru postul de învățător.

Nr. 253/1893-1894. Rapoarte (Conspect sumariu) privind absențele nemotivate de la școala greco-orientală din Protopopiatul Trei Scaune. Date statistice referitoare la frecvența școlilor, starea edificiilor, averile și personalul din unitățile de învățământ.

Nr. 257/1893. Corespondență privind întocmirea rațiocinului (raport financiar), cheltuielile parohiilor, clădiri de școli. Rapoarte privind închirierea de case pentru învățători, arendare de teren și recuperarea plăților întârziate la arendă. Corespondența capelanului din Păpăuți privind situația imobilului școlii.

Nr. 258/1893. Atestat (testimoniu de maturitate) acordat lui Iager Alecse privind absolvirea cursurilor Școlii Medii Comerciale din Brașov.

Nr. 259/1893-1896. Consemnarea cu învățătorii din Protopopiatul Trei Scaune restanțieri cu taxa către Reuniunea învățătorilor din districtul Brașovului.

Nr.264/1894-1895. Rapoarte referitoare la activitatea preoților și învățătorilor cărora le-a fost îngrădită autonomia de către organele administrative. Registru școlar pe anul 1895.

Nr. 265/1894-1895. Scrisoare referitoare la amendarea celor care nu au participat la adunarea generală a învățătorilor. Adrese privind trecerea școlilor confesionale la stat, soluționarea cauzei pentru care a fost sistat învățământul din școli, organizarea examenului elevilor din Crisbav. Plângere referitoare la incompetența dascălului din Baștelec (Băcel). Corespondență prin care învățătorul George Juga din Baștelec se plânge de comportamentul locuitorilor din acest sat, se cere achitarea datoriei avute la Institutul de credit „Albina” din Sibiu, se anunță închiderea școlii din Mărcușa, neprezentarea la post a învățătorului Alexandru Ciucan.

Nr. 266/1894-1899. Corespondență între Consistoriul Arhiediecezan, Oficiul Protoprezbiterial și parohi privind organizarea de concursuri pentru ocuparea locurilor vacante de învățător și preot și numirea de învățători provizorii în Covasna, Zagon și Cernatul Inferior. Cererea locuitorilor din Păpăuți de a avea învățător

Nr. 267/1894. Adrese privind organizarea concursului pentru ocuparea postului de învățător, transferul învățătorilor către diferite comune. Acte de serviciu privitoare la activitatea desfășurată în decursul unui an de către învățători.

Nr. 271/1894-1898. Conspect cu datele statistice școlastice din localitățile Protopopiatului Trei Scaune (situația școlară, frecventarea cursurilor, situația imobilelor, învățătorii aflați în școală). Extras al edificiilor bisericești și școlare din Poiana Sărată, Zagon, Vama Buzăului, Teliu și Ozun.

Nr. 272/1895-1896. Corespondență între Oficiul Consistorial și Protoprezbiteriatul Tractului Trei Scaune privind rectificarea sematismului, rugămintea învățătorilor de a li se da voie să se întrunească la Poiana Sărată. Numirea lui Alexandru Bucșa în funcțiile de învățător și cantor la Ormeniș. Conspecte cu numărul tinerilor din localitățile Tractului Trei Scaune care au primit catehizație în anii 1895-1896. Cererea absolvenților cursului teologic de a se organiza examenul de calificare preoțesc.

Nr. 273/1895-196. Adresă privind organizarea concursului pentru ocuparea posturilor de învățător, instituirea în funcția de învățător provizoriu a mai multor candidați, transferul la alte școli. Fișă de evaluare pedagogică (absolutoriu pedagogic) a lui Ioachim Groza.

Nr. 275/1896-1902. Corespondență între Consistoriul Arhidiecezan, Oficiul Protoprezbiterial și parohi privind întocmirea unor conspecte cu situația școlară și catehizarea elevilor și cu averile comunelor bisericești, organizarea structurilor parohiale din Protopopiat, reglementarea salariilor învățătorilor și ale preoților, planificarea examenelor de sfârșit de an și evaluarea învățătorilor.

Nr. 276/1896. Corespondență privind refacerea planurilor de reabilitare a școlii din Hăghig, precum și a bisericilor din Comitatul Trei Scaune, pentru recuperarea debitelor, eliberarea garanțiilor, intabulare. Acte justificative privind cheltuielile pentru cărți școlare și calendare.

NR. 277/1896. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohi privind organizarea sinoadelor pentru rezolvarea problemelor legate de fondul bisericii și cel școlar.

NR. 278/1896-1898. Consemnare despre starea averilor bisericești și școlare pe anul 1897.

Nr. 280/1896. Specificarea în documente a condițiilor pentru ocuparea postului de învățător, întocmirea unui conspect cu bunurile parohiilor, începerea învățăturii în localitățile Tractului Trei Scaune, întocmirea unor situații școlare.

Nr. 282/1897-1898. Adeverință referitoare la activitatea profesională a învățătorului Valeriu Cosma la școala din Hălchiu în anul școlar 1897 – 1898.

NR. 283/1897. Adeverințe și certificate de calificare a învățătorilor. Corespondență privind organizarea activităților școlilor, numirea învățătorilor, strângerea banilor pentru salarii. Rapoarte privind organizarea examenelor școlare.

Nr. 284/1897. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind organizarea de concursuri pentru ocuparea posturilor vacante de preot și învățător, acordarea de ajutor pentru salariile învățătorilor, transferurile de la o școală la alta, evaluarea profesională a învățătorului David Bogolea din Lisnău în anul școlar 1893 – 1894, cereri de investire în funcția de învățător, situația precară a școlii din Mărcuș.

Nr. 285/1897. Conspecte cu tinerii și adulții care au primit catehizație și cu cărțile dăruite copiilor săraci din Mărtănuș. Consemnări cu pruncii care au urmat cursurile școlii de stat din Dobârlău sau cursurile unui institut străin de învățământ în anul școlar 1896-1897. Cererea învățătorului Avram Giurgiu din Vama Buzăului pentru organizarea examenului din studiile anului al III-lea pedagogic.

Nr. 287/1897-1898. Documente privind numirea și înlocuirea preoților. Concurs pentru ocuparea postului de învățător. Petiție pentru ocuparea postului de învățător, demersuri de învățare a limbii maghiare sau de a obține posturi cu predare în limba maghiară. Decret de numire în funcție a unui învățător. Foaie matricolă (dascăl) cu recomandările necesare. Act de instruire permanentă a unui dascăl în comuna Teliu. Act de concurs pentru ocuparea postului de dascăl. Act de însușire provizorie a postului de dascăl. Cerere de înființare a unei școli și case parohiale.

Nr. 289/1897. Cereri de acordare a ajutoarelor bănești pentru învățământ. Foaie matricolă a elevului Ioan Marin al Institutului Teologic Ortodox Răsăritean.

Nr. 291/1898-1899. Conspecte cu tinerii care au primit catehizații pe anii 1896-1897, cu copiii din localitățile Zagon și Păpăuți care au urmat cursurile unui institut străin între anii 1898-1899 și cu școlarii care au participat la orele de religie în școala de stat între anii 1898-1899. Consemnări cu numărul copiilor care frecventează școlile din Tractul Trei Scaune.

Nr. 292/1898. Conspecte cu date statistice ale școlilor greco-orientale din comunele Tractului Trei Scaune, pe anul școlar 1898-1899. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind extrasele cu datele statistice referitoare la evidența populației și cu date statistice școlare din comunele Tractului Trei Scaune.

Nr. 293/1898. Consemnări cu privire la contribuțiile bisericești și școlare în bani și produse, remunerația dascălilor, plata aruncului.

Nr. 294/1898-1900. Rapoarte și informări privind starea averilor bisericești și școlare pe anul 1898.

Nr. 295/1898-1899. Corespondență referitoare la organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor de învățător și preot. Raport privind neîndeplinirea sarcinilor de către învățătorul din Sita Buzăului.

Nr. 296/1898. Raport scolastic cu privire la frecventarea școlii, starea edificiilor, averea mobilă și imobilă, numărul învățătorilor din parohiile Comitatului Trei Scaune. Conspect sumonic cu privire la absențele școlare din Comitatul Trei Scaune.

Nr. 298/1898. Memorii, comunicări și rapoarte privind ridicarea unor edificii școlare în Mărcuș.

Nr. 300/1899-1900. Conspecte și consemnări referitoare la catehizarea elevilor greco-orientali din școlile Comitatului Trei Scaune, obligația elevilor de a frecventa orele de religie. Liste cu situația școlară a elevilor.

Nr. 301/1899. Liste cu restanțierii pentru salariul învățătorilor, acordarea de ajutor de stat pentru învățătorul Moise Neagovici din Zagon.

Nr. 302/1899. Instituirea în funcția de învățător definitiv a lui Alexandru Bucșa, situația critică a școlilor din Apața și Noua. Adrese referitoare la întregirea salariului pentru învățători, construirea de noi biserici și școli.

Nr. 304/1900. Starea averilor bisericești și școlare la sfârșitul anului 1899 din Budila, Vama Buzăului, Sfântu Gheorghe, Întorsura Buzăului, Lisnău, Hăghig, Zagon, Chichiș, Dobârlău, Ozun, Dobolii, Covasna, Brețcu, Araci, Boroșneul Mic și Mărcuș

Nr. 305/1900-1901. Conspect privind copiii din Poiana Sărată care au mers la școala de stat.

Nr. 306/1900. Precizări privind condițiile în care școlile confesionale se pot transforma în școli de stat, statornicirea averilor bisericești și școlare, numirea de comisari școlari, pregătirea corectă a situațiilor strategice referitoare la școli, remunerarea comisarilor școlari, efectuarea de cursuri în școlile populare privind cultivarea pomilor.

Nr. 307/1900. Corespondență privind adeverințe, certificate de botez și de învățător. Adrese de anunțare a concursului pentru ocuparea postului de învățător.

Nr. 310/1900. Învățătorul din Dobolii Inferiori predă toate materiile în limba maghiară fără să acorde importanță limbii române, semnalarea materialelor care lipsesc din școli, nereguli găsite în administrarea averilor bisericești și școlare.

Nr. 311/1902. Circulară către învățării școlilor greco-orientale și ortodoxe române privind activitatea învățătorilor.

Nr. 312/1902-1903. Tabele și corespondență privind organizarea catehizațiilor și tinerilor din parohii. Corespondență privind acte administrative cu specific tehnic (construcții de școli sau biserici). Consemnare despre starea averilor bisericilor și școlilor.

Nr. 313/1903. Conspecte școlare privind frecventarea școlii, starea imobilelor și a bunurilor din școlile Comitatului Trei Scaune.

Nr. 314/1903. Solicitare raport privind suspendarea școlii din Brețcu.

Nr. 315/1903-1904. Conspecte referitoare la catehizațiile tinerilor din Protopopiatul Trei Scaune între anii 1902-1904, Corespondență între Protopopiat, Oficiile parohiale și parohii din comunele Tractului Trei Scaune privind cotizațiile tinerilor, introducerea limbii române în școlile de stat, programa examenelor școlare, organizarea concursurilor pentru ocuparea posturilor vacante din Zăbala.

Nr. 316/1903. Corespondență a Protopopului privind drepturile salariale ale învățătorilor și preoților, atestarea de post a învățătorilor.

Nr. 317/1903-1904. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind deschiderea concursului pentru posturilor de învățători.

Nr. 318/1904-1908. Consemnări referitoare la starea averilor bisericești și școlare.

Nr. 319/1904. Corespondență între Consistoriul Arhidiecezan, Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind rezolvarea problemelor apărute în privința întregirii salariilor învățătorilor, organizarea de concursuri pentru ocuparea posturilor vacante din învățământ și de preoți. Foaie cu veniturile salariale ale învățătorilor din Mărcuș.

Nr. 320/1904. Fondul școlar de bucate și lumini, dotarea școlilor cu materiale necesare, organizarea de colecte Consemnări referitoare la starea averilor bisericești și școlare.

Nr. 321/1904. Lista sumelor donate de către învățătorii din Trei Scaune pentru zidirea catedralei din Sibiu.

Nr. 322/1904-1905. Corespondență privind organizarea școlară pe timpul războiului, organizarea examenelor școlare anuale, consemnarea restanțelor. Circulare privind instruirea școlarilor în limba maternă, Serbarea păsărilor și pomilor. Conspect pe anul școlar 1904-1905 a școlii din Boroșneul Mic.

Nr. 324/1904. Dispoziții, hotărâri, circulare privind reglementarea de probleme administrative, întregirea salariului învățătorilor, organizarea structurii a anului școlar, zidirea de școli și desfășurarea învățământului în limba română, statornicirea pe post a învățătorilor provizorii. Raport asupra modificării legilor despre instrucțiunea în școlile populare.

Nr. 327/1905. Circulare privind pregătirea orelor în școli și aducerea acestora la inspectoratul general, întregirea salariilor învățătorilor.

Nr. 329/1905-1915. Circulară privind limba ce trebuie folosită în școli și biserici, examenele de calificațiune învățătorești. Circulară privind școlirea țărănimii, organizarea conferințelor bisericești, înzestrarea cu cărți a bibliotecilor populare, bani pentru fondul de asigurare, bani pentru acoperirea salariului învățătoresc pe anii 1907-1908. Ajutor bănesc pentru salariul învățătorilor.

Nr. 331/1906. Comunicare prin care se cere mărirea salariilor învățătorilor, drept răspuns acesta nu a putut fi realizat din lipsa fondurilor. Construirea unei unei noi școli confesionale în Mărtănuș pentru credincioșii greco-orientali.

Nr. 332/1906-1907. Conspecte cu tinerii din localitățile Tractului Trei Scaune care au primit catehizație în anii 1906-1907. Convocarea învățătorilor la Conferința Generală din Covasna, 26-27 aprilie.

Nr. 333/1906. Rapoarte ale preoților referitoare la problemele bisericești și școlare ce apar în parohii.

Nr. 334/1906-1907. Planificarea examenelor de sfârșit de an școlar. Zidirea de școli și biserici și renovarea celor existente. Consemnare cu averile bisericești și școlare din localitățile Tractului Trei Scaune pe anul 1906.

Nr. 335/1906. Circulare referitoare la trimiterea conspectelor școlilor populare, scăderea interesului preoților de a îmbunătăți situația școlilor și bisericilor, interzicerea folosirii unor cărți și globuri pământești, convocarea unei ședințe cu toți învățătorii școlilor elementare.

Nr. 337/1907. Circulară de angajare de preoți și învățători cu pregătirea necesară. Inventar necompletat privind bunurile învățătorilor. Circulară de întocmire a unui raport cu numele persoanelor care emigrează. Situația învățământului pedagogic între 1897 – 1907 cu date statistice. Proces verbal de evaluare.

Nr. 338/1907-1908. Adresă privind ajutorul oferit acțiunii pentru salvarea școlilor din comunele Comitatului Trei Scaune, activitatea parohilor, posibilitatea clericilor fără parohie să devină învățători. Liste privind stabilirea examenelor finale în școli.

Nr. 339/1907. Corespondență privind concediile, suplinirea unor învățători, înmânarea unor documente, plata restantă a salariilor, rapoarte anuale, planuri de învățământ, susținerea școlii confesionale, situația școlii din Dobolii Lista localităților din Comitatul Trei Scaune. Date statistice școlare. Cereri privind problemele salariale ale preoților.

Nr. 341/1908-1909. Corespondență între Consistoriul Arhidiecezan, Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind: ținerea catehizației în limba română, reglementarea salariilor învățătorilor, înființarea de biblioteci parohiale. Catalogul rechizitelor de învățământ obligatorii.

Nr. 342/1909. Cerere pentru a se ridica o școală nouă în Lisnău, neputința susținerii de școli confesionale de către comune, înființarea de biblioteci, organizarea învățământului.

Nr. 344/1909. Listă a membrilor Sinodului din diferite parohii, a elevilor care frecventează școala de stat din Dobolii. Registre școlare, precizări cu privire la date statistice referitoare la învățământ.

Nr. 345/1910. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind catehizațiile elevilor din Tractul Trei Scaune, organizarea examenelor, retipărirea și trimiterea unor cărți religioase. Cereri de admitere la cursul teologic și pedagogic. Catalogul cărților pedagogice românești. Conspect referitor la numărul cărților distribuite gratuit în școala din Sita Buzăului.

Nr. 348/1910. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind salariile învățătorilor, diverse probleme școlare, pensionări, măriri de salariu și invitații Înștiințări despre întregirile salariilor învățătorilor.

Nr. 349/1910. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohii privind vinderea de edificii școlare. Alocarea de fonduri pentru zidirea de biserici și școli, depunerea actelor pentru postul de învățător.

Nr. 351/1910-1911. Date statistice școlare. Conspectele elevilor din Valea Dobârlăului.

II. Fondul Protopopiatul Ortodox Oituz

Nr. 4/1837. Situație cu copiii ce vor urma cursurile școlii primare din localitatea Dobârlău și expunerea motivelor pentru care școala n-a funcționat o bună perioadă de timp.

Nr. 6/1839. Scrisoare prin care preotul Ioan din Dobolii de Jos îi aduce la cunoștință Protopopului Comitatului Trei Scaune, Petru Pop situația precară în care se află clădirea școlii și locuința dascălului.

Nr. 8/1841. Scrisori între diferiți prelați privind întocmirea situațiilor cu numărul copiilor care vor merge la școală și rezolvarea altor probleme administrative.

Nr. 23/1863. Scrisoare prin care învățătorul Damian Stanciu îi aduce la cunoștință protopopului al II-lea al Brașovului, Ioan Petricu abaterile disciplinare ale învățătorului Macsim Popescu.

Nr. 37/1895. Situație statistică cu consemnarea învățătorilor restanți cu plata taxei de membru al Casei de pensii și la contul capitalelor active.

Nr. 55/1901. Corespondență referitoare la colectarea contribuțiilor pentru plata învățătorilor și numirea unui nou învățător pentru școala din Întorsura Buzăului.

Nr. 88/1902. Corespondență cu protopresbiterul privind acordarea de subvenții din bugetul anului 1902 pentru întregirea salariului învățătorilor din Protopopiatul Oituz.

Nr. 100/1903. Note, însemnări privitoare la cărțile date fără plată din fondul Ioan Fetu către elevi.

Nr. 103/1903. Corespondență cu administratorul Protopopiatului Trei Scaune privind acordarea unui împrumut în vederea construirii unei școli în localitatea Marcuș.

Nr. 109/1903. Rapoarte, bugete, conturi, situații referitoare la averile bisericești și școlare din Protopresbiteratul Trei Scaune la finele anului 1902.

Nr. 114/1905. Corespondență privind deschiderea școlii din localitatea Boroșneul Mic (azi Valea Mare).

Nr. 117/1908. Situații întocmite de Parohia Brețcu privind averile bisericești și școlare la finele anului 1908.

III. Fondul Protopopiatul Ortodox Sf. Gheorghe

Nr. 5/1892-1911. Apeluri pentru donații în vederea construirii de școli și biserici. Circulare ale Consistorului arhidiecezan către oficiile protopresbiteriene privind manualele școlare, combaterea holerei, promovarea educației religioase, inspecții școlilor.

Nr. 11/1906. Circulare ale Arhiepiscopiei Sibiului către oficiile protoprezbiteriale și parohiale din Arhidieceza Ortodoxă Română a Transilvaniei referitoare la realizarea unui album de broderii și țesături românești, organizarea școlilor confesionale, interzicerea unor publicații românești.

IV. Fondul Protopopiatul Greco-Catolic Odorhei

Nr. 1/1860-1870. Situația statistică în anii 1856-1857 la cele 7 școli publice din Districtul Odorhei, Diaceza Făgărașului, Cercul Gubernial Odorhei.

Nr. 17/1907-1909. Conspect despre clasificarea elevilor greco-catolici pe anul 1907.

Nr. 23/1900-1901. Circulară privind numărul de cărți distribuite parohiilor din fondul „Ioan Petru” Corespondență referitoare la catehizarea tinerilor.

Nr. 27/1901-1902. Suplică prin care parohia din Valea Zălanului cere ajutor pentru școală Conspect cu numele studenților români care frecventează școala medie din Odorhei în anul școlar 1901-1902.

Nr. 29/1902. Date statistice privind educația religioasă a școlilor greco-catolice de stat din parohia Sovata 1901-1902. Introducerea în școlile de stat a religiei greco-catolice în două parohi.

Nr. 31/1903. Rapoarte, comunicări și corespondență între Mitropolitul Victor Mihaly și Protopopul Odorheiului Ștefan Șandor cu privire la școlarizarea copiilor greco-catolici.

Nr. 34/1904. Protopopiatul greco-catolic Odorhei cu privire la numirea inspectorilor școlari.

Nr. 36/1904. Corespondență între Oficiul Protoprezbiterial și parohiile din subordine referitoare la programarea examenelor școlare.

Nr. 37/1905. Memorandum „Un apel” cu privire la problema românilor din Protopopiatul Greco-Catolic Odorhei. Raport cu privire la datele pentru șemnatismul parohiilor din Protopopiatul Greco-Catolic Odorhei pe anul 1905.

Nr. 41/1905-1906. Convocarea Comitetului Școlar Județean Odorhei.

Nr. 46/1908. Corespondență între Mitropolit cu parohiile din Tractul Odorhei privind colectarea taxelor pentru Fondul Școlar Arhidiecezan precum și a taxelor bisericești, stabilirea numărului orelor de catehizare în școlile din Tract, cauzele dezbinării celor 45 de parohii greco-catolice din Secuime.

Nr. 50/1909-1910. Situația școlarilor greco-catolici din parohia Sovata. Sistematizarea salariului învățătorilor.

V. Colecția de Documente

Nr. 5/1877. Documente referitoare la parohiile și școlile greco-catolice din Protopopiatul Giurgeului (sfârșitul sec. al XIX-lea).

Nr. 11/1891. Situații statistice referitoare la parohiile ortodoxe și școlile confesionale ortodoxe din Trei Scaune.

Nr. 13/1893. Berecz Gyula – „Istoria instituțiilor de învățământ din Comitatul Trei Scaune” (fragmente).

Nr. 59/1932. Monografia comunei Covasna, de Nicolae Vleja, învățător.

Nr. 76/1978. Istoricul vieții bisericești a românilor din Ținutul Buzaielor transilvănene și împrejurimi de Ghorghe. Radu Teză de licență, Sibiu.

Nr. 95/1943/ Românii din Tg. Săcuiesc și satele învecinate după condica bisericii ortodoxe din Tg. Săcuiesc, de Dr. Maria I. Negreanu, București.

Nr. 102/1946. Din trecutul bisericesc, cultural și economic al românilor din Secuime de Emil Micu, Brașov.

Nr. 110/1960. Istoricul comunei Poiana Sărată, Județul Bacău (fostul județ Treiscaune – n.n.) Gheorghe N. Vleja.

Nr. 123/1976. Viața bisericească a românilor din Depresiunea Brețcu (sau a Târgului Secuiesc) Lucrare de licență în teologie, Ioan Bercu, Sibiu.

Nr. 126/1976. Viața bisericească a românilor din nord-vestul județului Covasna. Teză de licență – Ștefan Nițu, Sibiu.

Nr. 260/1999. Biserică și comunitate discurs ecleziastic ortodox și viața cotidiană în Trei Scaune (1750-1850) Băilă Maria, Alba-Iulia.

Notă: În cursul anului 2017 au fost preluate de la Parohia Ortodoxă Tg. Secuiesc 1400 unități arhivistice, din sec. XIX și XX, documente aflate în curs de prelucrare arhivistică.

Sursa: Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” Fondul Protopopiatul Ortodox Treiscaune, Fondul Protopopiatul Ortodox Sfântu Gheorghe, Fondul Protopopiatul Greco-catolic Odorheiu Secuiesc, Fondul Protopopiatul Ortodox Oituz, Colecția de Documente.

Anexa nr. 3

Numărul locuitorilor români (ortodocși și greco-catolici ) din comitatul Treiscaune, conform recensământului din 1910

Aita Mare – 153

Aita Medie – 180

Baraolt – 97

Biborțeni -3

Bodoș – 30

Căpeni – 100

Micloșoara – 14

Racoșul de Sus – 42

Barcani – 1239

Sărmaș – 273

Bățanii Mari – 263

Aita Seacă – 301

Bățanii Mici -71

Herculian – 54

Belin – 759

Bodoc – 4

Zalan -11

Boroșneu Mare – 38

Boroșneu Mic – 1018

Valea Mare –

Țufalau – 9

Brăduț – 9

Doboșeni -181

Filia – 27

Tălișoara – 39

Brateș – 4

Brețcu – 1234

Mărtănuș – 366

Oituz – 50

Cernat – 218

Albiș -3

Icafalau – 11

Chichiș – 419

Băcel – 629

Comandău – 418

Covasna – 1231

Dobârlău – 1543

Mărcuș -699

Valea Dobârlăului – 317

Ghelința – 389

Ghidfalîu – 4

Angheluș -7

Hăghig – 1166

Iaraș -319

Ilieni -130

Dobolii de Jos – 931

Sâncrai – 2

Întorsura Buzăului – 4965

Floroia Mare – 1007

Lemnia – 325

Lutoasa – 1

Micfalău – 918

Bixad – 684

Malnaș -29

Valea Zălanului – 134

Moacșa – 64

Dalnic -10

Pădureni – 14

Ojdula – 218

Hilib – 24

Ozun – 1129

Bicfalău -164

Lisnău -473

Lisnău Vale – 162

Măgheruș -72

Sântioanlunca – 131

Poian – 128

Reci – 134

Aninoasa – 13

Saciova – 24

Sf. Gheorghe – 568

Chilieni -30

Coșeni – 3

Sita Buzăului – 1497

Tg. Secuiesc – 163

Lunga – 13

Turia – 257

Alungeni -2

Araci – 830

Ariușd – 239

Hetea -197

Vâlcele – 600

Valea Crișului – 27

Arcuș – 108

Vârghiș – 199

Zabala – 454

Pava – 49

Saciova – 7

Zagon – 2127

Păpăuți – 676

Sursa: Traian Rotaru, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1910.Transilvania; Ed. Staff, Cluj Napoca, 1999, p. 284-323.

Anexa nr. 4

Fișele nominale ale cetățenilor români din comunele ZAGON, BARCANI și AITA SEACĂ morți în Primul Război Mondial (1914-1919)

Fișele nominale ale cetățenilor români comuna ZOAGON morți în primul război mondial: GABRILLA SIMION, GABRILLA GYORGY, SORBAN SANDOR, MAKOVEI MIKLOS, MIRCSE JANOS, MAGOS GYORGY, KRECUI DEMETER, MOISZI MIKLOS, RAI TODOR, ALBU JANOS, KARACSOM ISTVAN, DIMA MIHALY, ALBU JOSEF, RADULY JOSEF, NEDELKA KOZMA, BUNA MIKLOS, SIMUICA ELEZEUS, ALBU SAMU, ALBU FERENCZ, TERSUNKY LASZLO, DIMA FERENCZ, ROMAN KAROLY, LUKA FERENCZ, ALBU KAROLY, ALBU LAJOS, ALBU BELA, LAKANCSIK SANDOR, MARKOS ANDRAS, MARKOS JOZEF, MARKOS LAJOS, ALBU BENEDEK, ALBU TAMAS, PASZTOR PETER, RADULY ELEK, ARNOTH JANOS, BALHU GYORGY, VAHORUS GYORGY, CZUPA GYORGY, NYAJUI LASZLO, NYAJUJ JANOS, BORICSAN SOFRON, BOBES SANDOR, BORICSEAN GYORGY, MURA ELEK, KALCSA GYORGY, MOGOS DEMIAN, MOGOS GYORRGY, SZEMA MIKLOS, BORICSAN JANOS, LUPSA GYORGY, PETHU ELEK, BANCSUJ GYORGY, ALOJYA JANOS, HOBRH LASLO, GURSBA LAJOS, SOLOMON JANOS, LAUTAR JANOS, ARNĂUT MIKLOS, SZTELLA DENES, SZTELLA SOFRON, TOHONEN MIKLOS, LINGURAR DEMIAN, LUPSA JANOS, ARNOTH MIKLOS, BULARKA MIKLOS, BANIUR JANOS, DEMA MIKLOS, ALDEA ELEK, ALDEA GYORGY, ALGYA OKTAVIAN, ARNOTH JANOS, MARIS GYORGY, SOLOMON MIKLOS, SZIMA DEMIAN, MOJSRI MIKLOS, BORICSEAN GYORGY, SZIMA GYORGY, BORITSAN MIKLOS, BULHA JANOS, NITROFAN GYORGY, OLAH GYORGY, SZIMA DENEȘ, DOGAR JANOS, DEMETER ANDRAS, CUPA MIKLOS, VAKARUS JANOS, TODOR GYORGY, KERBUNAR JANOS, ANGYEL GYORGY, KALCSA JANOS, BULARKA JANOS. Arhivele Naționale Covasna (în continuarea ANCV) Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din primul război mondial, dos. 2 – 3/1914 – 1915

– Fișele nominale ale cetățenilor români comuna ZAGON- BARCANI morți în primul război mondial: TOHĂNEAN JANOS, CZUPA GYORGY, MOLNAR DEMETER, SZTROJKA GYORGY, SZTROJKA JANOS, MARIS MIKLOS, SOLOMON MIKLOS, SZORAN VASZILE, SZPOREA KONSZTANDIN, SZAMA JOSEZ, SORBAN ELEK, BUKIRNA GYORGY, KLACSA ELEK, MOJSZI GYORGY, MOJSZIK ELEK, MOJSZIK JANOS, MARIS MIKLOS,SZTROJA JANOS, SOLOMON MIKLOS, TERZA GYORGY, NITROFAN DEMETER, KALCSA MIKLOS, MAJSZI MIKLOS, TERZA ELEK, BALI JANOS, SORBAN JANOS, ILLYES FERENSZ, ILLYES PETER, OLLYES JOZSEF, BORICSEAN GYORGY, PASZTOR MIKLOS, NYAGOVISC ELEK, ALGYA GYORGY, ZANGUJ JANOS, NYASUJ GYORGY, SZYMA JOZSEF, TERZA DEMETER, LAZAR GYORGY, SALOMON GYARGY, BALKU ELEK, KIS JOZSEF, CSURAR TRIFON, TODOR ELEK, TADOR JANOS, SZALAZOVITS JAN, SZIMA JANOS, RADULY VIKTOR, KALANYOS MIKLOS, SZAMA MIKLOS, BALKU JANOS, NYAGULY JANOS, DOBRINAS MIKLOS, BORICSAN GYORGY, DOBRINAS GYORGY, BUKIRNA MIKLOS, POPIKA MIKLOS, GABOR DEMETER, BOLHA GYORGY, RADULY IMRE, BOROS GYORGY, SZIMA FIMIAN, SORBAN GYORGY, PASZTOR JANOS, DRAGOMIR GYORGY, PURCSEL ELEK, SERBAN ELEK, ILLIA ELEK, CSURA JANOS, VRENCSAN DEMIAN, GOSMAN JANOS, TOHONEAN JANOS, TERZY JANOS, DIMA MIHALY, BULARKA JANOS, HATVIG JANOS, SUSZA PETER, BUKIRNA DENES, BUKIRNA GYORGY, BUZA ELEK, ZERNESZKU GYORGY, ZERNESZKU ELEK, ZERNESZKU DEMETER, MARIN JANOS, SALAMON PETER, SALAMON DEJMIAN, SALAMON ELEK, BUZABA MIKLOS, RADULY LASZLO, SALAMON ELEK, TELEAN MIKLOS, SALAMON MIKLOS, BANCSUJ GYORGY, MARIN LASZLO, MARIN GYORGY, SALAMON JANOS, HOSSU JANOS, LAUTAR GYORGY, ALGYA MIKLOS, BORICSAN MIKLOS, STELLA MIKLOS, VRENCSAN SANDOR, FLORIAN IMRE, MARIN MIKLOS, ANGYAL JOZSEF, SZTROJA MIKLOS, SZTROJA SANDOR, SALAMON ELEK, ANGYAL EMRE, ILIA DENES, ILIA MIKLOS, STROJA SZAILARD, MARIN JANOS, PETKU JNAOS, MARIN MIKLOS, BORICSAN JANOS, BOFATI JANOS, ANDOK JOZSEF, BORICSAN JANOS, BOGATI JOZSEF, MAJOSZI JANOS, BORICSAN JANOS, BARICSA GYORGY, BZRUGUS KOZMA, BZRUGUS GYORGY, BZRUGUS IMRE, BARBU MIKLOS, SZIMA FIMIAN, PURCSEL JANOS, TERZU MIKLOS, TERZA MIKLOS, KALCSA MIKLOS, KALCSA GYORGY. ANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din primul război mondial, dos. 4/1915-1916

– Fișele nominale ale cetățenilor români comuna AITA SEACĂ morți în primul război mondial: BERSZAN MIHALY, GROZA GY. SANDOR, BERSZAN GYORGY, BOGDAN TEODOR, BERSZAN S. PETER, BOGDAN SAMULE, BERSZAN GY. PETER, GROZA SANDOR, BERSZAN LAZAR, GROZA SIMION, BERSZAN SIMION, BERSZAN JANOS, BERSZAN TEODOR, OLAH JANOS, BOGDAN ALBERT, NAGY DENIAN, BOKOR ANDRAS, BERSZAN TAMAS. ANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din primul război mondial, dos. 5/1914-1945

– Fișele nominale ale cetățenilor români comuna AITA SEACĂ morți în primul război mondial: BOGDAN TEODOR, BERSZAN S. PETRU, BOGDAN PETER, BOGDAN SAMUEL, BERSZAN GH. PETER, GRĂZA SANDOR, BERSZAN PETER, GRĂZA MIHALY, BERSZAN SIMION, OLAH M. JANOS, BOGDAN SANDOR, GROZA JANOS, BERSZAN GYORGY, GROZA SANDOR PETER, BOGDAN ALBERTI, BOGDAN SANDOR, BOGDAN JANOS, POP JOZSEF, BOKOR ANDRAȘ, BERSZAN TAMAȘ, BERSZAN MUHALY, BOGDAN SIMON.

Sursa: S.J.A.N. Covasna, Fond Prefectura TREISCAUNE. Pagube de război din primul război mondial, dos. 1, nr. 1 -233/1916.

Anexa nr. 5

Numărul locuitorilor români (ortodocși și greco-catolici ) din comitatele Ciuc și Odorhei (azi, jud. Harghita), conform recensământului din 1910

Atid –89

Avrămești – 7

Băile Tușnad -7

Bălan -33

Bilbor – 1149

Borsec – 140

Brădești – 7

Căpâlnița – 0

Cârța – 290

Ciumani – 71

Ciucsângiorgiu – 335

Corbu – 866

Corund – 29

Cristeuru Secuiesc- 62

Dănești – 129

Dârjiu – 5

Dealu – 10

Ditrău – 556

Feliceni – 10

Frumoasa – 644

Gălăuțaș – –

Gheorgheni -447

Joseni – 474

Lăzarea – 286

Lueta 97

Lunca de Sus – 282

Lunca de Jos – 159

Lupeni – 6

Mărtiniș -167

Merești – 344

Miercurea-Ciuc -21

Mihăileni – 356

Mugeni -218

Ocland -125

Odorheiu Secuiesc – 266

Păuleni –Ciuc – 149

Plăieșși de Jos – 1197

Praid – 42

Remetea – 84

Săcel – 912

Sărmaș – 1450

Sâncrăieni – 56

Sândominic – 318

Sânmartin -326

Sânsimion – 8

Subcetate – 2562

Suseni -765

Șimonești -9

Secuieni -56

Siculeni -87

Toplița – 4356

Tulgheș – 1071

Tușnad – 94

Ulieș – 45

Vârșag – 4

Vlahița – 21

Voșlobeni – 827

Zetea – 28

Sursa: Traian Rotaru, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Recensământul din 1910.Transilvania; Ed. Staff, Cluj Napoca, 1999, p. 284-323.

Anexa nr. 6

Bisericile ortodoxe și greco -catolice construite în secolele XVII-XIX și începutul secolului XX, din comitatele Treiscaune, Ciuc și Odorhei existente în 1918

Comitatul Treiscaune

Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” Chichiș (anul construcției – în continuare a.c. – sec. XVIII), biserică de lemn, ortodoxă.

Biserica „Sfântul Nicolae” Căpeni (a.c. 1712), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Tg. Secuiesc I (a.c. 1754), ortodoxă.

Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” Poian (a.c. 1762, de lemn), greco –catolică.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Belin (a.c. 1776), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Zăbala (a.c 1777), de lemn,) ortodoxă.

Biserica „Sf. Nicolae” Brețcu (a.c.1783), ortodoxă.

Biserica „Sfântu Gheorghe” Sfântu Gheorghe (a.c. 1790), ortodoxă.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Valea Mare (a.c. 1793), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Dobârlău (a.c. 1795), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Mărtănuș (a.c. 1796), ortodoxă.

Biserica „Sf. Nicolae” Covasna – Voinești (a.c. 1794-1800), ortodoxă.

Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Lisnău (a.c. 1813), greco –catolică.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” Vârghiș (a.c.1814), de lemn ), ortodoxă.

Biserica „Cuvioasa Paraschiva” Păpăuți (a.c. 1814), de lemn), ortodoxă.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Zagon (a.c. 1814), de lemn), ortodoxă.

Biserica „Nașterea Maicii Domnului” Ozun (a.c. 1830), ortodoxă.

Biserica „Sf. Teodor Stratilat” Vâlcele (a.c. 1843), ortodoxă.

Biserica „Sf. Nicolae” Bixad (a.c. 1835), ortodoxă.

Biserica „Sf. Gheorghe” Întorsura Buzăului I (a.c. 1848), ortodoxă.

Biserica „Schimbarea la Față” Hăghig (a.c. 1854), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Sita Buzăului (a.c. 1862), ortodoxă.

Biserica „Sf. Dumitru” Mărcuș (a.c. 1864), ortodoxă.

Biserica „Sfântul Nicolae” Aita Mare (a.c. 1866), ortodoxă.

Biserica „Sf. Gheorghe” Cernatul de Jos (a.c. 1872), ortodoxă.

Biserica „Sf. Nicolae” Micfalău (a.c.1878), ortodoxă.

Biserica „Sfântu Nicolae” Ghelința (a.c. 1880, de lemn), greco – catolică.

Biserica „Sf. Dumitru” Dobolii de Jos (a.c. 1895), ortodoxă.

Biserica „Sf. Nicolae” Barcani (a.c. 1896), ortodoxă.

Biserica „Sfântul Nicolae” Băcel (a.c. 1889), ortodoxă.

Biserica „Sf. Gheorghe” Bățanii Mari (a.c. 1900), ortodoxă.

Biserica „Sfântul Gheorghe” Aita Medie (a.c. 1903), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Lisnău (a.c. 1913), ortodoxă.

Biserica „Sfântul Simeon Stâlpnicul” Aita Seacă (a.c. sec XVIII), greco- catolică.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Baraolt (sec. XVIII, de lemn), greco –catolică.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Iarăș (a.c. 1834, de lemn), ortodoxă.

Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” Bicfalău ( de lemn, adusă în anul 1880, de la Mărcuș), ortodoxă.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Ariușd ( sec. XVIII), ortodoxă.

Biserica „Sfântul Dimitrie” Araci ( Sec XVIII), ortodoxă.

Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” Ojdula ( a. c. 1868, de lemn), ortodoxă.

Biserica „Buna Vestire” Valea Zălanului ( sec. XVIII, de lemn), greco –catolică.

Biserica de lemn „foarte mică și sărăcăcioasă” Boroșneul Mic – (avea casă parohială și preot), ortodoxă.

Biserica de lemn din Boroșneu Mare (se. XVIII), greco –catolică.

Biserica „Cuvioasa Paraschiva” Ilieni, locaș care a existat până în perioada interbelică, greco-catolică.

Biserica de lemn din Lemnia, construită în 1856. greco –catolică.

Biserica ortodoxă din Măgheruș a fost ctitorită în 1786 de negustorul brașovean George Radu Leca.

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” din Turia zidită în 1877, greco –catolică.

Comitatele Ciuc și Odorhei

Mânăstirea Doamnei – Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (a.c. 1658).

Biserica „Sf. Nicolae” sau „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” Bodogaia (a.c. 1700, reclădită în 1992).

Biserica „Sf. Nicolae” Lăzărești (a.c. 1711), de lemn.

Biserica „Sf. Mucenic Gheorghe” și „Sf. Nicolae” Uilac (a.c. 1784 – adusă în 1905 de la Boiu).

Biserica „Sf. Nicolae” Porumbenii Mari (a.c. 1787).

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Sândominic (a.c. 1787).

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” și „Sf. Nicolae” Gălăuțaș (a.c. 1791 – construită la Toplița și adusă la Gălăuțas în 1903, înlocuind pe cea veche).

Biserica „Sf. Nicolae” Bilbor (a.c. 1800), de lemn.

Biserica „Sf. Mucenic Gheorghe” Ciucsângeorgiu (a.c. 1840).

Mânăstirea Toplița – Biserica „Sf. Prooroc Ilie” (a.c. 1847 – adusă de la Stânceni în 1924).

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Săcel (a.c. 1847).

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Joseni (a.c. 1850).

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Voșlobeni (a.c. 1864).

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Toplița ( a.c. 1867).

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Vidacut (a.c. 1868).

Biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Crăciunel (a.c.1877).

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Frumoasa (a.c. 1879).

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Tulgheș (a.c. 1882, refăcută în forma actuală în anii 1919-1921).

Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavril” Imper (a.c. 1884).

Biserica „Sf. Nicolae” Eliseni (a.c. 1887).

Sursa: Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan, Violeta Pătrunjel Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, informații actualizate cu date din Arhiva Centrului European de Studii Covasna și Harghita (CESCH) și a Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” (CEDMNC), Sfântu Gheorghe.

Anexa nr. 7

Articol despre înființarea Despărțământului Giurgeu al ASTREI apărut sub semnătura lui Octavian Codru Tăslăuanu în Revista Transilvania

Însemnari Despărțământul Giurgeu al „Asociațiunii". «Asociațiunea» noastră își întinde mereu aripile ei ocrotitoare asupra ținuturilor, unde cultura românească e mai primejduită. Anul trecut a reușit să pătrundă în Maramurăș, iar anul acesta a cucerit ținutul Giurgeului. Acest ținut cuprinde 12 comune, situate între Săcuii din comitatul Ciucului, dintre cari aproape jumătate sunt maghiarizate, iar celelalte sunt amenințate dintr'o generație într'alta să se înstrăineze de trupul neamului nostru. Cele 12 comune sunt următoarele: 1. Alfalău (Joseni), 2. Bilbor, 3. Bicaz, 4. Ciuc-Sân-Dominic, 5. CiucSzepviz (Frumoasa), 6. Corbu, 7. Ohimeș, 8. Șermaș, 9. Giurgeu-Sân-Miclăuș, 10. Tulgheș, 11. Varviz (Subcetate) și 12. Vașlab (Voșlobeni). Dintre acestea numai comunele înșirate dealungul frontierii României: Bilborul, Corbu, Tulgheșul și Bicazul și au păstrat mai bine caracterul românesc. Șermașul și Varvizul de lângă gurile Murășului, deși sunt comune compacte românești, încep să slăbească; sătenii își corcesc portul și limba cu o grabă îngrijitoare, între comunele din Giurgeu este și o minune, anume comuna Vașlab, care cu toate că e încinsă de un brâu strâns de comune săcuești, totuș își menține cu o îndărătnicie eroică caracterul etnic românesc. Celelalte cinci comune sunt aproape pierdute. Sătenii se poartă ungurește (afară de Ghimeș) și vorbesc ungurește în cea mai mare parte a lor. Peste câteva generații, mai ales dacă va izbuti planul să fie încorporate la noua episcopie maghiară – cum e vorba, — desigur că vom putea plânge pe mormântul înstrăinării lor. Într'o excursie, pe care am făcut-o în toamna anului 1910, pentru a adună obiecte pe seama Muzeului «Asociațiunii» și pentru a studia acel ținut din punct de vedere etnografic, colindând din sat în sat, am lansat ideea înființării unui despărțământ al «Asociațiunii». Idea a fost primită cu însuflețire mai cu seamă de cărturărimea din puternica comună Bicaz, cu vre-o 7000 de iocuitori, cu 4 preoți și cu mai mulți învățători activi și pensionați. Încredințat din partea comitetului central, am și hotărît, în înțelegere cu fruntașii din acel ținut, ca în 1911, la sărbătorile Rosaliilor, când e hram în Valea Jidanului, una dintre parohiile Bicazului, să ținem o sărbare culturală românească, cu prelegeri, reprezentație teatrala, expoziție etnografică și adunarea de constituire a despărțământului Giurgeu. Se făcuseră toate pregătirile și eram gata să plecăm la drum mai mulți din Sibiiu prin pitoreștile chei ale Bicazului, când primim o telegramă că adunarea este oprită de primpretorele din Tulgheș. Toate capacitările și apelurile noastre telegrafice pe la pretură, fispanat și ministru au rămas zadarnice. Adunarea și sărbarea proiectată nu s'au putut ținea. Cărturarii din împrejurimi, primind prea târziu știrea opreliștei, s'au adunat în Bicaz, ca să asiste la serbări. După multe rugăminți, pretorul a permis celor din Bicaz să joace nevinovata piesă «Ruga dela Chiseteu», eliminând câteva pasage cari i-s'au părut primejdioase. Cu această reprezentație censurată și cu obicinuita petrecere s'au încheiat sărbările culturale proiectate anul trecut. Ministrul s'a milostivit pe la sfârșitul anului trecut să nimicească opreliștea ilegală a subalternilor săi, așa că în anul acesta tot la Rusalii, am reușit să ținem, în Bicaz, adunarea de constituire a despărțământului Giurgeu. Din cauza vremii rele s'a adunat lume puțină. În ziua de Rusalii după prânz subsemnatul a vorbit poporului adunat în curtea școalei despre «Asociațiune» și despre foloasele învățăturii, iar conferențiarul agronomic, d-1 Aurel Cosciuc, despre cultura vitelor. Sătenii ascultau cu multă luare aminte, asculta și pretorul, notarul săcuiu și jandarmii ce ne păzeau. Pe urmă am deschis frumoasa expoziție etnografică aranjată în pavilonul din grădina domnului T. Crușitu, directorul băncii locale. Deschiderea expoziției a făcut-o d-1 preot AI. Cojocariu, iar subsemnatul a vorbit țăranilor despre importanța portului și a industriei casnice. În pavilion erau adunate multe dintre minunatele cusături și țăsături ale femeilor din Bicaz, și alte obiecte prețioase, dintre cari o bună parte au fost reținute pentru Muzeul «Asociațiunii». Meritul de 279 a fi adunat aceste obiecte revine: d-nei preotese Măria Cojocariu, mătușii Elisaveta Timariu și cumintei fetișcane Domnica Vaidoș, apoi domnilor preoți Butnariu și Cojocariu și altor cărturari. A doua zi de Rosalii am ținut adunarea de constituire a despărțământului Oiurgeu, d-1 Cosciuc și d-1 preot Cojocariu au ținut o prelegere cu schiopticonul despre vieața lui Iisus și seara s'a reprezentat piesa plină de haz, «O viișoară» de Octavian Prie, profesor în Blaj. Toate au reușit deplin. Director al despărțământului Giurgeu s'a ales vrednicul protopop Elie Câmpeanu, iar membri în comitetul cercual d-nii: Dr. Mihail Dobrean, advocat, Vasile Urzică, preot, Pompeiu Butnariu, preot, — căruia îi revine o bună parte din meritul de a se fi înființat acest despărțământ, — și Nicodim Rus, învățător în Vașlab. Din pricina drumurilor stricate și a ploilor, mulți dintre cărturarii și fruntașii din împrejurimi au lipsit, dar desigur toți au fost cu sufletul între noi. Nădăjduim că dupăce am reușit să arborăm, cu greutăți mari, stindardul culturii românești și în ținutul Giurgeului, va urma o vieață nouă națională pentru țăranii cinstiți și cuviincioși din aceste părți. Cărturărimea sperăm că se va așterne pe lucru serios și va căuta să vină în ajutorul sătenilor năpăstuiți de străini.

Anexa nr. 8

TABEL NOMINAL
cu membrii Gărzii Naționale Românești din Covasna

Bălaș Ioan

Bârlă George

Bârlă Ioan

Berceu Ștefan

Bota Ioachim

Brașovean Ioan

Brașovean Nicolae

Cășunean Gheorghe (George)

Cășunean Nicolae

Cimpoiaș Gheorghe (George)

Ciobotar Stan

Cojan George

Cojan Victor

Costea Teodor

Dobros Constantin

Enea Alexe

Enea Gheorghe (George)

Enea Ioan

Enea Nicolae

Furtună Constantin

Furtună Dumitru (Dimitrie)

Furtună Ioan

Furtună Nicolae

Găvănean Gheorghe (George)

Gligore George

Jurebiță Niculae (Nicolae)

Lazăr Emil

Lazăr Gheorghe (George)

Lazăr Nicolae (Oprea)

Lazăr Nicolae (Lăzărică)

Lazăr Nicolae (Jucă)

Lungu Dumitru

Lungu Ioan

Manea Gheorghe (George)

Manea Ioan

Manole Dumitru (Dimitrie)

Manole Nicolae

Marin Ioan

Muntean Gheorghe (George)

Muntean Ioan

Oltean Dumitru

Oltean Gheorghe(George)

Oltean Ioan (Rusu)

Oltean Ioan

Papuc Alexe

Papuc George

Papuc Gheorghe (Flore)

Papuc Ioan

Poteică Nicolae

Preda Nicolae

Săndulea Ioan

Săndulea Pavel

Șerban Ioan

Șerban Șerban

Șerban Ștefan

Ștefan Gheorghe (George)

Ștefan Nicolae

Ștefan Vasile

Teacă Alexe

Urzică Gheorghe (George)

Urzică Ioan

Sursa: S.J.A.N. Covasna, Fond Prefectura jud. Treiscaune, dos. 47/A/1921, f. 3-4.

Anexa nr. 9

TABEL NOMINAL
cu membrii care au făcut parte din Garda Națională în anii 1918 și 1919,
în comunele plășii Buzăul Ardelean

COMUNA BARCANI:

COMUNA ÎNTORSURA BUZĂULUI:

COMUNA SITA BUZĂULUI:

COMUNA VAMA BUZĂULUI:

Întorsura Buzăului 15 februarie 1940

Pretor Secretarul plășii

Sergiu Leu Gheorghe Burlea

Sursa: SJAN Covasna, Fond 188, Pretura Plășii Buzăul Ardelean, Dos. 660, f. 37-44.

Anexa nr. 10

Modele de documente originale ale trimișilor națiunii române la
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia

Sursa: Muzeul Unirii Alba Iulia, Colecția „1918”, ms, nr. 1367/1267/I

Sursa: Muzeul Unirii Alba Iulia, Colecția „1918”, ms, nr. 1366/1267/I

Anexa nr. 11

Ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe și Greco-Catolice din sud-estul Transilvaniei participanți la Marea Unire

Sursa: Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Sf. Gheorghe, Fondul Protopopiatul Ortodox Treiscaune și Colecția de Documente.

Anexa nr. 12

Publiciști din sud-estul Transilvaniei participanți la Marea Unire

Sursa: Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, Sf. Gheorghe, Colecția de Documente.

Anexa nr. 13

Tabele nominale și declarații ale locuitorilor din județul Treiscaune
(fostele scaune Sepsi, Orbai și Kezdi) referitoare la pagubele provocate
de luptele armate din timpul Primului Război Mondial

1. Declarații ale locuitorilor din SITA BUZĂULUI referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul primului război mondial. Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Covasna (în continuare SJANCV), Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1918, dos. 6, 28 de file.

2. Tabele nominale ale locuitorilor din scaunul SEPSI cărora li s-a acordat ajutoare pentru pagubele suferite în timpul primului război mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul I/1918, dos. 43, file 183.

3. Tabele nominale ale locuitorilor din BOROȘNEU MARE cărora li s-a acordat ajutoare pentru pagubele suferite în timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1918, dos. 44, file 61.

4. Tabele nominale ale locuitorilor din scaunul MICLOȘOARA cărora li s-a acordat ajutoare pentru pagubele suferite în timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1918, dos. 45, file 52.

5. Tabele nominale ale locuitorilor din scaunul KEZDI cărora li s-a acordat ajutoare pentru pagubele suferite în timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II, dos. 46/1918, file 185.

6. Tabele nominale ale locuitorilor din scaunul ORBAI cărora li s-a acordat ajutoare pentru pagubele suferite în timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1918. 47, file 100.

7. Declarații ale locuitorilor din POIANA SĂRATĂ referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 7, 4 file.

8. Declarații ale locuitorilor din DOBÂRLĂU referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 8, 19 file.

9. Declarații ale locuitorilor din TELIU referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 10, 66 file.

10. Declarații ale locuitorilor din mai multe localități ale jud. TREISCAUNE referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 11, 91 file.

11. Declarații ale locuitorilor din PĂPĂUȚI referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 12, 3 file.

12. Declarații ale locuitorilor din ZAGON referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 13, 6 file.

13. Declarații ale locuitorilor din CHICHIȘ referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 14 file.

14. Declarații ale locuitorilor din BUDILA referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 15, 51 file.

15. Declarații ale locuitorilor din OZUN și COMOLĂU (azi RECI) referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 19 file.

16. Declarații ale locuitorilor din BREȚCU referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 17, 308 file.

17. Declarații ale locuitorilor din BOROȘNEU MARE și BOROȘNEU MIC (inclusiv VALEA MARE) referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 18, 10 file.

18. Declarații ale locuitorilor din VÂLCELE referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 19, 86 file.

19. Declarații ale locuitorilor din LEMNIA referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 20, 4 file.

20. Declarații ale locuitorilor din MALNAȘ referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 21, 5 file.

21. Declarații ale locuitorilor din MĂRTĂNUȘ referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 23, 11 file.

22. Declarații ale locuitorilor din HĂGHIG referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 26, 9 file.

23. Declarații ale locuitorilor din BELIN referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 27, 5 file.

24. Declarații ale locuitorilor din COVASNA, ZĂBALA și PAVA referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 18 file.

25. Declarații ale locuitorilor din ILIENI referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 29, 2 file.

26. Declarații ale locuitorilor din LISNĂU referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 30, 6 file.

27. Declarații ale locuitoarei VARAVARA BĂLAȘ, din TURIA referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 31, 4 file.

28. Declarații ale locuitorilor din ARIUȘD referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 32, 3 file.

29. Declarații ale locuitorilor din BARCANI referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 30, 1 filă.

30. Declarații ale locuitorilor din AITA MARE referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 34, file 33.

31. Declarații ale locuitorilor din BĂȚANII MARE referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 35, file 6.

32. Declarații ale locuitorilor din DOBOLII DE JOS referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 36, file 4.

33.Declarații ale locuitorilor din CĂPENI referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919, dos. 37, file 3.

34. Declarații ale locuitorilor din AITA MEDIE referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919, dos. 38, file 25.

35. Declarații ale locuitorilor din ARPĂTAC (azi ARACI) referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919, dos. 34, file 33.

36. Tabele nominale ale locuitorilor din VAMA BUZĂULUI și ÎNTORSURA BUZĂULUI referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Fond Prefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919, dos. 41.

37. Tabele nominale ale locuitorilor din orașul SF. GHEORGHE referitoare la pagubele provocate de luptele armate din timpul Primului Război Mondial. SJANCV, Pefectura jud. TREISCAUNE. Pagube de război din Primul Război Mondial, pachetul II/1919. 42, file 49.

Sursa: S.J.A.N. Covasna, Fond Prefectura TREISCAUNE. Pagube de război din primul război mondial, dos. 1, nr. 1 -233/1916.

Anexa nr. 14

Sigilii cu inscripții în limba română ale instituțiilor din județul Ciuc,
după Marea Unire

Sursa: S.J.A.N. Harghita, Miercurea Ciuc, Fond Prefectura Județului Ciuc.

Anexa nr. 15

Sibiu. 01 august 1921. Decizia Arhiepiscopiei Ortodoxe a Sibiului de reorganizare a Protopopiatului Treiscaune, prin înființarea protopopiatelor Sfântu Gheorghe și Oituz

Document în care se anunță reorganizarea Protopopiatului Treiscaune în două protopopiate mai restrânse, Protopopiatul Sf.Gheorghe și Protopopiatul Oituz și prin care se comunică pașii de urmat în finalizarea demersului.

Mult onorate părinte! Spre a putea îngriji mai temeinic de viața sufletească a poporului din Treiscaune și în general a poporului din Secuime și spre a înlesni administrațiunea bisericească, am luat între altele hotărârea de a crea pe teritoriul protopopiatului actual al Treiscaunelor, un nou protopopiat cu sediul în Tg. Săcuilor. Astfel vom avea: 1) Protopopiatul Sfântu Gheorghe cu sediul în orașul Sfântu Gheorghe și 2) Protopopiatul nou înființat al Oituzului cu sediul în Tg. Săcuilor.

Protopopiatul Sfântu Gheorghe se compune din comunele: Aita Mare, numărul sufletelor – 548; Arpătac – 1025; Arini – 760; Bacitelec – 554; Belini – 888; Bicsad – 739; Budila – 1067; Dobîrlău – 1206; Dobolii de Jos – 729; Heghig – 428; Lisnău – 422; Marcoș – 807; Micouifalău – 1034; Ozun – 532; Sfântu Gheorghe – 395; Teliu – 1325; Vîlcele – 838; Chichiș – 828. Suma – 14125 suflete.

Protopopiatul Oituzului se compune din următoarele comune: Borcan, numărul sufletelor – 1434; Boroșneul Mic – 1141; Brețcu – 1603; Cernatul de Jos – 275; Chezdi Martanuș – 698; Covasna – 1117; Întorsura Buzăului – 2635; Poiana Sărată – 1516; Sita Buzăului – 2122; Vama Buzăului – 1912; Zăbala – 408; Zagon – 1376; Târgul Săcuilor – 9. Suma – 16266.

Organizarea acestor protopopiate se va face în înțelesul normelor în vigoare. Sinodul protopopiatului: Din numărul sufletelor din amândouă protopresbiteriatele singuratice, sub 20000, sinodul protopresbiterial va consta din partea preoțimei din 8, iar partea comunelor bisericești, din 16 membri.

În executarea acestor norme din art. 38 al Statutului organic fiecare protopopiat se va împărți în 16 cercuri electorale, fiind a se alege în fiecare cerc câte un deputat mirean la sinodul protopopesc. Împărțirea cercurilor o face oficiul protopresbiterial cu ajutorul preoțimei din Tract. Cu facerea organizărei ești încredințat T. D-ta, ca administrator protopopesc.

I. Protopopiatul Sfântu Gheorghe. Vei convoca preoțimea din comunele protopopiatului Sfântu Gheorghe în colegiul preoțesc, spre a alege 8 membri în sinodul protopopesc. După ce se va face alegerea, despre care se va lua protocol în ordine, în deplină înțelegere cu preoțimea din colegiul preoțesc vei împărți comunele Tractului în 16 cercuri electorale. Pentru fiecare cerc electoral veți lua măsuri, ca la o zi anumită să fie convocate sinoadele parohiale în ședința extraordinară pentru alegerea de deputați mireni, la sinodul protopopesc. Alegerile se vor face după normele cunoscute din tract. Protocoalele de alegere se vor trimite la oficiul protopresbiterial la un termen anume hotărât, când în prezența bărbaților de încredere de la singuraticile comune bisericești care vor forma colegiul de scrutin se va face însuși scrutinul și celor aleși li se va da credențional ca și până acuma. Lucrările aceste le vei combina astfel ca ele să fie făcute în cursul lunei septembrie a.c. până la 1 octombrie a.c. să fie toate terminate. Aleși astfel membrii în cler și cei mireni ai sinodului protopresbiterial ordinar, vei convoca sinodul protopopesc Ordinar pe un termen anumit, la tot cazul până la 15 oct. a.c.

Sinodul acesta după constituire și după verificarea membrilor, va purcede la alegerea corporațiunilor bisericești din Tract alegerea comitetului Protopopesc, a epitropului Protopopesc, a scaunului protopopesc. Fiindcă protopopiatul este sub 20000 suflete, în comitet se vor alege membrii ordinari 6 una terțialitate din cler și două terțialități din mireni. În virtutea concluzului congresul nr. 149 anexa XIII la St. Organic sinodul acesta protopopesc va alege un număr de jumătate de membrii supleanți în comitetul protopopesc.

La alegerea Scaunului Protopopesc se va întregi numărul membrilor, urmând cei aleși deja din preoții Tractului vechiu. După șematismul din calendarul arhidiecezan pe anul 1921 din preoții Tractului nou al Sfântu Gheorghe este ales în scaun numai preotul din Dobolii de Jos. Ion Toma. Acesta rămâne membru în scaun, ceilalți se aleg din parohii comunelor din acest tract acum înființat. După terminarea acestor lucrări D-te vei înainta protocoalele sinodului la Consistoriul Arhidiecezan dimpreună cu toate actele electorale cel mult până la 30 oct. A.c. Și D-ta ești poftit a studia bine și executa prompt acest ordin consistorial.

II. Protopopiatului Oituzului. La organizarea Acestui protop. Vei purcede întocmai ca la org. Protop. Sfântu Gheorghe cu acea observare, că fiind tractul acesta nou înființat fără protopop se va face alegere dublă atât în colegiul preoțesc cât și în singuraticele sinoade parohiale pentru alegerea de deputați mireni atât la sinodul protopopesc ordinar cât și la cel extraordinar electoral.

Sinodul Protopopesc. Protopopiatul se va împărți în 16 cercuri electorale. Împărțirea o va face oficiul protopresbiterial în înțelegere cu colegiul preoțesc din acest tract. Preoțimea din tract se va convoca la colegiul preoțesc spre a alege deputat din cler la sinodul protopopesc. În un protocol deosebit se face alegerea de deputați din cler la sinodul prot. Ordinar.

În alt protocol deosebit se face alegerea de deputat din cler la sinodul electoral. Despre fiecare alegere se ia protocol deosebit în regulă. După terminarea acestor lucrări în înțelegere cu preoțimea colegiului de membrii mireni la sinodul protop. Și totodată se va combina o Duminecă potrivită pentru convocarea și ținerea sinoadelor parohiale electorale. În sinodul parohial electoral convocat în ordine se va lua mai întâi protocol pentru alegerea de membrii la sinodul protopopesc ordinar, după aceea se va lua alt protocol deosebit pentru alegerea de membrii la sinodul protopopesc extraordinar electoral. Protocoalele se vor trimite cu bărbați de încredere la oficiul protopopesc pe o zi anumită când bărbații de încredere vor forma colegiul de scrutin și se va da credențional deputaților aleși. Despre lucrarea aceasta se va lua protocol mai întâi la scrutinarea deputaților pentru sinodul prot. Ordinar și altul separat la scrutinarea deputaților aleși la sinodul extraordinar electoral.

Fiindcă protopopiatul este sub 20.000 suflete, în comitet se vor alege membri ordinari 6, una terțialitate din cler și două din mireni. […] Cu privire la arhiva și cancelaria actuală a protopopiatului vei aștepta dispozițiile noastre ulterioare. […] Nutrim convingerea că înțelegând pe deplin intențiile urmărite prin noua organizare, îți vei face chestie de onoare din ducerea ei la îndeplinire. Sibiu, din ședința plenară a consistoriului arhidiecezan ținută la 9 august 1921. Ss N. Colan, secretar consist, ss Niculae, arhiepiscop și mitropolit. Nr. 3934, 1 august 1921.

Sursa: Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, din Sfântu Gheorghe (CEDMNC), Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”, dos. nr. 212, p. 24

Anexa nr. 16

Proces verbal Încheiat în ședința sinodului protopresbiteral din Protopopiatul „Oituz” din 9 noiembrie 1921

Proces verbal al ședinței în cadrul căreia s-au ales notarii verificatori, s-au verificat deputații din cler și mireni și s-a ales comitetul protopresbiteral pe ciclul 1921-1923.

Asupra întrunirii sinodului protopresbiterial al tractului Oituz, convocat de Oficiul protopresbiterial cu data de 9 nov. pe baza ordinului prezid. Adt. Protop. Gheorghe Negoescu comisar consistorial, la 24 nov 1921 în sala Prefecturii. Se aleg notari verificatori. pr. Irimia Ticușan, pr. Gh. Hamza și mireanul Gh. Săcuiu (Târgu Secuiesc).

Se verifică deputații din cler și mireni care sunt: din cler: 1. Burlea Gheorghe, 2. Ticușan Irimia, 3. Hamza Gheorghe, 4. Negoescu Gheorghe, 5. Rafiroiu Ioan, 6. Modroiu Ioan, 7. Furtună Gheorghe, 8. Ciora Ioan. Mireni: Rusu Niculae, Bobiș Dumitru, Erja Nicolae, Baba Gheorghe, Ghioc Silvestru, Gabor Gheorghe, Iosu Ioan, Iora Ion (Zagon), Micnea Gh. Niculae, Zaharia Gheorghe, Popica Alexe, Puricel Ioan, Gociman Gheorghe (Brețcu), Săcuiu Gheorghe (Târgu Secuiesc), Petru Neg. Ola, Furtună Neculae, Săcuiu Neculae (K Mărtănuș).

Cu deputații ad hoc se verifică cei din cler. A) 1. Coman David 2. Dima Ion 3. Neagovici Alexe 4. Cerbu Gheorghe 5. Buliman Emanoil 6. Dima Nicolae; mireni b) 1. Prundar Gheorghe 2. Iene Ioan 3. Drăgan Vasile 4. Borciu Vasile 5. Ghioc Gheorghe 6. Marin Mihai 7. Seceleanu Gheorghe 8. Lazăr Molnar 9. Bobiș Gheorghe 10. Bularca (Al. Cern.) 11. Ola Vasile 12. Teacă Gheorghe (Brețcu) 13. Mateiu Const. 14. Santa Ștefan 15. Oprea Radu 16. Crisbășan Victor.

Se alege comitetul protpresb pe ciclul 1921-1923 din cler: Ion Ciora și David Coman, iar mireni Niculae Rusu, Gh. Gociman, Niculae Furtună și Silvestru Ghioc. Supleanți: Din cler Pr. Ion Dima junior; Din mireni Niculae Manea și Gh. Săcuiu. Epitropi: Din cler: Alexe Neagovici și Gh. Furtună. Din mireni: Dumitru Bobiș, Ioan Iasu, Gh. Gabor și Niculae Lazăr. Membrii noi aleși: Preoții Ion Rafiroiu, Gh. Burlea. Pr. Gh. Hamzea ca secretar Irimia Ticușan, iar defensor matrimonial Ion Modroiu. D.U.S. Gheorghe Negoescu, Preș. Adm. Pp. Ticușan I, notar Gheorghe Săcuiu.

Sursa: Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.30

Anexa nr. 17

Proces verbal de ședință Comitetul Protopopesc al tractului „Oituz” ținută la 7/ 20 febr. 1922, în Boroșneul Mare

Proces verbal al ședinței comitetului protopopesc Oituz, în care se stabilește înființarea arhivei acestuia, precum și împărțirea averii fostului Protopopiat Treiscaune.

Pentru care se anunță primirea în dar de la Dl. Dimitrie Grosu librar din Galați un protocol pt ședințele Comitetului și sinodului protopopesc în preț de 100 lei – iar protocolul de esibite l-a procurat de la primăria Comunei Buzăul Ardelean tot gratuit. Arhiva veche va rămâne la tractul vechi al Treiscaunelor, iar pentru Tractul Oituz se va înființa arhivă nouă cu începere de la 1 ianuarie 1922.

Averea va fi împărțită în două și constă din: Depuneri la cassa arhidiec. la 31 dec 1918-2049 coroane 44 fileri; Fondul Dumitru Coltofeanu 303 coroane 06 fileri; Fondul de înmormântare 231 coroane la casa de păstrare din Brețcu, Fondul bibliotecii tractuale tot în Brețcu 47 coroane. Pasive la finea lui 1921 – 326 lei și 65 bani; Alte cheltuieli 50 lei pentru […] Pentru acoperirea deficitului de mai sus (pasivul) se decide a se fixa încasarea de fiecare cununie o taxă de 2 lei din care 35 bani pentru taxa arhiepisc. Iar parohiile cîte 25 lei plătiți din casa bisericii. Proiectul de buget propus: Venituri: a) de la 150 perechi cununați a 1,65 = 247,50, b) „13 parohii a 25 lei = 325, total – 572,50. Cheltuieli a) tipărituri speze cancelarie, […]500 lei, excedent 72,50 Gheorghe Neagovici Negoescu, Ion Ciora notar, Pr. Rafiroiu, Gh. Furtună.

Sursa: Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.33

Anexa nr.18

Raportul administrativ al Protopopului Gheorghe Neagovici Negoescu
la sinodul protopresbiterial din anul 1922

Raportul protopopului Gheorghe Neagovici Negoescu după primul sinod protopopesc, în care relatează detalii administrative, pastoral –misionare, gospodărești și despre educația din parohiile aparținătoare.

Mă simt fericit să prezidez primul sinod protopopesc A nou înființatului tract al „Oituzului” al acestui loc care ne umple de mândrie națională… Oare cine și-ar fi închipuit că noi așa de curând să ne vedem visul nostru de o mie de ani de a fi românii din toate părțile laolaltă sub un rege mare și puternic ca noi să nu ne mai milogim ca să ni se deie voie a ne întruni în sinoadele noastre.

Dumnezeu este mare și puternic și Lui trebuie să-i mulțumim și să cerem minte și putere ca să putem conduce o țară așa mândră și bogată ca a noastră și să ridicăm Sf. Biserică și pe aceste plaiuri frumoase și de D-zeu binecuvântate la biserica conducătoare, la munca D-lor și fraților fără odihnă, căci dușmanii sunt mari și tari încă îmbuibați de o mie de ani.

Avem întregi frați de ai noștri pierduți pentru totdeauna pentru vitregitatea timpurilor.

N-am putut ține sinodul protopopesc la vreme din cauză că unii dintre conducătorii parohiilor n-au trimis rapoartele lor la vreme sau deloc… apoi s-au prezentat în număr necorespunzător la 3 sinoade de aceea dau mai jos lista celor ce nu au trimis rapoartele lor:

I. Specif. Cununaților cu taxa de 35 bani pe 1918 n-au trimis com. bisericești din: Brețcu, Covasna, Mărtănuș, Covasna, Zăbala, Poiana Sărată, Sita Buzău, Vama Buzău, Zagon. Pe 1919: Brețcu, Cernatu Inferior, Mărtănuș, Vama Buzău, Zagon, Tg. Secuilor. Pe 1920: Brețcu, Cernatul, Mărtănuș

II. Consemnarea averilor bisericești, școlare, fundațiunile: Tg. Secuilor, Cernatul, Mărtănuș, Poiana Sărată, Sita Buzău, Boroșneu

III Extrase din protocoalele parohiilor: Sita Buzăului, Vama Buzău, Brețcu, Boroșneu, Mărtănuș.

I. Raport despre biserici

Avem 10 biserici corespunzătoare, în Poiana Sărată se ridică Sf. Biserică care va fi aici un monument al luptelor ce s-au dat pe Valea Oituzului, rugându-vă a vă da cu toții obolul vostru. În Zagon s-a pus la cale o colectă, apoi Zăbala unde se vor începe lucrările, au bani gata 10.000 lei făcându-se pașii de lipsă și cu cei 22.000 coroane ale gărzii naționale ca să se dea Sf. Biserici. În Covasna s-au strâns sume frumoase la care se adaugă și 62.000 ale gărzii naționale (austro maghiare)… Cimitirele sunt în stare bună. La Întorsura Buzăului s-a adăugat întregul material pentru închiderea cimitirelor, mai slab e la Vama Buzău.

II. Case parohiale lipsesc în Barcani, Tg. Secuilor, Poiana Sărată și Întorsura Buzăului

III. Școlile confesionale. Stăm rău căci singura școală declarată și susținută e cea din Mărcuș.

IV. Biblioteci parohiale sunt în legătură cu casele culturale. Trebuie ca împropretărirea să fie cu băgare de seamă a căpăta loc pentru casă culturală nu numai pentru preot, cantor etc. Mulțumind D-lui Prefect Rauca Răuceanu și D-lui Subpref. Dr. Păltineanu pentru ajutorul dat și ce ni se va da asupra împropretăririi chiar și în comunele cu minimum de credincioși de ai noștri, să fim răsplătiți pentru dragostea ce am avut-o față de scumpa noastră biserică și neamul nostru până mai ieri alaltăieri oropsit și prigonit de toți.

Să cerem la minister să reverse daniile sale căci cei 23,50 sunt o bagatela în raport cu referințele noastre de azi.

Averea fostului Tract al Treiscaunelor (cu sediul în Brețcu n.n.) împărțită între tractul Sfântu Gheorghe și Oituz este:

VI. În personalul bisericesc nici o schimbare însemnată, Pr. Irimia Ticușan a trecut de la capela din Boroșneul Mic la Covasna, iar Niculae Dima a fost numit administrator parohial în Tg. Secuilor (K. Vasarhely).

I.P.S. Mitropolitul cu ocazia vizitației din primăvară a fost foarte mulțumit de primirea de ordinea văzută în parohii și primirea ce i s-a făcut cu excepția comunelor ce și astăzi sunt în restanță ca Mărtănuș, Brețcu și Zăbala, Sita Buzăului, Cernatu și Poiana Sărată.

În ce privește arhiva protopopiatului se va adăposti în o cameră a prefecturii oferită de Pref. Rauca Răuceanu la Sfântul Gheorghe unde se va păstra.

Viața morală a credicioșilor din tractul Oituzului este superioară celorlalte tracte cu excepția cârciumilor care trebuiesc închise dumineca și micșorat numărul lor.

Dat în Întorsura Buzăului, 1922 dec 31. Gheorghe Negovici Negoescu, văzut D. Nicolae Bălan, Arhiepiscop și mitropolit.

Sursa:Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.35

Anexa nr.19

Raportul administratorului Protopopiatului Oituz către
sinodul protopopesc din 1923

Raport administrativ, pastoral-misionar, gospodăresc cu privire la problemele parohiilor din protopopiat

Avem bucuria de a anunța un an îmbucurător în viața noastră bisericească prin votarea noii Constituții în care biserica este dominantă, atribut pe deplin meritat față de jertfele aduse pe altarul patriei, dar și îngrijorarea firească a dispoziției din Constituției care nu dispune obligativitatea căsătoriei religioase fapt ce va avea urmări dezastruoase pentru biserică și stat. Și azi luptăm cu mari greutăți pentru stârpirea concubinajelor atât de numeroase astăzi (în tractul Oituzului 115 + cele din Zăbala, Mărtănuș, Dobârlău, Covasna, Cernatul Inferior, Tg. Secuilor de unde n-au sosit rapoartele) după război atunci când se va aplica noua Constituție căsătoria se va considera un simplu contract încheiat înaintea unui matriculant și care cu formula „în numele legii” declară căsătoria încheiată pe când țăranul nostru așteaptă mai mult de la un asemenea act și-l consideră de mai mare importanță de cum l-au considerat maturul Corp. Atunci când a respins amendamentul Mitrop. Primat Miron Cristea, țăranul nostru așteaptă și binecuvântarea lui Dumnezeu asupra noii vieți ce o începe prin căsătoria legiferată acestei credințe adânc înrădăcinată în conștiința sa, căci el formează majoritatea absolută a populației țării.

Un lucru neîmbucurător în tractul nostru este lățirea sectei adventiștilor – pocăiților care neconturbați cutreieră satele și prin unele comune ca Boroșneu Mic au câștigat aderenți. Se cere o mai intensă activitate bisericească împotriva acestora cât și unui rău și mai mare al războiului – indiferentismul religios (ateismul n.n.) și materialismul mai cu seamă în păturile suspuse ba și în a unor conducători a parohiilor care nu sunt deloc ultraști cum zicea răposatul fostul protopop C. Dimian.

III. Parohii vacante – avem:

1) K. Martanuș 2. Zăbala unde s-au întronat doi călugări care n-au alt scop decât a aduna bani albi pentru zile negre. Cel de la K. Mărtănuș nici nu-i cunosc scrisul, cel din Zăbala numai încurcă scriptele.

3. În Cernatul Inferior ar trebui un preot în permanță că Tg. Secuilor e cale de 10 km.

4. Boroșneul Mic aici a fost ales par. M. Petru dar nefiind confirmat s-a deschis a 2-lea concurs începând intrigile pentru a ajunge un învățător tânăr, G. Rusu din Sita Buzău. La concursul 2 a competat singur preotul din Lisnău iar în timpul din urmă înv. Rusu a trimis numai un atestat de botez și calificație învățătorească.

Preotul I. Ciora a fost apoi însărcinat de P.V.C. a face alegerea de paroh în Boroșneul Mic a celor doi candidați. Preotul M. Petru și învățătorul G. Rusu pentru a pune capăt agitațiilor ivite în jurul alegerii de paroh în Boroșneul Mic. În timpul când nechemații umblau în deputațiune la P.V.C. eu am căutat și aflat un om cu pregătirea necesară ca să fie preot în comuna expusă a Boroșneului Mic care din liniștită și pașnică prin mijloace neiertate a fost turburat pt. Ajungerea scopului. D-zeu a auzit glasul celor limpezi la cap și s-a ivit mirele așteptat în persoana clericului absolut Aldeș revocând candidatura concurenților M. Petre și Rusu. P.V.C. ne-a pus în vedere să sporim numărul parohiilor dar și așa… se susține un preot – filiile sunt sărace. A Păpăuții are 358 suflete cu avere 2 jugăre și pădure 16,80 jugăre nu pot… Oșdula cu 260 suflete fără avere nu pot susține un preot.

În ce privește cârciumile acestea sporesc ca bureții după ploaie… fiind toți câte cer… În comunele ungurești din Ardeal, și celor românești… a administrației. Astfel în Buzae: la Barcani sunt peste 32 cârciumi în cele 60 dumineci și sărbători se încasează de către fabricanții de spirt peste 4.800.800 de la 40.000 suflete. Rog să trimiteți toți rapoartele cerute, ca să arăt la P.V.C. ca să facă pașii de… pentru rânduirea cârciumelor.

Conferințe pastorale preoțești nu s-au ținut, P.V.C. a cerut ca să se justifice Președintele, acela fiind Păr. Ioan Rafiroiu. Cu regret pentru muzeul bisericesc nu s-a trimis nimic. Cu acestea prezint spre dezbatere… pe anul 1922 și bugetul pe 1923, și cu acestea declar sinodul protopopesc ordinar deschis. 1923, 29 martie.

Sursa:Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.35.

Anexanr. 20

Circulară dată cu ocazia preluării Oficiului Protopopesc al Tractului Oituz, de către pr. Ioan Rafiroiu

Circulara noului protopop, Ioan Răfiroiu, numit la 1 aprilie 1924, prin care mulțumește pentru încrederea ce i s-a acordat odată cu numirea în această funcție și îndemnul său către preoții parohi la împreună lucrare spre ridicarea tânărului Protopopiat la nivelul numelui pe care îl poartă.

„Onorate Părinte! Înalt preasfințitul Nostru Stăpân și Ven. Cons. Prin ordinul său nr. 1883 Plen. Din 1 April, după ce a absolvat din motive de boală pe părintele Gh. Negoescu de la administrația tractului Oituz, m-a numit pe mine în această demnitate, făcând cunoscut On. Cler și poporului păstorit de Dv., numirea mea.

Deși știindu-mă foarte ocupat cu zidirea bisericii din comuna mea (Poiana Sărată -nn) și având și slujba de învățător la școala primară din localitate, încrederea pusă în mine de organele noastre superioare bisericești, nu puteam să o refuz și astfel primid însărcinarea de administrator protopopesc, mă adresez Cucerniciilor Voastre, preoțimei Tractului Oituz pentru a Vă cere tot concursul în munca comună pentru înaintarea și ridicarea noului și tânărului tract la faima numelui ce-l poartă, împrumutat de la eroismul soldatului român ce-a luptat în străbuna vale a Oituzului pentru întregirea neamului într-o singură țară. „Pe aici nu se trece” a spus soldatul român puhoaielor barbare, care ne copleșiseră țara și această zestre sfântă ne-a lăsat-o nouă moștenire – în timp de pace – preoțimii și dăscălimii române. Avem datoria să o cultivăm cu aceeași dragoste de neam, biserică, școală și toate comorile neamului ca și înaintașii noștri, să putem pune stavilă tuturor șuvoaielor de curente străine subversive ce bat la poarta Oituzului românesc, îndepărtându-le cu aceeași îndărătnicie, iar țării înconjurate de atâția dușmani să-i dăm la caz de nevoie pe același soldat oțelit la Oituz și Mărășești.

Biserica. – Mama credinței strămoșești și școala. – Fiica luminii să ne fie și de azi încolo cămara sufletului nostru, pe care să o împodobim cu virtuțile strămoșești.

Mulțumind Înaltului Stăpân și Ven. Cons. Pentru încrederea pusă în mine, prin aceasta în numele preoțimii tractului aduc mulțumire păr. Gh. Negoescu, care ne-a administrat tractul până azi cu dragoste și pricepere.

Pentru a avea o continuitate în administrare, Vă rog On. Părinte, dacă aveți restanțe de acte, colecte, discuri și altele până la această dată să binevoiți a le rezolva raportând Of. Protop., pentru a putea începe o muncă unitară, ușurându-TE pe On. Sft. Ta și Of. Protop.

Pentru viitor la o conferință preoțească vom studia împreună mijloacele, prin care vom putea da o administrare mai repede și uniformă tuturor chestiunilor care privesc tractul nostru. Când aduc elogii preoțimii tractului Oituz, îmi pun toată încrederea în ea știindu-l pe fiecare conștient și pe toți cu pregătire înaltă, nu mă îndoiesc că prin armonie, dor de muncă și împlinirea datoriilor noastre, vom ajunge în scurt timp un tract model.

Acest apogeu va fi o mulțumire sufletească pentru noi, o bucurie pentru mai marii noștri și o împlinire a datoriei pentru poporul păstorit, care prin înțeleaptă conducere este însuși sufletul nostru. În el ne găsim pe noi, când noi îl știm afla pe el. În această speranță Vă doresc spor la muncă și sănătate. Poiana Sărată, 1 Mai – 18 Aprilie 1924, Cu dragoste colegială, Pr. Rafiroiu Ioan, Adm. Prot.”

Sursa:Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.38.

Anexanr.21

Raportul administratorului Protopopesc Gheorghe Negoescu, administrator protopopesc, pe anul 1923

Raport general administrativ, economic, social – filantropic, cultural – educativ al preotului Ghe. Negoescu pentru anul 1923 din 8 mai 1924 privind problemele Protopopiatului Oituz.

Onorat Sinod Protopopesc! Cu data de 1 aprilie a.c. am fost absolvit de la conducerea tractului Oituz la cererea mea nr. 211/1924 din 13 Febr. pe motive de boală ceea ce s-a comunicat cu ord. 1833 Plen. Dela 1 Apr. A.c., iar în locul meu în această demnitate a fost numit cu același ordin Pr. Rafiroiu Ioan. Deodată cu predarea oficiului după terminarea agendelor acestui sinod ca adm. Prot. Si Preș. Sinodului convocat am onoare a prezenta următorul raport general pe anul 1923:

I. Mulțumită lui Dumnezeu în tract avem vacante numai parohiile Zăbala, Chezdi-Mărtănușul și parohiile nou înființate Madefalău, Gheorgheni și Ghimeș (Ciuc) căci neorganizate și fără avere abia mai târziu se vor putea întregi. Dobârlăul se va completa în timpul cel mai scurt, fiind candidat un cleric absolvent. Boroșneul Mic s-a întregit prin alegerea și întărirea clericului ales Ioan Aldeș.

II. Case parohiale lipsesc din Întorsura Buzăului, Poiana Sărată, Zăbala și Barcani.

III. Biserici avem 10 în stare bună. În Poiana Sărată până în toamnă se va termina cu zidirea bisericii, rămânând pictura, podoabele interne; când se va putea da destinației această biserică va fi un monument nepieritor al vitejiei ostașului român și un semn al jertfirii credincioșilor de acolo cu ajutorul aproape de batjocură al statului și al altor factori care trebuiau să jertfească și mai mult.

IV. Urmează restanțele cu rapoartele oficiilor parohiale, care încă nu au ajuns acolo să își cunoască datoria și să și-o împlinească, ca să fim și noi în rândul celorlalte tracte ale archidiecesei.

Lipsesc datele:

1. Lista alegătorilor: Sita Buzău, Mărtănuș, Marcoș (Mărcuș -nn), Dobârlău și Zăbala;

2. Taxa arhiepiscopescă de la noii cununați: Chezdi Mărtănuș, Dobârlău;

3. Taxa pentru cancelaria protopopescă a comunelor bisericești Zăbala, Mărtănuș, Dobârlău, Marcoș, Sita Buzăului. Taxa personală de la preoții: Zăbala și Zagon.

4. Procesele verbale cu membrii comitetelor și Epitropiilor pe noul period de trei ani: Sita Buzău, Mărtănuș și Dobârlău;

5. Raport despre reuniunea Femeilor n-a trmis: Sita Buzău, Marcuș, Mărtănuș.

6. Dispăruții fără urmă din Război: Dobârlău, Teliu, Sita Buzău și Mărtănuș.

7. Trăitori în nelegiuire lipsesc rapoarte din: Mărtănuș, Zăbala, Sita Buzău, Brețcu, Marcoș și Covasna.

8. Raport despre cursul de analfabeți lipsește: Mărtănuș, Dobârlău și Sita Buzăului.

9. Restanțe la Fondul de Pensiune preoțesc sunt: Brețcu, Cernatul Sup., Chezdi-Mărtănuș, Sita Buzău, Vama Buzău, Zagon.

10. Procese verbale cu deputații mireni la Sinod. Protop: Sita Buzău, Barcani, Dobârlău.

11. Raport despre catehizație lipsesc: Sita Buzău, Zăbala, Mărtănuș, Dobârlău.

12. Extrasul Protoc. Parohial și Consemnarea averilor bisericești după multe ursorii (demersuri, insistené-nn) mi-a succes (am reușit-nn) după 4 ani să trimit odată completat.

13. Numărul trăitorilor în nelegiuire și a concubinajului a scăzut în câtva ca urmare a măsurilor luate de of. Parohiale, având forurile superioare a veni în ajutorul preoțimei ca divorțurile să se facă gratis. Țiganii să fie siliți ca să se legiuiască, căci ei dau cel mai mare contingent al nelegiuiților.

14. Rațiociniile (bugetele de venituri și cheltuieli -nn) afară de Sita-Buzăului, care are în fruntea oficiului parohial un preot bătrân și neputincios sunt în regulă până la sfârșitul anului 1922. S-a trimis chiar spre aprobare aproape jumătate din anul 1923.

15. Cu sidoxia sunt în restanță următoarele comune: Sita Buzău, Vama Buzău.

16. Conferința preoțească în cadrul asociației preoților, despărțământul Oituz a ținut în anul 1923 la 19 oct cea de toamnă și la 1924 8/21 martie cea de primăvară sub conducerea Pr. Rafiroiu,… raportul de trimis la Biroul Central al Asociației, iar delegați la Congresul general al anului 1924 s’au ales Președintele despărțământului Pr. Ioan Rafiroiu și Preoții Nic. Dimian și Er. Ticușan.

Deodată cu acest raport prezint onor. Sinod și Rațiocinul (Bugetul -nn) Epitrop. Protop. pe anul 1923 și Bugetul pe anul 1924 spre dezbatere… Declar din nou ședința deschisă și mulțumesc fraților preoți și membrilor sinodului – mireni pentru concursul ce mi l-au dat în decursul celor 5 ani de zile, de când sunt administrator protopopesc al acestui tract, înainte și după înființarea lui prin desfacere de Protop. Treiscaunelor și recomand și noului adm. Protop. pr. Rafiroiu Ioan să dați același concurs ca să putem înainta acest tract, care poatră un nume așa de măreț.

Sinodul protopop. Prin glasul noului adm. Protop. Păr. Rafiroiu Ioan aduce mulțumiri Păr. Negoescu pentru priceperea și dragostea colegială cu care a condus tractul și aduce la cunoștința sinodului că deodată cu numirea sa în demnitatea de administrator prin Circul. Nr. 585 din 1 dec. 1924 adresată Preoțimei tractului a cerut concursul de muncă. Păr. Fost administrator citește acel circular făcut cunoscut și V: C: (Venerabilului Consistoriu -nn) ca prin muncă comună să ridicăm Protopopiatul Oituz la faima numelui ce-l poartă împrumutat de la vitejia soldatului român crescut de Preotul și dascălul român.

Raportul general se ia spre știre cu aceea că toți preoții care sunt arătați să-și înainteze restanțele de rapoarte ș.c.l.

3. Epitropia Protop. a tractului prezintă Rațiociniul pe anul 1923 cu Jurnalul de Casă, Inventar și documentele de cassă precum și ord. V.C. nr. 4598 Ep. /1923 prin care se aprobă Rațiociniul protopopiatului pe 1922. Sinodul protop. După ce-l cenzurează și îl aprobă. Ia spre știre absolutoriul dat Comitetului și Epitrop. Protop. pe anul 1922 cu ord. V.C: 4598 Ep. /1923.

4. Se prezintă bugetul pe anul 1924 al Protop. Și se arată ca venite: 1515 lei

Eșite: 1200 lei

Esc. Bugetar 315 lei

Pentru argumentarea fond. Protop. Noul administrator protop. Propune și sinodul primește ca să se facă punct de discuție în Confer. Preoț. Ce o va convoca la finea lunii iunie, când se dezbate completarea organizării tractului și mijloacele prin care să se promoveze interesele noului tract.

5. Împărțirea din nou a cercurilor electorale a tractului Oituz conform circularei V. C.

Întrucât referentul păr. Gh. Hamzea însărcinat cu referala sa asupra acestui punct conf. Ord. V.C. nu s-a prezentat, sinodul nu se poate pronunța în lipsa Circularului, rămânând ca această împărțire să se facă șa sinodul viitor.

6. Conform circ. V.C. No. 9204 Plen. Este a se alege pe un nou… comitetul Protopresbiterial. Se propun Preoții Ioan Ciora și David Coman, iar dintre mireni Nicolae Rusu, Mihai Marin, Gheorghe Gociman și Gheorghe Zaharia ca membrii ordinari. Se aleg prin aclamațiune și se declară aleși: Preoții David Coman (V. Buzău) și Ioan Ciora (Zagon). Mireni: Nicolae Rusu (Sita Buzău) Mihai Marin (Boroșneu Mic), Gheorghe Gociman (Brețcu) și Gh. Zaharia (Înt. Buzăului).

Ca suplinitori: Pr. Ioan Aldeș (Boroșneu Mic), mireni: Nicolae Manea (Covasna) și P. Budeleanu (P. Sărată).

7. Alegerea Epitropiei Protopopeși pe anii 1924,1925 și 1926

Prin aclamațiune se aleg și se declară aleși din cler: Alecse Neagovici și Gh. Furtună, iar mireni Sofronie Boriceanu – Tel (Teliu -nn)., Vasile Ola – Înt. Buz., Nic. Erjqa – V. Buzău (Vama Buzăului -nn), Petru N. Ola – Cernatu de Jos.

8. Verificare membrilor din cler aleși în colegiul preoțesc,.. la 3 aprilie n.a. ținut în Sfântu Gheorghe.

Prin aclamațiune se aleg și se declară aleși: Cler: 1. Gheorghe Burlea, 2. Eremie Ticușan, 3. Gheorghe Hamzea, 4. Gheorghe Negoescu, 5. Ioan Rafiroiu, 6. Ioan Modroiu, 7. Nicolae Dima, 8. Gheorghe Furtună.

9. Verificarea membrilor sinodului Protopresbiterial aleși în sinoadele parohiale pe cei trei ani 1924,1925,1926.

Se aleg și se declară de aleși: Mireni:1. Petre Budeleanu din Poiana Sărată, 2. Șofron Boriceanu Teliu, 3. Gheorghe Seceleanu Zagon, 4. Gheorghe Gociman Brețcu, 5. Gheorghe Zaharia Înt. Buzău, 6. Vasile Ola Înt. Buzău, 7. Nicolae Erja Vama Buzău, 8. Petru Nagy-Ola Cernatu Inferior, 9. Nicolae Manea Covasna, 10. Mihai Marin Boroșneu Mic, 11. Constantin Matei Tg. Săcuilor, 12. Puricel N. – Barcan, 13. Ion Corlan – Dobârlău.

Iar din cercurile Sita-Buzău, Barcan, Dobârlău, Teliu și Miercurea Ciuc se provoacă prin noul adm. Protop. De a-și trimite membrii, a căror verificare se va face în sinodul viitor.

10.La propuneri se prezintă spre studiere circularul VC 3349 bis din 3/16 apr. A.c. și 10195/923 bis.

Sinodul protop. Ia cu deosebită satisfacție la cunoștință cele două circulare, când I.P.S. Sa în circuariul No. 3349 bis stabilește principiul restricțiunile ce trebuiesc luate pentru combaterea concubinajului, care și în protop. Nostru în unele parohii – mai ales unde sunt și… a luat proporții. Pe lângă măsurile stabilite.. ca:…, îngroparea deosebit afară de cimitir, lipsirea de vot în sinod, sinodul protop. Lasă la aprecierea fiecărui preot ca în… locale – comitet și sinod – să se afle și alte măsuri pentru combaterea acestei plăgi.

Ord. No. 10195/923 Bis. Se ia spre cunoștință și fiecare preot în parohia sa să se intereseze și dacă biserica sau școala confesioanlă are de revendicat în sensul ordinului de mai sus să se facă pașii de lipsă și să se raporteze of. Protop.

Nemaifiind nimic de pertractat Președintele, după ce mulțumește membrilor pentru participare, procesul verbal se încheie și… ședința se ridică la orele 12 și ½.

Președinte sindod protop. …al sinod protop.

Gh. Negoescu Ioan Aldeș

Pentru executare: Pr. Rafiroiu Ioan, Adm. Rotop. Bărbați de încredere, Gheorghe Furtună, Mihai Marin, 8 mai 1924, st. Nou, Boroșneu Mare.

Sursa: Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.41.

Anexanr.22

Raport general
Către sinodul protopresbiterial al tractului Oituz pe anul 1924 întocmit de administrator protopopesc Ioan Rafiroiu

Raport administrativ, economic, social – filantropic, cultural – educativ cu privire la parohiile din cuprinsul Protopopiatului Oituz pe anul 1924

Onorat Sinod Protopresbiterial! Numit de administrator protopopesc al tractului „Oituz” cu ordinul Ven. Consistoriu nr. 1833 Plen. De la 1 Aprilie 1924, de ceea ce On. Sinod din anul trecut, ținut la 8 Mai tot aici în Boroșneul Mare a luat cunoștință, de la început mi-am dat seama de greutatea ce apasă pe umerii mei prin noua însărcinare și conștient de aceasta am cerut în prima linie concursul onoratei Preoțimi în munca comună prin apelul meu circular No. 583 ppesc din 1 Mai 1924, în care spuneam: „Biserica – mama credinței strămoșești și școala – fiica luminii să ne fie și de aici încolo cămara sufletului nostru, pe care să o împodobim cu virtuțile strămoșești și încheiam că nu mă îndoiesc că prin armonie, dor de muncă și împlinirea datoriilor noastre vom ajunge în scurt timp un tract de model, pentru că avem cu noi sufletul poporului păstorit de noi, care prin înțeleaptă conducere este însuși sufletul nostru. În el ne găsim pe noi, când noi îi vom ști cultiva comorile lui sufletești.

După aproape un an de administrare a tractului, de la început mărturisesc On. Sinod, că acest modest program începe să se realizeze prin concursul on. Of… și cu concursul credincioșilor păstoriți de Cuv. Voastre și dacă totuși mai sunt dintre noi și de aceia, care nu și-au însușit acest glas de chemare către datorie, sper că în scurt timp și aceia vor înțelege glasul vremii și vom fi una și nedespărțiți în munca comună, manifestând aceeași voință și dor de muncă, același gând de care să se zdrobească orice uneltire potrivinică bisericii noastre strămoșești, care prin puterea-i creatoare e însăși ființa noastră de neam și de stat, iar ridicarea bis. Celor 14 milioane de ortodocși la biserică dominantă și la rangul de Patriarhie nu a fost decât o plinire a vremii care trebuia să vie, o necesitate de viitor și ca o răsplată a suferințelor din trecut. În viitor munca noastră trebuie îndoită ca să merităm aceste binefaceri revărsate asupra noastră drept răsplată pentru trecutul plin de calvarul muceniciei!

On. Sinod! Biserica Protop. Oituz cu mici excepțiuni – cuprinde elementul românesc și ortodox cel mai curat, care și în trecut sub uneltiri vrăjmașe a păstrat ortodoxismul și etnicitatea rasei noastre în bisericuțele… în umbra înserării sub colinele munților înșirate ca un șir de mărgele ce chezășuiau vitalitatea poporului nostru. La aceste parohii înșirate sub munte s-au alăturat parohiile nou înființate ale Ciucului, care apar ca niște oaze binefăcătoare și mult promițătoare pentru ortodoxism în deșertul cel mare al Catolicismului șovin. Ele sporind, în curând vor putea constitui o nouă circumscripție pentru un protopopiat al Ciucului. Viață le-a dat acestor parohii… lor adm. Pr. Gh. Corbu, care le-a organizat și cu ajutorul bunilor slujbași români le-a înzestrat cu sesii și… pentru zidiri de biserici și case parohiale și le administrează cu grijă părintească.

Viața bisericească s-a scurs în anul 1924 normal. Sectarii care își făcuseră cuib în anii anteriori în Boroșneu Mic, Dobârlău, Zagon etc. Mulțumită conservatorismului născut al poporului nostru și combaterii eficace a acestei secte de către preoții noștri, s-au oprit pe loc ba mai mulți s-au reîntors în sânul bisericii strămoșești. Aceste secte străine de firea poporului nostru sunt numai niște cuiburi vremelnice de rândunică sub strașina bisericii noastre, care vor dispărea îndată ce păstorii noștri vor ști combate tendințele lor subversive, demascând intențiile potrivnice statului român, cu care sunt răspândite sub masca unei credințe noi. Noul calendar îndreptat s-a primit în întreg Protopopiatul fără zguduiri. Unele nedumeriri din câteva comune s-au spulberat prin argumentele preoților și a subsemnatului, care cu ocazia vizitațiunilor canonice le-am pus în lumină adevărată cauzele care au îndemnat biserica ortodoxă să adopte îndreptarea calendarului, iar Pastorala I.P.S. Sale de Sărbătorile Crăciunului a fost ca un balsam alinător pentru toți cei care mai persistau într-o părere greșit interpretată.

Cu ocazia vizitațiunilor canonice începute la 14 IX și terminate la 12 XII cu mici întreruperi – m-am putut convinge de deosebitul interes ce se poartă de organele parohiale alături de paroh dezvoltării bisericii noastre și astfel epitropiile și comitetele parohiale alese pe noul… 1924-1926 au funcționat normal. Mici neînțelegeri s-au delăturat cu ocazia vizitațiuni canonice, asupra cărora un raport amănunțit am făcut Ven. Consist. cu adresa of. Protop. No. 1165 din 18 XII în conformitate cu Ord. Consistorial No. 6644 Plen., prin care s-a regulat noul metod de vizitație, din care raport un extras s-a publicat și în Telegraful Român. Procesele verbale ale acestor vizitații canonice cu hotărârile și dorințele comitetelor parohiale s-au înaintat Ven. Consist. În urma măsurilor luate conform Circ. V.C. no. 3349 Bis/1924 dezbătut în sinodul din anul trecut, concubinajele au scăzut simțitor față de trecut. Aceste măsuri și alte noi trebuiesc luate de comitetele parohiale și parohi pentru combaterea acestui rău, cu urmări morale și materiale atât de triste. Trebuiesc preferate mijloacele morale de constrângere față de cele materiale pe care au căutat să le aplice unele comitete și unde totuși sunt multe conviețuiri ilegitime, căci omul când e în păcat plătește mai bucuros un… bănesc, decât să i se aplice alte rigori morale. Cele mai multe concubinaje le dă Vama Buzăului cu 35 de cazuri și Barcan cu 25, adică 60 în două comune, pe când restul comunelor ne dă 70. Total 130 în tot protopopiatul. Procese matrimoniale au fost 8 cazuri, pentru judecarea lor la scaunul protopopesc am ținut 3 ședințe. Toate aveau leit-motivul – ura nedumerită între soți și biserica a admis divorțurile după ce tribunalul s-a pronunțat. Repartizările pe comune au fost: 1 Poiana Sărată, 3 Întorsura Buzăului și 4 Teliu.

Biserici de piatră avem 13 și din lemn 4 în stare destul de bună. Cea mai veche biserică din tot protopopiatul este cea din Teliu – zidită la 1700. Zidiri de biserici în 1924 nu s-au făcut, decât s-a terminat din exterior biserica din Poiana Sărată, a cărei zidire din nou pe ruinele celei distruse de război, s-a început la anul 1922, cu ocazia vizitațiilor canonice făcute în județ și Protopopiat de Î.P.S. Sa Arch. Și Mitr. Nostru N. Bălan. Noua biserică e una din cele mai frumoase biserici din satele României Mari ca stil și ca lucrare. Ea s-a zidit din jertfele obștei creștine din comună și din afară și a costat până în prezent suma de 1 milion 600.000 lei. Mai lipsește pardoseala internă, ușile, podeala, catapeteasma, strănile și pictura pentru a o putea da destinației. Este admirabil spiritul de jertfă manifestat de poporul din Poiana Sărată care și-a impus o sarcină benevolă pentru zidire de la 3500-15000 lei de familie. Reparații s-au făcut anul trecut la biserica din Zagon și Vama Buzăului. Bisericile în general sunt bine întreținute și curate. Mai multe parohii au pus bază pentru fondul de noi zidiri de biserici. Sforțări uriașe au făcut în această direcție parohiile centrale din județul Ciuc: Miercurea și Gheorgheni, care dispun de fonduri însemnate și care având terenul expropriat pot chiar în anul curent să înceapă zidirea. Case parohiale nu au: Poiana Sărată, Teliu, Târgu Secuiesc, Zăbala și parohiile Ciucului. După rapoartele primite credincioșii în cea mai mare parte s-au spovedit și cuminecat odată pe an cel puțin. S-au mărturisit cam 80-90% și s-au împărtășit cam 70-80%.

Personalul bisericesc se prezintă în anul 1924 astfel: 11 parohi titulari, 3 capelani, 2 administratori parohiali titulari și un administrator parohial ieromonah fără pregătire. Toți preoții au examen de calificație, afară de călugăr și din 16 parohi și capelani, 11 sunt cu studii de liceu și maturitate, 1 cu cursurile pedagogice 7 clase de liceu și teologica, 1 cu 6 clase și 3 cu clase inferioare și calificație. E unul din protopopiatele în care preoții au cei mai mulți calificație înaltă. În anul trecut s-a întregit Dobârlău prin parohul ales N. Frateș. S-a deschis concurs în M. Ciuc, Madefalău (Siculeni -nn), Gheorgheni și Ch. Mărtănuș, fără a se întregi vreuna din ele încă.

Numărul total al familiilor ortodoxe din Protopopiat este de 4873 cu 20.095 suflete, în plus cu 230 familii și cu 341 suflete mai mulți. Unii preoți nu-și dau interesul de a purta o statistică exactă de mișcarea populațiunii de peste an. Cununi au fost bisericești și civile 196 și una numai civilă fiind părțile sub divorț bisericesc. Totalul nașterilor a fost 769 din care nelegitimi 59, mai puțini ca acum un an cu 26 și mai puțini ilegitimi cu 28. Morți au fost 323, mai puțini ca acum un an cu 47; de moarte silnică 2. Treceri la noi 6, de la noi nici una. Statisticile lasă de dorit în ceea ce privește numărul familiilor, sufletelor și a celor ce știu scrie și citi. Oficiile parohiale să fie îndrumate de On. Sinod să compună cu finea anului curent o statistică exactă de numărul familiilor și sufletelor pentru a avea un tablou real la finea unui sfert de veac cel puțin. Pentru aceasta se poate consulta și Biroul Populației și să se compună Cronica familiară în fiecare parohie. Datele arătate sunt luate după Extrasul din protocolul Parohial trimis cu finea anului oficiului protopopesc, afară de Sita Buzăului, care nici după repetate ursorii (insistențe, n.n.) nu s-a completat, iar datele din acea parohie sunt după Extrasul din 1923 Protopresbiterial culese. Vecernia spre sărbători și sâmbăta seara precum și slujba ceasurilor, Pavecernița mică și mare cu Lit. Î. Sfințită în sărbătoare din Postul Paștilor nu se ține regulat în toate bisericile, ceea ce e o abatere de la practica trecutului pe care nu trebuie să o părăsim, ci să o conservăm ca un stimul pentru păstrarea obiceiurilor religioase intrate în sângele poporului, chivernisitoriul cel mai sfânt al tradiției bisericești.

Donațiuni

Anul 1924 îl putem considera unul din cele mai bogate în donațiuni. În bani s-au donat 940.849 lei, în obiecte 45.000 lei și un intravilan în Gheorgheni de către Primăria orașului în valoare de 80000 lei. Total 1.065.899 lei, din care Miercurea Ciuc fiind de zidire are adunat din 1922-1924 lei 443.969 lei. Gheorgheni 220.000 lei din donația orașului de 300.000 lei în 5 ani. Poiana Sărată 278.500 lei pentru zidirea bisericii. Fonduri de zidire de biserici mai au Teliu, Brețcu, Tg. Săcuesc, Zagon, Covasna și filiile Ojdula și Păpăuți.

Reforma agrară

În anul 1924 în acest protopopiat a rămas tot în curs nefinalizându-se nici exproprierea încă afară de parohiile din județul Ciuc unde organele chemate pentru înfăptuirea reformei agrare au înțeles rostul vremii și în înțelegere cu administratorul pr. Păr. Gheorghe Corbu, făcând însuși parte din comisie, au dat loc pentru zidire de biserică și sesiune. La noi în 1924 unele parohii au primit în arendă forțată câte 10 jug., altele însă nu. Am raportat la timp Ven. Consist. Și D-lui consilier agricol care a luat măsurica cel puțin în anul curent să dea la toate parohiile sesii – unde se va putea – precum și preoților în arendă forțată, primind promisiunea de a se face mai mult cu ocazia împroprietăririi, care sperăm că nu va mai întârzia mult. Sinodul protop. va îndruma of. Par. Din parohiile cu minorități confesionale să compună un tablou comparativ cu sesiile ce au în prezent pentru a-l prezenta Comisiei de Împroprietărire și Cons. Agricol precum și Casei Centrale de împroprietărire pentru comunele ortodoxe care în trecut au suferit vicisitudinile unei dominațiuni maștere, lipsindu-le cu ocazia comasărilor și proporționării pădurilor de sesii parohiale și pădure.

Viața culturală și religioasă

În protopopiatul nostru a început să ia un impuls. În lipsa de case culturale proprii, de care sunt numai în Covasna și Teliu transformate din localurile școlii confesionale, prelegeri, conferințe, serbări culturale și religioase s-au ținut în localurile de școală. Conferințe religioase de Duminecă conform ord. V.C. No. 5852/924 s-au ținut regulat în Covasna de părintele Ticușan ajutat de profesorii de la… de acolo, precum și în Poiana Sărată, unde asemenea – s-au ținut conferințe duminicale regulat în Postul Crăciunului, iar de 2 ori pe săptămână șezători culturale de preot cu concursul învățătorilor. În celelalte parohii s-au ținut mai mult accidental și la serbări culturale. Cursuri de analfabeți nu s-au ținut în iarna anului 1924 în nici o comună. Motivul, că sub 60 de ani în parohiile noastre nu prea avem analfabeți, înzestrate fiind comunele din vechi timpuri cu școli confesionale cu învățători destoinici, care s-au îngrijit de instrucția copiilor de pe timpuri cu mult drag.

Reuniuni de femei nu sunt formate și care sunt nu funcționează regulat. Constituirea Cercului Tinerimii „Sfântu Gheorghe” nu s-a făcut în nici o parohie în anul 1924. Conferințe preoțești desp. Oituz al Asociației Preoților a ținut în 1924 două, cea de primăvară în Târgu Secuiesc și cea de toamnă la Covasna, la 16 X. Raportul asupra lor s-a înaintat V.C. și Preș. Secției – Sibiu. La adunarea Secției Sibiu ținută la 23 și 24 X a participat preș. Desp. Pr. Ioan Rafiroiu, unde a citit tema sa: „necesitatea apostolatului laic”, iar la Congresul Asociației ținut la Oradea-Mare a participat ca delegați Păr. Gh. Negoescu și preș. Desp., care a susținut…: Apostolatul laic la sate. Cercurile religioase: mai multă activitate au dezvoltat parohiile Teliu, Mărcuș și Dobârlău, unde s-au ținut în legătură cu cercurile culturale ale învățătorilor. Exprim din nou dorința, ca cercurile culturale ale învățătorilor să lucreze mână în mână cu cercurile religioase ale preoțimii dându – se astfel un fast mai mare serbărilor și lăsând o impresie mai adâncă asupra ascultătorilor.

Biblioteci parohiale după rapoartele sosite sunt puține, dar se intensifică gustul de citit al enoriașilor noștri. În multe parohii nu sunt de loc biblioteci. Mai însemnate au Barcan – 500 volume, Covasna, Zagon cu câte 270 volume, apoi Teliu, Întorsura Buzăului, Mărcuș. Bibliotecă nouă s-a înființat în 1924 cu 700 de volume în Poiana Sărată, cu concursul Fundației Principele Carol în valoare de 15000 lei și în unire cu școala formând o singură Bibliotecă parohială – școlară. Cel mai bun mijloc de a dezvolta gustul de citit este Gazeta… pentru popor; Lumina Satelor, creștinească, ușor de citit și pe care am recomandat-o îndeajuns cu ocazia vizitațiunii canonice. În anul 1924 Lumina Satelor a avut în Protop. Oituz circa 185 abonați. Cei mai mulți în Poiana Sărată (50), Brețcu (30), Sita Buzăului (25). În general accentuez că dacă înainte de război sub dominațiunea străină am luptat noi preoții și învățătorii cu concursul laicilor credincioși mai mult pentru păstrarea limbii și credinței noastre în popor prin școală și biserică, acum după război, I.P.S. Sa și organele superioare culturale pretind de la noi ca activitatea noastră pastorală ajutați de școala primară să se extindă pe lângă păstrarea credinței intacte pe terenul cultural, înființând biblioteci, reuniuni, case culturale, școli de adulți, de analfabeți, societăți de binefacere, cooperative economice și de consum, bănci populare, căci pe acest teren în trecut nu s-a putut lucra nestingheriți și acum poporul așteaptă de la noi această nouă îndrumare și dacă noi nu vom ști să ne luăm partea noastră de muncă, alți factori mai puțin chemați se vor furișa în cămăruța curată a sufletului poporului nostru și aceștia furișați vor încerca să ne scoată pe noi repetând pilda ariciului pe care l-a primit… în casa sa. E adevărat că nu ne vor putea înlocui dar și lipsa noastră de la datoria de toate zilele se va întârzia opera de închegare culturală, economică și socială.

Viața școlară

Și școlile de stat sau statificate (au devenit școli de stat -nn) pe loc progresează. Învățătorii vechi și tinerele puteri didactice dezvoltă o activitate lăudabilă. În 1924 s-a ținut primul examen de absolvire cu succes. În anul școlar 1924/1925 au fost înmatriculați 3144 elevi în școala de toate zilele. La școli înalte sunt din protopopiat 150, meserii 52, negoț 54. De aci rezultă că tineretul trebuie îndrumat de preoți și învățători mai mult pe trenul practic. De altfel întreg învățământul e prea teoretic ceea ce poate deveni în scurt timp un rău social. Învățământul religios redat de învățător a fost în general mulțumitor. E de dorit ca preoții prin autoritatea lor să supravegheze mai de aproape învățământul religios și copiii să nu lipsească de la biserică duminecile și în Sărbători, iar cei mai mărișori să zică Crezul în biserică, să cânte în cor și să citească ceasurile în prima săptămână din Postul Mare. Această îndatorire o cuprinde din nou Circ. V.C. No. 1365 Șc. Din anul curent. Mulțumită organelor administrative, cârciumile au fost închise în anul 1924, dar nu cu toată rigoarea, dar.. repausul duminical astfel s-a respectat cel puțin… fără gălăgie și urmările devastatoare de altădată, când ele erau deschise. Totalul cârciumilor în cele 16 parohii și 2 filii din acest județ, fără Ciuc sunt 201, un număr cred destul de respectabil.

Viața epitropească

Ușurată – biserica de susținerea materială a școlii și de plata învățătorilor din lada bisericii, toate epitropiile prezintă cu finea anului 1924 solduri de casă însemnate și averea în fonduri, fundații au sporit mult, după cum s-a văzut la capitolul donațiunilor. Totalul fondurilor în obligațiuni, depuneri, fundațiuni și bani gata prezintă suma de 1.318.995, 12 lei, datorie are numai Poiana Sărată – 500.000 lei. Edificii de școală confesională are 13, alte edificii 4. Pământ ca sesiune preoțească are 125 826 st. Pătrați, din care 93 jugăre revin parohiilor Miercurea Ciuc și Gheorgheni. Pământ ca fundație bisericească 70 jug. 824 st. Pătrați, pădure 436 jug. 4773 st. Pătrați. Toate Rațiociniile (bugetele -nn) până la 31 XII 1923 au intrat și comunele pr. Au absolutorii afară de com. Ch. Mărtănuș cu filia Ojdula. În anul curent au intrat până azi rațiociniile pe 1924 din toate comunele afară de Sita Buzăului și Ch. Mărtănuș cu filia Ojdula. Bani ce sunt ca fundații sau capitaluri epitropiile i-au pus fie la bănci, dar în bună parte în obligații la particulari. V.C. recomandă depunerea banilor la băncile: Albina și Banca Românească. Elocarea (depunerea -nn) la alte bănci și la particulari se face pe răspunderea personală a epitropului comunei parohiale și a parohului. Toate restanțele și taxele datorate cu ocazia vizitațiunilor canonice au fost micșorate până la finea anului 1924, afară de sidoxia pe 2 ani din M. Ciuc. Toate au avut pe 1924 buget aprobat iar pe anul curent –sau înaintat bugetele și consemnarea dării generale de cult, afară de vreo 2-3 parohii V.C. spre aprobare. Că din rapoartele de fine de an lipsesc unele, precum Conspecte, Tablouri rapoarte, Lista Sinodală pe a.c., Tabloul bibl. Parohiale ș.a. nu-mi fac o fală de a denunța comunele din care lipsesc, asemenea și.. Protocoalelor sinodale, ci îmi reînnoiesc după mai multe ursorii dorința de al le trimite de urgență, după ce pentru trimiterea lor la Ven. Cons. Am cerut un… de două săptămâni. Conștiința de a-și fi făcut datoria în toate, e cea mai mare corvoadă din lume. Cel ce n-a aflat-o încă în slujba d epreot și în viața lui de toate zilele, cerce să o afle și îmi va da dreptate.

Numărul esibitelor of. Protop. În anul 1924 au fost 1212, toate rezolvate. Scaunul Protop. A ținut 3 ședințe, iar comitetul protop. 1. Deodată cu acest raport general prezint on. Sinod Rațiociniul protopopiatului Oituz pe anul 1924 și Proiectul de buget pe 1925 cu raport separat. După care închei raportul meu și rog on. Sinod ca luându-l la cunoștință și aprobându-l să-l ridice la valoare de conclus al său pentru a putea fi înaintat Ven. Cons. Deodată cu Procesul Verbal al ședinței de astăzi spre ulterioară afacere. Poiana Sărată – Oituz, la 30 Martie 1925 Ion Rafiroiu, Adm. Protop.

Sursa: Arhiva CEDMNC, Fond Protopopiatul Ortodox „Oituz”. dos. nr. 212, p.44-48.

Anexa nr. 23

Biserici construite în perioada interbelică (1920-1940)
în actualele județe Covasna și Harghita

I.Biserici existente

A.Județul Covasna (Protopopiatele Sfântu Gheorghe și Întorsura Buzăului)

1. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Sita Buzăului (a.c. 1925, ortodoxă)

2. Biserica „Sfântul Simeon Stâlpnicul” Aita Seacă (a.c. 1928, greco-catolică)

3. Biserica „Sfântu Nicolae” Sântionlunca (a.c. 1928, ort.)

4. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Baraolt (a.c. 1932, ort.)

5. Biserica „Sfântul Nicolae” Bodoș (a.c. 1932, ort.)

6. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Iarăș (a.c. 1932, ort.)

7. Biserica „Sf. Ap. Petru și Pavel” Bicfalău (a.c. 1936, ort.)

8. Biserica „Cuvioasa Paraschiva” Păpăuți (a.c. 1936, ort.)

9. Biserica „Sfântul Gheorghe” Aita Mare (a.c. 1937, ort.)

10. Biserica „Sf. Dumitru” Bixad ( a.c.1939, ort.)

11. Biserica „Sfinții Trei Ierarhi” Baraolt (a.c. 1939, gr.-cat.)

12. Biserica „Sf. Treime” Chichiș (a.c. 1940, ort.)

B.Județul Harghita (Protopopiatele Miercurea-Ciuc și Toplița)

1. Biserica „Sf. Nicolae” Toplița (a.c. 1925, ort.)

2. Biserica „Pogorârea Duhului Sfânt” Corbu (a.c. 1930, gr.-cat.)

3. Biserica „Sf. Ap. Petru, Pavel și Andrei” Miercurea-Ciuc (a.c. 1930, gr.-cat.)

4. Biserica „Sf. Ilie” Pintec (a.c. 1930, gr.-cat.), de lemn

5. Mânăstirea Făgețel – Biserica „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul” și „Sf. Treime” (a.c. 1932, ort.)

6. Biserica „Sf. Proroc Ilie” Făgețel (a.c. 1934, gr.-cat.),

7. Catedrala. „Sf. Nicolae” Miercurea-Ciuc (a.c. 1936, ort.),

8. Biserica „Sf. Treime” Praid (a.c. 1936, ort.)

9. Biserica „Buna Vestire” Izvoru Mureșului (a.c. 1936, gr –cat.)

10. Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” Sâncrăieni ( a.c. 1936, ort.)

11. Biserica „Sf. Aposoli Petru și Pavel” Bilbor (a.c. 1937, gr.-cat.)

12. Biserica „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” Hodoșa (a.c. 1937, gr.-cat.)

13. Biserica „Sf. Împărați Constantin și Elena” Odorheiu-Secuiesc (a.c. 1938, ort.)

14. Biserica „Schimbarea la Față” Odorheiu-Secuiesc (a.c. 1938 gr.-cat.)

15. Biserica „Sf. Gheorghe” Cristuru-Secuiesc (a.c. 1938, ort.)

16. Biserica „Sf. Gheorghe” Gheorgheni (a.c. 1938, ort.)

17. Biserica „Sf. Arhangheli” Petecu (a.c. 1938, gr.-cat.)

18. Biserica „Adormirea Maicii Domnului” Băile Tușnad (a.c. 1940, ort.)

II.Bisericii distruse între anii 1940-1944, după Dictatul de la Viena, în județele Covasna și Harghita

A. Județul Covasna

1. Biserica ortodoxă din Biborțeni. Biserica a fost construită în perioada 1935-1937. Sfințirea s-a făcut de către Mitropolitul Nicolae Bălan, în prezența lui Nicolae Iorga, a altor autorități județene și locale. În toamna anului 1940, a fost dărâmată, preotul Hariton Eșeanu silit să părăsească localitatea, iar credincioșii au fost obligați să treacă la confesiunea reformată. Pe locul bisericii a fost amplasată o cârciumă.

2. Biserica ortodoxă din Boroșneul Mare. A fost construită în perioada interbelică, însă tragicele evenimente din 1940 au făcut ca biserica să nu poată fi sfințită. În septembrie 1940 a fost dărâmată până la nivelul ferestrelor. Ruinele acestei biserici, împreună cu cele ale bisericii greco-catolice din localitate, au rezistat până în 1961, în timpul Regiunii Autonome Maghiare, când au fost dărâmate pentru „sistematizarea” centrului comunei.

3. Capela greco-catolică din Comandău. A fost construită în perioada interbelică și distrusă în toamna anului 1940.( În 1999-2000, pentru credincioșii ortodocși din localitate s-a construit o biserică de lemn sfințită de PS Ioan Selejan).

4. Biserica ortodoxă din Căpeni. A fost construită în 1937. În toamna anului 1940 a fost dărâmată, împreună cu o troiță amplasată în centrul satului. Preotul Nicolae Colceriu a fost izgonit, iar credincioșii ortodocși au fost siliți să treacă la confesiuni de expresie maghiară. (Prin grija Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna”, în 1996, pe locul fostei biserici a fost ridicată o cruce, sfințită de către P.S. Ioan Selejan). În localitate există biserica veche, monument istoric de la 1712, care a scăpat furiei din 1940.

5. Capela ortodoxă din Catalina. A fost construită în 1939 și dărâmată în toamna anului 1940, împreună cu clopotnița și cu troița de lângă capelă.

6. Biserica ortodoxă din Doboșeni. A fost construită între 1935-1937. După instalarea administrației maghiare, noile autorități, cu sprijinul militarilor horthyști, au obligat credincioșii ortodocși să-și dărâme propria biserică. (După 1995 ruinele au fost curățate de tonele de gunoaie depozitate în decursul anilor, și aceste sfinte relicve au fost consolidate și conservate de către PS Ioan Selejan).

7. Biserica ortodoxă din Filia. Construcția bisericii a început în 1939, a ajuns în 1940 până la centura de beton deasupra ferestrelor, iar în septembrie 1940 noile autorități civile și militare ungare au ras de pe fața pământului clădirea neterminată a bisericii, iar credincioșii rămași fără preot au fost siliți să treacă la confesiunile de expresie maghiară.

8. Biserica ortodoxă din Herculian. A fost construită și pictată între 1935-1937, iar sfințirea ei a fost făcută de mitropolitul Nicolae Bălan. În decembrie 1940 a fost dărâmată, iar ruinele au fost transformate în groapa de gunoi a satului. (Prin grija PS Ioan Selejan, ruinele sfintei biserici de odinioară au fost curățate, consolidate și protejate prin construirea unui acoperiș).

9. Biserica ortodoxă din Comolău, comuna Reci. A fost construită între anii 1938-1940. În toamna anului 1940 a fost dărâmată și arsă până la temelie, preotul Ioan Rauca a fost izgonit din localitate, iar credincioșii au fost siliți să treacă la confesiunile maghiare. (Din inițiativa Ligii Cultural-Creștine „Andrei Șaguna” în toamna anului 1997, a fost înălțată o troiță pe locul fostei biserici). Terenul pe care fusese construită biserica a fost atribuit pe baza Legii 18 unui localnic de etnie maghiară.

10. Biserica ortodoxă din Racoșu de Sus. A fost construită între anii 1934-1937 și sfințită de către Mitropolitul Nicolae Bălan în 1937. Biserica a fost distrusă în decembrie 1940. Pe locul bisericii a fost ridicată o grădiniță, iar pe locul Sfântului Altar a fost amplasat atunci, ca semn suprem de profanare, un WC. Preotul Ilarie Căpâlnean a fost izgonit, iar credincioșii trecuți cu forța la confesiunile maghiare.

11. Biserica ortodoxă din Vârghiș. A fost construită între anii 1935-1937 și sfințită de Mitropolitul Nicolae Bălan. În septembrie 1940 a fost dărâmată până la temelie, preotul Ioan Popa izgonit, iar credincioșii forțați să treacă la confesiunile maghiare. (După 1990, reprezentanții români ai societății civile din jud. Covasna, au solicitat Primăriei locale autorizația pentru amplasarea unei troițe pe locul bisericii dărâmate, obținând-o doar în 1999, după intervenția românilor din diasporă, fiind înălțată și sfințită în 8 iulie 2001).

B. Județul Harghita

1. Biserica greco-catolică din Aldea. A fost construită în 1937, înlocuind pe cea veche, atestată încă din secolul al XVIII-lea. În toamna anului 1940, biserica a fost distrusă, preotul Gheorghe Todoran izgonit, iar credincioșii forțați să treacă la confesiunile maghiare.

2. Biserica ortodoxă din Borsec. Construită din lemn și ctitorită în 1925 de Patriarhul Miron Cristea, în septembrie 1940 a fost distrusă. Catapeteasma a fost salvată de un credincios din Capu Corbului. (cu sprijinul Episcopiei ortodoxe a Covasnei și Harghitei și a unor generoși sponsori se află în construcție o nouă biserică).

3. Biserica greco-catolică din Crăciunel. A fost construită în 1935 înlocuind-o pe cea de la 1877. După pronunțarea Dictatului de la Viena, biserica a fost distrusă într-o singură noapte și toți credincioșii trecuți cu forța la cultele maghiare.

4. Biserica greco-catolică din Ditrău. A fost construită pe locul uneia mai vechi și sfințită în 1936. În toamna anului 1940 a fost dărâmată, preotul Eugen Arieșan izgonit, iar credincioșii forțați să treacă la romano-catolicism. (în 1999, Liga Tineretului Ortodox din Sf. Gheorghe a solicitat Primăriei autorizație pentru ridicarea unei troițe, dar solicitarea a fost refuzată).

5. Capela ortodoxă din Lueta. A fost amenajată în anul 1933 într-o casă a unui credincios român. În toamna anului 1940, a fost desființată, iar credincioși trecuți la cultele de expresie maghiară

6. Biserica greco-catolică din Mărtiniș. A fost construită în 1935, sub păstorirea preotului Ioan Suciu. În 1943, biserica a fost dărmată și credincioși trecuți cu forța la Biserica catolică.

7. Biserica greco-catolică din Mihăileni. A fost construită în 1937. După septembrie 1940, credincioșii români au fost forțați să treacă la romano-catolicism, fiind complet deznaționalizați, proces care a continuat și în anii Regiunii Autonome Maghiare. Din această cauză, în 1976, Episcopia ortodoxă de Alba Iulia, este nevoită să recurgă la un compromis, fiind de acord cu condiția pusă de autorități de demolare a bisericii rămasă astfel fără credincioși, pentru a aproba construirea bisericii ortodoxe din Bălan.

8. Biserica greco-catolică din Merești. A fost construită între 1938-1939, înlocuind pe cea veche. În decembrie 1940 a fost distrusă, preotul izgonit, iar credincioșii trecuți cu forța la romano-catolici și unitarieni. Astăzi se mai văd doar ruinele, martore a urgiei din anii Dictatului de la Viena.

9. Capela ortodoxă din Mugeni, construită în perioada interbelică, a fost distrusă după 1940.

10. Biserica greco-catolică din Ocland. A fost construită între anii 1937-1939. În septembrie 1940 a fost distrusă, iar preotul greco-catolic Augustin Popa izgonit. Din materialele bisericii dărâmate, noile autorități au construit atunci un local și o sală de gimnastică.

11. Biserica ortodoxă „Sf. Dimitrie”, de lemn din Poiana Veche (comuna Tulgheș), construită în 1936, a fost distrusă prin ardere în anul 1943 „de mâni nelegiuite”.

12. Capela greco-catolică din Satu Mare. A fost amenajată într-o casă privată în anul 1937. După 1940, preotul Petru Suciu a fost izgonit, iar credincioșii trecuți la cultele maghiare.

13. Capela ortodoxă din Vlăhița. A fost zidită și sfințită în 1937, cu hramul „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”. În toamna anului 1940, împreună cu noua biserica aflată în construcție din anul 1939, a fost distrusă, preotul Emil D. Colceriu izgonit, iar credincioșii forțați să treacă la confesiunile maghiare. (În anul 1999, PS Ioan, cu sprijinul unor generoși sponsori, a cumpărat o casă în care s-a amenajat capela-paraclis, cu hramul „Sfântul Mucenic Grigore, episcopul Armeniei.” După refuzul consilierilor locali, de a acorda autorizație de construcție pentru o nouă biserică ortodoxă, în final s-a reușit începerea unui nou locaș de cult ortodox.)

14. Capela ortodoxă din Zetea. În anul 1937, pentru credincioșii ortodocși din parohie și din filiile Dealul, Târnovița și Brădești s-a construit o capelă ortodoxă, care a fost desființată în toamna anului 1940.

Sursa: Românii din Covasna și Harghita. Istorie. Biserică. Școală. Cultură, de Ioan Lăcătușu, Vasile Lechințan și Violeta Pătrunjel, pag.721-726 (informații actualizate cu date din Arhiva ECH- Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei și a CEDMNC)

Anexa nr. 24

Sibiu – 18 Ianuarie 1901. Raportul Consistoriului Arhidiecezan Sibiu, privind concluziile controlului efectuat în școlile confesionale din protopresbiteriatul Treiscaune

„Preaonorate Domnule Protopresbiter! Pe baza raportului prezentat de comisarul consistorial asupra rezultatului vizitațiunei școalelor din protopresbiteratul încredințat conducerii Prea Cinstia D-tale, s-a constatat la aceste școli mai multe defecte, care se aduc la cunoștință în cele următoare pentru a lua fără amânare toate dispozițiunile necesare pentru delăturarea lor.

Anumit au fost vizitate școlile din Brețcu, Poiana Sărată, Mărtănuș, Covasna, Zăbala, Zagon, Boroșneul Mic (Valea Mare – n.n.), Sita Buzăului, Întorsura Buzăului, Vama Buzăului, Teliu, Dobârlău, Mărcuș, Băcel, Arini, Belin, Hăghig, Dobolii Inferiori și s-au constatat următoarele:

Localuri de școală afară din cale de slaba și necorespunzătoare, înainte de toate în Brețcu și Boroșneul Mic, apoi în Mărcuș, Băcel, Belin și Hăghig, iar în Covasna lipsa locuinței învățătorului. Mobilier de școală cu totul necorespunzător și puțină îngrijire dată curățeniei în Brețcu, Boroșneul Mic, Băcel și Belin. Înzestrarea neîndestulătoare cu mijloace și recuzite de învățământ și chiar lipsa desăvârșită a lor, s-a aflat la Brețcu, Mărtănuș, Boroșneul Mic, Dobârlău, Mărcuș, și Băcel. Condicele școlare au fost în ordinea cerută la Brețcu, Boroșneul Mic, Arini și Belin.

Cercetarea școalei din partea elevilor puțin mulțumitoare în toate comunele amintite, cu excepțiunea Băcelului și Dobolilor inferiori, relevându-se în special puținul interes pentru constrângerea copiilor la cercetarea școalei din partea primăriei din Boroșneul Mic, lipsa unei a doua clase în Întorsura Buzăului, din cauza acesteia nici jumătăate din cei înmatriculați nu umblă la școală și lipsa școalei de repetiținune (echivalenta cilcului gimnazial – n.n.) în Brețcu, Mărtănuș, Boroșneul Mic și Belin. Lipas de cărți și recuzitele trebuincioase școlarilor s-a constatat, în măsură mai mare sau mai mică, la Brețcu, Poiana Sărată, Zăbala, Zagon, Boroșneul Mic (mai ales), Sita Buzăului, Vama Buzăului, Teliu, Dobârlău, Arini, Belin și Hăghig.

Afară de Covasna, Boroșneul Mic, Dobolii inferiori și afară de Brețcu, unde însă e rău îngrijită, în toate celelalte comune, inclusiv în cele mai sărace și dintre munți, grădinele școlare ar trebui să se prezintă bine ținute, având a constituie un exemplu viu pentru cultivarea pometului, dar și un izvor însemnat de venit pentru economie.

Progres puțin, metode necorespunzătoare și puțin zel din partea învățătorilor s-a constatat la Brețcu, Poiana Sărată, Zăbala, Boroșneul Mic (la serbare lucru slab), Sita Buzăului, Întorsura Buzăului (de tot slab) și Hăghig. Lipsa de îngrijire și interesul necesar pentru susținerea cauzei școlare s-a constatat la comitetele școlare din Brețcu, unde certele (certurile – n.n.) fără sfârșit dintre membrii comitetului au adus stricăciuni școalei, influențând rău totodată și asupra poporului. Această lipsă de armonie între paroh și învățător, cu părere de rău s-a constatat și la Poiana Sărată, apoi la Boroșneul Mic, unde se neglijează școala de dragul celor de alt neam, la Întorsura Buzăului, unde nu se pune în lucrare reparația, la Mărcuș, unde parohul e în mare neînțelegere cu poporul și șa Belini, unde școala pentru noi ca români pare pierdută. Acest lucru neîmbucurător s-a constatat și la Dobolii Inferiori, unde altcum școala e bine îngrijită, bine ajutată cu mijloace de învățământ și cu învățător inteligent, numai pagubă că pentru cultivarea limbii noastre românești nu se face aproape nimic.

Cu privire la biserici s-a constatat lucru slab la Arini, unde biserica e ruinată, la Zăbala unde e slabă, la Boroșneul Mic unde lipsesc cărțile rituale, potirul de plumb și oameni foarte neglijenți în cercetarea bisericei; la Mărcuș, unde din cauza administrației averii bisericești parohul trăiește în mare neînțelegere cu poporul; la Belini unde biserica e în stare foarte rea, la Brețcu unde preoții nu se au bine unii cu alții, la Poiana Sărată, Mărtănuș, Zagon, Boroșneul Mic, Dobolii Inferiori, unde sunt în restanță cu socotelele pe nii din urmă și în sfârșit la Aita Mare unde din neglijența parohului, de 10 ani nu s-au trimis socotelele la Consistoriu.

Precum se vede din cele amintite, icoana ce mi-a fost prezentată a școalelor din tractul Treiscaunelor e destul de posomorâtă și de puțin îndestulătoare, pentru că avându-se înaintea ochilor însemnătatea școalei pentru înaintarea poporului pe terenul intelectual, moral și economic chiar, toți factorii chemați la administrația și conducerea lor, începând cu căpitenia tractului și cu căpitenia parohiilor și continuând cu comitetele și epitropiile parohiale și cu învățătorii, cu toții să se îndemne a lucra cu mai multă stăruință, cu mai mult interes adevărat și cu mai mult zel la promovarea școalelor, de care atârnă și prosperarea bisericilor și a servitorilor (slujitorilor – n.n.) amândurora, precum și prosperarea poporului în toate cele bune și de folos.

Prea Cinstia Ta ești prin urmare poftit a lua înainte de toate dispozițiunile necesare pentru delăturarea stării triste din parohia centrală din Brețcu, atât în cele bisericești cât și în cele școlare, pentru că, premergând parohia centrală cu exemplu atât de rău, cum se va putea aștepta de la comunele celelalte bisericești lucruri mai bune?

Aici dar înainte de toate, apoi celelalte comune amintite să se facă în înțelegere cu factorii chemați din comunele particulare dispozițiunile necesare, pentru a se aduna, rând pe rând, mijloacele trebuincioase bănești, pentru ca apoi să se poată păși la înlocuirea edificiilor școlare cu totul necorespunzătoare, prin edificii noi corespunzătoare și înzestrate peste tot, acolo unde trebuie, după cum s-a arătat, cu mobilierul trebuincios și cu recuzitele necesare, atât pentru școli cât și pentru elevi, căci aceștia lipsiți fiind de cărți, table, caiete etc, nu progresează îmbucurător.

Cercetarea școalei din partea elevilor fiind din cale afară de slabă și neregulată, va trebui să se impună responsabilitatea proprie, oficiilor și comitetelor parohiale, o mai serioasă îngrijire în această direcțiune pre cei neglijenți a-i trage la dare de seamă și a-i arăta în urmă la Consistor, pentru a lua dispoziții disciplinare împotriva tuturor celor care nu-și fac datoria.

Învățătorilor de la școlilor amintite mai sus, unde s-a arătat puține progrese și procedare (metodă de predare – n.n.) prea puțin îndestulătoare, sau neîndestulătoare, ești poftit a le exprima nemulțumirea Consistorului în purtarea și procedarea lor, îndemnându-I în viitor să fie cu mai mult zel și cu mai mult interes pentru cele bune în împlinirea chemării lor; iar cei de la Doboli și Belin să fie îndemnați și ambiționați apune mai mult preț pe cultivarea limbei române, care deși nu mai e limba conversației lor obișnuite, totuși e limba, ce este a se considera ca limbă maternă.

Lipsa de grădini școlare constatându-se aproape în toate comunele, dar pe de altă parte cunoscând și mare folos, ce rezultă pentru bunăstarea poporului din astfel de grădini, care au să se îndemne la cultivarea în comun a pometurilor mai ales, atât de potrivite pentru a da izvoare de câștig țăranilor, fără prea multă cheltuială și muncă.

Prea Cinstia Ta vei stărui și în înțelesul concluziile congresului (adunării eparhiale – n.n.), comunicate prin circulara specială, ca în toate comunele să se înființeze astfel de grădini și învățătorii să fie îndatorați a le cultiva și ține în bună rânduială.

Unde bisericile s-au indicat ca necorespunzătoare și unde afacerea socotelelor este în neorânduială, vei stărui cu tot dinadinsul pentru adunarea mijloacelor necesare, și în urmă pentru ridicare de edificii noi, iar unde socotelile sunt în restanță vei îndatora pe cei chemați a le face să le prezenteze, iar pe cei neglijenți a-I trage la dare de seamă și ale aplica pedepsele meritate.

Rezultate îmbucurătoare arătându-se atât în privința învățământului, cât și cu privire la purtarea potrivită în societate în comunele Teliu, Dobârlău și Covasna, Consistoriu Te poftește a descoperi învățătorilor Nicodim Dogariu, Daniel Bogolea, Nicodim Dobros și George Albu complăcerea sa (felicitările Consistoriului – n.n.) îndemnându-I a persista în calea cea bună pe care se află. Învățătorilor din Poiana Sărată, Pavel Birt și David Popp se arată aceiași complăcere în ceea ce privește rezultatul învățământului, în ceea ce privește însă purtarea lor față de înaintestătătorii bisericești și școlari confesionali din comună, se așteaptă, ca pe viitor să se caute a lucra cu dânșii în bună armonie pentru a nu se zădărnici prin dezarmonia de pe acest teren și bunele rezultate ale învățământului.

Deoarece toate îndemnările și ordinele rămân prea desea literă moartă, dacă nu se supraveghează și controlează cu toată acuratețea și severitatea chiar executarea lor, Prea Cucernicia ta ești poftit a controla ducerea în îndeplinire a ordinelor date, nu numai odată pe an cu ocaziunea participării la examenele anuale sau ale vizitațiunii obișnuite canonice, ci de câte ori Ți se dă ocaziunea, a fi prezent în vre-o comună, din vre-o cauză sau alta, sau a căuta aceste ocaziuni anumit, pentru ca inspecțiunea să poată fi mai deasă. O îndreptare se poate face numai îndepinindu-și cu toții, de sus până jos, cu tot zelul, cu toată stăruința toate îndatoriile ce le impune chemarea, altcum nu se va putea ajunge, la nici un rezultat favorabil. Sibiu, din ședința Consistoriului arhidiecezan, sa Senat școlariu, ținută la 18 Ianuarie 1901. Ilarion Pușcariu, Vicar arhiepiscopesc”

Sursa: Arhiva Centrului Ecleziastic de documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, Fond 166 Protopopiatul „Oituz”, dos. 8/1901, f. 2-4.

Anexa nr. 25

Lista electorală pentru alegerea Camerei de Comerț, pe anul 1936,
a firmelor din județul Treiscaune

Secția Comercială, categorie mare: total – 31, din care:

Secția Comercială, categorie mică: total – 749, din care:

După „felul comerțului”:

băcănie – 192

cârciumă – 92;

com. mixt – 76

băcănia, cârciumă, băcănie restaurant, băcănie băuturi – 60

restaurant, bodegă – 49

com. art. alimentare, fructe– 34

com. băuturi spirtoase–27

com. lemne – 23

com. cereale – 20

com. mixt, cârciumă – 16

băcănie, diverse (coloniale, fierărie, manufactură, pompe funebre) – 17

com. cu manufact. – 14;

farmacie – 12

transp.autobuz, trasport marfuri, autotaxi – 11

com. cu postav, textile, pânză – 8

lăptărie – 8

com. cu pielărie – 8

pompe funebre – 7

magazin de modă – 7

com. diferite mărfuri – 6;

bazar, bazar articole tehnice (aparate radio, biciclete) – 5

sămsărie – 5

precupeață – 5

com. cu porțelan, sticlărie – 5

librărie – 4

expl. apă minerală – 3

hotel, restaurant, cafenea – 3

dep. de vin și de bere, etc. – 3

com. cu păsări, pește, porci -3

parfumerie – 3

com. lucruri de mână – 3;

com. mixt, pompe funebre – 2

cinematograf – 2

agentură bancară – 2

agentură comercială – 1

baie de aburi – 1

dep. de benzină – 1

com. materiale de construcție – 1

tutungerie – 1

papetărie – 1

vânzare de mâncări – 1

După localitatea în care funcționau:

Sf. Gheorghe – 142

Tg. Săcuesc – 98

Covasna – 57

Baraolt – 35

Zagon – 17

Aita Mare – 15

Belin – 14

Brețcu – 14

Boroșneul Mare – 13

Bățanii Mari – 12

Ozun – 12

Păpăuți – 12

Poiana Sărată (azi, jud. Bacău) – 12

Sânzieni – 12

Turia – 12

Zăbala – 12

Chichiș – 9

Ghelința – 9

Ojdula – 8

Vâlcele – 8

Cernatul de Jos – 7

Hăghig – 7

Ilieni – 7

Aita Medie – 6

Aita Seacă – 6

Bicfalău – 6

Micfalău – 6

Moacșa – 6

Araci – 5

Belani – 5

Bicsad – 5

Dalnic – 5

Estelnic – 5

Lemnia – 5

Malnaș Băi – 5

Arcuș – 4

Băcel – 4

Comandău – 4

Micloșoara – 4

Valea Crișului – 4

Valea Seacă – 4

Zoltan – 4

Ariușd – 3

Brateș – 3

Catalina – 3

Cernatul de Sus – 3

Chileni – 3

Comolău (azi Reci) – 3

Dobolii de Jos – 3

Harale – 3

Imeni – 3

Oituz – 3

Pava – 3

Petriceni – 3

Poian – 3

Sântionlunca – 3

Surcea – 3

Albiș – 2

Angheluș – 2

Arini – 2

Beșeneu (azi Pădureni) – 2

Calnic – 2

Căpeni – 2

Dobolii de Sus – 2

Fotoș – 2

Ghidfalău – 2

Hilib – 2

Lisnău – 2

Lunga – 2

Mărcușa – 2

Mărtineni – 2

Olteni – 2

Saciova – 2

Sâncrai – 2

Telechia – 2

Țufalău – 2

Zălan – 2

Aninoasa – 1

Bita – 1

Bodoc – 1

Bodoș – 1

Coșeni – 1

Eresteghin – 1

Hătuica – 1

Iarăș – 1

Leți – 1

Lunca Calnic. – 1

Lutoasa – 1

Malnaș Sat – 1

Măgheruș – 1

Mărgineni – 1

Mărtiniș – 1

Mereni – 1

Peteni – 1

Reci – 1

Ruseni – 1

Săsăuși – 1

Tămașfalău – 1

Tinoasa – 1

Valea Secă – 1

Valea Sărată – 1

Valea Zalăului – 1

Voinești – 1

Zalău – 1

Secția Industrială, categorie mare: total – 9, din care:

După localitatea în care funcționau: Sft. Gheorghe – 3; Malnaș – 1; Baraolt – 1; Boroșneul Mare – 1; Olteni – 1; Leț – 1; Tg. Săcuesc – 1.

După felul comerțului: fabrică de spirt – 4, moară sistematică și băcănie – 2; expl. ape min. și prod. chimice – 1; fabrică de oțet – 1; fabrică de lichior – 1.

Secția Industrială, categorie mică, total – 165, din care:

După localitatea în care funcționau:

Lemnia – 18

Turia – 14

Belin – 12

Ojdula – 11

Covasna – 8

Baraolt – 7

Tg. Săcuesc – 6

Brețcu – 5

Ormeniș (azi, jud. Brașov) – 5

Sf. Gheorghe – 5

Aita Mare – 4

Aita Medie – 4

Cernatul de Jos – 3

Estelnic – 3

Mereni – 3

Ozun – 3

Petricani – 3

Sânzieni – 3

Valea Seacă – 3

Aita Seacă – 2

Bățanii Mari – 2

Bodoc – 2

Boroșneul Mic – 2

Cernatul de Sus – 2

Valea Zălanului – 2

Belani – 1

Bodoș – 1

Boroșneul Mare – 1

Catalina – 1

Dalnic – 1

Ghelința – 1

Ghidfalău – 1

Hăghig – 1

Lunga – 1

Micfalău – 1

Pava – 1

Săsăuși – 1

Surcea – 1

Tinoasa – 1

Zagon – 1

După felul comerțului:

moară țărănească – 120

fabr. de spirt – 11

expl. cherestea – 10

moară sistematică – 7

fabr. de oțet – 5

fabr. apei gazoase, fabr. de acid carbonic – 4

fabr. de țiglă și cărămidă – 3

fabr. de bere – 1

fabr. de sobe de lut – 1;

fabricare de postav – 1

producere de deriv. din lapte – 1

S.A. tipogr. „Patria” – 1

uzina electrică

Sursa: S.J.A.N. Covasna, Fond Primăria Sf. Gheorghe, Lista electorală (tabelul nominal) cu membrii Camerei de Comerț și Industrie Brașov, pe 1936, dos.3, f. 3-6.

Anexa nr.26

Registrul statistic comunal al localității Sfântu Gheorghe
pe anul 1929

Registrul statistic comunal al localității Sfântu Gheorghe pe anul 1929, ne oferă o imagine cuprinzătoare asupra vieții publice și private a orașului, cât și despre activitățile economice, culturale și sociale din localitate, în anul 1928, după cum urmează: suprafața totală era de 5883,52 ha, din care: teren arabil 2176 ha, fânețe naturale 517 ha, pășuni 83 ha, păduri 2689 și alte terenuri 302 ha; total locuitori – 10181, din care: după naționalitate: români -2497, unguri -6644, sași -86, evrei -330, germani -258, alți -366; după religie: ortodocși -1600, catolici -2238, protestanți -5203, greco-catolici -225, mozaici -330, mahomedani -184, alții -401; după sex: bărbați -5028, femei -5153; mișcarea populației: născuți -201, morți -196, căsătorii -89, divorțuri-6, nici o sinicidere și nici o crimă; numărul locuitorilor pe profesii: agricultori -2704, din care: 248 proprietari, 1266 muncitori și 1290 arendași; crescători de vite -146, din care: 110 proprietari de cai, 11 proprietari de boi și 25 proprietari de oi; comercianți -88, din care: proprietari de cărciumi și hanuri -37, restaurante -5, cafenele -1, diferite prăvălii -45; funcționari -1188, din care: 615 funcționari de stat și 573 particulari; meseriași -888, din care: patroni -384, calfe -202 și ucenici -302; profesiuni diverse -742, din care: ingineri -5, medici -13, advocați -19 și militari -705. În oraș existau atunci 60 de vînători și 18 pescari; școli 11, din care, 8 de stat și 3 particulare, grădiniță de copii 1, școli primare 3, școli medii 1, școli de meserii 1, școli profesionale 1, licee 2, alte școli 2; învățători și profesori -29, din care 16 suplinitori; elevi -466, din care 101 la licee; numărul clădirilor: 1621, din care: biserici -7, bănci -7, hoteluri -2, internate -4, cooperative -2, cazarmi -2, închisori -2, precum și clădirea primăriei, judecătorie, administrația finaciară, spital, gară, poștă și un monument istoric; numărul fabricilor și întreprinderilor economice -521, din care: 11 întreprinderi (3 mori de apă, 3 fabrici de spirt și câte o fabrică de ciment, cărămizi, ceramică, postav și țesături); rotării -10, tâmplărie și mobilă -32, comerț -55, comerț cu băuturi și restaurane -11, atelier de fierărie -11, atelier de croitorie -32, atelier de încălțăminte -61, măcelărie -16, brutărie -8, cafenea -1, lăptărie -1, altele -256; numărul vehicolelor -304, din care: 74 automobile, 17 autocamioane, 33 trăsuri, 8 gabriolete, 83 căruțe și care cu boi; numărul mașinilor și instrumentele agricole, din care303 pluguri ( din care 300 cu tracțiune animală și 3 cu tracțiune mecanică ), 12 semănătoare, 6 mașini de treierat ș.a; numărul animalelor domestice și a păsărilor de curte: animale domestice -987, din care: 256 cabaline, 372 bovine, 255 ovine, 104 porcine; 2277 păsări de curte, din care 2078 găini; 135 stupi de albine; cele 2176 ha teren arabil au fost însămânțate cu: ovăz -500 ha, orz -400 ha, cartofi -350 ha, grîu -300 ha, porumb -200 ha, trifoi și lucernă -130 ha, alte fânețe artificiale -134 ha.

Sursa: Ioan Lăcătușu, Principalii indicatori statistici ai orașului Sf. Gheorghe, în anul 1928 în „Cuvântul Nou”, Anul XX, Nr. 5461, din 6 august 2009, p. 3-4

Anexa nr. 27

Din Cronica bisericii ortodoxe Bățanii Mari (1925)
alcătuită de preotul Ioan Garcea

1925.

„Înființându-se parohia ortodoxă în Bățanii Mari, cu începerea anului 1925, până la această dată Bățanii Mari aparțineau parohiei Vârghiș încă de la începutul veacului al XIX-lea, am căutat a cunoaște mai multe amănunte referitoare la originea românilor din Bățanii Mari și filiile respective, dar nu am găsit decât foarte puține date scrise și am însemnat și cele rămase în gura credincioșilor ortodocși, de la părinții lor. Creștinii noștri erau botezați în Vârghiș (județul Odorhei), unde i-am găsit înregistrați în „Protocolul Botezaților”, care datează de pe la 1848. Nu știu înainte de această dată cine i-o fi adunat datele și unde vor fi rămas cărțile în care s-au notat unele lucruri privitoare la cult și naționalitate, căci părintele Nicolae Bucșa nu mi-a putut da decât protocolul de care amintesc mai sus. Găsesc însă că în vremea aceea era „preotul botezător” Vătăjan până la 1880, după care figurează Ioan Papuc ca preot care, după spusa românilor, venea tot în a 2-a duminică, pe jos, din Vârghiș (16 km) și ținea slujba fără cantor. Despre acest preot spun oamenii că venea de-a dreptul la biserică (era biserica veche din lemn) și trăgea clopotul, apoi se ducea la epitrop unde se adunau oamenii și-apoi mergeau cu toții la biserică. Protopopiatul atunci era al Cohalmului (Rupea – n.n.).

Pe la anul 1884 a urmat părintele Damian Bucșa din Agoștin (Augustin – n.n.) care a urmat la slujbă, în mod alternativ cu părintele Măerușan – din Măeruș – și cu Ioan Ciucan din Felaita (Aita Medie). În acest timp, mulți copii de români din aceste sate erau botezați de preoții reformați. Nu e mirare dacă încetul cu încetul s-au reformatizat mulți români în vremile acelea, căci nu aveau preot stabil aici și dacă ar fi fost chiar, nu putea trăi cu puținele venite ce avea atunci un preot (mai ales aici în inima Săcuimei, unde preoții români erau atât de batjocoriți). În timpul acesta Bățanii Mari erau sub protopopiatul Cohalmului și ca filie a Vârghișului. În anul 1890 luna Mai în 23 găsim că s-a prezentat întâi, în filia Bățanilor, părintele Nicolae Bucșa, care s-a hirotonit de Mitropolitul dr. Miron Romanul și care a fost instalat în Vârghiș unde trăiește și azi. Acest preot a trăit în condițiuni foarte anevoioase. A avut o familie numeroasă care l-a indispus mult în viața lui spirituală.

În primul rând, ca preot român, era hulit (de unguri) la tot pasul său încât trebuia să fie foarte umilit față de cei ce-l înconjurau. Nici pregătirea pentru viața socială și intelectuală nu o avea după cum o pretindea nevoile timpului, căci nu li s-a cerut atunci preoților români decât, după spusa D-sale, învăța prin Țânțari gimnaziul la un preot – câteva luni – apoi plecau la Sibiu la cursul de „morală” unde îi hirotoneau și-i trimiteau „oi în mijlocul lupilor”. Preoții (calvini) aveau pregătiri superioare pe la Facultățile lor din Cluj de unde veneau în parohiile lor bogate, având posibilitatea de a se instrui mereu abonați fiind la reviste literare, pe când preotul Bucșa Nicolae care nu avea congruă decât o sumușoară foarte neînsemnată iar ca simbrie din parohia sa Vârghiș avea câte o ferdelă de cucuruz pe an de familie, încât de la 20-25 familii nu aduna decât tot atâtea ferdele de cucuruz iar din filii lua anual câte o sumă în bloc, 10 florini pe an și mai puțin – după cum era filia.

Încă în 1923 a primit 100 lei din Bățanii Mari, revenindu-se pe familie 1,30 lei. Căci erau 60 familii. Cu toate că venite nu a avut nici cât un păstor de vite, totuși părintele Nicolae Bucșa a fost mare român. În timpul de 35 de ani cât timp a păstorit pe credincioșii ortodocși din Bățanii Mari, nu a lăsat să treacă nici un român la maghiarizare. Știu bine că în fiecare miercuri, în piața Baraolt cumpăra grâul pentru pâine și cucuruzul, cu ferdela, ferindu-se de a fi văzut de oamenii mai de samă, în fața cărora s-ar fi simțit umilit, ca unii din cei mai săraci, dar cu tot necazul și sărăcia care-l stăpânea nu înceta a ține treji pe credincioșii săi pe care îi mângâia că vor veni zile mai senine pentru români. A venit și războiul din 1916 al României de a ne elibera din lanțurile ruginite ce încătușau viața și simțămintele noastre românești și trecând trupele pe la Vârghiș, ofițerii români au fost găzduiți la părintele Nicolae Bucșa care le ieșise înainte cu lacrimi în ochi. Acum era cel mai fericit că de azi înainte nu se va mai simți în acea stare de inferioritate față de unguri. Suferințele întregului Ardeal prin el erau simțite mai adânc căci numai el era pierdut între unguri unde nu mai auzea limbă românească. De acum era călăuzitorul salvatorilor, era ștafeta Neamului Românesc (prin haosul șovinismului unguresc).

Bucuria lui nu ține mult căci soarta războiului nu a cruțat nici pe români de a nu-i învălmăși în clipe de restriște. Oastea Română s-a retras iar părintele Bucșa își vedea moartea cu ochii. „Ștreangul mă mănâncă!” După retragerea armatei române, a fost imediat legat și purtat pe la Comandamentele armatei ungare în Odorhei de unde, ca prin minune, a scăpat. În timp de 2 ani, până la 1918 Decembrie 1, Armata Română și-a împlinit pe veci opera eliberându-ne, au mai avut ungurii timpul de a-și răzbuna contra românilor de pe aici și din toate părțile; iar acest timp a fost atât de greu pentru părintele Bucșa încât atâta persecuție din partea ungurilor nu a avut în cei 30 ani de mai înainte cât a locuit între ei. În 1918 s-a simțit foarte obosit. Era cam la 69-70 ani. Familia-i încă numeroasă. Puterele-i fizice erau atât de slăbite încât nu credeam că să o mai mâne un an. A rămas mereu la datoria uceniciei lui Hristos alergând din sat în sat prin filii, împărtășindu-le darul Sf. Duh, cu aceeași simpatie cum era mai înainte. În drumul greu al propovedeniei Evangheliei, a căpătat câteva leziuni la piciorul drept și cangrenându-i-se rana a trebuit să i se facă amputația piciorului, pe la genunche punând picior de lemn. De acum nici slujba nu o mai poate face cum se cade. Nu mai poate umbla pe sate. E obosit, e bătrân. Din sarcina-i grea mai lasă și altora, mai lasă și în grija Statului care acum e Stat Românesc.

E mulțumit în sufletul lui că a putut păstra pe români în trei decenii fără să piardă unul și i-a trecut curați puntea critică a războiului, i-a dat țării românești înflăcărați cu cele mai calde sentimente naționale. Statul nu i-a primit! i-a neglijat și în 2-3 ani după „Unire” au început românii a se lepăda de credința strămoșească. Nu știu câți au trecut în timpul, de la 1919 – 1923. Atâta știu că în 1924 au trecut la religia reformată 15 suflete pe care, în 1925 nu i-am putut readuce, deși le-am promis multe, însă în zadar. Mitropolia, văzând pericolul în mijlocul Săcuimei, al românilor, a luat măsuri, a se înființa parohia nouă în Bățanii Mari, dându-i-se ca filii: Aita Seacă, Valea Zălanului, Bodoș, Bățanii Mici, Herculian, Biborțeni și Baraolt. În fiecare sat sunt câte câțiva români care nu cunosc o vorbă românească.

Serviciul divin îl fac românește iar predicația trebue neapărat s-o fac în limba maghiară – altfel credincioșii nu înțeleg nici o vorbă. Copiii au început a înțelege limba românească urmând la școala primară în secția română. Am început a-i învăța cântecele religioase și mai ales răspunsurile la liturghie. În acest scop am înființat „Societatea Tinerimii Adulte Sfântu Gheorghe” în conformitate cu statutele trimise de la P.V. Consistoriu Arhidiecesan Sibiu unde s-au înscris și am înscris în primul an aproape 50 de membri. Întrucât românii sunt foarte săraci în comună, ocupația lor principală fiind păstoritul cu oi și vite, neavând venite, nu am luat ca taxă contribuabilă mare de la tineret pentru fondul societății și am luat câte 20 lei de la fiecare membru activ iar câte 10 lei de la membru ajutător, anual. Chiar să nu fi existat această societate, eram obligat a-i aduna într-un chip oarecare pentru a fi ferit tineretul de propaganda reformatizatoare a preotului ungur local. Ungurii, majoritate fiind în comună, organizează o mulțime de petreceri anual în care cuprind și tineri români, pe care îi numesc de „șefi” și casieri și vătafi la ficiori etc. și în felul acesta îi atrage de partea lor.

Am început a-i strânge seara regulat și a le vorbi din diferite cărți încât după 2 luni am ajuns la rezultat mulțumitor. Am învățat cântece: „Trei păstori se întâlniră”, „O ce veste minunată”, „Nașterea ta Hristoase”, „În Iordan Botezându-te”, toate pe două voci. Crăciunul anului 1925 l-am semnalat încă în ajun seara, cântând afară „În Iordan”, toate cântecele în cor, la fiecare fereastră a românilor, pe rând până i-am colindat pe toți. Făcusem o adevărată surprindere ortodocșilor noștri. Plată nu am luat nimica decât le-am urat sărbători fericite și am plecat la alții. În ziua de Crăciun atâta lume venise la biserică încât abia am încăput. Sărmanii români erau atât de entuziasmați unde vedeau că au și ei preotul lor care să-i îndrepteze pe calea adevărului. După amiază am fugit în Bățanii Mici unde am făcut vecernia, au luat parte toți românii. Le-am predicat despre însemnătatea Sărbătoarei care pentru noi românii e o ocazie de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru că ne-a îndeplinit visul cu ochii. A doua zi am fost în Aita Seacă unde am ținut Sf. Liturghie. Am avut cantor pe Niculae Ticușan din Agoștin care, deși nu are nici un venit de la biserică, totuși vine și acum în fiecare duminică și sărbătoare, pe jos, câte 16 km, numai pentru dragostea de români și dragostea pentru Hristos. După amiazi am fost în Bodoș unde s-au adunat toți la epitropul Bogdan Alexandru. La fel am procedat ca în Bățanii Mici și a treia zi am fost în Herculian unde am 40 țigani. Le-am ținut slujbă și predică în limba română.

Situația averei bisericești: Biserica, edificată în 1900, de credincioșii ortodocși din Bățanii Mari în frunte cu Teodor Mocanu mare proprietar în Bățanii Mari și comerciant care a sacrificat 3/4 din cheltuielile edificării. A contribuit și Dl Eremias Nicolae și Nicolae Mocanu comercianți din Brașov precum și la acoperirea turnului cu tablă și cu unele ornamente în biserică. Avere în bani: În anul 1925, luna Mai, am găsit în casa bisericii 9.540 lei dați cu dobândă 16 %. În anul 1926 am exoperat de la Ministerul Culte 20.000 lei pentru edificarea casei parohiale și 4.500 lei de la Dl Alexandru Iteanu deputat liberal. Din colecții, prea puțin am adunat. La edificarea casei parohiale vom arăta situația banilor proveniți. Locuința preotului e o casă închiriată cu 5.000 lei anual. Plata preotului de la credincioși e: o ferdelă de grăunțe de la fiecare familie și câte un car de lemne aduse din pădurea comunei.”

Sursa: Arhiva Centrului Ecleziastic de documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, Colecția Documente, dos. nr. 759.

Anexa nr. 28

Harta României Întregite – 1919

Sursa: https://ziuadecj.realitatea.net.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” CLUJ-NAPOCA Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și românii din… [303094] (ID: 303094)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIȚIU” CLUJ-NAPOCA Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 și românii din… [303094]

Copyright Notice

Centre De Tratament Bfkt9 [614074]

Suport Curs Drept European 2016 2017 [615229]

Școala Gimnazială Nr.3 Oțelu-Roșu [304831]

Vladbudu@yahoo.com 633 Tehnici De Chirurgie Cu Radiofrecventa Text

CUPRINS ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. [609233]

Proiectarea, realizarea și programarea unei arhitecturi de microcontrolerutilizând un modul de dezvoltare cu FPGA [307620]

Copyright Notice

Similar Posts