ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE [613069]

ȘCOALA DE STUDII AVANSATE A ACADEMIEI ROMÂNE
INSTITUTUL DE ISTORIE ȘI TEORIE LITERARĂ „G. CĂLINESCU”
Departamentul de Filologie

TEZĂ DE DOCTORAT

Opera lui Octav Șuluțiu

Rezumat

Conducător științific:
Acad. prof. univ. dr. Eugen Simion
Doctorand: [anonimizat]
2016

CUPRINS

Introducere / 4

I. Fragmente dintr -o viață, orientări politice / 9

II. Diaristul / 26
II. 1 Diarismul interbelic românesc sau discursivizarea identității / 26
II. 2 Interbelicul românesc – un context existențialist / 48
II. 3 Particularități existențiale în Jurnalul lui Octav Șuluțiu / 60
II. 4 Raportul cu scrisul și contestarea propriului jurnal / 68
II. 5 Manuscrisul pierdut și regăsit. Poetica editorului / 81
II. 6 Jurnalul editat / jur nalul în manuscris / 86
II. 7 Lumea literară interbelică. Scriitori văzuți de aproape / 95
II. 8 Receptarea critică a Jurnalului / 106

III. Prozatorul / 110
III. 1 Considerații generale despre romanul autenticist „enclavic” / 110
III. 2 Proiectele rom anești „freudiene” și „tenebroase” ale tinereții / 121
III. 3 Explorarea patologicului – viziunea criticului vs. vocația romancierului / 126
III. 4 Genealogia ideatică a romanului Ambigen / 132
III. 5 Bisexualizarea culturii și criza identității masculine / 136
III. 6 Di – un caz de hermafroditism psihic / 141
III. 7 Criza identitară, autoportretul ca mutilare și „narcisismul morții” / 153
III. 8 Receptarea critică a romanului Ambigen / 164
III. 9 Romanul Mântuire – sau despre ratarea exemplar ă / 181
III. 10 Receptarea critică a romanului Mântuire / 193

IV. Cronicarul literar / 201
IV. 1 Încercări teoretizante. Cadrul conceptual / 201
IV. 2 Viziunea despre „noua generație” / 213

IV. 3 Postularea unei critici „dogmatice” și hegemonice / 216
IV. 4 Activitatea cronicarului literar Octav Șuluțiu / 223
IV. 5 Scrieri critice despre proză / 229
IV. 6 Scrieri critice despre poezie / 248
IV. 7 Scrieri critice despre critică literară, eseu, memorii, teatru / 260
IV. 8 Receptarea critică a cronic arului literar Octav Șuluțiu / 273
Addenda la Capitolul al IV -lea: monografia Brașov / 284

Addenda . Omul Octav Șuluțiu văzut de alți oameni / 287

Anexă . Lydia, Octav și Anton – oglindiri anamorfotice / 295
Șuluțiu și Holban – convertirea în personaje din Oameni cu joben / 308

Concluzii / 314

BIBLIOGRAFIE / 317

Cuvinte -cheie: Octav Șuluțiu, interbelic, existențialism, autenticitate, sinceritate, jurnal intim,
identitate, alteritate, eul detestabil, biografism, contrad icție, ideologie, marginalitate.

REZUMAT

Subiectul acestei teze de doctorat îl constituie cercetarea operei lui Octav Șuluțiu (1909 –
1949) și relevarea sistematică a „semnelor umanului”1 filigranate în scrierile acestui autor
interbelic marginal. Avatarurile contradictorii, deconcertante ale omului Octav Șuluțiu vor
imprima și textelor acestuia o discontinuitate căreia i-am identificat elementele coezive în
psihologia autodelegitimantă, a utocontestatară a autorului. Metoda adoptată în această lucrare nu
reiterează formula critică a biografismului lui Sainte -Beuve, ci își propune să stabilească
raporturile, relațiile dintre omul Octav Șuluțiu și diaristul, romancierul și cronicarul literar Octav
Șuluțiu. Aceste ipostaze se află, deseori, într -un raport antinomic aparent ireconciliabil. Cel mai
important element de originalitate al acestei cercetăr i rezidă în faptul că este primul studiu
dedicat acestui scriitor care conferă „temei autorului” un rol hermeneutic fundamental și
structurant.
Scopul prezentei lucrări este de a aborda cvasiexhaustiv – în limitele unei minime
relevanțe estetice – opera lui Octav Șuluțiu, a receptării ei critice și a contextului cultural și
literar cu care aceasta comunică. Jurnalul și romanul Ambigen – cele mai consistente valoric din
cadrul operei autorului analizat – au fost interpretate pornind de la problematica identitară care
traversează tectonica textelor – nesesizată decât superficial până acum –, însă esențială pentru
relevarea modernității acestui segment din opera șuluțiană. Pentru a stabili locul ocupat de acest
scriitor pe harta interbelicului românesc, am indicat diferențele specifice și zonele de interferență
cu alte romane sau jurnale intime din epocă . Miile de cronici literare sau articole de atitudine
semn ate de Șuluțiu în presa anilor 19 30-`40 – dintre care mu lte modeste, simpliste ori irelevante
– nu au fost decât în parte prezentate sau menționate.
În ansamblul ei, opera lui Octav Șuluțiu se situează sub semnul contradicției și se
structurează în jurul avatarurilor eului detestabil . Aceste caracteristici fun damentale îl plasează
pe autorul Octav Șuluțiu într -o paradigmă în care fantasmele eșecului exercită un magnetism

1 Eugen Simion, Fragmente critice , vol. II, Editura Scrisul Românesc, București, 1998, p. 225 .

ineluctabil. Problematica disoluției identitare și vocația confesivă îl includ într -un orizont al
„autenticismului ” și îi configurează un prof il existențialist. De asemenea, deschiderea, ebuliția
culturală, profuziunea de planuri și proiecte în care s -a implicat, modul panicard și abrupt de
escaladare a existenței, implicarea totală în literatură îl recomandă ca pe un exponent al unui
modus vive ndi „experiențialist”. Renegarea – la sfârșitul anilor `30 – a eului regresiv, convulsiv,
patetic, care își trăia dramatic crizele identitare și morale, instalarea aparent confortabilă în
ratare, în albia absurdă a istoriei, „progeria” îl plasează, de asem enea, pe Șuluțiu în contextul
mentalitar antinomic al interbelicului românesc.
Interbelicul nu se prezintă, retrospectiv, doar ca o epocă a celor mai radicale procese
literare inovative, ci și ca o perioadă care nu doar a favorizat contradicția, dar a cu ltivat -o cu
asiduitate. Eșecurile și contradicțiile lui Șuluțiu sunt și ale comilitonilor săi. Însă, în cazul
autorului discutat, acestea sunt mai evidente. Tehnicile escamotării nu îl caracterizează pe acest
personaj, care se salvează prin sinceritate , prin „șansa” de a fi , în textele sale – așa cum preciza
Eugen Ionescu –, „acut în durere” . Șuluțiu ilustrează mai limpede contradicțiile anilor `30 -`40
decât Anton Holban, Camil Petrescu sau M. Blecher. Din imperfecțiunile operei lui marginale
respiră atmosfera de vitalitate agonică a acelor a ni.
Raportată la scrierile azi canonice ale interbelicului, opera lui Șuluțiu se circumscrie unei
marginalități asumate, constitut ive, semnificante. Fără operele marginale, imperfecte, ale unor
Șuluțiu, Constanti n Fântâneru, H. Bonciu, Ion Biberi etc. nu se pot înțelege nuanțat consistența
centrului și limitele de demarcație dintre „central” și secundar, și nici comunicarea subtilă dintre
cele două. Scrierile șuluțiene au relevanță și pentru a defini și a înțelege structura „secundarului”
și modul lui de existență în interbelic. Un roman ca Ambigen este plasat intenționat (subiect,
„tipologia” personajului, indiferența pentru sens, construcție etc.) de către autorul lui într -o zonă
situată „în afara” centrului câmp ului literar, ocupat atunci de Camil Petrescu, Hortensia Papadat –
Bengescu, Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu. Iar zonele „adiacente centrului sunt cele
locuite de pluritate și imperfecțiune, de diversitate și secundar, de disperare și concretețe, de
inconsecvență și detaliu, de varietate, digresiune și alienare”2. Opera „imperfectă”, „secundară” a
lui Octav Șuluțiu ilustrează specificitatea unui moment cultural efervescent, deschis spre
experiment, spre inovație, în care tocmai se nășteau primele interogații despre identitate. În
același timp, „opera imperfectă” c omunică mai mult despre autor decât cea care se apropie de

2 Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului , trad. de Livia Szász Câmpeanu, Editura Univers, București, 1997, p. 8 .

inefabila și imposibila de atins „desăvârșire”. Opera imperfectă creează „efectul de uman”,
biograficul irumpe din „neglijențele”, din fluctuațiile valorice ale operei.
Opera imperfectă este stră bătută de ființa autorului viu. De aceea, astfel de texte pot fi
citite ca niște deghizate autobiografii, ca niște jurnale intime ale încercării de a scrie o operă. Cu
alte cuvinte, î n acest tip de scrieri se află filigranat jurnalul intim al eșecului oper ei imperfecte de
a deveni Operă. O astfel de operă se poate salva prin dramatizarea acestui eșec, prin surprinderea
condamnării la „secundar”, a confruntării autorului cu propriile limite .
O altă intenție a acestei teze de doctorat este să releve temati ca identitară din Jurnal și
Ambigen , unică în contextul interbelic românesc prin recurența și complexitatea ei, dar și să
surprindă contradicțiile, derapajele, scăderile valorice ale acestei opere. Lucrarea nu îi atribuie
merite inexistente prozatorului Șu luțiu, dar își propune să identifice temele originale, chiar dacă
turnate într -o formă deseori improprie, neglijentă. Pe parcursul întregii teze, am ur mărit și am
încercat să explic contradicțiile dintre critic și diarist sau dintre autorul Ambigen -ului și cel al
romanului Mântuire , care fac din Octav Șuluțiu un „personaj ” inedit al literaturii noastre. Tocmai
de aceea, mi s-a părut necesar să conturez și profilul uman, nu doar literar al acestui scriitor
straniu al interbelicului românesc și, în pl us, să surprind o parte din atmosfera acelor ani, acel
cadru mai larg, plin el însuși de contradicții, în care un autor singular precum Șuluțiu, în fond , un
marginal, dar conectat intens la viața culturală a epocii sale, scria, citea, iubea, se detesta,
simțindu -se foarte singur și amenințat… de el însuși.
Având un caracter monografic, această lucrare de doctorat abordează , inevitabil, texte de
factură diferită: jurnal intim, romane, cronici literare. În consecință, metodele de cercetare
coexistă, predo minând cea istoric o-literară, descriptivă, și cea analitică, hermeneutică. Metoda
analitică este o consecință a celei descriptive, căutând un sens în detaliile furnizate de incidența
dintre creație și biografie, propunându -mi să confer coerență și zonelor interstițiale ale acestei
opere. Am urmărit avatarurile eului detestabil – figura particularizantă și structurantă a operei lui
Octav Șuluțiu, care explică parțial contradicțiile acesteia. Interpretarea rămâne subordonată
intențiilor textului și am evitat să o transform într -o ficțiune critică.
Fiecare capitol al lucrării se încheie cu o prezentare care conține, separat, receptarea
critică a Jurnalului , a romanelor Ambigen și Mântuire , dar și o receptare critică a cronicarului
literar. Aceasta este prima c artografiere cvasiexhaustivă a receptării critice întreprinse vreodată
în cazul operei lui Octav Șuluțiu. Au fost identificate, în periodice, și prezentate succint cronicile

literare despre operele lui Șuluțiu semnate atât de criticii importanți, cât și ce le ale unor
„foiletoniști” azi uitați. Astfel am configura t metamorfozele „orizo ntului de așteptare” interbelic
și am releva t modalitatea în care ceea ce în sincronie e ste perceput ca fiind „central” în diacronie
se transformă în „secundar”.
Capitolul I („Fragmente dintr -o viață, orientări politice”) constituie o prezentare generală
a vieții, a ac tivității culturale șuluțiene, o cartografiere a modificărilor ideologice survenite în
perioada 1929 -1949 , dar și o trecere în revistă a posterității acestui sc riitor . În prima parte a vieții
sale pline de lipsuri, de complexe, Octav Șuluțiu și -a urmat vocația confesivă și a reușit să redea,
credibil și patetic, confruntarea lui cu existența, cu propriul temperament, cu el însuși. Însă
mișcările regresive ale vie ții și structurii lui intime l -au îndepărtat de ceea ce ar fi putut deveni
opera lui. Traiectoriile unei astfel de existențe contradictorii și dramatice am încercat să le
conturez în Capitolul I al acestei teze, cu o valoare mai degrabă orientativă pentru analizele
detaliate din capitolele viitoare. De asemenea, am selectat, din textele diaristice, din manuscrise
sau din cronicile literare , fragmente care clarifică modificările ideologice și politice ale
„ciclotimicului”, umoralului Șuluțiu, evidențiind poziția net antimarxistă, anticomunistă, cea
anti-germa nă (din anii `30) și alunecarea , ulterior, spre îmbrăț ișarea unui naționalism moderat.
După 23 august 1944, Șuluțiu devine, cum era de așteptat, un vocal susținător , disperat -temător ,
al noii ordini s ociale.
Capitolul al II-lea („Diaristul”) se deschide cu prezentarea modalit ăților în care erau
perceput e, în epocă, „jurnalul intim”, „literatura confesivă”, axându -mă și pe identificarea
particularităților climatului existențialist interbelic românesc – căruia Jurnalul lui Octav Șuluțiu
îi aparține în mod organic .
Efervescența și profuziunea jurnalului intim românesc din deceniul al patrulea al
secolului trecut sunt legate indisolubil de modificarea paradigmatică a perspectivei asupra
epistemei identi tare. Nu se produce doar o metamorfoză a modalității în care individul ia act de
sine, ci și o restructurare a regimului discursului despre sine, un discurs de cele mai multe ori
alienant, negator sau interogativ, care corespunde și se mulează pe discontin uitățile eului și pe
conștiința acestei discontinuități.
Proliferarea jurnalului intim, în accepție modernă, survine ca un efect al modificării
raportului dintre eu și lume, un efect al autoreprezentării ca alteritate în raport cu un spațiu care
nu mai f avorizează senzația de apartenență, de integrare. Iar acest „spațiu” este, de multe ori,

propria interioritate. Jurnalul ar surprinde, ar nara destinul unor dezrădăcinări – ontologice,
etnice sau sociale. Formula j urnalul ui intim contaminează literatura au tenticistă, care se vrea un
document cât mai veridic al unei aventuri existențiale. Eul biografic își face tot mai mult loc în
omul care scrie și se construiește scriind. Limbajul romanesc se visează sau se travestește într -un
limbaj diaristic – mai credib il, mai denotativ, mai puțin metaforizant. Naratorii (dar și autorii)
sunt sau își propun să fie confesivi, lucizi. A u mania autoanalizei. Coerența, epicul, grija pentru
construcție trec în plan secund atunci când nu sunt eludate cu bună știință. Autorul c oboară de pe
piedestalul romanesc pe care romantismul îl așezase. Autorii români învață să spună Eu. Întâi
ezitant, în jurnale, apoi în literatura lor. Iar cel care spune „eu” deja pune o problemă identitară.
Iar identitatea, cum preciza Paul Ricoeur în Temps et récit , se constr uiește ca o operațiune
narativă. Și Jacques Le Rider remarca , în siajul teoriei ricoeuriene, că „a utobiografia și jurnalul
intim constituie cele două forme majore ale constituirii identității prin narațiune”3.
Deși nu mi -am propus să conturez poetica scriiturii intime românești interbelice, mi s -a
părut util să menționez câteva puncte de vedere vehiculate în presa vremii, relevante pentru
profuziunea literaturii subiective sau confesive din anii `30. Această suc cintă trecere în revistă a
unor perspective despre literatura subiectivă are funcția de a surprinde modificarea unui climat
spiritual, având ca finalitate adoptarea unui nou limbaj .
Concluzia acestei părți a prezentei teze e că r omanele „autenticiste” au furnizat diariștilor
un limbaj specific care să se plieze pe realitățile eului, o anumită deteatralizare a raportului cu
propriul scris, un limbaj care să creeze o realitate a sinelui. Iar jurnalul, sub incidența climatului
onto-cultural, a funcționat ca un creator al unui discurs despre „sine”, care va deveni spațiul de
desfășurare a unei problematici identitare.
Dintre toate scrierile intime confesive din interbelic , am demonstrat că Jurnalul lui Octav
Șuluțiu pune cel mai insistent și într -o modalitate neobișnuit de modernă problema identităț ii,
percepute ca disoluție, ca eșec al ipseității. Jurnalul șuluțian propune un personaj care încearcă,
sisific, să se posede, să aibă acces la o „ființare” ardent dorită , însă inaccesibilă . Propune un
personaj -absurd, care, ironic și paradoxal, ființează prin suma vacuităț ilor pe care le resimte
dramatic .

3 Jacques Le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității , traducere de Magda Jeanren aud, Editura Universității
„Al.I. Cuza”, Iași, 1995 , p. 55 .

Jurnalul lui Octav Șuluțiu este un text-nu, un text destinat arderii, distrugerii. Deci un
text pe care autorul îl „sinucide”, căruia îi anulează ex istența prin clauza testamentară respectată,
accidental, doar parțial („clauza autoeliminării”) . Personajul -narator al Jurnalului devine astfel o
ființă -nu. O ființă care eșuează în proiectul existențial, care se oprește, simbolic, din trăit. Și, mai
mult, care uneori spune da acestei ființe -nu, pe care, tragic și dramatic, o acceptă, întrucât ființa –
nu are un caracter ineluctabil, se înfățișează ca un dat imanent al propriei structuri interioare. În
acest caz, nu procesul individuației este surprins, ci pr ocesul conștiinței aneantizării, al
apartenenței la anonimat.
Dar e xistențialismul funciar șuluțian este diferit, dacă nu chiar opus pe alocuri, față de cel
al epocii interbelice. Nu are nici o legătură cu virilitatea, activismu l, profetismul, actul huli ganic
sau gratuit, cu atingerea „absolutului trăirii”, cu antiistorismul, cu viziunea esc atologică sau cu
învest irea „experienței” cu un atribut gnoseologic. Personajul șuluțian este abulic, pasiv, de cele
mai multe ori indiferent, mizantrop, unul care își repetă, mantric, că e stupid sau ridicol .
Jurnalul relevă, fără ca autorul să fi fost conștient de ace asta, o altă dimensiune
existențialistă decât cea cu care ne -am obișnuit. Propune un „eu detestabil”, un „eu absurd”, fără
destin și, deci, fără devenire , care se ipostaziază dramatic în propriile lui absențe identitare sau
ființiale. Un existențialism nu apropria t cultural, un existențialism nu de factură „trăiristă” străbat
paginile acestui jurnal, ci un existențialism organic, „biologizat” al cărui spațiu de desfășurare îl
constituie confruntarea convulsivă, lucidă, cu propriul vid existențial.
Rezultă, din de monstrația mea, că Jurnalul lui Șuluțiu conține unul dintre cele mai
tensionate și mutilante raporturi negative cu propria ființă. Dacă la M. Sebastian politicul,
contextul tragic, antisemitismul angoasează, dacă la Jeni Acterian sau în însemnările subiect ive
ale lui Eugen Ionescu thanatofobia constituie nodul gordian dramatic al scrierilor confesive, la
Șuluțiu negarea propriei persoane, forța cu care se detestă, surprinderea propriei vacuități,
imposibilitatea oricărei transgresări a unor limite insurmont abile sunt ele mente care
particularizează, conferind substanță acestei ontologii negative.
Aportul istoric o-literar al acestui capitol e constituit de compararea manuscrisului
jurnalului cu varianta editată. Colaționarea a relev at limitele tehnicii de editare. Cercetarea
manuscriselor primelor caiete de însemnări confesive (1927 -1929) păstrate în arhiva Muzeului
Național al Literaturii Române relevă faptul că intervenția cenzurii politice a fost mai pregnantă
decât a lăsat să se înțeleagă editorul Jurnalului , criticul Nicolae Florescu, dar și că selecția

editorului este în spiritul literaturizării și al unei omogenizări estetice. Modelul care a slujit
acestei ediții este unul eminamente literar. Această formă a jurnalului propusă de Nicolae
Florescu fluidizează, într -adevăr, textul, elimină redundanțele, însemnările lipsite de
expresivitate, face mai coerente și inteligibile niște pagini care se hrănesc din haoticul și
aleatoriul cotidianului, al evenimențialului. Însă acest jurnal dramatic prin însuși destinul pe care
autorul i l -a impus conține, de fapt, mai puțină literatură, și mult mai multă viață, în stare brută și
inavuabilă, decât pare atunci când parcurgem Jurnalul tipărit.
În Capitolul al III-lea („Prozatorul”) metoda descriptivă utilizată este ilustrată prin
prezentarea succintă a romanelor aflate în eboșă, colaționarea manuscrisului Ambigen cu varianta
publicată în 1935 și raportarea fragmentelor apărute în presă din romanul Un om caută
mântuirea cu varianta tip ărită în 1943 , intitulată Mântuire . De asemenea, am identificat și
prezentat mărturiile contemporanilor despre omul Șuluțiu din paginile memorialistice sau
diaristice ale acestora pentru a argumenta metamorfoza deconcerta ntă a romancierului printr -o
modificare radicală a omului „biografic” .
Criza predominant ontologică și existențialistă din Jurnal devine o criză a falimentului
masculinității în romanul Ambigen, personajul fiind un efect biologizat al bisexualizării culturale
– un caz de hermafroditism psihic. Ambigen este raportat atât la Sex și caracter de Otto
Weininger (a cărui influență Șuluțiu o va recunoaște într -un interviu), cât și la reprezentanții
moder nității vieneze de la confluența secolelor al XIX-lea și XX , cu care, structural, O. Șuluțiu
consonează .
Puține legături se întrevăd între ideologia criticului Șuluțiu și poetica autorului Ambigen –
ului. Acest roman pare, raportat la conservatorismul crit icului, un accident. O operă care și -a
devansat autorul, nu prin valoarea ei intrinsecă, ci prin originalitatea tematică și prin
modernitatea unor intuiții prezente în acest straniu – atât pentru contextul literar românesc, cât și
pentru destinul lui Șuluț iu – roman. Gândirea „tare”, în termenii lui Vattimo, a criticului
modernist Șuluțiu se opune „gândirii slabe” a autorului Ambigen -ului, care conține anumiți
germeni ai unui postmodernism avant la lettre și pune problema identității, a raportului masculin
/ feminin, prefigurând astfel „studiile de gen” ( gender studies ).
Dacă Anton Holban propunea „romanul static”, Ambigen propune „personajul static”,
personajul prins în propria ființă imobilă ca într -o carapace, care ia act de propriul faliment
ontologic . Personajul Di se situează între limitele asfixiante ale eșecu rilor propriilor individuări.

Dacă la Camil Petrescu dezeroiz area personajului este parțială, Șuluțiu continuă, până la ultimele
consecințe, acest proces prin nega rea noțiunii de Personaj – creân d un tip de personaj care
trăiește în orizontul arlechinesc al unui anti -destin. Din cineva , personajul tinde să se transforme
în nimeni sau nimic . Un nimeni lucid, fără voință, abulic, vegetal, pentru care neantul exercită un
magnetism irezistibil, întruc ât este singurul care poate soluționa acest dramatism reținut al
rupturilor și îngrădirilor e xistențiale . Modalitatea în care este construit personajul din Ambigen
diferă profund de arhitectonica personajelor camilpetresciene, holbaniene sau eliadești. În primul
rând, c erebralitatea este înlocuită de o instinctualitate lucidă. Personaj ul devine anormal, bizar,
atipic, „bolnav ”, cu gesturi ilogice sau incoerente factologic. În al doilea rând, d ispersia unității
personajului este împinsă spre limita comunicab ilului. Nu mai este vorba doar despre
discontinuitatea teleologică a personajului, ci despre aglomerări aleatorii de euri disjuncte. Odată
cu Di, începe să „trăiască”, în romanul românesc , persona jul mediocru, devitalizat și inerțial,
aflat într-o continuă stare de suspensie, care prefigurează personajele absurde din Molloy al lui
Beckett sau din piesele lui Eugen Ionescu .
Fina, coerenta și inteligenta analiză psihologică holbaniană sau camilpetresciană este
înlocuită, la Șuluțiu, de analiza contorsionată , crispată a unei psihologii reziduale, anormale,
pregnant diferite . Exclamațiile șuluțiene „sunt vid”, „nu pot să mă FAC ”, „nu sunt nimic. Mă
neg, mă neg” sunt simptomatice pentru această literatur ă a non -ipseității. Această proză,
autodiegetică, c e recur ge la formula jurnalului intim nedatat, este tributară mai puțin modelelor
Proust, Gide sau Papini, Huxley – cele mai cunoscute și cultivate în epocă. Este afină, mai
degrabă , cu Omul din subterană dostoievskian, cu Procesul sau Metamorfoza lui Kafka, cu
Manechinele lui Bruno Schulz, dar și cu prozele modernității vieneze (Arthur Schnitzler, Hugo
von Hofmannsthal, Karl Krauss și, mutatis mutandis , conturează, cu, evident, mai puțină
complexitate, profilul musilianulu i „om fără însușiri”). Non -eroul din Ambigen păstrează doar
semnele alterate ale propriei umanități reziduale. Nu se află doar la marginea societății, dar este
înstrăinat și de substanța lui umană .
Personajul -narator din Ambigen , Di, este un accident, un efect biologizat al unei tendințe
de fe minizare a culturii și o formă antropomorfizată de amestec dezechilibrat al elementelor
masculine și feminine la nivelul unei singure ființe hibrid. Di ilustrează doar prima parte a
teoriilor weiningeriene, cea legată de „formele sexuale intermediare”, fii nd, bineînțeles, un
personaj anti -weiningerian, incarnând tot ceea ce filozoful austriac detesta cu fervoare: regresia

masculinității pe fundalul hipertrofiei elementelor feminine, abulia, lipsa de voință, pasivitatea,
vegetalizarea ființei etc.
Ca și în Jurnal , romanul Ambigen abund ă de tropii autonegării, al cărei corolar este
atracția irezistibilă pe care dispariția fizică o exercită asupra personajului. Ambigen surprinde
istoria unui faliment identitar și uman, povestea unei degradări, care începe pri n contestarea
sinelui și se termină cu acceptarea non -sinelui, a regresiei într -o stare obiectuală. Acceptarea
dezabuzată a unei condiții existențiale degradate este sinonimă cu abandonarea proiectului
identitar. Personajul este prins într -o carcasă care î i permite o minimă evoluție. Procesul
introspectiv e sinonim cu repetarea, fie mai furibundă, fie mai resemnată, a acel uiași imn al eului
care se detestă.
Problematizarea identității sau a neputinței identificării de sine, a raportului dintre eu și
non-eu afectează acest roman „enclavic” atât la nivel formal, cât și în subteranele lui:
fragmentarea aleatorie a narațiunii, „babelizarea” arhitecturii geometric e a textului, disoluția
epicului, intruziunile eseistice, dezeroizarea personajului, detabuizarea trupului, biologia
crepusculară, cultivarea anormalității și a patologicului sunt doar câteva dintre particularitățile
care individualize ază acest roman.
Rom anul Mântuire (1943) este interesant mai puțin prin el însuși, cât prin raportul
antinomic cu Ambigen sau prin raportul anamorfotic cu Jurnalul , adică mai mult prin temă decât
prin realizarea propriu -zisă, care este, î n fond, un eșec . Acest roman este rele vant mai degrabă
pentru ceea ce comunică despre psihologia lui Octav Șuluțiu decât despre psihologia chinuită,
interogativă, lipsită de verosimilitate a personajului central , Leontin .
Mântuire se încadrează poeticii romanești a secolului al XIX-lea – proză obiectivă,
psihologică, la persoana a III -a, cu un desuet narator omniscient, care își ironizează unele
personaje și pactizează cu altele. Naivitatea și vetustețea perspectivei naratologice sunt
deconcertante, în special venind de la un autor al cărui de but curajos se circumscria făr ă dubiu
romanului „autenticist” . Influența dostoievskiană este evidentă în trama narativă, în dialogurile
despre existența răului, a binelui, a mântuirii, în plasarea eroului într -un orizont al revelației, al
rupturilor existe nțiale. Explorarea fondului mistic, metafizic, religios este doar un proiect al
cărții, nu și o realizare – profunzimile pe care mizează Șuluțiu nu depășesc nivelul crochiului.
Romancierului îi lipsesc verosimilitatea, forța epică de a da substanță unei av enturi mistic –

ontologice, capacitatea rară, a marilor autori, de a face credibil parcursul contorsionat, tragic al
unei conștiințe.
În cazul romanului Mântuire , metoda hermeneutică este tributară parțial psihocriticii.
Romanul este interpretat dintr -o perspectivă biografică, explicând eșecul valoric în termenii
oferiți de propriul Jurnal și de modificările survenite în ideologia cronicarului Șuluțiu. Romanul
e un caz insolit în literatura română, întrucât reflectă drama autorului său: metamorfoz a radicală
de la romanul de debut, Ambigen , produs al contextului existențialist și autenticist de la începutul
anilor `30, la cel de -al doilea roman. Am explicat acest regres valoric cu argumente biografice
extrase din jurnalul intim sau din afirmațiile c riticului Șuluțiu, completate cu mărturii ale
contemporanilor. Analiza romanului (intriga, eroul de tip dostoievskian, perspectiva narativă
etc.) demonstrează nu atât evidentul eșec valoric, cât dorința inconștientă a autorului de a -și
reprezenta drama int erioară, caracterul său dedublat, propriul eșec existențial.
Deși tratate în maniere diferite, scrierile șuluțiene (fictive sau confesive) au un numitor
comun: problematica identitară. Și Ambigen , și Jurnalul , și Mântuire vorbesc, în maniere
distincte, de spre o ruptură identitară, despre neadecvarea la existență, despre încercarea eurilor
de a (se) transgresa , de a ființa .
În Capitolul al IV-lea („Cronicarul literar”) metoda de cercetare descriptivă este
preponderentă. Am prezentat , cronologic, atât activitatea cronicarului literar din revistele
importante la care Șuluțiu a semnat cu regularitate ( Familia , România literară , Gândirea ,
Revista Fundațiilor Regale ), cât și colaborările c u un anumit grad de relevanță la Ultima oră ,
Vremea , Azi, Reporter , Axa, Viața R omânească , Apărarea etc. Am analizat articolele „ teoretice ”
(despre conceptele de originalitate, noutate, autenticitate , viziunea despre „ noua generație” etc. ),
dar și cronicile pe care Șuluțiu le -a semnat despre cele mai importante roman e, volume de
poezie, critică literară, memorii și teatru (în subcapitole distincte) apărute în perioada 1929 -1949 .
Cronicarul literar Octav Șuluțiu prezintă mult mai puțin interes decât romanci erul sau
diaristul . Cu toate acestea, Șuluțiu a fost perceput, în primul rând, în calitatea sa de „critic”, care,
în interbelic, a scris două romane și căruia i s -a descoperit întâmplător, la 25 de ani de la moartea
prematură, un jurnal de excepție.
În exegezele anterioare dedicate acestui scriitor, ipostaza criticu lui Șuluțiu prevalează
asupra diaristului sau romancierului. Cea mai simptomatică, în ansamblul operei șuluțiene, a fost
considerată figura criticului . Această lucrare propune un alt punct de vedere, care coincide și cu

perspectiva diaristului Șuluțiu – artificialitatea ipostazei criticului, nereprezentativitatea acesteia,
și care a jucat un rol nefast atât în existența omului și autorului Șuluțiu, cât și în dinamica
posterității sale. Se inversează perspectiva propusă de N. Florescu și de mai toți comentat orii
operei lui Șuluțiu. Criticul este abordat, în această teză, și din perspectiva diaristului, perspectivă
care îl înscrie, de asemenea, pe autorul discutat în zodia contradicției.
În același timp, t extelor critice semnate de Șuluțiu li se pot aduce și li s-au adus multe
reproșuri: didacticism, prolixitate, stil greoi sau absența unui stil, neglijențe în exprimare –
defecte de care lucidul Șuluțiu era conștient. Însă onestitatea intelectuală a „foiletoanelor”
semnate de el, justețea, puseurile de intuiți e axiologică remarcabilă, echilibrul lor ideologic, într –
o epocă dominată de derapaje penibile, concurează la realizarea unei figuri c e trebuie reținută și
al cărei profil, în același timp simpt omatic și nesimptomatic pentru acea perioadă , nu este lipsit
de semnificație. Deși verdictele estetice pe care le pronunță despre cărțile recenzate sunt dintre
cele mai tranșante, raportul omului Șuluțiu cu ideea de critică este unul nesigur, angoasant.
Șuluțiu a idealizat mult critica literară. Presiunea acestei fa ntasme l -a paralizat și l -a
determinat să rămână cantonat în spațiul intermediar, însă perceput ca inferior, al
„foiletonisticii”. Când a încercat să facă pasul spre critică, spre un studiu mai consistent
cantitativ (Introducere în poezia lui George Coșbuc ), a eșuat în locuri comune și didacticism. E
psihanalizabilă, pentru cineva care a scris mii de cronici literare, însă nici o carte de critică (deși
a visat asta), modalitatea în care Șuluțiu idealizează critica serioasă – transformând -o, psihic,
într-o Arcadie inaccesibilă.
Chiar dacă programul teoretic al criticului Șuluțiu pare vetust și rigid pentru o epocă a
rafinamentelor sceptice, acesta se disipează atunci când așa -zisul critic dogmatic devine
cronicarul atent, informat al unor texte febrile, ineg ale, care îmbină didacticismul cu intuiții
surprinzătoare și care denotă un bun -gust și o echidistanță care îl apropie de un Pompiliu
Constantinescu.
Echilibrul pedant -demonstrativ din textele de la începutul anilor `30 e substituit în doar
câțiva ani de un limbaj violent -resentimentar, militant, în care e tot mai vizibilă osatura politică.
Perspectiva europeană, „internaționalistă” se metamorfozează într -una pregnant etnocentristă.
Din 1938 -39, Șuluțiu devine dogmatic, dar în cu totul alt sens decât cel pe care el însuși îl
preconizase cu doar câțiva ani înainte. Capacitatea de disociere uneori nuanțată se transformă

într-o tot mai accentuată poziție care refuză noutatea, modernitatea și modernismul ,
democraticul, nuanța.
Textele critice militante, virulente contrastează cu părerea proastă pe care diaristul Octav
Șuluțiu o are despre foiletonistul Octav Șuluțiu. Critica literară e învest ită de către timidul,
nesigurul (pe el însuși) Șuluțiu cu atribute masculine, virile, devenind o metaforă a autorității.
Omul Șuluțiu se va identifica, spre sfârșitul anilor `30, cu criticul Octav Șuluțiu și va încerca să -l
renege pe autorul romanulu i Ambigen și, implicit, pe diaristul din anii `30.
Conflictul identitar de la începutul deceniului al treilea se rezolvă parțial prin
identificarea cu masca „criticului”. Astfel, a scrie „critică” a însemnat , pentru Șuluțiu , a încerca
să rezolve o criză existențial -identitară , a echilibra un temperament predispus la excese, la
dezordine. A scrie „critică” a coincis cu aproprierea unui eu străin structurii sale, vocației sale
confesive. Săvârșirea oficiilor de cronicar a reprezentat doar una dintre formele , poate cea mai
subtilă, în care Șuluțiu s -a detestat în continuare, aplicându -și tot mai apăsat masca cronicarului
obiectiv și dogmatic, până când ființa -nu din Ambigen și din Jurnal au rămas fără aer.
În Addenda („Omul Șuluțiu văzut de alți oameni” ) am prezentat și analizat referirile la
Șuluțiu ale celor care l -au cunoscut (Ștefan Baciu, Maria Banuș, Eugen Ionescu, Lucian Blaga,
Mircea Eliade, Jeni Acterian etc.) . Mărturiile contemporanilor se opun într -o mare măsură
profilului uman chinuit, existenția list, degajat de paginile însemnărilor intime. Prea puțin din
negativitatea, din furia autocontestării, din drama identitară comunicate de Jurnal sau Ambigen
par să -i aparțină omului „dintre oameni” Șuluțiu. E doar o altă contradicție, din șirul lung de
contradicții care par să -i fi guvernat existența.
Mărturiile congenerilor aduc la iveală alte două tipuri de eu. Pe lângă eul detestabil , pe
lângă ființa -nu care traversează paginile Jurnalului sau ale Ambigen -ului, pe lângă eul mască din
cronicile literare (autoritar, vehement, militant) și eul livresc (serios, cu pretenții abisale și etice),
din Mântuire , apar și alte două ipostaze ale proustianului „eu supe rficial”: eul ludic al anilor `30,
și eul rigid -agresiv , al anilor `40 Liantul acestor „euri” îl constituie inadaptabilitatea, vocația
marginalității, revolta împotriva lui însuși, timiditatea acestui personaj contradictoriu, febril, care
nu s-a înțeles ni ciodată, sau s -a înțeles greșit, mergând mereu împotriva lui însuși.
Anexa acestei lucrări de doct orat constituie o continuare a C apitolului I. Este analizată,
cu detalii furnizate de istoria literară , povestea de dragoste și gelozie din triunghiul amoros Octav
Șuluțiu – Lydia Manolovici – Anton Holban. Sunt citite în oglindă atât Jurnalul și Ambigen , cât

și Jocurile Daniei , care au, în centrul lor, același personaj fascinant și contradictoriu , Lydia. Este
analizată, de asemenea, și relația tumultuoasă dintre Holban și Șuluțiu. Aceste trei personaje se
vor „reîntâlni” în romanul de șa ntaj Oameni cu joben (1941) de Zaharia Stancu, unde Șuluțiu va
deveni insipidul Anton Hâlmu, iar Anton Holba n va purta caragialianul nume Traian Balea.
„Anexa” clarifică multe dintre scenariile fanteziste pe care im aginația criticilor români le -a creat
și reconstituie , documentat , poate cel mai fructuos, din punct de vedere literar, triunghi erotic .

În concluzie, această teză nu a intenționat să valorizeze mai mult decât era cazul opera lui
Octav Șuluțiu, ci să indice prezența unor intuiții excelente, unor problematici originale,
denunțând, totodată, căderile, eșecurile, ratările acestor scrieri inegale.
De asemen ea, miza acestei lucrări nu a fost de a reevalua locul pe care Șuluțiu îl ocupă în
literatura română, deși Ambigen -ul ar fi trebuit să aibă o posteritate mai vie și interpretări mai
nuanțate, însă pudibonderia autohtonă a culturii scrise a fost sinonimă cu cecitatea legată de
anumite inovații aduse de acest roman. Aceasta și pentru că autoficțiunile, romanele
„mizerabiliste”, scrise după 2000, în care sexualitatea e și o problemă identitară, sunt tributare
mai mult unui autor ca Șuluțiu decât unui Holban, C amil Petrescu sau Eliade.
Locul literar al lui Șuluțiu aparține, incontestabil, zonei secundare a contextului
interbelic, însă o margine fertilă, traversată de intuiții, de „originalități”, de stranietate. Opera sa
e și literatura ca expresie a unei vieți trăite în negație – o altfel de negație decât cea care i -a făcut
pe Cioran și E. Ionescu autori de renume mondial. Într -o ipotetică istorie a constituirii/ disoluției
identității în literatura română, Octav Șuluțiu ar trebui să ocupe, indiscutabil, unul di ntre cele mai
importante locuri. La fel cum și metaforicul „sinucis” Jurnal ar trebui să reprezinte un model
diaristic prin absența intenționalității literaturizante, prin indiferența absolută față de un ipotetic
lector .
Unicitatea lui Octav Șuluțiu – pe care această teză și -a propus să o releve – rezidă în
faptul că s -a detestat poate cel mai mult din întreaga literatură română și nu a încercat să -și
mitologizeze acest raport negativ cu „sinele”, nu a intenționat să transforme într -o ficțiune subtil
autoapologetică eul detestabil, ci s -a rezumat să -l trăiască, să -l consemneze și apoi a încercat să -l
aneantizeze. Astfel, Octav Ș uluțiu se înfățișează ca scriitorul marginal cel mai complex și mai
interesant poate din interbelicul românesc. Ver idicitatea sincerității cu care s -a detestat
contrabalansează derapajele și scăderile „operei”.

Și tributară contextului în care a fost concepută, și transgresându -l uneori, o parte a operei
lui Octav Șuluțiu își dovedește actualitatea, pretându -se unei analize moderne , în care
problematica identitară joacă un rol structurant, esențial.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

CORPUS DE OPERE LITERARE COMENTATE

1. Șuluțiu, Octav, Ambigen , cu gravuri de I. Anestin, Editura „Vremea”, București, 1935.
2. Șuluțiu, Octav, Brașov , cu 41 de figuri în text, Editura Fundația pentru Literatură și A rtă
„Regele Carol II”, București, 1937.
3. Șuluțiu, Octav, Pe margini de cărți , Editura Miron Neagu, Sighișoara, 1938.
4. Șuluțiu, Octav, Mântuire , Editura Socec & Co., Bucur ești, 1943.
5. Șuluțiu, Octav, Introducere în poezia lui George Coșbuc , prefață de Dumitru Micu,
Editura Minerva, București, 1970.
6. Șuluțiu, Octav, Scriitori și cărți , Ediție îngrijită, tabel cronologic și note de Nicolae
Florescu, Editura Minerva, București, 1974.
7. Șuluțiu, Octav, Jurnal , Ediție îngrijită, prefațată și adnotată de Nicolae Florescu, Seria
Restituiri, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1975.
8. Șuluțiu, Octav, Ambigen , Editura „Jurnalul literar”, text îngrijit de Mihaela
Constantinescu, prefață de Nicolae Florescu, București, 1992.

CORPUS DE OPERE LITERARE CITATE

1. Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit , ed. a II -a, ediție îngrijită, traduceri din
franceză, note bibliografice și prefață de Doina Uricariu, Editura Humanitas, București,
2008.
2. Acterian, Jeni, Jurnalul unei fete greu de mulțumit , ed. a IV -a revăzută și integrală, ediție,
note, traduceri de S. Skultéty, Editura Humanitas, București, 2015.
3. Acterian, Arșavir, Jurnalul unui pseudo -filozof , Editura Cartea Românească, București,
1992.
4. Baciu, Ștefan, Praful de pe tobă , Editura Eminescu, București, 1995.
5. Banuș, Maria, Însemnările mele , 1927 -1999 , vol. I -II, Editura Cartea Românească,
București, 2014.

6. Bârna, Vlaicu, Între Capșa și Corso , ed. a III -a, Editura Polirom, Iași, 2014.
7. Blecher, M ., Întâmplări în irealitatea imediată. Inimi cicatrizate , ediție de Dinu Pillat,
Editura Minerva, București, 1970.
8. Comarnescu, Petru, Pagini de jurnal , vol. I, ediție îngrijită de Traian Filip, Mircea Filip și
Adrian Munțiu, prefață de Dan Grigorescu, Edit ura Noul Orfeu, București, 2003.
9. Crohmălniceanu, Ov.S., Amintiri deghizate , Editura Humanitas, ed. a II -a, București,
2012.
10. Eliade, Mircea, Jurnal , vol. I -II, ediție îngrijită de Mircea Handoca, Editura Humanitas,
București, 1993.
11. Fântâneru, Constantin, Interior , ediție și prefață de Ștefan Borbély, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1981.
12. Holban, Anton, Opere II , Jocurile Daniei , ediție, note și postfață de Elena Beram, Editura
Minerva, București, 1972
13. Holban, Anton, Pseudojurnal , ediție îngrijită de Ileana Corbea și Nicolae Florescu,
Editura Minerva, București, 1978
14. Melville, Herman, Bartleby. O povestire de pe Wall Street , traducere de Petre Solomon,
Editura Humanitas, București, 2007.
15. Petrescu, Camil, Note zilnice , ed. a II -a, prefață și ediție de Florica Ichim, Editura
Gramar, București, 2003.
16. Odeanu, Anișoara, Într-un cămin de domnișoare , ed. a II -a, Editura Litera, București,
2016.
17. Pessoa, Fernando, Cartea neliniștirii , traducere, prefață, note de Dinu Flămând, Editura
Humanitas Fiction, București, 2009.
18. Sartre, Jean -Paul, Greața , traducere de Marius Robescu, Editura Minerva, București,
1981.
19. Sebastian, Mihail, De două mii de ani; Cum am devenit huligan , prefață de Nae Ionescu,
ed. a II -a, Editura Humanitas, București, 1990.
20. Sebastian, Mihail, Jurnal 1935 -1944 , ediție de Gabriela Omăt, Editura Humanitas,
București, 1996.
21. Stancu, Zaharia, Oameni cu joben , Editura „Cultura românească”, București, 1941 .

22. Vila-Matas, Enrique, Bartleby & Co , traducere de Ileana Scipione, Editura Rao,
București, 2003.
23. Zafón, Carl os Ruiz, Umbra vântului , traducere și note de Dragoș Cojocaru, Editura
Polirom, Iași, 2005.

BIBLIOGRAFIE TEORETICĂ ȘI CRITICĂ

1. Antonescu, Nae, Scriitori uitați , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1980.
2. Apolzan, Mioara, Aspecte de istorie literară , Colecția Universitas, Editura Minerva,
București, 1982.
3. Ardeleanu, Virgil, Mențiuni , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1978.
4. Barthes, Roland, Romanul scriiturii , traducere de Adriana Babeți și Delia Sepețean –
Vasiliu, pref. de Adriana Babeți, postf. de Delia Sepețean -Vasiliu, Editura Univers,
București, 1987.
5. Baudrillard, Jean, Guillaume, Marc, Figuri ale alterității , traducere de Ciprian Mihali,
Editura Paralela 45, Pitești, 2002.
6. Beauvoir, Simone de, Al doilea sex , traducere de Diana Bolcu și Delia Verdeș, vol. II,
Editu ra Univers, București, 1998.
7. Biberi, Ion, Etudes sur la littérature roumaine contemporaine , Edition Corymbre, Paris,
1937.
8. Borbély, Ștefan, „Prefață” la Constantin Fântâneru, Interior , ed. cit.
9. Brăvescu, Ada, M. Blecher – un caz de receptare problematic și spectaculos , pref. de
Ion Simuț, Editura Tracus Arte, București, 2011.
10. Bruckner, Pascal; Finkielkraut, Alain, Noua dezordine amoroasă , traducere de Luminița
Brăileanu, Editura Nemira, București, 1995.
11. Camus, Albert, Fața și reversul. Nunta. Mitul lui Sisi f. Omul revoltat, Vara , traducere de
Irina Mavrodin, Mihaela Simion, Modest Morariu, prefață de Irina Mavrodin, Editura
Rao, București, 1994.
12. Călinescu, Al., Anton Holban – Complexul lucidității , Editura Albatros, București, 1972.
13. Călinescu, G., Istoria li teraturii române de la origini până în prezent , ed. a II -a, ediție și
prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1985.

14. Călinescu, G., Fals jurnal , întocmit și prefațat de Eugen Simion, Editura Fundația PRO,
București, 1999.
15. Cernat, Paul, Existențiali smul românesc interbelic , Editura Muzeul Literaturii Române,
București, 2013.
16. Cioculescu, Șerban, Aspecte literare contemporane , Editura Minerva, București, 1972.
17. Cioran, Emil, Entretiens avec Sylvie Jaudeau , Editura José Corti, Paris, 1990.
18. Ciurea, Ștefan ia, Celălalt interbelic, marginalii , Teză de doctorat, coordonator Nicolae
Manolescu, Universitatea București, 2014.
19. Comarnescu, Petru, Kalokagathon , antologie de Dan Grigorescu și Florin Toma, studiu
introductiv și note de Dan Grigorescu, Editura Eminescu, București, 1985.
20. Constantinescu, Pompiliu, Scrieri , vol. II -VI, ediție îngrijită de Constanța
Constantinescu, prefață de Victor Felea, Editura pentru Literatură, București, 1967 –
1972.
21. Crohmălniceanu. Ov.S., Literatura română dintre cele două răzb oaie mondiale , vol. III,
Editura Minerva, București, 1975.
22. Dahan -Gaida, Laurence, Musil. Sovoir et fiction , Presses Universitaires de Vincennes,
Saint -Denis, 1994.
23. Delavenay, Emile, D.H. Lawrence, l’homme et la genese de son ouvre , Paris, 1969.
24. Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei , traducere de Monica Bădescu,
Editura Nemira, București, 1998.
25. Eagleton, Terry, Teoria literară. O introducere , traducere de Delia Ungureanu, Editura
Polirom, Iași, 2008 .
26. Eliade, Mircea, Oceanografie , Editura Cultura Poporului, București, 1934.
27. Eliade, Mircea, postfață la Nae Ionescu, Roza Vânturilor , Editura Roza Vânturilor,
București, 1990.
28. Eliade, Mircea, Oceanografie , Editura Humanitas, București, 1991.
29. Eliade, Mircea, Mefistof el și androginul , traduc ere de Alexandra Cuniță, Editura
Humanitas, București, 1995.
30. Evola, Julius, Metafizica sexului , traducere de Sorin Mărculescu, Editura Humanitas,
București, 1994.

31. Fântâneru, Constantin, Cărți și o altă carte , ediție critică, prefață, note de Aurel Sasu,
Editura Minerva, București, 1999.
32. Finkenthal, Michael, Lev Șestov, Filozof existențial, gânditor religios , traducere Roxana
Sorescu, Editura Tracus Arte, București, 2014.
33. Firică, Ștefan, „Autenticitatea”: Teorii și aplicații în proza românească interbelică ,
lucrare de doctorat, Universitatea București, Facultatea de Litere, coordonator I.B.
Lefter, București, 2013.
34. Florescu, Nicolae, Profitabila condiție , Editura Cartea Românească, București 1983.
35. Florescu, Nicolae, Înapoi la Aristarc , Editura „Jurnalul liter ar”, București, 2009.
36. Freud, Sigmund, Opere 6 , Studii despre sexualitate , traducere și note introductive de
Rodica Matei, Editura Trei, București, 1999.
37. George, Al., La sfârșitul lecturii , vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1978.
38. Gheorghiță, G. , Sburătorul , Editura Minerva, București, 1976.
39. Girard, René, Violența și sacrul , traducere de Mona Antohi, Editura Nemira, București,
1995.
40. Grigurcu, Gheorghe, Între critici , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1983.
41. Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică. Istoria fi lozofiei europene , ed. a II -a, traducere de
Vasile Drăgan, Editura Humanitas, București, 1997.
42. Heryán, Tibor, Confesiunea în romanul românesc interbelic , Editura Tracus Arte,
București, 2012.
43. Hocke, Gustave René, Lumea ca labirint , traducere de Victor A. Adrian, prefață de
Nicolae Balotă, postf. de Andrei Pleșu, Editura Meridiane, București, 1973.
44. Holban, Ioan, Literatura subiectivă , Editura Minerva, București, 1989.
45. Ierunca, Virgil, Semnul mirării , Editura Humanitas, București, 1995.
46. Ionescu, Eugen, Nu, ed. a II -a, Editura Humanitas, București, 1991.
47. Ionescu, Eugen, Război cu toată lumea , vol. I -II, ediție îngrijită și bibliografie de
Mariana Vartic și Aurel Sasu, Editura Humanitas, București, 1992.
48. Ionescu, Nae, Roza Vânturilor , postfață de Mircea Eliade, Editura Roza Vânturilor,
București, 1990.
49. Ionescu, Gelu, Anatomia unei negații, Scrierile lui Eugen Ionescu în limba română
1927 -1940 , Editura Minerva, București, 1991.

50. Kierkegaard, Søren, Boala de moarte , traducere și prefață de Mădălina Diaconu, Editura
Humanitas, București, 1995.
51. Lăzărescu, Gheorghe, Romanul analizei psihologice în literatura română interbelică ,
Editura Minerva, București, 1983.
52. Le Rider, Jacques, Modernitatea vieneză și crizele identității , traducere de Magda
Jeanrenaud, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995.
53. Le Rider, Jacques, Jurnale intime vieneze , traducere și prefață Magda Jean renaud,
Editura Polirom, Iași, 2001.
54. Lejeune, Philippe, Pactul autobiografic , traducere Irina Margareta Nistor, Editura
Univers, București, 2 000.
55. Lepuș, Miruna, Tânăra generație interbelică , Editura Vremea, București, 2015.
56. Lipovetsky, Gilles, L’ère du vide, Essais sur l’individualisme contemporain , Editios
Gallimard, Paris, 1983.
57. Lovinescu, E., Scrieri 5, Istoria literaturii române contemporan e, ediție de Eugen
Simion, Editura Minerva, București, 1973.
58. Lovinescu, E., Scrieri 6 , Istoria literaturii române contemporane 1900 -1937 , ediție de
Eugen Simion, Editura Minerva, București, 1975.
59. Lovinescu, E., Scrisori și documente , ediție îngrijită, pref ață, note și indice de Nicolae
Scurtu, Editura Minerva, București, 1982.
60. Lovinescu, E., „ Sburătorul”. Agende literare , vol. II, ediție de Monica Lovinescu și
Gabriela Omăt, note de Alexandru George și Gabriela Omăt , Editura Minerva,
București, 1996.
61. Lovine scu, E., „ Sburătorul”. Agende literare , vol. III, ediție de Monica Lovinescu ș i
Gabriela Omăt, n ote de Alexandru George și Gabriela Omăt, Editura Minerva,
București, 1999.
62. Lovinescu, E., „Sburătorul”. Agende literare , vol. IV, ediție de Moni ca Lovinescu și
Gabriela Omăt, n ote de Alexandru George și Gabriela Omăt, Editura Minerva,
București, 2000.
63. Lovinescu, E., „Sburătorul”. Agende literare , vol. VI, ediție de Monica Lovinescu și
Gabriela Omăt, note de Alexandru George, Margareta Feraru și Gabriela Omăt,

Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Institutul de Istorie și
Teorie Literară „G. Călinescu”, București, 2002.
64. Manolescu, Nicolae, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura Minerva,
București, vol. I -III, 1980 -1981.
65. Manolescu , Nicole, Istoria critică a literaturii române , Editura Paralela 45, Pitești,
2008.
66. Micu, Dumitru, „Gândirea” și gândirismul , Editura Minerva, București, 1975.
67. Micu, Dumitru, În căutarea autenticității , vol. II, Editura Minerva, București, 1992.
68. Mihăilescu , Dan C., Literatura română în postceaușism (I. Memorialistica sau trecutul
ca re -umanizare) , Editura Polirom, Iași, 2004.
69. Mihăieș, Mircea, Cărțile crude . Jurnalul intim și sinuciderea , ed. a II -a, Editura
Polirom, Iași, 2005.
70. Mihăilescu, Florin, Conceptul de critică literară în România , vol. I, Editura Minerva,
București, 1976.
71. Morpurgo -Tagliabue, Guido, Estetica contemporană , traducere de Crișan Toescu,
prefață de Titus Mocanu, vol. II, Editura Meridiane, București, 1976.
72. Mounier, Emmanuel, Introduction a ux existentialismes , Edition Gallimard, Paris, 1962.
73. Negoițescu, Ion, Alte însemnări critice , Editura Cartea Românească, București, 1980.
74. Negoițescu, Ion, Istoria literaturii române (1800 -1945) , Editura Minerva, București,
1991.
75. Nemoianu, Virgil, O teorie a secundarului , traducere de Livia Szász Câmpeanu, Editura
Univers, București, 1997.
76. Ornea, Z., Extrema dreaptă românească , Editura EST, București, 2008.
77. Pachet, Pierre, Les baromètres de l'âme. Naissance du journal intime , Edition Hatier,
Paris, 1990.
78. Pârvulescu, Ioana, Introducere în Bucureștiul interbelic , Editura Humanitas, București,
2003.
79. Perpessicius, Opere 7, Mențiuni critice , Editura Minerva, București, 1975.
80. Perpessicius, Opere 10, Mențiuni critice , Editura Minerva, București, 1979.
81. Piru, Al., Varia , Preciziuni și controverse , Editura Eminescu, București, 1972.

82. Piru, Al., Istoria literaturii române, Editura Grai și Suflet – Cultura Națională,
București, 1994.
83. Poantă, Petru, Opera lui G. Coșbuc , Editura Casa Casei de Știință, Cluj -Napoca, 2004.
84. Popa, Marian, Istoria literaturii române de azi pe mâine , vol. I, Fundația Luceafărul,
București, 2001.
85. Popa, Mircea, Spații literare , Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1974.
86. Poulet, Georges, Entre Moi et Moi. Essais critiques sur la conscience de soi , Edition
José Corti, Paris, 1977.
87. Ralea, M., Scrieri , vol. II, ediție și studiu introductiv de N. Tertulian, Editura Minerva,
București, 1977.
88. Ricoeur, Paul, Temps et ré cit, Edition Seuil, Paris, 1983.
89. Roșca, D.D., Existența tragică , Editura Științifică, ed. a II -a, București, 1968.
90. Sebastian , Mihail, Opere VI, Publicistică (1935) , ediție de Mihaela Constantinescu –
Podocea , Editura Academiei Române, Fundația pentru Știință și Artă, București, 2014.
91. Sebastian, Mihail, Opere VIII, Publicistică (1938 -1945), ediție de Mih aela
Constantinescu -Podocea, Editura Academia Română, Fundația Națională pentru Știință
și Artă, București, 2015.
92. Sendrail, Marcel, Înțelepciunea formelor , traducere de Alexandru Călinescu, Editura
Meridiane, București, 1983.
93. Simion, Eugen, Mircea Eliade, Spirit al amplitudinii , Editura Demiurg, București, 1995.
94. Simion, Eugen, Fragmente critice , vol. II, Editura Scrisul Românesc, București, 1998.
95. Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim , vol. I -III, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2001.
96. Simion, Eugen, Tânărul Eugen Ionescu , Editura Univers Enciclopedic Gold, ed. a III -a,
București, 2012.
97. Simion, Eugen, Întoarcerea autorului , ed. a IV -a, postfață și referințe critice de Andrei
Terian, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2013.
98. Simion, Eugen, Cioran: Mitologia nedesăvârșirilor , Editura Tracus Arte, București,
2014.
99. Sontag, Susan, Împotriva interpretării , traducere de Mircea Ivănescu, prefață de Mihaela
Anghelescu Irimia, Editura Univers, București, 2000.

100. Sora, Simona, Regăsirea intimității , Editura Cartea Românească, București, 2008.
101. Stolnicu, Simion, Printre scriitori și artiști , ediție și prefață de Simion Bărbulescu,
Editura Minerva, București, 1988.
102. Streinu, Vladimir, Pagini de critică literară , Editura Fundația pentru Literatură și Artă
„Regele Carol II”, București, 1938.
103. Vasile, Marian, Conceptul de originalitate în critica literară românească , Editura
Cartea Românească, București, 1988.
104. Vlad, Ion, Lecturi constructive , Editura Car tea Românească, București, 1975.
105. Vlad, Ion, Lectura: un eveniment al cunoașterii , Editura Eminescu, București, 1977.
106. Weininger, Otto, Sex și caracter , traducere de Mioara Mocanu, Editura Institutul
European, Iași, 2009.
107. Zamfir, Mihai, Cealaltă față a prozei , Editura Eminescu, București, 1988.