Scoala de Maistrii Restauratori

CUPRINS:

CUPRINS

PLAN DE IDEI

INTRODUCERE

ARGUMENTAREA ALEGERII TEMEI

DEFINIREA UNOR EXPRESII

ATELIERUL- SPAȚIUL ATELIERULUI

ABORDARE TEORETICĂ, PERSPECTIVĂ DE ANSAMBLU

2.1 PERSPECTIVA DE ANSAMBLU A MEDIULUI EDUCAȚIONAL ACTUAL

2.2 MOMENTUL DE COTITURĂ ȘI DISTORSIONAREA DEMERSULUI EDUCAȚIONAL

2.3 COMPARAȚIA SISTEMELOR EDUCAȚIONALE DIN EUROPA CU SISTEMUL AUTOHTON

2.4 SISTEM DUAL DE EDUCAȚIE

ATELIERUL ÎN ȘCOLILE DE MESERII

3.1 DEFINIȚIE- ISTORIC

3.2 EVOLUȚIA ATELIERULUI ÎN ȘCOLILE DE MESERII

3.3 ATELIERUL CA SPAȚIU EDUCAȚIONAL PRACTIC

3.4 STUDII DE CAZ

3.4.1 ȘCOALA DE MESERII DIN HAYSTACK MOUNTAIN

3.4.2 ȘCOALA DE MESERII PENLAND, CAROLINA DE NORD

3.4.3

4. RESTAURARE. TEHNICI ȘI MATERIALE

4.1 GENERALITĂȚI

4.2 TEHNICI ȘI MATERIALE

4.2.1 TEHNICI DE RESTAURARE

4.2.2 MATERIALE FOLOSITE ÎN RESTAURARE

4.3 STUDII DE CAZ -ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN EUROPA

4.3.1 PALATUL BĂNCII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

4.3.2 MĂNĂSTIREA VORONEȚ

4.3.3 COLOSEUMUL DIN ROMA

5. APLICAȚIE PE PROIECTUL DE DIPLOMĂ- ȘCOALA DE MAIȘTRII RESTAURATORI

5.1 STUDIU AMPLASAMENT PROPUS

5.2 DESCRIERE TEMĂ

5.3 CONCEPT

6. CONCLUZII

7. BIBLIOGRAFIE

PLAN DE IDEI

INTRODUCERE

Disertația își propune să analizeze sistemul de învățământ în școlile de meserii cu accent pe atelier ți rolul atelierului în școlile de meserii cât și pe spațiul viitor necesar pentru adaptarea atelierelor dar și a școlilor la programul care i se adresează. Studiul servește la dezvoltarea unei atitudini evoluționiste față de proiectul de diplomă, Școala de Maiștri Restauratori.

Întelegerea atelierului ca parte importantă a școlilor de meserii, unde accentul este pus pe partea practică a formării unui viitor maistru.

ABORDAREA TEORETICĂ, PERSPECTIVA DE ANSAMBLU

Întelegerea funcțională a sistemului de învățământ autohton și a problemelor acestuia, necesită o cunoaștere a evoluției sistemului de învățământ autohton.

Cunoașterea momentului critic, a momentului de cotitură din sistemul de învățământ și efectele pe care acest moment le-a avut asupra educației și asupra societății cunt unele din aspectele studiate pentru a putea întelege ce se poate schimba sau ce se poate aduce în plus pentru a face din sistemul actual de învățământ un sistem mult mai bun și mult mai actual cu cerințele societății.

Compararea sistemului actual de învățământ ce are anumite lacune cu un sistem de învățământ care are rezultate favorabile și încercarea de a înțelege cum și de ce alte sisteme educaționale funcționează mult mai bine decât cel autohton.

Analizând funcționarea sistemului educațional și înțelegerea problemelor, se poate propune atât schimbări în ceea ce privește Legea Educației Naționale care nu este în corcondanță cu cerințele actuale a societății cât și integrarea unui nou sistem de învățământ care poate fi adus la cererea actuala a societății și a pieței forței de muncă.

ATELIERUL ÎN ȘCOLILE DE MESERII

În cadrul acestei părți, se pune accent pe întelegerea evoluției atelierului și schimbările prin care a trecut atelierul din Renaștere până în prezent dar și a sistemului funcțional.

Descrierea sistemului funcțional și a principiilor care stau la baza atelierelor dar și rolul pe care atelierul l-a jucat de-a lungul timpului în societate și în sistemul de învățământ, deoarece atelierul a fost și este un spațiu educațional ți de formare profesională sau artistică.

Prin întelegerea rolului pe care atelierul l-a jucat în sistemul de învățământ și a principiilor de funcționare , tema aleasă încearcă să descrie problemele dar și să aducă îmbunătățiri în funcționarea și rolul atelierului.

Perceperea atelierului ca spațiu educațional este esențială deoarece acesta a jucat un rol important în societate, în formarea profesională și artistică.

RESTAURARE. TEHNICI ȘI MATERIALE

În acest capitol se pune accent pe restaurare și principiile care stau la baza restaurării, factorii decizionali în clasificarea monumentelor și instituțiile responsabile de păstrarea monumentelo, un monument trebuie conservat și respectat dacă se dorește menținerea lui în viață.

Cunoașterea evoluției artei este un factor important în ceea ce privește restaurarea. Înainte de a fi restaurat un monument este important să cunoaștem istoria acestuia, etapele prin care a trecut dar și întervențiile la care a fost supus acesta de-a lungul timpului.

După ce am cunoscut etapele acestea trebuie aflat care sunt tehnicile de restaurare care se pot aplica asupra monumentului astfel încât să nu fie afectată integritatea monumentului. O aplicare corectă a tehnicilor de restaurare ajută la conservarea acestuia în timp.

Materialele utilizate în restaurare joacă un rol foarte important în conservarea monumentului, cunoașterea acțiunilor pe care materialul îl are asupra monumentului dar și a efectului pe termen lung. Înțelegerea factorilor de degradare și găsirea de soluții ți materiale care să îngreuneze sau să stopeze efectele acestora este esențială în păstrarea monumentului, în restaurarea acestuia.

Analizând măsurile și tehnicile care au fost luate în vederea conservării și restaurării monumentelor ne fac să înțelegm că deși monumentul este într-o continuă stare de degradare se poate încetinii sau stopa acest proces dacă se dorește.

APLICAȚIE PE PROIECTUL DE DIPLOMĂ

Disertația are o legătură esențială cu proiectul de diplomă. Studiul teoretic și studiile asupra sistemelor de învățământ, asupra atelierului ca zonă educațională în școală, asupra restaurării permite formularea unei atitudini potrivite față de proiectul de arhitectură și de relația acestuia dintre școala de maiștri restauratori și societate. În urma acestor studii se formează niște concepte principale asupra abordării proiectului de diplomă.

INTRODUCERE

INTRODUCERE

ARGUMENTAREA ALEGERII TEMEI

Având în vedere patrimoniul construit al județului Bihor și nu numai, tema propusă „ȘCOALĂ DE MAIȘTRI RESTAURATORI” vine să sprijine problemele pe care le întâmpina orice proiect de restaurare ale monumentelor de arhitectură, sculptură și anume lipsa acută de personal calificat în acest domeniu. Lipsa acută de muncitori calificați în domeniul restaurării, are un efect negativ vizibil asupra monumentelor de arhitectură restaurate în prezent.

Școala de maiștri restauratori își propune pregătirea de maiștri calificați în domeniul restaurării prin punerea la dispoziție de ateliere de specialitate în care elevul pune în practică teoria învățată la cursuri dar și practica efectivă pe șantier.

Programul de studiu asigură pregătirea generală și de specialitate în restaurare cu aplecare particulară asupra patrimoniului construit, ca depozitar de valori culturale și resurse reutilizabile.

Noul Sistem Național al Calificărilor Profesionale1 (S.N.C.P.) este elaborat de Ministerul Educației și Cercetării în parteneriat cu angajatorii și alți factori interesați, pentru a oferi un profil al absolvenților cerut de sectoarele de muncă economice și de servicii. Angajatorii se vor implica în acest fel și mai mult în parteneriatele școală- agent economic, ajutând astfel la creșterea calității procesului de formare, influențând ceea ce se învață și creând condiții pentru ca învățămantul să răspundă schimbărilor tehnologice.

Absolvenții noului sistem de formare profesională, prin calificările profesionale obținute, vor dobândi abilități, cunoștințe și deprinderi specifice domeniului. Calificările sunt menite a dezvolta o serie de abilități cheie transferabile, cu scopul de a sprijini procesul de învățare continuă. Fiecare nivel parcurs, implică dobândirea unor abilități, cunoștințe și deprinderi care vor permite absolvenților fie să se angajeze, fie să își continue pregătirea la un nivel superior. Nivelul de studiu, oferă atât formare teoretică cât și practică în domeniul, a serviciilor de profil.

Cererea pieței și necesitatea formării profesionale la nivel european au reprezentat motivele esențiale pentru includerea abilităților cheie în cadrul Standardelor de Pregătire Profesională. Tinerilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a dobândi acele competențe pe baza cererii pe piața muncii. Din acest considerent, programele au fost concepute astfel încât să dezvolte o arie extinsă de abilități în domeniul restaurării monumentelor arhitecturale.

Pregătirea forței de muncă calificate în conformitate cu standardele europene presupune desfășurarea instruirii bazate pe strategii moderne de predare și evaluare centrate pe elev. Formarea viitorilor absolvenți trebuie să țină pasul cu cerințele actuale, încercând și o orientare către activitatea informațională, asigurându-se inițierea în utilizarea tehnologiilor de cel mai înalt nivel.

Ideea temei proiectului de diplomă, o școală de maiștrii restauratori în Oradea, se bazează pe analizele făcute asupra sistemului de învățământ din România. Astfel rezultatele negative din mai multe puncte de vedere, face ca necesitatea unor noi profile de studiu să fie absolut necesară. În cazul de față Scoala de maiștii restauratori va funcționa independent față de scolile profesionale existente deoarece aceste școli în prezent nu pot oferii condiții optime de învățământ, în eventuala integrare a noilor profile propuse.

În prezent în Municipiul Oradea există un număr de douăzeci și patru de instituții de Învățământ Preuniversitar3 (licee, colegii, grupuri școlare) și doar trei școli de Arte și Meserii, dintre care două sunt cu învățământ special pentru fete și învățământ special pentru băieți. Amplasamentul acestor școli ar face ca accesibilitatea, suprafața necesară pentru noile profile propuse să fie greu de realizat uneori chiar imposibile în situația în care acestea ar fi nevoite să se extindă, atât la nivel de construcții cât și la nivel de forme noi de învățământ.

Scopul lucrării teoretice este de a analiza și prezenta realitatea și problemele cu care sistemul de învățământ preuniversitar din România se confruntă. Demersul acesta este de a dezvolta o atitudine corectă legată de teoria și programul proiectului de diplomă. Acest demers necesită, pe de o parte, studiul unor ipostaze ale arhitecturii: școala (instituția de învățământ în care elevul învață). Pe de altă parte, este necesară înțelegerea contextului uman al elevilor pentru a putea fi ajutați să își dezvolte o serie de abilități, cunoștințe și deprinderi specifice domeniului ales.

DEFINIREA UNOR EXPRESII

ȘCOALA: Instituție de învățământ public unde se predau elemente de bază ale principalelor discipline4.

„ Idealul educațional al școlii românești constă în dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, în formarea personalității autonome și în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziunea socială și pentru angajarea pe piața muncii”5

ATELIERUL: Spațiul în care elevii, studenții sub îndrumarea unui maestru sau a unui artist, pun în practică teoria învățată la cursuri.

ȘCOALA ȘI COMUNITATEA: Relația partenerială dintre școală și societate reprezintă un element de importanță majoră în asigurarea unui învățământ de calitate. Sprijinul reciproc dintre școală și societate poate da soluții atât problemelor cu care se confruntă comunitatea, cât și problemelor cu care școala se confruntă în societate.

ATELIERUL- SPAȚIUL ATELIERULUI

„ Arta rămâne o taină și o credință, iar când se face după vreo teorie, este falsă”6

ABORDARE TEORETICĂ, PERSPECTIVA DE ANSAMBLU

PERSPECTIVA DE ANSAMBLU A MEDIULUI EDUCAȚIONAL ACTUAL

Odată cu Revoluția Română din anul 1989, apare și un moment de incertitudine datorită restructurării survenite și a evenimentelor politice. Dacă s-au produs schimbări istorice în domeniile juridice, economice și politice în sistemul de învățământ aceste schimbări nu au apărut. În acest domeniu totul a în asumarea unui sistem de valori care sunt necesare pentru împlinirea și dezvoltarea personală, pentru dezvoltarea spiritului antreprenorial, pentru participarea cetățenească activă în societate, pentru incluziunea socială și pentru angajarea pe piața muncii”5

ATELIERUL: Spațiul în care elevii, studenții sub îndrumarea unui maestru sau a unui artist, pun în practică teoria învățată la cursuri.

ȘCOALA ȘI COMUNITATEA: Relația partenerială dintre școală și societate reprezintă un element de importanță majoră în asigurarea unui învățământ de calitate. Sprijinul reciproc dintre școală și societate poate da soluții atât problemelor cu care se confruntă comunitatea, cât și problemelor cu care școala se confruntă în societate.

ATELIERUL- SPAȚIUL ATELIERULUI

„ Arta rămâne o taină și o credință, iar când se face după vreo teorie, este falsă”6

ABORDARE TEORETICĂ, PERSPECTIVA DE ANSAMBLU

PERSPECTIVA DE ANSAMBLU A MEDIULUI EDUCAȚIONAL ACTUAL

Odată cu Revoluția Română din anul 1989, apare și un moment de incertitudine datorită restructurării survenite și a evenimentelor politice. Dacă s-au produs schimbări istorice în domeniile juridice, economice și politice în sistemul de învățământ aceste schimbări nu au apărut. În acest domeniu totul a rămas la fel atitudinea față de elevi, de școală, metodele de predare nimic nu s-a schimbat, chiar dacă totul în jur se prăbușea și în locul lui se construia altceva.

Sistemul de învățământ autohton nu s-a adaptat în urma acestor schimbări care s-au produs în urma revoluției.

Dacă în anul 2000, odată cu intrarea în noul mileniu încep și negocierile cu Uniunea Europeana ca România să adere la UE, apar restructurări în mai multe domenii printre care și în sistemul de învățământx.

Totul în jur evoluează, popularizarea tehnologică atinge un moment de tensiune la nivel global, avansează formulele de exprimare și de studiu. La noi această avansare tehnologică a întârziat să apară chiar și în prezent există deficiențe majore la acest capitol.

În timpul aderării României la Uniunea Europeană au fost necesare o serie de prevederi, care din punct de vedere legislativ în primă fază, să aducă România la același nivel cu statele membre ale Uniunii Europenex. Aceste prevederi au avut efect și asupra sistemului de învățământ autohton, au apărut o serie de schimbări, modificări resimțite de fiecare diferit.

În urma negocierilor de aderare la Uniunea Europeană au fost implementate o serie de prevederi în ceea ce privește sistemul de învățământ și a formării profesionale care să faciliteze adaptarea la schimbările industriale și să ducă la creșterea ratei de angajare. Aceste prevederi au început să fie implementate prin trei programe : Socrates, Leonardo da Vinci și Youth.

Programele implementate odată cu aderarea la Uniunea Europeană precum Socratesx1 își propunea promovarea unui sistem de învățătură de durată, facilitarea dobândirii unor calificări și abilități recunoscute, încurajarea accesului tuturor la educație. Programul Socrates se adresa nu doar elevilor, studenților ci și profesorilor, instituțiilor educaționale și acordă o importanță ridicată noilor tehnici de comunicare a informației, introducerea inovațiilor în sistemul educațional, învățarea diverselor limbi europene, pe scurt, valorificarea caracterului multi- cultural al Europei.

Programul Leonardo da Vincix2 este parte a programului Învățare pe tot parcursul vieți și abordeaza nevoile de predare și învățare a tuturor celor implicați în formarea profesională și în educație.

Printre obiectivele specifice ale acestui program se numără următoarele: îmbunătățirea calității și inovației în sistemul de învățământ sau a instituțiilor de formare profesională; ușurarea mobilității persoanelor pe piața muncii; creșterea activității de formare profesională.

Aceste programe au fost implementate pentru a facilita adaptarea la schimbare a sistemului de învățământ autohton.

Chiar dacă aceste prevederi au fost implementate, în ultimii ani, din ce in ce mai mulți tineri și-au găsit drumul spre state europene în care deși lucrează ca muncitori necalificați, aceștia sunt mult mai bine remunerați decât în mediul autohton.Investiția în sistemul de învățământ autohton este esențială.

Ministerul Educației, Cercetării si Tineretului este desemnat prin lege să asigure rezolvarea uneia dintre cele mai importante probleme de ordin social și anume pregătirea noii generații, a viitorilor profesioniști, profesori si doctori, a următorilor vizionari, artiști și creatori. În funcție de eficiența acestui sistem educațional depinde evoluția tuturor domeniilor și prin urmare a multitudinii de indivizi, bunăstarea si nivelul de trai a următoarelor generații.

„ Educația este cea mai mare și mai grea problemă ce i s-a dat omului spre rezolvare”y

Învățământul este o componentă primordială deci esențială în dezvoltarea națională. Legea Educației Naționale spune că învățământul este o prioritate națională însă această tratare defectuoasă a problemei a adus o serie de consecințe clar resimțite în societate, în domenii precum cel politic, economic, social- cultural și al resurselor umane. Există o nevoie imperativă de pregătire a unei generații viitoare care să poată acoperi cererea de resurse umane calificate, pentru o dezvoltare durabilă la nivel național.

MOMENTUL DE COTITURĂ ȘI DISTORSIONARE A DEMERSULUI EDUCAȚIONAL

Ca moment de cotitură si distorsionare a demersului educațional la nivel național, poate fi luat în considerare anul 1989 adică, Revoluția Română și consecințele survenite odată cu producerea acestui eveniment. Din articolele și studiile care fac referire în diferite moduri la acest eveniment și bineînțeles la urmările sale, se observă un interes crescut în dorința de obținere a unor rezultate din punct de vedere politic, emiterea unor noi strategii în domeniul comerțului, noi direcții pentru sistemul juridic dar și pentru cel financiar.

În toate aceste domenii se dorește o schimbare dar, sistemul educațional autohton este pierdut din vedere. În acest sistem se continuă pe aceleași principii rămase din perioada anterioară revoluției, materialul didactic rămâne neschimbat chiar dacă se impunea o adaptare și în acest domeniu.

Programele de reformă din sistemul de învățământ autohton coexistă cu elemente și practici vechi, din perioada anterioară revoluției. Reforma din învățământ a continuat și încă continuă cu pași repezi iar toate acestea au dus la destabilizare în mai multe domenii, ceea ce a cauzat apariția unei lipse de încredere din partea opiniei publice.

COMPARAȚIA SISTEMELOR EDUCAȚIONALE DIN EUROPA CU SISTEMUL AUTOHTON

Sistemul finlandez de învățământ

Este foarte bine cunoscut că, la nivel european cel mai eficient sistem de învățământ este cel finlandez. Acest sistem de învățământ ocupă locul întâi în Europa, fapt dovedit prin rezultatele obținute de elevii finlandezi la testele PISAx3 – teste internaționale menite să verifice modul în care elevii gândesc și nu cunoștințele acestora, unde aceștia se clasează constant în poziții de top.

Dar care sunt principiile care stau la baza acestui sistem de învățământ? De ce acest sistem funcționează atât de bine? Acestea sunt câteva din întrebările pe care trebuie să ni le adresăm.

John Vilheln Snellmanx4 filosof finlandez reușește pe la mijlocul secolului XIX să mobilizeze populația în jurul unei idei că, doar prin educație se poate ajunge la bunăstare, astfel se pun bazele celui mai performant sistem de învățământ din Europa.

Principiile care stau la baza sistemului educațional finlandez sunt: dezvoltarea și adoptarea unui curriculum național în care erau prevăzute standarde clare pe care elevii trebuiau să le atingă; schimbări fundamentale în formarea profesorilor și învățătorilor; dezvoltarea unui inspectorat al statului cu rolul de evaluare a învățăturii la nivelul fiecărei școli.

Sistemul de învățământ propus avea la bază o idee că, toți copiii indiferent de mediul social- economic din care aceștia provin au drepturi egale. Primul lucru care s-a decis odată cu implementarea noului sistem educațional a fost ca școala elementară să fie formată din nouă clase. Acest tip de școală era finanțat de stat oferea tuturor copiilor educație gratuită, o școală fără examene de admitere dar și obigatorie și disponibilă pentru toți.

Finlanda a investit în educație ca un plan de reformă pe termen lung, la început efort și apoi bani.

Educația copiilor finlandezi se axează pe latura umană a copilului și nu pe rezultatele sale. Copiilor nu li se spune ce să învețe ci mai de grabă cum să învețe, fiecare copil este important iar acesta este îndrumat pe calea benefică lui spre învățare. Educația elevilor este axată pe cultura generală, pe subiecte cu interes general și nu doar pe materii care nu pot fi puse în practică în viața reală. Dacă elevului i se prezintă o varietate de subiecte pe care acesta le poate dezbate, acest lucru îi va crește gama intelectuală, creativitatea, inventivitatea. Aceștia își dezvoltă spiritul practic.

Un alt punct forte al sistemului educațional finlandez este acela al programei flexibile ce este adaptată la fiecare instituție de învățământ în parte.

Din fondurile comunității este plătită educația, deci părinții plătesc pentru educația copiilor lor, ceea ce arată un interes ridicat față de învățământ.

În ceea ce privesc cadrele didactice, pentru a putea preda la grădiniță acestea au nevoie de facultate iar pentru a putea preda la școală au nevoie de masterat. Toate cheltuielile de educație fiind acoperite de stat. Funcția de profesor implică o foarte mare responsabilitate și deci nu oricine poate intra în sistemul de învățământ. Este mai ușor să devii medic sau avocat în Finlanda decât profesor.

Printre beneficiile sistemul finlandez de învățământ se mai numără faptul că dacă un elev locuiește la o distanță mai mare de 5 km față de școală, elevii vor primi un prânz gratuit și transport gratuit de la școală acasă și invers. În situația în care orele de curs se prelungesc până după prânz școala este obligata prin lege să le ofere copiilor o gustare.

Sistemul autohton de învățământ

Evoluția istorică a sistemelor de învățământ din România a urmărit îndeaproape evoluția sistemului politic și administrativ din țara noastră.

Luând în considerare perioada anterioară Revoluției Române, sistemul autohton trece prin mai multe perioade de formare. Odată cu încheierea celui de-al Doilea Război Mondial apare o primă reformă în învățământ între anii 1948-1949 care era o copie fidelă a sistemului educațional din URSS, acest sistem era controlat de Partidul Comunist Român și era folosit ca instrument de control asupra oamenilor.

A doua reformă în învățământ este cea din anul 1958 reformă care, liberaliza mai multe arii din învățământ.

Vizita lui Nicolae Ceaușescu în China din anul 1971 face să se implementeze o nouă reformă în învățământ în anul 1972 care, restricționa sistemul și readucea ideologia național- stalinistă în educație.

Acestă reforma a fost primordială în distrugerea vechiului sistem și crearea unui sistem nou. Un număr mare de cadre didactice au fost ucise sau arestate iar pe posturile lor fiind plasați profesori care ascultau de Partidul Comunist.

Divizarea dintre liceele tehnice, clasice si școlile profesionale a fost eliminată iar acestea au fost împărțite în trei segmente ce ofereau o educație identică pentru toată lumea. Tipic regimurilor totalitare există și realizări și anume cea a alfabetizării în masă, în această perioadă alfabetizarea a trecut de 90% la nivel național.

Revoluția Română din anul 1989 este și momentul de cotitură din sistemul de învățământ autohton. În anul 1990 apare și deconstrucția sistemului educațional caracterizată prin eliminarea îndoctrinării ideologice din învățământ a restricțiilor provocate de polictica educațională comunistă. Se reduce învățământul obligatoriu de la doisprezece ani la opt ani, se elimină învățământul politehnic, se diversifică învățământul secundar și tipurile de licee, apare învățământul privat.

Între anii 1991- 1992 este etapa de stabilizare, o etapă de consolidare după schimbările survenite în urma revoluției.

Între anii 1993- 1996 este etapa de restructurare, se stabilesc noi obiective de politică educațională. Restructurarea noului sistem de învățământ în conformitate cu noile cerințe sociale, culturale si economice, atragerea de parteneri străini pentru reformă, adoptarea noii legi a învățământului.

Dacă facem o comparație între sistemul autohton de învățământ și cel finlandez, observăm că sistemul autohton pe parcursul anilor a trecut de la o reformă la alta în învățământ lucru care a dus la o destabilizare în acest sector, pe când, în sistemul finlandez de învățământ reforma a fost făcută ultima dată aproximativ la mijlocul secolului XIX și s-au adus îmbunătățiri acestei reforme pe parcursul anilor. Fapt ce ar trebui sa ne atragă atenția, schimbarea peste schimbare nu aduce stabilitate, nu aduce rezultatele dorite.

SISTEM DUAL DE EDUCAȚIE

„ Meseria este brățară de aur”x4

Într-o societatea în care proaspătul absolvent are nevoie de experiență într-un anumit domeniu când se prezintă la un interviu pentru un loc de muncă, este nevoie de implementarea unui astfel de sistem și anume sistemul dual de educație deoarece elevul pe parcursul educației teoretice pe care o primește în școală reușește să pună în practică fie la școală, fie la un agent economic toate aceste învățături.

Acest sistem învățământ este o combinație între teorie și practică. În prezent în sistemul autohton de învățământ practica este lăsată de-o parte, elevii învață teorie dar nu reușesc să aplice această teorie în viața reală. Fapt care face integrarea tinerilor absolvenți pe piața muncii foarte greu de realizat.

Integrarea pe piața muncii este dificilă, fie pentru că elevii se confruntă cu o abordare pedagogică învechită care nu este adaptată la cerințele societătii actuale, fie că aceștia nu au parte de un ajutor în ceea ce privește orientarea profesională. Toate aceste impedimente duc la creșterea ratei șomajului la nivelul proaspeților absolvenți.

În România programa adoptată în ceea ce privește școlile profesionale, Legea Educației Naționalex5, nu este compatibilă cu cerințele societății actuale, acestea sunt echipate cu utilaje neperformante în pregătirea practică a absolvenților iar în mediul de afaceri actual nu sunt stimulente care să îi motiveze pe tineri să urmărească un curs de formare profesională.

Acest sistem educațional funcționează în unele țări europene precum Germania, Austria, Elveția, Franța, Ungaria și multe altele, unde acesta are rezultate surprinzătoate. Acest sistem este caracterizat prin combinația dintre formarea practică orientată și învățarea teoretică a competențelor cheie. Accentul este pus pe practică, aceasta reprezintă peste 70% din programa școlară. În sistemul dual se stabilește un parteneriat cu agenții economici, care oferă elevilor posibilitatea de a face practică în companiile acestora pe timpul școlii iar la finalizarea studiilor aceste companii le oferă posibilitatea de a se angaja în acea companie sau au posibilitatea de a continua studiile la nivel superior.

Sistemul dual a fost introdus și în România în orașe precum Brașov și Timișoara singurul impediment care există este acela al numărului redus de elevi care aplică la această formă de învățământ. Chiar dacă în țările europene acest sistem are vechime, în România este la început, este un sistem adaptat la viața economică actuală.

Dacă se dorește implementarea unui astfel de sistem de învățământ la nivel național, trebuie schimbată mentalitatea indivizilor implicați în acest sistem și a indivizilor care beneficiază de acest sistem. În prezent părinții sunt foarte greu de convins să își lase copiii să învețe în sistemul dual.

ATELIERUL ÎN ȘCOLILE DE MESERII

DEFINIȚIE- ISTORIC

Prin definiție, atelierul reprezintă spațiul din care fac parte toți elevii sau ucenicii unui artist, a unui maestru. Este spațiul în care aceștia pun în practică învățăturile primite de la artist, maestru.

În antichitate numărul ucenicilor unui artist, era direct proporțional cu faima artistului astfel și dimensiunea atelierului în care se executau lucrările era legată de popularitatea artistului.

Amplasarea atelierelor era în cele mai multe cazuri în aceeași zonă a orașului, atelierele erau grupate pe o anumită stradă și în număr mare. Astfel de ateliere meșteșugărești au supraviețuit până în prezent în anumite regiuni, exemplul concret se poate vedea în Ponte Vecchio din Florența, unde aceste ateliere s-au transformat în magazine de bijuterii. Păstrarea acestor atelierelor oferă posibilitatea de a întelege cum funcționau acestea în perioada renașterii chiar dacă acestea și-au schimbat funcțiunea inițială.

Planimetria atelierelor de cele mai multe ori era în formă de „L” iar spațiile ce compuneau atelierul erau dezvoltate în jurul unei curți de lumină pe care artistul o folosea ca spațiu expozițional sau își puneau materialele la soare. Atelierul ocupa parterul clădirilor și era compus din mai multe zone. Zona de la stradă unde era vitrina era folosită ca spațiu expozițional, atelierul propriu zis ca zonă de lucru pentru artist, podul sau beciul era folosit ca spațiu de depozitare, un mic studio al maestrului unde erau ținute documentele și contractile.

În situația în care artistul locuia cu familia partea de etaj a clădirii era folosită ca locuință familială și parterul era folosit pentru atelier.

Img. 1 Ponte Vecchio, Florența Img.2 Ponte Vecchi, perspectivă aeriană

Persoana care asigura fluxul de lucru în atelier și supraveghea tot ce se întâmplă în atelier era maestrul care, își folosea capacitățile și reputația pentru a păstra atelierul în funcțiune. Tot maestrul era cel care gândea și proiectul unui obiect de artă și avea ultimul cuvânt în ceea ce înseamnă atelier. Acesta era un artist independent cu experiență, el negocia comisioanele primite la unele lucrări (acesta proiecta unele lucrări pentru piața de desfacere fără comision, pentru a-și face reclamă), asigura chiria atelierului, plătea facturile și spera cu ardoare să obțină un profit de pe urma atelierului.

Dacă maestrul obținea un număr mare de lucrări într-o perioadă scurtă, atelierul era extins pentru a face față cantității mari de lucru și erau aduși angajați temporari care erau fie artiști independenți dar care nu aveau de lucru fie erau persoane necalificate ce lucrau la partea mai dificilă din atelier (asamblarea echipamentului, transportarea materialelor).

Structura atelierului fiecărui artist, metodele sale de lucru și materialele utilizate în atelier erau în funcție de specializarea atelierului. Nu se știe care dintre specializări erau cele mai populare în aceea perioadă, dar pictura era întotdeauna la cerere.

Chiar dacă noi în prezent asociem pictorul cu un artist plastic ce se ocupă cu pictura în trecut acesta lucra la mai multe proiecte care nu țineau doar de pictură. Artiștii din Renaștere pictau aproape orice, atâta timp cât le ținea atelierul în funcțiune și nu considerau ca fiind sub nivelul lor realizarea de lăzi (cassonix), paturi, plăci, draperii. Până să apară sculptorul proiectarea de sculpturi era realizată tot de pictori, în diferite ocazii pictorii erau solicitați pentru a picta ferestre și se pot atribui unele picturi pe sticlă unor pictori cunoscuți ai perioadei prin similitudinea dintre lucrările pe sticlă și alte lucrări ale artistului.

În aceeași situație erau și sculptorii, pe care la fel în prezent îi consideram ca persoanele care se ocupă doar de sculptură dar care în trecut nu realizau doar sculpturi, aceștia realizau uneori și fântânile publice cu tot cu sistemul hidraulic al acestora, mobilau morminte, reliefuri pentru biserici, medalii, altare private. Varietatea de lucrări pe care un sculptor le realiza îl făcea ca fiind necesar și important într-o societate prosperă.

De cele mai multe ori sculptorii erau contractați în realizarea de proiecte de arhitectură, nume mari în domeniul artei precum Michelangelo, Rafael sau Giovanni Pisano au fost contractați pentru a proiecta clădiri deși în multe cazuri ei nu par a fi avut o pregătire specifică profesiei. Chiar dacă acești artiști profesau și în alte domenii decât cele în care au fost ei instruiți când venea vorba de atelierele proprii aceștia lucrau de cele mai multe ori cu materialele în care au fost instruiți să lucreze.

Odată cu înființarea breslelor și apartenența artiștilor, meșterilor la o anumită breaslă îi ajuta pe aceștia să își protejeze producția și veniturile împotriva feudalilor, le asigura o mai bună organizare în producție și pe piața de desfacere .

Breslele aveau reguli pe care toți membrii trebuiau să le respecte, aceste reguli erau impuse pentru a se asigura condiții egale de producție între artiști, meșteșugari. Artistul ce aparținea de o anumită breaslă nu avea dreptul să își exercite profesia în afara atelierului propriu, era obligat să asigure tehnologia prescrisă de statut, nu aveau dreptul să lucreze noaptea sau în zilele de sărbătoare. Aceste reguli impuse în interiorul breslelor aveau scopul de a nu îi lăsa pe membri să depășească un anumit volum de produse sau ca nici un membru al breslei să nu îl înlăture de pe piață pe un alt coleg de-al său producând mai multe articole sau ieftinind prețurile la acestea.

Pentru a putea aparține de o anumită breaslă, artistul trebuia să aibă statutul de maestru sau de calfă, calfa era angajatul maestrului-patron, acesta cunoștea tehnologia producției și stăpânea uneltele din atelier iar dacă se dorea avansarea de la calfă la meșter acesta trebuia să fie stagiarul unui meșter renumit cu aceeași profesie, să prezinte 1-2 piese realizate de el conducerii breslei și trebuia să organizeze o masă pentru membri breslei.

Sculptorii aparțineau adesea aceleași bresle ca și pietrarii și tâmplarii (Maestri di Pietri e Legname- Maeștri Pietrei și a Lemnului) în timp ce unii pictori erau înscriși în bresle de farmaciști de unde aceștia își cumpărau de cele mai multe ori culorile . Apartenența la o breaslă care nu avea aceeași ocupație ca și artistul, nu venea întotdeauna în ajutorul artistului.

În Florența, breasla dei Medici e Spezialix31 (Doctorilor și Farmaciștilor) avea ca membri și pictorii dar care erau dominați de alte profesii care aveau un statut economic și social mai bun. Pictorii din Florența pun bazele confraternității Sfântului Luca, care era patronul spiritual al schimburilor lor comerciale, prin intermediul acestei organizații pictorii aveau o voce pe care ei nu o aveau în breasla lor, care era dominată de medici și farmaciști. Chiar dacă această confrerie era o entitate separată față de bresle a inceput să atragă și sculptorii în interiorul organizației .

În secolele XIV- XV rolul breslelor s-a schimbat în multe privințe, acestea nu permiteau perfecționarea tehnicilor de teama concurenței, doreau să domine mica producție, uneltele și procedeele de muncă tradițională iar toate acestea au dus la o stopare a progresului și a dezvoltării producției.

Deși în interiorul breslelor existau reguli stricte în privința dezvoltării fiecărui membru aceste reguli nu exista și la nivel de concurență între bresle, cele mai dezvoltate bresle care aveau un statut social și financiar mai bun le dominau pe cele mai putin prospere până la punctul în care meșterii ce aparțineau de breslele mai slabe ajungeau să lucreze ca angajați ai breslelor mari.

Odată cu dezvoltarea societății și industrializarea orașelor, breslele încep să dispară treptat din societate, artiști și meșterii care aparțineau unei bresle nu mai aveau putere economică și socială în fața industrializării.

EVOLUȚIA ATELIERULUI ÎN ȘCOLILE DE MESERII

„Ceea ce fac eu astăzi, mi-a fost dat ca să fac!… Căci am venit pe lume cu o menire!”x32

Așa cum artistul, meșterul are nevoie de aptitudini, inspirație, materiale și spațiu pentru a realiza o operă de artă, la fel și o școală de meserii are nevoie de atelier, unde, elevii pot pune în practică ideile și învățăturile primite de la dascăli.

În scrierile lui Giorgio Vasari, Viața lui Leonardo da Vincix33, avem prezentat un moment în care tânărul Leonardo da Vinci era ucenic în atelierul lui Andrea del Verrocchio unde acesta a reușit să își depășească maestrul în momentul în care Verrocchio avea de pictat Botezul lui Hristos, Leonardo da Vinci a pictat îngerul din stânga picturii și l-a pictat mult mai bine decât maestrul său care a fost indignat de faptul că un tânăr ucenic poate picta mai bine ca el.

Acest success al tinerilor ucenici care își depășeau maestrul era întâlnit frecvent, fapt ce atestă că atelierul nu era doar loc de muncă ci era o școală în sine.

Dacă în trecut atelierul era în sine o școală în care ucenicul învăța de la maestru arta și ce înseamnă să fii artist, pe parcursul istoriei atelierul trece de la atelier=școală la școală- atelier, unde atelierul devine o parte din școala propriu-zisă iar dezvoltarea societății și a sistemului de învățământ face ca atelierul și meseriile practicate în acesta să fie date la o parte în societate.

Atelierul este introdus în școlile profesionale, școlile de meserii care au ca scop pregătirea profesională a elevului și integrarea acestuia pe piața forței de muncă. Dacă în trecut atelierul era pentru ucenic un loc de muncă (acesta era uneori plătit de maestru) în care ajungea doar dacă maestrul îl accepta și școală în care învăța tainele meseriei în școlile profesionale, atelierul devine un spațiu de calificare profesională în care elevul învață tainele meseriei într-o perioadă determinată iar la sfârșitul căreia primește titlul de maistru.

Asemănarea dintre atelierul propriu al unui maestru, artist și atelierul unei școli profesionale este foarte mare, de la ucenicul care învață tainele meseriei, de la maestrul care îl învăța pe ucenic și care îi spunea ce să facă, până la tehnicile de lucru din atelier.

Unele diferențe între atelierul maestrului, artistului și atelierul școlar se fac între timpul pe care un ucenic îl petrecea pe lângă maestru (Cennino Cenninix34, recomanda minim șase ani de ucenicie pe lângă un maestru) în timp ce în atelierul școlar timpul petrecut era între doi și trei ani, în funcție de specializare. Tehnologia folosită în atelier este o altă diferență pe care o întâlnim între atelierul maestrului, artistului și atelierul școlar dar și accesibilitatea în atelier, dacă în trecut nu oricine putea ajunge să își facă ucenicia într-un atelier al unui artist în atelierul școlar intra cei care își doreau și cei care nu aveau posibilitatea de a urma un liceu.

Aceste asemănări și diferențe ne arată o evoluție a atelierul, de la atelierul care ocupa parterul unei clădiri și în care nu avea oricine posibilitatea să își facă ucenicia se ajunge la atelierul care face parte dintr-o școală și care oferă posibilitatea de pregătire profesională a unui număr mai mare de elevi. Evoluția atelierului se poate observa și în tehnologia folosită în acesta dar, chiar dacă tehnologia din interiorul atelierului a evoluat, tehnicile de bază, de prelucrare rămân neschimbate.

Maestrul se transformă în maistru, ucenicul se transformă în elev, producția manuală este înlocuită de tehnologie, breslele dispar și apar școlile profesionale, școlile de meserii.

Odată cu începerea procesului de industrializare societate începe să se dezvolte și cererea de produse se află într-o continuă creștere, acest lucru duce la scăderea numărului atelierelor meșteșugărești, fie că acestea nu mai făceau față la cerere fie că au fost scoase de pe piață datorită producției la scară mare pe care procesul de industrializare l-a adus.

Dezvoltarea industriei a adus noi locuri de muncă dar automat și alte specializări iar numărul meșterilor a început să scadă din motivul că societatea nu mai avea nevoie atât de mare de aceștia. Numărul ucenicilor scade și automat acest lucru atrage după sine dispariția unor meșteșuguri sau reducerea numărului de cunoscători a acestor meșteșuguri.

În România, numărul școlilor de meserii este în scădere și acest lucru atrage dupa el scăderea numărului de meșteri sau maiștri care să poată practica unele meserii pe care procesul de industrializare și tehnologia nu le poate înlocui. Fapt ce duce la lipsa de personal calificat și înlocuirea lor cu personal necalificat care adesea nu se poate ridica la nivelul la care un meșter sau un maistru poate. Apariția pe piață a unor produse realizate prost sau de calitate inferioară.

ATELIERUL CA SPAȚIU EDUCAȚIONAL ÎN ȘCOLI

„Școala să nu fie nimic altceva, decât ateliere pline de activitate. Numai astfel vor putea să probeze toți, în propria lor practică, adevărul că: învățând pe alții ne învățăm pe noi înșine.”x34

STUDII DE CAZ

3.4.1 ȘCOALA DE MESERII DIN HAYSTACK MOUNTAIN

Bazele școlii de meserii din Haystack Mountain au fost puse în anul 1950 de către un grup de artiști locali din Belfast, Maine. În anul 1961, arhitectul Edward Larrabee Barnes realizează proiectul școlii pe un teren de 16 hectare unde propune 34 de clădiri grupate pe o suprafață de 8 hectare.

Clădirile propuse de Barnes au fost gândite astfel încât acestea să se încadreze perfect în mediul natural cât și să ofere puncte de perspectivă asupra zonei, școala fiind amplasată pe o zonă muntoasă.

În anul 1994, școala primește premiul de 25 de ani de existență, premiul este acordat construcțiilor care si-au păstrat în timp scopul și funcțiunea pentru care au fost propuse. În anul 2005 școala a fost introdusă în Registrul Național al Locurilor Istorice.

Img. X Școala de meserii din Haystack Mountain

Img. X Macheta Școala de Meserii din Haystack Mountain, 1962

Școala pune la dispoziție ateliere în care artistul poate învăța de la alți artiști tehnici de prelucrare în lemn, piatră, sticlă, feronerie, lut, grafică. Deși este o școala aceasta oferă cazare pentru artiști și atelierele sunt deschise 24 de ore, aceasta nu are angajate cadre didactice și nu oferă o diplomă după terminarea cursurilor. Orele de specializare sunt ținute de artiști și profesori vizitatori

Img. X Atelier al școlii Img. X Atelier al școlii

Img. X Atelier de lut Img. X Școala de meserii

3.4.2 ȘCOALA DE MESERII PENLAND, CAROLINA DE NORD

Img. X Panoramă Școala Penland

Școala a fost fondată în anul 1920 și construită abia în anul 1929, în localitatea Penland din Carolina de Nord. Proiectul inițial al școlii a fost realizat de arhitecții Frank Hamond, Cannon Architects și Dixon Weinstein Architects.

Suprafața inițială a terenului pe care a fost construită școala era de 47 de hectare, alcatuită din 31 de clădiri extinse pe suprafața terenului. În prezent școala se extinde pe 169,96 hectare și este compusă din 57 de clădiri. În anul 2003 școala a fost înscrisa în Registrul Național al Locurilor Istorice.

Stilul arhitectural al campusului școlar este mixt, de la stilul american craftsmanx34 la stilul neocolonialx35. La forma finală a campusului a contribuit arhitecții Van Wageningen și Cothran.

Img. X Ansamblu campusului școlar

Img. X Lilly Loom House, ateliere și birouri Img. X Atelierul de lut și metal

Img. X Galeria de artă Img. X Cazare artiști

Școala oferă artiștilor posibilitatea de a învăța diferite meserii precum suflatul sticlei, țesutul și vopsirea, ceramică, prelucrarea metalului și a lemnului dar și meserii fine pictură, fotografie și grafică.

Elevii care urmează cursurile de calificare la Școala de Meserii din Penland sunt îndrumați de profesori și artiști vizitatori, nu are profesori angajați în școală. Chiar dacă școala nu emite diplome, elevii pot primi credite pentru facultățile din cadrul Universității din Carolina de Vest. Anual trec pragurile școlii 1200 de elevi care studiază diferite meserii.

3.4.3 ȘCOALA DE ARTE DIN GLASGOW, SCOȚIA

Img. X Școala de arte din Glasgow

Școala de Arte din Glasgow, a fost construită între anii 1897-1909, este cea mai cunoscută cladire din Glasgow și este adesea considerată capodopera lui Charles Rennie Mackintosh.

Construcția clădirii a început în anul 1897 și până în anul 1899 a fost ridicată jumătate din clădire sub atenta supraveghere directorului școlii Francis Newbery, cel care i-a încredințat lucrarea lui Mackintosh, a doua jumătate a clădirii a fost contruită până în anul 1909. Școala a fost într-o continuă creștere iar în anul 2009 a fost lansat un concurs de arhitectură internațional pentru a se găsi o echipă de proiectare care să realizeze Masterplanul Campusului și construcția faza 1. Câștigătorii concursului au fost Steven Holl Architects în colaborarea cu JM Architects iar clădirea Reid propusă de ei a fost terminată în anul 2014 și este amplasată peste drum de clădirea Mackintosh.

În anul 2014 clădirea Mackintosh a fost distrusă de un incendiu iar prejudiciul și starea clădirii rămân de analizat. În urma incendiului au fost distruse atelierele istorice și scările iar renumita bibliotecă Mackintosh a fost distrusă și ea, la fel și arhivele care au fost distruse de apa folosită la stingerea incendiului.

Img. X Clădirea Mackintosh după incendiu

Img. X Clădirea Reid, câștigătoarea concursului lansat în 2009, Steven Holl Architects

Img. X Sectiune clădirea Mackintosh și Reid

Img. X Interior, înainte de incendiu Img. X interior, după incendiu

Img. X Galeria C. R. Mackintosh

Școala este împărțită în trei specializări majore, Școala de Arhitectură Mackintosh (denumită după arhitectul C.R. Mackintosh, cel mai venerat absolvent al școlii ), Școala de Design și Scoala de Arte plastice. Printre specializările oferite se pot enumera pictura, grafica, design de produs, design textile, cultură digitală și arhitectură, design de interior, sculptură și artă de mediu, design de bijuterii.

RESTAURARE. TEHNICI ȘI MATERIALE

„ (…) Popoarele devin din ce în ce mai conștiente asupra unității valorilor umane și privesc monumentele istoriei ca pe un patrimoniu comun. Este recunoscută responsabilitatea comună în păstrarea lor pentru generațiile viitoare. (…)

Este esențial ca principiile ce ghidează potejarea și restaurarea clădirilor istorice să fie stabilite și agreate pe plan internațional, fiecare țară fiind responsabilă de aplicarea acestora în contextul propriei culturi și tradiții”x16

GENERALITĂȚI

Prin restaurare se înțelege orice lucrare sau intervenție ce se face asupra unui monument istoric, fie el de arhitectură, pictură, sculptură sau orice alt obiect cu valoare artistică istorică sau antropologică care se află într-un oarecare grad de degradare.x6

Logica și finalizarea restaurării s-a schimbat de-a lungul timpului, de la păstrarea cât mai simplă și eficientă a operelor de artă, monumentului până la adaptarea acestuia la gusturile contemporanului.

Tendința de a interpreta mărturiile artistice ale trecutului într-un context care să le reprezinte cel mai bine a dus la unele dezbateri teoretice, dezbateri ce continuă, în care restaurarea este concepută ca un eveniment tehnic dar și critic pe parcursul întregii existențe a artefactelor și a monumentelor.

Care sunt etapele pe care trebuie să le parcurgă un proiect de restaurare?

În primul rând înainte ca un monument sau artefact să fie restaurat acesta trebuie să fie conservat. Prin conservare se înțelege un șir lung de măsuri care au scopul de a păstra monumentele, artefactele în bună stare și prelungirea pe cât posibil la maxim a vietii acestorax7. Procesul de conservare cuprinde o arie largă de lucrări ce sunt realizate asupra obiectelor de artă, începând de la mici lucrări de intreținere sau reparație până la lucrări de consolidare a acestora.

Prin conservare nu se dorește a se modifica aspectul unei lucrări, prin conservare se dorește păstrarea lucrării în stadiul în care aceasta a ajuns.

În al doilea rând se începe așa zisa restaurare propriu- zisă. Această restaurare trebuie să țină cont și de obiectivele conservării și abia apoi realizarea lucrărilor ce vor readuce monumentul, artefactul la aspectul pe care l-a dobândit pe parcursul existenței lui sau la aspectul inițial.

Care sunt criteriile după care sunt clasificate monumentele?

Criteriile de clasificare a monumentelor, artefactelor în prezent sunt obiective, obiective din punct de vedere al societății actuale. Societatea actuală hotărăște care sunt criteriile și depind de felul în care societatea acordă sens trecutului și cum aceasta interpretează trecutul și valorile lui.

Aceste criterii sunt într-o continuă schimbare la fel cum și percepțiile societății sunt într-o continuă schimbare iar trecutul nu este privit ca un singur trecut obiectiv ci este privit subiectiv și are mai multe interpretări, doar că aceste interpretări sunt făcute din prezent.

Adesea în restaurare este întâlnit termenul de restaurare preventivăx8. Această restaurare presupune aplicarea unor măsuri care pot preveni stadiile de degradare a unei opere de artă, monument. Aceste măsuri ar trebui să funcționeze asemenea unui vaccin care protejează organismul de anumite boli,le previne iar în cazul restaurării aceste măsuri trebuie să asigure imunitate obiectului de artă, monumentului în fața factorilor care stau la baza degradării acestuia.

Ținând cont că opera de artă, monumentul nu este un organism viu, ci este alcătuită dintr-o suită de materiale și cantități de substanțe care sunt predispuse la alterări care sunt nocive la nivelul imagini monumentului, a materialelor sau uneori a ambelor. Aceste măsuri de prevenire nu pot fi luate în calcul deoarece degradările produse monumentului, operei de artă depind într-o mare măsură de compoziția chimică și caracteristicile fizice ale materialelor din care este alcătuit acesta. Iar uneori intervențiile de prevenire a degradării pot intra în contradictoriu total sau parțial cu exigențele operei ca operă de artă.

Cine se ocupă de clasificarea și protejarea la nivel național a monumentelor istorice?

Clasarea și protejarea monumentelor istorice se face de către instituțiile abilitate la nivel de țară. În România acestea se fac de către Ministerul Culturii și Cultelor, la propunerea Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice. Monumentele istorice sunt declarate potrivit legii, de interes public național sau local iar clasarea acestora se poate face prin hotărâre de Guvern sau prin hotărâre a consiliului local cu avizul Ministerului Culturii și Cultelor.x9

Scurt istoric

Sursele antice atestă numeroase intervenții de restaurare asupra operelor de artă, monumentelor. Aceste intervenții erau încredințate artiștilor acelei epoci.

În secolul II î. Hr. Se presupune ca Damofonte di Messene a făcut o intervenție asupra sculpturii lui Zeus din Olympia realizată de Phidias, când acesta a reaplicat fildeșii pe suportul de lemn de pe care se desprinsese. Statuia a fost considerată una dintre cele Șapte Minuni ale Lumii, până la eventuala pierdere și distrugere din secolul V d. Hr. , statuia era executată în tehnica chryselephantin adică aceasta era realizată din lemn și îmbrăcată în foi de aur și plăci de fildeș.

Img.x Statuia lui Zeus, gravură din secolul XVI

Același artist a realizat intervenții și asupra statuii lui Atena Phartenos realizată de același sculptor, unde a refăcut lamelele de aur care fusese furate în timpul războiului din Peloponez, când Lachares a luat aceste lamele pentru a-și plăti trupele.

Sculptura inițială a fost menționată ultima dată ca fiind în Constantinopol în secolul X.

Img. X Atena Phartenos Img. X Alan LeQuire pictând replica Atenei Phartenos

Vitruviu și Plinius amintesc numeroase transporturi de picturi murale din Grecia în Roma, prin tehnica detașării solide sau mai bine zis, rezecția întregii porțiuni de perete pe care era făcută pictura. Aceștia amintesc și unele tehnici de restaurare a bronzului, prin tratarea acestuia cu ulei și gudron diluat, a lemnului prin injecții de uleiuri esențiale.

În Evul Mediu, valoarea religioasă a imaginilor sacre, a dus la o schimbare profundă în ceea ce privește comportamentul față de operele de artă. Un fenomen caracteristic primelor secole din Evul Mediu, era acela al refolosirii vestigiilor clasice. În secolul VI sunt realizate intervenții directe asupra operelor de artă, monument pentru a le pune într-o lumină nouă sau pentru a le adapta exigențelor liturgice și politice.

În această perioadă sunt amintite intervenții realizate asupra mosaicurilor din bazilica Sant Apollinare Nuovo din Ravena, care au fost reelaborate la jumătatea secolului VI.

Crucifixul Guglielmo di Sarzana, din 1138, a fost pictat din nou de această dată limitându-se doar la figura lui Hristos.

Img. X Crucifixul Guglielmo di Sarzana

Povestirile biblice ale abației S. Nilo din Grottaferrata, realizate de un ucenic al Maiestrului al III lea din Anagni, au fost reînnoite prin metoda ritocchi a secco de un adept a lui Pietro Cavallini.

Renașterea, răspândește pasiunea pentru antic și conștientizarea valorii operelor de artă. În această perioadă se începe practica de intervenție asupra sculpturilor antice, majoritatea erau doar vag recuperate și reintegrarea lor era făcută cu materiale diverse și în formă arbitrară.

Practica s-a răspândit ulterior și urmărea intervenții de reintegrare pe gustul contemporanului, păstrându-și integritatea figurativă originală.

În secolul XVI începe conservarea celor mai importante opere de artă contemporană. Giorgio Vasari amintește detașarea în anul 1563, a Sfântului Augustin, Sfântului Botticelli și a Sfântului Girolamo din absida biserici Ognissanti ( Tuturor Sfinților), de către Domenico Ghirlandaio.

Spre sfârșitul secolului XVIII nașterea arheologiei ca și știință și a noilor climate culturale au dus către noi gândiri filozofice în ceea ce privește restaurarea monumentelor antice și a început dezbaterea teoretică a restaurării ca disciplină separată.

În prezent opera de artă este văzută și ca o mărturie a dezvoltării culturale a unui anumit moment sau loc și ca o expresie calitativă și autonomă, capabilă în orice moment de a se renova și a se reinterpreta.

Pe de o parte restaurarea trebuie să asigure supraviețuirea materială a operei de artă iar pe de altă parte să încerce să păstreze originalul respectând însă schimbările intervenite de-a lungul timpului asupra imagini (fie ea arhitectură, sculptură sau pictură) acolo unde acestea sunt considerate elemente calitative din punct de vedere estetic și funcțional.

În concluzie restaurarea este o disciplină critică și nu doar tehnică, este dialectica dintre proiectant, realizator și tehnician.

Restaurarea în arhitectură:

Până la începutul secolul XIX intervențiile asupra monumentelor de arhitectură avea caracter de refacere și de adecvare la gusturile și funcționalitatea momentului. Pe parcursul secolului majoritatea construcțiilor grandioase au avut de suferit completări, integrări, extinderi și transformări, schimbări suprapuse în funcție de cerințele momentului dar și de rolul pe care acestea îl aveau în societate.

În anul 1794, se impune decretul Conventiei nationale franceze care a proclamat principiul conservării monumentelor, se impunea necesitatea unei susțineri a problemelor clădirilor antice, nu numai de tip utilitar, dar care să contemple și valoarea istorica a acestora.

Prima formulare teoretică a acestei convenții, așa-zisa doctrină intervenționistă a unității de stil, a avut origine și aplicație în Franța intre anii 1830-1870 datorită lui Eugene E. Viollet-le-Duc,x13 care considera legitime toate intervențiile care vizau restaurarea caracteristici stilului monumentului. În Anglia la jumătatea anului 1800 a luat naștere o doctrină total opusă, doctrina antiintervenționistă a cărei exponent a fost J. Ruskin x14, bazată pe poetica ruinelor, deci pe respectul către forma actuală a monumentelor, deși acesta era fragmentar, acesta excludea restaurarea stilistică și orice lucrare care nu este strict de conservare.

Spre sfârșitul secolului iau naștere doua noi doctrine în zona italică. Prima, numită restaurarea istorică, refuza restabilirea analogică a restaurării stilistice și a dat posibiliatea de reconstrucție a părților particula a monumentului în baza studiului părților acestuia. Aceasta a fost pusă în teorie de Luca Beltrami, la reconstrucția turnului Filarete de la Castelul Sforzesco din Milano, în 1893- 1911.

Img. X Castelul Sforzesco din Milano, turnul Filarete

A doua doctrină datorată lui Camillo Boitox15, acesta fundamentează restaurarea monumentelor istorice ca disciplină științifică, bazată pe noțiunea de autenticitate. Acesta enunța principiul respectului adăugărilor neoriginale, refacerilor în stilul propriu și necesitatea acolo unde au fost realizate, de a fi recunoscute.

Restaurarea în sculptură

Sculptura antică, obiecte de colecții timpurii, încă din secolul XVI a fost supusă intervențiilor de către artiști care din motivul calității intervențiilor pot fi considerate de interes cultural semnificativ. Piese antice cu proveniență diversă puteau fi juxtapuse în compoziții de fantezie.

În secolul XVIII, la Roma s-au distins personalități importante dedicate exclusiv restaurării și comerțului marmurilor antice, ca și Bartolomeo Cavaceppix17.În anul 1812, sculpturile frontoanelor din Egina, au fost adaptate gustului neo-clasic prin manipulări și integrări de către Bertel Thorvaldsen.

În prezent, în restaurarea sculpturilor nu se mai practică, îndepărtarea refacerilor de vârstă modernă făcută pe piese antice, acestea au ajuns să fie parte figurativă a sculpturilor. Intervenția, se limitează la revizuirea eventualelor integrări și la o curățire superficială, care să respecte patina, adică colorarea delicată conferită materialelor din marmură sau bronz prin intervenția omului sau a timpului (tratamentu cu uleiuri sau ceară). Sculpturile policrome, în special cele din lemn, care de obicei prezintă mai multe straturi de pictură, pun aceleași probleme ca și pictura.

Mai complex este cazul sculpturilor arhitectonice care decorează partea externă a monumentelor istorice, care sunt supuse degradării provenite din cauza factorilor climaterici și a poluaților atmosferici (printre cei mai periculoși poluanți atmosferici sunt cei cauzați din arderea petrolului, a sulfaților). Poluare provoacă modificarea naturii componentelor chimice din materiale component și duce la pierderea coeziunii astfel ajungându-se la dezintegrarea sculpturilor. Acest fenomen a ridicat noi probleme tehnice, în special la consolidarea stratului exterior al operelor de artă, probleme la care nu s-au găsit încă soluții. Este îndoielnică eficacitatea acestor intervenții când acestea nu sunt puse în practică simultan cu îmbunătățirea condițiilor ambientale, având în vedere că slăbirea structurală a materialelor este ireversibilă.x18

Din punct de vedere tehnic, intervenția asupra metalelor este mult mai dificilă, datorită fenomenului de coroziune. În condiții normale, coroziunea produce o patină naturală foarte rezistentă și protectivă, pe care artistul o vedea ca și rezultat natural al învechirii operei de artă și care ajunge să facă parte din figurativitatea operei.

Metalele arheologice, în special bronzul sunt foarte sensibile la coroziune, dacă acestea se află în spații urbane deschise și sunt supuse poluării și variațiilor climatice.

Restaurarea picturilor

În ceea ce privește picturile, activitatea de întreținere s-a desfășurat în mod constant în scopul de a asigura lizibilitatea imaginilor și de a le adecva gustului.

La inceputul secolului XVIII a fost inițiată practica desprinderii picturilor murale prin îndepărtarea tencuieli pictate (detașarea prin reaplicare pe armură de lemn și suport de gips) sau doar o singură peliculă de vopsea (desprindere, cu reaplicare pe pânză). Având probabil ca loc de naștere Napoli, în jurul anului 1720, aceste tehnici au avut o mare aplicabilitate o dată cu săpăturile de la Pompei și Ercolano și apoi s-a răspândit în Franța.

În Franța s-a dezvoltat și practica transportării stratului de vopsea pe pânză în cazul lucrărilor din lemn.

Tot în această perioadă a fost inventată și tehnica de a căptuși picturile pe pânză, pentru a restaura aderarea stratului de vopsea degradat pe pânză, prin aplicarea a unuia sau a două straturi de pânză pe spatele picturii.

În secolul XIX, s-a continuat dezvoltarea tehnicilor din perioada precedentă, pe când în ceea ce privește aspectul figurativ, s-a continuat practica stabilirii, aproape întotdeauna cu ajustări la gustul curent și prin urmare interpretări greșite a stilului original.

Au fost scrise primele manuale tehnice ale restaurări picturilor, care era privită ca o disciplină independentă de măiestrie artistică, Manualul motivat pentru partea mecanică a artei restauratorului- 1866 de către Giovanni Secco Suardox19 și Manualul pictorului restaurator- 1866 de către U. Fornix20.

Doar după al II lea Război Mondial, restaurarea gasește o teorie convingătoare prin munca lui Cesare Brandi, atât în ceea ce privește intervenția materială, cât și cea figurativă, în modul în care războiul a dus la necesitatea restaurării a numeroase picturi distruse pe perioada acestuia.

Se propune, printer altele, compensarea daunelor iremediabile chiar și după recompunerea fragmentelor recuperate. Urmarea acestor experiențe a fost adaptarea tehnicii delinierii cu acuarele, care constă în reconstrucția zonelor lipsă prin linii vertical de culori descompuse, capabile să restituie în timp unitatea figurative originală dar să păstreze recunoașterea ușoară la o atentă observație. Procedurile originale, au fost, cu timpul integrate cu adoptarea mijloacelor de sinteză, disponibile datorită industriei chimice, de natură organică, ce erau mai puțin expuși degradării.

În afară de situațiile în care era urgentă salvarea unei picturi, desprinderea picturilor murale de pe suportul original a fost abandonată. Practică foarte traumatizantă pentru operele de artă, ținându-se mai curând seamă de înfruntarea problemelor de consolidare a suportului. A fost abandonată de asemenea și practica transpunerii culorii de pe pictură pe lemn.

TEHNICI ȘI MATERIALE

Tehnicile și materialele folosite în restaurare depind în general de aria în care sunt aplicate. Prima cerință necesară în conservarea și restaurarea monumentelor, este evaluarea istorică și valoarea acestora. O bună cunoaștere a întregii vieți a unui monument duce la o înțelegere esențială a caracteristicilor și problemelor sale.

Urmează un studiu aprofundat de măsură, realizat de conservator sau de restaurator. Acest studiu este pregătit de mână, cu bandă, tijă și nivel dar și unele tehnici moderne de măsurare precum fotogrametia și stereofotogrametria, tehnici rapide și foarte precise.

În cel din urmă studiu, arhitectul sau supraveghetorul analizează stabilitatea structurii și modul de mișcare a acesteia, nici o structură nu este fixă permanent.

TEHNICI DE RESTAURARE

Tehnici analitice

În restaurarea contemporană se folosește des aceste tehnici împrumutate din chimie, fizică sau biologie. Aceste tehnici de analiză nu permit modificarea integrității operei, sunt utilizate în scop cognitiv simplu sau cu rol de diagnostic ce permite o analiză preliminară precisă prin preluarea unei probe supusă analizelor instrumentale mai în detaliu iar în cele din urmă să permită viteză de execuție

Printre acestea se numără și tehnica fotografică, ce permite studierea imaginilor pebaza sursei utilizate: radiații vizibile reflectate, radiații infraroșii reflectate, radiații fluorescente invizibile.

Prelevarea de probe trebuie să respecte pe cât posibil conținutul estetic, istoric și integritatea monumentului și trebuie să aibă un număr și o dimensiune limitată.

Caracterizarea unui eșantion de probe necesită metode analitice sofisticate, bazate pe tehnici sensibile și selective precum: tehnicile microscopice, microscopie optică, mineralogie și petrografice, microanalize cu raze X, tehnici cromatografice.

Intervențiile ce urmează pe operele de artă sunt multiple și fiecare proiect de restaurare poate atrage noi intervenții în funcție de caracteristicile specifice ale operei de artă, monumentului.

Curățarea

Acesta este un proces frecvent întâlnit în restaurare și unul dintre cele mai complexe. Materialele de pe suprafața monumentelor în urma procesului de îmbătrânire pot suferi modificări. Acestea sunt asociate cu degradări de culoare ce pot modifica aspectul vizual, ce compromite lizibilitatea monumentului.

La monumentele aflate în spații deschise, în special întâlnim de la depozitări de praf, modificări în structura laminată și până la formarea de crăpături la matrice, la suportul de bază, așa cum este în cazul așa numitelor cruste negre.

Această situație impune o intervenție de curățare, cu scopul de a elimina toate acele produse care pot fi dăunătoare atât din punct de vedere conservator cât și estetic dar și pentru a se păstra patina naturală. Curățarea monumentelor trebuie să fie realizată scalabil și controlabil pentru a nu fi agresivă față de materialele din care lucrarea este făcută. Nu trebuie să lase produse nocive pe suprafața monumentului ce vor dăuna pe viitor clădirii.

Pentru lucrări de curățare policromă, sunt utilizate soluții acide sau bazice și solvenți organici care adesea pot reprezenta un pericol pentru integritatea operei.

În plus față de metodele fizice, chimice și mecanice mai sunt utilizate pe scară largă tehnici de curățare ce oferă o posibilitate mai mare de control capabilă de a minimaliza impactul asupra structurii originale a materialelor tratate.

În prezent s-au făcut cercetări practice care să dezvolte preparatele pe bază de apă ce conțin ingrediente active specifice. Având în vedere sistemele utilizate în curățare, se dorește a se impune pe cât posibil a instrumentelor cu laser pentru curățare.

Combaterea dăunătorilor

Această tehnică se aplică atunci când pe suprafața monumentului sunt prezente bacterii, ciuperci sau alge.

La structurile din lemn aceste bacterii sunt cele mai periculoase deoarece acestea pot distruge părți întregi din monument. Alegerea biocidului care va fi aplicat pe monument în stare gazoasă sau lichidă se face doar după ce microorganismele au fost identificate.

Chituirea și lipirea

Această tehnică vizează integrarea materiei și ansamblurilor iar produsele utilizate trebuie să ofere o bună aderență, contracție scăzută, durabilitate mare, caracteristici mecanice cât mai aproape de cele din care monumentul este realizat.

Căptușeala

Tehnica utilizată la picturile mobile și constă în aplicarea pe spatele acestora a unui adeziv (ceară, termoplastice, rășină) cu un strat de armare.

Aceasta determină modificări substanțiale asupra esteticii lucrării și este de preferat a se utiliza doar în situația în care suportul este atât de degradat încaât nu mai poate îndeplini rolul de sprijin

Consolidarea

Este utilizată doar în intervențiile de conservare și se aplică doar atunci când materialul din care este realizat monumentul nu mai are coeziune. Obiectivul acestei tehnici este de a restabili un grad suficient de ridicat al coeziunii materialului degradat. Această tehnică se alege în funcție de starea obiectului și tipul acesteia.

Reintegrarea picturilor

Reintegrarea picturilor este o fază complexă și constă în restabilirea întreruperilor din pictură, a lacunelor. Este vorba de alegerea între mai multe soluții operaționale (retrogradarea, reintegrarea imitativă, selectarea culorii) iar fiecare dintre aceste operațiuni are rezultate specifice.

Elaborarea de protecții

În unele cazuri stadiul final al restaurării poate prevedea prepararea protecției realizată din materiale caracteristice și specifice obiectului, monumentului. Compatibilitatea coeficientului termic de dilatare, permeabilitatea, stabilitatea la radiații ultraviolete, ce pot oferii garanția de reversibilitatea chiar și după îmbătrânire.

MATERIALE FOLOSITE ÎN RESTAURARE

Materialele folosite în restarurare depind de tipul operei de artă, de tehnica folosită în restaurarea operei de artă și de tipul de degradare pe care opera de artă a suferito. Alegerea materialelor se face în funcție de eficacitatea și rapiditatea de acțiune, prețul cât mai mic și simplitatea de aplicare a acestora. Trebuie ținut cont și de toxicitatea potențială asupra mediului și a celui care aplică aceste materiale.

Una dintre tehnicile cele mai folosite în restaurare este aceea de curățire, aceasta tehnică implică utilizarea de instrumente mecanice (bisturiu, spatule, raclete sau aparate de micro sablat), fizice (ultrasunete sau laser) și chimice (solvenți săpunuri)

Odată cu impicarea chimiei în restaurare au apărut și o varietate de materiale sintetice folosite în restaurare. Utilizarea de produse chimice în restaurare poate afecta atât integritatea operei cât și aspectul estetic al acesteia.

Solvenți

O clasificare a produselor chimice utilizate în restaurare se împarte în doua categorii, solvenți polari (metanol, etanol, apă, acetonă) și solvenți nepolari (benzen, eter de petrol, eter etilic). Utilizarea solvenților se face și în stare compusă în diluanți, sunt folosiți în soluții de consolidare, de protecție, rășini, biocide, vopsele, soluții de îndepărtare a vopselelor, etc.

Vopsele și rășini

Vopseaua, prin definiție, este un amestec de lichide cu consistență diferită care odată aplicate pe o suprafață lasă o peliculă subțire care are rol decorativ sau de protecție. Sunt utilizate în combaterea problemelor precum protecția picturii față de grăsime, față de praf, impotriva fumului, agresivitatea atmosferică.

Biocide

Biodegradarea este atacul suferit de patrimoniul cultural din partea organismelor și a plantelor (bacterii, ciuperci, mușchi, licheni, plante, paraziți) care pot accelera procesul de deteriorare. Printre cauzele degradării se află și buruienile, arbuștii, speciile lemnoase care cresc pe suprafața monumentelor în special pe cele din piatră.

Prezența vegetației pe suprafața monumentelor duce la variații a parametrilor microclimatici, creșterea umidității, reducerea razelor solare. Factori care stau la baza formării de alge , muschi, etc.

În prezent în restaurare se utilizează produse pe bază de organoclorurate, produse pesticide organofosforice. Erbicidele sunt soluții care se utilizează în distrugerea plantelor care afectează monumentul, în prezent cel mai utlizat erbicid este acidul glifosat.

Printre alte materiale întâlnite în restaurare mai întâlnim: mortarele, lianți, rășini sintetice, rășini naturale, produse auxiliare pentru rășini, reactivi de laborator, aditivi de dezumidificare, silicoane, cauciucuri, etc.

STUDII DE CAZ- ÎN ROMÂNIA ȘI ÎN EUROPA

Palatul Băncii Naționale a României

Proiectul pentru Palatul Băncii Naționale a fost conceput de către arhitecții francezi Cassien Bernard și Albert Galleron. Construcția palatului a început în anul 1884 și a fost terminată în 1890 sub îndrumarea inginerului arhitect Nicolae Cerchez și asistat de arhitectul E. Băicoianu. Clădirea este construită în stil eclectic de la sfârșit de secol XIX, cu unele influențe neo-clasice.

Palatul Băncii Naționale a României este situat în cea mai veche zonă comercială din București, este delimitat de străzile Lipscani, Calea Victoriei, Smârdan și Doamnei.

Palatul are o formă dreptunghiulară cu latura lungă de 73 de metri și latura scurtă de 52 de metri.

Structura compozișională a palatului este unitară dar și cu unele rezolvări particulare ce pun în valoare importanța fațadei principale. Axul central al palatului coincide cu intrarea principală și este marcat cu patru coloane corintice elansate, canelate. Verticalitatea elementului central este accentuată prin depășirea cornișei generale.

Pe lateralul palatului sunt amplasate patru sculpturi care decorează fatada principală, aceste sculpturi sunt operele lui Ștefan Ionescu Valbudea și Ion Georgescu, unii dintre cei mai reprezentativi artiști ai epoci. Sculpturile de pe fațadă înfățișează personaje alegorice, cele de pe lateral reprezintă Comerțul și Industria iar cele centrale reprezintă Justiția și Agricultura.

La interior palatul are o travee centrală în care se află holul ghișeelor și două travee secundare. Interiorul palatului intră în contrast cu fațada exterioară sobră prin bogăția accentuată a dec orațiilor.

Img. X Palatul Băncii Naționale a Românieix21

Img. X2 Holul ghișeelorx22

Img. X3 Interiorul Palatuluix23

Img. X4 Imagini din timpul lucrărilor de restaurarex24

Img. X5 Imagini din timpul lucrărilor de consolidarex25

Dată fiind valoare deosebită a decorațiilor interioare, intervențiile de restaurare și consolidare a monumentului au pus mare dificultate. Odată cu restaurarea palatului s-au făcut intervenții asupra ornamentelor de piatră sau de ipsos, a placajelor decorative din marmură, a lambriurilor și picturilor, a elementelor din stucomarmură dar și lucrări la partea de instalații interioare.

4.4.2 Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Voroneț este situată la 36 de km față de municipiul Suceava și la 4 km distanță față de orașul Gura Humorului. Biserica a fost ridicată în anul 1488 și este considerată una dintre cele mai valoroase ctitorii ale lui Ștefan cel Mare.

Biserica este de mici dimensiuni cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos și este una dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care își păstrează în mare măsură forma inițială.

Mitropolitul Grigore Roșca, a inițiat adăugarea unui pridvor închis în care arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat, în anul 1547.

Pictura exterioară a bisericii datează din timpul domniei lui Petru Rareș și este gâdită ca fiind cel mai reușit ansamblu al artei feudale moldovenești. Frescele biblice se disting prin coloritul viu, apropiat de cel al naturii înconjurătoare, în care predomină verdele și albastrul.

Fațada de vest a bisericii este decorată cu scena Judecății de Apoi, care este realizată în patru registre. Dumnezeu Tatăl în partea superioară, registrul al doilea scena Deisis, registrul al treilea este Etimasia Sfântului Duh iar în registrul al patrulea apare cumpăna ce cântărește faptele bune și cele rele.

La interiorul bisericii pictura datează în cea mai mare parte din timpul lui Ștefan cel Mare. Artistul a urmărit în altar și naos să redea sensul teologal al imaginilor, realizând un ansamblu solemn cu caracter de monumentalitate.

Img. X6 Biserica Mănăstirii Voronețx26

Img. X7 Biserica Mănăstirii Voroneț după restaurarea din anii 80 și cea din 2008×27

Img. X8 Detaliu din Geneză. Imagine realizată în lumină razantă, care evidențiază starea de conservare a picturii murale. Anul 1980×28

Img. X9 Detaliu din Geneză. Imagine realizată în luminp razantă, care evidențiază starea de conservare a picturii murale. Anul 2009×29

Fig. X10 Tatiana Pogonat în timpul intervențiilor efectuate în anii 80 pe absida de nord, registrul superior.x30

Fig. X11 Fig. X12

Biserica Mănăstirii Voroneț a trecut prin două procese de restaurare. Primul proces de restaurare a avut loc în anii 80, când s-au făcut intervenții în regim de urgență pentru salvarea picturilor murale din exterior.

În urma acestor intervenții din anii 80, s-a constatat că stratul de culoare își pierde aderența la suport și coeziune între particulele de pigment, mici umflături prezente pe suprafața pictată apărute în urma desprinderii stratului de culoare, fenomenul de recristalizare a criptoflorescențelor, săruri aflate în stratul suport. Toate aceste probleme au fost puse în evidență cu ajutorul luminii razante iar în urma testelor de contact s-au stabilit zonele cu strat de culoare decoeziv.

Intervențiile din anii 80, au constat în: îndepărtarea mortarelor din reparații necorespunzătoare, din zona de îmbinare a pridvorului cu naosul și refacerea structurii zidăriei, completarea zonelor lipsă din stratul suport cu mortare pe bază de var, stabilizarea pulverulențelor și fixarea stratului de culoare în curs de exfoliere, replantarea pe absida de nord a unor fragmente de frescă desprinsă din zona superioară a absidei.

În urma intervențiilor de restaurare din anul 2008, s-a constatat aceleași probleme la stratul de culoare ca în anii 80. Între anuii 2008 și 2010, s-a inițiat o acțiune amplă de conservare a picturilor murale exterioare, prin aplicarea de tratamente minerale.

Fațada de nord și absida altarului a fost protejată prin restabilizarea stratului de culoare și a stratului suport, s-a stabilizat o parte din sărurile solubile, ionul sulfat și s-au indepărtat sărurile insolubile de pe suprafața pictată, în limita rezistenței mecanice.

Problemele de mecanică a criptoflorescențelor, nu pot fi rezolvate decât prin ameliorarea condițiilor de microclimat. Rezvolvarea umidității ambientale rămâne o problemă permanentă în conservarea picturilor murale, problemă care se intâlnește și la alte monumente.

4.4.3 Restaurarea Coloseumului din Roma

Colosseumul din Roma, este cel mai mare amfiteatru din lume și este situat în centrul orașului Roma.

Construcția amfiteatrului a început în anul 72 d. Hr. Sub comanda lui Vespasian și a fost inaugurat în anul 80 d. Hr. de către Tito. Este amplasat pe zona marginală a Forumului Roman.

Cladirea în plan are o formă eliptică cu un perimetru de 527 de metri, arena măsoară în interior 86×54 de metri, cu o suprafață de 3357 m2. În prezent înălțimea monumentului este de 48,5 metri dar înălțimea inițială a acestuia era de 52 de metri.

La exterior fațada Colosseumului este împărțită în patru registre, un model tipic al clădirilor din aceea perioadă, pentru a arăta grandoarea imperiului roman. Cele trei registre inferioare sun formate din 80 de arcade numerotate, în timp ce ultimul registru cel superior este format dintr-un atic plin, punctat de pilațtri ce corespund stâlpilor de la arcade. În secțiunile peretelui dintre pilaștri sunt dispuse ferestre mici pătrate dispuse neregulat.

Partea păstrată a fațadei monumentale se compune din trei niveluri de arcade suprapuse, arcadele sunt încadrate de semi-coloane dorice, ionice și corintice iar pilaștri aticului sunt de ordin corintic.

De-a lungul timpului Colosseumul a suferit multiple intervenții de restaurare. În secolul XIX a suferit intervenții la inelul exterior care se deplasa, degradări survenite cel mai probabil din cauza îndepărtării clemelor metalice care țineau pietrele împreună. În anul 1806, Raffaele Stern are o intervenție asupra monumentului după ce acesta a fost grav avariat în urma unui cutremur violent. Raffaele Stern vine cu două propuneri de conservare, una eraconservarea prin eliminare, care consta în eliminarea unor părți din monument iar cea de-a doua propunere era prin modalitatea de adăugare, ce consta în adăugarea de argilă la monument.

În anul 1815, Giuseppe Valadier intervine asupra Colosseumului dar dacă la Stern lucrările se efectuau sub amenințarea colapsului, la G. Valadier intervenția era în condiții practice și consta în realizarea unui nou pinten identic cu originalul dar din materiale diferite.

Între anii 1938 și 1939, structurile subterane ale arenei au fost excavate complet, în mare parte alterate de modificările de reconstrucție.

Img. X13 Gravură de Giovanni Battista, din 1757×33

Img. X14 Începerea lucrărilor de restaurare, din 2013

Img. X15 Secțiune cu detaliile de restaurare

Img. X16 Curățarea suprafețelor în timpul restaurării

Img. X17 Curățarea suprafețelor cu jet de apă

Img. X18 Curățarea mecanică prin sablare

Img. X19 Tratarea suprafețelor cu biocid

Img. X20 Umplerea cavităților prin chituire

Img. X21 Umplerea cavităților prin chituire

Img. X22 Umplerea cavităților prin chituire

În anul 2013, au început lucrări de restaurare prin curățarea monumentului. Pentru aplicarea acestei metode de restaurare, s-a folosit în principal jetul de apă la temperatura ambientală, fără a fi adăugați solvenți. Prin folosirea jetului de apă s-au eliminat crustele negre fără a fi afectat materialul de piatră și nici patina de pe acesta.

S-au mai folosit în restaurarea monumentului și alte tehnici precum: tratarea cu biocid pentru a îndepărta microorganismele de pe acesta, curățarea mecanică de precizie prin tratamente precise de sablare, îndepărtarea umpluturilor din restaurări anterioare, consolidarea și restabilirea aderenței fulgior de travertin folosind mortar de var, umplerea cavităților și fisurilor prin chituire.

APLICAȚIE PE PROIECTUL DE DIPLOMĂ- ȘCOALĂ DE MAIȘTRI RESTAURATORI

STUDIU AMPLASAMENT PROPUS

Amplasamentul propus pentru Școala de Maiștri Restauratori se află în Municipiul Oradea, pe strada Făgărașului. Amplasamentul este delimitat la nord de Colegiul Economic Partenie Cosma, la sud de Pârâul Peța și Universitatea din Oradea, la est de …. iar la vest amplasamentul este delimitat de o alta parcela libera de construcții.

Terenul propus are o suprafață de 9820,86 de mp, a fost deținut de Unitățile Militare din Oradea iar prin hotărârea Consiliului Local acesta a fost cedat Administrației Locale a Municipiului Oradea.

Actualmente terenul propus pentru Școala de Maiștri Restauratori este eliberat de construcții în trecut amplasamentul era ocupat de depozitele Unităților Militare.

Photo ce a fost

Photo ce este

Accesul pe amplasamentul propus se face la est din Calea Armatei Române sau la vest din strada Traian Blajovici prin strada Făgărașului.

DESCRIERE TEMĂ

Programul pe care l-am propus pentru proiectul de diplomă este un nou tip de școală și anume Școala de Maiștri Restauratori. În prezent un astfel de tip de școală, care să se adreseze strict restaurării, nu există.

Având în vedere profilarea școlii și nevoia pe piața forței de muncă a specialiștilor, a maiștrilor în restaurare, care pot efectua lucrări practice de restaurare, amplasamentul propus pentru proiectul de diplomă este unul potrivit atât din punct de vedere al accesibilității pe sit (atât a elevilor cât și a materiei prime) cât și a poziției față de zona istorică a orașului, zonă ce este implicată direct în procesul de restaurare prin monumentele istorice care sunt propuse spre restaurare.

DATE DE TEMĂ

Numărul elevilor care studiază la școala propusă: capacitate maximă-225 locuri

Numărul de locuri per profil: 15 elevi/ an

Numărul profilelor propuse: 5 profile de studiu

Profilele propuse:

Tâmplărie

Dulgherie

Sculptură

Ceramică

Vitraliu

Numărul cadrelor didactice: 35 de cadre didactice

Personal administrativ: 20 de persoane

Spații necesare:

Zona de ateliere- zona practică

Zona de ateliere are in componență atelierele propriu-zise, zona de vestiare ce deservește elevii, spații de depozitare materie primă și produs finit.

Zona sălilor de clasă- zona teoretică

Zona sălilor de clasă este formată din sălile de curs individuale, sălile de curs comune, laborator de chimie, fizică și biologie, zonă de relaxare în pauză, sală de conferință, grupuri sanitare și accesul propriu-zis în școală pentru elevi.

Zona administrativă:

Zona administrativă este separată față de zona sălilor de curs și este altcatuită din birourile directorului și directorului adjunct, secretariat, contabilitate, departament informatic, sala profesorală cu biblioteca profesorilor, chicinetă și zonă de relaxare pentru profesori, cabinet medical, grupuri sanitare și accesul administrației.

Zona de carte

În zona de carte este amplasată biblioteca școlară de specialitate, sala de lectură, sala calculatoare, zona de relaxare și discuții, grupuri sanitare.

Photo impartire amplasament pe zone

CONCEPT

Tipuri de ateliere în Renaștere:

Atelier individual 2. Atelier + locuință

3. Ateliere și locuințe înșiruite

Atelierul individual: avea regim de înălțime pe parter iar podul clădirii era folosit adesea ca spațiu de depozitare.

Atelierul+ locuință: regimul de înălțime era p+1E, etajul era folosit ca locuința artistului. Apare acest tip de atelier când artistul locuia împreună cu familia.

Atelierele și locuințele înșiruite: regim de înălțime p+1E, etajul folosit și aici ca locuința artistului. De cele mai multe ori atelierele meșteșugărești se dezvoltau pe aceeași stradă în oraș, în aceeași zonă, astfel apar străzi dominate de atelierele meșteșugărești.

Pornind de la ideea unui sistem dual de învățământ, unde accentul este pus pe partea practică, la fel și Școala de Maiștri Restauratori propusă se axează pe partea practică a educației.

Conceptul volumetric al Școlii de Maiștri Restauratori, se dezvoltă în urma studiilor făcute pe atelierele din Renaștere. Preluare conceptului de atelier și locuință este transformat în proiectul propus:

Locuința artistului devine zona teoretică adică sălile de curs.

Atelierul-zona practică.

Folosirea ca model a atelierului cu locuința artistului și transformarea acestuia în spațiile de care are nevoie școala, permite dezvoltarea școlii modular. Modulul fiind alcătuit din săli de clasă și atelier de specialitate.

Dezvoltarea modulară a școlii.

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE