Scoala Confesionala Romaneasca In Banat

CAPITOLUL I

INTRODUCERE. REPERE ISTORIOGRAFICE. OBIECTIVE.

În Banatul Istoric, în secolele al XVIII-lea, al XIX-lea și al XX-lea, principalele instituții românești au fost Școala si Biserica. Importanța lor rezidă din acțiunile militante pentru ridicarea culturală a românilor. Totodată, ele au fost, alături de presă, principalele formatoare de opinie politică și de educație culturală pentru populația româneasca din Banat. Aceste demersuri s-au materializat prin intermediul muncii devotate a preoților și învățătorilor. Aceștia au implantat în cugetele și aspirațiile populației bănățene dorința de unitate politică și spirituală, de libertate națională și dreptate socială. Cadrele didactice erau cele care defineau coordonatele de evoluție pentru întreaga societate din această regiune.

În prima fază, istoriografia românească, ce include studii referitoare la problematica învățământului din Banat, își asumă rolul de a prezenta cititorilor pagini inedite din istoria „trăită” a școlilor bănățene. Lipsește, deci, analiza sistematică, obiectivă, a procesului de predare-învățare desfășurat în școli. Apelul la studiul datelor statistice se face foarte rar și neorganizat. Scopul „primelor scrieri”, cu acest tip de abordare, este acela de a transmite contemporanilor mărturiile inedite și trăirile emoționale, subiective, ale autorilor și contemporanilor lor, referitoare la condițiile politice în care a funcționat sistemul școlar confesional românesc bănățean în secolele al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului al XX-lea.

Cărțile și monografiile respective se constituie, totuși, într-o valoroasă sursă de informare istoriografică, deși maniera de prelucrare a datelor, pe care aceste surse edite le includ, trebuia să fie una critică. Avem în vedere faptul că presa vremii a publicat importante date statistice școlare, însă ele nu au fost incorporate decât orientativ și neorganizat în aceste lucrări. Marea majoritate a autorilor erau pedagogi bănățeni, ei înșiși implicați în procesul instructiv-educativ școlar, ceea ce se reflectă și în subiectivismul comentariilor și în stilul scrierii lor, cu referire la evoluției Școlii. Comentariile sunt, de cele mai multe ori, marcate de patetism și de emoția retrăirii, prin litera scrisă, a momentelor considerate „înălțătoare” din „istoria învățământului”.

Deși sunt puternic influențate de situația politică a perioadei în care au fost elaborate, există și studii istorice, bine argumentate științific și temeinic sistematizate. Accentul analizator-descriptiv istoric, nu cade, nici în lucrările menționate, pe o caracterizare amănunțită a procesului de învățământ. Cu toate că sunt prețioase pentru istoria națională, ele descriu și abordează, într-un mod mai restrâns, inclus în situația politico-socială a perioadei, pagini din istoria învățământului confesional românesc. Demersul nu este axat doar pe prezentarea aspectului școlar al vieții românilor din Banat și Transilvania, ci este unul integrator și evolutiv, din punct de vedere cultural-politic.

Lucrările științifice, de la începutul și până la mijlocul secolului al XX-lea, au, în general, dimensiuni restrânse. Ele abordează mici fragmente din evoluția istorică a învățământului confesional românesc bănățean și transilvănean. De cele mai multe ori sunt, fie abordări punctuale, fie mai puțin structurate pentru a putea fi considerate complete și exhaustive. În aceste studii evenimentele legate de Școală și Biserică sunt, totuși, analizate corect, analitic și prin prisma evoluțiilor istorice politico-sociale.

Foarte importante sunt volumele de documente inedite publicate pe tema învățământului. Inițiativa a aparținut, anterior anului 1989, românilor din Voivodina care, prin intermediul Societății de limbă română, editează o serie de cinci volume de documente, deosebit de valoroase, pentru istoria instituției școlare confesionale bănățene. Comisia de documentare avea nouă membri și era compusă din: Aurel Trifu – publicist din Vârșeț, Gligor Popii – profesor din aceeași localitate, Ioan Bălan – scriitor și Miodrag Miloș – ziarist din Panciova, Radu Flora – profesor universitar la Belgrad, Todor Milovan – consilier școlar din Novi Sad. Colaboratori externi erau: Nikola Gavriloviç – cercetător științific din Novi Sad, Vasile Popeangă – profesor și director al Liceului pedagogic din Arad și Victor Țîrcovnicu – conferențiar universitar din Timișoara – România. Documentele fac referire la Banatul de sud, inclusiv regiunea Vârșețului, la Conferințele învățătorilor din regiunea Coștei, dar și la părțile bănățene de nord administrate bisericesc de către Episcopia Aradului. Sursele documentare includ material valoros din Arhiva Curții de la Viena, (Austria), Arhivele din Sremski Karlovci, Vârșeț, Biserica – Albă și Novi-Sad, (Serbia) și Arhiva Mitropoliei Banatului din Timișoara, (România).

Colecțiile de documente particulare și ale unor instituții culturale publicate sunt și ele deosebit de valoroase. Menționăm aici pe cea aparținând corului vocal român din Biserica-Albă și Doloave și a profesorului Liviu Roman din Lugoj. Este una din puținele colecții de documente autentice care reproduc pagini din istoria învățământului confesional românesc bănățean. Intervențiile editorilor în transcrierea textelor sunt minimale, ceea ce le mărește valoarea documentară și originalitatea.

La sfârșitul secolului al XX-lea, istoriografia din Banat aprofundează într-un mod științific, aspectele vieții social-culturale și politice ale perioadei: latura spiritual-religioasă, activitatea culturală, presa, evoluția mentalului colectiv, componentele economice, (agricultura, industria, comerțul, activitatea bancară și de credit, transporturile, infrastructura) și cele privind demografia și urbanismul.

Învățământul, conform studiilor științifice menționate, este domeniul care, aflat la confluența tuturor aspectelor existenței civilizate, receptează influențele acestora. Pe termen lung, la rândul său, știința de carte modelează celelalte structuri ale societății, aducând modificări în mentalități, comportament și modul de trai al oamenilor. Acest tip de abordare este, în esență, corect. Se datorează faptului că, prin structură, mod de organizare și funcționare, sistemul de învățământ al oricărei societăți umane se găsește într-o relație de interdependență cu toate celelalte aspecte ale vieții economice, sociale și culturale. Se mai adaugă, ca element particularizant, faptul că, acești autori sunt de formație profesională pedagogi. Demersul lor analitic are deci, ca punct de plecare, o cercetare de tip metodico-științific, cu relevarea, pe capitole sau pe părți consistente de conținut, a metodelor didactice și a inovațiilor psiho-pedagogice ale școlii vremii. În ceea ce privește evidențierea legăturilor puternice existente între Școala confesională și Societatea în mijlocul căreia își desfășura activitatea, această abordare a fost puternic stânjenită de neputința, din motive politice, de a încorpora amănunțit modalitatea de funcționare a relației Școală – Societate, puternic mediată și condiționată de cea existentă între Biserică și Societate.

Condițiile politice și sociale ale perioadei comuniste au impus istoriografiei un limbaj specific și o abordare unilaterală a problemelor învățământului. Este explicația realizării analizelor doar din perspectivă preponderent pedagogică și legislativă. Apelul la sursele documentare privind evoluția unică, confesional-istorică a învățământului a fost practic, aproape inexistentă. Formularea de opinii bine documentate și corect articulate a fost îngrădită. Principalii cercetători ai subiectului, pentru Banat, Victor Țîrcovnicu, Petru Radu, Dumitru Onciulescu și Vasile Popeangă, au fost încorsetați, din cauza realităților istorice concrete la care am făcut referire anterior, în emiterea de concluzii definitive și complexe. Aceasta s-a datorat, în special, limitării accesului la o Istorie a Bisericii Românești, obiectiv formulată și accesibilă tuturor. Subiectul era, deci, dificil și, uneori, periculos de abordat în epocă. Cel mai adesea, preocupările legate de Biserica și Școala din Banat, pentru această perioadă, s-au constituit în lucrări intersante, dar cu atitudini partizane. Explicația este simplă. Învățământul confesional românesc din Banat, prin situația sa particulară, fiind înființat, administrat și finanțat de către Biserică, era direct subordonat acesteia. Întreaga structură școlară se dezvoltă, timp de două veacuri, în mod dependent de evoluția Bisericii Românești. Fără abordarea și analizarea explicită a acestui raport, nici un studiu științific nu poate fi declarat, întreg și complet. Este și cazul problematicii implicări a Bisericii, prin intermediul Școlii, în înființarea de Fonduri și Fundații școlare, în acordarea de stipendii tinerilor defavorizați pentru a putea studia la școlile medii și superioare.

Cu foarte puține excepții aceste subiecte nu sunt abordate, pentru învățământul confesional românesc bănățean, decât în ultimii ani. A fost analizată în mod restrâns și activarea învățătorilor în cadrul asociațiilor culturale locale, importanța muncii lor în organizarea de coruri, în promovarea modernității în societate, în combaterea practicilor de concubinaj, a alcoolismului, a luxului în rândul populației, etc. Toate aceste acțiuni au avut ca efect, vizibil pe termen lung, îmbunătățirea calității vieții în rândul comunităților locale. Reciprocitatea, de care se bucură demersurile menționate anterior, este reflectată în acțiunile comunităților de susținere materială a instituției școlare. Deși sunt frecvente scurtele portretizări ale pedagogilor vremii, lipsesc studiile de imagine și de analiză a mentalităților cu privire la Școală și reprezentanții săi. De asemenea, cu toate că este prezentată, succint, legătura existentă între structura sistemului de învățământ și legislația specifică, acest aspect nu este identificat precis și argumentat prin prisma evoluției structurale și numerice a instituției școlare. A fost, de asemenea, puțin evidențiat rolul jucat de Conferințele și Reuniunile învățătorilor, precum și activitatea desfășurată de către corpul profesoral în cadrul cultural-politic oferit de Astra, sau pentru inițierea și susținerea mișcării politice românești din Banat. Aceste activități extrașcolare ale învățătorilor bănățeni sunt reflectate mai mult sub aspectul perfecționării de tip metodico-științific. Implicarea instituției școlare confesionale în acțiunile caritabile, specifice stării de război, nu este, nici ea, decât parțial reliefată de studiile științifice ale perioadei la care facem referire.

Atenția acordată situației particulare a sistemului de învățământ confesional din Banat se circumscrie, abia la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, revirimentului istoriografic românesc în privința istoriei confesionale.

Lucrările istorice recente, cu o abordare științifică modernă, sunt structurate pe o tematică foarte complexă și își extrag concluziile dintr-o istoriografie care include surse documentare originale, în marea lor majoritate provenind din arhivele ecleziastice.

Menționăm contribuțiile istoriografice ale autorilor care, în opinia noastră, se constituie în studii valoroase: Nicolae Bocșan, Costin Feneșan, Ioan Hațegan, Vasile Dudaș, Valeriu Leu, Carmen Albert, Ioan Munteanu, Radu Păiușan, Victor Neuman, Vasile Râmeanțu, Simion Retegan, Vasile V. Muntean, Suciu I. D. și Radu Constantinescu, I. D. Suciu, Petru Călin, Mihai Pârvulescu, Cornel Sigmirean, Vasile Popeangă, Constantin Brătescu, Cornel Petroman, Vasile M. Zaberca, M. Sârbu, Pavel Vesa, Luminița Wallner Bărbulescu.

În toate lucrările menționate se întâlnește o abordare istorică complexă a problematicii studiate, incluzând Școala și Biserica. Analiza este bazată, totodată, pe o documentare minuțioasă și cuprinde mult material științific inedit.

Specificăm însă, faptul că, nici una din cărțile amintite anterior nu au ca subiect central Istoria Școlii confesionale românești din Banat. Ele o abordează, totuși, în contextul mai larg al tematicii de bază.

De o mare importanță istoriografică pentru evoluția instituției școlare sunt și cele mai noi apariții în domeniul publicării de documente inedite. Menționăm colecția de circulare școlare din secolul al XIX-lea editată de Nicolae Bocșan și Valeriu Leu, precum și lucrarea aparținând episcopului Caransebeșului, Lucian Mic. Întâlnim, și aici, o interpretare științifică bazată pe o cercetare de specialitate minuțioasă și riguroasă, la fel ca în lucrările anterior enumerate. Studiul acestor texte istorice, edite și inedite, este obligatoriu pentru abordarea tematicii complexe a învățământului confesional românesc bănățean.

Mult mai numeroase sunt articolele publicate, de scurtă întindere, care punctează și evidențiază unele probleme ale sistemului școlar susținut de Biserica bănățeană. Ele au apărut în diferite reviste și volume de specialitate. Menționăm doar pe cele care conțin contribuții originale. Ele aparțin lui Nicolae Bocșan, Ioan Munteanu, Carmen Albert, Liviu Botezan, Lucian Boia, Stelian Mândruț, Ioachim Lazăr, Dorin Giurgiu, Ionel Bota, Gheorghe Șora, Virgil Grădinaru, Radu Câmpeanu, Martin Rill, Gheorghe Bichicean, Liviu Groza, Radu Păiușan, Tamara Petrov, Camil Petrescu, Angela Rotaru – Dumitrescu, etc.

În teza de doctorat, „Școală și Societate. Învățământul confesional românesc din comitatele Caraș – Severin și Timiș 1900-1918” am urmărit, în principal, structurarea principalelor subiecte privitoare la dezvoltarea Școlii și a sistemului de învățământ prin raportarea lor la evoluția istorică a provinciei bănățene la începutul secolului XX.

În capitolul al II-lea, intitulat „Structura demografică, națională și confesională din comitatele Caraș-Severin și Timiș la începutul secolului XX” a fost necesară și obligatorie analiza detaliată a repartiției teritorial – administrative a populației din cele două comitate. Aceasta s-a realizat prin prezentarea, pe baza datelor statistice a structurii generale a populației din mediul rural și urban. S-a analizat, de asemenea și organizarea socială a populației, punându-se accentul pe informațiile statistice și de arhivă cu referire la împărțirea locuitorilor în categoria populației active sau întreținute, pe domenii de activitate, agricole sau industriale. Aspectul interesează din perspectiva evidențierii puterii economice a comunităților locale din cele două comitate, obligate să întrețină financiar Școala. Tendința pregnantă de modernizare, de tip capitalist, a societății, care se face simțită, la începutul secolului XX. Aceste aspecte se vor reflecta în noile cerințe educaționale ale sistemului de învățământ.

Deoarece tema lucrării constă în cercetarea sistematică a învățământului confesional românesc a fost indispensabilă inițierea unei analize a datelor privitoare la naționalitatea și confesionalitatea locuitorilor. De asemenea, a fost necesară studierea modului în care era structurată populația, în funcție de limba maternă română, în cele două comitate. Demersul a fost util pentru evidențierea consecințelor asupra repartiției tipologice a școlilor în evoluția structurală a învățământului confesional românesc. Datorită diferențelor existente în organizarea administrativ-teritorială a comitatelor, în comparație cu cea structural-bisericească, a Episcopiilor, care înființaseră școala și o finanțau a fost obligatorie, de asemenea, prezentarea distribuției teritorial – confesională a populației ortodoxe și greco – catolice române din Eparhiile Caransebeșului, Aradului și Lugojului prin raportarea numerică a acestora la confesiunea practicată.

Capitolul al III-lea, „Legislația școlară”, face un scurt istoric al actelor normative care au reglementat sistemul de învățământ pentru perioada studiată. Accentul descriptiv și analizator a căzut pe observarea și tratarea critică a efectelor produse de modificările legislative din domeniu asupra dezvoltării structurale a instituției școlare. Un loc aparte în demersul prezentat îl are descrierea impactului emoțional și de ordin economic și pe care l-au generat urmările aplicării acestora, la nivelul comunităților rurale bănățene, în special, și al societății, în general. Această analiză este esențială pentru înțelegerea modului de funcționare și evoluție a instituției de învățământ confesionale bănățene. Totodată, legislația este și punctul de plecare al problematicii privitoare la rețeaua de școli.

Strâns legată de această cercetare, capitolul al IV-lea, intitulat „Structura instituției școlare confesionale românești din Comitatele Caraș-Severin și Timiș. 1900 – 1918”, prezintă autoritățile școlare competente și rețeaua de instituții școlare. Include, de asemenea, o împărțire tipologică specifică și o descriere sistematică a distribuției numerice a acesteia. Informațiile sunt structurate în strânsă dependență de influența pe care legislația școlară a avut-o asupra dezvoltării structurii instituției școlare confesionale. Tot în acest capitol sunt analizate, în mare parte, pe baza documentelor inedite: statutul cadrelor didactice din învățământul confesional; evoluția structurii corpului profesoral; modul de realizare a pregătirii profesionale; organizarea admiterii în preparandii și desfășurarea cursurilor; procedeele de examinare pentru obținerea calificării; obținerea definitivării în sistemul de învățământ și a postului de învățător confesional; regulamentele de pensionare a corpului didactic; precum și o analiză a frecvenței elevilor înregistrată cadrul școlilor confesionale românești.

Descrierea acestor aspecte s-a făcut în mod sistematic, avându-se în vedere necesitatea reliefării aspectelor evolutiv-istorice și nu a celor de ordin metodic și pedagogic ale problematicii abordate. În acest sens, s-a realizat o raportare permanentă, a informației documentare originale, la alte surse de informare: presă, statistici, lucrări științifice, etc.

Capitolul al V-lea, are ca tematică, „Instituția școlară în viața comunităților românești din comitatele Caraș-Severin și Timiș.” Conținutul acestuia reflectă implicarea corpului didactic în activarea vieții culturale, sociale și economice a comunităților românești bănățene. În consecință, sunt analizate următoarele aspecte care priveau, în mod direct, Școala: organizarea examenelor elevilor din școlile primare confesionale; cursurile pentru eliminarea analfabetismului; înființarea bibliotecilor; activarea în cadrul asociațiilor culturale; organizarea de coruri; înscrierea învățătorilor în acțiunile culturale inițiate de Astra în Banat; valorificarea tradițiilor și promovarea modernității în societatea satului bănățean prin cursurile practice și elaborarea de manuale școlare.

Activismul corpului didactic în îmbunătățirea calității vieții comunităților locale a fost reflectată de: acțiunile de mecenat, prin intermediul fondurilor și a fundațiilor școlare; combaterea alcoolismului, a luxului și a concubinajelor; îmbunătățirea stării sanitare a locuitorilor.

Susținerea Școlii de către Societate se reflectă, cu precădere, în acțiunile de apărare a caracterului confesional – național al instituției școlare. Aceasta s-a realizat, concret, prin: eforturile comunităților pentru asigurarea salarizării corespunzătoare corpului didactic din școala românească și prin construcția și dotarea materială a instituției școlare.

Imaginea învățătorului confesional român, creată în mentalitatea comunităților locale bănățene, în urma desfășurării acestui vast mozaic de acțiuni cu caracter cultural, economic și social a creat, în epocă un veritabil portret al învățătorului român confesional. „Identitatea și alteritatea” acestei „imagini” este reflectată, în ochii posterității de „portretele” unor mari oameni de cultură și cărturari, care au îmbrățișat această profesie. Nu în ultimul rând, au existat, în rândul acestei categorii profesionale de vocație, învățători a căror nume a rămas uitat, până astăzi, în paginile documentelor de arhivă. Aceștia sunt cei care, la nivelul comunităților locale și a Societății, în mijlocul căreia au activat, au săvârșit veritabile acte de mecenat și misionariat cultural.

Capitolul al VI-lea, intitulat „Implicarea învățătorilor confesionali români în mișcarea națională din comitatele Caraș-Severin și Timiș,” tratează problematica menționată prin abordarea câtorva chestiuni esențiale din istoria învățământului confesional românesc bănățean. Astfel, este expus și analizat, pe larg, rolul și semnificația Conferințelor și a Reuniunilor învățătorilor în afirmarea mișcării naționale bănățene. Activarea corpului profesoral în activitățile cu conținut cultural-politic al Astrei, precum și susținerea, de către cadrele didactice a luptei electorale a românilor bănățeni este un alt aspect important, pe care acest capitol îl abordează, din perspectivă istorico-documentară.

Implicarea, în timpul primului război mondial, a instituției de învățământ în acțiuni caritabile, specifice stării de conflict armat și apoi, participarea corpului didactic la marea unire din anul 1918, se constituie în puncte distincte ale aceluiași capitol. Problematica întregii lucrări se încheie cu menționarea momentului integrării rețelei școlare confesionale bănățene în sistemul de învățământ din România.

Obiectivele tematice, principale, urmărite, au fost structurate, în întreaga lucrare, atât ideatic cât și din punct de vedere faptic prin raportarea la evenimentele istorice petrecute la începutul secolului XX. Subiectele urmărite definesc, prin raportarea la conținutul tezei, Instituția Școlară Confesională Românească bănățeană. Problematica este expusă, în permanență, prin analiza integrată a aspectelor din sfera socialului, în mijlocul căreia aceasta activa.

Deși multe din aspectele abordate în acest studiu au mai fost analizate anterior, de către alți cercetători, accentul a căzut, de cele mai multe ori în trecut, pe reliefarea aspectelor de ordin funcțional și metodico-pedagogic al învățământului confesional și nu pe dezvoltarea istorică a acestei instituții.

Partea cea mai aplicată a prezentei teze, care include numeroase exemple concrete, se referă la relația excepțională care s-a stabilit între Școala și Societatea din comitatele Caraș-Severin și Timiș. Cercetarea subsumează acest tip de abordare pentru problematica evoluției istorice a sistemului de învățământ. Demersul a fost necesar pentru a releva, pe baza datelor concrete, modalitatea de raportare a instituției școlare la autoritățile statului și la cele bisericești.

Ies în evidență schimbările produse în Societate, datorită activării, din ce în ce mai vizibile, a Școlii: lumea satelor se va moderniza încet, dar continuu, iar orașele se dezvoltă rapid. Evoluția ascendentă a numărului de instituții de învățământ și cadre didactice, pentru toate nivelurile de învățământ, se încadrează în curentul de modernizare generală a societății bănățene la începutul secolului al XX-lea. Aceste continuități evolutive vor avea efecte vizibile și în organizarea modului de viață al populației.

Surse documentare valoroase, pentru această problematică, sunt colecțiile de documente inedite din Arhiva Episcopiilor Ortodoxe Române din Caransebeș, Arad și Vârșeț, (Serbia), dar și din Arhiva Episcopiei Române Unite de Lugoj și din Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, aflată în Timișoara.

Dintre documentele originale aflate în Arhivele Episcopiilor, de o importanță crucială pentru analiza structurii instituției școlare confesionale sunt Rapoartele generale anuale ale Consistoriilor diecesane întrunite ca Senate Școlare. Deși sunt surse edite, ele fiind publicate între anii 1890 – 1918, datele cuprinse în aceste documente nu au fost studiate în mod sistematic, până acum. Bibliografia existentă le-a folosit parțial și neuniform. Acest fapt s-a datorat greutăților întâmpinate de cercetători în ceea ce privește accesul și chiar identificarea efectivă a Rapoartelor Anuale între celelalte acte ale Episcopiilor, care nu sunt îndosariate, numerotate și clasificate după tehnicile moderne arhivistice. De asemenea, menționez că aceste documente nu au fost disponibile, în totalitate, studiului cercetătorilor până în anul 1990.

Rapoartele generale pot fi considerate adevărate „oglinzi” ale învățământului confesional românesc de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, deoarece au o structură fixă, conțin date concrete și reflectă structura instituției școlare confesionale, situația numerică a corpului profesoral și frecvența elevilor. Ele oferă date importante și despre baza materială a școlilor confesionale; modalitatea de remunerare a profesorilor; pensionări și înființarea sau desființarea de posturi; despre cuantumul și modalitatea de achitare a salariilor cadrelor didactice; care era situația clădirile școlilor care au fost reparate, igienizate, sau chiar construite; despre fondurile școlare care au fost alocate din sumele disponibile ale Episcopiei pentru astfel de proiecte sau chiar pentru întregirile de salarii. Includeau, de asemenea, toate datele despre Institutul Pedagogic de la Caransebeș și, uneori, conțin chiar informații despre noile planuri de învățământ sau despre fundațiile cu caracter școlar administrate de către Episcopii. O altă categorie de informații documentare prețioase se referă la datele statistice ale „causelor școlare”, (conflictele cu caracter școlar care erau de competența Consistoriul Diecesan pentru a fi rezolvate). Un loc aparte îl ocupau datele statistice privitoare la școlile comunale și de stat aflate geografic pe teritoriul Eparhiei.

Informații erau acumulate, la nivelul Episcopiilor, cu un an înaintea prezentării Raportului General prin trimiterea a trei formulare tipizate, redactate în Tipografiile Diecesane, intitulate „conspectele A, B și C pentru culegerea datelor statistice școlare pentru anul școlar anterior”. Documentele, cu format standardizat, erau trimise protopopiatelor, care la rândul lor expediau același tip de formulare tuturor școlilor din subordine spre a fi completate în timp util. Datele cuprinse în conspectele școlare erau completate de către preot, împreună cu învățătorul și președintele comitetului parohial din localitatea respectivă. Cifrele finale, acumulate astfel, erau apoi preluate de către autorități și făcute publice, fie prin intermediul presei, fie prin paginile statisticilor oficiale.

Aceasta este motivația care a stat la baza folosirii datelor incluse în rapoarte la elaborarea prezentei teze. Ele au fost necesare și esențiale, în special, în editarea capitolelor al V-lea și al VI-lea.

Alte informații importante au fost culese din fondurile Direcțiilor județene ale Arhivelor Naționale. De un real folos, în munca de documentare, s-au dovedit a fi și mențiunile documentare cuprinde în fondurile parohiale și ale școlilor confesionale. Ele includ circulare, cataloage, documente ale frecvenței elevilor, registre bisericești de evidență a copiilor, unele dintre ele fiind greu de identificat în arhivele, încă nesistematizate, ale Episcopiilor Române. De asemenea, prezintă interes deosebit fondurile documentare ale primăriilor și prefecturilor din perioada începutului de secol XX.

Multitudinea aspectelor care definesc, documentar, implicarea Școlii în viața Societății bănățene sunt deosebit de complexe și vaste. Ele creează și relevă o imagine reală atât a dascălului, dar și a instituției școlare confesionale din Banat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Latura activării corpului didactic în viața politică bănățeană și participarea corpului didactic bănățean la Marea Unire la începutul secolului al XX-lea este, de asemenea, analizată prin particularitatea creată de situația politică specială a Banatului care, în anul 1918 era ocupat militar. Existența unei bibliografii ce a studiat pe larg, dar și aplicat, cu studii de caz, această temă a restrâns aria cercetării subiectului, în special la măsurile legislative specifice perioadei, care au vizat instituția de învățământ confesională românească.

Școala confesională românească din Banat a avut, alături de Biserică, rolul esențial în clădirea conștiinței naționale. Acțiunile culturale ale corpului didactic au fundamentat setul de valori culturale specific românești, care a fost implementat, la nivelul conștiinței, comunităților locale. Învățătorii au coordonat și condus, mișcarea culturală și politică românească din Banat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului XX, îndeplinind astfel, un rol excepțional, remarcabil și unic în istoria națională.

Doresc, în final, să aduc mulțumiri, pentru coordonarea și ajutorul acordat, în realizarea acestei teze de doctorat, d-nului prof. univ. dr. Ioan Munteanu. Indicațiile și sfaturile domniei sale, precum și datele statistice oferite, pentru realizarea acestui studiu, din cuprinsul lucrărilor domniei sale, unele aflate încă în manuscris, au fost deosebit de importante pentru structurarea corectă și coerentă a conținutului lucrării.

De asemenea, mulțumesc, pr. lect. univ. drd. Daniel Alic, consilierul cultural al Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului pentru facilitarea accesării fondurilor documentare aflate în posesia Episcopiilor Ortodoxe Române de la Vârșeț – Serbia și Caransebeș.

Totodată, aduc mulțumiri doamnei directoare a Muzeului din Lugoj, cercetător dr. Luminița Wallner Bărbulescu, pentru sprijinul oferit în studierea documentelor din Arhiva Episcopiei Unite a Lugojului.

Un cuvânt de mulțumire aparte adresez și venerabilului profesor Vasile Popeangă care, cu deosebită bunăvoință și solicitudine, mi-a oferit posibilitatea de a studia și folosi în redactarea tezei, documente originale, foarte numeroase și importante, aflate în biblioteca personală a domniei sale.

CAPITOLUL II

STRUCTURA DEMOGRAFICĂ, NAȚIONALĂ ȘI CONFESIONALĂ DIN COMITATELE CARAȘ-SEVERIN ȘI TIMIȘ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX.

II. A. REPARTIȚIA TERITORIAL–ADMINISTRATIVĂ A POPULAȚIEI.

1. Structura generală a populației: mediul rural și urban

Ca Teritoriu Geografic, Banatul Istoric, se întindea între Mureș, Tisa, Dunăre și linia convențională de la est de Orșova, Mehadia, Băile-Herculane, Margina, incluzând și teritoriul cunoscut astăzi sub numele de Banatul sârbesc. Suprafață totală era de 28 523 Km 2 .

Între 1860-1918, după desființarea Graniței militare și încorporarea provinciei la Ungaria, împărțirea administrativ-teritorială pe comitate a determinat existența comitatului Timiș, (7433 Km2), a comitatului Caraș-Severin, (11074 Km2) și a comitatului Torontal, (10016 Km2) . Acestea cuprindeau, la rândul lor, un număr de 39 de plăși distribuite astfel: în Timiș 11 plăși, în Caraș-Severin 14 plăși și în Torontal tot 14.

Evoluția demografică pentru această perioadă trebuie analizată ținându-se cont de mai mulți factori care au influențat-o. Dacă până în secolul al XVIII-lea aceasta a avut o dezvoltare determinată, în primul rând, de factori naturali, (sporul natural), după anul 1716, când Banatul este încorporat Imperiului Habsburgic se produc schimbări importante, datorate implementării în această regiune a unor strategii populaționiste. Această politică dusă de Curtea de la Viena în Banat s-a manifestat până în secolul al XIX-lea prin colonizări de populație provenită din mediul Imperiului Habsburgic. Aducerea populației s-au realizat în mai multe etape. La acestea s-au adăugat efectele sporului demografic și ale dezvoltării economice ale întregii regiuni, fapt ce a atras lucrători sezonieri sau permanenți spre așezările bănățene, urmarea fiind o creștere importantă, din punct de vedere numeric, a populației din regiune. Din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea se adaugă, ca factor de influențare a dinamicii demografice, și motivația politică. Consecința a fost vizibilă în efectuarea de noi colonizări pe teritoriul bănățean. Ca urmare s-au întemeiat, între anii 1880-1910, 11 localități noi: 7 în comitatul Caraș-Severin, 3 în comitatul Timiș și una în comitatul Torontal, cu o populație totală de 13.266 de persoane. Și în alte localități, deja existente, au fost aduse și împământenite familii de limbă maternă germană și mai ales maghiară. Au fost create astfel, aproximativ 4.000 de loturi de colonizare pe moșiile „de mână moartă”, prin legea din 1884, sau au fost răscumpărate de către stat anumite moșii, ai căror proprietari erau faliți, în scopul parcelării și colonizării. De asemenea, a fost utilizată, pentru aceeași finalitate, și parcelarea unor islazuri sau pășuni comunale.

Alte surse ale creșterii demografice spre sfârșitul secolului al XIX-lea, ce au determinat atragerea de forță de muncă în Banat au fost: extinderea infrastructurii prin construirea rețelei de cale ferată, înființarea și amplificarea numărului instituțiilor de credit, administrative și a serviciilor publice prestate către populație, dar și evoluția în sens ascendent a sistemului juridic și de învățământ. Dezvoltarea acestor structuri va atrage personal calificat și specialiști, de naționalități diverse: germani, austrieci, cehi, sloveni, italieni, francezi, slovaci, greci, englezi, etc. Introducerea tehnicilor moderne de practicare a agriculturii și a unei economii intensive pe o serie de moșii, inclusiv specializarea culturilor, vor atrage și pentru acest segment de activitate, lucrători calificați sau sezonieri, în primul rând, sau zilieri din alte zone ale monarhiei.

Toate aceste aspecte s-au constituit în factori favorizanți pentru dinamizarea creșterii numerice a populației Banatului, imprimând specificitate demografică, națională și confesională întregii regiuni între secolele al XVIII-lea și al XX-lea.

Recensământul maghiar din 1900 relevă pentru această provincie o cifră totală de 1.528.600 locuitori ai provinciei, iar pentru anul 1910 un număr de 1.582.133 de locuitori. Statisticile timpului ne oferă următoarea imagine despre această realitate:

Tabel 1. Suprafața în km2 ; populația civilă și militară între anii 1900-1910.

Creșterea demografică reală de la începutul secolului XX este evidentă în cadrul acestor comitate, orașe și plăși. Conform recensămintelor din epocă, în comitatul Caraș-Severin a existat un spor demografic de 5,2%, reprezentând, o creștere de la 443 001 de locuitori în 1900, la 466 147 în 1910. Raportat la suprafața de 11 074 Km2. ai comitatului se ajunge de la o densitate de 40 de locuitori pe km2 în 1900 și la 42,1 locuitori pe Km2 în 1910. Creșterea este lentă, dar indică existența unui spor demografic real. Pentru comitatul Timișului situația este identică și, în procente, evoluția demografică se exprimă astfel: se înregistrează cu 8,3% mai multă populație pentru întreg comitatul, (fără orașele Timișoara și Vârșeț). În același interval de timp, (1900-1910), cu 22,5% mai mult pentru orașul Timișoara și cu 8,6% mai mult pentru orașul Vârșeț. Este o modificare procentuală evident mai mare decât în comitatul Caraș-Severin, dar ea se datorează în mare parte evoluției demografice din cele două orașe menționate unde, raportat la suprafață, densitatea locuitorilor pe km2 se află pe o pantă pronunțat ascendentă. Astfel, dacă pentru mediul rural al comitatului Timișului densitatea crește relativ puțin: de la 54,8% în 1900 la 56,1% în 1910, în orașe se înregistrează în numai 10 ani un spor sensibil mai accentuat: de la 696,8 persoane/km2 în 1900 la 853,6 persoane/km2 în 1910 în Timișoara, iar pentru Vârșeț de la 127,9 persoane/km2 în 1900 la 138,9 persoane/km2 în 1910.

Dinamica demografică este deci diferită în mediul urban față de cel rural. Acesta este de fapt un fenomen definitoriu pentru Banat în această perioadă și care subliniază și evidențiază schimbările de natură economică intervenite în societatea bănățeană. Pentru a demonstra amplitudinea acestui fenomen demografic la începutul secolului XX, prezentăm evoluția sa pe o perioadă de timp mai întinsă :

Tabel 2 . Dinamica populației * între anii 1880-1910.

La Timișoara, într-un interval de 20 de ani, (1880-1900), populația a sporit cu 17 997 locuitori, iar în intervalul de 10 ani, (1900-1910), a crescut cu 12 659 de locuitori. Mai puțin accentuat este acest fenomen în mediul rural.

În întreg Banatul, structura demografică până la Primul război mondial evidențiază importantele schimbări din societate: populația rurală se modernizează treptat, în timp ce orașele trăiesc o perioadă de dezvoltare aproape explozivă, rapidă și cu efecte directe asupra mentalităților și a modului de viață al populației urbane. Aici creșterea demografică a fost influențată cel mai mult de factorii de natură economică și culturală.

Conform datelor oficiale, în 1910 populația locuia în cele două comitate, în cadrul a 24 de plăși, ce cuprindeau la rândul lor 582 de comune. Orașele erau în număr de 5: Caransebeș și Lugoj în comitatul Caraș-Severin, iar Biserica-Albă, Timișoara și Vârșeț în comitatul Timișului. Se totaliza o suprafață de 3.216.032 iugăre distribuite astfel: 1.291.567 iugăre aparțineau comitatului Timiș, iar 1.924.465 iugăre comitatului Caraș-Severin. Populația se ridica la cifra de 966.982 de locuitori.

Tabel 3. Numărul localităților și distribuția locuitorilor pe comitate, plăși și orașe între anii 1880-1910.

Din tabelul nr.3 se remarcă structura predominant rurală a societății bănățene la sfârșitul secolului al XIX și începutul secolului XX.

Din cei 966.982 de locuitori ai celor două comitate în anul 1910 doar 139.266 locuiau în mediul urban al celor 5 orașe menționate anterior. Procentual aceasta echivala cu 14,40% din totalul general al populației, diferența de 85,60 %, ce reprezenta majoritatea locuitorilor, avându-și reședința în mediul rural.

De altfel, în tot Banatul, în urma rezultatelor recensământului din 1910, se observă că populația rurală se ridică la cifra de 87,23% din totalul general, cu o proporție mai mare în comitatul Caraș-Severin unde aceasta ajungea la procentul de 94,23%. Doar 12,77% dintre locuitori își aveau rezidența în cele 8 orașe ale Banatului. Comitatul Timiș, datorită încorporării în structura sa administrativă a celor 3 orașe: Timișoara, (cu 72.555 de locuitori), Vârșețul, (cu 27 370 de locuitori), și Biserica Albă, (cu 11 524), cuprindea aproape jumătate, (50,26%), din populația urbană.

Panta ascendentă, pe care se înscrie, în general, demografia comitatelor Caraș-Severin și Timiș este dată, parțial, de existența sporului natural. Acesta constituia rezultatul diferenței dintre numărul de copii născuți vii și numărul persoanelor decedate. Creșterea totală a populației acestei zone a fost influențată și de mișcările demografice: emigrări, imigrări și strămutări, acestea din urmă realizate la ordinul autorităților din necesitatea dezvoltării economice zonale. Toate acestea determină fluctuații numerice în rândul populației.

Tabel 4 . Sporul natural și real; mediu rural-urban;

evoluție 1900-1910.

Sporul real al populației este în mod vizibil mai mare decât cel natural, atât în mediul rural al comitatelor, cât și în cel urban. Diferența indică, cu claritate, afluxul de oameni proveniți din alte zone care se așează în mod preponderent în orașe. Cauzele sunt de natură economică, localitățile urbane atrăgând forță de muncă calificată și specializată în industrie, comerț, sistemul de credit și bancar, administrație și justiție. Creșterile demografice, datorate sporului natural, sunt foarte mici pentru orașe și puțin mai mari pentru localitățile rurale. În general, pentru întreg Banatul, sporul natural era foarte redus, situându-se sub procentul de 1%. Se poate remarca preferința nou-veniților pentru comitatul Carașului unde se așează cei mai mulți dintre ei. Explicația constă în existența zonelor cu specific forestier, minier și industrial la Reșița, Anina, Bocșa, Orșova și Caransebeș ce atrăgeau forță de muncă într-un număr mai mare decât zona agricolă a Timișului, unde predomină forța de muncă sezonieră.

Sporul natural mai pronunțat se înregistrează însă în comitatul Timișului, deși numărul populației stabile a fost mai mic aici la sfârșitul secolului al XIX-lea și s-a datorat faptului că mortalitatea era mai redusă în acest comitat. Creșterea demografică naturală scăzută s-a reflectat mai cu seamă în existența unei mortalități infantile ridicate. Se consemnează în întreg comitatul, (Timiș), 4503 decese în rândul copiilor între 0-7 ani, (2908 copii morți sub un an și 1995 între 1-6 ani), la care se adaugă încă 5388 cu vârsta mai mare de 7 ani. Raportat la totalul de 9891 decese rezultă o mortalitate infantilă de 45,5%. Cifrele indică o mortalitate ridicată în rândul minorilor și în comitatul Caraș-Severin unde, pentru aceeași perioadă de timp, (1900-1910), se consemnează următoarele date statistice: 4181 decedați cu vârste între 0-7 ani, (2420 copii sub un an și 1761 între 1-6 ani) și 6902 decedați având peste 7 ani. Mortalitatea infantilă reprezenta 37,7% din totalul populației.

Creșterea reală a populației orașelor se înscrie într-o linie ascendentă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, potențată și de evoluțiile anterioare. Astfel, conform statisticilor, orașul Lugoj înregistrează o creștere numerică a locuitorilor săi de 5097 de persoane în 20 ani, (de la 12 389 locuitori în 1880 la 17 486 de locuitori în 1900) . Pentru orașul Caransebeș, conform acelorași surse, se înregistrează un spor real al populației de 1935 de persoane, (de la 7657 în 1880 la 5722 în 1900) .

Graficul sporului real și natural în perioada 1900-1910;

mediu urban-rural.

Decalajul dintre sporul real și cel natural este vizibil. La crearea acestei situații a contribuit și rata redusă a nașterilor, determinată și de existența și răspândirea mentalității conform căreia o familie trebuia să aibă 1-2 copii cel mult. Cum am remarcat, situația respectivă trebuie corelată și cu rata destul de înaltă a mortalității infantile din mediul rural. Consecința directă a fost creșterea, pe cale naturală, într-o proporție foarte mică, a populației de la sate.

Mortalitatea infantilă ridicată era o urmare a precarității asistenței medicale oferite gravidelor și a răspândirii bolilor infecțioase ca: tuberculoza, dezinteriile, stările febrile, scarlatina, pojarul, tusea convulsivă, diferitele infecții, etc. Corelarea acestor cauze cu factorii favorizanți creșterii reale a populației, analizați anterior, relevă imaginea complexă a societății bănățene la început de secol XX.

Creșterea demografică reală a fost determinată nu de existența unui spor natural crescut, ci de transformări de natură economică și de infuzia de populație străină.

Echilibrul unei societăți este dat și de proporția aproximativ egală a numărului de bărbați și femei activi existenți într-un anumit moment dat în cadrul acesteia. Dezechilibrele provocate în mod violent de declanșarea unor conflicte sau epidemii, spre exemplu, au repercusiuni pe termen lung asupra dezvoltării normale și a evoluției societăților respective. Iată de ce, este necesară studierea și a acestui aspect demografic, pentru a pune într-o lumină cât mai reală societatea bănățeană existentă la începutul secolului XX.

Tabel 5. Structura populației după sex între 1900-1910 în comitatele Caraș-Severin, Timiș; mediu rural-urban.

Echilibrul proporțional existent între cele două categorii de populație este evident, diferențele oscilând procentual în limita de 2%. Astfel, în 1900 în comitatul Caraș-Severin 50,7% din populație erau bărbați, iar 49,3% femei. În 1910 scade numărul bărbaților la 50,4% și crește cel al femeilor până la 49,6%. Aproape identică este situația în comitatul Timișului, în 1900, 50% dintre locuitori erau bărbați și 50% femei – o paritate perfectă mai rar întâlnită. În 1910, 49,8% dintre locuitori sunt bărbați și 50,2% femei.

Un alt aspect important al structurii unei populații, cu relevanță pentru cunoașterea realităților socio-demografice, îl constituie vârsta locuitorilor și starea civilă a acestora. Din perspectivă economică, o populație tânără și activă majoritară, determină un progres substanțial al societății, iar starea civilă, prin relevarea numărului de familii-nucleu, ce stau la baza societății, constituie un punct de reper pentru existența unui viitor spor demografic.

Tabel 6. Structura populației pe grupe de vârstă și stare civilă în 1910; numeric și procentual.

Din aceste date statistice se poate observa că în comitatele și orașele de mai sus majoritatea populației era de vârstă tânără și foarte tânără. Situația respectivă va avea consecințe pozitive și în domeniul activităților școlare. Numărul persoanelor vârstnice, cuprinse între 40 și peste 60 de ani ajunge la cifra de 295 906 locuitori, (30,60%), din totalul general. Diferența de 69,40% era alcătuită din populație tânără și foarte tânără. Explicația procentului ridicat constă în faptul că imigranții erau, în general, de vârstă scăzută și matură, aflată în plenitudinea forței de muncă. Și în această privință există diferențe între mediul urban și cel rural. În anul 1910, 68,59% din populația comitatului Caraș-Severin și 69,5% din locuitorii comitatului Timiș aveau vârste cuprinse între 0-40 ani. În principalele orașe acest procent era de peste 70%, (72,78% în Caransebeș, 72,64% în Timișoara și 70,88% în Lugoj). Excepție a făcut orașul Vârșeț cu un procent de 69,14%. Se explică prin ponderea mare a populației ocupate în agricultură. Starea civilă a locuitorilor indică o comunitate umană omogenă și echilibrată.

În societatea bănățeană, rata divorțurilor era scăzută. Existau 420.603, (99,52%), cupluri căsătorite față de doar 2.026 divorțate, (0,48%). Această cifră este insignifiantă pentru o populație atât de numeroasă. Explicația constă în existența tradiției, conform căreia, căsătoriile trebuiau să dureze o viață, indiferent de greutățile inerente traiului în comun, sau a altor probleme care se puteau ivi, pe parcursul timpului. O altă motivație își are rădăcinile în statutul și condiția femeii în societatea secolelor al XIX-lea și al XX-lea. Aceasta nu se bucura de drepturi pe deplin egale cu bărbații. În disputele pentru custodia copiilor se dădea câștig de cauză tatălui, care avea de obicei și resursele materiale necesare subzistenței. Situația determina, cu siguranță, renunțarea la ideea de divorț și acceptarea continuării mariajelor indiferent de gravitatea problemelor apărute în cuplu. O altă cauză rezultă din extinderea concubinajelor, din nelegalizarea conviețuirii familiare, fapt permanent combătut, în Banat, de Biserică, Școală și Astra.

Din perspectiva temei studiate – legătura care se stabilește între învățământ și societate – vârsta majorității locuitorilor este deosebit de importantă. Cei mai tineri membri ai societății, copiii și adolescenții, sunt principalii beneficiari ai sistemului de școlarizare. Părinții elevilor, care alcătuiau, în general, familiile tinere, active economic, erau și cei care susțineau financiar sistemul de învățământ confesional bănățean.

II. A. 2. Structura socială a populației: Populația activă și întreținută.

Modernizarea unei Societăți nu trebuie să excludă tradițiile acesteia. Construirea noilor realități ale unei comunități ce evoluează se bazează, în principal, pe treptele consolidate deja de tradiții, pe modificarea și nuanțarea acestora.

Atât „tradiția” cât și „modernizarea” se constituie în procese istorice reale, complexe. Ele se reflectă și se regăsesc în toate manifestările unei societăți.

Cele două fenomene sunt trăite și percepute nuanțat de diferitele categorii sociale și înregistrează diferite ritmuri și intensități în evoluție, în mediul urban față de cel rural.

Modernizarea determină mutații în planul concret, economic, dar și în cel al mentalului, în manifestările culturale. În cele din urmă, progresele devin vizibile în modul de viață al oamenilor, în alimentație, îmbrăcăminte, locuințe, ocupații, nivel de trai, relații interumane, stratificare socială.

Potențat de progresul demografic, evidențiat în subcapitolul anterior, dar și de cel al creșterii nivelului de instruire școlară și profesională va crește, între anii 1900-1918, numărul populației active ce se implică în mod constant în procesul evolutiv al societății. Factorii ce influențează aceste modificări sunt, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, tot mai numeroși. Prin complexitatea interferării lor aceștia facilitează modernizarea.

Înmulțirea locuitorilor orașelor a fost însoțită de o pronunțată diversificare a ocupațiilor și de o orientare masivă către profesiuni și activități impuse de procesul de urbanizare și modernizare. Dezvoltarea activităților industriale au necesitat existența și calificarea unei forțe de muncă specializate, calificate prin școală și capabilă să recepteze și să-și asimileze înnoirile civilzației moderne. Mutațiile intervenite în strucura ocupațiilor umane se corelează cu cerința elementară a științei de carte. În acest context, dezvoltarea rețelei școlare a devenit o cerință importantă, pe care comunitățile locale bănățene o vor susține.

Argumentăm această realitate cu datele privind activarea populației în principalele ramuri industriale din Tabelul 7.

Tabel 7. Populația activă și întreținută în domeniul industriei: mediu rural-urban; evoluție 1900-1910.

În toate domeniile: minerit, industrie, comerț, transporturi, armată, există creșteri sensibile ale numărului de locuitori implicați în activitățile economice moderne. Acestea se regăsesc în principalele orașe: Timișoara și Vârșeț. Evoluția procentuală, (majorările cu 17,03%, respectiv cu 7,95% a populației active), evidențiază preocuparea tot mai mare a locuitorilor pentru prestarea unei munci salariate. În Banat s-a format, de altfel, și o mentalitate în acest sens. Fenomenul implică interpretări interesante din prisma raportului numeric ce se poate observa prin comparație: creșterea procentuală a populației active se corelează, în mediul urban, cu mărirea numărului de persoane întreținute, în timp ce în lumea satelor scăderea numerică a celor activi pe piața muncii nu determină o descreștere a populației pasive.

Diversificarea ocupațiilor și orientarea cetățenilor către activitățile industriale, la începutul secolului XX, este posibilă mai ales în cadrul orașelor, mediul urban fiind de altfel, cel mai propice desfășurării lor. Pentru comitatul Caraș-Severin numărul celor implicați în activități industriale crește de la 10,8% în 1900 la 12,9% în 1910, diferența echivalând cu un spor de 2,1%. Pentru comerț și credit progresul este de la 1,4% în 1900 la 1,8% în 1910, adică de 0,4%, iar în transporturi de 0,5%, reprezentând creșterea de la 2% în 1900 la 2,5% în 1910.

Pentru comitatul Timișului situația generală este identică, dar cifrele statistice diferă. Astfel, în industrie sporul este de 0,9%, (de la 10,8% în 1900 la 11,7% în 1910), în comerț și credit de 0,5%, (de la 1,8% în 1900 la 2,3% în 1910), iar în transporturi de 0,4%, (de la 1,1%în 1900 la 1,5% în 1910) .

Ocupațiile industriale sunt prezente inegal în centrele urbane. Diferențele reflectă și definesc direcția de dezvoltare economică din orașele respective. În Timișoara, Lugoj și Biserica Albă populația activă o depășește pe cea pasivă, ceea ce a generat un ritm mai alert al dezvoltării lor generale. Locuitorii orășeni, activi în agricultură, reprezentau, în anul 1900, 20,1% și doar 17,8% în 1910.

Creșterea constantă, progresivă, a numărului populației active, în domeniile industriale, a fost posibilă datorită specializării forței de muncă prin intermediul instituției școlare și a diversificării, pe ramuri specializate, a rețelei de învățământ.

Statisticile indică însă, la nivelul comitatelor, creșteri pozitive și pentru domeniul agricol, demonstrând pătrunderea pe piața muncii și din acest domeniu, (considerat mai tradiționalist prin natura sa), a relațiilor agrare moderne.

În unele orașe, cum este cazul Vârșețului, locuitorii erau ocupați în agricultură, (39,41%), mai mult decât în industrie, (26,67%). Este însă, o excepție, deoarece cifrele indică faptul că locuitorii din centrele urbane aveau ca principală ocupație, în anul 1910 industria: în Timișoara, 39,27%, în Lugoj, 36,97%, în Caransebeș, 33,97%, în Vârșeț, 26,67%, iar în Biserica Albă 27,56%. În agricultură munceau doar 3.39%, din cetățenii activi economic ai Timișoarei, 12,16% din cei ai Lugojului, 22,8% în Caransebeș și 19,46% în Biserica Albă. Comerțul, transporturile și serviciile erau domeniile ocupaționale care concentrau 1/3 din totalul populației active. Sectoarele industriale și serviciile publice se aflau, într-o evoluție ascendentă, continuă. Se păstrează tradiția ocupațiilor agricole, dar orientarea spre meseriile noi, moderne, este clară și evidentă. Acest fapt se poate constata în toate centrele urbane din cele două comitate.

Creșterea populației implicate în activitățile economice este definitorie pentru sensul modern al procesului de urbanizare. În Timișoara se constată că ocupațiile agricole sunt pe cale de dispariție, deși încă se mențin, iar industria, băncile, comerțul, administrația, transporturile, învățământul și cultura cumulează peste 70% din totalul persoanelor ocupate.

Distribuția populației active este inegală în mediul rural și urban, în orașe fiind concentrați mai mult de jumătate din locuitorii muncitori.

Populația activă, urbană, ocupată în industrie, comerț, credit, transporturi, servicii publice, învățământ, cultură și profesiuni liberale concentrează 46,2% din totalul locuitorilor care munceau.

Cu toate acestea, ocupația principală a locuitorilor Banatului, în mediul rural, continuă să fie agricultura, deși tendința generală era de scădere. Aceasta demonstrează că tradiția era încă puternică, mai ales în mediul rural. În preajma primului război mondial, peste 75,3% din populația rurală a provinciei era dependentă de această ramură economică. Dintre aceștia, 45,9% erau români.

Timp de un deceniu, între 1900-1910, cifrele menționate în statistici pentru categoria persoanelor ocupate în domediul agricol, au înregistrat un regres de 0,8%, adică o scădere reală de 11 862 de locuitori. Dacă raportăm aceste cifre la creșterea numerică pozitivă a populației diminuarea este mai pronunțată și mai evidentă. Concomitent, cei ocupați în industrie înregistrează un adaos, (de 2,13% ), respectiv cu 41 552 de locuitori mai mult.

Progresul societății bănățene este cert: numărul celor implicați în agricultură, chiar din mediul rural al comitatelor începe, lent, să scadă. În numai 10 ani, între 1900-1910, pentru comitatul Caraș-Severin se înregistrează o scădere cu 2,8% a celor ce se ocupau cu agricultura și cu 3,3% mai puțin în comitatul Timișului. În același timp, această populație se reorientează spre ocupații din industrie, comerț, credit și transporturi, domenii în care se înregistrează creșteri. Sporul nu este mare, dar indică noua orientare ce pătrunsese în lumea satelor bănățene.

Intervine, inevitabil, și o modernizare a acestei activități tradiționale a satului: agricultura. Perfecționarea tehnicilor folosite și înnoirea bazei materiale cu utilaje agricole mecanice, (mașini de secerat, de treierat, batoze și trioare), au fost căile prin care acest sector economic a evoluat.

Aceasta implica obținerea de informații tehnologice, utile, prin frecventarea cursurilor practice predate în școli. Ca efect imediat se observă o scădere a numărului muncitorilor zilieri și a servitorilor casnici. În același timp crește numărul celor ocupați cu meșteșugurile și în industrie. Toate aspectele menționate marchează o rupere a închistării societății agricole rurale tradiționale și o modernizare evidentă a acesteia.

Diagrame cu structura ocupațională a locuitorilor din comitatele Caraș-Severin și Timiș în 1910; populație activă și întreținută.

În ambele comitate, peste 75% din populație avea ca principală activitate agricultura, sau erau întreținută din veniturile obținute dintr-o astfel de preocupare. Pătrunderea în mediul rural a ocupațiilor conexe industriei și comerțului, (transportul, creditul, fiscalitatea), se va face constant, dar în mod lent și inegal.

Cu siguranță, cel mai pertinent exemplu, pentru a evidenția progresele din agricultură, este cel al evoluției tehnicii și tehnicilor agricole. Utilajele moderne pătrund din ce în ce mai mult în acest domeniu, determinând ridicarea productivității și simplificarea muncii oamenilor.

În întreg Banatul, în anul 1895, se consemnează existența a 983 locomobile, 2440 batoze, 1972 de secerători, 2547 de semănători, etc. Folosirea acestora indică existența unui proces real de modernizare a economiei agrare bănățene. Domeniile mai mari dispuneau de un inventar tehnic agricol remarcabil. Astfel, în Jimbolia, exista probabil cea mai modernă și mai bine dotată, din punct de vedere tehnic, exploatare agrară. Pe domeniul Csekonics de 36 740 de iugăre existau 20 de batoze, 93 mașini de semănat, 3 garnituri de locomobile, cale ferată internă, fabrică de prelucrare a laptelui și sistem de irigație.

Existența unor domenii agricole de mărime mare și mijlocie, ce dispuneau de un inventar mecanic diversificat, presupunea existența unei forțe de muncă calificate și specializate, capabilă să o utilizeze. Aceasta era, în general, salariată. Se foloseau muncitori care dobândiseră, prin frecventarea instituțiilor de învățământ, cunoștințe teoretice dar și abilități practice, tehnice.

Dezvoltarea raporturilor capitaliste în agricultură, creșterea cerințelor de produse agricole pe piață, implementarea unor concepte moderne în organizarea producției, au generat preocupări evidente de specializare a unor activități profesionalizate: arendășia, activități horticole și avicole, etc.

Toate aspectele economice menționate definesc un profil nou al vieții și mentalităților bănățene la începutul secolului XX, ce derivă, de asemenea, din procesul modernizării.

Evoluția serviciilor publice, creșterea cantitativă și calitativă a profesiunilor liberale, implicau, în general, o pregătire profesională. Aceasta se dobândea prin școală. Dinamica profesiunilor libere atestă o societate bănățeană aflată în plin proces de dezvoltare și schimbare. Între anii 1890-1910 personalul în administrația de stat sporește cu 34%, iar cel al funcționarilor superiori de stat cu 95,1%. Exemplificăm cu datele din Tabelul 8.

Tabel 8. Populația după profesiuni și domenii liberale de activitate 1890-1900.

În alte categorii de profesiuni liberale intrau perceptorii de stat, de comitate și orășenești, scribii de oraș și de comitatenși, scribii comunali, de tribunale și de închisori, copiștii în avocatură, călugărițele și educatorii corepetitori.

Toate aceste „ocupații liberale” și specializări puteau fi dobândite doar prin urmarea unor studii de calificare, în cadrul unui învățământ instituționalizat și organizat în acest sens. Plurilingvismul și educația multiculturală din Banat era cultivată nu doar prin școală, ci și prin intermediul asociațiilor culturale și profesionale din care aceștia făceau parte.

În cazul tuturor domeniilor intelectuale, creșterea numerică nu a fost spectaculoasă, dar evidențiază prefacerile calitative ale civilizației urbane bănățene și a sistemului de învățământ până la Primul Război Mondial.

Progresul se datorează, în mare parte, înnoirilor structurilor administrative comitatense și orășenești, dar și extinderii instituției școlare, medii și chiar superioare.

În 20 de ani, între 1890-1910, numărul mediu, al funcționarilor se dublează, cifrele indicând o creștere a acestora și în mediul rural, datorită amplificării administrației locale la toate nivelele.

Identică, ca evoluție, este și situația numerică a avocaților, procurorilor, judecătorilor și notarilor, precum și a funcționarilor de pe lângă tribunale, procuratură și penitenciare. Acest fapt denotă că existența acestor instituții aparținând „justiției” devine necesară, datorită reglementării, prin legi, a relațiilor familiare, funciare, de moștenire, pecuniare, etc. Raporturile sociale oficiale, legiferate, se stabilesc, în mod firesc, între membrii unei comunități, aflată într-o dinamică demografică constantă. Procesul istoric al modernizării bănățene necesita existența unor astfel de profesiuni, care au ca bază de formare un sistem de învățământ specializat.

Reglementarea, prin legi, a sistemului de școlarizare, obligativitatea acestuia, determină evoluții pozitive și ale numărului de cadre didactice pentru toate nivelurile de studii. Numai în comitatul Caraș-Severin efectivul învățătorilor, pentru școlile primare, între 1890-1910, se mărește cu 186 de cadre didactice, iar în comitatul Timiș crește cu încă 279 de dascăli. Dezvoltarea rețelei de învățământ, pentru întreg Banatul, multiplică numărul slujitorilor școlii cu 73,7%. Semnificativ pentru consecințele politice ale legislației specifice adoptate este faptul că doar 10,2% dintre aceștia erau de limbă maternă română, 13,5% sunt sârbi, iar 79,2% erau declarați de etnie maghiară.

Presa absoarbe și califică și ea forță de muncă, iar la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Aceasta are o perioadă de maximă dezvoltare, care se reflectă în înființarea de noi gazete cu rezonanță în peisajul jurnalistic al vremii. Titluri precum: Temesvarer Zeitung, (Timișoara – 1852), Temesvarer Lloyd, (Timișoara – 1882), Der Bobachter, (Timișoara-1885), Romanische Jahrbücher, (1885), Temesvarer Volksblatt, (Timișoara-1902), Die Zeitung, (1909), Délibidéki Tanügy, (1896), Temesvári Hirlap, (1903), Smotra, (1880), Sloga, (1916), Luminătorul, (Timișoara – 1880), Gazeta Transilvaniei, (Brașov), Transilvania, (Brașov – Sibiu – 1868), Organul luminării, (Blaj – 1847), Familia, (Oradea – 1880), Albina, (Viena – Pesta – 1866), Tribuna, (Sibiu – 1884), Luceafărul, (Budapesta – Sibiu – 1902), Gazeta poporului (Timișoara -1886), Dreptatea, (Timișoara – 1894), Libertatea, (Orăștie – 1902), Românul, (Arad – 1911), Plugarul român (1906), Foaia Diecesană, (Caransebeș), Drapelul, (Lugoj – 1901), Familia (Oradea), Amicul școalei, (Sibiu – 1860), Organul pedagogic pentru educație și instrucție, (1863 – Sibiu), Biblioteca românească, (Vârșeț – 1821), Sionul românesc, (cu suplimentul Magazinul pedagogic – Năsăud), Lumina (Arad – 1872), Foaia scolastică (Blaj – 1873), Școala, foaie pedagogică, didactică și economică, (Gherla – 1875), Școala română, (Sibiu – 1875), Telegraful român, (Sibiu – 1876), Higiena și școala, (Gherla – 1877), Biserica și școala, (Arad – 1877), Minte și inimă, (Arad – 1877), Școala practică, (Năsăud – 1882), Foaia scolastică, (Blaj – 183), Ludimagister, (Reșița – 1886), Școala și familia, (Brașov – 1886), Convorbiri pedagogice, (Satul Nou – 1888), Foaia bisericească și scolastică, (Blaj – 1887), Școala poporală – organ al Reuniunii învățătorilor din jurul Gherlei – 1894, Lumina (Giula – 1894), Foaia pedagogică – organ al Reuniunii învățătorilor din districtul Sibiu – 1897, Tribuna Poporului (Arad – 1896), Foaia poporului cu suplimentul Școala română (Sibiu – 1899), Pedagogia nouă, (Sibiu – 1900), Reuniunea învățătorilor români, (Arad – 1904), Lucrul, (Caransebeș – 1905), Vatra școlară, (Sibiu – 1907), Pedagogia română, (Gherla – 1907), Educatorul organ al Reuniunii învățătorilor din eparhia Caransebeșului, (Oravița – 1909), Gazeta învățătorilor, (Șimleu – 1912), Opinca, (Vârșeț – 1918), etc. devin cunoscute și apreciate în perioadă.

Jurnaliști români de excepție se afirmă în peisajul publicistic bănățean: Pavel Rotariu, Valeriu Braniște, Cornel Diaconovici, Ioan Barcian, etc.

Motivația apariției unui număr impresionant de ziare și reviste se găsește în continua înnoire și civilizare a societății bănățene, în nevoia de informație, specifică locuitorilor din epoca modernă. Acest fapt a fost posibil și pentru că, receptarea informației scrise se făcea de către un public, cititor larg, alfabetizat și chiar avizat cultural. Răspândirea, pe scară largă, a științei de carte în lumea satelor bănățene, receptarea valorilor culturale moderne, dar și a informațiilor tehnologice ale veacului, se făcea, la începutul secolului XX, atât prin intermediul sistemului de învățământ, dar și prin demersurile inițiate de presă. Aceasta dedică, în paginile sale, spații largi informațiilor culturale, promovării literaturii și a inovațiilor tehnice, descoperirilor științifice. De asemenea, prin articole și dezbateri publice era promovat, în rândul sătenilor, interesul pentru știința de carte și instituția școlară.

Intre 1771-1914 au apărut, doar în Timișoara, 209 ziare și reviste: 99 în limba germană, 72 în limba maghiară, 18 în limba română, 4 în limba sârbă și 16 bilingve sau trilingve. Una dintre cele mai importante publicații regionale a fost Temeswarer Zeitung deoarece ea a reflectat foarte bine aspectul multicultural al Banatului în cursul secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea.

Presa reflectă evoluția modernă a vieții zonelor locuite, fiind la rândul său influențată de dinamica societății. Nivelul cultural al elitei determină apariția, într-un volum impresionant, al publicațiilor și creșterea numerică a celor implicați în activitatea cu profil jurnalistic: de la 13 gazetari existenți în Timișoara în 1890 la 22 jurnaliști și redactori în 1910. De asemenea, sugestiv este și faptul că, doar în orașul Timișoara existau în anul 1910, 12 tipografii, în tot Banatul fiind înregistrați, oficial, un număr de 41 de jurnaliști. Prin tabelul 9 evidențiem tradiția și procesul de modernizare prin prisma evoluției numărului celor ocupați cu profesiuni intelectuale și liberale.

Tabel 9. Structura populației după profesiuni intelectuale și liberale 1890-1910; mediu urban-rural.

Din structura ocupațională a populației bănățene, la începutul secolului XX, după profesiuni intelectuale și liberale, rezultă cu claritate noile aspecte ale modernismului provinciei. Este vorba, în primul rând, de îndreptarea tot mai nuanțată, deși inițial redusă numeric, spre ramurile administrative și culturale ale existenței umane civilizate. Acest aspect evolutiv este dominant în realitatea cotidiană.

Apariția și multiplicarea profesiunilor intelectuale și a asociațiilor științifice, la începutul secolului XX, se constituie în alte indicii de civilizație modernă în societate și de reflectare a necesității instruirii prin intermediul școlilor.

Extinderea rețelei de comunicații, a căilor ferate și a șoselelor va scoate localitățile rurale din izolare implicându-le în schimburile comerciale și determinând multiple schimbări sociale și culturale. Ritmul vieții devine altul, se transformă, dinamizându-se. Acest sens alert al traiului zilnic se datorează și asimilării serviciilor de poștă, de activități bancare, de credit, de transport și de educație prin școală. Timpul devine prețios și ritmurile lente ale naturii, după care se organizează tradițional existența umană, sunt înlocuite de altele, mai rapide, determinate de tehnicile moderne, la care oamenii apelează în mod frecvent și care le devin indispensabile.

În ceea ce privește introducerea invențiilor moderne, ca telegraful și telefonul, la începutul secolului XX, acestea se extind și folosirea lor ia amploare. Ca rezultat imediat, informația pătrunde mai ușor și mai rapid, chiar la nivelul comunităților locale rurale. La sfârșitul Primului Război Mondial spre exemplu, Direcția Poștei din Timișoara, ce avea ca zonă de acoperire întreg Banatul, avea în subordine 218 oficii poștale, 102 agenții telegrafice, și peste 7800 de posturi telefonice.

În Banatul istoric, aflat la trecerea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, modernizarea determină schimbări profunde pe întreg teritoriul provinciei. Totuși, transformările și ritmul acestora a fost inegal și s-a desfășurat cu intensități diferite în satele și orașele bănățene.

Principalul factor de stimulare al procesului de dezvoltare socială a fost cel economic. Acesta a putut evolua, în special, datorită extinderii rețelei de instituții de învățământ care devine tot mai specializată, răspunzând astfel cerințelor economiei moderne. Particularizarea pregătirii, prin școală, a noilor ocupații se va reflecta, tot mai mult, în multiplicarea profesiunile liberale, în extinderea și specializarea instituțiilor culturale și administrative, dar și în mărirea substanțială, a numărului populației active implicate în ramurile industriale, ale comerțului, transporturilor, în comunicații, în domeniul bancar și în servicii.

Mutațiile înregistrate de societatea bănățeană în structura socială a populației, pentru această perioadă sunt, un rezultant al acestui proces modern, evolutiv.

II. B. NAȚIONALITATE ȘI CONFESIONALITATE

B. 1. Structura populației după limba maternă

Iluminismul și Romantismul au determinat în Europa două mișcări contradictorii: pe de o parte conștientizarea existenței comunităților lingvistice și confesionale multiple, generând plurilingvismul și interculturalitatea, iar pe de alta, dobândirea sentimentului acut al identității naționale.

Prin așezarea geografică, Banatul a fost un spațiu al interferențelor și confluențelor de ordin economic, etnic, cultural, confesional, lingvistic și administrativ.

În Banat, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, structura populației include, în principal, vorbitori de limbă maternă română, germană, maghiară și sârbă, la care se adăugau vorbitori de limbă croată, ruteană, slovacă, etc.

Este un spectru lingvistic și etnic foarte larg și care determină caracterul specific, multicultural și interetnic al acestei regiuni, așa cum reiese și din tabelul statistic următor:

Tabel 10. Evoluția populației după limbă maternă 1900-1910 în comitate și orașe.

Deși numeric populația română are majoritate relativă, alteritatea multietnică a contribuit în mod decisiv la un schimb fertil de conduite practice și mentale îmbogățindu-se reciproc și consolidându-se astfel o societate deschisă. Comunicarea prin plurilingvism dintre minorități a fost un liant ce a unit micile comunități locale.

Locuirea împreună duce la estomparea diferențelor. Astfel, șvabii, foarte buni agricultori, meseriași și fabricanți au fost și funcționari, profesori, preoți și tipografi. Tot ei au adus și un important aport la îngroșarea clasei intelectualității bănățene. Această minoritate s-au naturalizat ușor în Banat influențând prin calitățile lor deosebite societatea regiunii de adopție. Maghiarii, parte componentă a populației bănățene, nu au făcut subiectul unor adversități pe teme etnice sau confesionale, iar evreii, deși mai puțini numeroși și răspândiți în societate ca mici meseriași, cârciumari, comercianți, fabricanți de băuturi, tipografi, medici, profesori, farmaciști, rabini, (implicați deci, în diverse activități economice), joacă în a doua jumătate a secolului al XIX-lea rolul burgheziei liberale Ei marchează procesul ascendent de evoluție istorică a provinciei.

Creșterea generală a numărului de locuitori, de toate limbile materne, este evidentă iar procentele indică evoluția substanțial mai mare a acesteia în cadrul orașelor. Există doar două excepții: în cei 10 ani, în comitatul Caraș-Severin scade numărul slovacilor cu 923 de persoane, iar în cel al Timișului scade cel al germanilor cu 7403 locuitori. Această realitate s-a datorat în principal emigrărilor. Sporul demografic cel mai ridicat se înregistrează în rândul maghiarilor și al românilor. Astfel, maghiarii sporesc cu 12 348 de persoane în Caraș-Severin, cu 11.136 în Timiș, cu 9.416 în Timișoara și cu 1255 în Vârșeț.

Cauza acestei creșteri se regăsește în colonizările cu populație de limbă maternă maghiară din această perioadă și în atragerea acestora spre zonele industriale și forestiere, dar și în structurile administrative ale orașelor, fiind vorbitorii nativi ai limbii oficiale. Românii înregistrează și ei un salt demografic crescând, potrivit statisticilor, cu 77.111 persoane în Caraș-Severin, 113 în Timiș, 1.268 în Timișoara și 126 în Vârșeț. Se impun anumite precizări. Datorită intereselor de natură politică de a prezenta prin statistici existența unei populații de limbă maternă maghiară cât mai numeroasă, din rubricile privind limba maternă reies câteva inadvertențe. Se remarcă faptul că numărul locuitorilor de limbă maternă maghiară a crescut exagerat. Spre exemplu, deși reprezentau doar 4,80% din populația comitatului Caraș-Severin în 1900, creșterea cu 12.348 de persoane în 10 ani ar însemna ca aproape tot sporul demografic al comitatului (de 53,34%) să fie dat de aceștia. Populația de limbă maternă română, deși de 11 ori mai numeroasă, crește în aceeași perioadă cu doar 7.711 persoane. În 1910, în același comitat, din totalul locuitorilor, 72,2% erau români, 12% germani, 7,2% maghiari, 3,2% sârbi și 5,4% alții.

Cifrele îndeamnă prin urmare, la moderație în interpretare și induc necesitatea existenței unor rezerve privind corectitudinea acestora. Chiar și așa, populația de limbă maternă română este evident majoritară în comitatul Caraș-Severin, având o majoritate relativă în comitatul Timiș. Aici, din punctul de vedere al cifrelor, preponderența românilor, în cele mai multe dintre localități, este aproximativ egală sau chiar superioară numeric celor de limbă maternă germană și sârbă împreună. Cu siguranță, ponderea populației românești este superioară cifrelor indicate de recensăminte.

Tabel 11. Populația după limba maternă; mediul rural/plăși în 1910.

Dacă lumea rurală este predominată de vorbitorii de limbă maternă română, în cifre absolute, situația este inversată în cazul orașelor. În Timișoara, Vârșeț și Biserica Albă domină locuitorii de limbă maternă germană, (cu 43,6%, 49,5% și respectiv 52,6%). Explicația constă în politica dusă de autorități în ceea ce privește naționalitatea funcționarilor din cadrul instituțiilor și a întreprinderilor situate în orașe. Aceștia trebuiau să fie vorbitori de limbă maghiară și/sau germană. Este și o consecință a politicii populaționiste din trecut.

O explicație a realităților menționate o constituie structura ocupațională a locuitorilor. Colectivitățile de limbă maternă română locuiau, compact, în marea lor majoritate, în mediul rural și aveau ca principală ocupație agricultura. Din cele 360 de așezări rurale ale comitatului Caraș-Severin, în 310 exista o populație majoritar românescă. Persoanele de limbă maternă română dețineau, deci, în organizarea națională a populației Banatului istoric o majoritate certă.

Structurarea etnică a populației celor două comitate bănățene interesează din perspectiva necesității înființării de instituții școlare de limba română. Acestea erau necesare, într-un număr ridicat, pentru a deservi corespunzător, conform etniei și confesiunii, un număr mare de copii obligați, prin lege, la frecventarea instituțiilor de învățământ.

Diagrame cu structura populației după limba maternă în mediul urban în 1910.

Dintre orașe, Caransebeșul este singurul în care vorbitorii de limbă maternă română dețin o majoritate relativă de aproximativ 49%. Faptul se explică și prin existența aici a Episcopiei ortodoxe a Caransebeșului. În celelalte centre urbane însă, procentual aceștia se situau între 3% în Vârșeț, 10% în Timișoara, 16% în Biserica Albă și 31% în Lugoj.

Orașele bănățene, ca de altfel întreaga provincie, au avut o certă structură multietnică, care se va oglindi și în organizarea sistemului de învățământ la începutul secolului XX. Mozaicul de culturi și confesiuni este reflectat, la nivelul comunităților locale, de către instituția școlară, învățători și elevii acestora.

II. B. 2. Structura confesională a populației din comitatele Caraș – Severin și Timiș.

În Banat, Diversitatea Confesională a populației se compunea, în principal, din ortodocși, catolici și uniți.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX locuitorii se declarau ca aparținând confesiunii ortodoxe în proporție de 54,09% din totalul populației și celei romano – catolice într-un procent de 37,38%. Cifrele însumau un procent de 91,47% din ansamblul credincioșilor în anul 1910. Totodată, 2,29% dintre locuitori erau greco – catolici, 2,15% se declarau reformați, 2,62% evanghelici, 0,02% uniți, 1,30 izraeliți și de altă religie 0,15%.

Existența mai multor etnii, care se declarau în majoritatea lor ca aparținând unei confesiuni anume: românii – ortodocși și uniți, sârbii – ortodocși, germanii și maghiarii – romano-catolici, dar și reformați, a determinat o conviețuire relativ pașnică și lipsită în Banat de excesele intoleranței religioase.

Deși în epocă nu exista conceptul de ecumenism, ca stare de spirit acesta a existat și s-a manifestat în Banat determinând o interrelaționare armonioasă a populației creștine, de diferite rituri, cu practicanții altor religii. Starea de spirit s-a păstrat până în zilele noastre și este recunoscută și oficial la nivel de eșalon superior al ierarhiilor bisericești: Patriarhia Română și Vaticanul. În alocuțiunile ținute cu prilejul omagierii a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei greco-catolice de Lugoj înalții prelați au prezentat acest aspect drept un exemplu istoric al pașnicei conviețuiri dintre locuitorii acestor meleaguri. Lugojul, ca oraș bănățean, este în sine un simbol al convergențelor, iar formele de expresie cosmopolite ale locuitorilor săi sunt foarte sugestive. Bisericile catolică, ortodoxă, reformato-calvină, evanghelico-luterană și greco-catolică, precum și sinagoga, depun o mărturie asupra bogăției patrimoniului său religios și cultural. Instituțile de cult, catolică și cea ortodoxă, au reușit, la începutul secolului XX, să evite propaganda, una în dauna celeilalte. Existența în acest spațiu, a Bisericii greco-catolice simbolizează imposibilitatea rupturii dintre cele două variante ale creștinismului european.

Din punct de vedere statistic, în primele decenii ale secolului XX apartenența confesională a locuitorilor se prezenta astfel :

Tabel 12. Structura populației după confesiuni în comitatele Caraș-Severin și Timiș în 1910 – mediul rural.

Din analiza datelor statistice putem remarca faptul că în mediul rural predomina ortodoxismul urmat de catolicismul de rit latin.

În comitatul Caraș-Severin se poate constata existența unei majorități de populație ortodoxă: 337 153 de persoane – reprezentând 72,4% din totalul general, fiind secondată de confesiunea romano-catolică, dar într-un procent vizibil mai mic, (de 19,4%), de cultul greco-catolic cu 4,3%, de religia reformată 2,2%, evanghelică 0,6%, izraelită 1%, unitariană 0,1% și altele 0,1%.

În comitatul Timișului proporțiile sunt mai echilibrate. Aici 211.286 de ortodocși, reprezentau 52,4% din totalul populației, fiind urmată, procentual de romano-catolici cu 39,5%, greco-catolici cu 3%, evanghelici 2,7%, reformați 1,6%, izraeliți 0,7% și altele 0,1%.

Centrele urbane sunt însă dominate, în mare măsură, de confesiunea romano-catolică. Procentual, situația se prezenta astfel: în Timișoara 67,5% din populația orașului era de religie romano-catolică și doar 15,5% erau ortodocși. În Vârșeț 58,9% din locuitorii urbei erau adepții romano-catolicismului și 35,3% erau ortodocși. În Biserica Albă aproximativ 50% dintre orășeni se declarau de confesiune greco-ortodoxă, iar în Lugoj procentul acestora era de 46,8%. Singurul oraș în care confesiunea greco-ortodoxă avea mai mulți adepți era Caransebeșul, fapt explicat și de prezența în cadrul acestuia a Episcopiei Ortodoxe. Numărul ortodocșilor trecea cu puțin peste jumătate, mai exact era de 50,5% din totalul general.

Diagrame cu structura populației după confesiune; mediu urban și rural în 1910.

Repartiția națională și confesională a populației, la începutul secolului XX, demonstrează cu certitudine faptul că, la nivelul comunităților umane din punct de vedere național și religios, nu exista omogenitate perfectă sub raportul apartenenței confesionale. Astfel, nu se manifesta o suprapunere între vorbitorii de o anumită limbă maternă și religia corespunzătoare majorității respective. De fapt, în această realitate trebuie căutată „cheia” toleranței etnice și religioase care caracterizează istoria acestei regiuni. Mobilitatea demografică a creat, în timp, un veritabil mozaic etnic și confesional. În consecință, în Banatul istoric, la începutul secolului XX, (anul 1900), populația de limbă maternă germană era romano-catolică, (92,38%), evanghelică, (4,90%), reformată, (0,24%). Vorbitorii de limbă maternă maghiară erau romano-catolici, (77,22%), reformați, (10,85%), evanghelici, (1,71%) și uniți, (0,09%). Existau și în rândul acestora, ca și din cel al șvabilor, în 1910, persoane care se declarau de religie israelită, (5,59% dintre maghiari și 1,07% germani), ortodocși, (1,39% dintre maghiari și 0,36% dintre șvabi), sau greco-catolici (0,45% dintre maghiari și 0,06% dintre germani). Fenomenul multiconfesional este, în concluzie, nuanțat și este prezent mai ales în centrele urbane.

O imagine mai exactă despre acest fenomen apare atunci când comparăm datele statisticilor privind numărul populației după limba maternă a românilor, maghiarilor, germanilor și sârbilor cu cele privind confesionalitatea acestora.

Tabel 13. Populația după limba maternă și confesiune; mediu rural-urban; an 1910.

Omogenitatea confesională cea mai mare există în cadrul vorbitorilor de limbă maternă sârbă, majoritatea covârșitoare a acestora fiind ortodocși, iar românii optau în mare măsură pentru ortodoxism, dar și pentru greco-catolicism.

Raportarea apartenenței confesionale la limba maternă a locuitorilor confirmă rezervele formulate în privința corectitudinii recensămintelor efectuate până la primul război mondial. Se demonstrează astfel că nu se poate identifica în totalitate, limba maternă declarată la recenzare de către locuitori cu naționalitatea acestora. În Timișoara, de exemplu, 6,05% din locuitorii declarați de limbă maternă maghiară erau de confesiune izraelită. Cu siguranță, nu erau locuitori de etnie maghiară.

Eparhia Caransebeșului avea sub oblăduirea sa doar locuitorii de religie ortodoxă română și de limbă maternă română, care, așa cum reiese din datele statistice, erau majoritari în întreaga regiune.

Cu rezervele de rigoare în ceea ce privește corectitudinea unor date din statisticile maghiare folosite în realizarea acestui studiu, structura demografică relevă o imagine concretă, complexă, a societății aflată sub oblăduirea religioasă și școlară a Episcopiei de Caransebeș și, parțial, a celei de Arad.

Predominarea clară a populației românești ortodoxe, în mediul rural, s-a reflectat și în necesitatea organizării unui învățământ confesional de limbă română aflat sub patronajul Episcopiilor ortodoxe.

Pentru a înțelege corect situația învățământului românesc confesional la începutul secolului al XX-lea, este necesar să cunoaștem structura și organizarea Eparhiilor Ortodoxe Române și a celei Unite a Lugojului, de care depindeau majoritatea școlilor românești din comitatele Caraș-Severin și Timiș.

II. C. REPARTIȚIA TERITORIAL–CONFESIONALĂ A POPULAȚIEI ORTODOXE ȘI GRECO–CATOLICE ROMÂNE ÎN EPARHIILE CARANSEBEȘULUI, ARADULUI ȘI LUGOJULUI: PROTOPOPIATE, LOCALITĂȚI, POPULAȚIE. CONSECINȚE ÎN EVOLUȚIA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI CONFERSIONAL ROMÂNESC.

Viața Culturală și Bisericească în Banat ia un curs nou în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin reorganizarea Episcopiilor de la Arad și Caransebeș. În 6 iulie 1865, împăratul Franz Iosif emite Diploma de înființare a Episcopiei Caransebeșului. Aceasta stabilea ca Eparhia să cuprindă toate parohiile române care „se află sau se vor afla în viitor în cercul protopopiatelor Caransebeș, Mehadia, Lugoj, Făget, Oravița, Jebel, Vârșeț, Palanca, Pancova și Ciacova”, iar „orașul Caransebeș, în care și în timpurile mai vechi a fost episcopie de ritul greco-oriental, hotărâm a-l împodobi de acum în acolo cu scaun și onoare episcopală…mai departe cerem ca toate persoanele de ritul greco-oriental și de națiune română ce locuiesc în amintitele părți de sub jurisdicția Eparhiei din Caransebeș, pe episcopul din Caransebeș, oricine în puterea numirii legale și a confirmării noastre va purta acolo oficiul episcopesc, să-l recunoască de al lor arhiereu adevărat și să-i dea cuviincioasa ascultare în lucrurile ce privesc jurisdicțiunea bisericească a aceluia.

Diploma aceasta subscrisă de mâna noastră și întărită de pecetea noastră chesaro-crăiască, s-a dat în orașul nostru imperial Viena în ziua 6, luna iulie, anul Domnului 1865, iar al domniei noastre 17. Franc Joseph” .

Reînființată, Episcopia a fost păstorită de Ioan Popasu, până în 1888, acesta fiind recomandat pentru „integritatea vieții lui, pentru credința, fidelitatea și bunele năravuri” de către Andrei Șaguna. Episcopia a funcționat împărțită în 10 protopopiate: Caransebeș, Lugoj, Mehadia, Oravița, Ciacova, Jebel, Făget, Biserica-Albă, Panciova și Vârșeț, iar în timpul păstoririi de către episcopul Nicolae Popea în 11 protopopiate.

La început, Episcopia Caransebeșului se compunea din 325 de parohii distribuite astfel: protopopiatul Caransebeș – 50 de parohii, Mehadia – 37 parohii, Oravița – 32 parohii, Ciacova – 12 parohii, Jebel – 29 parohii, Făget – 41 parohii, Lugoj – 31 parohii, Biserica – Albă – 28 parohii, Panciova – 7 parohii, Vârșeț – 19 parohii, Oravița – 36 parohii. Patru protopopiate au intrat sub jurisdicția Episcopiei Aradului.

Divizarea administrativ-bisericească a Banatului istoric a fost diferită de cea oficială pe comitate și plăși. Din anul 1865 cele două scaune episcopale de la Arad și Caransebeș dispuneau de diecezele, protopopiatele și parohiile din Banat aflate în zona lor de influență și de organizare propriu-zisă. Eparhiei Caransebeșului îi reveneau în subordine majoritatea parohiilor din comitatele Caraș-Severin și Timiș și o foarte mică parte din Torontal, (prin tractul Panciovei). Episcopia de Arad administra părțile bănățene nordice din Comitatul Timișului. Chestiunea este esențială pentru înțelegerea, concretă, a desfășurării activităților școlare din Banat.

Continua creștere a populației a determinat ca, în timp, această organizare să sufere câteva modificări. Conform Protocolului Sinodului Eparhial din 1890, în Episcopia Caransebeșului, numărul parohiilor era astfel stabilit: parohii matere: 311; filii: 39; parohii: 385; biserici: 326; case de rugăciune: 6; capele: 2.

Împărțirea administrativă pe protopopiate și parohii a cunoscut o evoluție numerică permanentă. Astfel, pentru Episcopia Caransebeșului se pot urmări aceste modificări intervenite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, datorate în principal creșterii numerice a populației.

Tabel 14. Evoluția organizatorică a Episcopiei Caransebeșului.

În anul 1910 recensământul organizat de Episcopia Caransebeșului în toate localitățile pe care le avea sub păstorire a relevat existența a 360 parohii matere și filii distribuite în cele 11 protopopiate după cu urmează:

Tabel 15. Parohiile matere și filii aparținând Episcopiei Caransebeșului în anul 1910.

Rezulta o împărțire administrativă, pe protopopiate, astfel: Protopopiatul Bisericii-Albe: 33 de parohii, Protopopiatul Bocșei –Montane: 30 de parohii, Protopopiatul Buziașului 30 de parohii, Protopopiatul Caransebeșului 58 de parohii, Protopopiatul Ciacovei cuprindea 18 parohii, Protopopiatul Făgetului includea 47 de parohii, Protopopiatul Lugojului avea în subordine 30 de parohii, Protopopiatul Mehadiei 47 de parohii, cel al Oraviței 24 de parohii, al Panciovei avea 16 parohii, iar Protopopiatul Vârșețului 27 de parohii.

Populația aflată sub îndrumarea spirituală a Episcopiei Ortodoxe a Caransebeșului era de limbă maternă română și de religie ortodoxă în totalitate. În recensămintele și statisticile Eparhiei datele consemnate fac referire doar la acești credincioși pe care îi avea sub îndrumare .

Episcopia Aradului și-a întins jurisdicția la înființarea sa peste un teritoriu însemnat ce includea parohiile ortodoxe din Comitatele Arad, Bichiș, Bihor, Cenad, Crasna, Hălmagiu, Sătmar, Solnoc și Zarand – așa numitul Partium. În ceea ce privește jurisdicția asupra ținuturilor bănățene, aceasta se va extinde, asupra districtelor Lipova și Cenad ce aparțineau de Episcopia Timișoarei, care se desființează, împreună cu protopopiatele Panciova, Ciacova, Făget, Timișoara și Becicherec. După 1865 Episcopiei Aradului, reorganizate, i se incorporează cu titlu definitiv protopopiatele Lipovei, Timișoarei, Cenadului, Chichindei Mari și Becicherec. În cursul anilor ulteriori intervin unele modificări.

Tabel 16. Parohiile matere și filii aparținând Episcopiei Aradului, părțile bănățene în anul 1905.

Această structură a variat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, jurisdicția asupra localităților modificându-se în funcție de reorganizarea protopopiatelor sau de noile împărțiri administrativ-teritoriale. De aceea, nici structura populației nu a fost unitară pentru cele două Episcopii, datele statistice provenite din evidențele bisericești trebuind să fie privite cu rezerva necesară. Pentru anii 1900-1918 erau considerate ca fiind protopopiate „bănățene” Timișoara, Lipova și Belințul. Ele făceau parte din Comitatul Timișului. Ca urmare a împărțirii menționate, unele școli confesionale ortodoxe românești vor fi administrate de Episcopia Caransebeșului, (majoritatea), iar altele de Episcopia Aradului.

Unele școli confesionale din Comitatul Timișului erau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, conduse de către Consistoriul sârbesc aflat la Timișoara. Majoritatea erau de tip mixt româno-sârb și după despărțirea ierarhică multe dintre acestea au revenit românilor în schimbul unor despăgubiri financiare.

Episcopia greco-catolică de Lugoj administra învățământul confesional unit românesc din districtele bănățene. Școlile de acest tip au fost organizate, de asemenea, pe protopopiate.

Tabel 17. Localitățile în care au funcționat școli confesionale greco-catolice administrate de Dieceza Lugojului la sfârșitul secolului al XIX-lea în părțile bănățene.

Apartenența confesională nu îi împiedica însă, pe români, să urmeze și alte școli aparținând de alte confesiuni și nici nu oprea copiii vorbitori de altă limbă maternă decât româna să studieze în școlile Eparhiei, dacă părinții susțineau cu „speze” respectiva școală.

Tabel 18 . Populația păstorită de protoprezbiteratele Eparhiei Caransebeșului în 1910.

Aceste cifre nu sunt date de statisticile oficiale și au o anumită marjă de eroare, fiind adunate de către preoții parohi ce făceau parte din „scaunul protoprezbiterial” al fiecărui tract în parte. Datele numerice se referă deci, doar la populația de religie ortodoxă și de limbă maternă română asupra cărora se întindea autoritatea spirituală și administrativ – bisericească a Eparhiei Caransebeșului și care era înregistrată în evidențele clerului. Neconcordanțele dintre cifre sunt evidente. De exemplu, pentru tractul Caransebeș, în anul 1910, datele deținute de Episcopie indică un număr de 54.761 de locuitori ortodocși și vorbitori de limbă maternă română, iar statistica maghiară consemnează o cifra de 31.175 ortodocși și 30.755 vorbitori de limbă maternă română la care se adaugă 3.916 locuitori ai orașului Caransebeș. În tractul Buziașului, conform evidențelor episcopale, existau 29.572 de credincioși. În realitate în plasa Buziașului conviețuiau 22.820 vorbitori de limbă maternă română din care 20.853 erau de confesiune greco-ortodoxă declarată. Menționăm, de asemenea, că plasa, ca unitate administrativ-teritorială nu coincide, ca număr de localități cu protopopiatul, ca unitate administrativă bisericească.

Pentru analiza structurii demografice, naționale și confesionale a populației, care din punct de vedere geografic locuia pe teritoriul Eparhiei Caransebeșului, a fost necesară și obligatorie, deci, studierea datelor cuprinse în statisticile și recensămintele maghiare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Peste locuitorii de limbă maternă română și de religie ortodoxă ai comitatelor Caraș-Severin și Timiș, din punct de vedere religios, își întindea autoritatea spirituală Episcopia Ortodoxă a Caransebeșului. Structura etnică și confesională a populației explică deci, în mare parte, orientarea, structura și organizarea învățământului confesional românesc din Banat la începutul secolului al XX-lea. Eforturile ierarhilor de a păstra mereu „vie” limba română în localitățile Episcopiilor, într-o perioadă în care românilor li s-a refuzat recunoașterea naționalității și propriei culturi, se va reflecta, cel mai pregnant în activitatea Școlii și a Bisericii. Implicarea Eparhiei în această mișcare a fost firească. Episcopul Nicolae Popea se bucura, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, de un prestigiu moral și spiritual desăvârșit în rândul populației bănățene, era venerabilul păstor religios, neobositul susținător al culturii românești, omul puternic pătruns de simțământul demnității naționale. În plus, cele aproape două decenii cât a fost conducător al Eparhiei, au coincis cu adoptarea unei legislații în Dieta maghiară, cu privire la problemele învățământului, care lovea grav atât în autonomia Bisericii Ortodoxe Române, cât și în Școala confesională românească.

Expresia particulară a modului de conviețuire a populației Banatului, la începutul secolului XX, își va pune amprenta în mod pozitiv asupra gândirii ecumenice din întreaga regiune și va limita apariția conflictelor interetnice ducând la o conviețuire armonioasă în sânul comunităților locale. Aspectul influențează totodată, în manieră constructivă, dezvoltarea învățământului românesc confesional din perioadă, aflat și el sub directa coordonare a Bisericii. Nici unul dintre grupurile etnice și confesionale existente în Banat n-a văzut un pericol în dezvoltarea sau apărarea școlilor cu predare în limba maternă, deci în profesarea plurilingvismului, înțeles ca rezultat al conviețuirii majorității românești cu minoritățile germană, sârbă, maghiară, bulgară, evreiască, slovacă, etc. De aici a rezultat o evoluție ascendentă a învățământului și o posibilitate reală de a susține Școala cu predare în limbile materne prin atenuarea măsurilor restrictive impuse de autorități.

În societățile culturale, diverse prin însăși geneza lor, contribuția școlilor a fost decisivă în conservarea ideii de toleranță, iar educația este strâns legată de procesul istoric de modernizare.

Învățământul confesional românesc din Banatul istoric a constituit un factor esențial în menținerea tradițiilor, în cultivarea limbii și afirmarea culturii naționale. Prin însăși rostul activității desfășurate, Școala confesională transmitea, în rândul tinerei generații, valorile fundamentale ale spiritualității românești.

CAPITOLUL III

LEGILE ȘCOLARE

III. A. LEGISLAȚIA ȘCOLARĂ ÎN A DOUA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XIX–LEA. SCURT ISTORIC.

Dezvoltarea și Generalizarea Învățământului au fost „reclamate cu putere și convingere pentru întâia dată de reprezentanții iluminismului european” .

Pentru populația românească „tolerată” începuturile promovării accesului la educație a fost posibil datorită înființării Bisericii Greco-Catolice Române din Transilvania. Măsurile politice, corelate cu acțiunile elitelor românești, preponderent ecleziastice, ale secolului al XVIII-lea, de promovare a învățământului și de creștere a cotei de școlarizare au dus la înființarea primelor școli confesionale grănicerești. Școlile din granița militară a Banatului, prin modul lor de organizare și funcționare, erau superioare școlilor civile. În 1872 funcționau, pentru Regimentul de Graniță nr. 13 româno – bănățean din Caransebeș, un număr de 78 de școli comunale românești.

Instaurarea dualismului politic în 1867 reprezintă, pentru învățământul românesc din Banatul istoric, un important punct de răscruce. Trecerea de la organizarea statală multinațională și pluriculturală de tip austriac la cea „națională” maghiară s-a reflectat și în legislația școlară.

Anterior acestui moment, Banatul fusese încorporat, în decembrie 1860, Ungariei. Pentru învățământ, aceasta a însemnat trecerea școlilor poporale sub autoritatea Bisericii, prin Ordinul 67343 din 15 ianuarie 1862 și transformarea lor în școli confesionale.

Ca instituție principală, (alături de Biserică), în existența comunităților bănățene, Școala a fost în permanență organizată și restructurată în funcție de legislația specifică. În bibliografia recentă, dar și cea mai veche, reglementările legale școlare au fost totdeauna abordate, ca punct de plecare și analiză a subiectelor legate de învățământ și mai ales de politica de maghiarizare. Acest fapt s-a realizat indiferent dacă studiile se refereau la statutul de cadru didactic, la poziția Bisericii în diferite probleme școlare sau chiar la chestiuni legate de desfășurarea procesului de instruire și educație din punct de vedere metodic sau istoric.

În secolul al XIX-lea, legea învățământului nr. 38 din 1868 impune obligativitatea învățământului elementar de 6 clase, prevedere aflată în consonanță cu spiritul secolului. Erau obligați să frecventeze școala copiii între 6 și 12 ani. Dreptul de a înființa școli elementare, medii și preparandiale îl aveau statul, confesiunile religioase, comunele politice, diferitele asociații sau particularii. Școlile pentru învățământul poporal erau elementare și superioare, școlile civile și preparandiile.

Potrivit Normelor pentru administrarea învățământului național-confesional, care erau în conformitate cu noua legislație școlară, se stabileau organele de conducere în școlile confesionale astfel: comisia școlară locală, directorul școlar, inspectorul cercual și comisarii consistoriali.

Comisia școlară locală se compunea, în fiecare parohie, din 5 membrii aleși de comitetul parohial dintre membrii săi care știau să scrie și să citească.

Această comisie trebuia să țină săptămânal, în fiecare zi de sâmbătă, o ședință ordinară în care analiza cum s-au îndeplinit problemele școlare, cum a fost frecvența școlară, în ce stadiu se găsea edificiul școlii și cum era acesta înzestrat, dacă erau probleme cu asigurarea salariului și care era situația fondului bănesc școlar. Comisia era subordonată inspectorului cercual de școli, fiind obligată să îi dea acestuia orice informație cerută. Totodată aceasta avea obligația să supravegheze și activitatea învățătorului din punctul de vedere al conștiinciozității cu care acesta își îndeplinea obligațiile. La organizarea examenelor, membrii comitetului înștiința părinții și îi capacitau pentru a participa la acest eveniment. Tot comisia școlară efectua recensământul copiilor din localitate, conform datelor înscrise în protocolul de botez, și îi înștiința oficial pe părinți că aveau obligația să-și trimită copiii la cursuri. Tinerii de 10 ani, fără posibilități materiale, puteau primi permisiunea ca în timpul verii, când se efectuau munci agricole, să frecventeze școala de repetiție doar 2 luni. Învățătorii erau obligați să întocmească documentele privind evidența elevilor, atât pentru școala zilnică, cât și pentru cea de repetenție. Comisia școlară înainta antistiei comunale situația elevilor care, din neglijența părinților, nu frecventau constant cursurile școlare. Tutorii legali puteau fi amendați și obligați să-și trimită odraslele la școală.

Școala de repetiție își desfășura cursurile în toate sărbătorile și duminicile, după slujba din biserică. Excepție făceau sărbătorile de Crăciun, de Paști și de Rusalii.

Clădirea instituției de învățământ trebuia construită în mijlocul comunei pe loc „sănătos și potrivit” și era necesar să respecte criteriile legale de edificare. Astfel, unui elev trebuiau să îi revină 0,792 mp din spațiul clasei. Pentru o clădire construită pentru 35 de elevi, clasa trebuia să aibă 28 mp, pentru 45 de elevi 36 mp, pentru 50 elevi 40 mp, pentru 55 de elevi 44 mp, pentru 60 de elevi 48 mp, pentru 65 de elevi 52 mp, pentru 70 de elevi 56 mp, pentru 75 de elevi 60 mp, pentru 80 de elevi 64mp, pentru 85 de elevi 68 mp, pentru 90 de elevi 72 mp. Înălțimea pereților clasei trebuia să fie de minim 3 m. O școală revenea, în general, la un număr de 60 de copii, iar dacă numărul acestora trecea de 90 era necesară construirea celei de a doua clădiri.

Edificiul trebuia înzestrat cu mobilier specific și rechizitele obligatorii, să fie bine luminat și ventilat și să dețină o livadă pentru practica elevilor. Fructele și legumele obținute din munca învățătorului și a elevilor săi trebuiau vândute, iar banii erau împărțiți astfel: două pătrimi primea învățătorul, o pătrime se vărsa în fondul școlii și o pătrime era reinvestită în livadă. Școala trebuia să aibă o bibliotecă proprie, dotată cu cărți pentru lectura elevilor. Învățătorul era cel care împrumuta copiilor cărți și tot el ținea inventarul acestora.

Fondul bănesc școlar era alcătuit din:

sume de bani votate de bugetul comunei;

banii proveniți din pedepsirea părinților care nu-și trimiteau la școală copii;

din donații;

din vânzarea fructelor și legumelor din livada școlii;

Comisia școlară era cea care lua măsuri, în cazul în care postul de învățător a localității era vacant, anunțând în acest sens organele superioare. Toate actele întocmite pentru instituțiile de învățământ erau păstrate în ordine cronologică, iar la sfârșitul fiecărui an școlar erau legate și inventariate în arhivă. Preotul era președintele comisiei și totodată directorul școlii. În fiecare protopopiat exista și un inspector școlar. Acesta era numit de către Consistoriul Diecezan și ajuta comisiile școlare să înțeleagă și să aplice ordinele venite pe cale ierarhică. Inspectorii erau cei care făceau raportări către Consistoare și supravegheau concursurile de ocupare a posturilor de învățători, având grijă ca legile să fie respectate.

Orice încălcare a legii, voită sau nevoită, de învățător sau de către comisiile școlare a prevederilor privind organizarea și funcționarea instituțiilor de învățământ trebuiau îndreptate cu ajutorul inspectorului. În cazul în care acesta nu întâlnea bunăvoință în rezolvarea problemelor trebuia să informeze Consistoriul pentru luarea de măsuri pe calea administrativă. Școlile trebuiau controlate de acesta de cel puțin două ori pe an.

Toate legile ulterioare care au vizat învățământul, (28/1876; 18/1879; 26/1893; 27/1907), modifică în principal prevederile privind susținerea financiară a școlilor confesionale, mărind sumele necesare a fi alocate pentru salariile învățătorilor, dar și pe cele pentru dotarea școlilor.

Legea 28/1876 prevedea, ca noutate, faptul că autoritatea inspectorilor școlari se extindea asupra cercurilor de învățământ. Cercul era echivalent cu teritoriul unui comitat și includea și orașele situate pe acel teritoriu. Inspectorul școlar devenea totodată și membru al comisiei administrative. Conducerea școlilor poporale confesionale era obligată să comunice inspectorului școlar planul de învățământ și manualele folosite. În cazul unei inspecții învățătorii trebuiau să facă dovada că foloseau aceste mijloace didactice aprobate. Tot persoana inspectorului se îngrijea ca actele școlare să fie completate conform legii de către antistiile comunale și bisericești și supraveghea păstrarea stării sanitare, a igienei, din școli. În sarcina inspectorului cădea și sistematizarea datelor statistice despre școli, care erau trimise apoi către Minister. Conform rezultatelor controlului se putea dispune pedepsirea școlilor confesionale mergându-se până la închiderea lor, în cazul în care nu corespundeau legii școlare. Comisia administrativă locală avea dreptul să cerceteze disciplinar orice membru al antistiei comunale care își neglija îndatoririle față de organizarea și administrarea școlii. Dacă în școală se foloseau rechizite și manuale interzise aceasta avea dreptul să le confiște și să aplice o amendă membrilor antistiei comunale de până la 600 de coroane. În cazurile considerate grave, pedeapsa era închisoare de până la 3 luni, iar învățătorul putea să-și piardă definitiv locul de muncă. Pentru urmarea procedurii penale cauza se muta la tribunalul regesc de care aparținea localitatea.

Membrii scaunului școlar comunal erau aleși pe 3 ani. Aceștia organizau alegerea de învățător, având ca președinte de comisie un delegat administrativ municipal.

Toate aceste reglementări noi se aplicau și școlilor comunale de pe teritoriul fostului confiniu militar.

Cel mai mare impact la nivelul instituțiilor de învățământ elementare confesionale românești l-a avut, la sfârșitul secolului al XIX-lea, legea nr. 26/1893 datorită conținutului articolelor sale privind remunerarea cadrelor.

Aflând care sunt propunerile legii, privind „Regularea salarelor învățătorilor și învățătoarelor aplicate la școalele elementare susținute de comunele politice și de confesiuni”, încă din perioada când aceasta se afla în stadiul de proiect, Senatul Școlar al Diecezei Caransebeșului înaintează Casei magnaților și Dietei maghiare un „Memorand” . Autorii Memorandului arătau că prin acest proiect de lege se urmărea în realitate „nu atât ameliorarea stării materiale a învățătorilor, cât mai ales aducerea la starea dependentă de guvernul țării și eventual întrebuințarea lor spre scopuri cu totul streine de învățământ, ceea ce ar fi numai spre dauna apriotă a interesului bineînțeles al poporului cu privire la instrucțiunea și cultura generală”. Memoriul nu combătea necesitatea măririi salariilor învățătorilor, ci faptul că prin prevederile sale, pentru prima oară, statul se putea implica în administrarea efectivă a școlilor confesionale, având dreptul chiar, dacă se considera necesar, să transforme aceste instituții în școli de stat cu predare în limba maghiară. Luând cuvântul cu prilejul discutării legii în Casa Magnaților, episcopul Nicolae Popea remarca „Nu atât instrucțiunea, ori îmbunătățirea salarelor învățătorești, ci altceva este la mijloc, anume, curentul acela… care judecând după toate presemnele, nu poate fi altul decât asimilarea ori maghiarizarea naționalităților nemaghiare din patrie…”.

Așa cum reiese din Protocolul Congresului Mitropoliei Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania, care dezbate legea în întrunire specială, salariile învățătorilor se puteau constitui din bani în numerar, din naturalii, din realități sau din venitul pământului. Comunele bisericești care vor dovedi că din cauza sărăciei nu pot întregi salariul învățătoresc vor recurge la ajutorul Consistoriului. Dacă forul superior bisericesc găsea cererea întemeiată, oferea ajutorul cerut din fondul creat special acestui scop sau cerea subvenții de la stat. Se recomanda, în „Concluzii”, eparhiilor, ca la aprobarea ajutoarelor să fie luate în considerare mai ales comunele centrale, mixte și mărginașe și să se încerce asigurarea cvincvinalelor.

Prin lege se stabilea salariul minim de 300 de florini pentru învățătorii ordinari și de 200 de florini pentru cei adjuncți. Dacă aceste sume nu se puteau asigura de către „comuna bisericească” ele urmau să fie completate de la buget. Se prevedeau de asemenea și măriri de salariu, (câte 50 de florini/an pe o perioadă de 5 ani), dacă învățătorul dădea dovadă de „destoinicie”.

Pentru a înțelege mai bine din ce venituri se formau salariile învățătorilor în perioada respectivă și care erau sumele reale acordate cadrelor didactice, edificatoare sunt analizele conspectelor de salarii. Aducem spre edificare următorul exemplu din anul 1899, Dieceza Caransebeșului, Comitatul Timiș:

Diecesa Caransebeșului Comitatul Timișului

Nr.21/1899 Conspectul de salariu

Al învățătoarei Sofica Zarva de la școala elementară confesională gr. or. din Șipet

SUMA……….. –- –- 389

Dat …..Șipet…în 18 Februarie 1899

Comitetul parohial:

Președinte Preot Notariu

(semnături indescifrabile)

Salariul se compunea deci, din sume de bani și din „naturalii”, adică bunuri materiale oferite învățătorilor în valoare variabilă. Acestea erau, de cele mai multe ori, lemne, cereale, și alte produse agricole specifice zonei, precum și recolta obținută din exploatarea agricolă a pământului școlar. La acestea se mai adăugau veniturile obținute din „cantorat” și „scripturistică”, adică din activitățile cadrului didactic de participare la slujbele religioase și de întocmire și menținere, în ordine, a documentelor școlare. În foarte multe comune aceste activități nu erau însă remunerate.

Legea 26/1893 mai prevedea condiții aspre în cazul solicitării ajutorului de la stat. Dacă se completa salariul cu mai puțin de 60 de florini, ajutor de la buget, statul nu se implica în administrarea școlii. Dacă se depășea această sumă, condițiile impuse se agravau și se putea ajunge la desființarea instituției de învățământ confesional sau la și transformarea ei în școală de stat. Precizarea definea esența implicării statului în susținerea educației. Echivala, în realitate, cu impunerea limbii maghiare ca limbă principală de studiu. Noile stipulări vor da naștere unui veritabil conflict între autoritatea bisericească românească, ce administra școlile elementare și medii confesionale și autoritatea politică reprezentată de Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.

Ajutorul de stat se acorda cu aprobarea Ministerului de Culte și Instrucțiune Ungar, însă condiționat de următoarele: a) să fie fixat de Comisiunea administrativă comitatensă; b) să fie verificată calificarea învățătorului în conformitate cu legea; c) depășirea ajutorului de 60 de fl. anual implica numirea învățătorului în cauză cu aprobarea Ministerului de Culte și Instrucțiune; d) dacă învățătorul respectiv este considerat necorespunzător „din punctul de vedere al statului”, Ministerul de resort putea solicita, în termen de 30 zile, numirea altui învățător. Dacă și noul învățător nu era acceptat, Ministrul putea să numească un cadru didactic, considerat „potrivit”, fără să ceară consimțământul susținătorilor școlii confesionale.

Articolul 12 din lege impunea o condiție forte gravă: în comunele unde școala revendică ajutor de la stat, ministerul poate dispune ca, în locul ajutorului, să se înființeze o școală de stat în limba maghiară „dacă o reclamă interese importante de stat” . Autoritatea confesională școlară, (Biserica Ortodoxă), era obligată să pună un învățător, ajutat de stat, sub „cercetare disciplinară” dacă Ministerul de resort o pretindea. Cercetarea se declanșa dacă un învățător era învinuit „că urmărește o direcțiune dușmănoasă” statului maghiar. Ca „direcțiune dușmănoasă” era considerată „orice acțiune care e îndreptată contra constituțiunii, contra caracterului național, contra unității, independenței sau integrității teritoriale a statului, întâmplându-se aceasta în școală sau afară de școală sau pe teritoriul unui stat străin, fie prin grai viu, scrisoare sau tipăritură, reproducere plastică, cărți școlare sau prin alte mijloace de instrucțiune” .

În ședința din 17/29 mai 1893, la Casa Magnaților, unde s-a dezbătut proiectul menționat, Episcopul Nicolae Popea ține o impresionantă cuvântare prin care condamnă vehement obiectivele politice care decurgeau, logic, din conținutul acestuia. Este unul dintre cele mai frumoase și pertinente discursuri ale ierarhului – cărturar, dominat categoric de sentimentul demnității naționale, de răspunderea pe care Biserica ortodoxă o avea în apărarea învățământului confesional românesc și a culturii naționale. Declara: „Convingerea și datorința nu-mi permit să tac atunci când văd că un nou atac se pregătește contra drepturilor noastre înscrise în lege, contra autonomiei Bisericii noastre greco-ortodoxe și, în general, contra dezvoltării noastre culturale”. Afirmă că mereu a adus „gravamintele” românilor înaintea locurilor competente, însă acelea „nici când, dar nici când n-au fost luate în considerare”. Legile care aparent „sunt mai drepte față de naționalitățile nemaghiare” sunt votate doar ca să nu fie aplicare, să devină iluzorii cu desăvârșire sau anulate prin legi ulterioare. O demonstrează faptul că Legea naționalităților din 1868 s-a făcut „pentru ca să nu fie aplicată”. La fel este situația și cu autonomia Bisericii greco-ortodoxe române, cu dreptul acesteia „de a-și neglija singură, liberă și independentă, toate afacerile școlare”… „atâta instrucția sau îmbunătățirea salariilor învățătorești, ci altceva este la mijloc, anume, acel obiectiv politic care nu poate fi altul decât asimilarea sau maghiarizarea naționalităților nemaghiare.” În „luminatul secol al XIX-lea, când popoarele au ajuns la conștiință națională, susține Nicolae Popea, acest obiectiv este imposibil de realizat. De aceea, rezultatul practic al adoptării proiectului de Lege aflat în dezbatere nu va fi altul decât tulburarea sentimentelor publice, provocarea de dușmănie în locul păcii și al iubirii creștinești de care este nevoie. Membrii Casei Magnaților pot să aprobe acest proiect de Lege, dar înainte ar trebui să ia în considerarea faptul că în această țară sunt și alte popoare, care voiesc și au dreptul să trăiască ci limba, caracterul și cultura lor proprie”. În finalul acestei cuvântări prelatul cere participanților la ședința Casei Magnaților să înțeleagă faptul că din anul 1848 lumea europeană este pătrunsă de principiul „libertate, egalitate și frățietate”… și „nu popoarele s-au născut pentru stat, ci statul este înființat pentru popoare”.

Atitudinea demnă a Episcopului din Caransebeș nu s-a limitat la cuvântarea din Casa Magnaților. La îndemnul și sub îndrumarea lui Nicolae Popea, Senatul Școlar al Diecezei Caransebeșului elaborează un Memorand pe care îl înaintează Casei Magnaților și dietei maghiare în luna mai a anului 1893. Reprezentanții Bisericilor și Școlilor din Eparhia Caransebeșului condamnă proiectul de Lege XXVI privind salarizarea învățătorilor și denunță public adevăratele scopuri urmărite de guvernul maghiar. Proiectul de Lege XXVI preconiza în realitate „nu atât ameliorarea stării materiale a învățătorilor, cât mai ales aducerea la stare dependentă de guvernul țării și eventual întrebuințarea lor spre scopuri cu totul streine de învățământ, ceea ce ar fi numai spre dauna apriotă a interesului bineînțeles al poporului cu privire la instrucțiunea și cultura generală. Nu era necesară o astfel de lege deoarece autoritățile bisericești românești au stăruit și stăruie după puteri pentru ameliorarea dotațiunilor învățătorești. În Deceza Caransebeșului, salariile învățătorilor, doar cu puține excepții, ajung și chiar trec de suma de 300 fl., iar în unele comune se ridică la dublul sumei stabilite prin legile existente. Proiectul nu corespunde nici principiului de dreptate, întrucât Bisericii Ortodoxe Române îi sunt suprimate drepturi recunoscute prin lege și prevăzute în Statutul organic” .

Manifestările de protest ale românilor din eparhia Caransebeșului vor continua și după sancționarea și publicarea acestei legi. La recomandarea episcopului Nicolae Popea, revista Foaia diecesană, organul de presă al Episcopiei Caransebeșului, publică articolul „Școalele noastre confesionale”. Cu noi argumente, se critică virulent Legea XXVI și consecințele sale asupra învățământului predat în limba română. Legea respectiva, se arată în articol, restrânge și vatămă adânc autonomia bisericilor și ”tinde a lua din mâinile lor mulțime de școale înființate de ele și susținute cu grele jertfe până acum”.

Urmărind să atenueze consecințele negative ale legii XXVI asupra învățământului confesional românesc, Senatul Școlar al diecezei Caransebeșului decide constituirea unui fond bănesc din care să fie ajutate comunele cu situație materială dificilă, încercându-se astfel renunțarea la solicitarea ajutorului de la stat pentru asigurarea minimului de salariu datorat învățătorilor. Este adresat un apel locuitorilor „ca din prisosul lor” să ofere sprijin material școlilor confesionale. Au fost întocmite liste de subscripție ce vor fi împărțite la sate preoților și învățătorilor pentru strângerea donațiilor.

Inițiativa Episcopiei pentru subscrierea de ajutoare bănești destinate școlilor confesionale românești a dat rezultate în numeroase localități bănățene. Gazeta Foaia diecesană consemna amănuntul că „poporul din nou și-a încordat toate puterile spre a asigura existența școlilor confesionale”. Pe lângă donațiile făcute pe listele trimise de Senatul Școlar al diecezei Caransebeșului, în unele localități s-au constituit fonduri distincte, din inițiativa unor români fruntași. În februarie 1896 Foaia de duminecă făcea cunoscut faptul că locuitorii comunei Sculea a hotărât că „a înființa un fond bisericesc-școlar din care, cu timpul, să se poată susținea atât învățătoriu confesional român, cât și alte organe confesionale”. Fondul era alcătuit din donațiile sătenilor și încasările realizate ci prilejul serbărilor naționale.

În adresa numărul 445 din 13 noiembrie 1900 a mitropolitului Ioan Mețianu către Consistoriul Eparhial din Caransebeș se specifică: ,,… Consistoriul Arhidiecezan a intrat în conflict cu domnul ministru de culte și instrucțiune publică pentru computarea cuincuinalelor învățătorești la școlile elementare…”. Dezacordul provine de fapt dintr-o lacună a legii, care nu specifica dacă acel spor acordat pentru vechimea de 5 ani se acorda învățătorilor care au predat continuu într-o școală, (așa cum doreau autoritățile bisericești), sau se atribuia cadrului didactic indiferent de școlile în care acesta predase în ultimii 5 ani. Adresa mai menționează: ”…nu suntem de acord cu prevederile d-lui ministru care nu se pot întemeia pe art. de lege 26/1893”.

Deoarece aceste sume de bani urmau să fie suportate tot de către populație, conflictul are ca scop declarat „..de a salva comunele noastre de la o sarcină care nu sunt datoare să o poarte” . În adresă, între hotărârile luate se concluzionează: „…a sili pe cineva să remunereze serviciile prestate altuia ar fi o nedreptate, iar o hotărâre contrară ar avea drept urmare faptul că nici un învățător cu drept de „cuincuinal” nu va mai fi ales în altă comună mai bine dotată și cu un salariu mai mare”.

De fapt, noutatea adusă de textul legii din 1893, în această privință, consta în faptul că sporul de cvincvinal se acorda învățătorilor în funcție de vechimea efectivă în învățământ și nu pentru activitatea prestată în cadrul unei singure localități. Se asigura astfel o echitate între cuantumurile salariale ale cadrelor didactice cu aceeași vechime efectivă. Nemulțumirile proveneau, mai ales din partea localităților care nu aveau învățători stabili și care erau acum obligate să plătească acestora salarii majorate.

Votarea și aplicarea legii din 1893 este urmată de nenumărate plângeri și cereri adresate Episcopiilor și sinoadelor eparhiale. În acestea se cerea suplimentarea fondurilor acordate pentru salariile învățătorilor, în caz contrar comunele bisericești fiind nevoite să accepte ajutor de la stat. Acțiunea nu este privită doar ca o simplă chestiune administrativă și financiară, ci ca una de supraviețuire a caracterului confesional și românesc al școlii. Ca urmare, autoritățile bisericești iau măsuri și în ședințele sinoadelor problema salariilor și a cuincuinalelor învățătorești se declară urgentă. Se cer informări concrete despre sumele care sunt necesare pentru susținerea pe mai departe a școlilor, iar „deputații sinodali se obligă ca în cercurile lor electorale împreună cu protoprezbiterii și cu preoții să lumineze poporul despre adevărata stare a lucrului, pericolul pierderii drepturilor referitoare la școli și foloasele ce rezultă din susținerea școlilor noastre confesionale”. Din toate hotărârile luate rezultă limpede strădania de apărare a caracterului național – românesc al școlilor confesionale.

Episcopul de Caransebeș Nicolae Popea înaintează către Mitropolie cererea de a fi sprijinit în demersul său și al Sinodului de a susține și salva școlile confesionale căci, ”o cestiune vitală pentru sânta noastră biserică și pentru venerabilele ei instituțiuni este fără îndoială susținerea școlilor noastre confesionale” .

Cu puține excepții, în majoritatea localităților bănățene drepturile bănești ale învățătorilor erau asigurate conform prevederilor legii. Diferențele urmau să fie acoperite din fondul „casei” Episcopiilor .

În Banatul istoric, cuantumul total al salariilor corpului didactic, conform legii 26 din 1893, se va ridica la suma de 246 105 florini și 15 cr. față de 185 576 florini și 75 de cr. cât era în anul anterior. Datorită plătirii cvincvinalelor tuturor dascălilor care îndeplineau condițiile legii, mai trebuiau subvenționate 276 de posturi, (din care 60 cu mai puțin de 60 de florini), fiind necesară cererea unei sume totale de 34 699 florini și 65cr. de la stat pentru plata noilor salarii.

Cu toate eforturile depuse, plata dascălilor se realiza foarte neregulat, fapt ce reiese din toate rapoartele protoprezbiterilor din tractele și din situațiile înaintate de comisarii școlari.

Problema salarizării învățătorilor și a învățământului în general a intrat în atenția presei naționale care îi acordă spații largi pe toată perioada sfârșitului de secol XIX și început de secol XX.

Argumentăm prin prezentarea opiniei Foii Diecezane despre acest subiect dezbătut pe larg într-un articol intitulat ”Anul școlar nou 1887/1888”: „… A mai ține astăzi discursuri lungi, despre necesitatea învățăturii ar însemna a duce apă în mare. Nu poate fi vorba că poporul nostru n-ar năzui către învățătură și prin ea către cultură. Spre acest scop el jertfește pe tot anul sume însemnate… Dacă ar fi mai agil și mai bine condus nu s-ar mai auzi plânsorile unui număr considerabil de învățători că nu-și primesc salariile la timp și că restanțele salariilor se suie din an în an și că în multe comune abia jumătate din numărul pruncilor îndatorați cercetează școala și că aceștia umblă neregulat la școală…”. În continuare articolul găsește cuvinte de laudă pentru Consistoriile Diecezane în calitatea lor de „inspectorate supreme” ale școlii confesionale, acuzând pentru lipsurile existente autoritățile de stat. În aceeași problemă, protoprezbiterul Buziașului aduce la cunoștința Consistoriului de la Caransebeș, în 27 februarie 1897, că primăriile comunale de pe teritoriul comitatelor Timiș și Torontal provoacă comitetele parohiale să dea declarații că acceptă să primească ajutoare de la stat pentru salariile învățătorilor. În fața acestor „încercări”, protoprezbiterul Buziașului primește însărcinarea ca să oprească comitetele parohiale de pe teritoriul comitatelor amintite să dea declarații de orice fel despre această problemă, iar acolo unde salariile nu atingeau cuantumul minim de 300 de florini specificați de lege, acestea să fie completate din fondul special prevăzut al Episcopiei Diecezane.

Legea 18/1879 aducea noutăți și în privința instrucției în limba maghiară din Institutele Pedagogice. Astfel, în preparandii, învățarea limbii maghiare devenea obligatorie, absolvenții trebuind să demonstreze la absolvire că și-au însușit-o în scris și vorbit. Conform acestei legi cursurile preparandiale durau 3 ani. Învățătorii aflați deja la catedră aveau la dispoziție 4 ani să învețe limba maghiară pentru a putea fi capabili să o predea în școală elevilor. Calificarea se dobândea printr-un examen. Limba maghiară devenea obligatorie ca obiect de studiu și în școlile primare. În preparandii, începând din 30 iunie 1882, urmau să se desfășoare în prezența inspectorilor numiți de către ministru, examenele la limba maghiară. Diplomele de calificare urmau să fie contrasemnate de către acesta.

Devenite componente esențiale ale politicii de deznaționalizare, legile școlare după anul 1876 restrâng autonomia religioasă și jurisdicția Bisericii asupra instituției confesionale. Prevederile legii 28/1876, în privința introducerii limbii maghiare, dar și a celei din 1879, care transformă studiul acesteia în obligativitate, condiționând obținerea diplomei și numirea pe post a învățătorilor de cunoașterea acesteia, precum și egalarea în cadrul planului de învățământ a orelor de studiu alocate limbii maghiare cu cele disponibile pentru limba maternă, susțin aceste afirmații. Aplicativitatea practică a prevederilor legii învățământului se regăsește în obligativitatea pentru funcționarii din oficiile publice de a cunoaște limba statului.

Demersurile Mitropolitului unit Vancea și ale episcopului Mihályi din cadrul audienței la împăratul Francisc Iosif din aprilie 1879, în care definesc legea ca un „atentat” la limba maternă, apropie pozițiile celor două biserici românești în problema învățământului. Apropiere și conlucrare a existat, legat de acest subiect, și cu celelalte naționalități din dubla monarhie și cu toate celelalte instituții culturale românești: presă și reuniuni de lectură sau de cântări.

Lupta pentru menținerea caracterului de școală confesională naște situații dramatice și determină gesturi de sacrificiu din partea locuitorilor, preoților și a învățătorilor. Astfel, în satul Icloda din tractul Buziașului, în anul 1900 se înființează o școală comunală, cu limba de predare maghiara. În speranța că aceasta se va desființa, sătenii obligați să susțină prin speze, (taxe), ambele școli, confesională și comunală, nu își trimit copiii la școala comunală care astfel stă goală tot anul școlar. Însă aceasta nu s-a închis, fiind susținută de către stat. Sătenii, pentru a scăpa de spezele duble nu-și mai trimit copiii la nici o școală, așteptând rezolvarea conflictului. În aceste condiții, preotul Ioan Gherga, totodată și învățătorul satului, își ia angajamentul să predea la școală doar cu salariul minim acordat de Consistoriul Diecezan pentru a scuti de dări populația: „… Se face rugămintea să se intervină la minister ca să fie scutiți de astfel de dări ilegale, (plata spezelor pentru școala comunală), căci ei, (sătenii,) își susțin propria școală confesională care corespunde într-u toate”. Rezolvarea problemei trenează timp de 2 ani. Prin adresa nr. 361/1902 a protoprezbiterului Buziașului, Ioan Pepa, aflăm că datorită intervenției sale la vicecomitele comitatului Timiș și la inspectoratul școlar regesc, școala comunală din Icloda s-a închis.

A câștigat voința sătenilor de apărare a școlii cu predare în limba română. Este un caz fericit pentru școala confesională, căci majoritatea școlilor intrate în colaps financiar erau șicanate de autoritățile locale de stat și, în unele cazuri, erau transformate în școli comunale cu limbă de predare principală maghiara.

Presa națională română a epocii milita pentru conștientizarea populației cu privire la importanța menținerii școlii confesionale. Foaia Diecesană comentează „ … în chestiunea ameliorării salariilor învățătorești că noi românii suntem toți preocupați de a ne vedea ajunși la o pozițiune mai bună și onorifică în concertul popoarelor europene… Școala noastră românească este factorul principal care ne va duce la acest scop. Ce ne folosesc zidirile frumoase și bine prevăzute* dacă „sufletul școalei”- învățătoriul nu va fi la nivelul recerut? Putem noi să ajungem acest scop fără învățători luminați? Corespunde poziția socială – materială a învățământului românesc aspirațiunilor noastre? Dacă voim să progresăm suntem deciși să-i creăm o poziție corespunzătoare?… Ameliorând starea noastră materială se va ameliora starea învățământului nostru poporal, învățătorii noștri vor deveni independenți, consacrați pe deplin chemării lor, vor deveni adevărați apostoli, care în câteva decenii vor reforma starea deplorabilă a poporului, căci orice ban spesat pentru învățământ se răsplătește înmiit…”.

Astfel de articole, care să încurajeze contribuțiile bănești la fondurile școlare și să-i conștientizeze pe contribuabili cu privire la necesitatea actului educațional, de calitate, abundă în presa vremii. În paginile „Drapelului” din Lugoj din anul 1901, Valeriu Braniște avertizează cu privire la pericolul ce plana asupra școlilor confesionale și care se ascundea în spatele legii învățământului din 1893 căci, ”…politica de stat condusă de ideea desființării școlilor noastre naționale confesionale și a înlocuirii lor cu școli de stat maghiare, s-a declarat prin legea gata de a întregi salariile învățătorești până la suma recerută de lege. Dacă comuna bisericească nu poate satisface datorințele sale … și-a asigurat… dreptul de ingerință asupra disciplinării învățătorilor…”. Pe final autorul concluzionează: ”Să se asigure învățătorilor salariile și cuincuinalele cerute de lege ca școala să rămână și mai departe națională, confesională…”.

„ Cauza școlară” ajunge să se suprapună în presa vremii cu dezideratul apărării drepturilor naționale, iar tonul articolelor o demonstrează. Redacția ziarului Foaia Diecezană consemnează: „…Să nu uităm că, cauza noastră școlară a devenit cestiune de viață pentru noi: cu causa școlilor noi stăm și cădem, și dacă o dată vom cădea, vom cădea nu pe pământ ci în mormânt…”.

Deși populația a înțeles importanța menținerii școlii confesionale românești din epocă, uneori greutățile propriu-zise financiare la nivel local erau atât de mari încât nu se mai puteau plăti taxele pentru cult din care se forma fondul de plată al salariilor învățătorilor. Astfel, într-o inspecție efectuată de către inspectorul școlar regesc la școala din Foeni, din tractul Ciacovei, se constată că învățătorul are salariul restant și i se recomandă să facă cerere la stat pentru a-și dobândi banii. În raportul său către Episcopie, Ioan Pinciu, protoprezbiterul Ciacovei, care prezintă situația creată acuză notarul, ca principală autoritate comunală, că nu acordă comitetului parohial sprijinul necesar la încasarea taxei de cult. Exista totuși în această privință o bună colaborare între Consistoarele Diecezane și comitetele parohiale locale. Astfel, și în acest caz, odată cu acordarea ajutorului pentru plata salariilor învățătorilor rămase restante din Foeni se face referire la situația celorlalte comune din Torontal care „ nu sunt în stare să-și susțină școlile”. În răspunsul survenit de la Episcopia Caransebeșului se aproba ajutorul cerut „ ca să putem înconjiura gravele urmări ce eventual ar periclita caracterul școlii noastre” .

Alteori nu se putea scoate la concurs postul de învățător, căci nu se asigura salariul stabilit prin lege. Pe astfel de catedre puteau funcționa doar învățătorii provizorii, rezultând o mare instabilitate a cadrelor, care se mutau mereu în căutarea unor posturi mai bine plătite. Au fost și unele cazuri, în care relația dintre învățător și comitetele parohiale nu era dintre cele mai bune. Controversele erau în marea lor majoritate de natură financiară. Conflictele erau relatate de presa care critica astfel de situații, făcând apel la spiritul civic al populației și la valorile sale morale. Astfel, într-un articol despre începerea anului școlar, „Foia Diecesană” precizează: ”… Știm cu toții că poporul nostru cu puține excepții contribuția cultului o plătește mai anevoie din toate contribuțiunile, deși aceasta este cea mai mică și cea mai folositoare. La această împrejurare contribuie mult neștiința poporului. Cunoaștem însă multe comune unde învățători devotați școlii și binelui poporului … sunt persecutați chiar de aceia cari după legile bisericești și lumești sunt dătători de sprijin. Pe atari învățători comunele nu-i plătesc cu lunile și mai mult cu scop, doar vor lua lumea în cap și vor face loc unor învățători netrebnici… Facem apel către inteligența noastră binesimțitoare ca să sprijinească cauzele noastre școlare…”.

Comentând informațiile cuprinse în rapoartele consistoarelor ca Senate Școlare către sinoade, articolul de pe prima pagină a „Drapelului”, din 18Apr/1Mai 1901 observă că „ Avem deci puternice motive de îngrijire serioasă, căci vedem că un număr mare de comune bisericești nu mai sunt în stare să corespundă datorințelor ce le incumbă ca susținătoare de școale și prin urmare ajung tot atâtea școli confesionale românești avizate la ajutorul statului care în schimb nu va întârzia să-și exercite ingerința ce și-a asigurat-o prin lege**… Datori suntem în fiecare comună unde vedem primejdia să lucrăm cu cuvântul și fapta, să arătăm sătenilor noștri marea importanță a școlilor confesionale pentru întărirea noastră națională, datori suntem să le luminăm mintea … să contribuie… ca să asigure învățătorilor salariul și cuincuinalele cerute de lege…”.

Tonul articolului arată îngrijorarea elitei intelectuale a vremii privind soarta școlilor și înțelegerea necesității că o conștientizare a problemei trebuia să se producă la nivelul omului simplu, al contribuabilului. De altfel, puține sunt în epocă plângerile învățătorilor confesionali români care să fie adresate statului în vederea măririi salariului, deși toți învățătorii perioadei trăiau modest.

În Arhivele Episcopiilor Caransebeșului și ale Aradului se păstrează și astăzi mărturii emoționante ale legăturilor profund umane ce se stabileau între dascăli și comunitățile locale. Un astfel de exemplu îl găsim și în comuna Ciclova-Română. Comunitatea satului a decis să-i acorde învățătorului comunei, acum pensionar, restanțele salariale neplătite cu mai mulți ani în urmă, căci altfel „…s-ar face o nedreptate și o fărădelege”… față de acesta, căci ”… iubitul nostru învățător Pavel Piștea a slujit comunei noastre cu mare credință 29 de ani și în altă comună 4 ani; prin urmare e păcat să-i tragem chinul lui legiuit și să-l necăjim acum la bătrânețile sale…”.

Astfel de exemple, care arată devotamentul unor dascăli și a locuitorilor comunelor fată de școlile confesionale din Banatul istoric, explică menținerea unei puternice tradiții a învățământului în limba română, în ciuda existenței unei legislații potrivnice peste care se suprapuneau deseori și abuzurile sau excesele de zel ale unor autorități locale.

Considerăm că în privința orientării conținutului legilor școlare, până la sfârșitul secolului al XIX-lea, se pot distinge trei etape:

1868-1878 – dirijată spre impunerea obligativității învățământului poporal elementar și acceptarea predării limbiii materne în școlile confesionale;

1879-1893 – perioada inițială a fenomenului de impunere a limbii maghiare în procesul de învățământ, de limitare a predării limbii materne și a posibilităților de educație în spirit „național”;

1893-1918 – când acest fenomen se accentuează și se aplică un control al statului asupra școlilor care solicită ajutor de la buget

De asemenea, ne exprimăm opinia că, în orientarea generală a legislației școlare, până la primul război mondial, se pot remarca două tendințe clare:

preocuparea de a imprima sistemului de învățământ o structură modernă, diversificată, pe nivele de instruire racordate la cerințele unei societăți aflate în plină dezvoltare și evoluție capitalistă;

preocuparea de a subordona instituția de învățământ obiectivelor politice ale cercurilor guvernante maghiare; de a impune controlul, total, al statului asupra procesului de învățământ prin „statificarea” școlilor poporale.

III. B. LEGILE ȘCOLARE LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX

După Anul 1900, Școala Confesională s-a Confruntat cu Ofensiva Guvernelor împotriva autonomiei Bisericești și a Școlii confesionale, considerate ca principale obstacole în calea promovării politicii de asimilare și integrare a naționalităților. În consecință, prim-ministrul Tisza dispune elaborarea unei noi legi a învățământului care să înlocuiască legea Trefort din 1879. Ministrul instrucțiunii publice, al educației și cultelor Berzeviczy, elaborează un proiect ce a intrat în dezbatere publică în 1904. Proiectul va fi prezentat Dietei la 20 octombrie 1904 și cuprinde 6 capitole cu 94 de paragrafe, (articole).

Tendința de maghiarizare rezultă, cu claritate, din articolul 15 al Proiectului menționat. Prevedea următoarele: „Dispozițiunea punctului 4 din legea despre instruirea obligatorie a limbii maghiare, articolul de lege 18/1879 este să fie realizată în toate școlile elementare poporale în care limba de propunere nu e cea maghiară, în așa măsură, ca elevii de limbă maternă nemaghiară să-și însușească limba maghiară în cei șase ani ai cercetării zilnice a școlii elementare poporale atât de bine ca corespunzător raporturilor lor de viață să-și poată exprima ungurește gândirile, să poată ceti, scrie și socotii fluent ungurește”.

Se accentua cenzura manualelor și rechizitelor școlare prin articolul 18: „În școlile elementare poporale cu caracter neconfesional pot fi întrebuințate numai manuale și rechizite de școală aprobate din partea ministrului de culte și instrucțiune. Ministrul de culte și instrucțiune publică va cere de la autoritatea supremă confesională ca să-i prezenteze manualele și rechizitele de școală întrebuințată în școlile poporale confesionale și le va judeca din punctul de vedere, dacă nu sunt în ele teze contrare statului și legilor, ori de acele care pot să stârnească în elevi ura față de patria maghiară și față de alți membrii ai națiunii. Dacă un manual, îndreptar, ori rechizit de școală întrebuințat în școala poporală, socotite fiind aici și opurile din bibliotecile școlare ori ale tinerimii conțin astfel de învățături, ministrul de culte și instrucțiune îi oprește întrebuințarea. Întrebuințarea ori dispunerea de a fi întrebuințat un astfel de manual ori îndreptar oprit va fi pedepsită pe cale disciplinară și penală, (conform articolului 49 punctul b și articolului 38 din Legea XL din 1879)”.

Capitolul al III-lea, din Proiect, intitulat „Dotarea învățătorilor comunali și confesionali și dreptul disciplinar exercitat din partea statului” aducea noi prevederi privind salarizarea cadrelor didactice. Deși cu caracter pozitiv, deoarece presupunea măriri salariale și îmbunătățirea condițiilor financiare de desfășurare a actului educațional, proiectul conținea în esență prevederi menite să transforme caracterul confesional al școlii poporale în școală de stat. Astfel articolul 47 menționează: „…când statul contribuie la întregirea salariului unui învățător de la școala comunală ori confesională cu ajutor de stat în sumă de peste 120 coroane aplicarea învățătorului depinde de la aprobarea ministrului de culte și instrucțiune. La școlile elementare poporale care se vor împărtăși de ajutor de stat, procedura alegerii de învățător, … este a se modifica. Contribuie statul la dotarea unui post de învățător de nou sistemizat la școala poporală confesională cel puțin cu 800 coroane ca ajutoriu de stat ori întregire de salariu, învățătorul pentru acest post vine numit din partea ministrului de culte și instrucție.” Punctul 48 includea precizarea ca, în aceste cazuri, deciziile finale privitoare la numirea, demiterea sau problemele legate de alegerea învățătorilor să fie doar de competența ministerului: „ Deciderea finală cu privire la alegerea învățătorilor de la școala elementară poporală comunală care au salarii întregite din ajutor de stat și cu privire la toate chestiile de ceartă ce s-ar naște, aparține cercului de competință al ministrului de culte și instrucțiune”.

Articolul 49 precizează pedepsele și procedurile disciplinare aplicate cadrelor didactice în cauze considerate încălcări ale legii: „Comisia administrativă e îndreptățită sa execute procedura disciplinară în contra învățătorului aplicat la școlile elementare poporale de orice caracter, fără considerare la aceea, dacă pentru întregirea salariului său s-a acordat ori nu ajutor de stat.”

Se încălca astfel din nou autonomia și jurisdicția administrativă a bisericii în școlile confesionale. Situațiile când acest articol devenea aplicabil erau:

a) Dacă învățătorul neglija instruirea în limba maghiară;

b) Dacă folosea cărți și rechizite interzise de guvern;

c) Dacă urmărea o direcție contrară statului, adică dacă acționa împotriva constituției, a caracterului național a unității și independenței, a integrității teritoriale a statului sau contra aplicării, (predării limbii statului), fie în școală fie în afara școlii sau prin scrieri inclusiv prin elaborarea de manuale școlare.

Același punct al legii menționa și pedepsele aplicate în cazul rezultatelor nesatisfăcătoare ale inspecției școlare. Învățătorii, în acest caz, erau obligați să se pensioneze, (dacă erau membri ai Institutului Regnicolar învățătoresc de pensie), sau li se suspendau întregirile de salariu, putând fi chiar destituiți.

Articolul 50 preciza că, în cazul în care un învățător era destituit din post, din motivele precizate anterior la punctul 49, ministerul numea un cadru didactic pentru a-l înlocui fără „a mai asculta pe susținătorul de școală”, aceasta transformându-se în școală de stat.

Paragraful 51 adauga precizarea că „dacă într-o școală se suspendă doi învățători” ministrul „casează” școala și ridică în locul ei o școală de stat.

Capitolul al IV-lea intitulat „Instruirea și calificarea învățătorilor” aducea noi precizări privind planurile de învățământ și modul de organizare al preparandiilor inclusiv pentru normele disciplinare aplicate profesorilor, modalitatea de organizare și conținutul examenelor. Pentru preparandiile confesionale devine obligatorie prezența, în timpul desfășurării examinării, a unui trimis al guvernului care trebuia să facă un raport amănunțit ministrului privind desfășurarea concursului. Aceeași procedură se aplica și în cazul verificărilor și a probelor pentru obținerea calificării.

Capitolul al V-lea reglementa modalitatea de desfășurare a inspecției școlare. Acest proiect de lege nu a fost discutat în Dietă. Deoarece la sfârșitul anului 1904 guvernul a demisionat iar Dieta a fost dizolvată.

Față de modificările legislative proiectate au existat mai multe reacții: una în planul forului bisericesc, al autorităților cu atribuții administrative în problema școlilor confesionale; o reacție în planul didactic, al corpului profesoral direct interesat în chestiunile legate de salarizare și o reacție în planul politic, manifestată prin reprezentanții români în Dietă, dar și prin intermediul mitropoliților și episcopilor din Casa Magnaților. S-a manifestat și o reacție în planul societății civile reprezentată de presă și de populația ce suporta în mod direct costurile școlare. Aceasta s-a manifestat prin organizarea de numeroase adunări populare de protest în majoritatea localităților bănățene.

Cadrele didactice s-au exprimat energic în cadrul Reuniunilor și a Conferințelor învățătorești, luând atitudine și scriind memorii către autoritatea directă – Consistoriile Diecesane ale Episcopiilor ortodoxe. Acestea, la rândul lor, le-au susținut cererile în fața autorităților școlare de stat. Conținutul documentelor și esența luărilor de cuvânt erau publicate în presa de limbă română.

În principal se susținea că predarea unor materii în altă limbă decât în cea maternă nu era, din punct de vedere metodico-științific corectă. Se aduceau argumente în acest sens: cunoștințele nu pătrundeau până la sufletul elevilor ca să le lumineze mintea și nu determinau o înțelegere intuitivă a conținuturilor, cunoscută fiind importanța acordată acestei metode, a intuiției, în didactica epocii. În consecință, la propunerea lui Ion Vidu, învățătorii din Torontal, întruniți în Conferință, în luna septembrie 1904, aderă la punctul de vedere al mitropolitului Mețianu. Acesta convoacă o consfătuire la Budapesta, între 25-26 mai 1904, pentru a prezenta un punct de vedere unitar al românilor, (de respingere a proiectului de lege). La consfătuire participă mitropolitul, episcopii Nicolae Popea și Ioan Papp, dar și Vasile Goldiș, în calitate de secretar consistorial al Episcopiei Arad, Patriciu Dragalina ca director al Școlii pedagogice din Caransebeș și Leontin Simionescu, secretar mitropolitan. La 26 mai mitropolitul Mețianu, împreună cu episcopii, se prezintă la prim-ministrul Tisza și la ministrul Berzevicz, declară proiectul de lege jignitor și cer mai mult timp pentru analiza textului. La 27 mai 1904 are loc o conferință ministerială, la care participă și mitropoliții, (Ioan Mețianu de Sibiu și Victor Mihaly de Blaj), precum și episcopii Nicolae Popea și Ioan I. Papp. Aceștia protestează, din nou, împotriva ingerințelor pe care legea le aducea autonomiei bisericești în administrarea școlilor și resping textul propus. La 19 iulie 1904 este înaintat un Memorandum, (redactat de o comisie condusă de Filaret Musta și Andrei Ghidiu), Ministerului de Culte și de Instrucțiune, care este apoi publicat și în presă în 11 părți, (în Foia Diecesană, numerele 126-137).

Proiectul de lege propriu-zis, „referitor la modificarea articolului de lege XXXVIII din 1868 și a articolului de lege XXVIII din 1876” este publicat integral în Foaia Diecesană în numerele 43, 44, 45 și 46, pentru ca întreaga populație să îi cunoască textul și, astfel, să se formeze o opinie publică în cunoștință de cauză. Memorandumul adresat Ministrului de Culte și Instrucțiune Publică incrimina faptul că noua lege „ataca” dreptul la instruire în limba română și integritatea Bisericii ortodoxe răsăritene de a dispune de afacerile sale regionale și școlare.

În Memorand se aducea ca argument faptul că, „în patria noastră, de sute de ani – exclusiv școlile confesionale – au propagat cultura. Îndreptățirea lor niciodată din partea nimănui nu a fost contestată, ba tocmai din contră, în toate timpurile cei mai distinși „patrioți” s-au năzuit a asigura și prin legi aceste drepturi ale confesiunilor” .

Ca urmare, „credincioșii bisericii noastre sunt îndreptățiți a-și conduce și regula ei înșiși afacerile lor școlare. In urma îndrumării cuprinse în această lege a sancționat Maiestatea Sa în 28 Maiu 1869 Statutul Organic al – Bisericii greco – orientale române din Ungaria și, Transilvania. Pe temeiul acestui Statut Biserica noastră are dreptul de a înființa și susține școli confesionale de tot soiul, a aplica la aceste școli puterile didactice fără nici un amestec străin, a disciplina pe profesorii și învățătorii săi, a compune planurile de învățământ și a se îngriji de cărțile didactice pentru școlile sale. Tot pe temeiul acestui Statut Biserica noastră are dreptul a-și califica însăși pe profesorii și învățătorii săi. Aceleași îndreptățiri ni le asigură art. de lege XXXVIII, precum și art. de lege XLIV din 1868.”

Reproducem în continuare, pe punctele principale, argumentația din Memorandum:

„Drepturile acestea ale bisericii noastre, garantate prin legile fundamentale ale patriei, le vatămă următoarele dispozițiuni ale proiectului de sub întrebare:

1. Cu invalidarea totală a drepturilor autorității confesionale comitetul administrativ primește îndreptățirea, ca în contra învățătorilor noștri confesionali să pună în decurgere proces disciplinar și să-i amoveze, (revoce, înlăture), pe aceia din posturile lor fără considerare la aceea, dacă școla respectivă primește ori ba ajutor din partea statului (§. 41).

2. Ministrului i se dă dreptul a încredința comitetului administrativ disciplinarea învățătorilor confesionali în toate acele cazuri, când în înțelesul § – lui 7 al art. de lege XXVIII din 1876 are loc procedura disciplinară (§ 44), ceea ce din nou confirmă escepțiunea noastră de sub pct-ul. 1.

3. Dacă un învățător ar fi amovat din postul său prin sentința comitetului administrativ, atunci pe noul învățătoriu' îl numește ministrul de culte și instrucțiune publică fără a asculta măcar în privința acesta opiniunea susținătorului școalei (§ 42). Acesta dispozițiune face iluzoriu dreptul autorității confesionale de a-și alege învățători și totodată dărâmă acel principiu cardinal al autonomiei noastre bisericești, că toate stațiunile preoțești și învățătorești se îndeplinesc prin alegere. In cazul acesta pentru răutatea, neglijența ori incapabilitatea unui individ se știrbesc drepturile bisericii întregi, fără ca însă acesta biserică se fie dat astfel de dispozițiuni.

Toate legile noastre școlare de până acum, (art. de lege XLIV din 1868), recunosc confesiunilor dreptul de a stabili limba de propunere în școlile susținute din puterile lor. Acest drept în mod indirect se scoate din vigoare prin § – ul 13 al proiectului de sub întrebare, care dispune, că dacă în vre-o școală cu limbă de propunere nemaghiară s-ar afla între școlari 20%, cari au limba maghiară ca limbă maternă, atunci și limba maghiară are să se folosească, ca limbă de propunere, cu toate că la caz de trebuință, fără nici o siluire legislativă, chiar susținătorul școlii ar putea dispune acesta.

Proiectul de lege voiește să nimicească acel drept sfânt al bisericii noastre, ca ea însăși în cercul său de competență, absolut independent, să dispună despre instruirea religioasă a elevilor săi, și voește cu desăvârșire a scoate din vigoare faptul, că Biserica noastră este greco-ortodoxă națională română, care astfel este recunoscută prin toate legile statului. Acesta o făptuiesc §-ii 13 și 55 ai proiectului, cari dispun, ca în școlile unde limba de propunere este cea maghiară, religiunea de asemenea are a se propune în limba maghiară, când este mai presus de ori ce îndoială, că Biserica gr. or. română religiunea nu o poate instrui, decât numai în limba românească, adecă în limba aceea, care constituie condițiunea de existență a acestei biserici, căci dacă altfel ar face, atunci ea nu numai ar vătăma legile, fundamentale ale țării, ci însăși și-ar denega caracterul său național, care peste tot îi dă dreptul de existență. Căci în cazul contrar, acesta biserică ar putea să fie biserică
greco-orientală, dar nu ar putea să fie biserică românească. Și de altfel însă, afacerea acesta, nu mai este afacere școlară, ci afacere bisericească și astfel prin dispozițiunea excepționată proiectul a depășit cercul de competință designat prin obiectul său și credem, că involuntar cauzează tulburarea păcii religionară în țara noastră. Pentru încunjurarea tuturor neînțelegerilor suntem necesitați a declara aici din capul locului, că Biserica noastră peste tot și sub nici o împrejurare instruirea religiunii nu o poate face în altă limbă, decât numai în limba românească, ceea ce a enunțat prin conclus și congresul nostru național bisericesc din 1903.

Vatămă dreptul nostru autonom și §-ul 67 al proiectului, care dă dreptul comisarului ministerial, ca la examenul fundamental de cualificațiune să poată pune întrebări fiecărui elev din fiecare studiu.

Dreptul de a califica învățătorii §-ul 71 îl ia cu desăvârșire din competența confesiunilor și acest drept îl transpune comisiunii examinatoare de stat, ai cărei membri pot să fie și indivizi, cari nu aparțin confesiunii noastre.

Conform dispozițiunii §-lui, 18 ministrul dă concesiuni pentru instrucțiune în școalele cu mai mulți de 80 elevi, ceea ce asemenea vatămă cercul de competență al autorităților confesionale.

9. Prin §-ul 55 se dispune, că în Institutele Pedagogice limba și literatura maghiară să se propună în limba maghiară, care dispozițiune se află în contrarietate cu principiul fundamental că limba. de propunere a fiecărei școli o statorește susținătorul școlii.

10. Vatămă drepturile autonomiei noastre și §-ul 66, în urma căruia procedura examenului fundamental de calificațiune o statorește și la Institutele noastre pedagogice tot ministrul, nu mai puțin și §-ul 72, în urma căruia numai ministrul este îndreptățit a da vreunui candidat de învățător concesiune a face examenul de calificațiune și peste timpul de 2 ani de la examenul fundamental. Aceste dispozițiuni excepționate până aci vor fi în vigoare pentru toate școlile, așadar și pentru școlile acelea, pentru a căror susținere statul nu contribuie materialicește nimic și astfel se produce curioasa situațiune, că în școlile, pe cari le susțin exclusiv confesiunile, de acum înainte nu vor dispune confesiunile, ci în mod indirect va dispune statul.

Dar și mai mult sunt vătămate drepturile noastre autonome prin acele dispozițiuni ale proiectului, care se aplică față de școlile ajutorate din partea statului. Astfel este pct. a) al §-ului 74 unde se zice, că în preparandiile ajutorate din bugetul statului este a se introduce planul de învățământ al statului, punctul d) al aceluiași §, care dispune, ca pe profesorii salarizați din ajutorul de stat îi numește ministrul, mai departe alineatul al doilea din punctul e) al aceluiași §, în care se enunță, că pentru cazul, când statul ar contribui cu mai mult de jumătate la suma, din care se susține vreun Institut Pedagogic, atunci întreg institutul cu desăvârșire trece sub dispozițiunea și administrarea ministrului de culte și instrucțiune publică. În sfârșit punctele f) și g) din §-ul 40, care dau ministrului dreptul de a numi pe învățătorii împărtășiți din ajutorul de stat” .

În continuare, textul Memorandului face o argumentație teoretico-pedagogică îndreptată împotriva modificărilor legislative. Ideile sunt bazate pe studiile de specialitate ale lui Augustin Lubrici, fost profesor de pedagogie la Universitatea din Budapesta, care în cartea sa, „Nevelestudomâny", apărută la Budapesta, susține ideea colaborării dintre stat și Biserică în problemele școlare și pe argumentația lui Ziller, care afirmă în „Grundlegung zur Lehre vom erzieh,” apărută la Unterricht, în 1865, că statul este chemat să organizeze învățământul suplimentar și nu pe cel primar. O altă argumentație, favorabilă dezbaterii, era și cea a rectorului Universității din Cluj, Doctor Apâthy Istvan, care susținea faptul că, „hotărât, o mare parte a tinerilor ieșiți din școlile medii de stat nu știu nici să scrie corect”. La această se adăugau și tezele pedagogului Curtmann, care în cartea sa „Lehrbuch der allg Pădagogik" afirma, că trebuințele sătenilor sunt altele, decât cele ale orășenilor, și astfel ar fi foarte corect, dacă s-ar înființa Institute Pedagogice separat pentru învățătorii de la sate și separat pentru cei de la orașe.

„Ținta educațiunii e să ne pregătească pentru viața desăvârșită" scria și Herbart Spencer, (considerat de autorii memorandului cel mai mare filosof al secolului al XIX-lea), în cartea sa „Despre educație” (editura Storck și Miiller, pag. 9) și „nicăieri pe lume școlii poporale nu i s-a pus altă țintă. A-ți însuși în școala poporală în mod desăvârșit o altă limbă afară de limba maternă este o absolută imposibilitate și pretenției acestea i se opun principiile fundamentale ale pedagogiei. Dimpotrivă, creatorul pedagogiei moderne, Comenius, în marea sa operă „Didactica Magna" susținea că, „instrucțiunea elementară nu se poate face în altă limbă decât numai în limba maternă a elevilor, căci cine altfel ar proceda, ar fi asemenea aceluia, care ar voi se călărească fără se fi învățat mai înainte a umbla”. De altfel, educația morală a tinerilor trebuia să se realizeze într-o manieră eliberată de patimi, obținându-se un echilibru intern al ființei umane. Se considera că această stabilitate psihică a elevilor se putea obține doar printr-un învățământ în limba maternă și implicit prin exersarea calităților creștinești ale școlii confesionale. Instituția de învățământ era generatoare de identitate națională fiind dominată de curentul raționalist al pedagogiei germane conform căreia modelul identitar se baza pe educația moral – religioasă.

Acest adevăr îl recunoștea de altfel și articolul de lege XXXVIII din 1868, pe care Memorandul îl dorea neschimbat.

Textul proiectului era analizat și din punct de vedere administrativ. Școlile confesionale vor fi conduse și organizate de autoritatea confesională, Minister, protopretorul ca inspector regesc, antistia comunală, comitetul administrativ și de către inspectorul școlar. Exista temerea că, sub „greutatea” atâtor administratori școala confesională va sucomba cu desăvârșire. Proiectul nu strângea legătura dintre sferele de competență ale diferitelor organe și autorități, care ar fi trebuit să se completeze în atribuțiile, de control, ce le reveneau asupra instituției de învățământ. Dimpotrivă, fiecare dintre acestea se putea amesteca în afacerile școlilor confesionale în mod independent. Așa de departe mergea această confuzie de distribuire a autorității, încât proiectul nu preciza nici măcar faptul că, spre exemplu, comitetul administrativ să fie obligat să aducă la cunoștința autorității confesionale că, în temeiul §-lui 41, a destituit pe vrun învățător din postul său. Se arăta și pericolul producerii astfel în viitor, în mod fatal, a atâtor neînțelegeri, ciocniri, discuții și certuri între autorități. Rezultatul nedorit putea fi războirea continuă între diferitele foruri decizionale, care astfel, ar fi putut să conturbe chiar și pașnica conviețuire între cetățeni. Această stare de lucruri nu putea fi salutară intereselor școlare. Și mai presus de toate acestea, pentru „bietul învățător confesional proiectul stabilea existența a trei foruri disciplinare independente una de alta. Pe nefericitul acesta de învățător îl disciplinează ministrul, îl disciplinează comitetul administrativ și în sfârșit autoritatea sa confesională. Într-adevăr, nu putem crede să existe undeva în lume și alți oficianți între astfel de raporturi și împrejurări triste și pline de continue primejdii,” concluziona textul memoriului.

Dispozițiunile proiectului, care se refereau la salarizarea învățătorilor, erau salutate cu bucurie, căci urma să se îmbunătățească starea materială a dascălilor, care erau numiți ca „ cei mai mari binefăcători ai omenirii”. Și, deoarece nimeni nu putea nega faptul că orice școală, al cărei temei era morala religioasă și patriotismul adevărat, împlinea totodată o misiune a statului, se considerau ca deplin justificate acele dispozițiuni ale proiectului, care puneau în vedere acordarea ajutorului de stat pentru școlile susținute de confesiuni: „Nu cunoaștem o pretensiune mai justă, decât aceea care cere, ca statul să ajutore materialicește confesiunile, care susțin școli.”

Nu aceeași era însă opinia și în privința condiționării acordării ajutorului: „Suntem însă de părere, că dispozițiunile proiectului referitore la ajutorul de stat, nu sunt în consonanță cu scopul, ce trebuie să îl aibă în vedere acest ajutor. Pentru ajutorul oferit se cere preț. Și anume, nu se cere aceea, ca prin asta școlile confesionale să devină mai perfecte, ceea ce ar fi prea natural, ci în schimb pentru acest ajutor se pretinde jertfirea drepturilor firești ale confesiunilor, drepturi, cari sunt asigurate chiar prin legile fundamentale ale țării.” Dispozițiile legislative în vigoare asigurau autorității administrative bisericești, în mod legal, ajutorul de stat pentru susținerea școlilor sale, dar totodată respectau confesiunilor și dreptul „de liberă dispozițiune” în aceste școli confesionale: „Legile fundamentale ale statului nostru nu pretind în schimbul ajutorului de stat jertfirea autonomiei noastre bisericești. Articolele de lege XX din 1848 și IX din 1868 sunt și astăzi în vigoare.” Proiectul nu scoatea din vigoare nici o dispoziție a acestor legi anterioare și astfel este evident, că acele precizări ale proiectului care veneau în contradicție cu dispozițile legilor menționate, trebuiau modificate. În caz contrar, se ajungea în situația imposibilă, ca legile în vigoare, să fie „în perfectă contrarietate una cu alta”. Dreptul supremei inspecțiuni dă guvernului posibilitatea de a controla școlile noastre, și dacă acestea nu vor corespunde chemării lor, guvernul poate să detragă ajutorul, ce îl va da, ori poate chiar să dispună închiderea lor”.

Se cerea ca ideile baronului Iosif Eotvos exprimate în cartea sa „Cestiunea naționalităților”, conform căruia „Opt sute de ani locuitorii de diferite limbi ai acestei țări s-au simțit cetățeni ai unei țări, cari cu privire la limbă au rămas Slavi, Români, Germani, dar pentru nici un moment n-au încetat a fi Ungari și la cari cerbicia cu care au ținut la limba lor proprie, niciodată n-a primejduit unitatea patriei, căci precum sub jugul turcesc de un veac și jumătate, astfel și mai târziu fiecare naționalitate numai în puterea și libertatea patriei comune a găsit garanta libertății sale proprii", să fie promovate și pe mai departe prin legile școlare.

Se aducea ca argument și textul proiectul de adresă către tron al lui Francisc Deak din 1866, în care autorul cerea ca : „Maiestatea Sa să ne ofere putința și prilegiul pentru regularea raporturilor noastre interne astfel, ca prin satisfacerea mulțămitore, dreaptă și echitabilă a tuturor cetățenilor patriei noastre de orice naționalitate și religiune țara să devină iarăși puternică spre a putea fi stâlp neclintit tronului și statului".

Se mai menționa faptul că acesta a fost spiritul care a dus la încheierea pactului din 1867, care se întemeia pe „marile principii de libertate, egalitate și frățietate.” Se cerea să se rezolve și „cestiunea confesiunilor și naționalităților din țară”. Expresie pozitivă a rezolvării erau considerate art. de lege IX și XLIV din 1868 „despre confesiunea greco-orientală, respectiv despre egala îndreptățire a naționalităților, legi care cuprind în sine promisiunile sărbătorești ale națiunii maghiare.”

Memorandul era datat 19 Iulie 1904 Sibiu, Episcopatul bisericii greco-ortodoxe române, Ioan Mețianu m. p. Archiepiscop – Mitropolit, Nicolae Popea m. p. Episcop, Ioan I. Papp m. p. Episcop.

Textul Memoriului a rămas însă fără ecou, principalele modificări propuse de proiectul Berzeviczy fiind incluse în Capitolul al II-lea al proiectului legii intitulat „Despre cele două membre ale școalei elementare poporale” și anume, la punctul 14, care preciza că: „ … în școalele elementare de stat sunt a se preda toate obiectele în limba maghiară, în localitățile școalei, în formă publică.” Făceau excepție educația religiei și morala, în predarea cărora putea fi întrebuințată, la cererea superiorilor bisericii respective, pe lângă limba de propunere maghiară și limba maternă a elevilor. „Limba de propunere pentru cursul zilnic la școalele elementare poporale, care nu sunt ale statului o stabilește susținătorul școlii. Dacă însă într-o școală elementară poporală cu limbă de propunere nemaghiară limba maternă a cel puțin 20 la sută din totalitatea elevilor înscriși e cea maghiară, ori dacă dintre toți elevii cel puțin 20 se declară a fi de limbă maternă maghiară, este a se întrebuința și limba maghiară ca limbă de propunere. Dacă susținătorul școalei voiește să schimbe limba de propunere stabilită, are să ceară incuvințarea ministrului de culte și instrucțiune. În cursul de repetiție al tuturor școalelor elementare poporale limba de propunere e exclusiv cea maghiară. În cursul zilnic al școalelor elementare poporale cu limbă de propunere maghiară și cu elevi care nu vorbesc ungurește, susținătorii îngrijesc după putință de instruirea copilului în limba sa maternă.”

Articolul dezvăluie clar tendința de maghiarizare a întregului sistem de învățământ și de introducere, chiar și în școlile confesionale, a învățământului obligatoriu în limba maghiară.

Documentul proiectului Berzeviczy a rămas în arhive și a fost utilizat peste câțiva ani, (1907), la redactarea legilor școlare cunoscute sub numele Apponyi, după numele ministrului cultelor și instrucțiunii publice care le-a propus. Acestea au fost prezentate Dietei la 21 februarie 1907, iar după citire au fost trimise comisiilor școlare și financiare și apoi dezbătute în Parlament.

Cu siguranță, aceasta este cea mai cunoscută lege a învățământului datorită efectelor avute asupra sistemului de învățământ confesional.

Primul proiect de Lege, cu numărul XXVI, se numea „Despre îmbunătățirea salariilor învățătorilor din școlile susținute de stat” și prevedea noi reglementări referitoare la școlile comunale aparținând statului.

Al doilea proiect de Lege, numărul XXVII, intitulat „Despre raportul de drept și salariile învățătorilor din școlile confesionale” avea la bază majoritatea textelor proiectului de lege Berzeviczy. Este publicat în Buletinul Oficial editat de Ministerul regal maghiar al Cultelor și Învățământului, Hivatalos Közlöny, (care apărea de două ori pe lună). Circulara ministrului, cu numărul 76000 din 1907, prin care legea era cunoscută și difuzată, făcea referire strictă la drepturile învățătorilor din școlile elementare poporale și școlile elementare confesionale și prezenta noua legislație privitoare la predarea limbii maghiare și patriotismul învățătorilor din aceste școli, cu mențiunea că aceste „legi vor fi strict urmate”.

Legea XXVII /1907 pentru învățământul confesional are 6 capitole și 38 de articole fiind completată de anexe care includ modele de cataloage centralizatoare și cereri tipizate pentru relația cu Ministerul.

Primele 16 articole din lege reglementau noile drepturi salariale ale cadrelor didactice care, prin formulare și prevederi, ridica salariile învățătorilor la 1000 de coroane cu șase gradații, de 100 sau 200 de coroane acordate în funcție de vechime (articolele 2 și 3).

Articolul 13 aducea ca noutate faptul că școlile care nu se puteau susține material și nici nu apelau la ajutorul statului își pierdeau autonomia. Prevederile privind măririle salariale erau bine – venite, căci ameliorau starea materială precară a cadrelor didactice. Acordarea ajutorului era însă condiționată de schimbarea limbii de predare, de trimiterea planului de studii, a orarului, a manualelor școlare și a materialelor școlare auxiliare spre aprobare la Minister. Era evidentă tendința de maghiarizare a sistemului de învățământ. Această afirmație se susține și prin faptul că prevederile de condiționare intrau în vigoare dacă ajutorul de la stat depășea suma de doar 200 de coroane.

Articolul 17 impunea tuturor învățătorilor să accentueze în școală latura patriotică a educației elevilor: ”Toate cadrele didactice indiferent de școală au obligația de a sădi în sufletul copiilor dragostea față de patrie, popor, de a aprofunda că aparțin poporului maghiar…toate școlile indiferent unde aparțin sunt obligate de a afișa deasupra intrării în școală și a sălilor de clasă lucrări din istoria poporului maghiar, iar cu ocazia sărbătorilor naționale se va arbora drapelul național maghiar. În sălile de clasă se folosesc citate în limba maghiară… cei care nu respectau aceste instrucțiuni vor fi sancționați până la 500 de coroane”.

Articolele 18 și 19 reproduc prevederile proiectului Berzeviczy privind stabilirea limbii de predare în funcție de numărului de copii vorbitori de limbă maghiară, accentuându-se prin articolul 19 că, în școlile unde limba de predare nu este maghiara, la terminarea clasei a IV-a, elevii „să poată gândi și scrie în limba maghiară”.

Articolul 20 introducea o discriminare vizibilă între învățătorii din școlile cu limba de predare maghiară și ceilalți. Astfel, dacă în școală limba de predare nu era maghiara, salariul de bază și sporul de vechime se obținea doar cu aprobarea Ministerului.

Articolele 21-24 din lege precizau sancțiunile pentru pedepsirea acelor acțiuni ale învățătorilor care contraveneau intereselor statului. Acestea puteau ajunge de la amendă la destituire. Problemele disciplinare vizate erau :

Dacă neglijează cultivarea limbii maghiare în predarea lecțiilor din proprie greșeală;

Dacă folosește alte manuale decât cele permise;

Dacă desfășoară muncă contrar constituției îndeosebi dacă se referă la drapel și stema națională;

Dacă face agitație împotriva unor instituții ale statului sau face referiri jignitoare cu privire la religia copiilor;

Dacă se ocupă de probleme de emigrare;

Dacă are comportare imorală;

Dacă este brutal cu elevii;

Dacă are cu forurile superioare o comportare necivilizată;

Dacă toată comportarea este contrară obligațiilor de dascăl.

Articolul 22 completa: ”Toate acestea conduc la aducerea învățătorului la comisia de disciplină. Dacă se adeveresc învinuirile ce i se aduc, sancțiunile merg până în justiție, desfacerea contractului de muncă, în unele cazuri chiar predarea cazului la tribunal. Pentru unele abateri se pot da sancțiuni disciplinare:

a) Avertisment;

b) Amendă bănească, care merge până la 10%;

c) Suspendarea temporară a sporului de vechime dar nu mai mult de doi ani;

d) Desfacerea contractului de muncă”.

În articolele 23-28 se aduc adăugări și lămuriri suplimentare privind suspendarea învățătorilor, a unităților școlare inițierea de controale de către Minister în școlile unde s-au comis abateri.

Articolul 32 introducea pentru prima oară noțiunea de jurământ depus de cadrul didactic care își schimba astfel statutul în acela de funcționar public. Învățătorii depuneau acest jurământ în fața inspectorului școlar. Introducerea acestei reglementări întărea o realitate deja aplicată, aceea că învățătorii trebuiau să se transforme în adevărați „agenți” ai guvernului și statului maghiar în teritoriu. Acest fapt era accentuat de prevederea că învățătorul își ocupa postul doar după depunerea jurământului, ajutorul de salar era plătit numai în cazul în care se făcea dovada depunerii acestuia, iar înscrierea în Asociația pensionarilor din învățământ era condiționată de asemenea de acesta.

Dezbaterile pe marginea proiectului de lege au iscat aprinse controverse între conducătorii Bisericii ortodoxe române, deputații români din parlamentul de la Budapesta și guvern. Mitropolitul Mețianu convoacă Consistoriul bisericesc la Sibiu, în martie 1907, pentru două zile și redactează un memoriu pentru guvern. Delegația formată din mitropolitul Mețianu și cei doi episcopi Nicolae Popea și Ioan Papp înmânează acest memoriu guvernului. Fără niciun rezultat. La fel procedează și Consistoriul greco-catolic al bisericii de Alba Iulia și Făgăraș care se întrunește în 7-8 martie 1907 la Blaj și trimite protestele sale la Dietă, în Camera magnaților și la împărat.

Presa se aștepta ca măcar aceste intervenții, ale prelaților Mihalyi, Hossu și Radu, care erau bine văzuți la Viena, să dea roade pozitive și să aducă un rezultat favorabil pentru apărarea școlii române. În Memorandul episcopilor, încă de la primele aliniate se acuza faptul că, deși erau direct vizate de textul legii, bisericile nu au fost consultate în prealabil și astfel nu au putut să își exprime nici o opinie oficială pe baza studierii în amănunt a proiectului de lege. În aceste condiții se păstrau în vigoare obiecțiile adresate ministrului de culte și instrucțiune publică înaintate acestuia la 19 iulie 1904, cu ocazia discutării proiectului Berzeviczy. Textul purta semnătura mitropolitului Ioan Mețianu și a episcopilor Nicolae Popea și Ioan I. Papp.

În cadrul desfășurării activității din Parlament iau cuvântul deputații români Teodor Mihalyi, Aurel Novacu, Alexandru Vaida, Aurel Vlad și Iuliu Maniu. Cu toate protestele acestora, primul proiect de lege, nr. XXVI, a fost votată la 19 martie 1907.

Proiectul de lege XXVII/1907 a fost votat de Dietă la 26 aprilie 1907. În cadrul dezbaterilor s-au remarcat, din nou, deputații români. În timpul discuțiilor din Camera magnaților iau cuvântul mitropolitul Mețianu, mitropolitul Mihalyi, episcopul de Arad, Ioan Papp și episcopul de Oradea, Vasile Hossu. Aceștia au afirmat necesitatea modificării articolelor de lege care dăunau dezvoltării culturale și chiar existenței românilor și a celorlalte naționalități din Transilvania. În discursul său, Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, numește articolul de lege „jignitor intereselor bisericii ortodoxe cu atât mai mult cu cât el s-a lucrat fără ascultarea confesiunilor ca și susținătoare de școli”. Înaltul prelat sublinia faptul că, existența școlilor confesionale avea să depindă, de acum încolo, nu de modul în care era atins scopul școlii în general, de a asigura o cultură generală adecvată anilor de studiu, ci de gradul de învățare al limbii maghiare, ceea ce ofensa Biserica și afecta gradul acesteia de autonomie. Legea era considerată în final ca fiind „nejustă și neechitabilă pentru un stat de drept”.

Aceeași opinie o afirmă și episcopul V. Mihalyi, care își începe discursul său astfel: ”Proiectul primit de Cameră eu nu îl primesc. Proiectul este în flagrantă și esențială contrazicere cu drepturile garantate confesiunilor. Comunele și parohiile românești sunt mai sărace decât altele fiindcă nu primesc ajutor de la nimeni. Dispozițiile proiectelor nu le vor putea deci, satisface. Școalele confesionale, zidite de obiceiu în comune foarte mici și sărăcăcioase au deosebită importanță. … Fără a amesteca motive politice – cu toate că proiectul urmărește și astfel de tendințe – ca șef al unei biserici care voiește să ia parte la opera culturală – trebuie să protestez în contra proiectului….. Din motivele înșirate mai sus nu se poate primi proiectul”.

Tonul luărilor de cuvânt, bazat și argumentat pe texte de lege, care formulau cereri în numele dreptății sunt comentate în mod pozitiv de presă, care remarcă faptul că aceste cereri erau juste și ar fi trebuit să fie luate în considerație de „o țară care are nevoie de brațele și banii noștri, când tronurile nu se pot răzima decât pe dragostea popoarelor…”.

Cu toate acestea legea a fost votată și în Camera magnaților la 10 mai 1907 și a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 1907.

Scopul legii, maghiarizarea, era considerat a fi ascuns sub formularea legală. De fapt se viza, în opinia prelaților, împiedicarea poporului de a-și cunoaște propria cultură prin învățarea aproape exclusiv în limba maghiară și prin subordonarea învățătorilor autorităților statului. În aceeași problemă se naște o controversă între presa maghiară și cea românească. Astfel, ziariștii români erau acuzați, de către confrații lor unguri, de faptul că nu ar dori mărirea salariilor dascălilor care „se zbăteau în mizerie”. În acest fel nu se putea realiza de fapt, adevărata propășire culturală a românilor. „Tribuna”, respinge public aceste acuzații, precizând faptul că, nu împotriva creșterilor salariale se ridicau aceste proteste, ci împotriva ingerinței politice în administrarea școlii confesionale. Aceasta era de fapt și poziția oficială a sinoadelor bisericești, care, în memoriile oficiale pe care le redactează precizează că, „sub titlul că intenționează a ajuta soarta învățătorilor confesionali prin ridicarea salariului învățătoresc noua lege asigură ingerința în afacerile școlare și se dorește despărțirea școlii de biserică”.

Într-o rezoluție din 13 mai 1907, aparținând Diecezei greco – ortodoxe române a Aradului, intitulată „Apel către Coroană!” se protestează oficial împotriva tendințelor de maghiarizare ale proiectului de lege și se înainta o rugăminte împăratului, ca în numele Bisericii române și a poporului aparținător ei, să nu sancționeze legea Appony.

Considerat a fi ultima soluție, ultimul pas, apelul către autoritatea regală era privit cu speranță de către opinia publică a vremii. Datorită amplorii luate de manifestările publice de protest se considera că aceste acțiuni nu vor putea rămâne fără nici un efect. Se emitea ideea că, o rezistență pasivă ca formă de opoziție, care ar fi trebuit să se materializeze prin netrimiterea copiilor la școală, nu putea fi pusă în aplicare, deoarece existau legi prin care părinții erau siliți să își trimită copiii la școală.

Se încearcă, în paginile ziarelor, să se facă apel, în mod tactic, la „legătura” ce unea pe regele-împărat de poporul său, cu „nădejdea că acela, pentru care ne-am vărsat sângele, asupra căruia revărsăm dragostea noastră nu se va întoarce de la noi și va asculta cuvântul nostru, va înțelege rostul politicei neamului cârmuitor și va răsplăti jertfa noastră cu drepturile și dragostea ce ni se cuvine” .

Populația, organizată de liderii intelectuali locali, desfășoară adunări de protest în toate localitățile. Acestea erau, de asemenea, anunțate prin presă. În cadrul întrunirilor au fost votate rezoluții în care se cerea, atât organizarea de noi proteste, cât și formularea de petiții împotriva proiectului de lege aflat în dezbatere în forurile politice. La aceste adunări participă mari personalități: Ioan Pepa, Valeriu Braniște, Dr. Aurel Cozma, Pavel Rotariu, Coriolan Brediceanu. Aceștia iau cuvântul și aduc argumente împotriva prevederilor legii Apponyi.

Învățătorii organizează și ei manifestații de împotrivire. Temele principale ale Conferințelor și Reuniunilor din această perioadă nu mai sunt de natură strict pedagogică, ci fac referire doar la noua legislație.

Reacțiile la nivelul conducerii administrative ale Bisericii ortodoxe și unite române au fost imediate. În discursurile de deschidere ale Sinoadelor Arhidiecezane din primăvara anului 1907, după Sărbătoarea Învierii, episcopii români descriu acțiunile pe care le-au întreprins pentru ca noua lege să nu intre în vigoare. Cum toate aceste încercări s-au dovedit a fi zadarnice, se căutau acum modalități de mărire a finanțării școlilor confesionale pentru ca acestea să nu fie desființate. Prin numeroase circulare școlare, Episcopiile au trimis școlilor noile reglementări privind scoaterea însemnelor nemaghiare de pe instituțiile de învățământ și adoptă un nou Regulament de Organizare. Se încerca să se îndeplinească prevederile noii legi, fără a se renunța la prerogativele autonomiei. Astfel, se dădeau dispoziții pentru înființarea de noi școli, pentru a nu mai depăși numărul maxim de 80 de elevi care puteau învăța într-un edificiu școlar. De asemenea, se reglementa, din nou, inventarul școlilor, modalitatea de salarizare, de ocupare a posturilor, de frecvență a elevilor, durata cursurilor, dotarea materială, regulamentele școlare și obiectele de învățământ, examenele, inspecția școlară, atribuțiile autorităților școlare.

În ciuda acestor măsuri, efectele imediate ale legii Apponyi s-au materializat prin închiderea a aproximativ 320 de școli românești în Transilvania și Banat.

Presa politică românească, aducea, în fiecare număr al publicațiilor, câte o nouă recomandare de „salvare” a școlilor. O astfel de propunere, care însă nu a fost pusă în practică, este și acea înaintată de Dr. Dionisie Stoica din Arad. Acesta dorea să se înființeze o bancă care să finanțeze toate școlile românești. Faptul ne releva însă, fără putință de tăgadă o realitate: opinia publică și spiritul civic al bănățenilor, fusese capacitat pentru rezolvarea acestei situații, considerate ofensatoare și dușmănoasă spiritului românesc.

În ceea ce privește evoluția numerică a instituțiilor de învățământ confesionale din Banat, după votarea legii, Consistoriile diecesane se mobilizează și o bună parte a satelor își păstrează instituțiile proprii. Acest obiectiv a fost atins cu mari eforturi, atât din partea Bisericii, cât mai ales din partea comunităților locale. Presa își asumă, din acest moment, un rol deosebit de important în lupta „pentru salvarea” școlilor, militând pentru conștientizarea necesității ca instituția de educație, în limba maternă a copiilor, să fie păstrată cu orice sacrificii.*

În ceea ce privește statutul școlii de repetiție, conform legii 38/1868, aceasta dura 3 ani. Confesiunile nu erau obligate să înființeze acest tip de școli. Însă, dacă autoritățile bisericești nu înființau în localitate școala de repetiție, atunci conform articolului 50 din legea 38/1868 și a articolului 40 din legea 27/1907, comuna politică era obligată să înființeze o școală de repetiție comunală, unde erau obligați să frecventeze toți copiii, indiferent de limba și confesiunea maternă până împlineau 15 ani.

Comunele, în care marea majoritate a locuitorilor erau agricultori, iar numărul total al elevilor era de minim 40, erau obligate, conform noii legi 27/1907, să susțină o școală de repetiție cu profil de economie agrară.

Aceasta se putea organiza în 2 modalități: a) în paralel cu școala poporală elementară, ca o continuare a acesteia; b) în mod independent.

În primul caz, învățătorul școlii elementare era cel care preda și orele la această formă de învățământ. Remunerația minimă pentru munca aceasta era de 100 de coroane, plătită în 4 rate anual. În al doilea caz era desemnat un învățător specialist în economie, pregătit în Institutul Pedagogic de la Comaro, (înființat în anul 1910 special în acest scop), unde se urma un curs special de 2 ani. Salariul anual era de minim 1000 de coroane și trebuia să i se asigure învățătorului locuință, un sfert de iugăr de pământ, sau echivalentul acestora în valoare de 300 de coroane.

Școlile economice de repetiție cu învățător specializat se înființau în comunele mari, cu locuitori agricultori, unde numărul școlarilor era de minim 120, iar instituției de învățământ i se puneau la dispoziție între 15-20 de iugăre necesare practicii agricole.

Administrarea școlii de repetiție cădea în sarcina scaunului școlar comunal. La toate cursurile școlilor de repetiție limba de predare era maghiară. Conform legii numărul 27/1907 limba maternă a elevilor nu putea fi folosită nici măcar ca limbă de ajutor. Manualele erau editate, exclusiv, în limba maghiară, iar în limba maternă se studia doar religia. Datorită acestor reglementări Congresul Național Bisericesc votează în anul 1909 un Regulament pentru organizarea învățământului în care precizează faptul că școala de repetiție nu este obligatorie pentru confesiuni.

Mai puțin cunoscut este faptul că legea Apponyi este urmată în anul 1913 de o nouă lege școlară: XVI/1913, adoptată de Dietă și promulgată în toamna aceluiași an. Prevederile acesteia se aplicau și pentru școlile confesionale, conform Ordinul ministrului de culte și instrucțiune publică, cu numărul 149893, din 18 septembrie 1913. Textul acesteia a fost foarte puțin abordatat și prezentat în studiile de specialitate consacrate legislației școlare. Se reglementau, din nou, drepturile salariale ale învățătorilor de la școlile elementare comunale și confesionale. Legea este adusă la cunoștința tuturor instituțiilor de învățământ confesionale prin Ordinele Consistoarelor Diecezane cu numărul 3748 din 1913, adresate tuturor oficiile protopopești și parohiale precum și tuturor învățătorilor confesionali din Eparhiile sufragane.

Înainte de adoptarea efectivă a legii, în ședința Senatului Școlar a Episcopiei Caransebeșului, din 28 iunie 1913 se emite un circular semnat de episcopul dr. Miron Cristea . În ordinul de pregătire pentru aplicarea dispozițiilor legale se considera că noua reglementare crea „o situație enorm de grea pentru că nesocotirea dispoziției acestei legi care reclamă măsuri grabnice de conformare nu numai că primejduiește cele mai multe școli, dar poate deveni în multe cazuri de-a dreptul catastrofală și pentru comuna bisericească ca atare”.

În textul oficial se preciza obligativitatea asigurării, pentru învățător, a unei locuințe libere – conform articolului 16 – cu două camere podite, bucătărie, cămară, anexe și grădină de un sfert de iugăr – sau în lipsa acestora, a banilor de cvartir, (chirie), între 240 și 600 de coroane pe an – conform articolului 4. Această lege, fixa pentru toți învățătorii, salariul de începător la 1200 de coroane cu creștere continuă, putându-se ajunge până la 3200 de coroane pe an pentru învățători și 3000 coroane pe an pentru învățătoare.

În locul cvincvinalelor, care se desființează, se introduce împărțirea învățătorilor în 3 clase, fiecare cu trei gradații avansându-se în cadrul clasei a III-a din 5 în 5 ani, iar în clasele a II-a și I-a din 4 în 4 ani din gradație în gradație. Din clasă în clasă se promova în funcție de „vrednicia” dovedită la catedră. Pentru eventualele întreruperi de serviciu se admiteau cazurile de boală sau alte motive independente de voința cadrului didactic, cu justificare dată în fața inspectorului regesc. Nu se luau în considerare, la vechime, concediile ce depășeau 1 an și nici anii pentru care învățătorul ar fi fost condamnat sau îndepărtat din post pe cale disciplinară, (conform articolului 22 din legea XXVII/1907 și a articolului 7 din legea XVI/1913) . Legea preciza și modalitatea de calcul a salariilor cadrelor didactice.

Toate comunele care susțineau școli poporale elementare erau datoare să asigure și să plătească, până cel târziu la 31 decembrie 1913, acest salar recalculat. Acele comune care nu puteau achita noua sumă de bani primeau ajutor de la stat, cu titlu de întregire la salariu. Dacă o cereau, conform legii, până în luna septembrie, trebuiau să alăture documentele necesare. Dreptul la întregire a salariului de la stat o aveau doar acele comune bisericești care contribuiau cu cel puțin 5% la darea de cult. Ca urmare, fiecare Consistoriu Diecezan va împărți comunele bisericești aflate în jurisdicția sa în 3 categorii:

Comune care au susținut și pot susține în continuare din resurse proprii școala confesională ;

Comune bisericești care au primit întregire de la stat conform legii XXVII/1907;

Comune bisericești care au susținut din mijloace proprii școala confesională, dar conform prevederilor legii XVI/1913 cer ajutor de la stat.

Pentru prima categorie, Consistoriul Diecezan din Caransebeș atrăgea atenția că nu se admitea repetarea „cazului dureros de la 1907, când sub însuflețirea generală pentru mântuirea școlii s-au luat concluze însuflețite, urcând salariile învățătorilor după cum cerea legea, dar când să-i plătească, (pe învățători), au ajuns în cea mai mare încurcătură neavând de unde-i plăti”. În nici un caz nu se admite ca o comună bisericească „să-și sleiască toate izvoarele de venit pentru școală, ca apoi să aducă și Biserica la ruină materială.” Se înțelegea deci și se lăuda „pofta de jertfă pentru școală” dar, aceasta să fie făcută în măsura puterii economice reale. Prin Ordinul Consistoriului Diecezan se preciza că numai dacă nu se primejduiau interesele proprii ale Bisericii se aproba hotărârea de susținere din propriile fonduri.

De altfel, presa mai semnalase astfel de situații în care, unii învățători, în anul 1912, aveau salarii mult sub minimul permis de lege, de 400-600 de coroane, deoarece nu se ceruse întregirea salariului de la stat, pentru ca școala din localitate să nu fie transformată în școală cu limba de predare integrală maghiara.

A doua categorie includea comunele bisericești care primeau deja întregire de salariu de la guvern, pe baza legii din 1907 și nu erau nevoite să facă noi cereri, decât dacă veniturile li s-au redus constant în ultima perioadă

A treia categorie, ce cuprindea comunele bisericești care nu mai puteau asigura salariul învățătorilor din fondurile proprii, trebuiau să trimită de urgență următoarele documente pentru a primi întregirea salariului conform legii XXVII/1907:

Concluzul Comitetului Parohial din care să reiasă salariul plătit până acum învățătorului, din ce surse au provenit banii , cererea de ajutor, darea de cult generală, (de cel puțin 5% obligatorie);

Protocolul de dotație, (javadalmii jegyzökönyv);

Foaia de salariu sau de dotație, (dislevél);

Atestatele de serviciu emise de inspectorii tractuali confesionali, (müködési bizonyitványok);

Preliminarul comunei bisericești, (az egyházközség költségvetése);

Preliminarul de cult, (iskolai cultus költségvetése);

Inventarul averii comunei politice, ( politikai község leltára);

Conspectul de dare, (adókimutatás);

Atestat despre sărăcia comunei bisericești, (bizonyityáný az egyházközségiszegénységról);

Atestat de cetățenie, (községi illetöségi bizonyityáný) din care să rezulte că învățătorul este născut în Ungaria și este cetățean ungar;

Testimoniu de calificațiune, (tanképesitö oklevél) care să fie în originar sau în copie autentificată la notar;

Declarațiune, (nyilatkozat), din care să reiese că învățătorul știe să scrie, să vorbească și să predea în limba maghiară, dată în fața notarului Comitetului parohial;

Planul școlii, eventual schița sălii de învățământ, (az iscolk épület terve esetleg csak a tanterem vázlatrajza) – în original sau în copie autentificată;

Inventarul școlii, (az iskola leltára);

Declarație, (nyilatkozat), din partea comitetului parohial din care să rezulte prevederea școlii cu rechizitele care lipsesc;

Conspectul elevilor obligați la cercetarea școlii, (tankötelesek kimutatása);

Declarație, (nyilatkozat), făcută de învățător și autentificată de comitetul parohial că școala se acomodează strict planului de învățământ și numărului de ore stabilit de către congresul național bisericesc și aprobat de guvern;

Consemnarea manualelor școlare, (tankönyvjegyzék);

Conspect despre starea învățământului poporal din comună, (kimutatás a község népoktatási állapotáröl);

Declarațiune, (nyilatkozat), de la autoritatea diecezană superioară că permite comunei să ceară ajutor de stat;

Document despre depunerea jurământului oficios, (igazolvány a hivatalos eskü letételéröl), de la inspectorul regesc de școli.

În încheierea Ordinului se preciza că, Înaltul Consistoriu Diecezan este bucuros să vadă cât mai multe școli confesionale susținute exclusiv din mijloace proprii, însă dacă așa ceva nu este posibil nu dorește să forțeze lucrurile. În cazul în care „organele noastre parohiale după dezbateri temeinice vor găsi că nu vor mai putea susține școlile prin mijloace proprii decât cu primejdia de a zdruncina averea și bunăstarea credincioșilor, atunci Consistoriul îndrumă ca necondiționat să ceară subvenție de la stat” . Textul legii reafirmă, prin articolul 83, că acolo unde existau mai mulți învățători într-o școală, directorul școlar era unul dintre aceștia. Această reglementare era legală încă din anul 1909, dar ea nu a fost aplicată decât sporadic în școlile confesionale bănățene. Noua prevedere introducea și un examen special – de absolvire – al clasei a VI-a în școlile poporale, care dădea dreptul absolvenților, împreună cu plata censului de două coroane, la exercitarea, mai târziu, a dreptului la vot. La acest examen final erau admiși: elevii ordinari de clasa a VI-a, privatiștii cu vârsta mai mică de 15 ani care absolviseră cinci clase sau terminaseră „cu succes” clasa I a unei școli secundare sau civile, sau absolviseră clasa a IV-a a unei școli de ucenici, de meserii sau de comerț și apoi stătuseră acasă.

Tabel 19. Modalitatea de calcul pentru salarii conform legii XVI/1913.

Legea nu face referiri doar la salarizarea cadrelor didactice, ci aduce noi precizări legate de serviciul militar al învățătorilor. Astfel, din Circularul nr. 6412/1913 emis de Consistoriul Diecezan Caransebeș, către toți învățătorii confesionali, se aduce la cunoștința acestora faptul că, în conformitate cu articolul 20 din legea XVI/1913, se considera în concediu învățătorul confesional care îndeplinea voluntar serviciul militar activ. Pentru acel an, salariul de 800 de coroane era acordat învățătorului substitut, iar ce depășea această sumă îi putea reveni celui ce era înrolat. De asemenea, se reglementau procedurile birocratice necesare să fie aplicate în astfel de situații. Trebuie menționat, că aceste prevederi vor rămâne în vigoare și în timpul primului război mondial. Noile reglementări au avut o aplicativitate practică limitată în timp. Izbucnirea conflagrației mondiale va duce la emiterea unor dispoziții pentru reglementarea activității în domeniul învățământului în condițiile mobilizării celei mai mari părți a învățătorilor. S-au aplicat totuși noile reglementări privind dotarea instituției școlare, salarizarea dascălilor și înființarea clasei a VI-a, pe baza căreia, la absolvire se obținea și dreptul de a vota. Abordând prevederile legii din prisma intereselor politice ale guvernelor vremii o putem considera ca o nouă măsură menită să îngrădească învățământul confesional în limba maternă și să subordoneze instituția școlară intereselor statului maghiar.

Existența unui puternic spirit civic al populației a făcut ca, în marea lor majoritate, lipsurile materiale să fie acoperite din donații și prin crearea unui Fond special destinat nevoilor școlii. Inițiativa a aparținut tot autorităților bisericești care administrau Școala, dar a avut ecou și în rândul comunităților locale. În rezolvarea „problemei școlare”, cum era numită în epocă, s-au implicat autoritățile bisericești centrale și de la nivelul comunităților locale, presa națională română, corpul didactic, dar și populația interesată de această problemă, căci asupra ei se răsfrângeau în mod direct prevederile legislative care priveau învățământul vremii. Presa națională românească, ca formatoare de opinie la nivelul populației românești, a avut un rol fundamental în această problemă, publicând deseori articole care încurajau acțiunile de susținere a școlii în limba română și relatând în permanență despre toate aspectele care priveau învățământul românesc în general și școala în special la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

CAPITOLUL IV

STRUCTURA INSTITUȚIEI ȘCOLARE CONFESIONALE ROMÂNEȘTI DIN COMITATELE CARAȘ-SEVERIN ȘI TIMIȘ, 1900 – 1918.

IV. A. AUTORITĂȚILE ȘCOLARE

Conform Statutelor Școlare, Personalul Didactic era format din director, catihet, docent ordinar, (învățător) și docent adjunct, (sau învățător suplinitor). Denumirile variază în timp dar îndatoririle rămân, în general, aceleași .

Învățătorii erau „primii răspunzători” pentru lipsurile de natură didactică a școlilor în care funcționau. În egală măsură ei erau lăudați pentru progresele acesteia. Erau obligați să predea toate obiectele de învățământ prevăzute de Instrucțiunile Consistoriale și de Planul de învățământ. Tot în sarcina dascălilor cădea și completarea la zi a documentelor școlare, obligatoriu să fie prezentate inspectorilor, cu prilejul organizării examinelor elevilor. Învățătorii trebuiau să asigure și prezența la examene a majorității școlarilor. Selectarea și procurarea manualelor folosite în timpul cursurilor, în conformitate cu listele cenzurate și aprobate de Consistoriile Diecezane și de către autoritățile de stat, erau de asemenea, o obligație a dascălilor. În cazul în care învățătorii ar fi întâmpinat piedici în aplicarea regulamentelor, circularelor și a instrucțiunilor consistoriale erau obligați să se consulte cu directorul – preotul paroh și apoi să se adreseze autorităților superioare – protopopul și eventual Consistoriului de care administrativ aparținea.

Conform articolului 79 din Statutele învățătorești, partea a III-a, care face referiri la personalul didactic, directorul școlii este „din oficiu însuși parohul locului”. Acesta conduce personal „trebile învățământului în școala poporală, veghează la susținerea disciplinei școlare, observă cu atenție metodele folosite de învățător în relația cu școlarii și are grijă ca obiectele de învățământ propuse de acesta să coincidă cu planul de învățământ. Directorul avea următoarele îndatoriri:

a) să viziteze școala cel puțin de două ori pe săptămână și să însemneze sub semnătura proprie într-un protocol cele constatate;

b) să cunoască în mod direct și detaliat modul în care se face aerisirea, curățenia și încălzirea sălii de învățământ; aspectele purtării morale a copiilor și progresele făcute de aceștia la învățătură;

c) să aplice legile și ordinele cu specific școlar și să controleze aplicarea lor de către personalul școlii;

d) să propună Senatului Școlii achiziționarea materialelor necesare edificiului școlar și procurarea rechizitelor obligatorii;

e) să se îngrijească ca învățătorul ce-i este subordonat să aibă o purtare morală bună și să fie un exemplu de „pietate religioasă”, să-și îndeplinească cu exactitate obligațiile oficiale, (adică să țină corect orele urmând metodele corespunzătoare scopului instrucțiunii elementare, să trateze părintește școlarii și să nu neglijeze perfecționarea sa continuă).

Potrivit articolului 80 directorul era îndreptățit să emită toate dispozițiile necesare atingerii scopului învățământului, în conformitate cu legile statutului, iar învățătorul este îndatorat să recunoască în director pe superiorul său, să-l asculte și să-i îndeplinească dispozițiile. De asemnea, cadrul didactic era obligat „să primească” observațiile pe care i le-ar face directorul pentru unele „scăderi, lipsuri sau abateri” de la planul de învățământ.

Articolul 81 precizează natura relației de subordonare care trebuia să se stabilească între director și cadrul didactic. Aceasta nu era de natură juridică, ci avea ca scop învățarea, îndemnarea, admonestarea și mustrarea învățătorului, (într-o primă intervenție „între patru ochi”), în fața Senatului Școlar și în nici un caz în fața copiilor sau a părinților acestuia. Directorul era obligat să dovedească, în relația sa cu învățătorul, blândețe și respect și doar în cazul în care întâmpina o atitudine îndărătnică să facă sesizare la oficiul protopopesc.

Tot în îndatoririle preotului paroh intra și întocmirea, la sfârșitul fiecărui an școlar, a statisticilor școlare înaintate atât oficiului protopopesc cât și organelor statului, (conform articolului 83) .

În anul 1909 în „Regulamentul pentru organizarea învățământului” adoptat de Congresul Național – Bisericesc, în articolul 83 și 121 litera c, punctul 6, se aduc modificări substanțiale în ceea ce privește dreptul de ocupare a poziției de director de școală. Conform acestuia, în școala cu cel puțin 2 învățători, unul dintre aceștia trebuia să ocupe poziția de director școlar.

Textul este redactat în conformitate cu tendința de laicizare a sistemului de învățământ, însă din păcate aceste prevederi legale nu au fost puse și în practică. Reuniunile învățătorești vor protesta împotriva neaplicării clauzelor legale după 1910 prin intermediul documentelor Reuniunilor și prin presa pedagogică. Conform legii, în comunele unde funcționau școli cu 2 sau mai mulți învățători, comitetul parohial alegea dintre învățătorii definitivi pe cel mai expert și mai harnic în funcția de director școlar. Acesta „nu are altă chemare” decât de a se îngriji ca fiecare învățător să propună același material, „în aceeași extensiune și dacă se poate după același metod”. Alegerea sa se prezintă, prin intermediul protopopului, Consistoriului pentru „întărire” în funcție, prin intermediul unui decret. Ceilalți învățători „datoresc directorului ascultare și stimă, având a trăi cu toții în armonie sufletească frățească, și astfel să câștige încrederea și stima publicului, să promoveze cu puteri sporite unite cauza învățământului și să ridice prestigiul școlii.”

Se pare însă că aceste prevederi legale nu au fost puse în aplicare, decât sporadic, și de aici și „conflictul” mediatic care se naște între Reuniunea învățătorilor din Caransebeș și Consistoriul Diecezan. Disputa, în anul 1913, este din ce în ce mai prezentă în presă. Motivul neaplicării prevederilor legale poate să își afle răspunsul în faptul că, Biserica fiind principala finanțatoare a Școlii Confesionale dorea să dețină și controlul asupra problemelor administrative la nivel local al instituției, ceea ce se putea realiza în modul cel mai direct prin intermediul păstrării preoților ca directori școlari.

Preotul – director, avea obligația ca înainte cu o lună de începerea anului școlar să „constate numărul și numele copiilor obligați să cerceteze școala după matriculele parohiale. De asemenea, directorul trebuia să inspecteze școala ori de câte ori ar fi putut, însă nu din postura de „controlor”, ci de „slujitor” a acesteia. Parohul avea dreptul de a pune și întrebări elevilor pentru a observa progresele școlare. Acest drept este însă contestat de autoritățile școlare laice – Reuniunile Învățătorești – pe baza principiului, în esență corect, că pregătirea pedagogică a preoților era practic, cu puține excepții, inexistentă. Prerogativa de inspecție este considerată, de către presa pedagogică o absurditate. Rolul preotului ar fi trebuit, în opinia acesteia, să fie acela de îndrumător și de „agent” școlar. Astfel, acesta avea și rolul de a atrage copiii la cursuri prin autoritara dată de amvonul bisericesc, de unde trebuia să îndemne neîncetat credincioșii la prețuirea școlii ca instituție culturală și să strângă fonduri pentru dotarea bibliotecii școlare, din care „să se alimenteze sufletește” elevii. Totodată, împreună cu învățătorul, preotul avea obligația de a completa atestatele de absolvire ale elevilor și să „compună” monografia școlii. Relația dintre cei doi trebuia să fie una „tovărășească”, ambii comunicându-și „între patru ochi” observațiile cu privire la activitățile fiecăruia și ținuta extrașcolară a elevilor.

În timpul vacanței de vară, când școala nu era frecventată de elevi, conducătorii oficiilor parohiale – preoții – trebuiau să convoace pe învățător, pe epitropul primar și pe președintele comitetului parohial. Împreună cu aceștia, directorul era obligat să viziteze școala, curtea și grădina școlară, „să constate cele de făcut și de îndreptat”. Dacă sălile de clasă erau prea mici, prea scunde, trebuia să întreprindă măsuri pentru modificarea lor, iar unde edificiul era total necorespunzător să ia măsuri de inițiere a unei noi construcții. Tot în sarcina conducătorului instituției intra și organizarea acțiunilor de curățenie generală, publicarea postului vacant pentru organizarea concursului de învățător din localitate, procurarea de la librăria diecesană a rechizitelor școlare necesare începerii noului an școlar, capacitarea epitropilor sau a încasatorilor de taxe de cult să încaseze restanțele și taxele curente, etc. Toate aceste activități trebuiau îndeplinite pentru ca localitatea să poată să își plătească la timp salariile învățătorilor. Comitetul parohial trebuia să procure, tot acum, lemnele necesare încălzirii școlii, iar curtea, și grădina școlii să fie bine întreținute și îngrijite. Părinții erau înștiințați cu cel puțin două săptămâni înainte de începerea anului școlar că trebuie să își ducă copiii la școală. De asemenea, în biserică, trebuia anunțată deschiderea anului școlar și faptul că toți copiii înmatriculați erau obligați să frecventeze școala. În sarcina preotului – director – cădea și organizarea deschiderii festive a anului școlar prin oficierea unei slujbe de sfințire a localului școlii și rostirea unei cuvântări, încurajatoare, pentru micii școlari.

Capitolul al II-lea al Statutelor prezintă drepturile și îndatoririle catihetului din școlile elementare. Acesta era tot preotul paroh sau, în anumite cazuri, (la școlile greco-catolice), capelanul. Acesta avea obligația de a instrui elevii în religia maternă și de a le face educație morală copiilor care învățau la școlile de stat, comunale sau în mod privat, (articolul 86). Catehizarea acestora avea loc în afara orelor desfășurate în comun cu toți școlarii, în înțelegere cu directorul sau cu Senatul respectivei școli. Această activitate se făcea în mod regulat, la orele stabilite în acest scop.

Conform legii nr. XXVII/1907, care reia unele prevederi ale legii 38/1868, articolul 141, alineatul 3, stabilește că învățătorul are și funcția de cantor, iar articolul 15, alineatul 8, preciza că „venitul cantoral care se contopește cu cel învățătoresc se ia în considerare la pensie” .

Partea a V-a a Statutelor făcea referire la inspecțiile școlare. Dreptul de control, în școlile diecezane, îl aveau inspectorii școlari districtuali, inspectorii școlari diecezani și inspectorul regesc de școli.

a) Inspectorul școlar districtual era protopopul districtual. Acesta asigura:

constituirea legală a Senatului Parohial și controla activitatea acestuia

se ocupa de înființarea și conservarea edificiului școlar

inspecta buna administrare a averii școlare

controla frecvența școlară

veghea asupra împlinirii obligațiilor oficiale și morale ale personalului didactic

avea drept de control asupra planului de învățământ, a manualelor și a împărțirii timpului de predare

era obligat să întocmească un protocol special de evidență a școlilor aflate în protopopiatul său, pe care urma să-l completeze cu toate datele de evidență

trebuia să întocmească un inventar complet și exact al rechizitelor și averii școlare pe care să-l înnoiască o dată la 5 ani sau, atunci când era cazul, chiar mai des

era obligat să viziteze cel puțin o dată pe an fiecare școală aflată sub jurisdicția sa, dar și școlile comunale sau de stat unde erau înscriși copii din protopopiatul său

nu era admis ca vizitarea școlii să se facă concomitent cu inspecția parohială

În cadrul inspecțiilor, protopopul controla numărul elevilor, revedea protocoalele sinoadelor școlare din Cartea de aur, documentele învățătorului, inventarul școlar, biblioteca școlară și toate actele oficiale, aplicând pe ele sigiliul protopopesc. De asemenea, controla manualele folosite în școală, curățenia și modul de aerisire a sălii de clasă, starea edificiului de învățământ, a grădinii de legume și a livezii școlare, a sălii de gimnastică. Dacă se constatau lipsuri, acesta dispunea, într-un anumit termen, îndreptarea lor. Protopopul putea, de asemenea, să examineze în mod direct elevii pentru a se convinge de nivelul cunoștințelor acumulate și de progresele înregistrate de aceștia. La final putea împărți premii sau admonestări. Învățătorul se putea plânge cu această ocazie protopopului despre problemele întâmpinate în relația sa cu Senatul Școlar, autoritățile locale sau cu sătenii. În același timp protopopul nota datele statistice pentru a le putea înainta Consistoriului Diecezan. Pentru toate acestea protopopul primea din „casa școlii” contravaloarea cheltuielilor de călătorie și o taxă de 3 florini. Dacă Senatul Școlar local asigura protopopului mijloacele de deplasare, aceste taxe nu se mai achitau.

Tot în atribuțiile protopopului intra și convocarea anuală a învățătorilor la conferințele învățătorești.

b) Inspectorul școlar diecesan avea dreptul de suprainspecție. Acesta făcea parte din Senatul Școlar al Consistoriului Diecesan și era numit în funcție de către episcop. El este un referent al Episcopiei în toate problemele învățământului, studiind legile, ordonanțele și rapoartele sosite pe cale oficială. Atribuțiile sale vizau, în special, rezolvarea conflictelor de natură școlară, propunând în scris soluții Consistoriului. Tot de competența sa era activitatea de întocmire a rapoartelor anuale din dieceză pe baza relatărilor oficiale protopopiale. Inspectorul școlar diecesan inspecta, în fiecare an, doar câteva școli și mai ales pe cele înființate de către Episcopie și controla administrarea averilor școlare. Tot el este și președintele comisiei diecesane permanente, întocmește proiecte pentru eventualele modificări ale planului de învățământ sau al împărțirii orelor, supraveghează dotarea școlară și a bibliotecilor. Totodată el propune Consistoriului Diecesan, în fiecare an, anumite probleme pedagogice de ordin teoretic și practic pentru a fi studiate și aplicate, la nivelul școlilor, prezidează conferințele districtuale învățătorești, organizează Reuniunile învățătorilor, fiind din oficiu și președintele acestora și se ocupă de mișcarea „personalului” didactic.

c) Inspectorii provizorii erau numiți de către Minister, care își rezervase dreptul de a controla și școlile confesionale. Acesta inspecta instituțiile școlare pentru a se convinge că toate aspectele legale erau îndeplinite. În cadrul inspecțiilor funcționarul statului putea fi înlocuit de adjunctul său, ori de către un alt inspector provizoriu.

d) Inspectorul regesc controla planul de învățământ urmat și avea dreptul să pună personal întrebări elevilor pentru a le verifica nivelul de cunoștințe, controla nivelul de calificare al învățătorilor, însă nu putea întreprinde nimic împotriva acestora fără înștiințarea Sinodului Episcopal. Inspectorul școlar regesc transmitea apoi antistiei comunale tabelele statistice ale Ministerului pentru a fi completate de către Senatul Școlar local pentru adunarea datelor statistice.

Inspectoratul regal școlar al județului Timiș a fost creat după 1868, iar primul asesor – inspector șef la Timișoara a fost Marx Antal.

Conform legii Appony, din 1907 ministrul de culte și instrucțiune numește, pe lângă inspectorii școlari regionali existenți până atunci și „vizitatori școlari”, specialiști, care aveau ca scop precis controlarea mai ales a școlilor confesionale nemaghiare. Pentru comitatul Caraș – Severin comisar era numit Combkőtő Antal, iar pentru Comitatul Timișului, Lacrry Gyula. Aceștia puteau să inspecteze școlile doar după ce își anunțau această intenție directorului de școală – preotul care să fie și el prezent în timpul desfășurării inspecției. În cazul în care această regulă era încălcată și inspectorii s-ar fi prezentat neanunțați învățătorii trebuiau să îl anunțe imediat pe preotul paroh, pentru a veni și el în școală.

Deoarece se înregistrau și abuzuri ale reprezentanților puterii politice care inspectau instituțiile școlare, în mod periodic erau emise circulare către oficiile parohiale. Acestea conțineau informații despre persoanele îndreptățite să efectueze inspecția școlară din partea statului: inspectorii și subinspectorii școlari regești, care aveau dreptul să facă observații în școli, atât de natură didactică cât și administrativă. Din punctul de vedre al ordinii publice și al igienei, aveau dreptul de a inspecta școlile și organele administrative comitatense și comunale. Aceștia aveau posibilitatea de a face observații doar în privința calității edificiului școlar, neavând însă prerogativul de a inspecta elevii sau învățătorul. Chiar și așa, oricare dintre funcționarii locali cu drept de verificare, trebuiau să își anunțe, din timp, intențiile privind inspectarea localului școlii preotului sau președintelui comitetului parohial.

În ceea ce privește inspecția școlară, la începutul secolului XX, se mărește numărul și frecvența intervențiilor organelor de inspecție ale statului în controlarea procesului de învățământ. De cele mai multe ori, aceste verificări aveau ca rezultat constatarea unor deficiențe, fie de ordin material, fie metodico-științific. Urmăreau, practic, să exercite presiuni asupra activităților din școlile confesionale.

Conform noilor dispoziții legale, comisarul ministerial controla școala în mod sistematic, putând cere lămuriri în toate afacerile care priveau școala, nu doar în cele legate de aspectele procesului de predare-învățare sau de disciplină școlară. Avea dreptul să ceară elevilor conspectele școlare cu lecțiile predate, să controleze protocoalele conferințelor învățătorești, să observe dacă „spiritul instrucției” este conform legilor în vigoare, să controleze profesorii, purtarea elevilor față de învățători și direcțiune, ținuta cadrelor didactice, biblioteca, societățile elevilor de lectură, desfășurarea cursurilor din perioada vacanțelor școlare. În urma observațiilor făcute comisarul ministerial putea face recomandări pozitive sau negative către Ministerul de resort. De asemenea, avea dreptul să convoace conferințe extraordinare, fără a avea însă, la acestea, drept de vot. Are drept de iscălitură în actele examenului de calificare a învățătorilor, în foile matricole și în protocoalele conferințelor. Are în același timp, drept de control asupra listei cu titlurile cărților din bibliotecă, a ziarelor și revistelor școlare.

Uneori, excesul de zel al autorităților făcea ca această implicare să depășească limitele autonomiei școlare confesionale. În acest sens, corpul profesoral de la Institutul Pedagogic greco-ortodox din Arad întocmește un Memoriu în timpul desfășurării conferinței corpului profesoral din cadrul Institutului în 7/20 decembrie 1917 pe care îl înaintează Consistoriului Diecesan din Arad. În document, se recunoștea dreptul la inspecție ale autorităților statului ca fiind unul elementar. Însă, se specifica în memoriu faptul că dreptul la autonomie școlară în cadrul școlilor confesionale era o prerogativă mai veche și pe deplin îndreptățită, dar și sancționată prin legi. Mai mult chiar, în Instrucțiunea ministerială din 1908 se preciza că: „Administrarea și conducerea Institutelor Pedagogice confesionale aparțineau exclusiv autorităților bisericești”. Ministerului Instrucției îi revenea doar dreptul la efectuarea inspecției de stat, exercitată fie prin inspectorii regești, fie prin comisarii ministeriali special desemnați pentru aceasta. Pe lângă limitele acestui tip de inspecție impus de lege, trebuiau respectate și limitele de ordin pedagogic. Drepturile autonome se extindeau și asupra profesorului în cadrul predării orelor specifice, asupra directorului în cadrul Institutului și asupra corpului profesoral în problemele ce priveau educația integrată. Astfel, organele de inspecție puteau cere lucrările elevilor, doar prin intermediul profesorului de specialitate.

Conform regulamentului guvernamental de efectuare a inspecțiilor școlare, comisarul ministerial nu avea dreptul să semneze pe foile matricole sau pe testimoniile de curs. Controlul statului se restrângea la verificarea igienei internatului și nu la modul de organizare al acestuia și nici nu se putea face asupra elevilor externi, aceste prerogative revenindu-i directorului și a titularilor cursurilor. În ceea ce privea efectuarea excursiilor și organizarea cursurilor de lectură, organizarea de societăți aparținând tinerimii studioase, acestea se aflau tot în sfera de competență a corpului profesoral. Controlul statului putea doar să constate o eventuală lipsă de metodă a profesorilor. În cazul acesta, conform articolelor 11, 2,3,17,20,21 din instrucțiuni și din articolul de lege 28/1876, inspectorii școlari erau obligați să facă cunoscute constatările negative autorităților școlare superioare competente. Memoriul amintit atrage atenția că profesorii, stânjeniți mereu în desfășurarea activităților educative de controale nelegitime se transformă în „păpuși fără independență și autoritate, în mașinării vii fără năzuință și ambiții,” și dădea naștere la o stare de spirit încordată între cadrele didactice și Biserica susținătoare a Școlii, periclitând astfel însăși esența școlilor confesionale.

Memoriul nu este împotriva efectuării inspecției școlare de stat, despre care specifică că este necesară și că influențează în bine educația, dar aceasta, pentru a fi eficientă, trebuie să fie binevoitoare și să aibă ca punct de plecare intenții cinstite. De asemenea, ar fi trebuit să țină cont de „condițiile pedagogice și ale dreptului omenesc”. În continuare Memoriul insistă asupra necesității libertății de mișcare și acțiune a profesorilor în timpul orelor, în caz contrar calitatea actului de învățământ având de suferit. De asemenea, documentul face precizarea că prin noile competențe acordate inspectorilor statului „școala suferă o gravă înjosire”, inspectorul transformându-se într-un polițist al elevilor și a profesorilor.

Cadrele didactice iau atitudine împotriva modalității în care sunt inspectați. Inspectorii regești „vătămă autonomia școlii și nesocotesc drepturi garantate corporațiunilor școlare … profesorii fiind stânjeniți mereu în drepturile, interesele și conștiința lor”. Se acuza totodată producerea unei stări de tensiune datorită sistemului de a comunica observările și rezultatele inspecțiilor direct ministrului de instrucțiune publică ceea ce „jignește drepturile atât ale elevilor cât și ale profesorilor”. De asemenea este acuzată și densitatea inspecțiilor la ore, fiecare curs fiind controlat „de trei ori la zi” de către comisarul ministerial, orele desfășurându-se de față cu directorul, un alt profesor de specialitate și comisarul ministerial. Profesorii deplâng lipsa libertății de mișcare, educația fiind o artă, nu doar o meserie. În acest context inspecția stânjenește și desfășurarea activității elevilor descurajând, umilind și înjosind chiar autoritatea profesorului, mai ales atunci când comisarul ministerial întrerupea lecția punând întrebări. Cadrele didactice acuzau, de asemenea, o scădere a rezultatelor elevilor datorată intensificării inspecțiilor și grație faptului că elevii se simțeau stânjeniți în timpul lecțiilor și a examinărilor având în față „grava persoană a inspectorului școlar, veșnic de față” .

Concluziile Memoriului profesorilor arădeni au fost susținute și de către confrații lor de la Institutul Pedagogic din Caransebeș. Astfel, se considera că dreptul garantat comisarilor ministeriali în Institutele Pedagogice românești depășea limita fixată prin lege, vătămând prin urmare, însăși legea și drepturile autonome ale corpului didactic, ale Bisericii, ca susținătoare de Școală, iar prin faptul că iniția o bi – conducere în întreg organismul școlar, destrăma educația integrală. Acest tip de inspecție, neîntrunind condițiile pedagogice și jignind drepturile naturale, individuale ale tuturor factorilor de educație era considerată anti-pedagogică și umilitoare. Memoriul este înaintat Consistoriului Diecezan Arad pentru a fi trimis în fața Consistoriului Mitropolitan. El lua forma unui protest împotriva noii instrucțiunii ministeriale cu privire la modalitatea de efectuarea a inspecțiilor școlare.

În final, Memoriul are concluzii clare: drepturile de inspecție acordat comisarilor ministeriali depășeau cu mult limitele fixate de lege ale autonomiei corpului didactic și ale Bisericii ca susținătoare a școlii, atentând prin aceasta la organizarea corectă a educației integrale.

Deseori, inspecțiile protopopilor, ca inspectori școlari, coincideau în concluzii și indicații cu cele ale inspectorilor regești de școli. De cele mai multe ori, observațiile acestora nu se refereau la neajunsurile materiale ale școlii provenite din precaritatea materială a comunității care o susținea, ci își avea originile în proasta administrare de către preot și comitetul parohial a fondurilor și bazei materiale a instituției școlare. Aceste stări de fapt, recunoștea Episcopia din Caransebeș în circularul său din 1910, nășteau „neajunsuri care puneau stavilă cursului normal și regulat al unei instrucțiuni rodnice”. În același document, înaltul for bisericesc recunoștea și minusurile din pregătirea de specialitate a dascălilor din școlile românești și faptul că aceștia nu cunoșteau, în totalitate, noutățile legislative și administrative care priveau în mod direct școala primară. Astfel, printr-un circular, se reamintea periodic dascălilor, că pretenția inspectorilor școlari regești ca învățătorii să le prezinte până la data de 15 iulie a fiecărui an, (perioada se putea prelungi până la 1 septembrie), planul de învățământ cu împărțirea materiei de studiu pe săptămâni și ore era legală și chiar benefică învățământului. Această prevedere era stipulată și în legea XXVII/1907 în articolele 16 și 20. Reglementările de acest tip se aplicau însă doar școlilor în care salariile învățătorilor erau completate cu ajutor de la stat. Dascălii care nu beneficiau de acest ajutor erau sfătuiți sa întocmească și ei planul, ținând cont de instrucțiunile metodice în vigoare, publicate de Episcopii pentru a facilita „mersul învățământului”.

Dreptul de inspecție a școlilor confesionale devenise în jurul anului 1910 o problemă aflată în atenția presei și a opiniei publice bănățene atât datorită numărului mare de situații în care inspecția școlară relevase minusuri în organizarea și dotarea școlilor, dar și datorită inițiativei Congresului Național Bisericesc ortodox român care a decis înființarea instituției Revizoratului școlar. Revista Educatorul, organul de presă oficial al Reuniunilor învățătorilor din Eparhia Caransebeșului dedică problemei inspecției școlare pagini ample. Presa critica instituția inspectorului școlar asimilată funcției de protopop, considerând-o o „fatală eroare” .

În opinia oficiosului Reuniunii, inspectorul școlar trebuia să fie un expert în problemele pedagogice indiferent de statutul său de cler sau mirean, (considerat ca irelevant), inspectorul fiind cel care a fi trebuit nu doar „a trage pe învățător de ureche, când nu ascultă de mai marii săi, ci să aibă și de unde să dea povețe și îndrumări în ale învățământului” . În consecință, Sinodul Episcopiei din Caransebeș a decis ca postul de revizor școlar să fie ocupat, prin concurs, de către o persoană cu studii de specialitate pedagogice.

Reuniunea Învățătorilor din Oravița face propunerea ca teritoriul Episcopiei să fie împărțit în trei revizorate școlare, iar în postul de revizori să fie numiți „bărbați rutinați care pot dovedi ca au practică temeinică”. Se făcea propunerea ca aceștia să fie trimiși în străinătate pentru a se pune la curent cu ultimele noutăți din domeniul pedagogic, cu fonduri de călătorie din Fundația învățătorilor care era administrată de Episcopie.

Cu toate insistențele presei și ale Reuniunilor învățătorești „instituția inspectorului școlar” a întârziat să fie pusă în practică. Întârzierea s-a datorat curentului de opinie care domina Consistoriile Diecezane și care înclinau spre ideea că datorită caracterului confesional al școlilor, revizorii școlari trebuiau să se identifice, ca și până atunci, cu instituția protopopului.

Cu toate acestea, în anul 1905 chiar comisia examinatoare din protopopiatul Oraviței, în raportul din 31 iulie, face propunerea să se reorganizeze instituția comisarilor școlari consistoriali în revizorat școlar. Revizorii, conform statutului ar fi urmat să inspecteze împreună cu protopopii, sau chiar singuri, școlile din punct de vedere al metodelor de predare, (didactico – pedagogic), de cel puțin două ori pe an.

Este dovada necontestabilă a faptului că, instituția protopopiatului se declara, ea însăși, depășită din punct de vedere al metodelor pedagogice de noile cerințe ale inspecției școlare.

Bătălia mediatică a continuat timp de câțiva ani cu argumente temeinice aduse „pro și contra” înființării acestui post cu statut laic. Punctul comun al ambelor poziții era: „marea importanță a învățământului primar și necesitatea reformării acestui învățământ, deoarece școala primară e baza culturii unui popor, e o axiomă veche, căci grosul poporului numai pe ea o cercetează, iar ea pune temelia, plămădește mintea tinerelor generații” .

Argumentația privind necesitatea înlocuirii protopopului ca inspector școlar cu un expert în problemele pedagogice este influențată și de curentele pedagogice moderne ale timpului precum și de organizarea sistemului de învățământ din alte țări europene, care sunt date ca exemple pozitive în presă. La întrebarea retorică „unde e protopopul ori preotul care să se ocupe cu pedagogia?” se răspundea, în periodice, că existau doar câteva excepții pozitive, constatarea fiind una tristă pentru calitatea conducerii în plan local a învățământului confesional.

Concluzia care se impunea era necesitatea înființării postului de inspector-referent școlar și de comisar școlar priceput în examinarea, atât a cadrelor didactice cât și a elevilor. În același timp în cadrul Sinoadelor Eparhiale, întrunite ca Senate Școlare, se discută, după primul deceniu al secolului XX, necesitatea ca noii revizori să înlocuiască protopopii și în relația cu inspectorii regești de școli care, ca reprezentanți ai Ministerului aveau un statut și o postură care îi „intimida” pe protopopi în funcția lor de inspectori școlari, deoarece nu aveau studiile necesare unei confruntări argumentate pedagogic.

În preajma izbucnirii războiului mondial, mulți dintre protopopi beneficiau de întregirea salarului de la stat, statut care îi împiedica uneori, de teama pentru diminuarea propriilor venituri, să ia atitudinea cuvenită. Era necesară înființarea unui organ mijlocitor între protopopi și inspectorii regești care să apere, atât școala cât și pe învățătorii confesionali, de șicanele acestora. Problema a rămas nerezolvată datorită izbucnirii războiului, principalele organe de inspecție și control rămânând inspectorul și vice-inspectorul regal, protopopul ca inspector școlar al diecezei, comisarii școlari numiți de Consistoriile Diecezane, preotul ca director școlar și comitetul parohial ca scaun școlar.

„Problemele” create școlilor confesionale proveneau, în special din timpul controalelor organizate de către inspectorii școlari regești, care verificau școlile poporale și Institutele Pedagogice, pentru a stabili dacă ele corespundeau cerințelor legilor de instrucție. Scopul principal – declarat al acestor demersuri erau înlăturarea „defectelor”. Principalul neajuns al inspecției era însă faptul că raportarea constatărilor se făcea la autoritatea superioară competentă a școlilor, comitetele administrative municipale și la ministrul de instrucție. De cele mai multe ori inspectorii regești raportau neajunsurile descoperite ale școlilor direct către Minister, și nu către autoritatea competentă locală. Faptul avea ca rezultat imediat emiterea, de către Minister, a unui comunicat direct către Episcopia respectivă, cu specificația că școala vizată nu corespundea cerințelor legii. Consistoriul Diecezan emitea, la rândul său, către protopop un ordin privind remedierea în termen de 14 zile a problemelor constatate. În caz contrar școala putea fi închisă sau transformată în instituție de stat. Deoarece aceste termene erau, de cele mai multe ori mult prea scurte, raportările protopopilor cuprindeau relatări despre încercările de reparații sau completare a mobilierului și rechizitelor, acțiunile fiind în curs de desfășurare.

În jurul anului 1914 acest tip de raportări devin tipizate și datorită numărului mare de astfel de documente, aflate în custodia Episcopiilor. Ele indică o birocratizare a formei de efectuare a inspecțiilor, într-o proporție mult mai mare decât rezolvarea efectivă a cazurilor concrete.

O situație specială o prezintă rezultatul inspecțiilor în care dotările materiale ale școlilor sunt considerate în conformitate cu legea, însă se constată că învățătorul nu poseda la un nivel satisfăcător limba maghiară și prin urmare instrucția în această limbă a elevilor avea mult de suferit. În cele mai mute cazuri răspunsurile protopopilor, așa cum este și cel din 12 martie 1905, a protopopului Filip Adam, precizează că învățătorii în cauză sunt „excelenți și harnici, dar în faptă, nu posed limba maghiară”. După anul 1907, în cele mai multe cazuri, învățătorii care nu își însușiseră la un nivel corespunzător limba maghiară nu reușeau nici să completeze documentele școlare oficiale. Este și cazul școlii din satul Potoc, protopopiatul Biserica Albă. Aici, comitetul parohial înaintează Consistoriului Diecezan din Caransebeș un memoriu prin care își apără învățătorii, acuzați de neglijență, și școala, precizând că „noi, comitetul parohial, suntem pe deplin mulțumiți cu învățătorii noștri pe care mai în toată ziua i-am controlat și i-am aflat că dânșii îți îndeplinesc chemarea lor ca învățători buni”. Memoriul se încheia cu rugămintea ca școala să nu le fie închisă iar învățătorii să nu sufere mustrări pe cale administrativă.

Se pare însă că în majoritatea cazurilor, inspectarea școlilor confesionale avea drept rezultat raportarea aspectelor neplăcute către Episcopie cu o periodicitate îngrijorătoare. Episcopii încep să emită, în consecință, circulare cu un ton mustrător la adresa autorităților școlare locale-preotul și comitetele parohiale: „Cu durere, se menționa într-o Circulară, trebuie să constatăm că tot mai există parohii unde organele noastre bisericești nu-și bat capul cu afacerile școlare și lasă totul la voia întâmplării, încât organele statului trebuie să ne facă atente la lipsurile ce se ivesc și să ceară să insiste pentru delăturarea lor. Astfel, în unele locuri înscrierea elevilor se face neregulat; în altele cercetarea e neregulată; elevii n-au cărți; școala nu s-a curățit; băncile sunt rele, uneori prea puține; nu-s rechizite nici chiar cele din grupa I, necum cele din grupa II, nu-s mape, nu-s icoane pentru învățământul intuitiv și multe altele. Toate aceste lipsuri indică că preoții nu și –au făcut datorința de directori școlari punându-se din bună vreme în co-înțelegere cu învățătorul, statorind cele de făcut în școală, convocând apoi comitetul spre a face imediat toți pașii pentru delăturarea defectelor constatate”.

În încheiere, circularul reamintește obligațiile de organizare și conducere al oficiilor parohiale cu privire la școala confesională, sfătuind preoții să acorde mai multă atenție „cauzelor școlare”. Pentru a întări cele spuse, în final, documentul arăta, printr-o situație punctuală, concretă, care erau școlile unde existau probleme de organizare și dotare, somând comitetele parohiale să remedieze situația:

Tabel 20. Școlile din Eparhia Caransebeșului unde se raportaseră lipsuri de organizare și dotare în urma efectuării inspecțiilor de specialitate în luna februarie a anului 1914.

Lipsa rechizitelor școlare era deosebit de gravă, deoarece atrăgea după sine, conform legii, refuzarea cererii de ajutor la salariu al învățătorilor care predau în aceste localități. Din această situație a anului 1914 se observă că unele nume de școli apar menționate la mai multe rubrici, ceea ce dovedește, fără putință de tăgadă, faptul că aceste minusuri materiale se datorau, parțial, insuficientei organizări și administrări a școlii de către organele locale. În cele mai multe cazuri ele erau generate de insuficientul potențial material al locuitorilor.

Un statut aparte îl aveau Institutele Pedagogice confesionale la care dreptul de administrare, conducere și inspecție aparținea exclusiv autorităților bisericești. Asupra preparandiilor Ministerul de instrucție exercita numai inspecția de stat prin inspectori regești sau comisari ministeriali desemnați expres pentru acest caz. Dreptul de inspecție al statului era însă limitat în problemele de ordin pedagogic, el neputând depăși „limitele” de ordin pedagogic și de drept omenesc. Fiecare școală, fiecare corp profesoral, director și profesor au la rândul lor drepturi autonome limitate de principii pedagogice și administrative de normative și de regulamente interne. Astfel, drepturi depline avea profesorul în timpul orelor sale și corpul profesoral în problemele ce priveau educația integrală. În mod practic, organele de inspecție puteau cere lucrările elevilor la control numai prin intermediul profesorului de specialitate. Comisarul ministerial nu avea drept să iscălească pe diplome sau pe dovezile de absolvire a cursurilor, (testimoniile de curs).

În cadrul internatului școlar controlul statului se putea extinde la igiena localului și nu la organizarea sa internă sau la controlul activităților extrașcolare ale elevilor. Excursiile, lectura și alte activități extrașcolare puteau fi verificate doar de către corpul profesoral prin intermediul unor profesori special desemnați în acest scop. Dreptul de completare a „coalei de calificare” o avea exclusiv directorul. Controlul oficial putea doar să constate eventualele lipsuri în metodele de predare și să facă observații și îndrumări în acest sens. Conferințele profesorale se desfășurau sub coordonarea Consistoriului Eparhial, comisarul ministerial fiind convocat la aceste conferințe și având posibilitatea de a face observații pe care directorul și corpul profesoral erau datori să le urmeze.

Un alt punct de dispută cu autoritățile de inspecție ale statului o constituia limba în care era scrisă corespondența oficială cu inspectorii școlari regionali.

La începutul secolului XX această corespondență cu Ministerul și autoritățile municipale era scrisă în limba maghiară, iar cu inspectorii și celelalte autorități școlare se purta bilingv. În relația directă dintre școli și autoritățile bisericești superioare actele birocratice se redactau în limba română. Învățătorii, care după anul 1907 scriau către Consistorii în limba maghiară erau admonestați și li se returna corespondența.

Excesul de zel al unor inspectori școlari regești, duce și la crearea unor situații tensionate, deoarece uneori, cerințele acestora depășeau, cu mult, cadrele legii. Instituția inspectorului școlar regesc a fost creată prin legea 28/1876 cu scopul de a controla școlile poporale și Institutele Pedagogice. Criteriul corespunderii întru-totul cerințelor legilor învățământului face ca inspecția școlară să se transforme, într-un mijloc politic de șicanare a desfășurării activității instructiv-educative, normale, din școlile confesionale.

Stăruința și modul în cu care se cerea, în timpul inspecțiilor, înlăturarea defectelor minore, prin avizarea directă a autorităților superioare competente, eventual a comitetelor administrative municipale și chiar a ministrului de instrucție, exercita asupra instituției de învățământ confesionale rurale o presiune extrem de mare. Aceasta se va reflecta negativ, către anii primului război mondial, atât în structura numerică a instituției școlare, cât și în evoluția corpului profesoral confesional român.

Funcționând pe baza Regulamentului pentru organizarea învățământului, elaborat de către Congresul Național Bisericesc, dar și în conformitate cu legislația școlară a statului maghiar, instituția de învățământ confesională românească s-a adaptat, la începutul secolului XX, noilor reglementări referitoare la încadrarea personalului didactic și la înființarea autorităților specifice, de control. Ele aveau un Statutut special. Erau înființate de către Biserică și administrate de către aceasta, prin intermediul preoților și a comunităților locale rurale, ceea ce a impus, Școlii românești confesionale, o raportare particulară și o subordonare dublă: atât autorităților statului, cât și celor eceziastice.

IV. B. REȚEAUA DE INSTITUȚII ȘCOLARE

IV. B. 1. Influența legislației școlare asupra evoluției structurii instituției de învățământ confesionale românești

Nivelul de Instruire Școlară, pentru Banat, la Începutul Secolului XX, a fost asigurat printr-o rețea instituțională care cuprindea aceleași tipuri de școli, ca pe întreg teritoriul Austro – Ungariei.

După criteriul tipologiei, acestea erau: școlile poporale primare, institute pentru învățători sau învățătoare, școlile cu pregătire mijlocie, (gimnaziile și școlile reale), școlile profesionale, (economice, miniere, de industrie și comerț, de artă, militare, de moașe), școlile superioare, (facultăți, academiile de drept, institutele teologice) .

Școlile poporale primare educau elevii între 6-12 ani în cadrul învățământului obligatoriu; Institutele de învățători – Preparandiile – erau școli de nivel mediu care pregăteau viitoarele cadre didactice – învățătorii și învățătoarele – care urmau să predea în școlile primare; Gimnaziile și școlile reale erau specializate pe instruirea tinerilor pentru meserii tehnice și de cultură generală și care puteau face carieră în domeniul administrativ, al industriilor, comerțului sau al agriculturii. Erau considerate școli medii. Școlile civile erau echivalentele școlilor de stat pentru nivelul mediu; Școlile medii pregăteau elevii în meserii de tip economico-industrial, comercial, militar, medical; Școlile superioare erau considerate treapta „de sus” a sistemului de învățământ, pregătind profesori, arhitecți, avocați, teologi cu studii superioare, etc.

După criteriul susținerii financiare, instituțiile de învățământ erau: confesionale – înființate și susținute de Biserică, de stat – finanțate de la bugetul de stat, particulare – realizate cu capital privat de către o persoană particulară sau de altă instituție, (asociație).

În Banat, școlile confesionale românești au fost, în majoritate covârșitoare, primare, ele ființând la nivelul comunităților locale organizate în comunele bisericești. Au reprezentat cea mai extinsă activitate școlară din comitatele Caraș-Severin și Timiș.

Confesiunile sau societățile cu capital privat puteau întemeia și instituții de nivel mediu – gimnazii sau școli reale – care pregăteau elevii pentru meserii tehnice. Finanțarea și desfășurarea procesului instructiv – educativ în aceste școli era însă costisitoare și de aceea, singura încercare – nereușită – de a înființa un gimnaziu românesc de acest tip, la începutul secolului XX a aparținut Comunității de avere din Caransebeș. Deoarece funcționarea unei astfel de școli de nivel mediu, cu predare în limba aleasă de finanțator, trebuia să fie aprobată de către guvern, (care nu admitea decât în mod cu totul excepțional funcționarea acestui tip de instituție cu altă limbă de predare decât cea a statului), explică lipsa acestei categorii de școli bănățene cu limba de predare româna. (Vezi tabelul 21).

Școala poporală superioară confesională – Institutul teologic – se putea înființa în localitățile care aveau peste 5000 de locuitori, sau care nu aveau acest număr de locuitori, dar aveau mijloacele materiale necesare susținerii ei.

Acest tip de instituție, pentru băieți, avea 3 – 4 ani de studiu. Erau acceptați la studii elevii care absolviseră o școală elementară zilnică sau care dădeau un examen de admitere prin care demonstrau că posedă cunoștințele necesare pentru a putea fi declarați admiși. Obiectele de studiu erau: religia, caligrafia și desenul, limba română, limba maghiară, aritmetica și geometria, fizica și istoria naturală, istoria și geografia, economia câmpului, constituția patriei, contabilitatea primară, gimnastica și cântarea. La școlile poporale superioare de fete, unde se asigura un învățământ de cultură generală, se adăuga, ca materie de studiu, lucrul de mână.

Un alt tip de instituție de învățământ, care putea fi confesională, era școala cu caracter industrial – tehnic. Aceasta putea fi înființată de către comunele mai mari, cu mijloacele materiale substanțiale. Școala funcționa cu 6 clase pentru băieți și 4 clase pentru fete. Erau admiși cei care absolviseră 4 ani de școală poporală cu examen de admitere. Cadrele didactice trebuiau să fie într-un număr minim de 6 învățători. Obiectele de studiu erau religia, limba română, limba maghiară, aritmetica superioară, geometria, istoria și geografia, istoria naturală, fizica, chimia, economia rurală și industrială, statistică, principii elementare de drept public privat și cambial, contabilitate, desen geometric, caligrafie, cântări și gimnastică. Aceste tipuri de școli împreună cu Preparandia, puteau funcționa și ca școli confesionale fiind administrate și finanțate de Episcopia în raza căreia erau construite.

În aceste școli civile, planul de materii era gândit în așa fel încât să instruiască pe elevi pentru a avea, la finalul ciclului de învățământ, cunoștințe practice, economice și industriale. Școlile superioare, (facultăți, academiile de drept), școlile profesionale (economice, miniere, de industrie și comerț, de artă, militare, de moașe), care au funcționat în Banat NU au fost confesionale românești și nu fac obiectul prezentului studiu.

Pentru Comitatele Caraș-Severin și Timiș numărul cel mai mare de școli, la începutul secolului XX se încadrează deci la nivelul I, al școlilor elementare, (după tipul școlii), confesionale, (după tipul de finanțare) și mixte, (după elevii/elevele înscrise).

Tabel 21. Numărul școlilor populare, tipul lor și limba de predare din Comitatele Caraș – Severin și Timiș în anul 1900.

În ceea ce privește repartiția școlilor în funcție de cine le înființa, administra și frecventa, dar și pentru a putea analiza în mod judicios întregul sistem de învățământ din Banat, este necesară expunerea datelor statistice oficiale publicate de Magyar Statisztikai Közlemények. Această publicație oferă date complete privind rețeaua de școli care funcționa atât în comitate, cât și în orașe. Demersul este necesar deoarece există diferențe între datele statistice oficiale și cele publicate de Episcopii. Neconcordanțele provin mai ales din organizarea diferită a structurilor administrative față de cele bisericești, dar și datorită inexactității rapoartelor statistice școlare anuale întocmite de către preoți și înaintate, uneori cu mare întârziere, Senatelor Școlare centrale.

Vom exemplifica, deci, prin expunerea datelor statistice privitoare la numărul și caracterul școlilor primare zilnice din Banat, care au funcționat la începutul secolului al XX-lea, între anii 1904-1908 în cele două comitate și în principalele orașe: Timișoara și Vârșeț. (Tabel 22 ).

* Includea și Biserica Albă

Întreaga evoluție a instituției școlare reflecta politica oficialităților maghiare în domeniul învățământului. Constatăm influența aplicării legii Apponyi în anul școlar 1907/1908 care determină existența unui spor numeric al școlilor de stat, concomitent cu o scădere al celor confesionale.

În comitatul Caraș-Severin, la o populație de aproximativ 336 500 de locuitori români (incluzând orașele Lugoj și Caransebeș), le reveneau 260 de școli cu predare în limba română, în timp ce pentru aproximativ 33 563 de maghiari funcționau 151 de școli. O instituție de învățământ românească revenea la aproximativ 1295 de locuitori de limba maternă română, în timp ce o școală maghiară era alocată la aproximativ 222 de locuitori de limba maternă maghiară.

Disproporția dintre numărul mare al școlilor cu predare în limba maghiară și numărul mic al elevilor de limba maternă maghiară este evident. Astfel, în anul școlar 1907/1908 totalul elevilor ce frecventau școala era de 38 895. Dintre aceștia doar 2574 aveau ca limbă maternă maghiara, iar 26 509 erau de limba materna română. Spre comparație, numărul elevilor de limba maternă germana era de 6726.

La 2574 de elevi maghiari le revenea un număr total de 150 de scoli. Rezultă că la aproximativ 18 elevi de limba maternă maghiară le revenea o școală, în timp ce aproximativ 58 de elevi de limba maternă română beneficiau de o singura instituție școlară.

În comitatul Timiș, cu o populație totală de 391814 locuitori, (fără orașele Timișoara și Biserica Albă) existau în anul școlar 1907/1908 un număr total de 353 de școli. Dintre totalul locuitorilor, 160472 erau vorbitori de limba maternă română, reprezentând un procent de 43,98% din total. Acestora le reveneau doar un număr de 197 de școli confesionale românești, ceea ce în cifre reale înseamnă că o școală cu limba de predare româna revenea unui număr de 814,5 locuitori. Concomitent, în același comitat, unui număr de 36382 vorbitori de limbă maternă maghiară reprezentând procentual 9,97% din totalul de populație a comitatului Timiș, le erau alocate 74 școli de stat, 33 școli comunale maghiare, 34 școli romano-catolice maghiare, 1 școală greco-catolică maghiară, 2 școli reformate maghiare, 2 școli evanghelice maghiare și 3 școli particulare maghiare, reprezentând un total de 149 de instituții cu limba de predare a statului. Prin raportarea acestui număr de școli la numărul de vorbitori de limbă maternă maghiară, rezultă că o astfel de școală revenea unui număr de 244,1 locuitori. Ca școală secundară, singurele instituții de învățământ cu predare în limba română din întreaga regiune geografică era Preparandia din Arad și Institutul Teologic și Pedagogic din Caransebeș.

Disproporția este vizibilă și indică cu claritate politica oficială a statului în domeniul educației pentru alte naționalități decât cea maghiară.

Dacă lumea rurală este predominată de vorbitorii de limbă maternă română, în cifre absolute, situația este inversată în cazul orașelor.

Desigur că și situația statistică a școlilor este direct dependentă de variațiile numerice ale populației. Analiza raportului populație-școli în orașele Timișoara și Vârșeț relevă aceeași situație disproporțională: în orașul Timișoara pentru 7566 de locuitori de limbă maternă română existau 3 școli confesionale ortodoxe, iar în Vârșeț, pentru 879 de locuitori de limbă maternă română nu exista nici o școală elementară cu această limbă de predare. Deși orașul Timișoara dispunea de o rețea școlară importantă, la începutul secolului al XX-lea, mai exact în anul școlar 1910/1911, din 80 de astfel de instituții, (8 grădinițe, 6 școli primare de stat, 12 școli primare comunale, 14 școli primare confesionale, 4 școli primare particulare, 5 școli civile, 5 gimnazii și licee, 25 școli de ucenici speciale și 1 școală superioară), doar în 3 școli limba de predare era româna.

În Comitatul Timișului nu existau școli medii de stat cu altă limbă de predare decât maghiara. La începutul secolului XX, în anul 1910 în subordinea Inspectoratului Școlar al județului Timiș funcționau 105 grădinițe, 21 școli de ucenici industriale, 4 școli de ucenici comerciale, 11 școli civile 309 școli de repetiție și 343 școli elementare.

În raport cu numărul total al instituțiilor de învățământ, din întreg Banatul, cele cu limba de predare româna, scad între anii 1900-1914 de la 42.7% la 36.8%, în timp ce școlile maghiare înregistrează o creștere de la 26.3% la 47,5% pentru aceeași perioadă. A fost rezultatul aplicării legii Apponyi. Probabil că statistica nu reflectă exact numărul acestor școli, incluzând și o parte a școlilor comunale.

Încă înainte ca legea Apponyi să intre în vigoare, Consistoriile Diecesane ale Caransebeșului și Aradului iau măsuri urgente de preîntâmpinare a efectelor majore negative pe care aceasta le va avea asupra evoluției numerice a școlilor. Astfel prin ordinul nr. 3927/1906 trimis protopopiatului Bisericii-Albe, episcopul Nicolae Popea informează asupra faptului că administrația comitatului Caraș-Severin, prin ședința sa din 14 august 1906, a anunțat sistematizarea a 99 de școli din 78 de comune, datorită neconcordanței condițiilor de studiu cu prevederile legale în vigoare. Ca măsuri ce se impuneau de urgență pentru comunele din protopopiatul Bisericii-Albe menționăm: înființarea de noi posturi pentru învățători în comunele Naidaș, Mircovaț, Petrilova, Potoc și Socolar. De asemenea, protopopul era sfătuit ca, „cu cea mai mare grăbire”, să ia toate măsurile necesare pentru a împiedica aplicarea propunerii de către „antistiile” comunale, arătând acestora și locuitorilor comunei „foloasele neînsemnat de mari ce rezultă pentru credincioșii bisericii noastre susținerea școlilor confesionale” și totodată să indice și cele mai eficace mijloace pentru asigurarea susținerii claselor propuse pentru sistematizare.

După anul 1907, când începe să fie aplicată Legea Apponyi, tot mai multe școli românești încep să ceară ajutor de la stat. Acest fapt va începe să fie vizibil la nivelul statisticilor școlare întocmite de către Sinoadele întrunite ca Senate Școlare ale Episcopiilor de Arad și de Caransebeș. Și în statisticile oficiale privitoare la școli se reflectă în variațiile numerice înregistrate la nivelul instituției școlare. Tendința de reducere a numărului școlilor devine tot mai evidentă și va afecta, în primul rând școlile comunale. Se restrânge și numărul școlilor confesionale, dar reducerea a fost mai pronunțată la școlile ortodoxe decât la cele romano-catolice, evanghelice sau reformate, frecventate, în bună parte de elevi de limbă maternă maghiară.

Pentru comitatele Caraș-Severin și Timiș, locuite în majoritate de o populație vorbitoare de limbă maternă română, evoluția numerică a școlilor de stat, comunale și particulare indică variații numerice generate de modificările legislative.

Tabel 23. Evoluția numerică a școlilor primare zilnice din Comitatele Caraș-Severin și Timiș la începutul secolului al XX-lea.

Se observă faptul că, în ciuda condițiilor grele de finanțare, numărul școlilor confesionale care solicită sprijinul financiar al statului este totuși destul de redus.

Explicația rezidă în „lupta” permanentă, dusă la nivelul Episcopiilor administratoare de Arad și Caransebeș pentru păstrarea caracterului confesional a acestora, precum și a limbii de predare.

Pentru a susține și prin cifre aceste afirmații vom extrage pentru școlile confesionale administrate de Episcopia Caransebeșului și Aradului datele statistice incluse în Rapoartele generale ale Consistoarelor Diecezane despre starea învățământului între anii școlari 1885/1886-1912/1913, și care au fost publicate în organele de presă ale Episcopiilor.

Pentru anii școlari 1913/1914-1918/1919, datorită situației create de starea de război, între actele Arhivei Episcopiei Caransebeșului nu se mai găsesc acest tip de statistici. Datorită imposibilității colectării datelor statistice la nivelul școlilor și apoi al protopopiatelor, s-a sistat întocmirea rapoartelor generale anuale. De asemenea, în arhiva menționată nu se regăsesc rapoartele generale pentru anii școlari 1902/1903, 1903/1904, 1906/1907, 1909/1910, 1910/1911 deși la vremea respectivă acestea, cu siguranță, au existat. Pentru datele care reflectă aceeași situație statistică a școlilor din Eparhiile Aradului și ale Caransebeșului au fost esențiale protocoalele Senatelor Diecesane, publicate în epocă de către Tipografiile diecezane care le deserveau. Din păcate, nu toate aceste documente importante și esențiale pentru analiza corectă a sistemului confesional de învățământ s-au păstrat în arhive.

Tabel 24. Evoluția numerică a școlilor confesionale ortodoxe române administrate de Episcopia Caransebeșului între anii școlari 1885/1886-1917/1918.

Variațiile numerice produse după anul 1907 la nivelul școlilor confesionale administrate de Episcopia Caransebeșului indică strădaniile instituției de a „recâștiga” școlile „pierdute” datorită înăspririi condițiilor legislative, chiar dacă acest fapt se produce doar temporar și sporadic.

Tabel 25. Evoluția numerică a școlilor confesionale ortodoxe române administrate de Episcopia Aradului între anii școlari 1899/1900 – 1917/1918.

Aceste rapoarte generale ale Consistoarelor Diecezane despre starea învățământului erau redactate la nivel de secretar episcopal sau chiar de către episcopul în funcție în anul respectiv și poartă semnăturile unor nume ilustre ca Episcopul Nicolae Popea, (pentru anii 1899/1900, 1900/1901, 1901/1902, 1904/1905, 1905/1906), Arhimandrit vicarul episcopesc Filaret Musta, (pentru anii 1907/1908, 1908/1909), sau a Episcopului Miron Cristea, (pentru anii 1911/1912, 1912/1913) – Episcopia Caransebeșului. Pentru Episcopia Aradului rapoartele sunt întocmite și/sau contrasemnate de Episcopul Ioan I. Papp.

Datele statistice se adunau anual și se grupau într-un „conspect tabelariu”, care apoi se folosea la compunerea statisticii generale pentru întreaga Mitropolie, prezentat apoi Congresului general bisericesc.

În ceea ce privește situația numerică generală a instituției școlare confesionale administrată de Episcopia Aradului, lipsa unor tabele statistice complete, (care se pare că au existat la vremea respectivă), face extrem de dificilă analiza evoluției școlii, dar ne poate oferi o imagine de ansamblu, care, corelată cu statisticile maghiare oficiale alcătuiesc imaginea numerică reală a școlii.

În ceea ce privește numărul școlilor, este importantă specificația că, în această sumă totală anuală a instituțiilor școlare era inclus și numărul celor care, din diferite motive nu funcționau efectiv în timpul respectivului an școlar. Astfel, spre exemplu, în anul școlar 1910/1911, din cele 416 școli, care funcționau în cadrul Episcopiei Aradului, 21 nu au funcționat din motive de „paupertate”, (care se referă atât la dotația materială a clădirii, cât și la posibilitatea asigurării salariului cadrului didactic), iar 8 au funcționat doar o perioadă a anului școlar. De cele mai multe ori Consistoriile ezitau să le sisteze funcționarea definitivă deoarece o eventuală redeschidere nu se putea face decât cu aprobarea directă a guvernului, care în cele mai multe cazuri era negativă.

Din acest motiv, statistica cuprinde un număr total al școlilor care nu este real decât într-o proporție aproximativă.

O evoluție numerică mai exactă a școlilor din comitatele Caraș-Severin și Timiș, (dar care include toate instituțiile de învățământ confesionale, indiferent de limba de predare), este evidențiată de statistica maghiară pentru învățământ.

Tabel 26. Evoluția numerică a școlilor confesionale și de stat din comitatele Caraș-Severin și Timiș la începutul secolului XX.

Scăderea numărului de școli confesionale este „compensată” de creșterea celor comunale și de stat. De fapt, majoritatea acestor instituții de învățământ nu se închid, ci sunt transformate, devenind așezăminte educative cu limba de predare oficială. Această realitate iese în evidență cu claritate atunci când comparăm evoluția structurii școlilor confesionale bănățene după confesiunea care le susținea financiar.

Tabel 27. Structura școlilor confesionale și de stat din comitatele Caraș-Severin și Timiș între 1905-1914.

Au existat două cauze care au stat la baza reducerii numărului școlilor confesionale: presiunea permanentă a autorităților și imposibilitatea comunităților din localitățile mai mici și mai sărace să satisfacă cerințele financiare privind salarizarea personalului didactic și dotarea materială a școlii.

Susținerea, dar chiar și mărirea numărului de instituții de învățământ este o preocupare declarată a Consistoriilor. Prin decizia numărul 554/1912 a Mitropoliei de la Sibiu acest obiectiv este declarat ca prioritar. Cu toate acestea, sporirea reală a acestora decurgea greoi. În anul școlar 1911/1912 în toată Episcopia Aradului, spre exemplu, s-au înființat doar două posturi de învățători, la școlile existente, (și nu altele noi). În același an se desființează alte 5 școli confesionale, majoritatea transformându-se în instituții de învățământ comunale. Numărul clădirilor care au cursurile suspendate sporește în anul școlar următor cu o cifră pe care raportul Consistoriului nu o precizează, dar pe care o bănuim ca fiind destul de mare, încât să nască îngrijorări la nivelul Episcopiei.

Deoarece catehizarea – predarea religiei ortodoxe – se făcea în toate instituțiile de învățământ, indiferent de caracterul sau limba de predare în care se desfășura procesul instructiv-educativ, Episcopiile luau în evidența lor și celelalte școli elementare și medii civile, comerciale, precum și gimnaziile care funcționau pe teritoriul eparhiei, în care se școlarizau elevi vorbitori de limbă maternă română.

Pentru a compara evoluția numerică a acestor tipuri de școli față de instituțiile școlare cu caracter confesional la începutul secolului al XX-lea vom exemplifica cu următorul tabel:

Tabel 28. Evoluția numerică a instituțiilor școlare de pe teritoriul Episcopiei Caransebeșului, altele decât cele confesionale românești, la începutul secolului al XX-lea:

Se observă, din modalitatea de alcătuire a acestor statistici, insistența cu care Episcopia Caransebeșului își continuă încercările de a-și atribui prerogativele de administrare pentru cele aproximativ 100 de școli din fostul Confiniu Militar, care i-au aparținut la un moment dat, precum și a celor montanistice, administrate de STEG. Se spera în revenirea acestora sub „oblăduirea” Bisericii. Cu toate acestea, „atât de facto, cât și de jure”, ele nu se vor mai reîntoarce sub administrarea inițială.

Această problemă a stat mereu în atenția Mitropoliei române de la Sibiu încă din anul 1887 când, în cadrul Congresului național bisericesc, se redactează o „reprezentațiune” pentru „revendicarea caracterului confesional al școlilor poporale române din fostul Confiniu militar bănățean” și care era adresată Ministerului regesc unguresc de Culte și Instrucțiune Publică condus în acel moment de Augustin Trefort. Memoriul face un scurt istoric asupra relației legale stabilite între stat și Biserica greco-orientală, trecând în revistă legislația care o reglementa, precum și situația juridică a școlilor poporale greco-ortodoxe din Confiniul militar banatic care stăteau acum sub tutela autorității politice. Aceste școli, declarate drept comunale însă, nu s-au înființat și nu au fost susținute din averea comunelor politice ci, din contribuțiile credincioșilor greco-orientali. În granița militară organele guvernamentale aveau atribuții în „aplicarea” învățătorilor, stabileau, încasau și plăteau salariile și dispuneau, într-un cuvânt, de tot ceea ce privea administrarea școlilor. Trecând peste sfera lor de „ingerință”, au început să administreze și averile bisericești. Chiar și așa, documentele școlare arată că, instituțiile de învățământ erau numite, în continuare, „școli naționale comunale greco-neunite” sau „școli naționale greco-orientale”, autoritățile militare administrând afacerile bisericești și școlare doar ca mandatari ai Bisericii. Alte argumente cuprinse în memoriu erau următoarele: caracterul școlilor era pur confesional; directorii erau exclusiv de confesiune greco-ortodoxă și au funcționat după prealabila ascultare a autorității bisericești superioare la propunerea aceleia și cu învoirea ei; acolo unde erau mai multe confesiuni fiecare își avea clădirea ei proprie; școlile erau recunoscute de autoritatea militară ca fiind de tip confesional; „instrucțiunile” din anul 1871 recunoșteau acest drept și susțineau atribuțiile de inspecție al inspectoratelor școlilor naționale sau confesionale; conceptul de școală comunală era necunoscut până la art. de lege XXXIII/1868; dreptul de a da dispoziții al organelor guvernamentale pentru școlile poporale confesionale se reducea la tutela pe care o exercita statul peste Biserica greco-orientală; modul în care au funcționat școlile poporale din Confiniul militar și măsurile luate de autoritățile publice nu au alterat caracterul confesional al acestora; după desființarea Confiniului militar, școlile poporale de acolo au fost puse sub jurisdicția autorității Bisericii ca autoritate școlară.

Din totalul școlilor, aflate pe teritoriul Episcopiei Caransebeșului, 11 erau „montanistice.” Ele au fost înființate și au funcționat, până în 1848, sub jurisdicția autorităților erariale montanistice, învățătorii fiind numiți și remunerați de acestea. În perioada absolutistă, 1849-1860, ele s-au aflat sub controlul unui consilier chezaro-crăiesc, cu rol de inspector școlar provincial, de origine română și ortodox de confesiune. Ultimul a fost numit, în această funcție, Constantin Ioanovici.

Firesc ar fi fost ca și aceste instituții, din cele 11 localități, să fie incluse în categoria celor confesionale căci, începând cu anul 1862, ele au ajuns sub jurisdicție bisericească. Însă STEG-ul a găsit, în textul legii XXXVIII/1868 o prevedere care îi permitea, ca societate privată, ce susținea material funcționarea lor, să le scoată de sub jurisdicția Consistoriului Diecezan din Caransebeș. Situația oarecum ambiguă a STEG-ului l-a determinat pe episcopul Ioan Popasu să se deplaseze la Viena pentru discuții concrete cu conducerea acesteia în privința caracterului acestor instituții de învățământ. Cu toate acestea STEG-ul și-a expus punctul său de vedere prin adresa nr. 5330/1975 din 2 aprilie 1874 specificând următoarele: vor fi numiți, în urma unor concursuri, numai învățători de religie greco-ortodoxă; în comisiile locale de numire a învățătorilor, autoritățile locale, ca reprezentanți ai STEG-ului, erau obligate să coopteze pe protul ortodox român și pe învățătorul locului, altul decât cel care candida la post; STEG-ul nu admitea ca la examenele anuale să participe protoprezbiterul, (protopopul), locului ca inspector districtual școlar, aceasta intrând în competența organelor școlare ale statului; salariile cadrelor didactice urmau să fie asemănătoare învățătorilor romano-catolici și greco-catolici, în funcție de calificarea lor.

STEG-ul va sigura salarii mai mari învățătorilor săi catolici, în comparație cu cele plătite dascălilor români, în toate cele 27 de școli confesionale ale celor 24 de localități. Diferențele sunt considerabile. Guvernul maghiar dorea să își extindă jurisdicția și asupra acestor școli, iar interesele sale au coincis, la începutul secolului XX, cu cele ale STEG-ului, care spera să își diminuieze cheltuielile cu întreținerea acestora și plata salariilor pentru învățători.

Statificarea propriu-zisă a acestor școli s-a înfăptuit, începând cu anul școlar 1902-1903, iar cu ocazia Sinodului Eparhial din Duminica Tomii a anului 1903 această importantă problemă va capacita și atenția deputaților sinodali. Ca urmare a „pierderii” celor 11 instituții, se vor înființa școli comunale noi în Oravița Montană, Sasca Montană, Bocșa Montană, unde populația a putut suporta financiar întreținerea lor. Din cauza sărăciei locuitorilor, în celellate 8 localități nu a fost posibilă înființarea, în paralel și a unor școli confesionale ortodoxe românești. Cu toate greutățile întâmpinate, comunitățile locale românești, în marea lor majoritate, au făcut însă eforturi, uneori fără rezultate pozitive, pentru a-și susține școala confesională, fiind susținuți și încurajați, în mod oficial, de către autoritățile ecleziastice ortodoxe românești.

Textul oficial, despre starea învățământului, din anul 1909, redactat de vicarul Episcopiei Caransebeșului, Filaret Musta preciza că: ”… mai sunt … pe teritoriul fostului Confiniu Militar 107 școale pe care noi le considerăm de confesionale, deși statul le consideră, parte de școale comunale, parte de stat și le are în administrațiunea sa. Causa acestor școale și acum este prezentă la Consistoriul Mitropolitan… Pe lângă acestea mai amintim cele 11 școale, care au fost sub administrațiunea societății căilor ferate, pe care însă noi le-am considerat și le considerăm încă de confesionale, deși cu începerea anului 1902/1903 au intrat în administrațiunea statului, care le consideră de statificate. Chestiunea acestor școli era considerată ca fiind, încă, motiv de dispută între Minister și Consistoriul Diecesan.

Faptul că abia în anul școlar 1912/1913, nu se mai face în Raportul general al Episcopiei diferența dintre principalele tipuri de școli de stat susține argumentația conform căreia, timp de doua decenii, Episcopia Caransebeșului, nu a dorit să renunțe, formal și scriptic, în actele și raportările proprii, la autoritatea sa asupra școlilor STEG-ului și a celor din Confiniul militar.

Legea învățământului nr. 38 din 1868 impune obligativitatea învățământului elementar de 6 clase, prevedere aflată în consonanță cu spiritul secolului. Erau obligați să frecventeze școala copiii între 6 și 12 ani, dreptul de a înființa școli elementare, medii și preparandiale avându-l statul, confesiunile religioase, comunele politice, diferitele asociații sau particularii. Deși se introduc pedepse pentru părinții ce nu-și trimiteau copiii la școală, iar ziarele naționale românești duceau o adevărată campanie de presă în acest sens, frecvența nu crește sesizabil la sfârșitul secolului al XIX-lea. Această stare de lucruri se prelungește deoarece numărul de școli, și implicit al sălilor de clasă și a cadrelor didactice alocate desfășurării actului de învățământ, a crescut prea puțin în aceeași perioadă pentru a putea acoperi „necesarul” didactic cerut de un număr de elevi aflat în progresie continuă.

Situația este analizată cu îngrijorare de către presa vremii. În articolul de pe prima pagină „Drapelul” din 27 mai/9iunie 1904, când agitația produsă de discuțiile purtate în jurul proiectului de lege Berzeviczy duce la adevărate dezbateri publice, se remarca faptul că: „…Statul a decretat obligativitatea învățământului poporal, dar nu este capabil de a instrui numărul cerut de școale pentru a da de fapt populației posibilitatea de a-și trimite copiii la școală. Dacă nu ar veni bisericile, comunele și societățile particulare în ajutor, ar rămâne încă pentru multă vreme obligativitatea învățământului poporal numai pe hârtie, căci a trimite copiii la școală când aceasta nu există e absurd…”. Ziarul continuă argumentația, dând câteva exemple concrete:”…Comitatul Caraș-Severin: pe teritoriul său sunt conform statisticii maghiare, în anul 1903, 49 999 de copii obligați să cerceteze școala și 441 de școli poporale. Rezultă 113 școlari la o școală, iar legea oprește să fie mai mulți de 80. Înseamnă că aproape 15 000 de copii sunt deja lipsiți de școală. Din cele 441 de școli, 62 sunt de stat, 128 comunale grănicerești, 250 confesionale și una particulară. Rezultă că 14% sunt școli de stat, 56% școli confesionale, restul comunale grănicerești. … Obligativitatea învățământului reclamă pe teritoriul comitatului cu o medie de 50 de școlari/școală că trebuie să existe 1000 de școli cu o clasă. Cam atâtea școli sau clase ar trebui să fondeze și să susțină statul”.

Presa deplânge și „practica” transformării gimnaziilor românești în școli de stat. Astfel, gimnaziul din orașul Lugoj, a fost predat în administrare fondului gimnazial comitatens. „Noi am cerut atunci să fie introdusă limba română ca limbă de propunere, dar guvernul a trecut peste cererea noastră. În aceste împrejurări nu-i de mirare că din acest gimnaziu ies tineri români altcum talentați și din altele bine instruiți, cari nu știu cum se cade românește, iar de literatura română, care le-ar mări însuflețirea pentru națiunea lor, nici idee n-au… . Se dorea ca în aceste tipuri de școli să se propună cursuri în limba română ca obligatorii, nu facultative, iar profesorii să aibă calificarea necesară pentru catedra de limbă română.

Situația era și mai defavorabilă românilor în cazul școlilor specifice învățământului secundar:

Tabel 29. Situația numerică a școlilor de ucenici industriale și comerciale între anii 1904-1908.

Frecventarea acestui tip de școli de stat era importantă, deoarece absolvirea cursurilor dădea posibilitatea urmării unei cariere în domeniul administrativ, al industriilor sau comerțului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, s-a înființat un tip special de școală, prin unirea școlii civile de stat din Lipova cu școala comercială, rezultând, conform ordinului 46191/186 a Ministerului de Culte și Învățământ, o Școală comercială specială.

Aveau acces la cursurile acestea elevii cu patru clase gimnaziale reale sau civile cu rezultate bune la învățătură în cei 4 ani și cu examenul de absolvire luat, școlarii cu 3 clase și examenul de maturitate. Școala nouă era egală în rang cu gimnaziul și cu școala reală, (medie). Absolvenții puteau urma o carieră industrială, comercială, sau în cadrul institutelor de bani, (bancare), dar și în:

Branșa poștală ca prim oficiant, oficiant și practicant

Branșa de casă, oficiant la casa centrală de stat și la oficiul de dări, casier municipal, controlor,contabil

Branșa de manipulare ca inspector la magazinele și traficele de tabac și oficiant la direcțiunea de loterie

La casele de pemnorare

La oficiile căilor ferate

Cei care doreau să se califice mai departe, puteau intra direct în cursul IV al Academiei comerciale din Budapesta ori din Cluj pentru comerțul cu Orientul. Elevii care au absolvit ca eminenți cursul IV puteau fi trimiți la consulatele din România.

Obiectele de studiu la școlile comerciale erau:

Generale: religia și morala; Limba și literatura maghiară; Limba germană; Limba franceză; Istoria comercială; Constituția și cunoștințe despre drept; Matematica; Chimia; Fizica; Cântarea; Gimnastica.

Speciale: Aritmetica comercială; Contabilitatea; Cunoștințe și corespondență comercială; Merceologia și tehnologia; dreptul cambial, comercial și industrial; Economia națională și știința financiară; Exerciții cancelariale de model.

Din totalul acestor școli civile cu caracter tehnic, de stat, de pe întreg teritoriul Banatului istoric, clasificarea acestora după criteriul limbii de desfășurare a cursurilor este edificator pentru afirmațiile anterioare. Astfel, în comitatul Caraș-Severin, în anul școlar 1907/1908, cele 12 școli industriale toate erau comunale maghiare, iar în comitatul Timiș, din totalul de 16 astfel de instituții, 15 erau comunale maghiare și una particulară confesională romano-catolică. În anul școlar 1910/1911 funcționau 14 școli industriale și 2 școli comerciale în Comitatul Caraș – Severin și 17 școli industriale și 4 comerciale în Comitatul Timiș. La acestea se adaugă 10 școli industriale în orașele libere regești, (7 în Timișoara, 1 în Vârșeț, 2 în Panciova), și 3 școli comerciale, (câte una în fiecare oraș), toate având limba de predare maghiara.

Școala tehnică de administrație economică mixtă a fost înființată în 1887. Avea o durată de școlarizare de trei ani și era echivalenta școlii superioare comerciale.

Școala confesională de fete a fost fondată inițial de Dieceza Cenadului ca o școală primară și era subvenționată de Biserica romano – catolică din Lipova. Era condusă de călugărițele mănăstirii Notre – Dame din Lipova, având limba de predare maghiara, și la care din anul 1906 Ministerul mărește, datorită cererilor mari de înscriere, numărul claselor.

În orașe, toate școlile industriale erau de asemenea comunale maghiare. În cazul școlilor comerciale acestea erau, fără excepții, comunale maghiare și germane.

La școlile industriale și comerciale, (de arte și meserii), aveau acces elevii trecuți de 14 ani. Pentru școlile industriale puteau să se înscrie elevii cu cel puțin două clase secundare, (6 clase primare). La școlile superioare, (cum e cea de arhitectură din Timișoara), erau necesare cel puțin 4 clase secundare.

Presa națională de limbă română, sancționa drastic, ori de câte ori aborda acest subiect, situația de facto existentă: „Noi, cele aproape trei milioane de români din țările coroanei Sfântului Ștefan avem abia 4 licee și alte 2 școli medii cu câte 4 clase. Atâta e totul în ce se reduce învățământul nostru secundar național. Aceste institute care încă o duc ca vai de capul lor, căci au cu multe nevoi de luptat, nu pot răspunde trebuințelor noastre de învățământ mediu. Sunt prea puține, prea rare și prea puțin accesibile pentru cei din depărtări mai mari… Întreg comitatul Caraș-Severin, precum și comitatele învecinate cu populație românească ale Timișului, Torontalului și Aradului, care toate laolaltă ar putea forma un mic regat nu avem nici măcar o singură școală medie românească. Paguba culturală ce o suferim prin acesta este evidentă…” .

Această situație se repetă în cazul școlilor civile superioare de fete și de băieți:

Tabel 30. Situația numerică a școlile civile superioare de băieți și de fete în anul școlar 1907/1908.

Din totalul de 11 școli civile superioare din comitatul Caraș-Severin, 3 erau de stat, (2 de băieți și una de fete), 3 erau comunale maghiare, (de băieți), 2 erau confesionale romano-catolice maghiare și 3 particulare. În comitatul Timiș, din 5 școli civile superioare, 3 erau maghiare de stat, 1 era comunală maghiară și 1 romano-catolică confesională particulară. Proporțiile se păstrează și în cazul școlilor civile superioare din orașele menționate, nici una dintre școli nefiind de limbă maternă română.

Cu toate acestea, tinerii români urmau cursurile acestor tipuri de școli, iar dovada o găsim tot în actele Episcopiilor, care raportau anual situația elevilor înscriși în cadrul altor școli decât cele confesionale.

Tabel 31. Situația numerică a elevilor ortodocși români înscriși la școlile civile, comerciale, reale sau gimnazii de pe teritoriul Episcopiei Caransebeșului în anul 1899/1900.

În ceea ce privește numărul școlilor pedagogice, acestea existau la Caransebeș, (și era confesională greco-ortodoxă pentru băieți), și la Timișoara unde funcționau 3 astfel de institute: confesională romano-catolică pentru învățătoare, de stat pentru învățători și o școală confesională romano-catolică pentru educatoare.

Structura școlară din comitatele Caraș-Severin și Timiș includea deci, la începutul secolului al XX-lea, (anul școlar 1907/1908), următoarea rețea de instituții de învățământ:

Tabel 32. Structura rețelei școlare din comitatele Caraș-Severin și Timiș în anul școlar 1907/1908.

Nivelul de instruire școlară, la primul nivel, a fost asigurat deci, printr-o rețea instituțională care cuprindea pentru învățământul primar aceleași tipuri de școli, ca pe întreg teritoriul Austro-Ungariei.

După terminarea ciclului primar, școlile gimnaziale cu specific comercial erau instituțiile de învățământ spre care se îndreptau cu predilecție elevii români și de aceea, modalitatea de admitere la clasa I comercială, era publicată în presă din timp, pentru a se evita situațiile de aglomerare. La înscriere se cerea atestatul de botez al candidatului, în cazul în care acesta nu era greco-catolic sau greco-ortodox, taxa de școlarizare fiind dublă. Școlarii, care se înmatriculau în anul I la gimnaziu, trebuiau să aibă 9 ani împliniți, dar nu mai mult de 12 ani. Elevii din școala poporală se admiteau în școala primară sau în clasa I de gimnaziu. Pentru școala primară nu se plăteau taxele de școlarizare – didactrul.

Presa românească milita pentru conștientizarea populației în ceea ce privește „îmbrățișarea” de către fiii de țărani a meseriilor și comerțului, și de a „lepăda din conservatorismul ingrat și dezavantajos” care făcea ca românii să fie în mare parte un „popor agronom”, fără să dețină principalele elemente de progres și de dezvoltare.

Alta era însă opinia publică când se iniția construirea de școli civile, echivalentele școlilor de stat pentru nivelul mediu, deoarece limba absolvirii acestora era limba statului. În aceste școli, de obicei, învățau „băieți de burghezi ori țărani bine situați”. Lipsa pentru întreg comitatul Caraș Severin și a întregii fostei regiuni de graniță a unor școli civile românești era resimțită acut și la nivelul administrației orașului Caransebeș unde, într-o ședință, profesorul Ionescu propune înființarea cu banii proveniți dintr-un fond special al Comunității de avere a unui gimnaziu românesc. Acesta ar fi urmat să schimbe „situația populației din graniță, fiind de folos poporului”, care era „inteligent” dovadă fiind carierele militare strălucite ale grănicerilor. Cererea de aprobare către stat a ridicării gimnaziului era argumentată prin egalitatea de drepturi, românii considerându-se fii „egali ai patriei”. Construirea gimnaziului este aprobată, doar că acesta urma să își desfășoare activitatea în limba maghiară. Presa politică și în special ziarul „Tribuna”, prin luările de poziție ale lui Eugen Brote, condamnă înființarea instituției privită ca un nou mijloc de deznaționalizare. Autorul articolelor precizează că, în chestiunea gimnaziului din Caransebeș problema devenise de interes național căci „este clară misiunea unui institut de cultură maghiară în mijlocul românilor”. Se pare că hotărârea înființării gimnaziului maghiar a fost impusă deoarece, în final, reprezentanții fondurilor grănicerești nu a avut altă alternativă decât acceptarea variantei guvernului. Eugen Brote atrage atenția în articolele sale că gimnaziul din Caransebeș construit cu fonduri de la grănicerii români va avea aceiași soartă cu cel din Panciova care fusese construit după desființarea Confiniului militar cu fonduri românești și sârbești dar în care, elevilor le erau interzise participarea la adunări sârbești sau românești, cântarea în biserică sau în corul sârbesc, iar dintre cei 20-25 elevi sârbi înscriși în clasa I de gimnaziu ajungeau să absolve doar 1-4 elevi. De asemenea, copiii grănicerilor, care înființaseră gimnaziul ar fi trebuit să aibă prioritate la primirea de stipendii. Cu toate acestea, între anii 1888-1906, deci în aproximativ 20 de ani au primit burse un singur român și 6 sârbi.

Concluzia articolului era că gimnaziul unguresc ar fi fost în detrimentul românismului și cuprindea în sine ideea de deznaționalizare, iar inițiativa înființării unui gimnaziu din banii Comunității de avere trebuia suspendată până la aprobarea unui eventual gimnaziu românesc. Autorul propune ca banii capitalizați anual să fie folosiți pentru a stipendia 75 de elevi români care ar fi urmat să fie trimiși la gimnaziile românești de la Brad și Brașov, iar alți 25 de elevi urmau să primească stipendii de studiu la școli de ucenici, (de măiestrie sau negoț). Fondurile rămase, fiind suficiente, puteau fi folosite pentru a acorda burse universitare pentru 6 copii de grăniceri. În acest fel capitalul financiar al Comunității de Avere ar fi rămas întreg, iar copiii ar fi învățat în gimnazii românești evitându-se deznaționalizarea lor. Din rândul românilor s-ar fi ridicat preoți, învățători, negustori și meseriași care ar fi crescut ca „adevărați fii ai culturii române”.

Anul 1907, când se discută problema înființării gimnaziilor, a unui nou institut episcopesc la Arad este însă și anul votării legii Appony care va provoca modificări ale statutului instituției școlare românești.

Statul și Biserica Erau cele Două „Forțe” care Patronau și își disputau întâietatea în opera de educație a tinerii generații la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Biserica ortodoxă română și cea greco-catolică revendicau educația morală a societății bănățene și preiau, în lupta cu statul, școlile, protejându-le sub aripa autonomiei de care dispuneau. Sunt însă departe de a le asigura acestora și independența financiară. Povara învățământului rural confesional va fi împinsă, cu toată greutatea, asupra comunităților locale. Însă, „greutatea” va fi acceptată de către acestea, căci susținerea școlilor a reprezentat o soluție viabilă de rezistență în fața politicilor maghiare de deznaționalizare, dar și de asigurare, pentru tineri, a șanselor de a accede la nivelul doi de instrucție – școlile secundare.

IV. C. CORPUL PROFESORAL

IV. C. 1. Statutul cadrelor didactice din învățământul confesional din Banat.

Înființarea Episcopiei Ortodoxe Române de la Caransebeș, în 1864 și a Episcopiei Greco-Catolice de la Lugoj, în 1853, a determinat creșterea în timp a numărului de centre școlare confesionale românești aflate sub directa coordonare și susținere a acestora. Cei mai mulți dintre elevii români ai instituțiilor de învățământ menționate nu ajung la „luminile” unei instrucții superioare ci, devin învățători, notari, funcționari mărunți, subofițeri, etc.. Deși nu este o ascensiune socială accentuată, acest efort intelectual contribuie la valul de emancipare națională generală, ce caracterizează evoluțiile modernității bănățene.

Imaginea de ansamblu este marcată de note pozitive. Coborând însă la nivelul concret al realității, așa cum ni se dezvăluie acesta din documentele și din presa vremii, descoperim nuanțe și situații particulare, ce relevă cât de dificilă și complexă a fost modernizarea învățământului în general și a mentalităților privind educația și statutul cadrului didactic în special.

Învățătorii trebuiau să fie, prin propria imagine și munca desfășurată, veritabile modele de conduită pentru comunitățile în care trăiau. Presa se străduia să promoveze o imagine ideală a învățătorului, acesta urmând să se arate iubitor față de elevi, senin, drept și să fie înzestrat cu alese trăsături morale.

Au existat și încercări de definire terminologică a noțiunilor de „dascăl și învățător”. Astfel, prin denumirea de dascăl se înțelegea „din bătrâni un om care știe orânduiala bisericii și învață pe tinerime ceva din științele elementare”, în timp ce noul termen de „învățător” se includea într-o sferă mai mare și mai respectată” .

Opera de alfabetizare și apoi de culturalizare a populației s-a făcut, la începutul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, prin intermediul categoriei profesionale a cadrelor didactice a căror muncă colectivă anonimă a rămas vie în subconștientul colectiv bănățean pentru mult timp.

Această opțiune profesională avea să fie din ce în ce mai solicitată pe întreg parcursul secolului al XIX-lea, pe măsură ce se deschideau tot mai multe școli.

Statutul învățătorilor confesionali se definea prin raportarea la criteriul de ordin moral-religios, de slujitor profesionist și de credință al societății prin școală, (normă stabilită de Biserică) și prin coordonatele trasate de codul moral nescris al societății, dar și prin raportarea la criteriile socio-profesioniste ale acestei meserii, care din punct de vedere legislativ erau stabilite prin legi și statute specifice.

Conform Statutelor școlare, personalul didactic era format din director, catihet, docent ordinar, (învățător) și docent adjunct, (sau învățător suplinitor). Denumirile variază în timp dar îndatoririle rămân în general aceleași. Capitolul al III -lea al documentului precizează statutul docentului ordinar, adică a învățătorului confesional calificat.

Erau considerați calificați doar acei învățători care au urmat cursurile unei preparandii, în mod integral, și au absolvit examenele obligatorii obținând o diplomă liberă de timbru. De asemenea erau recunoscuți învățătorii care, deși nu au frecventat cursurile unei școli pedagogice publice au absolvit cu succes examenele, atât teoretice cât și practice, tot în cadrul unui asemenea instituții publice.

Începând cu data de 30 iunie 1882, conform legii XVIII/1879, nimeni nu putea ocupa postul de învățător docent sau suplinitor dacă nu își însușise „cu succes” limba maghiară pentru a o putea preda în școala poporală.

În concluzie, învățătorii definitivi la școlile confesionale elementare puteau fi considerați doar aceia care absolviseră preparandia publică și după un an de predare în școală susțineau și examenul de calificare, obținând astfel diploma specifică, (articolul 91). În cazul în care un post devenea vacant prin moartea, strămutarea, destituirea sau prin retragerea voită a cadrului didactic, Senatul Școlar local era obligat, ca în termen de 15 zile de la vacantarea postului, să notifice oficiul protopopial de care aparținea comuna bisericească cu privire la „emonumentele” postului. Oficiul protopopial întocmea un raport pe care îl înainta Episcopiei Diecezane. Aceasta organiza un concurs pentru ocuparea catedrei. Pentru acele posturi subvenționate cu ¾ din fondurile publice Consistoriul episcopal putea numi în mod direct un învățător. În cazul în care catedra era susținută financiar de către un „patron,” Episcopia propunea trei candidaturi pentru ca unul să fie ales în termen de 4 săptămâni. Dacă postul era subvenționat exclusiv, sau în proporție de ¾ de către comuna bisericească, catedra se ocupa prin concurs. Astfel, protopopul, în ședința Senatului Școlar numea învățătorul ales cu majoritate de voturi și raporta apoi alegerea făcută oficiului episcopesc pentru ratificarea alegerii.

Învățătorul avea următoarele obligații:

să mențină disciplina școlară;

să se poarte cu respectul cuvenit și cu ascultare față de director;

să respecte membrii Senatului Școlar;

să trateze cu blândețe, iubire și dreptate elevii;

să relateze lunar, în scris, directorului despre starea învățământului arătând obstacolele ivite în desfășurarea activității sale instructiv educative;

să predea toate obiectele de învățământ prescrise de lege după manualele recomandate și aprobate oficial;

să respecte planul de învățământ;

să predea după regulile didactice, atât în cadrul școlii zilnice, cât și în cadrul școlii de repetiție;

să educe pe școlari conform regulilor pedagogiei;

să se perfecționeze continuu în științele pedagogice;

să locuiască în comuna în care își desfășoare activitatea sau nu foarte departe și aceasta cu aprobare de la autoritatea școlară cea mai înaltă, (a Episcopiei);

în cazuri de urgență, directorul îi putea acorda învățătorului până la trei zile de concediu, iar protopopul opt zile; pentru o perioadă mai mare era necesară aprobarea Sinodului Episcopal;

învățătorul putea fi ales ca reprezentat dietal, comitatens, comunal și bisericesc, el neputând îndeplini, însă, o altă funcție publică;

dacă învățătorii erau chemați în serviciul militar de opt săptămâni în armata de linie sau ca apărători ai patriei erau considerați a fi în concediu;

învățătorul nu putea să se căsătorească înainte de a cere și a dobândi binecuvântarea Episcopiei.

Capitolul al IV-lea din Statutele Școlare reglementează statutul învățătorilor suplinitori. Astfel se precizează că un învățător nu poate instrui mai mult de maxim 80 de prunci. De aceea, în comunele bisericești mai mari, Senatele Școlare erau obligate să angajeze un învățător secundar care să activeze într-o sală de învățământ cu școlarii începători. Dacă resursele financiare ale școlii permiteau și acesta putea fi angajat ca învățător definitiv. În caz contrar, avea statut de suplinitor iar postul său nu era considerat definitiv. Tot suplinitori pe termen limitat erau considerați și cei care suplineau învățătorii, (cadrele didactice), aflați în concediu, suspendați, bolnavi, foarte bătrâni și fără drept de pensionare sau chemați în armată sau în timp de război. În aceeași situație era și cel care ocupa un post vacant dar nu poseda diplomele necesare. În aceeași categorie erau incluși și preoții care înlocuiau pe perioade scurte absența învățătorului de la post. În acest caz învățătorul titular trebuia să remunereze, din salariul său propriu, suplinitorul, excepție făcând cazul mobilizării în armată când remunerarea se făcea în mod separat.

Învățătorul suplinitor era subordonat celui titular și considerat adjunctul acestuia. În cazul lipsei de la post a învățătorului ordinar, suplinitorul purta responsabilitatea pentru buna desfășurarea a activităților de învățământ. Aceste statute se aplicau și în școlile elementare pentru fetițe.

De asemenea, nu exista nici o lege în vigoare care să oblige Senatele Școlare să ceară de la guvern aprobarea regulamentelor alcătuite pe baza Statutelor organice și a legislației existente și aflată în vigoare. Nu se supunea aprobării Ministerului nici organizarea examenelor sau planul de învățământ. Acestea trebuiau însă să fie comunicate inspectorului regesc, conform legii XXVIII/1876, articolul 5 litera a. În cazul preparandiilor, inspectorul era dator să fie prezent la examenele de calificare și să se convingă dacă candidații cunoșteau suficient de bine limba maghiară astfel încât să fie capabili să predea limba maghiară în școli. Era interzisă verificarea candidaților în limba maghiară la alte obiecte de studiu precum istoria, geografia, matematica, etc., căci ar fi contravenit cu autonomia școlară și bisericească. Acest fapt era reglementat de Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe care, la articolul 175, preciza că „limba oficială în toate trebile bisericești, școlare și fundaționale, atât înăuntrul, cât și în afara este cea română”. Datorită acestor mențiuni legislative, în anul 1903, când Ministerul cere ca atestatele de calificare să fie emise în limba maghiară ia naștere un veritabil „război” birocratic între instituțiile episcopale și Minister. În cele din urmă se va ajunge la un compromis, atestatele fiind completate bilingv.

Legea învățământului din 1907 aduce, pe lângă importante și cunoscute modificări în cadrul sistemului de învățământ în ceea ce privește salarizarea, și schimbări în statutul cadrelor didactice, care devin acum funcționari publici, obligați să presteze un jurământ la investitură și să își desfășoare activitatea conform acestuia.

În articolul 32 era redactat textul jurământului:

„Eu, N. N., învățător cumsecade, jur pe Dumnezeul cel Viu, că mă voi comporta neînclinat și cu fidelitate nezdruncinată față de Majestatea Sa Regele meu apostolic, de patria maghiară și constituția acesteia și că mă voi ține de legile sancționate, obiceiurile legitime, dispozițiile legiferate ale autorităților de stat și totodată de obligațiile cuvenite cu funcția mea de învățător pe care întotdeauna le voi îndeplini conștiincios, devotat și exact iar pe tineretul maghiar încredințat mie îl voi educa într-u iubirea patriei maghiare.

Așa să mă ajute Dumnezeu!”

În sensul respectării acestui articol, Episcopul Nicolae Popea emite un circular, la 6 iulie 1907, în care se cere tuturor învățătoarelor și învățătorilor care beneficiază de ajutor de la stat să presteze înaintea protopretorului cercual jurământul obligatoriu. De asemenea, episcopul cerea protopopilor să întocmească o statistică a acestor cadre didactice, pentru a avea o imagine exactă a numărului celor care trebuiau să se supună noilor rigori ale legii. Faptul impunea modificarea fundamentală a statutului cadrelor didactice.

În calitatea sa de funcționar, dar mai ales pentru că era implicat activ în toate activitățile comunităților locale, învățătorul cunoștea bine și realitățile socio-demografice ale satului bănățean. De aceea dascălii erau numiți și „inspectori de numărare” în cadrul acțiunii de efectuare a recensământului populației, din 10 în 10 ani.

Statutul social al învățătorilor era într-o măsură sesizabilă influențat și de modalitatea lor de salarizare. Drepturile bănești le erau plătite de către comunitatea locală în mijlocul căreia activau. Uneori aceștia erau desconsiderați, iar școala era privită ca o „greutate” financiară. Învățătorii erau și ei oameni, supuși mentalității și obiceiurilor vremii, și nu toți se ridicau la nivelul intelectual cerut de postul ocupat sau la criteriile de performanță ale înaltei meniri pentru care erau pregătiți în preparandii. Acolo unde progresele la învățătură ale elevilor stagnau sau regresau se făcea simțită și o lipsă a sentimentului de „dragoste de școală” a sătenilor. Esențială era nu doar predarea scris-cititului elevilor ci și deșteptarea în sânul comunităților a dragostei de carte, asociată cu dezvoltarea culturală. Era acuzată, de către presă, deseori, o stare de fapt: elevii erau pregătiți doar pentru susținerea examenelor în fața protopopului, după terminarea școlii ei uitând să mai citească sau să mai aibă alte activități culturale devenind în timp „analfabeți” .

Trebuie afirmat însă că, acolo unde persoana învățătorului era preocupată de progresul învățăturii elevilor săi și era însuflețit de spiritul de apostol al culturii române, aceste situații se transformau, iar statutul dascălului în cadrul comunității devenea unul privilegiat căci el era cel care îndrepta noua generație „către lumină” .

Persoana învățătorului era „călăuza copilăriei, cel dintâi dintre părinți care descoperă și dezvoltă calitățile abia născute ale sufletului copiilor de la țară”. Pentru ca să-și poată îndeplini această menire el trebuia să fie un element de moralitate superioară, fiind înzestrat și cu un înalt simț al răspunderii misiunii sale. Acest portret moral, ideal, era promovat de autoritățile bisericești, de Reuniunile și conferințele învățătorilor și de către presă, la începutul fiecărui an școlar sau cu prilejul inaugurării, prin sfințire, a unei construcții școlare. Un astfel de discurs ține și episcopul Miron Cristea, invitat la deschiderea oficială a școlii confesionale românești din Lugoj. În discursul său acesta vorbește despre menirea învățătorilor a căror grea sarcină era de a educa micile odrasle, care zi de zi își luminau sufletul la razele muncii dascălilor. Obiectivul fundamental al școlii poporale era acela de a crește oameni de omenie, care la rândul lor, ajungeau să se formeze doar dacă învățătorii le vor vorbi copiilor, la cursuri, din inimă. În continuare episcopul cita din Eminescu care spunea că „omul numai în limba sa își pricepe pe deplin inima” făcând referire desigur la importanța existenței învățământului în limba română.

Desigur că, între discursurile însuflețitoare și realitatea prozaică a satelor românești, statutul învățătorilor confesionali se situa diferențiat și particularizat. Imaginea este surprinsă realist de către ziarul Renașterea din anul 1906 în articolul „La începutul anului școlar”. Vorbind despre admiterea la Preparandia din Caransebeș, autorul articolului descrie pe învățăceii – viitorii dascăli ca pe niște tineri însuflețiți de idealuri înalte și învățături frumoase care, cu toată însuflețirea, doreau să contribuie la ridicarea neamului. La fel de admirabile și sublime erau și învățăturile pe care aceștia le vor primi de la înălțimea catedrei în preparandie. Articolul continuă însă cu descrierea primului impact pe care un absolvent îl avea în momentul primirii dreptului de a preda într-o comunitate și va simți direct diferența dintre învățăturile frumoase și aplicarea acestora în practică.

Deși învățătorul e considerat „îndreptătorul poporului către lumină” el este supus veleităților și capriciilor, atât a autorităților bisericești cât și a inspectorilor regești. Mai mult, el se afla sub controlul vicenotarilor, în cazul în care, în cadrul campaniilor electorale, ar fi susținut candidatul român al P. N. R-ului. Controlul dublu al învățământului primar, uneori făcut cu prea mare zel din partea statului, a contribuit de multe ori la descurajarea dascălului în acțiunile sale didactice.

Existau și cazuri în care grija consistoriilor pentru comunitate se manifesta mai mult în ceea ce privește edificarea unei Biserici noi, neglijându-se în același timp Școala locală. Un astfel de exemplu este relatat de presă cu privire la satul Rugi aflat la o oră depărtare de Caransebeș, unde fusese inaugurată o clădire de cult la ridicarea căreia populația contribuise cu suma de 36.000 de coroane, în timp ce școala funcționa sporadic într-un grajd cedat benevol de un cetățean. În timpul iernii cursurile se sistau datorită inconfortului termic.

Un statut deosebit l-au avut învățătorii care funcționaseră în școlile confesionale ale fostul Confiniu Militar acum desființat. Dascălii au fost transferați și puși la dispoziția protopretorilor din comitate, deși unii dintre ei aveau între 6-18 ani vechime și se stabilise cu familiile în localitățile în care predau, Ei erau acum siliți să se mute. În aceste comune, din fosta graniță, existau în unele localități, între 200-300 de copii obligați să frecventeze școala la care preda un singur învățător. Această situație devenise posibilă deoarece a fost interzisă construirea de noi școli confesionale în graniță, cu toate că exista un fond bănesc școlar foarte mare, de 101.000 coroane administrat de magistratul din Caransebeș. Statutul acestor școli și implicit al cadrelor didactice care le deserveau a fost reglementat definitiv în anul 1915.

Componenta esențială a ’’inteligenței ’’bănățene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, având un statut socio-politic distinct, învățătorii români, alături de preoți au format majoritatea intelectualității din Banat. Ei se implicau activ în toate aspectele vieții comunităților rurale bănățene. Deși realitățile nu erau întotdeauna cele mai fericite pentru statutul și poziția socială a dascălilor, aceștia au continuat să își exercite cu dăruire meseria de „apostoli” ai neamului.

De calitatea actului de învățământ desfășurat în școli, ca și de dobândirea experienței didactice se leagă și întocmirea „coalelor de clasificațiune”. Aceste erau în fapt, liste cu calificative anuale acordate învățătorilor în funcție de progresele înregistrate de elevi la examenele de sfârșit de an școlar. Aceste calificative variau de la „îndestulătoriu” la „foarte bun” și se constituiau într-o veritabilă „carte de vizită” a calității actului de educație desfășurat de respectivii dascăli la nivelul comunităților locale.

În Rapoartele generale înaintate Consistoriului Diecezan, de către fiecare protopresbiterat în parte, la sfârșitul fiecărui an școlar, un capitol aparte îl reprezenta „statutul învățătoresc și rezultatul învățământului”, unde erau precizați nominal toți învățătorii și calificativele obținute de aceștia.

Exemplificăm cu rezultatele examinării finale obținute la sfârșitul anului școlar 1910/1911 în protopopiatul Făgetului:

examen „foarte bun” învățătorii:

Trifon Ardelean din Surducul Mic

Vasilie Brașovan din Fârdea

Ioan I. Caba din Curte

George Drăgoi din Bujor

Traian Mihailoviciu din Sintești

Sebastian Olariu din Igarfalva

Dimitrie Stepanescu din Jupani

examen „bun” învățătorii :

Ioan Alexandrescu din Breazova

Adrian Ardelean din Cliciova

Aureliu Arone din Brănești

Coriolan Belgea din Cliciova

Inocențiu Bogdan din Făget

Dimitrie Bugariu din Bichigi

Romul Furdui din Zolt

Pavel C. Iacob din Făget

Ioan Petrescu din Băsești

Ioan Stefanoviciu din Bodofalva

Ioan Șărăngău don Tomești

Ioan Târfăloagă din Temerești

Ioan Toma din Sudriaș

Sofia Zarva din Botinești

c. examen „suficient” învățătorii:

Aureliu Anghel din Coșava

Azarie Circo din Dragșinești-Mutnic

Emil Damșa din Hăuzești

Ioan David din Susani

Petru Domil din Nemeșești

Ioan Gander din Rumânești-Goizești

Ioan Ieva din Coștei

Ioan Neagu din Gladna Germană

Nicolae Popoviciu din Brătești

Cornelia Radu din Poieni

Iosif Stancu din Gladna Română

Mihaiu Suru din Fărășești

Filimon Titel din Curte

Simion Vornic din Bucovăț

d. examen „nesuficient”: Avram Stepanescu din Jurești-Botești

e. neexaminați: învățătorii: Simeon Ionașiu din Margine, (școala fiind închisă de autorități).

În comunele: Bârna, Crivina, Drinova, Homoșdia, Coșavița, Jupânești-Băloșești, Luncani, Petroasa, Pogănești, Povârgina, Sărăzani, Săceni nu s-au organizat examene deoarece școlile nu aveau învățători.

Rezultatele pozitive înregistrate de cadrele didactice pe parcursul unui an școlar nu rămâneau doar la nivelul de arhivă al Episcopiilor. Pentru a promova imaginea dascălilor în rândul comunităților, în mijlocul cărora aceștia își desfășurau munca educativă, aceste calificative, ca și prezența și activitatea susținută „cu semne de laudă” în cadrul Conferințelor învățătorești erau aduse la cunoștința comitetelor parohiale și a tuturor celorlalți învățători din acel protopopiat. În acest sens, periodic, circularele școlare conțin numele învățătorilor, localitatea unde aceștia predau elevilor și calificativele obținute. Datele se regăsesc și în rapoarte întocmite de comisarii Conferințelor învățătorești.

Legăturile dintre comunitatea locală și învățători presupunea existența unor puncte comune, în care destinele acestora se intersectau: salariul era obținut și completat din taxa de cult plătită de săteni, iar „materialul uman” cu care lucrau dascălii erau de fapt, copiii acestora. De altfel, punțile de legătură se consolidau în timp și prin activitățile extrașcolare care aveau un vast spectru de acoperire: de la munca câmpului până la alcătuirea corurilor școlare. Tactul pedagogic trebuia îmbinat cu calitățile umane de bun psiholog, de moralitate și credință, de priceput gospodar și mai ales de cunoscător al realităților sociale. Toate aceste însușiri caracteriale și calități umane erau esențiale personalității unui învățător deoarece, „activitatea unui docent nu trebuie să se restrângă numai între păreții școalei, ci aceea trebuie să se extindă asupra tuturor cunoștințelor recerute de progresul în cultură al unui popor…”.

IV. C. 2. Evoluția structurii corpului didactic

Progresele Instrucției și Educației, multiplicarea mijloacelor de comunicare ale elitei cu societatea, au lărgit adeziunea categoriilor populare la ideea națională difuzată pe verticala societății printr-un sistem de instituții culturale, bisericești, economice sau profesionale. Pentru comunitățile rurale aceste instituții au fost Școala și Biserica. Biserica a reușit să susțină un segment al învățământului elementar cu sprijinul nemijlocit al comunităților locale.

În cartea sa „Causa limbilor și a naționalităților” Vincențiu Babeș face o pledoarie pentru individualitatea națională în numele idealului suprem al civilizației și umanității pe care o vedea atinsă numai prin intermediul națiunii și al culturilor naționale. Argumentația sa se concentra cu precădere asupra dreptului națiunilor la folosirea limbilor naționale. Individualizarea prin limbă era conformă cu spiritul timpului modern. Astfel se demonstra că civilizația și progresul puteau fi atinse doar prin instrucție și cultură, condiționate de principiul că „învățătura, cultura popoarelor nu se poate face decât în limba proprie națională” . Locul nașterii, familia, limba maternă și „neamul” se înscriu, în conștiința civică a populațiilor, ca elemente de aparteneță și înrădăcinare. Sfârșitul consensurilor simbolice sau religioase, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, dificultatea de a inventa, pe un teren „laic,” valori de universalitate determină, la nivelul societății, o „explozie” a identităților, în cultură, școală și limbaj. Scriitura și știința de carte devin, într-o dimensiune nouă, o formă de rezistență activă a intelighenției, răzvrătirea supremă împotriva stăpânirii. Discursurile acesteia sunt traversate de afecte, de un lirism intenționat, pentru a determina „vibrarea” auditoriului sau a cititorilor cu autorul.

La întretăierea dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, în Banatul istoric, se înregistrează o creștere a potențialului numeric al intelectualității românești și a influenței sale în rândul societății în general și a comunităților rurale mici și mijlocii în special. Iluminismul devine, o realitate interioară a spiritului românesc, principalul recurs ideologic al spiritelor înaintate, contribuind la crearea unei teorii coerente a școlarizării. Odată cu înmulțirea periodicelor de limbă română limbajul social-politic, militant, al intelighenției se înscrie definitiv pe calea modernizării. Tranziția clerului spre activitățile laice, în primul rând spre învățământ, marele număr al cadrelor didactice educate și formate de cler, caracterul tradiționalist al metodelor pedagogice uzitate în școli, dă o notă de mesianism statutului de învățător și făcea din discursul public al acestei „clase” profesionale un excelent mijloc de comunicare. Imaginea de ansamblu, teoretică, este marcată de note pozitive. Coborând însă la nivelul concret al realității, așa cum ni se dezvăluie acesta din documentele și din presa vremii, descoperim nuanțe și situații particulare, ce relevă cât de dificilă și complexă a fost modernizarea învățământului în general și a mentalităților privind educația și statului cadrului didactic în special.

Principalul obstacol ce se ridica în fața învățământului confesional român rural era condiția materială precară a unor comunități locale, nevoite să susțină din resursele financiare proprii desfășurarea actului educațional cu tot ce implica acest aspect: ridicarea și întreținerea clădirii școli, baza materială a acesteia, salariul dascălului, etc.

În comitatele Caraș-Severin și Timiș personalul didactic funcționa în următoarele tipuri de instituții școlare de stat sau confesionale: grădinițe, orfelinate, școli primare zilnice, școli de repetiție, școli de ucenici, școli civile și institute pedagogice, școli poporale superioare.

Tabel 33. Structura școlară și numărul cadrelor didactice din comitatele Caraș-Severin și Timiș în anul școlar 1907/1908.

Marea majoritate a personalului didactic era încadrat în școlile primare zilnice. Încadrarea pentru școlile de repetiție nu se făcea separat, (decât în cazul școlilor de repetiție cu specializare), aceeași învățători susținând și cursurile pentru elevii de 12-15 ani din școală. De aceea ei nu se regăsesc menționați de această statistică. În Comitatul Caraș Severin, în anul școlar 1907/1908, doar 86 de cadre didactice funcționau în alte tipuri de instituții de învățământ, ceea ce reprezenta un procent de 12,5% din totalul general. În comitatul Timișului, în aceeași situație, erau doar 83 de educatoare și profesori, (reprezentând un procent de 9,85% ). Raportul este diferit în cazul orașelor: în Timișoara personalului didactic încadrat în școlile primare zilnice reprezenta un procent de 55,23% din totalul cadrelor didactice, iar în Vârșeț acesta era de 67,69%.

Deoarece învățământul bănățean era clar dominat de școala primară zilnică prezentăm în continuare numărul cadrelor didactice și modul de distribuție al personalului didactic în cadrul rețelei școlare din învățământul primar existent în Banatul istoric la începutul secolului XX.

Tabel 34. Distribuția numerică a corpului profesoral în cadrul rețelei școlare a învățământului primar în anul școlar 1907/1908.

Dacă în cadrul comitatelor raportul cadre didactice/școli primare zilnice era aproximativ de ½, (doi învățători la o școală), în cazul orașelor raportul este mult mai bun: 4,6 cadre didactice la o școală în orașul Timișoara și 8,8 învățători la o școală în Vârșeț.

Personalul didactic era format în Institute Pedagogice care funcționau fie pentru băieți, fie pentru fete, accentul punându-se pe pregătirea de învățători. Din acest motiv, din cele 602 cadre didactice din comitatul Caraș-Severin, doar 98 erau femei, restul de 504 fiind bărbați. În comitatul Timiș, funcționau 520 de cadre didactice bărbați, față de 180 de femei. În orașul Timișoara, unde existau două instituții pedagogice pentru învățătoare și educatoarele din școlile de stat, proporția indică o egalitate aproape perfectă: 47 de cadre didactice femei și 48 de cadre didactice bărbați. Și celelalte orașe păstrează aproximativ aceleași proporții, în mare parte și datorită complexității rețelei școlare de aici, care includea mai multe tipuri de școli, inclusiv grădinițe și orfelinate, unde personalul didactic era exclusiv feminin. În Vârșeț practicau meseria de dascăli 19 femei și 25 de bărbați, iar în Panciova 17 femei și 22 de bărbați. În comitate însă, unde existau în această perioadă, doar școli primare confesionale sau comunale și datorită preponderenței unei populații vorbitoare de limbă maternă română, profesează în marea lor majoritate bărbații. Aceștia aveau formația profesională necesară pentru respectivele școli, fiind absolvenți ai preparandiilor românești de la Caransebeș și de la Arad.

Dezvoltarea rețelei școlare va duce, de altfel, și la o sporire numerică a personalului didactic în primul deceniu al secolului XX. Deoarece sistemul instituțional era dominat de școlile confesionale în limba maternă a celor ce o finanțau, este revelatoare pentru analiza structurii corpului didactic din perioadă distribuția și evoluția conform limbii materne a cadrelor didactice.

Tabel 35. Evoluția corpului didactic din comitatele Caraș-Severin și Timiș între anii 1900-1910 după limba maternă:

Datele statistice impun observații cu privire la distribuția personalului didactic după limba maternă. Astfel, se constată faptul că, la începutul secolului XX numărul învățătoarelor și al educatoarelor era de aproximativ 67 în comitatul Caraș-Severin și de 33 în comitatul Timiș, (100 în total). În doar 10 ani numărul acestora crește până la 183 în comitatul Caraș-Severin și la 192 în Timiș, (375 în total). În procente, cifrele ar reprezenta o creștere de 375% a personalului feminin din sistemul de învățământ bănățean la începutul secolului XX. Tot o evoluție ascendentă se înregistrează și în rândul învățătorilor de limbă maternă maghiară. Numărul acestora crește cu 54 în comitatul Caraș-Severin și cu 99 în comitatul Timiș. Aspectul indică nu doar o simplă sporire numerică, (deoarece concomitent, în comitatul Timiș scade numărul personalului didactic german cu 24 și cel român cu 4). Aceasta este de fapt consecința firească a aplicării noii legi școlare din anul 1907. Legea Apponyi, va duce la transformarea unor școli confesionale cu limba de predare română, germana, sârba, etc. în școli de stat, cu limba de predare maghiara, ceea ce va avea ca efect inevitabil și la o creștere a necesarului de cadre didactice vorbitoare de limbă maghiară. În comitatul Caraș-Severin, deși nu se înregistrează scăderi ale numărului de învățători români, există o perioadă de stagnare, vizibilă de altfel și în cazul germanilor sau sârbilor. Creșterile mici, (de 29 de învățători români în 10 ani în tot comitatul), indică doar înființarea de noi clase sau o creștere a populației școlare din câteva localități. Nu există date care să susțină teza înființării de noi școli. Aceasta se întâmplă în ciuda faptului că, anual, de pe băncile Institutului Pedagogic de învățători din Caransebeș ieșeau câte o promoție de cel puțin 25 de absolvenți.

Preparandiile și Institutele Pedagogice funcționau cu una sau două clase care existau în paralel. Institutul din Caransebeș avea și o secție de teologie. După înființarea Episcopiei Caransebeșului sub oblăduirea episcopului Ioan Popasu, s-au creat condiții propice înființării Preparandiei din Caransebeș. Acesta și-a început activitatea la 13 septembrie 1876 cu patru clase civile. Deși la Institutul Pedagogic se puteau înscrie absolvenți ai gimnaziului inferior sau ai școlii reale, în mod obișnuit la preparandie se înscriau doar absolvenți de școală elementară.

Deși, din punct de vedere administrativ – teritorial Preparandia din Arad aparținea de Comitatul Arad, această instituție a fost foarte importantă pentru pregătirea învățătorilor confesionali din Banat. Institutul Pedagogic din Arad își începe activitatea la 3/15noiembrie 1812, iar primul director al școlii a fost Dimitrie Țichindeal.

Tabel 36. Evoluția numerică a cadrelor didactice și elevilor din cadrul școlilor pedagogice din Caransebeș și Timișoara între anii 1904-1908.

Deși nevoia de absolvenți de preparandii era foarte mare, se constată o scădere dramatică a numărului de elevi școlarizați în Institutul Pedagogic din Caransebeș, în special după aplicarea prevederilor legii Apponyi. Faptul demonstrează ideea că nici profesia de învățător nu mai era atractivă pentru tinerii de limba maternă română, în condițiile extinderii predării în maghiară – limbă pe care elevii români nu o stăpâneau suficient de bine pentru a o și preda.

Conform Anuarului Institutului Teologic și Pedagogic românesc greco-ortodox al diecezei Caransebeșului, pentru anul școlar 1910-1911, la secțiunea pedagogică s-au înscris: la cursul I, 9 elevi, la cursul al II-lea 5 elevi, la cursul al III-lea 7 elevi, iar la cursul al IV-lea 5 elevi. Rezulta astfel un total de 26 de elevi. În anul școlar 1912/1913 au fost promovați un număr total de doar 25 de elevi.

Tabel 37. Statistica elevilor înscriși și absolvenți la cursurile anilor I-IV la preparandiile din Caransebeș și Arad între anii 1899-1914.

Evoluția descendentă a numărului de elevi înscriși și promovați în cele două preparandii portretizează o realitate generată de aplicării legii Apponyi din 1907. Dacă în cazul Preparandiei din Arad numărul elevilor înscriși după anul 1910 se înjumătățește față de începutul secolului XX, în cazul Preparandiei din Caransebeș scăderea este și mai drastică, înregistrându-se o reducere de 3-4 ori a numărului elevilor.

IV. C. 3. Pregătirea profesională

C.3.a. Admiterea și cursurile preparandiale

Progresul Învățământului Confesional Românesc Bănățean va fi legat de procesul de formare intelectuală, profesională, de specialitate, a unui număr mare de învățători. Procesul demarează la sfârșitul secolului al XIX-lea și ia amploare în primii ani ai secolului XX, în special până în anul 1907, când acest demers este mult încetinit.

Admiterea la cursul I la Institutul Pedagogic era permisă pentru tinerii care absolviseră cel puțin 4 clase gimnaziale reale ori civile și aveau peste 14 ani, dar nu mai mult de 18. Cererea de examinare trebuia să fie însoțită de următoarele documente în original: extrasul de botez, „testimoniile” din clasele medii terminale și de declarațiile părinților că își vor susține financiar copii în școală. Se mai solicita și un atestat medical care să dovedească starea de sănătate „trupească și sufletească” a candidatului.

Fetele se puteau înscrie la Institutele Preparandiale românești doar ca privatiste.

Înscrierea era 22 de coroane, plătită direcțiunii Institutului Pedagogic, la care se adăugau 20 de coroane care se achitau pentru internat. Taxa de școlarizare era de 16 coroane, iar cei scutiți de „didactru” erau doar cei care au terminat cu succes cel puțin un curs la acest institut și dovedeau cu atestat de sărăcie, (pauperitate), că sunt lipsiți de orice mijloace financiare. De exemplu, la admiterea în Preparandia Caransebeșului din septembrie 1913, din cei 27 de elevi înscriși, 10 au cerut scutirea de didactru. Alături de această taxă, obligatorie, candidații mai plăteau câte 2 coroane care se vărsau în fondul de ajutorare Nicolae Popea. Această sumă era obligatorie și în cazul celor scutiți de taxă. Înscrierile se făceau în perioada 1-3 septembrie, în cursul I fiind admiși aproximativ 10 elevi. Deoarece numărul candidaților la examenul de admitere a scăzut drastic, Episcopia Caransebeșului a început, prin intermediul circularelor școlare, dar și al presei, să încerce să atragă tineri și tinere către profesiunea de dascăl. Îndemnurile de înscriere s-au făcut și prin mijlocirea protopopilor și a preoților din sate. Toate aceste acțiuni au avut ca rezultat o creștere a numărului de elevi. Pentru admitere, înștiințarea perioadei de depunere a cererilor era anunțată cu un an înainte, în Anuarul Institutului Pedagogic din Arad sau din Caransebeș publicat de direcțiunea preparandiilor, dar și prin articole în presă. Pentru învățătorii confesionali greco-catolici din părțile bănățene principalul centru de pregătire și formare profesională era reprezentat de Preparandia din Oradea.

Din circularul numărul 4155/1914, trimis către oficiile protopopești și parohiale, se remarcă mulțumirea Consistoriului din Caransebeș cu privire la rezultatele pozitive ale acestei acțiuni de promovare. Numărul elevilor înscriși în cursul I a crescut pentru acel an, iar numărul tinerilor care urmau să se înscrie, primind în același timp ajutor financiar, s-a mărit și el. În circular era adăugată o informație care atrage atenția, dar care, privită din perspectivă legislativă, nu era realistă: „înaltul guvern a promis a introduce limba română în școalele primare de stat ori comunale cercetate de elevi români. Deci candidații de învățători cari vor absolva la noi și astfel vor cunoaște limba română ar avea terenul cel mai larg de a fi aplicați la orice școale primare din țară” .

Promisiunea din circular pare să indice mai degrabă o conștientizare, la nivelul Episcopiei, a faptului că, motivul pentru care cursurile Preparandiei deveniseră neatractive tinerilor era necunoașterii limbii maghiare, care făcea inaccesibilă o carieră didactică de succes în condițiile modificărilor legislative. În anul 1915, în condițiile în care românii din dubla monarhie contribuiau la susținerea efortului de război, vor intra în vigoare noi măsuri legislative, mai permisive, în privința folosirii limbii române în școlile primare. Cu toate acestea, studiind planul de împărțire a materiei din cadrul Preparandiei, rezulta că, în afară de pedagogie, căreia îi erau alocate 13 ore pe săptămână, limba maghiară ocupa locul al doilea la numărul orelor de studiu, cu 11 ore pe săptămână. Limba română era studiată în 9 ore, altor științe le erau alocate în medie 4-5 ore pe săptămână, (fizica 4 ore, aritmetica 7, muzica vocală și instrumentală 9, tipicul și cântarea bisericească 10 ore, desenul 2 ore, caligrafia 1 oră, religia 3 ore, limba germană 4 ore, economia 4 ore, istoria naturală 6 ore) .

Materia de studiu era sistematizată pentru cei patru ani astfel: în anul I se studia religia, pedagogia, limba română, limba maghiară, caligrafia, desenul și gimnastica; în anul II se adăugau limba germană, aritmetica, geometria, geografia, istoria universală, istoria naturală, economia, igiena, tipicul, cântarea bisericească și muzica; în anul al III-lea, în cadrul studierii pedagogiei se introducea și didactica și metodica, iar în anul al IV-lea se adăuga studiul constituției patriei și fizica. La sfârșitul fiecărui an școlar se dădea examen pentru absolvirea cursurilor.

Pentru o mai bună evidențiere a cursurilor predate în Institutele Pedagogice precum și a împărțirii orelor de curs, pentru cei 4 ani, vom exemplifica cu Anexa nr.1 – Orarul preparandiei din Caransebeș – an școlar 1902/1903.

Anul școlar începea printr-o ceremonie religioasă la care participau membrii corpului profesoral și elevii Institutului. Directorul și episcopul adresau elevilor câteva cuvinte de încurajare și urări de succes în debutul noului an școlar și se citeau tinerilor preparanzi legea școlară. (Vezi Anexa nr.2: materiile de studiu și temele pe care elevii le învățau în preparandii conform Anuarul Institutului Pedagogic din Caransebeș în anul școlar 1910-1911 – împărțite pe ani, tematică și noțiuni) .

Manualele după care învățau elevii de la preparandii erau numeroase. Pentru fiecare materie și an, în parte, circulau mai multe cărți școlare care aveau aprobarea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Deși obiectele de studiu și numărul orelor alocat acestora erau, la începutul secolului XX, reglementate prin lege nu același lucru putem spune și despre manualele care erau folosite în școli. Faptul că orice cadru didactic putea elabora carte școlară, (conform programei de studiu), ducea la o mărire a titlurilor de manuale folosite în procesul de învățământ. Aceste cărți didactice, după ce treceau de fazele birocratice ale aprobărilor erau tipărite și putea fi cumpărate și folosite în școli.

Conform dispozițiilor date de Mitropolia de la Sibiu, direcțiunile Institutelor Pedagogice din Caransebeș și din Arad întocmeau anual, pentru a selecta din multitudinea de titluri pe cele mai valoroase, o listă de manuale acceptate pentru a fi folosite în preparandii.

La cursuri elevii erau primiți doar dacă își cumpăraseră titlurile specificate în lista publicată de Tipografia diecezană, de unde primeau o chitanță care dovedea cumpărarea lor. Elevii nu aveau voie să folosească cărți vechi, editate în alt an, sau cumpărate de altcineva. Problema devine și mai importantă în jurul anului 1913 când Astra se implică, în colaborare cu Mitropolia, în identificarea manualelor necorespunzătoare folosite în școli. Acestea erau utilizate din cauza lipsei fondurilor necesare cumpărării altora mai moderne și corespunzătoare cerințelor pedagogiei moderne. Concluzia studiului a fost că: „circulau o mulțime de manuale atât românești cât și ungurești pentru aceeași materie și în aceeași categorie de școală” .

Realitatea demonstrează veridicitatea acestor observații Exemplificăm cu manualele folosite în anul 1913 în Institutele Pedagogice din Arad și Caransebeș.

Tabel 38. Listele comparative al manualelor corespunzătoare obiectelor de studiu în Preparandiile din Caransebeș și Arad în anul 1913.

Din această situație comparativă se observă că în Institutele Pedagogice, manualele erau diferite pentru predarea aceluiași curs din același an, iar uneori întreaga materie de studiu era schimbată datorită lipsei cărților școlare. Totodată, nici numărul de materii predat și împărțirea lor pe ani de studiu nu era identică în cele două institute.

Concluzia raportului întocmit și înaintat Astrei sublinia că era imperios necesară colaborarea profesorilor de aceeași specialitate pentru stabilirea unei unități de opinii și de acțiune în folosirea manualelor.

O altă problemă era acea a traducerii textelor în românește, din maghiară sau germană. Exista opinia că a fi fost mai bine dacă profesorii români ar fi elaborat ei înșiși manuale școlare originale sau ar fi prelucrat, după traducere, manualele străine, pentru a le armoniza cu programa specifică preparandiilor. În acest sens s-a propus înființarea unui fond din care să se subvenționeze această muncă, precum și tipărirea cărților. De asemenea, se remarcă faptul că manualele pentru religie și limba română nu erau corespunzătoare, nici după criteriul limbii în care erau scrise, dar nici din punct de vedere al metodelor pedagogice după care erau elaborate. Aceeași problemă era evidentă și în cazul manualelor de istorie și a literaturii române. Manualele de limba maghiară erau doar copiate după cele din Ungaria și erau considerate a fi prea grele pentru elevii vorbitori de limbă maternă română. Lipseau dicționarele, indispensabile învățării limbilor străine, dar și a limbilor clasice, greaca și latina, (care se studiau la preparandiile din Transilvania). Această situație rămâne nerezolvată, cu toată bunăvoința Astrei, deoarece izbucnirea războiului va anula încercările de modernizare ale planului de învățământ și ale manualelor școlare, în primul rând datorită lipsei fondurilor necesare finalizării pozitive a acestui demers.

Programul examenelor de curs, ale anilor I-III, era făcut public prin presă. Examenele anului IV, fiind cele mai importante, de calificațiune, aveau o programare separată. (Vezi Anexa nr. 3 – Programa examenelor de curs de la Institutul Pedagogic diecesan greco – ortodox român din Caransebeș din finalul anului școlar 1903/1904) .

Fiecare an școlar se încheia, după examinare, cu acordarea pentru elevi a unui „testimoniu de pedagogie”, (foaie matricolă), în care erau trecute datele personale ale acestora și calificativele obținute la examenele de finale. Dacă rezultatele obținute de elev erau bune, acesta era declarat admis în anul de studiu următor. În cazul în care evaluările nu erau satisfăcătoare, elevul era „îndrumat” la susținerea examenelor de corijență.

Într-o astfel de situație se găsește și elevul Isaia Ștefaniga, (care nu era cel mai „eminent” absolvent al Preparandiei din Caransebeș). Acesta se vede nevoit să susțină acest tip de examene pentru a putea promova anul II de studiu. (Vezi Anexa nr. 4 – Testimoniu de pedagogie) . Examenele erau supravegheate de comisari consistoriali, de obicei numiți dintre intelectualii cunoscuți ai comitatului. Închiderea sesiunii de verificare se făcea printr-un discurs ținut elevilor de către un profesor, sau chiar de către directorul instituției. În anul 1912 este numit în această funcție, de comisar școlar, Valeriu Braniște pentru secția pedagogică a Institutului din Caransebeș și arhimandritul Filaret Musta pentru secția teologică. În același an profesorul director Dimitrie Cioloca le vorbește elevilor despre misiunea importantă a învățătorilor pe care aceștia urmau să o îndeplinească din mijlocul poporului. Se reamintea tinerilor preparanzi că noțiunile de românism și ortodoxism erau strâns legate, învățământul românesc fiind ortodox prin însuși spiritul său. Acesta era „duhul” pe care învățătorii trebuiau să și-l însușească pentru a-și putea îndeplini menirea. Educația era definită ca o operă grandioasă, prin care dascălii puteau să își câștige un titlu de glorie în cartea istoriei neamului. Bazele educației, puse în familie, erau temelia pe care învățătorul zidea caracterul și voința oamenilor. Totodată elevii erau sfătuiți să repete cele însușite, pentru ca astfel să aibă cunoștințe trainice la toate obiectele căci, doar așa, puteau educa la rândul lor indivizi care să iubească binele, frumosul, adevărul, dreptatea, recunoștința, echitatea, modestia, fidelitatea, sinceritatea, sentimentul de datorie, dar nu în ultimul rând iubirea de neam.

În anul 1914, la 15 septembrie, fără multă publicitate, din cauza izbucnirii războiului, s-a inaugurat la Lugoj deschiderea primei Preparandii de fete române sub patronajul Episcopiei greco-catolice de Lugoj. Prima directoare a fost Elisabeta Butean, iar la ceremonia festivă au fost prezenți episcopul Lugojului Dr. Valeriu Traian Frențiu, membrii capitulului grenial, preoți, membrii ai „inteligenției” române din Lugoj, corpul profesoral și primele 30 de eleve. Acestea erau după religie: 16 greco-catolice și 12 greco-ortodoxe. Ca eleve privatiste, (care nu frecventau cursurile, dar se prezentau la examene), s-au înscris în anul I 56 de fete, din care s-au prezentat la examene 29. Dintre acestea, 15 erau greco-catolice și 14 greco-ortodoxe. Cauza retragerii unui număr așa de mare de eleve a fost războiul, deoarece familiile unora s-au refugiat iar altele, datorită stărilor de fapt provocate de conflictul armat, nu s-au putut pregăti corespunzător pentru examene. Obiectele de studiu pentru anul I au fost: pedagogia, limba română, limba maghiară, limba germană, istoria universală, geografia, matematica, istoria naturală și economia. După amiaza se făceau orele de cânt bisericesc, muzică vocală și instrumentală și gimnastica.

Probleme din cauza izbucnirii războiului se înregistrează și în cazul deschiderii anului școlar 1917-1918 la Preparandia din Caransebeș unde înscrierile s-au făcut în perioada obișnuită de 1-3 septembrie, însă cursurile au început efectiv în data de 25 septembrie/8 octombrie 1917.

Foarte importantă, pentru desfășurarea în bune condiții a activității Preparandiei era și asigurarea, pentru elevii interni, a posibilității de a fi cazați într-un internat. În Caransebeș Seminarul teologic exista din anul 1899. Necesitatea înființării unui internat și pentru Institutul Pedagogic determină pe episcopul Nicolae Popea să deschidă o listă de contribuire pentru construirea acestuia în 5 octombrie 1901. Internatul propriu-zis avea să fie înființat într-o casă donată în acest scop de Iancu Temeș, locație lângă care Episcopia mai cumpărase a casă cu grădină, ambele fiind adaptate pentru a corespunde cerințelor unui internat de 50 de locuri. Într-o primă etapă au fost amenajate doar dormitoarele, urmând ca restul construcțiilor să fie ridicate după strângerea banilor necesari. Luând în considerare faptul că elevii Preparandiei erau în marea lor majoritate săraci și nu ar fi putut suporta taxe mari de cazare și masă, mâncarea urma să fie asigurată abia atunci când Episcopia ar fi avut mijloacele materiale necesare să sponsorizeze toate aceste cheltuieli, măcar parțial. Înființarea internatului a costat 30.000 de coroane și se presupunea că încheierea lucrărilor nu se putea realiza fără un fond bănesc creat special. Drept urmare, Episcopia făcea un apel către credincioșii săi pentru a contribui la acest fond. S-a întocmit o listă de contribuire care urma să fie făcută publică în biserici duminica și în sărbătorile religioase. Se aștepta ca principala contribuție la acest fond să o aducă chiar învățătorii și preoții, care ar fi dat astfel un bun exemplu celorlalți cetățeni. La definitivarea construcției și-au adus aportul și Institutul de economii și credit Bocșana din Bocșa Montană, Dunăreana din Cubin, Sentinela din Satul Nou, Făgețana din Făget. (Vezi Anexa nr.5: Chitanțele cu donațiile bănești ale institutelor de credit menționate).

În internatul Institutului urmau să fie primiți toți elevii ordinari ai Preparandiei, dacă erau deplin sănătoși și dacă părinții lor nu locuiau în orașul Caransebeș. Aceștia urmau să primească, în mod gratuit, cazare și consultații medicale. Internatul se compunea din: un dormitor cu 52 de paturi, o sală de studiu cu 4 încăperi, o baie, o sală cabinet medical dotată cu 5 paturi, o cameră de primire a oaspeților, 2 camere care serveau ca și garderobă, 2 camere pentru servitori și o bucătărie. (Vezi Anexa nr. 6: Planul de construcție al internatului Institutului Pedagogic din Caransebeș).

Pentru încălzit, iluminat și curățenie fiecare elev plătea la înscriere încă 10 coroane, față de taxa inițială. Dacă un preparand nu plătea această taxă nu era primit în internat. Fiecare internist trebuia să aducă pentru uz personal cel puțin 4 cămăși și 4 izmene, 2 cămăși de noapte, 4 perechi de ciorapi, 6 batiste, 2 ștergare, o pernă cu două fețe de pânză, 2 învelitori, 2 cearșafuri pentru pat, pieptene, perie de dinți, perie de haine, perie de ghete și o pereche de pantofi. Toate obiectele personale ale elevilor erau păstrate în locuri prestabilite de către prefectul internatului. Fiecare învățăcel era obligat să-și curețe ghetele în fiecare seară și să-și scuture salteaua de paie de pe pat în fiecare dimineață. O dată pe lună trebuiau schimbate așternuturile personale. Deasupra fiecărui pat era fixată o tăbliță pe care scria numele elevului. Era interzisă schimbarea paturilor. În fiecare noapte, începând de la 9 seara, în dormitor se aprindea o candelă care ardea până dimineață. Pentru fiecare an școlar prefectul internatului, de comun acord cu profesorul clasei, numea câte un elev pe funcția de ductor primar și un altul secundar care, în lipsa prefectului, trebuiau să asigure ordinea și liniștea în internat, să facă prezența școlarilor în dormitor la ora 10 seara și să controleze dacă lămpile și candelele au fost aprinse, stinse și curățate. Când elevii plecau la cursuri, ductorul primar încuia ușa și preda cheia servitorului. Dacă un internist uita ceva și se întorcea în dormitor, de față trebuiau să fie ductorul care descuia ușa și care părăsea sala ultimul. Elevii ductori erau responsabili pentru toate obiectele aflate în dormitoare și erau obligați să restituie orice pagubă provenită din neglijența lor. Dacă ductorii nu puteau identifica pe făptuitorul vreo-unei pagube materiale și acesta rămânea nedescoperit toți elevii deveneau responsabili, restituind, împreună, paguba produsă. Se pedepsea aspru încălcarea normelor de igienă și de bună cuviință. Era interzis scuipatul pe jos. Fumatul era permis doar în locuri special amenajate și doar cu aprobarea medicului institutului. Era interzisă intrarea persoanelor străine în internat. Rudele și cunoscuții elevilor îi puteau vedea doar cu aprobarea prefectului sau a unui profesor, iar vizita nu putea dura mai mult de 1 oră. Programul elevilor interni începea la ora 5 dimineața, când erau treziți cu un clopoțel. Până la ora 5 și jumătate se îmbrăcau, așezau patul, se spălau își făceau rugăciunile. Între 5.30 și 6.15 elevii mergeau la biserică apoi luau micul dejun. La 8 fără un sfert mergeau la cursuri până la ora 12. De la 12 la 13 luau prânzul, iar între 13 și 13.45 aveau program de studiu. Între 14-17 se desfășurau, din nou, cursuri iar între 17-19 se făceau meditații sau orele de instrument muzical. Tot atunci se putea ieși în oraș, apoi se lua cina. Vara, între 17-19, se mergea în oraș, la plimbare, în grup. Rămânerea în afara internatului după ora 9 era interzisă. Duminica și în sărbători, programul era același dar, în loc de cursuri, interniștii mergeau la biserică. Dacă un elev lipsea de la slujbă prefectul aducea acest fapt, în scris, la cunoștința direcțiunii. Nu era premisă, fără motiv întemeiat, nici ieșirea din sala de studiu în timpul meditațiilor De asemenea, erau pedepsite: învățarea cu voce tare, plimbarea prin sala de meditații și orice altă deranjare a liniștii. Pe masa de lucru nu trebuiau să se găsească decât cărțile și rechizitele. Dacă un elev intern avea note slabe, profesorul de studiu, (care îi supraveghea la meditații), putea numi un monitor pentru acesta, din rândul colegilor săi, care era obligat să-l ajute la lecții.

Erau reglementate și situațiile în care elevii Institutului ar fi mâncat, cu gazdă, la locuitorii orașului. Aceștia trebuiau să servească mâncarea cu strictețe, la orele fixate, iar luarea mesei era obligatoriu să înceapă cu o rugăciune. Orice nemulțumire a gazdelor privind comportarea elevilor era adusă la cunoștința prefectului internatului. În caz de boală elevii erau mutați în spitalul internatului, cheltuielile pentru îngrijiri fiind suportate de către părinți. În cazul în care elevul era sărac, acesta era ajutat din Fondul Ioan Popasu. Scrisorile adresate elevilor treceau întâi pe la prefect, corespondența suspectată de lipsă de bună cuviință fiind „nimicită îndată”. Dacă elevii doreau să ceară bani de acasă, prefectul contrasemna scrisoarea și îi punea sigiliul internatului. Elevii, deoarece aveau un statut de viitor dascăli, erau obligați, atunci când ieșeau în societate, să fie îmbrăcați curat și prezentabili. Ei trebuiau să fie modele de conduită și în afara internatului. Le era interzisă folosirea vorbelor triviale, a înjurăturilor, a zgomotelor necuviincioase. Conform regulamentului internatului, între elevi trebuia să domnească buna înțelegere și prietenia „invidia, ipocrizia, fățărnicia și minciuna trebuiau date la iveală și stârpite pentru ca elevii cei buni să nu se molipsească” . Purtarea elevilor pe stradă și în societate, în locuri publice era obligatoriu să fie modestă, cumpătată, dar și lipsită de frică.

Internilor le erau interzise:

– intrarea în localurile publice neînsoțiți de părinți sau tutori și fără permisiunea specială a prefectului;

– să poarte pălărie pe cap în internat;

– să poarte inele sau alte obiecte de lux;

– să poarte bastoane sau arme;

– să mănânce în dormitor, sau în sălile de studiu;

– să murdărească saltelele și obiectele;

– să stea în apropierea sobelor încălzite;

– să stea în poartă sau la ferestrele internatului;

– să fumeze în alte locuri decât cele prestabilite;

– să facă gălăgie în internat sau în afara internatului;

– să-și bată joc de cineva;

– să provoace scandal;

– să vândă sau să schimbe cărți sau alte obiecte;

– să împrumute bani;

– să facă datorii;

– să pună obiecte ca zălog;

– să joace cărți pe bani sau fără bani;

– să înstrăineze lucruri care nu-i aparțin;

– să amenințe, să înjure, sau să bată pe cineva;

– să facă intrigi, să spună minciuni și să-și îndemne colegii la nesupunere;

– să aducă băutură în internat;

– să absenteze nemotivat și fără aprobare.

Profesorul diriginte vizita internatul în fiecare săptămână, cel puțin o dată, și raporta cele constatate în conferințele ordinare ale corpului profesoral.

Pedepsele care se aplicau elevilor pentru încălcarea ordinii și a regulamentului interior erau:

mustrarea „între patru ochi”;

mustrarea publică în fața elevilor și a profesorilor clasei;

reținerea sa în internat în timpul orelor de odihnă și recreare, sau în două duminici sau sărbători consecutive;

reținerea în școală în trei zile consecutive;

citarea în fața direcțiunii și mustrarea aspră;

citarea în fața corpului profesoral, menționarea pedepsei într-un proces-verbal și trimiterea unui aviz către părinți sau tutori;

exmatricularea pe un an de zile din internat și din Institutul Pedagogic;

eliminarea definitivă cu aprobarea Consistoriului Diecezan.

Pedepsele erau graduale, dar erau și situații în care elevii erau exmatriculați imediat:

pentru provocarea de scandal în internat sau în afara lui;

pentru furt;

pentru joc de cărți pe bani sau fără bani;

pentru părăsirea internatului după ora 9 seara fără permisiunea prefectului;

pentru îndemnarea la nesupunere a colegilor;

pentru refuzul de a se supune dispozițiilor superiorilor.

Regulamentul fusese alcătuit de directorul Institutului Pedagogic, Patriciu Dragalina și de către E. Hodoș, în calitatea sa de secretar și a fost aprobat în conferința profesorilor din 4/17 octombrie 1901.

Regimul de viață impus elevilor preparanzi era unul foarte disciplinat și strict, asemănător celui militar. Se încerca astfel, să se impună viitorilor învățători o conduită de existență morală și profund religioasă, un stil de viață ordonat și echilibrat.

Atitudinea și persoana tânărului, viitor învățător, trebuia să impună societății, în mijlocul căreia își desfășura activitatea cotidiană, respect și admirație.

3.b. Examenele pentru calificare, obținerea definitivării și a postului de învățător confesional

Chiar dacă Absolveau „cu succes” Cursurile Institutului Pedagogic, elevii trebuiau să susțină un examen de calificare. Verificarea se putea face, conform Regulamentului, la institutul unde fusese obținut și „absolutoriul”. Existau, însă și excepții. Acest examen se putea desfășura la orice alt Institut Pedagogic, cu condiția strictă, să se facă dovada, cu un atestat, a terminării în condiții optime – legale a tuturor cursurilor. Erau admiși la aceste verificări și elevii care s-au calificat pe „cale practică și privată”, precum și clericii absolvenți. Cererile pentru admiterea la examen se adresau Consistoriului Diecezan până la 1/14 mai a fiecărui an școlar și erau însoțite de extrasul de botez, „testimoniile despre studiile pregătitoare și despre cursurile pedagogice”, dovada că au funcționat ca învățători pentru un an școlar, precum și dovezi despre eventualele succese obținute în perioada cât au funcționat ca învățători provizorii. Mai trebuia atașată, la acest dosar, și o scurtă descriere a activității candidatului, care să cuprindă momentele cele mai însemnate din viața aspirantului. Taxa de admitere la examenul de calificațiune era de 20 de coroane, sumă de care învățătorul putea fi scutit, dacă făcea dovada unei precarități financiare printr-un atestat de paupertate emis de primăria localității în care își avea domiciliul.

(Vezi Anexa nr. 7: atestatul de pauperitate emis de primarul Caransebeșului pentru candidata Elisaveta Belcotă, necesar pentru întocmirea dosarului de admitere la examenul de calificare în anul 1901) .

Această taxă a fost majorată la 40 de coroane după anul 1909, conform punctului 125 al Statutului Organic al Bisericii Greco – Ortodoxe, votat în a zecea ședință a Congresului, ținută la Sibiu, în 10/23 octombrie 1909.

Cei care se pregătiseră în particular, mai aveau nevoie de documente doveditoare pentru vârstă, pentru pregătirea profesională, conform art. 86 din legea XXXVIII/1868, și trebuiau să facă dovada sănătății lor mintale și fizice. „Privatiștii” puteau fi admiși la examen numai în Institutul Pedagogic confesional al Eparhiei de care țineau. Dacă un elev își întrerupsese anii de studiu, sau dacă de la terminarea cursului până la anunțarea examenului de calificare trecea un interval mai mare de două luni candidatul trebuia să demonstreze cu documente de la autorități cu ce se ocupase și ce purtare morală avusese în acest timp. Puteau fi admiși, la această verificare, și elevii care absolviseră cu examen de maturitate sau terminaseră cu rezultate foarte bune opt clase ale unei școli medii. Aceștia trebuiau însă, să fi urmat un curs de calificațiune de două semestre și să fi făcut practică pedagogică timp de un an. Nu erau admiși cei care fuseseră respinși de două ori de la examen, cei condamnați prin sentință judecătorească pentru crimă, cei eliminați din Institutul Pedagogic unde se desfășura examenul, cei excluși din toate Institutele Pedagogice din țară și cei care, datorită defectelor corporale sau psihice, nu corespundeau statutului de cadru didactic. De asemenea, nu erau admiși la acest concurs cei cu examen de maturitate la școlile comerciale sau care urmaseră o școală cu calificare specială de acest tip.

Comisia examinatoare se compunea din membrii corpului profesoral al Institutului Pedagogic, președintele comisiei fiind episcopul sau un înlocuitor al acestuia. Aceștia nu puteau fi rude cu candidații, în acest caz fiind excluși de la procedura de examinare. Înrudirea era calculată până la gradul al șaselea, în cazul rudelor de sânge și de gradul al patrulea pentru înrudirea prin alianță.

Examenele de calificare se desfășurau în prezența și cu participarea inspectorului școlar regesc comitatens sau a delegatului ministrului de culte și de instrucție publică, conform art. 6 din legea XVIII/1879.

Examenul avea trei probe: scris, oral-teoretic și partea practică. Verificarea scrisă se susținea la limba română, (4 ore), limba maghiară, (4 ore), geometrie, (3 ore), științe naturale și economie, (4 ore), desen, (4 ore) și caligrafie, (1 oră). La lucrările scrise candidații aveau libertatea de a folosi mijloace științifice auxiliare, dar la note trebuiau indicate izvoarele care s-au folosit. Puteau fi folosite și lucrări date publicității de către candidat, acceptarea sau neacceptarea acestora fiind lăsată la aprecierea comisiei. Notele care se puteau primi erau: 1. – distins, 2. – foarte bine, 3. – bine, 4. – îndestulător sau suficient, 5. – neîndestulător sau nesuficient. Cine obținea acest ultim calificativ, ca însumare a tuturor probelor scrise, nu avea dreptul să intre la examinarea verbală. Dacă la două examene erau obținute ultimele calificative, candidatul era admis la probele orale cu condiția să fie examinat în amănunt la acele obiecte la care se dovedise mai puțin pregătit. Durata examenelor era de 7-8 ore pe zi. Examenul oral se desfășura la următoarele obiecte: Religia, Pedagogia, Metodica și Istoria pedagogiei, Limba și literatura română, Limba și literatura maghiară, Aritmetica, (sau Geometria ori Științele naturii și economia rurală – dacă la scris se obținuse calificativul insuficient), Geografia, Istoria patriei și cea Universală, Constituția patriei și a Bisericii ortodoxe, Tipicul și Cântarea bisericească, Muzica vocală și Instrumentală, Gimnastica. Examenul la limba și literatura maghiară se desfășura în limba maghiară.

Proba practică se susținea în cadrul școlii de aplicații în prezența unui membru al comisiei, iar la temele în limba maghiară în prezența inspectorului regesc sau a înlocuitorului acestuia. Cu o zi înaintea examenului practic, profesorul de metodică desemna pentru fiecare candidat două teme: una în română și alta în maghiară, pe care candidații trebuiau să le lucreze în scris și abia după ce primeau aprobarea profesorului de metodică puteau să le și aplice la clasă. O lecție demonstrativă dura cel mult un sfert de oră.

După terminarea tuturor examenelor comisia ținea o conferință în care stabilea, pentru fiecare candidat, nota finală. Absolventul care la examen a obținut 3 note de nesuficient trebuia să repete întregul examen după un an. Dacă nota de nesuficient era primită la una sau două probe, în luna decembrie se organiza un examen de corigență (după trei luni), termenul exact fiind stabilit de Consistoriu. Neprezentarea ducea la pierderea întregului examen. Notele „de clasificare” se introduceau în foaia matricolă.

Aceste examene erau dificile și seriozitatea impusă de comisii la organizarea lor o demonstrează cu prisosință. Faptul că anual erau candidați care nu demonstrau că ar fi fost suficienți de pregătiți pentru a primi titlul de „învățător calificat” reiese și din Rapoartele generale ale Sinodului Consistorial întrunit ca Senat Școlar. Anual erau prezentate rezultatele acestor examene și se observau progresele sau regresele înregistrate: (Tabel 39).

Tabel 39. Învățătorii înscriși și cei absolvenți ai examenului de calificare între anii 1898-1914 la Institutul Pedagogic din Caransebeș.

Severitatea examenului, însoțită de o cercetare tot mai drastică în cazul probei de limbă maghiară a determinat, după anul 1907, o scădere a numărului candidaților. La acest examen, se prezentau doar cei care se simțeau cu adevărat pregătiți să îl absolve și care doreau să își dedice întreaga viață acestei profesiuni de suflet. De asemenea, trebuie făcută precizarea că la examen se prezentau nu doar absolvenții de Preparandie din acel an, ci și alți învățători care repetau doar o probă sau mai multe la care căzuseră în anii anteriori. Candidații erau admiși pentru verificări chiar dacă ar fi absolvit orice Institut Pedagogic de pe teritoriul Austro – Ungariei, puteau fi atât băieți cât și fete și puteau, de asemenea, să aibă religie greco –ortodoxă, catolică sau greco –catolică.

Chiar și în aceste condiții, opinia publică manifestată prin presă era că, pregătirea elevilor din punct de vedere al culturii generale însușite în primii trei ani de preparandie, nu era suficientă pentru menirea didactică a acestora și rolul jucat de către ei în societate. Ca urmare, existau argumente care susțineau faptul că acest examen trebuia „reformat”, odată cu schimbarea planului de învățământ. Concluzia se baza pe faptul că, majoritatea elevilor absolveau cursurile preparandiei cu note și calificative mari, dar la examenul de calificare, foarte puțini erau declarați „eminenți” .

Spre exemplu, din cei 19 absolvenți și învățători fără examen de calificare care se prezintă la verificări în sesiunea 28 iunie/11 iulie 1900, la Preparandia din Caransebeș, 2 obțin calificativul „foarte bun”, (Maria Fara și George Bălean), 5 primesc calificativul „bun”, 6 „suficient”, iar 4 nesuficient. Aceștia din urmă sunt obligați să repete examenul la obiectele la care luaseră această apreciere negativă. În anul școlar următor, (1901), s-au prezentat din nou, la Caransebeș pentru examinare, 28 de candidați dintre care unul era din Dieceza romano-catolică a Cenadului, iar 6 din Dieceza Aradului, protopopiatele Timișoarei, Aradului și Banat – Comloșului.

La Preparandia din Arad se înscriau, pentru susținerea acestor probe, mai mulți candidați decât la școala similară din Caransebeș, deoarece instituția aceasta era înființată de mai mult timp și era mai bine cunoscută ca centru de examinare. Astfel, rezultă un număr mult mai mare de candidați la examenele organizate la Arad. Pentru susținerea probelor din anul 1899/1900 s-au înscris 35 de băieți absolvenți din acel an școlar și 15 absolvente, iar 9 candidați repetau examenul la una sau mai multe probe (corijențele). Rezulta, prin urmare, un total de 69 de candidați.

Pentru examinare se puteau înscrie și absolvenții preparandiilor de stat care urmau să își desfășoare activitatea tot în școlile de stat. Spre exemplu, la examenul din anul 1912/1913 la Arad se prezintă și obțin calificarea 2 învățători și o învățătoare aflați în această situație.

Începând cu anul școlar 1910/1911 intră în vigoare și noul Regulament de desfășurare și organizare al examenului de calificare. Conform acestuia, examenul se împărțea pe cursuri, înlocuindu-se practica verificării la sfârșitul anului IV la toate obiectele. Acest nou sistem venea în ajutorul elevilor, examenul final devenind mult mai ușor. De asemenea, se introducea o nouă sesiune de verificări în luna decembrie, pentru candidații care aveau de repetat examenul doar la una sau două din probe. Dacă un învățător era respins la mai mult de două obiecte, era obligat să repete concursul în întregime. Dacă la repetarea integrală a examenului de două ori, în ani consecutivi, nu se reușea să se promoveze în întregime toate probele, candidatul era respins definitiv de la susținerea acestuia.

Tabel 40. Învățători înscriși și cei absolvenți ai examenului de calificare între anii 1899-1915 la Institutul Pedagogic din Arad.

Deoarece examenele de calificare erau considerate o oglindă a calității și pregătirii în specialitate, a cadrelor didactice, care urmau să activeze în cadrul învățământului confesional românesc, subiectul era pe larg relatat în presă. Faptul că inspectorii școlari, care asistau la examene, întocmeau apoi rapoarte către guvern, iar din aceste documente ministrul de culte și instrucțiune publică își făcea o imagine asupra calității învățământului, determină presa să acorde o importanță deosebită desfășurării acestui tip de examen. În anul 1906, spre exemplu, comisarul ministerial însărcinat cu supravegherea acestor probe la Institutul Pedagogic din Caransebeș a fost dr. Iosif Siegescu, profesor gimnazial în Budapesta. În același an s-au prezenta pentru prima dată la examene 11 candidați și încă 10 s-au înscris pentru repetarea verificării la obiectele la care fuseseră notați cu insuficient în anul anterior. Dintre aceștia, 6 au promovat cu calificativul „bun” și 6 cu „suficient”, iar 2 s-au retras.

Pentru a-și apăra autonomia școlară și bisericească Mitropolia de la Sibiu însărcina pe referenții săi școlari să observe, la rândul lor, comportamentul inspectorilor ministeriali regești, cerând chiar rapoarte în acest sens de la directorii și referenții școlari din dieceză pentru a putea contracara eventualele abuzuri. Pentru anul 1903 examenul de calificare al învățătorilor la Preparandia din Arad se desfășoară sub supravegherea inspectorului regesc Dr. Iancsó Benedek. Deoarece foarte mulți candidați fuseseră respinși la proba orală de limba maghiară, inspectorul acceptă ca aceștia să aibă totuși acces, conform Regulamentului de examinare al Institutului, la celelalte probele orale. Deși a admis acest compromis, inspectorul a refuzat să semneze pe atestatele de calificare ale candidaților declarați absolvenți, deoarece acestea nu erau scrise în limba maghiară. Corpul profesoral împreună cu comisarul consistorial arădean nu a cedat presiunii inspectorului, ci a înaintat un raport de analiză și decizie finală, în această problemă, Congresului național bisericesc. Candidații învățători nu au primit, ca urmare a acestui conflict, atestatele de calificare. În ședința Consistoriului Arhidiecezan ținut la Sibiu în 20 septembrie 1901 se hotărâse, contrar cererii Ministerului de Culte, ca acei care primiseră calificativul nesuficient sau neîndestulătoriu la examenul la limba maghiară să aibă acces la celelalte probe cu mențiunea repetării probei căzute.

Se observă, din aceste situații, că nedelimitarea clară a drepturilor de verificare și control ale inspectorilor școlari regești asupra preparandiilor românești naște situații conflictuale ale căror urmări negative le suportau tot cadrele didactice. La aceasta contribuia și situația nefirească, conform căreia, Regulamentele de susținere a probelor de calificare erau elaborate anual de către Consistoriile Diecezane. De multe ori aceste documente conțineau prevederi ce particularizau condițiile de desfășurare ale sesiunilor examinatoare, acestea putându-se schimba de la an la an. (Vezi Anexa nr.8: Regulament pentru examenul de calificare al învățătorilor la Institutele Pedagogice greco – ortodoxe române din anul 1906) .

Până în anul 1907, Biserica își exercita aceste drepturi de autonomie, potrivit articolului nr. 3 din legea IX /1868 și a Statutului organic, conform căreia avea dreptul de a „conduce și regula independent afacerile sale bisericești, școlare și fundaționale și doar normele votate de Congresul național bisericesc erau supuse aprobării ministeriale”. Motivația practică a permiterii, candidaților căzuți la limba maghiară, de continuare a examenului era aceea că absolvenții nu aveau dreptul să predea în școli maghiare, iar perioada de un an rămasă până la reexaminare putea fi folosită de elev numai și numai pentru studiu limbii maghiare și îmbunătățirea cunoștințelor sale în acest sens. Astfel, candidatulurma să aibă, în final, un rezultat mult mai bun la reevaluare decât dacă ar fi fost nevoit să pregătească din nou, toate materiile pentru examen. Legea numărul 18/1879, valabilă în acest sens până în 1907, nu obliga pe învățători să predea în limba maghiară la toate obiectele de studiu din școala confesională. Drept urmare importanța examinării în limba maghiară era considerată o chestiune secundară.

De altfel, Institutele Pedagogice erau controlate periodic, atât de către Consistorii cât și de către inspectorii ministeriali. La o astfel de inspecție din anul 1908, neregulile observate au fost transmise Ministerului și apoi Consistoriului Mitropolitan cu termen de 8 zile pentru rezolvare. Problemele raportate erau minore și erau legate de neafișarea planului de învățământ și a Regulamentului intern de funcționare, precum și de neocuparea posturilor vacante de către profesori calificați. Alte aspecte priveau achiziționarea de rechizite necesare desfășurării orelor de desen și nerespectarea, de către unii profesori, (nemenționați), a programei de învățământ. Se pare însă că „neregulile” înregistrate erau mai mult de ordin politic decât disciplinar, deoarece, în indicațiile primite de la Sibiu, se făcea și specificația că „elevii să nu mai ia parte la mișcări politice, să nu cerceteze case publice și birturi” unde s-ar fi desfășurat acestea.

De asemenea „testimoniile de calificațiune” se puteau emite doar în limba română, dar era de preferat varianta bilingvă deoarece Ministerul făcea în permanență presiuni în acest sens. Aceasta a fost și rezoluția Sibiului la problema menționată, sesizată și înaintată spre analiză și decizie de către Consistoriul de la Arad. (Vezi, spre comparație, Anexa nr. 9: Testimoniu de calificare înainte de anul 1901 și Anexa nr. 10: Diplomă de învățător, obținută după 1907 de George Jumanca, absolvent al Preparandiei din Caransebeș cu examen de calificare în anul 1911). După anul 1907, acest tip de documente școlare erau întocmite bilingv.

Examenul de ocupare a postului de învățător confesional era, în fapt, un examen de dosare, susținut în fața Comitetului parohial extraordinar, organizat pe baza Statutului organic bisericesc și al Regulamentului pentru organizarea învățământului. După ce se publica în presă lista posturilor vacante, actele necesare participării la examen, avantajele materiale ale respectivului post, se alegeau notarii, se completa lista de candidați și se proceda la votul nominal pentru desemnarea învățătorului.

Alegerea fiind directă, de multe ori conta dacă unul dintre candidați era de origine din localitatea respectivă, chiar dacă avea mai puțină experiență pedagogică, sau chiar mai puține studii de specialitate. Însă, în general, importante erau calitatea și durata studiilor absolvite. Este și cazul concursului organizat pentru ocuparea postului de învățător, la școala greco-ortodoxă română din Gaiul Mic din protopresbiteratul Ciacovei în 30 august 1906. S-au prezentat, cu toate actele necesare, 2 candidați: Petru Sfera și Cornel Mircea. Anterior postul fusese scos la concurs și publicat ca atare în Foaia Diecesană în 3 numere consecutive ale acesteia: 28, 29 și 30.

Comisia alege și recomandă Sinodului parohial, spre numire pe postul de învățător, pe Cornel Mircea care urmase 3 clase civile și calificarea de învățător, iar în plus, față de contracandidatul său, avea și 1 an de experiență, deoarece predase ca învățător substitut. Celălalt concurent, Petru Sfera era și el absolvent de pedagogie având „clasificațiune de învățător”, dar fără să fi prestat „acest serviciu” vreodată.

În Regulamentul pentru organizarea învățământului din școlile poporale, aprobat conform legii Apponyi, instituirea învățătorului pe post se făcea în două moduri: prin alegere definitivă de către comitetul parohial comunal sau prin numirea provizorie de către Consistoriul Diecezan. Dacă un post devenea vacant, concursul era organizat, conform punctului 59 din Regulament, prin publicarea în presă. Comitetul parohial, expunea condițiile proprii, impuse pentru ocuparea postului, dar și prin publicarea emolumentelor, (drepturilor), care i se acordau cadrului didactic de către comunitate. Era interzis, prin lege, ca aceste condiții să depășească obligațiile obișnuite ale învățătorului. Dacă pretențiile comitetului ar fi presupus însușiri și deprinderi deosebite, (mai puțin cantoratul în biserică), ele trebuiau remunerate separat peste salariul minim obligatoriu. Concursul nu putea fi organizat în mai puțin de 30 de zile de la prima publicare în presă. Înainte de popularizarea lor condițiile erau supuse verificării protopopului. Postul era scos la concurs în maximul de 8 zile de la vacantarea acestuia, și în maxim 16 era făcut public prin presă. Dacă aceste termene erau depășite Consistoriul Diecezan era obligat să ia măsuri disciplinare împotriva comitetului parohial pentru ca, în ansamblul său, „instrucțiunea să nu sufere” .

Concursul se desfășura sub conducerea obligatorie a protopopului care fixa, în funcție de programul său și data desfășurării acestuia. Exista și posibilitatea, în cazul existenței a mai multor posturi libere, ca toți candidații să depună cerere de înscriere la concurs în mod simultan pentru mai multe posturi. Dacă acestea erau în protopopiate diferite candidatul trebuia să menționeze în cererea sa acest aspect, iar oficiile protopopiale erau obligate să colaboreze în acest caz pentru ca alegerile să nu fie simultane în cele două localități și să existe, totodată, posibilitatea anunțării retragerii dintr-un concurs a candidatului declarat admis la cealaltă alegere. La articolul 61, litera a, se menționa că acel concurent care nu avea atestat de calificațiune învățătorească nu putea primi acceptul de a fi înscris pe lista de candidați. Dacă atestatul fusese obținut în perioada 1872 – 1882 mai era necesară o diplomă specială, obținută pentru predarea limbii maghiare. Această prevedere era necesară deoarece abia după anul 1882 învățătorii confesionali dădeau examen de calificare și la limba maghiară.

Ordinea în care erau candidații înscriși pe lista de concurs depindea de școala și specializarea acestora. Dacă un singur învățător se înscria pentru un concurs Sinodul parohial putea decide dacă îl alegea direct sau publica în presă organizarea unui nou concurs. În cazul în care între comitetul parohial și protopop se iveau divergențe în ce privește persoana aleasă decizia finală aparținea Consistoriului Diecezan. Dacă la concurs se prezentau persoane fără atestatul de calificare concursul era anulat. Alegerea se făcea prin vot nominal sau secret. Dacă nici un candidat nu întrunea majoritatea absolută, era ales cel cu voturi mai multe. În caz de egalitate deplină votul președintelui de comisie era decisiv. Actele finale decizionale trebuiau prezentate Consistoriului Diecezan în trei zile. Tot în acest termen se raporta forului bisericesc dacă la concurs nu se prezentase nimeni. În cazul în care acest regulament ar fi fost încălcat, atât în ceea ce privește publicarea concursului în presă, cât în modalitatea de desfășurare a alegerii, se declara concursul anulat. Nu era permisă nici modificarea în vreun fel a condițiilor oferite postului și nici nu era permis ca acestea să poată deveni obiect de compromisuri în alegerea candidaților. Alegerea ca învățător definitiv era declarată nulă și în cazul în care respectivul învățător a fi săvârșit o faptă pentru care era condamnat și închis.

Înainte de anul 1907 publicarea condițiilor oferite învățătorilor pentru ocuparea posturilor prin concurs erau destul de diferite. Dotarea materială a învățătorilor se făcea în mod diferit de la comună la comună și cuprindea într-o măsură, mai mare sau mai mică, o parte bani și o parte produse agricole. Exemplificăm cu situația înregistrată pentru luna septembrie a anului 1902 în Eparhia Caransebeșului, cu prilejul organizării concursului pentru două posturi de învățători, unul la Școala din Vucova, protopopiatul Buziașului și unul în comuna Fărășești din protopopiatul Făgetului.

Comunele ofereau:

Tabel 41. Salariul plătit dascălilor de la școlile confesionale din Vucova și Fărășești în anul 1902.

Se observă că posibilitățile financiare reduse ale unor comune făceau, cel puțin prin comparație, ca unele posturi să fie mai atractive decât altele. De altfel, fluctuațiile cele mai mari în stabilitatea posturilor se înregistrează în comunele în care învățătorii nu aveau o pregătite profesională corespunzătoare și nici asigurate veniturile normale.

În cazul școlilor greco-catolice din Episcopia Lugojului, un proces de învățământ bazat pe continuitate se înregistrează în protopopiatele Lugoj, Oravița, Ciacova, Vărădia și Bocșa, în timp ce la Timișoara și Buziaș este vizibilă o criză acută de cadre didactice calificate corespunzător.

În ceea ce privește organizarea concursului pentru ocuparea postului de profesor la Institutul Pedagogic român, regulamentul și modalitate de organizare erau aproape identice. Ceea ce diferea, în mod evident, erau cerințele postului, dar și drepturile bănești și materiale substanțial mai mari. Astfel în anul 1908 la Preparandia din Caransebeș se scoate la concurs postul de profesor pentru obiectele Limba și Literatura română, Limba și Literatura maghiară și Istorie. Candidații puteau fi doar români greco-ortodocși. Aceștia trebuiau să prezinte atestatul de botez, atestatul de maturitate, absolutoriu, (diplomă), de universitate pentru studii pedagogice sau filosofice și un eventual atestat despre alte posturi, slujbe ocupate până atunci. Avantajele materiale ale catedrei erau: salariul fix anual de 1600 de coroane, după obținerea definitivării cu un adaos de 400 de coroane, precum și dreptul la 5 cvincvinale a câte 160 de coroane fiecare, ca și acordarea unei pensii, conform Statutelor.

În anul 1911, când Preparandia scoate, din nou, la concurs posturile de limbă și literatură maghiară, limbă și literatură germană și de științele pedagogice se adaugă ca beneficiu la salariu un adaos de scumpete de 20% din salariul fundamental. Se pare însă că, nici așa, postul de profesor nu era foarte atrăgător ca remunerație. De aceea, la puțin timp, pentru postul neocupat timp de 4 luni de la publicarea concursului la limba și literatura maghiară și germană, condițiile de remunerare devin mai avantajoase, în sensul că putea să ocupe această catedră și un student în anul 4 la litere sau filozofie. Acesta trebuia să facă dovada că a trecut de examenul fundamental scris, că este tânăr cu purtate bună, (dovedea printr-un document de la protopopul de care aparținea), și declarația proprie că va ocupa catedra cu începere din anul școlar 1912-1913. Până atunci studentul urma să primească o bursă de 500 de coroane. Comentând situația, ziarul Tribuna critică proasta remunerare a profesorilor din preparandiile românești, situație care a avut ca rezultat încercarea Consistoriului de la Caransebeș de a angaja un student – viitor profesor pentru un post „cu un salariu din care cu greu acesta o va duce de pe o zi pe alta” .

Mișcarea personalului în cadrul aceleiași Episcopii sau între comitate cu jurisdicție episcopală diferită dă naștere, în timpul anului școlar, la situații de numire a învățătorilor provizorii. Este și cazul dascălului Lazăr Mircea din Percosova, protopopiatul Vârșețului, care candidează și este ales învățător definitiv în comuna Munar, protopopiatul Timișoarei. Situație va genera deplasări de personal și multe acte birocratice între cele două protopopiate.

În timpul anilor războiului mondial, situația numărului de învățători devine și mai critică fiind din ce în ce mai frecvente cazurile în care elevii anilor 3 și 4 de pedagogie și teologie erau numiți învățători provizorii la școlile confesionale pentru a suplini lipsa învățătorilor plecați pe front. Decretele de numire ale dascălilor definitivi și provizorii erau foarte asemănătoare ca formă, dar ele precizau statutul cadrului didactic. (Vezi Anexa nr. 11: decretele de numire a învățătorilor provizorii și definitivi în anul 1905 în Dieceza Carnsebeșului).

Tabel 42. Numărul învățătorilor definitivi și suplinitori încadrați în școlile confesionale din Episcopia Arad, inclusiv pentru părțile bănățene, în perioada 1900-1918.

Din ce în ce mai mulți învățători obțin definitivarea pe post, astfel încât, din numărul total al învățătorilor, după anul 1910, cei care nu erau stabili devin insignifianți ca număr. Mișcările de personal, într-o proporție minimă variabilă, sunt inerente unui sistem școlar și sunt determinate de restructurarea rețelei școlare, sau de particularizarea situației familiale a unor învățători, (căsătoriți în altă localitate, în concedii de boală, înrolați în război, etc.). Acesta pare a fi și unul din motivele pentru care, din punct de vedere statistic, aceste mișcări nu mai sunt centralizate de Episcopii.

Un alt argument este acela că, această situație se modifica chiar și în timpul anului școlar și nu întotdeauna aspectele administrative se definitivau în timp util.

IV. C. 4. Pensionarea învățătorilor confesionali

Istoria Învățământului Românesc Confesional din Comitatele Caraș-Severin și Timiș este complexă și include pe lângă problemele „școlii” și pe cele ale corpului didactic. Un aspect mai puțin supus studiului științific, până acum, este și acela al pensionării învățătorilor și profesorilor la sfârșitul secolului al XIX-lea si începutul secolului XX. Problema include și un aspect secundar – acela al protecției sociale față de văduvele și orfanii învățătorilor, căci statutul deosebit, în cadrul societății, pe care îl avea familia cadrului didactic trebuia să se păstreze și după dispariția acestuia, împiedicându-i soția și copiii să ducă o existență mizeră.

Conform legii numărul 32 din 1875 învățătorii erau obligați să adere la fondul de pensii al statului. Textul îi viza și pe preoții care îndeplineau funcția de învățători. Dacă în mod benevol aceștia renunțau la dreptul de a obține pensie li se returnau banii cu care contribuiseră la fondul de pensionare, însa fără nici o dobândă. In 1893 legea aceasta a fost declarata nula – și pentru anii 1875-1893 în care s-a aplicat – statul nu a mai garantat restituirea sumelor depuse. În schimb eparhiile erau acum obligate să se ocupe de organizarea fondurilor de pensii pentru învățători. Conform articolului de lege 42 din 1891 despre pensionarea învățătorilor se menționa ca aveau drept la pensie învățătorii care au desfășurat activitatea timp de 40 de ani și cei care, după cel puțin 10 ani de activitate, au ajuns în incapacitate de munca sau aveau 65 de ani. După 10 ani de serviciu pensia era de 40 % din valoarea salariului și pentru fiecare an peste minimul celor 10 se adăuga câte 2%.

A fost creat un fond special ce era administrat de către diecezele românești greco-ortodoxe la care contribuiau, atât comunele bisericești cât și învățătorii înscriși pentru obținerea dreptului de pensie. Se puteau adăuga la acest fond și diferite donații, așa cum este cazul Fundației Ioan Popasu care contribuia periodic la completarea sumelor necesare. Tot în acest scop, un rol important l-a avut buna si corecta administrare a economiilor bănești care erau depuse la diferite institute de credit, dobânzile adăugându-se și ele la sumele anuale folosite pentru acordarea pensiilor. Astfel, fondul de pensii al Diecezei Caransebeșului, în anul 1895, avea drept capital 30.000 de florini din care: 10.000 florini proveneau din „economisirile” Fondului special administrativ, 734 florini din fondul pentru pensii al Fundației Ioan Popasu, 3.000 florini din taxele fundamentale depuse de membrii aflați în funcțiune și din taxele anuale depuse, pentru anii de serviciu deja prestați, și 16.266 de florini bani deja existenți în fond” . Cu toate că fondurile pentru pensionare erau bine administrate problemele se iveau din cauza lipsei de bani și implicit a restanțelor cumulate.

Presa naționala de limbă română publica, anual, Rapoartele generale ale Consistoriului Diecezan despre starea învățământului. În acestea era prezentată și situația „corpului didactic”, inclusiv aspectul pensionării. Din raportul pentru anul școlar 1885/1886 reieșea că existau un număr de 224 de cadre didactice, din care 216 învățători și 8 învățătoare. La fondul școlar de pensii au contribuit 139 de comune bisericești cu suma de 12.781 florini și 25 crăițari, restanțele ridicându-se la 10.589 florini și 25 crăițari. La fond erau înscriși 112 învățători care au contribuit cu 3.632 florini și 38 crăițari, având restanțe de 2.412 florini și 14 crăițari.

Concluziile sunt ușor de remarcat pentru această situație: restanțele comunelor erau de aproximativ 50%, iar din numărul total al învățătorilor doar jumătate erau înscriși la fondul de pensionare, având și aceștia restanțe neplătite de aproximativ 1/3 din suma necesară.

Un fond special de pensionare aveau și funcționarii de la Consistoriul Diecezan și profesorii de la Institutul Teologic și Pedagogic. În Episcopia Caransebeșului Fondul pentru pensionarea funcționarilor de la Consistoriu, a profesorilor de la Institutul Teologic și Pedagogic Diecezan și a protopopilor tractuali și pentru ajutorarea văduvelor și orfanilor acestora a fost înființat în anul 1901. La înființare, capitalul fundamental era de 16.266 de florini. Capitalul fundamental al fondului era inalienabil. Abia după 10 ani de la înființarea lui acesta putea crește. Fondul era alimentat din veniturile plasate, din taxele anuale ale membrilor fondului. După 30 de ani întreg venitul fondului și jumătate din cel al Fundațiunii Ioan Popasu avea să fie folosit la plata pensiilor și ajutoarelor. Acestea erau măsurile necesare consolidării financiare. Până la împlinirea termenului de 10 ani pensiile și ajutoarele aveau să fie plătite din bugetul diecezan.

Membrii fondului de pensionare aveau ca obligații să plătească, la intrarea lor în funcție, o taxă fundamentală, iar pe timpul cât funcționau o taxă anuală. La înființare, Fondul de pensionare avea trei categorii de membri: de categoria I, a căror salarii, cu tot cu dotații, depășeau 1000 de florini, cu taxă fundamentală de 150 de florini și cotizații anuale de 30 de florini; de categoria a II-a cu venituri între 700 – 1000 de florini, care plăteau o taxă fundamentală de 100 de florini și o cotizație de 18 florini; categoria a III-a, cu salarii mai mici de 700 de florini, cu taxă inițială de 50 de florini și cotizație de 12 florini. Deoarece salariile profesorilor și ale cadrelor didactice, în general, erau mici s-a modificat numărul de categorii de membri, (din trei categorii inițiale au rămas două) și au scăzut sumele prevăzute ca minime. Aceste măsuri au fost luate pentru ca aderarea în fondul de pensionare să fie accesibilă cât mai multor dascăli. Existau astfel doua categorii de membri: categoria I-a o alcătuiau funcționarii și profesorii care ocupau posturi plătite cu peste 800 de florini. Taxele erau în acest caz de 100 de florini la intrare și 24 de florini depuși anual, (2 florini pe lună). Categoria a II-a era formată din funcționarii și profesorii cu salarii de sub 800 de florini. Aceștia plăteau o taxă inițială de 50 de florini și una anuală de 12 florini. Taxa inițială se plătea odată cu primul salariu, iar cea anuală în rate lunare.

Dacă în timp, un profesor trecea, datorită măririi salariului, în cealaltă categorie el trebuia să plătească diferențele de taxe, în cazul în care dorea o pensie de categoria I-a.

Membrii fondului de pensii aveau nu doar obligații ci și drepturi. Acestea însă, erau obținute doar după 10 ani de funcționare neîntreruptă în serviciul diecezei și de plată a taxelor aferente.

Pensionarea se putea face la cerere sau din oficiu. Astfel, un profesor care împlinise 30 de ani de activitate sau ajunsese la vârsta de 65 de ani nu mai era obligat să-și motiveze cererea de pensionare, aceasta făcându-se „de drept” . În aceeași categorie intrau și cei care dovedeau „incapacitate fizică sau spirituală”.

Mărimea pensiei depindea de anii de serviciu ai cadrului didactic cu calitatea de definitiv sau de „provizoriu”, socotită „din ziua numirii până în ziua pensionării”. Pensia maximă era primită doar de cei care aveau 30 de ani vechime. Anii ce depășeau acest prag nu se mai luau în calcul la stabilirea sumei finale și se excludeau și de la plata taxelor anuale. Astfel, un profesor la Institutul Teologic și Pedagogic de categoria I-a și, cu 30 de ani vechime, putea primi o pensie între 400 și 800 de florini, iar un profesor de categoria a II-a, în aceleași condiții de vechime, se încadra la o pensie între 200 florini și 400 de florini. Trebuie specificat și faptul că, inițial, pensiile prevăzute erau mai mari, dar nu puteau depăși suma de 1000 de florini.

Pensia putea fi anulată dacă se renunța de bunăvoie la ea sau prin sentință consistorială în cazuri excepționale: dacă era părăsită religia greco-ortodoxă; dacă învățătorul aveau o purtare imorală și scandaloasă; dacă respectivii erau judecați pentru crime și alte delicte; dacă desconsiderau doctrinele și instituțiile bisericești sau dacă erau destituiți din posturi cu interzicerea dreptului la pensionare.

Aceste prevederi indicau clar necesitatea resimțită în sânul forului conducător al școlii ca dascălul să fie un veritabil reper moral pentru societate. În caz contrar, pe lângă dreptul de a profesa și a avea o pensie se retrăgea de fapt, recunoașterea unui statut socio-moral și respectul conferit persoanei respective în cadrul comunității. Pensia era totodată și singurul mijloc ce împiedica învățătorii să trăiască în mizerie la bătrânețe. Cum sumele de bani necesare fondurilor de pensionare se strângeau, așa cum am arătat destul de greu, o altă clauză prevedea retragerea dreptului de a primi pensie pe perioada în care se ocupa un post remunerat după pensionare. Excepție făceau cei care au lucrat la catedră 30 sau 40 de ani. Era și aceasta încă o modalitate de a răsplăti munca de o viață a unor oameni dedicați profesiei lor.

În cazul în care se iveau cereri de înscriere la fondul de pensionare a unor preoți-profesori ce contribuiseră anterior la fondul de pensii preoțesc, exista posibilitatea transferării banilor. Condiția era să fie îndepliniți cei 10 ani minimi de serviciu prevăzuți în Statutele fondului. Este, spre exemplu, și cazul profesorului George Dragomir de la Institutul Teologic căruia i s-a acceptat cererea de transfer stabilindu-i-se o taxă fundamentală de 300 de coroane și una anuală de 600 de coroane.

Activitatea fondului era atent urmărită de presă, care prelua datele din Rapoartele generale ale Consistoriului Diecezan și le făcea publice. Astfel, „Foaia Diecezană” își informa cititorii că, în anul 1883, din fondul de pensii au primit ajutoare: 3 învățători câte 100 de florini, 7 văduve câte 84 de florini și 7 orfani 250 de florini împreună, un total de 1.138 florini – ajutor pentru situațiile excepționale.

Cererile de pensionare nu erau foarte numeroase. Numărul lor anual era sub 10. Dreptul de pensionare anticipată se acorda foarte greu din cauza lipsei învățătorilor calificați. Este impresionant cazul învățătorului Ioan Făraș din satul Homojdia, ce predase în localitate, dar și în filia Coșavița aflată la 5 kilometri distanță. Având 4 copii și fiind suferind de picioare el cere pensionarea pentru a se retrage la Făget. Avea 19 ani vechime și fusese atât învățătorul dar și preotul satului. În cerere se arăta că se află în imposibilitate să mai parcurgă distanța dintre cele două sate și că, după o viață dedicată bisericii și școlii dorește pensionarea. Cu toate acestea, inițial i se refuză solicitarea cu motivarea ca „în interesul mai înalt bisericesc … dânsul să rămână la postul său”, apoi la insistențele acestuia cererea îi va fi acceptată. Conform legii, după anul 1891 fiecare învățător, care trecea de 35 de ani de serviciu, ar fi trebuit din „oficiu” să treacă la pensionare cu valoarea salariului întreg, iar primirea la fondul de pensionare urma să se facă tot din oficiu, considerându-se ca primă zi de cotizare ziua întâia de serviciu.

La acordarea pensiei se alcătuia un dosar ce includea un conspect de salariu, actele doveditoare ale învățătorului privind calificarea și numărul de ani vechime, ca și analiza situației financiare în ceea ce privea depunerile la fondul de pensionare.

Numărul mare de ani necesar pentru pensionare și faptul că nu toți învățătorii erau membrii ai fondului determina existența unui număr foarte mic de cereri de pensionare adresat Consistoriului Diecezan în fiecare an. Pentru exemplificare prezentam situația statistică a acestora la începutul secolului XX .

Tabel 43. Numărul cererilor de pensionare adresat Consistoriului Diecezan Caransebeș între 1906-1912.

Lipsa banilor ar fi o explicație pentru neparticiparea tuturor învățătorilor la fondul de pensionare, deși pensiile erau avantajoase și puteau asigura un venit constant acelora care beneficiau de ele. Spre exemplificare aducem următorul caz: în 1896, după 33 de ani de activitate la catedră, învățătorul din Beregsău primea o pensie anuală de 430 de florini la care se adăugau 150 de florini primiți din partea comunei.

Ținând cont că salariile învățătorilor confesionali se ridicau rar, în această perioadă, (anul 1896), la 400 de florini, pensia era mai mult decât mulțumitoare .

Au existat și cazuri de conflict între învățătorii pensionați și Episcopii, în cea ce privește cuantumul pensiei acordate, care ajunge până la rezolvarea în justiție. Astfel, învățătorul Damian Iosif Olariu din Doman, pensionat cu o pensie de 290 de florini în anul 1894 cere în anul 1902 ridicarea cuantumului acesteia la 420 de florini. Motivarea cererii consta în faptul că, la pensionare, i se luaseră în calcul doar 20 de ani de vechime, din cei 37 prestați în fapt. Consistoriul Diecesan refuză mărirea sumei specificând că învățătorul fusese pensionat în baza legii XLIII/1891, articolul 14 care menționa faptul că mărirea pensiei se putea acorda doar dacă exista o înțelegere separată și particulară între dascăl și comună. Cum acest tip de acord nu existase înainte de pensionare, Consistoriul nu putea obliga comuna să fie de acord cu ridicarea sumei. Situația este oarecum confuză, deoarece comuna Doman inițiază și ea un demers de ridicare a pensiei învățătorului și, cu toate acestea, Consistoriul îi refuză mărirea pensiei. Ca urmare învățătorul își angajează un avocat, pe George (indescifrabil), care anunță că în cazul în care cererea nu era acceptată, iar învățătorul nu ar fi primit mărirea pensiei, cât și diferențele ce i se cuveneau pentru anii anteriori, urma să rezolve această problemă pe cale judecătorească. Răspunsul final al Episcopiei este tot negativ, dar argumentat cu stipularea articolelor de lege pe baza cărora era întocmit răspunsul. Rezolvarea „afacerii” urma să fie înaintată către judecătorie. Este una din puținele situații în care bunăvoința Episcopiilor în rezolvarea problemelor financiare ale învățătorilor poate fi pusă sub semnul întrebării.

Necesitatea, bine demonstrată de realitate, a fondurilor de pensionare se resimte și la nivelul Reuniunilor învățătorești, dar era în concordanță și cu spiritul epocii. Astfel, din 1872, în regiunea Aradului un număr de 310 învățători se constituie într-o Reuniune. În agendele Reuniunilor generale era înscrisă și necesitatea subvenționării unui fond de pensii. Aceași problemă este menționată și în statutele Reuniunii învățătorilor din inspectoratele Timișoara și Vinga, fondul creat urmând să sprijine financiar învățătorii neputincioși, văduvele și orfani acestora. Și Reuniunea învățătorilor români de școale capitale și elementare populare din Dieceza Caransebeșului, înființată la 17 iulie 1869, includea la punctul b) al statutelor sale că avea ca scop „prevederea cu o pensiune potrivită a învățătorilor deficienți sau a familiilor lor orfane”. Această pensie urma să fie acordată numai învățătorilor care au fost membri ai Reuniunii și care „nu prin vina lor proprie au devenit în stare de deficiență”. Mărimea pensiei urma să fie stabilită „în funcție de numărul anilor serviți în învățământ” .

Cum fondul de pensii al Reuniunii era insuficient, episcopul Ioan Popasu face apel către protoprezbiterii, preoții și enoriașii mai înstăriți să se înscrie ca membrii onorifici ai Reuniunii pentru a spori prin donații și cotizații fondul.

Fondurile de pensionare aveau întotdeauna și o parte destinată familiilor învățătorilor, constituindu-se în adevărate mijloace de protecție socială. Astfel, pentru soțiile celor înscriși la fondul pentru profesorii de la Institutul Teologic și Pedagogic, cu vechime de cel puțin 10 ani, se acorda după moartea soțului lor, un ajutor bănesc pe toată durata văduviei, dacă fuseseră căsătoriți religios greco-ortodox înaintea împlinirii vârstei de 50 de ani și înainte ca soțul să devină pensionar. De asemenea, soția putea beneficia de pensie și dacă se căsătoriseră când el depășise vârsta de 35 de ani. În acest caz însă, diferența de vârstă dintre soți nu trebuia să depășească 15 ani.

Se încerca evident, prin aceste prevederi, să se determine o coexistență a soților în limitele decenței epocii și ferirea învățătorilor de a cădea pradă unor căsătorii interesate financiar la bătrânețe. Ajutorul se primea și dacă soțul murea la doar trei ani de la căsătorie sau dacă până la moartea lui conviețuiseră fără a fi căsătoriți. În acest caz însă, trebuia să se demonstreze că nu din vina soției lucrurile au stat așa.

Văduva fără copii primea 50% din pensia ce se cuvenea soțului său decedat, în timp ce soția rămasă cu un copil în grijă, (băiatul să aibă sub 20 de ani, iar fata sub 18 ani) avea dreptul la 60% din pensie. Văduva cu patru copii primea 70% din pensie, iar cea cu mai mulți de patru 80%.

Aceasta își pierdea dreptul la ajutor dacă părăsea religia greco-ortodoxă, dacă ducea o viață imorală sau dacă se căsătorea din nou.

Orfanii aveau și ei dreptul la ajutoare din fondul de pensionare, băieții până la 20 ani, iar fetele până la 18 ani. Dacă aceștia reușeau ”să-și asigure subzistența lor pe altă cale” ajutorul se suspenda. Orfanii, fără ambii părinți, primeau 40 % din ajutorul dat mamei dacă fuseseră singuri la părinți. Dacă rămâneau 2-3 copii orfani din aceeași familie aveau dreptul la 60% din ajutorul dat mamei, iar pentru mai mulți de trei cuantumul acordat era de 80%. Ajutorul era primit de copii și în cazul în care mama se recăsătorea. Dacă părinții pierdeau însă dreptul la pensie aceasta nu mai era primită nici de orfani.

În condițiile în care un cotizant murea înainte de încheierea celor 10 ani, minimi obligatorii, pentru a fi membrii ai fondului de pensionare văduva și orfani săi puteau solicita restituirea taxei fundamentale și a celor anuale cu o dobândă de 5%, calculată din prima zi de depuneri. Cum prevederile privind pierderea acestor drepturi erau, în principal, norme morale este evidentă intenția forurilor conducătoare ale școlii de a impune cadrelor didactice ale vremii și prin aceste prevederi o conduită civică în societate și demnă de statutul de intelectual.

Toate cererile de pensionare sau de ajutor erau discutate în ședințele Consistoriului Diecezan după care se lua o decizie. O astfel de cerere este și cea a văduvei învățătorului Pantelimon Georgeoni, caz în care se decide acceptul pentru acordarea ajutorului „în considerarea meritelor care răposatul și le-a câștigat pentru susținerea școlii din Hauzești. I se dă văduvei un ajutoriu de 50 de florini” .

Existau însă și situații în care pensionarea se făcea „forțat”, în sensul că, dacă la o inspecție efectuată de inspectorul regesc, (urmată de o inspecție de verificare a inspectorului – protopop, sau a comisarului consistorial), învățătorul era găsit incapabil de a preda limba maghiară și de și-o însuși în timp util, era obligat să își înainteze cerea de pensionare. Este cazul a 4 învățători din Protopopiatul Oraviței în anul 1906: Ioan Căpețiu, din Greovaț, Pavel Cipu din Jurjova, Sava Moliu din Cârnecea, și Sofronie Liuba din Maidan.

Pensionarea se putea acorda și în caz de boală foarte gravă, indiferent de anii de vechime avuți. În acest sens, se aproba pensionarea, pe caz de boală, a 8 învățători din Eparhia Carnsebeșului în anul 1905: Dănilă Popoviciu din Jidovin cu o vechime de 34 de ani, Ion Copeț din Greovaț cu 37 de ani vechime, Romul Ancușa din Rafna cu 24 de ani, Mihaiu Brezovan din Luncani cu 26 de ani, Sofronie Liuba din Maidan cu 37 de ani, Pavel Cipu din Jurjova cu 22 de ani, Ilie Muia din Rusova Veche, 22 de ani, și Constantin Novac din Zorlențul Mare cu 24 de ani de serviciu activ.

Legislația privind pensionarea s-a actualizat destul de rar, iar punerea ei efectivă în practică s-a făcut extrem de dificil. În anul 1908, Reuniunea Învățătorilor din Dieceza Caransebeșului întocmește un document cu propuneri privind necesitatea modificării fondului regnicolar de pensii al învățătorilor. Nevoia de reformă devenise acută, deoarece din 1901 acesta nu mai fusese efectiv revizuit de către Consistoriu. În aceste condiții învățătorii bătrâni, văduvele acestora și orfanii nu primeau ajutoare satisfăcătoare și echitabile. În condițiile în care, conform legii din 1907, cadrele didactice erau considerate funcționari publici, statutul lor, din acest punct de vedere, era mult rămas în urmă și neactualizat. Comisia regnicolară a învățătorilor, înaintează un memoriu Ministerului care conținea 27 de puncte. Principalele modificări care se doreau a fi incluse în regulamentul de pensionare erau:

primirea la fondul de pensionare să se facă din oficiu începând cu prima zi de serviciu a învățătorilor;

fiecare învățător după 35 de ani de serviciu să li se considere la fondul de pensionare întreg salariu, în sensul că se cerea ca suma echivalentă procentului de contribuire să includă și valoarea sumei primite la salar pentru chirie și a produselor în natură, (cereale, lemne, etc.), primite de dascăli;

ajutorul de înmormântare plătit familiei să fie echivalent cu 25% din salariul învățătorului decedat;

Văduva învățătorului să primească pensie de urmaș echivalentă a 50% din ultimul salariu al soțului;

Pensia să aibă un cuantum minim de 500 de coroane, dar să poată depăși suma de 1200 de coroane;

Actualizarea acestei sume să se facă pentru toate pensiile mai mici decât această sumă minimă începând cu 1 ianuarie 1908, indiferent de suma primită până la modificare;

Pentru văduvele care până atunci nu primiseră pensii de urmaș, neîndeplinind condițiile legii, să li se acorde o sumă minimă de 400 de coroane pe an;

Orfanii învățătorilor – băieți – până la împlinirea vârstei de 20 de ani primeau a șasea parte din pensia mamei, iar fata tot a șasea parte, dar până la 18 ani, indiferent de numărul de frați rămași orfani; dacă elevii erau studenți ai unui institut superior de învățământ, această sumă urma să fie primită până la terminarea studiilor;

La primirea la fondul de pensionare fiecare învățător trebuia să contribuie cu 10% din salariu, urmând apoi ca 2% pe an să le fie oprit din salariu pentru contribuția la fondul de pensii; dacă salariul se majora, învățătorul urma să contribuie la fondul de pensionare cu 33% din diferența primită în plus;.

Cererile de aderare la fondul de pensionare să fie scutite de taxa de timbru;

Statul să administreze fondul regnicolar de pensii în mod gratuit;

Comisia regnicolară a învățătorilor să aibă dreptul de control al administrării fondului de pensionare;

Învățătorii care ar fi acceptat să contribuie la fondul de pensionare cu 3% din salariu, (în loc de 2%), să li se reducă anii de serviciu la 30 de ani.

Ministerul Cultelor și a Instrucțiunii Publice a luat în considerare aceste cereri și va face modificări ale legii. Drept urmare, în anul 1912 va cere Consistoriilor Diecezane să își dea acordul pentru ca, în conformitate cu noul proiect de lege, taxele plătite către fondul regnicolar de pensii să fie majorate. Acestea erau încercări de recunoaștere a meritelor profesionale ale corpului didactic printr-o îmbunătățire a remunerației la bătrânețe sau post-mortem către urmașii învățătorilor.

În 20 februarie 1914 „Asociația învățătorilor de stat” înaintează un memorandum prim-ministrului în care solicită ca salarizarea și pensia să le fie ridicată la același nivel cu cea a funcționarilor de stat de clasa a XI-a, a X-a, și a IX-a, în funcție de vechime. Drept răspuns ministrul promitea că „legea de pensiune va fi revidiată și apriori aceea nu va fi mai mică decât cea a funcționarilor de stat” . De acesta dată cererile au fost considerate juste și de aceea legea a fost modificată.

Cu un an înainte, o delegație a învățătorilor confesionali înaintase un raport asemănător, care însă fusese primit „foarte rece” de către același Minister. Se subînțelege, din aceste acțiuni legale, întreprinse la nivel de Minister, că deși învățătorii îndeplineau aceeași muncă, indiferent dacă erau angajații statului în mod direct, (cum este cazul celor care predau în școlile de stat), sau indirect, (angajați prin intermediul consistoarelor diecesane), exista la nivel de decizie politică o dublă măsură a aprecierii muncii și meritelor acestei categorii profesionale.

În anul 1914, se modifică și legea de pensionare a profesorilor de la Institutele Pedagogice. Astfel prin legea XXXVI/1914, fiecare profesor pensionat până atunci trebuia să înainteze prin intermediul Consistoarelor un dosar care să includă următoarele acte: extrasul de botez, extrasul de căsătorie civilă, diploma de profesor, decretul de numire pe postul ocupat, atestat de serviciu care să specifice data începerii serviciului și data încetării acestuia, precum și statutul său de profesor ordinar, ajutător sau suplinitor, atestatul de cetățenie, în care să se specifice faptul că respectivul a predat în Institutul Diecesan. Ieșirea la pensie a unui profesor de la Institutul Pedagogic era un prilej pentru presă să analizeze activitatea pedagogică a acestuia și să aducă mulțumirile publice ale comunității pentru munca de o viață depusă pe altarul științei. În anul 1905 se pensionează profesorul E. Hodoș. În locul său este numit Ilie Minea, absolvent al facultății de filozofie din Budapesta căruia „Renașterea” din Caransebeș îi dorește să fie „un demn urmaș” al celui pe care îl înlocuia.

Anul 1915 este cel în care se aplică, efectiv, noua lege modificată. Episcopiile emit circulare către protopopiate și parohii, cărora le cere să actualizeze și să reglementeze situația financiară a cadrelor didactice în cea ce privește plătirea taxelor și a procentelor de contribuție către fondul de pensii.

Astfel, prin circularul numărul 3195/1915 din 5/18noiembrie se cerea ca fiecare parohie să plătească taxa de 20 de coroane anuală pentru școala confesională existentă, chiar dacă postul era vacant sau dacă funcționa cu învățător provizoriu. Învățătorii definitivi trebuiau să achite, până la sfârșitul lunii ianuarie 1916, toate taxele anuale restante și încă 50% din noile taxe, conform ultimelor măriri salariale. Acum fiecare învățător avea un carnet de membru cotizant în care i se ținea evidența sumelor plătite și care trebuia prezentat oficiului parohial din localitate, la 1 februarie a fiecărui an pentru a demonstra că nu are restanțe. Dacă nu erau la zi cu plățile, oficiul parohial trebuia să îi oprească, din salariu, suma respectivă. Până la 15 aprilie în fiecare an, oficiile parohiale erau obligate să raporteze oficiilor protopopești situația plăților către fondul regnicolar de pensionare. Dacă învățătorul era înrolat sau în curs de înrolare aceste noi dispoziții legale trebuiau aduse la cunoștința celor care le ridicau salariile. Cum, aceste reglementări se pare că nu au fost respectate întocmai, Episcopiile revin în 5/18 noiembrie 1915 cu un nou circular privind modalitatea de completare a carnetului de evidență a plăților către fondul de pensionare, precizând și faptul că, acolo unde se va constata neplata acestor taxe se pot lua măsuri disciplinare, care presupuneau chiar mutarea disciplinară la altă școală.

Aceste măsuri s-au dovedit a fi binevenite în contextul precarității financiare a micii intelectualități din Banatul istoric și a dificultăților de ordin material cu care se confruntau urmașii acestora, rămași fără un venit stabil și sigur. Că este o realitate, ne-o demonstrează agendele cu ordinea de zi ale Reuniunilor învățătorești în care se regăsesc aceste probleme ca și multitudine cererilor de ajutoare primite de Consistoarele Diecezane sau de către secretariatele Reuniunilor .

IV. C. 5. Frecvența elevilor

Frecvența Elevilor este Un Bun Indicator pentru calitatea actului educațional desfășurat. Ea arată și modificările intervenite în structura sistemului de învățământ. Nu în ultimul rând acest reper reflectă mentalitățile societății față de instituția școlară și, datorită specificului său, care implica finanțarea directă a școlii confesionale de către părinții copiilor, indică cel mai bine, impactul avut la nivelul comunităților locale a funcționării sistemului de învățământul confesional din Banat. Acesta a fost, de altfel și unicul domeniu, în care, interesele Bisericii coincid pe deplin cu cele ale statului, chiar dacă finalitățile dorite erau complet diferite. În timp ce guvernul urmărea prin procesul de alfabetizare să formeze o nouă generație atașată ideii „patriotice de stat maghiar”, Biserica dorea să realizeze, prin intermediul Școlii, un progres cultural de tip național și o conservare a identității etnice.

Durata și structura anului școlar trebuia să țină cont de ciclicitatea muncilor agricole la care tinerii învățăcei ai școlilor confesionale rurale luau parte nemijlocit. De aceea, cursurile începeau la 1 octombrie și se încheiau la 31 mai, cu examene în luna iunie. Lunile de vară erau destinate muncilor agricole. De asemenea, în timpul săptămânii, o zi lucrătoare, (putând fi alta în fiecare localitate), era liberă în același scop.

Conform legii 38/1868, pentru a se ține cont de realitățile existente în cadrul comunităților locale rurale, copiii de peste 10 ani, considerați a fi apți pentru muncile câmpului, puteau fi „eliberați pe timp scurt de a cerceta școala”, cu știința inspectorului școlar regesc. Conform articolului 52 din legea 38/1868 în școlile de repetiție cursurile durau 5 ore iarna și 2 ore vara pe săptămână, inclusiv în lunile septembrie, octombrie, aprilie, mai și iunie. Însă, printr-o interpretare mai aplicată a legii, aceste prevederi au fost extinse. Astfel, chiar în timpul anului școlar, oficiile parohiale puteau hotărî întreruperea cursurilor pentru ca elevii să poată participa activ la muncile câmpului. Situația se întâlnea destul de frecvent și nu era considerată a fi o excepție. Este cunoscut faptul că și copiii, de la cele mai mici vârste aveau un rol bine stabilit în economia casnică și în cadrul muncile sezoniere ale câmpului. Spre exemplu, în plin an școlar, în localitatea Vărădia, la 7 octombrie 1910, comitetul parohial a hotărât, în unanimitate, acordarea unei săptămâni de vacanță elevilor școlii confesionale din localitate, în perioada 4 – 10 octombrie, pentru ca aceștia să poată participa la „culesul cucuruzului”.

Legea 38/1868 aducea reglementări importante în ceea ce privea necesitatea „cercetării școlii și a pedepselor pentru absenți”. Legislația prevedea ca pedepsele să fie implementate de către aparatul administrativ care funcționa la nivelul comunelor politice astfel : „… primarilor comunali li se impune datorința ca, cu o săptămâna înaintea începerii anului școlar să înștiințeze pe părinți despre când au să-și trimită copiii la școală”. După consemnarea pruncilor apți pentru cursurile școlare și îndeplinirea, de către protopop și preotul paroh, a obligațiilor privind anunțarea obligativității frecventării școlii de către copii, protopopii întocmeau rapoarte privind frecvența la început de an școlar către Episcopii. Aceste obligații le erau reamintite anual preoților și protopopilor, înainte de deschiderea anului școlar prin circulare.

Conform articolelor 1-6 din legea 38/1868 și a articolului 60 din Normativul pentru Confiniul militar, fiecare părinte era dator să-și dea copiii la școală când împlineau 6 ani. Frecventarea școlii trebuia să continue zilnic, până la împlinirea a 12 ani, iar între 12 și 15 ani să se frecventeze școlile de repetiție. Erau exceptați de la aceste prevederi, conform articolului 3 din aceeași lege, „cei ce pătimesc de boală contagioasă sau spirituală sau cei tâmpi la minte”. Conform articolului 2 al legii învățământului din 1868 scaunul școlar „elibera pe timp mai scurt sau îndelungat de la îndatorirea de a cerceta școala pe copiii fizic sau spiritualmente slabi” pe baza unui atestat medical.

Scaunele școlare erau datoare, ca până la data de 15 septembrie să alcătuiască, după un formular special editat de Ministerul Cultelor, statistica elevilor înscriși „în fapt” la școală, în funcție de vârstă și sex. Această situație trebuia predată antistiei comunale pentru a se observa care elevi, dintre cei obligați, nu frecventau efectiv cursurile școlare. Primarul comunei avea obligația sa atenționeze pe părinții respectivilor copii să-și trimită „odraslele” în mod regulat la școală. Dacă atenționarea nu avea efect, urmau să se aplice pedepsele, constând în amenzi gradual stabilite, conform articolului 4 al legii 38 din 1868 și articolul 67 din normativul Confiniului militar.

Era de datoria autorităților locale ca la fiecare început de an școlar să înștiințeze părinții cu copii de vârstă școlară de începerea cursurilor precum și de necesitatea și obligativitatea ca aceștia să-i lase pe elevi la școală. În caz contrar le erau aduse la cunoștință amenzile și pedepsele de care erau pasibili. Notarii comunali și cercuali erau datori, ca până la data de 1 octombrie, să raporteze inspectorului regional școlar statistica acelor elevi înscriși și care frecventau cursurile școlare. În anul 1878, Ordinul 7280 a Ministrului de Culte și de Instrucțiune Publică aducea completării legii, în sensul că, acei copii care împlineau în timpul anului școlar 12 ani nu mai erau obligați să frecventeze cursurile până la sfârșitul anului școlar. Cei care împlineau 15 ani erau obligați însă să frecventeze până la sfârșitul anului calendaristic, inclusiv în lunile de iarnă.

Permisiune de a absență era acordată în cazul în care:

a) Dacă școlarul cade în boală;

b) Dacă oricare dintre părinți sau membru al familiei este așa de bolnav astfel încât este datorința morală a școlarului să rămână acasă;

c) În caz de moarte sau lovitură de aceasta;

d) Pentru o sărbătoare mai mare familială, (căsătorie);

e) Din lipsa totală și adeverită a îmbrăcămintei.

Într-o primă instanță absențele se motivau la învățător și apoi la scaunul școlar. Conform legii, învățătorii prezentau președintelui scaunului școlar conspectul absențelor, chiar dacă nici un elev nu se afla în această situație.

Primarul comunei avea obligația să admonesteze în scris părintele sau tutorele legal al elevului care a absentat nemotivat. A doua oară pedeapsa consta într-o amendă de până la 50 cr., a treia oară până la un florin, iar a patra până la 4 florini, în termen de 8 zile. Banii se predau notarului. Dacă părinții care primeau și această ultima pedeapsă, și cea mai mare, nu-și trimiteau copiii la școală, primarul informa inspectorul școlar regesc, iar acesta, în baza articolului 4 a legii 38/1868, numea un tutore pentru elevul aflat în cauză.

Pentru acei părinți de la care, din lipsa de avere și nici în cazul execuției silite nu se putea încasa pedeapsa impusă în bani, aceștia erau constrânși la muncă în folosul public în cadrul edificiului școlar, în împrejurimile acesteia, (curte), sau pe teritoriul grădinii de pomi a școlii, valoarea muncii corespunzând sumei de 50 cr. Contestația pedepselor pentru absențele școlare se permitea, ca instanță primă, la inspectorul școlar regesc și apoi la comitetul administrativ. Notarii comunali și cercuali erau datori să trimită inspectorului școlar regesc o situație lunară a absențelor și a chitanțelor privind banii din pedepse și eventual informări despre lucrul public săvârșit.

Banii proveniți din amenzi se foloseau pentru procurarea de cărți pentru școlarii săraci sau, în cazul școlilor din fostul Confiniu militar, pentru înființarea de biblioteci școlare. La sfârșitul anului, scaunele școlare trebuiau să demonstreze modul în care s-au folosit banii în fața inspectorului școlar regesc. De asemenea, dacă primarul comunal neglija pedepsirea absenților, notarul era obligat să informeze despre această situație inspectorul școlar regesc care, la rândul său, îl înștiința pe protopretorul cercual, care era dator să dispună măsuri împotriva primarului, conform articolului 22 din lege.

Deși alfabetizarea populației rurale era în continuă creștere, erau și cazuri în care, părinții nu-și trimiteau copiii la școală din diferite motive. Pentru eliminarea unor astfel de situații se recurgea la aplicarea pedepsirea respectivilor părinți. Un astfel de caz, sesizat de presa timpului, implica un număr de 52 de părinți din comunele Agadici, Ciudanovița, Cuptoare, Doman și Reșița Montană, amenzile ridicându-se la suma totală de 35 de florini.

Trebuie adusă precizarea că în arhiva Episcopiilor sunt foarte puține documente care să ateste aplicare efectivă a prevederilor legale la care face referire textul legii 38/1868. La aceasta au contribuit mai mulți factori: practica împământenită a folosirii muncii copiilor la treburile gospodărești și muncile agricole ușoare; starea materială precară a familiilor; influențată deseori de situația recoltelor anuale; faptul că primarii erau în majoritate consăteni ai familiilor care nu-și trimiteau copii la școală și nu doreau să-și modifice relațiile de prietenie sau de bună înțelegere cu aceștia, etc.

În cadrul școlii confesionale, cu atât mai mult aceste prevederi nu s-au aplicat, atât preotul cât și învățătorul nedorind să înrăutățească relația cu „poporul” de la care primeau salariul lunar. De altfel, în Regulamentele școlare se făcea precizarea expresă a faptului că „directorul școlii va avea grijă ca pedepsele aplicate părinților pentru prezență să nu pară că sunt o urmare a acțiunilor de raportare a învățătorului a frecvenței, pentru a nu se tulbura relațiile amicale dintre părinți și învățător”. Cu toate acestea, deși frecvența elevilor înregistrează o evoluție pozitivă la sfârșitul secolului al XIX-lea, ea rămâne nesatisfăcătoare și este un permanent subiect aflat în dezbaterea opiniei publice prin presă, dar și la nivelul Episcopiilor ca foruri administrative școlare.

Un alt aspect care particularizează situația școlilor confesionale românești era generat de că fondurile obținute din aplicarea pedepselor școlare erau transferate în venitul dării de cult. Exemplificăm cu situația înregistrată în protopopiatul Ciacovei pentru anul școlar 1901/1902. Statistica a fost întocmită de protopopul Ioan Pinciu la 20 iunie 1902.

Tabel 44. Situația statistică a amenzilor pentru absențele școlare în protopopiatul Ciacovei în anul 1902.

În relația birocratică stabilită între învățătorii confesionali și forurile administrative, în problema absențelor școlare, au intervenit deseori contradicții și în privința modalității de întocmire a documentelor. Este și cazul Consistoriului Aradului unde, în anul 1901, comisia administrativă trimite un circula cu numărul 3348/1901 prin care dispune ca limba în care se întocmeau rapoartele lunare pentru absențele școlare să fie întocmite în limba maghiară. După îndelungi negocieri cu Consistoriul Diecesan al Episcopiei Aradului, care durează până la sfârșitul anului 1902, se ajunge la un compromis care presupunea întocmirea documentelor bilingv. Chestiunea transpare și din corespondența oficială purtată de Consistoriul Eparhial greco-ortodox român din Arad cu autoritatea omonimă din Caransebeș, cele două instituții consultându-se reciproc în această probleme pentru a lua decizii finale identice.

În ciuda tuturor problemelor, în Banat frecvența școlarilor, în cadrul școlilor zilnice primare, era la sfârșitul secolului al XIX-lea de aproximativ 50%.

Tot în această perioadă, o statistică oficială a Inspectoratului școlar al Comitatului Timiș, raporta în anul 1870 că la un număr total de 55892 copiii apți de școală, doar 29 113 frecventau o instituție de învățământ, confesională sau de stat. În procente această înseamnă o frecvență de 52%, cifră extrem de apropiată de frecvența generală întâlnită în această perioadă în școlile confesionale. Putem concluziona, deci că nivelul de „cercetare” al școlii era aproape identic în școlile vremii, indiferent de caracterul acestora. O situație comparativă privitoare la evoluția frecvenței școlare din Dieceza unită a Lugojului, pentru anii 1877-1891, demonstrează o creștere a acesteia, de la 33% la 52%.

Pentru a putea susține această argumentație prezentăm situația comparativă a numărului total de elevi obligați să frecventeze o instituție de învățământ din Banat, indiferent de caracterul acesteia.

Tabel 45. Frecvența școlară generală din Comitatele Caraș – Severin, Timiș și principalele orașe din Banat în anul 1900.

Procentul general de frecventare al școlii în cele două comitate, în anul 1900, era de 78.47%. Acest procent includea toată populația școlară, atât din mediul rural cât și urban, cu vârste cuprinse între 6-15 ani, care frecventa cursurile unei instituții de învățământ, (particulare sau de stat), fie în regim, zilnic, fie în regim privat. Procentele mai ridicate de frecvență se înregistrează în orașe, unde erau înmatriculați școlar și alți elevi proveniți din alte localități, veniți la studii. În mediul rural, media generală a frecvenței la primul nivel de studiu se situa între 60% – 70%. Comparativ cu situația generală a frecvenței din Banat, calculată pentru întreaga populație școlară, frecvența în instituțiile de învățământ a elevilor de limbă maternă română se situa în jurul acelorași valori procentuale de aproximativ 70%. Trebuie făcută însă precizarea că această cifră îi includea și pe elevii români care frecventau școlile de stat sau alte școli obligatorii și de meserii. Cifrele ridicate ale frecvenței din orașe include și elevii care, deși locuiau în alte localități, urmau școlile primare și medii de pe teritoriul acestora.

În școlile confesionale românești, procentele de frecvență includ doar elevii de limbă maternă română și confesiune ortodoxă și greco-catolică și se situează între 37% și 70%. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX se înregistrează la nivelul Episcopiilor creșteri reale ale frecvenței școlare în școlile confesionale primare care reies cu claritate și din rapoartele anuale ale consistoriilor diecesane în calitatea lor de administrator școlar. Pentru a evidenția această evoluție din datele oferite de aceste rapoarte am întocmit următoarea situație statistică, (Tabel 46) :

Tabel 46. Frecvența școlară în cadrul școlilor primare zilnice din Episcopia Caransebeșului în anii școlari 1899/1900 – 1912/1913.

Se impun unele precizări: cifrele statistice furnizate de protocoalele Episcopiei Aradului, (necesare pentru studiul frecvenței în școlile din părțile bănățene), în cadrul ședințelor Senatului Școlar sunt uneori defectuos prezentate. Abia din anul 1904 se pune în aplicare completarea formularelor pentru adunarea informațiilor statistice școlare, fiind foarte dificilă prezentarea comparativă exactă a cifrelor, precum și calcularea procentelor frecvenței școlare. Datele sunt greu de interpretat mai ales că, pentru partea bănățeană a școlilor, sunt importante doar cifrele corespunzătoare inspectoratelor școlare ale Timișoarei și a Banat – Comloșului. Identificarea doar a acestor cifre și extragerea lor din totalul elevilor Episcopiei Aradului este posibilă pentru anul școlar 1899/1900. Astfel, în inspectoratul Banat Comloș, frecvența școlii confesionale era de 70% iar în inspectoratul Timișoarei de 80%. Estimativ și prin analogie putem considera că frecvența reală a elevilor era aceeași ca pentru școlile administrate de Episcopia Caransebeșului.

Fluctuațiile procentelor de frecvență între ani consecutivi sunt foarte mari și de aceea aceste date trebuie luate în considerate doar orientativ. După anul 1904, când informațiile statistice au fost prezentate pe foile anexe protocoalelor, este posibil ca acestea să reflecte realitatea, însă nu am reușit să le identific între documentele păstrate până în zilele noastre.

Datele pentru anii menționați, (1900 – 1904), sunt contradictorii. Astfel pentru anul școlar 1902/1903 calculând procentul total al frecvenței elevilor pe baza cifrelor menționate în protocolul anului respectiv, se constată o scădere a frecvenței cu 11,87 față de anul școlar anterior. Cu siguranță această cifră nu este reală deoarece în protocolul anului 1904 se face precizarea că „frecvența școlară peste tot s-a îmbunătățit”. Procentele frecvenței școlare situate între 70-80% în mediul rural nu par credibile în contextul frecvenței generale în cadrul învățământului din Banat. Pentru anul școlar 1903/1904, procentul calculat pe baza datelor statistice indică o frecvență generală de 79,38. Cu toate acestea în textul care comentează cifrele la capitolul „frecventațiunea școlară” se face precizarea că procentul absenților a variat între 30-50%. Abia această cifră finală, indicată în raport, se apropie de realitatea cunoscută și din celelalte documente școlare. Pentru anii școlari 1905-1906 și 1910-1911 Protocolul anului 1912 concluzionează că în ultimii 5 ani frecvența școlară a fost în continuă scădere. Trebuie avut în vedere faptul că, în multe cazuri, învățătorii nu includeau exact în statistici numărul absenților, spre a evita intervenția autorităților și pedepsirea părinților. Este evident că învățătorii nu doreau să-și strice bunele raporturi cu părinții din comunitatea în mijlocul căreia activau.

Pentru anii școlari din perioada războiului frecvența școlară „rămâne în același stadiu ca în anii trecuți”, păstrându-se în ansamblul Episcopiei o frecventare neregulată a școlilor confesionale din eparhie.

Procentele privind frecvența totală a copiilor obligați să frecventeze cursurile școlare cu vârste cuprinsă între 6 și 12 ani includ și elevii care, deși aflați în localitățile cu jurisdicție confesională ortodoxă, urmau cursurile la școli primare zilnice altele decât cele confesionale ortodoxe. Consistoriile diecesane îi includeau în statisticile întocmite anual, deoarece în acest mod se putea face cunoscut nivelul de alfabetizare a populației ortodoxe vorbitoare de limbă maternă română și pentru că preoții ortodocși erau cei care le predau, în cadrul orelor de catehizare, acestor copii înscriși la cursurile altor școli, religia ortodoxă.

Situația și motivația înscrierii acestor elevi la alte școli decât cele confesionale ortodoxe române, chiar în condițiile în care acestea existau și funcționau în paralel, în cadrul aceleași comunități, școli confesionale, se constituie după anul 1910 în subiect de dezbatere constantă a autorităților bisericești, școlare și a presei. În ciuda minusurilor din organizarea școlii confesionale adevărata explicație rezida în faptul că limba maghiară nu era însușită în mod corespunzător în timpul orelor de curs din școala românească, iar cunoașterea și stăpânirea temeinică a limbii statului era indispensabilă parcurgerii treptelor de afirmare socială și profesională în cadrul statului Austro – Ungar.

Situația era paradoxală doar în aparență, în ceea ce privește poziția adoptată de presa politică. Deși aceasta recunoștea importanța cunoașterii limbii statului pentru afirmarea individuală – socială a locuitorilor bănățeni, pe de altă parte combătea predarea materiilor școlare în limba statului, privită ca un mijloc de deznaționalizare forțată.

Nu se nega însă importanța cunoașterii limbii statutului, ceea ce asigura cetățenilor o bună relaționare cu autoritățile și instituțiile oficiale.

În ciuda faptului că au existat numeroase probleme legate de îndeplinirea condițiilor impuse de legislația școlară, între anii 1868-1907 se înregistrează totuți creșteri constante ale frecvenței școlare. Pentru Banat creșterile frecvenței în cadrul școlilor de stat nu s-a făcut în detrimentul celei din școlile confesionale. Creșterea numerică a populației școlare a determinat și o creștere a nivelului de frecvență în școlile administrate de Episcopiile ortodoxe de Arad și Caransebeș. Astfel, chiar în anul școlar 1908/1909, când se face simțit cel mai bine efectul aplicării legii Apponyi, se înregistrează o evoluție procentuală de 2,77% a frecvenței elevilor în școlile confesionale. Trebuie avute în vedere, în acest sens, și schimbările din mentalitatea populației, determinate de profundele modernizări din economie, diversificarea ocupațiilor locuitorilor și creșterea pretențiilor de civilizație.

Sporirea interesului pentru cultura dobândită prin școală este relevată, în modul cel mai evident, de evoluția procentului total înregistrat de frecvența elevilor între 6 și 12 ani. Aceasta crește pentru Episcopia Caransebeșului de la 53% pentru anul școlar 1885/1886 la 86,31% pentru anul școlar 1912/1913. Creșterile procentuale evoluează ascendent și continuu, chiar dacă și numărul elevilor crește în timp, (de la 38179 în anul 1900 la 40575 în anul 1913).

La nivel local, în cadrul Episcopiei Caransebeșului existau protopopiate în care la începutul secolului XX frecvența în cadrul școlilor confesionale se situa în jurul procentului de 70%. Este și cazul școlilor confesionale greco-ortodoxe din protopopiatele Buziașului, (în anul 1901, în cele 28 de comune au frecventat școala 72,2% fiind prezenți la examene 51,2% din copiii cu vârste între 6-12 și 46,1% copii cu vârste între 12-15 ani) . Acest procent ridicat al frecvenței nu poate însă să fie însă generalizat pentru întreg Banatul.

În anul 1903, în cele 28 de comune ale protopopiatului ortodox al Lugojului, au frecventat școala 69,49% fiind prezenți la examene 53,1% din copii cu vârste între 6-12, iar între 12-15 ani au frecventat 47,86%.

În anul 1912 se înregistrează, la nivelul Episcopiei Aradului, care includea și părțile bănățene, o situație fluctuantă regional a frecvenței la nivelul școlilor zilnice. Drept urmare, Episcopia retrimite oficiilor parohiale două circulare, (nr. 4928/1906 și nr. 5429/1906), pentru a le reaminti acestora îndatoririle de control și de capacitare a populației pentru îmbunătățirea frecvenței regulate a școlii.

Se poate observa faptul că frecvența în cadrul școlilor de repetiție era mai slabă comparativ cu frecvența elevilor în cadrul școlilor primare zilnice. Exemplificăm cu următorul tabel care reflectă situația din cadrul Episcopiei Caransebeșului.

Tabel 47. Frecvența școlară în cadrul școlilor de repetenție din Episcopia Caransebeșului

în anii școlari 1899/1900 – 1912/1913.

Se observă că frecvența în cadrul școlilor de repetiție era mai redusă, procentele situându-se pentru școala confesională românească între 24,26% și 34,43%. Se remarcă efectele produse de aplicarea prevederilor legii Apponyi, (conform căreia limba de predare în școlile de repetenție era limba maghiară), care se reflectă într-o scădere de aproximativ 20% a frecvenței în cadrul acestei forme de învățământ. Abia după 5 ani frecvența școlară crește atingând din nou valorile anterioare anului 1907, în condițiile în care există și o creștere totală a populației. Este și urmarea integrării tinerilor cu vârsta de 12-15 ani în activitățile gospodărești și de economie agrară.

În ceea ce privește frecvența pe sexe în cadrul școlilor confesionale, pentru elevii cu vârste cuprinse între 6-12 ani, băieții urmează cursurile școlare într-un procent de aproximativ 42%, iar fetele de aproximativ 39%. Pentru școlile zilnice de stat, frecvența elevilor ortodocși de limbă maternă română era de aproximativ de 35% pentru băieți și de aproximativ 29% pentru fete.

Pentru școlile greco – catolice românești din părțile bănățene ale Episcopiei Lugojului, (în număr de 51), înainte de 1900 frecvența elevilor era de 37% – mai mare cu 7% decât în părțile transilvănene ale aceleași jurisdicții.

Tabel 48. Frecvența școlară – după sex – în cadrul școlilor primare zilnice și de repetiție din Episcopia Caransebeșului în anii școlari 1899/1900 – 1912/1913.

În școlile de repetiție, din cadrul instituțiilor de învățământ confesionale, în primii ani ai secolului XX, frecvența băieților era mai mare decât cea a fetelor. O comparație, pe grupe de vârstă și după sex, a frecvenței în cadrul școlilor confesionale bănățene unite relevă o frecvență de aproximativ 50% a elevilor cu vârste cuprinse între 6 și 12 ani, față de 33% a celor între 12-15 ani, fetele înregistrând din acest punct de vedere un coeficient mai slab.

După anul 1908 cifrele devin sensibil egale, ceea ce denotă o schimbare în mentalitatea populației rurale bănățene privind necesitate educării fetelor și după vârsta de 12 ani.

Un rol important l-a avut, în schimbarea acestei mentalități, și propaganda dusă de către cadrele didactice. Aspectul iese în relief mai ales în cadrul dezbaterilor reuniunilor și conferințelor învățătorilor unde se comenta acest subiect, pentru ca apoi problemele discutate să fie publicate în presa de limba română, iar soluțiile identificate să fie aplicate efectiv în cadrul comunitățile locale. Reuniunile învățătorilor români urmăreau deci, atât perfecționarea profesională a dascălilor cât și ridicarea „prestigiului corpului învățătoresc în fața organelor bisericești și civile”, fiind recomandate în acest scop Adunărilor generale teme ca : „Mijloace de a promova cultura în popor”‚ „Cum să-și câștige învățătorul iubirea poporului și a elevilor săi”‚ „Ce însușiri trebuie să aibă învățătorul”‚ „Legăturile școlii cu familia și statul”‚ „Educația mamelor” ‚ „Educația femeii”, etc,. Toate erau menite să „atragă” copiii și familiile acestora către școală și învățătura de carte.

Concluzionând asupra celor prezentate, putem face precizarea că datele statistice cumulate la nivelul Episcopiilor pot conține erori de culegere a datelor în cadrul parohiilor. Acest fapt era cauzat, în principal, de nepriceperea unor preoți sau învățători în completarea conspectelor tipizate anuale. Au existat și posibile erori de calcul la întocmirea statisticilor parțiale de către protopopi, sau neglijării transmiterii în timp util a datelor solicitate. De aceea, aceste statistici alcătuiesc tabloul general valabil al frecvenței școlare la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea nepermițând însă formularea concluziilor finale definitive. Ele sunt ideale însă pentru efectuarea studiilor de caz la nivel de protopopiate. Pentru situațiile finale este obligatorie însă corelarea datelor de acest tip cu cele incluse în statisticile maghiare oficiale, păstrându-se însă, și în acest caz, rezerva în ceea ce privește necesitatea corelării numărului de elevi de limbă maternă română cu religia ortodoxă sau/și greco-catolică.

Între anii 1913-1918 nu s-au mai întocmit rapoarte statistice anuale pentru Episcopii, ci doar la nivelul protopopiatelor. Din păcate, acestea nefiind centralizate, în marea lor majoritate s-au pierdut sau se găsesc dispersate între actele Episcopiilor, fiind practic aproape imposibilă centralizarea lor. Cu toate acestea, din câteva rapoarte, se poate concluziona faptul că frecvența elevilor a scăzut dramatic în anii războiului mondial.

Exemplificăm cu situația înregistrată pentru anul școlar 1916/1917 în protopopiatul Bocșei Montane. Astfel numărul copiilor obligați să frecventeze școala între 6 și 12 ani a fost de 1923 băieți și 1764 de fete, adică un total de 3687 copii. Numărul total era cu 71 mai mic decât în anul școlar 1915/1916. Scade de asemenea și numărul copiilor între 12 și 15 ani obligați să frecventeze cursurile de repetiție cu 151 de elevi, în acest an fiind obligați la școală 779 de băieți și 735 de fete, (un total de 1514) . Dintre aceștia, pentru vârsta 6-12 ani, au frecventat 804 băieți și 656 de fete, (un total de 1460 elevi, reprezentând 39,5% din numărul copiilor obligați la școală). Față de anul anterior frecvența a scăzut cu 105 elevi, procentual aceasta însemnând o scădere de 2,5%. Dintre copii cu vârsta de 12-15 ani nu a frecventat nici un elev cursurile școlii confesionale de repetiție. Scăderi se înregistrează în această perioadă și la frecvența în cadrul școlilor de stat. Aici, pentru copii între 6-12 ani, frecvența scade cu 1,5%, iar pentru 12-15 ani scade cu 3%. În total, frecvența școlară pentru copii între 6-12 ani în Bocșa Montană a fost pentru acest an de 58%, iar pentru 12-15 ani de 10%. Rezultă că 42% dintre copii între 6-12 ani și 90% dintre cei cu vârste cuprinse între 12-15 ani nu au mers la nici o școală.

Este evident faptul că, această stare de fapt a fost determinată de situația excepțională creată de război.

Pe ansamblu, dincolo de situațiile particulare, rezultatul direct al funcționării școlii confesionale și a frecventării ei s-a materializat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, în creșterea nivelului de alfabetizare a populației rurale bănățene.

Dinamica ascendentă a proporției știutorilor de carte este pusă în evidență de recensămintele anilor 1900 și 1910. Între anii 1880-1910 ponderea locuitorilor din mediul rural știutori de carte a crescut cu 114,5% în comitatul Caraș-Severin și cu 81,3% în Timiș.

CAPITOLUL V.

ȘCOALĂ ȘI SOCIETATE. INSTITUȚIA ȘCOLARĂ ÎN VIAȚA COMUNITĂȚILOR ROMÂNEȘTI DIN COMITATELE CARAȘ -SEVERIN ȘI TIMIȘ

V. A. IMPLICAREA CORPULUI DIDACTIC ÎN ACTIVAREA VIEȚII CULTURALE, SOCIALE ȘI ECONOMICE A COMUNITĂȚILOR ROMÂNEȘTI.

V. A. 1. Organizarea examenelor elevilor din școlile primare confesionale

Examenele de Sfârșit de An Școlar din Banat se constituie, datorită modului în care erau organizate și pentru că îi implicau atât pe părinții copiilor cât și pe orice alt locuitor al comunității, într-un moment festiv al vieții rurale. Ele erau, totodată, și un prilej în care comunicarea dintre școală și societate se făcea nemijlocit. Acest fapt era conștientizat la nivelul Bisericii în calitatea sa de administrator de școli. Din circularul numărul 158 din 1902, emis de Protopopiatului Buziașului, aflăm că verificările anuale erau considerate a fi importante atât pentru școlari și învățători, cât și pentru popor, căci ele „sunt un mijloc puternic de a aduce școala în contact cu casa părintească” . Totodată, examenele se transformau în tot atâtea ocazii în care se puteau constata „rezultatele folositoare ale școlii, momente înălțătoare pentru cultura națională religioasă și morală a tinerimii școlare și a populației”. Educația urmașilor era considerată datoria cea mai sfântă a școlii. În aceste condiții învățătorul era „lumina care lumina poporului calea către fericire”. Instituția de învățământ era prima autoritate oficială care pregătea tânăra generație pentru viață activă pe care urma să o desfășoare în sânul unei societăți în cadrul căreia, elevul, urma să își construiască viitorul. Școala dezvolta „flacăra spiritului” generațiilor viitoare și de la ea, ca instituție fundamentală, națională, se aștepta „binele și înflorirea neamului românesc”. În concordanță cu aceste definiții examenele școlare erau considerate „o zi mare în viața școlarilor – ziua secerișului”, o zi de sărbătoare atât pentru școlari, pentru familie, dar și pentru învățători.

Conform Regulamentelor de organizare a învățământului, data examenelor era anunțată printr-un circular școlar de către protopopul local, fiind consemnat în același document și numele comisarului școlar care avea să participe în mod legal la acestea, (înlocuindu-l pe protopop atunci când acesta nu putea participa, sau când nu făcea față la numărul mare de examene din protopopiat). Erau menționate și numele celorlalți învățători desemnați, ca observatori, din alte localități. Era stabilit, de asemenea, momentul zilei, (dimineața sau după-amiaza), când se puteau desfășura examenele. Preotul și comitetele parohiale făceau publică data examinării și aveau obligația să insiste ca părinții școlarilor și, eventual și alți săteni, să asiste la testarea copiilor.

Deopotrivă erau invitați cei care făceau donații către școli și fruntașii satului deoarece aceste verificări anuale erau considerate „cele mai festive momente școlare”. Preotul și învățătorul trebuiau să aibă grijă ca elevii să fie prezenți în număr complet la examinare. Înainte de începerea propriu-zisă a procedurii învățătorul trebuia să pună la dispoziția comisiei următoarele documente:

– conspectul despre materialul predat în decursul anului școlar încheiat;

– clasificarea elevilor;

– catalogul zilnic;

– probele scrise, (lucrările de control);

– evidența frecvenței;

– raportul școlar anual cu datele statistice completate la zi;

Pentru prezența sa la examene, comisarul școlar sau protopopul primea din partea parohiei locale suma de 3 coroane pentru fiecare examen la care asista.

Învățătorii din comunele vecine, care erau invitați să asiste la testarea elevilor, nu erau plătiți pentru acest efort, deoarece se considera a fi suficientă răsplata experienței dobândite prin participarea la aceste activități.

Pentru anul 1902 în protopopiatul Buziașului se stabilise următoarea planificare a examenelor:

Tabel 49. Planificarea examenelor de la școlile confesionale românești din tractul Buziașului în anul școlar 1901/1902.

La examene participau și elevii din școala de stat din localitate, (acolo unde aceasta funcționa în paralel cu școala confesională sau era singura instituție de învățământ). Aceștia erau examinați la obiectul religie în prezența preotului catihet.

Toate comunele în care se desfășura acest examen trebuiau să asigure protocolul necesar comisiei. Aceasta presupunea ca, pentru comunele programate de dimineață, să se pună la dispoziția examinatorilor o trăsură de la ora 5, iar acolo unde verificarea avea loc după amiaza, trăsura era asigurată începând cu ora 13.

Reuniunile învățătorilor, recunoșteau necesitatea ca aceste examinări să se facă în prezența colegilor deoarece acest fapt contribuia la perfecționarea dascălilor și la ridicarea prestigiului școlii locale și a învățătorului român. În revista „Educatorul”, în care era prezentată constant activitatea Reuniunii Învățătorilor din Dieceza Caransebeșului, se publicau integral rapoartele comisarilor școlari consistoriali care asistau la examenele școlare.

Existau totuși și opinii contrare cu privire la eficiența reală a acestor examinări. La începutul secolului XX tot mai multe voci din presa pedagogică de specialitate acuzau modul de organizare al acestor verificări, pe care le considerau populiste și fără a avea un rezultat concret în perfecționarea efectivă a corpului didactic. Astfel: Gheorghe Jianu, comisar școlar consistorial care supervizează examenele din protopopiatul Oraviței, în anul 1909, scrie că „am zis-o și o mai zic și acum că instituția învechită a examenelor anuale nu numai că nu promovează ci chiar stânjenește progresul școlar … De când particip oficial la examene nu numai că nu mi-am schimbat părerile, ci dimpotrivă m-a întărit și mai mult în convingerea că examenele n-au nici o valoare. Obiecțiunea că nu putem lăsa școlile fără nici un control este justă. Dar să-mi arate cineva ce control se poate face cu ocazia examenelor? Unde s-a pomenit ca bunăoară pe un învățător slab comisia examinatoare să-l răstignească în fața publicului ? E aceasta omenește posibil? N-ar fi o barbarie a arăta în fața copiilor și a părinților lor scăderile de orice natură ale învățătorului? În sfârșit ce s-ar putea îndrepta în cele 2-3 ore ce abia se ajung pentru mântuirea formalităților tradiționale: rugăciuni, citire, socoată, declamări, cântare, alocuții, etc. Examenul așa cum se face de când este instituit a fost și rămâne o paradă goală… Publicul crescut în școala veche își exprimă admirația și felicită pe învățător pentru rezultatul uriaș al examenului, iar comisarul n-are încotro, nu poate deranja nici el parada festivității culturale ce are menirea să încălzească lumea pentru școală”.

Aspectele prezentate, deși exagerate, pentru a arăta lipsa de modernitate și de eficiență practică a organizării acestui tip de examen, erau totuși valabile pentru unele situații și pentru creionarea unei stări de spirit triumfaliste care însoțeau, de multe ori, aceste demersuri pedagogice. Nu rareori comisia examinatoare trecea cu vedere lipsurile examinării, (așa cum și presa remarca), pentru „a trece la masa încărcată din belșug unde sunt invitați și fruntașii din comună” .

Pentru îmbunătățirea acestei stări de fapt era necesară activarea instituției comisarului școlar, specializat în științele pedagogiei care, în mod responsabil, urma să verifice, nu doar în timpul examenelor școlare anuale, calitatea actului de învățământ.

În ciuda aspectelor negative, care erau prezentate cititorilor avizați, marea majoritate a controalelor finale anuale decurgeau într-o atmosferă de sărbătoare. Atunci când asista la examinări chiar protopopul în persoană, iar „cercetarea” decurgea în mod „natural” și cu rezultate mulțumitoare, aprecierea muncii cadrului didactic se făcea în mod public, iar efortul depus la catedră era definit ca „cea mai cinstită muncă care contribuia la deșteptarea neamului” .

Modalitatea de susținere a examenului în fața unei comisii străine, (din care de cele mai multe ori făcea parte și protopopul), aducea pe lângă un plus de festivism și motive de emotivitate pentru învățător și elevi. Cum verificările se desfășurau în lunile mai-iunie, când afară temperatura era ridicată, susținerea lor în încăperile școlare se transforma, uneori, într-o experiență chinuitoare. Situația este descrisă, analizată și criticată de ziarul „Drapelul”: „în sălile scunde, puțin încăpătoare e mare înghesuială și căldură … copilașii obosiți se lupă cu somnul ori privesc țintă înaintea lor … în fine se dă gata examenul. Bietul învățător este bucuros că a scăpat de un canon… e o scenă care se repetă înaintea ochilor noștri de mai mulți ani dar, cruda realitate astăzi este alta… de mult fruntașii și poporul se adunau cu însuflețire în jurul școlii gata la orice jertfe pentru luminarea și înaintarea poporului, mânând pe toți un dor nespus de carte: credința că numai prin școală se va mântui poporul din starea umilită în care se află… vedem cum scade numărul învățătorilor și avem deja 20% din școli fără învățători calificați. E mai mare numărul învățătorilor ce ies la pensie decât a celor ce dau examene pentru a le lua locul. Situația de astăzi poartă în sine germenele cataclismului școlii noastre naționale” .

Relatările în presa politică privind desfășurarea și rezultatele examenelor școlare anuale erau un bun prilej pentru a se reaminti populației importanța școlii din punct de vedere cultural, dar și politic-național. Acest lucru era posibil deoarece ele se constituiau într-un bun mijloc de a aduce în atenția sătenilor și adevăratele probleme ale școlii. Principalul aspect viza imposibilitatea practică de a susține și promova un învățământ de calitate superioară în condițiile în care finanțarea din partea statului implica compromisuri și condiționări, considerate grave, în ceea ce privește rolul jucat de școli în cadrul mișcării naționale.

Se recunoștea că rezultatul învățământului era în mare parte condiționat de personalitatea învățătorului, iar în noile circumsanțe, în care noua lege Apponyi din 1907 avea mult mai multe prevederi disciplinare la adresa dascălilor, aceastea se resimțeau în atmosfera generală, creată la nivelul sistemului de învățământ, dar și în rezultatele elevilor.

Publicarea în presă a impresiilor de la examenele școlare era și o oportunitate pentru ca autorii articolelor, (de cele mai multe ori comisari consistoriali care asistau în locul protopopului la examene), să prezinte nu doar rezultatele examenelor ci și să descrie persoana învățătorului, modul în care acesta era privit în comunitatea locală, felul în care arăta școala, dotările acesteia, dar și resursele financiare ale locuitorilor care o susțineau.

Situațiile prezentate nu erau întotdeauna și cele mai fericite sau favorabile sistemului de învățământ confesional. În anul 1914, în urma examinării școlare anuale finale, învățătorul V. Milencoviciu din satul Ciudanovița, protopopiatul Oraviței, va fi silit să se pensioneze anticipat deoarece elevii săi nu erau înzestrați cu cărți de citire sau aveau manuale de autori diferiți, iar sala de clasă era sărăcăcioasă și lipsită de dotările necesare, deși școala era nou construită. Vina nu-i aparținea însă în mod integral învățătorului, ci se datora proastei administrări a școlii de către directorul-preot și comitetul parohial care nu se ocupau nici măcar cu încasarea dării de cult necesară plății salariului învățătorului, iar acesta din urmă era silit să colecteze el însuși acești bani. Această stare de fapt nu era singulară. În același an, învățătorul Gropșian din satul Gârliște nu-și primise salariul de 6 luni deși educa 108 școlari, (legea nepermițând ca într-o școală să învețe mai mult de 80 de elevi), făcând astfel o muncă „voluntară” cât pentru 2 cadre didactice la un loc. Cu toate acestea comisia a fost impresionată de educația micilor școlari.

Lipsa de cadre didactice femei începe să se resimtă, din ce în ce mai mult, la începutul secolului XX în Banat. Rapoartele comisarului consistorial privind inspecția făcută în satul Mercina învățătoarelor Ersinia Gherga și Maria Vorțan, învățătoare la școala de fete, relevă faptul că dăscălițele se bucurau de respectul comunității. Ele au avut un public numeros la examene, iar comisia a fost impresionată și de rezultatele examinării elevelor, dar mai ales de expoziția de lucru de mână, (obiect de studiu doar în școlile de fete), organizată cu această ocazie. (Vezi Anexa nr. 12).

Uneori, examenele cu public dădeau naștere la situații inedite. În satul Vărădia, în clasa învățătorului Drăgulescu, un țăran din asistență și-a manifestat dorința ca, la proba de aritmetică, să dea personal un exercițiu de rezolvat elevilor în scris. Deși comisarul școlar nu a fost de acord, învățătorul a acceptat fiind „suveran în școala sa”, iar elevii săi, foarte bine instruiți, au rezolvat corect exercițiul.

Unele examene coincideau cu ieșirea la pensie a dascălului satului. În Ticvaniul Mic în vara anului 1914, după 35 de ani de muncă în școală, învățătorul Ion Drinca își ia rămas bun în mod festiv de la elevii și sătenii prezenți la examenele finale anuale. În marea lor majoritate cei prezenți îi fuseseră elevi, cu multe generații în urmă, ceea ce a dus la crearea unei atmosfere extrem de emoționante.

Alteori, examenele școlare finale relevau existența în cadrul comunității locale a unei stări de tensiune acumulată în timp și care, cu această ocazie, răbufnește. Situația descoperită în satul Cârnecea – spre exemplu – determină pe comisarul consistorial să recomande Consistoriului Diecezan să efectueze o anchetă disciplinară atât la adresa preotului cât și a învățătorului întrucât, deși satul avea o tradiție culturală remarcabilă, (având o Reuniune de cântări și muzică, o fanfară cu 24 de membrii și o bibliotecă printre primele înființate în acea zonă), noul preot și învățătorul satului nu reușeau să conlucreze cu locuitorii și de aceea școala și grădina acesteia erau în paragină, religia se preda sporadic, copii nu aveau cărți, iar rezultatul examenul a fost slab.

Relatările desfășurării examenelor școlare sunt particularizate de subiectivismul comisarilor școlari, ei înșiși în marea lor parte învățători cu merite deosebite. Uneori acești comisari erau numiți, (mai ales în timpul războiului) și din rândul învățătorilor care nu mai îndepliniseră această sarcină. Este și cazul învățătorului George Lipovan din Oravița Montană care primește însărcinarea, în vara anului 1914, pentru prima dată, să inspecteze cele 33 de școli din protopopiat și să raporteze apoi Consistoriului Diecesan de Caransebeș rezultatele acțiunii sale. Dascălul este însă, imediat după terminarea celor 10 zile de inspecție, încorporat ca glotaș în Regimentul de honvezi numărul 81, iar de pe câmpul de luptă, scrie la 2 martie 1915, un caiet cu impresii de la examenele la care asistase, adresat aceluiași Consistoriu. El descrie cu lux de amănunte starea școlilor, meritele pedagogice ale învățătorilor și modul în care au decurs examenele, cu excepția localităților Greovaț, Comoriște, Forotic și Ciclova Română, pentru care nu a mai avut foi în caiet. Învățătorul face mențiunea că, despre acestea va scrie după sfârșitul războiului, dacă „Dumnezeu îl va ajuta să scape cu viață” .

Pe prima pagină învățătorul mulțumește Consistoriului Diecezan pentru că i-a oferit ocazia unică să cunoască toate comunele din protopopiatul Oraviței Montane, „cu bucuria omului care dorește să vadă multe, ca apoi din cele văzute să poată învăța… căci eu am învățat mai mult decât s-ar putea crede”. Dintre cele 33 de școli, 27 erau greco-ortodoxe, una era mixtă greco-ortodoxă și greco-catolică, iar 5 școli erau de stat. La acestea din urmă s-a asistat doar la examenul de religie. Școala mixtă era chiar în Oravița montană, având o construcție anexă – cantină – destul de rară în Banat. În cantină, zilnic, 20 de copii săraci și care locuiau departe de școală, primeau mâncare gratuită, iar ceilalți elevi, care doreau, puteau servi masa contra sumei de 10 fileri. Fondurile pentru asigurarea mesei gratuite proveneau din donații.

Era se pare și cea mai frumoasă și cea mai dotată școală din întreg protopopiatul.

Comisarii școlari care participau la examinarea elevilor fie singuri, fie însoțind pe protopop erau de cele mai multe ori și personalități ale culturii bănățene. Ei aveau funcții în cadrul Episcopiilor, sau erau învățători cu merite deosebite și recunoscute în cadrul comunității comitatelor: profesorul Patrichie Râmneanțu, (în Protopopiatul Vârșețului, era și casierul Reuniunii învățătorilor din Eparhia Caransebeșului); protopopul George Popoviciu și profesorul – compozitor Ion Vidu erau comisari școlari în Protopopiatul Lugojului; protopopul Ioan Pepa în Protopopiatul Buziașului; Matei Milencovici era numit comisar școlar în Protopopiatul Biserica Albă; Procopiu Simian fusese desemnat comisar consistorial pentru Protopopiatul Ciacova; Gheorghe Jianu era comisarul consistorial din Protopopiatul Caransebeșului, fiind totodată și redactor al ziarului Reuniunii învățătorilor din Eparhia Caransebeșului – „Educatorul”; George Lipovan era comisarul școlar din Protopopiatul Oraviței Montane.

Anual, Episcopiile centralizau rezultatele examenelor școlare și făceau pe baza acestora proiecte care vizau următorul an de învățământ. În ceea ce privește măsurile care se impuneau pentru îmbunătățirea finalităților educaționale, pentru anul școlar ulterior, acestea se ajustau, punctual, pe baza rezultatelor verificărilor anuale.

Datele se centralizau în tabele tipizate care se atașau, ca anexe, protocoalelor anuale ale sinoadelor eparhiale. Arhivarea nesistematizată a fondului școlar IV din arhivele Episcopiilor Arad și Caransebeș nu a permis identificarea integrală a acestora între documentele accesibile studierii. Cu toate acestea există unele date, parțiale, care permit formularea unor concluzii.

Pe baza rezultatelor inspecției din timpul examenelor școlare finale se întocmea o „clasificare a examenului”, pentru cadrul didactic, cu următoarele categorii evaluative: distins, lăudabil, bun, suficient, nesuficient. În funcție de această încadrare învățătorii, ai căror elevi fuseseră clasificați la examen, în marea lor majoritate, cu calificativul nesuficient, urmau să fie cercetați disciplinar pentru a se identifica motivele pentru care activitatea de predare-învățare nu atingea calitatea dorită. În cazul în care situația era considerată ca iremediabilă și s-ar fi datorat exclusiv prestației defectuoase, în planul didactic, a învățătorului, acesta era propus pentru pensionare. În cadrul Comitatului Timiș, în protopopiatele bănățene Lipova, Banat –Comloș, Belinț și Timișoara administrate de Episcopia Aradului se înregistrează următoarea situație a examenelor școlare anuale finale:

Tabel 50. Situația statistică a rezultatelor examenelor școlare din Episcopia Aradului – protopopiatele bănățene – la începutul secolului XX.

Până la legea Apponyi erau destul de frecvente cazurile în care raportările privind rezultatele examenelor nu se centralizau corespunzător, sau existau și situații în care școlile nu erau inspectate deloc. Spre exemplu, în anul școlar 1901-1902 dintr-un total 368 de învățători ai Episcopiei Aradului sunt inspectați și clasificați, conform rezultatelor școlare, un număr de 232 de învățători, ceea ce reprezintă un procent de 63%. În ceea ce privește rezultatele examenelor, din totalul celor verificați, în anul 1908-1909, marea majoritate a învățătorilor erau caracterizați ca lăudabili și buni; 23,2% și, respectiv, 32,2%. Un număr destul de mare de cadre didactice se plasau la limita de jos a clasificării calitative, respectiv un procent de 26,6%. În anul școlar următor, dintr-un total de 394 de învățători confesionali ai aceleiași Episcopii, doar 55 învățători primesc calificativul de distins, 70 lăudabil, 137 bun, 106 suficient, iar 27 insuficient.

În anul 1914 guvernul a modificat procedura de examinare la școlile elementare, cerând un examen riguros de la absolvenți. Acest examen devenea obligatoriu după terminarea clasei a VI-a, (prevedere introdusă după legea XLVI/1908). Urmau să fie numiți inspectori – comisari special pregătiți în acest scop. La terminarea celor 6 ani de instruire școlară, prevăzuți de lege, absolvenții primeau o foaie matricolă și o diplomă cale le atesta absolvirea celor 6 clase, tipul școlii absolvite, religia și limba maternă, localitatea unde au frecventat, calificativele obținute la obiectele cursului primar, dacă știau să scrie și să citească, o carcterizare a purtării morale avute în școală și dacă puteau „să-și exprime gândurile în limba maghiară în scris și oral”, conform articolului 19 din legea XXVII/1907. (Vezi Anexa nr. 13).

V. A. 2. Cursurile pentru eliminarea analfabetismului

Cea mai Importantă Componentă a Modernizării unei Societăți o constituie educația. În primul rând, aceasta face posibil progresul în mentalități, fapt ce se reflectă apoi în realizările concrete ale comunităților umane. Impulsul dat de școli și de profesorii lor este însoțit de rolul educativ al bibliotecilor. Ele iau ființă în centrele mai cunoscute, dar și în localitățile mai mici. Nu sunt foarte bogate, dar transmit ceva semnificativ: ideea de comunitate umană trăind într-un spațiu al convergențelor și dobândind valențe spirituale multiple. Bisericile fac achiziții pentru comunitățile urbane și sătești și la fel procedează și școlile. Consecința a fost, creșterea interesului pentru învățătură și carte. Această realitate demonstrează o existență situată pe o pantă dinamică a știutorilor de carte la începutul secolului al XX-lea.

Eforturile și sacrificiile materiale importante pe care le-a facut populația Banatului istoric pentru menținerea în activitate a școlilor confesionale sau pentru susținerea financiară a școlilor comunale vor avea rezultate pozitive în creșterea numărului știutorilor de carte și în ridicarea nivelului cultural al locuitorilor. La aceasta contribuie, în mod semnifificativ, și măsurile adoptate de autorități pentru extinderea rețelei școlare. Fenomenul a fost cu atât mai necesar cu cât proporția locuitorilor, care știau să scrie și să citească, era relativ scăzută, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în mediul rural. Astfel, potrivit recensământului din anul 1880, procentul știutorilor de carte, din totalul populației rurale, era de 20,0% în Comitatul Caraș-Severin și de 28,8% în Comitatul Timiș. Raportul mai ridicat, statistic, al alfabetizării, se înregistrează în centrele economice mai importante miniere, industriale și agricole, (Lugoj – 31,6%; Oravița – 32,1%; Reșița – 27%; Deta – 31,8%; Aradul Nou – 38,4%; Vinga – 33,4%; Periam – 45%; Sânnicolau Mare – 36%; Jimbolia – 41,6%).

În anul 1910 populația care știa să scrie și să citească reprezentau, la nivelul întregii provincii bănățene, 50,6% din totalul populației și aproximativ 56,2% din totalul locuitorilor cu vârsta de peste 6 ani.

Creșterile procentuale ale categoriei cunoscătorilor de carte sunt concludente și indică în ansamblul societății bănățene un grad mediu de alfabetizare în mediul rural și ridicat în cadrul orașelor. În mediul rural, deși indicatorii sunt mai mici, procentual numărul știutorilor de carte înregistrează și aici un progres vizibil. În doar 10 ani, între 1900-1910, în comitatul Caraș-Severin există o creștere de aproximativ 7,2% a numărului total a cunoscătorilor de carte, iar în comitatul Timișului creșterea aceasta este de 6,8%. O evoluție semnificativă este evidentă și pentru populația școlară în cadrul căreia alfabetizarea atinge un procent de 50,7%, (de la 42,9% în 1900) .

Tabel 51. Evoluția numerică a știutorilor de carte între 1900-1910; mediu rural – urban.

În privința orașelor bănățene se constată diferențe importante de la un centru urban la altul, în funcție de gradul de dezvoltare economică a aceastora. Astfel, în 1910 în Timișoara peste 80% din populația de peste 6 ani știa să scrie și să citească. Învățământul devine, deci, la începutul secolului XX, în Banat, o preocupare importantă a majorității locuitorilor.

Explicația progreselor atât de mari înregistrate din acest punct de vedere de centrele urbane se găsește în concentrarea de instituții școlare și de cultură în orașe și în cerințele impuse de noile ocupații economice. Spre exemplu, în Lugoj au existat, la începutul secolului XX, 6 școli elementare, 6 școli secundare și o școală superioară.

Extinderea cunoașterii scris-cititului s-a realizat, în special, prin creșterea numărului de școli primare zilnice, fie că erau de stat, confesionale sau particulare și prin evoluția ascendentă, concomitentă a numărului cadrelor didactice calificate.

Toate aceste aspecte au ca rezultat final o creștere a procentelor de cunoscători ai scris-cititului în general.

Detalierea evoluției acestor cifre este relevantă pentru mediul rural, în cazul populației vorbitoare de limbă maternă română și reflectă rezultatele pozitive ale înființării și funcționării școlilor confesionale românești. Pentru exemplificare detaliem evoluția numerică a știutorilor de carte între anii 1900 – 1910, pe plase, în cele două comitate bănățene.

Tabel 52. Situația detaliată, pe cercuri administrative, a evoluției numerice a știutorilor de carte în rândul populației din Comitatele Caraș – Severin și Timiș 1900 – 1910

În condițiile în care frecvența în școlile confesionale din mediul rural în rândul populației de limbă maternă română se situa în jurul procentului de 70 % la începutul secolului XX, știutorii de carte numărau 60-70% din totalul populației. Dintre aceștia, aproximativ 50 – 60% erau elevi în instituțiile școlare bănățene. Restul populației neștiutoare de carte urma să fie atrasă către luminile cunoașterii și culturii prin intermediul altor metode destinate persoanelor adulte.

Numărul mare al adulților care nu știau să scrie și să citească era considerată o mare piedică pentru progresul social, cultural și economic al bănățenilor. Biserica, ca principală administratoare a școlii se considera responsabilă în acest sens și dorea „să aprindă o luminiță nu doar credinței ci și culturii credincioșilor ei fii”.

Prin ordinul nr. 8181/1912 al episcopului Miron Cristea, se recomanda preoților și învățătorilor ca în lungile nopți de iarnă, după terminarea orelor de lucru, să se adune credincioșii o dată sau de două ori pe săptămână la școală și să se citească „bucăți potrivite din scrierile instructive ale scriitorilor mai de seamă, iar pe cei care nu știu carte să îi învețe să scrie și să citească” . Învățătorii erau, de asemenea, sfătuiți să înscrie sătenii ca membri în Asociațiune pentru literatura română și cultura poporului român. În schimbul taxei de 2 coroane anual, aceștia aveau să primească, gratuit, 10 broșuri din colecția de broșuri și cărți „Biblioteca poporală”. Totodată, dacă se organizau cursuri pentru analfabeți, preoții și învățătorii urmau să fie premiați pentru munca lor de către Asociațiune, (Astra), și li se trimiteau gratuit Abecedarul editat de I. Bota în numărul solicitat.

Reuniunile Învățătorilor din Arad și din părțile bănățene, în adunarea din anul 1908 de la Radna, aderă la acest tip de acțiuni și transformă necesitatea susținerii cursurilor de scris – citit cu analfabeții de la sate în timpul iernii într-o obligație a membrilor săi. Această acțiune este comunicată oficial și lui Ioan Marcu, în calitatea sa de președinte al Reuniunii învățătorilor din Caransebeș, documentul îndemnând pe confrații bănățeni la luarea unor decizii asemănătoare. Acesta, la rândul său, ia în discuție problema eradicării „analfabetismului din popor” în cadrul Adunării Reuniunii din despărțământul Caransebeș din anul 1906. Cu acest prilej asistă și la desfășurarea examenelor școlare de la școala confesională și protopopul Andrei Ghidiu. În mod surprinzător, verificările elevilor în clasa învățătorului Nicolae Velcu nu decurg în mod corespunzător, iar Reuniunea declară examenul ca fiind „nesuficient”. Ocazia este însă folosită, cu atât mai mult, pentru cuvântări în care se susținea cu tărie necesitatea înlăturării, prin școală, a „vrăjmașului cel mai periculos al poporului român – ignoranța” .

Presa sesizează, la începutul secolului XX, faptul că deși numărul de școli, de ziare zilnice și periodice, de cărți literare și științifice din biblioteci crescuse „poporul nostru, în marea lui majoritate, n-are cunoștință de ele sau dacă l-au auzit de nume nu le știe prețui”.

Deși afirmația este exagerată, ea reflectă totuși o realitate existentă în multe sate bănățene. Totuși, nu puține erau localitățile în care, populația, convinsă de preoți și învățători inimoși de marea însemnătate a culturii și a școlilor în general participau în serile de iarnă la șezători culturale. În cadrul acestora se citeau ziare, reviste bănățene, dar și publicații românești literare și științifice care „dezvoltau dorul de carte și de muncă al minții” .

Șezătorile culturale erau considerate un mijloc foarte bun de a trezi între țăranii neștiutori de carte interesul pentru scris și citit. La aceste întruniri trebuia să se discute cu sătenii chestiuni care îi interesau pe aceștia în mod direct, de natură economică. În continuare, preotul și învățătorul urmau să le povesteau acestora întâmplări interesante, citite din gazete. Se lecturau apoi cărți sau doar „bucăți” literare considerate potrivite, iar tinerii recitau, (declamau), sau cântau. Se aprecia că aceste șezători „dădeau viață” cititului și scrisului, făcând astfel, mult mai atractive cursurile teoretice și practice de scris – citit. De asemenea, trebuia explicată sătenilor necesitatea practică a dobândirii acestor cunoștințe, în ce împrejurări puteau fi ele folosite, căci altfel, „toată învățătura nu are nici o valoare” .

În cadrul întrunirii Reuniunilor Învățătorilor din Caransebeș din anul 1912 se afirmă, din nou, ideea că „la nici un popor din patrie analfabetismul nu este așa de înspăimântător ca la români”. Cu toate acestea se făcea observația că munca învățătorilor era extrem de amplă, cuprinzând o sferă extrem de largă de activități extrașcolare: de la organizarea de coruri, de reuniuni de cântări la organizarea de cursuri practice cu caracter agricol și la organizarea de șezători populare literare pentru analfabeți.

Episcopiile Aradului și Caransebeșului emiteau, în timpul iernii, circulare către oficiile parohiale aflate în jurisdicția lor. Acestea urmau să fie citite credincioșilor în Biserică, în timpul slujbelor de Crăciun. Ele accentuau „foloasele învățăturii în viață și pagubele la care erau expuși cei care nu știau carte”. Preoții trebuiau să îndemne pe credincioși să participe la cursurile pentru analfabeți înscriindu-se în acest sens pe o listă la oficiile parohiale din localitate. Circularul obliga atât pe preoți cât și pe învățători, să inaugureze aceste cursuri de comun acord și să folosească, ca loc de întrunire, sălile de clasă ale școlilor, punând la dispoziția doritorilor și rechizitele necesare: cărți, caiete, unelte de scris. Aceste mijloace de învățământ urmau să fie achiziționate din fondurile parohiale. Cadrele didactice erau cele care desfășurau efectiv aceste activități, iar acolo unde școala avea mai mulți învățători ambii erau obligați să desfășoare cursurile concomitent și nu prin rotație.

Până în anul 1911 nu există o situație statistică clară a localităților în care s-au desfășurat acest tip de cursuri. Nefiind remunerați în mod separat pentru desfășurarea lor unii învățători nu își îndeplineau cu conștiinciozitate sarcinile descrise anterior. Prin circularul numărul 13440/1908 din 20 noiembrie mitropolitul Mețianu îndatora oficiile parohiale să țină o evidență strictă a acestor cursuri: persoana care o desfășura, numărul sătenilor participanți, etc., urmând ca aceste „eforturi” să fie plătite din fondurile Episcopiilor. În plus, la cererea dascălilor, urmau să se primească gratuit abecedarele necesare desfășurării cursurilor cu analfabeții tipărite în Tipografia Arhidiecezană la prețuri speciale foarte mici. La finalul fiecărui curs se făcea specificarea numărului de persoane care învățaseră, efectiv, să scrie și să citească. Raportările către Episcopii se efectuau la sfârșitul lunii februarie.

Tabel 53. Listă model folosită pentru raportările statistice către Episcopii a participanților la cursurile organizate pentru analfabeți:

Nu întotdeauna cursurile pentru analfabeți, inițiate de către autoritatea bisericească, aveau succesul scontat. În iarna anului 1908-1909 doar în 30 de comune ale Episcopiei Aradului, care includea și părțile bănățene din Comitatul Timișului, debutează aceste acțiuni. Cauza este „lipsa de interes a sătenilor”, dar și „sfiala” acestora. Totalul celor înscriși a fost de 400 de candidați, însă numărul a scăzut pe parcursul derulării cursurilor și foarte puțini dintre cei înscriși inițial au și terminat cursul învățând, efectiv, să scrie și să citească.

În revitalizarea interesului pentru știința de carte în rândul sătenilor o contribuție importantă va aduce Astra. Asociația începe să organizeze șezători literare duminica și în timpul altor sărbători religioase. Modul de desfășurare al cursurilor era identic cu cel promovat de Biserică. În timpul șezătorilor preoții și învățătorii lecturau beletristică, țăranii mai învățați citeau presa literară iar tineretul declama poezii și cântau. Deosebirea consta în faptul că aceste acțiuni erau adresate nu doar analfabeților, ci și tinerilor care încheiaseră cursurile școlare cu scopul, declarat, de a-i determina pe aceștia să nu uite deprinderile de scris și citit dobândite în anii de școală obligatorie. Pentru a motiva financiar aceste acțiuni, Astra oferea și premii, (10 recompense a câte 50 de coroane), acelor preoți și învățători care, până la 1 mai, demonstrau că au instruit un număr mare de analfabeți săteni. Despărțămintele locale ale Astrei urmau, la rândul lor să împartă, din donațiile băncilor sau ale particularilor, premii bănești. Comitetul central al Asociațiunii va pune la dispoziția despărțămintelor, în mod gratuit, Abecedarul lui I. Bota. Pentru buna organizare a acestor manifestări culturale preoții și învățătorii aduceau la cunoștința sătenilor data începerii efective a cursurilor și făceau înscrierile doritorilor pe o listă. Durata de desfășurare era de 4 luni, (noiembrie – februarie), de 3 – 4 ori pe săptămână, în ședințe de 2 ore, seara. Grupul de participanți putea fi mixt, (bărbați și femei), dar dacă numărul cursanților era mare puteau fi organizate și clase separate. Se studia Citirea, Scrierea și Socoata.

Într-o circulară a Astrei către toate despărțămintele sale se preciza că „dintre neamurile Austro-Ungariei numai rutenii ne întrec în analfabeți … credem că a sosit timpul când toți cărturarii trebuie să ne așternem pe muncă serioasă pentru a mântui poporul român de această rușine a neștiinței, de această robie a întunericului, căci întârzierea culturală a țărănimii este o primejdie mai mare pentru existența națională a poporului nostru”.

Astra, la fel ca și Biserica, observa faptul că foarte mulți învățători, întâmpinând greutăți materiale, dar și legate de mentalitățile autarhice ale unor săteni încetaseră să mai organizeze astfel de cursuri. Din 3000 de comune în care Astra desfășurase în primii ani, pe teritoriul transilvănean și bănățean astfel de acțiuni, în anul 1911, doar în 23 de localități ele au înregistrat și o continuitate.

Un alt aspect important al educației analfabeților o constituia modul de tratare a persoanelor cu handicap intelectual. Deoarece în acea perioadă nu existau tratate disponibile de psihopedagogie specială, care să permită evaluarea gradului de inteligență nativă a indivizilor și pentru a preveni tratare inumană a copiilor bolnavi mintal, Ministerul de Culte și Instrucție Publică trimite, cu titlu de informare patru broșuri lămuritoare. Acestea erau sugestiv intitulate „Despre nebuni”, „Despre idioți”, „Despre tâmpiți” și „Despre netalentați”. Acestea prezentau principalele aspecte clinice ale bolilor mintale menționate indicând modalitatea de tratare, cât mai umană, a suferinzilor, pentru a nu-i exclude și marginaliza, total, din societate.

Pregătirea psiho-pedagogică a corpului didactic era o chestiune esențială în procesul educațional. De la începutul secolului XX a existat o preocupare reală de a instrui cadrele didactice în sensul de a avea o minimă pregătire de acest tip. În cadrul Conferințelor învățătorilor se citeau și dezbăteau, regulat, materiale cu această temă, („Cum să obișnuiască învățătorii a face observări psihologice!”), și tot în acest sens, aceste materiale erau publicate în presă pentru a putea ajunge la toate cadrele didactice și chiar la cititorii neavizați.

Un rol important în popularizarea importanței scris-cititului l-au avut și numeroasele societăți de lectură și biblioteci care iau ființă în Banat.

V. A. 3. Înființarea bibliotecilor

Aspectele Modernizării Învățământului Românesc Confesional Bănățean reies și din colaborarea Școlii cu Societatea, prin intermediul locuitorilor satelor. Cadrele didactice ale vremii, aflați în permanență în mijlocul comunităților locale, își desfășurau activitatea pentru eradicarea neștiinței prin toate mijloacele cunoscute ale timpului lor. Astfel, știindu-se că în lumea satului cartea și știința de carte nu era suficient de răspândită, Mitropolia Sibiului, prin vicarul său Dr. Ilarion Pușcariu, emite un nou circular prin care dispune continuarea cursurilor de analfabeți în toate satele și înființarea de biblioteci școlare, pe lângă cele parohiale existente și înființate prin circulara 1701din1908. Documentul are ca anexă și o listă de cărți, obligatorii, care trebuiau să se găsească în inventarele nou înființatelor biblioteci și care se puteau procura din tipografia diecezană locală. Uneori, diferite acțiuni comunitare erau răsplătite cu donații de carte. Este și cazul circularului nr. 37/1913 dat de Episcopia Caransebeșului, din care aflăm că „micii școlari” sunt răsplătiți pentru efortul lor colectiv de a strânge fonduri prin serbări școlare pentru a ajuta la „zidirea internatului seminarului” cu câte 20 de exemplare din cartea „Biblioteca Andrei Șaguna”, redactată de Ioan Lupaș.

Reuniunile învățătorilor de la școlile confesionale greco-ortodoxe române înființau și ele biblioteci, dar pentru uzul cadrelor didactice. Ele conțineau atât carte didactică, cât și literatură beletristică și au avut un rol important în Banat, deoarece ofereau învățătorilor români, fără mari posibilități materiale, posibilitatea lecturării în condiții optime atât a literaturii clasice, cât și a operelor de specialitate ale timpului.

Unul din principalii membri ai Reuniunii învățătorești, de la începutul secolului al XX-lea, era bibliotecarul, care administra biblioteca acesteia. Scopul declarat și înscris în statutele Reuniunilor, cu referire la biblioteci, era „ținerea membrilor reuniunii la curent cu literatura didactică și a le veni în ajutor ulterioarei lor culturi științifice” .

Bibliotecarul întocmea următoarele documente: un catalog inventar, un catalog alfabetic, un registru al foilor și revistelor periodice și un registru al împrumuturilor.

Procurarea cărților, a ziarelor și revistelor a stat și în sarcina Adunărilor generale ale Reuniunilor. În cazuri de urgență putea achiziționa volume și comitetul director sau oricare alt membru fondator. Toate operele, revistele și ziarele periodice se păstrau în dulapul bibliotecii, după înălțime. Dreptul de folosire și împrumut îl aveau toți membrii Reuniunii. Cărțile nelegate se puteau citi numai în clădirea bibliotecii. Împrumutarea la domiciliul cititorului a cărților legate se făcea personal cititorului, cu înscrierea în registrul de împrumuturi. La fel se proceda și la înapoierea cărții. Dacă cel care dorea cărți nu se putea prezenta personal la bibliotecă, din motive obiective, putea trimite o persoană de încredere care făcea o cerere scrisă în numele său și în care specifica pentru cine făcea împrumutul. Se puteau trimite cărți și prin poștă la cerere, dar cu precizarea că, cititorul suporta costurile poștale, dar și riscurile eventualei pierderi a cărții. Volumele se împrumutau pe o perioadă de maxim o lună, prelungirea termenului putând fi aprobată doar dacă nimeni nu mai ceruse acel titlu între timp. Nu se puteau împrumuta mai mult de două cărți aceleași persoane. Opurile uzate erau scoase din inventar și înlocuite cu altele noi, (dacă aveau același titlu și autor), și primeau același număr de inventar. Dreptul de inspecție și control al bibliotecii îl avea comitetul. Acesta raporta, în fiecare an, Adunării generale a Reuniunii despre starea bibliotecii și în ce măsură membrii săi utilizau cărțile. În 1879 biblioteca avea 43 de titluri de cărți în 108 de volume. În timp, ea va fi dotată cu alte cărți și reviste, pentru ca în anul 1907 Biblioteca Centrală a Reuniunii învățătorilor din Caransebeș să dețină un număr de 307 tomuri. În același an au mai fost achiziționate următoarele cărți, considerate necesare învățătorilor:

Iosif Blaga – Analize psihologice, Brașov, 1902;

Ilarion Pușcariu – Manual de istorie bisericească, Sibiu, 1901;

Marki Alexandru – Geografia pentru școlile superioare de fete, Sibiu, 1899;

Iausz Georg – Deutsches lesebuch fűr volks und bűrgerschulen, 2 volume;

George Vuia – Igiena poporală cu privire la starea săteanului român, Brașov, 1888;

Simion Andreevici – Istoria Sfântă a Testamentului nou și vechi, Viena, 1904;

Barbu Constantinescu – Confesiunea ortodoxă a bisericii catolice și apostolice a răsăritului, Sibiu, 1877;

Voniga David – Omiletica sau studiul oratoriei bisericești.

Biblioteca avea filiale în Bocșa Montană, Lugoj și Vârșeț. Instituția din Bocșa Montană obținuse 82 de volume în 167 de exemplare; cea din Lugoj poseda 118 titluri în 152 de exemplare, iar biblioteca din Vârșeț deținea 54 de cărți.

Numărul cărților din aceste biblioteci creștea, fie prin achiziții directe fie din donații ale cadrelor didactice și ale preoților. Astfel, instituției culturale din Bocșa Montană preotul Ioan Popovici din Reșița Montană îi donează 11 cărți, învățătorul Iosif Velcian tot 11 volume și învățătorul Petru Bandu 2 titluri. Evidența acestora era ținută de Alexandru Onae, bibliotecarul Reuniunii și de Ioan Marcu președintele acesteia. Reuniunea învățătorilor bănățeni din cadrul Episcopiei Aradului (protopopiatele Timișorii, Lipovei, Banat-Comloșului și Belințului), în adunarea ținută la Sânmiclăușul Mare în 1912 dezbat importanța pe care o au bibliotecile, atât pentru școlile primare, cât și pentru viața culturală a satului în general.

Cadrele didactice înțeleg din ce în ce mai mult ajutorul de neprețuit pe care lectura cărților o oferea ridicării nivelului cultural al populației. Este semnificativ faptul că Bibliotecile includeau foarte multe titluri de istorie și cultură românească, atât de specialitate, cât și de beletristică. De altfel, recomandările făcute pentru achiziționare de opere literare și de specialitate, prin intermediul circularelor școlare sunt edificatoare în acest sens. Un astfel de circular propunea, spre achiziție, cartea elaborată de Dr. Geoge Popovici și intitulată „Istoria românilor bănățeni”. Pentru facilitatrea accesului la cultură și litera tipărită prețul de achiziție al exemplarelor pentru bibliotecile școlare și pentru învățători era preferențial, așa cum reiese din textul recomandărilor.

În același an Reuniunea învățătorilor din Episcopia Caransebeșului stabilea ca bibliotecile despărțămintelor să-și doteze inventarele cu „Almanahul Reuniunii”, pentru a face cunoscută activitatea culturală a dascălilor. Se recomanda, de asemenea, și cartea „Școala română și învățătorul român din Ungaria” de Iosif Stanca, prin textul căreia se făcea cunoscut Statutul cadrelor didactice.

În anul următor noua bibliotecară a Reuniunii, învățătoarea Sofia Florescu, din Caransebeș face public catalogul cărților din Biblioteca Centrală a Reuniunii. Aflăm astfel că biblioteca avea, în acel an, 316 titluri de cărți disponibile în 389 de volume, 17 reviste disponibile în 45 de volume și 3 ziare în 3 volume. (Vezi Anexa nr. 14 – Catalogul cărților din Biblioteca Reuniunii Învățătorilor Români din Caransebeș în anul 1913) .

Deși, așa cum se observă din aceste date, numărul volumelor disponibile pentru împrumut și lectură era destul de mare, în anul 1913 au fost împrumutate din Biblioteca centrală doar 20 de titluri. Din instituția similară a despărțământului Lugoj s-au citit, în același an, 15 titluri de cărți și revista Vatra școlară, iar din biblioteca din Oravița, Buziaș și Bocșa numărul cărților solicitate pentru împrumut nu este precizat.

Reuniunea Învățătorilor, din cadrul Episcopiei Aradului, avea o bibliotecă proprie care era dotată în anul 1901 cu 241 de cărți în 420 de volume.

Înainte ca situația Bibliotecilor școlare să fie reglementată, conform Statutului Organic al Bisericii, articolul 17, fiecare comună bisericească era datoare să înființeze o bibliotecă parohială. În anul 1906, mitropolitul Ioan Mețianu semnează un normativ al bibliotecilor parohiale, care le acorda acestora un statut special și le reglementa modul de funcționare. (Vezi Anexa nr. 15: Normativ pentru Bibliotecile parohiale din Arhiepiscopia Ortodoxă a Ungariei și Transilvaniei) .

Fondurile pentru înființarea bibliotecilor parohiale puteau proveni din:

dotația anuală a comunei bisericești;

darurile benevole ale credincioșilor;

jumătate din veniturile grădinilor școlare;

veniturile provenite din serbările, petrecerile și prelegerile publice.

Administrarea banilor încasați era obligația epitropilor parohiali aceștia urmând regulile de administrare ale averilor bisericești și școlare. Păstrarea cărților și distribuirea lor către cititori era de datoria învățătorului care, la finalul anului, prezenta o situație în acest sens comitetului parohial. Dreptul de supraveghere și control îl avea parohul local. Biblioteca era considerată proprietatea parohiei, fiind necesară ținerea unui „jurnal despre venite și cheltuieli” și un inventar al tuturor cărților semnat atât de preot cât și de către învățător. În cazul parohiilor filii, acestea urmau să fie dotate cu o bibliotecă prin grija parohiei matere. Până la înființarea bibliotecii cartea era distribuită cititorilor din biblioteca deja existentă.

Constituirea listei cărților recomandate cădea în sarcina unei comisii de specialiști a Consistoriului Mitropolitan, alte titluri nefiind admise în inventarul acestora. După anul 1907 cărțile editate la București au fost interzise în școli, acolo unde se depista utilizarea acestora, instituția riscând să fie închisă. Împrumutatul cărților se făcea gratuit, după un regulament stabilit de comitetul parohial local și care trebuia aprobat și de către protopop. Acesta avea obligația ca, o dată pe an, să inspecteze starea bibliotecii și toate aspectele legate de buna funcționare a acesteia. Acest regulament era votat de Congresul Național Bisericesc al Mitropoliei Ortodoxe Române din Ungaria și Transilvania, în ședința din 8/21 octombrie 1906. Deoarece se dorea ca bibliotecile să nu fie invadate de titluri care nu erau în conformitate cu morala creștină, sau cu normele de comportare cuviincioasă, vicarul arhiepiscopesc Ilarion Pușcariu emite un nou circular la 12 februarie 1908 în care erau consemnate toate titlurile de cărți acceptate să facă parte din inventarul bibliotecilor parohiale. Această listă a fost alcătuită, conform circularului, sub directa îndrumare a unui comitet al „Asociațiunii” .

Consemnarea cărților recomandate pentru bibliotecile parohiale după editură:

Din Arhidieceza Transilvaniei

Biografia marelui Șaguna de Ioan Popea.

Explicarea Evangheliilor de Simion Popescu

Geneza Evangheliilor de Simion Popescu

Teologia pastorală (veche)

Istoria bisericească de Dr. Pușcariu, ediț. II.

Pomăritul de Comșa

Viața sfinților, 4 broșuri de Simion Popescu

Momente la alegerea de metropolit 1898

Belissimus, disertațiune școlară

Adunările conferențelor învățătorești 1863/4

Confesiunea ortodoxă

Catehismul bogat

Dreptul canonic mic

Tâlcul Evangheliilor

Noul testament

Pastorală nouă

Protocoalele sinodale

Din Biblioteca poporală a Asociațiunii

Povestiri (1) din viața țăranilor români de I. P. Reteganu

Povestiri (II) din viața țăranilor români de I. P. Reteganu

Despre cărțile funduare și intabulări de V. Moldovan

Sfaturi bune. Trei disertațiuni

Casa părintească de Ioan Popea

Despre testament de Dr. Vaier Moldovan»

Poșta, telegraful, telefonul de Lav. Todică

Icoane din istoria grecilor I și II de V, Lazăr

Grădina de legume de I.F. Negruțiu

Cultura cucuruzului de I.F. Negruțiu

Principii morale și creștinești de educație de Borgovan

Povești din popor de I. P. Reteganu

Igiena copilului din naștere până la 7 ani de S. Stoica

Dietetica poporală de S Stoica

Începutul neamului românesc de Dr. I. Lupaș.

III. Din Biblioteca “Bunul Econom”

Nutrețurile ierboase

Economia porcilor, oilor și caprelor

Sămânța plantelor agricole și sămănatul lor

Îngrijirea plantelor în cursul vegetațiunei

Economia vitelor

Agrologia sau cunoașterea pământurilor

Agricultura generală, lucrarea pământului

Îngrășămintele

Prăsirea paserilor de casă

Cultura cerealelor

Cartoful, napii , etc.

Economia cailor

Din Biblioteca „Reuniunii agricole Sibiu”

Ținerea vitelor de E. Brote

Cultura trifoiului de E. Brote

Prăsirea pomilor de Dumitru Comșa

Cartea stuparilor săteni de R. Simu

Din Biblioteca copiilor

Carmen Sylva, Pietrile Doamnei

Carmen Sylva, Fiica lui Decebal

Carmen Sylva, Robia Peleșului

Gr. Alexandrescu, Proză și Poezii

Columb, Istorioare

I. Marian, Paserile noastre

Anton Pann, Povestea vorbei (3 volume)

Anton Pann, Nastratin Hogia

D. Stănescu, La gura sobei

D. Stănescu , Povești de crăciun

T Maiorescu, Novele și schițe

Din Biblioteca pentru toți

Carmen Sylva, De prin veacuri

Putlitz Ce-și povestește pădurea

Cicerone, Despre pretinie

Biografiile mamelor celebre

Rozeti, Povețe cătră popor

Din Biblioteca „Șaguna

1. Elena Sevastos, Povești

2. N. Gane, Domnița Ruxandra

3. Carmen Sylva, Poveștile Peleșului

Const. Negruzzi Păcatele tinereților

Din diferite edituri

Bălan, I., Iancu de Hunyad, Caransebeș

Bălan, I, Istoria poporală a Românilor, Biblioteca Minerva

Bălan, I., Revoluția lui Tudor Vladimirescu, Biblioteca Minerva

Bălan, I., Ștefan cel mare (Nr. 11), Mihaiu Viteazul Nr. 12 și 13

M. Eminescu, Literatura poporală, Biblioteca scriitorilor români

Ioan Slavici, Vatra părăsită, nuvelă din popor

Ioan Slavici, Din bătrâni – narațiune istorică

Spre ruină, carte contra beției, (premiată de min. cult. București )

Ioan Adam, Pe lângă vatră, pilde și glume, București

Din vremuri apuse, de Iudita Secula

I. Marienescu, Petru Rareș Sibiu 1862

P. Ispirescu, Basmele românilor

Negruțiu C., Aprodul Purece, București Socec

Pan Înțeleptul Archir etc. Brașov

Popescu N. D., Bătaia de la Călugăreni, București

Strajan, Manual de buna cuviință, Craiova

Alecsandri V., Ostașii noștri

I. Creangă, Operele toate

G. Coșbuc, Poezii și novele

Ganea N., Domnița Ruxandra

Murășan Andreiu, Poezii

Popea I, Caractere morale

Goga O., Poezii

Tematica cărților recomandate indică interesul pentru literatura clasică și de factură populară, dar și pentru istoria românilor. Majoritatea operelor cuprinse în lista de titluri erau tipărite în Regatul României.

Tot la începutul secolului XX, Episcopiile emit circulare și ordine privind înmulțirea bibliotecilor școlare, deoarece „condiția este ca din școli să iasă indivizi care să citească bine, logic și școala să stârnească în indivizi plăcere și gust pentru citire și în afara școlii” .

Conform articolului 43 din Regulamentul pentru organizarea învățământului, în fiecare comună trebuia să se înființeze un fond pentru bibliotecile școlare. Aceasta cădea în sarcina comitetului și a epitropiei parohiale, a preotului și al învățătorului. Ca modalități de strângere a fondurilor erau recomandate următoarele variante de acțiune:

În fiecare comună preotul, învățătorul și comitetul parohial puteau organiza o colectă de fonduri la organizarea de diferitelor ocazii: botezuri, nunți, praznice, nedee;

Din preliminarele cultului în fiecare an să se separeu o mică sumă de bani pentru fondul bibliotecii școlare;

Fiecare învățător să organizeze de două ori pe an serbări școlare, iar veniturile să fie alocate pentru bibliotecă;

La înscrierea copiilor la școală, la începutul fiecărui an școlar, învățătorul să perceapă câte 2 fileri de la părinții acestuia;

Veniturile încasate de șa părinți pentru absențele copiilor să fie vărsate în același fond;

Venitul „grădinilor de pomărit” aveau aceeași destinație;

Cu ocazia colectării de bani la Paști, epitropii purtau cu ei și cutia cu fondul școlar.

Bibliotecar devenea, din oficiu, învățătorul iar custode preotul care trebuia să se ocupe și de registrele bibliotecii. De asemenea, funcționarea bibliotecilor școlare se făcea după un regulament special elaborat de autoritatea bisericească.

Din păcate, în foarte multe sate aceste ordine au rămas la stadiul de propuneri din cauza lipsei de fonduri. Protopopul Lugojului trimite o notă informativă Consistoriului Diecesan al Caransebeșului, în anul 1904, prin care atrage atenția că bibliotecile nu se pot organiza „numai prin concluze”, fiind necesară și o voință puternică în acest sens și chiar efectuată o muncă de lămurire a sătenilor pentru colectarea fondurilor. Protopopul Ciacovei expune existența și întâmpinarea acelorași probleme în teritoriul pe care îl coordona, bisericesc și școlar, și propune ca înființarea bibliotecilor să nu fie lăsată, din punct de vedere financiar, tot în seama comunităților locale, ci să se organizeze, de către Episcopie, tot felul de acțiuni de colectare de fonduri. Acolo unde scopul fundamental – întemeierea bibliotecii – urma să fie atins, atât preotul cât și învățătorul să fie recompensați.

Cum înființarea de biblioteci școlare continua să întârzie, Consistoriul Arhidiecezan din Sibiu emite la 29 noiembrie 1912 o circulară prin care, acțiunea de întemeiere a acestora devine obligatorie până la data de 1 decembrie 1913. Totodată se ridica suma plătită la înscrierea copiilor la școală la 50 de fileri, achitați cu titlul de obligativitate. Sumele strânse astfel se foloseau la achiziționarea de cărți. Circularul atrage atenția că pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea dispozițiilor acestui ordin se făceau răspunzători „sub cele mai grave urmări” directorul local și toți învățătorii școlilor confesionale.

Toate acestea se bazau pe ferma convingere că „Școala pune numai o parte a temeliei culturii de mai târziu… și trezește dorința de cunoaștere…. Totuși avem convingerea că oricât de mult am aprecia munca pe care e în stare să o desfășoare școala în timpul reglementar de instrucție, avem convingerea că stăruințele ei vor da roade temeinice numai dacă vor fi sprijinite și prin alte mijloace. Între aceste mijloace pe primul loc este lectura pre-școlară și lectura post-școlară, adică cititul cărților din partea copiilor în timpul cât umblă la școală (6-15 ani) și lectura după terminarea anilor de școală. În acest scop avem neapărat trebuință de biblioteci școlare, menite a da copiilor o hrană sufletească superioară chiar și celei din școală”.

În continuare, la Circulară era atașată lista cărților care trebuiau incluse în bibliotecile școlare, care era alcătuită și pe criteriul vârstei, pentru a facilita și sistemul de împrumut.

Lista cărților pentru bibliotecile de școli primare, întocmită după vârste.

De la 6—9 ani.

Animalele domestice de W. Krafft, Sibiu;

Bănățeanul I. A fost odată de C. Sfetea, București;

Cartea celor doi zbârliți, (Pt. copiii de la orașe), C. Sfetea, București;

Basme alese pentru copii de C. Sfetea. București;

Brătescu – Voinești, Puiul, Biblioteca tineretului a Asociațiunii Nr. 1;

Cele mai frumoase povești din lume, C. Sfetea, București;

Cele șase lebede, (Pentru copiii de la-orașe și sub 6 ani), W."Krafft, Sibiu;

Cele zece pisicuțe, (Pentru copiii de la orașe și sub 6 ani);

Collodi, Pățaniile lui Țăndărică. Povestea unei păpuși de lemn, trad. de Al. Buzescu, (Pentru copiii de la orașe), C. Sfetea, București, 1911;

Copiii la țară. Poveste veselă, C. Sfetea, București, (Pentru copiii, de la oraș);

Copiii pădurei. Istorioară. Librăria Socec, București, 1894;

Creangă I., Capra cu trei iezi, Ciurcu, Brașov;

Dariu I, Patru frați. Dialog, Biblioteca copiilor Nr. 8., Ciurcu, Brașov;

Din grădina zoologică, W. Krafft, Sibiu;

Farago Elena, Pentru copii, Craiova, 1912;

Fetița cu bonetul roșu, (Pentru copiii de la oraș și sub 6 ani), C. Sfetea, București;

Fundescu I. C, Fata bărbată și fata leneșă, Biblioteca copiilor Nr. 6.;

Grimm, Frații, Povești, Trad de Lia Hârsu, Biblioteca pentru toți Nr. 476—78;

Moșia, (Pentru copiii de la orașe și sub 6 ani), W. Krafft, Sibiu;

Multe de toate, (Pentru copiii de la orașe și sub 6 ani), W. Krafft, Sibiu;

Trei copii drăgălași, (Pentru copiii de la orașe și sub 6 ani), Ig. Haimann, București;

Ureche Nistor V. A., Zânele din Valea – Cerbului, Tipografia Niculescu, București, 1904;

II. De la 9 la 12 ani.

Agârbiceanu I., Doi bătrâni, Biblioteca tineretului a Asociațiunii Nr. 6;

Agârbiceanu I., Tușa Oana, Biblioteca tineretului a Asociațiunii Nr. 7;

Alexandru St., Teatru, basme și poezii, C. Sfetea, București, 1910;

Alecsandri V., Movila lui Purcel, Biblioteca copiilor Nr. 23, Brașov;

Alecsandri V., Peneș Curcanul; Povestea unei păsăruice; Oprișeanul; Sentinela română, Balade populare, Biblioteca școlarilor Nr. 5, Sibiu;

Băcăoanul Nicodim, Cum se întorc rândunelele acasă, Biblioteca. tineretului Nr.9;

Basme alese pentru copii, C. Sfetea, București, (Pentru copiii de la orașe);

Boiu N, Îndreptarea școlarului stricat, Biblioteca copiilor Nr. 28;

Boureanul Eugen, Povestea lăcrimioarei;

Codreanu Ana, Suflete de copii, Tipografia Pavlovici, Craiova;

Columb, Istorioare, Trad. de D. Stănescu, Biblioteca pentru toți Nr. 17;

Constanța de Dunca – Schiau, La Alma. Povești nouă pentru copiii de la oraș, Tipografia Arhidiecezană, 1881;

Dariu I., Doi frați și două surori, Biblioteca copiilor Nr. 21;

Declamări din autorii românim, Blaj, Tipogr. semin. arhid.;

Defoe Daniel, Robinson, trad. de R. Rosetti, C. Sfetea, București;

Aceeași, cu ilustrațiuni;

De la Tismana, 100 basne și istorioare pentru copii;

Din lumea paserilor, Biblioteca școlarilor Nr. 4., Sibiu;

Dogariu D., Angheluș fecior de împărat, Biblioteca copiilor Nr. 27;

Dragoslav Ioan, Flori și povești, Biblioteca Steaua Nr. 25, C. Sfetea, București;

Dulfu P., Legenda Țiganilor, Biblioteca pentru toți Nr. 70;

Dulfu P., Princesa fermecată, Biblioteca poporală, a Tribunei Nr. 37;

Edmondo de Amicis, Inimă de copil, (Pentru copiii de la orașe), Biblioteca pentru toți;

Eminescu M., Făt frumos din lacrimă, Ciurcu, 1901;

E. P., A fost odată. Șase povești pentru tinerime, Ciurcu, 1905;

Fundescu I. C, Basme, Biblioteca pentru toți, Nr. 591-592;

G.H, Poezii pentru copii, C. Sfetea, București, 1908;

Hoffmann Franz, Loango, Povestire, prelucrată de T. V. Stefaneli, Suceava,1886;

Împăratul Rogojină, Biblioteca școlară Nr. 7, Sibiu;

În noaptea sfântă, Biblioteca școlară Nr. 8;

Iosif St. O., A fost odată, Biblioteca românească Socec. Nr. 36;

Ispirescu P., Balaurul cu șapte capete, Biblioteca tineretului a Asociațiunii Nr. 8;

Ariciul și vulpea, Biblioteca copiilor, Nr.11;

Lăpădat D., Copilul cerșetor, Biblioteca copiilor, Nr.12;

Costea ciobanul și mama lui, Biblioteca copiilor, Nr. 15;

Maior A. O., Biblioteca copiilor, 3 vol., Ed." Luceafărul”, Sibiu, (pentru copiii de la oraș);

Marian Ș. Fl., Talpa și Ștefan Vodă, (Biblioteca copiilor Nr. 2);

Povești din Bucovina, Suceava, 1897;

Legende, Biblioteca școlarilor Nr. 1, Sibiu;

Mera T. I., Ce n-a fost și nu va fi, Biblioteca poporală a Tribunei Nr. 3;

Cenușotca, Biblioteca școlarilor nr. 2, Sibiu;

Moldovan Silvestru, Fiica a nouă mame, Biblioteca Tribunei Nr. 9;

Lumea proștilor, Biblioteca poporală, Tribuna, Nr.30;

Povești, Biblioteca popoprală, Tribuna, Nr. 63;

An împărat și fetele lui, Biblioteca poporală, Tribuna, Nr. 61;

Nichita Balica, (Pentru elevii din cls. aVI-a), Biblioteca Foii Poporului;

Negruzzi.C., Meșterul orb Luminărică, Biblioteca Tineretului a Asociațiunii, Nr. 3;

Onu I., Versuri pentru copii, Socec, București, 1897;

Panțu Z., Tei legănat, Ciurcu, Brașov, 1911;

Pann A., Urmările limbuției, Biblioteca copiilor, Nr. 23;

Picături de apă, Biblioteca copiilor Nr. 22;

Pintea Viteazul, (Pentru cls. a VI-a.), Ciurcu, Brașov;

Pompiliu M., Marcu și Turcu, Biblioteca copiilor Nr. 29;

Pop Reteganul I, Stan Bolovan, Biblioteca copiilor Nr. 4;

Pop Reteganul I, Norocul și mintea, Biblioteca copiilor Nr. 19;

Pop Reteganul I, Povești de Crăciun, Biblioteca pentru toți Nr. 36;

Pop Reteganul I, Preumblări, prin lume, Europa, Socec, București;

Pop Reteganul I, Preumblări prin lume. America și Oceania, Socec, București;

Pop Reteganul I, Prihorul, Biblioteca școlarilor, Nr. 6, Sibiu;

Prișcu Radu și Didi Mușlea, Povestiri pentru tinerime, Brașov;

Kebreanu. V., Armeanul negustor, Biblioteca copiilor Nr. 18;

Robinson Crusoe, Biblioteca pentru toți, Nr. 262;

Sadoveanu M., Vestitorii, Biblioteca tinerelului Nr. 2;

Sandii Aldea, Doi călărași, Biblioteca tinerimii a Asociațiunii Nr. 5;

Sima Gr. a lui Ion, Din bătrâni, Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 16;

Teodorescu S. Chirileanu, Povești poporale, Ciurcu, 1899;

Vancu P., Ioniță, Biblioteca. copiilor. Nr. 24, Brașov;

III. De la 12 la 15 ani.

Adam, Eufroșina Ion., Teatru școlar, (pentru fetițe), Biblioteca Socec, Nr. 19;

Alina G., D-na Bunacuviință, Ediția a II-a, Biblioteca pentru toți, Nr. 385—7;

Alexandria sau Istoria marelui împărat Alexandru Macedon, Biblioteca pentru popor, Nr. 1, Casa școalelor;

Hans Christian Andersen, Scăpărătoarea, Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 22;

Povesti alese, Trad. de D. Stănescu, Biblioteca pentru toți, Nr. 1;

Asmusen G., Icoane din popor, Biblioteca bunilor templieri, București, Nr. 2;

Băcăoanul Nicodim, Crâșma trează, Biblioteca bunului creștin Nr. 5, Gutenberg, București;

Băcăoanul Nicodim, Argatul lui Moș Procopie, Biblioteca bunului creștin Nr. 3;

D-na Baur, Banul norocos, Trad. de Eufros Ion Adam, Biblioteca pentru toți Nr. 30;

Bora – Kiev , Bunacuviință, Trad. de Animpodist Daschevici, Suceava, 1899;

Ștefan Cacoveanu, Floarea, soarelui, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr.2;

Capela pădurii și mărirea lui Dumnezeu, Trad. de T. B. Ciurcu, Brașov, 1909;

Cei trei frați gheboși, Ciurcu, Brașov, 1909;

Coșbuc G., Blestem de mamă, Biblioteca poporală aTribuna, Nr. 13;

Coșbuc G., Fata craiului din cetini, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr. 4—5;

Coșbuc G., Fulger, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr. 4—5;

Creangă Ion, Ivan Turbinca, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr. 4—5;

Creangă Ion, Harap alb, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr. 4—5;

Cristescu Fl., Carte pentru copii, Sfetea, București, 1909;

Cristescu Fl., Dor de primăvară;

Cugler-Poni, Matilda, Fata stolerului, (pentru fete de la oraș), Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 2;

Cujbă S., Florin, Din lumea poveștilor, Ciurcu, 1902, Biblioteca Foii poporului, Nr. 3;

Dogariu Domețiu, Moș Toma Bădiceanu;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr. l., Însurătoarea soarelui;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr. l., Fiul bucătăresei;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr. l., Văcărelul;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr. l., Diana Zâna din Munții Sieni;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr. l., Spiridon și Niculae;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr. l. Fiul oii;

Aurora Gherla, Din literatura poporală, Nr.l. Plescuța, Biblioteca copiilor, Nr. 16;

Dragoslav Ion, Povestiri alese, Biblioteca poporului, Socec, Nr. 93—4;

Genoveva de Brabant, C. Sfetea;

Hașdeu Iulia, Sanda, (pentru fetițe), Ciurcu, 1906;

Hoffmann Fr., Iubiți și pe dușmanii voștri, Trad. de Silvestru Darnilescu, Ciurcu;

Huxley, Universul și minunile lui, Biblioteca pentru, toți, Nr. 67—9;

Lagerloff Selma, Legendele lui Isus, Trad. de D. Cioturi, Vălenii de Munte;

Lazăr I. P., Spice de aur, Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 39;

Lupaș I. Dr., Viața unei mame credincioase, Biblioteca popor. a Asociațiunii, Nr. 23;

I. Mărgineanul, Nu știu împărat, Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 31;

Marian S. Fl., Paserile noastre și legendele lor, Biblioteca pentru toți, Nr.2;

Bărnușca, I., Biblioteca copiilor, Nr. 20;

Mera. I. T., Din lumea basmelor, Minerva, 1906;

Mintea și norocul și alte 12 povești poporale, Ciurcu;

Mușlea Candid, Povestea unei fetițe, (Localizare după M-dme Bergnier), Brașov, Ciurcu;

Nemțeanu B., O călătorie în Țara-Albinelor, Biblioteca pentru toți, Nr. 656;

Pann Anton, Fulgerul, Biblioteca copiilor, Nr. 5;

Petrescu N. Petra, Povestiri, Brașov, Murășan, 1892;

Din putere proprie, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr. 35;

Pompiliu M.T, Codreana Sânziana, Ciurcu, 1895;

Ileana Cosânzeana, Din cosiță floarea-i cântă, nouă împărăți ascultă, Ciurcu;

Pop I. Reteganul, Isteață și pace, Biblioteca copiilor, Nr. 10;

D-na Genlis, Povestiri morale, (pentru copiii de la oraș), Minerva, 1905;

Schmidt Chr., Frații Brădescu, traducere de Silviu Danilescu, Ciurcu, 1903;

Sienkiewitz, Bartek învingătorul, traducere de Soi Nădejde, Biblioteca pentru toți, Nr. 258;

Sima Gr. Ion, Teiu legănat, Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 7;

Vlad și Catrina, Biblioteca poporală a Tribunei, Nr. 15;

Slavici I., Păcală în satul lui, Biblioteca Tribunei, Nr. 28;

Todică G., Vulcanismul, Biblioteca poporală a Asociațiunii, Nr. 19;

Tolstoi Lev, Cu ce trăesc oamenii?, Biblioteca pentru toți, Nr. 705;

Verne Jules, Cinci săptămâni în balon, Biblioteca pentru toți, Nr. 494—8, (pentru copiii de la oraș);

Wildembruch, Doi trandafiri, Biblioteca pentru toți, Nr. 53.

Titlurile sunt foarte diversificate și includ, în marea lor majoritate, literatură românească. În timp, autoritățile maghiare vor încerca să stopeze acest veritabil avânt al orientării spre literatura din România și vor interzice anumiți autori, titluri, sau chiar tipografii, considerate ca dăunătoare pentru spiritul public din Austro – Ungaria. Dar, cartea era deja considerată la începutul secolului XX „una din cele mai minunate iscodiri ale minții omenești, o lumânare aprinsă pentru viața materială; ea luminează și încălzește sufletul, făcând viața mai plăcută și mai ușoară; cartea ridică omenirea din noroiul vieții trupești la gânduri mai înalte, dând învățături prețioase despre tot cea ce a fost odinioară, despre ceea ce este și mai ales despre ceea ce putem face în viitor”.

Episcopul Miron Cristea considera că „cel mai primejdios dușman al omului în zilele noastre este cartea rea, căci ea zdruncină virtutea și nimicește credința” . El recomanda elevilor de la Institutul Pedagogic să citească numai cărți „serioase de știință, iar distracția să se asigure din operele scriitorilor români care, pe lângă limba curată românească au și un cuprins care nu intră în contrazicere cu regulile moralei și ale buneicuviințe. Populația aștepta de la învățători să îi „lumineze”, să îi povățuiască pentru a ajunge pe calea „neatârnării” spirituale și materiale, căci „omul cult, stăpân pe un anumit capital de cunoștințe solide se impune întâi în conversație”. Se insista și pe ideea că lecturile românești erau necesare pentru ca astfel dascălii puteau promova tot ce nu era străin de firea românului ca ființă etnică și ca lege strămoșească, iar dragostea de neam și țară, de limbă și port „a înzecit puterile românilor din toate timpurile”.

Cele mai multe biblioteci s-au înființat în cele din urmă în localitățile mai dezvoltate economic, dar și prin donații, atât din partea unor binefăcători bogați sau prin intermediul unor instituții: Asociația pentru literatura română și cultura poporului român, Academia română, etc.

Cea mai cunoscută instituție de acest fel era Biblioteca Eparhială din Caransebeș. Ea a fost înființată din 1889 și avea inițial aproximativ 2000 de volume, unele dintre acestea fiind chiar rare și valoroase. Biblioteca a fost lăsată prin testament, pentru administrare, de către episcopul Ioan Popasu lui Filaret Musta. Cărțile puteau fi consultate de către doritori „în anumite zile”, dar nu puteau fi împrumutate acasă. De asemenea, Consistoriile Diecezane iau măsura tipăririi cu litere latine, la prețuri accesibile, a octoihului și a mineelor pentru a putea fi achiziționate de către oficiile parohiale. Octoihul costa 30 de coroane iar cele 12 volume de minee între 180-200 de coroane.

Înființarea bibliotecilor, alături de activarea Reuniunilor de cântări și de lectură, erau considerate principalele mijloace prin care populația putea să se destindă în timpul sărbătorilor și în timpul serilor de iarnă. Toate acestea se puteau realiza, în opinia Episcopiilor, dar și ale Reuniunilor învățătorilor, prin buna înțelegere dintre preot și învățător și prin străduința acestora ca luminători adevărați ai sătenilor.

Ziarul „Educatorul”, organul oficial al Reuniunii învățătorilor din Eparhia Caransebeșului, „Foaia Diecezană”, care era ziarul Episcopiei Caransebeșului, „Biserica și Școala”, organul de presă al Episcopiei Aradului și „Revista preoților” din Timișoara publicau periodic liste de cărți și de reviste, cu caracter literar sau pentru copii, apărute atât în Austro -Ungaria dar și în România și care ar fi putut face parte din inventarul bibliotecilor școlare și parohiale, sau la care sătenii se puteau abona.

Bibliotecile școlare erau considerate o necesitate a vremurilor civilizate în care tempoul grăbit al vieții impunea și asimilarea în volum mai mare a lecturilor școlare ca hrană culturală. Se considera că ceea nu se putea preda în școală, datorită timpului prea scurt, se putea suplini prin lectură. În bibliotecile școlare cărțile trebuiau să fie selecționate conform caracteristicilor de dezvoltare psihică și de gândire a copiilor. Biblioteca pentru școlari avea însă, ca scop principal, promovarea dragostei de carte și de literatură, precum și menținerea vie a dragostei de neam.

Numărul bibliotecilor școlare creștea anual. În cadrul Episcopiei Aradului, în intervalul 1903-1905 numărul acestora aproape se dublează: în 1903 – 37 de biblioteci școlare, având un număr de 2190 de volume de cărți, în 1904 – 72 de biblioteci, iar în 1905 – 108.

Cifre statistice mai exacte și pentru toți anii sunt greu de identificat, deși ele au existat pentru perioada analizată. Faptul că erau prezentate în tabele statistice separate, ca anexe ale Protocoalelor anuale, face dificilă, datorită slabei organizări a arhivelor bisericești actuale, identificarea lor, cu precizie și în integralitatea lor.

Conform proverbului popular „ai carte – ai parte – n-ai carte – n-ai parte” se considera că, începutul de secol XX, se constituia într-un moment în care românii trebuiau să conștientizeze faptul că, doar învățând să scrie și să citească, fie prin școală, fie cu ajutorul presei sau al societăților de lectură, se puteau emancipa. Lipsa de cultură și de alfabetizare putea îndepărta pe români de civilizație, de progres și de bunăstarea adusă de tehnicile moderne, iar noutățile industriale nu puteau fi înțelese și practicate în lipsa științei de carte. Cartea era considerată „arma luminii”, unicul mijloc prin care săteanul putea fi smuls din brațele întunericului și se putea „înfrupta din binefacerile progresului și ale civilizației” . Prin intermediul cărților de specialitate economică aflate în biblioteci, țăranii învățau cum își puteau optimiza muncile agricole, potrivit cerințelor moderne.

Corpul didactic românesc va acorda atenție păstrării contactului sătenilor cu lumea culturii. Se aprecia că, după încheierea anilor de școală, dragostea de carte putea fi menținută vie prin intermediul societăților de lectură și al bibliotecilor. Prin mijlocirea presei, sătenii aveau cunoștință despre noutățile politice, sociale, culturale și economice ale vremii atât de ordin general, cât și cele care îi interesa direct. Inovațiile din tehnică, prezentate de către ziare, ajungeau să fie receptate imediat, iar populația devine tot mai bine informată.

Subiectele includeau și noțiuni științifice despre riscurile provocate de viciul băuturii, al traiului în concubinaj și prin practicarea sau adoptarea unui stil de viață rupt de credință și de normele civilizate ale veacului. Cel mai mare avantaj ale lecturii, în acest sens, consta în implantarea principiilor religioase și morale în conștiința românilor și în adâncirea legăturilor existente între comunitate, Biserică și Școală. Prin lecturi istorice românii își cunoșteau originile și trecutul neamului și, astfel sufletul lor, „va fi cuprins de dorul național, va afla mai bine unde și care îi sunt comorile și cunoscându-și trecutul i se va întări credința într-un viitor strălucit.

O componentă activă, importantă, din activitatea Bibliotecilor a fost legată de răspândirea tipăriturilor din Regatul Român. Presa publica liste cu cărțile editate și apărute peste Carpați, făcându-le de multe ori recenzii pozitive și publicitate, pentru a fi achiziționate. Învățătorii aveau adevărate biblioteci personale, în care se regăseau ziare și cărți aduse din Regatul României și pe care le puneau la dispoziția celor cunoscuți, dar și a comunității în care își desfășurau activitatea. Este și cazul învățătorului Ștefan Gherga din Topolovățul Mare, comitatul Timișului, care avea o bibliotecă impresionantă, care cuprindea 1565 de volume. Desigur că nu toate bibliotecile personale erau atât de mari și de bine dotate, dar ele existau și erau destul de numeroase, inventarele unora dintre ele putând fi consultat și astăzi în arhivele bănățene, în fondurile personale, sau în arhivele bisericești, unde au ajuns sub formă de donații.

Corelate cu înființarea școlilor confesionale și susținerea cursurilor pentru analfabeți, înființarea și funcționarea bibliotecilor parohiale, școlare, a societăților de lectură, a Reuniunilor învățătorești și larga distribuție a presei, a determinat și creat o mentalitate pozitivă în cea ce privea necesitatea existenței cărții și a științei de carte în viața cotidiană a comunităților rurale bănățene.

V. A. 4. Activarea în cadrul asociațiilor culturale; Organizarea de coruri.

Mișcarea Culturală în Banat s-a Manifestat cu multă Vigoare, atât în orașe: Timișoara, Caransebeș, Lugoj, cât și în localitățile rurale: Reșița Montană, Lipova, etc.

Una dintre cele mai cunoscute asociații cu caracter cultural din Banat era „Societatea de lectură Ioan Popasu”, aparținând junimii studioase de la Institutului Teologic al Diecezei române a Caransebeșului. Înființată din anul 1868, Societatea a apărut în cadrul curentului cultural care impulsiona instituțiile școlare românești medii să înființeze asociații culturale. Conform Statutelor Societății, aceasta era patronată de episcopul diecezan iar activitatea îi era supravegheată de direcțiunea Institutului Teologic. Scopul declarat al societății era, „înaintarea în cultură și mai ale în științele teologice, … dar și ajutorarea membrilor bolnavi și lipsiți de mijloace” . Acest scop putea fi atins prin folosirea următoarelor materiale didactice și mijloace de învățământ: lucrări științifice literare, discursuri științifice și literare, traduceri din literatura clasică a Bisericii ortodoxe orientale și din alți scriitori străini, bisericești sau profani, prin recitări și declamări din proză și poezie, prin folosirea bibliotecii, prin organizarea unei ședințe publice în fiecare an școlar și prin înființarea unui grup coral și a unuia instrumental. La început, din lipsă de fonduri, Societatea editează o revistă manuscrisă numită „Progresul”, în care se publicau lucrări literare și științifice citite și dezbătute cu ocazia adunărilor generale. Activitatea ei s-a extins, ulterior, și în direcția promovării și ajutorării materiale a elevilor lipsiți de mijloace de trai și suferinzi.

Bibliotecarul Societății îndeplinea aceleași funcții ca și omologul său care se ocupa de administrarea cărților Reuniunilor învățătorești.

În ședințele organizate pentru a audia cărțile lecturate, cel care citea, trebuia să prezinte, cu 8 zile mai înainte, Comitetului bucățile literare care făceau obiectul întrunirii Societății de lectură a învățătorilor pentru a putea primi acceptul pentru alegerea făcută. După lecturare se făceau intervenții critice și comentarii asupra textelor.

Societatea de lectură Ioan Popasu urma să se desființeze doar în cazul în care ar fi avut un număr mai mic de 15 membri. Organizația a funcționat după aceste reguli începând din anul 1908, iar Episcopul Caransebeșului era, din oficiu, președinte de onoare al acesteia și protectorul ei.

Societatea de lectură Ioan Popasu a funcționat și sub patronajul Institutului Pedagogic. La începutul secolului XX avea 87 de membrii ordinari, iar ca președinte pe profesorul de pedagogie și limbă română, Petru Ionescu. Activitatea sa devenise extinsă, mult mai complexă și laborioasă. În timpul anului școlar 1903-1904, spre exemplu, Societatea organizaze 17 ședințe ordinare, 2 extraordinare și una festivă. În cadrul acestora se citiseră 15 lucrări de beletristică și de cultură generală însoțite de dezbateri de critică literară. Titlurile acestor lucrări erau:

Stricăciunea și folosul vânturilor scrisă de D. Isvercean, elev în anul III la secția pedagogică;

Despre muzică în genere, efectele și folosul ei de I. Andreescu, elev în anul III de teologie;

Dulce et decorum est pro patria mori de R. Ancușa, elev teolog anul II;

Contraziceri de Pavel Bogoeviciu, elev la pedagogie în clasa a IV-a;

Bandiții – nuvelă de D. Isverceanu, elev la clasa a III-a de pedagogie;

Andrei baron de Șaguna de I. Surlașiu, elev teolog anul II;

Viața și operile lui Vasile Alecsandri de I. Surlașiu, elev teolog anul II;

Recenziune la contraziceri de R. Ancușa, elev teolog anul II;

Elvira, frumoasa violonistă de D. Isverceanu, elev la clasa a III-a de pedagogie;

Ce datorințe vom avea în școală și în afară de școală de I. Stoica, elev în anul IV la pedagogie;

Andrei Mureșan de I. Surlașiu, elev teolog anul II;

Mijloacele prin care un popor ajunge la însemnătate istorică de I. Andreescu, elev teolog în anul III;

Franca – froanca de I. Surlașiu, elev teolog anul II;

George Coșbuc de I. Surlașiu, elev teolog anul II;

Reforme economice R. Ancușa, elev teolog anul II.

La secția „declamări poetice” s-au recitat și comentat, în același an, 26 de poezii: Carol al IX-lea de George Coșbuc; Țiganul și căldarea de Teodor Speranță; Regina ostrogoților de George Coșbuc; Vaca neagră de Teodor Speranță; Fluerul ciobanului de Alexandru Macedonschi; Un imn preasfintei gramatici de George Coșbuc; Numai una de George Coșbuc; Prizonerul român de I. Vulcan; Țiganul la vânat de Emil Suciu; Frumoasa Irina de Ștefan Octavian Iosif; Țiganul și turcii de Teodor Speranță; Căpitanul Romanov de Vasile Alecsandri; Sergentul de Vasile Alecsandri; Decebal către popor de George Coșbuc; Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu ; Noi vrem pământ de George Coșbuc; O pățanie de Anton Pann; Moartea lui Gelu de George Coșbuc; Noi nis acas de Victor Vlad Delemarina; Minciuna creștinilor de George Coșbuc; Graiul neamului de George Coșbuc; Glasul viitorului de George Crețan, Oastei române de Scipione Ioan Bavescu; Țiganul și Evanghelia de Emil Suciu;

În cadrul ședinței festive anuale programul artistic a inclus un mic recital al corului Societății, piese clasice, cântate de orchestra proprie, precum și un recital de poezie. Acest spectacol, fiind public, intrarea se făcea pe bază de bilet, banii adunați astfel fiind vărsați într-un fond de ajutorare și folosiți, ulterior, pentru cumpărarea de cărți. Volumele achiziționate erau scrise de autori, în marea lor majoritate români: Nicolae Iorga, George Coșbuc, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Alexandru Vlahuță, Mihai Eminescu, Grigore Alexandrescu, Petre Ispirescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Anton Pann, C.A. Rosetti, T. Păcățan, Dimitrie Onciulescu, etc., dar aparțineau și marilor scriitori de literatură universală clasică, precum: Louis Walace și Servantes.

În afară de scopul său cultural și științific Societatea de lectură avea și un obiectiv național declarat: răspândirea ideilor patriotice, pregătirea membrilor în vederea „chemării partiotice”căreia urma să se dedice după terminarea studiilor, (munca la catedră sau la amvonul bisericesc), precum și susținerea morală și materială a tuturor acțiunilor de cultură. Societatea avea și o bibliotecă vastă în care predomina cartea românească.

O dată pe an, Societatea organiza o șezătoare festivă, concerte de cor și teatru. Acestea erau urmate de un bal unde erau invitate fete din oraș și de pe la sate, fiice de preoți, de învățători sau de țărani fruntași.

Șezătorile literare organizate de către societățile literare și culturale au avut o importanță deosebită în viața comunităților locale bănățene. Mesajul lor, luminător, cultural și patriotic, sensibiliza, de multe ori, până la lacrimi publicul participant la astfel de întruniri. Acționând la nivelul sensibilității sufletești, reacția emoțională primită ca răsplată era impresionantă și încurajatoare pentru cei care o inițiaseră.

Trebuie făcută precizarea că participarea activă a elevilor preparandiilor la activitățile inițiate de societățile de lectură îi iniția pe aceștia nu doar în cunoașterea și interpretarea literaturii românești și universale de bună calitate, ci îi învăța pe viitorii dascăli cum să organizeze seratele de lectură în mod practic. Toate cunoștințele dobândite astfel vor fi puse în practică de către elevii, ajunși învățători, în satele bănățene.

O societate de lectură, cu statute mai vechi decât cea a Institutului Teologic și Pedagogic era „Reuniunea română de lectură din Caransebeș”. În 1913 biblioteca acesteia număra 1200 de volume și avea o sală de lectură deschisă zilnic cititorilor.

În Timișoara, la 1 martie 1873, s-a înființat „Reuniunea Română de lectură” cu 51 de membri, condusă de învățătorul Traian Lungu, ca președinte, și de Gheorghe Alexandru, Gheorghe Ardelean și Vasile Ignea. În 1885 Reuniunea înființează și un cor propriu condus de învățătorul Fr. Adam. Alte reuniuni, din același oraș erau: „Reuniunea de Cântări din Timișoara” întemeiată în 1883, „Societatea de Lectură a Calfelor” din 1883, „Societatea Istorică Arheologică și Muzeistică din Timișoara” din 1885, „Cercul Cultural” din 1887, „Asociația Corul Meseriașilor” din1885, „Asociația de Citire” din 1888, „Asociația Filateliștilor” din 1908, „Asociația Artiștilor Amatori” din 1912.

În 1873 se înființează în Timișoara „Societatea cercului de lectură română”, care avea ca membri cărturari, meseriași și țărani. Una din principalele preocupări ale reuniunii a fost mărirea fondului de carte al bibliotecii proprii. La conferințele publice organizate luau parte personalități culturale ale vremii, între care și profesorul Universității din Budapesta Iosif Popovici. Alte asemenea reuniuni mai existau în Timișoara în cartierele Fabric, dar și în orașul Oravița și în toate celelate centre urbane bănățene. Ele erau cunoscute și sub numele de „casini” .

„Reuniunea femeilor române din Arad și din provincie”, care își extindea activitatea și asupra ținuturilor bănățene din Comitatul Timișului, a sprijinit și inițiat acțiuni sociale de ajutorare a elevilor săraci, a înființat biblioteci și a organizat manifestări culturale de popularizare ale artei tradiționale românești. Totodată, asociația a colectat cărți din donații pentru Biblioteca Liceului de fete din Arad. Având secretar pe Sever Bocu, soția acestuia Marilina Bocu inițiază o colaborare cu regina Elisabeta și prințesa Maria a României, precum și cu Marta Bibescu. Schimburile culturale au constat mai ales în obiecte tradiționale, organizându-se chiar o loterie etnografică pentru a aduna bani.

Sumele colectate, (200.000 de coroane), în acest mod de către de Reuniunea femeilor au fost folosiți pentru repararea școlilor. Tot pentru a aduna sume de bani erau puse în scenă și mici piese de teatru sau scenete, scrise de cele mai multe ori de autori bănățeni sau din regatul Român, cu o tematică ce interesa direct populația românească. (Vezi Anexa nr. 16: Fotografii cu învățătorii, preoții și tinerii care au jucat în piesele de teatru: „Fiecare cu ai lui” – la Școala din Beba Veche, învățător – director Adam Gheorghe, învățător Simion Fibișan, și „Tabloul Unirii”, piesă de Zaharia Bârsan, în fotografie, elevii școlii din Jimbolia) .

O altă asociație bănățeană, cu caracter cultural, se intitula „Societatea femeilor române din Caransebeș”. A fost înființată în anul 1882 cu scop inițial declarat de a aduna mijloace pentru înfrumusețarea cimitirului greco-ortodox român din Caransebeș.

Reuniuni culturale cu activitate deosebit de bogată și cu aderență la publicul românesc au fost Reuniunile de cântări și muzică. De unanimă recunoaștere și apreciere s-au bucurat asociațiile de muzică din Lugoj, (1869) și Reșița Montană, (1822). Aveau un repertoriu cu specific național românesc pe care îl difuzau în tot Banatul. Corurile erau considerate, în mod public, de către presă și de către personalitățile culturale ale vremii, un factor de dezvoltare a sentimentelor naționale și religioase ale românilor bănățeni.

În ceea ce privește colaborarea școlilor cu comunitățile locale, în problema organizării societăților de lectură și a corurilor, procesul era dinamic și presupunea existența unui permanent feed-back. Astfel, sunt nenumărate cererile de aducere în școlile confesionale a unor învățători care să se implice activ, nu doar în procesul de învățământ, ci și în viața culturală a comunității. Este și cazul sătenilor din Bocșa, care, în cererea înaintată Episcopiei Caransebeșului cu ocazia vacantării postului de învățător, își exprimă dorința de a aduce, pe postul liber, a unui cadru didactic care să instruiască și corul vocal al localității.

De altfel, înființarea de coruri, reuniuni culturale, de societăți de lectură și construirea „caselor naționale” era o activitate prioritară a cadrelor didactice bănățene la începutul secolului XX. În localitatea Denta, din Comitatul Timișului, în anul 1906, învățătorul confesional Vasile Stoica a inițiat demersurile pentru a înființa un cor mixt al tinerimii locale. Ulterior a activat, în aceeași localitate, și un cor bărbătesc. Repetițiile aveau loc, în special, în serile de iarnă în localul școlii confesionale unde se pregătea un veritabil repertoriu. Corul susținea concerte și chiar juca scurte piese de teatru cu diferite ocazii, atât în localitate cât și atunci când era solicitat. Grupări corale au existat și în alte localități bănățene: la Bolvașnița, Cireșa, Poiana, Rusca Montană, Var, Verciorova, Slagna. În comuna Glimboca, din Comitatul Caraș-Severin, funcționa o bibliotecă populară dotată cu cărți primite de la Asociația Culturală Bănățeană, o casină, un cor și o formație de dansuri populare, o societate numită „Aurora” care finanța o secție biblică, una antialcoolică și o secție a femeilor pregătite pentru îngrijirea bolnavilor. Formația de dansuri din localitate era cunoscută în tot Banatul, principalul dans al formației fiind călușul. Principalele surse de venit, ale acestor societăți și ale secțiilor sale, erau petrecerile populare și banii obținuți din exploatarea unui cazan de țuică.

În localitatea Moșnița din Comitatul Timiș, a fost înființată în anul 1890 o Reuniune de cântări cu statute aprobate, având ca instructor pe Dimitrie Gheorghe din Chizătău. Corul era instruit și de către învățătorul Gheorghe Caba. Datorită faptului că erau foarte apreciați și, în consecință, și extrem de solicitați să participe la multe reuniuni și manifestări culturale din Banat, corul avea fonduri substanțiale. Din acestea cumpără, pentru biserica din localitate, un ceas pe care îl fixează în turn, în anul 1913. Tot corul menționat ridică și un monument – cruce în fața bisericii pe care sunt înscriși, spre aducere aminte, toți coriștii. În timpul războiului corul își va înceta activitatea.

Corul din Izvin a fost înființat în 1883 de țăranul Toma Gherga din Belinț și avea 32 de membrii. Asociația culturală era condusă, instruită și dirijată de către învățătorul Ioan Mateica, până în anul 1903, când este preluată de învățătorul Ștefan Ștefan. La acea dată avea 48 de membrii. În Unip, învățătorul Vasile Vlădica a constituit un cor începând cu anul 1910. Din 1905 exista un cor bărbătesc și în satul Ianova, dirijat de învățătorul Alexiu Putici. Acesta continua, de fapt, tradiția corală locală, așezarea având, din 1898 un cor al sătenilor, al cărui merit de înființare l-a avut învățătorul Eutimiu Miloșova. În Hitiaș învățătorul Nicolae Cotnia dirija, în anul 1900, corul bisericesc din localitate și aceeași activitate culturală îndeplinea și învățătorul Mihail Roșu din anul 1885 în localitatea Jadami. În aceeași localitate îi este continuată, cu succes, munca la începutul secolului XX, de către învățătorul Valeriu Iacob. În Beba Veche corul, cu tradiție, din comună era dirijat de învățătorul Ioachim Muntean.

În localitatea Vasiova exista un cor al plugarilor sub conducerea învățătorului Serafim Jurca. Societatea culturală purta numele Doina și era alcătuit exclusiv din bărbați, luând parte la toate manifestările culturale și naționale din întreg Banatul.

În comuna Chizătău, încă din anul 1840 preotul și învățătorul confesional au înființat un cor pe trei voci. Formația muzicală primește invitații să participe la concerte și acțiuni culturale, de amploare, în Timișoara și Arad, iar pentru prestațiile sale deosebite, primește cuvinte de laudă într-un articol, special dedicat activității sale, de către ziarul Luminătorul din 1880.

Un alt cor bănățean, de tradiție și renumit, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, era cel din parohia Ictar-Budinț, protopopiatul Lugojului, înființat în 1875 de cantorii Constantin Popovici senior și junior. Inițial corul avea 20 de membrii bărbați dar, din 1883 el devine mixt și își mărește numărul ajungând la 60 de coriști. Între 1883 și 1932 este condus de învățătorul Virgil Amandia. Sub dirijarea acestuia formația corală cântă în 1896 la serbările organizate de Adunarea Generală a Astrei din Lugoj, iar în anii următori participă activ la sfințirea monumentului lui Dimitrie Țichindeal și la manifestările organizate de Adunarea Generală a Astrei din Timișoara. Formația se lăuda, de asemenea, cu 7 diplome câștigate la concursurile la care participase în compania altor coruri.

În 1885 învățătorul Simeon Andron întemeiază, în localitatea Saravale, un cor de școlari urmat, în același an, de înființarea un cor de adulți mixt româno-sârb numit Armonia. Repetițiile aveau loc seara, între orele 19-22 în zilele de lucru, iar duminica și de sărbători – ziua, între orele 15-18. Primul concert de cântări și declamări a avut loc în 2 februarie 1886. Reprezentări corale se desfășurau în fiecare an, în mod regulat, iarna, iar primăvara și vara cele două reuniuni corale alternau spectacolele. În cadrul programelor artistice se jucau și piese de teatru, dar se prezentau și dansuri populare. Din veniturile realizate la concursurile corale s-a întemeiat o bibliotecă școlară în localitate. Tot cu aceleași fonduri s-a construit și un local nou pentru școala confesională. După anul 1901 corul se desparte de secția sârbă și continuă să activeze independent. Cadrul didactic a dirijat, timp de 40 de ani în mod gratuit, până în anul 1926 când, din proprie inițiativă și pentru a răsplăti o muncă de o viață, dedicată mișcării culturale corale, bănățene, comuna bisericească îi acordă învățătorului pensionar o sumă de bani.

În foarte multe sate din Protopopiatul Belinț, Episcopia Aradului, funcționau coruri bănățene conduse de învățători: la Babșa din 1887, în Belinț din 1880, la Coștei din 1876, la Gruini din 1878, în Leucușești din 1888, la Budinț din 1878, la Ficătar din 1889, la Jebel din 1889, în Ohaba Forgaci din 1889, la Șuștra din 1884, la Topolovăț din 1890, la Paniova din 1880, Șușanovița din 1888.

Alte coruri cu activitate deosebită întâlnim și în alte localități din comunele administrate bisericesc de Episcopia Aradului: la Comloșul Mare, (1886), în Igriș, (1892), Birchiș, (1877), Căpâlnaș, (1897), Dorgoș (1896) și Starovăț, (1891), Murani, (1892), Beregsău, (1882), Toracul Mare, (1894), Lipova, (1883), Alioș, (1890), Buzad, (1886), Cuveșdia, (1883), Sânnicolaul Mic, (1892), Vărădia, (1895), Radna, (1898), Săvârșin, (1894), Găvoșdia, (1896), Julița, (1893), Cuvin, (1870), Păuliș, (1881), Bârzava, (1889), Dumbrăvița, (1871), Șeitin, (1883), Căprița, (1882), Șiria, (1881), Pecica, (1881), Nădlac, (1882) .

Pe „harta corală” a Episcopiei Caransebeșului erau bine reprezentate și localitățile Marga, Ohaba – Bistra, Glimboca, Măru, Obreja, Rusca Montană, Băuțar, Iaz, Var, Zăvoi, Vucova, Ciuta, Cornișor, Maciova, Mal, Măgura, Poiana Mărului, Prevencior, Rușchița, Vama Marga.

Cel mai cunoscut și mai apreciat dirijor și organizator de coruri sătești și de copii din Banat a fost Ion Vidu, care a funcționat inițial ca învățător în localitatea Seleuș în perioada 1881-1883. În 1883 va preda la Preparandia din Arad muzică instrumentală și vocală. În 1887 Reuniunea învățătorilor arădeni îl solicită, și Ion Vidu acceptă, să predea un curs de vară de muzică învățătorilor care urmau să înființeze, în localitățile unde funcționau, coruri. Profesorul și compozitorul va organiza, ca urmare a acestei solicitări, periodic, cursuri de perfecționare în „arta corală”pentru învățătorii confesionali. Presa publica, adeseori, articole elogioase despre aceste acțiuni, subliniind faptul că „d-nul Vidu este garanță destulă pentru ca idealul acestor coruri să se facă trup”, (să devină realitate). Se reliefa, cu această ocazie, importanța corurilor în viața culturală a satelor și se insista pe ideea că era necesar ca și comunitățile locale să îi susțină financiar pe acei învățători care, datorită lipsei banilor, nu ar fi putut participa la aceste acțiuni de perfecționare, deși ar fi dorit-o. Tot un astfel de curs se organizează și în Timișoara, în anul 1905. În 1922 același Ion Vidu va înființa asociația Corurilor și Fanfarelor din Banat, devenită cea mai prestigioasă instituție de educație muzicală românesacă din perioada interbelică.

Repertoriul muzical al tuturor formațiunilor corale bănățene se compunea din imnuri religioase, cântări bisericești, cântece funebre, cântece național-patriotice, cântece populare românești, dar și piese muzicale compuse de Ioan Vidu, Muzicescu, Timotei Popovici, Gheorghe Dima, Stancovici, dar și piese de inspirație folclorică compuse de învățătorii – dirijori.

Melodiile patriotice ale corurilor bănățene aveau texte care promovau ideea unității naționale a tuturor românilor, cultivau dragostea pentru limba și cultura română, aminteau originile latine ale românilor bănățeni.

Concertele corale se constituiau, adeseori, în veritabile momente în care sentimentul patriotic românesc era ridicat la rangul de artă. Faptul că acest tip de concerte aveau loc aproape în toate localitățile bănățene de mai multe ori pe an, că se organizau concursuri, tombole, atât cu ocazia sărbătorilor religioase, cât și în timpul altor sărbători laice, la care se adunau toți sătenii, face ca mișcarea corală condusă de învățătorii confesionali și de preoții de la sate să se transforme într-un mijloc de promovare și de propagare a ideilor naționale. Exemplificăm cu repertoriul de cântece național-patriotice și populare românești ale corului Armonia din Saravale de la începutul secolului XX, condus de învățătorul Simeon Andron:

Cântece patriotice

Deșteaptă-te române de Andrei Mureșanu, Muzica Gr. Muzicescu;

Pe al nostru steag de Ciprian Porumbescu;

Trăiască regele de Vasile Alecsandri, muzica de Hubsch;

Sfântă zi de libertate de Alexandru Flechzemacher, muzica Timotei Popovici;

Trei culori de Ciprian Porumbescu;

Calcă române de Muzicescu;

Ginta latină de Marcheti;

Cunoaște-ți țara de Marcheti;

Fii României de Muzicescu;

Iată ziua triumfală de Himpel;

Noul drapel de Himpel;

Veniți viteji de Timotei Popovici;

Marșul regal de Muzicescu;

Astăzi fraților români de Muzicescu;

Moartea vitează de Ștefănescu;

Astăzi cu bucurie de Ștefănescu;

June române de Ștefănescu;

Țara mea de Ștefănescu;

Jună de român sunt de Simeon Andron;

Veacuri triste de Simeon Andron;

Ștefan Domn de Simeon Andron;

Hora unirii de Muzicescu;

Hora de Saravale de Simeon Andron;

Când frumoasa Românie de Simeon Andron;

Limba românească de Gheorghe Sion;

Cântece populare românești

Sus opincă de Simion Vidu;

Trecui valea de Mureșan;

Hai Ileană la poiană de Mureșan;

Negruța de Ion Vidu;

Cucuruz cu frunza-n sus de Humpel;

Badea-i nalt de N. Oancea;

Coasa de Ion Vidu;

Lume lume și iar lume de Mureșan;

Doină doină de Mureșan;

Foaie verde de alună de Mureșan;

Azi e zi de sărbătoare de Wiest;

Auzi valea cum răsună de Ion Vidu;

Zorile frumoase de Ion Vidu;

Mândru soare luce de Vorobchievici;

Mândră primăvara de Vorobchievici;

A trecut iarna geroasă de T. Popovici;

Sai române, sai cu foc de Muzicescu;

Dor dor și mie dor de Ion Vidu;

Cimpoiașu de Ion Vidu;

Dragă și iar dragă de Ion Vidu;

Mama-i cu două nurori de N. Oancea;

Spusu-mi-a frunza de vie de Ion Vidu;

Zis-a badea c-o veni de Muzicescu;

Lelea vitează de Muzicescu;

Omul când e necăjit de Mureșan;

Trandafir crescut în vie de Oancea;

Din listă se observă faptul că toate melodiile populare erau prelucrări folclorice ale marilor compozitori români ai timpului. Cântecele patriotice naționale erau interpretate, de asemenea, pe muzica autorilor români și pe versurile poeților din Regatul Român. De altfel, atrage atenția un amănut semnificativ: din repertoriu nu lipsea imnul Casei Regale din România, dar lipsea cel al Casei de Habsburg.

Manifestarea culturală care a dat expresia istorică deplină a unității spirituale a românilor din Banat cu cei din România s-a desfășurat în 1906 cu prilejul aniversării a 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Expoziția inaugurată cu acest prilej a fost vizitată de 158 de excursioniști din Banat și Crișana. De fapt, expoziția din 1906, depășind intenția organizatorilor, a dat prilejul unor impresionante manifestații de înfrățire a tuturor românilor: „Niciodată un număr așa de mare de români nu s-au mai întâlnit într-un asemenea cadru. Din Banat au plecat 1200 de coriști, iar la Băile Herculane li s-au alăturat și grupul învățătorilor din Dieceza Caransebeșului, cu 316 membri. Alt grup era al învățătorilor din nordul Banatului și al altor intelectuali conduși de protopopul Traian Putici din Timișoara. Pe parcursul drumului până la București sunt primiți în toate gările în mod sărbătoresc….” .

Din păcate, foarte multe coruri nu au putut participa la excursia spre București. În această situație au fost formațiunile din Reșița, (condus de învățătorul Iosif Velcean), și din Chizătău cărora notarii comunali le-au refuzat eliberarea documentelor privind semnalmentele, absolut necesare obținerii certificatului de trecere a frontierei. De altfel, acestea nu au fost cazuri singulare, deoarece autoritățile locale maghiare nu priveau „cu ochi buni” acest adevărat exod cultural, bănățean. Cu toate acestea, au reușit să participe corul din Sân-Miclăușul Mare, (comitatul Timiș, condus de Atanasie Lipovan și Nestor Oprean cu 40 de coriști), corul din Oradea Mare, (dirijat de Nicolae Firu cu 27 de coriști), corul din Bocșa Montană, (dirijat de învățătorii Perian și Jian format din 70 de persoane), și corul din Lugoj care, număra împreună cu membrii săi ajutători, 180 de persoane. Trenul a fost întâmpinat cu urale în toate gările din care urcau fie coriști, fie membrii Reuniunilor învățătorilor.

Din Caransebeș s-au urcat cei 40 de membrii ai Reuniunii de cântări din localitate, toți aproape de vârsta a treia. În gara Iablanița s-au alăturat excursioniștilor corurile din Bozovici și Dalbolșeț, (aproximativ 100 de persoane), iar la Băile Herculane au urcat învățătorii Reuniunii din Caransebeș – peste 300 de cadre didactice. În total, la trecerea frontierei, care s-a făcut pe la Orșova, erau 700 de bănățeni participanți la marea acțiune culturală. La Verciorova trenul special a fost întâmpinat cu bubuituri de tun și clopote trase, gara și împrejurimile fiind împodobite cu steaguri tricolore. Din comitetul de întâmpinare a făcut parte prefectul județului Mehedinți și alte personalități locale. În numele excursioniștilor a vorbit George Dobrin, care a subliniat, în scurtul său discurs, importanța culturală a acestei excursii pentru românii bănățeni. Deoarece trenul a stat în gară timp de o oră excursioniștii au fost serviți cu bere rece din partea fruntașilor locali. La Turnu Severin trenul a fost întâmpinat de fanfara militară a regimentului de dorobanți care a cântat Deșteaptă-te române! Din nou, oficialitățile locale, primarul, (Constantinescu), și alții i-au întâmpinat pe călători. Aici se alătură participanților corul din Cacova condus de Traian Unția, de 40 de persoane, corul din Beiuș de 39 de persoane, dirijat de profesorul Ioan Rușița, corul din Coștei condus de Iosif Nicu și Avram Corcea de 61 de persoane, corul de la Oravița de 35 de persoane dirijat de Ioan Bogdan și corul din Ticvaniul Mare de 50 de persoane, în frunte cu Iosif Birou, toți sosiți la Turnu Severin cu vaporul de la Baziaș. Încă 120 de persoane participante făceau parte din corul Doina condus de Ștefan Paulian din Turnu Severin, numărul total al excursioniștilor ridicându-se la aproximativ 1200. Înainte de plecare spre București, care s-a făcut cu 2 trenuri, „s-a întins o horă mare și veselă dansând alăturea frații de dincolo și de dincoace… priveliștea era fermecătoare”. În totalitate călătoria a durat 26 de ore, toți participanții fiind întâmpinați în gară la București de doamne și domnișoare îmbrăcate în costume populare românești, care erau coristele societății Carmen. Alte coruri românești participante, care s-au alăturat formațiilor bănățene, au fost: Societatea corală mixtă Doina din București, (100 de membrii dirijat de George Cucu), corul țărănesc Osoiu din Iași, (70 de băieți conduși de învățătorul Toma Ioan), corul Armonia din Bârlad, (70 de coriști conduși de profesorul Bulbuc). Au participat de asemenea și alte societăți culturale care aveau în componență și coruri: Societatea Dacia Traiană, Societatea Lidertafel cu 80 de cântăreți conduși de Theodor Graf, Societatea Eintracht cu 70 de coriști dirijați de Bondy, Societatea Armonia din Cernăuți dirijat de Slujansky cu 105 coriști dirijați de profesorul Koller și corul Dumbrăveni cu 50 de băieți și fete condus de Poporescu. Ziarul Drapelul descrie intrarea trenurilor care îi aducea pe coriști în gara București ca fiind unul din cele mai solemne, mai impunătoare și mai mișcătoare, evenimente din istoria națională.

La ,,Arenele romane” corurile din toate ținuturile pământului românesc, însumând peste 2000 de coriști au cântat împreună. Foaia Diesană consemna: „Măreț spectacol și de neuitat ! Au cântat împreună și la Sinaia, iar la Ploiești au venit la gară să-i întâmpine peste 20 000 de persoane” . Corurile bănățene participante la manifestare au intonat sub bagheta lui Ion Vidu „Pui de lei” și „Deșteaptă-te române”. Tot acum, N. Iorga se va reîntâlni cu noii săi prieteni din Banat. Alte personalități ale culturii bănățene care au participat la manifestările culturale de la București, au fost figuri importante ale Reuniunilor Învățătorilor români: Vasile Goldiș, Iosif Moldovan, Iuliu Vuia, Iuliu Grofșoreanu, Nicolae Ștefu, Nicolae Firu, Nicolae Boșcaiu, etc.

Un alt moment, considerat istoric, a fost primirea corurilor ardelene și bănățene la castelul Peleș din Sinaia de către regina Elisabeta și regele Carol. Momentul este descris sub imperiul emoțiilor de către presă, „ca o fericire neașteptată” provocată de vederea primului om de stat al neamului românesc, o dorință în sfârșit împlinită. După încheierea defilării formațiunilor corale regele a coborât de la balcon însoțit de Petru Barbu, Coriolan Brediceanu, Constantin Rădulescu, Virgil Popescu și Constantin Ignea, toți cinci lugojeni. Carol I s-a interesat despre cei prezenți, care erau meseriile acestora, chemându-l pe protopopul Popovici pentru a-i vorbi. L-a felicitat apoi pe George Dobrin conducătorul tuturor coriștilor. Regina Elisabeta a felicitat, la rândul său, personal pe Ion Vidu pentru compunerea piesei Lugojana, una din preferatele suveranilor.

Românilor bănățeni participanți la Expoziția Jubiliară de la București din anul 1906 le-au fost acordate premii care s-au constituit în motive de mândrie națională pentru premianți:

Diploma de onoare cu medalia de aur pentru Reuniunile române de cântări din Lugoj, Reșița, Bocșa Montană, Bozovici, Dalboșeț, Oravița, (Corul Concordia), Ticvaniul Mare, (Corul Armonia), Sânnicolau Mare, Coștei și Corului Român din Cacova;

Diploma specială cu medalia de aur a fost acordată Diecezei greco-catolice a Lugojului, lui Ion Boroș pentru lucrările sale istorice, lucrărilor de mână făcute de țărăncile românce din Chizătău, Banloc, Lipova, Buziaș, Ciacova, Oravița, Sânnicolau Mare, Ecica Montană, dirijorilor corurilor române: Ioan Vidu, Iosif Velceanu din Reșița, Ioachim Perian din Bocșa Montană, preotului Ilie Imbrescu din Bozovici, lui Ilie Ruva din Dalboșeț, lui Traian Lința din Cacova, lui Ioan Bogban din Oravița, lui Atanasie Lipovan din Sânnicolau Mare și Iosif Micu din Coșteiu precum și băncilor populare Timișana, Lugojana, Oraviciana și Făgețana;

Diploma specială cu medalie de argint pentru lucrările de mână realizate de satele Becicherecul Mare; Iladia, Ghiroda, Chizătău, Lugoj, Alibunar, Sasca Montană, Șacoșul Unguresc și băncilor populare din Vârșeț, Ecia, Jebel, Lipova, Lugoj, Berliște, Jidovin, Beregsău, Bucovăț, Lighed, Bocșa Montană, Sacul și Caransebeș;

Diploma specială cu medalia de bronz pentru lucrul de mână realizat în satele Naidăș, Ghiroda, Buziaș, Hitiaș, Chișoda, Giroc, Ecia, Iladia, Ghilad, Broșteni, Berliște, Ticvaniul Mare, Răcășdia, Sasca, Jebel, Satul nou, Oravița.

Toată această acțiune a fost, desigur, un moment istoric înălțător și care s-a întipărit în mintea și inima învățătorilor, preoților și țăranilor participanți alimentându-le sentimentul de mândrie națională și de apartenență la cultura și civilizația românească.

Despre excursia prilejuită de ceremoniile aniversare de la București presa, prin intermediul notițelor de drum ale învățătorilor participanți, descrie cu lux de amănunte desfășurarea evenimentelor și comentează însemnătatea acestor manifestări pentru cultura românilor bănățeni și spiritul național românesc. Astfel, toate societățile corale au participat la sfințirea steagului corului Carmen din București patronat de prințul Ghica și de doctorul Istrati. Societatea corală se înfrățește, cu acestă ocazie, în mod simbolic, cu toate celelalte coruri, moment descris de învățătorul Petru Bandu ca fiind „de înălțare a inimii și a sufletului românesc, un moment de toată atracția și însemnătatea” .

O contribuție semnificativă la adâncirea legăturilor politice și culturale dintre Banat, Transilvania și România, la integrarea bănățenilor și transilvănenilor în viața culturală unitară a poporului român l-au avut contactele strânse între Reuniunile de cântări și muzică, care au menținut mereu vie, cum sublinia Caius Brediceanu, credința și nădejdea de unitate. ,,Noi nu cântăm ca să cântăm numai’’ va declara George Dobrin în timpul manifestărilor culturale de la București. Românii bănățeni au imprimat constant acțiunilor culturale un accentuat caracter național.

Un alt mijloc de exprimare a sentimentelor naționale era, la începutul secolului XX și construirea de „Case Naționale”. În anul 1911, la Coștei, s-a construit o Casă Națională de către Reuniunea de citire și cântări din localitate. În cuvântarea sa de la ceremonia de punere a pietrei de temelie a construcției, preotul Aurel Corcea spunea: „bucuria noastră e mare… căci noi suntem acei care suntem în stare a ridica cei dintâi Casă Națională în Banatul sudic. Se ridică prin casa aceasta așezământul care va adăposti cele mai scumpe comori ale noastre. Ce ridicăm noi astăzi? Ridicăm un altar unde vom aduce jertfele cele mai curate pentru idealul nostru. Aici vom cultiva dulcea noastră limbă, sfânta noastră credința, bunele obiceiuri strămoșești, portul nostru pitoresc, jocul mândru și cântarea, doina noastră fermecătoare, frumoasa artă românească. Ridicăm școală poporului nostru, școală a tinerimii, dar și a bătrânilor, școală tuturor celor buni… aici vom învăța cel mai nobil sentiment, iubirea nației noastre, vom învăța credința statornică în trăirea acestui veac și nădejdea mândră în viitorul de aur care trebuie să vină. Aici se vor aduna toți oamenii de bine pentru a se sfătui, a chibzui tot ce e bun și folositor pentru întreaga obște, pentru comuna și scumpa noastră patrie. Iată chemarea măreață a acestei case. Și atârnă numai de voința noastră ca oi să îndeplinim această chemare… înalță-se deci falnic această casă națională spre înălțarea comunei noastre și spre înălțarea scumpului nostru neam românesc! Amin”.

Scopul declarat al corurilor bănățene, conform statutelor de funcționare, era „cultivarea locuitorilor din comuna bisericească”. Datorită repertoriului, care cuprindea aproape în exclusivitate cântece patriotice românești și populare cu specific local, dar și din alte zone etnografice ale României, nu de puține ori activitatea acestor instituții era interzisă. Este și situația în care se găsea corul din Beregsău a cărui activitate a fost interzisă o perioadă de către notarul comunal pe motivul că „acolo se politizează”. Pretorul cercual a aprobat propunerea și a autorizat pe notar „să bată toba în sat că acela care o cuteza să meargă la școală și la cor o fi dus cu geandarmii” .

Susținerea financiară a școlilor, înființarea reuniunilor, a corurilor, a fanfarelor, a bibliotecilor, construirea bisericilor, școlilor și a caselor naționale erau acțiunile la care participau toți locuitorii comunităților. Era poate cea mai vizibilă modalitate prin care se manifesta, la nivelul comunităților locale, ceea ce presa numea „lupta națională” a întregului popor român din Banat. Faptul că, aproape în fiecare localitate, existau astfel de instituții vorbește de la sine despre jertfa materială și financiară pe care erau dispuși să o facă bănățenii pentru susținerea idealurilor patriotice la începutul secolului XX.

Limitați de lege în susținerea școlilor proprii românești în sate se înființează din ce în ce mai multe coruri și reuniuni culturale prin care se propaga atât ideea politică a unității naționale, cât și convingerea că dreptul la propria cultură și la specificitatea dată de originea istorică, tradiția și cultura română nu puteau fi stopate.

Corurile aduceau bucurie și mângâiere sătenilor, le dezvolta acestora „gustul muzical” și se constituiau totodată într-o „fortăreață a bisericii și a națiunii române”. Reuniunile de muzică, corale și de teatru au avut o atracție deosebită pentru publicul românesc deoarece suplineau și lipsa unui teatru cu acces larg. Ele aveau un repertoriu ce includeau piese originale, cu subiecte desprinse din viața rurală.

Înființarea de coruri, la sate, era considerată și o bună modalitate de apropiere între învățătorii confesionali și comunitate, dascălii câștigându-și stima și iubirea poporului în acest mod. În fruntea acestor acțiuni erau cadrele didactice, preoții, studenții și profesorii, precum și pătura de intelectuali de la orașe. Prin toate aceste reuniuni, casine, societăți și coruri se desfășura o lupă asiduă pentru sporirea culturii în mediul sătesc. În subsidiar însă, scopul era dezvoltarea unei conștiințe naționale a bănățenilor, în înțelesul și spiritul secolului, în care ideea de națiune se baza pe cunoașterea și aprofundarea legăturilor cu toți cei care vorbeau limba română, purtau aceleași haine „naționale”, sau se raportau la un trecut istoric comun, de sorginte latină. Faptul era cunoscut la nivelul conducerii politice a Austro – Ungariei. Dovada o reprezenta interzicerea funcționării unor astfel de societăți. Astfel, în 1892 se pun bazele Asociației femeilor ortodoxe române din Lipova, care avea în frunte pe cei mai de seamă reprezentanți ai vieții politice din localitate. Asociația nu e aprobată însă de Ministerul Instrucțiunii din Budapesta datorită prefectului care, în raportul confidențial către ministru, din 31mai 1892, scria: „În ultimii ani s-a observat că, mai ales românii sub forma asociațiunilor culturale și de binefacere, urmăresc cultivarea și dezvoltarea sentimentului național și al solidarității naționale. Acest lucru se observă mai ales la asociațiile în care preoții și învățătorii, aderenți ai curentului naționalist, au rolul de conducători. În fruntea Asociației femeilor ortodoxe din Lipova este protopopul Voicu Hamzea, cunoscut naționalist și cu celelalte persoane de la conducerea Asociației sunt aderenți ai curentului naționalist”. Având în vedere toate acestea, prefectul propunea Ministerului să nu aprobe statutele.

De altfel, toate reuniunile și asociațiile de cultură, lectură, cântări, muzică, aveau stipulate în statut activități care depășeau stricta definire a termenilor. Din acest motiv, Episcopiile nu puteau decide singure și în mod independent aprobarea funcționării acestora. Ca urmare și consecință, documentațiile erau trimise Ministerului de culte și instrucțiune publică. În cazul înființării Reuniunii de cântări și muzică a plugarilor din Oloșag, din actele oficiale reieșea faptul că, în final: „Consistoriul nu avea competența să aprobe asemenea statute” .

Deși societățile întâmpinau dificultăți în aprobarea statutelor, (căci „cântarea este cel mai puternic mijloc de agitație naționalistă”), numărul lor creștea constant. Asociațiile luptau pentru conservarea limbii, a obiceiurilor, a culturii, a tradițiilor și istoriei proprii – românești. Ele rămân mici insulițe de cultură românescă cu acțiuni coordonate de școala confesională bănățeană prin reprezentanții săi – învățătorii – la nivelul comunităților locale.

Adevărata mare mișcare națională culturală la nivelul Transilvaniei și Banatului va fi dirijată, în mod mult mai organizat și eficient, de către ASTRA, dar acțiunile acesteia veneau și se suprapuneau pe un „teren cultural” deja desțelenit de asociațiile literare și corale românești înființate la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

V. A. 5. Valorificarea tradițiilor și promovarea modernității în societatea satului bănățean prin cursurile practice și elaborarea de manuale școlare

În Sistemul de Învățământ Confesional Românesc din Banat accentul s-a pus, la începutul secolului XX, pe cursurile practice care să determine o orientare cât mai pragmatică și modernă a instruirii, dar și pe implementarea la nivelul școlilor elementare a ultimelor teorii și cunoștințe metodico-pedagogice. Fiecare învățător, dornic de a cunoaște, aplica și împărtăși colegilor de breaslă din experiența proprie, ultimele noutăți din domeniu, putea înainta spre aprobarea Consistoriilor Diecezane proiecte de manuale sau materiale destinate uzului cadrelor didactice. Un astfel de exemplu îl constituie „ABCedarul fonomimic”, elaborat de învățătorul Iosif Moldovan, însoțit de broșura „Îndrumări metodice” conținând explicațiile de specialitate. De cele mai multe ori aceste proiecte erau inspirate din practica pedagogică și din necesitatea împletirii cursurilor teoretice cu cele practice. Propunând o nouă metodă de predare, (cea fonomimică), preluată din „țările occidentale”, manualul este supus procedurilor obișnuite de aprobare, care constau în studierea sa critică de către o comisie de specialitate, alcătuită din comisari școlari și/sau asesori consistoriali, desemnată în acest sens de către Consistoriul Diecesan. Aceasta elabora, la rândul său, un raport-recenzie prin care recomanda, sau nu, spre publicare și folosire, în școli, a manualului respectiv. (Vezi Anexa nr. 17 – manual de pedagogie și metodică „Instrucțiunea metodei sunetelor vii” de Iuliu Vuia, Arad, 1908) .

Exista o strânsă colaborare între cele două Consistorii, (de la Arad și Caransebeș), în problema manualelor școlare folosite în școlile bănățene. Ultimele noutăți erau recomandate reciproc spre analiză proprie și aplicare practică.

Cărțile de uz didacic nu erau singurele editate și publicate pentru folosința învățătorilor. Anual, în presă, erau publicate titluri noi de metodici și îndreptare ce conțineau ultimele noutăți în domeniu. Menționăm între altele: „Îndreptariu teoretic și practic pentru învățători” de I. Borgovan; „Gramatica română – curs practic pentru învățători” de V. Mîndreanu; „Conductor la întâia carte de cetire” de I. Popescu sau „Stupăritul” de Constantin Dimian. Un alt creator de manuale cunoscut în Banat era Iuliu Birou. Acesta era învățător în Ticvaniul Mare, Protopopiatul Ciacova din Comitatul Caraș – Severin și era specializat mai ales în elaborarea cărților de Compunere pe care, de altfel, le și face donație Bibliotecii Diecesane din Caransebeș.

Începând din clasa I de la școala primară, cel puțin teoretic, instrucția avea drept scop transformarea elevului într-un membru folositor al societății, un om sănătos, harnic, înțelept, milostiv, iubitor de dreptate și adevăr. Scopul învățământului confesional, în general, era unul nobil și în conformitate cu idealurile vremii. „Armele” prin care războiul declarat împotriva neștiinței putea fi câștigat erau cărțile.

Conținutul manualelor era relatat în paginile gazetelor pentru popularizarea lor și pentru a-i îndemna pe cumpărători să le achiziționeze. Este și cazul „Istoriei românilor pentru clasele primare și secundare” de Gr. Tocilescu, partea I, ediția I, București, 1885, despre care Foaia Diecesană afirma că: „manualul are în vedere scopul de a da învățământului istoric o nouă viață și o însemnătate cu mult mai mare decât a avut până acum în educația tinerimii noastre școlare”. Printre cele mai utilizate cărți școlare s-a numărat și „Abecedarul” de Zaharia Boiu. Autorul făcea elogiul învățăturii, arătând foloasele sale pentru elevii mici: „copilul fără învățământ, pe lângă cel învățat, e ca un arbore de pădure pe lângă un pom de grădină” . Textele pentru exersarea citirii aveau drept scop trezirea la elevi a unor sentimente profund umane ca iubirea de părinți în „Iubirea de părinte”, dragostea și respectul pentru adevăr în „Iubesc adevărul”, prețuirea omeniei în „Cât de frumoasă este omenia”, dragostea de limbă și pământul natal în „Casa părintească” . Toate aceste capitole ale manualelor cultivau sensibilitatea elevilor față de valorile fundamentale tradiționale, ale spiritualității universale, dar și specifice Banatului. Încercau, totodată, să îmbine cunoștințele practice despre moralitate ale elevilor cu modernitatea concepțiilor secolului XX privind educația copiilor.

Presa încuraja, prin comentarii favorabile, apariția noilor manuale în peisajul școlar. „Simțim totdeauna bucurie, (nota redacția Drapelului din Lugoj), când vedem că pe terenul învățământului apar manuale bune, menite a ușura munca atât de grea a învățătorului. Bucuria noastră devine îndoit mai mare când vedem că acele manuale sunt fructul ostenelilor unor învățători harnici … care scot la iveală manuale bune, practice lucrate în școală pentru școală… Astfel de manuale practice pentru școala poporală a compus și zelosul nostru coleg domnul Iuliu Birou, învățător în Ticvaniul mare. Operele dânsului sunt: „Carte de compunere pentru școlile primare în două cursuri concentrice”. Foarte prolifici au fost, în redactarea manualelor școlare folosite în Banat, la începutul secolului XX, cărturarii – profesori Radu și Iuliu Vuia. (Vezi Anexa nr. 18: Manualele școlare folosite în învățământul primar confesional de Limba Română, Istorie naturală, Geografie și Constituție, Fizică și Chimie și lista completă a manualelor elaborate de Iuliu și Radu Vuia publicate de Tipografia Diecesană din Arad în anul 1908) . Precizăm că Anexele se referă la manualele care au fost aprobate și tipărite, în formă finală, de către Consistoriile Diecesane de Arad și Caransebeș și apoi publicate în anul 1913, conform legislației în vigoare.

Unele cărți școlare au provocat, în epocă, controverse. Astfel, în anul 1897 Petru Pipoș este acuzat de plagiat pentru cartea sa destinată perfecționării profesorilor: „Metodica școlii poporale” Autorul respinge aceste afirmații, pe care le și demontează într-un articol pe care îl publică în „Dreptatea” în același an.

Nu erau însă aprobate, de către autoritatea școlară, reprezentată la nivel local de de către Consistoriile Diecezane, orice fel de cărți și materiale didactice, (hărți, tabele, etc.). Conținutul acestora trebuia să corespundă unor norme calitative de formă, dar mai ales, unor criterii „politice”, de conținut. La fiecare început de an școlar erau făcute cunoscute, prin circulare, titlurile ce puteau fi folosite fără „nici o responsabilitate din partea învățătorilor”, în școala confesională. Se preciza, totodată, că „nu este ertat a se folosi alte cărți și alte charte afară de acestea” . În același timp, se cerea ca învățătorii să trimită „o consemnare a tuturor cărților școlare și a chartelor geografice care le folosesc în școală, cel mult până la 20 Septembrie a anului curent”. Prin circularul nr. 485/1906 al Episcopiei Aradului se interzicea învățătorilor să își procure manuale care nu erau editate în tipografia diecesană pentru ca astfel să se introducă o „uniformitate” în folosirea cărților școlare.

Manulalele intraseră serios, încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, prin efectul legii 28/1876, în atenția restricționară a autorităților maghiare. Obliogativitatea învățământului a determinat și creșterea interesului autorităților pentru cartea școlară. În general erau vizate manualele de istorie și geografie, dar nu erau uitate cele de citire și aritmetică, așa cum reiese din circilarul din 13 decembrie 1888. Manualele erau selectate conform ideologiei statului maghiar: „Cartea de cetire prelucrată de o Asociație de învățători, București, 1878, din toate școalele românești ale patriei … ca una ce conține date și doctrine periculoase statului” .

Se întocmeau, de către librăriile diecesane și arhidiecesane, cataloage ale cărților pedagogice românești recomandate pentru a fi folosite în procesul de învățământ și prețul lor de achiziție. (Vezi Anexa nr. 19: Catalogul cărților pedagogice românești al Librăriei arhidiecesane din Sibiu, Sibiu, 1910). Lista include atât titluri de cărți obligatorii, metodici și manuale școlare aprobate, dar și opere din literatura română și universală, „pe care e dator să le cetească, cu timpul, fiecare învățător” . Se preferau cărți scrise de învățători români de elită și nu manuale traduse din autori maghiari sau germani. Aceeași tendința se manifesta și în cazul listei manualelor folosite în Institutele Pedagogice de la Arad și de la Caransebeș. (Vezi Anexa nr 20: Lista manualelor folosite în Institutul Pedagogic Greco – Oriental Român din Arad în anul școlar 1908/1909, tipărite în Tipografia Diecesană din Arad) . Senatele Școlare ale Consistoriilor Diecezane abrobau doar listele „admise”, pentru că, altfel, „dacă s-ar afla în vrei școală vreo carte oprită, învățătorii vin aspru pedepsiți”.

Cu siguranță, în cazul școlii confesionale primare, manualele selectate cu sporită atenție, erau cele folosite în cadrul școlilor de aplicație, deoarece aici își desfășurau practica pedagogică toți elevii institutelor – viitorii învățători confesionali. (Vezi Anexa nr 21: Conspectul materiei de învățământ propusă în școala de aplicație a Institutului Pedagogic din Caransebeș în anul școlar 1903/1904) .

Și în cazul Institutelor Pedagogice lista manualelor trebuia să fie cu grijă aleasă, pentru ca acestea să fie aprobate de autoritatea bisericească, dar și de către organele statului. Episcopul Miron Cristea făcea, în anul 1910, responsabil în mod direct, pe fiecare profesor, în cazul în care ar fi folosit cărți „neadmise” . În luna iunie a fiecărui an se întrunea, din ordinul episcopului, o conferință profesorală în care se stabileau manualele care urmau să fie folosite în următorul an școlar în Institut. Lista acestora urma să fie trimisă, în timpul verii, către Ministerul de Culte și Instrucțiune publică spre aprobare, conform ordinului ministrului nr. 66154/1908.

ASTRA, prin intermediul membrilor săi – cadrele didactice, se implică spre sfârșitul primului deceniu al secolului XX, în elaborarea și promovarea manualelor pentru școlile românești confesionale. În ședința din iulie a anului 1909 a secțiilor științifice se aprobă decizia secției școlare de a înființa, pe lângă Biblioteca Asociației, un departament al manualelor, prin care să se cenzureze și apoi să se publice cărțile școlare considerate ca fiind corespunzătoare. În consecință Astra face un apel public și roagă creatorii de manuale – profesori și învățători – să trimită, pentru cenzurare, câte două exemplare din manualele create, unul pentru a fi păstrat în Biblioteca Asociațiunii și celălalt pentru a fi trimis comisiei pentru cenzurare.

În sensul implementării la nivelul școlilor poporale a metodelor și procedeelor moderne de predare-învățare cât mai apropiate de realitatea satului bănățean, erau emise circulare și ordine. Un astfel de document este și circularul nr.3572, șc. ex. din 1913, elaborat de episcopul Dr. E. Miron Cristea către „toți învățătorii și catiheții de la școlile confesionale greco-ortodoxe române din eparhia Caransebeșului”. În conținutul său se critica predarea de definiții copiilor de vârstă mică și învățarea mecanică a acestora. Se insistă pe necesitatea însușirii, de către învățători, a „metodului intuitiv” și a „aplicării pentru viață” a cunoștințelor teoretice prin citirea de prelegeri – model publicate în revistele pedagogice, cât și prin participarea la conferințe și cursuri de perfecționare, unde învățători „cu praxă” țineau astfel de prelegeri. Se credea că în acest mod, învățământul va deveni „vioi, practic, atrăgător” și școala va fi un veritabil „așezământ practic și de folos obștesc”. De asemenea, se insista pe necesitatea cunoașterii de către învățători a planului de învățământ și a conținutului materiilor ce trebuiau predate.

Un alt aspect al modernizării școlii confesionale românești și al apropierii dascălilor de practicile pedagogice internaționale, aplicabile la nivelul comunităților locale bănățene, era cel al încercării de corelare a cursurilor și ideilor predate în Banat cu cele conținute de practicile occidentale, prin implementarea unor sărbători școlare importate și prin colaborarea cu diferite societăți cu caracter cultural sau economic. Un astfel de exemplu îl constituie fixarea „Sărbătorii paserilor și a pomilor” primăvara, în colaborare cu „Societatea pentru protecția animalelor”, model preluat din pedagogia și practica americană, (Birds and arbors day) .

Colaborare cu alte instituții a existat și în alte aspecte care priveau modernizarea concepțiilor despre învățământ în general și despre poziția și rolul femeilor în cadrul școlii în special. Deoarece Ministerul de resort luase măsura interzicerii calificării în institute specializate pedagogice a femeilor, cele trei Consistorii Diecezane de la Sibiu, Arad și Caransebeș încearcă să-și unească demersurile pentru a obține înființarea unei astfel de Preparandii pentru fete, în Sibiu încă din anul 1914. Datorită războiului, însă, instituția nu se mai înființează, iar criza de cadre didactice devine tot mai acută din cauza mobilizării învățătorilor. In anul 1917 ideea este reluată propunându-se, de această dată, pentru anul școlar 1918/1919 înființarea unei astfel de școli la Caransebeș, în locul preparandiei de băieți, și unirea acesteia din urmă cu instituția similară de la Arad. Schimbările intervenite odată cu terminarea războiului va determina abandonarea acestui proiect. Tot războiul și stările de fapt excepționale determinate de acesta duc la luarea unor măsuri deosebite și în celelalte școli confesionale. Astfel, rapoartele anuale privind datele școlare erau acum însoțite, ca element de noutate, de chestionare cu caracter sociologic menite să devină „material cronic pentru istoria poporului român din această patrie” .

Un aspect deosebit de important al procesului de predare-învățare și de modernizare a metodelor didactice din școlile confesionale îl reprezenta aplicativitatea practică a cursurilor teoretice. Acest deziderat se materializa în cadrul cursurilor practice.

Urmând cursuri speciale, de pregătire, în timpul verii, majoritatea cadrelor didactice erau capabile să predea și să implementeze, la nivelul comunităților unde își desfășurau activitatea, practici de altoire a pomilor fructiferi, de optimizare a creșterii animalelor. Tot ei au introdus cunoștințe în lumea rurală despre plantele medicinale, apicultură și sericicultură, de exterminare a dăunătorilor, precum și despre cultivarea legumelor și a viței – de – vie. Aceste cursuri se desfășurau și în timpul anului școlar. Pentru a putea participa la ele învățătorii își luau concediu pentru respectivele perioade, urmând ca orele pierdute să fie recuperate în timpul feeriilor, (vacanțelor școlare) .

După anul 1910 Ministerul de Culte și Instrucție Publică ia inițiativa ca, din data de 3 iulie 1911 să se organizeze timp de trei săptămâni cursuri speciale pentru învățători, „fără deosebire de naționalitate”. Acestea urmau să se desfășoare la Arad, Csaktornya și la Igló pentru învățătorii confesionali. La aceste prelegeri se acceptau maxim 60 de cadre didactice pe serie. Dintre aceștia, 30 primeau ca sponsorizare de la stat banii pentru cazare în internatul Institutului Pedagogic din localitate și 20 de coroane bani pentru transport. Ceilalți 30 de cursanți puteau primi cazare gratuită la același internat, iar masa urma să fie servită la prețuri moderate. Cererile pentru participare la cursuri se adresau inspectorului școlar regesc comitatens până la data de 6 martie a fiecărui an. În anul 1912 lecțiile organizate se desfășurau acum separat: pentru învățători la Baja, Kiskunfélegyháza, Stubnyafűrdő și în Timișoara, iar pentru învățătoare la Eperjes și la Szabadka.

Aplicarea efectivă a noutăților la nivelul școlilor primare era urmărită și prin inspecțiile școlare. Cei care se distingeau prin aplicarea cu succes a noilor practici primeau premii și cel puțin jumătate din venitul adus din cultivarea grădinii sau livezii, după aplicarea noilor cunoștințe teoretice dobândite, etc.

Cerințele de modernizare ale învățământului s-au reflectat și în tematica Conferințelor învățătorești. Astfel Nicolae Avram din Vărădia ține un discurs despre pomicultură și apoi publică un alt curs practic intitulat „Despre legume”. La fel procedează și învățătorul Ion Vancu, autorul broșurii „Albinăritul modern la români”. Un alt curs demonstrativ, susținut de învățătorul Gașpar din Hezeriș, chiar într-o stupină, s-a desfășurat în cadrul Adunării Reuniunii învățătorilor din despărțământul Lugojului în anul 1901. Modul de desfășurare și noutățile aduse sunt relatate în presă, aceasta punându-și deseori paginile la dispoziția celor interesați de progresele și noutățile educaționale. Tot în cadrul unei adunări similare, învățătorul Matei Milencoviciu din Foeni susține un tratat practic de geometrie despre „Măsurarea liniilor și cunoașterea măsurilor metrice de lungime ca unelte de măsurat” .

Aplicativitatea practică a cunoștințelor teoretice este, de altfel, una din principalele preocupări ale Reuniunilor învățătorilor bănățeni.

Au fost înființate, în consecință, pe lângă școli, grădini și livezi pentru cursurile practice. Pentru îndrumarea învățătorilor în acest sens erau recomandate cărți precum: „Curs de practica grădinăritului”de George Vintilă și „Pomeritul” de Dumitru Comșa, precum și articolele revistei „Economul” editată de profesorul Ștefan Pop din Blaj.

Presa de limbă română a fost una din susținătoarele și promotoarele învățământului confesional românesc, prin intermediul său făcându-se publice toate anunțurile privind organizarea Reuniunilor învățătorești, locul și data desfășurării, conținutul prelegerilor și a cursurilor practice ce erau prezentate cadrelor didactice cu acest prilej. Se îndemnau părinții să-și îndrepte copiii spre industrie și comerț și se încerca implicarea familiei în viața școlii încurajându-se prezența părinților la examenele elevilor, dar și la manifestările culturale organizate de Reuniunile învățătorești. Acesta a fost încă un aspect deosebit de important al colaborării comunităților locale cu școala confesională.

Tot prin intermediul presei se creau legături puternice între Reuniunile de învățători și alte asociații cu profil economic și agricol. Astfel, Reuniunea română de agricultură din Comitatul Sibiului editează la preț redus trei broșuri: „Serbarea pomilor și a paserilor”, „Monilia” (o boală a pomilor fructiferi) și „De-ale pomăritului” care includea și un calendar al culturilor agricole. Pe toate acestea Foaia Diecesană din Caransebeș le recomandă spre a fi achiziționate de către săteni sau de către cadrele didactice pentru a fi folosite ca materiale auxiliare în munca didactică. Reuniunea Femeilor Române înființează în anul școlar 1905/1906 în Sibiu o Școală pentru economie și industrie de casă pentru fete, dotată și cu internat. Se puteau înscrie și eleve bănățene care împliniseră 15 ani și terminaseră școala elementară. Instrucția se făcea exclusiv în limba română, elevele urmând să învețe să pregătească „bucate, pâinea, conservarea legumelor și a poamelor, spălatul și călcatul rufelor, curățenia și întreținerea locuinței, grădinăritul, confecționarea hainelor”. Toate aceste cursuri urmau să se desfășoare atât teoretic cât și practic. Era o inițiativă care se înscria în „curentul pedagogic” al vremii conform căreia învățământul, mai ales cel al fetelor, trebuia să depășească bariera teoretică și să își găsească aplicativitatea practică, într-o perioadă în care femeia trebuia să fie „econoama casei”.

Existau și publicații numite „Calendare” și „Almanahuri”, în care se publicau și creațiile învățătorilor în domeniul economic și din cel artistic, dar și sfaturi pentru creșterea animalelor și cultivarea plantelor, în articole speciale, numite „De-ale economiei”, sau „Economice”. Acestea mai specificau: data și locul organizării târgurilor, poezii și cântece populare sau creații proprii ale învățătorilor, nuvele și povestiri, bibliografii ale personalităților, datele posturilor religioase, prognoze meteorologice – „povestea timpului”, genealogii ale caselor domnitoare din Europa, tabele cu tipurile timbrelor fiscale pentru cambii, obligațiuni sau împrumuturile de la casele de păstrare, tipuri de acte: de cesiuni, de vânzare – cumpărare, câștigurile de la loterie, etc. O astfel de publicație era și Bănățanul – Calendariu pentru popor. Publicația, prin conținutul său, îmbina interesul cititorilor pentru învățământ cu cel pentru propășirea economică a comunităților locale.

Tot prin intermediul ziarelor, cadrele didactice erau puse la curent cu ultimele noutăți metodice și de conținut ale obiectelor de studiu și ale noilor manuale. Deplasarea învățătorilor la adunările Reuniunilor făcându-se gratis și cu diurnă „ca nu cumva învățătorii din vina comitetelor parohiale să nu poată cerceta conferințele”, iar presa publica în mod repetat locul de desfășurare și data acestora. Ziarul „Drapelul” din Lugoj publică chiar, în anul 1903, un apel prin care se făcea cunoscută necesitatea organizării a cel puțin două adunări generale pe an, conform articolelor 2 și 36 din Statutele Reuniunii. În cadrul acestora periodicul susținea, cu argumente, că „trebuiau discutate chestiuni pedagogice, să se țină disertațiuni, lecțiuni practice la oricare disciplină școlară și cu această ocazie să se ia parte la lecțiile practice ale școlii și să se discute asupra lor”. De asemenea, se recomanda ca în cadrul adunărilor să se pună accent pe „ramul economic, ținându-se prelegeri practice de pomărit, legumărit, vierit” și se stăruia pe „dezvoltarea interesului pentru ramul economic după recerințele timpului de azi, atât în sânul învățătorimii cât și al poporului nostru”. Alte teme propuse priveau aspecte ale imaginii publice pe care un cadru didactic trebuia să o aibă în comunitatea locală în care își desfășura activitatea cu caracter educativ și necesitatea colaborării instituției școlare cu familia: „În ce chip își poate câștiga și susține învățătorul autoritatea și respectul în afara școlii ?” și „În ce măsură poate contribui casa părintească la educația școlară ?”

Reuniunile învățătorilor români urmăreau, cu preponderență, perfecționarea profesională a acestora. Totodată, prin ele se dorea și ridicarea „prestigiului corpului învățătoresc în fața organelor bisericești și civile” fiind recomandate în acest scop Adunărilor generale teme ca: „Mijloace de a promova cultura în popor”‚ ”Cum să-și câștige învățătorul iubirea poporului și a elevilor săi”‚ „Ce însușiri trebuie să aibă învățătorul?”‚ „Legăturile școlii cu familia și statul”‚ „Educația mamelor”‚ „Educația femeii”, „Agricultura și horticultura”, „Stupăritul”‚ „Mătăsăritul”‚ „Despre industrie și comerț”‚ „Folosul gunoiului”, etc.

În același timp, Adunarea generală a Reuniunii învățătorilor români din Dieceza Caransebeșului se arăta preocupată și de găsirea modalităților pedagogice moderne, nepunitive, prin care elevii trebuiau îndemnați către învățătură. Discuțiile pe tema „Despre pedepse pedagogice și nepedagogice” sau „Datorințele părinților față de copii în și în afara școlii” atrag și de acestă dată, atenția presei. Sunt publicate și titluri de cărți și reviste care dezvoltă acest subiect. Ele sunt recomandate studiului pentru cadrele didactice: „Chestiunea pedepselor în școalele noastre poporale – Studiul pedagogic asupra necesității și aplicărilor” de Iosif Velcean; „Educațiune socială” – disertație de Teodor V. Petrișor și „Studii pedagogice – individualitatea” de Toma Disescu, I. Joandrea – Activitatea extrașcolară a învățătorilor confesionali” . Alți autori recomandați erau: Ștefan Pop din Blaj, Nicolae Pop din Brașov, Meletie Drăghici din Timișoara, Demetriu Varna și Visarion Roman din Sibiu, Vasile Mândreanu din Lugoj, Ion Tuducescu și alții.

Educația a fost domeniul în care tradiția și modernitatea s-au îmbinat armonios, rezultatul concretizându-se în progresul general al societății bănățene în ansamblul său. Așa cum spunea într-un circular episcopul Nicolae Popea, „toate națiunile care doresc a-și asigura existența pe acest pământ … trebuie să sporească în cultura morală și intelectuală…”, iar învățământul confesional românesc din Banatul începutului de secol XX se înscrisese, cu siguranță, pe o pantă ascendentă, progresivă, modernă.

V.B. IMPLICAREA CORPULUI DIDACTIC ÎN ÎMBUNĂTĂȚIREA CALITĂȚII VIEȚII COMUNITĂȚILOR LOCALE

B.1. Acțiunile de mecenat – Fondurile și fundațiile școlare

Acțiunile de Mecenat au pus Bazele unor Tradiții Culturale Remarcabile, contribuind, din plin, la modernizarea sistemului educațional și a instituției școlare din perioadă. Faptele nobile erau puse în practică prin organizarea de serbări și diverse întruniri cu caracter cultural, al căror scop final – declarat – era, nu doar popularizarea unor opere literare, muzicale etc., ci și strângerea de fonduri cu diferite destinații nobile, caritabile. Manifestărilor culturale, de acest gen, li se făcea publicitate în presa locală. Ele au devenit, în timp, adevărate momente de demonstrare a calităților caritabile ale personalităților vremii, dar și de relevare a mărinimiei sufletești a oamenilor obișnuiți.

Presa vremii abundă în reclame făcute organizării unor astfel de evenimente culturale. Acest fapt denotă și existența în Banatul istoric al unui spirit civic și a unei mentalități pozitive cu privire la învățământ și cultură în general.

O tradiție remarcabilă, cu multiple implicații morale și materiale a fost aceea a înființării fundațiilor și fondurilor particulare destinate susținerii învățământului, în general și școlarizării elevilor excepționali, dar lipsiți de susținerea materială necesară, în particular. Funcționarea unor astfel de fundații, de binefacere, demonstrează, cu prisosință, existența unui spirit comunitar și cultural-valoric bine dezvoltat în rândul populației bănățene. În decursul secolelor al XIX-lea și al XX-lea Episcopiile ortodoxe ale Caransebeșului și Aradului precum și cea unită a Lugojului au administrat numeroase fundații și fonduri. Din inventarul despre „starea fondurilor fundațiilor diecezei ortodoxe a Caransebeșului”, din 31 decembrie 1893, întocmit de asesorul referent consistorial, Traian Bârzu, reies numele a 43 fundații noi înființate la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se adăugau altor 10, care funcționaseră până atunci. Numele acestora se regăsesc și în documentele începutului de secol XX, ceea ce le atestă longevitatea.

Este cazul fundației „Ion și Draga Perian” din Biserica-Albă, a celei intitulate „Fundația medic Dr. Petru Borlovan” din Bocșa-Montană, „Fundația Gligorie Vincici și soția Sara Milutinovici” din Omolița-Omlod, Fundația „Ioan și Maria Trandafil”, Fundația Simeon și Sofia Nicolaeviciu din Lighed, Fundația Petru C. Papp din Arad, Fundația Episcopului Nicolae Popea, Fundația Nicolae Popea, Fondul Miloașa, Fondul protopop Andrei Ghidiu, Fondul Reuniunii Învățătorilor greco-ortodocși români din Dieceza Caransebeșului,Fundația Dimitrie Hațegan, Fundația Dimitrie Peța și fiul său Ioan, Fundația Constantin Nicolaeviciu, Fundația Ioan Popasu, Fundația Pepa Seracin, Fundația Nicolae Stoina, Fundația Toma Curiac, Fundația Costa Tismonariu, Fundația Heidte, Fundația Elisaveta Peța, Fundația Mihail D. Trapșia și soția Aurelia, Fundația Iancu Temeș, Fundația Trăilă Stroescu, Fundația Dimitrie Brumariu, Fundația George Popoviciu, Fundația Ioanichie Neagoe, și soția Anastasia, Fundația Liviu și Ioan Andeeviciu, Fundația George Cornean și soția Atfinia, Fundația învățătorului Iosif Novac, Fondul de ajutorare Ioan Popasu, Fundația Magdalena Roșiu, Elena Bosz și Fundația Br. Heydte. Toate acestea erau administrate de Episcopia Caransebeșului.

Episcopia Aradului coordona, în anul 1913, următoarele fundații: Fundația Iosif Popovici Paffy din Buteni, Fondul Iosif Lăzărescu din Gruini, Fondul Sofia Popovici din Chișoda, Fundația Gheorghe Coșariu, Fundația Grigorie Tovonescu din Lipova, Fundația de stipendii Gavril Faur din Oradea Mare, Fundația de stipendii Teodor Papp din Chechiș, Fundația Doctor Petru Țegle din Timișoara, Fundația Zsiga din Oradea Mare, Fondul bibliotecii june, Fundația Ștefan Antonescu și soția din Șiria, Fundația Iosif Goldiș din Arad, Fondul Cristofor Schiffuanu din Comloș, Fondul Țichindeal – Nicoară, Fundația de stipendii Teodor Feier din Bonțești, Fondul Păulcescu din Lipova, Fundația de stipendii și ajutorare Dimitrie Negrean și soții din Beiuș, Fundația Toma Găleteanu din Țela, Fondul Dimitrie și Eufenia Bășănianț din Bărălaz, Fondul Ilie Luca din Bărălaz, Fondul Emanoil Ungureanu din Timișoara, Fondul Flore Gumbăvan Pil, Fundația de stipendii doctor Iuliu Mera din Șiria, Fondul Iosif Gal din Lucavăț, Fundația Aurel Vlaicu a învățătorilor bihoreni, Fondul Sofia Bacalovici, Fondul de pensie al funcționarilor și profesorilor, Fundația de ajutorarea a Reuniunii învățătorilor bănățeni, Fondul bibliotecii seminariale, Fondul Centenarului pedagogic, Fondul de ajutorare a fiilor de învățători, Fondul bisericesc clerical, Fondul școlar, Fondul Diecezan bisericesc cultural arădean, Fondul librăriei diecezane, Fondul de stipendii a episcopului Ioan Papp pentru școala diecezană de fete, Fondul General Diecezan, Fondul Episcopiei Arădene, Fondul Seminarial, Fondul Diecezan pentru promovarea culturii religioase, Fondul Capelei din Arad, Fondul pentru biblioteca preparandială, Fondul Sinodal Congresual, Fondul Diecezan pentru înființarea unui gimnaziu român, Fundația de stipendii a Episcopului Iosif Goldiș, Fundația Episcopului Ioan Mețianu pentru ajutorarea bisericilor sărace, Fundația Patriciu-Popescu, Fundația de stipendii Balla, Fondul Diecezan pentru ajutorarea preoțimii diecezane, Fundația Mitra Ungurean pentru școala din Timișoara Fabric, Fundația de Stipendii Elena Ghiba Birta, Fundația de stipendii Ana Iorgovici, Fundația contelui Andrei Forray.

Deși erau administrate de către Episcopia Aradului, multe dintre aceste fundații acordau stipendii și burse de studiu și tinerilor fără posibilități materiale din părțile protopopiatelor bănățene ale Comitatului Timiș. De ajutoarele bănești acordate din fondurile bănești ale acestor fonduri s-au bucurat, prin urmare și mulți tineri bănățeni fără posibilități materiale, dar studioși.

Funcționarea atât de răspândită a instituțiilor de mecenat ne determină să afirmăm că, oamenii veacului al XIX-lea și de la începutul secolului XX, din Banat, au avut o veritabilă filosofie a vieții, dobândind acea forță a conștiinței naționale îndatorate față de Neam, Școală și Biserică. Ei au transformat preocuparea de înființare a fundațiilor într-un proces existențial pozitiv, de transferare a averilor în numele și pentru binele colectiv.

De stipendiile oferite de aceste fundații au beneficiat sute de elevi, dintre care merită să menționăm unele nume cu rezonanță ca: Ioachim Miloia, Constantin Daicoviciu, Nicolae Cornean. Simpla menționare a numelui acestor personalități care devin cunoscute tuturor, demonstrează eficiența funcționării acestui sistem de acordare a stipendiilor, atât pe criterii sociale cât și de performanță școlară.

Fundațiile erau constituite din bunuri care nu făceau parte din patrimoniul Episcopiei, dar erau administrate direct de acestea, sau prin organele sale din subordine, conform dorințelor donatorului. Era obligatorie respectarea întocmai a voinței acestora, de către administratorul investit cu această obligație, prin puterea „literelor fundaționale”. Acest fapt îi conferea noii fundații personalitate juridică, fără de care respectivele forme juridice nu ar fi fost recunoscute legal.

Sistemul înființării fondurilor și fundațiilor, precum și modalitatea acordării burselor, (stipendiilor), și a altor forme și mijloace de sprijin pentru generația tânără se întemeiau pe legislația primară a cultului dar, mai ales după 1890, pe decretul 3742 din 1898 . Noile reglementări statutare intrau in vigoare de la 1 ianuarie 1899.

În anul 1903 s-a procedat la o verificare a documentelor tuturor Reuniunilor culturale românești, a Societăților și Asociațiunilor. În același an, prin Circularul numărul 2527 Șc.ex. 1903, emis în ședința Consiliului Diecezan din 4 iulie, episcopul Nicolae Popea făcea un apel către toate comunitățile locale în care se aflau parohii ortodoxe ca, în pofida faptului că „populația se plânge că a sărăcit,… să sprijine din răsputeri afacerile bisericești școlare și fundaționale”, căci „școala confesională este chemată de a răspândi lumină în popor, lumină care să-l scape de sărăcie, să-l facă liber și conștient de demnitatea sa” .

Îndemnul nu era gratuit, căci făcea referire directă la instruirea unei mari părți a intelectualității române, care s-a ridicat, intelectual și social, prin intermediul burselor și stipendiilor constituite de persoane particulare, asociații sau instituții.

În anul 1913, Consistoriul Diecesan ca Senat Școlar, în raportul prezentat Sinodului Eparhial despre situația școlilor, din anul școlar 1911/1912, include și situația fundațiilor școlare din care „spre a veni în ajutorul tinerilor săraci,” conform literelor fundaționale ale acestora, s-au votat stipendii.

Sunt menționate Fundațiile Trăilă Stoiescu cu 4 stipendii a câte 100 de coroane, Fundația Brumariu cu 3 stipendii variind între 150 și 300 de coroane, Fundația Peția cu 1 stipendiu de 160 coroane, Fundația Tismonariu cu stipendii de 400 coroane, Fundația Nicolaeviciu cu 1 stipendiu de 240 coroane și Fundația Comunității de avere din Caransebeș cu 6 stipendii, (cu un cuantum valoric ce varia între 40 și 150 coroane).

Se amintește, în raport, și numele „marelui mecenat Vasile Stroiescu” care împarte anual, mai multor elevi de la Institutul Pedagogic, un total de 1000 de coroane.

Și raportul din anul 1914, cu referire la situația fundațiilor din anul școlar 1912/1913, ne oferă imaginea mecenatului școlar din spațiul bănățean cărășean. Astfel, pe lângă fundațiile menționate anterior și care continuă acordarea de burse, apar numele unora noi, spre exemplu, Fundația Trandafil. Aceasta acorda 5 stipendii a câte 500 coroane.

Ziarul Drapelul de Lugoj, publicând informații din Senatul Școlar al Episcopiei Caransebeșului, face referire și la cele 3 instituții caritabile fundaționale bisericești și școlare: Ana Alexandrovici, Alexandru și Ana Nedelcu și Dr. Liviu Marcu care, în anul școlar 1904/1905, au avut un capital de 2 milioane de coroane.

Fundația dr. Petru și Persida Borlovan din Bocșa-montană, a fost fondată prin testamentul în care se prevedea ca întreaga sa avere să fie folosită în scopuri bisericești. Principala mențiune se referea la crearea unui fond pentru înființarea unei mitropolii ortodoxe cu reședința la Lugoj. Dacă acest obiectiv nu s-ar fi putut îndeplini se dispunea ca dobânzile capitalului să fie folosite pentru acordarea de burse. Alte puncte testamentare prevedeau înființarea unei școli de fete la Selbăgel, donații pentru oameni lipsiți de avere din Bocșa montană, dar și pentru unele așezăminte de cult.

Averea lăsată spre administrare Episcopiei Caransebeșului de Petru Borlovan consta în depozite bancare de 168.270,32 coroane, acțiuni la Institutele de economii și Credit Timișana, Bocșana și la o bancă din Lugoj, în valoare totală de 3.200 de coroane în „libele de economii și acțiuni” și 400 de coroane bani lichizi, reprezentând un total de 171.870,32 coroane.

Dintr-un document datat 25 noiembrie 1904 și semnat de Iosif Olariu aflăm despre mai multe colecte întreprinse, încă din anul 1895, de către directorul Institutului Teologic Diecezan și cel al Școlii Pedagogice din Caransebeș în scopul alcătuirii unui fond de ajutorare destinat tinerimii studioase caransebeșene. Primul fond, de acest fel, inițiat în mod legal la Caransebeș s-a intitulat Ioan Popasu, iar începuturile funcționării sale au fost presărate cu dificultăți. Acestea proveneau din neînțelegerile ivite între profesorii celor două secții ale Institutului în legătură cu destinația și folosirea efectivă a sumelor. Fiecare corp profesoral dorea să atragă finanțările cele mai mari către proprii elevi. Tensiunea ivită se va stinge după intervenția personală a episcopului Nicolae Popea, iar stipendiile încep să se acorde, așa cum era și firesc, conform unor reguli prestabilite. Statutul oficial, recunoscut de autorități, va fi emis în noiembrie 1907. Conform acestuia, membrii fondului erau, din oficiu, toți elevii celor două Institute diecezane, ajutorul maximal, care se putea vota în favoarea unui membru, fiind de 100 de coroane. Tot din sumele acestei instituții filantropice era plătită asistența medicală oferită elevilor.

Fundația Episcopului Nicolae Popea a fost înființată la 1 septembrie 1912, pe baza dispozițiilor cuprinse în testamentul scris de episcop în data de 17/30 iunie 1908. Averea fundației se compunea din 134.580 de coroane și 71 de fileri, marea majoritate acțiuni la băncile Albina, Banca Poporală, Bihoreana, Făgețana, Nera, Severineana, Victoria și alte instituții bancare. 20 % din sumă se împărțea, sub formă de stipendii, studenților români ortodocși de la școli medii reale, comerciale, academii sau universități, 20% urmau să fie date ca ajutoare financiare ucenicilor români ortodocși de la școlile de meserii și industriale, 10% se distribuiau pentru necesitățile financiare stringente ale Consistoriului Diecezan și 50% urmau să se capitalizeze anual. Acordarea stipendiilor pentru tinerii bursieri era condiționată de terminarea studiilor, de notele obținute și de purtarea morală a acestora.

Fundația Ion Perian și soția Draga, născută Popovici, din Biserica-Albă, avea ca scop declarat, prin literele sale fundaționale, acordarea de stipendii tinerilor săraci români greco-orientali din Ungaria, care frecventau gimnaziul inferior sau superior și care erau înscriși la un institut de învățământ inferior sau superior industrial, comercial, militar sau la universitate, sau care se calificau, ca învățăcei la un industriaș, comerciant ori într-o școală agronomică.

Averea fundației era apreciată la 50.000 de coroane și se compunea efectiv dintr-o casă, 19 acțiuni a câte 100 de coroane depuse la Banca Agronomică din Biserica Albă, 3200 coroane aflați la Casa de păstrare din Biserica Albă și 8.000 de coroane păstrați la Institutul de bani Oravicina.

La stipendiile oferite din aceste fonduri, conform testamentului inițiatorilor ei, sunt „îndreptățiți toți studenții greco-ortodocși români din Ungaria care prin studiile lor dovedesc progres bun, diligență, capacitate, purtare bună morală și sunt lipsiți de mijloace materiale”. Aveau întâietate, la accesarea burselor școlare, cei ce purtau numele de Perian. Din această fundație nu se puteau ”împărtăși cu stipendii” și cei care pierduseră bursele la o altă fundație. Sumele se acordau în urma unui concurs de dosare publicat prin presă. Acestea puteau fi pierdute sau stopate dacă studenții nu demonstrau prin atestat „vrednicia” în învățătură și purtare, sau în caz de neglijență – dacă uitau să-și prezinte situația școlară în timp util. Literele fundaționale au devenit definitive în ședința comitetului parohial din 22 septembrie 1912 și au fost aprobate de către Adunarea generală din 29 septembrie 1912, în 3 exemplare, ce se păstrau la parohia greco-ortodoxă din Biserica-albă, la Consistoriu Diecezan și la Ministerul Ungar regional de Interne. Literele fundaționale menționate au fost întregite și modificate în 21 decembrie 1913 ca urmare a rescriptului ministerial nr. 57218 din 23 aprilie 1913 ce prevedea reînnoirea acestora .

Existau mai multe fonduri cu scopuri școlare-culturale, întemeiate din sumele strânse din donații de către Reuniunea învățătorilor greco-ortodocși români de la școlile confesionale din Dieceza Caransebeșului. Este și cazul celor 2 litere, (acțiuni), la Institutele Fagețeana, (în valoare de 500 de florini), și Lugojana, (a căte 518 florini), donate de Ștefan Antonescu, membru fondator al Reuniunii învățătorilor. Numele oficial era „Fundația consoților Sofia Antonescu născută Nicoară și Ștefan Antonescu, pentru totdeauna și nestrămutabilă”.

Din acest fond se premiau, anual, cărțile școlare nou editate și care primiseră aprobarea autorităților pentru a fi folosite și promovate în școlile confesionale românești. Acordarea premiilor și stabilirea cuantumurilor lor urma să se facă în ședințele Adunării Generale anuale ale învățătorilor. Se prevedea și faptul că, în cazul încetării existenței Reuniunii, fondul să treacă în posesia exclusivă a Episcopiei greco-ortodoxe a Caransebeșului.

Un alt exemplu de mecenat pentru învățământ îl constituie înființarea de către sora generalului Traian Doda a fundației, care îi purta numele, cu un capital de 16.000 de coroane, destinată susținerii elevilor greco-ortodocși români din fostul Confiniu militar româno-banatic și care urmau cursurile școlilor reale sau Academia militară. Cum această fundație fusese administrată de Ministerul de război din Viena, în 1918, Consistoriul Diecesan din Caransebeș face demersurile necesare pentru ca fondurile acesteia să îi fie transferate.

Protopopul Panciovei și a Buziașului, Andrei Ghidiu, înființează și el o fundație care îi purta numele pentru „ajutorarea elevilor săraci” și despre care există date începând din anul 1913 până în anul 1917.

Un alt fond este înființat, prin testament, la 10 septembrie 1902 de Ioan Breban. El consta în donarea a 6 iugăre de pământ destinate școlii confesionale românești. Consistoriul Diecesan primește însărcinarea să țină în evidență administrativă și contabilă această fundație, iar școala confesională vizată să depună, la sfârșitul fiecărui an, bilanțul contabil.

Tot ca fond se constituia și un complex de pământuri înființat prin donația lui Simeon Nicolaeviciu din comuna Liget. Terenul, de aproximativ 17 iugăre, cu excepția a 100 de arbori a fost scos la licitație pentru a fi vândut.

Unul dintre cele mai cunoscute fonduri administrate de Episcopia Caransebeșului este cel înființat de episcopul Ioan Popasu. Cu direcții și scopuri multiple, aceasta era una din fundațiile cele mai active, ce au atras, în mod special și atenția presei. Drapelul publică un Apel în 1903 prin care cerea ajutorul populației pentru mărirea fondului care avea ca scop „alinarea în cazurile de boală, când tinerimea studioasă de la Institutul Teologic și Pedagogic diecesan, în cea mai mare parte lipsită de mijloacele materiale, nu reușește să-și procure medicamentele necesare pentru recâștigarea sănătății ”.

Arhiva Episcopiei Caransebeșului înregistrează numeroase astfel de cereri ale directorului Institutului Pedagogic pentru ca, din fondul de ajutorare Ioan Popasu, să se plătească farmaciilor sumele necesare pentru medicamentele elevilor. Solicitărilor le erau anexate și rețetele elevilor.

Patrimoniul fundațiilor era folosit nu doar pentru acordarea de burse, ci și pentru acoperirea unor cheltuieli stringente, dar orientate tot în folosul învățământului și al culturii. Astfel, din Fundația Miloașa și din Fondul Cultural, în anul 1903 s-au întrebuințat bani pentru adaptarea edificiului Școlii de băieți din Câlnic. Aceste fonduri nu aveau statute sau reguli speciale. Fondul Miloașa era, de fapt, un complex de 22 iugăre de pământ – fânaț – ce era dat în arendă. Din sumele colectate astfel s-a zidit, în anul 1885, Școala de fete din Câlnic, care a fost renovată apoi în 1900. Fondul cultural era, de fapt, fondul școlar al comunei bisericești. Bilanțul financiar al acestora era întocmit anual și depus la Cassa Consistoriului Diecesan.

Un fond bănesc important a fost și cel înființat de către Reuniunea Învățătorilor greco-ortodocși români de la școlile confesionale din Dieceza Caransebeșului. Aceasta, ca urmare a unei decizii a Adunării generale din 16 septembrie 1908, transferă suma de 20.000 de coroane, sub formă de donație, Consistoriului Diecesan pentru a-l administra în scopurile culturale ale diecezei. Banii erau păstrați sub formă de acțiuni: 51 de bucăți la Albina – Sibiu, 10 la Luceafărul din Vârșeț, 8 la Banca poporală din Caransebeș, 4 la Făgețiana din Făget și un număr de 3 acțiuni la Sentinela din Satul nou. La acestea se adăugau 6500 de coroane în bani lichizi. La cele 4 stipendii a câte 150 de coroane acordate, din acest fond, aveau acces, cu prioritate, fiii sau fiicele învățătorilor fondatori sau orfanii acestora, care „sunt avizați la ajutor și vor dovedi purtare bună și calcul bun din studii la școlile medii, comerciale, industriale, militare și pedagogice”. Dosarele trebuiau depuse, până la data de 25 august a anului în curs, concursul fiind publicat și în Drapelul de Lugoj. Pentru anul școlar 1915-1916 s-au depus un număr de aproximativ 17 astfel de „petiții de cerere”. Bursele se vor acorda următorilor candidați : Constantin Daicoviciu din Căvăran, absolvent al clasei a VI-a gimnaziale, lui Cornel Roșca din Mutnicul Mare, absolvent al cursului III de pedagogie și lui Cornel Palici din Jebel absolvent a clasei a – IV – a de gimnaziu. Pentru anul școlar 1918-1919, prin hotărârea Consistoriului Diecesan, se votează stipendii pentru Ioachim Miloia din Caransebeș, absolvent a cursului II de teologie, (Vezi Anexa nr. 22: Extras de foaie matricolă cu situația școlară a lui Ioachim Miloia în anul școlar 1917/1918 – anul II de teologie), și lui Damaschin Daicoviciu absolvent al clasei a-III-a de gimnaziu. Stipendii erau acordate și pentru cinci elevi români de la gimnaziile din Bichiș și elevilor – teologi din Arad de către Fundația Teodor Papp din Arad, în valoare de 200-300 de coroane fiecare. (Vezi Anexa nr. 23: Cererea olografă de acordare a stipendiului pentru studiu semnată de Constantin Daicoviciu, având atașată un extras de foaie matricolă din anul 1913, când era în anul III de studiu) .

Fundația Paffy din Arad stipendia 2 studenți la facultatea filozofică din Cluj cu 800 de coroane și la școala comercială din Lipova cu 240 de coroane. Fundația Ebesfalvi, de asemenea administrată de către Episcopia Aradului, acorda o bursă de 600 de coroane unui student la facultatea teologică din Cernăuți, la fel și Fundația Balla, dar cu o bursă de 800 de coroane. Din Fundația Faur se acorda un stipendiu de 240 de coroane. Fundația Theodor Papp avea un bursier cu 800 de coroane la Institutul de limbi și știință, 4 bursieri cu câte 500 și 600 de coroane la facultatea juridică, un cleric cu bursă de 300 de coroane, 4 stipendiști la Institutul Pedagogic, cu burse între 200 și 600 de coroane, 3 elevi la gimnaziu, cu 240-300 coroane și 2 elevi la școala civilă cu 240 de coroane. Fundația Elena Ghiba Birta, care cooptează, în anul 1900, între membrii săi pe Vasile Mangra, Ștefan Antonescu și Roman Ciorogariu, stipendia 3 studenți la facultatea juridică, 2 la politehnică, un cleric, 2 elevi la școlile comerciale și 5 elevi la gimnaziu.

În anul 1913 Institutul Pedagogic din Caransebeș s-a confruntat cu o criză nemaiîntâlnită până atunci și care consta în micșorarea numărului de elevi preparandiali. În consecință Episcopia emite circularul cu numărul 9093 îndemnând parohiile să creeze câte o bursă pentru a susține, fiecare, câte un elev din localitatea proprie, la Institutul Pedagogic. Datorită lipsurilor materiale doar protopopiatul Panciovei a votat un ajutor de 100 de coroane pentru un elev. În consecință, profesorii de la Institut, deși nu aveau o situație materială strălucită, au creat 2 burse a câte 150 coroane fiecare pentru cei mai buni elevi. Exemplul a fost urmat și de deputatul sinodal Gheorghe Breban, consilier regesc și mare proprietar în Ghilad, care acordă o bursă de 300 de coroane timp de 4 ani unui elev sărac. Protopopul Caransebeșului, Andrei Ghidiu, înființează și el, din fondurile personale, 2 burse a câte 150 de coroane. Parohia Ferendia creează, la rândil său, o bursă, iar „mărinimosul mecenat Vasile Stroescu” donează 1000 de coroane tuturor elevilor din secția pedagogică a Institutului, pentru cumpărarea de haine și cărți. În același an au fost acordate și alte burse:

Din Fundația Trăilă Stroescu:

Nicolae Stroescu, teolog anul I, 100 de coroane;

Pavel Stroescu, student în clasa a-III-a de gimnaziu, 100 de coroane;

Ioan Stroescu, student în clasa a-V-a de gimnaziu, 100 de coroane;

George Bălaci, student în clasa a-III-a civilă, 100 de coroane;

Din Fundația Brumariu

Andrei Dragomir, în clasa I de gimnaziu, 150 de coroane;

Nicolae Bona, pedagog anul I, 150 de coroane;

George Berzescu, student clasa a-VI-a de gimnaziu, 300 de coroane;

Din Fundația Peția

a. Ioan Penția, student clasa a-VII-a de gimnaziu din Brașov, 160 de coroane;

Din Fundația Tismonariu

a. Dimitrie Bălean, student în clasa a VI-a la gimnaziul din Brașov, 400 de coroane;

Din Fundația Nicolaevici

a. Ioan Cucuruz, student în clasa a-II-a civilă din Caransebeș, 200 de coroane;

Din Fundația Trandafil

Teodor Andreiu, student la medicină, 1000 de coroane;

Valeriu Meda, student la drept, 1000 de coroane;

George Popescu, student la pedagogie în Iena, 1000 de coroane;

Savu Iorgovan, student la tehnică, 1000 de coroane;

Ioan Popoviciu, student la tehnică, 1000 de coroane;

Comunitatea de avere din Caransebeș

Ioan Marișescu, pedagog anul I, 120 de coroane;

Pavel Mirea, pedagog anul I, 120 de coroane;

Nicolae Bona, pedagog anul II, 100 de coroane;

Ilie Rusmir, pedagog anul II, 120 de coroane;

Emil Novacoviciu, pedagog, anul IV, 150 de coroane;

În anul 1911 episcopul Miron Cristea al Caransebeșului, în Raportul general al Senatului Școlar, observa faptul că școlile au fost, foarte multe dintre ele, nevoite să ceară ajutorul financiar al statului. Doar protopopiatul Vârșețului nu ceruse pentru nici o școală ajutor financiar deoarece comunele erau mai bine „situate materialicește” și, se pare, mai bine motivate de către protopopul Traian Oprea. Într-o situație bună se găseau și școlile confesionale din protopopiatele Biserica Albă, Oravița și Ciacova. Episcopul remarca faptul că existau și comune destul de mari și bogate care doreau să închidă școala confesională. În fruntea acestui curent de opinie se găseau unii săteni mai bogați care, nevoiți să plătească o dare de cult mai mare, nu doreau să finanțeze școli pentru copiii nevoiași. Pentru comunele mai sărace din protopopiatele Lugojului, Buziașului, Bocșei și Caransebeșului a fost înființat Fondul eparhial special din care li se acordau, periodic, sumele strict necesare, comunelor pentru școala confesională.

Cu toate acestea, lipsa de învățători definitivi făcea ca și ultimele eforturi financiare să fie aproape inutile. Oricum sătenii din unele localități plăteau deja ca dare de cult, nu 5%, cât era minimum prevăzut de lege, ci între 80-210%. În aceste condiții se considera inutil efortul de a constrânge sătenii să zidească școli noi, căci comunitățile s-ar fi ruinat financiar, iar sătenii ar fi putut părăsi, în disperare de cauză, chiar credința strămoșească ortodoxă.

Încasarea banilor de către Cassa Diecesană, în cazul fundațiilor, se făcea din dobânzile provenite de la sumele depuse în bănci, sau din creșterea valorilor acțiunilor, din arendarea pământurilor, imobilelor, sau vinderea bunurilor mobile primite prin donație de către Consistoriul Diecezan. Banii erau administrați, conform literelor fundaționale ale fiecărei fundații. Tot Episcopiile asigurau și îndeplinireau, cu regularitate, serviciul divin în memoria fondatorilor, îngrijirea locurilor de veci ale acestora și organizau, periodic, slujbe de pomenire a numelor mecenilor, ca semn de recunoștință și veșnică amintire a acestor „binefăcători ai neamului”, cum erau denumiți în documentele și presa vremii. De asemenea, se proceda și la pictarea portretului, în ulei, a fondatorilor.

Existau, la nivelul micilor comunități locale și alte tipuri de fonduri, cu un capital financiar restrâns, dar care își dovedeau utilitatea practică. Astfel învățătorul din Ocna de Fier, Dimitrie Isvernariu, a înființat corul bisericesc din localitate imediat după venirea sa în comună. Acesta beneficia și de un fond întemeiat, din inițiativa aceluiași inimos dascăl. La sărbătorile organizate în localitate, corul era nelipsit primind donații din partea locuitorilor sau ai invitaților speciali la diferitele evenimente: banchete, sărbători religioase, concursuri, serbări, etc. Fondurile adunate, în acest mod, erau folosite pentru cumpărarea de cortine, lampioane, plata lăutarilor tocmiți sau a taxelor de licență și către poliție.

În Lipova, în anul 1907, Institutul de credit și economii Lipovana donează gimnaziului din Brad 200 de coroane și Fondului Școlar, administrat de Episcopia Arad, 50 de coroane. Aceeași societate donează alumneului din Arad 50 de coroane și 50 de coroane internatului din Timișoara. De asemenea, de donații substanțiale a beneficiat și școala confesională de fete din Arad. Pentru toți elevii silitori din protopopiatul Lipovei se acordă un total de 264 coroane și 5 fileri.

În comuna Giroc, Institutul de credit local, Giroceana, donează școlii confesionale bani și rechizite în valoare de 418 coroane și 12 fileri, iar despărțământul Astrei din Timișoara donează instituției de învățământ confesionale din filia Murani, 50 de coroane.

O fundație mică, dar activă, este și cea intitulată „Fundația parohului George Popoviciu – Popa George – din comuna Cliciova”. Întemeietorul ei era preotul din localitate, iar statutele oficiale sunt aprobate la 30 mai 1906. Anual, parohul localității urma să primească câte 200 de coroane, iar 100 de coroane erau dați învățătorului ca „ajutor anual”. Restul banilor aveau să fie folosiți pentru întemeierea unei biblioteci parohiale și pentru cumpărarea hainelor pentru școlarii săraci și „inteligenți” din comună. Acești bani se donau anual, în ziua Învierii.

În protopopiatul Banat-Comloș au existat fundații școlare încă din anul 1869. Către sfârșitul secolului al XIX-lea în protopopiat existau patru astfel de instituții caritabile. În protopopiatul Lipovei funcționau fundații școlare în 9 localități, iar în cel al Timișorii în 6.

În orașul Timișoara prima fundație școlară a fost înființată în 1867, de către protopopul Timișoarei Meletie Drăghici, care era și președinte. A. Rațiu îndeplinea funcția de vicepreședinte, iar Gheorghe Ardelean pe cea de secretar. Fundația avea ca scop înființarea unui alumneu român în Timișoara, pentru tinerimea care ar fi dorit să studieze la gimnaziul din oraș. Familia Mocioni era considerată protectoarea fundației. Aceeași familie înființează, de asemenea, Fundația Antoniu Mocsonyi de Foeni pentru ajutarea tinerimii române de religie ortodoxă din părțile bănățene pentru carieră în industrie și meserii. Au mai funcționat în Timișoara fundațiile: „Lazarevici”, (din 1880), „Fundația Emanoil Ungurean și soția”, „Fundația Ștefan Antonescu”, (președinte al Reuniunii învățătorilor din Episcopia Caransebeșului între anii 1877-1880), alte două fundații în Lugoj fiind înființate de același mare mecen. Prin testamentul său Ștefan Antonescu își lasă întreaga sa avere pentru a fi administrată în scopuri filantropice culturale și școlare.

Învățătorii înființau ei înșiși fundații. Astfel, dascălii din Ciclova Montană, cu ocazia pensionării colegului lor, învățătorul Gheorge Jianu, înființează „Fundația învățătorilor”, la care fiecare urmau să contribuie cu taxe periodice. La aceste sume se adăugau cele primite din donații. Din banii adunați urma să fie finanțat un tânăr al comunei pentru a urma studiile unui Institut Teologic sau Pedagogic greco – ortodox român. (Vezi Anexa nr. 24: Literele fundaționale ale „Fundației învățătorilor din Ciclova montană – semnat de învățătorii fondatori: Alecsie Jianu, (învățător din Comoriște), Nicolae Călniceanu, (învățător din Ciclova română), Alecsie Crețu, (învățător din Cârnecea), Catinca Ranoi și Dămian Isvercean, (învățătoare și învățător din Bratea), Gheorghe Jianu și Alexandru Frâncu, (învățători din Culov?), Vasilie Jianu și Ioan Muntean) .

Alte acțiuni de caritate vizau edificarea unor așezăminte sau clădiri ce interesau întreaga populație de română și care se bucurau de popularizare prin presă. O astfel de inițiativă a Episcopiei viza construirea unui internat pedagogic greco-ortodox român la Caransebeș. Prin circularul numărul 4381, din 1901, acțiunea este adusă la cunoștința întregului cler și a populației. S-au deschis „liste de contribuire” până la sfârșitul lunii ianuarie 1902, numele contribuabililor urmând să rămână scrise în „Cartea de aur a neamului” și pomenite în slujbele bisericești. La strângerea acestui fond vor contribui, nu doar simpli cetățeni, ci și Institutele de economii și credit : Bocșana din Bocșa montană, Dunăreana din Cuvin, Sentinela din Satul nou, Făgețiana din Făget, etc.

Un apel semnat de mai mulți intelectuali din Lugoj, către cetățeni, este publicat în Foaia Diecezană din data de 10 ianuarie 1910. Aceștia luaseră inițiativa lăudabilă de a înființa, la rândul lor, un fond din care urmau să fie ajutorați tineri lipsiți de mijloace financiare pentru a-și continua studiile. Din bani acestui depozit aveau să beneficieze foștii bursieri ai diferitelor fundații episcopale bănățene, fără a se ține cont de confesiunea acestora și care ar fi dorit să-și urmeze studiile la universități din străinătate. Semnatarii apelului motivau înființarea fondului ca fiind „o datorie morală a tuturor celor care au beneficiat la un moment dat de un astfel de stipendiu”, care i-a ajutat să dobândească o profesie și implicit un statut social mai înalt. Universitățile și școlile „înalte” din străinătate erau considerate ca fiind deschizătoare de orizonturi pentru studenții lor iar aceștia, odată ce au absolvit, urmau să se întoarcă „mai bine înarmați în viața noastră publică unde pe toate terenele se resimte în mare măsură lipsa oamenilor cu vederi mai largi, cu concepțiuni mai înalte și cu pregătiri speciale pentru ramul de activitate căruia se dedică”. Se cerea de la foștii bursieri să contribuie cu cel puțin 25 de coroane pe an, pe o perioadă de minim 5 ani. De asemenea se înainta o cerere Episcopiilor pentru a alcătui o listă a foștilor stipendiști care absolviseră. Sumele primite urmau să fie depuse la Banca Albina. Semnatarii apelului erau: doctor Ștefan Petrovici, (deputat în Dietă și avocat), doctor Valeriu Braniște, (ziarist), doctor Ioan Stoian, (avocat), doctor Petru Groza, (candidat de avocat), doctor Grădinari, (candidat de avocat), doctor George Dobrin, (avocat), doctor Nicolae Ioanovici, (avocat), doctor Constantin Ignea, (medic), doctor Ioan Gropșan, (candidat de avocat) și doctor Micu, (candidat de avocat).

Tot din donații a fost înființată, în Oravița Montană, o cantină școlară. Aici se gătea mâncare pentru 30 de copii – 18 meniuri pe lună. Un prânz costa aproximativ 5 coroane și 50 de fileri, pentru toți elevii, adică, pentru fiecare copil, 18 coroane și 5 fileri pe lună. Tot din donații se asigura o masă copiilor fără venituri.*

Mâncarea primită de copii era îndestulătoare, la meniu adăugându-se și pâinea. Fondurile, de aproximativ 100 de coroane pe lună, erau asigurate și din concertele corului de copii, din colindele de Crăciun ale școlarilor și din pomeni.

Învățătorul George Lipovan, care înființase cantina, prezintă situația financiară a acestei în dizertația ținută în Adunarea generală a Reuniunii învățătorilor din Oravița din anul 1912 și precizează faptul că, pe lângă binefacerea creștinească de a da mâncare unor copii săraci, care veneau la școală cu pâine goală și locuiau la mare depărtare de școală, s-a ameliorat și frecvența. Aceasta a fost o urmare firească a faptului că „acum elevii lipseau doar când erau bolnavi”, venind la cursuri „chiar și desculți numai să nu lipsească de la școală … și de la cantină” . În plus, copiii învățau manierele frumoase de servire a mesei, sub supravegherea directă a învățătorului.

Reuniunea de ajutorare a doamnelor române din Lugoj hotărăște, în anul 1910, ca în timpul iernii, să susțină financiar, pentru școlile confesionale din Lugoj, o cantină școlară unde elevii săraci să mănânce la prânz.

Totuși, principala menire a fundațiilor era aceea de a acorda subvenții pentru studii elevilor eminenți, dar săraci. După publicarea în presă și în special în Foaia diecesană a numărului burselor, a numelui fundațiilor care le acordau, precum și a condițiilor pentru obținerea stipendiilor, după un anumit timp, se întrunea o comisie care analiza toate dosarele depuse. Numele celor acceptați, ca și cuantumul burselor care se făceau, de asemenea, publice.

Spre exemplu, în anul școlar 1912-1913, din Fundația Nicolae Popea au beneficiat de stipendii nepotul episcopului: Nicolae V. Popea, candidat de avocat, Achim Miloia, viitor cleric în clasa a -III- a, Alexandru Pîndei, student la Academia de silvicultură din Selmeczbanya, Tatiana Goanță elevă a cursului 3 de pedagogie a Școlii greco-catolice de fete din Lugoj, Victor Vlad, student tehnic în anul IV la Școala de poduri și șosele a Politehnicii Iosefine din Budapesta și absolvent a secțiunii de arhitectură a Politehnicii și Lazăr Voin teolog absolvent, înscris la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Aceștia au depus la dosar următoarele documente: extrasul de botez care demonstra apartenența solicitantului la confesiunea greco-ortodoxă română, un atestat de pauperitate eliberat de autoritatea administrativă locală din localitatea în care își aveau domiciliul atât bursierul cât și părinți acestuia și o adeverință cu situația școlară care trebuia să demonstreze „eminența în studii a elevilor sau studenților respectivi” .

La marea majoritate a studenților stipendiile erau acordate pe toată durata cursurilor astfel: studentul la cursurile tehnice, Alexandru Iorga primește, conform documentelor din Arhiva Episcopiei, o bursă în valoare de 200 coroane semestrial, între anii 1914-1916. Deoarece în anul școlar 1916-1917 acesta nu mai solicită acordarea ratei din bursă, din motive necunoscute, Consistoriul Diecezan suspendă, până la alte dispoziții, acordarea stipendiului. Acesta este votat însă lui Victor Vlad din Lugoj, banii urmând să-i fie eliberați acestuia în momentul în care studentul trimitea Consistoriului atestatul de „progres făcut în studii” . Cum studentul la arhitectură Alexandru Iorga trimite Episcopiei, în cele din urmă, atestatele privind situația sa școlară luând toate cele cinci examene cu calificativele eminent și foarte bine, i se votează acestuia continuarea acordării stipendiului, cu mențiunea ca, pe viitor, „pretendentul să raporteze la timp situația sa școlară” .

Nu puține erau cazurile în care existau întârzieri în prezentarea actelor necesare demonstrării situației școlare. Acesta era motivul pentru care se cereau, în mod regulat, informări despre progresele în învățătură ale stipendiștilor. Spre exemplu, absolventul clasei a – II – a de teologie, Nicolae Cornean, primește prin intermediul oficiului parohial din Zăgujeni, însărcinarea ca în termen de maxim 8 zile să „subștearnă testimoniu de la finea anului școlar 1915-1916” .

În timpul războiului situația a fost agravată de înrolările în armată ale bursierilor. Într-o astfel de situație s-a aflat studentul la filozofie Ioan Penția care, amenințat cu mobilizarea forțată în armata bolșevică, părăsește Budapesta și pleacă la Viena „pe picioare și fără pașaport”. Reușind în cele din urmă să trimită situația sa școlară, Episcopiei Caransebeșului, în august 1919, după o pauză de mai bine de un an.

Regulamentul privind acordarea stipendiilor era respectat cu strictețe de membrii Consistoriilor Diecezane pentru a evita situațiile de fraudă și pentru a departaja solicitanții. Este și cazul studentului la medicină, Ioan Popoviciu și a politehnistului Sava Iorgovan, stipendiști ai fundației Trandafil cărora, deoarece nu și-au justificat „sporul făcut în anul școlar precedent și nici nu s-au scuzat cerând susținerea stipendiilor pe mai departe” li se votează încetarea acordării acestora prin ședința plenară a Consistoriului Mitropolitan din Sibiu în 20 august/2 septembrie 1918.

Administrarea fondurilor și a fundațiilor se făcea în mod independent și fără ingerințele vreunui alt for birocratic. În anul 1910 însă, Ministrul de Culte și cel al internelor și comerțului au cerut, cu insistență, introducerea în „literele fundamenționale ale fundațiilor” a unui articol care să garanteze dreptul de suprainspecție a statului asupra tuturor instituțiilor filantropice administrate de Episcopii, în temeiul unui Statut organic deja existent. În caz contrar, fundațiile ar fi fost trecute în administrarea statului. Consistoriile diecesane nu vor modifica literele fundamenționale, dar vor accepta ca toate actele contabile să le fie controlate de către experții contabili ai Ministerului.

Tipologia actelor de caritate care implica școala, presupunea existența, (pe lângă donațiile cu sume mari, sau crearea de fundații școlare) și a acelor gesturi caritabile de mai mic impact, dar care denotă aceeași capacitate empatică și dorința de sări în ajutorul semenilor aflați într-un impas sau dificultate financiară de natură culturală. Astfel, învățătorii care predau la Școala de aplicație a Institutului Pedagogic din Caransebeș donau mici sume de bani fie pentru ca elevii să-și poată cumpăra rechizitele sau hainele necesare pentru a frecventa școala. Tot cadrele didactice întocmeau, în numele elevilor cu dificultăți financiare, actele necesare care trebuiau înaintate Consistoriului, pentru ca Senatul Școlar să le poată vota ajutorul financiar, căci „elevii se scuză că sunt săraci, iar de îmbrăcat sunt slab îmbrăcați, așa că în timpul acesta de iarnă nu pot veni regulat la școală” . În anul 1915, o cerere de acest tip fiind aprobată, pentru 6 elevi și 4 eleve s-au dat comandă de haine, iar pentru 2 copii s-au comandat la pantofar ghete de piele, alți 8 elevi primind gratuit cărțile necesare și specifice cursurilor pe care le urmau. Banii, în aceste cazuri, nu erau primiți direct de către copii sau părinții acestora, ci de furnizori, croitori, cizmari, etc, evitându-se astfel eventualele deturnări de fonduri. În dosarele arhivate se găsesc atașate și facturile sau chitanțele fiscale eliberate în aceste ocazii.

Comunitatea de averea a fostului Regiment confiniar româno – banatic nr. 13 Caransebeș, votează acordarea unui ajutor financiar pentru elevii săraci ai Institutului Pedagogic pentru a-și procura instrumente muzicale – violine, în valoare de 100 de coroane.

Uneori, cataclismele care se produceau în alte țări trezeau, și ele, spiritul caritabil, umanitar al populației. Astfel, în anul 1908 când în sudul Italiei s-a produs un devastator cutremur de pământ s-au organizat în toate bisericile românești o colectă „pentru ajutorarea celor nenorociți prin cutremurul de pământ”, sub patronajul direct al Episcopiilor.

În spațiul bănățean al secolelor al XIX-lea și al XX-lea, actele filantropice se înscriau unei tradiții care era expresia istorică a sentimentului de caritate si a spiritului de jertfă pentru „binele public” specific comunităților locale bănățene. Este evidentă ascendența istorică, filantropică și caritabilă a întregii societăți românești în fruntea căreia se situau, ca instituții conducătoare, Biserica greco-ortodoxă, Biserica greco – catolică și Școala confesională românească bănățeană.

În Banat mecenatul nu era deci, apanajul exclusiv a celor avuți, ci era practicat de toți doritorii „de bine” social, moral și cultural.

V. B. 2. Combaterea alcoolismului și a luxului

Implicarea Activă a Școlii în Combaterea Alcoolismului și a Luxului presupunea colaborarea militantă cu societatea. Intervențiile în acest sens ocupau un loc important în desfășurarea demersului educativ promovat, la nivelul comunităților locale bănățene, de către instituția școlară confesională bănățeană.

O astfel de inițiativă, în parteneriat cu Biserica, are Școala românească în privința luptei împotriva alcoolismului, a luxului, dar și a concubinajelor. În plan moral se considera că Școala trebuia să ducă un război permanent contra „invidiei și a patimilor”. În consecință, se cerea de la învățători, de către Episcopii, ca o dată pe lună, aceștia să „țină prelegeri contra alcoolismului” și să se îndemne sătenii să se aboneze la „foi de specialitate”, pentru a afla, astfel, informații utile despre efectele nocive ale excesului consumului de băuturi spirtoase asupra organismului uman. Totodată trebuiau să le arate, mai ales tinerilor, prin exemple concrete din rândul sătenilor, purtarea necuviincioasă pe care o au oamenii aflați în stare de ebrietate.

În cadrul Reuniunilor învățătorilor, (ținute în prezența episcopilor, a corpului didactic și a altor oameni de cultură invitați la aceste evenimente), era pusă în discuție necesitatea luării de măsuri mai eficiente pentru a lupta împotriva ”patimilor” considerate ca fiind principalii dușmani ai sătenilor: alcoolismul și luxul. Se considera că acestea puteau fi „stârpite numai prin cultură” și doar dacă starea religioasă și morală a populației se regenera. Scopul declarat putea fi atins numai prin intermediul învățătorilor care erau zilnic în mijlocul sătenilor și cunoșteau cel mai bine „comorile ascunse de sufletul țăranilor”. Ei erau cei care „ar ști cel mai bine” ce măsuri s-ar fi potrivit să fie luate, cu prioritate, pentru ca acest obiectiv să fie îndeplinit.

În acest scop erau emise, periodic, circulare. Un astfel de document este cel din 1912, cu nr. 6198, în care, după ce este descris alcoolismul ca fiind o plagă a „poporului român” se dădeau dispoziții pentru a se folosi orice prilej posibil, în școală sau în cadrul diferitelor lecții, pentru a combate acest obicei devenit un veritabil flagel. În cadrul fiecărei comunități locale, în fiecare an, la Sf. Dumitru, învățătorii trebuiau să țină câte o cuvântare-disertație pe această temă, iar elevii declamau-recitau monologuri, cântece și mici dramatizări „contra beției”. La aceste manifestări cultural/educaționale urmau să fie invitați toți cetățenii comunei bisericești. Se dorea astfel ca Biserica și Școala, prin intermediul preotului și învățătorului confesional să organizeze cât mai multe acțiuni în acest sens. Scopul final al acestor demersuri ce trebuia atins era „ferirea tinerei generații de a cădea în această ucigătoare patimă”.

Circularele trimise bisericilor și școlilor pentru problemele culturale includ sfaturi privind modalitățile de transmitere a cunoștințelor referitoare la metodele prin care se putea face educația contra alcoolismului. Deoarece în timpul săptămânii sătenii erau destul de ocupați cu treburile câmpului, se pare că ocupația favorită de relaxare, duminica, devenea băutul tăriilor la birtul din localitate. Se sfătuiau deci preoții ca, prin predici bine gândite, să atragă de dimineață pe bărbați la biserică, lăsând astfel „birturile goale” dar, se considera că această acțiune singulară nu era și suficientă. După prânz, era rândul învățătorului să își facă datoria și să atragă sătenii la școală, unde aceștia ar fi venit însoțiți de preot, ca sprijinitor moral al dascălului în acest demers. Astfel „poporul ar merge duminica și de sărbători la Biserică, din Biserică la Școală, iar din Școală, a doua zi, la lucru” .

Și mai folositoare, în îndeplinirea acestui scop, ar fi fost înființarea în localitate a bibliotecilor, a Reuniunilor de cântări sau de lectură, unde principala distracție urma să fie de natură culturală și nu bahică. Școala trebuia să facă tot posibilul ca, din generație în generație, tinerii să aibă un comportament tot mai religios și mai moral.

Adevărata dificultate însă, în înțelegerea fondului problemei, era faptul că nu se cunoștea originea medicală, maladivă a alcoolismului, care este de fapt o boală ce crează dependență. Cum primele cercetări științifice în acest sens abia atunci debutau, această realitate este de înțeles. O altă practică, specifică lumii rurale, era aceea a folosirii leacurilor băbești, empirice pentru tratarea bolilor cu și fără dureri. Tratamentele aveau, întotdeauna, rachiul ca ingredient principal, și erau administrate în cantități impresionante. Bolnavul, „toată ziua e beat și dacă beția îi tâmpește simțirea el crede că i-au pierit și durerile” .

Din practica vieții cotidiene, la nivelul presei și a comunicatelor oficiale, își face loc ideea că „terapia” trebuia să fie de natură comportamentală, iar un ajutor în acest sens îl putea oferi și educația casnică a fetelor prin școală. Intervenea, în planul ideatic și opinia că educația fetelor trebuia realizată instituționalizat, căci, „nepriceperea femeii și nepregătirea ei pentru treburile casnice e negreșit una din cauzele principale ale alcoolismului… fata de 14 ani, în loc să meargă la școală se mărită….” În acest caz, desigur că, ea nu știa să administreze finanțele familiei și nici să aducă armonie în casa proprie, bărbatul „găsindu-și refugiul astfel în băutură”.

Credem că aceste rânduri, desprinse din presa vremii, spun multe despre mentalitățile privind femeia și rolul pe care aceasta îl ocupa în viața societății bănățene rurale la începutului de secol XX. Emanciparea mentalităților, în acest sens, mai avea încă un drum lung de parcurs.

Problema rămâne, desigur, la începutul secolului XX, nerezolvată. Într-o altă circulară, trimisă oficiilor parohiale și protopopești bănățene, se insista asupra necesității intensificării luptei împotriva alcoolismului, băutura fiind considerată cel mai urât viciu omenesc: ”cea mai lățită patimă încuibată în sânul credincioșilor este patima beției sau folosirea peste măsură a spirtului, a alcoolului, care nu e alta decât un soiu de venin foarte păgubitor pentru trupul omului… abia există popor pe lume care să fie dedat abia la atâtea ocaziuni ca și românul. El de bucurie bea, iar de supărare de asemenea bea, deci bea din toate cauzele posibile și imposibile încât nu-i de mirare că într-o bună dimineață se pomenește atât de cuprins în ghearele acestei grețoase patimi încât nu mai poate scăpa din ele” . Zilele importante din viața privată erau marcate tot cu tării: „de mergi la românul nostru la botez e răchie; la cununie, răchie; … (nunțile care durează 3-4 zile deșartă 3-4 butoaie de țuică ) pe mort nu îl poate priveghea fără rachiu, la îngropăciune răchie, la vânzare răchie – fie și numai o coadă de purcel de doi bani trebuie cinstită cu răchie. Și apoi firea românului e așa, el nu te lasă să pleci din casa lui necinstit cu oleacă de răchie…”. Acestea erau rațiunile pentru care era necesară, în opinia Episcopiilor, să se „lucreze pentru stârpirea acestei patimi și pentru a împiedica lățirea ei cu toate mijloacele”. Se recomanda învățătorilor ca în orele de religie, de limbă română și maghiară, de istorie și chiar de geografie și în orice moment, considerat propice, să se scoată în evidență necesitatea combaterii consumului de alcool, deci a beției.

Periodic, tot prin intermediul circularelor se trimiteau și listele cu cărți, broșuri, tratate, axiome, monologuri, a căror temă comună era combaterea alcoolismului și a beției. Aceste materiale puteau fi utilizate în cadrul cursurilor antialcoolice, care din anul 1912, devin obligatorii. Astfel prin circularul nr. 608/1912, mitropolitul Ioan Mețianu ordona, în conformitate cu Circulara ministerială primită, ca o zi din anul școlar să fie dedicată exclusiv acestui tip de activități.

Combaterea alcoolismului era considerată o datorie umanitară și națională.

Lista materialelor didactice cu tema „Combaterea alcoolismului”, disponibile în librăriile diecezane din Banat, includea următoarele titluri:

Alcoholismul de dr. Isidor Marcu și Ștefan Roșian, Blaj, 1907, Tipografia Seminarului Arhidiecesan;

Societăți de cumpătare de Gavril Aluașiu, Sibiu, 1898;

Spre ruină – carte în contra beției de dr. P.G. Vrâncean et Cons., București, Librăria Steiberg;

Învățământul antialcoholic de Ioan Călin, București, 1906, Librăria Ad. Baier;

Leonard și Dorofata, Sibiu, W.Krafft;

Despre vin ars sau rachiu din volumul Merinde de la școală de dr. G. Popa, Arad;

Alcoholismul crimă de preot de Dim.Voniga, Tipografia nouă Orăștie;

Oglinda norocului și a nenorocului pentru răsfățul iubitorilor de petrecere;

Cărticica sănătății de dr. Ilie Beu, Sibiu;

Doine, lacrimi și suspine ale oamenilor băutori;

Izvoarele crimelor de C. Echarsthauzen;

Ce face beția ? – comedie poporală într-un act de T.D. Speranța;

De pe urma beției, comedie – în două acte de dr. Rădulescu Niger;

Cartea despre viața lungă de dr. I. Buchner;

Viața și petrecerea omului desmierdat;

Despre păstrarea sănătății de dr. Felix;

Cartea sănătății de dr. St. Erdely, Orăștie;

Sfaturi medicale de dr. Grunfeld;

Bandiții din hanul dracului;

Cârciumarul și bogățiile dracului;

Asasinul cârciumar Pina;

Medicul poporului, povețe pentru păstrarea sănătății de dr. I. Felix; Crimă socială de E. Densușian;

Opt piese teatrale de M. Drăgan;

Copiii nopții, piesă în versuri de Cs. Făgețel;

Despre progresele higienei de dr. I. Felix;

Ospătăria suspectă din Cairo și comoara dorobanțului, pildă despre un om nărăvit și stricat din pricina beției de Mihail Sadoveanu;

Granițele sănătății sufletești și nebunia ;

Cârciuma lui moș Grecu;

Un dușman al poporului de Ibsen;

Higiena sufletului de Flechtersleben;

Cuvântare contra beției de dr. E. Miron Cristea, Sibiu, Tipografia Arhidiecesană, 1902;

Toate aceste broșuri și cărți puteau fi procurate și de la firmele W. Kraff din Sibiu și I. Ciurcu din Brașov, precum și prin intermediul Librăriei diecesane din Caransebeș.

Pentru a contribui la acest veritabil efort educativ, atât Foaia Diecesană cât și Drapelul publicau integral textele prelegerilor privitoare la subiect.

Deseori se popularizau articole științifice care tratau în conținutul lor ultimele descoperiri științifice – medicale. Se pornea de la explicarea terminologiei, se arăta originea etimologică a termenului de alcool, (aflăm astfel că acesta este de origine arabă și înseamnă „foarte ușor”) și se dezvăluia, pe înțelesul tuturor, faptul că, deși sunt preparate din plante, băuturile spirtoase erau dăunătoare datorită procesul chimic al fermentației.

Pentru a avertiza populația cu privire la pericolul mortal al alcoolului consumat în exces se publicau și statistici. Exista și o maximă care circula la începutul secolului XX în Banat și care suna astfel: „În pahar mai mulți se îneacă decât în mare” . Se explicau efectele negative al alcoolului asupra organelor interne ale corpului omenesc și se demonstrau modificările anatomo – morfologice produse în cazul consumului la copii. Se insista mai ales asupra efectelor nocive ale băuturii asupra creierului uman. Centrul gândirii, poate fi ușor afectat de băutură mai ales la școlari, la care gândirea era în formare. Se considera că gustarea din paharul de alcool al părinților, (obicei destul de comun întâlnit în lumea satelor bănățene), îi făcea pe școlari să nu mai înțeleagă textele predate la lecții și îi împiedica să scrie corect. În finalul articolelor erau povestite tragedii adevărate din viața unor familii, cărora destinele le-au fost distruse de băutură. Se încerca și combaterea tradiției de a organiza concursuri și de a pune pariuri, (rămășaguri), între săteni, pe tema descoperirii campionilor „rezistenței” la băutură.

Toate aceste demersuri jurnalistice aveau ca obiectiv fundamental, declarat, conștientizarea, la nivelul mentalului colectiv bănățean, a efectelor nocive ale alcoolismului, atât cât era posibil, pentru acea perioadă și beneficiind de mijloacele tehnice reduse ale vremii. Se atrăgea atenția că tânăra generație, obișnuită cu băutura, nu se putea transforma în viitor în „adevărați bărbați harnici și care să se poată jertfi pentru interesul național atunci când împrejurările ar fi cerut-o”. Extinzând acest mesaj Revista Preoților publică discursul doctorului Mina Minovici care îndemna românii de pretutindeni să înlăture vrăjmașul care de mult sapă la însăși temelia edificiului național românesc, „căci a sosit momentul să se decidă tăria și triumful rezistenței ce se pune vrăjmașului intern – alcoolul”. Măsurile ce trebuiau aplicate, cu rigoare, trebuiau să „protejeze sănătatea publică și să conserve rasa” .

Alcoolismul era combătut de către învățătorii membri ai Astrei prin prelegerile ținute la adunări la care luau parte și medici care evidențiau efectele nocive ale băuturii și consecințele negative ale abuzului de consum: „Despre stricăciunea alcoolului” de Nicolae Oanciu în 1914, „Urmările beției și combaterea alcoolismului” de Ioan Marcu la Bocșa Montană în 1910, „Primejdia băuturilor spirtoase” de Gheorghe Noaghea din Lugoj în 1912, „Combaterea alcoolismului” de Patrichie Râmneațu la Marghita în 1908 și la Gătaia în 1911, „Pagubele aduse de alcool” de Ioan Marcu la Radna în 1912, „Cârciuma, băuturile spirtoase și primejdia lor” de Petre Ugliș la Gruni în 1912, etc.

Ca măsuri oficiale, încă din 1903, prin circular administrativ, erau înștiințați locuitorii satelor că băieții sub 15 ani și fetele sub 14 ani aveau interdicție de intrare în birturi și să ia parte la petreceri publice cu dans. Birtașii care ar fi primit în localul lor pe copiii însoțiți sau nu de părinții lor urmau să fie pedepsiți cu amenzi de până la 100 de coroane sau cu 5 zile de închisoare. Amenda se dădea de către pretura locală conform Ordinului ministerial nr. 23, 857/1903 și a regulamentului comitatens nr. 820/1901 din 23 iulie 1901. Deși aceste regulamente existau anterior, ele erau acum întărite și de circulare venite din partea Episcopiilor, deoarece se pare că măsurile administrative rămâneau de multe ori fără ecou în rândul cetățenilor. Aceste reglementări trebuiau afișate de către birtași în propriul local în mod obligatoriu, în loc vizibil. Se interzicea, de asemenea, construirea de localuri în preajma Bisericii și a Școlilor precum și vinderea băuturilor pe credit, pentru o sumă mai mare de 4 coroane. În timpul desfășurării serviciilor divine birturile trebuiau închise, conform ordinului Ministerului de Interne, nr. 78543/1899, iar cel care ar fi provocat scandaluri publice, aflându-se în stare de ebrietate, era amendat cu 50 de coroane. Mai era considerat delict îmbătarea unui cetățean în mod intenționat de către alte persoane. În acest sens pedeapsa era de 100 de coroane și ea era aplicată atât birtașului și cetățeanului găsit ca rău intenționat. În caz de recidivă patronului de local i se putea chiar ridica licența de funcționare pe o perioadă de 3 luni până la 1 an. Aceste precizări legale erau însă mai puțin aplicate efectiv, din motive economice și financiare. În condițiile în care darea pe băuturi era de 18% și se constituia într-a cincea parte din totalul taxelor și impozitelor din Ungaria este explicabil de ce legea nu era aplicată întocmai, în spiritul și litera ei.

O inițiativă originală și cu mult înaintea timpului său are protopopul Ioan Popoviciu în 1906. Acesta, studiind mai multe manuale de specialitate din acea vreme ajunge la concluzia că era necesară organizarea, la sate, a unor „Reuniuni de temperanță”. Modul lor de acțiune, presupunea conlucrarea preotului, (în calitate de duhovnic – psiholog și consilier intim al problemelor cuplului), cu soția alcoolicului și cu învățătorul care trebuia să procure material didactic în acest sens, (tablouri antialcoolice). La acțiune trebuiau să ia parte și autoritățile locale care erau obligate să pedepsească pe cei care ar fi vândut băuturi contrafăcute și trebuiau să sponsorizeze distribuirea de broșuri informative gratuite. Principiile de organizare și funcționare a acestor reuniuni se aseamănă destul de mult cu modul de acțiune al Asociației alcoolicilor anonimi de astăzi. Din păcate însă, inițiativa nu a avut un ecou deosebit în epocă. La aceasta a contribuit și defectuoasa distribuire a informației, dar și lipsa fondurilor necesare demarării unei astfel de acțiuni generalizate.

O altă acțiune este întreprinsă de către profesorul Nicolae Mihulin de la Preparandia din Arad. În anul 1910 acesta întocmește un chestionar care urma să fie distribuit în toate satele. Pe baza răspunsurilor date de către învățătorii care urmau să completeze aceste chestionare profesorul dorea să scrie o carte care să analizeze cauzele, efectele alcoolului și să propună metode de combatere a acestuia. Se cereau informații, în acest scop, despre numărul aproximativ al sătenilor care consumau în mod regulat și constant alcool, unde și cu ce ocazii îl consumau, câte birturi existau în localitate, care era proporția banilor cheltuiți de către săteni pe băuturi, în comparație cu banii folosiți pentru cumpărarea hainelor sau a alimentelor, etc. Nu sunt informații care să ne confirme faptul că aceste chestionare au fost centralizate de către autorul acestei inițiative și nici dacă ele au stat sau nu la baza scrierii unei lucrări de specialitate.

Menționăm un articol realist intitulat „Chestiunea alcoolismului” și publicat în mai multe numere ale Drapelului, scris de învățătorul Petru Ugliș din Bara. Noutatea adusă de textul menționat se rezumă la conștientizarea faptului că legile și acțiunile de închidere a birturilor și de condamnare a cetățenilor căzuți în această patimă erau inutile. Cauza reală a extinderii „patimei beției” era înființarea fabricilor de bere, coniac și șampanie ca societăți pe acțiuni. Acestea preparau cantități uriașe de alcool cu ajutorul ultimelor invenții ale chimiei și mecanicii, iar construirea „palatelor” berăriilor luminate electric atrăgeau cetățenii „ca pe muște”, susținute fiind de coloși ai capitalului financiar ai vremii.

Starea reală de fapt era se pare destul de gravă. Ea este adusă chiar în atenția Parlamentului de către Vasile Goldiș. Alcoolismul, (conform discursului acestuia din noiembrie 1908), îi istovește și nenorocește pe români, care „beau dacă sunt flămânzi și nu mai simt foamea, beau dacă s-au săturat ca să mistuie bine, beau dacă sunt somnoroși să stea treji, beau dacă nu pot dormi ca să vină somnul, beau dacă le este frig să se încălzească, beau dacă e cald să se răcorească, beau dacă sunt sănătoși să nu se îmbolnăvească, beau dacă sunt bolnavi ca să se facă bine, beau la botez, beau la pomană, beau când se veselesc, beau dacă sunt triști. Și pretutindeni pe urma acestor beții vine ruina…”. Tribuna salută această inițiativă și îndemnau pe deputații români să propună chiar o lege în acest sens.

Deși numărul de acțiuni cu scop educațional întreprinse, prin intermediul școlii confesionale românești era ridicat, exemplul personal de conduită morală al învățătorului și preotului era în prim plan. Examenele școlare ofereau uneori prilejul comisarilor consistoriali să facă aprecieri și asupra „renumelui pe care îl aveau locuitorii din unele localități”. Astfel, locuitorii satului Agadici, din protopopiatul Oraviței erau, se pare, recunoscuți pentru „patima lor” al căror izvor se afla în „cuibul diavolului sau birtul” .

Au existat și excese de zel, cum este cel al preotului din Satul Nou, care la 8 februarie 1913 trimite un memoriu către protopopul Panciovei prin care propune Consistoriului Diecesan din Caransebeș ca preoților și învățătorilor confesionali „să nu le fie permis a merge la birt, sau a se face membrii la cazino, care e și birt sau sub un acoperământ cu birturi”. Dacă însă erau constrânși „de a avea spirtul de la birt să își întocmească lucrurile așa ca să primească spirtul acasă și nu în birt”. Era desigur o exagerare care nu a fost niciodată pusă în practică. Se dorea, însă, în mod sincer, ca învățătorii să se constituie într-un exemplu de moralitate și civism, iar Școala și Biserica să fie „stâlpul mântuirii românilor” .

Cu toate acestea, învățătorii, ca oricare alți oameni, erau supuși și ei înșiși, „patimilor” lumești și unii dintre aceștia cădeau, în patima beției.

De aceea, probabil că prima măsură cu adevărat realistă și cu aplicativitate practică a fost înființarea, la 17 noiembrie 1908, în localitatea Rákospalota, a unui sanatoriu în care erau primiți, exclusiv, preoții și învățătorii bolnavi de alcoolism.

În ceea ce privește „luxul”, acesta era considerat dăunător sănătății „morale” a locuitorilor satelor românești, deoarece îi determina pe săteni să schimbe hainele tradiționale cu veșmintele „de oraș”, pe femei să „se boiască”, și astfel să se cheltuie bani inutil. Se preciza că astfel se pierdea din caracterul moral și din specificitatea „națională” a românilor, care era dată, nu doar de limbă și istorie, ci și de portul național și de obiceiurile populare.

Pentru perpetuarea și valorizarea tradițiilor, Biserica și Școala militau în permanență. Se dorea ca preotul, împreună cu învățătorul confesional și în colaborare cu femeile Reuniunilor din sate, să inițieze activități de „educațiune a femeilor țărănci”. Se considera că absolvirea cursurilor școlare de desen, igienă și economie casnică nu erau suficiente pentru educația tinerelor fete. Acestea trebuiau și să învețe să coase și să brodeze frumos, după modelele publicate în albumele etnografice ale vremii, care fuseseră editate tocmai din necesitatea conservării „industriei de casă a femeii române”. De asemenea, fetele tinere trebuiau educate și învățate că „văpseala strică fața”, iar curățenia trebuia să existe mai ales în suflet, dar și pe față, pe corp și în casă. Hainele trainice și frumoase ar fi trebuit țesute în războiul de casă, din „fuiorul de cânepă și din caierul de lână” și nu cumpărate din „bumbac rău și fără valoare”. Preotesele și dăscălițele – singurele inteligente de la sate – dar și „damele înalte” de la orașe trebuiau să militeze pentru înființarea azilelor de copii – grădinițelor precum și a Reuniunilor de ajutorare care să „îi îmbrace pe copiii săraci”, si să își asume statutul de „maice adevărate și educatoare ale țărancei române”, învățând femeile de la sate să își iubească portul original și pitoresc. Era dată ca exemplu de urmat regina Carmen Sylva „regina reginelor, crăiasa României” care înființase Societatea cu caracter filantropic și cultural „Vatra luminoasă” și care, de câte ori avea ocazia, purta costumul popular românesc cu mândrie.

Presa se întreba retoric, de ce veșmintele populare, care avuseseră atâta succes la Expozițiile Internaționale Etnografice de la Londra, Paris și Berlin nu mai erau purtate cu drag de bănățeni. Se aduceau, ca argumente morale, faptul că straiele naționale îndemnau la modestie, cumpătare și bun simț și se cerea parohiilor și școlilor să susțină financiar achiziționarea albumelor de broderii publicate de d-ra Cosma Minerva care urmau să servească drept modele în lecțiile practice de cusut și brodat.

Unele comitete parohiale iau chiar hotărâri locale, exagerate, în acest sens. Astfel, în satul Ferdinand, în anul 1910, se interzice bărbaților să ia la joc fetele care purtau salbe de bani ca accesoriu al portului tradițional. Desigur că această hotărâre nu s-a aplicat, iar presa, de altfel o susținătoare a mișcării de combatere a luxului din epocă, comentează ironic decizia care căzuse în derizoriu și în extrema promovării tradiționalismului cu orice preț. Se aducea ca argument faptul că nu astfel de ordine extreme, care puteau îndepărta oamenii simpli de Biserică puteau avea efectul scontat, ci mai degrabă acțiunile practice și predicile ținute în clădirea credinței. O astfel de cuvântare – model, care ar fi putut fi spusă sătenilor, era luată din Biblie din cuvântarea apostolul Pavel: „Asemenea și femeile rugându-se, cu găteală modestă și cu înțelepciune să se împodobească, nu cu împletituri fie din aur, fie cu mărgăritare, fie cu veșminte luxoase”. Se credea că preotul și învățătorul erau singurii care puteau să arate populației „dezastrul luxului și să îl compare cu traiul cinstit și liniștit, căci prețul fericirii unui om este mulțumirea de sine”. Toate aceste măsuri și acțiuni, luate pe „altarul neamului”, puteau avea, în opinia presei, a Bisericii și Școlii, de la începutul secolului XX, succesul dorit în rândul populației.

Din dorința păstrării specificului național cu orice preț, uneori se confundau progresele epocii moderne cu viața luxoasă. De fapt, atât portul național, cât și valorile tradiționaliste intrau, împreună cu oamenii veacului modern, în lupta istorică dintre vechi și nou, în bătălia dintre tradiție și modernitate. „Luxul”, ajunge să fie un cuvânt care definea uneori și ce nu era românesc, specific sau tradițional. De multe ori se pierdea din vedere faptul că „luxul”, echivalentul la începutul secolului XX al ideilor de modă și de confort, devenise odată cu epoca modernă, o parte componentă a vieții cotidiene. Astfel, dacă femeile erau acuzate că făceau lux prin purtarea hainelor moderne și a machiajului, bărbații erau făcuți răspunzători de băutul cafelelor, a băuturilor scumpe aduse din import, de faptul că se căsătoreau doar dacă găseau o fată cu bani mulți pe care o lăsau apoi mereu singură acasă, să crească copiii, în timp ce el mergea cu prietenii la birt să joace cărți, în loc să își „jertfească” timpul liber soției și copiilor. „Problema” va rămâne nerezolvată în epocă, așa cum era și firesc să se întâmple.

Ca urmare a modernizării evidente, presa, după anul 1910, începe să militeze pentru diversificarea îmbrăcămintei, deoarece coaserea costumelor populare lua femeii bănățene foarte mult timp, care altfel ar fi putut folosi acest timp pentru activități mai productive. „Time is money” – „Timpul înseamnă bani”, deviza secolului, înceapea să se aplice și satului românesc din Banat. Ideea era, de altfel și în concordanță cu afirmarea mișcării feministe în epocă și cu modernizarea concepției despre familie și rolul femeii în societate.

Modernizarea mentalităților în ceea ce privește „luxul”, în lumea satului bănățean este grăbită și de adoptarea unei legi dată de Ministerul de Finanțe în anul 1912, conform căreia monedele de aur purtate ca bijuterii sub formă de: salbe, cercei, broșe, etc., urmau să nu mai poată fi valorificate financiar, ele pierzându-și valoarea monetară. Deoarece costumul popular bănățean românesc, atât de „fălos”, avea acoperământul capului femeilor – conciul – alcătuit aproape exclusiv din monede de aur, iar salbele de la gât erau nelipsite, această hotărâre este considerată „o grea lovitură” dată românilor. Deși era o tradiție, obiceiul decorării cu bani de aur a costumului popular era acum considerat un „lux” devenit păgubitor pentru starea financiară a locuitorilor de la sate.

Se considera, că în concordanță cu modernizarea mentalităților epocii, românii trebuiau să își păstreze specificul național, dar totodată „să țină pasul cu înaintarea timpului” .

V. B. 3. Combaterea concubinajelor

În Banat, o veritabilă Problemă Socială a constituit-o Concubinajul.

După introducerea căsătoriei civile în anul 1894 autoritățile comitatense colaborează cu reprezentanții Bisericii pentru ca oficierea căsătoriei civile să fi urmată de slujba cununiei religioase.

Conform protocolului congresului Mitropoliei Ortodoxe române din Ungaria și Transilvania, din 4/17 octombrie 1906, cotele acestui fenomene deveniseră, în diecesele Arad și Caransebeș, alarmante. Ca urmare, celor două Episcopii, li se cerea o evaluare concretă a cauzelor care au provocat încheierea căsătoriilor doar civil și, de asemenea, se dorea căutarea urgentă a metodelor de înlăturare a acestor cauze.

Se spera ca toate cuplurile căsătorite civil să săvârșească și ceremonia religioasă. Atrage atenția din acest extras și faptul că, prin comparație, în restul dieceselor din Mitropolie, numărul căsătoriilor religioase crescuse, spre deosebire de situația generală înregistrată în Banat.

Deoarece o statistică finală se pare că nu a fost întocmită decât parțial pentru cele două Episcopii, este relevantă situația înregistrată pe protopopiate și localități.

Tabel 54. Căsătoriile pur civile încheiate între anii 1895-1903

în Protopopiatul Mehadiei.

Pentru comunele Iablanița și Mehadia datele au fost trimise protopopului fără împărțirea pe ani, aceasta explicând aparenta explozie a căsătoriilor doar civile din localități. La cauzele care au determinat existența acestor căsătorii, preoții din localitățile menționate precizează: nepăsarea, neștiința, timpurile rele, neînțelegerile între familii, lipsa banilor pentru ospăț, dar mai ales divergențele care se iveau în privința zestrei. Din păcate tabloul este incomplet datorită faptului că foarte mulți preoți au neglijat să trimită datele în timp util.

La nivelul localităților numărul cununiilor religioase pe ani poate fi stabilit însă, cu mai mare exactitate, din registrele bisericilor parohiale, păstrate în arhivele de stat sau în Arhiva Mitropoliei Banatului.

Tabel 55. Numărul căsătoriilor anuale din localitățile Dalboșeț, Dognecea, Dubos, Fibiș și Fărășești la începutul secolului XX.

Se poate remarca, din studiul comparativ al situației căsătoriilor din lumea rurală, că au existat variații mari numerice ale mariajelor în acești ani. Deși numărul populației totale a crescut, între anii 1900 – 1910, la nivelul localităților rurale mulțimea cununiilor scade în mod continuu până în jurul anului 1911, când amenințările Episcopiilor cu neefectuarea ritualurilor religioase de împărtășire sau de înmormântare, pentru cei necununați, duce la o creștere temporară a căsătoriilor religioase. Izbucnirea războiului va avea ca efect imediat și scăderea numerică a căsătoriilor.

Deoarece explicațiile cuprinse în tabele au fost insuficiente pentru ca Episcopia Caransebeșului să își creeze o imagine reală privind cauzele care au determinat mărirea numărului concubinajelor, se ia hotărârea trimiterii unei note circulare prin care se cerea preoților să definească cauzele concrete care au determinat existența acestei situații. Răspunsurile protopopilor au fost edificatoare.

Protopopul Caransebeșului, Andrei Ghidiu, discerne șapte categorii de concubinaje:

„1. Fecior cu fete;

2. Bărbați în vârstă care și-au părăsit muierile cu fete;

3. Muieri părăsite de bărbați cu juni;

4. Văduvi cu fete.

5.Văduve cu feciori;

6.Bărbați care și-au părăsit muierile cu muieri părăsite de bărbații lor;

7.Văduvi cu văduve”.

Pentru remediarea situațiilor descrise anterior înalta față bisericească propune să se intervină la guvernul țării pentru a se modifice legea militară, care nu dădea voie tinerilor să se căsătorească dacă nu aveau stagiul militar satisfăcut și să se introducă o lege specială prin care să fie pedepsiți concubinii.

Protopopul Bocșei Montane, Maxim Popoviciu, descrie, în opinia sa și pe baza observațiilor făcute personal, cauzele concubinajelor:

„1. Neputința de a ajunge la avere pe cale ușoară și anume: părinții fără a mai lua în considerare nevârsnicia fiilor lor și nedestoinicia lor în cele casnice, încă din fragedă etate le sugerează ideea căsătoriei ca să nu scape ocaziunea ce i se ivește spre a ajunge într-o familie cu avere, din care cauză, fără a mai aștepta etatea prescrisă de lege se însoțesc viețuind în nelegiuire;

2. Libelele de serviciu date de autoritățile administrative cu titlul de servitori, care de fapt erau concubini;

3. Spezele costisitoare pentru dobândirea licenței pentru căsătoria nevârsnicilor, precum și spezele pentru dobândirea licenței de căsătorie de la vicecomite în timpul posturilor;

4. Contractele de căsătorie încheiate înaintea notarilor comunali sau altor persoane private;

5. Neputințele, bătrânețea sau văduvia tatălui sau mamei care dă permisiunea fiului sau fiicei să aducă concubină sau concubin în casă pentru susținerea familiei numeroase;

6.Văduvele sau văduvii din locurile montane care au pensii de la societatea căilor ferate, (STEG), ca să nu-și piardă pensia prin cununie preferând traiul nelegitim;

7. Etatea prea înaintată a multor indivizi care se rușinează să meargă înaintea altarului pentru a primi taina cununiei;

8. Indiferența religioasă a unora;

9.Taxele enorme ale proceselor de divorț la forurile civile pe care cei săraci nu le pot suporta iar cei avuți nu doresc să le suporte;

10.Dacă dreptul de folosință a averii văduvilor este condiționat de rămânere în văduviei până la moarte;

11. Legile statului care nu permit căsătoria tinerilor înaintea de serviciul militar;

12. Faptul că nu există o lege care să interzică concubinajele;

13. La încheierea căsătoriilor pur civile notarii comunică părților că sunt considerați căsătoriți legal chiar dacă se mai duc să facă sau nu cununia religioasă;

14. Faptul că în comunele mixte preoții greco-catolici logodeau în biserică și tinerii nevârsnici (minorii).”

Ca propunere privind stoparea fenomenului, protopopul Bocșei Montane și în calitatea sa de îndrumător al instituției școlare, propunea, pedepsirea concubinilor.

În cazul în care căsătoria legalizată religios era urmată de divorț, sentința era dată de Consistoriul Diecesan de care aparținea comuna bisericească. Procedura era oarecum greoaie și implica întocmirea de acte birocratice, acesta fiind unul din motivele principale pentru care cei aflați în situația de a divorța pentru a se recăsători renunțau la aceste demersuri legale și preferau să trăiască în concubinaj. De altfel, documentele de divorț se puteau întocmi doar după ce căsătoria urma să fie „desfăcută” de către tribunalul regesc. (Vezi Anexa nr. 25: Decizia nr. 8080/1913 a Consistoriului Diecesan din Caransebeș de acordare a divorțului unui cuplu din satul Mutnicul Mic).

După pronunțarea oficială a divorțului în actele bisericești, respectiv în protocoalele de stare civilă, erau trecute de către preot la rubrica „observare” modificările intervenite în starea civilă a credincioșilor. (Vezi Anexa nr. 26: Extras din protocolul de stare civilă al parohiei Bucovăț, cercul Făget din anul 1913).

Protopopul Ciacovei, Ioan Pinciu, prezintă problema concubinajelor ca fiind o stare de fapt deja generalizată în Banat și intrată în tradiție. Astfel, părinții „copți la minte caută singuri noră feciorului trecut abia de 16 ani și i-o aduce în casă”. Unii procedează astfel deoarece duc lipsă de putere de muncă, alții pentru ca nu cumva, dacă așteaptă prea mult, să le-o ia alții dinainte pe nora cu ceva avere, iar alții aduc noră ca să-și oprească feciorii a umbla haimana prin sat. Față de aceste cazuri, (concluzionează protopopul), puterea morală e impotentă, nu ajută sfatul, nu ajută predica, nu ajută nimic, numai legislația țării putând opri, pedepsind strașnic, conviețuirile nelegiuite”. La rândul său distinge trei categorii de concubinaje :

„1. Cei care nu se pot recăsători deoarece mai au o cununie sau sunt înrudiți prin sânge;

2. Cei care din cauza sărăciei nu pot face ospăț la cununie preferând să nu se mai cunune deloc decât fără lăutari și ospăț făcându-se astfel de rușinea satului;

3. Cei care sunt foarte bătrâni și care aduc o femeie în casă nu din poftă bărbătească ci ca să aibă cine îi îngriji, considerând necuviincios să se mai cunune. Există și cei care ar putea păși în fața altarului sunt lipsiți de credință și spirit religios”.

Ca modalități de eradicare a fenomenului Ioan Pinciu propune ca preoții să elibereze celor săraci documentele pentru cununie, fără taxă, iar celor cu stare să le ia taxe reduse. Dispensele acordate pentru gradele de rudenie să se elibereze, de asemenea, fără taxă. Se mai făcea recomandarea ca preoții să se comporte rezervat cu aceste cupluri, evitându-le casele și chiar respingându-i de la sfânta împărtășanie pe timp îndelungat. La aceleași concluzii ajunge și Alexandru Popoviciu protopopul Oraviței.

Protopopul Bocșei Montane, Maxim Popovici, propune reducerea și chiar eliminarea taxelor de cununie, iar ca pedepse, oprirea de la sfânta împărtășanie, ștergerea din lista membrilor sinodali, interzicerea slujbelor în casele celor necăsătoriți la sărbătorile mari, precum și anularea taxelor pentru procesele de divorț. La concluzii identice ajung și Traian Oprea protopopul Vârșețului și Sebastian Olariu, protopopul Făgetului.

În anul 1907 situația numerică a cuplurilor ce trăiau nelegitim era aceeași, raportările protopopilor indicând existența și proliferarea acestui fenomen social.

În protopopiatul Vârșețului, la 22 decembrie 1907, se înregistra următoarea situație statistică, pe comunele bisericești:

Tabel 56. Numărul căsătoriilor pur civile din protopopiatul Vărșeț în anul 1907.

Numărul căsătoriilor, raportat la numărul total al populației comunelor, este foarte mic. În unele localități nici o pereche nu și-a legalizat, în unii ani, relația. Existau și sate în care, pentru a nu mai trăi în concubinaj, după tradiția locului, cuplurile se căsătoreau civil. Acest eveniment nu era însă urmat și de căsătoria religioasă, din punctul de vedere al Bisericii, păcatul concubinajului continuând.

Pe teritoriul Episcopiei Aradului, inclusiv în zonele bănățene, în anul 1903 existau 7699 de conviețuiri nelegitime numărul acestora crescând și ajungând în anul 1907 la cifra de 9149 de perechi necăsătorite.

Deoarece Consistoriile Diecezane au luat decizia neîmpărtășirii celor care trăiau în concubinaj, nesfințirea caselor, și chiar a interzis să se tragă clopotele la înmormântarea celui care trăise în concubinaj, în anul 1908 s-au cununat 1742 de perechi care trăiseră ilegitim, numărul total al celor care continuau să viețuiască fără cununie religioasă scăzând cu 604 cazuri față de anul 1907.

În 1912 numărul concubinajelor înregistrate în cadrul aceleși Episcopii se menține la cote ridicate, atingându-se cifra de 9170 de perechi de concubini. Patru ani mai târziu, ( în 1916 ), 36,8% din nou născuți erau copii nelegitimi.

Tabel 57. Numărul copiilor născuți, între anii 1901-1910, în comitatele Caraș-Severin și Timiș, mediu rural și urban, din căsătorii legitime și din concubinaje.

Conform datelor din statistică, aproximativ 22,5% din numărul copiilor născuți în cele două comitate la începutul secolului XX proveneau din familii de concubini. Procentajul este la fel de ridicat în cazul orașului Caransebeș, ceea ce ne indică faptul că practica concubinajelor nu era specifică doar mediului rural, ci era o stare de fapt acceptată și tolerată de societate în toate mediile. În certificatul de botez al copiilor erau trecute, pe lângă datele de identificare ale părinților și situația matrimonială a acestora: cununați sau necununați, (Vezi Anexa nr 27: Extras de botez din anul 1893 din comitatul Timiș) . Acest „stigmat” social îl urmărea pe copil și în primii ani de școală, când înscrierea la cursuri se făcea pe baza certificatului de botez. Uneori, tinerii proveniți din familiile destrămate nu urmau deloc cursurile școlare, căci ei erau, în lipsa tatălui, „bărbații casei”, nevoiți să îl înlocuiască pe acesta la muncile agricole și la cele gospodărești.

Traiul în concubinaj nu era specific doar zonei rurale. În orașul Caransebeș în mod paradoxal în timpul războiului s-au căsătorit mai multe cupluri care trăiseră, în concubinaj. În anul 1917 și-au legalizat relația un total de 16 perechi din care 7 erau cupluri care trăiseră în concubinaj. Explicația se găsește atât în efectul psihologic pe care starea de război îl are asupra psihicului oamenilor, dar și în creșterea sentimentului solidarității umane și a necesității de a se reface unitatea familiilor care trăiesc drama pierderii soțului și/sau a tatălui copiilor pe câmpul de luptă. Se aveau în vedere și unele facilități de care beneficiau văduvele și orfanii în urma decesului bărbatului, în război.

Deși s-au făcut eforturi susținute atât de către Biserică cât și de către Școală pentru eradicarea fenomenului concubinajelor, efectele nu au fost imediate și nici vizibile la începutul secolului XX. La crearea acestei stări de fapt a contribuit și modernizarea mentalităților privind rolul femeii în societate, dar și obiceiul bănățenilor de a nu-și diviza averea: „femeia modernă nu voiește să știe nimic de economia casei, de la început pretinde una sau două servitoare… copii îi lasă în grija servitoarelor, ocupația ei zilnică este încercarea toaletelor și a pălăriilor, jururi și soaree… dacă soția cheltuiește întreg venitul numai pentru plăcerile ei, atunci ce înțeles mai are însuratul?” . Era desigur o exagerare a unui articol ce nu aborda fondul problemei, dar acest mod de gândire era destul de des întâlnit în presa vremii.

Existau localități în care însăși funcționarea normală a instituției de învățământ era împiedicată de aceste practici sociale. În școala de băieți din localitatea Mercina, protopopiatul Oraviței, examenele de sfârșit de an, prezentate în presă ca un succes, relevă și un alt aspect interesant și anume: datorită „sistemului de familii cu un copil” școala începuse să fie nefrecventată din cauza lipsei copiilor. Situația este identică în cazul școlii din Goruia unde doar 47 de copii erau obligați să frecventeze școala, având vârste cuprinse între 6 și 15 ani. În consecință, comisarul școlar scrie în raportul său de inspecție că „goruenii nu au aflat încă faptul că averea cea mai scumpă a unui popor sunt copiii, nădejdea viitorului”. Protopopul ține cu această ocazie o cuvântare sătenilor în care îi îndruma să nu mai calce porunca dumnezeiască: „Creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și stăpâniți-l!”, iar femeile se făceau vinovate de păcatul „neprocreării”. Toate acestea, concluziona prelatul, pentru a nu-și diviza averea.

Comisarul consistorial George Lipovan menționează în raportul privind examenele școlare din anul 1914 situația întâlnită în satul Giurgeova din protopopiatul Oraviței Montane unde existența „sistemul cu un copil” era considerat a fi tradițional ca și „desfrâul nemaipomenit de a trăi în concubinaj băieți de 15-16 ani cu fete de 13-14 ani”. Discutând cu învățătorul satului, Ion Căpriță și cu preotul George Sperlea, comisarul consistorial pleacă mulțumit deoarece, la încheierea examenului, trimisul protopopului preotul Petru Berna din Secaș sfătuise sătenii ca să înceteze definitiv cu aceste practici dacă doreau „să se mântuiască în fața lui Dumnezeu” . În localitatea Lovrin, este adoptat „sistemul cu un copil”, căci acesta era „dictat de interesele materiale”. În arhiva satului se păstrează date și despre o moașă numită Aneta Pels care provoca femeilor din sat, în jurul anului 1900, avorturi. Practica medicală empirică și extrem de periculoasă era întâlnită în aproape toate satele bănățene.

Uneori, așa cum remarca și presa, existau și cazuri de trai în concubinaj chiar în rândul preoților și învățătorilor. Unii din preoții asesori ai protopopiatului Ciacova, unul din Caransebeș, și un altul din Făget, aveau copii cu concubinele. Și asesorul consistorial din Lugoj, se pare că se găsea într-o astfel de situație, semnalată de către ziarul „Renașterea” din Caransebeș în anul 1906. Periodicul cerea public ca stârpirea moravurilor rele să se facă începând cu înaltele fețe bisericești, citând în susținerea argumentației cererii lor un vechi proverb latin: „Piscis a capite foete” – „Peștele de la cap se împute”. În caz contrar, considera redacția, toate dispozițiile privind limitarea sau eradicarea concubinajelor erau doar fraze goale, fără vreo însemnătate și fără nici un rezultat practic.

Se aduceau argumente și în favoarea scăderii vârstei legale la care se puteau căsători fetele, (18 ani), deoarece în mediul rural concubinajele se înregistrau și în rândul băieților de 16 ani și al fetelor de 13 ani.

Deoarece, în cadrul satelor, conviețuirea ilegală era consfințită deseori pentru comunitatea locală printr-o petrecere-nuntă organizată de părinții tinerilor și de familia nașilor, aceștia netrecând însă nici pe la Biserică nici pe la autoritățile administrative, presa cerea public oficialităților statului să interzică acest tip de nunți sub motivul că erau de fapt „acțiuni imorale interzise de lege și generatoare de scandal public” .

Ca exemplu pozitiv și demn de urmat în acțiunea de „stârpire” a concubinajelor se prezenta colaborarea dintre Școală, Biserică, justiție, administrație și Reuniunile de femei din Statele Unite ale Americii sau din România. Un eveniment inedit, care se petrecuse în Regatul vecin – România, în județul Brăila plasa Ianca, unde toate perechile de concubini s-au cununat, nu în biserică, ci într-o grădină publică, (acțiunea fiind organizată de prefectul județului Brăila și de către protopopul local), era dată ca exemplu demn de urmat de către autoritățile bănățene. Muzica, florile și spațiul grădinii fuseseră asigurate de administrația prefecturii, slujba fiind oficiată de protopop și preoții satelor din care proveneau perechile – în număr de 40. Evenimentul inedit se constituie într-un nou prilej de a atrage atenția cititorilor asupra serioasei probleme pe care o reprezentau concubinajele pentru starea morală a bănățenilor și necesitatea găsirii unor soluții oficiale pentru eradicarea acestei situații considerate nesănătoase.

Între cauzele pentru care concubinajele erau atât de greu de eradicat, presa identifica următoarele motive :

lipsa de iubire dezinteresată dintre cei căsătoriți;

curentul antireligios și antimoral al societății bănățene;

materialismul care făcea ca existența zestrea să fie o condiție a căsătoriei;

complicațiile legii divorțului;

trăirea în concubinaj a unor personalități publice și a multor persoane cu funcții;

lipsa voinței autorităților civile de a rezolva această problemă.

Prin circularul 7003 din 1911 episcopul Miron Cristea interzice, conform ordinelor bisericești numărul 1810 și 2563 privitoare la reducerea conviețuirii ilegale, cu toată strictețea să se oficieze slujbe religioase de orice fel pentru a binecuvânta conviețuirile nelegitime.

Cu toate aceste măsuri, numărul concubinajelor din Banat era în continuă creștere. În anul 1913 ministrul de interne, analizând rezultatele centralizate ale statisticilor oficiale din 1910, (conform cărora numărul concubinajelor crescuseră mai ales în rândul minorilor), dă un ordin ministerial prin care împuternicește orfelinatele să retragă drepturile părintești sau ale tutorilor minorilor rezultați ca rod al conviețuirilor perechilor de concubini. Presa salută această reglementare legislativă și o consideră ca fiind mult mai eficientă decât „amenințările” preoților și învățătorilor de până atunci, care nu avuseseră, decât arareori, efecte pozitive. De asemenea circularul recomanda preoților să cunune pe cei săraci gratuit, sau să reducă la minim toate dările legate de acest eveniment. Concomitent, se cerea ca „prelegeri” pe tema „concubinajelor” să se susțină de către învățători în fața părinților copiilor înscriși la școală, mai ales dacă printre elevi erau și copii – rezultat al relațiilor nelegitime ale sătenilor.

În cadrul Episcopiilor ortodoxe românești de Caransebeș și Arad se înregistrează următoarele date cu privire la numărul familiilor de concubini din mediul rural al populației românești:

Tabel 58. Evoluția numerică a perechilor de concubini din Episcopiile Arad și Caransebeș la începutul secolului XX.

Numărul perechilor care trăiau în concubinaj era, conform datelor statistice, în continuă creștere în satele bănățene cu populație românească la începutul secolului XX. Este greu de afirmat dacă aceste cifre sunt exacte și complete în totalitatea lor.

Practica „imorală și respingătoare” a traiului în concubinaj, care avea ca urmări imediate nașterea de copii ilegitimi, este una din temele preferate abordate de învățătorii membri ai Astrei din Banat. Discursurile – prelegeri rostite de aceștia erau apoi publicate în presă pentru a ajunge la masa largă de cititori. Ele aparțineau lui Emanuil Ungureanu, „Despre concubinate” susținută la Bucovăț în 1911, Paraschiv Licăreț, „Combaterea concubinatelor” prezentată la adunarea de la Straja, Vârșeț, în 1914, etc. Scopul popularizării acestor texte prin intermediul ziarelor, era necesitatea resimțită ca ele să fie citite și reamintite sătenilor în cadrul șezătorilor culturale locale.

Acțiunile cu caracter cultural – informativ, îmbinate cu discursurile pe această temă, susținute în cadrul Reuniunilor și Conferințelor învățătorilor, se constituiau în obiective prioritare ale educației morale ale Școlii confesionale românești bănățene.

V. B. 4. Îmbunătățirea stării sanitare a locuitorilor

Domeniul Sanitar și cel privind Îmbunătățirea Practicilor de Igienă Umană reprezintă un alt aspect important al implicării școlii confesionale românești în viața comunităților bănățene. Consecința acestui demers se va reflecta în îmbunătățirii condițiilor de existență și a stării de sănătate a locuitorilor.

Datorită tradițiilor împământenite în viața cotidiană a satelor, uneori se iveau contradicții între cutume și necesitatea introducerii unor noi comportamente sociale. Spre exemplu, la înmormântări participau, în mod tradițional, toți școlarii organizați într-un cor ce urma cortegiul funerar. Deoarece această datină era urmată cu sfințenie, indiferent de condițiile atmosferice, consecința era, de multe ori, îmbolnăvirea elevilor respectivi. Drept urmare, Consistoriul Diecezan al Caransebeșului, sesizat de Ministerul Învățământului și Cultelor prin ordinul 213 din 23 martie 1888 dispune, la rândul său, prin circulara numărul 5926/1888, trimisă tuturor școlilor aflate în subordine, să „se interzică acest obicei în perioade de boli epidemice, de timp friguros sau ploios, pentru a se putea evita situațiile neplăcute.”

De altfel, numărul deceselor înregistrate în rândul copiilor la naștere, și datorită bolilor copilăriei, erau numeroase la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Contribuia la aceasta și insuficiența asistenței medicale.

Tabel 59. Situația statistică a deceselor în rândul copiilor sub 5 ani din numărul total între anii 1892-1893.

Se remarcă numărul mare al deceselor înregistrate în rândul copiilor. Astfel, din numărul total al acestora, aproximativ 50% erau copii sub 5 ani, iar aproape jumătate dintre aceștia mureau la naștere sau imediat după. Situația este aproape identică numeric și procentual în mediul rural și în mediul urban. Dintre bolile contagioase care afectau populația bănățeană în aceeași perioadă, tuberculoza era, de departe, cea mai răspândită și cea care făcea cele mai multe victime în rândul populației. Pentru exemplificare, prezentăm situația statistică a deceselor din cele două comitate și orașele regești datorate principalelor boli epidemiologice, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Tabel 60. Numărul decedaților de boli contagioase în anul 1890.

Dacă holera, variola, scarlatina, sau dezinteria făcea victime în rândul populației sporadic și într-un procent redus comparativ cu totalul populației, anul 1890 deși a fost un an lipsit de epidemii, în cele două comitate, tuberculoza și difteria făceau victime în mod constant, atât în rândul copiilor, cât și între adulți.

La începutul secolului XX se păstrează rata ridicată, numeric și procentual, al copiilor care decedează, raportat la numărul total al deceselor. Astfel, numărul copiilor sub 7 ani decedați în decursul a zece ani, între 1900-1910, reprezintă aproximativ 40% din totalul deceselor înregistrate în comitatele Caraș – Severin și Timiș.

Tabel 61. Numărul copiilor decedați sub 7 ani între 1900-1910.

Ori de câte ori izbucnea o epidemie, sau exista pericolul apariției unei boli molipsitoare, de la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice soseau ordine care obligau atât Școala cât și Biserica să facă cunoscute populației măsurile care trebuiau luate, fie pentru prevenirea izbucnirii fie pentru eradicarea acesteia. (Vezi Anexa nr. 28: Foi volante informative trimise de către Episcopii școlilor și oficiilor parohiale).

Există numeroase documente care indică faptul că, unele fluctuații în prezența școlară erau date în perioadele de epidemii de bolile copiilor sau chiar de decesul acestora. Astfel, în Satul Nou, în anul 1878, la 28 ianuarie „11 copii erau bolnavi, unul era răposat, iar cinci, (datorită sărăciei familiilor din care făceau parte), urmau școala în altă localitate” .

O preocupare permanentă a Ministerului de Culte și Instrucție Publică, dar și a Consistoriilor Diecezane a fost luarea măsurilor de prevenție pentru profilaxia tuberculozei. Deoarece boala se instala cu ușurință în copilărie, fiind deosebit de contagioasă, era necesar ca în școli, toți învățătorii să cunoască și să aplice măsurile de împiedicare a izbucnirii unor epidemii, precum și să depisteze boala, de la primele semne, în cazul în care aceasta ar fi reizbucnit. Prin circularul numărul 2845/1905 se aducea la cunoștința tuturor învățătorilor confesionali bănățeni că „tuberculoza e un morb lipicios, a cărei materii ce infectează sunt bacilii Koch, niște bureți foarte mici, acești bureți pricinuiesc boala” .

Învățătorii trebuiau să îi învețe pe copii să țină o batistă la gură atunci când tușeau și să nu scuipe decât în locuri special amenajate. Obiceiul purtatului batistelor nu era foarte răspândit la sate, din acest motiv învățătorii trebuiau să-i educe și pe părinți, sfătuindu-i să confecționeze batiste și arătându-le faptul că suflatul nasului pe jos sau folosindu-se de alte obiecte de îmbrăcăminte era nu doar necivilizat și neelegant ci, mai ales, dăunător sănătății.

Învățătorii trebuiau să le interzică copiilor care păreau suspecți de orice boală să frecventeze cursurile școlare. Elevii aflați în convalescență și care puteau frecventa orele de curs trebuiau așezați cât se putea de izolat în banci de ceilalți copii, până la însănătoșirea completă și trebuiau să aibă în preajmă o „scuipătoare”, un loc special amenajat de învățător. Acesta trebuia dezinfectat de două ori pe zi. Tot dascălul era cel care controla batistele copiilor. În cazul în care elevii aveau răni bandajate trebuia să le controleze, iar dacă i se părea ceva suspect dascălul putea să trimită copilul acasă.

În cazul în care învățătorului i se părea că un elev este afectat de orice fel de boală epidemică, trebuia să anunțe medicul și, conform articolului 3 din legea 38/1868, să interzică elevului până la vindecare, să mai frecventeze cursurile școlare. În condițiile în care cadrul didactic însuși s-ar fi îmbolnăvit. trebuia să anunțe despre această situație atât pe medicul cel mai apropiat, cât și comitetul parohial din localitate și să își ia un concediu medical.

Clădirea școlii era „inima” culturală a satului. Practic, toate activitățile de instruire: repetițiile corurilor, reuniunile de lectură, cursurile de analfabeți, etc. desfășurate la nivelul localităților, se țineau în sălile de clasă. De foarte multe ori, curățenia și igiena școlilor lăsa de dorit după încheierea efectivă a activităților culturale. Drept urmare, prin circularul nr. 2706/1910 Episcopia Caransebeșului atrage atenția învățătorilor că „participanții scuipă pe podele, murdăresc cu țigări și praf clasele … și chiar se bea… apoi curățenia se face superficial. Prin urmare se decide ca Reuniunile să aibă grijă ca după încheierea probelor de cântări în școli să fie timp și pentru curățenia adecvată, aerisire, să se amenajeze lăzi cu cenușă pentru mucurile de țigări, să nu se mai aducă băuturi spirtoase în școli și să nu fie făcuți membri ai reuniunilor copiii cu vârstă de școală”.

Conform normelor de igienă sala de clasă trebuia să fie foarte luminoasă deoarece ”razele soarelui pustiesc cel mai bine germenii sau sămânța morburilor lipicioase” . Tot în scopuri igienice școala trebuia văruită de 2 ori pe an cel puțin. Păstrarea curățeniei era și ea considerată esențială pentru împiedicarea răspândirii epidemiilor în rândul copiilor.

În anul 1910 a existat o epidemie de holeră. Circularul numărul 8251 din 1910 adresat întregului cler atrăgea atenția asupra primejdiei extinderii bolii, care făcea deja victime pe teritoriul Austro – Ungariei. Presa românească informa și ea populația cu privire la mijloacele prin care sătenii puteau stopa răspândirea bolii. În 1914 epidemia reizbucnește și o dată cu aceasta reapar în presă articole pentru informarea cetățenilor în legătură cu măsurile sanitare ce se impuneau a fi luate. Preoții erau obligați să adune, împreună cu organele comunale competente, cetățenii în școală și acolo, împreună cu învățătorul să le explice acestora „îndrumările generale ale Ministerului de Interne cu privire la modul în care populația trebuia să acționeze pentru a se feri de un rău atât de periculos”. Dacă în localitate exista și un medic acesta trebuia invitat și el să ia parte la adunare. Deoarece în cazul îmbolnăvirilor și chiar a decesului cetățenilor, preotul era cel care le asculta spovedania, îi împărtășea, sau oficia slujba de înmormântare, acesta trebuia să cunoască și să aplice și el, foarte bine normele de prevenție ale bolilor epidemice. Astfel, înainte de a intra în casa unui bolnav de holeră, preotul trebuia să se îmbrace într-un veșmânt curat, sau să ia peste haine un palton de pânză. La ieșirea din clădire îmbrăcămintea sau paltonul trebuiau imediat muiate într-un vas cu leșie pregătit din timp. Mâinile trebuiau spălate bine cu săpun și soluție de lysoform de 2%, iar hainele, eventual murdărite în casa bolnavului, trebuiau periate imediat cu o perie muiată în soluție cu dezinfectantă. Tălpile pantofilor se ștergeau cu o cârpă muiată tot în substanță septicizantă. Crucea folosită trebuia să fie simplă de lemn, pentru ca după terminarea ritualurilor religioase să se poată înmuia în apă clocotită. La fel se proceda și cu lingurița folosită la împărtășanie. Pânza folosită pentru a șterge gura credinciosului după împărtășanie trebuia înlocuită cu un șervețel de hârtie care apoi se ardea.

„Informațiile despre holeră” erau de fapt o descriere concretă a modalității de manifestare a bolii dar și de precizare a comportamentelor socio-sanitare necesare a fi respectate în astfel de situații. Astfel, bolnavul trebuia izolat de restul comunității, iar familia și autoritățile trebuiau să acționeze pentru a împiedica răspândirea microbilor. Toate aceste măsuri de prevenție și igienico-sanitare erau popularizate și prin intermediul școlii.

Un an mai târziu boala nu a fost eradicată total căci Ministerul reînnoiește informările către populație printr-un set de foi volante. De această dată informările erau trimise în două exemplare, unul pentru preotul paroh, care trebuia să citească cuprinsul documentului în Biserică, ori de câte ori se întâlnea cu credincioșii, iar celălalt exemplar era pentru învățători care, în Școală, în timpul orelor de curs, trebuiau să îi învețe pe elevi ce măsuri se impuneau a fi luate pentru a se împiedica extinderea holerei.

O altă informare se referea la cele două vaccinări împotriva vărsatului de vânt, numită în epocă „vărsatul beșicat”. Conform legii, copiii sub un an trebuiau vaccinați împotriva acestei boli. În informare se descriau modalitatea prin care părinții trebuiau să aibă grijă de copil imediat după vaccinare și reacțiile fiziologice firești, provocate de vaccin. La o săptămână după aceea, copilul trebuia dus din nou la medic și abia atunci i se elibera un certificat de culoare roșie din care reieșea faptul că vaccinul fusese administrat corect.

Legea făcea precizarea expresă ca școlarii și elevii de la școlile de ucenici să fie vaccinați, din nou, înainte de a împlini vârsta 12 ani. Procedura era identică și de această dată tinerii primeau un certificat de vaccinare, dar de culoare albastră.

Alte boli epidemice care au făcut victime în perioadă au fost tifosul și dezinteria. Și pentru acestea Ministerul Regal Ungar de Interne a trimis foi volante pentru preoți și învățători prin care erau descrise metodele profilactice, dar și modalitatea de acțiune în caz de boală.

Învățătorii trebuiau să ia și alte măsuri preventive pentru păstrarea stării de sănătate a elevilor: să aerisească sala de clasă după ore; să oprească copiii suspecți să frecventeze cursurile; să interzică elevilor, iarna, să bea apă rece sau să mănânce zăpadă sau gheață; să se încerce să întărească sistemul imunitar al acestora făcând multe ore de gimnastică, sau chiar să desfășoare, atunci când existau condiții prielnice, orele în aer liber.

Unul din scopurile învățământului devine deci, la începutul secolului XX, educația sanitară a elevilor. Se recomanda ca în clasa a VI-a chiar să se predea elevilor elemente de teorie medicală. Materia trebuia să conțină informații privind întreținerea igienei în locuințe, importanța aerului curat, soarelui și a apei în menținerea sănătății, efectele negative aduse organismului uman de către tutun și alcool, de traiul dezorganizat, lipsit de somn și de activități sportive. Se atrăgea atenția învățătorilor că erau interzise, în timpul acestor cursuri, aluziile la membrii familiei copiilor care a fi fost bolnavi sau ar fi fost alcoolici. Se recomanda elevilor care ar fi dorit să urmeze cariere industriale să consulte întâi un medic pentru a ști dacă organismul lor putea suporta munca fizică intensă. Numită în perioadă oftică, tuberculoza era o boală destul de răspândită în perioadă, dar tratabilă în primele ei faze.

Învățătorii erau cei care îndemnau bolnavii de oftică să meargă la sanatorii, un astfel de stabiliment fiind în construcție în anul 1905 în comuna Bichiș. Locuitorii satelor trebuiau atenționați și asupra faptului că anumite boli contagioase se puteau răspândi prin intermediul animalelor crescute în gospodăria țăranului român, dacă aceste nu erau îngrijite corespunzător.

Încă din 1875 a existat un ziar numit „Higiena și Școala – foaie pentru sănătate, boli, educațiune și instrucțiune”, având ca redactor șef pe doctor P. Vasici și ca editor pe F. Negruțiu. Conform numelui, revista se adresa în special cadrelor didactice oferindu-le, prin paginile sale, un bogat material didactic – sanitar, dar și informații de interes strict școlar. Având aproape 200 de pagini pe număr, fiecare ediție includea informații despre importanța sportului și gimnasticii pentru menținerea sănătății, noutăți despre tratarea bolilor epidemiologice, reguli sanitare, sfaturi pentru părinții cu copii bolnavi, sfaturi psihiatrice, importanța alimentației sănătoase a copiilor, date științifice despre sistemele anatomo-biologice ale corpului omenesc, noutăți din medicină și farmacie. De asemenea se publicau date despre Institutele Pedagogice din Arad și Caransebeș, despre Reuniunile de învățători din Caransebeș, dar și informații despre școlile din România. Revista se adresa foarte mult femeilor, în calitatea lor de mame de familie și de principale administratoare a „economiei igienice a casei”. Se explicau atât simptomele unor boli ale copilăriei cât și necesitatea existenței unei bune relații între școală și familia elevilor, căci instituția de învățământ era considerat locul unde „zace anima noastră” .

Deoarece tot mai multe studii medicale indicau necesitatea instruirii cadrelor didactice cu privire la supravegherea elevilor în timpul orelor pentru ca aceștia să crească sănătoși, revista Higiena și Școala publică și acest tip de dezbateri și studii. Ele aparțineau Asociației medicilor, dar și directorului Institutului Ortopedic, doctorul Schreber, și priveau toate aspectele medicale și sanitare ale educației din școli. Cercetările priveau atât dezvoltarea fizică, cât și cea psihică ale copiilor. Multe articole criticau modul în care erau construite școlile, sau faptul că în ele învățau mai mult de 60 de elevi într-o instituție, ceea ce dăuna atât sănătății elevilor cât și rezistenței fizice și psihice a învățătorului. Se insista și asupra faptului că mobilierul școlar trebuia să fie construit în așa fel încât să nu dăuneze sistemului osos al copiilor aflați în creștere, iar sălile de clase să fie luminoase, pentru ca elevii „să nu-și ruineze ochii”. Acest lucru era valabil și pentru școlile de fete care aveau multe ore de lucru manual. Era privită ca salutară introducerea gimnasticii ca obiect de studiu în școli, care promova viața sănătoasă, întărea organismul și „ridica spiritul elevilor”. În acest sens, aceste materiale erau publicate în presă pentru a putea ajunge la toate cadrele didactice și chiar la cititorii neavizați.

În revista Higiena și Școala se publicau și proiecte didactice pentru lecțiile de igienă care se predau în școlile populare. Un astfel de proiect avea tema „Răceala și urmările ei”. Erau tipărite toate întrebările și explicațiile necesare pentru ca toți elevii să înțeleagă procesul de transpirație, efectele frigului asupra organismului uman, primele simptome ale răcelii și modul în care aceasta putea fi tratată, dar mai ales metodele de profilaxie care constau în purtarea unei îmbrăcăminți adecvate sezonului și modul de păstrare a unei igiene corporale adecvate.

De o deosebită importanță era considerată și dotarea bibliotecilor școlare cu cărți corespunzătoare predării igienei în școli.

Este evidentă și din descrierea acestor acțiuni, cât de importantă era pentru comunitatea locală persoana învățătorului. Implicat în absolut toate aspectele vieții culturale, sociale, economice, umanitare și sanitare ale satului, acesta devenea un punct de reper moral, cultural și comportamental pentru generația tânără, de a cărei dezvoltare intelectuală și fizică era direct responsabil.

V. C. IMPLICAREA COMUNITĂȚILOR ÎN SUSȚINEREA INSTITUȚIEI ȘCOLARE

V. C. 1. Apărarea caracterului confesional – național al instituției școlare

a) Eforturile comunităților pentru asigurarea salarizării corespunzătoare corpului didactic din școala românească.

Presa de Limbă Română, de la Sfârșitul Secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, milita pentru conștientizarea necesității susținerii materiale a instituțiilor de învățământ, accentuând faptul că necunoașterea importanței rolului școlii în procesul de modernizare și progres a comunităților umane, duce la adoptarea unei atitudini contrare atât acesteia, cât și pentru dezvoltarea firească a societății: „Acolo unde darea de cult se plătește anevoie …. La această împrejurare contribuie foarte mult neștiința poporului”. Foaia Diecesană continuă, exemplificând cu situația comunelor unde ”învățători devotați școlii și binelui poporului, cu un cuvânt ”harnici” în toată privința, sunt persecutați… pe atari învățători comunele nu-i plătesc cu lunile și mai mult cu scop, doar vor lua lumea în cap și vor face loc unor învățători netrebnici…”.

Controversele ce se nășteau în sânul comunităților locale în legătură cu periodicele măriri de salarii prevăzute de legile învățământului, (28/1876, 18/1879, 26/1893, 27/1907), suportate de localnici și necesitatea măririi ”spezelor” pentru darea de cult în acest sens, își găsesc în presa coordonată de inteligența bănățeană o rezolvare teoretică pozitivă și temeiuri de progres: ”Ce ne folosesc zidirile frumoase și bine prevăzute dacă „sufletul școalei”, învățătorul, nu va fi la nivelul recerut? Putem noi să ajungem acest scop fără învățători luminați? Corespunde poziția socială-materială a învățătorului român aspirațiunilor noastre? Dacă voim să progresăm suntem deciși a-i crea o poziție corespunzătoare? Până când și până unde suntem deciși a ne abate de la aceste postulate imperios reclamate de timp și împrejurări?…”.

Cu toate aceste insistențe și îndemnuri venite din partea presei, realitatea datelor statistice relevă o imagine tristă a comunităților locale românești, incapabile într-un număr relativ ridicat, la sfârșitul secolului al XIX-lea să-și întrețină într-un mod corespunzător propriile școli. Astfel, din Raportul Senatului Școlar întocmit de episcopul Nicolae Popea către Sinodul Diecezan al Episcopiei Caransebeșului, pentru anul școlar 1887-1888, din capitolul dotarea învățământului, reieșea că salariile învățătorilor confesionali variau între 100-500 de florini, dar o treime dintre acestea erau restante ca plată. Motivația era, conform episcopului Nicolae Popea, „lipsa de interes a poporului pentru educație și instrucție”. Era o apreciere, cu siguranță, subiectivă, rezultată și din dificultățile create în achitarea dării de cult.

Și în Sinodul Diecesan al Episcopiei Aradului se manifestă îngrijorarea față de această stare de fapt. Astfel, din discursul episcopului I.I. Papp, ținut cu prilejul analizării Raportului general anual pentru anul școlar 1902/1903, reies „marile greutăți” cu care se confruntau școlile din parohii, deoarece comunele nu puteau asigura minimul salariului prevăzut de lege, iar încasarea cultului mergea greu căci, „pe alocuri, poporul nu contribuie bucuros pentru că nu vede progrese”, dar și datorită obținerii de rezultate slabe la examene de către elevi.

Feed-back-ul pe care îl presupunea educația – între susținătorii și beneficiarii ei – precum și efectele pozitive pe care aceasta le avea asupra societății în general, este exprimat foarte plastic de redactorii „Foii Diecezane”: ”învățătorii vor deveni adevărați apostoli, care în câteva decenii vor reforma starea deplorabilă a poporului, căci orice ban spesat învățământului se răsplătește înmiit…”.

Imediat după votarea legii 38/1868 – legea Eőtvős – situația actului de învățământ confesional românesc era considerată, chiar de către Vincențiu Babeș, în Parlamentul de la Budapesta, ca „dezastruoasă și involutivă”, datorită lipsei de școli, de cadre didactice, dar și a scăzutului interes al statului, care ar fi trebuit să ajute Biserica în problema dotării materiale a școlii. În aceeași perioadă Grigore Obradovici considera că învățământul confesional bănățean era marcat de „un tradiționalism retrograd” .

Școala românească bănățeană cunoaște o redresare a acestor aspecte la începutul secolului XX.

Efortul de asigura condiții optime de studiu pentru elevii școlilor primare este evident și reiese din truda comunităților locale de a menține salariile corespunzătoare pentru corpul didactic angajat. Exemplificăm prin situația înaintată Consistoriului Diecezan al Caransebeșului de protoprezbiteratul Oraviței în 1901.

Tabel 62. Situația financiară a comunelor din protopopiatul Oraviței în anul 1901.

Se observă, cu puține excepții, că în majoritatea localităților din protopopiat salariile învățătorilor erau asigurate conform prevederilor legii. Diferențele, mici, urmau să fie acoperite din fondul „Casei Episcopiei” la cererea căreia se întocmise situația.

În ceea ce privește situația financiară a școlilor confesionale greco-catolice de pe teritoriul Episcopiei Lugojului, la sfârșitul secolului al XIX-lea, aceasta era, mult mai bună decât a celor administrate de aceeași instituție bisericească pentru părțile ardelene. În majoritatea localităților care aveau asemenea școli chiriile locațiilor, precum și retribuțiile învățătorilor erau suportate din Fondul religionar.

Pericolul înlocuirii școlilor confesionale cu cele aparținând statului, privit în perioadă ca o încercare de laicizare și de maghiarizare, va determina comunitățile locale să se mobilizeze financiar pentru „salvarea școlilor naționale”. Acțiunea este inițiată și condusă de către Biserică, ca instituție, și de către toată „inteligența” românească a perioadei. Cum Ministerul de resort atenționa că avea de gând să „desființeze acele școli care nu corespundeau noilor reglementări după a treia atenționare”, care se trimiteau după o eventuală inspecție de specialitate, situația materială a școlii românești se va remedia în cea mai mare parte.

Suntem deci de acord cu opiniile cercetătorilor care identifică legea 38/1868 cu o necesitate imperioasă pentru modernizarea și laicizarea sistemului de învățământ și care nu viza concret și în mod direct deznaționalizarea.

Nu același lucru putem spune despre legea 27/1907. Prin creșterea salarială acordată învățătorilor se dorea crearea unui statut independent financiar al cadrelor didactice în cadrul comunităților locale, ceea ce era o prevedere benefică. Toate celelalte prevederi care vizau însă introducerea limbii maghiare ca obligatorie, dacă 20% dintre elevi vorbeau limba maghiară, sau chiar condiționarea acordării de la bugetul statului a completărilor salariale, (și nu a salariului în totalitate), de transformarea școlilor confesionale românești în școli comunale erau cu siguranță rezultatele politicii de maghiarizare promovate de către guvernele maghiare la începutul secolului XX .

În perioada în care proiectul viitoarei legi 27/1907 a învățământului a fost propus spre dezbatere publică a exista o corespondență oficială între Mitropolia de la Sibiu și Episcopiile de la Arad și Caransebeș. Din textul documentelor oficiale, reiese faptul că instituțiile bisericești au încercat nu doar să militeze pentru modificarea articolelor de lege care vizau încălcarea caracterului confesional și maghiarizarea, ci și-au stabilit de comun acord strategia și direcțiile de colaborare. Împreună cu episcopii Nicolae Popea și Ioan Papp, mitropolitul Ioan Mețianu se prezintă în audiență la ministrul Apponyi în data de 22 februarie/7 martie. În cabinetul ministrului au cerut retragerea proiectului din dezbaterea publică și modificarea acestuia pentru ca autonomia bisericească și drepturile confesiunilor și naționalităților să nu mai fie încărcate. Solicitarea oficială, formulată într-un document, a fost apoi distribuit și deputaților dietali, urmând a fi trimis și demnitarilor din Casa Magnaților.

Totodată Mitropolia ortodoxă inițiază colaborarea cu arhiereii greco-catolici, care la rândul lor depuseseră un memoriu la Minister. Toate aceste acțiuni oficiale au avut ca scop principal oficializarea unei poziții a forurilor bisericești în problema modificărilor legislative din domeniul învățământului. Răspunsul neoficial al ministrului a fost că „proiectul era foarte cerut de învățători, inclusiv de cei confesionali și de aceea nu-l poate retrage, dar că ministrul va studia propunerile… și dacă va fi posibil va face unele modificări în proiect”. La textul Memorandului un aport deosebit l-a avut Coriolan Brediceanu, deputat în Dietă. Sinodul Diecezan din Caransebeș, sub conducerea episcopului Nicolae Popea, în protocolul din ședințele ținute în data de 29-30 aprilie și 1 mai 1907 transmite acestuia „profundă mulțumită și recunoștință” pentru atitudinea luată față de proiectul de lege considerat a fi vital pentru viitorul școlilor confesionale românești. În data de 2 iunie 1907 proiectul de lege 27 a fost sancționat, iar autoritățile bisericești nu au altă alternativă decât să se acomodeze dispozițiilor legale. Drept urmare, Consistoriul Diecezan din Caransebeș și cel din Arad (care coordona activitatea școlară din protopopiatele bănățene), emit circulare, (numărul 2583/1907 și respectiv 4554/1907), către comunele bisericești prin care le cer acestora să-și susțină școlile din mijloace proprii și să identifice toate „izvoarele de venit din care s-ar putea asigura salariile învățătorilor și totodată să transcrie în mod legal și urgent averile școlare pe numele bisericii ca proprietar” .

În Rapoartele generale ale Senatelor Școlare al Consistoriilor greco-ortodoxe române din Arad și Caransebeș se preciza faptul că „noua lege școlară intrată în vigoare la 1 iulie 1907 a creat o situație îngrijorătoare pentru învățământul confesional”. Legea întemeia cadre legislative noi, care în opinia consistoriilor trebuiau să creeze o serioasă îngrijorare la nivel administrativ – înalt, dar și la nivelul parohiilor. Textul mărturisea cu regret profund „crearea unei situații problematice în care parohiile sărace, care nu vor fi în stare să susțină școlile, iar statul nu va acorda întregirea salarială învățătorilor datorită neajunsurilor edificiilor școlare” . Se preciza faptul că în cazurile când, împinse de sărăcie, comunitățile nu mai puteau susține din propriile puteri școala, Episcopiile urmau să încuviințeze desființarea acestora, deoarece ajutorarea lor s-ar fi produs spre paguba altor școli, care solicitau sume mai mici. Odată acceptată transformarea școlii în instituție de stat, sarcinile financiare ale susținătorilor rămâneau aceleași, dar drepturile se reduceau.

În ceea ce privește transformarea școlii de repetiție în școală cu profil economic, aceasta nu se putea produce deoarece parohiile nu dețineau terenul necesar pentru practica agricolă. Susținerea acestui tip de școli fiind facultativă, s-a hotărât pentru a nu se supune din nou populația unor sarcini financiare majore, să se renunțe la finanțarea ei. În favoarea luării acestei decizii a contribuit și faptul că în articolul numărul 18 al legii 27/1907 în școala de repetenție economică limba de predare urma să fie doar maghiara, iar manualele erau de asemenea maghiare.

În ședințele Sinoadelor eparhiale, din 5/18 aprilie 1909, episcopii Ioan Papp și Nicolae Popea prezentau situația școlii poporale, chemată „a da odraslelor nevinovate ale poporului nostru cunoștințele generale de viață și astfel a pune baza vieții culturale a acestui popor” ca fiind în cea mai grea situație din câte a avut parte vreodată școala unui popor. Deși s-au depus eforturi deosebite pentru susținerea școlii rezultatul nu a fost cel pe măsura muncii și nu era „nici pe departe corespunzătoare dorințelor bisericii și a legii școlare” .

În aceste condiții, Congresul național bisericesc întrunit la Sibiu în 17-30 noiembrie 1909 decretează „susținerea școlilor confesionale de pe întreg teritoriul mitropoliei” și ordona consistoriilor eparhiale să caute căile și mijloacele necesare pentru „asigurarea și salvarea școlilor confesionale românești”.

Au existat și cazuri în care comunele bisericești, neputând cumpăra rechizitele obligatorii, prin intermediul comitetelor parohiale solicitau Consistoriului Diecezan de care aparțineau permisiunea să comande achiziționarea rechizitelor din librăria diecezană pe credit deoarece „darea de cult nu s-a putut încasa fiind oamenii noștri săraci și care mereu se plâng că nu au cu ce cumpăra bucatele pentru trai”. În 10 mai 1910 circularul numărul 2625/1910 cerea protopopilor să raporteze în maxim 14 zile care erau comunele bisericești care asiguraseră salariile învățătorilor fără să lichideze total mijloacele bănești ale parohiilor și care nu. Totodată li se cereau oficiilor parohiale să studieze temeinic problema asigurării financiare a veniturilor școlare și dacă puteau, sau nu, îndeplini obligațiile legii în acest sens căci, dacă parohia era în impas financiar și nu solicita finanțare din partea statului până în septembrie 1910, atunci ajutorul de la stat nu se mai acorda, iar școala la un eventual control, era închisă. Totodată se specifica faptul că ajutorul pentru completarea salariului învățătoresc se acorda doar școlilor care aveau edificii corespunzătoare și erau înzestrate cu rechizitele menționate de lege.

Din Protocolul Congresului național bisericesc ordinar întrunit la Sibiu la 17/30 iulie 1916 și în care se prezintă situația financiară a școlilor din anii școlari 1911/1912 și 1913/1914 reiese că în doar doi ani se dublează numărul instituțiilor școlare care cer ajutorul financiar al statului, cu tot ceea ce implica acest fapt: schimbarea limbii de predare.

Tabel 63. Situația financiară a școlilor confesionale românești din diecezele Arad și Caransebeș pentru anii 1911/1912; 1913/1914.

Creșterea bruscă a școlilor care sunt ajutate financiar de stat este determinată și de starea de război care a sărăcit comunitățile rurale și le-a adus în situația de a nu mai dispune de sumele necesare susținerii financiare a școlii confesionale.

Aceste variații vor fi vizibile și în fluctuațiile frecvenței școlare din cadrul școlilor confesionale la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Pentru Banat, desființarea școlilor confesionale nu s-a datorat faptului că în comunitățile respective nu se dorea susținerea pe mai departe a școlii confesionale, ci pentru că, din punct de vedere financiar localitățile au fost „depășite” în puterea lor economică. Pe de altă parte, statul nu a reușit nici el să acopere deficitul financiar, în consecință unele școli au fost desființate definitiv. Menționăm totuși, că în comparație cu situația din Transilvania, situația școlilor bănățene era, în cifre statistice, mai bună.

În ceea ce privește situația școlilor „transformate”, modificarea statutului acestora a fost un proces care s-a desfășurat lent. Dificultatea finanțării sumelor uriașe necesare bunei funcționări a acestora reiese din evoluția dării de cult pe care sătenii continuă să o plătească, chiar dacă școala din localitate avea alt statut.

Darea de cult era stabilită conform articolului 35 din legea 38/1868 la maxim 5% din darea „directă de stat”. Din aceste sume comunitatea locală susținea financiar școala confesională. În condițiile în care în localitate nu exista școală confesională darea de cult era percepută și din ea era finanțată școala de stat. Precizăm faptul că aceste prevederi legale nu au fost modificate nici la începutul secolului XX. Procentul de 5% acoperea doar finanțarea în bani a procesului de învățământ, beneficiile în natură nefiind incluse în acest calcul. Nu erau prevăzute, de asemenea, nici contribuțiile la fondul de pensiune, diurnele învățătorilor pentru adunările și Reuniunile acestora, sumele pentru edificiile școlare, pentru cărți și rechizite, pentru bibliotecă sau cele necesare renovărilor și diurnele inspectorilor școlari. Asigurarea acestor sume era, de asemenea, o condiție obligatorie pentru ca școala confesională să nu fie închisă.

Se pare că în realitate, legea a fost aplicată și interpretată în mod abuziv de către autorități și astfel au existat și comune în care credincioșii plăteau o dare de cult de 5% și suplimentar, erau obligați să finanțeze și o școală de stat. Măsura, de cele mai multe ori impusă de autoritățile administrative locale, avea ca efect renunțarea locuitorilor la susținerea școlii confesionale. În aceste condiții, Biserica a deschis un litigiu la judecătoria administrativă de la Budapesta. Sentința a fost însă nefavorabilă, iar autoritățile bisericești au fost nevoite să-și ajute credincioșii din fondurile proprii, provenite din donații, pentru ca școala confesională să continue să existe. În realitate, mai ales după aplicarea legii 27/1907, darea cultuală depășea frecvent 5%. Noua lege prevedea ca ajutorul financiar de la stat să fie acordat școlii doar cu condiția ca sătenii să contribuie cu cel puțin 5% la susținerea școlii. Un alt aspect, mai puțin cunoscut, a fost și acela că foarte multe școli care au cerut ajutorul statului nu l-au primit ajungându-se la închiderea lor.

În convingerea locuitorilor să își îndeplinească aceste îndatoriri fiscale, un rol fundamental l-au avut preoții și învățătorii care activau și viețuiau în rândul comunităților locale. Pentru școlile greco-catolice din Dieceza unită a Lugojului, nu peste tot, sătenii au fost convinși să participe la susținerea financiară a școlii. Acest fapt s-a datorat sărăciei, dar și a unei mentalități conservatoare izvorâte din ignoranță, conform căreia receptarea inițială a confesiunii greco-catolice nu a fost întotdeauna legată de actul credinței. În Banat, aderarea la această credință a fost mai mult o oportunitate economico-socială, decât un act de convingere dezinteresată. Au existat, însă, atitudini diferite ale comunităților și Senatelor Școlare față de instituția școlară, fapt evidențiat de studiile privind cazurile particulare.

La începutul secolului XX, darea de cult – principala sursă de venit pentru școlile confesionale – ajungea să fie colectată, în părțile bănățene, frecvent, chiar și în cuantum de 20%, în funcție de venituri. Sătenii plăteau între 1 și 3 coroane de susținător de familie. De exemplu în satul Silagiu în anul 1902 Nicolae Bratu, care locuia în casa numărul 120 plătește la 10 ianuarie 1 coronă, iar Moise Bratu care locuia în casa numărul 402 plătește în 11 martie 2 coroane și 28 fileri. Aceasta era însă o sumă plătită înainte de anul 1907!

În anul 1906 salariul învățătorilor era fixat prin legea 26/1893 la un minim de 600 de coroane și cvincvinale de 100 de coroane. În aceste condiții în localitățile din Protopopiatul Timișoarei, în 6 comune darea de cult se ridica la 6-10%, iar în 7 localități era de 11-15%. În alte 7 sate sumele variau între 16-20%. În Protopopiatul Lipovei în 5 comune darea de cult ajungea până la 20%, iar în protopopiatul Belințului același procent era plătit de 4 comune. În Protopopiatul Banat-Comloș situația era identică pentru în 3 sate. O dare de cult care ajungea chiar la 25% o plăteau din Episcopia Aradului – părțile bănățene – 5 comune din Protopopiatul Belințului. Între 26-30% plăteau ca dare de cult 6 comune, tot din Protopopiatul Belințului, iar alte 5 plăteau între 31-35%. În alte 3 localități, darea de cult se ridica la 40%, (în cadrul aceluiași protopopiat). Acestea erau totuși excepții, marea majoritate a comunelor plătind o dare de cult care se situa în jurul procentului de 20%. Toate aceste date erau valabile anterior aplicării legii Apponyi când, conform studiului financiar publicat de asesorul referent școlar doctor Gheorghe Ciuhandru, darea de cult se ridică în unele localități, până la 80%. Acest fapt s-a datorat măririi bazei de salarizare de la 600 de coroane la 1000 de coroane, iar cuantumul celor 5 cvincvinale erau acum de câte 200 de coroane fiecare.

Peste câțiva ani, în Protopopiatul Banat-Comloș, în anul 1912, contribuțiile financiare cultuale erau în medie de 35%, în Protopopiatul Timișoarei de 40%, iar în Protopopiatele Lipovei și Belinț ajungeau până la 55%.

În aceste condiții, școlile încep să primească ajutoare de la stat, dar nu pentru a completa diferența de contribuții de la minimul de 5%. În Comitatul Timișului completarea era doar pentru sumele necesare localităților care depășeau procentul dării de cult de 21%, iar în Comitatul Caraș-Severin pentru procentele dării care depășeau 32%.

În anul 1916 sumele contribuțiilor financiare la darea de cult se situau, în medie, în jurul procentului de 21%, dar existau localități în care contribuția cultuală era egală cu darea directă către stat. Se pare că statul, deși a legiferat ajutorul bugetar pentru școlile confesionale, nu a reuși să subvenționeze un număr atât de mare de școli. Astfel au existat multe cazuri de instituții de învățământ care au solicitat ajutorul statului, dar care nu l-au primit.

În Protopopiatul Lipovei din 32 de școli 21 primeau ajutor de la stat, iar 5 localități, deși l-au solicitat nu au fost finanțate. Acestea erau în pericol de desființare definitivă.

În Protopopiatul Belințului din 34 de comune 29 primeau ajutor de la stat, iar 5 nu aveau subvenție. În Protopopiatul Timișorii existau 25 de școli din care 15 aveau subvenție de la stat, una era nesubvenționată, iar restul se finanțau din darea de cult.

În Protopopiatul Banat-Comloș existau 17 școli, din care 16 subvenționate și una fără finanțare.

Deși în aparență legile din 1907 și 1913 ar fi avut menirea să ușureze sarcinile financiare ale locuitorilor de la sate, școlile urmând să fie finanțate de la buget, numărul mare al acestora și sumele uriașe necesare bunei lor funcționări nu au putut fi acoperite de la buget.

În 1918, în Comitatul Caraș-Severin aproape toate școlile primeau completări salariale minime.

Ridicarea dării de cult la sume devenite insuportabile pentru bugetele localităților a determinat și o modificare a mentalităților locuitorilor în ceea ce privește necesitatea susținerii școlilor. Crescând „jertfa de bani adusă pe altarul școlilor confesionale” în mod paradoxal nu a crescut și rezultatul calitativ – cultural al învățământului. Dimpotrivă, numărul învățătorilor a scăzut. Fără dascăli, nu existau nici școli. Problema salarială fusese totuși spre 1916 rezolvată parțial, însă „urmăririle disciplinare” îndreptate împotriva învățătorilor care nu stăpâneau pe deplin limba maghiară, conform cerințelor legii, a determinat ca un număr mare de învățători să se pensioneze anticipat, iar alte cadre didactice să părăsească definitiv sistemul.

În aceeași perioadă, alte 6 școli din protopopiatul Lugojului fuseseră închise de către inspectorul regesc care își depășise astfel atribuțiile legale, iar învățătorii fuseseră anchetați disciplinar deoarece nu cunoșteau suficient de bine limba maghiară. Abuzul consta în faptul că inspectorul regesc a procedat astfel fără măcar să consulte autoritatea bisericească administrativă. Deși Consistoriul din Caransebeș protestase oficial, nu a primit nici un răspuns. De asemenea, în 4 școli confesionale românești limba de predare a fost schimbată în maghiară deoarece s-au înscris la începutul anului școlar și elevi de alte confesiuni. În aceste condiții Episcopiile își puneau întrebarea legitimă, dacă atitudinea consistoriilor trebuia să fie una care să susțină școala în orice condiții, făcând uz de averile bisericii sau aceasta ar fi însemnat și periclitarea instituției bisericești împreună cu școala: „forțând cauza școalei vom pierde Biserica și prin urmare se va reduce și numărul școalelor, pe care acum pentru un moment le-am putea crede salvate” . Migrația personalului didactic era determinată și de necesitatea acestora de a-și asigura posturi stabile și bine plătite. Se ajunge astfel ca în 35 de comune bisericești matere și în 100 de filii din Episcopia Aradului în anul 1916 să nu fie nici un învățător. În aceste condiții, izbucnirea războiului dă o lovitură de grație Bisericii ca administratoare a Școlii confesionale, o mare parte a învățătorilor fiind încorporați. Principiul de funcționare al școlii confesionale ca instituție, bazată pe tradiții și sentimente religioase, începe să-și piardă din adeziunea populară.

De aceea, prin circularul numărul 3583/1914, menit să încurajeze comunitățile să susțină școala, Episcopul Miron Cristea definește instituția culturală școlară ca fiind „lumina ochilor unui popor”, pentru care se meritau făcute orice sacrificii materiale.

Cu toate acestea, efortul financiar al localităților rurale pentru susținerea școlilor confesionale avea să depășească în curând posibilitățile reale financiare ale bănățenilor.

Această concluzie este evidentă din analiza evoluției procentului de încasare a dării de cult, prin care se susținea financiar instituția de cultură a vremii.

Presa recunoștea faptul că starea materială – financiară a învățământului în general era „mizerabilă”. Salariul maximal de 1000 de coroane era greu de acordat, majoritatea învățătorilor având înainte de 1907 un salariu de 600 de coroane. În comuna Gaiul Mic din protopopiatul Ciacovei, comitatul Timiș, se publică în Foaia Diecezană, cu numărul 28/1906, un concurs pentru postul definitiv de învățător din localitate. Se acorda pentru acesta un salariu de 280 de coroane și produse în natură de 252 de coroane. Ziarul Renașterea denumește acest post drept locul în care învățătorul „putea flămânzi definitiv” și se declara întristat de starea de fapt și de mentalitatea comitetului parohial local, care de comun acord cu protopopul publicaseră un asemenea concurs. „Sărmanul învățător, probabil debutant și străin de sat ar fi trebuit să-și ia desagii în spinare și bâta în mână și să plece de la poartă la poartă să-și încaseze cucuruzul și grâul dacă vrea să nu moară de foame… apoi să se pună pe lucru să-și cultive pământul ca să câștige ceva .. În cele mai multe rocuri rămân restanță din an în an și dacă sărmanul învățător cere ajutorul forurilor administrative atunci poporul se răscoală împotriva lui ca să plece din comună. Asta e soarta celor mai mulți învățători confesionali români. Se poate o soartă mai umilitoare? Apoi cum putem aștepta ca un învățător așa dotat să lucreze cu râvnă în școală și să facă vreun spor? Lipsurile zilnice, neajunsurile cele multe de care este împresurat îi ia toată pofta de a se interesa de școală de care nici nu prea are vreme, căci datorințele cele multe ce le are a le îndeplini afară de școală cum e cantoratul, conducerea corurilor, cursurile de analfabeți, etc. îi răpește tot timpul și toată puterea. Trebuie să aibă o putere supraomenească și o mare abnegație ca să-și poată împlini în astfel de împrejurări conștiincios datoria de învățător în și afară de școală. Câtă vreme dotația învățătorilor nu se ridică la o sumă cum se cade în zadar vom vorbi despre sublimitatea acestei cariere spinoase, despre idealism, umanism, naționalism, modestie, căci stomacul gol îl silește pe bietul învățător să-și uite de toate acestea. Dați învățătorilor o plată bună, ridicați calificațiunea lor, sprijiniți școlile și veți vedea că cultura poporului nostru își va lua de tot alt avânt” .

Articolul este cu atât mai cutremurător cu cât este scris de un învățător care semnează cu inițialele G.N. și indică problemele reale ale învățământului confesional românesc legat de finanțarea sa și de faptul că localitățile sărace erau aproape în mod inevitabil condamnate la a avea un învățământ de slabă calitate, deoarece postul nu era atractiv pentru cadrele didactice.

Situația creată era privită ca o problemă de mare severitate, cu atât mai mult cu cât cererea de ajutor financiar de la stat, coincidea cu pierderea caracterului „național” al școlii și a „demnității” personale și profesionale a dascălului, căci „învățătorii noștri ajunși sub puterea discreționară a statului sunt în cea mai penibilă situație. Acel învățător care s-a evaluat ca bun „cortes” comunal, comitatens și pentru dietă, care e bun agent al organelor politice, care știe face paradă cu progrese maghiarizatoare și se știe linguși ca bun „patriot” cuprins de „sentimente maghiare” etc. este premiat și distins chiar și atunci când în cele școlare – chemarea lui adevărată – e neglijent și necorespunzător, pe când învățătorul bun și conștiincios, dacă nu se face unealtă politică și nu paradează cu sentimente simulate, rămâne desconsiderat, dacă nu chiar prigonit și depărtat din post…”.

Acest motiv de îngrijorare era cât se poate de real, căci precaritatea financiară a posturilor ducea inevitabil la apariția unor astfel de situații semnalate în presă. Un alt efect negativ l-a generat instabilitatea și permanenta schimbare a posturilor ocupate de dascăli. Personalul didactic, se muta frecvent pentru a găsi un post mai bine plătit. Existau și foarte multe situații în care posturile nu puteau fi „întregite”, deoarece nu se putea acorda în mod integral salariul prevăzut de lege . Aceasta este și situația comunei Povergina din cadrul protoprezbiteratului Făget unde, din cele 800 de coroane pe an necesare pentru plata integrală a salariului dascălului, comunitatea nu putea plăti decât 240 de coroane.

Fondurile de documente școlare ale arhivelor abundă de cereri formulate de către comunitățile locale la adresa Consistoriilor Diecesane pentru obținerea ajutorului financiar necesar completării salariilor învățătorilor din sate. De cele mai multe ori textul acestora emoționează prin conținutul simplu, dar exprimat sincer și cu multă simplitate. Silite în ultimă instanță de situație, comitetele parohiale, prin intermediul protopopiatelor, apelează la forurile competente bisericești, din teama de a nu-și pierde școlile proprii.

Au existat însă și foarte multe localități în care școala confesională a funcționat în parametri normali, acest lucru datorându-se în mod special oamenilor luminați ai comunei, preoți și administratori parohiali care își dădeau seama de importanța școlii pentru viața cotidiană a locuitorilor, dar și pentru formarea conștiinței naționale a românilor din Austro-Ungaria. Un astfel de om a fost administratorul parohiei Mehadia, Constantin Durek care organiza anual „în favorul bisericii” un bal. Veniturile obținute cu această ocazie, variau între 100-200 de coroane și erau folosiți fie pentru necesitățile bisericii, dar mai ales pentru școala confesională. În anul 1908, pentru a acoperi necesarul de bani în creștere pentru susținerea școlii, se organizează 2 baluri și un concert, suma totală colectată ridicându-se la 500 de coroane. De Crăciun se ia inițiativa alcătuirii unui „cor de juni” cu care colindă satul și adună încă 160 de coroane. Cu aceste sume parohia reușește să își acopere cheltuielile cu școala confesională. Drept urmare preotul scrie o scrisoare Consistoriului Diecezan din Caransebeș și propune ca în toate satele să se organizeze astfel de acțiuni, solicitându-se totodată și ajutorul societăților pe acțiuni bănățene. Pentru ridicarea calității actului de educație propunea instituirea revizorilor școlari.

Din păcate nu toți intelectualii bănățeni de la sate gândeau la fel, dar trebuie menționat că acest spirit de dăruire și sacrificiu pentru binele comunitar era frecvent întâlnit în perioadă. În 1917 ministrul de resort era tot Apponyi. În baza principiului autonomiei bisericești parohiile nu se puteau ajuta reciproc în susținerea școlilor și de aceea tot în 1917 apare ideea la nivelul Episcopiei Aradului a înființării unei dări unitare pentru întreaga Biserică. Din acest fond se puteau ajuta mai ușor școlile aflate în localitățile mai sărace. Era necesar însă, să existe și o unitate a conștiinței publice în acest sens, căci de foarte multe ori comunele refuzau să plătească învățătorilor cvincvinalele, (adaosuri salariale pentru vechime), dacă acel dascăl predase anterior în alte localități.

Școala devenise extrem de încătușată de legile școlare din 1907 și 1913 în libertatea sa pedagogică și culturală și cu greu se putea aștepta o regenerare spirituală a populației care să emane în totalitate de la școală. Exista chiar pericolul ca sătenii să nutrească sentimente antireligioase împotriva Bisericii, care devenise o colectoare de taxe necesare susținerii Școlii confesionale și astfel, aceasta să fie împiedicată în atingerea scopurilor sale de natură religioasă, morală și culturală. Viitorul cultural al majorității populației era dat de cele două instituții : Biserica și Școala, cu influențe asupra dezvoltării conștiinței populației. Conform aceleași legi, (din 1913), salariul minim al unui debutant învățător era de 1200 de coroane.

Noua prevedere legală era considerată ca insuportabilă financiar pentru parohii. Avansările în clasele și gradațiile superioare ale grilei de salarizare erau făcute de inspectorii școlari regești, dar și de către autoritățile bisericești care evaluau din 2 în 2 ani activitatea și conduita învățătorilor. Dublul control puteau naște conflicte între cele două instituții – Biserica și Statul – Biserica reclamând faptul că de foarte multe ori învățătorii nu erau evaluați după considerente pedagogice, ci după criteriile de cunoaștere a limbii maghiare, periclitându-se astfel însăși existența școlii confesionale. Concluzia era că soarta celor mai multe școli era previzibilă, ele urmând să fie închise.

Conform prevederilor legii XVI/1913 și în urma înaintării cererilor de acordare a sumelor de bani necesare completării salariilor învățătorilor confesionali români, în Episcopia Caransebeșului au primit sume cuprinse între 400 și 1171 de coroane un număr de 108 dascăli din tot atâtea comune bănățene în anii 1913 și 1914. Deoarece sumele de bani colectate din darea de cult erau complet insuficiente, la 1 ianuarie 1915 Episcopia Caransebeșului inițiază o taxă numită darea culturală asupra intelectualilor locuitori ai eparhiei, indiferent de statutul lor social de clerici civili sau militari. „Impozitul intelectualilor”, cum a mai fost numit în epocă, a fost introdus și în Episcopia Aradului începând tot cu data de 1 ianuarie 1915. Intelectualii erau împărțiți în 4 clase în funcție de veniturile obținute: cei din clasa I, (demnitari bisericești, protopopi, preoți înstăriți, avocați, medici, notari publici, ingineri, maiștri forestieri, marii proprietari, comercianți angrosiști, bănci cu capital de peste 50.000 de coroane, directorii acestora, contabilii și funcționarii cu salariu de peste 3000 de coroane, militarii și pensionarii cu venituri de peste 3000 de coroane), plăteau câte 30 de coroane anual; intelectualii din clasa a – II – a, (asesorii consistoriali, preoții din parohiile din clasa I, profesorii seminariali, de la școlile medii, comerciale și civile, juzii regești, notarii comunali, funcționarii de la consistoare, bănci și alt oficii cu salariu de peste 2000 de coroane, învățătorii și învățătoarele de la școlile confesionale de stat, comunale cu salar de peste 2000 de coroane, forestierii, băncile cu capital mai mic de 50.000 de coroane, directorii lor, negustorii cu firmă, proprietarii de mijloc, birtașii, hotelierii, pensionarii civili și militari cu pensie de peste 2000 de coroane), plăteau 20 de coroane; cei din clasa a – III – a erau cei care urmau să plătească 10 coroane anual: preoții din parohiile din clasa a – II – a, învățătorii și învățătoarele cu salariu mai mic de 2000 de coroane, funcționarii de la oficii cu salariu de peste 1000 de coroane, negustorii mai mici, veterinarii, meseriașii de frunte și pensionari cu pensii de peste 1000 de coroane. În clasa a – IV – a erau încadrați restul preoților, canceliștii, manipulatorii din oficiile publice, ceilalți meseriași și alte persoane cu studii nespecificate. Aceștia urmau să contribuie la fond cu câte 5 coroane. Această dare conform episcopului Miron Cristea trebuia să devină „un izvor pentru întărirea culturală a eparhiilor fără de care nu există progres”. Comentând impunerea acestei noi dări, ziarul Foaia Orăviții observă faptul că situația dificilă financiară în care se aflau instituțiile culturale românești în anul 1914 impuneau inițierea unor astfel de acțiuni. Periodicul insistă pe lângă cititorii săi să plătească sumele cerute, căci problema susținerii financiare a instituțiilor culturale trebuia să fie primordială pentru evoluția spirituală a românilor căci „s-a sfârșit vremea vorbelor, să trecem și la fapte! Sus să avem inimile!” .

Deși românii era considerat un popor sărac și care își susținea instituțiile naționale, Biserica și Școala din fondurile proprii, începea să își facă loc, mai ales în perioada războiului, sentimentul nepăsării. Față de darea de cult impusă de Episcopii, foarte mulți credincioși au opus rezistență. Se pare că aceeași situație se înregistra și în cazul credincioșilor greco-catolici, dărnicia lor nefiind mai mare decât a credincioșilor ortodocși.

Ziarul Foaia Orăviții le amintea și acestora că fiecare trebuiau să cugete mai serios asupra însemnătății instituțiilor românești și să nu slăbească susținerea lor și dărnicia, deoarece „ceea ce dăm Bisericii și Școlii e cea mai de preț avere a noastră”.

Legătura creată între dascăl și comunitate era în același timp și un liant intern, legând prin translația de la tradiție la modernitate generațiile, dar și un liant extern, creând punți de legătură între cetățeni și instituțiile statului, promovând modernizarea concepțiilor, a comportamentelor și a gândirii celei mai tinere generații.

Colaborarea cu comunitatea locală și implicarea activă a Școlii în viața acesteia ocupa un loc important în desfășurarea demersului educativ promovat de instituția școlară confesională românească la începutul secolului XX în Banat.

V. C. 1. b) Construcția și dotarea materială a școlii

Edificiile Școlare se Construiau în Ritm Lent, iar modernizările construcțiilor deja existente se executau în situațiile limită, sub amenințarea pericolului desființării acestora.

În ceea ce privește construcția clădirilor școlare, ele trebuiau să îndeplinească criteriile de edificare, în conformitate cu normele legislației învățământului. Finanțarea construcțiilor cu destinație educațională se făcea în mod direct de către locuitori, care erau ajutați în demersul lor și de către Casa Diecezană și de alte instituții financiare care acordau ajutoare bănești în acest scop. Au existat și importante sume de bani primite din partea unor binefăcători ai vremii.

Spre exemplu, în Ferendia, comitetul parohial din localitate hotărăște, în urma unei inspecții a inspectorului regesc școlar al comitatului Timiș, Karoly Sebeszta, (care constată că localul școlii era neîncăpător pentru numărul de copii existenți și cere înființarea unei noi școli cu două săli de învățământ), să construiască un nou edificiu. Clădirea vechii școli urma să fie transformată în locuință pentru învățător. Locuitorii au fost împărțiți, de către comitetul parohial, în funcție de venituri, în 5 clase: cei din clasa I care aveau peste 14 iugăre de pământ urmau să doneze câte 30 de florini pentru construcție, cei din clasa a II – a care aveau între 9 și 14 iugăre donau 20 de florini, iar cetățenii care aveau între 5 și 9 iugăre, făceau parte din clasa a III – a, și urmau să plătească câte 14 florin. Sătenii care posedau până la 5 iugăre de pământ contribuiau cu câte 8 florini, iar locuitorii fără pământ plăteau câte 4 florini de familie. În afară de aceste contribuții, fiecare locuitor urma să lucreze fizic, cu carul și cu brațele, iar cei care nu doreau să presteze această muncă puteau să răsplătească contravaloarea corvezilor fizice în bani. La ședință au participat atât membrii comitetului parohial local, cât și reprezentanți ai Consistoriului Diecezan: Traian Bârzu – asesor referent consistorial și, în calitate de notar, Achim Miloia. Ca specialist în finanțe a fost prezent secretarul diriginte al Băncii Transilvania, Iuliu Herbay.

Construcțiile demarau după alcătuirea unor documente și anume: 1. protocolul de colandare, în care erau specificate toate datele privind viitoarea școală; 2. un contract de edificare încheiat după terminarea licitației, (de comun acord cu constructorul), privind acordarea contractului de construire; 3. o specificație de speze, (cheltuieli), de fapt un document care includea toate sumele necesare și care era trimis Consistoriului Diecezan aparținător pentru aprobare și verificare.

În cazul școlii din Ferendia, conform protocolului de colandare, poziția edificiului școlar care trebuia zidit urma să aibă fațada orientată către stradă, de la est la vest, materialul întrebuințat la zidire fiind conform cu specificațiunile inițiale. Tâmplăria școlii, (grinzile, structura de rezistență lemnoasă, geamurile, ușile), au fost lucrate separat de un bărdaș, (tâmplar). Contractul de edificare s-a încheiat cu maestrul Francz Timany care se obliga să se conformeze planului de construcție și specificației de speze, (finanțe), aprobate de Consistoriu Diecezan din Caransebeș. La acestea se adăuga o sumă de 6800 de coroane necesare plății lucrărilor de tâmplărie și feronerie. Prețul manoperei urma să fie achitat cel târziu la o lună după predarea edificiului. În cazul în care comuna bisericească ar fi întârziat plata, sau ar fi rămas restantă, parțial, față de constructor, se obliga să-i plătească acestuia o dobândă de 8% la suma rămasă. Maistrul se obliga, la rândul său, să termine construcția până la 1 noiembrie 1900 și garanta pentru aceasta cu averea personală. Pentru următorii 3 ani de la darea în folosință a imobilului meșterul se angaja, să repare orice deteriorare s-ar fi ivit în această perioadă la imobil, fără a mai cere bani. Dacă s-ar fi ivit neînțelegeri, acestea urmau să fie aplanate la judecătorie. Contractul devenea obligatoriu pentru ambele părți, imediat după semnare, și era supervizat și contrasemnat de către episcop.

În acest caz, edificiul a fost dat în folosință la timp, comitetul parohial înaintând o cerere Consistoriului pentru a plăti maistrului restul de bani datorat.

De altfel, Consistorile Diecezane contribuiau în mod frecvent cu sume de bani pentru construirea școlilor. Astfel, în anii 1910-1913, Episcopia din Caransebeș participă cu 18.837 de coroane și 88 de fileri, cu titlu de ajutor nerambursabil, la construcția a 34 de școli. Sumele au variat între 200 și 2000 de coroane pentru fiecare instituție de învățământ.

Tot Consistoriul, acorda și împrumuturi bănești comunelor bisericești, pentru a le ajuta în terminarea construcțiilor. În aceeași perioadă comunitățile locale din cadrul Diecezei ortodoxe de Caransebeș au fost împrumutate cu suma de 36.500 coroane pentru 11 școli, sumele variind între 600 și 6.000 de coroane pentru fiecare.

Au existat și filantropi, oameni care contribuiau dezinteresat și cu sume foarte mari, la construirea edificiilor de învățământ. Vasile Stroescu, aflat în Elveția, trimite în anul 1912 suma de 24.200 de coroane cu care finanțează construcția a 40 de școli, cu sume variind între 500 și 100 de coroane pentru fiecare dintre acestea. Cheltuielile necesare lucrărilor erau foarte mari. În jurul anului 1900, când se construiește școala din Făget, spre exemplu, edificiul a costat în total 4.449 coroane și 5 fileri, dar la începutul secolului XX, cuantumul acestor sume s-a mărit chiar și de 3-4 ori. (Vezi Anexa nr 29: Planul Școlii din Făget și specificația de speze – cheltuielile totale ale construcției – devizul construcției) .

Conform Regulamentului de organizare a învățământului și a legilor specifice, școala trebuia construită în centrul localității, lângă biserică. Cu timpul, acest spațiu ocupat de cele două instituții devine centrul satului, lângă ele construindu-se ulterior Casa culturală, casa parohială, poșta, telegraful, farmacia, banca, primăria, etc. (Vezi Anexa nr. 30: Schița localității Chizătău, comitatul Timișului ).

Școlile trebuiau să aibă ferestre mari, care să ocupe ¼ din suprafața peretelui, pentru a face sala de clasă cât mai luminoasă. Acoperișul, urma să fie făcut din țiglă, iar zidurile din cărămidă și fundația din piatră.

Nu întotdeauna Consistoriile Diecezane aprobau planurile întocmite de către comitetele parohiale pentru repararea sau construcția școlilor. Era obligatoriu să se aibă în vedere și opinia expertului tehnic al Consistoriului. La 28 iulie 1910, Episcopia Caransebeșului emite un circular cu privire la ridicarea edificiilor școlare în comunele sufragane. În document sunt oferite planuri model de construcții, (care aveau ca scop să scutească parohiile sărace de cheltuiala plătirii unui specialist în proiectare), sumă care se putea ridica uneori la câteva sute de coroane. Erau oferite patru modele de clădiri: cu una, două și trei săli de învățământ în două variante: de piatră și de cărămidă. Planurile erau aprobate și de către organele școlare ale comitatului. În consecință, noile clădiri școlare, aprobate în proiect, se puteau construi după desenarea schiței terenului și concesionarea acestuia de la prefectură.

Anual, în cadrul Episcopiilor se alcătuia și o statistică privitoare la calitatea construcțiilor școlare, a numărului de edificii considerate corespunzătoare, sau necorespunzătoare, conform legii și a banilor cheltuiți pentru renovarea acestora.

Tabel 64. Situația edificiilor școlare confesionale românești din Episcopiile Arad și Caransebeș la începutul secolului XX.

Se observă faptul că după anul 1907 tot mai multe școli sunt declarate ca „necorespunzătoare”, datorită faptului că s-au schimbat prevederile legale și clădirile nu se mai încadrau în noile standarde calitative prevăzute de legea XXVII/1907.

Acest fapt este vizibil și în partiția localurilor școlare. Din ce în ce mai des, după anul 1907, se face remarcat efortul de a asigura o bună dotare a instituției școlare și chiar de a construi, pentru buna desfășurare a procesului instructiv-educativ, săli de studiu și birouri special amenajate.

Tabel 65. Numărul clădirilor școlare și modalitatea de organizare a spațiului didactic și auxiliar în cadrul școlilor primare zilnice din Comitatele Caraș-Severin și Timiș în anul școlar 1907/1908.

Se remarcă un aspect important: majoritatea clădirilor școlare erau proprietatea privată a acestora, numărul clădirilor închiriate fiind insignifiant. Destinația principală a sălilor era aceea de a fi folosite pentru activitatea didactică efectivă și, într-un procent extrem de redus, scopul acestora era de natură administrativă. De asemenea, pentru a respecta rigorile legislației școlare locuința cadrului didactic era asigurată în marea majoritate a localităților.

Pentru a motiva și conștientiza sătenii asupra importanței standardelor calitative la care trebuiau să se ridice construcțiile școlare se efectuau, de către episcopi și protopopi vizite declarate canonice, dar în cursul cărora se inspectau clădirile școlare. Discursurile prilejuite de aceste ocazii, urmăreau să-i atragă enoriași pentru susținerea financiară a învățământului, aceștia urmând să își ia angajamente solemne, în fața episcopilor, în privința edificării de școli.

Au fost și situații în care au fost construite școli din inițiativa comunităților locale care nu au mai așteptat îndrumările Episcopiilor. Astfel de inițiative lăudabile erau date ca exemplu pozitiv, de abnegație și dăruire, comunităților mai bine dotate financiar. Ele se regăsesc și în presă. Astfel, suntem informați de către Dreptatea poporului, din Timișoara, că în anul 1905, atunci când edificiul școlii din satul Ghiroda nu a mai corespuns prevederilor legale „inteligența din sat, preotul, învățătorul apoi fruntașii: plăieșul, birele, gornicii. Boactării, văcarii, porcarii, vițălarii, ba și dobașul satului de grab se întruniră la o consfătuire și făcură un preliminariu cu un arunc de 30% și școală frumoasă s-a ridicat…” . Pilda era dată timișorenilor care, orășeni fiind, având între cetățeni un protopop, preoți parohi, 7 avocați, 3 comercianți cu stare și mulți industriași cu stare materială bună, toți români, „susțin niște școli-edificii de pe timpul turcului. Acelea nu corespund nici pe departe prescrierilor legii”. Se considera că inspectorul școlar regesc și autoritățile orașului tolerau situația, dar pentru asta era acuzat de indolență și Consistoriul din Arad. Autorul articolului își exprima mirarea, „cum de atâția fruntași și sumedenie de inteligență nu simțesc rușinea ce cade pe obrazul lor și batjocura străinilor conlocuitori și nu fac nici măcar pe jumătate din ceea ce o inteligența din mica comună Ghiroda au făcut, să se consfătuie ca cel puțin în 20 de ani odată să se arunce cel puțin 10-15%, ca în puțini ani să ridice și dânșii școli corespunzătoare precum sunt cele din Moșnița, Medveș, și alte sate mai sărăcuțe” .

În ceea ce privește susținerea financiară a școlilor confesionale în general, arhimandritul Filaret Musta, vicarul Episcopiei Caransebeșului, remarca faptul că legea 27/1907 crease susținătorilor învățământului o situație foarte dificilă. Cu toate acestea „spre onoarea credincioșilor noștr,” înalta față bisericească observa faptul că, în foarte multe locuri, comunitățile „și-au încordat puterile pentru a susține școala, mergând până la jertfa de sine, însă pretențiile legii determină ca acest lucru să devină din ce în ce mai dificil de suportat și unele comune bisericești au ajuns în situația de a cere ajutor. O problemă mai gravă decât cea a asigurării plăților salariale era aceea a asigurării unui edificiu corespunzător și conform cu prevederile noii legi” .

În anul 1912 episcopul Miron Cristea relua, cu ocazia citirii Raportului general al Senatului Școlar, pentru anul de învățământ 1910-1911, problema susținerii materiale a instituției educaționale confesionale. Chemată să fie temelie a vieții culturale, ea reclama eforturi financiare foarte mari populației. În aceste condiții, Consistoriul Diecezan declara că „și-a dat silința în toate direcțiile spre a satisface cerințele legii, dar și așteptările ce lega Biserica de Școala confesională”. Pentru anul școlar 1911-1912 valoarea totală, imobiliară școlară, din Episcopia Caransebeșului era valorificată la 1.619.829 coroane și 92 de fileri, iar valoarea mobilelor, rechizitelor școlare, dar și a fondurilor și fundațiilor școlare era de 289.278 coroane și 67 de fileri. Sumele erau apreciabile, dar cu toate acestea se pare că erau totuși insuficiente pentru ca școala confesională românească să se ridice la normele calitative superioare ale dotărilor materiale considerate necesare în vreme pentru ca procesul instructiv-educativ să fie în conformitate cu normele legislative ale învățământului.

Consistoriul a îndemnat parohiile să asigure, din propriile mijloace, pe cât era posibil, salarizarea corespunzătoare a cadrelor didactice și să renoveze școlile, astfel încât acestea să corespundă noilor reglementări. De asemenea instituțiile de învățământ au fost sfătuite să ceară totuși și ajutorul statului pentru achiziționarea rechizitelor, dacă nu le puteau asigura din resurse proprii. Rezultatul final este considerat a fi mulțumitor, deoarece populația „și-a impus jertfe ca nicăieri în alte părți… în unele locuri poporul a votat pentru zidiri școlare, repartiții, (finanțări), și de 460%.” Însuși episcopul a mers personal timp de 15 zile prin toate parohiile Protopopiatului Făget – considerat a fi cel mai sărac din Episcopie – „spre a întări poporul în credință și în dragoste pentru așezămintele bisericii și a-l îndemna la jertfe pentru susținerea școlii confesionale….” Rezultatul a fost favorabil și în aproape toate parohiile astfel „însuflețite” s-au construit școli noi și s-au făcut cereri către guvern pentru întregirea salariilor.

Dacă populația localității reușea să asigure minimul salarial al învățătorului completarea salariului prin cerere de la stat nu modifica statutul de școală confesională. Chiar și așa, acolo unde școlile au cerut întregirea salariului, foarte rar acesta a fost și primit, deoarece acordarea ajutorului de stat era legat și de împlinirea condițiilor privind edificiul școlar.

În anul 1913 au fost închise alte 20 de școli din Episcopia Caransebeșului deoarece, din lipsă de învățător, preda la catedră preotul din localitate. Prin dispoziția ministerială numărul 103696 din 20 septembrie 1908 acest lucru era interzis. Școlile respective nu s-au redeschis, preoții urmând ca din dispoziția Consistoriului Diecezan să instruiască tinerii măcar în studiul religiei și a cântărilor bisericești pentru ca acești „să nu rămână pe stradă”. Episcopul Miron Cristea își exprima tristețea pentru faptul că se prefera, în asemenea cazuri, închiderea totală a școlilor și respectarea strictă a dispozițiilor legale și se lipseau astfel de instrucția minimă foarte mulți elevi de la sate.

Conform legii Appony din 1907 școlile confesionale puteau să existe în continuare doar dacă erau prevăzute și dotate cu rechizitele specificate în lege, termenul limită de achiziționare al acestora fiind 30 septembrie 1910. Încă din octombrie 1908 Mitropolia dispune ca în bugetele comunele bisericești, stabilite pentru anul școlar 1909-1910, să se stabilească sumele necesare achiziționării colecțiilor de insecte, de plante, de minerale și de figuri geometrice obligatorii. Pentru satele în care acestea nu se puteau achiziționa la timp exista posibilitatea ca, o parte dintre rechizite să fie dobândite gratuit de la Minister, dacă se făcea dovada printr-un atestat de paupertate emis de comitetul administrativ al comunei că nu existau fonduri. Totodată, deoarece noua lege prevedea completarea registrelor școlare în limba maghiară, comunele au protestat oficial în acest sens. După îndelungi „negocieri” cu Ministerul de resort Mitropolia ordonă „pentru a evita un conflict și mai acut să se introducă registrele școlare .. unde nu au existat de loc în limba maghiară, iar unde au existat … să fie bilingve” .

În cea ce privește lista rechizitelor obligatorii pentru școlile cu 6 clase, ele se împărțeau în două categorii: cele din „clasa” I și cele din clasa a II-a. Mijloacele de învățământ din prima clasă trebuiau procurate până la 30 septembrie 1910 și puteau fi obținute și de la librăriile diecesane

Acestea erau:

Stindardul și emblema națională ungară

Tabele de perete conform ABC-edarului

Mașină de comput cu globurele

Colecția măsurilor, (sistem Bopp)

Modelele corpurilor geometrice

Mapa comitatului

Mapa Ungariei cu împărțirea pe comitate

Mapa Europei

Globul pământului

Colecțiune de insecte

Colecțiunea plantelor

Colecțiune minerală

Instrumente pentru esperimentare în mineralogie

Vas de sticlă de ținut apă

Pâlnie de sticlă – tolcer

Scripet – cigă

Cumpănă

Vase comunicatoare

Glob de aramă

Barometru

Modelul mașinii de aburi

Oglindă plană

Linte pe piedestal

Prismă

Potcoavă magnetică

Rudă de sticlă și de cauciuc, piele de frecat

Pendelul electric

Himnus – tabelă de perete

Dintre acestea, stindardul, emblema națională și himnusul au fost trimise de către Episcopii tuturor școlilor gratuit. Restul rechizitelor se puteau obține, tot gratuit, de la Minister prin procedura descrisă anterior. Mijloacele de învățământ din grupa a doua urmau să fie procurate până la data de 30 septembrie 1913.

Acestea erau:

Liniar de tablă

Triunghi drept

Compas de tablă – țirțiu

Icoana pământului

Retortă

Gazometru

Pocal pentru fiert

Pocal pentru măsurat

Sticlă pentru udat

Clopot de sticlă

Curcubeta și sifonul

Fântână cu pompă

Foi

Furcuță sunătoare

Ac magnetic

Clopoțel electric cu conduct și baterii

Țevi de sticlă ușor de topit

Țevi de cauciuc

Dop de plută

500 gr. de piatră brună

500 gr. acid calciu – clor

200 gr. cinkforgács

5 gr. kalium fém.

Tabelă de perete – să ne ferim de băuturi spirtoase

Toate acestea erau evaluate la suma totală de achiziție de 80-90 de coroane, o valoare considerată, în opinia Consistoriilor, acceptabilă pentru bugetele parohiale.

Mobilierul școlar obligatoriu era specificat și el în textul legii. Acesta era alcătuit din bănci și scaune pentru școlari, o tablă neagră de perete, o masă și un scaun pentru învățător. Și acestea trebuiau să îndeplinească anumite criterii. Astfel, băncile și scaunele elevilor trebuiau să aibă mărimea potrivită staturii unui copil aflat în creștere de la 7 la 15 ani, adică pe trei categorii de înălțime. Mobilierul școlar era obligatoriu să fie „confortabil”, banca urmând să fie așezată la o anumită distanță de ochii elevilor, iar spătarul acestora trebuia să permită sprijinirea spatelui elevilor într-o poziție cât mai comodă. Scaunul, de fapt o placă de lemn lunguiață, trebuia să aibă o lățime de 31 – 41 centimetri. În poziția șezândă, șoldul elevului trebuia să formeze un unghi drept cu solul, iar tălpile picioarelor să stea orizontal pe podea. Masa urma să aibă o lățime de 38-45 de centimetri, iar înclinația spre elev să fie de 4-5 centimetri. De asemenea, banca trebuia să fie prevăzută cu un „scoc”, unde se putea așeza, fără să cadă, condeiul sau stilul și să fie prevăzută o gaură specială, unde se fixa călimara. Sub masă trebuia atașată o poliță pentru cărți, iar marginile băncilor trebuiau să fie șlefuite și prevăzute cu o margine specială, numită „tâmp”. Fiecare elev trebuia să dispună de 50-60 de centimetri în bancă, spațiu personal, iar lumina să îi cadă din partea stângă și să aibă vizibilitate pentru profesor. Tabla trebuia să fie neagră – mată, să nu sclipească și putea să fie liniată parțial cu roșu. Pentru ștergere se folosea un burete spongios umed și o bucată de pânză uscată. Pentru ca elevii să aibă, toți, vizibilitate maximă a tablei, se recomanda ca tabla să fie pusă pe un stativ. Scrinul – dulapul – trebuia să fie suficient de mare pentru depozitarea tuturor materialelor didactice, iar în școlile de fete și a materialelor necesare lucrului de mână. Era obligatoriu să fie prevăzut și cu o încuietoare. Aparatura pentru orele de gimnastică includea: o scară verticală, una orizontală, două suluri verticale, două funii cu verigi la capete, o funie agățată de tavan și un stativ cu sul orizontal. Toate acestea trebuiau asigurate contra incendiilor.

Întreținerea în bună stare de funcționare și igienizarea mobilierului și a rechizitelor cădea tot în sarcina cadrelor didactice. De asemenea, era necesar să se aibă grijă ca toate aceste dotări să nu părăsească localul școlii sau să fie întrebuințate în alte scopuri decât cel didactic. Dacă piesele de mobilier necesitau reparații, învățătorul anunța comitetul parohial. În cazul în care forul superior nu acționa în timp util, dascălul se putea adresa inspectorului districtual de școală.

La fiecare început de an școlar, toate aceste îndatoriri privind dotările școlare și întreținerea lor în condiții optime erau reamintite învățătorilor și oficiilor parohiale prin circulare, insistându-se asupra faptului că, neglijența personalului didactic în acest sens atrăgea în mod direct desființarea școlii confesionale.

În ceea ce privește achiziționarea de dotări specifice, înainte de anul 1907, majoritatea școlilor confesionale aveau mijloace de învățământ materiale și pedagogice minime și extrem de diferite de la o localitatea la alta. Acestea constau mai ales în cărți și în mobilierul școlar pentru elevi și aproape nicăieri nu se găseau planșe, hărți, materiale de laborator, pentru lecțiile de matematică, biologie, fizică sau aparatură pentru gimnastică. În Episcopia Aradului, cele mai bune dotări le aveau școlile din Protopopiatul Timișoarei.

Tabel 66. Dotările materiale ale școlilor din protopopiatele bănățene ale Episcopiei Aradului în anul școlar 1901-1902.

Situația era identică și pentru școlile din Episcopia Caransebeșului. (Vezi Anexa nr. 31: Clădiri ale școlilor confesionale românești). Drept dovadă anexez inventarul mobilierului și a rechizitelor școlare existente în școlile din Foeni, Obad, Tolvădia, Partoș și Voiteg în anul școlar 1904/1905, (Vezi Anexa nr. 32).

O situație superioară calitativ a dotărilor avea Institutul Pedagogic din Caransebeș, care era utilat cu laboratoare corespunzătoare. (Vezi Anexa nr. 33: Dotările cabinetului de Științe naturale ale Institutului în anii școlari 1906/1909) .

Consistoriile diecesane bănățene atenționau școlile, care din neglijență, nu își procuraseră încă rechizitele din grupa a II-a, (cele obligatorii), să nu mai întârzie acest demers. În caz contrar, după anul 1907, consecințele puteau fi „catastrofale”. În Eparhia Caransebeșului, pentru a impulsiona comitetele parohiale să acționeze, se publică printr-un circular, (nr. 1013/1914), toate localitățile în care școlile nu îndeplineau condițiile legale de funcționare și care erau lipsurile înregistrate:

Tabel 67. Lista școlilor care nu îndeplineau condițiile de funcționare în februarie 1914 din Episcopia Caransebeșului.

Situația financiară a școlilor devenise gravă, la sfârșitul primului deceniu al secolului XX, Episcopiile încercând prin orice mijloace posibile să obțină fonduri de la populație. Astfel, deși la 1 septembrie 1910 a intrat în vigoare legea XLVI/1908 conform căreia elevii nu mai plăteau taxa de didactru, care era de 30 de bani, și se încasa la începutul fiecărui an școlar, Episcopiile decid ca aceste sume să fie totuși colectate, iar fondurile să fie redirecționate, exclusiv, pentru finanțarea bibliotecii școlare. Pentru a nu încălca litera legii, taxa de didactru își modifica numele în taxă de înscriere și era de maxim 50 de bani de elev. Era încă o măsură menită să procure fondurile bănești necesare susținerii instituției de învățământ.

Cu toate aceste greutăți, în multe comunități locale bănățene procesul instructiv – educativ din școli se desfășura în condiții bune, instituțiile de învățământ satisfăcând din punct de vedere al bazei materiale și a pregătirii dascălilor exigențele inspecțiilor vremii. Acest aspect reiese din protocoalele de inspecții școlare, din cataloagele cu frecvența elevilor și din toată documentația ce însoțea concursurile pentru ocuparea posturilor vacante.

V. C. 2. „Identitate și alteritate” – Imaginea învățătorului confesional român în mentalitatea comunităților locale bănățene. Portrete de învățători.

Învățătorul Confesional Bănățean de Limba Română era în primul rând un om „al satului” întors să-și desăvârșească menirea apostolică în rândul comunității locale originare. Primit cu bucurie de săteni și respectat de comunitate, acesta a fost, de cele mai multe ori, un exemplu de cinste, corectitudine, onestitate, blândețe și nu în ultimul rând de patriotism. Presa culturală, definea, de multe ori, persoana dascălului dintr-o perspectivă emoțională și idealizată: „învățătorul este un neostenit slujitor al culturii, o făclie ce se mistuie în mijlocul neamului său, un iubitor de limbă, lege și datine, ce în chilia sa scundă, cu ferestre mici și sparte pe alocuri și care revărsa peste copiii fragezi botezul înțelepciunii” .

Politizarea sistemului de învățământ din Austro – Ungaria, care a atras după sine modificarea legilor școlare, astfel încât acestea să ducă la fenomenul maghiarizării, va avea efecte directe și asupra relației dintre învățător și comunitățile locale, dar și în privința relației dintre Biserica, susținătoare și coordonatoare a instituției școlare și credincioși.

În timp, legătura dintre Biserică și Școală a avut și ea de suferit. Laicizarea sistemului de învățământ din Banat echivala și cu transformarea instituției confesionale școlare în școală de stat, și implicit ducea la schimbarea statutului acesteia. Școala începe să fie privită, mai puțin ca fiică a Bisericii, și mai mult ca o instituție independentă. Particularitatea instituției de învățământ românești din Banat, administrată direct de către Biserică crea o situație specială care năștea diferite interpretări în perioadă. De multe ori aplicarea unor metode pedagogice noi, sau dorința ca inspectorii școlari să aibă pregătire pedagogică și nu teologică – o gândire progresistă și corectă în fond – era privită ca o încercare de știrbire a autorității oficiilor parohiale. În opinia Bisericii, Școala confesională trebuia să fie „fiica supusă a acesteia”, învățătorul și elevii fiind obligați să cinstească și să recunoască Biserica și, implicit pe preot, ca autoritate superioară directă. În aceste condiții orice încercare de laicizare era privită ca o subminare a statutului Bisericii în general și a poziției preoților în societate în special.

Episcopiile ortodoxe de Arad și Caransebeș și cea Unită de Lugoj, au luat atitudine fermă în această problemă pentru a schimba stările de fapt existente în unele comunități. În anul 1910, la 16 iunie, episcopul Miron Cristea, printr-un ordin adresat preoților îi numește pe aceștia „indiferenți, nepăsători, ba unii chiar indolenți” în conducerea afacerilor școlare și îi făcea direct responsabili de bunul mers al afacerilor școlare, mai ales că această activitate le aducea „venituri mulțumitoare” . Lipsa de preocupare, față de actul școlar se evidențiază și în unele comune cu școli unitariene din localitățile bănățene: Folia, Icloda, Lighet și Jebel și în protopopiatul unit al Ciacovei.

Uneori nemulțumirile forurilor conducătoare școlare se îndreptau și asupra unor personalități de vază ale școlii bănățene. Iuliu Vuia, vestit cadru didactic, mai ales prin manualele școlare elaborate, dar și prin activitatea sa desfășurată în cadrul Adunării învățătorilor arădeni și timișoreni, precum și pentru opiniile sale, publicate în revistele școlare, în care critica proasta finanțare a școlilor, devine ținta și subiectul unor articole publicate în ziarul Dreptatea la începutul secolului XX. Deși i se recunoșteau meritele personale în domeniul pedagogic, i se aduceau reproșuri în ceea ce privește faptul că îndemna la „ingerința puterii laice în problemele școlare” .

Scopul și finalitățile educației erau privite și analizate de presă mai ales prin prisma rezultatelor practice ale procesului de învățământ. Conform opiniei ziarului menționat anterior învățătorul, se putea lăuda că este luminătorul poporului, dar totodată trebuia să arate și care erau rezultatele muncii sale… „Câți oameni luminați avea comuna câți săteni își cultivau pământul în mod mai rațional decât în anii precedenți și aplicau tehnicile de cultivare a plantelor învățate de la cadrul didactic, ce cor avea comuna, cu câți sunt mai mulți cei care știau să scrie și să citească de la venirea învățătorului în sat și în general câți oameni o duceau mai bine sau mai rău decât antecesorii lor….”. Dacă rezultatul era pozitiv atunci se punea întrebarea care era meritul învățătorului în progresele sătenilor. I se amintea lui Iuliu Vuia că foile pedagogice românești, în care se vehiculau ideile laicizării învățământului, erau susținute financiar tot de către Biserică și popor.

Învățătorii trebuiau să atingă scopul primordial al statutului lor: să fie la înălțimea misiunilor de luminători ai populației, păstrându-se ca un element de inteligență, dar în cadrul instituției bisericești, care în nici un caz, nu se cuvenea să disprețuiască poziția socială sau activitatea învățătorilor. Conform unor principii pedagogice enunțate chiar de Nicolae Iorga și care se potrivesc și tendinței urmate de învățământul românesc confesional din Banat de la începutul secolului XX, instrucția trebuia să fie potrivită cu nevoile poporului, să fie națională și „să păstreze coloarea locală” .

Conflictul reflectat de presă, pleca și de la faptul că, unii învățători, nefiind plătiți de autoritățile bisericești locale, ceruseră intervenția organelor politice administrative pentru încasarea salariilor. Cererile erau considerate însă abuzive și încălcau regulile de autonomie ale Bisericii, deoarece ca prim pas, învățătorii trebuiau să se adreseze forurilor ecleziastice, care inițiau o procedură judecătorească internă. De fapt comisia administrativă locală civilă avea doar dreptul legal de a aplica hotărârile luate de forurile bisericești. Învățătorii trebuiau să urmărească modul de alcătuire al preliminarului cultual, (bugetului local bisericesc pentru învățământ). În cazul în care ar fi fost nemulțumit, învățătorul se putea adresa direct Consistoriului aparținător, iar comitetele și epitropiile parohiale erau obligate să plătească salariile învățătorilor, anticipat, cel puțin cu o lună. Dacă sumele pentru darea de cult nu fuseseră colectate, parohia era obligată să se împrumute pentru sumele respective pentru a-i plăti învățătorului salariul. Banii rămași restanți, dacă nu se puteau aduna de la săteni în mod amiabil, abia atunci se putea apela la ajutorul organelor politice administrative. Dacă preotul din localitate nu iniția aceste demersuri administrative învățătorul se putea adresa protopopului. Tot cadrul didactic avea obligația să se îngrijească personal de alcătuirea fondului necesar salarizării sale și a finanțării școlii din localitate. În cazul în care dascălul nu se implica în mod direct în alcătuirea bugetului, dar înainta plângere Consistoriului Diecezan că nu i-au fost achitate sumele de bani ce i se cuveneau, cererile sale puteau să nu fie luate în considerare.

Deși aceste reglementări legislative erau clare, ele nu au fost aplicate în mod constant și consecvent la nivelul localităților. Lipsa banilor făcea ca, de foarte multe ori, procedurile administrative să fie ocolite sau ignorate. Învățătorul, la nivel declarativ era considerat sufletul școlii, iar de soarta acestuia trebuiau să se îngrijească toți cei care doreau să susțină învățământul, fie că erau persoane particulare, instituții, corporații sau confesiuni. Exista de asemenea și credința că numai cu ajutorul școlii se putea sădi în inimile credincioșilor adevărata religie. Dacă, la început, foarte mulți preoți îndeplineau și funcția de învățători, modernizarea concepțiilor despre educație a determinat și specializarea instituției școlare, religia devenind o materie de învățământ, iar cantoratul în Biserică o activitate extrașcolară a învățătorului și nu una primordială.

Pe aceeași linie, a calificării speciale și a creării unei comuniuni trainice între localnici și învățător, se înscria și măsura ca, imediat după absolvirea examenului de calificare, cadrele didactice să primească posturi pe viață, ”căci provizoratul, nesiguranța slujbei și a venitului constant avea ca efect direct și scăderea calității actului de învățare” .

Stabilitatea locului de muncă îi oferea timp și disponibilitate învățătorului să se pregătească în mod continuu și să studieze toată viața sa „ca albina din nectarul științei”. Deoarece prin activitățile sale extra-școlare învățătorul contribuia la formarea caracterului moral și la progresul material al populației, această educație nu se făcea doar în școală, ci cu toate ocaziile în care, în mod organizat sau nu, învățătorii interacționau cu populația. Persoana dascălului trebuia să fie un exemplu viu pentru săteni, iar casa și familia sa de asemenea. Strânsa legătură a învățătorului cu localnicii era un aspect de o deosebită însemnătate, deoarece aceștia trebuiau să înțeleagă necesitatea trimiterii în mod regulat a copiilor la școală și să le cumpere micilor învățăcei cărțile și rechizitele necesare, pentru ca munca învățătorului să nu se facă în zadar. Însă, doar persoana învățătorului, oricât de talentat și bine instruit ar fi fost acesta, fără ajutorul și bunăvoința populației, nu putea să aibă rezultate satisfăcătoare în munca sa. Se considera că sarcinile mari și grele care stăteau pe umerii învățătorilor confesionali români – culturalizarea și formarea conștiinței de neam – le impunea acestora o viață de jertfă și de sacrificiu. Poziția cadrelor didactice în societate era considerată de interes „național”, ca principal „factor” al vieții naționale a românilor din Austro – Ungaria și, de aceea, dascălul trebuia să fie împăcat cu soarta sa, să fie mulțumit de modul în care și-a îndeplinit datoria față de populație și față de sine. Însă, la fel de importantă era considerată a fi și îndeplinirea „datorințelor” pe care populația le avea față de învățător. Trebuia să înceteze obiceiul ca profesorii să fie priviți „peste umăr”, ca o sarcină greu de suportat aruncată pe spatele populației. În condițiile în care cadrelor didactice li se cereau abilități și cunoștințe din ce în ce mai multe, starea de spirit a acestuia era forte importantă pentru îndeplinirea în bune condiții a misiunii educative. Stând mereu „la mila și grația poporenilor” autoritatea dascălilor era mult știrbită.

Finalitatea muncii cadrelor didactice trebuia să fie crearea unei clase de intelectuali. Principala datorie a învățătorului român era promovarea culturii și a limbii române în rândul viitoarelor generații.

Învățătorului confesional i se cerea să aibă foarte multe calități umane și pedagogice, dar fiind și el om, acesta nu putea avea absolut toate „virtuțile”, dar se putea strădui, în limitele propriei personalități și a caracterului propriu, să își facă conștiincios meseria și să facă bine celor din jur.

Era de preferat însă ca învățătorul să aibă chemare pentru carieră. Chemarea și dragostea pentru copii și popor erau considerate cele dintâi calități necesare cadrului didactic care dorea să facă din munca sa o profesiune de credință. Astfel de dascăli erau cei care, simțind înclinarea nativă pentru această meserie, puteau dobândi și aptitudinile necesare pentru ca școala să se ridice la înălțimea calitativă dorită a învățământului.

Spre 1918 presa considera că adevărata luptă pentru păstrarea caracterului românesc al culturii populare, în condițiile în care maghiarizarea se impunea în sistemul școlar din ce în ce mai mult, se putea face nu doar prin școli, pe care legile școlare din 1907 și 1913 le îngrădeau, ci mai ales prin intermediul cărților, ziarelor, revistelor, a conferințelor și a altor instituții de cultură. Învățătorii erau nevoiți, din ce în ce mai mult, să se conformeze ordinelor guvernamentale, care de multe ori, intrau în contradicție cu scopurile culturale și școlare ale Bisericii și comunităților. În aceste condiții se insinua, din ce în ce mai mult, în presă, ideea că ar fi fost necesară lăsarea Școlii în administrația totală a statului, iar banii „salvați” astfel să fie investiți în Biserică, presă și biblioteci. Cu toate acestea, se credea că principalul obiectiv trebuia să rămână păstrarea și conservarea limbii române căci, : „dacă cineva vrea să ne desființeze ca popor … atunci vrea să ne ia limba”. Școala românească fusese, până atunci, principala cetate în care se păstrase și perpetuase limba românească.

Salvarea școlilor prin finanțarea lor adecvată, pentru a putea fi lăsate moștenire culturală viitoarelor generații devenise un obiectiv greu de atins. Deși în plan ideologic, al militării prin presă și prin Biserică, susținerea Școlii atinsese apogeul, în mod faptic, rezultatele nu au fost în conformitate cu așteptările. La această situație a contribuit foarte mult și faptul că inspectorii școlari regești inițiau foarte multe procese disciplinare învățătorilor care nu posedau în mod corespunzător limba maghiară. Astfel, în unele localități în care statutul material al sătenilor a permis finanțarea corespunzătoare a școlii, aceasta nu funcționa sau erau închise în unele perioade datorită lipsei învățătorilor cu o calificare „corespunzătoare” pentru predarea limbii maghiare. Un aspect deosebit de interesant și care atrage atenția a fost acela că nici un învățător confesional nu fusese supus vreunui proces disciplinar pentru că ar fi predat în mod necorespunzător limba română. De altfel, se spunea, în mod constant învățătorilor, să acorde o atenție sporită predării limbii maghiare pentru ca să nu fie calificați ca „insuficienți”, doar datorită acestui aspect al muncii lor.

Problema cunoașterii limbii maghiare, care devenise principalul criteriu pedagogic de evaluare a activității cadrului didactic, lovea în principiul „național” de funcționare a școlilor confesionale. Majoritatea erau finanțate de comunitățile locale tocmai pentru faptul că în ele copii puteau învăța în limba maternă. Politicienii activiști așteptau de la școală „deșteptarea poporului prin școală și aducerea lui prin școală la starea morală – culturală de a-și ști și aprecia, reclama și apăra drepturile sale firești … pe acest pământ hrănit cu sângele strămoșilor noștri”.

Pentru a atinge acest scop, îngrădit în timpul orelor de curs, începe să se pună tot mai mare accent pe activitățile legate de școală, dar care se înscriau în aria activităților extrașcolare: organizarea serbărilor și a excursiilor.

Serbările erau considerate foarte importante pentru sudarea legăturilor dintre școală și comunitățile locale. Se punea problema faptului că părinții copiilor erau de foarte multe ori analfabeți și deci, incapabili de a evalua performanțele școlar științifice ale propriilor copii. Cu totul alta era însă reacția acestora în cazul în care învățătorul organiza serbări la care invita pe toți sătenii. Acest tip de activitate ajungea „la inima țăranului român”. Se recomanda învățătorilor ca, înainte de începerea serbării, să țină o cuvântare prin care să le se spună, prin cuvinte simple, părinților: cum s-a sfârșit anul școlar, cu ce rezultate și cine putea fi mândru de succesele copiilor. Astfel părinții „vor putea gusta în mod real efectele umblării la școală și sigur nu va mai fi indiferent față de aceasta. Aceste activități se puteau desfășura exclusiv în limba română. De asemenea acesta era un bun prilej pentru ca învățătorul să împartă elevilor premii constând în cărți elevilor cu rezultate deosebite”. (Vezi Anexa nr. 34: lista cărților recomandate ca premii pentru elevi).

Excursiile cu caracter practic – pedagogic se organizau în mod periodic și făceau parte din programa școlară obligatorie a viitorilor învățători, elevi ai Institutului Pedagogic din Arad sau Caransebeș, iar traseele erau făcute publice în presă și erau însoțite de comentarea principalelor obiective istorice, geografice, biologice urmărite. Erau considerate, de asemenea, activități în care elevii puteau afla, fără îngrădiri, lucruri interesante de istorie locală românească, de geografie și de biologie, toate în limba română.

Sumele pentru organizarea excursiilor erau asigurate, încă de la începutul anului școlar, fiind administrate într-un fond special de „excursiuni al elevilor de la Institut” .

Banii se strângeau și din taxa de 2 coroane plătită de elevi la înscriere în anul școlar, din veniturile ședințelor literare și muzicale, din susținerea concertelor publice, din desfășurarea petrecerilor cu dans organizate special în acest scop, putându-se primi, de asemenea, și bani din donații. Traseele erau hotărâte de corpul profesoral și erau organizate și conduse efectiv, de cele mai multe ori, de majoritatea cadrelor didactice. Dacă existau elevi cu situație financiară foarte modestă, corpul didactic putea aproba, într-o ședință specială, participarea gratuită a acestora. Profesorii organizatori nu beneficiau de privilegii, ci aveau aceleași drepturi și obligații ca elevii excursioniști. Fondul era administrat de un profesor desemnat în acest sens timp de un an de către Conferința profesorală de la începutul anului școlar.

Presa a salutat existența acestui fond, ca și înființarea tovărășiilor școlare, care erau asociații ale elevilor și aveau, ca scop principal, lărgirea orizontului intelectual prin organizarea de excursii.

O altă acțiune de tip extrașcolar, desfășurată de învățători, era păstrarea în bună stare, într-o arhivă, a documentelor școlare. Tot o activitate benevolă a dascălilor era și elaborarea unei monografii a localității unde activau la catedră și care se păstra, de asemenea, în arhiva școlii. În aceasta învățătorul trecea toate evenimentele importante petrecute în localitate, la care participaseră cetățenii comunei, inventarierea cărților școlare din biblioteci, descria baza materială al școlii, menționa tradițiile populare specifice, ordina cronologic preoțiiși a învățătorii, făcea un scurt istoric a localității și a instituțiilor sale – Școala și Biserica. În aceste „cărți de aur” erau trecute toate datele istorice importante. (Vezi Anexa nr. 35: Prima pagină din Cartea de aur a școlii greco – catolice române din Folea, Episcopia greco – catolică de Lugoj) .

Cadrele didactice se implicau activ și în colectarea datelor statistice oficiale demografice ale populației. Legea VIII/1910 reglementa această acțiune pentru anul 1911. Conform acesteia, învățătorii de la orice școală poporală puteau fi numiți de către protopretor sau de către primar să ia parte la acțiune de culegere a datelor. Astfel dascălii, îndeplineau funcția de inspectori pentru numărare, fiind remunerați în acest sens. Conform articolului 14 din „Instrucțiunea Generală” puteau fi numiți chiar controlori, dacă exista o lipsă de personal administrativ care să îndeplinească și această funcție. În această situație, cadrele didactice erau obligate să se instruiască și să-și însușească cunoștințele necesare privind modalitățile de culegere a datelor, să culeagă date reale și corecte până la data de 8 ianuarie 1911, pentru ca din data de 9 ianuarie să-și reia activitatea didactică. Pentru această muncă de recenzare a populației învățătorii primeau o remunerație stabilită de lege. În tot acest timp învățătorul era înlocuit la catedră de cel de-al doilea învățător, dacă satul mai avea unul, sau de către preotul din localitate. În cazul în care nici acest lucru nu era posibil, elevilor li se acorda o vacanță de cel mult 6 zile, atât cât era maximul de zile necesar recensământului.

Școala a constituit principala sursă care alimentează constituirea elitei românești din Banat în această perioadă, un important factor de educație națională și tot ea a oferit un contingent masiv mișcării românești de emancipare națională.

Opinia vremii considera menirea instruirii tinerei generații ca fiind „un act sfânt”, căci pentru elevi învățătura și dobândirea virtuților creștinești erau singurele garanții ale fericirii vremelnice ale vieții omenești. Pe autoritatea morală a învățătorilor în fața societății se întemeia succesul activității educative. Și tot pentru succesul activității acestora era necesară colaborarea cu preoții, căci „adevărata instrucțiune se face pe temeiul principiilor de credință și morală” . Menținerea unui statut deosebit al învățătorilor confesionali în societate era considerat ca fiind esențial în îndeplinirea menirii dascălilor de a insufla principiile morale și patriotice tinerei generații. Pentru a susține acest demers presa făcea publică desfășurarea Reuniunilor și a Conferințelor învățătorești, care erau adevărate „sărbători culturale”. Comentând o astfel de Adunare a învățătorilor, ziarul Revista Preoților din Timișoara definește categoria profesională a cadrelor didactice ca fiind „o tagmă de muncitori care ducea greul culturii naționale românești, având ei înșiși o situație materială precară, munca fiindu-le răsplătită de cele mai multe ori cu ingratitudine” Exista, se pare, chiar o zicală în vreme care spunea că „pe cel care l-au urât, zeii l-au făcut învățător” .

Punerea în aplicare a prevederilor legii din 1907 a pus sub semnul întrebării, din punct de vedre pedagogic, dar și psihologic, menirea și statutul dascălilor români deoarece, elevii și învățătorii lor aveau acum de atins un nou scop, acela de a-și exprima trăirile sufletești în limba maghiară, în schimbul unei măriri a retribuției muncii. Acest nou ideal pedagogic, cu substrat politic, pe care îl aducea legea Appony, este combătut de către presa pedagogică ca fiind ireal și nepatriotic. Într-un număr al revistei „Educatorul”, (organul de presă al Reuniunii Învățătorilor din Dieceza Caransebeșului), învățătorii erau chiar îndemnați să nu respecte aceste noi prevederi legale, căci „dacă învățătorul nu va avea mângâierea că și-a îndeplinit datoria întocmai după cerințele vremii, conștiința lui îi va spune … că a pus o pietricică la ridicarea palatului cultural al neamului”. Răsplata mai mare decât cea financiară prevăzută de lege, era considerată a fi recunoștința populației românești.

O dovadă a laicizării învățământului românesc la începutul secolului XX este și tendința manifestată din ce în ce mai mult în preajma războiului de a „despărți cantoratul de docentură”. Cantoratul începe să fie considerată ca o ocupație „dezastruoasă” pentru școală, deoarece învățătorul – cantor nu poate lucra cu același succes ca învățătorul care „trăiește” doar pentru școală. Argumentele erau acelea care se refereau la faptul că învățătorii, duminica în loc să se odihnească, avea 2 ore de cursuri de la 8 la 10 la școala de repetiție, apoi trebuiau să cânte 2 ore în biserică la slujbă. În timpul posturilor religioase, (în postul Paștelui timp de 40 de ore de prelegere erau înlocuite de obligația de cantoratură), sau în cazul procesiunilor mortuare, învățătorul era obligat să cânte pe tot parcursul ceremoniei. Datina, profund încetățenită, conform căreia dascălul trebuia să cânte „frumos” naște în sânul comunităților situații contradictorii: un dascăl foarte bun pedagog nu era apreciat la justa valoare dacă nu avea și „voce”, în timp ce unui cadru didactic înzestrat cu „darul cântării” i se iertau eventualele lipsuri de ordin metodico – științific.

Situația este considerată pentru secolul XX intolerabilă. Dacă în secolul al XIX-lea programa școlară era mai puțin aglomerată și permitea exercitarea și a acestei îndatoriri, în jurul anului 1910 se considera că permanenta perfecționare trebuia să fie preocuparea principală a învățătorului, iar cantoratul să fie pe planul doi în preocupările dascălilor. De multe ori, această activitate era chiar o povară, însă adevărata problemă, care nu reiese din documentele oficiale, dar este recunoscută ca atare de către învățători în cadrul Reuniunilor, era aceea că, îndeplinirea obligațiilor de cantor se făcea, de fapt, cu pierderea, fără recuperare, a orelor de curs. O astfel de statistică, care demonstrează aceste stări de fapt, este alcătuită de Reuniunea învățătorilor greco – catolici și publicată în Foaia Scolastică din aprilie 1911. În paralel, „Educatorul” face un calcul al zilelor „pierdute” de cursuri astfel: din cele 8 luni de studiu, (242 de zile), se scad sărbătorile, (6, 25, 26 și 27 decembrie, 1, 6, 7, 17, 30 ianuarie, 2 februarie, 25 martie, 23 aprilie, 29 iunie, 20 iulie, 6 și 15 august, 8 și 14 septembrie, 26 octombrie, 8 și 21 noiembrie – sărbători cu date fixe și sărbătorile cu date care se schimbau în funcție de calendarul civil: (Vinerea Patimilor, Lunea Paștelui, Înălțarea Domnului, Lunea Rusaliilor) și feeriile, (vacanțele) și duminicile. Rămâneau astfel 182 de zile, adică 26 de săptămâni. Din acestea, se scădeau 37 de zile care includ: aproximativ 20 de înmormântări, 15 prinosuri, 10 feștanii, 5 masle, 60 de liturghii, 12 vecernii. La sărbătorile religioase se adăugau zilele în care se sărbătorea Ruga – sau Hramul bisericii din localitate și, pentru elevii bănățeni, ziua prăznuirii sfântului casei.

Legea 38/1868 în articolul 11, capitolul III punctul 5 și articolul 16 din legea 27/1907 stipula că, funcțiile sacre nu se îndeplineau în timpul instrucției. Reuniunea recunoștea însă, că acest lucru nu se respecta.

Trebuie să specificăm că era o practică uzitată, la începutul secolului XX, ca învățătorii să îndeplinească și astfel de îndatoriri. Spre exemplu, învățătorii confesionali greco-catolici asigurau și serviciul de clopotar al satului și ajutau preotul la îmbrăcarea hainelor sale bisericești. Presa politică sugera că aceste stări de fapt se datorau tocmai statutului cadrelor didactice, în esență un corp profesoral laic care era supus, din punct de vedere administrativ și financiar, unor autorități bisericești. Tocmai de aceea, înființarea revizorului școlar ca organ de control urma să echilibreze relația instituțională acționând ca un „mijlocitor” între învățător și organele superioare autonome bisericești.

Un alt aspect important al muncii învățătorilor era colaborarea cu familiile copiilor pentru ca să existe o continuitate între activitățile desfășurate în școală și viața copiilor în sânul familiei. Datorită analfabetismului crescut în rândul adulților, dar și a faptului că micii școlari erau adesea folosiți în muncile casnice acest lucru era mai puțin realizabil. Totuși, în această perioadă, prin presă se scriu articole cu îndemnuri din ce în ce mai frecvente la adresa părinților. Astfel, aceștia erau sfătuiți să nu mai trimită copii la lucru și să le lase timp de studiu. De asemenea, erau consiliați ca, zilnic, să își întrebe copii dacă au dat răspunsuri învățătorului la școală, în timpul orelor, și dacă acesta a fost mulțumit de modul în care au știut să răspundă. Deopotrivă să îi întrebe, pe copiii proprii, ce au învățat nou și să îi îndemne să-și facă temele. Astfel micii școlari se vor simți controlați în permanență și vor fi din ce în ce mai atenți la școală pentru a ști ce să le răspundă părinților. Elevii trebuiau să fie priviți, în opinia presei, ca viitorul familiei, iar trimiterea lor la școală să fie transformată într-un motiv de bucurie și de viitoare înflorire economică a acesteia. Dacă adulții nu știau să controleze conținutul temelor ei erau totuși sfătuiți să verifice dacă micii învățăcei aveau măcar ordine între rechizitele de școală și dacă le mențineau într-o stare de curățenie. Acest tip de conlucrare familie-școală, nu ar fi răpit mult timp sătenilor, dar era considerat a fi de o mare importanță De asemenea se recomanda părinților să nu-și lase copii la joacă până nu le controlau acestora temele.

Se considera că era de datoria părinților să pregătească psihologic copiii pentru prima zi de școală, pentru ca aceștia să nu fie speriați nici de ideea de școală și nici de persoana învățătorului. Tutorii legali erau sfătuiți să nu îi mai amenințe pe copii când făceau ceva necuvenit „că îl spune dascălului” sau că „îi duce la școală” ca și cum acolo ar fi un fel de închisoare. Se credea, de altfel, că și micii școlari aveau o influență asupra părinților lor lipsiți de cultură. Copilul – micul învățat al casei – putea face mamei socotelile casei, le putea istorisi ceea ce învățase în timpul zilei la școală, îi putea învăța pe părinți cuvintele noi citite de el în manuale.

De fapt acest tip de activitate se încadrează în ceea ce astăzi numim „educația adulților”.

La rândul lor învățătorii erau îmbărbătați, de presă, pentru a lupta cu lipsurile materiale și pentru a nu-și pierde speranța într-un viitor mai fericit, al lor ca persoane și al românilor ca naționalitate, căci adevărații conducători ai poporului erau învățătorii și preoții. Exista însă, și o parte a presei care credea că dezvoltarea și promovarea culturii românești se putea face și cu mijloace financiare reduse, pornind de la starea de spirit entuziastă. De aceea învățătorii și preoții erau sfătuiți să le vorbească sătenilor din inimă pentru ca aceștia să priceapă că fără învățătură, fără cultură și fără morală, fără oameni învățați și fără Dumnezeu omul nu putea progresa.

Lipsa școlilor aducea, pe lângă proliferarea inculturii și la răspândirea lipsei de moralitate, dar și de spirit civic. Extremele se întâlneau în persoana tinerilor care făceau jafuri, sau astfel de fapte, care erau condamnate de legile moralei și ale statului. De fiecare dată când un proces era relatat de presă, aceasta nu scăpa prilejul de a face observații cu privire la faptul că, în marea lor majoritate, condamnații nu aveau studii și deci, fuseseră privați de beneficiile învățământului.

Școala și familia trebuiau să fie „două surori nedespărțite care se sprijinesc una pe alta, școala e o familie mai mărișoară, iar familia este o școală mai mică… cea dintâi și adevărata școală o face omul în familie, orice însușiri bune sau rele pe care le are copilul fiind însușite de la părinți… pe de altă parte educatorul știe că nu pentru școală ci pentru viață învață copilul” – acesta era crezul vremii în ceea ce privea aspectul practic – aplicat al studiilor școlare.

Presa pedagogică, prin articole bine gândite, liniștea părinții care puteau deveni îngrijorați după primele zile de școală. Copiii, aflați într-o situație nouă, își schimbau comportamentul, trebuind să se supună persoanei învățătorului și disciplinei școlare. Partea bună acestei stări de fapt era găsită în evidența că, în acest mod, copiii învățau ce sunt regulile, care este buna cuviință, cum să asculți pe alții și cum să se comporte civilizat în societate. În școală începea formarea caracterului copiilor, iar cei ce erau înzestrați cu voință și spirit de competiție se formau, ca și caractere puternice, iar energia specific tinerească era canalizată spre muncă și știință.

Învățătorul putea fi un bun prieten și sfătuitor pentru copii, dar și pentru săteni, sfătuindu-i în probleme economice și de igienă. Acesta era, de fapt, aspectul care definea adevăratul rol social – economic al cadrelor didactice. Corpul profesoral era cel care sfătuia părinții în alegerea unui viitor pentru copiii lor, acolo unde acest lucru era posibil, în funcție și de mijloacele financiare ale familiei, dar și de capacitatea intelectuală a elevilor, succesul și norocul viitor al acestora atârnând de cariera pe care și-o alegeau ulterior. Părinții recurgeau, adeseori, la sfatul învățătorului, luând de foarte multe ori decizii în ceea ce privea viitorul studiilor copiilor în funcțiile de îndemnurile și părerile acestuia. El era intelectualul satului. În conecință, opinia sa conta întotdeauna, dar mai ales atuci când se luau decizii importante.

Portrete de învățători

Trecutul Învățământului Confesional Bănățean Românesc a fost marcat de activitatea unor nume ilustre care au activat, atât în domeniul bisericesc cât și în domeniul școlar, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. Există nume de rezonanță istorică foarte cunoscute, așa cum este figura mitropolitului Andrei Baron de Șaguna, a episcopului Nicolae Popea sau a episcopului Alexandru Dobra, care au înființat, de fapt, structura școlară confesională din Banat și Transilvania.

Au fost ajutați în această muncă de pedagogi foarte cunoscuți în epocă: Ioan Popescu, Zaharia Boiu, Nicolae Cristea, Daniil Barcianu, Ioan Crișan, Visarion Roman, George Belissimus, Moise Bota, Ioan Tuducescu, Emeric Andreescu, Teodor Bucurescu, Ioan Georgescu.

Acestora li s-a alăturat alte nume care au condus destinele școlii confesionale la nivelul localităților, marea lor majoritate necunoscuți, dar rămași în memoria colectivă prin rezultatele muncii lor de culturalizare a populației. Dintre aceștia ies în evidență numele profesorilor de la preparandiile din Caransebeș și Arad, dar și a învățătorilor și profesorilor care au activat în cadrul Reuniunilor învățătorești: Ignatie Vuia, Lazăr Ștefanoviciu, Nicolae Tincu Velea, George Dragomir, Teodor Iancovici, Constantin Diaconovici Loga, George Andeevici, Petru Lupulov, Ștefan Velovan, Patriciu Dragalina,Vasile Nicolescu, Zeno Munteanu, Ioan Vidu, Gheorghe Peștean, Mihail Velceanu, Iuliu Olariu, Petru Barbu,Vasile Loichița, Mircea Chelda, Petru Rezuș, Ioan Nemoian, Petre Pipoș, Nicolae Mihulin, Sever Secula, Iustin Suciu, Trifon Lugojan, Ludovic Ciobanu, Ion Clopoțel, Teodor Bucurescu, Valeriu Braniște, Ion Petroviciu, Iosif Stanca, Lazăr Rusovan, George Joandrea, Nicolae Popoviciu, Leo Mureșian, Ioan Paul, Iosif Bălan, Vasile Goldiș, Antonie Sequens, Constantin Popasu, Enea Hodoș, Ioan Marcu, George Jianu, Petru Șpan, Iuliu Vuia, Moise Frățilă, Alexandru Onae, Avram Sârbu, Ioan Pavel, Ioan Roșu, George Țunea, Grigorie Paliciu, Nicolae Velcu, Constantin Liuba, Aurel Novac, Dimitrie Petroviciu, George Dobrin, etc. Cei menționați, împreună cu protopopii și episcopii, în calitatea lor de inspectori școlari, au coordonat viața pedagogică și școlară a Banatului istoric.

Pentru unele personalități au existat preocupări istorice, pedagogice sau ale Bisericii pentru alcătuirea unor biografii, (mai ales în privința arhiereilor, dar și a profesorilor din preparandii). Despre restul corpului didactic, informații prețioase se regăsec, astăzi, în arhivele bisericești și în anuarele școlare.

În anul școlar 1903-1904 componența corpului profesoral al Institutului Pedagogic din Caransebeș era formată din:

Director Patriciu Dragalina, (preda Geografie, Aritmetică, Metodica geografiei și matematicii, Exerciții practice,17 ore pe săptămână);

Profesor Enea Hodoș, (preda Limba română, Limba maghiară, Metodica limbii, Exerciții practice 21 de ore pe săptămână) ;

Profesor Iosif Bălan, (preda Istorie naturală, Economie rurală, Fizică, Geometria, Limba germană, Metodici, 18 ore pe săptămână) ;

Profesor Petru Ionescu, (preda Pedagogie, Limbă română, Istorie Universală și a patriei, Constituția patriei, Contabilitate bisericească, Limba germană, 23 ore pe săptămână);

Profesor Petru Barbu, (preda Religie, Metodica religiei, Exerciții practice, 8 ore pe săptămână);

Profesor Constantin Popasu, (medicul Institutului, preda Igiena, 3 ore pe săptămână);

Profesor George Petrescu, (preda Tipicul și Cântarea bisericească, 9 ore pe săptămână);

Profesor Antonie Sequens, (preda Muzica vocală și instrumentală, 10 ore pe săptămână);

Profesor Traian Ionașiu, (preda Gimnastica, Desen, Caligrafia, 8 ore pe săptămână);

Profesor Petru Bizerea, (Învățătorul Școlii de Aplicație și Pedagogul Internatului Institutului);

Profesor Elena Zunia, (Învățătoare la Școala de Aplicație – preda lucrul de mână);

Cele mai succinte și interesante biografii ale principalilor profesori de la Institut au fost alcătuite de profesorul Iosif Bălan și de către protopopul Andrei Ghidiu. Acestea au fost publicate în Foaia Diecesană, în mai multe numere în între anii 1904-1908, fiind reluate apoi în Monografia orașului Caransebeș de către aceeași autori, editată în anul 1908. Redăm în continuare câteva date preluate din aceste „prime” biografii.

Profesorul Ștefan Velovan s-a născut în comuna Rusca Montană în septembrie 1813. Tatăl său a fost preotul satului, Nicolae, iar pe mama sa o chema Drăgina. Școala primară a urmat-o în localitatea natală, iar clasele primare superioare și cele gimnaziale le-a făcut în Timișoara, unde a absolvit cu examen de maturitate. Primind un stipendiu din Fundația Emanuil Gozsdu, s-a înscris ca elev ordinar la Universitatea din Viena, unde a absolvit studiile de filosofie. In anul 1876 episcopul Ioan Popasu, cunoscând talentul pedagogic și capacitatea tânărului student [anonimizat], l-a trimis în Germania, la Gotha, pentru a-și completa studiile teoretice și practice de pedagogie. La seminarul pedagogic, permițându-i-se să țină prelegeri practice, ”a primit multe laude” .

In anul 1877, reîntorcându-se de la studii, i s-a alocat catedra de profesor la Institutul Pedagogic Diecezan din Caransebeș la care, mai târziu, a fost numit și director. Ca profesor a predat admirabil, și de acea a fost iubit și prețuit de elevi. Activitatea profesorului Velovan s-a extins din școală și pe terenul literar. A publicat mai multe lucrări de valoare netăgăduită în literatura pedagogică. A scris mai multe „instrucțiuni practice” pentru învățământ precum: Istoria naturală și școala primară, Metodica specială a Geometriei, Metodica științelor fizico-chimice și a istoriei , Cercul apercepțiunei, și un Studiu asupra didacticii generale. A făcut recenzia abecedarelor românești publicate în "Foaia Diecezana", dar a publicat și articole în "Convorbiri literare" asupra "Psihologiei empirice" de I. Popescu. Aceste texte au atras atenția și pedagogilor din Regatul României. Studiul scris de Ștefan Velovan în "Rumănische Revue", în care combate unele principii susținute de prof. I. Popescu, un studiu critic asupra „Moralei inductive" scris de profesorul Universității din Iași Leonardescu, interesanta lucrare, Raportul între știință și artă, publicat în "Convorbiri literare", apoi opera sa Întemeierea psichologică a actelor elementare ale gândirii în marginile legilor herbartiene de asociere și reproducere publicată în 1890, chiar și în revista Zeitschrift fur exakte Philosophie îl recomandă pe Ștefan Velovan ca pe un mare pedagog al vremii sale. După ce a organizat Institutul Pedagogic din Caransebeș, a fost chemat în România, spre regretul tuturor bănățenilor, și a predat ca profesor la Institutul de Pedagogie din Craiova. (Vezi Anexa nr. 36 portretul lui Ștefan Velovan) .

Profesorul Patriciu Dragalina s-a născut în anul 1849 în localitatea Borlova, (părinții Ianăș, preot în Borlova, și mama, Vida născută Belciu), într-o familie numeroasă. După terminarea școlii confesionale în comuna natală și a celei „capitale” din Caransebeș, a intrat în școala militară a regimentului Confiniar Român Bănățean nr. XIII, unde a studiat cu „diligință” doi ani și trei luni. Din respect pentru dorința tatălui său a părăsit această școală în iarna anului 1865, pentru a ocupa scaunul preoțesc în comuna Borlova. Își continuă studiile cu cele 3 clase pe care le-a făcut la gimnaziul din Lugoj, fiind apoi primit în alumneul, (internatul) din Timișoara, în clasa a IV-a. Tot în Timișoara a terminat și gimnaziul superior.

Cu ajutorul unui mic stipendiu grăniceresc, s-a înscris la Facultatea de filosofie din Viena, iar în 1875 a fost trimis, de către episcopul Ioan Popasu, la Gotha pentru a se pregăti ca profesor pentru Institutul Pedagogic Diecezan, care în același an a fost inaugurat în Caransebeș. In anul 1878 a ocupat catedra de profesor la acest institut și a muncit, cu zel, până în 1908, ocupând, după plecarea lui Ștefan Velovan în România, postul de profesor director. A scris un manual de Geografie pentru pedagogi, Instrucțiuni, (metodici), de Geografie și Istorie pentru Conferințele învățătorilor din Dieceza Caransebeș, dar și o Istorie a Banatului Severin în trei volume. S-a stins din viață în anul 1918. (Vezi Anexa nr. 36: Portretul lui Patriciu Dragalina).

Profesorul Ioan Nemoianu, (1847-1907), s-a născut în 6 ianuarie 1847 în comuna Agadiciu, unde tatăl său, Avram, a fost preot paroh. Școala românească elementară a urmat-o în Oravița, având ca învățător pe Iosif Novac, între anii 1854-1855. Se înscrie apoi la școala germană, tot din Oravița, între anii 1856-1857. Urmează gimnaziul inferior în Lugoj și Timișoara, iar pe cel superior în Beiuș și în Debrețin, unde a susținut examenul de maturitate în 1866. Tot aici, în anii 1867— 1869, a făcut și cursuri juridice. În 1869 s-a înrolat în Praga, ca voluntar, obținând rangul de sublocotenent imperial și regesc, iar în 1871, tot în Debrețin, a susținut examenul după care a fost numit notar onorar la tribunalul Comitatului Caraș – Severin. La insistența episcopului Ioan Popasu, în 1872, părăsește cariera juridică și pentru completarea studiilor merge la Lipsca, apoi la Geneva, de unde întorcându-se, este numit profesor de teologie în 1874 și funcționează în această calitate doi ani, adică până în 1876 când trece ca prim profesor la Institutul Pedagogic. Între anii 1876 – 1881 a predat limba maghiară la cursul de două luni de perfecționare care s-a ținut la Arad cu învățătorii din Comitatele Caraș-Severin, Torontal, Timiș, Arad, Bihor și Hunedoara. În 1881 părăsește cariera de profesor și va practica avocatura. În decembrie 1886 a fost ales primar al orașului Caransebeș și a avut această funcție până în septembrie 1891. Ca profesor a scris Gramatica maghiară-română în 1879 și un Manual de limba maghiară pentru școlile poporale în 1880.

Nicolae Popoviciu s-a născut în 3 decembrie 1857 în Caransebeș. Prima instrucțiune a primit-o, în clasele primare, la școala românească și, apoi la cea germană din oraș. În anul 1870 se mută la Lugoj, unde a făcut primele trei clase gimnaziale. Clasa a IV-a și a V-a le-a urmat la gimnaziul din Timișoara, iar clasa a VI-a a terminat-o la Seghedin.

La îndemnul episcopului Caransebeșului, Ioan Popasu, Nicolae Popoviciu a urmat cursul teologic din Caransebeș în anul școlar 1876/77. Este trimis să studieze la Conservatorul din Leipzig, în anul 1880, ca stipendist al Diecezei Caransebeșului. Acolo a învățat timp de doi ani, iar în al treilea studiază la școala de operă din Viena.

Terminându-și studiile, a fost numit, în septembrie 1882, profesor de muzică vocală și instrumentală la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeș unde predă până în 1886. In acest an, părăsește cariera didactică și a fost angajat de directorul teatrului din Viena.

Ca profesor în școală și ca dirijor de cor era neobosit și considerat un model pentru elevi.

Iosif Bălan s-a născut în localitatea Gorniua-Liubcova în anul 1861. Școala elementară confesională română a făcut-o în Sânmihai, apoi urmează școala germană în Alibunar și Biserica Albă. Gimnaziul a fost absolvit în Timișoara și apoi în Biserica Albă, unde în 1881 a susținut examenul de maturitate. După terminarea acestor studii s-a înscris la Universitatea din Budapesta, la secția de filologie clasică. Din lipsă de mijloace financiare a fost nevoit să părăsească școala. În 1883 a fost trimis, de către episcopul Ioan Popasu, la Academia de agricultură ca bursier al diecezei. În septembrie 1885 a fost numit profesor extraordinar de economie rurală la Institutul Teologic și Pedagogic Diecezan din Caransebeș. În același an a luat parte și la întemeierea Tipografiei și librăriei diecezane și a „foii oficiale – Foaia Diecezană ". În anul 1890 a fost ales profesor ordinar la acest institut și a propus și elevilor teologi economia rurală. A mai predat științele naturale, fizica, chimia și limba germană până în martie 1908, când a fost pensionat.

Vasile Goldiș s-a născut în 13/25 noiembrie 1862 în comuna Seleuș Cigărel. A fost fiu de preot. Școala primară a făcut-o în Boroșineu și în Cernei, comune în care a păstorit tatăl său ca preot, apoi în Arad. Terminând clasele primare s-a înscris la Liceul de stat din Arad. Aici a susținut, în anul 1881, examenul de maturitate absolvind „cu distincție”. Studiile filosofice le-a făcut la Universitățile din Pesta și Viena, între ani 1881/2-1884/5. În Pesta a susținut, „cu succes strălucit,” examenul de profesor (examenul de capacitate). Pe baza acestuia a fost primit, cu bursă de stat, în Institutul pentru formarea specială a profesorilor din Pesta și la gimnaziu. A fost repartizat la catedra de istorie. De la acest institut a venit, în 1886, la Caransebeș, ca profesor de pedagogie în Institutul Diecezan.

După o ședere de trei ani în Caransebeș, eforia școlilor centrale greco ortodoxe române din Brașov l-a chemat la gimnaziul de acolo, unde a ocupat catedra de profesor de istorie și limba latină în anul 1901, când s-a pensionat.

În anul 1895 a fost ales secretar al Societății pentru crearea unui fond de teatru român, iar în anul 1900, referent în secțiunea istorică a Asociației pentru literatura română și cultura poporului român.

Dr. Petru Ionescu s-a născut în data de 1867 în comuna Iaz, de lângă Caransebeș. Tatăl sau, Nicolae Ionescu era preot. A urmat școala primară în satul natal și apoi în Caransebeș. A făcut apoi patru clase civile în Caransebeș și patru clase la gimnaziul calvin din Debrețin, unde în anul 1887 a susținut examenul de maturitate. După absolvirea claselor gimnaziale ca stipendist al diecezei și cu ajutor financiar primit de la episcopul Ioan Popasu, a studiat, din septembrie 1887 până în martie 1888, la Institutul Pedagogic din Eisenach și apoi la Jena. Din martie 1888 până în august 1899 îl găsim la Universitatea din această localitate, urmând cursurile de filosofie și pedagogie. Din septembrie 1889 până în august 1893 a studiat teologia la Universitatea din Cernăuți, unde în 26 ianuarie 1896, a fost promovat examenul de doctor în teologie. În 11 octombrie 1893 a fost numit profesor extraordinar la Institutul Pedagogic din Caransebeș în locul profesorului Ștefan Velovan. În luna octombrie 1900 a fost investit ca diacon, de episcopul Nicolae Popea. A predat, ca profesor la Institutul Pedagogic până în 1906, când este numit director general în Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice din Budapesta.

Enea Hodoș s-a născut la Roșia Montană. Clasele primare și cele inferioare, gimnaziale, le-a studiat în orășelul Brad, din comitatul Zarandului, iar clasele superioare gimnaziale le-a absolvit în Brașov și în Blaj, unde în 1877 a trecut examenul de maturitate, (bacalaureat), cu nota "laudabiliter". S-a înscris la Universitatea din Viena, unde a urmat, ca bursier al Societății "Transilvania," cursurile de medicină, timp de patru ani. Pierzând pe tatăl său și bunicul său, decedați amândoi în 1880, a părăsit Facultatea de medicină și a trecut la Facultatea de litere și filozofie, în Budapesta și Viena. În Budapesta, ca student, în 1885 a obținut un premiu pentru o lucrare înscrisă într-un concurs în care trata problema influenței limbii maghiare asupra celei românești. Facultatea de filosofie a absolvit-o la Viena. In 1886 a funcționat la Școala civilă de fetițe, care se înființase în Sibiu de către „ASTRA" și lucrat aici doi ani. În 1889 a venit, ca profesor, la Institutul Pedagogic-Teologic în Caransebeș unde, la secțiunea teologică a predat Istoria literaturii române timp de șapte ani, iar la cea pedagogică a fost profesor de limbă română și maghiară. Tot el a condus și îndrumat societatea de lectură „Ioan Popasu” .

A publicat mai multe cărți de specialitate, dar și cărți literare. Academia Română, apreciind activitatea și opera sa științifică l-a ales, în ședința din 23 martie 1904, membru corespondent al secției literare.

Ca student, a fost președintele societății sociale literare "România Jună" din Viena, iar după ce s-a stabilit la Caransebeș, a fost ales, în mai multe rânduri, deputat în Congresul național-bisericesc și în Sinodul Eparhial.

Doctorul Institutului, Constantin Popasu, s-a născut în anul 1855 în Brașov, unde tatăl său, Constantin, fratele marelui episcop Ioan Popasu, a fost negustor. A frecventat și a absolvit școlile elementare și gimnaziul în Brașov de unde, după depunerea examenului de maturitate, a mers la Viena pentru a se dedica studiilor la Facultatea de medicină. Aici, după ce a obținut gradul de doctor, a făcut practică mai mulți ani la renumitele clinici de acolo. În anul 1895, după moartea medicului dr. Leo Mureșan, s-a stabilit la Caransebeș în calitate de medic practician dar și ca profesor de igienă la ambele institute diecezane. A fost o personalitate care s-a impus în viața publică din orașul Caransebeș.

Anul școlar 1910-1911 găsește Institutul Pedagogic din Caransebeș cu un alt colectiv profesoral:

Profesor Ilie Orzescu, ( Director, preda Limba maghiară, Istorie universală și a patriei, Geografia, 19 ore pe săptămână);

Profesor Nicolae Regman, (preda Pedagogie, Istoria literaturii române, Istoria naturală, 21 ore pe săptămână);

Profesor Gheorghe Noaghea, (preda Matematica, Fizica, Istoria naturală, Economia rurală, 20 de ore pe săptămână);

Profesor Vasile Loichița, (preda Religia, Limba română, Limba germană, Economia rurală, 21 de ore pe săptămână);

Profesor Moise Ienciu, (preda Limba maghiară, Constituția patriei, 17 ore pe săptămână);

Profesor Dr. Constantin Popasu, (preda Igiena, 5 ore pe săptămână);

Profesor Antonie Sequens, (preda Muzica vocală și instrumentală, 14 ore pe săptămână);

Învățător Ioan Popa Curescu la Școala de Aplicație

După 1918 în componența corpului profesoral al Institutului Pedagogic au mai intrat: Alexandru Buțiu, Virgil Musta, Nicolae Tomici, Iuliu Vuia, Gheorghe Velici, Gheorghe Petrescu.

Preparandia din Arad a cunoscut și ea o pleiadă de nume ilustre care au funcționat ca profesori ce pregăteau generațiile de viitori învățători pentru Banat și Transilvania. Ca director, Roman Ciorogaru era înconjurat de profesorii Petre Pipoș, Nicolae Mihulin, Sever Secula, Iustin Suciu și Trifon Lugojanul.

Profesorii Institutului Pedagogic de fete greco – catolic de fete din Lugoj au fost:

Profesoara Elisabeta Butean, directoare, (preda pedagogie, limba română, limba germană, lucru de mână, 10 ore pe săptămână);

Profesoara Livia Coroian, (preda limba maghiară, istorie universală, geografie, matematică, istorie naturală, economie, 21 de ore pe săptămână);

Profesoara Silvia Chirilă, (preda gimnastica și era învățătoarea școlii de aplicație);

Profesorul Aurel Popoviciu, (preda cântarea bisericească, muzica vocală și instrumentală, 4 ore pe săptămână);

Profesorul Ioan Bodocan, (preda religia greco – catolică 2 ore pe săptămână);

Profesorul Aurel Mihăescu, (preda religie greco – ortodoxă 2 ore pe săptămână).

Marea majoritate a truditorilor de la catedrele școlilor sătești au rămas însă anonimi. Numele acestora se găsește în documentele școlare ale școlilor confesionale, în corespondența oficială purtată cu protopopii sau cu Episcopiile, în probleme administrative, în cronicile parohiale sau în Statutele Reuniunilor de lectură de cântări a corurilor, precum și în documentele Reuniunilor învățătorești în care erau înscriși și la care participaseră. Unii dintre aceștia au avut destine deosebite, fiind făuritori de școală și de conștiințe, nu doar simpli dascăli.

Toți au promovat știința de carte în rândul copiilor, dar și al sătenilor, au creat sau au contribuit la înființarea de fonduri și fundații cu scop cultural și umanitar, au ridicat prestigiul școlii și al meseriei de învățător în general. Atât cât au putut, fiecare după pricepere și împrejurări, au încercat să planteze în inimile tinerilor virtuțile morale și creștinești, dar și sentimentul apartenenței la o cultură și o istorie românească. Au promovat „binele comun”, progresul economic și cultural în rândul unei populații, în mare parte analfabetă și lipsită de mijloacele economice ale progresului tehnic. Unii dintre aceștia au ajuns personalități istorice ale culturii românești, recunoscuți, ca atare, de posteritate: Ioan Vidu, Valeriu Braniște, George Joandrea, George Jumanca, Gheorghe Cotoșman, Vasile Goldiș, Miron Cristea, Nicolae Popea, Ioan Papp, etc.

Scopul demersului analitic și descriptiv din acest capitol nu constă doar în reamintirea „numelor mari” ale culturii pedagogice bănățene, ci în reînvierea unor nume de învățători „uitați” sau „pierduți” în arhivele școlilor confesionale și ale Episcopiilor bănățene, dar care, la nivelul comunităților locale, al „societății”, au contribuit în mod remarcabil la ridicarea și evoluția spirituală și culturală a localităților unde și-au desfășurat activitatea.(Vezi Anexa nr. 37: Liste cu învățători din localități bănățene, păstrate în Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond Cronici Parohiale) .

Un astfel de învățător a fost și Moise Bota care s-a născut în anul 1789 la Arad. După absolvire a funcționat, ca învățător, în localitățile Giroc și Lipova. În anul 1820 publică primul abecedar românesc cu litere latine din Banat. În 1838 editează un abecedar bilingv, româno-maghiar, 20 de ani mai târziu publicând manuale de istorie universală, limbă română și pedagogie. Moare la 19 ianuarie 1873 în Baia de Criș fiind înmormântat în cimitirul de la Țebea.

Un alt nume, aproape necunoscut astăzi, este cel al lui Ioan Tuducescu care a fost, de asemenea, absolvent al preparandiei din Arad. Între 1857 – 1867 a funcționat ca învățător în localitatea Băița Montană, iar între 1867-1897 în Lipova. Devine apoi directorul Societății pe acțiuni Mureșanul din localitatea Rodna. Ca pedagog editează mai multe manuale: Micul abecedar; Micul Gratulant; Micul Legendar; Metodul Abecedarului; Exerciții intuitive; Limba Română; Economia; Istoria Naturală; Socoata; Geografia; Măsurile și bani; Abecedar german-român; Istoria românilor; Legendar maghiar-român; Istoria Ungariei; Istoria universală.

Emeric Andreescu s-a născut in Fabricul Timișoarei, în 1844 absolvind „cu laudă” Institutul Pedagogic arădean în anul 1862. A funcționat timp de 33 de ani pe postul de învățător în localitățile: Făget, Cubești și Beregsău. Este unul dintre întemeietorii celei mai vechi reuniuni învățătorești din Banat – „Reuniunea învățătorilor din tractul Lipovei” . Statutele Reuniunii, la care este coautor, au fost votate în Adunarea generală din 5 septembrie 1869, fiind apoi aprobate de Consistoriul din Arad la 25 ianuarie 1870, cu decizia numărul 1246/1869.

În 1871 înființează Reuniunea învățătorilor din Protopopiatul Timișoarei, între 1871-1897 fiind chiar președintele acesteia. A fost ales deputat în Sinodul Episcopal și numit apoi comisar școlar. Munca sa a presupus și activitatea de cenzurare a manualelor școlare. Are, de asemenea, și contribuții în domeniul editării metodicii, manualelor și a ziarelor școlare și cu caracter social: Computul, Fizica experimentală, Istoria naturală, Istoria patriei, Săteanul – foaie pentru popor și Junimea română pe care le redactează între anii 1890-1893.

Ioan Marcu, secretarul Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe din Dieceza Caransebeșului, (înființată în anul 1870), a funcționat ca învățător în Bocșa Montană între anii 1862-1905. El organizează, în anii 1872, 1881, 1886 și 1893 în aceeași localitate, Conferințele învățătorilor.

Învățătorul Serafim Jurca, conduce corul comunei Vasiova și contribuie în mod activ la renovarea bisericii din localitate care se sfințește la 20 septembrie 1887. Numele său era foarte cunoscut în epocă și era legat de renumele corului Doina, formație muzicală considerată, în perioadă, ”mândrie a Banatului”. Tradiția din localitatea Vasiova se va prelungi și în perioada interbelică când corul va fi dirijat de preotul Coriolan Zuiac, ginerele învățătorului Serafim Jurca care, în timpul primului război mondial, suplinește ca învățător în școala din localitate.

Învățătorul Vasile Stoica s-a născut în comuna Denta, comitatul Timiș, la 16 februarie 1869 într-o familie de țărani fruntași din localitate. Tot în satul natal urmează școala primară înscriindu-se apoi la cursurile Preparandiei din Arad. După ce în 1900 obține calificarea de învățător, ocupă postul din comuna Birda, unde funcționează până în anul 1906 când este ales dascăl în localitatea natală. Va ocupa această catedră timp de 30 de ani până în anul 1936 când se pensionează pentru limită de vârstă. A avut o activitate deosebit de laborioasă fiind foarte energic, atât în acțiunile care interesau școala, dar și în activitățile culturale și bisericești ale comunei. Datorită lipsurilor materiale cu care se confrunta școala confesională, până în 1918, a fost singurul învățător într-o școală cu 6 clase, având între 100 și 130 de școlari. A predat toate obiectele de învățământ, dar și religie și cântare bisericească. Foarte mulți din elevii săi au urmat școlile secundare și chiar superioare-universități. A instruit copii și a organizat împreună cu ei un cor bisericesc pe „glasuri” care cânta la slujbele bisericești. A dirijat și un cor mixt fiind secretarul consistorial parohial al localității. În cadrul orelor din școala de repetiție a predat cursuri pentru analfabeți, știind să atragă sătenii la acestea prin organizarea de programe artistice, organizarea de concerte sau piese de teatru. Deși ajuns la bătrânețe a contribuit din plin la construirea Casei culturale din localitate precum și la înființarea unei fanfare, cu ajutorul sătenilor. A reușit să mobilizeze financiar locuitorii pentru ca școala confesională să nu fie transformată în instituție de stat, acceptând din proprie voință un salariu modest, mult inferior remunerației învățătorilor de la stat.

A fost un caracter sobru, cumpătat, foarte credincios, stimat și iubit de săteni, un adevărat „apostol al neamului său”. Faptele sale, în folosul Școlii, a Bisericii și a culturii, în general, merită respectul și recunoștința posterității. A fost un model de abnegație și dăruire sufletească pentru inițierea și menținerea unei conștiinței naționale românești a bănățenilor din Denta la începutul secolului XX.

Aceștia au fost doar câțiva dintre apostolii culturali ai învățământului românesc bănățean despre care se mai pot culege astăzi foarte puține date și informații. Prin zelul și abnegația sufletească a acestora s-a dat viață și s-a însuflețit instituția școlară românească. S-a reușit, astfel, ca la nivelul comunităților locale, să se transmită o parte din lumina cunoașterii pe care dascălii o preluau de la marile nume ale învățământului românesc: Andrei Șaguna, Ioan Popeea, etc.

Alcătuirea scurtelor biografii ale acestor dascăli echivalează cu redactarea dezvoltării și evoluției învățământului românesc confesional din Banat, căci ei au fost cei care au dat expresie practică legislației școlare, indicațiilor din ordine și circulare, punând în aplicare, în timpul orelor ținute cu elevii, teoriile pedagogice ale vremii. Totodată dascălii sunt cei care au dus, până la nivelul conștiinței săteanului, izolat de centrul cultural-orașul, ideile politice de tip național, întreținând vie conștiința existenței românilor ca entitate unică în cadrul statului Austro-Ungar. Întregul corp didactic confesional a menținut, în Banat, un standard ridicat al cunoașterii limbii române, scrise și vorbite, prin intermediul cursurilor pentru analfabeți, a Reuniunilor de lectură, prin activarea în cadrul Astrei, prin dirijarea corurilor, prin înființarea bibliotecilor sătești și prin distribuția presei.

Trecutul istoric al Banatului este presărat de destinele dascălilor mai luminați, care au rămas anonimi posterității. Finalitatea muncii lor culturale s-a alcătuit însă, într-o componentă esențială a mișcării naționale a românilor bănățeni și a avut, ca și consecință finală, actul Unirii de la 1 decembrie 1918.

CAPITOLUL VI.

IMPLICAREA ÎNVĂȚĂTORILOR CONFESIONALI ROMÂNI ÎN MIȘCAREA NAȚIONALĂ DIN COMITATELE CARAȘ-SEVERIN ȘI TIMIȘ

VI. A. CONFERINȚELE ȘI REUNIUNILE ÎNVĂȚĂTOREȘTI ȘI SEMNIFICAȚIA LOR ÎN AFIRMAREA MIȘCĂRII NAȚIONALE

Școala Trebuia să Devină, în opinia lui Vicențiu Babeș, „un factor de sine și principal în viața noastră publică națională”, învățătorii fiind cei chemați să se perfecționeze conform cerințelor timpului pentru a-și putea împlini înalta și greaua chemare de ridicare a prestigiului românilor „în spiritul democrației”. Totodată, marele învățat, printr-un articol publicat în Albina, (numărul 66 din 1870), îi îndemna pe învățători să participe activ la viața politică, „să candideze și să se aleagă câțiva dintre cei mai eminenți învățători de deputați la Congresul național” . Se urmărea deci, nu doar perfecționarea științifico-metodică a dascălilor, ci și participarea lor directă la viața publică și politică din Austro – Ungaria.

Primul director școlar român districtual din Banat, din anul 1849, (coordonând peste 500 instituții de învățământ), a fost Vicențiu Babeș.

Deși a funcționat la Preparadia de la Arad, doar timp de 3 luni acesta emite mai multe circulare către școlile românești în care cere învățătorilor „să scuture ceața de pe ochi și să scape duhul de sub robia moștenită… să arătăm lumii că din sânge roman suntem, că avem în pieptu-ne duh roman, că iubim luminarea minții, că dorim fericirea neamului mai presus de toate”. Vicențiu Babeș face o adevărată pledoarie pentru scoaterea cuvintelor de origine slavonă din uzul limbii, în concordanță perfectă cu ideile iluministe vehiculate în perioadă de Școala Ardeleană. Se cerea dascălilor să pregătească calea luminării neamului prin întărirea spiritului național căci, doar așa se putea „scăpa de osânda venitorimii” . Îndemnul era înălțător: „Învățători! Fiți înțelepți, fiți curați, fiți zeloși, fiți patrioți buni, români adevărați, oameni de omenie!”.

Funcția de director școlar a fost desființată prin circularul numărul 8/1850 de către împăratul Franz Iosif care numește apoi, ca inspector școlar al districtului Timișoarei, pentru toate școlile din Banat, pe Constantin Ioanovici.

Primul învățător care înaintează ideea necesității pedagogice a unor Conferințe în care învățătorii să se poată întruni în Banat, propagând interesul școlii în rândul poporului, a fost învățătorul Ioane D. Petrașcu din Rășinari. Acesta scrie în revista Albina, în numărul 44 din 1869, un articol în acest sens. El afirmă faptul că, toate Conferințele învățătorești, înființate în Transilvania de 5 ani, la inițiativa mitropolitului Andrei Șaguna, garantează „progresul în științele pedagogice” .

Înaintat ca episcop al Caransebeșului, Ioan Popasu lansează, prin circularul numărul 516/1866, o invitație protopopilor din dieceză să organizeze, pe inspectorate districtuale, (protopopiate), Conferințe. Acestea urmau să se desfășoare în timpul feeriilor, (vacanțelor), și la ele trebuiau să participe, ca organizatori, câte 10 învățători, dintre cei mai „harnici,” din fiecare protopopiat.

Cu timpul, participarea la Conferințe s-a generalizat, acestea fiind organizate pe protopopiate de către comisari desemnați în acest sens. În primul an, 1866, au fost desemnați în funcția de comisari școlari următorii:

Ștefan Lipovan învățător la Școala normală principală greco-ortodoxă română din Lugoj – pentru Protopopiatul Caransebeșului, loc de conferință: Caransebeș;

Martin Țapu învățător în Fizeș pentru Protopopiatul Biserica Albă, loc de conferință: Răcășdia;

Ilie Iștvan învățător în Șipet pentru Protopopiatul Ciacova, loc de conferință: Petroman;

Iosif Novac învățător în Oravița Montană pentru protopopiatul Făgetului, loc de conferință: Făget;

Pavel Gaitoviciu învățător în Mircovăț pentru Protopopiatul Jebelului loc de conferință: Buziaș;

Nicolae Soiu preot și învățător în Lugoj pentru Protopopiatul Lugojului loc de conferință: Lugoj;

Vasile Nicolescu învățător la Școala normală principală română din Lugoj pentru Protopopiatul Oravița, loc de conferință: Oravița Montană;

Antoniu Mustețiu învățător în Făget pentru protopopiatul Vârșețului, loc de conferință: Coșteiu.

Erau obligați să participe toți învățătorii din dieceză, (Vezi Anexa nr. 38: Lista completă a învățătorilor din Episcopia Caransebeșului în anul 1867), iar Conferințele se țineau în biserica din localitate, după participarea la slujba religioasă. În continuare învățătorii urmau să fie examinați și să primească calificative.

În timpul Conferințelor se prezentau manualele școlare nou apărute și se citeau diferite „petractări” despre metode pedagogice folosite în școli. Tot în timpul acestora se colectau, de cele mai multe ori și bani, pentru cauze nobile cum ar fi construcția de școli sau întemeierea unor fonduri de întrajutorare. În plan strict pedagogic, școlile confesionale românești au urmat evoluția celorlalte școli primare susținute de populațiile nemaghiare din Austro – Ungaria.

Din anul 1868 Conferințele devin obligatorii și pentru catiheții – preoții care predau în școli, (altele decât cele confesionale românești), religia și morala.

Din 1869 durata conferințelor a fost stabilită la 3 zile. De la aceste adunări puteau lipsi doar învățătorii care își motivau absențele printr-un atestat. Tot din acest an s-a legiferat existența comisarilor școlari aleși din rândul învățătorilor, câte unul pentru fiecare protopopiat.

Din 1870 se introduc conferințele învățătorești și în granița militară, unde inițial fuseseră interzise.

În timpul conferințelor din anul 1871, desfășurate în Protopopiatul Făgetului, învățătorii prezenți boicotează desfășurarea lucrărilor conform ordinului episcopal. Nu recunosc, de asemenea, nici calitatea de comisar școlar evaluator lui Pavel Gaitoviciu deoarece se considera înjositoare practica verificării cunoștințelor sub formă de examinare și acordarea de calificative tuturor învățătorilor prezenți. Evaluarea, prin examene, era „o dispoziție arbitrară prin care conferințele devin fără scop: …învățătorii cer să stabilească ei înșiși metoda după care să-și perfecționeze activitatea”. Protestul era declarat ca fiind în numele învățământului poporal și al libertății individuale. Examinarea nu mai lăsa, se pare, timp dascălilor să se consulte în timpul Conferințelor și se aduceau, de aceea, reproșuri comisarilor numiți de Episcopii. Aceștia uneori abuzau de funcția primită și manifestau exces de zel în timpul verificării. În condițiile în care unii învățători erau declarați „insuficienți” termenul îi irita pe dascăli și protestau împotriva faptului că aceste adunări, numite Conferințe își pierduseră scopul educativ, de perfecționare. Cei care nu obținuseră calificative bune erau trimiși la reciclare, la cursul „simultaniștilor” din Lugoj care era considerat, de asemenea, de către învățători „ca ineficient” .

Alte conferințe au avut ca temă principală de discuție și subiecte privitoare la statut, legislație sau finanțare.

În conferința desfășurată, în 12 septembrie 1868 și în zilele următoare, în Protopopiatul Vârșețului, în comuna Coștei, sub îndrumarea Protopopului Ioan Popovici și a comisarului școlar al protopopiatului Vârșeț, învățătorul Ioan Oprea din Iezeriș, face propunerea înființării, pentru învățătorii români, a unei Reuniuni învățătorești. Propunerea apare, în același an, și în cadrul conferinței din protopopiatul Buziașului și din protopopiatul Oraviței. Vasile Nicolescu, comisar școlar și învățător la Lugoj, își asumă misiunea de a pune fundamentele Reuniunii învățătorilor din Dieceza Caransebeșului și de a-i formula proiectul de statute.

Prima Reuniune a învățătorilor români a fost aprobată prin ordinul numărul 11821 din 17 iulie 1869 de către Consistoriul din Caransebeș și apoi de către guvern. Actul a fost urmarea firească a întrunirii din 9 aprilie 1869 a învățătorilor din Dieceza Caransebeșului în orașul Lugoj, sub coordonarea învățătorului Vasilie Nicolescu. Denumirea asociației era „Reuniunea învățătorilor români de școale capitale și elementare populare din Dieceza dreptmăritoare răsăriteană a Caransebeșului. Prima adunare generală a avut loc la Lugoj, în 27 septembrie 1869, având ca obiectiv principal constituirea definitivă. Atunci s-au ales membrii comitetului director, s-a stabilit bugetul și s-au primit membrii ordinari și onorari sau protectori. Președinite a fost ales Vasile Nicolescu din Lugoj, iar vicepreședinte Ioan Oprea din Iezeriș. La înființare, comitetul avea 197 de membri ordinari și 25 onorifici.

Până în 1880, când sediul acesteia se mută la Bocșa Montană, activitatea Reuniunea învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe române din Dieceza Caransebeșului este puțin relevantă. În prima adunare generală extraordinară din 22 iunie/4 iulie 1880, în Bocșa Montană, este ales un nou președinte: Ștefan Antonescu, iar ca notar, Ioan Marcu.

Scopul declarat al asociației profesionale era, acum, conform noilor statute aprobate de guvern prin rezoluția nr. 25025: a)„înmulțirea cunoștințelor contribuitoare la promovarea educației și instrucției școlare, discutarea metodului propunerii acelora și lățirea ambelor între învățători și în genere”; b) „ținerea de dizertațiuni instructive referitoare la exercitarea ordinei și disciplinei școlare care contribuie la dezvoltarea vieții interne a școlii”; c)„stabilirea proiectelor referitoare la înmulțirea, îmbunătățirea și lățirea mijloacelor de învățământ”; d) „ajutorarea învățătorilor neputincioși a văduvelor și a orfanilor de învățători, iar în cazul în care se va înființa un fond de ajutorare participarea la acesta”.

Membrii ordinari, văduvele și orfanii acestora erau îndreptățiți să solicite ajutoare din fondul Reuniunii. Erau excluși dintre membrii învățătorii care a fi dus o viață privată imorală sau scandaloasă sau care ar fi comis vreo crimă.

Din aceste statute reiese clar faptul că reuniunea nu avea doar un caracter strict profesional, ea funcționând și ca un sistem organizat de întrajutorare a cadrelor didactice.

Reuniunea avea comitet de conducere alcătuit dintr-un președinte, un vicepreședinte, 3 notari, un casier, un bibliotecar, un avocat și membrii onorifici. Funcția deținută în cadrul reuniunii era valabilă un an și nu era remunerată.

Organizația avea 12 despărțăminte care se întruneau de cel puțin două ori pe an:

Despărțământul Bocșei

Despărțământul Oraviței

Despărțământul Vârșețului

Despărțământul Ciacovei

Despărțământul Buziașului

Despărțământul Biserici Albe

Despărțământul Lugojului

Despărțământul Caransebeșului

Despărțământul Făgetului

Despărțământul Panciovei

Despărțământul Mehadiei

Despărțământul Bozoviciului

Fiecare despărțământ avea la rândul său un președinte, un notar, un casier și un bibliotecar care colectau taxele membrilor. Toți cei înscriși plăteau o taxă inițială de cel puțin 10 coroane ca membrii fondatori, iar cei ajutători plăteau câte 4 coroane la înscriere și încă 8 coroane în 2 rate anuale. În schimbul banilor se primea o adeverință pe care scria și textul „bilet de membru” . Existau însă și donatori, sumele adunate astfel erau transformate în libele, (certificate), de depunere la institutele de credit și erau păstrate pentru Reuniune, în schimbul unei adeverințe, în Casa Diecezană. Spre exemplu, în anul 1906 casierul Reuniunii învățătorilor din Caransebeș, Petru Barbu depune 7 astfel de libele în valoare totală de 15.442 de coroane și 45 de fileri ale institutelor Bocșana, Făgețana, Luceafărul, Lugojana, Nera, Oraviciana și Timișana.

Reuniunea avea sigiliul propriu care o înfățișa pe zeița Minerva – zeița înțelepciunii la romani, (Vezi Anexa nr. 39: Sigiliul reuniunii învățătorilor români greco-ortodocși de la școlile confesionale din Dieceza Caransebeșului), și denumirea oficială a Reuniunii.

Datele ședințelor erau făcute publice prin tipărirea unor anale, care cuprindeau activitatea tuturor despărțămintelor pe un an școlar. Adunările generale țineau de obicei 2 zile și debutau cu participarea membrilor la serviciul divin ținut în localitate. Ca invitați onorifici participau protopopul și episcopul, dar și inspectorul școlar regesc al comitatului, diverși directori ai școlilor civile din localitate și chiar primarii acestora.

Se alegeau apoi persoanele care urmau să conducă Reuniunea în anul următor și se formau comisii în care se examinau raportul general pentru anul anterior, raportul casierului și raportul bibliotecarului. Totodată se citeau telegramele sosite pe adresa Reuniunii din partea altor oficialități. În încheierea primei zile se citea un referat -dizertațiune pe o temă stabilită și care era de interes general pentru învățători. Aceasta putea fi de analiză legislativă a statutului cadrului didactic, de cercetare a colaborării școlii cu comunitatea sau de prezentare a imaginii pe care trebuia să o aibă învățătorul în societate. Spre exemplu, în anul 1904 dizertația s-a numit „ În ce chip își poate câștiga și susținea învățătorul autoritatea și respectul în și în afară de școală” și a fost elaborată și prezenată de învățătorul Mihai Crăciun în Adunarea generală ținută în orașul Biserica Albă, în 29 august. În același an, din conducerea Reuniunii din Caransebeș, a făcut parte Traian Lința ca președinte, Ioan Marcu în calitate de notar, Serafim Jurca, Sofronie Andrițoiu și George Petrovici ca membri ai comisiei. Din comisia specială au mai făcut parte Ioan Pepa, doctor Valeriu Braniște, doctor Cornel Jurca, doctor George Dobrin, Ioan Vidu, Emilian Novacoviciu și Vasile Tărian. A doua ședință era dedicată citirii mesajelor primite din partea Reuniunii învățătorilor din Dieceza Aradului, (reprezentată în acest caz de profesorul Iosif Moldovan). Se analizau cererile de ajutorare financiară primite și se citea cel de al doilea referat al zilei, care face din nou referire la problema colaborării dintre școală, societate și familie. S-a prezentat, spre exemplu, referatul „În ce măsură poate contribui casa părintească la educațiunea școlară” .

Cea de a doua zi era dedicată înscrierii noilor membri, adoptării propunerilor privind noile acțiuni ce trebuiau inițiate în anul școlar următor, (și care cuprindeau de obicei noutățile privind publicarea de manuale școlare, cenzurarea acestora și recomandarea pentru publicare făcută către Consistoriul Diecezan) și întocmirea listei învățătorilor care să participe la cursuri de perfecționare gratuite sau sponsorizate de către Reuniune. Cunoscutul învățător Iuliu Vuia din Comloșul Mare, autor de manuale, face propunerea înființării unei reviste pedagogice care să fie finanțată de ambele reuniuni din Arad și din Caransebeș. Propunerea rămâne în dezbatere, cunoscut fiind faptul că Reuniunea învățătorilor din Caransebeș înființează revista Educatorul care însă va apărea sporadic, cu mari discontinuități datorită lipsei de fonduri. (Vezi Anexa nr. 40: Prima pagină din Educatorul, anul II, 1910, nr. 10 din octombrie) . Reuniunile învățătorilor au resimțit deci, nevoia unui organ de presă propriu, care să le reflecte și să le întregească activitatea.

Se analiza apoi situația financiară a Reuniunii, se stabilea acordarea ajutoarelor pentru anul următor și se citea raportul bibliotecarului. În final se alegea conducerea pe următorul an și se acordau diplome de participare tuturor celor prezenți.

În același mod se desfășurau și ședințele sau adunările generale ale Reuniunii învățătorilor din Arad. Vicențiu Babeș este cel care, în 20 aprilie 1872, convoacă pe toți dascălii școlilor confesionale românești din Episcopia Aradului într-o Adunare generală de constituire, în prima joi de după Paști. S-au organizat într-o Reuniune, în fruntea căreia a fost numit ca președinte. Referatele pe diverse teme științifice, de specialitate sau despre viața școlii confesionale românești erau coordonate de referentul școlar al Consistoriului din Arad, Gheorghe Popa care fusese redactor șef al ziarului Albina din Viena. În adunarea din 12 aprilie 1877 se naște ideea înființării unei reviste a Reuniunii numită Minte și Inimă. Aceasta a funcționat foarte puțin deoarece la 3 martie 1878 îi ia locul organul oficial al Eparhiei Aradului „Biserica și Școala” în care erau publicate subiecte de interes atât pentru învățători cât și pentru preoți. În anul 1884 este ales ca președinte al Reuniunii Gheorghe Popa și vice președinte Teodor Ciontea.

Reuniunea grupa și pe învățătorii bănățeni din comitatele Timiș, Cenad și Torontal. Aceștia s-au reorganizat în jurul învățătorului din Lipova, Ioan Tuducescu, secretar pentru o perioadă al Reuniunii. În anul 1893, Reuniunea număra 148 de membri, iar în 1900 numărul acestora ajunge la 179. Reuniunea districtuală a învățătorilor din Banat avea ca președinte pe Pavel Rotariu, avocat din Timișoara. La adunările acestor Reuniuni participa constant și mitropolitul Ioan Mețianu.

În 17 septembrie 1896 Adunarea generală își modifică statutele, care devin acum definitive, și pe baza cărora Reuniunea va funcționa până în anul 1913.

Printre participanții la adunările Reuniunii învățătorilor arădeni și din părțile bănățene, ca invitați, se numărau în mod constant Ioan Rusu Șirianu, redactorul Tribunei din Arad, Iustin Ardelean, redactorul revistei Vulturul din Oradea, Sever Bocu redactor la Tribuna din Arad, Valeriu Barcian redactorul ziarului Controla din Timișoara, Petru Barbu redactor la Foaia Diecezană din Caransebeș, Dimitrie Birăuțiu redactor al ziarului Poporul Român din Budapesta, Vasile Goldiș, doctor Ștefan Cicio Pop, Roman Ciorogariu, Ioan Petrovici, Petru Pipoș, Ioan Suciu, Ignatie Papp, Iuliu Vuia, Ioan Marcu învățător în Bocșa Montană, Ioan Vidu din Lugoj, Iosif Velceanu din Reșița, George Jian din Oravița, Romul Ancușa din Vașcău, Ioachim Munteanu din Beba, etc., toate nume marcante ale culturii ardelene și bănățene din perioadă.

Și în cadrul acestei Reuniuni, (care îi implica direct și pe învățătorii bănățeni din protopopiatele din Comitatul Timișului), principala discuție se isca în jurul problemei legăturii care trebuia să se înființeze între școală și comunitatea în mijlocul căreia învățătorii activau, deoarece problemele cu care se confruntau dascălii erau foarte grave. Ele se refereau desigur, la necesitatea retribuirii, la problema obligării copiilor să muncească în gospodărie în detrimentul frecvenței școlare, etc. Fiind cunoscut faptul că învățătorii erau mult mai simpatizați și stimați în comunitate, dacă înființau și dirijau un cor, sau aveau cunoștințe despre agricultură și inovațiile tehnice, în cadrul Reuniunilor a început o adevărată „revoluție” științifică de perfecționare a dascălilor, pentru a putea aplica la nivelul localităților toate aceste învățături.

După anul 1900 în cadrul Reuniunilor se înființează „secțiunea de agricultură” în care temele discutate erau preponderent economice. În același spirit, adunările Reuniunii învățătorilor români greco-catolici din ținutul Lugojului se desfășurau cu un program care prevedea și organizarea unei excursii în localitatea Anina pentru ca profesorii să observe în ce consta munca industrială și în ce mod puteau fi exploatate zăcămintele de cărbune de către muncitori, pentru ca, în cunoștință de cauză, să îndemne sătenii să-și de copiii la școlile industriale. Predarea fizicii și a științelor naturale era însă stânjenită de lipsa manualelor și a materialelor didactice necesare demonstrațiilor. Susținerea cursurilor de economie rurală se lovea de aceleași piedici.

Pentru școlile greco-catolice bănățene, din Episcopia Lugojului, înființarea unei Reuniuni de specialitate este adusă în discuția Sinodului Diecesan de către episcopul Victor Mihály în anul 1882. Adunarea de înființare a avut loc în data de 17 mai 1883.

A exista o Reuniune distinctă a învățătorilor uniți din părțile bănățene ale Episcopiei menționate. Statutele acesteia au fost aprobate în decembrie 1886. În editarea textului, guvernul a intervenit tendențios, interzicând, practic, posibilitatea de acces a unor persoane neagreate de guvern între membrii Reuniunii, ceea ce demonstrează intenția acestuia de a controla, încă de la înființare, activitatea acestor organizații profesionale. Probabil că cea mai gravă ingerință politică a autorităților în funcționarea Reuniunilor Învățătorești a fost dreptul guvernului, exprimat explicit în statute, de a le suspenda acestora activitatea, dacă se constata „depășirea scopului pentru care au fost înființate” .

Prima Reuniune a Învățătorilor din părțile bănățene ale Diecezei greco-catolice a Lugojului a fost condusă, de Andrei Pop Liviu, în calitate de președinte și de către învățătorul Petru Popescu, ca notar. În anul 1894 președinte a fost ales învățătorul Ioan Boroș, căruia i s-a datorat și o impulsionare a activității Reuniunii, în plan profesional și politic, la începutul secolului XX.

În anul 1906 învățătorii din fosta graniță militară de pe teritoriul comitatului Caraș-Severin sunt convocați în Caransebeș de învățătorul Gheorghe Neamțu în data de 8 noiembrie într-o conferință care avea ca temă necesitatea „ridicării salariului….” Acesta era considerată „una din cele mai importante cauze ale noastre” .

Adunarea s-a desfășurat în „ospătăria domnului Horvath din Caransebeș”, George Neamțu invitându-și colegii de breaslă să facă propuneri privind metodele prin care se putea îmbunătăți salariul și dotația materială a posturilor. Se exprima foarte clar durerea dascălilor care, deși erau obligați să aibă o pregătire destul de înaltă, erau plătiți mai prost decât mulți alți oficianți. Conferința se finalizează cu întocmirea unei rugări către Dietă, în care se cerea mărirea salariilor învățătorilor comunali și confesionali care să atingă astfel cuantumul salariilor învățătorilor de stat precum și obținerea acelorași drepturi și favoruri de care se bucurau aceștia. Se dorea și mărirea cvincvinalelor de la 100 la 200 de coroane care să fie acordate în mod gradual din 5 în 5 ani, iar anii de vechime să conteze nu doar pentru pensie ci și la acordarea acestor gradații financiare. De asemenea, s-a hotărât convocarea, în 19 noiembrie la Lugoj, a unei conferințe pe același subiect, alegându-se totodată o delegație de învățători care urma să ducă la Budapesta hotărârile acestora.

Presa, care prezintă desfășurarea acestor adunări, susține punctul de vedere al învățătorilor. Trebuie să remarcăm și faptul că foarte multe din cererile înaintate Dietei cu această ocazie de către Congresul învățătorilor din anul 1906 se regăsesc în textul legii învățământului din 1907. Ceea ce nu s-a putut prevedea însă, a fost condiționarea obținerii drepturilor bănești de schimbarea statutului învățătorului care, devenea funcționar public. Condiționarea finanțării corecte a instituției școlare și a membrilor săi de cunoașterea și predarea limbii maghiare, erau de asemenea, prevederi menite să îngrădească salarizarea corectă a acestora. Noile măsuri erau vizibil formulate pentru a avea efecte contrare menținerii drepturilor autonome ale școlilor confesionale.

Anul 1907 debutează în presă cu articole care susțin necesitatea sprijinirii învățământului în limba maternă. Problema devenise spinoasă cu atât mai mult cu cât de multe ori numele elevilor erau maghiarizate în foaia matricolă și în documentele școlare. Către școlile greco-catolice românești mitropolitul de Alba Iulia și Făgăraș, doctorul Victor Mihalyi, emite chiar un circular cu numărul 6807/1906 în care atrage atenția atât preoților cât și învățătorilor să procedeze cu corectitudine în această privință cerându-se trecerea numelui de familie scris corect, conform matricolei civile al elevilor.

Reuniunile învățătorilor organizează și ele în regim de urgență adunări de protest împotriva adoptării legii Apponyi. Parafrazând expresia „Hanibal este în fața porților – Apponyi ante portas” liderii își cheamă membrii la acțiuni de protest căci „dascălii români nu-și vând libertatea pentru tot binele lumii” . Concomitent, studenții bănățeni de la Paris participă și ei la protestele organizate în saloanele cercului român de la Café Voltaire. Din păcate, aceste acțiuni au rămas fără vre-un ecou pozitiv în rândul politicienilor maghiari.

Acomodându-se noilor reglementări legislative, corpul profesoral confesional românesc își intensifică activitățile desfășurate în cadrul adunărilor și conferințelor Reuniunilor învățătorești. Acestea devin, din ce în ce mai mult, la începutul secolului XX, mijloace oficiele, legale, de exprimare a nemulțumirilor față de reglementările legislative. Totodată, amploarea adeziunii populare, pe care o înregistrează aceste întruniri, în esență, de natură profesională, atestă puternica legătură care se stabilise între Școală-Societate în Banatul istoric.

După 12 ani de la funcționarea pe bază de statute aprobate, adunările Reuniunilor învățătorilor încep să se desfășoare în mod festiv, populația localităților participând activ la serate și petreceri, dar și la serbări organizate cu aceste ocazii. Învățătorii erau primiți cu trăsuri, cu fanfare și cu comitete de întâmpinare alcătuite din oficialitățile locale, fiind cazați de cele mai multe ori în casele țăranilor din localitate. (Vezi Anexa nr. 41: Programul adunării generale a învățătorilor români greco-ortodocși de la școlile confesionale din Dieceza Caransebeșului din 15/28 septembrie și 16/29 septembrie 1902 convocată în Reșița Montană) . Dacă Reuniunea se desfășura în vreo stațiune: Băile Herculane sau Moneasa se organizau excursii, plimbări și se luau mese în mijlocul naturii. O altă întrunire a Reuniunii învățătorilor din Caransebeș, care merită menționată, este Adunarea generală desfășurată la Panciova, de unde învățătorii au vizitat Belgradul. Programul a inclus vizitarea unei școli din Belgrad, unde dascălii sunt impresionați de dotările moderne și costisitoare ale școlii, dar și plimbarea în cel mai mare parc al capitalei sârbești. Au fost vizitate Universitatea și Teatrul, precum și centrului orașului. În onoarea învățătorilor s-a organizat de către primăria locală și un program artistic în restaurantul hotelului Paris. Seara, învățătorii au avut posibilitatea să meargă la teatru sau la circ, plecarea făcându-se a doua zi dimineața la ora 5 cu vaporul spre Baziaș. Aceste manifestări vorbesc, peste timp, de respectul de care se bucura, la începutul secolului XX, în Banatul istoric, profesiunea de dascăl.

O acțiune asemănătoare întreprinde Reuniunea învățătorilor români arădeni din părțile bănățene, care în anul 1910, demarează demersurile necesare pentru organizarea unei excursii la Roma în cadrul ședinței din 15/28 octombrie ținută în hotelul Cerbul de aur din Timișoara. A fost prezent și redactorul Revistei preoților, David Oniga. Călătoria tur – retur urma să coste 62 de coroane de persoană, (o sumă modică, care includea transportul, cazarea, vizitarea expoziției internaționalei și a muzeelor timp de 10 zile). Totodată se întocmește un regulament pentru Fondul de ajutorare al fiilor de învățători de pe teritoriul Reuniunii. Un astfel de fond avea și Reuniunea învățătorilor români din Dieceza Caransebeșului încă din anul 1906.

Tot pentru acțiuni de întrajutorare Reuniunile organizau și loterii de obiecte. Numerele biletelor câștigătoare erau, după extragere, publicate în presă.

Multe adunări generale ale Reuniunilor erau stabilite în așa fel încât data și locul organizării lor să coincidă cu alte evenimente cu caracter cultural, deosebit de importante pentru românii bănățeni. Astfel, în anul 1908 Reuniunea învățătorilor din Dieceza Caransebeșului se întrunește în 5/18 octombrie în orașul Caransebeș și invită public, prin presă, pe „toți fiii diecezei” să participe la festivitățile organizate cu acest prilej în memoria și pentru comemorarea unui veac de la nașterea primului episcop român al Episcopiei, Ioan Popasu. Totodată, se comemorau 100 de ani de la renovarea bisericii Sfântul Ioan din cimitirul Caransebeșului unde erau îngropate și osemintele episcopului Ioan.

O altă adunare istorică este cea din 28 septembrie 1909 desfășurată la Cacova, în care este sărbătorit public, fostul bibliotecar și secretar al adunării, Ioan Marcu, pentru activitatea sa de 40 de ani. E aleasă cu această ocazie și o nouă conducere a Reuniunii, formată din: Președinte Gheorghe Jian, vicepreședinte Ioan Vidu, notarii Petru Bandu, Mihail Crăciun și Procopiu Simian, casier Patrichie Râmneațu și bibliotecar Alexandru Onae. Alți membri aleși în comitet au fost: Ioan Marcu, Traian Hanțu, doctor George Dobrin, Ioan Caba, Gheorghe Lipova, Iosif Bădescu, Ioan Savi, Ștefan Otonoga, George Cătană și Grigorie Palici.

Și adunarea Reuniunii învățătorilor din comitatul Aradului din anul 1911, (având invitați pe episcopul Ioan Papp, Ioan Grofșorean, Iulian Lucuța din partea Reuniunii timișorene, Radu Ciorogaru directorul Seminarului din Arad, Petru Vancu reprezentant al presei precum și redactorul șef al Tribunei, Sever Bocu și pe arhimandritul Augustin Hamzea), a fost întâmpinată cu multă însuflețire de arădeni și sprijinită în desfășurarea ei de întreaga societate. Banchetul final s-a desfășurat la hotelul Crucea Albă din Arad și a fost organizat de tinerimea română. Cu acest prilej a fost organizat și un concert de muzică clasică și corală care a inclus arii și bucăți clasice, dar și doine românești cântate la vioară și vocal.

O situație inedită apare la organizarea adunării Reuniunii învățătorilor din Caransebeș în Mehadia în anul 1906. După ce în prealabil comitetul Reuniunii stabilise locul și data, intervin probleme administrative, care determină schimbarea locației. În numele comunei însă, Ioan Popovici ales ca președinte al comitetului „aranjator pentru primirea Reuniunii” protestează în presă deoarece „Mehadia e o comună fruntașă și după ce comitetul Reuniunii a decis ținerea adunării generale în localitate învățătorul din Orșova Hențiu împreună cu inteligența din Mehadia cu bucurie, cu însuflețirea cea mai mare, cu iubire și cu dragoste s-au decis să primească pe membrii Reuniunii – pionerii culturii, bărbați chemați a crește copiii noștri de români creștini și patrioți buni, cum se cuvine ca oaspeți” .

Acest exemplu întărește afirmațiile anterioare, din care reieșea faptul că populația și conducătorii locali priveau aceste întruniri ale Reuniunilor ca pe niște adunări care erau necesare nu doar pentru perfecționarea învățătorilor, ci și pentru înălțarea spiritualității și mândriei comunei unde acestea aveau loc. De altfel, ziarul Renașterea, într-un număr anterior, saluta cu bucurie venirea învățătorilor confesionali pe teritoriul Severinului căci „nimic nu poate avea în viața noastră o însemnătate mai mare decât întrunirea acelor bărbați în mâinile cărora e depusă soarta poporului nostru, pentru că viitorul unui popor depinde numai și numai de activitatea dascălilor care pot croi o soartă bună sau rea pentru un popor” . Facem precizarea că din motive administrative și de organizare, Reuniunea din acel an s-a organizat la Băile Herculane, unde participanți au beneficiat în plus, de „favoruri la băi și la mâncări”. Această Reuniune va rămâne în amintirea învățătorilor participanți și prin faptul că, după terminarea adunării, adică vinerea după-amiază, în 25/7 septembrie se organiza plecarea în „excursia de studii proiectată spre vizitarea expoziției generale de la București”. Doritorii trebuiau să se anunțe, prin trimiterea taxei de 10 coroane, necesari plătirii biletului de tren dus-întors președintelui Reuniunii Ioan Marcu din Bocșa Montană. Comitetul de conducere întreprinsese toate demersurile pentru ca să se obțină reducerea la biletul de călătorie pentru grupul organizat, atât la căile ferate ungare cât și la cele românești, mai ales că se dorea și organizarea de excursii prelungite către Constanța și Sinaia. De asemenea excursioniștii au primit din partea căilor ferate române o reducere de 75% la bilet și cazare gratuită. Singura condiție de participare pentru învățători și familiile lor era obținerea pașapoartelor de călătorie, de procurarea cărora s-a ocupat pentru toți participanții, avocatul Cornel Jurca din Lugoj. Datorită entuziasmului cu care învățătorii au participat în masă la această excursie către București presa caracterizează adunarea generală ca marcată de grabă, nerăbdare și zăpăceală. Sala unde s-a desfășurat Reuniunea și muzica a fost pusă la dispoziție de către conducerea băilor.

Au existat însă, în istoria Reuniunilor sau a Conferințelor și momente tensionate în relația cu autoritățile administrative. Astfel, în anul 1896 conferința învățătorilor din Vârșeț desfășurată la 7/19 august în Coștei este oprită în timpul desfășurării, în mod ilegal, de către jandarmi. Învățătorii se deplasează pentru a-și încheia lucrările adunării la Iam, unde se desfășura Conferința învățătorilor din protopopiatul Biserica – Albă. A doua zi însă, jandarmii intervin din nou, de data aceasta pentru a cere documentele statutare aprobate pentru verificare. Cum acestea erau în ordine, Conferințele își continuă lucrările.

Un alt incident are loc în anul 1905 când Reuniunea învățătorilor din Arad și din părțile bănățene se desfășoară în localitatea Giula unde, la un moment dat, asupra comitetului de întâmpinare localnicii au aruncat cu pietre. O delegație a învățătorilor, în frunte cu președintele Reuniunii, Iosif Moldovan, s-a prezentat înainte de deschiderea primei ședințe a Adunării generale în audiență la ministrul instrucțiunii publice Lukáts, care locuia în acel oraș cu familia și unde se afla din întâmplare în acea zi. Se pare că întrebare cu care a fost întâmpinată delegația de către ministru a fost „ce ați avut să căutați în acest oraș unguresc?” la care Iosif Moldovan a răspuns „am venit la ai noștri Excelență să răspândim cultura și să ne înmulțim cunoștințele prin experiență” .

Adunările generale se transformau, adeseori, în sărbători locale cu număr tot mai mare de participanți, iar la dizertații încep să asiste tot mai des și locuitorii. Astfel la adunările învățătorilor din părțile arădene și bănățene ale Episcopiei Aradului, din anii 1908 și 1909, au participat între 2000 și 3000 de persoane. Tot mai mulți funcționari, notari, avocați, proprietari, etc. se înscriau în reuniuni ca membri ajutători.

Aceste stări de fapt și de spirit indicau o ridicare calitativă a statutului învățătorilor în societatea bănățeană și o amplificare a prestigiului corpului didactic în rândul populației românești.

Desigur că toate aceste aspecte își aveau corespondența și ecoul în viața publică și politică bănățeană. Aproape toți marii publiciști români ai perioadei erau membri fondatori sau ajutători ai celor două Reuniuni. La fel și cei care aveau o profesiune liberală. Aproape toți figurau pe listele de membri și invitați ai adunărilor.

Așadar, nu surprinde prezența în cadrul adunării Reuniunii învățătorilor din anul 1911 a lui Teodor Mihali, președintele clubului parlamentar ai deputaților români și vicepreședinte al Partidului național român care, luând cuvântul, promite învățătorilor „că vom da atât eu cât și deputații români o mână de ajutor la munca dumneavoastră națională”. Deși în mod declarativ și public aceste adunări erau apolitice, căci se considera că politizarea școlii era un act nepedagogic, faptul că în cadrul organizat și festiv, învățătorii ofereau încă un prilej populației românești să-și exprime liber, prin acte de cultură, sentimentele naționale, cu mare ecou în presă și astfel în întreaga populație, transformă la începutul secolului XX aceste Reuniuni în momente de manifestare patriotică veritabilă.

Tribuna comentând desfășurarea unei alte adunări a învățătorilor arădeni și din părțile bănățene, din anul 1911 scria: „ne-am convins încă o dată că această tagmă a noastră care a primit una din cele mai mari răspunderi pentru viitorul neamului depune conștiincioase stăruințe și silințe în valorizarea învățământului nostru popular și reușește în ciuda enormelor anevoințe… să salveze misiunea lor națională.” Românul din Arad își încheie articolul de prezentare al activității aceleași Reuniuni cu cuvintele „laudă și recunoștință se cuvine învățătorilor români care cugetă, simțesc și muncesc în spirit național românesc” .

Teodor Ciontea, primul președinte ales, după aprobarea statutelor Reuniunii din Arad, definea munca extrașcolară a învățătorilor ca pe o „linie de apărare a poporului pe care se construiau așezămintele culturale românești pentru a salva limba și legea strămoșească” . În anul 1912, la dezvelirea monumentului ridicat în memoria sa, Iuliu Vuia, președintele Reuniunii învățătorilor timișoreni, îl definește pe acesta și munca sa de o viață ca pe „o pildă de fapte și conduită, care a promovat conștiința națională românească cerând de la dascălii pe care îi conducea să aibă un caracter integru și o energie de fier dedicate culturii”. Cei 80 de învățători prezenți ai Reuniunii timișorene promiteau „solemn să fie apostolii sinceri ai acestui crez cultural în fața cărora își plecau genunchii” .

Reuniunea se declara conștientă de importanța chemării sale și dorea să acționeze în consecință. Aceste acțiuni vizau desigur, predarea limbii române în școală, dar după 1907 mai ales, organizarea de activități cu caracter extrașcolar menite să „educe spiritul” .

După anul 1910 Reuniunile învățătorilor includeau, ca membri, aproape pe toți învățătorii bănățeni. Numai Reuniunea învățătorilor arădeni, pentru părțile bănățene, avea 198 de membri în anul 1911, dintre care 158 erau membri ordinari. (Vezi Anexa nr. 42: Lista membrilor Reuniunii învățătorilor din părțile bănățene ale Episcopiei Aradului). În părțile arădene, Reuniunea avea 53 de membrii fondatori, 5 membrii onorifici și 83 de membri ajutători.

Pentru a împiedica Reuniunile învățătorilor să promoveze în mod legal interesele naționale ale românilor, care nu erau în concordanță cu politica guvernului, statutele se aprobau doar cu condiția ca lista membrilor onorifici proveniți din alte domenii decât învățământul, să fie aprobată de guvern.

Ingerințele guvernului se manifestau și în prevederile statutare ale Reuniunilor conform căreia ele puteau fi suspendate și chiar dizolvate dacă își depășeau atribuțiile stabilite anterior, iar bibliotecarii erau obligați să prezinte inventarele bibliotecilor în mod periodic inspectorului regesc școlar pentru cenzurare.

Desigur că aceste măsuri erau menite să îngrădească libertatea de expresie în ceea ce privea promovarea ideilor de tip național în rândul dascălilor. Aceste cerințe guvernamentale se regăsesc și în statutele aprobate prin rezoluția numărul 840 din 21 decembrie 1886 a Reuniunii învățătorilor români greco-catolici ai diecezei Lugojului înființată sub directa coordonare a episcopului unit Victor Mihályi.

Cu toate acestea, într-un discurs al învățătorului Emiliu Frâncu, în deschiderea adunării din anul 1900 al Reuniunii învățătorilor din Arhidieceza română unită, erau rostite, în mod solemn, cuvintele: „înainte în cultură este deviza seculului nostru luminat… Domnilor ! Școlile sunt focularele, izvoarele culturii, ele sunt fundamentul științei, puterii, demnității și al bunăstării tuturor popoarelor. Nu-i de mirare deci, dacă și noi care avem aceeași chemare, creșterea și instrucțiunea poporului nostru ne apropiem unul de altul, ne formăm societăți învățătorești… ca să ne consultăm asupra măsurilor ce avem a lua pentru ajungerea sigură a scopului cel urmărim-interesul cultural. Domnilor colegi, la rezolvirea acestei probleme sublime și salutare avem să lucrăm, căci pentru această grea sarcină, (regenerarea și viitorul prin educație a poporului), suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu și a neamului”.

Discursurile cu caracter național erau prezente mai ales în timpul banchetelor finale și mai puțin în timpul desfășurării efective a programului Reuniunilor. Astfel, în toastul său, ținut în timpul banchetului de la sfârșitului Adunării învățătorilor arădeni și din părțile bănățene, din anul 1908, Vasile Goldiș aduce în amintirea corpului profesoral prezent portretul lui Simion Bărnuțiu, el însuși fiu de dascăl sărac: „A fost mândria neamului nostru, atletul naționalismului românesc… Bărnuțiu a zis că libertate fără naționalitate este moartea pentru noi. Nici noi nu voim să trăim decât numai cât timp vom trăi ca popor românesc, ori nu vom mai trăi deloc. (Strigăte: Așa-i! Trăiască! Aplauze) … Cuvine-se deci azi, când ne adunăm în numele culturii românești să ne amintim cuvintele ce … am citit pe piatră la mormântul lui în latinește: poporul românesc nu uită nici binele, dar nici răul ce i se face”.

În preajma organizării congreselor învățătorilor, presa publica articole însuflețitoare și elogioase la adresa corpului didactic. Astfel în numărul 4 din 1909 Educatorul, organul Reuniunii învățătorilor din Caransebeș, pe lângă editarea convocării și a raportului general, face publică și o poezie adresată învățătorilor de către Don Ramiro, (desigur un pseudonim), și care exprimă într-un mod artistic așteptările populației de la corpul didactic: „Dragi apostoli ai culturii, dascăli zoritori de minte/ Cari aveți sfânta menire de a merge tot înainte/ Ridicați frunțile voastre de mari gânduri adâncite/ Și vedeți că-i scrisă-n ceruri soarta unei ginți mărite!/ Viitorul cel de aur al poporului român/ E închis ca–într-o cetate la dascălii lui în sân./ Prindeți dar, tăiați la brazde în cultura românească/ Semănați în agrul Romei ghinda noastră strămoșească/ Și nesocotind viața ce de trudă vi se curmă/ Închinați puterea voastră pân-la stropul cel din urmă/ Ca prinos de rugăciune, pe al neamului altar/ Căci din rodul trudei voastre va veni cerescul dar!/ Dintre câte lupte grele are neamul nost sub soare/ Lupta voastră-i cea mai dreaptă, cea mai binefăcătoare/ Că deși cădeți în lupte, idealul vost' rămâne/ Fiind purtat de generații tot cu suflete senine./ Și din zi în zi tot crește, ca un val din salt în salt/ Neamul nostru luminându-l, ca un far înalt, înalt./ Din copiii de pe bancă și din a voastră sudoare/ Va ieși ca de sub spuză un popor ce stă-n picioare/ Muncitor și treaz la minte cu credință în Dumnezeu/ Neamul nostru va fi mare, va fi neam ales al său/ Iar în ziua cea măreață, sfântă ziua cea de-apoi/ Voi veți fi mândria noastră, fala noastră veți fi voi.”

Versurile definesc, în mod plastic, rolul cultural, dar și politic care îi era rezervată dăscălimii române bănățene la începutul secolului XX, o misiune care presupunea multă dăruire sufletească, sacrificiu de sine, dar și mult patriotism.

În aceeași notă este și discursul din 4 aprilie 1911 a președintelui Reuniunii învățătorilor din Dieceza Caransebeșului, Gheorghe Jianu, care regretă „stingerea pleiadei entuziaste din 1848” precum și starea deplorabilă materială a învățătorilor români. El își îndemna colegii să fie vrednici în păstrarea tezaurul strămoșesc, școala românească, lăsată ca moștenire de numele mari ale culturii românești: Petru Maior, Inochentie Micu Klain, Gheorghe Șincai, Andrei Șaguna, Șuluțiu și Barițiu. Scopul învățătorilor trebuia să fie întărirea și desăvârșirea operei mărețe a străbunilor.

În anul 1910 printr-un circular adresat tuturor despărțămintelor Reuniunilor învățătorilor români de la școlile confesionale ortodoxe din Dieceza Caransebeșului se cerea, conform hotărârii comitetului central al Reuniunii învățătorilor din dieceză, ținut la Timișoara în 28 octombrie/10 noiembrie 1910, să se reconstituie statutar fiecare despărțământ, urmând să se țină câte 3 adunări pe an: una până în data de 1/14 decembrie, a doua până 1/14 martie și a treia până 1/14 mai „pentru a se putea asigura un avânt mai puternic reuniunii noastre căci numai în chipul acesta se poate lucra mai intensiv la realizarea scopului ei”. Spre deosebire de conferințele învățătorești din secolul al XIX-lea, când dascăli erau examinați după niște reguli stricte, se specifica acum în mod expres faptul că ”în general se lasă fiecărui membru libertatea de a se ocupa cu astfel de chestiuni care sunt mai proprii înclinărilor individuale și cercului de cunoștințe în cadrul unei dizertații sau prelegeri practice… ca astfel să se producă o emulație de muncă și să se realizeze tot mai mult înălțarea nivelului cultural al fiecărui membru ca învățător al timpului de astăzi”.

Totuși, se propuneau spre dezbatere teme generoase și de actualitate precum: Revizoratele școlare, Învățământul limbii materne, Începutul carierei învățătorești, Preotul ca director școlar, etc., se reglementa situația bibliotecilor despărțămintelor cerându-se dotarea acestora cu volume pedagogice de valoare. Se dorea o reactualizare a listelor membrilor Reuniunilor prin scoaterea din evidențe a dascălilor decedați și totodată reactualizarea taxelor rămase restante. Se introduceau, conform articolului 147 din legea 38/1868, pe listele de membri ai reuniunilor toți învățătorii definitivi sau provizorii precum și învățătorii pensionari care nu cereau în mod expres ștergerea lor din rândul membrilor reuniunii. În punctul 7 al noilor statute se făcea precizarea conform căreia învățătorii care absentau la desfășurarea ședințelor adunărilor fără motiv serios și grav să fie trecuți pe o listă prezentată Consistoriului Diecezan care urma să-i cerceteze disciplinar conform deciziei numărului 17/1909 a adunării generale.

După reînnoirea statutelor, Reuniunile învățătorilor sunt mai bine organizate și au o putere financiară mai mare datorită măririi numărului de membri. Adunările generale devin mai grandioase în desfășurare, iar legăturile lor cu celelalte reuniuni și asociații culturale românești din Banat și Transilvania se intensifică. Astfel, în anul 1913 Reuniunea desfășurată la Caransebeș în datele de 27 octombrie/9 noiembrie și 28 octombrie/10 noiembrie îl are ca invitat pe profesorul doctor Moise Ienciu reprezentant al Astrei. În discursul său, acesta definește dăscălimea ca pe „măsura culturală, intelectuală și morală a poporului… iar școala confesională … răsărită din dorul de lumină și progres al neamului, crescută din sufletul poporului era păzitoarea credincioasă a tradițiilor străbune, a iubirii de neam, lege și moșie, dar mai presus de toate purtătoarea însuflețită și propagatoarea neînfricată a idealului cultural.” Ca invitat – reprezentant al Societății teatrului român, Vasile Goldiș salută învățătorii și își amintește în discursul său de începuturile sale ca profesor la Institutul preparandial din Caransebeș. El face un rechizitoriu legii școlare din 1907 pe care o consideră ”cel mai fioros atentat la caracterul moral al învățătorimii române…” Consideră că „nouri grei s-au adunat deasupra școlii românești”, care pare ferecată în lanțurile prevederilor legislative, și a învățătorul român „se află în robia cea mai îngrozitoare”. Ca urmare, „scade numărul școlilor noastre și se împuținează mijloacele de educație tocmai pentru poporul nostru… nu avem școli industriale, comerciale, nu avem licee, nu avem universitate cum s-ar cuveni unui popor de trei milioane și jumătate de suflete și ca urmare firească a acestei nefericiri ne lipsește aproape cu desăvârșire clasa cea mijlocie, care este spinarea oricărui popor râvnitor spre înălțare. Sunt nefirești aceste stări de lucruri, dar tocmai acest neadevăr ne mângâie cu nădejdea… că nedreptatea va trebui să facă loc dreptății. Un popor de aproape 4 milioane, aici în mijlocul Europei, în vecinătatea neamurilor culte, nu poate fi lipsit pentru multă vreme de mijloacele culturii, iar cultura adevărată nu poate fi decât cultura națională… Eu sunt adânc convins că în curând va răsări soarele dreptății și pentru români …Vă rog iubiți învățători, dragi elevi și tovarăși de muncă ai mei, duceți cu voi prin satele românești credința tare că dreptatea românească are să învingă și voi veți fi eliberați din robia voastră de azi”.

Alți invitați la reuniune au fost Iuliu Vuia, ca delegat al Reuniunii învățătorilor timișoreni și Nicolae Cristea ca reprezentant al Reuniunii învățătorilor arădeni.

Ca expresie a amplorii activităților culturale desfășurate sub egida Reuniunilor învățătorești sunt și numărul din ce în ce mai crescut al membrilor ajutători și onorifici ai acestor asociații. Spre exemplificare prezentăm la anexă lista completă a membrilor Reuniunii învățătorilor confesionali români de la școlile ortodoxe din Dieceza Caransebeșului 1911, considerată de mulți cercetători ca cea mai puternică asociație de profil ce a ființat în spațiul spiritual românesc până la 1918. (Vezi Anexa nr. 43: Lista completă a membrilor Reuniunii Învățătorilor din Dieceza Caransebeșului în anul 1911). Cu mici modificări, lista membrilor acesteia rămâne valabilă până în anul 1914 când, datorită războiului, adunările Reuniunilor au fost sistate.

VI. B. ÎNVĂȚĂTORII ȘI ACTIVITATEA ASTREI ÎN COMITATELE CARAȘ-SEVERIN ȘI TIMIȘ

„Casinele și Cluburile, înființate în secolul al XIX-lea, deveniseră neîncăpătoare pentru Profesorii și Iubitorii de Literatură Românească”.

La numai un an după înființarea Astrei de la Sibiu, (1861), arădenii înființează Asociația națională pentru cultura și conversarea poporului român, care la început i-a inclus pe toți românii bănățeni, dar și pe cei din zona Crișurilor și de pe întreg teritoriul Ungariei.

Conform articolului 1 din Statute, scopul acestei asociații a fost „înaintarea literaturii române și a culturii sociale prin citire și conversare”. Mijloacele concrete, prin care acest obiectiv final putea fi atins, era ajutorarea cu sume de bani a studenților și a tinerilor români săraci, a învățătorilor care munceau cu rezultate deosebite, precum și a autorilor de manuale, înființarea de ziare dar și a unei biblioteci pentru membrii asociațiunii, întreținerea unui local propriu destinat desfășurării ședințelor și a adunărilor publice, editarea de cărți literare și artistice românești. În acest fel Astra devenea un factor principal de înaintare pentru cultura națională românească.

După anul 1896 Astra include printre membrii săi tot mai mulți bănățeni căci, așa cum declară Alexandru Mocioni „se dezbracă de caracterul ei provincial și proclamă principiul solidarității naționale pe teren cultural”. Din inițiativa lui Emanoil Ungureanu și a lui Valeriu Braniște, în 1897, se înființează în Timișoara o filială a Astrei.

După înființare, registrele de evidență și de corespondență ale Astrei indică, anual, înscrierea de noi membri bănățeni. Inițial au fost în număr total, de aproximativ 101 plătitori de taxe. În 18 iunie/1 iulie 1898 Coriolan Brediceanu recomandă comitetului central al Astrei numirea delegațiilor pentru constituirea despărțămintelor bănățene: în Caransebeș, protopopul Andrei Ghidiu, în Oravița, avocatul Ilie Trăilă, în Bocșa, avocatul Ioan Budițan, în Timișoara, protopopul Traian Puticiu, în Panciova, avocatul Alexandru Bireescu și în Sânmiclăușul Mare, Nestor Oprean. Activitatea de început a despărțămintelor Astrei bănățene a inclus editarea de broșuri literare, dar și informative, cu sfaturi și învățături. După anul 1909, când Coriolan Brediceanu moare este înlocuit în comitetul central de protopopul George Popovici și de către Valeriu Braniște.

Acțiunile Astrei includeau, în special, susținerea accesului la cultură al românilor prin sprijinirea școlilor confesionale, instruirea analfabeților de la sate, stimularea învățătorilor, înființarea de biblioteci poporale, distribuirea gratuită de cărți, premierea și stipendierea elevilor eminenți, organizarea de prelegeri poporale cu obiective economice și culturale. În acest scop, potrivit „Stării și activității despărțămintelor Astrei bănățene” în anul 1913, aceasta activase în 243 de localități, unde înființase 43 de biblioteci și se desfășuraseră 4 conferințe, 14 șezători culturale și se ținuseră 24 de prelegeri.

Toate aceste acțiuni se îmbinau cu activitatea extrașcolară desfășurată de învățători la nivelul comunităților locale, în marea lor majoritate temele suprapunându-se.

În total, în întreaga istorie a Astrei din Banat s-a putut identifica, între anii 1903-1915, în cele 11 despărțăminte bănățene, (Becicherecul Mare, Bocșa, Buziaș, Lugoj, Oravița, Panciova, Vârșeț, Timișoara, Sânnicolau Mare, Caransebeș, Ciacova), un total de 455 de prelegeri ținute de 187 conferențiari.

La sfârșitul anului 1913 Astra avea funcționabile în Banat următoarele despărțăminte:

I. Despărțământul Becicherecul Mare, (cu agenturi în comunele Toracul Mare, Toracul Mic, Ecica Română, Iancahid, Sarcia Română, Checea Română, Foeni și Toader), cu biblioteci în comunele Toracul Mare și Toracul Mic, (fiecare cu câte 50 de volume) și 5 reuniuni economico-culturale membre ale asociației: Institutul de credit și economii Agricola în Ecica Română înființată în 1906, Filiala Timișanei în Toracul Mic din 1905, Corul vocal bisericesc din Ecica Română din 1886, Corul vocal bisericesc din Toracul Mare din 1893, Corul vocal bisericesc din Toracul Mic din 1910, director de despărțământ V. Petroviciu;

II. Despărțământul Bocșa, (cu agenturi în comunele Bocșa Montană, Bocșa Română, Vasiova și Fizeș), cu biblioteci în Bocșa cu 118 volume, în Bocșa Montană cu 600 de volume, în Bocșa Română cu 50 de volume, în Vasiova cu 482 de volume și în Fizeș cu 54 de volume; 16 reuniuni membre ale Asociației: Reuniunea română de cântări și muzică din Bocșa Montană din 1873, Reuniunea corului vocal greco-catolic din Bocșa Montană din 1853, Corul vocal din Bocșa Română din 1863, Corul bisericii greco-ortodoxe din Jidovin din 1897, Reuniunea română de cântări și muzică din Reșița Montană din 1812, Reuniunea română de cântări și muzică din Reșița Română din 1900, Reuniunea română de cântări din Ocna de fier din 1901, Reuniunea română de cântări din Fizeș din 1890, Reuniunea română de cântări din Vasiova din 1906, Corul vocal greco-ortodox din Ramna, Corul vocal greco-catolic din Ramna, Casina Română din Bocșa Română din 1910, Casina Română din Reșița Montană din 1900, Despărțământul Bocșa al Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe din Dieceza Caransebeșului înființată în 1898, Institutul de credit Târnova și Institutul de credit Bârzava, director de despărțământ Ioan Marcu;

III. Despărțământul Buziaș nu avea agenturi și nici reuniuni afiliate, ci doar biblioteci: în Hidiaș cu 106 volume, în Dragșina cu 95 de volume, în Cerna cu 87 de volume, în Sinersig cu 95 de volume și în Vucova cu 84 de volume, director de despărțământ Ioan Pepa;

IV. Despărțământul Caransebeș, director protopopul Andrei Ghidiu care în acest an nu înaintează raportul despre activitatea despărțământului;

V. Despărțământul Ciacova, având director al despărțământului pe George Breban, proprietar și director de bancă, dar în acest an despărțământul nu a funcționat;

VI. Despărțământul Lugoj, (cu agenturi în comunele Făget și Sacul), cu biblioteci în comunele Găvoșdia cu 75 de volume, Sacul cu 70 de volume, Făget cu 80 de volume, Cliciova cu 76 de volume, Lugoj cu 110 volume, Gruini cu 61 de volume, Silha cu 61, Bara cu 61 de volume și Hosendești cu 61 de volume și 18 reuniuni, membre ale asociației, director de despărțământ George Popovici;

VII. Despărțământul Oravița nu avea agenturi și biblioteci afiliate, ci doar reuniuni: Oravițana, institut de credit din Oravița, Casina Română din Oravița Montană, Însoțirea pentru asigurarea vitelor din Cacova și reuniunile de cântări și de citire din toate comunele, director de despărțământ E. Țieranu;

VIII. Despărțământul Panciova, (cu agenturi în Satul nou, Alibunar, Uzdin, Seleuș și Sân-Mihai), cu 5 biblioteci cu 30-50 de volume fiecare și 15 reuniuni dintre care Sentinela -bancă din Satul Nou din 1895, Steaua bancă din Petrovasela din 1897, Panciovana din Panciova din 1905 și Concordia din Cuvin din 1893, etc.

IX. Despărțământul Timișoara fără agenturi, dar cu biblioteci în Șag cu 102 volume, în Becicherecul mic cu 97 de volume, în Bucovăț cu 83 de volume, în Sân-Mihaiul Românesc cu 84 de volume, în Hodoni cu 100 de volume, în Murani cu 95 de volume, în Băreteaz cu 90 de volume, în Călacea cu 96 de volume, în Timișoara-Elisabetin cu 72 de volume, în Chișoda cu 83 de volume, în Topolovățul mare 92 de volume, în Ictar cu 92 de volume, în Budinț cu 92 de volume, în Bencecul Român cu 77 de volume și 2 reuniuni: Reuniunea de lectură din Timișoara Fabric înființată în 1872, Societatea de cumpătare din Ghiroc și toate corurile din comune cu statute aprobate, director de despărțământ Romul Cărăbașiu.

X. Despărțământul Vârșeț cu 11 agenturi în Straja, Sânmihai, Sânianășul German, Grebănaț, Orășeț, Iabuca, Gătaia, Vârșeț, Râtișor și Coștei, și cu biblioteci în număr de 11, fiecare având câte 38-40 de cărți primite gratuit de la centru și următoarele reuniuni: Luceafărul, Institut de credit, Corul bisericesc român din Vârșeț, Aurora, Institut de credit din Gătaia, Corul bisericesc român din Nicolințul Mare, directorul despărțământului Traian Oprea.

Foarte multe din băncile rurale și institutele de credit au fost înființate cu sprijinul Astrei care, după înființare, au sprijinit financiar acțiunile Asociațiunii. În aceeași linie se înscriu și acțiunile de mecenat întreprinse în acest sens de către fruntașii mișcării intelectuale românești bănățene: Emanuil Ungureanu, Romulus Cărăbașiu, Pavel Rotariu, Aurel Cosma, Coriolan Brediceanu, Valeriu Braniște, George Popovici, Andrei Ghidiu, Ioan Budințan, Ilie Trăilă, Petru Cornean, Ioan Roșiu, familia Mocioni, în marea lor majoritate membri activi și ai Partidului Național Român.

Încă din anul 1910 episcopul Miron Cristea emite circulara cu numărul 7508/1910 către toți preoții și învățătorii din Eparhia Caransebeșului, în care le amintește acestora că îndatorirea lor de căpetenie era răspândirea luminii în rândul poporului. Se arătau totodată realizările de până atunci ale Astrei: „Revista Transilvania”, înființarea unei școli de fete cu internat și a unui muzeu istoric și etnografic românesc, înființarea de fundații pentru tinerii studioși, trimiterea cărturarilor și altor oameni învățați în sate pentru a îndruma cultural și economic pe săteni, precum și tipărirea de cărticele folositoare pentru popor scrise de cei mai luminați fii ai neamului. În virtutea acestor realizări, învățătorii și preoții erau îndemnați să sfătuiască sătenii să se înscrie ca membri ajutători, plătind cele 2 coroane pe an în schimbul cărora primeau un calendar și 10 cărți folositoare. Circularul se încheie cu cuvintele „ne-am bucura mult dacă fiii noștri ar petrece o parte din ceasurile lor slobode cu cetirea de asemenea cărți în loc să steie prin cârciume și să cheltuiască banii pe băuturi stricăcioase sănătății și pungii” .

În anul 1911, când Astra împlinea 50 de ani de la înființare, „Educatorul”, organul Reuniunii învățătorilor din Dieceza Caransebeș, publică un apel pentru înscrierea, cu acest prilej aniversar, a tuturor învățătorilor în rândul membrilor activi ai Asociației. Se amintea faptul că pentru trimiterea pe viață gratuită a revistei „Transilvania” trebuia plătită taxa de 10 coroane anuală pentru membrii ordinari. Se considera înscrierea ca membru al Asociațiunii „ca o datorie și o mândrie națională”. Apelul era semnat de Iosif Șterca Șuluțiu, din Sibiu la 15 octombrie 1910.

În anul 1914 revista „Transilvania” caracteriza cursurile ținute în cadrul Asociațiunii ca luând un avânt îmbucurător: „dintr-o instituție rece, academică încetul cu încetul Astra se preface într-un așezământ de popularizare și de răspândire a științei și a culturii, într-o societate care organizează forțele răzlețe și lăsate în neștire a forței noastre naționale. Idealul care o îndeamnă la această muncă e unitatea culturală și trezirea conștiinței românești în mase… acest ideal a dat naștere și cursurilor Asociațiunii” .

Se dorea ca, în lipsa unei școli superioare românești, care să pregătească tinerii în spirit național și pentru a potența activitățile culturale românești, Asociațiunea putea să acționeze pentru a suplini aceste carențe. Se spera să se poată publica unele reviste științifice și literare și să se organizeze conferințe în orașele și localitățile cu populație românească majoritară. O astfel de încercare a fost în anul 1908 când s-au organizat un număr de 20 de astfel de întruniri.

Se considera că școala confesională primară intrase pe o pantă descendentă după legea 27/1907 și devenise chiar, în unele cazuri, păgubitoare culturii de tip național datorită intervenției organelor de control ale statului în desfășurarea activității sale cotidiene, fapt considerat total nepedagogic. Apare astfel ideea înființării unui sistem de învățământ alternativ numit școala activă, care trebuia să învigoreze viața școlară determinând elevul să participe activ la munca sa de educație. Se dorea să se înlăture memorarea mecanică de texte maghiare, pe care adesea copiii nici nu le înțelegeau. Se aspira să se facă apel la experiențe, la compunerea de texte proprii, la executarea de diferite obiecte din hârtie, lemn, lut, sârmă, etc. și la implicarea tot mai activă la organizarea de piese de teatru, serbări și alte activități de tip extrașcolar. Urma să se pună astfel în prin plan fantezia creatoare și spontaneitatea elevilor care învățau din propriile activități. Se urmărea ca aceste principii ale școlii active să fie însușite și aplicate de către toți învățătorii confesionali români. Aceste idei erau susținute și argumentate în paginile revistei „Transilvania” chiar de către Octavian Goga.

Totodată Asociațiunea încerca să concentreze în rândurile sale și pe profesorii de la gimnazii, școli civile și normale, pentru ca împreună cu învățătorii confesionali să ajute la instrucția și educația tinerimii române. În anul 1914 se dorea să se înființeze unui fond de tipărire a manualelor școlare care urmau să fie folosite în toate școlile, acestea urmând să asigure astfel o instrucție uniformă pentru toți școlarii. S-ar fi ajuns în acest mod și la o uniformizare a planului de învățământ și a terminologiei științifice folosite în școli, care era încă destul de variată.

Din ce în ce mai multe cadre didactice se înscriu în rândurile Astrei. Stau mărturie în acest sens atât listele de membri, cât și menționarea numelor învățătorilor în lista prelegerilor desfășurate sub egida Astrei. De altfel, membrii ajutători ai „Asociațiunii” erau în marea lor majoritate plugari, preoți și învățători.

În anul 1913 învățătorii bănățeni care au ținut prelegeri în adunările organizate ale Astrei au fost:

– în Despărțământul Bocșa, în localitatea Ramna, învățătorul pensionar Ioan Marcu: „Scopul asociațiunii”, „Despre conservarea portului românesc”, „Despre ținerea la legea, limba și moșia strămoșească”, „Despre cultivarea limbii române”, „Despre alcoolism, lux, risipă, păstrare”;

– în Despărțământul Bocșa, în localitatea Bocșa Montană, protopopul Mihail Gașpar: „Importanța reuniunilor de cântări la români și a doinelor noastre românești”;

– în Despărțământul Buziaș, în localitatea Silagi, cleric absolvent Ioan Gheța, (fost stipendist al fondurilor școlare ale Episcopiei Caransebeșului): Tovărășiile sătești și însemnătatea lor;

– în Despărțământul Buziaș, în localitatea Silagi, învățătorul Petru Savi: „Menirea asociațiunii”;

– în Despărțământul Buziaș, în localitatea Silagi, învățătorul Gheorghe Pârvu: „Țăranul român și cartea în împrejurările actuale”;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Gruini, învățător Ion Grofșorean: „Însușirile pământului și despre gunoire”;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Gruini, învățător Petru Ugliș: „Cârciuma, băuturile spirtoase și primejdia lor”;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Gruini, învățător D. Socieneanțu: „Vitele cornute”;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Sacul, învățător G. Noagher: Despre stupărit;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Bara, învățător Petru Ugliș: „Despre grădina de legume”;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Răchita, învățător G. Noagher:”Primejdia băuturilor spirtoase” și Petru Ugliș: „Comoara cea mare sunt copiii”;

– în Despărțământul Lugoj, în localitatea Sudriaș, învățător Petru Ugliș: „Folosul mașinilor agricole”;

– în Despărțământul Lugoj, în Lugoj, Alexandru Iorga, (fost stipendist la arhitectură al fondurilor școlare ale Episcopiei Caransebeșului): „Despre stilul românesc și industria de artă românească”; „Despre casa românească și stăruințele arhitectului Mincu”, D. Soceneanțu: „Din școala vieții”, învățător I. Grofșorean: „Morburile vitelor și vindecarea lor”;

– în Despărțământul Oravița, în comuna Ticvaniul Mare, Tr. Țăranu, funcționar de bancă: „Despre cooperative”;

– în Despărțământul Panciova, în comuna Satul Nou, Petre Stoica director de bancă: „Despre comasare”;

– în Despărțământul Săliște, în comuna Aciliu, doctor Ioan Lupaș: „Despre chemarea preotului”;

– în Despărțământul Vârșeț, în localitatea Râtișor învățătoarea Ana Ioanovici: „Care sunt cauzele că țărancele noastre părăsesc portul străbun și care sunt mijloacele de îndreptare”; învățătorul Ioan Naia:” Nutrirea plantelor”;

Prelegerile populare aveau teme diverse, variate și care interesau în mod direct populația. Din nou, aceste subiecte se suprapun, ca tematică, peste acțiunile culturale extrașcolare și cu caracter practic întreprinse în Banat de către corpul didactic coordonat de Biserică. Alcoolismul, temele de igienă, de economie rurală, de educație financiară sau industrială, de educație a femeilor, dar și cele despre păstrarea caracterului românesc al portului și legat de aceasta de combatere a luxului, de conservare a limbii vorbite și scrise, a literaturii și presei românești sunt cu predilecție abordate în conferințele Astrei.

În iarna 1911-1912, în Banat, s-au desfășurat cursuri cu analfabeții organizate de Astra în despărțământul Buziaș comuna Chevereșul Mare de către învățătorul Gheorghe Pârvu care a avut 34 de săteni cursanți care au învățat să scrie și să citească. În același an învățătorul Ioan Gruescu din Ciacova instruiește 11 analfabeți, Procopiu Simion 26 în Foeni și Iulian Bârzu în Petriș – Lipova 25. Toate au fost acțiuni finanțate de Asociațiune.

Alte acțiuni au vizat înființarea de biblioteci poporale prin donații de carte și prin acordarea de premii elevilor eminenți constând în cărți de beletristică românească. În același spirit erau programate și „producțiile artistice” desfășurate sub egida Astrei de către Reuniunile de cântări și de coruri, în marea lor majoritate conduse de preoții și învățătorii confesionali ai satelor. Se organizau veritabile spectacole cu ocazia adunărilor generale, dar se desfășurau și astfel de acțiuni de sine stătătoare foarte numeroase. Alte acțiuni, la care liderii Asociațiunii participau, erau și diversele acțiuni culturale prilejuite de aniversări ale instituțiilor de cultură sau de înființarea unora noi: adunările generale ale Societății pentru înființarea unui fond de teatru român, la înființarea internatul român din Budapesta, la aniversarea Preparandiei din Arad, adunările Concordiei, etc.

Tabel 68. Statistica prelegerilor poporale ținute în anul 1912 după materii și profesia conferențiarilor Astrei în Banat.

Se remarcă faptul că în marea lor majoritate, conferențiarii erau învățători confesionali sau profesori, deci cadre didactice, sau erau specializați în alte domenii, care beneficiaseră la un moment dat de burse școlare acordate de către Episcopii. Se demonstra astfel că banii investiți în calitățile umane și profesionale ale majorității fiilor de țărani cu reale calități intelectuale, dar fără posibilități financiare se reîntorceau „cu dobândă” către comunitățile locale din care proveniseră.

Astra găsise în Banat, la începutul secolului XX, un teren cultural deosebit de „fertil”, pregătit din punct de vedere cultural și organizațional de către învățătorii și preoții care activaseră cultural în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Reuniunea învățătorilor greco-catolici din Lugoj era membră corespondentă a Asociațiunii și avea, la fel ca și Reuniunile învățătorilor din Arad și din părțile bănățene și Caransebeș câte 2 membri delegați în secția școlară de la Sibiu. Aceștia erau: Doctor Iuliu Hossu, Doctor Victor Bârlea, Atanasie Roșca și Romul Crișan din Lugoj, Iuliu Vuia (Caransebeș) și Iulian Lucuța (Sânandrei). Toți profesorii de la Institutele Pedagogice și Teologice bănățene erau membri corespondenți sau cu alt statut al Astrei. În secțiunea școlară se discutau chestiuni importante privind modalitățile de includere a tuturor dascălilor în rândurile membrilor Asociațiunii, problemele legate de manuale, planurile de învățământ, legislația școlară, biblioteci, modernizarea învățământului, etc., toate menite să apropie instituția școlară de normele calitative ale vremii, dar și de necesitățile reale ale populației în rândul căreia activa. Ședințele Secției școlare au fost considerate, în vreme, adevărate congrese ale corpului didactic.

În general, toate aceste teme erau de actualitate și se constituiau în probleme de dezbatere publică a dascălilor în cadrul întrunirilor prilejuite de adunările Reuniunilor, a Conferințelor învățătorilor, erau popularizate prin presa de specialitate, dar și prin cea politică și erau actualizate memoriei și preocupărilor acestora prin circularele emise de către Episcopii. De altfel, printre preocupările declarate ale Astrei se numărau: atragerea copiilor către școală prin organizarea de concursuri remunerate pentru învățători cu bani, iar pentru elevi cu cărți, întreprinderea de acțiuni menite să procure fondurile necesare completării bugetelor comunelor și parohiilor sărace pentru achitarea la timp a salariilor dascălilor, pentru repararea sau renovarea școlilor, trimiterea de tineri studioși la școli înalte sau industriale și de meserii, etc.

Larga participare a populației la acțiunile sociale și culturale organizate de Astra, dinamizează mișcarea națională Bănățeană. Întrunirile organizate de filialele acesteia încep să dobândească, la începutul secolului XX, un caracter politic tot mai pronunțat. Era începutul afirmării impetuoase a luptei în cadrul mișcării naționale a românilor din Banat care se va manifesta și prin participarea bănățenilor la viața politică din Austro-Ungaria.

VI. C. IMPLICAREA CADRELOR DIDACTICE ÎN SUSȚINEREA LUPTEI POLITICE A ROMÂNILOR BĂNĂȚENI

Conferința Națională de la Sibiu a Partidului Național Român, din 10 ianuarie 1905, hotărăște întregirea programului său din 1881 cu noi revendicări pentru „deplina existență și libertate națională” . În urma Conferinței, între membrii comitetului central al PNR au fost aleși și bănățenii: doctor George Popovici, doctor Ioan Nedelcu, doctor Valeriu Braniște, doctor Aurel Cozma, doctor Ștefan Petrovici, doctor Nestor Oprean și doctor Valeriu Moldovan.

Deși marea majoritate a fruntașilor politici bănățeni nu au participat la conferința de la Sibiu, respectând poziția grupării mocioniste, în cele din urmă, datorită „curentului uriaș din popor” și în Banat se adoptă tactica politică a activismului, iar în ianuarie 1905 își depun candidaturile pentru alegeri în Comitatul Caraș-Severin: Coriolan Brediceanu pentru cercul electoral Bocșa și Oravița, doctor Ioan Sârbu pentru Caransebeș, doctor Aurel Cosma pentru Făget, George Popovici pentru Lugoj, doctor Aurel Novac pentru Sasca și doctor Ștefan Petrovici pentru Zorlențul mare; pentru comitatul Timiș își anunțaseră candidatura în Moravița doctor Vladimir Spătariu, în Ciacova George Breban, la Recaș Ioan Pepa, în Becicherecul Mic Dimitrie Birăuțiu, iar pentru Rittberg doctor Victor Bontescu și Sever Bocu.

Campaniile electorale au dat prilejul manifestării, (sub conducerea liderilor locali, în marea lor majoritate învățători și preoți), sentimentelor naționale românești ale populației. Acestea reies în evidență din descrierile adunărilor electorale făcute de presă. Astfel, în adunarea electorală de la Lugoj, comisia de întâmpinare a doctorului protopop George Popovici în localitate este organizată de preotul Adam Groza. Atât în discursul lui George Popovici, cât și în cel a lui Valeriu Braniște se remarca dorința acestora, în cazul în care ar fi fost aleși, să încerce să revizuiască legile pentru „respectarea autonomiei noastre bisericești și școlare și ajutorarea școalelor și bisericilor din partea statului” .

Presa relatează că, peste tot, candidații români erau întâmpinați festiv și cu mare bucurie de către populația românească. Deși au înregistrat rezultate slabe în alegeri datorită mai ales slabei organizări, marile adunări electorale de la Vărădia, Coștei, Buziaș, Oravița și Lugoj din toamna anului 1905 indică maturizarea politică a românilor la începutul secolului XX. Aceasta nu ar fi fost posibilă fără munca culturală de emancipare dusă de mica intelectualitate românească. Succesul campaniei a fost însă unul de ordin moral, demonstrând implicarea populației și a învățătorilor în sprijinirea politică a liderilor săi.

Pentru participarea lor activă la campania electorală mulți preoți și învățători au fost anchetați sau interogați. Astfel în Biniș au fost chemați la interogatoriu, în 27 mai 1906, Petru Iorgovan, Ion Borcan, Ion Stan și Constantin Avram. Se pare că judele comunal, pierzându-și popularitatea, datorită sprijinirii candidatului maghiar, a trecut la represalii. La fel au fost anchetați preoții Simion Blajovan din Hodoș și Traian Gașpar din Hezeriș.

În contextul campaniei electorale, dar și apoi a dezbaterilor legate de legea Apponyi problema sprijinirii și în plan politic a școlilor este reluată și dezbătută de presă, instituția școlară trebuind să fie în accepțiunea vremii „națională” pentru a putea rezista „ca o cetate tuturor furtunilor” .

Apărea, din ce mai des, ideea că românii organizați politic trebuiau să-și susțină liderii ca să nu se mai ajungă în situația în care cultura națională să fie „stârpită”, iar așezămintele sale, precum era școala, să fie desființate. Deviza românilor trebuia să devină „pe pământul locuit de români conducerea politică și socială să fie a românilor”. Cei 15 deputați aleși la alegerile din 1906 trebuiau să se constituie într-un început al acestei acțiuni.

Sprijinul dat de populație în cadrul campaniei electorale candidaților români a fost posibil tocmai datorită activității culturale și sociale desfășurate anterior, de către preoți și învățători, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Acest suport popular se manifestă în Banat și în abordarea politică a problematicii legislației școlare.

Adunările populare, organizate ca acțiuni de protest față de intenția schimbării legii școlare de pe întregul ținut al Banatului, adoptă rezoluții concrete și se raliază poziției și activităților deputaților naționaliști din Dietă și a episcopilor bisericilor ortodoxe și greco-catolice române. Se mulțumea declarativ, public învățătorilor confesionali „care dovedind o caldă dragoste de neam au hotărât să primească ajutor de la stat doar dacă acesta li se acorda fără condiții care să altereze drepturile garantate în constituțiunea bisericească”.

Presa relatează discursurile ținute de fruntașii politici, dar și de către episcopi, iar petițiile publicate în presă erau apoi trimise în mod oficial parlamentului.

Asemenea adunări au loc la Arad, Caransebeș, Dalboșeț, Ghilad, Ciacova, Comlăuș, Silagiu, Orșova, Toracul Mic, Șoncuta Mare, Reșița Montană, Sân-Martin, Lugoj, Timișoara – în sala berăriei din Fabric, dar și în cadrul ședințelor sinoadelor protopopești din protopopiatele Banat-Comloș, Arad și Caransebeș. Aceste acțiuni apropie și mai mult învățătorii de mișcarea politică. Adunările au fost conduse de liderii PNR din Banat: Vasile Goldiș, Ștefan Ciceo Pop, Emanoil Ungureanu, George Adam, Pavel Rotariu, Traian Putici, Valeriu Braniște, George Popovici, Alexandru Onae, Ion Sârbu, Dimitrie Cioloca, Aurel Cosma și Nestor Oprean.

Discursurile din Dietă ale lui Vasile Goldiș, George Popovici, Teodor Mihalyi, doctor Aurel Novac, Alexandru Vaida Voievod și Ștefan Cicio Pop sunt reproduse integral în paginile Tribunei de Arad și ale Drapelului de Lugoj și sunt însoțite de comentarii pertinente privind încălcarea drepturilor minorității naționale prin aprobarea textului aflat în discuție. Ele demonstrează totodată, importanța politică a textului legii școlare și faptul că aceasta era considerată o problemă vitală pentru menținerea caracterului românesc al instituției de învățământ.

Aplicarea legii, care a inclus și măsurile administrative de obligativitate a arborării stemei și a steagului ungar în sălile de învățământ și pe edificiile școlare confesionale românești, prevederi care erau considerate, în caz de nerespectare, delicte politice grave, au dat prilejul autorităților locale administrative să comită abuzuri. De aceea, legea este considerată „șireată și plină de intenții perverse” și creată în mod special pentru a asigura controlul statului asupra școlii confesionale.

Inscripțiile și însemnele de pe școli, în urma protestelor etniilor naționale, devin bilingve. Pe strada Timișorii din Lugoj edificiile celor două instituții românești afișau, în februarie 1909, inscripții care indicau caracterul școlii, (la școala confesională română greco-ortodoxă și la școala de fete greco-catolică românească). Chestiunea inscripțiilor școlare era pentru opinia publică românească „o problemă cu mult prea importantă” pentru ca nerezolvarea ei să fie trecută cu vederea.

Pentru schimbare inscripțiilor de pe toate edificiile confesionale, Consistoriul Episcopal din Arad emite ordinul 3565/1908 prin care se ordona văruirea tuturor fațadelor școlilor pentru a se șterge pe cele existente, iar către guvern era trimisă rugăminte să trimită școlilor prin antistiile comunale plăcuțele cu inscripțiile conforme noii legislații. Totodată se cerea școlilor confesionale în 10 septembrie/28 august 1908 prin ordinul numărul 5713/1908 să nu se arboreze nici o inscripție oficială până nu se primea răspunsul Ministerului.

Inspecțiile școlare, care constatau necunoașterea de către învățător a limbii maghiare, se puteau solda acum cu anchete. Nume celebre ale învățământului confesional românesc, cunoscuți militanți ai mișcării naționale române care erau învățători, au avut de suferit datorită atitudinilor politice considerate antistatale. Astfel, ministrul cultelor și instrucțiunii publice comunică în 25 septembrie 1910 prin nota informativă numărul 91271 că, în urma deciziei din 10 august, cu numărul 3095 a comisiei administrative a Comitatului Timiș a ordonat, în baza articolului 24 din legea 27/1907, că suspendă din post, pentru al putea cerceta disciplinar, pe învățătorul Patrichie Râmneanțu din Coștei. Se cerea protopopiatului să pună la dispoziția comisiei toate documentele administrative și de altă natură cerute. Se dorea, totodată, sistarea plății salariului pentru dascălul anchetat și înlocuirea acestuia din oficiu cu o jumătate de normă cu un alt învățător.

Cercetarea disciplinară o va face, la 16/29 octombrie, comisia administrativă a Comitatului Timiș condusă de prim pretorul cercual al Vârșețului și a cuprins următorul cap de acuzare: că ar fi comis delictul de agitație contra limbii statului – abatere sancționată prin punctul 1, litera a, al articolului 22 din legea învățământului 27/1907. Faptele de care era acuzat se petrecuseră cu 3 ocazii diferite: „prin activitățile desfășurate în localul Reuniunii de citire și cântări din Coștei, prin răspunsul său injurios la salutul în limba maghiară care îi fusese adresat de cetățeanul Ioan Dragodan și prin conducerea tinerimii școlare la acțiuni politice”. Această ultimă acuzație se baza pe acțiunea învățătorului care participase împreună cu școlarii săi la primirea festivă, organizată în timpul alegerilor, a candidatului Partidului Național Român, Caius Brediceanu. Jandarmeria locală, care aducea acuzațiile, se pare că nu a putut să își susțină afirmațiile cu martori. Prin urmare, parohul localității Coștei, Avram Corcea înaintează o cerere Consistoriului Diecezan din Caransebeș, prin intermediul protopopului de Vârșeț Traian Oprea, prin care solicita înaintarea unui protest oficial către Ministerul de Culte, deoarece se considera că suspendarea din postul de învățător al lui Patrichie Râmneanțu se făcuse abuziv și înainte ca să se hotărască asupra vinovăției sau nevinovăției dascălului în acest caz.

De același delict sunt acuzați anual foarte mulți învățători confesionali, numărul mare al documentelor oficiale primite la nivelul Episcopiilor, determinând Consistoriile Diecezane să elaboreze un tipizat prin care se înregistrau în baza arhivistică deciziile comisiei administrative comitatense de începere a cercetării disciplinare. (Vezi Anexa nr. 44: Document tipizat al Episcopiei Caransebeșului de înștiințare pentru punerea sub cercetarea disciplinară a învățătorului Constantin Velcu din Delinești ) .

Presa politică de limba română acuza comportamentul jandarmeriei, care aresta preoții și învățătorii participanți la adunările electorale, pentru că îi purta sub escortă pe țăranii fruntași prin sate, ca exemple de comportament anticivic, pe care îi elibera apoi „pentru că nu s-a putut dovedi bănuiala”. Totodată se retrăgeau licențele de funcționare ale birturilor în care se desfășuraseră adunările electorale. De asemenea, era condamnat și comportamentul abuziv al inspectorilor regești de școli care, sub pretextul obținerii rezultatului insuficient la studiul limbii maghiare, aducea în fața justiției învățătorii în funcție de atitudinea pe care acești au avut-o în timpul campaniilor electorale față de candidații PNR.

Atitudinea militantă – activă a învățătorilor confesionali era binecunoscută la Budapesta și în guvern. În consecință, Ministerul Instrucțiunii Publice și a Cultelor, prin ordinul nr. 7280/1907, transmis tuturor Episcopiilor, comunica faptul că „pentru următoarele alegeri de deputați dietali d-nul ministru pretinde ca învățătorii pe viitor să se abțină de la astfel de activitate care strică pacea între cetățenii de diferite limbi, iar pe de altă parte să folosească orice ocazie pentru a aduce prin exemplu și îndrumări poporul la stimarea ordinii și legii și la înțelegere… Se dispune ca învățătorii, în conformitate cu înalta misiune de luminător al poporului să nu-și întunece frumosul nume prin fapte nedemne săvârșite în momente de necugetare, care ușor pot atrage după sine urmările legii pedepsitoare”. Aceste ordine se bazau pe observațiile făcute în timpul alegerilor din 1906 când, „învățătorii au luat parte însemnată la agitări nepatriotice care au „căpiat” poporul român ici – colo la volnicii, a slăbit disciplina necesară și a fost aptă de a-l umple cu ură față de maghiari, a deșteptat neîncrederea autorităților și le-a stricat vaza…. Deși domnul ministru avea în măsură deplină să țină în onoare libertatea exercitării drepturilor politice, nu va trece cu vederea ca învățătorii să folosească autoritatea lor sub mantia lozincilor politice să continue agitațiile care nu se potrivesc cu starea lor și influența pacea țării”.

Candidații pentru campania electorală din 1910 au fost: Valeriu Braniște la Bocșa Română, Ștefan Petrovici în Lugoj, Ioan Nedelcu în Oravița, George Popovici în Zorlențul mare, Caius Brediceanu în Moravița, Valeriu Moldovan în Recaș, Terențiu Oprean în Iosifălău, Ioan Erdeli în Rittberg.

Datorită represiunii aparatului administrativ format din forțele jandarmeriei, unitățile militare și a aparatului judiciar campaniile electorale au fost obstrucționate. Desfășurată sub lozinca „totul pentru națiune” acțiunea politică a accentuat sentimentul soridarității și coeziunea dintre reprezentanții politici și populația românească din Banat.

Caius Brediceanu, în apelul său către alegătorii cercului electoral al Moraviței cerea respectarea în mod egal a limbii fiecărui popor în școală, justiție și administrație.

Turneul lui Vasile Braniște a început cu o adunare ținută în Bocșa Română. Deși a fost primit cu mari aclamații și de un important număr de alegători, adunarea fiind impozantă, se pare că numărul învățătorilor apropiați acestuia a fost mai redus. În schimb, au participat un număr mare de preoți. Totuși prezentarea candidatului, către participanții la manifestație, a fost făcută de învățătorul pensionar Muntean, care a invitat candidatul să își prezinte programul în fața alegătorilor.

În toate satele candidații sunt întâmpinați festiv cu fanfare, flori, stegulețe, taraf de lăutari, etc., iar elevii școlilor din localitate purtau costume populare legate cu brâul tricolor. (Vezi Anexa nr. 45: Fotografie de la o adunare electorală a P. N. R. din Vârșeț) . La toate aceste adunări s-a manifestat, prin discursuri și aclamații, dorința de apărare a caracterului național-confesional al școlii românești bănățene.

Cum participanții la întruniri purtau brâul tricolor, în unele sate, jandarmii au aplicat amenzi părinților copiilor pentru că au purtat însemnele „unui stat străin”. În adunarea populară din comuna Iablanița, comitatul Caraș-Severin, populația din 20 de localități își manifestă voința de a lupta pentru apărarea școlii și a instituțiilor culturale proprii, precum și pentru adoptarea votului universal.

În total, din părțile românești bănățene și transilvănene au fost aleși în dietă doar 5 deputați aparținând Partidului Național Român. Rezultatul alegerilor a fost, raportat la numărul populației românești, considerat slab. În consecință, în iunie 1911, sunt convocate două mari adunări la Arad și la Lugoj pentru a se discuta despre necesitatea luării unor măsuri pentru ca această situație să nu se mai repete, poporul român fiind lipsit de posibilitatea practică de a-și trimite reprezentanții în forumul legislativ. Se cerea astfel introducerea sufragiului universal egal, direct, secret și cu votare separată pe comune pentru ca astfel să se instaureze „adevărata și nefalsificata democrație” .

Concomitent, Vasile Mangra, vicar episcopesc și deputat în cameră, ține un discurs în numele tuturor deputaților români, în august 1911. El cere ministrului să ia o altă atitudine față de instituțiile culturale românești, Biserica și Școala confesională, care erau singurele instituții proprii a 2 milioane de credincioși și care primeau ca ajutor financiar de la stat doar 100.000 de coroane în fiecare an, ceea ce era foarte puțin comparativ cu nevoile reale.

Valeriu Braniște, în ziarul Drapelul din iulie/august 1912, analizează raportul Ministrului cultelor și instrucțiunii publice dat publicității despre situația învățământului din Ungaria. Din acesta reieșea faptul că 148 de învățători au fost aduși în fața justiției pentru cauze disciplinare. Principalul cap de acuzare era „manifestarea de sentimente nepatriotice”. Se comenta faptul că acel învățător care uita de demnitatea sa personală și a postului pe care îl ocupa și devenea un instrument politic în mâna autorităților era considerat un excelent pedagog, cu bună conduită morală, chiar dacă în domeniul școlar meritele sale erau „iluzorii”. El era promovat datorită rezultatelor obținute la limba maghiară și chiar dacă se făcea vinovat de delicte publice: „se bucură de o adevărată imunitate… poate umbla ziua la amiază beat pe stradă, poate pușca după locuitorii pașnici, poate provoca scandaluri publice, e imun căci e bun patriot, ține cu stăpânirea, bea în rând cu oamenii prin crâșme când e vorba de alegeri și duce mulțimea acolo unde se poruncește de la loc mai înalt… dacă însă bunul simț îl oprește să se dea drept instrument orb, dacă ține la sine și la demnitatea oficiului ce ocupă, dacă își vede de școală, dar nu-și reneagă convingerile, devine suspect și la proxima ocazie se pomenește tras în judecată, fie că n-a realizat în învățământul limbii maghiare cât cere legea, fie pe simplul cuvânt că cultivă sentimente nepatriotice…această e politica școlară a actualului sistem de guvernământ din Ungaria” .

Se critica atitudinea inspectorilor regești de școli care creaseră un proces de dependență între clasificarea rezultatelor învățătorilor obținute de aceștia cu elevii doar la studiul limbii maghiare .

În aceste condiții, în toamna anului 1911, Reuniunea învățătorilor din Arad și din părțile bănățene publică un apel în Revista Preoților către toți învățătorii, prin care le cere acestora să devină aliați cu preoții confesionali în susținerea unor candidați proprii în alegeri. Scopul acestei acțiuni era trimiterea la nivelul forurilor decizionale a unor buni cunoscători ai problemelor și realităților cadrelor didactice și care, în deplină cunoștință de cauză, puteau susține și în forurile politice decizionale cauza școlară.

Legăturile dintre profesorii Institutului Pedagogic și Teologic din Caransebeș și a învățătorilor confesionali cărășeni cu conducerea PNR erau mai vechi și au cunoscut o amplificare la sfârșitul secolului al XIX-lea în timpul mișcării memorandiste. De altfel, profesorii Patriciu Dragalina, doctor Traian Bădescu, Andrei Ghidiu, doctor Petru Barbu și Ștefan Velovan au fost membrii marcanți ai PNR. Politicienii români bănățeni erau totodată și membri de onoare sau chiar fondatori ai Reuniunilor învățătorești.

Administratorul librăriei diecezane din Caransebeș, Ioan Lințu era se pare omul de legătură al Episcopiei Caransebeșului cu Sibiul.

Campania alegerilor din anul 1913 oferă ocazia ziarului Drapelul să comenteze situația conform căreia, exact în timpul luptei politice electorale, inspectorii școlari vizitau într-un mod intensiv școlile confesionale și urmăreau rezultatele obținute de învățători cu elevii lor mai ales la predarea limbii maghiare. Educatorul, comenta ironic situația înregistrată la școlile confesionale din cercul electoral al Sascăi montane care, preconiza ziarul, nu vor avea nici un necaz în urma inspecțiilor, rezultatele învățământului fiind splendide „pe întreaga linie căci deh, toți învățătorii au votat fără deosebire, pe candidatul guvernului … rezultat mai splendid în învățământul limbii maghiare nici nu se poate închipui”.

Se considera că învățătorii dovediseră slăbiciune, fiind terorizați de organele administrative și nedorind să se mai expună neplăcerilor avute în timpul celorlalte campanii electorale. Cu toate acestea, presa politică sancționa drastic astfel de devieri de la linia descrisă de politica activă a PNR-ului considerând „acest fenomen unul din cale afară de dureros cu urmări mult mai adânci decât sorții efemeri ai unei alegeri dietale… Poziția noastră a celor ce voim să susținem cu orice preț școala confesională se zguduie din temelie, căci se înstrăinează de școală tocmai acei factori a căror jertfă purtată de cea mai sfântă însuflețire, suntem în primul rând avizați… . Nu știm dacă și-au dat învățătorii noștri seama de aceasta când … s-au pus la dispoziția stăpânirii, dar a trebuit să le-o spunem pe față, fără nici un înconjor”.

Campaniile electorale de la începutul secolului XX s-au demonstrat a fi etape superioare în cadrul mișcării naționale din Banat prin acțiunile noii generații de oameni politici, dar mai ales prin atitudinea militantă a preoților și învățătorilor confesionali aderenți ai programului PNR.

VI. D. PRIMUL RĂZBOI MONDIAL ȘI INSTITUȚIA ȘCOLARĂ CONFESIONALĂ DIN BANAT: MĂSURI LEGISLATIVE ȘI IMPLICAREA ÎN ACȚIUNI CARITABILE SPECIFICE

Izbucnirea Conflagrației Mondiale găsește Instituția Școlară sub auspiciile noii legislații adoptate în 1913. Conform articolului 20 din legea 16/1913 se considera concediat învățătorul confesional care îndeplinea voluntar un an de zile serviciul militar activ.

În ceea ce privea salarizarea, pentru acei ani de încorporare dascălul avea dreptul la un salariu de 800 de coroane, ceea ce depășea această sumă constituindu-se în plata muncii învățătorului suplinitor.

Comitetul parohial local trebuia să comunice, prin intermediul protopopului, în regim de urgență faptul că învățătorul era încorporat. În cazul în care învățătorul avea completare la salariu din partea statului, Consistoriul Diecezan trebuia să înștiințeze de urgență comisia administrativă comitatensă care, la rândul ei, înainta un raport Ministerului de Culte și Instrucțiunii Publice prin care se completa salariul învățătoriului suplinitor.

Pentru cadrele didactice care își primeau întregul salariu de la comuna bisericească, Consistoriul Mitropolitan de la Sibiu, în ședința sa din 20 august/2 septembrie 1914, hotărăște că toți învățătorii confesionali chemați în serviciul militar pe durata războiului trebuiau să primească salariul său întreg.

Lipsurile provocate de conflagrație determină populația să nu mai poată plăti regulat darea cultuală și astfel, în noiembrie 1914, familiile învățătorilor înrolați înaintează Reuniunilor învățătorilor plângeri din care reieșea faptul că nu își primiseră salariile. Drept urmare episcopul Caransebeșului, Miron Cristea, trimite o circulară cu numărul 7281/1914 prin care cere organelor neglijente să își îndeplinească datoria colectării dării, în caz contrar aceștia urmând să fie anchetați disciplinar.

Mobilizarea masivă a învățătorilor confesionali va crea mari disfuncționalități în rețeaua școlară bănățeană. Într-un memoriu înaintat episcopului de Caransebeș Miron Cristea comitetul parohial din comuna Răchitova deplânge mobilizarea care „a răpit pe harnicul învățător Constantin Simu. Întru-cât sub numitul învățător comuna … arăta semne frumoase de înaintare sub supravegherea neobosită a învățătorului, a suferit prin înrolarea sa o mare pagubă care, dacă va mai dura mult comuna nu va mai fi în stare a arăta astfel de fapte frumoase între-ale învățături. Prin înrolarea învățătorului, cel mai mare rău posibil a suferit comuna noastră prin aceea că școala noastră din localitate nu va mai putea da hrană sufletească vlăstarelor comunei… căci e departe de cei ce-l doresc cu inimă fierbinte, e departe de acei vlăstari care până acum sub supravegherea lui au fost pildă harnică de urmat și setoși după învățătură și înaintare”. Deși era suplinită lipsa sa din post de către cei 2 preoți ai comunei, Toma Stan și Mitrofan Simu, aceștia, împovărați de ani mulți și de greutatea bătrâneții, nu erau în stare să-l suplinească pe învățător. Drept urmare sătenii îl doreau înapoi pe „factorul cel mai însemnat al înaintării, pe părintele vlăstarelor setoși după știință și cultură”. În numele credincioșilor din comună, comitetul parohial cerea episcopului să intervină la comandamentul militar din Caransebeș, unde se afla învățătorul, „să binevoiască al ni-l concedia să poată începe prelegerile la școala noastră și să vină în mijlocul celor ce-l așteaptă cu un dor nestrâns și să ia din nou conducerea lucrurilor bune pe care le-a inițiat” .

Rezoluția Consistoriului Diecezan este de respingere a cererii datorită imposibilității Episcopiei de a se amesteca în problemele militare. Cu toate acestea, în decembrie 1914, ministrul cultelor și instrucției publice emite ordinul cu numărul 5208/1914 prin care se preciza faptul că funcționarii publici, (deci și învățătorii), născuți între anii 1878-1890, (având deci între 24 și 36 de ani), și găsiți inapți pentru armată erau din nou obligați să se înroleze ca glotași. Puteau fi scutiți doar cei care erau considerați de către autoritățile competente ca fiind indispensabili în oficiul pe care îl ocupau. Învățătorii puteau trimite petiții de obținere a scutirilor direct către Consistoriul Arhidiecezan însoțite de un dosar cu următoarele documente: 1. Biletul de justificare; 2. Proiectul de scutire în 2 exemplare;

Acestea erau formulare care se găseau la autoritățile comitatense și la preturile sau primăriile comunale. Consistoriul local urma să trimită aceste dosare ministrului instrucțiuni publice care la rândul său prezenta documentele ministrului de honvezi.

Consistoriile Diecezane puteau interveni pentru eliberarea din serviciul militar doar pentru „acei învățători glotași care prin supraarbitrare au fost declarați inapți pentru serviciul de front, dar apți pentru serviciile secundare de cancelarie, crucea roșie, serviciul de pază, etc.”, și care puteau demonstra prin atestat dat de „comandă militară” acest fapt. Pe lângă acest document se mai atașau următoarele acte, (care trebuiau să demonstreze necesitatea indiscutabilă a cadrului didactic la catedra sa): un atestat alcătuit de comitetul parohial și semnat de președintele și notarul comitetului din care să rezulte câți elevi frecventau școala respectivă, dacă au existat întreruperi ale procesului de învățământ din școală, de cât timp era respectivul învățător la post, dacă era definitiv pe acea catedră, dacă nu exista nici un alt învățător care să-l înlocuiască și o cerere adresată Înaltului Ministru de Culte în care să se specifice cererea de dispensare a respectivului învățător din serviciul militar activ. Aceste cereri erau supravizate de Consistoriul Diecezan și înaintate apoi spre aprobare către Minister.

Învățătorii rămași în localitățile unde își desfășurau activitatea erau totuși obligați, (conform ordinului ministerial nr.3627/1915), să desfășoare acțiuni cu caracter de război. Astfel, aceștia erau obligați să ajute oficiile notariale locale la rechiziționarea cerealelor și a altor „materiale de război,” iar în perioada vacanțelor erau obligați să funcționeze în cadrul oficiilor administrative de stat.

Cum în Arhidieceza ortodoxă a Sibiului în anul 1915 mai mult de jumătate din învățători, (peste 350), se aflau pe câmpul de luptă se considera că cei rămași acasă erau indispensabili pentru funcționarea școlilor.

Prin circularul 14970/1915 emis de Ministerul de ungar de Culte și Instrucție Publică învățătorii care nu aparțineau corpului ofițeresc și au fost clasificați ca neapți pentru serviciul de front, dar erau utili pentru serviciile auxiliare de cancelarie puteau fi eliberați în termen de 30 de zile pentru a se reîntoarce în oficiul învățătoresc pentru a-și reocupa posturile și a începe prelegerile în mod regulat. Învățătorii – soldați clasificați ca neapți pentru serviciul de front, dar potriviți pentru serviciul de pază nu se încadrau în reglementarea anterioară. În cazuri cu totul excepționale însă puteau fi propuși direct ministrului de culte și instrucțiune publică pentru eliberare. Restul învățătorilor, soldați și rezerviști cu instrucție militară, precum și glotașii nu puteau fi propuși pentru această excepționare.

Problemele aduse de starea de război au fost însă cu mult mai grave decât mobilizarea cadrelor didactice.

Începând din anul 1915 au fost chemați în armată chiar și elevii Institutului Pedagogic din Caransebeș. În cele din urmă vor fi convocați doar cei care aveau vârsta necesară îndeplinirii serviciului militar activ, (considerându-se că elevii trebuiau înainte de a pleca pe front să își aranjeze afacerile personale de ordin familial). Acestora li s-a permis să nu frecventeze cursurile Institutului după data de 26 aprilie/9 mai 1915.

În cadrul Preparandiilor s-au introdus, încă din anul 1913, în programa școlară instrucția militară, cu accent pe folosirea armelor, pentru ca viitorii învățători mobilizați să știe cum anume se puteau organiza militar, sub comanda lor, soldații.

Și cadrele didactice ale acestui institut, ca de altfel întreg corpul didactic, a avut de suferit și din punct de vedere material în timpul războiului. De aceea, periodic se înregistrează cereri de măriri ale salariilor și de acordare a „ajutoarelor de război și de scumpete”, care erau de obicei aprobate de către Consistoriile Diecezane. Aceste ajutoare de război ordinare și extraordinare pentru procurarea hainelor sau a alimentelor erau aprobate, conform unei rezoluții ministeriale din 27 septembrie, cu nr. 132759/1917, prin care se făcea recomandarea Consistoriilor Diecezane să încuviințeze toate cererile de ajutor pentru procurarea hainelor. Dacă fondurile nu erau suficiente să se adreseze statului pentru completarea sau chiar plata integrală a ajutoarelor. Cererile erau adresate protopopilor care le centralizau și le înainta apoi Episcopiei.

Într-o notă oficială, cu nr.195100/1917, pe baza art. de lege XV/1917, se făceau cunoscute condițiile de acordare a ajutoarelor pentru învățătorii de la școlile confesionale. Astfel, acei învățători care beneficiau de asistență de la stat pentru întregirea salariului, cf. art. XVI/1913, vor beneficia de un nou ajutor de război anual în valoare de 1200 de coroane începând cu 1 noiembrie 1917. Sprijinul financiar se acorda din oficiu, fără a mai fi necesară formularea unei cereri. Învățătorii care nu aveau ajutor de la stat pentru întregirea salariilor puteau primi această sumă dacă înaintau o cerere specială. Pentru învățătorii substituți, suma lunară care se putea acorda era de 80 de coroane, pentru perioada în care se ocupau catedrele respective. Aceste precizări erau valabile și pentru învățătorii pensionați care înlocuiau învățătorii mobilizați. Preoții care suplineau absența cadrelor didactice plecate pe front nu aveau dreptul să ceară acest tip de ajutoare financiare.

Lipsa de personal determină Consistoriul Diecezan din Caransebeș să constituie un comitet de analiză a acestei probleme format din doctor Iosif Bădescu, Dominic Rațiu, Aurel Moaca, doctor Nicolae Ionescu, doctor Valeriu Braniște, Ștefan Jianu și doctor Cornel Cornean. Aceștia studiază, din toate punctele de vedere, situația creată și hotărasc că ar fi trebuit ca Institutul Pedagogic de băieți să se transforme în Institut de fete. Se considera că după încetarea ostilităților învățătorii duși pe câmpul de luptă se vor întoarce într-un număr foarte mic acasă, iar aceia puteau fi bolnavi sau invalizi deci, incapabili să predea în școală. La aceasta se adăuga faptul că, la examenele de calificare se prezentau din ce în ce mai puțini candidați. Cei care obțineau calificarea preferau de cele mai multe ori să predea în școlile comunale sau de stat unde primeau ajutoare mai mari iar salariul se plătea regulat.

Deoarece Ministerul de resort luase măsura interzicerii calificării în preparandii a femeilor, cele trei Consistorii Diecezane de la Sibiu, Arad și Caransebeș încearcă să-și unească demersurile pentru a obține înființarea unei astfel de Preparandii pentru fete, eventual în Sibiu încă din anul 1914. Datorită războiului, însă, instituția nu se mai înființează, iar criza de cadre didactice devine tot mai acută din cauza mobilizării învățătorilor. Demersurile întreprinse la guvern au rămas fără rezultate pe parcursul anului 1915. În aceste condiții, Sinodul Arhidiecesan, în sesiunile sale din anii 1916 a decis, la rândul său, înființarea unei pedagogii de fete la Sibiu, care să funcționeze începând cu anul școlar 1916/1917. In anul 1917 preparandia nu s-a înființat, iar ideea este reluată, propunându-se de această dată pentru anul școlar 1918/1919 înființarea acesteia la Caransebeș, în locul celei de băieți și unirea acesteia din urmă cu cea de la Arad. Consistoriul Diecesan din Arad, la 19 martie 1916, în decizia cu numărul 2315/1916 a acceptat să construiască clădirea noii preparandii, care ar fi costat 500 000 de coroane, iar întreținerea anuală s-ar fi ridicat la suma de 4000 de coroane/an. Evenimentele militare din august 1916 determină refugierea Consistoriului la Oradea Mare, ședința consistorială nemaiavând loc. Rezolvarea problemei trenează și după anul 1918. Din Protocolul Sinodului ordinar al Eparhiei greco-ortodoxe române a Caransebeșului, din 5 și 6 aprilie 1920, aflăm că această chestiune, (a înființării preparandiei de fete), este „în prefacere”, împreună cu întreaga transformare și reformă integrală și națională a învățământului.

De altfel, problema a fost rezolvată, temporar pentru învățământul confesional, prin circularul trimis tuturor școlilor din subordine în anul școlar 1914/1915 în care se preciza necesitatea ca toți preoții să suplinească posturile de învățători rămase vacante și totodată se anunța suspendarea cursurilor din anii IV,V, și VI și chiar exceptarea de la studiu a elevilor clasei a III-a, mai bine dezvoltați fizic, care ar fi putut să ajute la muncile câmpului. Se mai preciza și faptul că, dacă școala era transformată în spital, atunci casa preotului sau a învățătorului trebuia să funcționeze ca școală.

Instituțiile de învățământ cu învățători mobilizați activau deci, cu ajutorul preoților. Au intervenit însă probleme datorită faptului că frecvența în școli era foarte neregulată. Din rapoartele preoților parohi către protopopi reieșea faptul că prezența scăzuse drastic în rândul copiilor cu părinți duși la război deoarece aceștia făceau acum munci mărunte cu „moșii și babele” .

Începutul lunii mai 1915 coincidea cu intensificarea muncilor agricole, aproape toți copiii suplinind prin munca lor absența părinților mobilizați. În consecință s-a decis ca examenele finale școlare să debuteze în luna aprilie, scurtându-se astfel anul școlar.

Munca agricolă a pământului a devenit o prioritate absolută economică deoarece făcea parte din efortul de război. Circularele episcopești cereau preoților să lămurească populația să cultive întreg pământul pentru ca „în împrejurările grele de astăzi să nu ajungem a duce lipsă sau a răbda chiar foame … bărbații mai în vârstă rămași acasă dimpreună cu femeile și cu băiețandri mai mărișori să înceapă din bună vreme lucrul la câmp pentru ca astfel pământul … să nu rămâie în părăginire… Preoții și învățătorii sunt îndatorați a stărui din toate puterile și la toate ocaziunile în această privință dând și ei sfaturile ce vor crede… să dea acelor tovărășii agronomice și organelor administrative întreg ajutorul lor … pentru a preîntâmpina o crâncenă foamete și lipsa … să se țină numai sărbătorile cele legate și însemnate cu roșu în calendar, mai ales că ușor se poate întâmpla ca în zilele de lucru să fie ploi și astfel să fim împiedecați a isprăvi lucrurile” .

În unele localități edificiul școlar era rechiziționat și folosit în scopuri militare. Este și cazul internatului pedagogic diecesan din Caransebeș, care având două clădiri, cedase autorităților corpul cel mai mare pentru a fi folosit de autoritățile militare locale, în timp ce sălile de studiu au fost transformate în spital pentru răniți.

Lipsa cadrelor didactice calificate va duce și la imposibilitatea continuării întocmirii de rapoarte pedagogice speciale, periodice pe baza cărora se întocmeau statisticile pentru învățământul confesional.

S-a încercat să se țină o evidență atât a învățătorilor mobilizați, cât și a celor decorați, răniți, sau morți pe câmpul de luptă, a celor invalizi sau care lucrau în serviciile auxiliare ale armatei sau a celor scutiți de serviciul militar și care rămăseseră sau se reîntorseseră la catedră. Din păcate, datele nu au putut fi centralizate, căci foarte multe raportări nu s-au mai realizat.

În anul 1914 se relaxează, datorită războiului, legislația școlară. Necesitatea ca românii să participe activ la efortul de război desfășurat atât pe front cât și în spatele acestuia face ca prin Ordinul ministerial numărul 114000/1914 să se admită limba maternă a elevilor ca limbă auxiliară folosită chiar și în școlile poporale de stat pentru clasele I și a II-a, iar pentru clasele a III-a, a IV-a și a V-a aceasta se putea studia chiar separat.

Pentru ca neștiința învățătorului în cunoașterea limbii materne a copiilor să nu fie o piedică în îndeplinirea ordinului se permitea numirea pe posturi a unor învățători care să nu împiedice bunul mers al învățământului adică să cunoască bine și altă limbă decât maghiara. Măsura era oarecum tardivă deoarece cei mai mulți învățători erau deja mobilizați.

Cum presa politică românească era cenzurată este dificil de formulat o opinie privind reacțiile în planul socio-politic la aceste reglementări pentru aprobarea cărora, în anii anteriori, se dusese o veritabilă luptă politică.

În presa școlară și pentru uzul preoților există totuși comentarii acide cu privire la noile prevederi legislative. Astfel, prezentând circulara ministerială pentru începerea anului școlar 1915-1916 prin care se cerea ca debutul anului școlar să aibă loc chiar în localurile provizorii și cu „puterile didactice care sunt la îndemână.” Revista preoților remarcă în mod ironic faptul că „acum sunt bune și localurile private, până când ieri, alaltăieri inspectorii școalelor noastre le închidea, azi sunt bune numai să le capete, ca să nu rămână fără posturi slujbașii. Ce mai grandomanie!”

O altă acțiune legislativă redactată în spirit conciliabil care era de natură să atenueze opoziția populației românești în susținerea efortului de război s-a referit la statutul celor peste 300 de școli confesionale românești din fosta granița militară, care erau deservite de aproximativ 500 de învățători. Compromisul a constat în faptul că Mitropolia Ortodoxă Română a oferit guvernului școlile pe care Ministerul urma să răscumpere sau să le închirieze, păstrându-le destinația de edificii școlare, dar mai ales păstrând pe toți învățătorii activi aflați în funcțiune pe catedrele respective. Totodată se asigura un număr rezonabil de ore pentru studiul limbii române. Era o măsură menită să apere integritatea corpului profesoral prin netrimiterea pe front a învățătorilor respectivi.

Tot în anul 1915 se modifică legislația școlară în privința arborării însemnelor statului pe clădirile școlilor confesionale. Prin Ordin ministerial, se permitea arborarea, în timpul sărbătorilor religioase specifice românilor, steagul tricolor: roșu galben, și albastru și se accepta portul costumului popular românesc, prins în talie cu brâul tricolor. Dispozițiile ministrului încercau, prin textul documentului oficial, să limiteze rezistența românilor la ideea de a fi activi pe front, cerându-le în schimb o participare intensă și cu toate mijloacele, specifice perioadei, la susținerea efortului de război. Se insista pe importanța statutului cetățenesc al locuitorilor: „Recunoscându-se primejdia comună au dispărut contrastele. Toți cetățenii statului s-au unit în simțămintele lor și în voința lor pentru a apăra tronul și patria. Fiecare își jertfește viața și averea pe altarul patriei cu aceeași voie de jertfire și nu prin vorbe, ci prin fapte neperitoare… manifestarea externă a caracterului lor etnic, anume prin folosirea colorilor, insignelor istorice nu slăbește patriotismul.” Se considera, acum, că nu mai exista nici un motiv pentru ca „statul” să interzică cetățenilor săi, indiferent de etnie, să folosească culorile steagului românesc care, „pe temeiul tradițiilor și a obiceiului înrădăcinat în popor au fost introduse în uz și au fost folosite și în trecut…” Se declara că „naționalitățile din statul ungar pot să folosească colorile lor naționale izvorâte de fapt din tradiții istorice și obiceiuri poporale, întru-cât acelea nu sunt identice cu insigniile vreo-unui stat străin în locuri publice și la ocaziuni publice în mod neîmpiedicat, dacă în același loc și timp culorile naționale maghiare se folosesc cel puțin în aceeași măsură de mai nainte. Dispozițiile contrare se scot din vigoare. În încheierea ordinului ministerial se încerca, printr-un ultim efort tardiv, să se atragă, prin vorbe frumos meșteșugite, bunăvoința populației românești pentru sprijinirea „tronului”: Considerând marea dragoste ce a arătat-o întotdeauna poporul nostru român față de tricolorul său național … că aceste culori cu care la zile mari și-a împodobit portul își au rădăcinile în însăși inima poporului român care bate cu căldură precum pentru tron și patrie așa și pentru toate comorile etnice.” Schimbarea conjuncturilor politice, a determinat, prea târziu, însă, modificarea, atitudinii guvernului față de populația românescă. Cunoscând repercursiunile grave aduse, în trecut, drepturilor și libertăților cetățenești, determinate de simpla purtare, de către credincioșii ortodocși, a tricolorului românesc, ca element al costumului specific, popular, episcopii au emis, imediat circulare. Conținutul acestora reluau dispozițiile guvernamentale, comentându-le în mod favorabil: ”cuprinsul acestei ordinațiuni va fi cauzat desigur multă bucurie tuturor românilor din iubita patrie și mai ales … se pune capăt multor neplăceri ce s-au ivit în trecutul mai recent… chiar și jertfe de viață.”

Chiar dacă în esență Ordinul era propagandistic, consecințele pozitive, reale ale acestuia au fost imediate. Ca urmare, Episcopiile românești dispun: ”ca pe edificiul școlilor ortodoxe române din eparhie să se arboreze la ocaziuni festive pe lângă stindardul țării și steagul național român și îndeosebi în toate acele ocaziuni când este prescrisă arborarea stindardului tării” .

Școala de repetiție și-a sistat total funcționarea pe timpul războiului, iar elevii claselor IV-VI erau dispensați de frecvență pe toată durata anului agricol.

Aceeași situație tragică se înregistrează și în școlile din orașe, datorită mizeriei materiale și a nesiguranței civice. În anul școlar 1915-1916 au fost înrolați și tinerii de 18 ani care frecventau și instituțiile de învățământ secundare. Cronicele școlare din presă remarcau faptul că examenele școlare din localitățile în care profesorii și învățătorii nu fuseseră mobilizați decurseseră în condiții acceptabile, dar nu s-au mai desfășurat serbări școlare cu flori și cântece. Cum funcționarea școlii confesionale românești era îngrădită în continuare de legislație, Consistoriul Mitropolitan din Sibiu cere din nou modificarea articolelor de lege. Măsura se baza pe faptul că acum aceste cereri erau susținute „de jertfa de sânge a neamului și guvernul va cumpăni cu obiectivitate justele postulate ale bisericii și va schimba toate dispozițiile legii care vatămă nu numai autonomia, dar și cele mai elementare principii de educație”. De asemenea, se cerea ministrului numirea în consiliul regnicolar de instrucție, unde se discutau toate proiectele și legile școlare, a unui reprezentant pentru confesiunea ortodoxă a românilor, Biserica ortodoxă fiind singura nereprezentată în acest for ministerial.

Examenele de capacitate politică, așa cum mai erau numite examenele de final de clasa a-VI-a, (deoarece de absolvirea lor depindea acordarea dreptului de vot), erau considerate antidemocratice și se cerea sistarea lor. Acum este și momentul în care, confruntându-se cu o acută lipsă de învățători, Sinoadele din Sibiu și din Arad hotărăsc înființarea unei școli normale de fete. Proiectul rămâne nefinalizat însă și tot acum se introduc, pentru absolvenții de teologie, examenele de capacitate învățătorească pentru ca aceștia să poată suplini lipsa dascălilor.

În vara anului 1915 se considera că numărul total al cadrelor didactice din Banat și Transilvania, care luptau pe front, era de peste 1000, deși nu exista o statistică exactă în acest sens. În cadrul Episcopiei Aradului, din totalul de 325 de învățători definitivi, între anii 1916-1917, 120 erau mobilizați.

De asemenea nu se cunoștea nici numărul exact al învățătorilor morți pe front. Tot în această perioadă își sistează activitățile secția școlară a Astrei.

Învățătorii rămași acasă primesc însărcinarea ca „datorită stărilor excepționale atât în viața publică cât și în viața socială, … pe terenul bisericesc administrativ și pe terenul cultural determinate de războiul actual” să strângă date statistice care urmau să fie păstrate ca material cronologic pentru istoria „poporului nostru român din această patrie”. În acest scop se trimitea fiecărei comune bisericești câte un chestionar pentru datele generale administrative bisericești cumulate pe anii 1914-1916 și un chestionar special pentru datele școlare, separat pentru anii 1914/1915 și 1915/1916. În acestea trebuiau să fie cuprinse informații nu doar despre școlile primare sau elementare poporale confesionale sau de stat, ci și despre gimnaziile, școlile reale comerciale și civile de băieți sau de fete. Documentele trebuiau completate până la 1 iulie 1917 în trei exemplare: unul pentru arhiva parohială, unul pentru arhiva oficiului protopopesc și unul pentru arhiva consistorială. Pe baza tuturor acestor date, Consistoriul Diecezan urma să formuleze, pe protopopiate, o situație statistică completă, până la data de 31 decembrie 1917 pe care urma să o trimită Consistoriului Mitropolitan de la Sibiu.

(Vezi Anexa nr. 46: Formularele privind schimbările și stările excepționale produse de război în mersul învățământului și în administrația Bisericii Ortodoxe din Mitropolie între anii 1914-1916).

Deoarece războiul a continuat cu aceeași intensitate, iar la sfârșitul anului 1917 nu se întrevedeau soluțiile de încetare a ostilităților, Vasile Mangra, noul mitropolit, trimite o nouă circulară prin care amâna acțiunea de culegere a datelor pentru perioada când războiul s-ar fi încheiat, dar cerea preoților și învățătorilor să continue culegerea de date pe întreaga durată a conflictului.

Tot cu același scop se cerea oficiilor parohiale să își procure o condică parohială în care să introducă toate faptele și momentele deosebite petrecute în parohie în timpul războiului „ca să rămână pentru viitorime și … să păstreze toate actele și scriptele în legătură cu războiul” .

Numărul formularelor completate și trimise, conform instrucțiunilor, către Episcopii a fost destul de mic, dar documentul permite crearea unei imagini, pornind de la particular la general, asupra stării sistemului școlar din perioada 1914-1916. Ofereau informații prețioase despre: mutarea edificiului școlar; durata anului școlar, frecvență, locțiitorii învățătorilor, nivelul de salarizare a acestora, numele învățătorului care a prestat serviciul militar, rangul militar obținut pe front, dacă a murit, a fost rănit sau a primit distincții pentru eroism, despre acțiunile caritabile întreprinse cu elevii localității, etc. (Vezi Anexa nr. 47: Lista parțială a învățătorilor români înrolați pe front) .

Alte aspect reieșeau din formularul privind colectarea de date despre comuna bisericească: numărul sătenilor concentrați, care au murit sau au fost răniți, au dispărut sau au ajuns în captivitate, numărul invalizilor, al orfanilor, a familiilor rămase fără mijloace materiale, despre contribuțiile sătenilor la acțiunile umanitare fie din averea proprie fie prin colecte, etc.

Spre exemplu aflăm că în protopopiatul Panciovei, în comuna Glogani și în filia Iabuca s-au colectat în scop militar 300 de coroane, au fost concentrați 203 localnici dintre care 181 au luptat pe front, 13 au murit, 51 au fost răniți, 45 au fost luați prizonieri, 4 au dispărut, iar 11 au rămas invalizi. Ca urmare 10 copii au rămas orfani, 169 de familii au fost lipsite de cel puțin un membru al familiei, 38 de familii au rămas fără nici un mijloc material de trai, iar 47 de familii au primit ajutoare de la stat.

În ceea ce privește situația școlară, menționăm faptul că se pot identifica puține documente care să prezinte situații complete pentru aceeași comună. Spre exemplificare, în protopopiatul Vărșeț în comuna Ferendia, școala și-a păstrat localul, iar anul de învățământ a durat între 1/14 septembrie 1914-20 aprilie 1915 și 1/14 septembrie 1915-6 aprilie 1916. În raport cu anii școlari anteriori școala a fost frecventată cu 41 de elevi mai puțini.

Deși în total au frecventat clasele I-VI 120 de elevi, instituția având 2 posturi, învățătorii au fost înlocuiți de George Oalde, preot capelan și de învățătorul pensionar Pavel Râmneațu. Învățătorii titulari: Aurel Crăciun a ajuns caporal al regimentului 61, iar celălalt învățător Pavel Râmneațu a fost trecut în rezervă întorcându-se la post. Aurel Crăciun a fost rănit și luat prizonier. În privința acțiunilor caritabile elevii au adunat saci cu frunze de mure și alte articole consumabile în număr de 160.

Deoarece în timpul războiului au fost sistate Conferințele și adunările Reuniunilor învățătorilor, Consistoriul Diecezan ordonă oficiilor parohiale ca, din calculul plății salariale a dascălilor sau a soțiilor învățătorilor înrolați să fie ștearsă această rubrică. Mai mult, acolo unde în anii 1914-1915 aceste drepturi bănești au fost acordate sumele de bani să fie restituite. Reuniunea învățătorilor români din Dieceza Caransebeșului înaintează o cerere Consistoriului Diecezan prin care solicită să nu se ceară returnarea acestor bani acolo unde ei fuseseră deja acordați deoarece și familiile dascălilor se confruntau cu lipsuri materiale grave. De asemenea se petiționa, datorită inflației crescute, o creștere salarială acordată pe perioada războiului numită „adaos de scumpete”. În răspunsul său oficial numărul 7278 din 14 decembrie 1915 Consistoriul din Caransebeș aprobă cererea de acordare a adaosului, considerată a fi justă, dar precizează faptul că nu poate încuviința acordarea sumelor pentru participarea la conferințe fără ca dascălii să participe efectiv la acestea.

Perioada războiului abundă de acțiuni dirijate de către Episcopii, care răspundeau astfel ordinelor ministeriale privind organizarea de colecte sau desfășurarea de diferite acțiuni cu caracter umanitar.

Anual, (între 1914-1918), se organizau acțiuni de strângere a frunzelor de mure, prelucrarea și predarea lor către autorități, acestea fiind folosite la prepararea ceaiurilor pentru soldații de pe front. O activitate asemănătoare se desfășura pentru strângerea jirului din care, prin prelucrare industrială, se extrăgea ulei industrial.

S-au mai organizat colecte pentru strângerea de „albituri” pentru a fi transformate în bandaje pentru răniți, pentru obținerea de donații bănești pentru Crucea Roșie, pentru construirea de barăci în care să fie internați și tratați bolnavii de tuberculoză întorși de pe front, pentru înfrumusețarea cimitirelor eroilor căzuți pe câmpul de luptă, pentru întreținerea orfanilor internați la sanatoriu, etc.

Mitropolia are inițiativa de a construi la Sibiu un Orfelinat pentru copiii celor căzuți în război. Prima donație e făcută de însuși mitropolitul Ioan Mețianu, în valoare de 3000 de coroane, căci „ cu cât fondul va fi mai mare cu atât mai multe lacrimi vom șterge de pe fețele celor care plâng…”.

Tot pe perioada războiului și cadrelor didactice li s-au acordat ajutoare de haine, alimente sau „scumpiri ale traiului”, care în lipsa acestora puteau fi ridicate de către membrii familiilor care trebuiau să posede o chitanță timbrată și contrasemnată de inspectorul școlar regesc din comitatul respectiv. Aceste ajutoare „de scumpete” continuă să se acorde până în anul 1920 tuturor cadrelor didactice care beneficiau de completarea salariului din fondurile bugetare de stat. În Comitatul Timiș, primeau ajutoare de veșminte 62 de învățători din Timișoara, 12 din Aradul Nou, 15 din Ciacova, 14 din Buziaș, 14 din Lipova, 11 din Vinga, 15 din Recaș, 78 din plasa Centrală. O statistică diferențiată a învățătorilor după școala de predare, (confesională sau de stat), care primeau astfel de ajutoare este aproape imposibil de realizat din lipsa documentației necesară analizei statistice.

De sprijin s-au bucurat și copiii care învățau la Școala de aplicație a Institutului Pedagogic pentru care Consistoriul Diecesan achiziționează, din fondurile sale, materiale textile pe care apoi le coase la un croitor local, le cumpără ghete și le dă manuale și rechizite școlare prin Tipografia Diecesană, totalizând cheltuieli de 150 de coroane. (Vezi Anexa nr. 48: Chitanțele cumpărăturilor pentru copiii săraci de la pantofar, croitor, magazinul de stofe și de la Tipografia Diecesană din anul 1915) .

Acțiunile caritabile ale societății au cuprins gesturi de devotament și donații destinate, în special, familiilor care aveau bărbații plecați în război. Astfel Institutul de credit Victoria dăruiește acestor familii 1000 de coroane în timp ce Comunitate de avere din Caransebeș pune la dispoziția autorităților administrative locale suma de 200.000 de coroane din care trebuiau cumpărate alimente care apoi să fie distribuite prin magaziile comunității în comunele din fosta graniță. Tot pentru cei aflați în lipsuri Anton Mocioni din Foeni trimite prim – comitelui de Caraș-Severin 1000 de coroane. Bisericile și comitetele parohiale decid purtarea unui tas, (coșuleț de colectă) pentru a strânge bani în același scop, iar episcopul de Arad, Ioan Papp, donează personal 200 de coroane.

Comitatele adresează, prin intermediul preoților, un apel publicului care este citit în toate locașurile de cult. Rugămintea era ca fiecare să încerce după puterile proprii să aline foamea și mizeria semenilor prin donații.

Tot în anul 1914 se înființează o asociație numită „Jertfa învățătorilor români” care avea ca principal scop colectarea de pansamente și albituri pentru răniții din război. Organizația avea ca membri și învățători din întreg Banatul. Taxele pentru transportul obiectelor colectate era suportat de către Ministerul Instrucției Publice. Președintele Asociației era redactorul Gazetei învățătorilor din Șimleu, Ioan Lazăr care colecta toate pachetele. Deoarece se apropia iarna, comitetul face un apel pentru colectarea de pieptare și pănuri de lână, necesare confecționării de „cioareci și sumanelor de iarnă”. Se puteau aduna și cioareci și sumane mai puțin purtate, dar bine spălate. Apelul se încheia cu convingerea comitetului că „această acțiune creștinească și cetățenească era spre cinstea întregului corp învățătoresc român” . Se pare că acțiunea de colectare a fost de un real succes în zonele bănățene, astfel încât ministrul Ștefan Tisza scrie personal o scrisoare președintelui comitetului Jertfa învățătorilor români în care îi mulțumește pentru rezultatul strălucit al acestei munci nobile.

O altă acțiune, impusă însă, de autorități, a constat în colectarea de fonduri necesare susținerii efortului de război. A avut ca obiect cumpărarea de către cetățeni a obligațiunilor de stat, prin care guvernul se împrumuta practic cu dobândă de la populația civilă. În anul 1916 se făcea deja publicitate pentru al IV-lea împrumut de război de acest tip. Se punea accent pe faptul că achiziționarea obligațiunilor de stat, era și o afacere rentabilă, dobânda la sumele investite astfel fiind de 6%, față de 3% care era dobânda practicată de bănci sau de cămătari.

După 2 ani de conflict armat „traiul s-a scumpit” și toți cetățenii simțeau povara insuportabilă a sărăciei. În plus, în aceeași perioadă se pare că un îngheț asociat cu o grindină nimicitoare a afectat recolta agricolă. Ca urmare printr-o lege specială, XXII/1915, s-au acordat „ajutoare de scumpete” funcționarilor statului, deci inclusiv pentru învățătorii confesionali care primeau ajutor salarial de la stat. Învățătorii confesionali plătiți în totalitate din fondurile parohiale nu au beneficiat însă de aceleași drepturi. În consecință sinoadele eparhiale impun parohiilor să amelioreze starea materială a învățătorilor în cauză căci „și Biserica trebuie să aducă toată jertfa posibilă pentru asigurarea existenței slujitorilor săi între care sunt și învățătorii neajutorați de stat”. Suma era în valoare de 400-500 de coroane pe an și de aceea se cerea ca același cuantum să fie votată în bugetele comunelor bisericești pentru plata dascălilor. În anul 1917 ordinul episcopal este reînnoit, banii pe care învățătorii urmau să-i primească suplimentar purtând numele de ajutor de îmbrăcăminte și era destinat doar pentru dascălii care nu primeau completare salarială de la buget.

Aceste ajutoare pentru haine și familiale trebuiau introduse în darea de cult plătită de credincioșii comunei, iar acolo unde aceasta nu le putea plăti din mijloace proprii ele puteau fi cerute guvernului. Însă de cele mai multe ori cererile nu erau luate în considerare, punctul de vedere al Ministerului în acest sens fiind acela „că acele comune bisericești care au putut asigura salariul învățătoresc din mijloacele proprii sunt și trebuie să fie capabile a acorda învățătorilor confesionali și ajutoarele reclamate de scumpetea enormă a zilelor de azi” .

Cu aceeași problemă se confruntau și școlile românești confesionale greco-catolice din Lugoj care, în mai 1918, înaintează episcopului de Lugoj un memoriu din care reiese și atitudinea națională. Avea la bază principiul „să dăm cât mai puțină ocaziune statului de a se amesteca în creșterea copiilor noștri, asigurând în forma aceasta limba și existența noastră națională în școală. De principul și idealul acesta noi lugojenii toți întotdeauna am fost și suntem conștienți … căci la Sinodul … toți credincioșii au declarat că din puteri proprii doresc să deie învățătorilor noștri ajutorul de război”.

Cererile pentru acordarea ajutorului de război au fost atât de numeroase încât s-a creat un formular special de corespondență între Minister și Episcopiile ortodoxe române. (Vezi Anexa nr, 49: Comunicatele Ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice privind acordarea ajutoarelor de război pentru învățătorii confesionali din protopopiatul Lugojului, Episcopia Caransebeșului, pe baza legii XV/1917 și a adaosului familial de 400 de coroane anual pentru învățătorii înrolați care aveau copii cu vârsta până la 24 de ani).

Moartea mitropolitului Ioan Mețianu a intervenit într-un moment în care Biserica, ca de altfel întreaga societate, se găsea într-un moment de răscruce. Tot datorită războiului două protopopiate importante aveau scaunele de conducere vacante (Mehadia și Oravița). Cu toate acestea, încrederea în instituția Bisericească și Școlară nu a scăzut, fapt demonstrat și de gestul că doctorul Petru Borlovan din Bocșa Montană lasă Bisericii spre administrare, la moartea sa, 200.000 de coroane, ce urmau să fie administrați de o fundație care să-i poarte numele.

Presa își manifestă însă nemulțumirea pentru faptul că în ședința plenară a Sinodului din Caransebeș nu s-a hotărât înființarea unui fond de ajutorare a văduvelor și orfanilor de război precum și a unui orfelinat. Această acțiune este însă demarată sub auspiciile Astrei care întreprinde de la începutul războiului colecte de veșminte, alimente și chiar bani pentru răniți, înființează centre-spitale pentru îngrijirea soldaților bolnavi îngrijiți de românce caritabile și care distribuiau de sărbători daruri adunate din toate localitățile.

O acțiune similară se desfășura prin intermediul Oficiului de ajutorare și a Crucii roșii, care prin colectă publică, oferă cadouri soldaților aflați pe front cu ocazia sărbătorii Crăciunului și a Învierii din anul 1916.

O acțiune umanitară, care a privit în mod direct pe învățători și profesori, a fost circulara numărul 5933 din 1917 prin care, conform unui ordin ministerial se cerea să se colecteze, prin intermediul școlilor confesionale bani pentru dascălii care s-au îmbolnăvit de tuberculoză pe front, pentru ca aceștia să poată fi tratați în sanatorii specializate.

Începutul anului școlar 1917 determină pe mulți preoți să inaugureze momentul amintind sacrificiile învățătorilor morți sau răniți pe front. În predica sa pastorală, preotul militar Eugeniu Munteanu din Timișoara dă o definiție impresionantă muncii pedagogice în vreme de război: ”mulți dascăli de-ai noștri au picat pe câmpul de luptă, dar rodul ostenelilor lor va rămânea; alți mulți luptă și acum la diferitele fronturi, departe de catedră și elevii lor la care desigur zilnic le va fi gândul… în cele multe locuri de unde e dus învățătorul îi ocupă locul preotul bătrân și evlavios cu iscusința din școala bătrână sau cel tânăr plin de însuflețire și dornic de înaintare și școala pe lângă toate greutățile și necazurile funcționează… școala e deci acum chemată să facă totul: să abată pruncii de la căile cele rele și să crească din ei fii credincioși și vrednici bisericii, patriei și neamului… să facă din ei tineri bravi și buni ca pe când se vor reîntoarce părinții lor aceștia să uite de necazurile și suferințele îndurate și să aibă bucurie și fericire pe urma lor. În școală vor învăța să scrie și să citească ca să poată coresponda cu părinții lor duși pe câmpul de luptă sau în alte părți ca soldați. … Cunoscând deci toate acestea, iubiților soldați, căutați pe lângă toate greutățile și trimiteți sau îndemnați cu toată tăria soțiile voastre ca să trimită copii voștri regulat la școală pentru ca să se facă părtași de mulțumire și îndestulare aici pe pământ și de fericire veșnică dincolo de mormânt. Faceți-vă și împliniți datorința adevărată de părinți”.

Războiul nu a ocolit, prin urmările sale negative, nici desfășurarea activității în cadrul Institutelor Pedagogice.

Încheierea anului școlar 1917-1918, în 25 iunie/8iulie 1918 găsește Institutul Pedagogic Diecezan din Caransebeș în situația de a avea ca director pe protosincelul Traian Bădescu, care îl înlocuia pe Iuliu Olariu numit director la Institutul Teologic din Arad. Acesta va fi înlocuit, la rândul său, de Ioan Hanga la 16 septembrie 1918. Totalul elevilor ordinari la cursul pedagogic era de 15 (4 în anul I, 7 în anul II, 2 în anul III și 2 în anul IV), fiind înscriși și 25 de elevi privatiști. Aceștia din urmă erau toți în serviciul militar, fiind foarte mulți dintre ei ofițeri decorați. Dintre elevii ordinari în timpul anului școlar 2 au fost chemați în armată. Elevii săraci ai institutului au fost ajutați de Consistoriul Diecezan de Comunitatea de avere, dar și de donații private. La rândul lor, elevii au cumpărat, prin eforturi financiare proprii, din fondul Societății de lectură Ioan Popasu, titluri de stat pentru împrumutul de război în valoare totală de 250 de coroane. Totodată, au participat la acțiunile de colectare de fonduri, în scopuri de binefacere, pentru un cămin, (cu 33 de coroane), cadouri pentru soldați de Crăciun (cu 64,84 coroane), pentru soldații întorși din lagăre, (cu 16,70 de coroane), pentru îngrijirea mormintelor eroilor, (cu 150 de coroane) și pentru școlarii mici, (cu 10,5 coroane). Sumele sunt mici și denotă secătuirea de resurse financiare a populației.

Deoarece învățătorul școlii de aplicație era soldat și prizonier la ruși elevii Institutului Pedagogic i-au suplinit lipsa predând elevilor în locul său. Lipsa de fonduri a dus în cele din urmă la închiderea internatului, fapt resimțit din plin de elevii pedagogi, cei mai mulți fiind foarte săraci și ducând lipsa unei hrane bune și suficiente, dar și a luminii și căldurii mai ales în timpul iernii. Ca urmare aceștia se îmbolnăveau des iar Consistoriul le-a acordat din fondul de ajutorare Ioan Popasu în scopuri curative și de medicină 149,77 de coroane.

Elevii Seminarului teologic, împreună cu cei ai Institutului Pedagogic, participau la repetițiile Reuniunii corale de cântări suplinind, de asemenea și lipsa membrilor activi în marea lor majoritate mobilizați și asigurau astfel bunul mers al slujbelor religioase dar și marcarea unor ocazii festive.

După anul 1918 s-au acordat drepturi funcționarilor publici care au fost mobilizați în timpul războiului pentru întregirea neamului. Foștii deținuți cereau ca aceleași favoruri să le fie acordate și românilor bănățeni întemnițați la Sopron pentru atitudinea lor antimaghiară manifestată în timpul conflagrației mondiale. În marea lor majoritate aceștia au fost preoți și învățători, memoriul precizând că „lupta dusă de noi la sfintele altare, catedre sau alte ocupațiuni a fost obolul sacru ce voluntar am avut fericirea să-l depunem pe altarul neamului…”.

După încheierea războiului învățătorii s-au reîntors la catedre în cadrul corpului funcționarilor publici. Se dorea ca și cei nemobilizați, dar care fuseseră întemnițați, sau lucraseră de cele mai multe ori neplătiți ca funcționari publici în timpul conflictului și care puteau demonstra cu acte internarea în lagăr sau închisoarea să poată fi remunerați. Marea majoritate erau trecuți de 50 de ani și se dorea deci, oferirea unor condiții de pensionare rezonabile. Însuși semnatarul memoriului în numele ligii, funcționase ca preot ortodox în comuna Șuștra din comitatul Timiș de unde fusese ridicat de honvezi la începutul lui noiembrie 1918. A fost închis și „chinuit” în Timișoara, existând pe numele său chiar un ordin de execuție semnat de colonelului Bartha. Se pare că a fost salvat în ultimul moment printr-o intervenție a doctorului avocat Otto Roth care i-a obținut eliberarea. În continuare Gheorghe Ciunga a rămas în Timișoara deoarece a necesitat îngrijiri medicale.

Din memoriul înaintat ministrului reies șicanele pe care le-au îndurat românii care promovau interesele idealului național în timpul războiului și care, nefiind pe placul autorităților, au fost ridicați și internați în lagăre sau închisori, familiile rămânându-le în sărăcie. (Vezi Anexa nr. 50: Lista foștilor internați și întemnițați din Banat de către autoritățile maghiare pe motive politice între anii 1914-1918) . Dintre aceștia, șase au decedat în timpul detenției.

Învățătorii neînrolați, ca de altfel toți funcționarii publici, primiseră un pașaport militar care servea ca legitimație și care le demonstra starea militară. Se făcea astfel dovada faptului că persoana în cauză nu era pe front din motive legale. Pașaportul trebuia prezentat, atunci când proprietarul era notificat, primarului sau altor autorități locale. Totodată îi era interzis posesorului să se înroleze în armata altui stat. Învățătorii trebuiau totuși să se supună unor proceduri speciale în perioada vacanțelor, participând la exerciții militare de 8 săptămâni la care erau chemați prin documente speciale. În caz de boală, sau doar în alte cazuri excepționale exercițiile militare puteau fi amânate. Petiția pentru obținerea amânării trebuia însoțită de pașaportul militar și de adeverința medicului sau a autorității politice districtuale. (Vezi Anexa nr. 51: Prima Pagină a pașaportului militar emis pentru preotul Gheorghe Ciunga din Timișoara).

Încheierea războiului aduce la noi măsuri în privința desfășurării procesului instructiv-educativ din școli. Astfel, prin circularul nr. 24/1918 episcopul Miron Cristea dă un ordin tuturor oficiilor parohiale în care preciza faptul că, deoarece „școlile noastre au suferit în cursul războiului, mai ales din lipsa învățătorilor”, în interesul învățământului se dădea următorul ordin în care se specifica faptul că, „deoarece cei mai mulți dintre învățători se reîntorc la căminul lor, se îndatorau organele parohiale: oficiul parohial în calitatea sa de director școlar și comitetul parohial ca scaun școlar să nu cruțe nici osteneala și nici banii pentru ca școala să fie adusă în rând, reparată, văruită, curățită și încălzită, pentru astfel prelegerile să se poată începe și ține regulat și fără întreruperi. Protopopii să caute acolo unde nu este învățător calificat o persoană potrivită, un învățător pensionat, un cleric sau intelectual care ar putea prevedea ca învățător ajutător învățământul și să recomande Consistoriului pentru a putea fi numit ca învățător substitut.” Oficiul parohial trebuia să cheme învățătorii, să le citească acest ordin și să-i îndemne să-și dea toată silința să pună prin muncă încordată, conștientă și însuflețită baza trainică a educației naționale. Se cerea totodată un raport amănunțit despre starea tuturor școlilor protopopiatului în cel mult o lună de zile.

Era o primă încercare de reîntoarcere la normalitate.

VI. E. PARTICIPAREA CORPULUI DIDACTIC LA MAREA UNIRE. ANUL 1918

Sfârșitul Conflagrației Mondiale găsește Banatul într-o stare de Încordare Socială și Politică determinată de internările în lagărele de concentrare sau în închisori a preoților, învățătorilor, a ziariștilor și a celor care își manifestau sentimentele pro românești, fiind acuzați de înaltă trădare sau de agitație contra statului.

Armatele române intră în august 1916 în Orșova, fiind comandate de generalul Ion Dragalina, ceea determină foarte mulți români să participe la operațiunile militare ca voluntari. Represaliile din partea autorităților maghiare sunt imediate: sunt întemnițați, apoi trimiși în fața curții marțiale, sub învinuirea de spionaj în favoarea României, învățătorii: Damaschin Daicoviciu din Căvăran, Ioan Vidu, Teodor Bucurescu din Comloșul Mare, Mihail Crăciun din Hodoș, Gheorghe Jianu din Oravița, George Bocu din Șiștarovăț, Gheorghe Băltean și Petru Stoica din Topleț, Andrei Mureșan din Pădureni.

Vor fi deportați și internați în lagăre învățătorii: Nicolae Popovici din Bătești, Ion Prohab din Berini, Ioachim Mărgărie din Comoriște, Dumitru Bulgea din Gătaia, Petru Baicu din Giroc, Nicolae Mergea din Mehadia, Andrei Mureșan din Pădureni, Pavel Moroieviciu din Percosova, Emilian Novacovici – senior și Emilian Novacovici – junior și Nicolae Mircea din Răcăjdia, Antanie Nevrinceanu din Șag, Toma Stancu din Ticvanul Mare, Ion Drinca din Ticvanul Mic, Iosif Domilescu din Valea Bolvașnița.

S-au aflat sub pază politică, cu domiciliul forțat, cadrele didactice: Aurel Bădescu și Dimitrie Țigu din Bazoș, Nistor Surlaș din Berliște, Alexandru Moise din Coronini, Iosif Olariu și Aurel Gherghuță din Doman, Petru Băran din Nerău, Gheorghe Jianu din Oravița, (după eliberarea din închisoare), Petru Arnăutu din Pădureni, Dănilă Ilițescu din Ramna, Ioan Drinca din Ticvaniul Mic, Ion Alexandrescu din Vărădia.

Corpul profesoral românesc erau acuzate că instiga populația la „agitații politice” prin promovarea și propagarea ideilor de unitate națională a tuturor românilor. Învățătorii erau acuzați de spionaj în favoarea României și de infidelitate față de Monarhia Austro-Ungară.

În toamna anului 1918 spiritul revoluționar domina viața localităților bănățene, manifestându-se prin greve și proteste. Au loc manifestații impresionante și adunări populare care sprijină acțiunile noilor organisme administrative. La acestea iau cuvântul intelectuali bănățeni de marcă, iar între aceștia se regăsesc și numele celebre ale învățământului românesc: Aurel Cosma, (președintele al comitetului executiv al Consiliului Militar Național Român), Iuliu Vuia, George Jumanca, Petru Cornean, profesor Victor Bârlea, Valeriu Braniște, Mihai Gropșianu, George Dobrin, George Popovici, Petru Secoșanu, Andrei Ghidiu, George Dobrin.

Disoluția autorității statale Austro-Ungare determină formarea de Consilii Naționale, Sfaturi Militare și Gărzi Naționale care preiau conducerea plășilor, comitatelor și comunelor în perioada 31 octombrie-7noiembrie 1918. În 31 octombrie ia ființă Consiliul Național Român Central, iar la 7 noiembrie 1918 este ales Sfatul național și Sfatul militar român.

Un rol deosebit în constituirea Consiliilor Naționale Românești și a Gărzilor Naționale l-au avut învățătorii români. Aceștia organizează, în toate localitățile, adunări populare locale în care rostesc cuvântări, dând expresie sentimentelor de unitate națională: învățătorul Teodor Bucurescu din Comloșul Mare, Grigore Vermeșan din Pesac, învățătorul Băleanu din Moldova nouă, etc. Pe lângă atribuțiile majore, avute în alcătuirea și funcționarea gărzilor și a Consiliilor Naționale românești locale, corpul didactic bănățean a condus desfășurarea efectivă a adunărilor naționale, deținând președinția acestora. Este cazul manifestațiilor din Lugoj, Caransebeș, Mehadia, Vărădia, Teregova, Feneș, Borlova și Obreja.

În calitatea lor de președinți ai Consiliilor Naționale sau de comandanți ai Gărzilor au activat învățătorii: Cornel Mircea din Jupa; Constantin Mihaiu din Ohaba Forgaci; Iosif Drăgoi din Globurău; Ion Bob din Cireașa; Alexandru Țierean din Voiteg; Titu Telescu din Ghiroc; Nicolae Iancovici din Hitiaș; Damian Sebeșan din Secusigiu; Iosif Ciorogariu din Chișoda; Iuliu Puticiu din Chizătău; Cornel Popovici din Sânmihaiul Român; Ispas Crâsta din Berzovia; Petru Humița din Feneș; Constantin Giurgioca din Petnic; Iosif Toader din Prigor.

În tot Banatul, trimișii Consiliul Național Român Central sunt întâmpinați de o populație bine organizată, având în frunte preoții și dascălii din localitate. Se pregătiseră chiar, pentru aceștia, mici spectacole artistice, de către corurile și fanfarele conduse de intelectualitatea satelor. În toate localitățile, aceste întruniri naționale, se desfășurau în clădirea școlii locale sau lângă aceasta. Peste tot, locuitorii aclamau dorința unirii cu România.

Începuseră să se manifeste, cu intervenția vechilor autorități, și atitudini contrare acestor adunări, care se finalizau uneori și cu distrugeri materiale sau cu victime omenești. Ca urmare, Sfatul Învățătorilor Români din fosta graniță militară a Severinului se adresează locuitorilor, prin intermediul ziarului Drapelul, să asigure ordinea publică și să apere viața oamenilor, indiferent de neamul sau „legea” acestora. De altfel, Consiliile locale elaboraseră „planuri de lucru” pentru a asigura ordinea și liniștea civică.

Realitățile militare și politice, vor determina, (în conformitate cu prevederile Convenției de armistițiu de la Belgrad, din 13 noiembrie 1918), ca trupele sârbești să intre în Oravița, la 14 noiembrie, în Lugoj la 17 noiembrie și în Timișoara unde la 3 decembrie 1918 ajung și trupele franceze.

În aceste împrejurări, dificile, de ocupație, se va realiza și alegerea delegaților bănățeni participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Textul convocării este făcut public prin intermediul presei și este popularizat la nivelul localităților de către preoți și învățători.

Presa bănățeană politică reflectă, prin articolele sale, atmosfera efervescentă creată de noile evenimente. Sunt reproduse documentele Marelui Sfat al Națiunii Române din Ungaria și Transilvania al cărui președinte era doctor Ștefan Ciceo Pop. Din acestea reieșea faptul că „sub nici o condițiune nu se mai voiește legătura cu națiunea maghiară… națiunea română din Ungaria și Transilvania speră și așteaptă că în năzuința ei spre libertate o va ajuta întreg neamul românesc cu care una voim a fi de aici înainte în veci”.

Orașul Alba Iulia a devenit astfel, în opinia ziarului „Opinca”, editat sub coordonarea învățătorului Petru Bizerea, simbolul destinului românesc și al aspirațiilor naționale, locul unde „faptele vor vorbi”, un memento al vremilor istorice când „umilirea neamului românesc se va șterge din harta aspirațiilor de unitate” . De aceea, se publică acum, de către inteligența bănățeană, (care îi includea și pe învățătorii români), zeci de articole care îndemnau populația să participe efectiv la alegerea delegațiilor pentru Adunare. Oficialitățile bisericești, (episcopii români de Oradea, Radu Demetriu, de Caransebeș, Miron Cristea, de Arad, Ioan Papp, de Lugoj, Valeriu Traian Frențiu), recunosc printr-o adeziune oficială Marele Sfat al națiunii române din Ungaria și Transilvania, legitimând, o dată în plus pentru populație, acțiunile acestui organ politic.

La Adunarea Națională de la Alba Iulia urmau să ia parte: episcopii români, protopopii, câte un reprezentant al fiecărui consistor și capitlu, câte 2 reprezentanți ai societăților și ai asociațiilor culturale, câte 2 delegați din partea reuniunilor de femei, câte un reprezentant de la școlile medii, Institutele teologice, pedagogice și școlile civile, câte 2 delegați ai Reuniunilor învățătorești, ai reuniunilor de meseriași ai tinerimii universitare, ai gărzilor naționale, ai Partidului Social Democrat Român și câte 5 delegați ai fiecărui cerc electoral.

Organizarea alegerilor pentru desemnarea delegaților a fost, în Banat, îngrădită de autoritățile militare de ocupație. Presa publică pagini întregi cu descrieri ale evenimentelor premergătoare Adunărilor de la Alba Iulia prezentând situația particulară a Banatului ocupată de trupele sârbești. Se acuza faptul că românii au fost împiedicați să se manifeste liber, deși doreau, la fel ca și transilvănenii, unirea cu România.

Cu toate acestea, alegerile delegaților s-au desfășurat într-un exemplar spirit de ordine și disciplină, dar mai ales de legalitate. Desemnarea democratică a reprezentanților bănățeni s-au bucurat de un sprijin real și masiv în rândul populației românești. La adunările organizate cu aceste prilejuri în cercurile electorale rolul organizatoric și de conducere a revenit, din nou, preoților și învățătorilor.

Au fost aleși ca delegați: 182 de reprezentanți din comitatul Timișului, 88 din Caraș-Severin și 51 din Torontal, dar la Adunare vor participa și alți bănățeni din 275 de localități ale comitatelor Caraș-Severin și Timiș. Participarea românilor bănățeni ar fi fost și mai mare dacă trupele sârbe de ocupație nu ar fi impus restricții de circulație, împiedicând astfel o parte din delegați să poată fi prezenți la Adunare.

Ca delegați aleși ai cercurilor electorale, ai reuniunilor și asociațiilor culturale din Banat, la Marea adunare de la Alba Iulia au participat, între alții, următoarele cadre didactice: din comitatul Caraș-Severin, în cercul Lugojului, Ioan Jurca învățător din Păru, din comitatul Timișului, din cercul Recaș, Constantin Mihaiu din Ohaba Forgaci, din cercul Becicherecul Mic învățătorii Gheorghe Caba și Vasile Marincu din Moșnița, Iosif Ciorogaru din Chișoda, din cercul Ciacovei învățătorul Alexandru Țieran din Voiteg, pentru cercul Aradul nou Adrian Sebeșan din Secusigiu, din cercul Ritberg profesorul Damaschin Marian din Deta, pentru cercul Cocota Iosif Chișu din Cerneteaz, din cercul Biserica Albă George Penția din Năidaș, Ioan Alexandrescu din Vărădia, profesorul Petru Barbu din Lugoj, Gheorghe Băltean din Jdioara, Elena Biju din Caransebeș, Victor Bîrlea din Lugoj, George Borlovan din Caransebeș, Teodor Bucurescu din Comloșul Mare, Ion Simion Caba din Curtea, Augustin Ghilezan din Ciacova, Daniel Ilițescu din Globurău, Ioan Ionaș din Sasca Montană, Gheorghe Jian din Oravița, Gheorghe Jumanca din Caransebeș, Constantin Liuba din Lugoj, Nicolae Lugojanu din Silagiu, Trifon Lugojanul din Făget-Birchiș, profesorul Damaschin Marian din partea locuitorilor din Deta, Iosif Miclău din Bocșa Montană, Constantin Mihaiu din Ohaba – Forgaci, George Neamțu și Iosif Olariu ca reprezentanți ai Sfatului învățătorilor români din fosta graniță a Severinului, Constantin C. Pava din Belinț, Ioachim Perian ca reprezentant al Reuniunii române de cântări, Eremie Popovici din Valcani, profesorul Gheorghe Popovici din Lugoj, profesorul Iosif Popovici din Lugoj, profesorul Ilie Românu din Caransebeș, Valeriu Sas ca reprezentant al Reuniunii învățătorilor români greco-catolici din Lugoj, Aurel Spătan din Zorlențul Mare, Alexandru Țieran din cercul electoral Ciacova pentru locuitorii din Voiteg, George Velici din Moravița, Ioan Vidu din Lugoj, ca reprezentant al Reuniunii române de muzică și cânt, Iuliu Vuia ca reprezentant al învățătorilor, fiind ales apoi în Marele Sfat Național din Sibiu, Ștefan Vulpe, învățător, ca reprezentant al Gărzilor naționale române din Caransebeș, Alexandru Buțiu, Moise Ienciu, Elena Biju, George Neamțu, Teodor Bucurescu, Constantin Liuba.

Ziarul Opinca publică articole mobilizatoare pentru învățători, îndemnându-i să se implice în acțiunile politice ale momentului și să transforme acest moment în apogeul acțiunilor de tip cultural și naționalist desfășurate la în toți anii dualismului austro-ungar: „dacă învățătorul român a fost la înălțimea chemări sale în vremurile de asuprire el va trebui să-și îndoiască acum puterile pentru a-și face datoria, trecând poporul din satul său prin aceste zile de mari prefaceri cu mult tact și cu multă înțelepciune. Arma cu care a luptat învățătorul .. a fost cartea. Și astăzi … a rămas tot cartea… astăzi nu mai este de ajuns ca învățătorul să fie numai povățuitorul celor mici, ci și a celor mari … deci fraților învățători scuturați lanțurile și luați în mână conducerea poporului vostru. Iar voi fraților săteni ascultați învățăturile luminoase ce se desprind de pe buzele învățătorilor voștri care și până acum au împărțit greul și amarul vieții cu voi și de acum înainte vă vor fi adevărați proroci vestitori ai vremurilor bune”.

Trecând peste șicanele și interdicțiile autorităților de ocupație marea majoritate a delegaților – învățători au reușit sa participe la istorica Adunare.

Corpul profesoral, care nu s-a deplasat la Alba – Iulia, a organizat, în acele zile, manifestații artistice și serbări populare la care participau cu entuziasm toți locuitorii. Toate aceste acțiuni locale, spontane, de bucurie, demonstrau, fără drept de apel, sprijinul popular, de care s-a bucurat Adunarea Națională plebiscitară de la 1 Decembrie 1918 în rândul tuturor bănățenilor în general și al corpului didactic în special.

Tot în aceste împrejurări se dorea să se organizeze și să se desfășoare un Congres al învățătorilor români. Anunțul privind organizarea acestuia este publicat de învățătorul Ioachim Perian. În apel învățătorii erau numiți „adevărații martiri ai neamului”, cărora li s-au închis școlile și li s-au deschis temnițele fiind etichetați ca trădători ai patriei. Ca urmare, mulți dintre copii și familiile învățătorilor români „au îndurat neajunsuri, dar acum visul nostru s-a împlinit…deci în deplina cunoștință a chemării noastre și pentru a concurge la opera de organizare a neamului românesc din Transilvania, Ungaria și Banat.” Se face propunerea organizării de Reuniuni a învățătorilor, care să dezbată, pe comisii, problemele noi, de ordin pedagogic, administrativ și social ivite în contextul noilor realități istorice.

Această adunare nu a mai avut, însă, loc, datorită faptului că în principalele funcții administrative încep să fie numiți cetățeni sârbi, iar Consiliile și Sfaturile naționale sunt dizolvate. Deoarece din Consiliul Dirigent, ales în 2 decembrie la Alba Iulia, făceau parte și bănățenii Aurel Vlad, Ioan Suciu, Vasile Jumanca, Vasile Lucaciu și Valeriu Braniște, se organizează, din nou sub coordonarea învățătorilor, manifestații de bucurie și adeziune la hotărârile ulterioare ale acestui organism politic.

În ceea ce privește noile hotărâri legislative cu privire la învățământ, ele au fost cunoscute populației și autorităților ecleziastice bănățene, dar datorită situației politice determinate de existența armatei de ocupație sârbe, acestea nu s-au putut aplica efectiv în Banat decât într-un mod extrem de restrâns.

În 29 decembrie 1918, din Sibiu, Vasile Goldiș, șeful Resortului de culte și instrucțiune publice emite Nota circulară 6/1918: „având în vedere interesele superioare ale noului stat român decide înlocuirea istoriei și geografiei Ungariei cu istoria românilor și geografia țărilor locuite de români”. Totodată, elevii erau dispensați în a mai studia limba maghiară, în locul ei devenind obligatorii orele de limba română. De asemenea în toate școlile cu majoritate românească materiile urmau să fie predate doar în limba română. Limba maghiară era eliminată total din școală. Revizorii școlari trebuiau să înainteze rapoarte despre școlile unde nu existau cadre didactice care puteau preda în limba română.

Prin Nota circulară numărul 7/1918, adresată inspectoratelor școlare de pe teritoriul guvernării consiliului dirigent român, se treceau sub administrația acestuia, în mod legal, toate conducerile superioare ale cultelor și instrucțiunii publice. În consecință, toate organele școlare urmau să sisteze orice legătură cu Ministerul maghiar al Cultelor și Instrucțiunii Publice, adresându-se exclusiv, pe cale ierarhică superioară, Resortului cultelor și instrucțiunii publice al Consiliului Dirigent Român. Se preciza faptul că, pentru a nu perturba desfășurarea anului școlar curent se menținea vechea organizație școlară, urmând ca modificările ulterioare să fie aplicate odată cu începerea noului an școlar. Se suprima funcția de inspector școlar regesc care era înlocuită cu cea de revizor școlar. Aceștia erau invitați, ca în termen de 15 zile, să înainteze tabele cu personalul didactic din revizoratul pe care îl administrau.

Se atrăgea atenția revizorilor școlari, prin nota circulară 8/1918, că în multe comune școlile primare nu funcționau efectiv, ceea ce se constituia într-o piedică în calea restabilirii vieții normale în sate și se cerea intervenția de urgență a noilor autorități pentru a căuta soluțiile cele mai bune pentru remedierea situației.

Circularul numărul 17/1918 adresată directorilor școlilor secundare, decreta înlocuirea, și în aceste instituții, a limbii de predare, precum și a obiectelor de studiu ale geografiei, istoriei și limbii maghiare cu cele în limba română.

Aceste hotărâri, publicate de presă, (deși neaplicabile în totalitate în Banat până în vara anului 1919), au fost primite cu un entuziasm deosebit. Toader Bucurescu din Banat-Comloș amintea în Românul că „nimeni în lume n-a băut mai multă otravă și nu a suferit mai multe amenințări obraznice, dojeni brutale, pedepse aspre și suspendări decât învățătorii români. Școala românească în Ungaria a fost valea plângerilor… țara ungurească pentru școala românească, școlari și învățători a fost iadul pe pământ, schingiuire, hulă și batjocură și… a fost Alba Iulia… Școala românească a crescut pe Goga, Maniu, Goldiș, Vaida, Vlad, Pop, doctor Lupaș, întreaga pleiadă a celor ce atât de minunat și însuflețit cuvântau, tot școala română i-a crescut pe cei 100.000, școala învățătorilor români care a știut să secere fără să adune pălămidă și au treierat fără de neghină… și acum iată ziua triumfală… avem țară mare mândră și bogată, cu 14 milioane de români… școală românească cu limbă de propunere numai românească…”.

Notele circulare oficiale au fost întărite prin decrete semnate de președintele Consiliului Dirigent Iuliu Maniu: Decretul numărul 1 „Despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor publice, aplicarea legilor, despre funcționari și întrebuințarea limbilor” și Decretul numărul 2 „Despre funcționarea în mod provizoriu a serviciilor publice administrative”. Prin acestea se reglementa în special folosirea limbii române în administrație și școală, denumirea românească a localităților și a numelor de familie etc.

Entuziasmul declanșat de evenimentele anului 1918 a impulsionat întreaga societate să contribuie la munca de reconstrucție care a urmat războiului și de asemenea să treacă cu ușurință peste lipsurile economice, dar și peste problemele inerente provocate de perioada de tranziție care a existat între anii 1918-1922. Îndemnurile patriotice ale presei mobilizau societatea oferind suportul moral necesar depășirii momentelor dificile. Școala era considerată sanctuarul culturii care trebuia inaugurată în fiecare localitate românească, indiferent dacă mai existase sau nu anterior. „Cărturarii” neamului – cadrele didactice – se simțeau datori să ia parte la opera de consolidare și organizare a noului stat.

În cursul verii anului 1919 Marile Puteri dispun retragerea trupelor străine din Banat și instaurarea conducerii politico-administrative românești, (iunie – Județul Caraș – Severin și iulie – județul Timiș – Torontal), iar la 3 august în Timișoara își face intrarea triumfală Armata Română.

Înainte de a se legifera statificarea definitivă a învățământului din Banat a fost trimis, învățătorilor și profesorilor de la școlile primare și normale, un chestionar. Ministerul Instrucțiunii din Regatul Român dorea astfel, să se folosească de experiența practică a corpului didactic, în privința modificărilor ce urmau să fie cuprinse în noua lege a învățământului. Pentru consultările privind unificarea sistemului școlar s-a organizat, la Cluj, o Conferință, în august 1920. Aceasta a fost condusă de Petre Ghițescu, ca delegat al Ministerului și directorul învățământului primar normal, doctor Prie, șeful resortului instrucției din Ardeal, Enache Ionescu delegat al Ministerului Instrucțiunii Publice din București și doctor Paul Roșe inspector general pentru învățământul de peste Carpați.

S-a hotărât, ca din ianuarie 1921, să se aplice, în Banat și Transilvania, toate legile din Vechiul Regat, numindu-se directori școlari provizorii. Pe locurile vacante urmau să fie aduși profesori din România, iar în regiunile unde „cultura maghiară e mai înrădăcinată” urmau să se trimită învățători de peste Carpați. De asemenea, urmau să fie trimiși, la schimburi de experiență, „contingente” apreciabile de învățători.

Se încheia, în mod Oficial, Procesul de Unificare și Integrare a Învățământului Românesc Confesional în cadrul României Mari. Instituția numită „Școala Confesională Românească” din Banat își înceta, astfel, existența.

Începea un Nou Capitol în Istoria Școlii și a Învățământului Bănățean, care a urmat, ca destin, istoria națională.

VII. CONCLUZII

În Banat, Școala Confesională Românească a Contribuit Direct la Făurirea Istoriei având, alături de Biserică, rolul principal în afirmarea conștiinței naționale, îndreptată către valorile culturale tradiționale românești. Acest obiectiv a putut fi realizat sub coordonarea culturală și politică a unor oameni cu înaltă ținută morală creștină, învățătorii. Aceștia au activat în școlile bănățene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului XX.

Pornind de la analiza organizării administrativ-teritoriale a comitatelor Caraș-Severin și Timiș, (pe baza datelor statistice oficiale), precum și de la modul de distribuție al populației, descoperim o existență majoritar românescă în mediul rural. Din punct de vedere confesional, predomină populația ortodoxă, urmată de cea catolică și greco-catolică. Abordarea acestui tip de cercetare, a etniei și a ponderii numerice a confesionalității locuitorilor, permite explicarea, tipologiei școlilor confesionale în cele două comitate. Demersul a fost util, atât pentru evidențierea consecințelor asupra structurii instituției de învățământ, cât și din perspectiva reliefării puterii economice a comunităților locale, obligate să întrețină financiar Școala. Din perspectiva tematicii studiate, legătura care se stabilește între învățământ și Societate, vârsta majorității locuitorilor este, de asemenea, importantă, deoarece copiii și adolescenții sunt principalii beneficiari ai sistemului de școlarizare.

Dezvoltarea activităților economice au necesitat calificarea unei forțe de muncă specializate, prin școală. Schimbările din strucura ocupațională a populației bănățene se corelează, la începutul secolului XX, cu creșterea exponențială a științei de carte. În acest context, dezvoltarea rețelei școlare a devenit un deziderat important, pe care comunitățile locale bănățene îl vor susține.

Cunoașterea actelor normative juridice care au reglementat și dirijat sistemul confesional de învățământ este esențială pentru înțelegerea modului de funcționare al Școlii și a direcțiilor de evoluție modernă, a acesteia. Totodată, prevederile legislative specifice explică maniera în care, din punct de vedere politic, cercurilor guvernante maghiare au fost preocupate, să subordoneze instituția de învățământ.

La începutul secolului XX, Școala confesională din Banat s-a confruntat cu o adevărată „ofensivă” a guvernelor maghiare îndreptată împotriva autonomiei Bisericești și Școlare, considerate ca principale obstacole în calea promovării politicii de asimilare și integrare a naționalităților. În cazul școlilor confesionale, măsurile au vizat extinderea învățământului în limba maghiară, pe toate nivelele, obiectiv legiferat prin legea XXVII/1907. Statificarea învățământului și scoaterea lui de sub administrarea autonomă, bisericească, a fost un alt scop declarat al autorităților timpului.

Față de modificările legislative care vizau „stratificarea”, au existat multiple reacții. S-au implicat autoritățile ecleziastice, cu atribuții administrative în problema școlilor confesionale. Fermă a fost și atitudinea corpului didactic, direct interesat în chestiunile legate de organizarea și funcționarea școlară. În plan politic au intervenit acțiunile reprezentanților românilor în Dietă și în Casa Magnaților. S-a manifestat și o reacție în planul societății civile, reprezentată de presă și de populație. Aceasta s-a exprimat prin organizarea de numeroase adunări populare de protest, în majoritatea localităților bănățene și prin alocarea de spații largi, în paginile ziarelor, pentru discutarea „chestiunii școlare”. Presa națională românească, ca formatoare de opinie publică, la nivelul populației de limbă maternă română, a avut un rol fundamental în această chestiune, publicând deseori articole care încurajau acțiunile de susținere a Școlii confesionale.

Au existat două cauze care au stat la baza reducerii numărului școlilor confesionale: a). presiunea permanentă, legislativă și practică a autorităților și b). imposibilitatea comunităților, din localitățile mai mici și mai sărace, să satisfacă cerințele financiare legislative, obligatorii, privind salarizarea personalului didactic și dotarea materială a școlii.

Analiza modului de ierarhizare și organizare a autorităților școlare competente, a rețelei de instituții școlare confesionale, administrate de Episcopiile de Caransebeș, Arad și Lugoj, ne-a impus o examinare sistematică a documentelor școlare. Pe baza acestora am conturat statutul cadrelor didactice din învățământul confesional; modul de realizare a pregătirii profesionale; organizarea admiterii în preparandii și desfășurarea cursurilor; procedeele de examinare pentru obținerea calificării, procedura de obținere a definitivării în sistemul de învățământ și de obținere a postului de învățător confesional; regulamentele de pensionare a corpului didactic, etc. Statutul învățătorilor confesionali se definea, spre exemplu, prin raportarea la normele moral-religioase ale Bisericii, ca slujitori de credință ai Societății, dar și prin raportarea la criteriile socio-profesionale ale meseriei vocaționale practicate.

Analiza frecvenței elevilor, înregistrată în cadrul școlilor confesionale românești, pe baza datelor statistice din Rapoartele generale anuale ale Consistoriilor diecesane întrunite ca Senate Școlare și a statisticilor oficiale, demostrează, că acesta a fost, unicul domeniu, în care, interesele Bisericii și Școlii confesionale coincid cu cele ale statului, chiar dacă finalitățile urmărite erau complet diferite. În timp ce guvernul dorea, prin procesul de alfabetizare, să formeze o nouă generație de cetățeni atașată ideii „de stat maghiar”, Biserica aspira la realizarea, prin intermediul Școlii, a unui progres cultural de tip național și la o conservare a identității etnice.

Între Școala și Societatea din comitatele Caraș-Severin și Timiș s-a stabilit o relație deosebită. Documentele timpului evidențiază modalitatea de raportare a instituției școlare la Societatea în mijlocul căreia activa. Ele pun în adevărata lumină implicarea corpului didactic în activarea vieții culturale, sociale și economice a comunităților românești bănățene, precum și acțiunile corpului didactic, menite să contribuie la îmbunătățirea calității vieții acestora. A existat și un permanent feed-back, Școala fiind susținută activ de către Societate, financiar și atitudinal, în mod militant, pentru păstrarea caracterului confesional și românesc.

Școala era, principala instituție de cultură a bănățenilor. Examenele de sfârșit de an școlar, se constituiau în momente festive ale vieții comunităților bănățene. Deoarece implicau pe toți locuitorii, ele facilitau comunicarea dintre Școală și Societate și dezvoltau interesul, pentru știința de carte, al locuitorilor. Reține atenția implicarea locuitorilor în desfășurarea acțiunilor culturale inițiate de către învățători, sub egida Școlii; participarea la cursurile de scris-citit și pentru eliminarea analfabetismului; importanța rolului învățătorilor în constituirea bibliotecilor școlare; înființarea de societăți de lectură, organizarea de coruri, etc. Funcționând pe baza unei legislații, din ce în ce mai opresive, școala și dascălii săi, s-au exprimat cultural și politic prin înființarea de Reuniuni și Asociații cu caracter cultural, politic și social, prin care au promovat valorile fundamentale ale culturii și spiritualității române.

Cadrele didactice, aflate în permanență în mijlocul comunităților locale, își desfășurau activitatea pentru eradicarea neștiinței prin toate mijloacele cunoscute ale timpului lor. În consecință, în anul 1910 populația care știa să scrie și să citească ajunge să reprezente, la nivelul întregii provincii bănățene, 50,6% din totalul populației și aproximativ 56,2% din totalul locuitorilor cu vârsta de peste 6 ani.

Învățătorii trebuiau să fie, prin propria imagine și munca desfășurată, veritabile modele de conduită pentru comunitățile în care trăiau. „Identitatea și alteritatea” „imaginii”, învățătorului confesional român, creată în mentalitatea comunităților locale bănățene, în urma desfășurării vastului mozaic de acțiuni cu caracter cultural, economic și social, s-a creionat, în epocă, ca un veritabil portret. Acesta se conturează și din articolele de presă, din documente oficiale, memorii, acte personale, etc.

Din perspectiva noilor cerințe educaționale ale sistemului de învățământ, Școala confesională s-a axat, din ce în ce mai mult, la începutul secolului XX, pe predarea de cursuri practice, răspunzând, astfel, nevoii de modernizare resimțită la nivelul Societății. Învățăturile practice, oferite tinerilor în școala comunității locale au deschis acestora noi orizonturi culturale și economice.

Valorificarea tradițiilor și promovarea modernității, prin intermediul cursurilor practice și a cărții școlare, este o altă caracteristică a învățământului confesional. Obligativitatea învățământului și extinderea sistemului de școli a determinat și creșterea preocupării autorităților maghiare pentru manualele școlare. Nu erau aprobate, de către autoritățile școlare, decât un anumit tip de cărți și materiale didactice. Conținutul acestora trebuia să corespundă unor norme calitative, dar mai ales unor criterii „politice”, de conținut. La fiecare început de an școlar erau făcute cunoscute, prin circulare, titlurile ce puteau fi folosite fără „nici o responsabilitate din partea învățătorilor”.

Corpul didactic s-a implicat activ și în îmbunătățirea calității vieții comunităților locale. Datorită practicii tradiționale a mecenatului, bursele acordate copiilor săraci au deschis căile spre cunoaștere și spre instruire a unui procent ridicat din populație. Funcționau numeroase fundații, cu caracter de binefacere. Existența lor demonstrează, proliferarea unui spirit comunitar și cultural-valoric bine dezvoltat în rândul populației bănățene. Nume ilustre ale culturii naționale s-au putut ridica din mijlocul bănățenilor și au putut atinge cele mai înalte sfere ale cunoașterii datorită faptului că au avut acces la acest tip de burse școlare. Amintim în acest sens pe: Ioachim Miloia, Damaschin și Constantin Daicoviciu, Nicolae Cornean, Victor Vlad.

Acțiunile Școlii în combaterea alcoolismului și a practicii concubinajului din rândul populației ocupau un loc important în desfășurarea demersului educativ. Aceste intervenții, se realizau, concret, printr-un permanent parteneritat activ, pe care Biserica îl stabilise, implicit, cu instituția Școlară. Alte acțiuni extrașcolare vizau îmbunătățirea stării sanitare a locuitorilor prin promovarea, de către corpul didactic, prin puterea exemplului personal și prin intermediul acțiunilor culturale și a cursurilor practice, a ultimelor descoperiri științifice și sanitar-medicale.

Ca dovadă a legăturii durabile care se stabilise între Societate și Școală, aceasta a beneficiat, la începutul secolului XX, de sprijinul financiar și efortul material al locuitorilor. Susținerea s-a reflectat, mai ales, în străduințele comunităților pentru asigurarea salarizării corespunzătoare corpului didactic din școala românească și în dotarea materială și edificarea clădirilor școlare.

Școala românească bănățeană a cultivat, valorile umane perene și încrederea în virtuțile creștine și adevărata dragoste față de valorile culturale specific românești. Aceasta se oglindește și în acțiunile participative ale corpului didactic la Reuniunile Învățătorilor, la activitățile culturale organizate de Astra și în timpul desfășurării campaniilor electorale. Marile adunări politice, organizate și conduse de către preoți și învățători, au indicat o maturizare politică a întregii populații bănățene din comitatele Caraș-Severin și Timiș. Sprijinul dat de populație, în cadrul campaniei electorale, candidaților Partidului Național Român, a fost posibil datorită desfășurării activităților culturale și sociale desfășurate în anii anteriori, de către învățători. Participarea activă la campaniile electorale a corpului profesoral a avut, ca și consecință directă, anchetarea și interogarea a zeci de învățători. În timpul războiului mondial, învățătorii participă activ pe front, fiind mobilizați. Cei rămași în mijlocul populației desfășoară acțiuni cu caracter umanitar. Acțiunile represive, îndreptate împotriva corpului didactic au continuat, în anul 1918, cu internări și condamnări. Motivația principală se referea la faptul că învățătorii români își manifestaseră, în timpul războiului, sentimentele în favoarea unității naționale. În consecință erau acuzați de „agitație contra statului maghiar și de înaltă trădare”.

Atașamentul și dăruirea corpului didactic pentru instruirea și educarea tinerei generații au fost însoțite, adeseori, de sacrificiul personal. Așa a fost posibilă realizarea unei largi adeziuni populare și susținerea masivă, din partea tinerelor generații, a acțiunii de înfăptuire a statului național unitar român.

LISTA ABREVIERILOR

AB = Altarul Banatului, Timișoara

AEORA = Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Arad

AEORC = Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Caransebeș

AEORV = Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Vârșeț

AERUL = Arhiva Episcopiei Române Unite de Lugoj

AI=Anuale de istorie. Institutul de științe istorice, București

AIIAC=Arhiva Institutului de Istorie și Arheologie Cluj, Cluj-Napoca

AIICN=Arhiva Institutului de Istorie Cluj-Napoca

AIIN= Anuarul Institutului de istorie națională, Cluj-Napoca

AMORB = Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului, Timișoara

AMN=Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca

Apulum= Acta Musei Apulensis, Buletinul Muzeului Regional Alba-Iulia

AnUVT =Analele Universității de Vest din Timișoara

AnB=Analele Banatului, Timișoara

Banatica = Banatica, Muzeul Banatului Montan, Reșița

Crisia=Crisia, Oradea

DJAN= Direcția Județeană A Arhivelor Naționale

MB = Mitropolia Banatului

MI=Magazin Istoric

MN=Muzeul Național, București

RA = Revista Arhivelor, București

RdI= Revista de Istorie, București

RI=Revista Istorică, București

RISBC = Revista Institutului Social Banat–Crișana, Timișoara

Sargetia= Acta Musei Devensis, Deva

SIB=Studii de istorie a Banatului, Universitatea de vest din Timișoara

Tibiscum = Tbiscum, Muzeul de Etnografie al Regimentului de Graniță,

Caransebeș

Ziridava=Ziridava, Muzeul Județean Arad

BIBLIOGRAFIE

FONDURI ARHIVISTICE

Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului

Fond Cronici parohiale

Fond Micromonografii

Fond Monografiile Protopopești

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Enopolei și Hălmagiului

Fond epitropesc II

Fond bisericesc III

Fond școlar IV

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului

Fond bisericesc III

Fond școlar IV

Fond epitropesc V

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Unite Lugoj

Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Vârșeț, Serbia

Fond bisericesc III

Fond Protopopiatul Ortodox Român Vârșeț

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Arad

Fond Colecția de circulare și socoteli bisericești, 1770-1901, 1451-1915.

Fond Colecția registrelor de stare civilă 1895-1903.

Fond Episcopia Ortodoxă română Arad, 1876-1918.

Fond Episcopia Ortodoxă română a Aradului, 1901-1939, Acte școlare IV, învățământ.

Fond familial Constantini-Petrovici, 1716-1923.

Fond Gimnaziul romano – catolic de fete Lipova.

Fond Inspectoratul Școlar al Județului Arad, 1889-1949.

Fond parohia greco-ortodoxă română Căprița, 1811-1927.

Fond parohia greco-ortodoxă română Cuvin, 1780-1921.

Fond parohia greco-ortodoxă română Pecica, 1852-1923.

Fond parohia greco-ortodoxă română Secusigiu, 1801-1878.

Fond personal Vasile Goldiș, 1882-1934.

Fond Protopopiatul Ortodox Român Buteni, 1877-1920.

Fond Reuniunea învățătorilor din Dieceza Aradului, 1872-1889.

Fond Ședințele Senatului Școlar al Consistoriul român ortodox al Episcopiei Arad.

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Caraș-Severin

Fond colecția de documente Nicolae Cornean.

Fond Episcopia Ortodoxă Română Caransebeș, 1865-1918.

Fond Episcopia română greco – ortodoxă a Aradului.

Fond Institutul Teologic Diecezan.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Câlnic, 1869-1924.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Bocșa Română, 1910-1935.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Bocșa Montană, 1910-1935.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Zorlențul Mare, 1783-1931.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Târnova, 1908-1938.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Mercina, 1910-1940.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Vrăniuț, 1909-1918.

Fond Oficiul protopopesc ortodox român Oravița, 1825-1918.

Fond personal Pavel Jumanca.

Fond Protopopiatul ortodox român Biserica-Albă 1865-1942.

Fond Protopopiatul ortodox român Bocșa-Montană 1878-1919.

Fond Protopopiatul ortodox român Caransebeș 1817-1924.

Fond Reuniunea învățătorilor greco-ortodocși români din Dieceza Caransebeșului 1908-1919.

Fond Reuniunea învățătorilor greco – ortodocși români din Episcopia Caransebeșului.

Fond Ședințele Senatului Școlar din Deceza română a Aradului.

Fond Școala confesionala Reșița Română.

Fond Școala de aplicație Caransebeș, de pe lângă Școala Normală de învățători 1900-1949.

Fond Școala Normală Caransebeș, 1876-1952.

Fond Școala Pedagogică din Caransebeș.

Fond școala primară confesională greco-catolică Bocșa Montană, 1871-1901.

Fond școala primară confesională greco-catolică Greon, 1901-1922.

Fond școala primară confesională greco-catolică Oravița Română, 1877-1929.

Fond școala primară confesională greco-catolică Ticvaniul Mare, 1872-1925.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Bocșa Montană, 1874-1919.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Vărădia, 1883-1919.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Fizeș, 1871-1919.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Gherteniș, 1907-1908.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Reșița Română, 1817-1918.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Răchitova, 1903-1935.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Caransebeș, 1875-1917.

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Timiș

Fond Colecția personală de documente Nicolae Ilieșiu, (monografii din județul Timiș-Torontal), 1936-1962.

Fond Episcopia Ortodoxă Română Arad.

Fond Inspectoratul Școlar al Județului Timiș, 1870- 1919.

Fond Inspectoratul Școlar al Județului Severin.

Fond Parohia ortodoxă română Ohaba – Forgaci, 1906-1918.

Fond Parohia ortodoxă română Cenadu Mare, 1873-1934.

Fond Parohia ortodoxă română Dragșina, 1870-1949.

Fond Parohia ortodoxă română Fibiș, 1801-1835.

Fond Parohia ortodoxă română Moșnița Veche, 1798-1902.

Fond Parohia ortodoxă română Murani, 1784-1944.

Fond Parohia ortodoxă română Partoș, 1779-1938.

Fond Parohia ortodoxă română Bujor, (Traian Vuia ), 1869-1932.

Fond Parohia ortodoxă română Urseni, 1854-1904.

Fond Prefectura Județului Torontal.

Fond Prefectura Județului Timiș-Torontal.

Fond Primăria comunei Izvin, 1895-1950.

Fond Primăria comunei Chișoda, 1905-1950.

Fond Protopopiatul ortodox român Lugoj.

Fond Protopopiatul ortodox român Jebel – Buziaș,1863-1917.

Fond Școala primară confesională reformată Lugoj, 1933-1945.

Fond Școala confesională Criciova, 1867-1917.

Fond Școala Confesională ortodoxă română Silagiu 1902-1985.

Fond Școala Confesională ortodoxă română Saravale, 1880-1921.

Fond Școala Confesională ortodoxă română Buziaș, 1895-1920.

Fond Revizoratul școlar al județului Severin, 1909-1939.

STATISTICI

Colecția Studia Censualia Transilvania, Recensământul de la 1880, 1890, 1900, coordonată de prof. univ. dr. Traian Rotariu, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1997-1999.

Magyar StatisztikaiÉvkőnyv, Budapesta, 1901-1916 .

Magyar Statisztikai Közlemények , Budapesta, 1903-1916.

DOCUMENTE EDITE: ANUARE. CIRCULARE. PROTOCOALE. RAPOARTE. INVENTARE. STATUTE

Adrese la Instrucțiunea consistorială pentru inspectorii cercuali, Arad, 1873.

Almanahul Reuniunii învățătorilor de la școalele confesionale greco-ortodoxe din Deceza Caransebeșului, Editura Reuniunii, Caransebeș, 1899.

Analele Reuniunii învățătorilor români greco-ortodocși de la școlile confesionale din Deceza Caransebeșului, an societar 1904/1905, Tipografia Diecesană, Caransebeș.

Anuarul Școlii civile de stat și al Școlii comerciale medii din Lipova, an școlar 1895/1896, Arad, 1896.

Anuarul Institutului Teologic și Pedagogic român greco-ortodox al Diecezei Caransebeș pentru anul școlar 1910-1911, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1911.

Anuarul Institutului Pedagogic Diecezan Ortodox – Român din Caransebeș, Tipografia Diecesană Caransebeș, 1920.

Anuarul Reuniunii învățătorilor de la școlile poporale confesionale greco-ortodoxe române din protoprezbiteratele Timișoara, Belinț, Comloșul Mare și Lipova, Arad, 1913.

Anuarul Preparandiei greco-catolice române de fete pentru școalele poporale elementare din Lugoj pe anul 1914-1915, Tiparul Tipografiei Minerva, Lugoj, 1915.

Anuarul Școlii normale de învățători a statului și a Institutului Pedagogic Diecezan ortodox român din Caransebeș, Tipografia diecezană Caransebeș, 1919.

Anualul Școlii normale de învățători ai statului și ai Institutului Pedagogic Diecezan ortodox român din Caransebeș, Tipografia diecezană Caransebeș, 1920.

Conspect despre mijloacele și sumele necesare pentru susținerea școlilor și acoperirea cuicuinalelor învățătorești din tractul protoprezbiterial al Oraviței la 9 aprilie 1902, Caransebeș.

Circularul nr 8471/1909 a Consistoriului român Arad, semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circular nr. 3273/1912 a Consistoriului român ortodox din Arad, semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circular numărul 8444/1908 emis de Episcopia Aradului, semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circular numărul 2845 din 5/18 iulie1905 semnat de episcopul Ioan Papp.

Circularul numărul 1250/1911 semnat Consistoriul româno-ortodox din Arad.

Circularul numărul 6285/1915 semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circularul numărul 1785/1916 semnat de episcopul Ioan Papp.

Circular nr. 2590/1916 semnat de episcopul Ioan Papp.

Circularul numărul 36/1919 privind măsurile provizorii aplicabile în școala confesională, Arad, 18 februarie 1919.

Évi Törvénycikkek – Corpus Juris Hungarici, Budapesta, 1914.

Instrucțiune pentru inspectorii cercuali ai școlilor românești confesionale din Districtul Consistoriului din Arad, Arad, 1873.

Maghyar Törvénytár. Az 1907- évi törvényczikkek, Budapesta, 1908.

Magyar Törvények, (Codex Hungaricus), Budapesta, 1913.

Norme pentru administrațiunea învățământului național confesional în districtul Consistoriului român ortodox din Arad, Tipografia Ștefan Gyula, Arad, 1876.

Ordinațiune pentru umblarea pruncilor la școală, Arad, Tipografia Episcopiei Diecezane, 1873.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1901.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1902.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1903.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1904.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1905.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1906.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1907.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1908.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1909.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1910.

Protocolul ședințelor Sinodului eparhial din Dieceza greco-ortodoxă română a Caransebeșului, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1911.

Protocolul ședințelor Sinodului eparhial din Deceza greco-ortodoxă română a Caransebeșului, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1912.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1913.

Protocolul ședințelor Sinodului eparhial din Deceza greco-ortodoxă română a Caransebeșului, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1914.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1915.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1901.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1902.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1903.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1904.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1905.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1906.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1907.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1912.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1913.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1914.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1915.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Dieceza Română greco-orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecezane Arad, 1903-1905.

Raportul general despre inspectarea școalelor și a învățământului din tractul protopresbiteral al Bocșei Montane în anul școlar 1899-1900.

Regulament pentru internatul Institutului Pedagogic al diecezei greco-ortodoxe române a Caransebeșului.

Regulament pentru examenul de cualificațiune învățătorească la Institutele pedagogice greco-ortodoxe române din 9/22 octombrie 1906.

Regulament pentru examenul de cualificațiune învățătorească la Institutele pedagogice din Mitropolia greco-orientală română din Transilvania.

Statutele Fondului Diecezan greco-ortodox român a Caransebeșului pentru pensionarea funcționarilor de la Consistoriu și a profesorilor de la Institutul Teologic și Pedagogic Diecezan și pentru ajutorarea văduvelor și a orfanilor lor – Despre formarea și alimentarea fondului.

Statutele Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe din Deceza Caransebeșului, 1904.

Statutele Ligii foștilor internați politici din Banat.

Sumar din inventarele despre starea fondurilor și fundațiilor Diecezei greco-ortodoxe române a Caransebeșului la 31 decembrie 1913, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecezane.

Școala noastră poporală și darea cultuală-un raport oficios, Tipografia Diecezană greco-orientală română Arad, 1918.

PERIODICE

Bănățanul, Calendariu pentru popor, Caransebeș, 1900

Banatul românesc, Timișoara, 1919 – 1920

Biserica și Școala, Arad, 1892

Calendarul românului, Caransebeș, 1910

Cuvântul românesc – Rumunska reč, Vârșeț – Bor, Serbia, 1998-2005

Drapelul, Lugoj, 1901-1919

Dreptatea,Timișoara, 1894-1897

Dreptatea poporului, Timișoara, 1904-1905

Educatorul, Oravița, 1909-1913

Foaia Diecesană, Caransebeș, 1886-1940

Foaia Interesantă, Orăștie, 1905-1908

Foaia Orăviții, Oravița Montană, 1914-1918

Foaia Scolastică, Blaj, 1898 – 1911

Gazeta Transilvaniei, Brașov, 1900

Gazeta oficială, Sibiu, 1918-1919

Higiena și Școala, Gherla, 1875-1878

Hivatalos Közlöny, Budapesta, 1907, Buletinul Oficial editat de Ministerul Regal maghiar al Cultelor și Învățământului

Învățătorul Bănățean, Lugoj, 1938-3944

Lamura, București, 1919-1920

Luminătoriul, Timișoara, 1880-1893

Opinca, Vârșeț, 1918-1919

Renașterea, Caransebeș, 1905-1906

Revista preoților, Timișoara, 1910-1918

Românul Arad, 1911-1919

Telegraful Român, Sibiu, 1907

Transilvania, Sibiu, 1911-1916

Tribuna și Tribuna poporului Arad, 1901-1910

Vatra școlară, Sibiu, 1909

LUCRĂRI GENERALE

ALBERT, Carmen, Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Editura Marineasa, Timișoara, 2002.

ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată, 1914-1919, Editura Muzeul de Istorie al județului Caraș-Severin, Reșița, 1995.

ANTOHI, Sorin, Civitas imaginalis, Istorie și utopie în cultura română, Editura Polirom, Iași, 1999.

BARIȚ, George, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Vol. III, reeditat, Brașov, 1995.

BOARIU, Dumitru, Școala modernă, Arad, 1904.

BOCȘAN, Nicolae, Contribuții la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timișoara, 1986.

BOCȘAN, Nicolae, Convergențe europene. Istorie și societate în epoca modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

BOCȘAN, Nicolae, LEU, Valeriu Școală și comunitate în secolul al XIX-lea, Circularele școlare bănățene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002.

BOROȘ, Ioan, Organizarea școalelor naționale romănești în comitatul Carașului la 1785-1792, Caransebeș, 1914.

BOTIȘ, Teodor, Istoria Școalei Normale și a Institutului teologic ortodox-român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922.

BOTIȘ, Teodor, SĂDEAN, Avram, ȚICHINDEAL, Dimitrie, Institutul pedagogic greco-ortodox român din Arad, cei dintâi ani din trecutul și veața Preparandiei, Editura Tipografiei Diecezane Arad, 1912.

BRĂTESCU, Constantin, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1995.

BRĂTESCU, Constantin, Ștefan Velovan pedagog și filozof român 1852-1932, Caransebeș, 2000.

BUCĂTURĂ, Marius, Crâmpeie din evoluția pedagogiei bănățene, Editura Asociației Învățătorilor din județul Timiș – Torontal, Timișoara, 1938.

BURLACU, Ioana, Îndrumător în Arhivele Statului Județului Arad, București, 1974.

CARAMAN, Petru, De la instinctul de autoorientare la spiritul critic axat pe tradiția autohtonă, Editura Academiei Române, București, 1994.

Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina, Documente, vol. V, Editat de Societatea de limbă română din P.S. A. Voivodina, Zrenjanin, 1979.

CIUHANDU, Gheorghe Desbinarea religioasă a românilor ardeleni, Arad, 1927.

CONTREA, Aurel, Belințul. Cadrul fizic și etnic al unui sat Bănățean, Timișoara, 1938.

COSMA, Aurel, junior, Bănățeni de altădată, Timișoara, 1933.

COSMA, Aurel, junior, Istoria presei române din Banat, Editura Unirea Română, Timișoara, 1932.

CORNEA, Paul, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840, Editura Minerva, București, 1972.

COTOȘMAN, Gheorghe, Din trecutul Bănatului, Cartea I, II și III, Timișoara, 1934.

COTOȘMAN, Gheorghe, Istoria pe scurt a Episcopiei Caransebeșului până la 1785, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1941.

COTOȘMAN, Gheorghe, Autohtonia românilor în Banat pe baza toponimiei, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1946.

CHELCEA, Liviu, LĂȚEA, Petru, România profundă în comunism, București, Ed. Nemira, 2000.

CHERCIU, Viorel Dorel, Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caransebeș, (1865-189), Editura Marineasa, Timișoara, 2004.

CHEVEREȘAN, Alexandru, Monografia comunei Deta, Tipografia Frații Csendes, Timișoara, 1925.

CURTICĂPEANU, Vasile, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Editura Științifică, București, 1968.

Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I-II, Editura Academiei, 1968.

DRAGALINA, Patriciu, Instrucțiune pentru conferințele învățătorilor români greco-orientali din Deceza Caransebeșului, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1881.

DRAGALINA, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, Editura autorului, Caransebeș, 1899.

DRAGALINA, Patriciu, Geografie pentru Institutele pedagogice și școalele secundare, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1892.

DRAGOMIR, Silviu, Banatul românesc – Le Banat Roumain, 1944, reeditată de Editura Augusta, Timișoara, 1999.

DUDAȘ, Vasile, Pavel Rotariu, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2002.

DUDAȘ, Vasile, Aurel Cosma, (1867-1931), Editura Mirton, Timișoara, 1998.

FENEȘAN, Costin, Administrație și fiscalitate în Banatul imperial 1716-1778, Editura de Vest, Timișoara, 1997.

FREVERT, Ute; HAUPT, Heinz, Gerhard, Omul secolului XIX, Ed. Polirom, Iași, 2002.

GHIBU, Onisifor, Chestiunea manualelor în școlile noastre secundare, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1913.

GHIBU, Onisifor, Cercetări privitoare la situația învățământului nostru primar și la educația populară, Sibiu, 1911.

GHIBU, Onisifor, Introducere la Catalogul cărților pedagogice românești, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1910.

GHIDIU, Andrei, BĂLAN, Iosif, Monografia orașului Caransebeș, Caransebeș, Editura autorilor, 1909, (republicată Timișoara, 2000).

GRÄF, Rudolf, Domeniul bănățean al STEG, 185-1920, Editura Banatica, Reșița, 1997.

GRAMA, Alexandru, Organizarea provizorie a învățământului confesional, Arad, 1871.

GROFȘOREAN, Iuliu, Gramatica română pentru școlile poporale, Arad, 1913.

HAȚEGAN, Ioan, Dicționar istoric al așezărilor din Banat, secolele XI – XX, Editura Artpres, Timișoara, 2007.

HAȚEGAN, Ioan, Habitat și populație în Banat, secolele XI – XX, Editura Mirton, Timișoara, 2003.

HAȚEGAN, Ioan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timișoara, 1994.

HITCHINS, Keith, Mit și realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, București, 1997.

HODOȘ, E., Cercetări. Probleme școlare confesionale, Sibiu, 1944.

Istoria vieții private, vol. I-X, vol. coord. de Philippe Ariès, Georges Duby, Editura Meridiane, București, 1995.

IACOBICI, Elena, Monografia Societății femeilor române, Caransebeș, 1908.

IANCULESCU, Mihai; RADU, Petru, George Joandrea, Contribuții la cunoașterea istoriei Școlii Bănățene, Editura Inspectoratul școlar al județului Timiș, Timișoara, 1970.

IORGA, Nicolae, Istoria învățământului românesc, (republicată), Editura Didactică și pedagogică, București, 1971.

ILIEȘIU, Nicolae Timișoara. Monografie istorică, Editura G. Matheiu,Timișoara, 1943.

JOANDREA, George, Primii 6 ani din trecutul Reuniunii noastre învățătorești, 1869-1874, Editura Diecezană, Caransebeș, 1910.

KAKUCS, Lajos, Contribuții la istoria agriculturii din Banat, secolele VIII-XIX, Editura Mirton, Timișoara, 1998.

LAZĂR, Ioachim, Învățământul românesc din Sud – Vestul Transilvaniei (1848-1883), Editura Argomant, 2002.

LEU, Valeriu, Imaginea germanului la românii din Banat. Germanii din Banat, Editura Paideia, București, 2000.

LEU, Valeriu, Cartea și lumea rurală în Banat (1700-1830), Editura Banatica, Reșița 1996.

LEU, Valeriu, Banatul între arhaic și modern. Mentalități în Veacul Luminilor, Editura Muzeul de Istorie al județului Caraș-Severin, Reșița, 1993.

LEU, Valeriu, Modernizare și imobilism. Sate și oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice, Editura Banatica, Reșița, 1998.

LEU, Valeriu, Memorie, memorabil, istorie în Banat, Editura Marineasa, Timișoara, 2006.

MATEI, Ioan, Școala noastră și războiul, Sibiu, 1915.

MIC, Lucian, Episcopul Miron Cristea, (1910-1919), Pastorale, ordine circulare și corespondență administrativă, Editura Diecezană, Caransebeș, 2007.

MOLDOVAN, Ioan, Monografia Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale greco-orientale române din Deceza Aradului, Editura Revistei Școala Bănățeană, Timișoara 1940.

MOLDOVAN, Ioan, Igiena națiunii, Cluj, 1925.

MOLIN, Romulus, Almanahul Banatului, publicație anuală a Banatului, Timișoara, 1929.

MUNTEAN, V.,Vasile, Contribuții la Istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.

MUNTEANU, Ioan; ZABERCA, Vasile Mircea, SÂRBU, Mariana, Banatul și Marea Unire 1918, Editura Mitropoliei Banatului, 1992.

MUNTEANU, Ioan, Mișcarea națională din Banat. 1881-1918, Timișoara, 1994.

MUNTEANU, Ioan, Sever Bocu, 1874-1951, Editura Mirton, Timișoara, 1999.

MUNTEANU, Ioan; MUNTEANU, Rodica, Timiș. Monografie, Timișoara, 1998;

MUNTEANU, Ioan; MUNTEANU, Rodica,Timișoara. Monografie, Editura Mirton, Timișoara, 2002.

MUNTEANU, Ioan, Banatul istoric. 1867 – 1918. Așezările. Populația. Vol. 1, Editura Excelsior Art, 2006.

MUNTEANU, Ioan, Banatul istoric. 1867 – 1918. Ocupații. Economia. Vol. 2, Editura Excelsior Art, 2007.

MÜLLER, Cornel, Scurt Istoric al parohiei ortodoxe române Vasiova, 1962.

NEUMANN, Victor, Identități multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timișoara, 1997.

NEUMANN, Victor, Convergențe spirituale, Editura Eminescu, București, 1986.

NEUMANN, Victor, Identități multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timișoara, 1997

NEUMANN, Victor, Istoria Evreilor din România. Studii documentare și teoretice, Editura Amarcord , Timișoara 1996.

NEUMANN,Victor, Tentația lui Homo Europaeus –Geneza ideilor moderne în Europa centrală și de sud-est, Editura All, București, 1997.

NETEA, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român – Legături politice și culturale între 1859-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

OALLDE, Petru, Lupta pentru limba românească din Banat. Apărarea și afirmarea limbii române la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timișoara, 1983.

Omul luminilor, vol. coord. De Michel Vovelle, Editura Polirom, Iași, 2000.

Omul secolului al XIX-lea, vol. coord. de Ute Frevert, H., G. Haupt, Editura Polirom, Iași, 2002.

Omul secolului XX, vol. coord. de Ute Frevert, H., G. Haupt, Editura Polirom, Iași, 2001.

NOVACOVICIU, Emilian, Monografia comunei Răcășdia, Tipografia Felix Weiss, Oravița, 1923.

ONCIULESCU, Dumitru; RADU, Petru, Contribuții la istoria dezvoltării învățământului românesc, Editura Casa Corpului Didactic, Timișoara, 1976.

PÂRVULESCU, Mihai, Din istoria învățământului bănățean – secolul XIX, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 1999.

PÂRVULESCU, Mihai, Școală și societate în Banat. Secolul al XIX-lea. Contribuția școlilor la formarea elitelor românești, Editura Brumar, Timișoara, 2000.

PĂIUȘAN, Radu, Generalul bănățean Stefan Șt. Stoyca, luptător pentru independență și unitate națională. 1848-1928, Editura Eurostampa, Timișoara, 2002.

PĂIUȘAN, Radu, Participanți bănățeni la lupta pentru independență și unitate națională 1830-1918, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003.

PĂIUȘAN, Radu, Bănățenii în lupta pentru unitate națională 1830 – 1918, Editura Institutul de Studii Socioculturale și Educație Permanentă Timiș, Timișoara, 1983.

PĂIUȘAN, Radu, Mișcarea națională din Banat și marea unire, Editura de Vest, Timișoara, 1993.

PASCU, Caius, Monografia istorică a comunei Denta, Timișoara, 1939.

PAVEL, Teodor, Mișcarea românilor pentru unitate națională și diplomația Puterilor Centrale (1878-1895), Editura Facla, Timișoara, 1979.

PETEANU, Aurel, Alexandru D. Mocsony. 1841-1909, Lugoj, 1934.

PETROMAN, Cornel, Astra în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timișoara, 2006.

PETRU, Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeș 1885 – 1918, vol 1, Editura Banatica, Reșița, 1996.

POPEANGĂ, Vasile, Școala românească din părțile Aradului în perioada 1867-1918, Editura Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Arad, Arad, 1976.

POPEANGĂ, Vasile, Presa pedagogică din Transilvania 1860 – 1918, București, 1966.

POPEANGĂ, Vasile, Aradul centrul politic al luptei naționale din perioada dualismului 1867-1918, Timișoara, 1978.

POPEANGĂ, Vasile, Eparhia Aradului în perioada instituționalizării culturii naționale 1807-1948, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2006.

POPEANGĂ, Vasile; GĂVĂNESCU, Eugen; ȚÎRCOVNICU, Victor Preparandia din Arad, Editura Didactică și pedagogică, București 1964.

POPEANGĂ, Vasile. Mărturii Transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Editura Universității „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.

POPEANGĂ, Vasile, Vasile Goldiș – Prin noi înșine, Editura Multimedia, Arad, 2000.

POPII, Gligor, Românii din Banatul sârbesc în secolele XVIII – XX. Pagini de istorie și cultură, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993.

PREYER, N. Johan,. Monographie der Königlichen Freistadt Temesvar, Timișoara, 1853, reeditată Monografia orașului liber-crăiesc Timișoara, Editura Amarcord, Timișoara, 1995.

RÂMNEANȚU, Vasile, Emanuil Ungureanu 1845-1929, Editura Mirton, Timișoara, 1996.

RADU, Petru, Contribuții la istoria învățământului din Banat, până la 1800, Editura Litera, București, 1977.

RETEGAN, Simion Satul românesc din Transilvania ctitor de școală (1850-1867), Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994.

SĂSĂUJAN, Mihai Habsburgii și Biserica Ortodoxă din Imperiul austriac (1740-1761), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

SCARPETTA, Guy, Elogiu cosmopolitismului, Editura Polirom, Iași, 1997.

SIMU, Traian Colonizarea șvabilor în Banat , Timișoara, 1924.

SIGMIREAN, Cornel, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2000.

STAHL, H. Henri, Istoria socială a satului românesc, București, Ed. Paideia, 2002.

STAN, Dumitru, Sociologia ruralului tradițional românesc, vol. I, Iași, Ed. Univ. Al. I Cuza, 2001.

STOICESCU, Nicolae, Bibliografia localităților și monumentelor medievale din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1973.

SUCIU, I.D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977.

SUCIU, I.D., Comuna Alioș din punct de vedere istoric, demografic și cultural, Editura Societatea de mâine, București, 1940.

SUCIU, I. D., CONSTANTINESCU, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980.

SUCIU, Ion, Adevăruri istorice. Reamintiri de interes național istoric. Arădenii și Partidul Național Român, Arad, 1928.

ȘTEFAN, Grigore, Din istoricul Liceului Ioan Slavici, Arad, 1971.

ȚINTĂ, Aurel, Colonizările habsburgice în Banat 1716-1740, Editura Facla, Timișoara, 1972.

ȚÎRCOVNICU, Victor, Istoria învățământului din Banat până la anul 1800, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

ȚÎRCOVNICU, Victor Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat (1780 -1918), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

VELCEANU, Iosif, Corurile și fanfarele din Banat, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1929.

VESA, Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalități 1706 – 1918, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2006.

VUIA, Iuliu., Școalele românești bănățene în secolul al XVII-lea, Editura Institutului tipografic pe acții Minerva, Orăștie, 1896.

ZOȚU, Petru, Controlarea școalei, Arad, 1907.

WALLNER BĂRBULESCU, Luminița, Zorile modernității. Episcopia greco-catolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihályi de Apșa, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007.

LUCRĂRI SPECIALE

ALBERT, Carmen, Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat: un curs de metodică de acum un veac și jumătate, în „Banatica,” Reșița, nr.13, II/1995.

ALBERT, Carmen, Problema manualelor școlare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă (1914-1918), în Banatica, Reșița, nr. 13, II/1995.

ALIC, Daniel, Episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului – membru activ al Academiei Române (1899). Însemnări în periodicul bisericesc Foaia Diecezană, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

ANDREI, Mirela Politici școlare în monarhia habsburgică și efectele lor asupra învățământului din granița năsăudeană în secolele XVIII – XIX, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

ANDEA, Susana, ANDEA, Avram, Cartea românească veche în inventarele bisericești, în AIIA, Cluj-Napoca, XXXV/1996.

ARDELEAN, Radu, GIURA, Lucian, Corespondența lui Roman Ciorogaru cu Ioan Lupaș în Ziridava, XXIV, Arad, 2005.

ARDELEAN, Virginia, Școală și identitate națională în Episcopia Caransebeșului (1865 – 1918). Conferințele învățătorilor și preocupări pentru modernizarea învățământului în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

BERÉNYI, Maria, Învățământul confesional românesc din Ungaria în secolele al XIX – XX – lea în „Simpozion –Comunicările celui de al XV-lea simpozion al cercetătorilor români din Ungaria,” Giula, 2006.

BIROU, Virgil, Situația culturală în Banat, în RISBN, Timișoara, VIII-IX/1941.

BOCȘAN, Nicolae, Separația ierarhică a Bisericii Ortodoxe Română de Biserica Ortodoxă Sârbă (1864-1868), în RI, București, nr.3-4/1996.

BOCȘAN, Nicolae, Ideea de națiune la românii din Austro-Ungaria (1880-1906), în Banatica, Reșița, 13/1995.

BOCȘAN, Nicolae, WALLNER BĂRBULESCU, Luminița, VULEA, Camelia, Episcopul Alexandru Dobra în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

BONA, Petru, Ortodoxismul graniței româno-bănățene, Caransebeș, 1996; Cornel Clepea, Fundații școlare ale Episcopiei Aradului în Ziridava, Arad, XVIII/1993.

BONA, Petru, Episcopii Ioan Popasu și Nicolae Popea, promotori ai limbii române în Biserică și Școală, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

BOTA, Ionel, Biblioteci publice din centrele urbane ale Banatului în perioada 1850-1918, în Banatica, Reșița, nr. 12/1993.

BOTA, Ionel, Fonduri, fundațiuni și stipendiști din mediul greco-catolic bănățean. Districtele cărășene Oravița, Vărădia și Bocșa, în Banatica, Reșița, nr. 13/1995.

BOTA, Ionel, Contribuția la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului între 1850-1918. Categorii de biblioteci, în Banatica, Reșița, nr. 14/1996.

BOTEZAN, Liviu, Politica școlară a guvernelor Banffy și Szell reflectată în actele arhivei Bibliotecii Episcopiei Ortodoxe din Arad, în Ziridava, Arad, 1974.

BOIA, Lucian Românii din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918) în RI București 1978.

BICHICEAN, Gheorghe, Situația intelectualului român din Transilvania până în 1918. Cazul învățătorului Ioan Georgescu în Ziridava, Arad, XXI, 1998.

BRĂTESCU, Constantin, Școlile primare „montanistice” bănățene în atenția Episcopiei Caransebeșului între anii 1867-1902, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

BRĂTESCU, Constantin, Activități culturale bănățene în slujba idealului național, în „Revista Arhivelor”, București, LV, 1978, vol. XL, nr. 3, p. 264-270.

BUZAN, Ion, Cursurile de la Caransebeș pentru pregătirea învățătorilor (1820-1872), în Tibiscus, 5/1979.

CÂMPEANU, Radu, Tineri români la școlile confesionale din Transilvania în secolul al XVIII-lea , în Sargeția, Deva, XXV/1992-1994.

CHERCIU, Dumitru, Înființarea și organizarea Episcopiei Caransebeșului, în AB, serie nouă, IX (XLVII), nr. 7-9, 1998.

CIPĂIANU, George, Stipendiile acordate de familia Mocioni și formarea intelectualității românești în perioada 1860-1870, în AIIA, Cluj-Napoca, XXII/1979.

COLTA, Elena Rodica, Manuscrisele românești din județul Arad. Tipologii și individualizări , în Ziridava, Arad, XIX-XX/1996.

CORNEANU, Nicolae, Contribuția Banatului la teologia și spiritualitatea ortodoxă în „Quo Vadis? Studii, note și comentarii teologice,” Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.

CLEPEA, Cornel, Fundații școlare ale Episcopiei Aradului, în Ziridava, Arad, XVIII/1993.

DOBRESCU, Victor, Enea Hodoș, profesor și animator cultural (1858-1945) în Banatica, Reșița, nr. 5 din 1985.

DRAGOMIR, Simion, Vechimea elementului românesc și colonizările străine în Banat în AIN, III , 1924-1925.

DREGHICIU, Doina, Surse de achiziționare ale cărților românești inserate în însemnări olografe (secolul XII-XIX), în Sargeția, Deva, XXVII/1997-1998.

HAȚEGAN , Ioan, Populație și habitat în Banatul secolelor XVIII-XX, în AMN, Cluj-Napoca, XXXII/1995.

GIURGIU, Dorin, Ideea de unitate națională în școlile populare românești din județul Alba (1867-1918), în Apulum, XXXIII , Alba Iulia, 1996.

GRĂDINARU, Virgil, Învățământul românesc din Banat în deceniul al treilea al secolului al – XIX-lea , în SIB, Timișoara, XIV/1988.

GREUCEANU, Eugen, Biserica din Banat în lumina unor cifre oficiale din perioada 1850-1918, în MB, XXXIX, nr. 1/1989.

KAKUCS, Lajos, Unele aspecte privind înzestrarea tehnică a agriculturi din Banat în secolele XVIII-XIX, în AB, vol. II, Timișoara, 1983.

JOMPAN, Dumitru, Interesul pentru culegerea, tezaurizarea și valorificarea folclorului muzical în Valea Bistrei, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

LĂDĂU, Maria, Personalități care au marcat activitatea Reuniunii învățătorilor români din Dieceza Caransebeșului în „Școală și Societate în Banat,” Timișoara, 2007.

LANEVESCHI, Gheorghe, Contribuția comunității evreiești arădene la promovarea reformei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Interetnicitate în Europa centrală și de est,” Arad, 2002.

LAZĂR, Ioachim, Politica școlară a curții din Viena și a guvernelor maghiare în perioada 1848-1883, în Sargeția, Deva, XXVI/1995-1996.

LEU, Valeriu, ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă (1914-1918), în Banatica, Reșița, 13/1995.

LUPAȘ, Ioan, Situația școlilor românești din Ardeal și Țara Ungurească în „Istoria Transilvaniei,” reeditată, Editura Eminescu, București, 1988.

METEA, Octavian, Doctor Pavel Vasici, 1806-1881 în „Scrisul Bănățean,” Timișoara, nr. 8/1956.

MICU, Diana Lavinia, Aspecte privind învățământul din sudul Banatului în secolul al XIX-lea, oglindite în Arhiva grănicerească din Caransebeș, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

MIRCEA, Ionela – Simona, Problemele privind învățământul românesc în paginile gazetei Albina (1866-1876), în Apulum, Alba-Iulia, XXXIII/1996.

MÎNDRUȚ, Stelian, Legile lui Apponyi și activitatea parlamentară a deputaților români, în AIIA, Cluj-Napoca, XXI/1978.

MÎNDRUȚ, Stelian, Învățământul comunal elementar din Transilvania între anii 1876-1918 în Crisia, XIX/1989.

MUNTEANU, Ioan, Urbanizarea în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea în AB, serie nouă, Arheologie – Istorie, nr. VII-VIII/1999-2000, Timișoara.

MUNTEANU, Ioan, Presa Timișoreană până la primul război mondial, în SIB, Timișoara, XXIII-XXV/1999-2001.

MUNTEANU, Ioan, Așezări și populație în plasa Făget la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea în AnUVT, Volumul VIII, 1998, Timișoara.

MUNTEANU, Ioan, Rural population from the historical Banat at the beginnig of the 20 th century în „Danube-Cris-Mures-Tisa Euroregion geoeconomical space of sustainable development,” Timișoara – NoviSad – Szeged – Tübingen, 1999.

MUNTEANU, Ioan, Naționalitate și confesionalitate în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea în Apulum, Alba Iulia, XXXVII, nr.2 /2000.

MUNTEANU, Ioan, Așezări din Banatul istoric la începutul sec. al XX-lea. Studiu de imagine, în „Identitate și alteritate. Studii de imagologie,” vol. II, Cluj-Napoca, 1998.

MUNTEANU, Ioan, Apărarea învățământului românesc obiectiv major al mișcării naționale la începutul veacului al XX-lea, în Apulum, Alba-Iulia, XXIII/1986.

MUNTEANU, Ioan, Lupta bănățenilor pentru apărarea învățământului românesc la sfârșitul veacului al XIX-lea, în Apulum, Alba-Iulia, XIX/1981;

MUNTEANU, Ioan, Alegerea delegaților bănățeni pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918, în Tibiscum, vol. V, Timișoara, 1979.

MUNTEANU, Ioan, Rețeaua școlară și știința de carte în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea în „Studii bănățene,” Editura Mirton, Timișoara, 2007.

MUNTEANU, Ioan, Apărarea învățământului confesional românesc din eparhia Caransebeșului în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

NETEA,Vasile, Manualele școlare românești. Elemente ale unității naționale, în RI, București, nr.1-4/1977.

OIȘTEANU, Emil, Evreul tabu, în „Dilema,” VI/1998, nr. 301.

ONCIULESCU, Dumitru, Lupta cadrelor didactice din Banat pentru făurirea statului național unitar român, în SIB, Timișoara, IX/1983.

PÂCLIȘANU, Zenobie, Guvernele maghiare și mișcările culturale ale românilor ardeleni, în „Revista fundațiilor,” București, nr. 1 din ianuarie 1934.

PETRESCU, Camil, Condiția învățătorului din școala poporală bănățeană la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX, în SIB, Timișoara, vol. XXI-XXII/2000.

PETRESCU, Camil, Dotarea școlii bănățene în epoca modernă (1867-1918), în SIB, Timișoara, XXIII-XXV/1999-2001;

PETRESCU, Camil, Învățământul bănățean în procesul dezvoltării comunităților locale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în „Biserică și societate în Banat,” Editura Învierea, Timișoara, 2005.

PETROMAN, Cornel, Despărțământul Timișoara al Astrei, (1898-1918) în „Biserică și societate în Banat,” Editura Învierea, Timișoara, 2005.

PETROMAN, Cornel, Despărțământul Caransebeș al Astrei (1899-1918) în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton Timișoara, 2003.

POPP, Nicolae, M. Populația Banatului în timpul lui Iosif al II-lea în „Lucrările Institutului de Geografie al Universității din Cluj,” Cluj-Napoca, nr.7 /1942.

POPEANGĂ, Vasile, Preparandiile românești din Transilvania, în Ziridava, Arad, XII, 1980.

POPESCU, Ionel, Profesorul Zeno Munteanu, 100 de ani de la naștere în Actele Simpozionului „Banatul trecut istoric și cultural”, Timișoara-Novisad-Reșița, 2005;

PÂRVU, Ion, Comportament electoral și atitudini civice în circumscripția Caransebeș la începutul secolului XX în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

PĂIUȘAN, Radu; SAV,Corneliu, Aspecte ale presei românești din nord-estul Banatului în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în „Actele simpozionului Banatul trecut istoric și cultural,” Editura Marineasa, Timișoara – Novi Sad – Reșița, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Structura instituției școlare din Comitatul Caraș-Severin la începutul secolului XX în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Legislația privind salarizarea învățătorilor și implicațiile ei asupra evoluției școlii confesionale românești la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în „Biserică și societate în Banat,” Editura Învierea, Timișoara, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Rolul școlii românești în comunitățile locale bănățene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, I, în „Clio,” Timișoara, IV-V, 2004/2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Pensionarea învățătorilor români în Banat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în Ziridava, Arad, XXIV, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Evoluția rețelei școlare confesionale românești din Banat, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în Tibiscum, Caransebeș, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Rolul școlii românești în comunitățile locale bănățene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, II, în „Clio,” Timișoara, VI, Nr. 1-2, 2006.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Implicarea corpului didactic confesional în eliminarea analfabetismului din Banat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în SIB, Timișoara, nr. XXX-XXXI din 2006/2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Tradition and modernity in the Caransebes Diocese of Banat Society, between the end of the 19th century and the beginning of the 20th., în SIB, Timișoara, XXVIII-XXIX, 2004/2005;

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Influența legislației școlare asupra evoluției instituției școlare confesionale românești la sfârșitul secolului al XIX – lea, în „Școală și Societate în Banat”, Editura Artpress, Timișoara, 2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Imaginea învățătorului confesional român în mentalitatea comunităților rurale bănățene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în „Identitate și alteritate – Studii de istorie politică și culturală,” 4, Editura Argonaut, Cluj, 2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Imaginea învățătorului român în mentalitatea comunităților locale bănățene. Portrete de învățători, în „Plai românesc, plai de legendă – Studii istorice,” Editura Mirton, Timișoara, 2008.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Evoluția frecvenței școlare a elevilor în cadrul instituțiilor de învățământ confesionale românești la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în Banat în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” I, Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Eforturile de asigurare a finanțării școlii confesionale românești bănățene la începutul secolului XX, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

RILL, Martin, Lupta românilor și sașilor împotriva politicii școlare a regimului dualist austro-ungar între 1879-1883, în „Transilvania,” Sibiu, VI, (LXXXIII), nr. 5/1977.

SANDU, Valentin, Atitudini promemorandiste ale profesorilor și elevilor Institutului teologic și pedagogic din Caransebeș în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

ȘORA, George, Unele aspecte privind învățământul românesc din Banat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reșița, 6/1998.

PETROV, Tamara, Considerații generale asupra inventarului cărților bibliotecii reuniunii învățătorilor din Dieceza Caransebeșului în „Actele simpozionului Banatul trecut istoric și cultural,” Editura Marineasa, Timișoara – Novi Sad – Reșița, 2005.

TRIFU, Aurel, Publicațiile periodice cu preocupări sociale și culturale pe teritoriul actualului Banat Iugoslav din secolul al XIX-lea până astăzi în „Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina,” vol I., Zrenjanin, Serbia, 1973.

TURCUȘ, Teodor Lucian, Fondul de ajutorare „Ioan Popasu”, susținător al culturii și spiritualității românești din Banat, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

SOROȘTINEANU, Valeria Conferințele învățătorești din arhiepiscopia ortodoxă a Transilvaniei (1901-1906), în „Identitate și Alteritate – Studii de istorie politică și culturală,” nr. 4, Editura Argonaut, Cluj, 2007.

ZABERCA, Vasile Mircea, Reuniunea învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe din Deceza Caransebeșului în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

ZAMFIR, Florin, Activitatea învățătorilor români din Comitatul Timiș în cadrul Reuniunii învățătorești din Dieceza Caransebeșului, (1869-1900), în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

VESA, Pavel, Frământările alegerii de episcop al Caransebeșului din primăvara anului 1920, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

WALLNER BĂRBULESCU, Luminița, Considerații privind sistematizarea învățământului confesional în Dieceza Greco – Catolică de Lugoj în perioada Episcopului Victor Mihályi de Apșa, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania”, Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

BIBLIOGRAFIE

FONDURI ARHIVISTICE

Arhiva Mitropoliei Ortodoxe Române a Banatului

Fond Cronici parohiale

Fond Micromonografii

Fond Monografiile Protopopești

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Enopolei și Hălmagiului

Fond epitropesc II

Fond bisericesc III

Fond școlar IV

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeșului

Fond bisericesc III

Fond școlar IV

Fond epitropesc V

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Unite Lugoj

Fond Episcopia Greco-Catolică de Lugoj

Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române Vârșeț, Serbia

Fond bisericesc III

Fond Protopopiatul Ortodox Român Vârșeț

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Arad

Fond Colecția de circulare și socoteli bisericești, 1770-1901, 1451-1915.

Fond Colecția registrelor de stare civilă 1895-1903.

Fond Episcopia Ortodoxă română Arad, 1876-1918.

Fond Episcopia Ortodoxă română a Aradului, 1901-1939, Acte școlare IV, învățământ.

Fond familial Constantini-Petrovici, 1716-1923.

Fond Gimnaziul romano – catolic de fete Lipova.

Fond Inspectoratul Școlar al Județului Arad, 1889-1949.

Fond parohia greco-ortodoxă română Căprița, 1811-1927.

Fond parohia greco-ortodoxă română Cuvin, 1780-1921.

Fond parohia greco-ortodoxă română Pecica, 1852-1923.

Fond parohia greco-ortodoxă română Secusigiu, 1801-1878.

Fond personal Vasile Goldiș, 1882-1934.

Fond Protopopiatul Ortodox Român Buteni, 1877-1920.

Fond Reuniunea învățătorilor din Dieceza Aradului, 1872-1889.

Fond Ședințele Senatului Școlar al Consistoriul român ortodox al Episcopiei Arad.

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Caraș-Severin

Fond colecția de documente Nicolae Cornean.

Fond Episcopia Ortodoxă Română Caransebeș, 1865-1918.

Fond Episcopia română greco – ortodoxă a Aradului.

Fond Institutul Teologic Diecezan.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Câlnic, 1869-1924.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Bocșa Română, 1910-1935.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Bocșa Montană, 1910-1935.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Zorlențul Mare, 1783-1931.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Târnova, 1908-1938.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Mercina, 1910-1940.

Fond Oficiul parohial greco-ortodox român Vrăniuț, 1909-1918.

Fond Oficiul protopopesc ortodox român Oravița, 1825-1918.

Fond personal Pavel Jumanca.

Fond Protopopiatul ortodox român Biserica-Albă 1865-1942.

Fond Protopopiatul ortodox român Bocșa-Montană 1878-1919.

Fond Protopopiatul ortodox român Caransebeș 1817-1924.

Fond Reuniunea învățătorilor greco-ortodocși români din Dieceza Caransebeșului 1908-1919.

Fond Reuniunea învățătorilor greco – ortodocși români din Episcopia Caransebeșului.

Fond Ședințele Senatului Școlar din Deceza română a Aradului.

Fond Școala confesionala Reșița Română.

Fond Școala de aplicație Caransebeș, de pe lângă Școala Normală de învățători 1900-1949.

Fond Școala Normală Caransebeș, 1876-1952.

Fond Școala Pedagogică din Caransebeș.

Fond școala primară confesională greco-catolică Bocșa Montană, 1871-1901.

Fond școala primară confesională greco-catolică Greon, 1901-1922.

Fond școala primară confesională greco-catolică Oravița Română, 1877-1929.

Fond școala primară confesională greco-catolică Ticvaniul Mare, 1872-1925.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Bocșa Montană, 1874-1919.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Vărădia, 1883-1919.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Fizeș, 1871-1919.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Gherteniș, 1907-1908.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Reșița Română, 1817-1918.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Răchitova, 1903-1935.

Fond școala primară confesională greco-ortodoxă română Caransebeș, 1875-1917.

Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Timiș

Fond Colecția personală de documente Nicolae Ilieșiu, (monografii din județul Timiș-Torontal), 1936-1962.

Fond Episcopia Ortodoxă Română Arad.

Fond Inspectoratul Școlar al Județului Timiș, 1870- 1919.

Fond Inspectoratul Școlar al Județului Severin.

Fond Parohia ortodoxă română Ohaba – Forgaci, 1906-1918.

Fond Parohia ortodoxă română Cenadu Mare, 1873-1934.

Fond Parohia ortodoxă română Dragșina, 1870-1949.

Fond Parohia ortodoxă română Fibiș, 1801-1835.

Fond Parohia ortodoxă română Moșnița Veche, 1798-1902.

Fond Parohia ortodoxă română Murani, 1784-1944.

Fond Parohia ortodoxă română Partoș, 1779-1938.

Fond Parohia ortodoxă română Bujor, (Traian Vuia ), 1869-1932.

Fond Parohia ortodoxă română Urseni, 1854-1904.

Fond Prefectura Județului Torontal.

Fond Prefectura Județului Timiș-Torontal.

Fond Primăria comunei Izvin, 1895-1950.

Fond Primăria comunei Chișoda, 1905-1950.

Fond Protopopiatul ortodox român Lugoj.

Fond Protopopiatul ortodox român Jebel – Buziaș,1863-1917.

Fond Școala primară confesională reformată Lugoj, 1933-1945.

Fond Școala confesională Criciova, 1867-1917.

Fond Școala Confesională ortodoxă română Silagiu 1902-1985.

Fond Școala Confesională ortodoxă română Saravale, 1880-1921.

Fond Școala Confesională ortodoxă română Buziaș, 1895-1920.

Fond Revizoratul școlar al județului Severin, 1909-1939.

STATISTICI

Colecția Studia Censualia Transilvania, Recensământul de la 1880, 1890, 1900, coordonată de prof. univ. dr. Traian Rotariu, Editura Staff, Cluj-Napoca, 1997-1999.

Magyar StatisztikaiÉvkőnyv, Budapesta, 1901-1916 .

Magyar Statisztikai Közlemények , Budapesta, 1903-1916.

DOCUMENTE EDITE: ANUARE. CIRCULARE. PROTOCOALE. RAPOARTE. INVENTARE. STATUTE

Adrese la Instrucțiunea consistorială pentru inspectorii cercuali, Arad, 1873.

Almanahul Reuniunii învățătorilor de la școalele confesionale greco-ortodoxe din Deceza Caransebeșului, Editura Reuniunii, Caransebeș, 1899.

Analele Reuniunii învățătorilor români greco-ortodocși de la școlile confesionale din Deceza Caransebeșului, an societar 1904/1905, Tipografia Diecesană, Caransebeș.

Anuarul Școlii civile de stat și al Școlii comerciale medii din Lipova, an școlar 1895/1896, Arad, 1896.

Anuarul Institutului Teologic și Pedagogic român greco-ortodox al Diecezei Caransebeș pentru anul școlar 1910-1911, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1911.

Anuarul Institutului Pedagogic Diecezan Ortodox – Român din Caransebeș, Tipografia Diecesană Caransebeș, 1920.

Anuarul Reuniunii învățătorilor de la școlile poporale confesionale greco-ortodoxe române din protoprezbiteratele Timișoara, Belinț, Comloșul Mare și Lipova, Arad, 1913.

Anuarul Preparandiei greco-catolice române de fete pentru școalele poporale elementare din Lugoj pe anul 1914-1915, Tiparul Tipografiei Minerva, Lugoj, 1915.

Anuarul Școlii normale de învățători a statului și a Institutului Pedagogic Diecezan ortodox român din Caransebeș, Tipografia diecezană Caransebeș, 1919.

Anualul Școlii normale de învățători ai statului și ai Institutului Pedagogic Diecezan ortodox român din Caransebeș, Tipografia diecezană Caransebeș, 1920.

Conspect despre mijloacele și sumele necesare pentru susținerea școlilor și acoperirea cuicuinalelor învățătorești din tractul protoprezbiterial al Oraviței la 9 aprilie 1902, Caransebeș.

Circularul nr 8471/1909 a Consistoriului român Arad, semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circular nr. 3273/1912 a Consistoriului român ortodox din Arad, semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circular numărul 8444/1908 emis de Episcopia Aradului, semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circular numărul 2845 din 5/18 iulie1905 semnat de episcopul Ioan Papp.

Circularul numărul 1250/1911 semnat Consistoriul româno-ortodox din Arad.

Circularul numărul 6285/1915 semnat de episcopul Ioan I. Papp.

Circularul numărul 1785/1916 semnat de episcopul Ioan Papp.

Circular nr. 2590/1916 semnat de episcopul Ioan Papp.

Circularul numărul 36/1919 privind măsurile provizorii aplicabile în școala confesională, Arad, 18 februarie 1919.

Évi Törvénycikkek – Corpus Juris Hungarici, Budapesta, 1914.

Instrucțiune pentru inspectorii cercuali ai școlilor românești confesionale din Districtul Consistoriului din Arad, Arad, 1873.

Maghyar Törvénytár. Az 1907- évi törvényczikkek, Budapesta, 1908.

Magyar Törvények, (Codex Hungaricus), Budapesta, 1913.

Norme pentru administrațiunea învățământului național confesional în districtul Consistoriului român ortodox din Arad, Tipografia Ștefan Gyula, Arad, 1876.

Ordinațiune pentru umblarea pruncilor la școală, Arad, Tipografia Episcopiei Diecezane, 1873.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1901.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1902.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1903.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1904.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1905.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1906.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1907.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1908.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1909.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1910.

Protocolul ședințelor Sinodului eparhial din Dieceza greco-ortodoxă română a Caransebeșului, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1911.

Protocolul ședințelor Sinodului eparhial din Deceza greco-ortodoxă română a Caransebeșului, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1912.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1913.

Protocolul ședințelor Sinodului eparhial din Deceza greco-ortodoxă română a Caransebeșului, Tiparul tipografiei diecezane, Caransebeș, 1914.

Protocolul Sinodului Eparhial al diecesei greco – ortodoxe române a Caransebeșului, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecesane, 1915.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1901.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1902.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1903.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1904.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1905.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1906.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1907.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1912.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1913.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1914.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Diecesa Română greco – orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecesane, Arad, 1915.

Protocol despre ședințele Sinodului Eparhial din Dieceza Română greco-orientală a Aradului, Tiparul Tipografiei Diecezane Arad, 1903-1905.

Raportul general despre inspectarea școalelor și a învățământului din tractul protopresbiteral al Bocșei Montane în anul școlar 1899-1900.

Regulament pentru internatul Institutului Pedagogic al diecezei greco-ortodoxe române a Caransebeșului.

Regulament pentru examenul de cualificațiune învățătorească la Institutele pedagogice greco-ortodoxe române din 9/22 octombrie 1906.

Regulament pentru examenul de cualificațiune învățătorească la Institutele pedagogice din Mitropolia greco-orientală română din Transilvania.

Statutele Fondului Diecezan greco-ortodox român a Caransebeșului pentru pensionarea funcționarilor de la Consistoriu și a profesorilor de la Institutul Teologic și Pedagogic Diecezan și pentru ajutorarea văduvelor și a orfanilor lor – Despre formarea și alimentarea fondului.

Statutele Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe din Deceza Caransebeșului, 1904.

Statutele Ligii foștilor internați politici din Banat.

Sumar din inventarele despre starea fondurilor și fundațiilor Diecezei greco-ortodoxe române a Caransebeșului la 31 decembrie 1913, Caransebeș, Tiparul Tipografiei Diecezane.

Școala noastră poporală și darea cultuală-un raport oficios, Tipografia Diecezană greco-orientală română Arad, 1918.

PERIODICE

Bănățanul, Calendariu pentru popor, Caransebeș, 1900

Banatul românesc, Timișoara, 1919 – 1920

Biserica și Școala, Arad, 1892

Calendarul românului, Caransebeș, 1910

Cuvântul românesc – Rumunska reč, Vârșeț – Bor, Serbia, 1998-2005

Drapelul, Lugoj, 1901-1919

Dreptatea,Timișoara, 1894-1897

Dreptatea poporului, Timișoara, 1904-1905

Educatorul, Oravița, 1909-1913

Foaia Diecesană, Caransebeș, 1886-1940

Foaia Interesantă, Orăștie, 1905-1908

Foaia Orăviții, Oravița Montană, 1914-1918

Foaia Scolastică, Blaj, 1898 – 1911

Gazeta Transilvaniei, Brașov, 1900

Gazeta oficială, Sibiu, 1918-1919

Higiena și Școala, Gherla, 1875-1878

Hivatalos Közlöny, Budapesta, 1907, Buletinul Oficial editat de Ministerul Regal maghiar al Cultelor și Învățământului

Învățătorul Bănățean, Lugoj, 1938-3944

Lamura, București, 1919-1920

Luminătoriul, Timișoara, 1880-1893

Opinca, Vârșeț, 1918-1919

Renașterea, Caransebeș, 1905-1906

Revista preoților, Timișoara, 1910-1918

Românul Arad, 1911-1919

Telegraful Român, Sibiu, 1907

Transilvania, Sibiu, 1911-1916

Tribuna și Tribuna poporului Arad, 1901-1910

Vatra școlară, Sibiu, 1909

LUCRĂRI GENERALE

ALBERT, Carmen, Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Editura Marineasa, Timișoara, 2002.

ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă sau istoria ignorată, 1914-1919, Editura Muzeul de Istorie al județului Caraș-Severin, Reșița, 1995.

ANTOHI, Sorin, Civitas imaginalis, Istorie și utopie în cultura română, Editura Polirom, Iași, 1999.

BARIȚ, George, Părți alese din Istoria Transilvaniei pe 200 de ani în urmă, Vol. III, reeditat, Brașov, 1995.

BOARIU, Dumitru, Școala modernă, Arad, 1904.

BOCȘAN, Nicolae, Contribuții la istoria iluminismului românesc, Editura Facla, Timișoara, 1986.

BOCȘAN, Nicolae, Convergențe europene. Istorie și societate în epoca modernă, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

BOCȘAN, Nicolae, LEU, Valeriu Școală și comunitate în secolul al XIX-lea, Circularele școlare bănățene, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2002.

BOROȘ, Ioan, Organizarea școalelor naționale romănești în comitatul Carașului la 1785-1792, Caransebeș, 1914.

BOTIȘ, Teodor, Istoria Școalei Normale și a Institutului teologic ortodox-român din Arad, Editura Consistoriului, Arad, 1922.

BOTIȘ, Teodor, SĂDEAN, Avram, ȚICHINDEAL, Dimitrie, Institutul pedagogic greco-ortodox român din Arad, cei dintâi ani din trecutul și veața Preparandiei, Editura Tipografiei Diecezane Arad, 1912.

BRĂTESCU, Constantin, Episcopul Ioan Popasu și cultura bănățeană, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1995.

BRĂTESCU, Constantin, Ștefan Velovan pedagog și filozof român 1852-1932, Caransebeș, 2000.

BUCĂTURĂ, Marius, Crâmpeie din evoluția pedagogiei bănățene, Editura Asociației Învățătorilor din județul Timiș – Torontal, Timișoara, 1938.

BURLACU, Ioana, Îndrumător în Arhivele Statului Județului Arad, București, 1974.

CARAMAN, Petru, De la instinctul de autoorientare la spiritul critic axat pe tradiția autohtonă, Editura Academiei Române, București, 1994.

Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina, Documente, vol. V, Editat de Societatea de limbă română din P.S. A. Voivodina, Zrenjanin, 1979.

CIUHANDU, Gheorghe Desbinarea religioasă a românilor ardeleni, Arad, 1927.

CONTREA, Aurel, Belințul. Cadrul fizic și etnic al unui sat Bănățean, Timișoara, 1938.

COSMA, Aurel, junior, Bănățeni de altădată, Timișoara, 1933.

COSMA, Aurel, junior, Istoria presei române din Banat, Editura Unirea Română, Timișoara, 1932.

CORNEA, Paul, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mișcarea ideilor și literatura între 1780-1840, Editura Minerva, București, 1972.

COTOȘMAN, Gheorghe, Din trecutul Bănatului, Cartea I, II și III, Timișoara, 1934.

COTOȘMAN, Gheorghe, Istoria pe scurt a Episcopiei Caransebeșului până la 1785, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1941.

COTOȘMAN, Gheorghe, Autohtonia românilor în Banat pe baza toponimiei, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1946.

CHELCEA, Liviu, LĂȚEA, Petru, România profundă în comunism, București, Ed. Nemira, 2000.

CHERCIU, Viorel Dorel, Biserica în modernitate. Episcopia ortodoxă de Caransebeș, (1865-189), Editura Marineasa, Timișoara, 2004.

CHEVEREȘAN, Alexandru, Monografia comunei Deta, Tipografia Frații Csendes, Timișoara, 1925.

CURTICĂPEANU, Vasile, Mișcarea culturală românească pentru unirea din 1918, Editura Științifică, București, 1968.

Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I-II, Editura Academiei, 1968.

DRAGALINA, Patriciu, Instrucțiune pentru conferințele învățătorilor români greco-orientali din Deceza Caransebeșului, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1881.

DRAGALINA, Patriciu, Din istoria Banatului Severin, Editura autorului, Caransebeș, 1899.

DRAGALINA, Patriciu, Geografie pentru Institutele pedagogice și școalele secundare, Tiparul Tipografiei Diecezane, Caransebeș, 1892.

DRAGOMIR, Silviu, Banatul românesc – Le Banat Roumain, 1944, reeditată de Editura Augusta, Timișoara, 1999.

DUDAȘ, Vasile, Pavel Rotariu, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2002.

DUDAȘ, Vasile, Aurel Cosma, (1867-1931), Editura Mirton, Timișoara, 1998.

FENEȘAN, Costin, Administrație și fiscalitate în Banatul imperial 1716-1778, Editura de Vest, Timișoara, 1997.

FREVERT, Ute; HAUPT, Heinz, Gerhard, Omul secolului XIX, Ed. Polirom, Iași, 2002.

GHIBU, Onisifor, Chestiunea manualelor în școlile noastre secundare, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1913.

GHIBU, Onisifor, Cercetări privitoare la situația învățământului nostru primar și la educația populară, Sibiu, 1911.

GHIBU, Onisifor, Introducere la Catalogul cărților pedagogice românești, Tiparul Tipografiei Arhidiecesane, Sibiu, 1910.

GHIDIU, Andrei, BĂLAN, Iosif, Monografia orașului Caransebeș, Caransebeș, Editura autorilor, 1909, (republicată Timișoara, 2000).

GRÄF, Rudolf, Domeniul bănățean al STEG, 185-1920, Editura Banatica, Reșița, 1997.

GRAMA, Alexandru, Organizarea provizorie a învățământului confesional, Arad, 1871.

GROFȘOREAN, Iuliu, Gramatica română pentru școlile poporale, Arad, 1913.

HAȚEGAN, Ioan, Dicționar istoric al așezărilor din Banat, secolele XI – XX, Editura Artpres, Timișoara, 2007.

HAȚEGAN, Ioan, Habitat și populație în Banat, secolele XI – XX, Editura Mirton, Timișoara, 2003.

HAȚEGAN, Ioan, Pavel Chinezul, Editura Helicon, Timișoara, 1994.

HITCHINS, Keith, Mit și realitate în istoriografia românească, Editura Enciclopedică, București, 1997.

HODOȘ, E., Cercetări. Probleme școlare confesionale, Sibiu, 1944.

Istoria vieții private, vol. I-X, vol. coord. de Philippe Ariès, Georges Duby, Editura Meridiane, București, 1995.

IACOBICI, Elena, Monografia Societății femeilor române, Caransebeș, 1908.

IANCULESCU, Mihai; RADU, Petru, George Joandrea, Contribuții la cunoașterea istoriei Școlii Bănățene, Editura Inspectoratul școlar al județului Timiș, Timișoara, 1970.

IORGA, Nicolae, Istoria învățământului românesc, (republicată), Editura Didactică și pedagogică, București, 1971.

ILIEȘIU, Nicolae Timișoara. Monografie istorică, Editura G. Matheiu,Timișoara, 1943.

JOANDREA, George, Primii 6 ani din trecutul Reuniunii noastre învățătorești, 1869-1874, Editura Diecezană, Caransebeș, 1910.

KAKUCS, Lajos, Contribuții la istoria agriculturii din Banat, secolele VIII-XIX, Editura Mirton, Timișoara, 1998.

LAZĂR, Ioachim, Învățământul românesc din Sud – Vestul Transilvaniei (1848-1883), Editura Argomant, 2002.

LEU, Valeriu, Imaginea germanului la românii din Banat. Germanii din Banat, Editura Paideia, București, 2000.

LEU, Valeriu, Cartea și lumea rurală în Banat (1700-1830), Editura Banatica, Reșița 1996.

LEU, Valeriu, Banatul între arhaic și modern. Mentalități în Veacul Luminilor, Editura Muzeul de Istorie al județului Caraș-Severin, Reșița, 1993.

LEU, Valeriu, Modernizare și imobilism. Sate și oameni din Banat la începutul veacului XX în documente memorialistice, Editura Banatica, Reșița, 1998.

LEU, Valeriu, Memorie, memorabil, istorie în Banat, Editura Marineasa, Timișoara, 2006.

MATEI, Ioan, Școala noastră și războiul, Sibiu, 1915.

MIC, Lucian, Episcopul Miron Cristea, (1910-1919), Pastorale, ordine circulare și corespondență administrativă, Editura Diecezană, Caransebeș, 2007.

MOLDOVAN, Ioan, Monografia Reuniunii învățătorilor români de la școlile confesionale greco-orientale române din Deceza Aradului, Editura Revistei Școala Bănățeană, Timișoara 1940.

MOLDOVAN, Ioan, Igiena națiunii, Cluj, 1925.

MOLIN, Romulus, Almanahul Banatului, publicație anuală a Banatului, Timișoara, 1929.

MUNTEAN, V.,Vasile, Contribuții la Istoria Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.

MUNTEANU, Ioan; ZABERCA, Vasile Mircea, SÂRBU, Mariana, Banatul și Marea Unire 1918, Editura Mitropoliei Banatului, 1992.

MUNTEANU, Ioan, Mișcarea națională din Banat. 1881-1918, Timișoara, 1994.

MUNTEANU, Ioan, Sever Bocu, 1874-1951, Editura Mirton, Timișoara, 1999.

MUNTEANU, Ioan; MUNTEANU, Rodica, Timiș. Monografie, Timișoara, 1998;

MUNTEANU, Ioan; MUNTEANU, Rodica,Timișoara. Monografie, Editura Mirton, Timișoara, 2002.

MUNTEANU, Ioan, Banatul istoric. 1867 – 1918. Așezările. Populația. Vol. 1, Editura Excelsior Art, 2006.

MUNTEANU, Ioan, Banatul istoric. 1867 – 1918. Ocupații. Economia. Vol. 2, Editura Excelsior Art, 2007.

MÜLLER, Cornel, Scurt Istoric al parohiei ortodoxe române Vasiova, 1962.

NEUMANN, Victor, Identități multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timișoara, 1997.

NEUMANN, Victor, Convergențe spirituale, Editura Eminescu, București, 1986.

NEUMANN, Victor, Identități multiple în Europa regiunilor. Interculturalitatea Banatului, Editura Hestia, Timișoara, 1997

NEUMANN, Victor, Istoria Evreilor din România. Studii documentare și teoretice, Editura Amarcord , Timișoara 1996.

NEUMANN,Victor, Tentația lui Homo Europaeus –Geneza ideilor moderne în Europa centrală și de sud-est, Editura All, București, 1997.

NETEA, Vasile, Spre unitatea statală a poporului român – Legături politice și culturale între 1859-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979.

OALLDE, Petru, Lupta pentru limba românească din Banat. Apărarea și afirmarea limbii române la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, Editura Facla, Timișoara, 1983.

Omul luminilor, vol. coord. De Michel Vovelle, Editura Polirom, Iași, 2000.

Omul secolului al XIX-lea, vol. coord. de Ute Frevert, H., G. Haupt, Editura Polirom, Iași, 2002.

Omul secolului XX, vol. coord. de Ute Frevert, H., G. Haupt, Editura Polirom, Iași, 2001.

NOVACOVICIU, Emilian, Monografia comunei Răcășdia, Tipografia Felix Weiss, Oravița, 1923.

ONCIULESCU, Dumitru; RADU, Petru, Contribuții la istoria dezvoltării învățământului românesc, Editura Casa Corpului Didactic, Timișoara, 1976.

PÂRVULESCU, Mihai, Din istoria învățământului bănățean – secolul XIX, Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 1999.

PÂRVULESCU, Mihai, Școală și societate în Banat. Secolul al XIX-lea. Contribuția școlilor la formarea elitelor românești, Editura Brumar, Timișoara, 2000.

PĂIUȘAN, Radu, Generalul bănățean Stefan Șt. Stoyca, luptător pentru independență și unitate națională. 1848-1928, Editura Eurostampa, Timișoara, 2002.

PĂIUȘAN, Radu, Participanți bănățeni la lupta pentru independență și unitate națională 1830-1918, Editura Eurostampa, Timișoara, 2003.

PĂIUȘAN, Radu, Bănățenii în lupta pentru unitate națională 1830 – 1918, Editura Institutul de Studii Socioculturale și Educație Permanentă Timiș, Timișoara, 1983.

PĂIUȘAN, Radu, Mișcarea națională din Banat și marea unire, Editura de Vest, Timișoara, 1993.

PASCU, Caius, Monografia istorică a comunei Denta, Timișoara, 1939.

PAVEL, Teodor, Mișcarea românilor pentru unitate națională și diplomația Puterilor Centrale (1878-1895), Editura Facla, Timișoara, 1979.

PETEANU, Aurel, Alexandru D. Mocsony. 1841-1909, Lugoj, 1934.

PETROMAN, Cornel, Astra în Banat până la Marea Unire, Editura Eurostampa, Timișoara, 2006.

PETRU, Călin, Tiparul românesc diecezan din Caransebeș 1885 – 1918, vol 1, Editura Banatica, Reșița, 1996.

POPEANGĂ, Vasile, Școala românească din părțile Aradului în perioada 1867-1918, Editura Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Arad, Arad, 1976.

POPEANGĂ, Vasile, Presa pedagogică din Transilvania 1860 – 1918, București, 1966.

POPEANGĂ, Vasile, Aradul centrul politic al luptei naționale din perioada dualismului 1867-1918, Timișoara, 1978.

POPEANGĂ, Vasile, Eparhia Aradului în perioada instituționalizării culturii naționale 1807-1948, Editura „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2006.

POPEANGĂ, Vasile; GĂVĂNESCU, Eugen; ȚÎRCOVNICU, Victor Preparandia din Arad, Editura Didactică și pedagogică, București 1964.

POPEANGĂ, Vasile. Mărturii Transilvănene despre acte creatoare de pedagogie românească, Editura Universității „Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2007.

POPEANGĂ, Vasile, Vasile Goldiș – Prin noi înșine, Editura Multimedia, Arad, 2000.

POPII, Gligor, Românii din Banatul sârbesc în secolele XVIII – XX. Pagini de istorie și cultură, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993.

PREYER, N. Johan,. Monographie der Königlichen Freistadt Temesvar, Timișoara, 1853, reeditată Monografia orașului liber-crăiesc Timișoara, Editura Amarcord, Timișoara, 1995.

RÂMNEANȚU, Vasile, Emanuil Ungureanu 1845-1929, Editura Mirton, Timișoara, 1996.

RADU, Petru, Contribuții la istoria învățământului din Banat, până la 1800, Editura Litera, București, 1977.

RETEGAN, Simion Satul românesc din Transilvania ctitor de școală (1850-1867), Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1994.

SĂSĂUJAN, Mihai Habsburgii și Biserica Ortodoxă din Imperiul austriac (1740-1761), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

SCARPETTA, Guy, Elogiu cosmopolitismului, Editura Polirom, Iași, 1997.

SIMU, Traian Colonizarea șvabilor în Banat , Timișoara, 1924.

SIGMIREAN, Cornel, Istoria formării intelectualității românești din Transilvania și Banat în epoca modernă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2000.

STAHL, H. Henri, Istoria socială a satului românesc, București, Ed. Paideia, 2002.

STAN, Dumitru, Sociologia ruralului tradițional românesc, vol. I, Iași, Ed. Univ. Al. I Cuza, 2001.

STOICESCU, Nicolae, Bibliografia localităților și monumentelor medievale din Banat, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1973.

SUCIU, I.D., Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1977.

SUCIU, I.D., Comuna Alioș din punct de vedere istoric, demografic și cultural, Editura Societatea de mâine, București, 1940.

SUCIU, I. D., CONSTANTINESCU, Radu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1980.

SUCIU, Ion, Adevăruri istorice. Reamintiri de interes național istoric. Arădenii și Partidul Național Român, Arad, 1928.

ȘTEFAN, Grigore, Din istoricul Liceului Ioan Slavici, Arad, 1971.

ȚINTĂ, Aurel, Colonizările habsburgice în Banat 1716-1740, Editura Facla, Timișoara, 1972.

ȚÎRCOVNICU, Victor, Istoria învățământului din Banat până la anul 1800, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.

ȚÎRCOVNICU, Victor Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat (1780 -1918), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

VELCEANU, Iosif, Corurile și fanfarele din Banat, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1929.

VESA, Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalități 1706 – 1918, Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2006.

VUIA, Iuliu., Școalele românești bănățene în secolul al XVII-lea, Editura Institutului tipografic pe acții Minerva, Orăștie, 1896.

ZOȚU, Petru, Controlarea școalei, Arad, 1907.

WALLNER BĂRBULESCU, Luminița, Zorile modernității. Episcopia greco-catolică de Lugoj în perioada ierarhului Victor Mihályi de Apșa, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2007.

LUCRĂRI SPECIALE

ALBERT, Carmen, Contribuții la istoria învățământului românesc din Banat: un curs de metodică de acum un veac și jumătate, în „Banatica,” Reșița, nr.13, II/1995.

ALBERT, Carmen, Problema manualelor școlare în circularele emise de episcopul Ioan Popasu, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă (1914-1918), în Banatica, Reșița, nr. 13, II/1995.

ALIC, Daniel, Episcopul Nicolae Popea al Caransebeșului – membru activ al Academiei Române (1899). Însemnări în periodicul bisericesc Foaia Diecezană, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

ANDREI, Mirela Politici școlare în monarhia habsburgică și efectele lor asupra învățământului din granița năsăudeană în secolele XVIII – XIX, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

ANDEA, Susana, ANDEA, Avram, Cartea românească veche în inventarele bisericești, în AIIA, Cluj-Napoca, XXXV/1996.

ARDELEAN, Radu, GIURA, Lucian, Corespondența lui Roman Ciorogaru cu Ioan Lupaș în Ziridava, XXIV, Arad, 2005.

ARDELEAN, Virginia, Școală și identitate națională în Episcopia Caransebeșului (1865 – 1918). Conferințele învățătorilor și preocupări pentru modernizarea învățământului în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

BERÉNYI, Maria, Învățământul confesional românesc din Ungaria în secolele al XIX – XX – lea în „Simpozion –Comunicările celui de al XV-lea simpozion al cercetătorilor români din Ungaria,” Giula, 2006.

BIROU, Virgil, Situația culturală în Banat, în RISBN, Timișoara, VIII-IX/1941.

BOCȘAN, Nicolae, Separația ierarhică a Bisericii Ortodoxe Română de Biserica Ortodoxă Sârbă (1864-1868), în RI, București, nr.3-4/1996.

BOCȘAN, Nicolae, Ideea de națiune la românii din Austro-Ungaria (1880-1906), în Banatica, Reșița, 13/1995.

BOCȘAN, Nicolae, WALLNER BĂRBULESCU, Luminița, VULEA, Camelia, Episcopul Alexandru Dobra în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

BONA, Petru, Ortodoxismul graniței româno-bănățene, Caransebeș, 1996; Cornel Clepea, Fundații școlare ale Episcopiei Aradului în Ziridava, Arad, XVIII/1993.

BONA, Petru, Episcopii Ioan Popasu și Nicolae Popea, promotori ai limbii române în Biserică și Școală, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

BOTA, Ionel, Biblioteci publice din centrele urbane ale Banatului în perioada 1850-1918, în Banatica, Reșița, nr. 12/1993.

BOTA, Ionel, Fonduri, fundațiuni și stipendiști din mediul greco-catolic bănățean. Districtele cărășene Oravița, Vărădia și Bocșa, în Banatica, Reșița, nr. 13/1995.

BOTA, Ionel, Contribuția la tipologia bibliotecii din mediul rural al Banatului între 1850-1918. Categorii de biblioteci, în Banatica, Reșița, nr. 14/1996.

BOTEZAN, Liviu, Politica școlară a guvernelor Banffy și Szell reflectată în actele arhivei Bibliotecii Episcopiei Ortodoxe din Arad, în Ziridava, Arad, 1974.

BOIA, Lucian Românii din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918) în RI București 1978.

BICHICEAN, Gheorghe, Situația intelectualului român din Transilvania până în 1918. Cazul învățătorului Ioan Georgescu în Ziridava, Arad, XXI, 1998.

BRĂTESCU, Constantin, Școlile primare „montanistice” bănățene în atenția Episcopiei Caransebeșului între anii 1867-1902, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

BRĂTESCU, Constantin, Activități culturale bănățene în slujba idealului național, în „Revista Arhivelor”, București, LV, 1978, vol. XL, nr. 3, p. 264-270.

BUZAN, Ion, Cursurile de la Caransebeș pentru pregătirea învățătorilor (1820-1872), în Tibiscus, 5/1979.

CÂMPEANU, Radu, Tineri români la școlile confesionale din Transilvania în secolul al XVIII-lea , în Sargeția, Deva, XXV/1992-1994.

CHERCIU, Dumitru, Înființarea și organizarea Episcopiei Caransebeșului, în AB, serie nouă, IX (XLVII), nr. 7-9, 1998.

CIPĂIANU, George, Stipendiile acordate de familia Mocioni și formarea intelectualității românești în perioada 1860-1870, în AIIA, Cluj-Napoca, XXII/1979.

COLTA, Elena Rodica, Manuscrisele românești din județul Arad. Tipologii și individualizări , în Ziridava, Arad, XIX-XX/1996.

CORNEANU, Nicolae, Contribuția Banatului la teologia și spiritualitatea ortodoxă în „Quo Vadis? Studii, note și comentarii teologice,” Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990.

CLEPEA, Cornel, Fundații școlare ale Episcopiei Aradului, în Ziridava, Arad, XVIII/1993.

DOBRESCU, Victor, Enea Hodoș, profesor și animator cultural (1858-1945) în Banatica, Reșița, nr. 5 din 1985.

DRAGOMIR, Simion, Vechimea elementului românesc și colonizările străine în Banat în AIN, III , 1924-1925.

DREGHICIU, Doina, Surse de achiziționare ale cărților românești inserate în însemnări olografe (secolul XII-XIX), în Sargeția, Deva, XXVII/1997-1998.

HAȚEGAN , Ioan, Populație și habitat în Banatul secolelor XVIII-XX, în AMN, Cluj-Napoca, XXXII/1995.

GIURGIU, Dorin, Ideea de unitate națională în școlile populare românești din județul Alba (1867-1918), în Apulum, XXXIII , Alba Iulia, 1996.

GRĂDINARU, Virgil, Învățământul românesc din Banat în deceniul al treilea al secolului al – XIX-lea , în SIB, Timișoara, XIV/1988.

GREUCEANU, Eugen, Biserica din Banat în lumina unor cifre oficiale din perioada 1850-1918, în MB, XXXIX, nr. 1/1989.

KAKUCS, Lajos, Unele aspecte privind înzestrarea tehnică a agriculturi din Banat în secolele XVIII-XIX, în AB, vol. II, Timișoara, 1983.

JOMPAN, Dumitru, Interesul pentru culegerea, tezaurizarea și valorificarea folclorului muzical în Valea Bistrei, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

LĂDĂU, Maria, Personalități care au marcat activitatea Reuniunii învățătorilor români din Dieceza Caransebeșului în „Școală și Societate în Banat,” Timișoara, 2007.

LANEVESCHI, Gheorghe, Contribuția comunității evreiești arădene la promovarea reformei în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în „Interetnicitate în Europa centrală și de est,” Arad, 2002.

LAZĂR, Ioachim, Politica școlară a curții din Viena și a guvernelor maghiare în perioada 1848-1883, în Sargeția, Deva, XXVI/1995-1996.

LEU, Valeriu, ALBERT, Carmen, Banatul în memorialistica măruntă (1914-1918), în Banatica, Reșița, 13/1995.

LUPAȘ, Ioan, Situația școlilor românești din Ardeal și Țara Ungurească în „Istoria Transilvaniei,” reeditată, Editura Eminescu, București, 1988.

METEA, Octavian, Doctor Pavel Vasici, 1806-1881 în „Scrisul Bănățean,” Timișoara, nr. 8/1956.

MICU, Diana Lavinia, Aspecte privind învățământul din sudul Banatului în secolul al XIX-lea, oglindite în Arhiva grănicerească din Caransebeș, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

MIRCEA, Ionela – Simona, Problemele privind învățământul românesc în paginile gazetei Albina (1866-1876), în Apulum, Alba-Iulia, XXXIII/1996.

MÎNDRUȚ, Stelian, Legile lui Apponyi și activitatea parlamentară a deputaților români, în AIIA, Cluj-Napoca, XXI/1978.

MÎNDRUȚ, Stelian, Învățământul comunal elementar din Transilvania între anii 1876-1918 în Crisia, XIX/1989.

MUNTEANU, Ioan, Urbanizarea în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea în AB, serie nouă, Arheologie – Istorie, nr. VII-VIII/1999-2000, Timișoara.

MUNTEANU, Ioan, Presa Timișoreană până la primul război mondial, în SIB, Timișoara, XXIII-XXV/1999-2001.

MUNTEANU, Ioan, Așezări și populație în plasa Făget la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea în AnUVT, Volumul VIII, 1998, Timișoara.

MUNTEANU, Ioan, Rural population from the historical Banat at the beginnig of the 20 th century în „Danube-Cris-Mures-Tisa Euroregion geoeconomical space of sustainable development,” Timișoara – NoviSad – Szeged – Tübingen, 1999.

MUNTEANU, Ioan, Naționalitate și confesionalitate în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea în Apulum, Alba Iulia, XXXVII, nr.2 /2000.

MUNTEANU, Ioan, Așezări din Banatul istoric la începutul sec. al XX-lea. Studiu de imagine, în „Identitate și alteritate. Studii de imagologie,” vol. II, Cluj-Napoca, 1998.

MUNTEANU, Ioan, Apărarea învățământului românesc obiectiv major al mișcării naționale la începutul veacului al XX-lea, în Apulum, Alba-Iulia, XXIII/1986.

MUNTEANU, Ioan, Lupta bănățenilor pentru apărarea învățământului românesc la sfârșitul veacului al XIX-lea, în Apulum, Alba-Iulia, XIX/1981;

MUNTEANU, Ioan, Alegerea delegaților bănățeni pentru Marea Adunare Națională din 1 Decembrie 1918, în Tibiscum, vol. V, Timișoara, 1979.

MUNTEANU, Ioan, Rețeaua școlară și știința de carte în Banatul istoric la începutul secolului al XX-lea în „Studii bănățene,” Editura Mirton, Timișoara, 2007.

MUNTEANU, Ioan, Apărarea învățământului confesional românesc din eparhia Caransebeșului în timpul păstoririi episcopului Nicolae Popea, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

NETEA,Vasile, Manualele școlare românești. Elemente ale unității naționale, în RI, București, nr.1-4/1977.

OIȘTEANU, Emil, Evreul tabu, în „Dilema,” VI/1998, nr. 301.

ONCIULESCU, Dumitru, Lupta cadrelor didactice din Banat pentru făurirea statului național unitar român, în SIB, Timișoara, IX/1983.

PÂCLIȘANU, Zenobie, Guvernele maghiare și mișcările culturale ale românilor ardeleni, în „Revista fundațiilor,” București, nr. 1 din ianuarie 1934.

PETRESCU, Camil, Condiția învățătorului din școala poporală bănățeană la sfârșitul secolului al XIX-lea începutul secolului XX, în SIB, Timișoara, vol. XXI-XXII/2000.

PETRESCU, Camil, Dotarea școlii bănățene în epoca modernă (1867-1918), în SIB, Timișoara, XXIII-XXV/1999-2001;

PETRESCU, Camil, Învățământul bănățean în procesul dezvoltării comunităților locale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în „Biserică și societate în Banat,” Editura Învierea, Timișoara, 2005.

PETROMAN, Cornel, Despărțământul Timișoara al Astrei, (1898-1918) în „Biserică și societate în Banat,” Editura Învierea, Timișoara, 2005.

PETROMAN, Cornel, Despărțământul Caransebeș al Astrei (1899-1918) în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton Timișoara, 2003.

POPP, Nicolae, M. Populația Banatului în timpul lui Iosif al II-lea în „Lucrările Institutului de Geografie al Universității din Cluj,” Cluj-Napoca, nr.7 /1942.

POPEANGĂ, Vasile, Preparandiile românești din Transilvania, în Ziridava, Arad, XII, 1980.

POPESCU, Ionel, Profesorul Zeno Munteanu, 100 de ani de la naștere în Actele Simpozionului „Banatul trecut istoric și cultural”, Timișoara-Novisad-Reșița, 2005;

PÂRVU, Ion, Comportament electoral și atitudini civice în circumscripția Caransebeș la începutul secolului XX în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

PĂIUȘAN, Radu; SAV,Corneliu, Aspecte ale presei românești din nord-estul Banatului în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în „Actele simpozionului Banatul trecut istoric și cultural,” Editura Marineasa, Timișoara – Novi Sad – Reșița, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Structura instituției școlare din Comitatul Caraș-Severin la începutul secolului XX în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Legislația privind salarizarea învățătorilor și implicațiile ei asupra evoluției școlii confesionale românești la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea în „Biserică și societate în Banat,” Editura Învierea, Timișoara, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Rolul școlii românești în comunitățile locale bănățene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, I, în „Clio,” Timișoara, IV-V, 2004/2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Pensionarea învățătorilor români în Banat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în Ziridava, Arad, XXIV, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Evoluția rețelei școlare confesionale românești din Banat, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, în Tibiscum, Caransebeș, 2005.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Rolul școlii românești în comunitățile locale bănățene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, II, în „Clio,” Timișoara, VI, Nr. 1-2, 2006.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Implicarea corpului didactic confesional în eliminarea analfabetismului din Banat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în SIB, Timișoara, nr. XXX-XXXI din 2006/2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Tradition and modernity in the Caransebes Diocese of Banat Society, between the end of the 19th century and the beginning of the 20th., în SIB, Timișoara, XXVIII-XXIX, 2004/2005;

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Influența legislației școlare asupra evoluției instituției școlare confesionale românești la sfârșitul secolului al XIX – lea, în „Școală și Societate în Banat”, Editura Artpress, Timișoara, 2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Imaginea învățătorului confesional român în mentalitatea comunităților rurale bănățene la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în „Identitate și alteritate – Studii de istorie politică și culturală,” 4, Editura Argonaut, Cluj, 2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Imaginea învățătorului român în mentalitatea comunităților locale bănățene. Portrete de învățători, în „Plai românesc, plai de legendă – Studii istorice,” Editura Mirton, Timișoara, 2008.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Evoluția frecvenței școlare a elevilor în cadrul instituțiilor de învățământ confesionale românești la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX în Banat în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” I, Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

ROTARU – DUMITRESCU, Angela, Eforturile de asigurare a finanțării școlii confesionale românești bănățene la începutul secolului XX, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

RILL, Martin, Lupta românilor și sașilor împotriva politicii școlare a regimului dualist austro-ungar între 1879-1883, în „Transilvania,” Sibiu, VI, (LXXXIII), nr. 5/1977.

SANDU, Valentin, Atitudini promemorandiste ale profesorilor și elevilor Institutului teologic și pedagogic din Caransebeș în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania,” Editura Marineasa, Timișoara, 2007.

ȘORA, George, Unele aspecte privind învățământul românesc din Banat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în Banatica, Reșița, 6/1998.

PETROV, Tamara, Considerații generale asupra inventarului cărților bibliotecii reuniunii învățătorilor din Dieceza Caransebeșului în „Actele simpozionului Banatul trecut istoric și cultural,” Editura Marineasa, Timișoara – Novi Sad – Reșița, 2005.

TRIFU, Aurel, Publicațiile periodice cu preocupări sociale și culturale pe teritoriul actualului Banat Iugoslav din secolul al XIX-lea până astăzi în „Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina,” vol I., Zrenjanin, Serbia, 1973.

TURCUȘ, Teodor Lucian, Fondul de ajutorare „Ioan Popasu”, susținător al culturii și spiritualității românești din Banat, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

SOROȘTINEANU, Valeria Conferințele învățătorești din arhiepiscopia ortodoxă a Transilvaniei (1901-1906), în „Identitate și Alteritate – Studii de istorie politică și culturală,” nr. 4, Editura Argonaut, Cluj, 2007.

ZABERCA, Vasile Mircea, Reuniunea învățătorilor români de la școlile confesionale greco-ortodoxe din Deceza Caransebeșului în „Societate și civilizație în Banatul istoric,” Editura Mirton, Timișoara, 2003.

ZAMFIR, Florin, Activitatea învățătorilor români din Comitatul Timiș în cadrul Reuniunii învățătorești din Dieceza Caransebeșului, (1869-1900), în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

VESA, Pavel, Frământările alegerii de episcop al Caransebeșului din primăvara anului 1920, în „Istorie și spiritualitate în Episcopia Caransebeșului,” Editura Diecezană, Caransebeș, 2008.

WALLNER BĂRBULESCU, Luminița, Considerații privind sistematizarea învățământului confesional în Dieceza Greco – Catolică de Lugoj în perioada Episcopului Victor Mihályi de Apșa, în „Biserică și comunitate în Banat și Transilvania”, Editura Marineasa, Timișoara, 2007.