Scoala Austriaca In Dezvoltarea Stiintei Economice

=== a781ce701b5d510042f722cbbfffac1f05bc23db_505632_1 ===

CAPITOLUL I.

ASPECTE GENERALE CU PRIVIRE LA ȘCOALA AUSTRIACĂ

Valori, principii și paradigme

Reacțiile epocii premarxiste nu s-au putut constitui înt-o alternativă la liberalismul clasic, iar contribuția lui Karl Marx a fost mai importantă sub aspect metodologic și teoretic. Concluziile sale politice i-au îndepărtat de el pe economiștii burghezi care, nemulțumiți de intensificarea atacurilor împotriva gândirii economice liberale și-au propus elaborarea unei paradigme de gândire și explicare a mecanismului economiei reale și ale societății, inversând optica tradițională a liberalismului.

În ultima treime a secolului al XIX-lea s-a produs o revoluție în gândirea economică. Autorii ei sunt William Stanley Jevons în Anglia, Léon Walras în Elveția și Carl Menger în Austria, trei autori de formații intelectuale diferite și lucrând de manieră independent care publicau la începutul anilor 1870, mai precis între 1871-1874 lucrări al căror conținut este uimitor de apropiat. Revoluția aceasta s-a denumit „revoluția neoclasică“. Cei trei sunt considerați fondatorii marginalismului. Această școală va urma un trend ascendent rapid în ceea ce privește dezvoltarea rapidă și va domina lumea academică până în momentul apariției keynesismului, în jurul anilor 1930.

Ca și Școala Clasică, neoclasicismul așează în centru său pe „homo oeconomicus”. Dar, în afara principiilor fundamentale, noua paradigmă nu mai preia nimic din vechea gândire clasică. Noua gândire își elaborează propriul sistem noțional și categorial, diferit – cel puțin la prima vedere – de cel anterior, iar aparatul său de investigație devine mai concret, mai tehnic, mai matematizat.

Pe lângă elementele comune Neoclasicismul diferă de Clasicism prin următoarele:

Teoria clasică s-a dezvoltat într-un climat esențialmente obiectiv. În economie acționează „legi naturale”, veșnice. Ele reglează, în condițiile liberalismului, în mod automat viața economică și determină – în mod logic – comportamentul uman. Datoria fundamentală a societății este adaptarea sistemului instituțional la cerințele legilor obiective.

Neoclasicismul apreciază că economia este alcătuită din totalitatea relațiilor interumane care se formează în procesul reproducției sociale. De aceea, descoperirea adevărului despre economie se poate realiza – cel mai bine – prin studierea psihologiei umane, a comportamentului individual. Paradigma elaborată și dezvoltată de neoclasici este esențialmente psihologică. Legile economice reprezintă în esență – conform părerii unora dintre neoclasici – legi de tip psihologic. Noua orientare nu și-a propus analiza instituțiilor, ci – mai degrabă – elaborarea unei paradigme esențialmente neutre. Categoriile valorice sunt considerate generale, cu valabilitate nelimitată, indiferent de sistemul social existent. Fără îndoială, autorii neoclasici n-au reușit – în totalitate – să rămână neutri: Böhm-Bawerk a fost antimarxist, Gossen și Walras au avut simpatii socialiste (sau socializante), Pareto s-a opus socialismului și chiar democrației.

Spre deosebire de economistii clasici, neoclasicii nu mai maximizeaza avutia, ci utilitatea, iar aceasta maximizare are loc în conditiile unor cantitati de factori de productie date, fixe. Problema esentiala devine alocarea optima a resurselor cu utilizari alternative si sau în conditii de ceteris paribus.

Diferența fundamentală între cele două forme ale liberalismului economic se referă la abordarea problematicii valorii. După cum se știe, Școala Clasică a elaborat și dezvoltat teoria obiectivă a valorii determinată de muncă. În concepția clasică și marxistă valoarea este o categorie istorică, proprie producției de mărfuri. Astfel, numai mărfurile au valoare. Substanța valorii o constituie munca încorporată în marfă. Valoarea are determinare obiectivă, fiind direct proporțională cu cantitatea de muncă socială cheltuită pentru producerea mărfii și încorporată în ea. Prin urmare, mărfurile au încorporată în ele valoarea creată în procesul producției. Pe piață valoarea capătă recunoaștere socială, se prezintă ca valoare de schimb.

Valoarea este o relație socială, proprie economiei de mărfuri. Neoclasicismul apreciază că toate bunurile economice au valoare, indiferent dacă sunt sau nu sunt mărfuri. Prin urmare, valoarea nu este o categorie istorică, fiind prezentă atât în economia naturală cât și în cea de mărfuri. Substanța valorii o constituie utilitatea bunurilor. Noile cercetări asupra valorii nu au avut ca punct de plecare „teoria valorii-cost de producție”, ci „teoria valorii-utilitate”.

Ea nu mai este „o relație socială”, ca la clasici, ci „o mărime subiectivă” stabilită de fiecare individ, prin raportarea cantității de bunuri consumate la sistemul propriu de nevoi. Baza formării valorii o constituie „utilitatea marginală”, adică utilitatea cea mai mică a ultimei unități consumate – dintr-un stoc omogen – care satisface cea mai puțin importantă nevoie.

Neoclasicii au pornit de la sfera consumului de bunuri spre sfera schimbului, subapreciind rolul producției materiale și au divizat demersul teoretic din economie în două ramuri distincte: teoria pură economică, care se ocupa de principiile universale după care avea loc schimbul de bunuri, și teoria monetară a economiei care studia implicațiile intervenției banilor și ale circulației monetare în derularea schimburilor și în funcționarea economiei de piață în ansamblu.

În gândirea economică, utilitatea nu a ajuns în centrul atenției decât o dată cu neoclasicii. Pentru filosofi utilitatea a fost multă vreme asociată cu plăcerea. Treptat, gândirea economică neoclasică a rafinat ideea de utilitate. Teoria neoclasică a devenit o teorie care vizează strict fenomenele sociale. Despre plăcere ar fi imposibil să vorbim fără a pătrunde și în zona minții umane, a fenomenelor pe care le studiază psihologia.

După studierea formării prețurilor, Școala Neoclasică s-a preocupat de analiza problemei repartiției veniturilor în societate. Veniturile (salariu, profit, rentă, dobândă) au fost considerate prețurile serviciilor furnizate de factorii de producție. Nivelul lor se determină prin utilitatea marginală a acestor factori, adică prin productivitatea marginală. Existența veniturilor capitalului a apărut, deci, ca rezultatul unei necesități economice și nu ca „o categorie istorică” legată de un regim juridic particular. Neoclasicii au considerat că elementele mecanismului economic sunt interdependente. Investigațiile lor s-au îndreptat spre studierea și cuantificarea corelațiilor din economie. În felul acesta au fost elaborate importante studii asupra problematicii echilibrului (între cerere și ofertă, între resurse și nevoi, între venituri și cheltuieli), atât la nivelul indivizilor și firmelor cât și la nivel macroeconomic. Sugestive se dovedesc a fi, în acest context, teoriile comportamentului agenților economici (consumatori și producători).

Această adevărată revoluție din gândirea economică, neoclasicismul, are în principal același conținut de idei peste tot în lume, dar prezintă și anumite particularități de la o țară la alta. În Austria, este dominată de orientarea psihologică ( Carl Menger, Eugen Bohm von Bawrek, Friederich von Wieser). În Elveția dominantă a fost orientarea matematică ( Leon Walras, Vilfredo Pareto). În Anglia s-a încercat o conciliere între teoria obiectivă și cea subiectivă despre valoare (William Stanley Jevons, Alfred Marshall). Neoclasicismul este o formă a liberalismului economic, deoarece noua paradigmă preia și dezvoltă patru dintre elementele fundamentale ale gândirii liberale și anume:

economia este guvernată de legi obiective ( ordinea naturală)

inviolabilitatea proprietîții private este suportul liberei inițiative, garanția ordinii sociale

libertatea de acțiune, libera inițiativă, a lui „ homo oeconomicus”

libera concurență a agenților economici.

Schimbarea fundamentală în teoria economică de piață ține de abordarea subiectivă a categoriilor și legilor, acestea fiind privite din prisma psihologiei individului în calitate de vânzător și cumpărător, a aprecierilor subiective făcute asupra bunurilor care se schimbă în funcție de nevoile de satisfăcut, a bunurilor disponibile și a dificultății de a le procura. Așadar, noul model al economiei de piață nu renunță la ideea rolului „mâinii invizibile” în orintarea deciziilor și comportamentului agenților economici, dar acțiunea ei este legată de factori subiectivi. Teoria obiectivă a valorii este înlocuită cu teoria subiectivă a utilității marginale, după care valoarea nu are o substanță obiectivă ci este rezultatul aprecierilor subiective ale oamenilor. Teoria surplusului de valoare a clasicilor liberalismului a fost înlocuită cu teoria productivității marginale a factorilor de producție.

Prin revoluția marginalistă s-au creat premisele pentru folosirea realizărilor matematicii în analiza economică și consolidarea, pe această cale, a funcționării aplicative a științei economice. Multe din noțiunile economice au putut fi cuantificate și folosite în fundamentarea deciziilor economice (costurile marginale, profitul și venitul marginal, utilitatea marginală, renta producătorului și consumatorului). În aceeași ordine de idei pot fi reținute calculele și modelele de optimizare, ca și bogata și sugestiva reprezentare grafică a realității economice. De la unul din aceste procedee de calcul (calculul marginal) derivă cea de-a doua denumire dată liberalilor neoclasici și anume aceea de marginaliști, adică economiști preocupați de consecințele unor modificări cantitative mici din economie în condițiile restricțiilor impuse de caracterul limitat al resurselor.

Cele trei caracteristici ale marginalismului sunt următoarele:

a) maximizarea, ca o expresie a comportamentului;

b) calculul marginal, ca principiu rațional;

c) matematica devine instrument de analiză.

Astfel, esența paradigmei liberalismului neoclasic ar putea fi rezumată în șase elemente: individualism, raritate, psihologie, calcul marginal, hedonism și liberul schimb.

Este întrucâtva părtinitor să se decidă care dintre cele trei școli care au contribuit la dezvoltarea și propagarea doctrinei marginaliste, a fost cea mai importantă. În adevăratul sens al cuvântului, marginalismul nu era inventat, ci redescoperit, dat fiind faptul că liberalii clasici folosiseră în lucrările lor conceptele marginaliste dar nu le exploataseră suficient. Sufocată de iluștrii săi predecesori, Școala engleză s-a bucurat abia mai târziu de atenția corespunzătoare a economiștilor, și de recunoașterea valorii sale. Școala de la Lausanne, reprezentată de Leon Walras și Vilfredo Pareto în special, datorită valențelor sale socialiste, a fost de asemenea întâmpinată cu reticență de către liberali. Singura dintre cele trei școli marginaliste care a reușit să se afirme în adevăratul sens al cuvântului, oferind soluții viabile la obstacolele teoretice ale liberalismului clasic, a fost Școala austriacă.

1.2 Evoluția parcursă de Școala Austrică de Economie

Începând cu războiul din 1866 cu Prusia, în urma căruia Imperiul Habsburgic fusese aproape destrămat, supraviețuind războaielor mondiale, marii depresiuni și apogeului keynesismului, austriecii și mai târziu austrianiștii au renăscut de fiecare dată spiritul liberal al unei școli de gândire care a depus toate eforturile pentru răspândirea și înțelegerea importanței libertății individuale și acțiunii umane, cu tot ceea ce implică acestea.

Acestea sunt faptele care încadrează în spațiu și timp începutul Școlii de la Viena.

“Până la finalul anilor ‘70 (ai secolului al XIX-lea – n.r.) nu exista nici o Școală Austriacă. Exista doar Carl Menger”. Citatul aparține celui mai proeminent reprezentant al Școlii Austriece de economie, Ludwig von Mises, și definește rolul primordial deținut de Menger în istoria gândirii economice.

Prima Școală Austriacă

Oficial, momentul publicării de către Carl Menger a lucrării sale “Grundätze der Volkwirtschafts Lehre1” în anul 1871 este considerat cel al înființării Școlii austriece. A fost o formă inedită de prezentare a principiilor economiei, deoarece nu a fost doar o simplă carte interesantă despre aspecte economice cotidiene, ci s-a dovedit a fi un nucleu dur al analizei economice. Toți adepții săi au fost influențați în mod hotărâtor de logica teoriei subiective a valorii bazate pe preferințele individuale. O teorie nouă care zguduia din temelii economia clasică câștiga adepți pe măsura soluțiilor pe care le oferea la problemele neelucidate ale economiei. Din acel moment, sub aparenta omogenitate a austrianismului, denumire pe care au asimilat-o mai târziu și cei care nu erau nativi austrieci, achizițiile istorice cele mai semnificative au fost grupate în trei faze principale de evoluție, la care se adaugă și o a patra Școală austriacă, a cărei generație este încă în formare.

Alături de Carl Menger, cei mai importanți reprezentanți ai primei Școli austriece au fost Eugen von Böhm-Bawerk și Friedrich von Wieser. Principiul marginalist a fost aplicat de Carl Menger în teoria formării prețurilor, iar Tabloul lui Menger, al ierarhizării intensității satisfacției resimțite de consumator, a devenit un model de referință pentru toate lucrările ulterioare, deoarece modelul era independent de aspectele filosofice sau etice. Mai mult decât atât, în analiza economică a fost introdus factorul timp, iar Eugen von Böhm-Bawerk a analizat producția și dobânda din această nouă perspectivă, demonstrând legitimitatea dobânzii pe baza modificării preferințelor individuale în timp, după ce dobânda fusese oficial interzisă de secole. Friedrich von Wieser a demonstrat că toate costurile sunt, sub o formă sau alta, costuri de oportunitate. Ulterior acesta avea să își aducă contribuții și în demonstrarea importanței analizei ordinale în studiul utilității, în locul tradiționalei analize cardinale.

Școala austriacă are o serie de particularități care o disting net de curentul principal izvorât din revoluția neoclasică. Școala austriacă respinge folosirea matematicii în analiza economică.

O altă particularitate interesantă a școlii austriece, în contextul de față, este respingerea de către reprezentanții ei a unor inovații precum costurile de tranzacție și bunurile publice. Cu toate acestea, interesul școlii austriece pentru instituții este foarte mare.

Încă de la Menger școala austriacă a cultivat ideea unor instituții sociale care sunt rodul ordinii spontane. Un accent deosebit au pus reprezentanții școlii austriece pe instituția proprietății private. Ideea lor a fost întotdeauna că orice știrbire a acestei instituții deformează viața socială normală. Din punctul acesta de vedere, școala austriacă este cea mai radicală dintre școlile de gândire socială actuale.

Teoria lui Carl Menger asupra valorii a fost dezvoltată în prima sa lucrare, “Grundätze der Volkwirtschafts Lehre” publicată în același an cu lucrarea lui Jevons, “Teoria economiei politice” – 1871. La fel ca și Jevons, Menger plasează individul în centrul problemelor economice. Însă, pentru el, acest lucru este o simplă necesitate metodologică : nici o referință etică sau filosofică nu îi este necesară. Prin urmare, el încerca să construiască o teorie subiectivă a valorii, independentă de orice referire la utilitarism sau hedonism.

Teoria utilității marginale

Deosebirea esențială dintre diferitele categorii de liberali, în ce privește explicarea formării și mișcării prețurilor, constă în faptul că liberalii clasici pornesc de la un factor obiectiv (cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunurile economice care se schimbă), iar liberalii neoclasici de la un factor subiectiv (aprecierea subiectivă pe care o procură consumul bunului respectiv). Aceste deosebiri duc la concluzii diferite în ce privește izvorul, natura și mărimea veniturilor diferitelor grupuri sociale și explică exclusivismul adepților celor două teorii despre prețuri.

Dacă liberalii clasici ( Adam Smith, David Ricardo) considerau că mărfurile au două propriatăți: utilitate și valoare, liberalii neoclasici își concentrează atenția numai asupra utilității bunurilor economice, ignorând valoarea sau confundând-o cu utilitatea. Ei spuneau că prețurile bunurilor economice este expresia în bani a utilității acestor bunuri. Izvorul prețurilor este, după părerea neoclasicilor, utilitatea bunurilor economice finale (aprecierea subiectivă pe care o fac consumatorii cu privire la plăcerea ce o obțin din consum).

Susținând că valoarea bunurilor economice decurge din utilitatea lor, Carl Menger a intenționat să măsoare această utilitate pe porțiuni mici, pe baza unor principii din legile lui Gossen referitoare la circulația și consumul bunurilor. El susține că pe măsura creșterii numărului de unitîți consumate din bunul economic respectiv, scade utilitatea individuală a fiecărei unități succesiv consumate. Utilitatea bunurilor este direct proporțională cu intensitatea nevoii și invers proporțională cu cantitatea consumată dintr-un bun. Mărimea prețurilor nu este determinată de orice fel de utilitate, ci numai de utilitatea marginală, adică utilitatea ultimei unități consumate dintr-un bun oarecare.

Menger a întocmit un tablou pentru a explica diversitățile de valori subiective (el distinge 10 grade de intensitate ale nevoilor oamenilor) și ia în calcul grupele de nevoi (1- hrană, 2- îmbrăcăminte, 3- locuință, 4- asistență medicală, 5- podoabe, 6- distracții…) oferind două repere esențiale:

Intensitatea diferită cu care se manifestă nevoile oamenilor și care exercită o influență direct proporțională asupra utilității marginale, precum și volumul sau cantitatea consumată din bunul respectiv, care influențează utilitatea marginală în sens invers proporțional.

Raritatea bunului respectiv ( bunurile abundente au o utilitate marginală mică, iar bunurile rare au o utilitate marginală mai mare).

Profiturile și problema „muncii înghețate”

Din nou, pornind de la analiza individului, Böhm-Bawerk a înțeles că o lege fundamentală a acțiunii umane este voința fiecărei persoane de a-și îndeplini dorințele și obiectivele sale cât mai repede posibil. Astfel, fiecare persoană va prefera bunuri și servicii în prezent, mai curând decât să aștepte să obțină acele bunuri în viitor. Această preferință de timp este faptul fundamental și primordial care-i face pe oameni să nu-și investească întregul venit în capital fix, încât să-și sporească astfel cantitatea de bunuri ce va fi produsă în viitor. Cu cât este mai mare rata preferinței de timp, cu atât mai mare este proporția din venitul lor pe care o vor consuma acum; cu cât este mai mică rata, cu atât mai mult vor economisi și vor investi în producția viitoare. Factorul preferinței de timp este singurul care determină dobânda și profitul, iar gradul și intensitatea preferințelor de timp sunt cele ce vor determina cât de ridicate vor fi rata dobânzii și cea a profitului.

Böhm-Bawerk a mers mai departe în a arăta în ce fel preferința de timp determină rata profitului în afaceri: de fapt, el a arătat că rata „normală” a profitului în afaceri este rata dobânzii. Diferența dintre „bunul în prezent” și „bunul în viitor” este cea pentru care muncitorii și proprietarii sunt mai mult decât dispuși „să plătească” capitaliștilor profitul sau dobânda cuvenită.

Böhm-Bawerk a spus toate aceste lucruri și altfel: capitalurile fixe nu sunt pur și simplu „muncă înghețată”; ele sunt de asemenea timp (și pământ) înghețat. Iar explicația profitului și a dobânzii poate fi găsită în elementul crucial care este timpul și în preferința de timp. De asemenea, Böhm-Bawerk a făcut să se avanseze enorm analiza economică a capitalului, căci, în contrast nu numai cu ricardienii ci și cu cei mai mulți economiști de astăzi, el a înțeles că acesta nu este pur și simplu o masă omogenă sau o cantitate dată. Capitalul este o structură, o rețea complexă care posedă o dimensiune timp; iar creșterea economică și sporul productivității nu provin dintr-un adaos doar la cantitatea de capital, ci și la structura-timp a acestuia pentru a edifica „procese de producție tot mai lungi”. Cu cât este mai mică rata preferinței de timp a oamenilor, cu atât mai mult sunt ei dispuși să sacrifice consumul prezent în favoarea economisirii și investiției în aceste procese mai lungi, din care vor rezulta venituri considerabil mai mari, sub formă de bunuri de consum, la un moment dat, în viitor.

Friedrich von Wieser și Eugen von Böhm-Bawerk se opun Școlii Germane de Economie și abordării economiei dintr-un punct de vedere istoric, conform căruia nu ar exista teoreme economice, universal valabile. Conflictul dintre aceste două școli este cunoscut sub numele de Methodenstreit, “disputa metodelor”.

Retragerea lui Carl Menger din activitatea academică și moartea prematură a lui Bohm-Bawerk au provocat o scădere a importanței școlii austriece. Majoritatea contribuțiilor austriece la știința economică păreau a fi absorbite în curentul central de gândire.

A doua Școală austriacă

A doua Școală austriacă apare tocmai ca urmare a reafirmării programului de cercetare față de celelalte școli de gândire economică și a fost nevoită să se impună și să se reafirme în momentul în care curentele contestatare la adresa liberalismului deveniseră deja mult mai puternice decât erau în 1870. Austriecii din a doua generație au fundamentat teoria austriacă a ciclului de afaceri și au atacat doctrina socialistă într-unul din punctele cele mai importante ale unei doctrine economice: problema calculului economic. Cele mai de seamă figuri ale celei de-a doua Școli austriece au fost Ludwig von Mises numit și decanul școlii austriece, pentru că revigorarea tradiției austriece i se datorează în întregime și Friedrich von Hayek, care, pe lângă fundamentarea teoriei ciclului de afaceri, au intensificat lupta împotriva socialismului, considerat de austrieci principala amenințare la adresa libertăților individuale. Din această generație au mai făcut parte Richard von Strigl, Fritz Machlup și Gerhard Haberler, ultimii doi remarcându-se prin contribuția lor la dezvoltarea teoriei ciclului de afaceri prin corelarea acestuia cu piața de capital, domeniu puțin cunoscut și exploatat până în acel moment.

A treia Școală austriacă

A treia Școală austriacă a renăscut tradiția unei școli de gândire liberală ce părea pierdută după un moment de răscruce în istoria gândirii economice. Sub presiunea keynesismului „triumfător„ după marea criză din ’29-’33, a treia Școală austriacă a înregistrat un reviriment în Statele Unite de abia în anii ’70, când marile crahuri petroliere au subminat încrederea oamenilor în politicile intervenționiste și au scos la iveală limitele doctrinei keynesiste. Însă după al doilea război mondial și până în acel moment, cel mai mare efort a fost depus de Ludwig von Mises care, prin seminariile sale din anii ’50 de la Universitatea din New York, a reușit să găsească adepți din care să formeze o nouă generație de austrianiști. Principalele caracteristici ale programului de cercetare austrianistă sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistă și critica socialismului sub toate formele sale.

Reprezentanții acestei generații au demonstrat totuși că au avut în față moștenirea valoroasă a precursorilor lor, deoarece au rămas până în zilele noastre unii dintre cei mai mari economiști liberali : Murray N. Rothbard, Izrael Kirzner, Ludwig Lachman, Roger Garrison. Acesta din urmă are meritul de a fi perfecționat teoria ciclului de afaceri, urmărind aceeași logică ca a lui Friedrich von Hayek, adică analizând structura stadiilor de producție. Alături de “Acțiunea umană” a lui Ludwig von Mises, Izrael Kirzner și-a adus o importantă contribuție la dezvoltarea praxeologiei și a perspectivei științei economice. Însă cel mai de seamă reprezentant ca discipol al lui Mises în această generație rămâne Murray N. Rothbard. Acesta a reluat un concept de bază al doctrinei liberale austrianiste, revenirea la etalonul aur, ca unică soluție la exproprierea inflaționistă dirijată de politicile monetare ale guvernului prin intermediul băncii centrale. A scris studii despre piața monetară într-un mod în care a înlăturat pentru totdeauna îndoielile cu privire la fenomenul inflaționist. A fost unul dintre cei mai mari apărători ai proprietății private, armonios surprinsă într-un circuit al logicii liberale : individ – proprietate – interes personal – piață concurențială – stat minimal. Austrianiștii din această perioadă au avut deosebit de multă personalitate, iar adepții acestora au devenit misesieni, hayekieni ori rothbardieni.

A patra Școlă austriacă

În sfârșit, trebuie menționată existența unei puternice a patra Școli austriece, ai cărei reprezentanți aduc onoare predecesorilor lor: Jesus Huerta de Soto, Jörg Guido Hülsmann, Walter Block, Hans Hermann-Hoppe, Jeffrey M. Herberner. Prin lucrările lor atrag permanent atenția asupra pericolului repetării istoriei în condițiile în care băncile centrale nu țin cont de necesitatea unor economii reale pentru creșterea economică. De asemenea au înregistrat o serie de succese și în încercarea lor de a furniza o alternativă la sistemul rezervelor fracționare folosit de toate băncile comerciale din lume cu sprijinul băncilor centrale. Pentru moment însă, barierele instituționale și o serie de probleme de logistică încetinesc exploatarea corespunzătoare a soluțiilor lor la alternativa sistemului rezervelor fracționare.

Toate aceste generații de austrianiști și-au putut menține tradiția intelectuală datorită unității programului lor de cercetare, reprezentat de : individualismul metodologic, problema calculului economic, teoria ciclului de afaceri și lupta împotriva socialismului sub toate formele sale.

Principiul individualismului metodologic se află la baza programului de cercetare austrianist, iar în jurul acestuia a gândit Carl Menger „Principiile economiei”. Manifestarea preferințelor individuale reprezintă principiul care stă la baza valorii, și nu efortul depus pentru obținerea unui bun sau serviciu. Individualismul metodologic este modul logic prin care poate fi studiată acțiunea umană pentru că elimină erorile metodei inductiviste.

Individualismul metodologic asociază două aspecte esențiale : în baza discernământului, oamenii acționează, fiind perfect raționali, atât timp cât structura logică a minții nu le este afectată. Fiecare este rațional în felul său, de unde rezultă caracterul eterogen masei umane. În al doilea rând oamenii învață, revin asupra deciziilor, respectiv asupra preferințelor lor și acționează din nou până la obținerea satisfacției urmărite, într-o intenție de corectare a unui plan greșit. Este subliniată așadar importanța caracterului dinamic al acestui principiu.

Problema calculului economic este studiată dintr-o dublă perspectivă. În primul rând este o anexă a luptei împotriva socialismului, mai precis prin evidențierea incapacității realizării unui calcul economic în condițiile inexistenței proprietății private.

În al doilea rând, reprezentanții Școlii austriece au subliniat permanent importanța activității antreprenoriale pentru o economie liberă. În lipsa proprietății private, nu poate exista economie de piață. Fără existența pieței nu se pot forma prețuri. Cu toate acestea, se pot folosi o serie de surogate informative, inspirate din alte economii naționale. Odată ce aceste prețuri-surogat sunt administrate și unei piețe reprezentate de alte realități, respectiv de alte raporturi între cerere și ofertă, se ajunge la o alocare deficitară a factorilor de producție, producându-se mult din ce nu se cere, și puțin din ceea ce era deja insuficient. Opusă acestei situații, activitatea antreprenorială demonstrează eficiența activității economice private, riscurile aferente acesteia și statutul legitim al profiturilor antreprenoriale, vehement atacate de socialiști dintotdeauna.

Teoria ciclului de afaceri este una dintre cele mai importante contribuții ale Școlii austriece la știința economică. La origine, ea reprezintă împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetară a economistului suedez Knut Wicksell. Inițiatorul acestei teorii este Mises în Teoria banilor și a creditului. Ulterior, Mises și Hayek, au perfecționat și nuanțat această teorie. În timp ce guvernele își justifică intervenția în economie datorită existenței ciclicității economice, austrianiștii au demonstrat că acestea există tocmai datorită intervențiilor guvernului în economie.

Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza expansiunii din faza inițială a ciclului se află o creștere a volumului de credite din economie. Aceasta se manifestă în general printr-o creștere a prețurilor și o scădere a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absența fluctuației monetare. Această extindere a creditului poate fi provocată atât de intervenția Bancii Centrale, cât și de sistemul de rezerve fracționare. Oricare îi este cauza, extinderea creditului determină o îmbunătățire inițială a condițiilor de afaceri. Investitorii se găsesc în posesia unor sume mai mari de bani pe care să le plaseze în diverse active necesare în procesul investițional. Același lucru poate fi exprimat prin faptul evident că o rată a dobânzii mai mică sporește profitabilitatea investițiilor pe ansamblu. Dat fiind faptul că, creditul suplimentar ajunge întâi la producători/investitori, aceștia pot să liciteze mai mult pentru activele de care au nevoie în procesul de producție. Primul efect vizibil va fi deci o creștere relativă a prețurilor tuturor materialelor cerute în producție. Pe măsură ce prețurile bunurilor de producție vor crește din ce în ce mai mult, rentabilitatea investițiilor va tinde să scadă. Dacă extinderea creditului nu se accelerează, creșterea prețurilor la bunurile de producție va prinde din urmă prețurile bunurilor de consum, determinând scăderea drastic a profitabilității. Criza se declanșează atunci când, la prețurile existente, producătorii nu pot să-și vândă mărfurile. Pentru a le vinde ei trebuie să scadă prețurile, însă cu prețul unor pierderi mari. Dacă în acest moment oferta de monedă se mărește din nou, producătorii primesc un răgaz, dar finalul este inevitabil. Raportul dintre prețurile bunurilor de producție și prețul bunurilor de consum trebuie să se ajusteze în așa fel încât profitabilitetea generală să ajungă la nivelul inițial, determinat de rata naturală a dobânzii.

Lupta împotriva socialismului sub toate formele sale poate fi sintetizată plastic în de acum celebrul „Drum către servitute” al lui Friedrich von Hayek : calea de mijloc este calea către servitute, și va fi întotdeauna atât timp cât se dorește egalitatea materială a indivizilor, și nu egalitatea lor în drepturi și obligații.

Ludwig von Mises oferă în “Human Action” (1966) o primă teorie sistematică și completă asupra felului în care sunt determinate prețurile de către piață. Posibilitatea calculului economic, care garantează progresul economic, se bazează pe propietate privată. Cum în socialism proprietatea privată nu există, decurge că în socialism dezvoltarea economică nu poate avea loc.

Un alt argument împotriva economiei socialiste este oferit de Friedrich Hayek în lucrarea “The Use of Knowledge in Society” (1945): economia socialistă este un sistem bazat pe planificare centralizată; cunoașterea care permite realizarea oricărui calcul economic este dispersată la nivelul întregii societăți, astfel încât ea nu este niciodată disponibilă într-o cantitate satisfăcătoare planificatorului.

Școala austriacă a transformat modul de percepție al pieței din sursă brută de materii prime în instituție fundamentală a desfășurării actelor economice, îmbunătățite de diviziunea muncii dedicată schimbului, dar clădită pe baza proprietății private și a preferințelor individuale.

Renăscută cu încăpățânare și de fiecare dată din ce în ce mai puternică și mai sigură pe argumentele sale științifice, Școala austriacă a fost, este și va fi unul dintre cei mai trainici pilaștri ai doctrinei liberale.

Școala de la Laussane

Prin introducerea aparatului matematic, Școala Neoclasică a contribuit la consolidarea funcției aplicative a științei economice. Multe din noțiunile folosite au putut fi cuantificate și folosite în fundamentarea deciziilor privind alocarea resurselor rare. Ne referim, printre altele, la costurile marginale, productivitatea marginală, costurile fixe și cele variabile, salariul marginal, profitul marginal, veniturile marginale, utilitatea marginală, renta consumatorului, renta producătorului etc. Pot fi amintite calculele și modelele de optimizare, ca și bogata și sugestiva reprezentare grafică a realității economice.

În Elveția dominantă a fost orientarea matematică (Léon Walras, Vilfredo Pareto). A afirma că a existat o revoluție marginalistă înseamnă a adopta punctul de vedere conform căruia introducerea marginalismului a marcat o schimbare decisivă de direcție și posibil chiar în natura teoriei economice ca structură organizată a cunoașterii. Ultimele trei decenii ale secolului al-XIX-lea au adus un nou set de tehnici analitice, numit analiza marginală , care consta în aplicarea calculului diferențial la comportamentul individual, al firmelor, gospodariilor. Descoperirea calculului diferențial în secolul al-XVII-lea de Leibniz și Newton, a avut consecințe și asupra teoriei economice, economiștii împărtindu-se în doua grupuri: cei care au aplicat instrumentele analitice matematice si cei care au utilizat metoda literara de prezentare a fenomenelor.

Spre deosebire de Școala austriacă, Școala de la Lausanne, al cărei inițiator este considerat Leon Walras, a pus accent pe marginalism și pe matematizarea în economie. De asemenea, între cele două școli este și o diferență de fond, în sensul în care Școala de la Lausanne se bazează pe două feluri de elemente diametral opuse:

– gusturile și obstacolele;

– oferta și cererea.

Școala de la Lausanne este reprezentată de Leon Walras și Vilfredo Pareto in mod cu totul exceptional sub egida(„l’ echange de plusieurs marchandis Theoreme de l’eguilibre general”)

1.3 Reprezentanți de seamă ai școlii

Carl Menger (1840 – 1921) și tabloul de intensitate

Teoria valorii lui Menger debutează cu clasificarea bunurilor. Valoarea este definită drept „semnificația pe care bunurile concrete o au pentru noi datorită faptului că satisfacția trebuințelor noastre depinde de posedarea acestora”. Valoarea rezultă, de asemenea, din raritatea bunurilor. Ea depinde de conștiința individului. La fel ca la Jevons, valoarea nu este o proprietate intrinsecă a bunurilor, ea este o relație stabilită de individ între bunurile de care el dispune și trebuințele sale. Problema care se pune este de a determina o măsură a valorii. Ea se pune diferit pentru bunurile de ordin 1 și cele de ordin superior. Bunurile de prim rang satisfac direct trebuințele. Însă nevoile nu sunt identice. Necesitatea satisfacerii lor face obiectul unui clasament : bunuri vitale vs. bunuri de mai mică importanță. Pe de altă parte, pentru o nevoie fixată, urgența ei se diminuează odată cu satisfacerea acesteia. Așa cum satisfacția este direct legată de cantitatea de bunuri, diminuarea intensității nevoii implică descreșterea utilității marginale.

Prin urmare, valoarea unui bun economic oarecare se stabilește pe baze subiective, de către fiecare individ în parte printr-un mecanism propriu de evaluare și este determinată de utilitatea marginală. El trage concluzia că în mod logic, un individ va tinde spre optimizarea alocării resurselor de care dispune de așa natură încât, în orice moment, să obțină maximum de utilitate.

Eugen von Böhm-Bawerk

Munca de pionierat a lui Menger a fost în întregime fructificată în importanta operă sistematică a strălucitului său student și succesor la Universitatea din Viena, Eugen von Böhm-Bawerk. Opera monumentală a lui Böhm-Bawerk, scrisă în cea mai mare parte în anii 1880 și culminând cu volumele intitulate Kapital und Kapitalzins (trad.engleză: Capital and Interest, 1959), este produsul de maturitate al școlii austriece. Au mai existat și alți mari economiști creatori care au contribuit la școala austriacă pe durata ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea însă Böhm-Bawerk i-a întrecut pe toți.

Soluțiile austriece la dilemele teoriei economice, atât ale lui Menger, cât și ale lui Böhm-Bawerk, erau cu mult mai pătrunzătoare decât cele ale ricardienilor, fiind întemeiate pe o epistemologie total diferită. Austriecii și-au centrat fără ezitare analiza pe individ, pe individul care acționează pe baza preferințelor și valorilor sale, în lumea reală. Pornind de la individ, austriecii și-au putut întemeia analiza activităților economice și a producției pe valorile și dorințele consumatorilor individuali. Fiecare consumator acționează conform ierarhiei de preferințe și valori alese de el însuși, iar aceste valori sunt cele care interacționează și se combină pentru a forma cererile consumatorilor care alcătuiesc baza și direcția activităților productive. Întemeindu-și analiza pe individ austriecii au înțeles că activitatea productivă se bazează pe anticipările referitoare la satisfacerea cererii consumatorilor.

Astfel, a devenit clar pentru economiștii austrieci că nici o activitate productivă, indiferent dacă antrenează muncă sau alți factori de producție, nu poate conferi valoare bunurilor și serviciilor. Valoarea constă în evaluările subiective ale consumatorilor individuali. Valoarea este evaluarea consumatorilor, iar prețurile relative ale bunurilor și serviciilor sunt determinate de domeniul și de intensitatea evaluărilor și dorințelor consumatorilor pentru produsele respective.

Fixându-se clar asupra individului mai curând decât asupra „claselor” largi, economiștii austrieci au rezolvat cu ușurință „paradoxul valorii” care îi pusese în încurcătură pe clasici.

Aceeași analiză centrată pe acțiunile individului, și deci pe „analiza marginală”, a rezolvat și problema „distribuției” venitului pe piață. Economiștii austrieci au demonstrat că fiecare unitate dintr-un factor de producție, fie ea de capital fix, de pământ sau de diverse tipuri de muncă, este prețuită pe piața liberă pe baza „productivității sale marginale”. Cu cât este mai mare „oferta”, deci cantitatea de unități dintr-un factor de producție dat, cu atât mai mică tinde să fie productivitatea sa marginală – și deci prețul său și cu cât este mai mică oferta, cu atât mai mare tinde să fie prețul său. Astfel, austriecii au arătat că nu există nici o luptă de clasă oarbă și arbitrară, sau vreun conflict între diversele clase de factori; mai curând, fiecare tip de factor contribuie armonios la produsul final, menit să satisfacă cele mai intense dorințe ale consumatorilor în modul cel mai efficient. Austriecii au arătat că pe piața liberă nu există nici un fel de separație între „producție” și „distribuție”. Valorile și cererile consumatorilor determină prețurile finale ale bunurilor de consum, bunuri achiziționate de consumatori, care stabilesc direcția activității productive și astfel determină prețurile unităților de factori implicate: rata salariilor individuale, rentele și prețurile capitalului fix. „Distribuția” venitului este pur și simplu o consecință a prețului fiecărui factor.

Ludwig von Mises

Ludwig von Mises a fost gânditorul economic cel mai reprezentativ al celei de-a doua Școli austriece și, de-a lungul multor decenii, apărătorul până la ultima consecință al valorilor economice și social-politice liberale tradiționale. Pentru adversarii săi de idei, numele lui Mises era sinonim cu cel al unui economist incapabil să se desprindă de șabloanele învechite și să înțeleagă tendințele de evoluție ale vieții economice mondiale.

Prima lucrare a lui Mises s-a axat pe studiul modului în care se desființase iobăgia în provincia sa natală. La acea vreme exista o rivalitate deosebită între Școala socialismului de catedră (având ca bază Germania) și Școala austriacă (având ca bază, evident, Viena). În 1903, descoperă Școala austriacă citind „Principiile economiei” de Carl Menger. Aceasta reprezintă un punct de cotitură în formarea sa științifică.

“Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel” este lucrarea care l-a propulsat pe tânărul Ludwig von Mises în primele rânduri ale gândirii economice europene. În 1928, Mises a publicat versiunea dezvoltată a teoriei sale a ciclului economic, “Geldwertstabilisierung und Konjunctur Politik” (trad. engl. Monetary Stabilisation and Cyclical Policy în volumul On the Manipulation of Money and Credit, 1978); iar în 1926 el fondează prestigiosul Institut Austriac pentru Cercetarea Ciclului Economic.

Școala austriacă intrase în declin, un declin simbolizat de dispariția în 1914 a lui Böhm-Bawerk și de retragerea din activitate a lui Menger, curând după război (1920). Ortodoxia revendicată de la Böhm-Bawerk respingea vehement progresele lui Mises și încorporarea banilor și ciclurilor economice în analiza austriacă realizată de el. Acesta este motivul pentru care Mises s-a văzut silit să-și creeze propria școală „neo-austriacă” de studenți și discipoli.

Deși format în tradiția austriacă, Mises a sfârșit prin a considera că Böhm-Bawerk și economiștii austrieci mai vârstnici nu merseseră destul de departe: consecințele ultime ale analizei lor nu fuseseră atinse și de aceea teoria economică austriacă prezenta încă lacune importante.

Lacuna majoră sesizată de Mises era analiza banilor. Este drept că economiștii austrieci lămuriseră analiza prețurilor relative, atât pentru bunurile de consum, cât și pentru toți factorii de producție. Cu toate acestea, încă de pe vremea economiștilor clasici, banii fuseseră întotdeauna lăsați deoparte, nefăcând obiectul analizei care îmbrățișa restul sistemului economic. Atât pentru economiștii austrieci mai vârstnici, cât și pentru ceilalți neoclasici din Europa și America, această disjuncție se menținea, iar banii și „nivelul prețurilor” erau tot mai mult analizate separat de restul economiei de piață.

Ludwig von Mises a încercat să anuleze această ruptură și să întemeieze teoria economică a banilor și a puterii lor de cumpărare pe analiza individului și a economiei de piață, elaborată de școala austriacă. Mises a atins această monumentală performanță în prima sa lucrare fundamentală: “Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel” (1912, The Theory of Money and Credit, 1934). Teoria economică alcătuia un întreg, un corp integrat de analiză, întemeiată pe acțiunea individuală; de acum înainte nu mai era necesară nici o separație între bani și prețurile relative, între micro și macro. Viziunea mecanicistă a lui Fisher, a relațiilor automate care s-ar stabili între cantitatea de bani și nivelurile prețurilor, asupra „vitezelor de circulație” și „ecuațiilor de schimb” a fost explicit demolată de Mises, din perspectiva unei aplicații integrate a teoriei utilității marginale la cererea și oferta de bani ca atare.

Mises a arătat că, așa cum prețul oricărui alt bun este determinat de cantitatea disponibilă și de intensitatea cererilor consumatorilor pentru acel bun și „prețul” sau puterea de cumpărare a unității monetare este determinat pe piață în exact același fel. Utilitatea marginală a unității monetare determină intensitatea cererii pentru solduri lichide, iar interacțiunea între cantitatea de bani disponibilă și cererea pentru ei determină „prețul” dolarului . Mises era de acord cu teoria clasică a „cantității de bani” după care o creștere a ofertei de dolari sau a unciei de aur duce la o cădere a valorii sau a „prețului” banilor dar el a rafinat această abordare brută și a integrat-o în analiza economică generală. Mai întâi, Mises a arătat că această tendință nu este, de regulă, proporțională; o creștere a ofertei de bani tinde să determine o scădere a valorii acestora, dar cât de mare este ea, ori chiar faptul că ea se manifestă sau nu efectiv, depinde de ce se întâmplă cu utilitatea marginală a banilor și deci cu cererea publicului de a deține bani în solduri lichide. În continuare, Mises a arătat despre cantitatea de bani că nu crește uniform în masa ei: creșterea este injectată într-un punct al sistemului economic și prețurile vor crește numai pe măsură ce banii noi se răspândesc în pulsații prin întreaga economie.

Majoritatea economiștilor s-au pronunțat în favoarea sistemului bancar centralizat considerând că este necesar ca guvernul să impună restricții tendințelor inflaționiste ale băncilor private. Dar Mises a arătat că rolul băncilor centrale a fost exact opus: ele au eliberat băncile de restricțiile severe impuse asupra activităților lor de piața liberă, stimulându-le într-o expansiune inflaționistă a împrumuturilor și depozitelor. Sistemul bancar centralizat este și va fi întotdeauna un instrument inflaționist destinat să elibereze băncile de constrângerile pieței și acest fapt era bine cunoscut, de la început, inițiatorilor săi.

Mises a infirmat definitiv ideea că utilitatea marginală ar putea fi cumva măsurabilă, arătând că ea ține de o ierarhizare strict ordinală, în care individul își așază valorile corespunzător ierarhiei preferințelor sale, eliminând astfel orice unitate sau cantitate imaginară de utilitate. Și totuși, deși în general economiștii aderă verbal la ideea că utilitatea nu poate fi comparată între indivizi, ei nu se sfiesc în continuare să compare și să adune „beneficii sociale” și „costuri sociale”.

Contribuțiile lui Mises la știința economică i-au asigurat un loc unic în istoria gândirii economice, teoria monetară, ciclul de afaceri și critica adusă socialismului fiind printre cele mai importante.

Friedrich August von Hayek

Friedrich August von Hayek este probabil economistul austriac cu cel mai mare succes în răspândirea ideilor școlii austriece în lumea anglo-saxonă, chiar dacă a trebuit să facă unele concesii pentru aceasta. De fapt, obiectivul său metaeconomic a fost fuziunea cadrului static walrasian cu „dinamica” austriacă. În 1929 publică în germană, tradusă apoi în engleză, prima sa carte „Monetary Theory and the Trade Cycle”, unde face o retrospectivă critică a teoriilor monetariste și non-monetariste ale fluctuațiilor ciclice, susținând că intervențiile monetariste crează distorsiuni în prețurile relative, conducând la o proastă alocare a resurselor. În această carte, Hayek condamnă politicile de luptă contra depresiunii economice prin extinderea creditului. O altă problemă asupra căreia s-a concentrat Hayek este teoria cunoașterii, în particular epistemologia. Hayek critică "raționalismul constructivist" sau "naiv" care pretindea înțelegerea totală a societății, dar critică mai ales ideile legate de transformarea raționalismului.

Ca exponent de seamă al școlii austriece Hayek va împărtăși ideile acestei școli, le va amplifica și rafina, căutând totodată să atenueze formalizarea extremă, deși perfectă logic și matematic, dar neoperațională în economia reală. Pentru Hayek economistul trebuie în mod invariabil să opteze pentru o analiză în termeni de piață. O caracteristică esențială a concepției hayekiene este aceea că noțiunea de piață are o valoare epistemologică. Piața nu este numai ceea ce în mod obișnuit cred oamenii, ea este o construcție a ordinii comerțului și a monedei, rezultată deopotrivă dintr-o tradiție economică și dintr-o moștenire intelectuală comună. Hayek susține că metodologia economică își asumă sarcina complexă de reflecție asupra limitelor iminente ale știintei economice.

Joseph Alois Schumpeter

Joseph Alois Schumpeter (1883-1950) este considerat unul dintre cei mai importanți gânditori economici din prima jumătate a secolului al XX-lea. J.A.Schumpeter s-a format în cadrul școlii marginaliste austriece, dar a evoluat ca economist heterodox, aflat la intersecția principalelor curente de idei ale epocii: liberalism neoclasic și neoliberalism, marxism și keynesism. El a mers pe o cale proprie, cea a ereziei neoclasice, care nu era nici liberalistã, ca a lui Adam Smith, nici socialist-comunistã, ca a lui Karl Marx și nici dirijistã, ca a lui John Maynard Keynes. Doctrina lui se înscria, în linii mari, în coordonatele neoclasicismului. Pentru el, atât neoliberalismul cât și marxismul aveau și părți bune dar și scăderi. Nu întâmplător, neoclasicismul lui poartă pecetea „sintezei neoclasice”, fapt pentru care a fost criticat și de la dreapta neoclasică și de la stânga revoluționară, dar nu anarhistă.

Deși Schumpeter a încurajat câțiva tineri economiști care aveau cunoștințe solide de matematică și a fost chiar președintele fondator al societății econometrice în 1933, el nu a fost un matematician, ci mai degrabă un economist care a încercat să dea explicații sociologice teoriilor sale economice.

A adus contribuții notabile de teorie economică (privind rolul progresului tehnic, funcțiile întreprinzătorului, fluctuațiile economice), istorie economică și gândire economică. Din opera sa menționăm lucrările: „Teoria evoluției economice” (1912), „Ciclurile de afaceri” (1939), „Capitalism, socialism și democrație” (1942) și „Istoria analizei economice” (publicată postum în 1954).

Schumpeter acorda atenție perioadei 1790-1870. Analiza lui Schumpeter, care încerca să împletească reflecțiile neoclasice austriece cu cele austro-marxiste, pornea de la modelul unei economii staționare, în care întreprinzătorul dispunea de capital, iar dobânda și profitul apăreau accidental.

Un punct de vedere oarecum original cu privire la profit, l-a adus în teoria economică austriacul Joseph Schumpeter. Potrivit opiniei acestuia, profitul apare ori de câte ori piața se găsește într-un echilibru concurențial perfect.

Amploarea și durata acestui profit, însă, depind de viteza cu care se generalizează noile procedee tehnologice, în consecință, de apariția unor concurenți imitatori, în măsura să anihileze avantajele temporare obținute de primii. Cu toate acestea, deși unele surse de profit de acest gen dispar, altele nu încetează să apară. Astfel, conchide J. Schumpeter, profitul inovațional există în mod continuu.

Profitul este plata pe care o primești atunci când profiți de schimb. (Joseph Schumpeter)

Printre meritele lucrării „Istoria analizei economice” se numără:

abordarea gândirii economice dintr-o perspectivă atât istorică, în spiritul școlii istorice germane, cât și logică, în spiritual școlii liberale clasice și neoclasice;

aprofundarea relației dintre instrumentarul teoretic-conceptual și cel metodologic de-a lungul evoluției gândirii economice;

stabilirea situațiilor clasice și a filiațiilor de idei între curente, școli și doctrine și, pe această bază, stabilirea locului lor cuvenit în istoria gândirii economice.

dezideologizarea analizei economice și înlăturarea partinității în aprecierea valorii teoriilor economice.

intrarea aprecierilor sale în materie în corpul de idei curente ale analizei economice, ele fiind însușite și dezvoltate de generațiile următoare de economiști.

Cunoașterea aprofundată a gândirii economice i-a permis preluarea, în propriile contribuții științifice, a unor raționamente, constatări și concluzii valoroase din gândirea predecesorilor săi.

Principalele sale surse de inspirație au fost:

școala liberală neoclasică austriacă, în cadrul căreia se formase, și cu precădere E. von Böhm-Bawerk și F. von Wieser, ale căror raționamente și concluzii privind formarea prețurilor, rolul banilor le va accepta ca atare sau, după caz, le va nuanța, fără însă a le respinge în totalitate;

alți gânditori neoclasici, cum era L. Walras, al cărui model de echilibru economic general îl aprecia la modul superlativ;

școala istorică germană târzie, mai ales W. Sombart, din care a preluat, cu precădere, abordarea inductivă și istoristă a problematicii economice;

doctrina marxistă, din care a preluat ideea evoluției de la capitalism la socialism, metoda materialismului dialectic, modul de abordare a ciclicității economice, ca și o parte a terminologiei specifice (concentrare, acumulare, capitalism etc.).

Marie Esprit Leon Walras (1834–1910)

Revoluția marginalistă a fost inițiată la începutul decadei anilor 1870 de către trei economiști: Jevons, în Marea Britanie, Carl Menger în Austria, și Leon Walras in Elveția.  Dintre cei trei, Walras a fost singurul care a avut curajul să se introducă în complexitățile matematice ale unui echilibru general pe mai multe piețe. Elvețianul Leon Walras distinge trei categorii de echilibre:

echilibrul pe piața produselor;

echilibrul pe piața factorilor de producție

echilibrul pe piața monetară

Legea lui Walras acționează ca o lege de conservare, contribuind la stabilizarea pieței”.

Schumpeter aprecia că Walras a fost „teoreticianul cel mai puternic care a existat vreodată în economie” („le plus puissant qui ait jamais existé”).

„O idee genială, mai complet exprimată decât în trecut, aceea a interdependenței, laborious formalizată într-un sistem de ecuații care nu lasă nici o posibilitate teoretică de indeterminare, o lungă luptă pentru recunoaștere, generalizare, adevărul științific al metodei și al rezultatelor sale, sunt meritele de glorie ale acestui francez”.

Gheorghe Popescu prezinta in lucrarea sa intitulata „Evoluția gândirii economice” biografia dar si activitatea lui L. Walras.

Acesta este descendent al unei familii olandeze de mici meseriași1967, care s-a stabilit la Montpellier, în 1749. Léon Walras s-a născut la 16 decembrie 1834, în orașul francez Évreux. Tatăl său, Antoine-Auguste 1968, a fost profesor universitar de filosofie, retorică și Economie politică.

Personalitate foarte puternică și chiar necomformistă, August Walras a avut o influență majoră asupra modului de gândire, ca și de comportament social ale fiului său Léon. Mama lui Léon, Louise-Aline – născută Sainte-Beuve – a fost critic literar.

Tânărul Léon și-a început studiile la Școala Politehnică și la Școala de Mine din Paris.

Biografii săi consemnează faptul că Léon nu a strălucit la învățătură, nici ca elev, nici, mai apoi, ca student. Fără studii superioare complete Walras a fost un autodidact în domeniul economic.

În anul 1859 publică primele articole în „Journal des économistes” și „La presse”. În anul 1860 a participat la Congresul Internațional asupra Impozitelor 1970, la Lausanne. Aici, l-a cunoscut pe M. Ruchonnet, șeful departamentului instrucției publice din Elveția, care-l va ajuta în obținerea catedrei din 1870 de la Universitatea Lausanne 1971.

Auguste Walras ,tatal lui, a fost un om dificil, nesociabil, afișând un anticlericalism care i-a atras numeroase antipatii. Este posibil ca ideile anticlericale, ca și cele socialiste, ale lui A. Walras, să fi influențat negativ viața și cariera sa, ca și perioada de început a fiului său Léon.

Auguste Walras s-a străduit să descopere fundamentul valorii fie în utilitate, fie în costul de producție. Teoria valorii, așa cum a fost formulată de E. B. de Condillac și David Ricardo, i s-a părut falsă. După părerea sa, valoarea nu depinde nici de utilitate (apa, foarte utilă, nu are valoare), nici de costul producției (există muncă fără valoare și nu există proporționalitate între valoarea unui bun și munca încorporată în el). „Valoarea – aprecia A. Walras – este raritate, adică raportul dintre cantitatea de bunuri existentă și volumul nevoilor de satisfăcut”. Dar, introducând noțiunea de „nevoie”, lângă cea de „raritate”, A. Walras reintroducea – de fapt – indirect, printre factorii valorii, tocmai „utilitatea”, pe care a vrut s-o elimine! Pe de altă parte, A. Walras aprecia că problemele economice, fiind cantitative, puteau fi tratate prin procedee de analiză matematică. „Valorile se pot compara – aprecia el – la fel ca liniile, unghiurile, ori suprafețele, pentru că aceleași principii guvernează tot ce poate fi comparat”. El însuși n-a folosit această metodă, dar modul lui de apreciere explică, în parte, vocația economico-matematică a fiului său.

În perioada 1865–1868 a activat în cadrul mișcării cooperatiste franceze, în calitate de administrator la „Caisse d' Escompte des Associations Populaires”, care a dat faliment în 1868. În anul 1869 s-a căsătorit cu Célestine Aline Ferbach (cu care trăia de circa 10 ani), având împreună o fiică, Aline.

După 10 ani de căutări mai mult sau mai puțin infructuoase, Léon Walras a ocupat postul de profesor la Universitatea Lausanne, Elveția (1870). Încercările lui de a intra în învățământul superior francez s-au soldat cu eșec, atât din cauza lipsei unei diplome universitare, a „simpatiilor lui de stânga”.

Léon Walras și-a consacrat partea a doua a vieții, învățământului, cercetării, publicațiilor și „unei voluminoase corespondențe”, pentru a-și face cunoscută și recunoscută paradigma de gândire. În anul 1877 a propus introducerea studiului Economiei politice și a militat pentru înființarea unei secții de Științe politice, la facultățile de drept. Salariul său (3600 franci/an, la început, și 5000 franci/an, în 1881) i-a asigurat un trai modest în deceniul al optulea, mai ales că soția (decedată în 1879) a fost foarte bolnavă (suferind de „boulimie couteuse”). De aceea Léon Walras a fost nevoit să desfășoare activități suplimentare (profesor invitat la Geneva și Neuchâtel, consultant la Compania de asigurări elvețiană, ziarist la „Gazette de Lausanne”) sau să contracteze diferite împrumuturi.

În anul 1884 s-a recăsătorit cu Léonide Désirée Mailly, o franțuzoaică „sensibil mai în vârstă decât el” care locuia la Londra. Noua soție a adus

venituri „cel puțin egale cu cele de profesor” și dificultățile materiale au dispărut. Pentru scurt timp, însă, deoarece Leonide a murit în 1900, dispărând – totodată – și o parte importantă din veniturile lui Léon Walras.

În anul 1892 a încetat din viață mama lui Léon, care i-a lăsat moștenire. În același an s-a pensionat, dedicându-și restul vieții cercetării științifice. În data de 10 iunie 1909 a fost sărbătorit într-un cadru festiv la Universitatea Lausanne, cu prilejul celei de a 75-a aniversări. La 6 ianuarie 1910 s-a stins din viață (în vârstă de 76 ani), la reședința sa din Clarens- Montreux, Elveția.

Principalele lucrari ale lui Walras sunt:

Francis Saveur, 1858.

„De la Propriété Intellectuelle”, 1859, Journal des Economistes.

„L'Economie Politique et la Justice”, 1860.

„Paradoxes Économiques I”, 1860, Journal des Economistes.

„Théorie Critique de l'Impôt”, 1861.

„De l'Impôt dans le Cantont de Vaud”, 1861.

„Les Associations Populaires de Consommation, de Production et de Crèdit”, 1865.

„La Bourse et le Crèdit”, 1867, Paris Guide.

Recherche de l'Idéal Social, 1868.

„Principe d'une Théorie Mathématique de l'Échange”, 1874, Journal des Economistes.

„Elements of Pure Economics, or the theory of social wealth”, 1874. 

„Correspondance entre M. Jevons, professeur a Manchester, et M. Walras, professeur a Lausanne”, 1874, Journal des Economistes.

„Théorie Mathématique de la Richesse Sociale”, 1883.

„Notice Autobiographique de Lé Walras”, 1893. 

„Etudes d'Économie Sociale: théorie de la répartition de la richesse sociale”, 1896.

„Etudes d'Économie Politique Appliquée: théorie de la production de la richesse sociale”, 1898.

„Thérie du Crédit”, 1898, Revue d'Economie Politique.

„Sur le Equations de la Circulations”, 1899, Giornale degli Economisti

„Elements” 1899

„Cournot et l'Économique Mathématique”, 1905, Gazette de Lausanne.

„La Paix par la Justice Sociale et le Libre Échange”, 1907, Questions Pratiques de Legislation Ouvriere.

„L'Etat et le Chemin de Fer”  

„Leone Walras, Autobiografia”, 1908, Giornale degli Economisti.

„Un Initiateur en Économie Politique, A.A. Walras”, 1908, La Revue du Mois.

„Economique et Mechanique”, 1909, Bulletin de la Societe Vaudoise de Sciences Naturelles.

Lucrarile: Éléments d'économie politique pure (ou théorie de la richesse sociale) (1874–1877); Études d'économie sociale (Théorie de la répartition de la richesse sociale) (1896); Études d'économie politique appliquée (Théorie de la production de la richesse sociale) (1898) formează o „trilogie” foarte rațional întocmită:

1. Prin Economia politică „pură” Walras înțelegea o știință analogă mecanicii pure. Ea trebuia să se prezinte sub forma unui model, conform funcționării economiei reale, cu o structură matematică, arătând cum operează toate relațiile deduse din forțele economice presupuse eterne sau „naturale” și independente de sistemul instituțional.

2. Economia „aplicată” studiază (prin intermediul economiei „pure”) problemele producției, formele de organizare cele mai favorabile maximizării randamentului social. Economia aplicată se situează între observație și normativ.

3. Economia „socială” este integral normativă și urmărește stabilirea principiilor de justiție care trebuie să guverneze producția, repartiția, schimbul și consumul bogăției sociale. Repartiția bogăției sociale între indivizi trebuie să fie „équitable” pentru a nu genera nici „désordre économique”, nici „désordre morale”.

1.4 Teoria ciclului economic la Școala Austriacă

Școala Austriacã are ca punct de plecare momentul în care Carl Menger și-a publicatlucrarea intutulată „Principiilor economiei” în care, marele profesor economist dezvoltă principalele concepte ale subiectivității economice după trăsăturile apriorice ale unei resurse care trebuie să se materializeze într-un bun, și anume:

Existența nevoilor umane;

Proprietăți ale resursei care să merite tot efortul de atragere a acesteia într-o relație cu scopul de satisfacere a nevoii;

Conștientizarea acestei relații cauzale;

Controlul asupra resursei respective,destul de puternic, pentru direcționarea acesteia către satisfacerea nevoii;

Aceste proprietăți enumerate vor constitui baza de analiză pentru caracterul real sau ireal al nevoilor, chiar dacă acestea au un caracter general, neputând oferi indicii directe în ceea ce privește natura nevoii căreia se supun uzului.

Trăsăturilemenționate anterior sunt esențiale în studiul individualismului metodologic, deoarece de aici se poate efectua identificarea asupra caracterului unui bun ca fiind real sau nu. Indiferent din ce categorie face parte un bun, aceasta va reprezenta un subiect al acțiunii umane și va suscita același interes în ceea ce privește analiza lui.

Programul cu caracter economic de cercetare schițat în aceastã lucrare a marelui profesor avea să reprezinte nucleul dur al analizei economice de manieră austriacă. Adepții austrianismului se revendică de la acest program de cercetare, pe care îl recunosc, în cadrul acestuia dezvoltându-și propriile teorii. Sub aparenta caracterului omogen a austrianismului sunt cuprinse achizițiile istorice cele mai reprezentative, care pot fi grupate în trei etape de evoluție.

Principalele trăsături ale programului de cercetare austrianistã sunt: individualismul metodologic, analiza marginalistã și critica socialismului sub toate formele sale. O importanță deosebită o are concepția științifică a doctrinei liberale în viziunea școlii austriece, în totală opoziție cu cea a cantitativiștilor care acordau primordialitate conceptului de măsurare și considerau că datele statistice și calculele matematice puteau sta la baza legilor imuabile conform cărora ipoteze identice în comportamentul indivizilor duceau la consecințe identice.

Individualismul metodologic

Acest principiu, al individualismului metodologic se situează la baza programului austriac. El statueazã cã analiza economicã trebuie realizată în așa manieră încât toate concluziile sã poatã fi sprijinite pe afirmarea preferințelor indivizilor. Pe de altã parte, preferințele tuturor indivizilor sunt ireductibile și, prin urmare, studiul asupra psihologiei nu poate genera concluzii economice. Știința economicã este astfel logica acțiunii umane. Individualismul metodologic înseamnă nu numai pilonul esențial al școlii austriece, ci și imperativul categoric al analizei economice focalizatã pe fiecare individ.

Indivizii pot utiliza resursele pe care le dețin în cele mai variate moduri și combinații pentru satisfacerea propriilor nevoi. Fiecare dintre ei are anumite așteptări, trebuințe, mijloace de îndeplinire a scopurilor și perspective. Combinațiile posibile nu pot fi redate pe o hârtie nici măcar cu ajutorul numereorutilizate pentru determinarea distanțelor dintre stelele din două galaxii diferite. Ceea ce este însă cu atât mai incitant este faptul că acțiunea umană, baza individualismului metodologic, poate fi considerată ca un bun, poate cel mai reprezentativ dintre toate.

Reprezentanții liberalismului școlii austriece extind analiza proprietății, fie publică, fie privată, la un aspect care interesează pe toată lumea, și anume, avuția. Demarând analiza avuției indivizilor, Carl Menger pregătește terenul pentru fundamentul operei sale și al întregii revoluții marginaliste: teoria subiectivă a valorii. Plecând de la ideea că poate fi numit bun orice resursă care se dovedește folositoare pentru acoperirea unei trebuințe, Menger clasifică în faza următoare a analizei sale bunurile în economice și non-economice, în baza relației dintre nevoi și resurse. Bunurile non-economice, adică cele la care accesul este non-exclusiv își păstrează trăsătura de bunuri, fiind uneori vitale în viața indivizilor, numai că nu pot fi luate în considerare atunci când se comensurează avuția. Aducerea în prim plan a bunurilor non-economice în analiza avuției conduce la confruntarea unor interesante paradoxuri :

1. pe măsură ce bunurile non-economice încep să devină din ce în ce mai rare, accesul la ele poate deveni exclusiv și le va acorda astfel caracterul de bunuri economice, ceea ce va atrage o creștere a avuției;

2. avuția nu este așadar o măsură a bunăstării;

3. suma avuțiilor individuale nu este egală cu avuția națională;

Este adusă indirect în discuție proprietatea, ca mod de explicare și de înțelegere a acestor paradoxuri. Menger numește proprietate privată numai “întregul cumul de bunuri aflat la dispoziția, în controlul unei persoane” .

În concluzie, individualismul metodologic asociazã douã lucruri esențiale: primul, oamenii acționează , adicã au voințã și judecatã proprie; de aici rezultã eterogenitatea masei umane și varietatea planurilor acesteia; al doilea, oamenii învațã, adicã pot sã-și corecteze planurile greșite. În acest fel, teoria economicã trebuie sã ia în calcul dinamismul structurii pe care o studiazã.

Existența calculului economic în socialism

Mises a fost primul care a evidențiat cã în socialism este imposibil calculul economic, deoarece nimeni nu putea deține mai mult de o anumită limită, acest lucru minimalizânddorința de a avea ceva în surplus, ceea ce oricum nu era posibil de păstrat. Atacul sãu pornea de la ideeal cã, pentru a-și îndeplini obiectivele, este nevoie ca planificatorul sã efectueze calcule economice. Dar, acest lucru nu era posibil din cauzã cã, neexistând proprietate privatã, nu exista piațã, iar prețurile nu se puteau forma.

El considera următoarele aspecte:

1. producția este caracterizată de condiții non-umane, acestea fiind randamentele descrescătoare pentru resursele mai puțin atrase în circuitul economic;

2. munca are calități diferite; teoria valorii muncă nu poate fi valabilă decât dacă munca ar fi un etalon de ordin general, ceea ce mai rămânea de demonstrat;

3. există o legătură de substituție între ratele de salarizare a muncii simple și a celei complexe; Acest lucru presupunea un schimb, dar socialiștii nu admiteau acest lucru.

Hayek a fost cel care a adoptat ideea diviziunii cunoașterii dintre participanții la piațã și la perfecționarea ideii de coordonare a planurilor individuale. Adversarii liberalismului credeau că atât timp cât pe piață informația nu este perfectă, statul trebuie să intervină pentru a corecta externalitățile negative. Nimic nu ne face să considerăm însă că statul ar putea da informației transparența perfectă.

Teoria ciclului de afaceri

Teoria ciclului de afaceri reprezintă una dintre cele mai viguroase contribuții austriece la știința economicã. La origine, ea sugerează împletirea teoriei austriece a capitalului cu teoria monetarã a economistului suedez Knut Wicksell. Inițiatorul acestei teorii este Mises în „Teoria banilor” și a creditului. După un timp, Mises și Hayek, au perfecționat aceastã teorie.

Potrivit teoriei austriece a ciclului de afaceri, la baza extinderii din faza inițialã a ciclului se aflã o creștere a volumului de credite din cadrul economiei. Aceasta se manifestã printr-o creștere a prețurilor și o diminuare a ratei dobânzii sub nivelul care ar predomina în absența fluctuației monetare. Aceastã extindere a creditului poate fi cauzată atât de intervenția Băncii Centrale, cât și de sistemul de rezerve fracționare.

A fost un timp când teoria austriacã a ciclului de afaceri a dominat mediul universitar, dar ea a fost „eliminatã” de concurența cu teoria keynesistã. Lipsa rezistenței a fost datã de faptul cã teoria austriacã nu a reușit sǎ demonstreze cǎ nu este necesar un remediu la crizã; cel mai bun remediu al crizei, spuneau austriecii, este prevenirea ei.

Conchizând, luând în calcul cǎ soluția în cazul recesiunii se baza pe reținerea statului de a interveni, indiferent de direcție și pe favorizarea doctrinei „laissez-faire”, teoria liberalã a austriecilor era în totală contradicție cu etatismul, cu socialismul și cu interveționismul la modã în epocã.

CAPITOLUL II. ECHILIBRUL ECONOMIC

3.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND Echilibrul economic. Concept și structură.

Echilibrul reprezintă un concept esențial pentru teoria și practica economică. Termenul de echilibru provine din cuvintele latine “acgus” care are corespondent în limba română termenul de “egal” și “libre” care semnifică “balanța” deci am putea spune că echilibrul exprimă starea de egalitate între două mărimi.

În teoria economică această noțiune – echilibrul – este folosită cu înțelesuri diferite.

Echilibrul în sens teoretic se referă la diferitele piețe și înseamnă egalitatea ofertei cu cererea. Treptat au apărut diferite teorii privind echilibrul și creșterea economică echilibrată.

Înainte de a trece la o prezentare mai detaliată a concepțiilor și preocupărilor unor economiști asupra echilibrului, le vom anticipa cu următoarea definiție: “echilibrul economic exprimă o proporție justă dintre mărimi cu semnificație economică, ce redă starea de normalitate reală sau virtuală a confruntării structural stabilite dintre anumite forțe ale sistemului economic”.

După cum reiese și din definiția enunțată mai sus funcția principală a unui echilibru economic este de a asigura condițiile favorabile dezvoltării societății. În ceea ce privește contribuțiile diferitelor școli și curente la elaborarea teoriei echilibrului general remarcăm o diversificare a orientărilor și ideilor lor. O seamă de precursori ai științei economice pot fi amintiți ca fiind cei dintâi economiști cu preocupări în acest domeniu, al echilibrului economic.

Mercantiliștii susțin în domeniul echilibrului economic extern ideea intervenției statului în economie, ideea influențării statului favorabilă a modificărilor prețurilor. Ei apreciază că balanța de plăți poate fi excendentară un timp nelimitat și că ea are ca efect principal creșterea masei monetare a nivelului general al prețurilor interne și scăderea prețurilor din țările dintre care se realizează schimburi.

Fiziocrații au adoptat principiul politico-economic al liberalismului “laissez-faire” potrivit căruia nu este de dorit intervenția statului în economie deoarece această intervenție ar deteriora echilibrul economic stabilit deja.

În evoluția științei economice se conturează, pas cu pas, primele teorii închegate ale echilibrului economic inclusiv în domeniul schimburilor internațioanale, echilibrul identificat și explicat de David Ricardo. Acest echilibru are la bază concepțiile asupra muncii productive și cele ale formării prețurilor în economia de piață. De asemenea, apar lucrări ce au ca obiect de studiu analiza dezechilibrului. O orientare dinstinctă a cercetării echilibrului economic poate fi conturată plecând de la concepțiile unor titani ai economiei ca: J.S.Mill, J-B.Say, A.C.Pigon care descriau o societate, ce este drept, societate care este depășită astăzi, în care majoritatea producătorilor era formată din întreprinzători independenți, proprietari, fermieri sau meșteșugari.

Dacă până la neoclasici echilibrul general reprezenta rezultatul unei multitudini de acțiuni individuale ale întreprinzătorului pe piața produselor și a serviciilor, la neoclasici acest echilibru are la bază raporturile dintre următoarele categorii macroeconomice: cerere globală, investiții economie.

În domeniul comerțului exterior adepții economiei neoclasice consideră că echilibrul se realizează printr-o adaptare a cursului de schimb la starea pieței. Această adaptare este automată, adică factorii care influențează piața sunt lăsați să acționeze fără vreo intervenție din partea statului sau a altor instituții.

2.1.1. Echilibrul consumatorilor Și a producĂtorilor

În analiza marginalistă maximizarea constituie un principiu fundamental care presupune utilizarea instrumentelor matematice în economie.

În ceea ce privește conceptul de utilitate, profit și producție, analiza marginaliștilor este identică din punct de vedere formal: maximizarea cu formarea unor restricții. Astfel, în ceea ce-l privește pe producător obiectivul său este acela de a-și maximiza profitul în condițiile impuse de limitarea resurselor, pe când consumatorul caută să-și maximizeze utilitatea sub constrângerea bugetară.

Ceea ce urmăresc reprezentanții neoclasicismului este explicarea raționamentului formării echilibrului producătorului, consumatorului și a echilibrului general.

2.1.1.1. Echilibrul producătorului

După cum am enunțat mai sus, producătorul (firma) are ca obiectiv obținerea unui profit maxim.

Pentru o demonstrație cât mai rațională și mai simplistă a mecanismului de formare a echilibrului producătorului vom considera că funcția de producție a întreprinderii este continuă și are derivate de ordinul I pozitive iar cele de ordinul II sunt negative. Bunuile și factorii de producție sunt substituibili și complementari, iar productivitatea marginală a factorilor de producție și utilitatea marginală a consumului sunt pozitive întotdeauna, însă descrescătoare.

Totalitatea combinațiilor factorilor de producție care permit obținerea aceluiași nivel al producției este reprezentată printr-o izocantă. Rata marginală de substituție dintre doi factori, X și Y, măsoară cantitatea din factorul Y necesară pentru a compensa pierderea de producție determinată de diminuarea cu o unitate a utilizării celuilalt factor, X. Valoarea acestei rate este egală cu opusul pantei izocantei într-un punct și cu raportul productivităților al acelor factori în acel punct.

Restricția bugetară a producătorului prevede egalitatea între cheltuielile totale pentru cumpărarea factorilor de producție și venitul său total. Restricția bugetară este reprezentată grafic prin dreapta (linia) bugetară sau dreapta izocostului. Dreapta bugetului permite definirea ansamblului de combinații ale factorilor de producție de care poate beneficia producătorul în limitele resurselor sale.

Această maximizare a profitului producătorului se poate aborda, după cum afirmă Abraham-Frois G. în lucrarea sa „Economie politică”, în două variante: maximizarea producției la un cost dat sau minimizarea costului pentru o producție determinată.

Analizând echilibrul producătorului folosindune de primul raționament vom observa că producătorul încearcă să obțină nivelul maxim al producției în condițiile restricției sale bugetare. Aceste condiții pot fi stabilite atât pe cele grafică cât și prin metoda analitică. Metoda grafică presupune reprezentarea în ecelași plan a familiei de izocante și a dreptei izocostului. Coordonatele punctului în care dreapta bugetară este tangentă la cea ma înaltă izocantă posibil de atins exprimă soluția căutată.

Figura nr. 1

Iată o scurtă analiză a graficului și a metodei în sine. Se presupune că producătorul folosește doi factori de producție „X” și „Y”. El urmărește să determine combinația optimă de cantități de factori x și y astfel încât profitul său să fie maxim. Reprezentând pe abscisă cantitățile din factorul „X”, iar pe ordonată cantitățile din factorul „Y”, funcția de producție a producătorului este:

Q = F(x,z) (1)

Segmentul AB este dreapta izocostului iar Q1, Q2,… sunt izocuante. Oportunitățile producătorului sunt reprezentate de triunghiul OAB în timp ce optimul – maximizarea producției la un cost determinat – corespunde coordonatelor (xM, yM) ale punctului M în care linia bugetară este tangentă la izocanta Q3, cea mai înaltă curbă de indiferență posibil de atins cu resursele limitate ale producătorului.

Studiind mărimea profitului vom putea spune că punctul M marchează echilibrul producătorului întru-cât orice alt punct din domeniul opțiunilor posibile, inclususiv cele de pe segmentul AB, descrie o combinație de cantități de factori care nu asigură profitul maxim al producătorului. Combinația cantităților de factori de producție (xM, yM) corespunde echilibrului deoarece producătorul nu este nevoit să caute altă soluție. De aici, rezultă regula de gestionare optimă: în situația de echilibru, raportul productivităților marginale ale factorilor de producție este egal cu raportul prețurilor lor (relația 2) sau, echivalent, egalitatea productivităților marginale împărțite la prețuri (releția 3):

Cn = C – O (2)

(3)

unde, ∂F/∂x, ∂F/∂y – reprezintă productivitățile marginale ale factorilor „X” și „Y”, calculate ca derivate parțiale de ordinul I ale funcției de producție : Q = F(x,y);

Px și Py – reprezintă prețurile unitare ale factorilor „X” și „Y”.

Calea analitică presupune folosirea a două metode, la alegere, soluția problemei fiind aceeași în ambele cazuri.

Prima metodă pornește de la funcția de producție Q =F(x,y) și de la restricția bugetară:

T = xpx + ypy (4)

unde, T – reprezintă cantitatea de resurse (bugetul) ale producătorului;

Din releția (4) se obține y ca funcție de x: y = T – xpx/py , (5), iar funcția de producție (1) va fi dependentă numai de x:

(6)

Derivând funcția (6) și egalizând derivata sa cu 0 se obține condiția maximizării funcției, deci a producției. Rezultatul la care se ajunge este releția Cn = C – O, același rezultat obținut prin metoda grafică.

Metoda multiplicatorului Lagrange, cea de a doua metodă anlitică, se bazează pe funcția de producție: Q = F(x,y) și restricția bugetară: T = xpx + ypy. Cu ajutorul acestor două relații se construiește funcția:

L = Q + λ(T – xpx – ypy) (7)

unde, λ – reprezintă multiplicatorul Lagrange, multiplicator ce măsoară producția obținută suplimentar prin relaxarea restricției bugetare.

Se calculează derivatele parțiale ale funcției (7) în raport de x, y și λ, apoi se egalează cu 0, obținându-se un sistem de ecuații.

(8)

Soluția sistemului anterior creat este aceeași condiție: Cn = C – O, stabilită prin metodele arătate.

În ceea ce privește cea de-a doua variantă de demonstrare a echilibrului producătorului – minimizarea costului pentru o producție dată, se poate recurge, ca și în cazul precedent, la două metode – cea grafică și cea analitică.

Pentru soluția grafică este reprezentată în plan de izocanta producției date și dreptele izocosturilor, corespunzătoare diferitelor niveluri de prețuri.

Figura nr. 2

Nivelul dat al producției este reprezentat prin curba de indiferență Qo iar nivelurile posibile ale costurilor sunt segmentele C1, C2, C3, unde C1 < C2 < C3. Conform figurei nr. 5 volumul producției Qo poate fi obținută cu cheltuielile C2 și C3. Pentru o minimizare a costurilor producătorul va alege nivelul C2 al cheltuielilor întru-cât C2 < C3. Soluția optimă, echilibrul producătorului, este indicată de coordonatele punctului M (xM,yM) în care cea mai scăzută linie bugetară posibilă, în cazul avut în discuție C2, este tangentă la izocanta producției determinate, Qo.

Aplicând același raționament, cel al metodei grafice folosite pentru stabilirea condițiilor de maximizare a producției la un cost dat, se ajunge la aceeași soluție: în punctul de optim M, al graficului mai sus reprezentat, raportul productivităților este egal cu raportul prețurilor factorilor conform relației: Cn = C – O.

Același rezultat se obține și în cazul folosirii metodelor analitice. În cazul folosirii funcției Lagrange, multiplicatorul λ măsoară, cu privire la problema minimizării costului unei producții determinate, costul marginal sau creșterea costului determină, în condițiile unei producții optime, de producerea unei unități suplimentare de produs. Pentru a ajunge la un rezultat se demonstrează că rezultatele obținute pentru funcția de producție Q = F(x,y) cu doi factori pot fi generalizate și printr-o funcție de producție cu „n” factori. Astfel:

Q = F(x1,x2,…,xn), (9),

unde x1,x2,…,xn – reprezintă cantitățile utilizate din cei „n” factori de producție. Fiecăriu factor îi este atașat un preț unitar (p1, p2, …, pn).

Făcând aceste raționamente, soluția problemei este următoarea :

(10)

Această soluție este valabilă și în situația în care producătorul urmărește să-și maximizeze profitul în ipoteza posibilității de alegere concomitentă nivelului producției și al resurselor. Modificările volumului resurselor sau ale nivelului prețurilor introduc restricții suplimentare însă natura problemei rămâne aceiași.

2.1.1.2 Echilibrul consumatorului

Reprezentanții școlii austriece au examinat echilibrul consumatorului rațional ale cărui acțiuni coerente îi permit să obțină satisfacția, utilitatea maximă, prin achiziționarea și consumarea unui set optim de mărfuri în condițiile restricției bugetare impuse de veniturile sale limitate.

Instrumentele folosite în acest scop sunt: dreapta bugetară și curbele de indiferență ale funcției de utilitate, conform relațiilor de mai jos:

T = x px + ypy (11)

U = f(x,y) (12)

Echilibrul consumatorului este atins atunci când beneficiază de cea mai ridicată utilitate în condițiile unui buget limitat dat și a unor prețuri determinate ale bunurilor de consum.

Pentru maximului funcției de utilitate (12) în condițiile restricției bugetare (11) se folosesc metodele prin care a fost maximizat profitul producătorului: metoda grafică și cea analitică.

Problema echilibrului consumatorului a fost cercetată în ipoteza existenței a două mărfuri, X și Y ale căror prețuri sunt date de piață, px și py, iar restricția bugetară a consumatorului este exprimată prin egalitatea (11). Soluția grafică a problemei determinării combinației optime de mărfuri, care asigură consumatorului utilitatea maximă este ilustrată în figura 2.

Restricția bugetară este reprezentată prin segmentul AB iar curbele de indiferență U1‹U2‹U3… corespund diferitelor niveluri ale utilității totale rezultate din combinații diverse de mărfuri.

Figura nr. 6

În ipotezele arătate mai sus, coordonatele punctului M (XM, YM) formează combinția de mărfuri care asigură consumatorului maximum de satisfacție. În starea de optim sau de echilibru, se ajunge atunci când raportul dintre utilitățile marginale este egal cu raportul prețurilor sau rapoartele dintre utilitățile marginale și prețuri sunt egale, conform relațiilor (13) și (14):

(13)

(14)

unde, ∂U/∂x și ∂U/∂y sunt utilitățile marginale ale bunurilor X și Y, calculate ca derivate parțiale ale funcției de utilitate în raport cu cele două variabile.

În general, dacă numărul mărfurilor consumate este n, funcția de utlitate va fi:

U ═ f (X1, X2,…, Xn) (15)

unde: X1 ,X2,…,Xn sunt cantitățile de mărfuri consumate, ale căror prețuri unitare sunt p1, p2, …, pn.

Soluția cazului general este:

(16)

Modificările bugetului sau ale prețurilor bunurilor de consum introduc dificultăți suplimentare în soluționarea problemei maximizării utilității consumatorului.

3.2. Echilibrul general walrasian

Cu mult timp înaintea lui Walras, A. Cournot a arătat că pentru a obține o soluție completă și precisă a problemelor parțiale ale sistemului economic, trebuie să luăm în considerare sistemul în ansamblu.

Înainte de a prezenta teoria generală a echilibrului economic văzut prin prisma marelui economist Léon Walras voi vorbi despre sistemul economic general pe care Walras îl supune spre analiză.

Walras a lăsat posteriorității o analiză a sistemului de o calitate economică net superioară față de cea lăsată de Cournot. Chiar Schumpeter spunea că demonstrațiile lui Walras reprezintă “Magna Carta a economiei exacte”.

Sistemul economic walrasian este imaginat ca o uriașă piață care se compune din subansambluri pe piețe speciale și agenți economici.

Acest sistem de piețe speciale este format din alte două piețe și anume cele ale produselor și serviciilor pe care au loc operațiuni de vânzare-cumpărare a produselor și serviciilor și cele ale capitalului (capitalizării) al căror obiect de schimb îl formează exclusiv capitalurile imobiliare.

La Walras serviciile sunt productive, incluzând în această categorie productivitatea pământului, muncii și capitalului sau consumabile (produsele).

În cadrul acestui sistem economic își desfășoară activitatea agenții economici care sunt priviți sub forma unor indivizi ce pun în mișcare acest sistem economic. Ei au calitatea de a fi purtătorii unor interese cu o determinare strict economică, acționând conform principiului utilității maxime pe care-l urmează potrivit informațiilor de care dispun și care se restrâng la prețurile și cantitățile oferite dar și dorite din produsele, serviciile și capitalurile pe care le produc.

Valoarea tuturor mărfurilor este exprimată prin intermediul prețurilor relative sau reale și al prețurilor monetare care constituie imaginea prețurilor reale. Această corespondență dintre prețurile reale și cele monetare constituie prima echivalență walrasiană.

Tot ceea ce se întâmplă în sistemul economic walrasian sunt acte de schimb dintre agenții economici, agenți ce pot fi fie consumatori (în calitate de proprietari, funciari, muncitori sau capitaliști) fie producători sau întreprinzători.

În actele de schimb agenții economici sunt purtători ai unei cereri și concomitent a unei oferte de aceeași valoare, egală cu produsul dintre prețul unitar și cantitatea cerută respectiv oferită. Aceasta reprezintă o a doua echivalență walrasiană care servește integrării matematice a indivizilor în sistem, echivalență ce a fost denumită de critici drept “legea lui Walras”.

Țin să subliniez faptul că punctul de plecare în studiul echilibrului general walrasian, pe baze economice, îl constituie problema schimbului a două mărfuri între ele.

Pe piață se afle doi vânzători: un vânzător posedă marfa A, iar celălalt marfa B care efectuează un schimb între ei. Unul dintre ei se oferă să cedeze „n” unități din bunul B pentru „m” unități din A, în conformitate cu nivelul prețului stabilit la închiderea anterioară a pieței. De aici rezultă ecuația de schimb:

mva = mvb (17)

în care, va – valoarea de schimb a unei unități de marfă A

vb – valoarea de schimb a unei unității de marfă B.

Definind prețurile sau valorile de schimb relative prin rapoartele dintre valorile de schimb, se notează cu pa și pb prețul mărfii B în funcție de A și al mărfii B în funcție de A, iar cu μ și 1/μ rapoartele m/n și n/m, se obțin ecuațiile :

(18)

(19)

precum și și (20)

Rezultă că prețurile, sau rapoartele valorilor de schimb, sunt egale cu rapoartele inverselor cantități de mărfuri schimbate. Aceste prețuri se influențează unul pe altul.

Fie Da, Db, Oa, Ob cererea și oferta efectivă pentru mărfurile A și B la prețurile pa = 1/μ și pb = μ. Între cererea și oferta pentru bunurile A și B se stabilesc anumite relații. Astfel, cererea unei cantități, Da, de marfă A la prețul pa înseamnă că i se oferă o cantitate Ob de marfă B egală cu Dapa. Între Da, pa, și Ob există relația :

Ob = Da pa, (21)

După cum între Oa, pa și Db există relația :

Db = Oa pa, (22)

Iar pentru mărimile Db, Ob, pb, Oa și Da sunt valabile egalitățile :

Oa = Db pb (23)

Da = Ob pb (24)

Din care se obține :

Pa pb = 1 (25)

După cum reiese din relațiile de mai sus cererea sau oferta efectivă a unei mărfi pentru o altă marfă este egală cu oferta sau cererea efectivă a celei din urmă, multiplicată cu prețul sau în funcție de prima marfă. Dintre mărimile DA, OA, DB, OB, cantitățile oferite sunt determinate de cantitățile cerute : „în procesul schimbului în natură a două mărfuri între ele cererea trebuie să fie considerată ca factor principal iar oferta ca un fapt accesoriu. Nu se oferă pentru a oferii, nu se oferă pentru că nu se poate cere fără a se oferii ; oferta nu este decât o consecință a cererii.” Prin aceste rânduri Walras a vrut să scoată în evidență importanța vitală a cererii în economie respingând astfel, și legea „debuseelor” a lui Say care spunea că orice ofertă își crează propria-i cerere.

Între ofertă și preț există , în opinia lui Walras, o relație indirectă în timp ce, între cerere și preț există o relație directă, de unde :

Da = αOa si (26)

Ob = αDb (27)

unde, pentru α, pot exista trei ipoteze α = 1, α >1 și α < 1. Aceasta înseamnă că pentru două mărfuri, la echilibru raportul dintre cererea efectivă și oferta efectivă a uneia este egal cu raportul dintre oferta efectivă și cererea efectivă a celeilalte:

Ob/Db = Da/Oa = α (28)

Concluzia la care ajunge Walras este că se produce un echilibru chiar dacă este vorba despre o piață cu doar doi vânzători – cumpărători și numai două mărfuri care sunt schimbate între cei doi: “Conchidem deci, că dacă cererea și oferta efective de marfă A sunt egale, oferta și cererea efective de marfă B sunt de asemenea egale; că dacă cererea efectivă de marfă A este superioară ofertei sale efective, oferta efectivă de marfă B va fi superioară în aceeași proporție cererii sale efective ; că dacă, în sfârșit oferta efectivă de marfă A este superioară cererii sale efective, cererea efectivă de marfă B va fi superioară în aceeași proporție ofertei sale efective.”

Dar ce se întâmplă când cererea și oferta pentru o marfă nu sunt egale? Ce trebuie făcut pentru a se restabili echilibrul?

Walras a arătat că pentru două mărfuri, prețurile lor de echilibru sunt determinate de curbele cererii celor două mărfuri sau de ecuațiile acestor curbe : „fără îndoială, trebuie să crească pa (sau să scadă pb) dacă Da este mai mare decât Oa sau din potrivă, să crească pb (sau să scadă pa) dacă Db este mai mare decât Ob… Atunci când prețul crește, cererea nu poate crește, ea nu poate decât să scadă. Și când prețul scade, cererea nu se poate reduce ci poate numai să crească. ”

În esență, fiind date două mărfuri A și B pentru care raportul între cererea efectivă și preț este stabilit prin ecuațiile:

Da = Fa(pa) (29)

Db = Fb(pb) (30)

Prețul de echilibru rezultă din relația :

Dava = Db vb (31)

Sau înlocuind Da și Db prin valorile lor, din ecuația :

Fa (pa) va = Fb (pb) vb (32)

Relație care se mai poate scrie și sub forma :

(33)

(34).

Astfel din ultimele două relații se poate obține prețurile de echilibru pa și pb.

Walras a considerat că raritatea mărfurilor se află la originea schimburilor de mărfuri, afirmând că valorile de schimb sunt proporționale cu raritatea acestora.

Având în vedere că valorile de schimb ale bunurilor sunt proporționale cu raritatea lor, Walras și-a îndreptat studiul asupra demonstării echilibrului pe o piață în care sunt schimbate trei, patru, cinci, mărfuri. Raționamentul folosit de el este același ca și în cazul pieței pe care se află două bunuri.

Întrucât există m mărfuri, numărul ecuațiilor de cerere efectivă este :

m – 1 ecuații de cerere pentru mărfurile B, C, D, E, F,……în funcție de marfa A sub forma :

Db,a = Fb,a (pb,a, pc,a, pd,a, pe,a, pf,a…..)

Dc,a = Fc,a (pb,a, pc,a, pd,a, pe,a, pf,a…..)

Dd,a = Fd,a (pb,a, pc,a, pd,a, pe,a, pf,a,….) (35)

…………………….

m – 1 ecuațiile de cerere efectivă pentru mărfurile A, C, D, E, F, ……în funcție de marfa B sub forma :

Da,b = Fa,b (pa,b, pc,b, pd,b,…..)

Dc,b = Fc,b (pa,b, pc,b, pd,b, ….)

Dd,b = Fd,b (pa,b, pc,b, pd,b,…..) (36)

…………………….

și așa mai departe.

Analog, putem scrie:

m – 1 ecuații de schimb între marfa A și mărfurile B, C, D, E, F,……..

Da,b = Db,a pb,a

Da,c = Dc,a pc,a

Da,d = Dd,a pd,a (37)

…………………

m – 1 ecuații de schimb între marfa B și mărfurile A, C, D, E, F,……….

Db,a = Da,b pa,b

Db,c = Dc,b pc,b

Dd,b = Dd,b pd,b (38)

……………….

și așa vom calcula toate ecuațiile de cerere penru fiecare bun prezent pe piață.

Aceste m(m – 1) ecuații de schimb adunate cu cele m(m – 1) ecuații de cerere efectivă dau un total 2m(m – 1) ecuații. În model există exact 2m(m – 1) necunoscute, pentru m mărfuri schimbate două câte două sunt m(m – 1) prețuri și m(m – 1) cantități totale schimbate.

Numărul ecuațiilor și al necunoscutelor pe o piață cu m mărfuri care se schimbă între ele au fost precizate și de Walras : „m -1 ecuații de schimb care, adunate cu m(m-1) ecuații de cerere și cu (m-1)(m-1), ecuații ale echilibrului general, formează un total de 2m(m-1) ecuații ale căror rădăcini sunt m(m – 1) prețuri relative ale celor m bunuri și m(m – 1) cantități din cele m mărfuri schimbate unele cu altele.”

Dar care sunt posibilitățile de soluționare a modelului? Walras consideră că : „în cazul particular a schimbului a două mărfuri între ele și în cazul particular al schimbului a trei mărfuri între ele, problema este susceptibilă a fi rezolvată fie geometric, fie algebric. În cazul general, dimpotrivă, funcțiile de cerere sunt funcții de m – 1 variabile care nu sunt subsceptibile de a fi reprezentate în spațiu. În acest caz problema poate fi pusă și rezolvată algebric, dar nu geometric. Problema schimbului a mai multor mărfuri între ele pare soluționată. În realitate este adevarăt numai pe jumătate.”

Analizând atât problema echilibrului de pe piața produselor cât și cea de pe piața factorilor de producție m, referitor la producție Walras a ajuns la următoarea formulare: „există n ecuații ale serviciilor productive pentru fiecare individ, m – 1 ecuații ale cererii de bunuri finite, deci un total de n + m – 1 ecuații ale căror scop este de a rezolva n funcții ale ofertei individuale necunoscute de servicii neproductive și m funcții ale cererii individuale necunoscute de bunuri de consum. Numărul ecuațiilor ofertei de piață a n serviicii productive este n + m – 1, iar numărul ecuațiilor cererii pe piața mărfurilor finite este m.”

Studiind egalitatea dintre cantitățile serviciilor factorilor ceruți și a celor oferiți și a egalității prețurilor bunurilor finite, prețuri ce se află la nivelul costului mediu de producție, se obțin n + m ecuații care exprimă condițiile de echilibru pe cele n piețe ale factorilor de producție.

Se formează astfel un sistem de forma 2n + 2m – 1 de ecuații independente din care trebuie determinate următoarele necunoscute

n cantități de servicii productive oferite;

m cantități de mărfuri cerute;

n prețuri ale serviciilor productive;

m – 1 prețuri ale mărfurilor.

„Fiind date mai multe servicii, care pot fi folosite pentru fabricarea diferitelor produse care sunt schimbate cu alte produse prin intervenția numerarului, pentru ca să existe echilibrul sau prețuri staționare ale tuturor acestor servicii și produse exprimate în unități de numerar este necesar și suficient:

prețurile cererii efective pentru fiecare serviciu sau produs să fie egale cu cele ale ofertei efective;

prețul de vânzare al produselor să fie egal cu prețul de revenire.

Atunci când această dublă egalitate nu există, trebuie, pentru a fi realizată prima, o creștere a prețurilor și serviciilor a căror cerere efectivă este mai mare decât oferta efectivă și o scădere a prețurilor celor a căror oferta efectivă este superioară cererii efective. Pentru a realiza a doua condiție, este necesară o creștere a cantității de produse al căror preț de vânzare este superior prețului de revenire și o scădere a cantității acestora când situația prețurilor este inversă.” Aceste rânduri formulează legea stabilirii prețurilor curente sau echilibrul producției, în care Walras a pus pe primul plan acțiunea de echilibrare a prețurilor, acțiune ce se află în strânsă corelație cu cantitatea de bunuri de pe piață.

Rolul decisiv al prețurilor în atingerea echilibrului general poate fi conturat cu ajutorul imaginii grafice a conexiunilor sectoarelor firme și gospodării cu piețe de produse și de factori de producție.

Se observă că firmele își maximizează profiturile iar gospodăriile își maximizează utilitatea interacționând pe piețele produselor în A și pe piața factorilor în E, determinând prețurile și cantitățile fiecărui produs și ale fiecărui factor. Fluxul banilor circulă în sens contrar circulației bunurilor și a factorilor de producție.

Suma excesului de cerere ponderat cu prețul pieței de pe toate cele m piețe ale modelului n este egală cu 0. Prin urmare dacă există echilibru pe m – 1 piețe, va exista un echilibru și pe piața m. Aceasta reprezintă concluzia de ansamblu la care ajunge Walras, denumită de către economiștii timpului, și nu numai de ei, ca legea lui Walras.

Procesul de ajustare desfășurat pe baza prețurilor a fost descris de Walras cu ajutorul comisarului – prețuitor sau al licitatorului.

Atfel, cel care dă startul acestiu proces este licitatorul. La începutul fiecărei perioade, licitatorul anunță un nivel al prețurilor, după care colectează cererile și ofertele firmelor și a gospodăriilor, urmat de procesul de comparare a cererilor cu ofertele pentru fiecare piață, mărind prețurile unde există un exces de cerere și micșorându-le unde oferta depășește cererea.

În continuare agenții economici își formulează noile cereri și oferte care sunt adunate de licitator pentru ajustarea prețurilor în funcție de raportul cerere – ofertă existent pe fiecare piață. Aceste etape se vor repeta până când se va găsi un nivel al prețului cu ajutorul căruia se stabilește echilibrul general. Tranzacțiile de pe o piață se vor face după ce s-a stabilit nivelul prețului de echilibru.

22.1. Criticile aduse teorieI walrasiene

Teoria echilibrului general continuă să trezească interesul specialiștilor care prin noi analize întrețin vii dispute în jurul acestei teorii atât de discutată.

Aceste controverse care s-au creat în teoria echilibrului economic general al lui Walras și teoriile anterioare sau cele care au urmat teoriei lui Walras au la bază atât interpretarea eronată a unor idei chiar de marele economist, idei ce au fost preluate de către succesorii săi, sau neînțelegerea, nesesizarea unor idei valoroase de către economiștii de mai târziu.

Prin teoria sa, Walras nu a reușit să găsească soluții la toate problemele echilibrului economic general, soluții, cei drept, nu s-au găsit nici până în prezent.

Vom vedea în continuare care au fost criticile care i s-au adus lui Walras.

În descrierea sistemului economic Walras explică necesitatea reprezentării piețelelor de capital separate piețele de cele ale serviciilor, deoarece unii oameni au venituri ce depășesc cheltuielile pe care ei le fac pentru cumpărarea de produse și servicii. Alături de aceștia pot exista și indivizi care au venituri inferioare necesarului lor de consum de mărfuri și servicii pentru a căror satisfacere ei vor vinde o parte a capitalului a căror proprietari sunt, transformându-le în venituri.

Legat de piețele de capital, economiști de seamă au evidențiat și faptul că Walras nu se referă decât la capitalurile mobiliare, făcând abstracție de cele funciare sau de cele personale.

Sistemul de ipoteze reprezintă cea de a doua problemă pe care o avem în discuție. Acest sistem de ipoteze pe care se sprijină teoria walrasiană este unul care de-a lungul timpului a fost atacat din toate părțile. Astfel, cea mai discutată ipoteză a fost cea care exprimă realitatea fenomenelor cercetate. Problema ce trebuie ridicată nu este suficient să se refere la măsura în care aceste ipoteze exprimă o realitate, ci ea trebuie să vizeze modul în care realitatea evidentă poate fi introdusă în sistemul economic walrasian, menținând coerența internă a sistemului și exigențele matematizării. Acest lucru a fost sesizat și de N. Georgescu-Roeuger: “Mă grăbesc să adaug că acuzarea economiei standard numai pentru motivul că se ocupă de indivizi imaginari, care vin pe piețe imaginare, cu liste gata întocmite ale prețurilor de ofertă și licitație este evident absurdă” .

Privitor la semnificațiile restricției bugetare nu există nici un consens. Ea poate fi privită ca o exigență de funcționare a sistemului economic, ca o regulă de joc sau constrângere bugetară și, în sfârșit, ca o balanță contabilă. Don Patinking arăta că legea Walras și constrângerea bugetară, impun scrierea echilibrului în forma unei egalități și nu în aceea a identității, fapt susținut și de Perroux din considerentul că în acest mod se elimină ipoteza existenței unei autorități monetare – “mâna invizibilă” a lui Smith.

Legea lui Say – există n bunuri între care moneda nu servește la nimic (formă dată de Walras) – consideră că una dintre cele două condiții fundamentale ale stabilirii echilibrului economic, ridică problema explicării motivului pentru care Walras nu a luat în considerare critica debușeelor expusă de Malthus și Marx cu mult timp înaintea sa, precum și a cosecințelor pe care acest fapt le are asupra teoriei walrasiene.

Astfel J. Fr. Faure-Soulet sesisează că Walras, adoptând ipoteza pieței perfecte nu ține cont de distincția realizată de Malthus în “Principii de economie politică considerate în raport cu aplicarea lor practică” (1819), distincție dintre cererea efectivă (în esse) realizată la prețul de echilibru și cererea potențială (în posse) și care l-a determinat pe Malthus să critice legea debușeelor și să admită existența unui “mecanism care permite prețului să se fixeze la un anumit nivel al cererii efective”.

Pe de altă parte, dacă Walras a susținut că este suficient să ai un etalon monetar concret, bazat pe o cantitate determinată dintr-o marfă aleasă pentru a servi ca numerar, Keynes, arată posibilitatea ca moneda să devină motorul unei schimbări. Aceasta dovedește în mod indirect că Walras și-a lipit sistemul pe care l-a elaborat de unul dintre elementele principale ale dinamicii sale.

Sistemul economic walrasian se încheie cu câteva observații referitoare la repartiția bogăției. Walras pornește de la o repartiție inițială a bogăției sociale și nu manifestă nici un interes pentru legile după care această repartiție s-a produs.

Trecând la funcționarea sistemului economic, prin desființarea profitului pozitiv, Walras elimină întreprinzătorul de pe piețele serviciilor, în momentul stabilirii echilibrului economic.

În domeniul monetar după cum am precizat în rândurile anterioare Walras nu ține cont de monedă. El a preluat această idee de la predecesorii săi ca J. S. Mill, care consideră că nu este ceva mai insignificant ca moneda sau Say, care consideră că moneda nu intervine ca un element secundar. Consecința acestei atitudini față de monedă a fost următoarea: produsele și serviciile sunt echivalente cu prețul lor de pe piață.

Chiar dacă nu a fost înzestrat cu aceeași finețe în a reprezenta matematic problemele economiei ca predecesorul său Augustine Cournot, meritul lui Walras este acela că a reprezentat un aparat analitic pentru a explica modul în care se desfășoară schimburile în economia de piață.

2.2.2. Echilibrul pe pieȚele perfecte

Echilibrul pe o piață perfectă poate fi studiat folosindu-ne de următoarele ipoteze:

stabilitatea echilibrului ;

instabilitatea echilibrului.

Când ne referim la echilibrul stabil presupunem că acesta există deja și orice perturbație ce se produce este urmată de o revenire la starea de echilibru. În ceea ce privește echilibrul instabil acesta se referă la situația în care echilibrul inițial nu mai poate fi refăcut o dată ce pe piața respectivă intervin anumiți factori peturbatori.

În modelul echilibrului său general Walras a abordat stabilitatea echilibrului într-un model static. El consideră că echilibrul pe o piață este stabil dacă un anumit nivel al prețului anulează excesul de cerere sau o reducere a prețului înlatură excesul de ofertă. Excesul de cerere sau cererea netă este dată de diferența între cererea totală și oferta totală. Matematic relația se scrie sub forma :

Dn = D – S (39)

Sn = S – D = – Dn (40),

unde : Dn – exesul de cerere în funcție de preț

Sn – excesul de ofertă în funcție de preț;

D – cererea totală ca funcție de preț;

S – oferta totală ca funcție de preț.

Studierea concomitentă a cererii și ofertei se desfășoară cu ajutorul cererii excedentare de pe fiecare piață. Pentru a o determina se consideră un vector al prețurilor, se agreghează cantitățile cerute de consumatori și se scade suma producției curente și a rezervelor disponibile. Presupunând că producția curentă este singura sursă a consumului, vom putea spune că în punctul de echilibru cererea excedentară trebuie să fie negativă sau egală cu 0, ceea ce înseamnă o cerere excedentară pentru un preț pozitiv sau o ofertă excedentară pentru un preț pozitiv. Presiunea care se exercită asupra prețului face ca cererea excedentară să fie 0 sau să reducă prețul până la anularea lui.

Dacă cererea pentru produsul i este zi , echilibrul pieței acestui bun este :

pizi = 0 ; zi <= 0 ; pi = > 0 ; (41),

deci, bunul pentru care oferta este excedentară este un bun gratuit.

Relația (40) exprimă echilibrul pe o singură piață dar generalizând-o și aplicând-o pe toate piețele, economia se va afla în starea de echilibru dacă aceste condiții de echilibru sunt satisfăcute pe toate piețele iar deciziile care se adoptă ar trebui să fie în conformitate cu niște reguli dinainte stabilite, cum ar fi maximizarea profitului când resursele și prețurile sunt date.

În modelul său Walras consideră că echilibrul se produce în cazul în care cererea este egală cu 0 (z = 0).

O altă componentă a condiției de echilibru, conform legii lui Walras, este aceea că valoarea achizițiilor tuturor participanților la schimb este egală cu valoarea vânzărilor.

pz = 0 (42)

Referitor la mecanismul de manifestare al cererii excedentare, economistul K. Lancaster, spunea: „dacă fiecare vector semipozitiv al prețurilor p (pe care îl considerăm normalizat ∑pi = 0) este asociat unei mulțimi z(p) a vectorilor cererii excedentare în așa fel încât z(p) are anumite proprietăți și aplicația p →z(p) are proprietățile corespunzătoare de continuitate și dacă restricția bugetară nestrictă pz ≤ este satisfăcută pentru orice Z aparține Z(p), atunci există un vector p* în așa fel încât z ≤ 0 pentru un z ce aparține Z(p*).”

Figura nr. 3

O ajustare a prețurilor este de fapt soluția la care recurge Walras pentru a restabilii echilibrul pe o piață perfectă.

Încercând să explic modul prin care Walras a analizat această problemă cu ajutorul graficului de mai sus, voi putea spune că pe o piață perfectă echilibrul se produce în punctul E, punct în care se intersectează curba cererii, D și curba ofertei, S. Dacă prețul efectiv p1 este mai mic decât prețul de echilibru pe , apare un excedent de cerere egal cu segmentul O1C1, iar dacă prețul efectiv, p2 este mai mare decât prețul de echilibru pe, oferta este excedentară cu o cantitate redată prin segmentul C2 O2 de pe abscisă. În ambele situații Walras a arătat că în ambele cazuri se manifestă tendința de apropiere a prețului efectiv de prețul de echilibru, tocmai de aceea se poate produce fenomenul de restabilire a echilibrului pieței.

De restabilirea echilibrului pe o piață perfectă s-a ocupat și Alfred Marshall. Acesta ne arată că această soluție constă în adaptarea cantităților de bunuri folosite pe piața respectivă, a nivelului cererii și a ofertei. Astfel, dacă la un moment dat oferta de bunuri este sub stării sale de echilibru, există un preț al ofertei ps și un preț al cererii pd, unde ps < pd.

Diferența : pdn = pd – ps (43), se numește prețul cererii nete (pdn).

În demonstrațiile sale Marshall a presupus că firmele își vor mării producția atâta timp cât prețul cererii nete este mai mare decât 0. Dacă prețul cererii nete egalează prețul de echilibru, producția va înceta să crească. Prin urmare, se observă o deplasare pe abscisa de la stânga spre dreapta O1→ Qe (figura 7). Dacă am avea o producție mai mare decât nivelul său de echilibru, deplasarea pe axa cantităților va avea loc în sens opus Q → Qe .

Toate aceste ajustări fac ca piața să fie stabilă atunci când o sporire a ofertei anulează prețul execesiv al cererii sau când o reducere a ofertei anulează prețul execiv al ofertei.

Adaptările marshaliene prin cantități direcționează piața către un alt nivel de echilibru; cantitățile sunt variabile independente iar prețurile sunt variabile dependente.

Stabilitatea echilibrului a fost examinată pe baza ambelor metode (ajustatea prin prețuri sau prin cantități) în ipotezele variației cererii sau ofertei atât pentru oferte și cereri normale cât și pentru cele anormale.

O explicație primară a modului de manifestare a cererii și ofertei în condiții de instabilitate, ar suna cam așa : punctul de intersecție A, punct ce reunește curbele cererii și a ofertei, este punctul de echilibrul. Dar una din cele două curbe este anormală nu putem afirma, cu certitudine, că este vorba despre un echilibru stabil.

Chiar dacă ambii economiști au încercat să determine condițiile echilibrului în economia liberă de piață, rezultatele la care ei au ajuns sunt diferite, pentru că, în demonstrațiile lor, ei au pornit de la abordări diferite. Marshall a văzut procesul de echilibrare a pieței prin ajustarea ofertei, iar perioada pe care a investigat-o a fost cea pe termen lung, pe când Walras s-a ocupat de o analiză a echilibrului pe termen scurt în care cererea este cea care face regulile jocului.

3.3. Echilibrul economic marshalian

Fără a ajunge la o concepție complet originală Marshall a studiat problema echilibrului economic bazându-se pe analiza schimbului. El este cel care a studiat mecanismul de formare a prețurilor pe termen scurt, mediu și lung.

Astfel pe termen scurt, pe piață manifestându-se o ofertă rigidă, o dată cu modificarea cererii, prețul urcă sau coboară și se stabilește, în funcție de preț, cantitatea de echilibrulu a bunurilor vândute și cumpărate.

Figura nr. 4;

Astfel, pe termen scurt capacitatea de adaptare a producătorilor la fluctuațiile cererii este nulă. Curba ofertei este o dreaptă verticală (oferta rigidă) și orice modificare a cererii acționează exclusiv asupra nivelului prețului de echilibru. Acesta nu depinde de costul de producție, ci de stocul de marfă disponibil și de cerere.

Figura nr. 5 ;

Studiind în continuare echilibrul economic Marshall observăm faptul că oferta se adaptează la cerere, fapt ce se produce datorită existenței unor factori variabili. Productivitatea lor marginală, care este descrescândă, antrenează creșterea costului marginal și implicit a curbei ofertei. Orice modificare a cererii produce o modificare a ofertei și a prețului. Astfel, prețul de echilibru depinde de cerere și de costul de producție.

Figura nr. 6 ;

Dar ce se întâmplă când perioada ce trebuie analizată se mărește? În acest caz numărul factorilor variabili sporește, capacitatea de adaptare a ofertei la cerere crește și ea, toate acestea fac ca curba ofertei să slăbească.

Pe termen mediu, modificarea cerereii acționează mai puțin asupra prețului și mai mult asupra cantității, prețul fiind înfluențat, într-o măsură mai mare de evoluția costurilor de producție.

Figura nr.7 ;

Pe perioade lungi, tendințele de creștere și descreștere ale costului marginal se compensează integral. Costul tinde spre costul mediu (unitar). Curba ofertei este o dreaptă orizontală și orice manifestare a cererii acționează asupra cantități de echilibru. În acest caz, prețul va depinde de costul de producție și numai de el.

Figura nr. 8 ;

Termenii pe care Marshall încearcă să îi contureze și săi explice sunt „cantitatea de echilibru” și „prețul de echilibru”. Acești doi termeni sunt analizați în cadrul unui echilibru stabil. Iată ce observă Marshall: „când cererea și oferta sunt în echilibru, cantitatea de mărfuri produsă într-o unitatea de timp poate fi numită cantitatea de echilibru și prețul la care se vinde poate fi numit preț de echilibru”

În situația în care prețul tinde să se stabilizeze la nivel minim, iar cantitatea de bunuri este vândută și cumpărată la nivelul ei maxim se produce echilibrul stabil. „un astfel de echilibru este stabil; dacă prețul se deplasează de la această poziție, el va reveni, aidoma unui pendul care oscilează în jurul punctului minim. Prețul cererii este mai mare decât prețul ofertei pentru cantitățile inferioare celei de echilibru și invers ”

În continuare voi vorbi despre cum se ajunge la echilibru: „când prețul cererii este mai mare decât prețul ofertei, cantitatea produsă tinde să crească. Dacă prețul cererii este mai mare decât prețul ofertei pentru cantități inferioare celei de echilibru, atunci producția va crește. Dacă prețul cererii este mai mare decât prețul ofertei pentru cantitățile inferioare celui de echilibru, este cert că va fi mai mic pentru cantitățile mai mari; atunci producția va scadea. În felul acesta se ajunge la echilibrul stabil.”

Dacă se întâmplă ca în acest echilibrul stabil să se producă modificări, ca de exemplu anumiți factori modifică producția, pe piață vor acționa anumiți indicatori care au drept scop restabilirea echilibrului.

Figura nr. 9

Diagrama echilibrului stabil al lui Marshall spune că dacă prețul cererii (c) se situează deasupra prețului ofertei, și în stânga prețul de echilibru (E), atunci oferta va crește de 1 dacă prețul cererii (c`) se situează la dreapta și sub punctul de echilibru (E), atunci oferta va scădea de 2

În cazul echilibrului stabil cantitățile de produse și prețurile lor sunt fixe.

Matematic, calculele făcute de Marshall pentru atingerea stării de echilibru, vizează termeni ca cost total (CT) care este format din costul fix (CF), indiferent de volumul producției (QT) și costul variabil (CV), care sporește sau scade o dată cu producția.

și succesiv vom avea: costul total mediu (unitar);

costul fix mediu; costul variabil mediu;

costul mediu (unitar); costul marginal.

Figura nr. 10 ;

Din grafic se observă că curba Cm taie curbele Cmv în punctele lor de minim. Minimul curbei Cu reprezintă pentru bunul produs, preț întreg al rentabilității (P2) sub care întreprinderea înregistrează pierderi, iar minimul curbei Cvm reprezintă prețul întreg al opririi producției (P1) sub care întreprinderea nu poate să-și acopere nici cel puțin costurile. Chiar dacă înregistrează pierderi întreprinderea este stimulată să producă, întrucât dacă ar opri producția pierderea ei ar fi și mai mare.

Ceea ce ar trebui determinat acum este dacă producția optimă pentru care diferența pozitivă dintre încasările totale (YT = PUQT) și costurile totale (CT = CUQT) tind spre maxim.

(60)

Maximizarea profitului total presupune :

sau (61)

unde = venitul marginal. Deci profitul total al unei firme producătoare este maxim dacă venitul ei marginal este egal cu costul marginal (pentru orice nivel al acestora superior costului mediu (unitar)).

După cum reiese din formula profitul total al firmei producătoare este maxim dacă venitul ei marginal este egal cu costul marginal.

Deci, optimul producătorului se realizează pentru producția totală Q3 și pentru prețul unitar de vânzare P3 , deoarece aici firma va avea un profit total maxim.

Figura nr. 11 ;

În condițiile concurenței perfecte prețul de piață este independent de cantitatea produsă iar venitul marginal este egal cu prețul unitar :

(62) sau

(63)

În condițiile date mai sus firma trebuie să-și sporească producția de la Q1 la Q2 și apoi la Q3 , unde prețul său unitar devine egal cu costul său unitar (punct situat deasupra costului total mediu). Tot în acest punct se obține profitul total maxim și se atinge starea de echilibru.

STUDIU DE CAZ.

ÎNTREPRINZĂTORUL CONFORM ȘCOLII AUSTRIECE

ANTREPRENORUL: EXPLICÂND SCHIMBAREA PIEȚEI

Având în vedere modelul austriac al pieței ca proces, este necesar să se explice modul în care se produce schimbarea în cadrul acesteia. Acest lucru se face prin adăugarea la model a unui anumit rol: antreprenorul. Acest capitol descrie și analizează acest concept și rolul său ca agent uman și forță motrice a procesului de piață. Se bazează pe ideile dezvoltate de principalii contribuabili la școala austriacă. Capitolul începe prin analizarea unor influențe asupra ideilor austriece și cu o scurtă descriere istorică a evoluției termenului și a dezvoltării teoriei sale. Aceasta continuă cu conceptul lui Menger de activitate antreprenorială și cu elementul antreprenorial al lui Mises. Apoi explică ideile lui Schumpeter despre rolul întreprinzătorului și al distrugerii creative. Ea termină explicând conceptul lui Kirzner despre antreprenor universitar și unele consecințe mai largi ale antreprenoriatului pentru mai multe domenii, cum ar fi instituțiile, cultura și progresul economic. Atenția este acordată și unor cercetări ulterioare care au fost influențate de gândirea austriacă.

STUDII ȘI INFLUENȚE STRĂINE

O scurtă istorie a termenului și dezvoltarea sa teoretică

Kirszner (1985) realizează o sinteză a dezvoltării termenului de antreprenor. El menționează patru etape diferite de dezvoltare. Primul începe în Anglia cu autori precum Daniel Defoe si Sir Walter Raleigh, care au folosit termenul de proiector si Adam Smith care au folosit cuvantul antreprenor de pompe funebre pentru a indica o persoana care a avut un contract, in special cu guvernul. Acest termen a fost apoi transformat în capitalist și mai târziu termenul de antreprenor a fost împrumutat de la francezi. Utilizarea sa principală era aceea de a numi pe cineva care își asuma un anumit risc în ocupația sa. În Franța, termenul antreprenor a fost folosit în Evul Mediu pentru a indica pe cineva care avea proiecte mari cu guvernul sau era implicat în războaie. Cuvântul derivă din verbul entreprendre, a cărui semnificație este de a face lucrurile.

În secolul al șaptesprezecelea, termenul indica o persoană care are contracte cu guvernul, de obicei la o rată fixă ​​și, prin urmare, prezintă un risc scăzut.

În timpul secolului al XVIII-lea, fiziocrații au introdus conceptul în literatura economică. Cantillon (1680-1734), în lucrarea lui Essai sur la nature du commerce en general, folosește termenul de purtător de risc, adică cineva care cumpără mijloace de producție, creează un produs nou și încearcă să-l vândă. Riscul constă în a trebui să suporte costul sub presiunea unei vânzări incerte. În acest sens atrage forța de muncă și acceptă incertitudinea prețurilor de pe piețele de consum. Ca rezultat, activitățile sale conduc piața spre o situație de echilibru. Pentru activitatea sa, antreprenorul primește un venit dat de diferența dintre prețurile de cumpărare și de vânzare. Orice persoană care primește un venit este un antreprenor, fie el proprietar, muncitor sau orice alt agent de pe piață. Beaudeau (1730 – 1792) a explicat că un antreprenor nu numai că era persoana care și-ar fi asumat riscul, ci și cel care era însărcinat cu planificarea, organizarea și supravegherea unei activități. El a menționat importanța inteligenței, pe care a definit-o drept abilitatea de a colecta și procesa cunoștințele și care oferă antreprenorului o măsură de control.

Francois Quesnay (1694 – 1774), un medic renumit, s-a referit la antreprenorii de teren. Anne-Robert Turgot (1727-81) a considerat antreprenorul drept o persoană care și-a folosit propriul capital cu o viziune care are sens într-o lume în care piețele financiare nu au fost pe deplin dezvoltate (Formaini 2001b: 4). JB Say (1767-1832) în cadrul Cursului de Economie, Politique, Practice, publicat în 1828, a fost primul care a distins între capitalist și antreprenor și l-a considerat pe acesta din urmă drept coordonator al serviciilor productive, în legătură cu comunicarea (Barreto 1989: 6) . Remunerația sa a fost definită ca un salariu pentru coordonarea și luarea deciziilor, plus o dobândă pentru furnizarea de capital și o primă pentru risc.

A doua etapă este rezultatul Revoluției marginaliste. În secolul al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, sub influența economiei clasice, termenul și-a pierdut uzanța din literatura economică, cu excepția cazului Germaniei, unde JH von Thunen (1738-1850) a diferențiat între activitățile antreprenoriale și manageriale și între antreprenor și capitalist (Hébert și Link 2006: 592). El a considerat antreprenorul ca purtător de risc și inovator. HK von Mangold (1824 – 68) a introdus elementul timpului în risc și a anticipat diferențierea lui Frank Knight între risc și incertitudine (Formaini 2001b: 5). De asemenea, coi istorici germani au scris, de asemenea, despre antreprenori. Gustav Scholler (1838-1917) a strâns o cantitate mare de date și, din examinarea acestor informații, a descoperit o forță centrală unică în activitatea economică, pe care a definit-o drept spiritul întreprinzător sau unternehmer ori antreprenor. Rolul său este cel al inovării și al inițierii de noi proiecte, prin combinarea factorilor de producție cu noi produse sau cu noi metode de producție. Werner Sombart (1863-1941) a considerat antreprenorul ca lider care animă întreaga economie prin inovații (Hébert și Link 2006: 593). Mai târziu, Menger a elaborat punctul de vedere al antreprenorului drept un individ care dobândește informații, face calcule, supraveghează producția și își asumă riscuri.

Ulterior lui Menger, în Austria și mai târziu în SUA, Mises a introdus ideea pieței ca un proces condus de antreprenori. În acești ani, majoritatea științelor de masă s-au mutat în SUA, unde Schumpeter, influențat de evoluțiile din secolul al XIX-lea, a dezvoltat ideea antreprenorului ca o forță de perturbare a ciclului capitalist de afaceri. În această perioadă, în Anglia, Marshall a folosit expresia managementul afacerilor și a identificat întreprinzătorul ca fiind un individ care este un coordonator, un arbitraj, un inovator și care poartă incertitudinea. Potrivit lui, antreprenorul conduce procesul economic, determinând progrese.

Edgeworth (1845 – 1926) a văzut antreprenorul ca pe un individ care influențează partea de producție, prin coordonare și arbitraj. El nu a fost de acord cu Walras că echilibrul înseamnă profit zero. În SUA, Herbert Davenport și Frank Knight au distins între risc și incertitudine. Clark (1847-1938), unul dintre fondatorii școlii instituționale, a tratat întreprinzătorul ca arbitru într-o economie dinamică, cu o funcție de coordonare și fiind forța mobilă din spatele economiei, prin transferarea resurselor către proiecte mai profitabile. Mai târziu, Hawley (1843-1929) în lucrarea Întreprinderea și procesul productiv, publicată în 1907, a caracterizat întreprinzătorul ca proprietar al capitalului care decide ce trebuie să facă. Profitul său este rezultatul unui venit obținut într-o lume a incertitudinii, unde a suportat sarcina de a accepta nesiguranța.

În Elveția, Walras (1834 – 1910) a tratat întreprinzătorul în calitate de coordonator al resurselor și având funcția de arbitraj. Cu toate acestea, el a renunțat atunci când și-a dezvoltat cadrul general de echilibru și s-a concentrat asupra legilor care reglementează stările de echilibru. Dezvoltarea acestor idei a fost ajutată de faptul că încă nu exista o școală dominantă (Lachmann 1994: 276), iar mai multe tendințe de gândire – cum ar fi cea austriacă, marshaliană, istorică și paretană – au fost în competiție.

A treia etapă începe în anii 1920-1930, când economiștii l-au urmat pe Pareto în adoptarea metodei mecanicii clasice și ca rezultat al succesului modelului de echilibru în mediul academic, iar termenul a dispărut în principal din literatura de masă (Barreto 1989: 47) . În această perioadă, Tuttle a publicat două articole în 1927, unde a definit antreprenorul ca acel individ care deține factorul de producție numit organizație. Kaldor, în 1934, a descris antreprenorul ca și coordonator, iar Coase îl aseamănă cu firma (Barreto 1989: 62-65).

În scrierile școlii austriece, Kirzner a extins punctul de vedere al lui Wieser asupra vigilenței antreprenoriale și a elaborat conceptul antreprenorului universal al lui Mises. Dezbaterea privind calculul socialist, condusă de economiștii austrieci, a ținut antreprenorul în centrul ideilor capitaliste. Din anii 1950, funcția antreprenorială a fost cercetată în economie de afaceri de scriitori precum Peter Drucker și alții.

A patra etapă a început în anii 1970, când termenul a fost redescoperit. Începutul acestei cercetări antreprenoriale poate fi datat uneori înainte de 1978, când Babson College a înființat un centru de studii antreprenoriale (Koppl 2003: 2). Astăzi, acesta este considerat unul dintre pilonii economiei de piață libere și este studiat în majoritatea școlilor de afaceri. Conceptul de antreprenoriat s-a dovedit util în medii diferite, nu doar pentru a explica unele mari evoluții în marile afaceri, cum ar fi industria siderurgică, dar și în programele de micro-împrumut, așa cum demonstrează experiența Grameen Bank of Bangladesh (Yunus 1997). Printre contribuțiile resimțite de Parker (2007: 1-11) se introduce un concept important pentru studiul spiritului antreprenorial: ciclul de viață al întreprinderilor antreprenoriale. El îl definește ca fiind „succesiunea etapelor în evoluția noilor aventuri”. Aspectul practic al acestei idei este acela că ea oferă un cadru pentru a analiza antreprenoriatul. Ciclul antreprenorial începe cu inițierea proiectului, care implică angajarea timpului și a resurselor necesare pentru întreprindere. Este etapa cea mai importantă și, dacă antreprenorul face alegeri greșite, riscul său nu poate supraviețui. În urma acestui lucru, antreprenorul trebuie să își dezvolte riscul pe baza deciziilor care iau în considerare câteva aspecte, cum ar fi: ce să producă, cantitatea și factorii de producție. Mai târziu, trebuie introdusă măsurarea parametrilor cum ar fi creșterea și rentabilitatea; aceste valori vor ghida antreprenorul în expansiunea sa de capital. Viața riscului se încheie involuntar prin eșec sau voluntar prin intermediul fuziunilor, cumpărărilor ș.a..

ANTREPRENORUL AUSTRIAC

Scriitorii austrieci au ajutat la reintroducerea conceptului de antreprenor în economia modernă. Această secțiune explică principalele idei dezvoltate de Menger, Mises, Schumpeter și Kirzner. Deși acești autori au unele diferențe în ceea ce privește opiniile lor economice, ideile lor pot fi văzute ca fiind complementare și extinzându-se în mod interdependent, deoarece ele descoperă diferite aspecte și atribute ale antreprenoriatului.

Menger: activitate antreprenorială

Menger explică în principiile sale de economie că în producția de bunuri există o persoană numită antreprenor a cărei funcție este de a aduce toate bunurile împreună, inclusiv servicii tehnice de muncă. Activitățile sale includ:

• obținerea de informații despre situația economică,

• efectuarea tuturor calculelor necesare pentru un proces de producție eficient,

• decide care inputuri sunt necesare pentru procesul de producție

• supravegherea planului de producție pentru a se asigura că este executat în cel mai economic mod.

Pentru Menger (1871), această activitate antreprenorială face parte din serviciile de muncă și de bunuri economice. Aceste servicii de muncă au două caracteristici importante. În primul rând, ele nu sunt produse de bază și, prin urmare, nu au prețuri. În al doilea rând, „ele comandă serviciile capitalului". Acest ultim factor poate influența în mod semnificativ valoarea activității antreprenoriale: de exemplu, cantitatea sa poate fi mărită prin acordarea de credite sau prin scăderea acestora prin factori precum incertitudinea juridică. Menger (1871) nu este, de asemenea, de acord cu ideea că funcția esențială a întreprinzătorului este riscantă, deoarece riscul „este doar incidental, iar șansele de pierdere sunt contrabalansate de șansele de profit”.

Această activitate antreprenorială a evoluat cu timpul. În anii anteriori și în întreprinderile mici, acesta a fost, de obicei, efectuat de aceeași persoană care a făcut și munca tehnică. Odată cu creșterea numărului de întreprinderi, aceasta a devenit o ocupație cu normă întreagă și, în mod necesar, un factor „în producția de bunuri ca servicii tehnice de muncă”. Funcțiile proprietarului și managerului sunt acum separate, în principal, ca urmare a predominării societății cu răspundere limitată.

Mises: elementul antreprenorial

Potrivit lui Mises, acțiunea umană se caracterizează prin posibilitatea unor greșeli, ceea ce duce la neajunsuri de piață. Acestea, la rândul lor, oferă oportunități de profit celor care decid să-și asume riscul necesar și să încerce să remedieze aceste neajunsuri. În plus, procesul decizional uman este compus din două elemente, și anume maximizarea și antreprenoriatul. Elementul de maximizare este orientat spre utilizarea optimă a resurselor. Elementul antreprenorial identifică posibilele scopuri și mijloace disponibile pentru atingerea scopurilor alese. Acesta din urmă are un caracter speculativ și definește un participant special pe piață, numit antreprenor.

Acest agent se ocupă de incertitudinea prezentă pe piață. El oferă direcției altor participanți pe piață, direcționând producția și factorii de producție către obiectivele definite. El selectează aceste scopuri pe baza datelor de piață pe care le interpretează. Succesul său este determinat de capacitatea sa de a servi consumatorii, anticipând nevoile lor. Pentru a-și putea face sarcinile, întreprinzătorul are nevoie de anumite calități, cum ar fi judecata, previziunea și energia. Aceste calități nu pot fi date prin educație sau formare. O persoană se dovedește a fi antreprenor numai prin capturarea unei oportunități și reușirea în sarcina sa.

El trebuie, de asemenea, să concureze cu alți întreprinzători și numai cei mai capabili vor reuși în întreprinderea lor. Excedentul rezultat din întreprindere va fi împărțit între mai multe părți. Cu toate acestea, cea mai mare parte a acestui excedent nu va fi atribuită antreprenorului, ci altor părți non-antreprenoriale. Pentru succesul său, antreprenorul va fi recompensat cu un profit definit ca valoarea rezultatului obținut mai puțin valoarea sacrificilor făcute. Profitul este obținut o singură dată, după încheierea misiunii sale. Succesul său se reflectă în economie ca întreg. Cu cât dimensiunea succesului antreprenorial este mai mare, cu atât bunăstarea generală se îmbunătățește. Întreprinzătorul este astfel un element-cheie al progresului economic și al evoluției umane.

Schumpeter: antreprenorul inovator.

Schumpeter este cel mai bine cunoscut pentru dezvoltarea conceptului de antreprenor și popularizarea acestuia. Cercetarea sa a fost bazată pe studiul ciclurilor de afaceri, pe care le-a descris drept nucleul unei economii de piață. Căutarea lui a urmărit o explicație a evoluției economice, iar pentru a realiza acest lucru, el definește dezvoltarea drept „schimbări ale vieții economice [care] nu sunt forțate să-l ducă din afară, ci să apară din proprie inițiativă”. Cu toate acestea, factori precum creșterea populației sau acumularea de bogăție nu sunt luați în considerare deoarece nu sunt fenomene noi. Dezvoltarea în acest sens este o perturbare spontană a stării de echilibru și duce la un nou punct de echilibru. Fiecare proces de dezvoltare creează condițiile pentru următoarele și se referă mai degrabă la sfera industrială și comercială decât la sfera gospodăriilor ca consumatori ai produselor finale. Producătorul inițiază schimbarea și educă consumatorii dacă este necesar. Noua combinație nu este rezultatul unor mici ajustări în combinații vechi, ci reprezintă o rearanjare radicală a resurselor și proceselor, care se pot produce sub influența următoarelor cinci factori:

a. Introducerea de bunuri noi sau o nouă calitate a unui bun pe piață.

b. Introducerea de noi tehnologii de producție

c. Deschiderea unei noi piețe.

d. Cucerirea unei noi surse de aprovizionare.

e. Crearea unei noi organizații.

Noua combinație nu este neapărat produsă de aceiași oameni care controlează producția celui vechi. Acest lucru explică avansarea socială, deoarece unii oameni se ridică pe scara socială prin acest tip de realizare, iar alții cad. Eroarea umană, care produce nereguli de piață, determină, de asemenea, răspunsuri din partea unor persoane. Aceste răspunsuri pot avea un caracter adaptiv, cum ar fi atunci când o industrie se adaptează prin extinderea în practica existentă sau poate avea un caracter creativ, cum ar fi atunci când acțiunea este suficient de inovatoare pentru a modifica economia. Acest tip de răspuns definește antreprenoriatul. Antreprenorul este astfel un inovator care creează perturbări ale pieței – și anume un dezechilibru – cu acțiunile sale. Dar el este și cel care redresează lucrurile. El este cel care, prin inovativitatea sa, are o întreprindere.

Astfel, antreprenoriatul are mai multe caracteristici. În primul rând, nu este o profesie sau o condiție de durată, iar funcția sa nu poate fi moștenită. În al doilea rând, întreprinzătorii nu formează o clasă socială, deși pot dobândi o poziție de clasă ridicată grație succesului întreprinderii lor. În al treilea rând, întreprinzătorii reali sunt mai puțin numeroși decât cei care au posibilitatea de a face parte din această categorie. Ei sunt deci un tip special și comportamentul lor, un obiect special de cercetare.

Leadershipul este calitatea definitorie a antreprenoriatului ca o funcție distinctă, deoarece îi permite să meargă în afara limitei de rutină și să creeze o nouă combinație. Antreprenorii trebuie să planifice, dar planurile lor sunt predispuse la erori mai multe și mai diferite decât cele care apar în acțiunile obișnuite. Prin urmare, succesele lor se bazează pe intuiție și pe capacitatea de a vedea lucruri care se dovedesc apoi ca fiind adevărate, o capacitate care le permite să înțeleagă esențialul și să renunțe la inesență. Prin urmare, psihicul lor este diferit prin faptul că nu trebuie doar să aibă viziunea unei noi combinații, ci și voința de a o îndeplini. Ei trebuie să aibă capacitatea de a contesta un mediu care este ostil inovării, în special cei care sunt amenințați de aceasta, precum și de a câștiga asupra consumatorilor. Acest lucru ne permite să înțelegem de ce, atunci când antreprenorii se deplasează pe scara socială, ei nu sunt de obicei bineveniți acolo. Astfel, ei sunt de obicei mai egoiști decât alte tipuri umane, deoarece se bazează mai puțin pe tradiție. De asemenea, experiența învață că antreprenorii se pensionează de obicei „atunci când și pentru că puterea lor este cheltuită și nu se mai simte sarcina lor”. Motivația lor poate varia de la atingerea distincției sociale, la nevoia de a se dovedi, sau pur și simplu pentru distracția de a face acest lucru.

În plus, întreprinzătorul trebuie să aibă control asupra mijloacelor de producție pentru noua combinație de resurse productive. Uneori, pentru că nu are capital suficient, trebuie să recurgă la credit. În acest context, acordarea de credite este funcția oamenilor numiți capitaliști. Această funcție este o caracteristică esențială a unei societăți capitaliste, prin faptul că permite sistemului economic să se mute în noi domenii. Această finanțare a noilor combinații a determinat sistemul să se deplaseze în diferite direcții în diferite țări. Astfel, așa cum explică te Velde (2001), Schumpeter a anticipat creșterea capitalistului de risc, care este un antreprenor în sine, pe măsură ce suportă riscul financiar. Într-adevăr, Schumpeter a realizat că pentru a avea o imagine completă a antreprenorului este nevoie de mai multă cercetare.

Dacă întreprinderea reușește să primească un profit, care este aproape un câștig de monopol, concurenții săi îl urmăresc doar printr-un decalaj. În plus, deoarece acest câștig este temporar, acesta nu poate fi numit venit. Și, întrucât este temporar, se ridică problema cum să îl menținem. Mai mult decât atât, este important de remarcat că un câștig antreprenorial nu este atribuit tuturor celor care încearcă, sau sectorului industrial în care inovarea are loc în ansamblu. Nici nu este atribuit capitalistului care finanțează această afacere, nici clasei capitaliste ca întreg. Odată ce s-a găsit o soluție, alții vor urma prin imitație, creând convergență pe piață spre un nou echilibru. Prin urmare, deoarece antreprenorul nu poate fi inventatorul inovării, funcțiile sale sunt de a proiecta, conduce, menține și coordona.

Holcombe (2003) oferă un exemplu de această diferențiere. Ideea Windows cu privire la software-ul de calculator a fost dezvoltată de către R & D la Xerox Corporation. Cu toate acestea, nu au reușit să o introducă pe piață. Steve Jobs de la Apple Computer a văzut oportunitatea de profit și a fost primul care a reușit să comercializeze cu succes modelul său Apple Macintosh. Mai târziu, el a fost urmat de Bill Gates cu sistemul său operativ Microsoft Windows, creând o revoluție în piața de software.

Un alt exemplu tipic îl reprezintă Henry Ford (1863-1947), care a introdus linia de asamblare în mișcare (noua tehnologie de producție) pentru fabricarea automobilelor și Modelul său T (nou model comercial) în 1908. El a introdus, de asemenea, un model de integrare pe verticală și salarii mai mari angajaților , având o rată a salariilor care a fost peste dublul ratei medii la acel moment. Rezultatul a constat într-o creștere a productivității, o reducere a cifrei de afaceri a personalului și o reducere constantă a costurilor în producția de automobile. Până în 1916 prețul modelului T a scăzut cu mai mult de jumătate.

În ceea ce privește dezvoltarea funcției antreprenoriale, Schumpeter a explicat că în anii anteriori corporativi, antreprenorul era și capitalistul, agentul său propriu de cumpărare și vânzare, șeful biroului său, propriul manager de personal și expertul tehnic. Schumpeter (1955) a remarcat cum J.S. Mill nu a reușit să distingă între capitalist și antreprenor, deoarece în timpul său, producătorul îndeplinea de obicei ambele funcții, așa cum J.B. Say a definit în mod corect antreprenorul.

Schumpeter și-a dat seama că antreprenorul a avut un rol în economia timpului său. El a ridicat astfel întrebarea importantă: se diminuează importanța funcției antreprenoriale cu timpul? El a urmărit ca răspunsul să fie identificat de alți cercetători.

Mai târziu, Schumpeter (1942b) a susținut că antreprenorul va dispărea deoarece procesul de dezvoltare economică va înceta și capitalismul va oferi cale liberă socialismului. Acest lucru va rezulta din crearea unei noi clase care beneficiază și care este „opusă salvării și alocării resurselor la productivitatea economică”. El oferă două motive pentru aceasta: prima inovație însăși va fi redusă la rutină, pe măsură ce progresul tehnologic devine tot mai mult sarcina specialiștilor instruiți, a căror activitate este din ce în ce mai previzibilă. În al doilea rând, personalitatea și voința vor conta mai puțin, deoarece consumatorii vor tinde să accepte ceea ce li se oferă. Astfel: „Gestionarea industriei și a comerțului ar deveni o problemă a administrației actuale, iar personalul ar dobândi în mod inevitabil caracteristicile unei birocrații. Socialismul unui tip foarte sobru ar apărea aproape automat. Energia omenească s-ar îndepărta de afaceri. Altele decât acțiunile economice ar atrage creierele și vor oferi aventura”.

În acest fel, capitalismul va fi distrus de democrația pe care a contribuit la crearea acestuia, iar presiunea inflaționistă va distruge atât democrația, cât și capitalismul. În timp ce „pentru viitorul calculabil această viziune nu are nici o importanță”, ea definește problema centrală a economiei de piață liberă.

Kirzner: întreprinzătorul universal

Cercetarea lui Kirzner a fost puternic influențată de lucrarea lui Mises, care i-a fost discipol. Așa cum explică în mod clar în cartea Descoperirea și procesul capitalist (1985), el încearcă să creeze o viziune care se află între ideile neoclasice ale T.W. Schultz și cele mai avansate opinii ale lui Shackle. Schultz a văzut antreprenorul ca agent cu funcția de „relocare a resurselor în condiții de dezechilibru" într-o lume condusă de echilibru. Shackle, se îndepărtează de toți ceilalți cercetători și definește activitatea antreprenorială ca o acțiune de alegere, care „este o artă originară și imaginativă”. Prin urmare, există o limită a raționalității și alegerea și rațiunea au naturi și funcții diferite. Motivul nu efectuează selecția, ci acesta servește scopurilor alese.

Kirzner (1985) propune să accepte conceptul de echilibru, mărit cu ideea de vigilență umană la oportunități de profit pur. Rezultatul combinat este descoperirea antreprenorială. Decizia este suma calculului și un element antreprenorial care este creativ. Calculul se referă la o problemă de maximizare constrânsă și are o funcție alocativă. Elementul antreprenorial rezultă din faptul că individul știe că este parțial ignorant. Acest element antreprenorial este o resursă rară care necesită un tratament special, el nu poate fi stocat și nu costă.

Kirzner (1985) extinde ideea la fiecare acțiune umană, ca o modalitate de a face față incertitudinii persoanelor. Procesul de piață este astfel condus de antreprenor, conducerea, vigilența, inițiativa și conducerea. Domeniul său de aplicare este definit de posibilitatea de a descoperi erori. El a explicat de două ori conceptul de rol antreprenorial. În primul rând, el a definit antreprenoriatul „în cele mai simple contexte, adică în piețele de mărfuri unice, într-o singură perioadă de timp”. Aici antreprenorul descoperă „erorile anterioare făcute în cursul schimburilor de piață”. Aceste erori sunt rezultatul supra-optimismului sau ale supra-pesimismului în tranzacțiile de pe piață. Astfel, antreprenorul începe cu o stare inițială de dezechilibru și prin observarea erorilor acționează „echilibrat pentru a le corecta”..

Mai târziu, Kirzner și-a extins modelul la cazul cu mai multe perioade, pentru a lua în considerare incertitudinea. În acest caz, el subliniază că „vigilența antreprenorială trebuie să includă percepția antreprenorului asupra modului în care acțiunea creativă și imaginativă poate forma în mod vital tipurile de tranzacții care vor fi încheiate în perioadele viitoare de piață”. Pentru aceasta, un întreprinzător de succes trebuie să aibă caracteristicile viziunii, îndrăznei și creativității. Aceste calități psihologice sunt necesare pentru a recunoaște în mod eficient diferențele de preț viitoare prin care se pot obține profituri. Totuși, elementul cheie este recunoașterea arbitrajului în întreaga activitate antreprenorială, indiferent dacă este una sau mai multe perioade. „Proprietățile echilibrate ale activității antreprenoriale constau tocmai în perceperea diferențelor de preț”. Pentru că este ignorant, antreprenorul nu poate fi sigur de cadrul corect al activității de calcul. Astfel, trebuie să-l aleagă. Odată ce a format o imagine a viitorului, antreprenorul acționează, crezând că imaginea lui va aproxima realitatea. Semnalul de alarmă este, astfel, „tendința omului de a formula o imagine a viitorului". El oferă omului un cadru care, fără el, nu poate acționa. Alerta este astfel modul în care oamenii se confruntă cu incertitudine, unde „viitorul este necunoscut, dar nu de neimaginat”.

Conceptul de vigilență al lui Kirzner poate fi explicat ca o tendință de a pune problema posibilităților deschise. Motivul principal este că virtuțile omului sunt practic vagi și, prin urmare, deschid posibilități. În consecință, descoperirea creează o problemă pentru antreprenor și, pentru a o rezolva, trebuie să învețe lucruri noi. Când există diferite posibilități deschise, antreprenorul trebuie să aleagă, confruntat cu ceea ce Koppl numește o posibilitate problematică. Astfel, antreprenoriatul vizează schimbarea cunoștințelor. Contribuția lui Kirzner a fost înțelegerea faptului că orice acțiune umană implică o interpretare prealabilă a mediului.

Acest proces antreprenorial are două sensuri. Pe termen scurt, este vorba despre concurență. Pe termen lung, se remarcă descoperirea, invenția și inovația. Aceasta situație are o mare importanță pentru dezvoltarea economiei unei națiuni, pe care Kirzner o definește drept „interacțiunea a numeroase acte individuale de descoperire reciprocă”. Într-o lume închisă, creșterea economică depinde de amânarea resurselor pe economii. Într-o lume deschisă, incertitudinea joacă un rol și greșelile unor jucători lasă loc pentru descoperirea ulterioară. În acest fel, întreprinzătorii nu numai că folosesc cunoștințe dispersate, ci chiar produc cunoștințe transformând-o de la a fi la nivel individual într-o nouă formă de cvasi-cunoaștere care există la nivelul pieței.

Astfel, potrivit lui Kirzner, întreprinzătorul are trei activități principale:

1. Arbitraj: acționează asupra unei diferențe de preț în spațiu. Nu necesită inovație.

2. Speculația: este arbitrajul în timp. De asemenea, nu necesită inovație.

3. Inovație: este crearea unei producții, a unei metode de producție sau de organizare.

Așadar, este nevoie de creativitate și imaginație. Oportunitatea este creată și nu există până în acel moment. Toate cele trei activități au anumite caracteristici comune: ele implică vigilență și cunoaștere de valoare și sunt inspirate de motivul profitului.

Un exemplu de vigilență antreprenorială este cazul băncii Grameen din Bangladesh. Această țară are o populație de peste o sută de milioane de locuitori și cea mai mare densitate a populației din lume. În același timp, acesta are unul dintre cele mai mici câștiguri pe cap de locuitor din lume. O mare parte a populației muncește la linia de panificație. În acest context, profesorul Yunus a creat Grameen Bank, care în prezent are 13000 de angajați și trei milioane și jumătate de debitori, cu o rată medie de rambursare a împrumutului de 98% .

Totul a început cu împrumuturi pentru oameni foarte săraci, fără garanții. Aceste împrumuturi erau destinate unor mici proiecte antreprenoriale, cum ar fi cumpărarea unei vaci și vânzarea laptelui. Rezultatul a fost că toți banii au fost rambursați. Înainte de acest succes inițial, profesorul Yunus a decis să continue proiectul. Cele mai multe împrumuturi sunt acum acordate femeilor, mai ales mamelor care sunt de obicei analfabete. Din motive culturale, băncile din Bangladesh nu ar împrumuta, de obicei, bani pentru femei. Experiența a arătat că familia ar beneficia de obicei mai mult atunci când banii îi sunt împrumutate soției decât soțului.

Impactul asupra oamenilor a fost imens.

Mortalitatea infantilă în rândul clienților băncii a fost redusă cu 37%.

Aproape 100% dintre copiii acelor familii frecventează școala.

Creditele au fost extinse la locuințe și studii.

Mulți dintre clienții săi sunt foști cerșetori.

Banca acceptă fiecare persoană cu un proiect bun.

Proiectul este monitorizat și antreprenorul este ajutat în gestionarea acestuia.

Potrivit lui Yunus, succesul se datorează faptului că prin împuternicirea oamenilor prin activități antreprenoriale, ei se simt mândri de realizările lor și doresc să-și continue performanțele. Împrumutul le permite să preia controlul asupra vieții lor.

După cum rezumă Yunus, această experiență ne-a învățat că ideile și cunoștințele noastre despre comportamentul uman sunt slabe și că fiecare persoană are potențial antreprenorial. În plus, aceasta expune necesitatea creării unui mediu favorabil creativității. Și, mai important, este posibil ca sărăcia să existe pentru că nu vrem să o eliminăm.

Compararea întreprinzătorului lui Schumpeter și al lui Kirzner

Se pare că există o contradicție aparentă între expunerea celor doi autori pe rolul antreprenorial. Pentru Schumpeter, esența antreprenoriatului este capacitatea de a se desprinde de rutină într-un proces dinamic competitiv, care în esență înseamnă a distruge echilibrul. Pentru Kirzner, există o stare inițială de dezechilibru pe care antreprenorul o corectează prin vigilența sa, restabilind situația de echilibru.

Folosind exemplul modului în care industria automobilelor a întrerupt industria de transporturi cu ajutorul cailor, Kirzner (1999) explică faptul că există o stare de dezechilibru înainte ca o nouă industrie să apară. Din cauza acestui stadiu de dezechilibru, consumatorii plăteau prețuri excesive pentru un transport ineficient, producția era ineficientă și resursele erau alocate greșit. Prin urmare, putem recunoaște o calitate de coordonare a inovării și nu o acțiune pur distructivă, așa cum susținea Schumpeter.

El concluzionează cu patru puncte de vedere, rezumând motivul pentru care atât natura disruptivă, cât și coordonată a inovației pot fi acceptate simultan:

1. Descrierea lui Schumpeter a profilului psihologic al unui întreprinzător este validă și precisă.

2. Exprimarea lui Schumpeter a distrugerii creative ca element esențial al capitalismului este valabilă și esențială.

3. Pentru a înțelege tendința echilibrată a piețelor în general, viziunea lui Kirzner asupra vigilenței față de oportunități este valabilă și semnificativă.

4. Ambele opinii ale antreprenorului nu sunt neapărat inconsistente.

Holcombe: legătura dintre oportunitățile antreprenoriale prezente și cele anterioare

Holcombe (1998) extinde ideile lui Kirzner privind spiritul antreprenorial prin legarea oportunităților actuale de antreprenoriat la antreprenoriatul trecut. El prezintă întrebarea: "De unde provin oportunitățile antreprenoriale?" Soluția sa la această problemă este că multe oportunități sunt rezultatul acțiunilor anterioare ale altor antreprenori. Astfel, spiritul antreprenorial creează un mediu care poate genera mai mult spirit antreprenorial.

Potrivit lui Holcombe (1998), oportunitățile au trei surse. În primul rând, schimbările în dezvoltarea economică a unei societăți care rezultă din antreprenoriat. În al doilea rând, aceste schimbări creează noi oportunități pentru o mai mare specializare. În al treilea rând, ele creează nișe de piață. Împreună, acestea sunt rădăcina noilor oportunități antreprenoriale. El oferă ca exemplu industria de calculatoare, unde dezvoltarea mouse-ului cu infraroșu s-a bazat pe dezvoltarea anterioară a mouse-ului ca dispozitiv periferic, ceea ce, la rândul său, a fost o îmbunătățire a calculatorului personal.

Această concluzie importantă este criticată și extinsă de Boettke și Coyne (2003), care explică faptul că antreprenoriatul este atât de răspândit încât nu poate explica singură creșterea economică, deoarece multe țări cu creștere redusă au resurse antreprenoriale. Prin urmare, cei doi cercetători extind ideea lui Holcombe și explică faptul că „dezvoltarea este cauzată de adoptarea unor instituții care, la rândul lor, canalizează și încurajează efectul antreprenorial al acțiunii umane într-o direcție care stimulează creșterea economică".

High: antreprenorul ca inițiator al instituțiilor

High (2009) aplică ambele idei: el extinde conceptul de antreprenoriat dincolo de granițele pieței și definește un antreprenor ca inițiator al unei instituții, cum ar fi diviziunea muncii, contabilitatea monetară și proprietatea privată. Antreprenorul său combină proprietățile definițiilor lui Mises, Schumpeter și Kirzner. De la Mises, el consideră antreprenorul ca purtător de incertitudine inerent fiecărei acțiuni. De la Schumpeter, el adaugă introducerea unei noi combinații, iar de la Kirzner, el are în vedere vigilența la oportunități de câștig. Prin urmare, antreprenorul este definit ca un individ care poartă incertitudinea acțiunii și care, prin intermediul vigilenței sale față de oportunități, introducând o nouă instituție.

High consideră trei etape în formarea unei instituții, adică stabilirea unei practici comune, ca proces antreprenorial.

În primul rând, introducerea unei noi practici de către antreprenor.

În al doilea rând, alți membri ai grupului învață și judecă noua practică.

În al treilea rând, adoptatorii timpurii implementează noua practică prin imitație și convingere, creând o nouă instituție.

High dă exemplul unui vânător care introduce o nouă armă și devine un producător mai bun de carne. Alți vânători îl observă și evaluează noua armă. Odată satisfăcut de avantajul său, practica este extinsă la întreaga comunitate și se înființează o nouă instituție.

În studiul său, High avansează pentru a explica modul în care diviziunea muncii, contabilitatea monetară și proprietatea privată au apărut datorită existenței unor antreprenori care au considerat fiecare dintre ei o oportunitate de a spori eficiența. Această extensie, împreună cu viziunea lui Holcombe asupra antreprenorului, prezintă o mare importanță în dezvoltarea unei teorii economice cuprinzătoare, deoarece permite explicarea diferitelor instituții care au apărut prin timp și istorie.

După explicarea modelului austriac în capitolele anterioare, accentul acestei secțiuni este acela de a demonstra că filozofia și metodologia ideilor austriece privind antreprenoriatul pe piața economică sunt susținute de realitate. Contribuția istoriei la studiul spiritului antreprenorial și caracteristicile întreprinzătorului în mediul modern va fi explicată, urmată de o analiză a unora dintre cele mai importante paradigme ale dezvoltării IT, respectiv a cazurilor IBM și a mainframe-ului, Microsoft și PC, Google și motorul de căutare, și în cele din urmă Facebook și rețeaua socială de internet. În fiecare caz, se identifică revoluția în piață creată de un antreprenor vizionar.

Istoria și studiul asupra antreprenoriatului

O analiză a literaturii istorice relevă faptul că istoria a jucat întotdeauna un rol major în studiile privind antreprenoriatul. Jean B. Say a citat cazul dominării industriei textilelor englezești asupra industriei de lână belgiană și a bumbacului din Germania în secolul al XVIII-lea pentru a explica diferența dintre abilitățile științifice și aptitudinile antreprenoriale. Schumpeter a explicat, de asemenea, că cercetarea privind antreprenoriatul ar trebui să includă un studiu al structurii și al schimbărilor în industrii, piețe, societăți, economii și sisteme politice în care antreprenorii operează. Schumpeter chiar a încercat să-și scrie propriul său istoric de antreprenoriat.

Scrierile lui Schumpeter despre antreprenor au inspirat un grup de istorici economici în anii 1940, condus de savantul Harvard, Arthur Cole. Mai târziu, Thomas Cochran, sub influența lui Talcott Parsons și au adăugat un cadru sociologic studiului antreprenoriatului. Întrucât această școală nu a produs nimic semnificativ, majoritatea cercetărilor din anii 1960 s-au orientat spre studiul organizațiilor și a rolului antreprenorilor în cadrul acestor organizații. În anii 1970, cercetarea în domeniul antreprenoriatului a fost în mare parte urmărită de sociologi, psihologi și câțiva economiști care s-au concentrat pe trăsăturile cheie asociate antreprenoriatului. La sfârșitul anilor '70, Mark Casson a încercat să relaționeze antreprenoriatul cu modele istorice de dezvoltare.

Dezvoltările ulterioare au fost, în cea mai mare parte, din partea unor oameni de știință care au căutat caracteristicile de personalitate ale antreprenorului. Studiile mai recente s-au centrat pe o abordare evolutivă și, ulterior, au creat un interes reînnoit în istorie, arătând un potențial de integrare a studiilor istorice și teoretice. Unele domenii emergente includ antreprenoriatul internațional și e-antreprenoriatul. Dependența de pas, definită ca și faptul că variațiile din contextul istoric creează variații fundamentale ale comportamentului antreprenorial, apărând și ca un concept important. Toate aceste fapte i-au determinat pe Jones și Wadhwani să concluzioneze că fuzionarea istoriei și teoriei prezintă o mare promisiune pentru cercetarea viitoare.

ANTREPRENORUL MODERN

Te Velde (2001) analizează caracteristicile antreprenorului actual. În primul rând, antreprenorul IT modern trebuie să obțină angajamentul altor persoane. Având în vedere că sunt necesare niveluri ridicate de calificare, sunt necesare angajamente comune, ceea ce, la rândul lor, impun cerințe ridicate în ceea ce privește încrederea reciprocă. Antreprenorul trebuie să acționeze astfel „ca garant al certitudinii și ca punct focal al încrederii” și trebuie să convingă toate părțile implicate că „se poate face cu adevărat”. Acest aspect al antreprenoriatului a fost deja recunoscut de Schumpeter

Provocarea antreprenorului este astfel de a obține resursele necesare și de a gestiona aceste așteptări. Există, prin urmare, două dimensiuni ale funcției antreprenoriale: retorica (așteptările: „această tehnologie deține promisiuni mari”) și materialul (dezvoltarea reală). Dificultatea pentru antreprenor este de a crea masa critică necesară pentru a face inovația să se dezvolte (material), fără a pierde sprijinul sponsorilor săi (retorică). Arta antreprenoriatului constă în menținerea celor două aspecte aliniate. Te Velde concluzionează că funcția principală a antreprenorului este de a construi o pistă retorică pentru noi combinații. Astfel linia materială susține retorica, iar progresul tehnologic este, prin urmare, rezultatul unei gestionări adecvate a așteptărilor. În acest sens, creșterea economică nu este determinată de capital, ci de fenomenele psihologice.

Concurența în economia cunoașterii

În timp ce vârsta de informare a definit noi modalități de a face afaceri, „fundamentele concurenței rămân neschimbate”. Participanții la piață trebuie să înceapă încă cu scopul corect, să obțină un beneficiu diferit față de cei pe care concurența le oferă și să accepte compromisuri în produs și în lanțul valoric, ceea ce va face o companie distinctă și unică printre colegii săi ș.a. Pe această bază, industria informațiilor a creat noi înlocuitori, a crescut numărul concurenților și a redus costurile. Următoarele patru studii de caz au definit industria informațiilor moderne: de la mainframe-ul care a schimbat modul în care întreprinderile mari fac afaceri, în mediul global, exemplificat prin rețeaua socială a Facebook; trecând prin apariția PC-ului și utilizarea sa în gospodărie și ajungând la dezvoltarea instrumentelor de căutare. După cum explică Chandler și Cortada (2000), cheia succeselor lor poate fi rezumată după cum urmează: un sistem încorporat în întreprinderi mari de afaceri.

Definirea momentelor în industria IT

IBM și revoluția mainframe

Potrivit informațiilor furnizate, revoluția IBM datează de câteva decenii înaintea dezvoltării computerelor electronice lui Herman Hollerith (1860-1929), un om de afaceri și inginer germano-american care a creat bazele a ceea ce a devenit mai târziu International Business Machines Corporation, cunoscută sub numele de IBM.

Ideea cheie a lui Hollerith a fost că datele ar putea fi codificate numeric prin împărțirea numerelor în anumite locuri de pe un card. Apoi, cu ajutorul unui dispozitiv, informațiile de pe aceste carduri puteau fi citite, numărate și sortate. El a brevetat-o ​​la 8 ianuarie 1889 ca o „metodă de compilare a statisticilor”. El a construit mai târziu mașini pentru Biroul de recensământ al SUA, pe care le-a folosit în timpul recensământului din 1890. Diferența a fost substanțială: în timp ce recensământul anterior din 1880 a durat opt ​​ani pentru a fi prelucrat, lucrarea ar putea fi făcută în numai un an. Astfel, invenția sa a devenit temelia industriei moderne de prelucrare a informațiilor.

În 1911, compania sa a fuzionat cu alte trei firme. Noua firmă, sub conducerea lui Thomas J. Watson, a fost redenumită International Business Machines Corporation sau IBM, în 1924. Noua companie a fabricat mai multe produse, inclusiv sisteme de menținere a timpului de lucru al angajaților, cântare de cântărire, mașini automate de tăiat carne și echipamente de carduri perforate. În timpul mandatului său, Watson a fost orientate spre modelarea a ceea ce va deveni cultura IBM. Câțiva ani mai târziu, în timpul celui de-al doilea război mondial, IBM a construit Harvard Mark I, primul calculator digital automat. În anii 1950, IBM a devenit un contractor important pentru dezvoltarea calculatoarelor pentru sistemele automate de apărare ale Forțelor Aeriene ale SUA. Mai târziu, IBM a construit calculatorul SAGE, care a inclus afișarea video, memoria cu nucleu magnetic, limbajul algebric al computerului și transmisia de date digitale prin linii telefonice și rețele. Un singur computer de acest tip costa 30 milioane de dolari. Cu această experiență, IBM și-a conceput ulterior sistemul de rezervare SABER de succes și s-a stabilit sub forma celui mai mare producător de calculatoare.

Cu toate acestea, o pauză mare a venit odată cu apariția mainframe-ului IBM System / 360, care a definit IBM ca supraviețuitor în domeniul calculatoarelor, producând mai mult de 70% din toate computerele în 1964 și schimbând modul în care funcționează întreprinderile mari. Principalii sai concurenți, UNIVAC, Burroughs, NCR, Control Data Corporation, General Electric, RCA și Honeywell, au scăzut treptat sau au dispărut de pe piață. NCR și Honeywell au renunțat la afacerea principală, NCR a intrat în domeniul caselor de marcat și Honeywell, în termostate. Cheia succesului IBM System / 360 a fost că a diferențiat între arhitectură și implementare, ceea ce a permis companiei să vândă o familie de modele compatibile la prețuri diferite. Acum, clienții ar putea începe cu sisteme mici, știind că pot face upgrade la sisteme mai mari, care utilizează același software de operare și au aceleași aplicații software. În plus, IBM a început să facă diferența între vânzări și producție și a introdus conceptul de leasing al calculatoarelor în loc să le vândă. Această flexibilitate a oferit companiei IBM un avantaj de piață față de concurenții săi, ai căror clienți au trebuit să aleagă între mașinile pe care le-ar depăși și mașinile care erau supradimensionate și inutil de costisitoare. Persoana care se afla în spatele acestei idei a fost Gene Amdahl, arhitect calculator-norvegiano-american si antreprenor hi-tech.

Microsoft și PC-ul

Deoarece IBM s-a concentrat pe afacerea cu computerul mainframe și Digital Equipment Corporation (DEC) pe computerele cu costuri reduse, ei nu și-au dat seama cum se îndrepta piața spre PC. Această oportunitate a fost abordată pe deplin de Bill Gates de la Microsoft. Gates (2006) explică modul în care el și cofondatorul Microsoft, Paul Allen, și-au dat seama că ceea ce era necesar pentru crearea de software pentru PC se rezuma la o platformă potrivită atât pentru gospodărie cât și pentru birou, care ar permite programatorilor să producă „produse cu adevărat utile la scară comercială”. Soluția lor a fost Microsoft BASIC, oferind fundația comună ce a permis ca programele dezvoltate pentru un set de hardware să ruleze pe un altul. BASIC a făcut mult mai ușoară programarea pe calculator, ceea ce a adus mai mulți oameni în industrie.

Al doilea punct de cotitură a fost MS DOS. Gates nu avea un plan de studiu definit în timp ce era student la Harvard și, astfel, și-a luat o vacanță în 1975. După ce Intel a lansat procesorul Intel 8080, a realizat că acesta a fost primul cip de calculator care costa mai puțin de 200 de dolari și care ar putea rula sub formă de bază. El a profitat de această oportunitate și a decis să deschidă o companie de software pentru calculator cu prietenul său Paul Allen. În 1980, IBM a abordat Microsoft pentru a proiecta interpretul BASIC pentru PC-ul său. Gates le-a trimis la Digital Research (DR) și la sistemul de operare CP / M. Negocierile IBM cu Digital Research nu au mers bine și în timpul unei întâlniri ulterioare, Gates a propus ca IBM să utilizeze 86-DOS (QDOS), un sistem de operare similar CP / M. Microsoft a încheiat o înțelegere cu Seattle Computer Products (SCP) și a devenit, astfel, agent exclusiv de licențiere, iar mai târziu proprietarul integral al lui 86-DOS. După adaptarea sistemului de operare pentru PC, Microsoft a livrat-o la IBM ca PC-DOS. Gates a insistat că IBM a lăsat Microsoft să păstreze drepturile de autor ale sistemului de operare, deoarece credea că alți furnizori de hardware ar clona sistemul IBM. Acesta a fost accidentul său de geniu și a făcut Microsoft un jucător important în industria de software.

A treia idee cheie a fost conceptul Windows, care a comercializat o idee deja dezvoltată la secțiunea R & D a Xerox Corporation. Steve Jobs de la Apple Computer a încorporat ideea în produsele sale, dar Microsoft a văzut oportunitatea de afaceri. La acea vreme, IBM dezvolta OS / 2 și AT & T împreună cu Sun Microsystems, Xerox și alte firme au creat o versiune mai prietenoasă a Linux-ului. Hewlett-Packard și Digital Equipment Corporation (DEC) au introdus propriile versiuni de Linux.

Confruntată cu această situație, strategia lui Gates a fost de șase ori mai mare:

• a continuat să investească în MS-DOS, deoarece avea încă o bază de clienți mare;

• a creat un joint-venture cu IBM pentru dezvoltarea OS / 2;

• deși a văzut Linux ca o amenințare mai mică, a purtat discuții cu mai multe firme pe proiecte de dezvoltare Linux. Acest lucru ia dat o imagine actualizată a locului în care mergea piața și la păstrat în joc în cazul în care Linux era câștigătorul;

• a cumpărat o participație majoră la Santa Cruz Operation, cel mai mare vânzător de Linux pentru PC-uri;

• a continuat să dezvolte aplicații precum Excel și Word;

• a făcut o investiție majoră în Windows

În acest fel, el a creat un plan care l-a acoperit împotriva oricărei eventualități. Deși a fost criticat la acea vreme că nu avea o strategie clară, abordarea sa s-a dovedit a fi de succes. Astăzi Microsoft Windows este practic pe fiecare PC. În prezent, Microsoft continuă cu această abordare, având un portofoliu de investiții care include web, corporative, divertisment la domiciliu și dispozitive mobile.

Google și motorul de căutare

„Faptul căumele companiei a devenit un verb în limbile engleză, germană și alte limbi este dovada influenței sale omogene asupra culturii globale". Această declarație subliniază modul în care Google a devenit sinonim cu motoarele de căutare de pe internet, deplasându-și complet concurenții precum Infoseek, Lycos, AltaVista și câțiva alți jucători mai mici. Istoria acestui fenomen a început în 1995, când fondatorii acestuia, Larry Page și Serghei Brin, își făceau doctoratul în cercetare la Universitatea Stanford din California, SUA. Ei și-au dat seama că deficiența motoarelor de căutare a constat în lipsa lor de clasificare. Rezultatul unei căutări a fost un set de linkuri care nu au legătură și nu au fost clasificate corespunzător. Împrumutând o idee din articolele științifice, a căror importanță este sporită de câte ori sunt menționate de alte publicații, ei au emis ipoteza că ar putea să stabilească importanța site-urilor web în funcție de numărul de link-uri către o pagină care a existat pe internet. Această idee a pus bazele motorului lor de căutare Google. În plus, se păstrează simplitatea designului paginii, ceea ce a atras „utilizatorii care caută informații”. „Acesta a fost în contrast evident cu numărul tot mai mare de pagini de Internet ocupate, cu anunțuri sclipitoare, grafică și tip aglomerat. Pentru că nu se simțea ca și cum Google ar încerca să vândă ceva, oamenii au luat dreptul de proprietate asupra motorului de căutare și l-au adoptat mai ușor ca pe un element propriu lor ". În acest fel, Google a revoluționat tehnologia de căutare concentrându-se asupra utilizatorului.

Al doilea lucru pe care Page și Brin l-au făcut a fost să aibă o demonstrație a ideii lor după ce a fost deja folosită la Universitatea Stanford. În acest mod, au făcut o impresie mare asupra Andy Bechtolsheim, un capitalist de risc, care a văzut multe idei în prezentările PowerPoint. El imediat „a scris un cec întocmit către Google Inc. de 100 000 $”. Acesta a fost începutul activității lor comerciale. În plus, s-au luat unele decizii importante. În primul rând, au folosit mai multe computere în loc de un mainframe mare. Acest lucru le-a permis să aibă mai multă putere de procesare la costuri mult mai mici. În al doilea rând, au folosit sistemul de operare Open Source Linux, care este gratuit. Aceste economii au oferit Google un avantaj semnificativ față de concurenții săi. Și în al treilea rând, ei au clasat apariția anunțurilor în funcție de relevanță. Acest concept i-a lăsat să adauge anunțuri la căutare, dar într-o manieră care nu părea invazivă pentru utilizatori și era legată de căutările lor. Astfel, au creat un model de afaceri care include o tehnologie de căutare a sunetului și o pagină curată. Serviciile lor sunt oferite gratuit și fac profit prin vânzarea de reclame. Rezultatul a constat în cel mai rapid, cel mai mare și mai cuprinzător motor de căutare și o avere pentru fondatorii lor.

Facebook și rețeaua socială de internet

Facebook este un site de socializare în rețea socială. Facebook fost creat în februarie 2004 de Mark Zuckerberg, împreună cu Andrew McCollum și Eduardo Severin și a fost conceput pentru a conecta utilizatorii. Numele site-ului se referă la facebook-urile de hârtie folosite de unele colegii americane pentru a ajuta elevii și personalul să se cunoască reciproc. Facebook permite utilizatorilor să creeze profiluri cu interesele personale, fotografiile și orice altceva pe care utilizatorii doresc să-l posteze. Fiecare dintre aceste date reprezintă o legătură care conectează utilizatorul de alți utilizatori care au postat informații similare.

Cei mai mulți utilizatori sunt studenți, dar apelul este extins. Există grupuri de aventuri, de jazz, oameni de știință etc. Accesul inițial a fost limitat la studenții de la Harvard și apoi a fost extins la alte colegii din Liga Ivy. În septembrie 2005 a fost lansată ca o versiune de liceu. Ulterior, a fost deschisă angajaților mai multor companii precum Apple și Microsoft. Pe 26 septembrie 2006 a fost deschisă tuturor celor care au o adresă de e-mail valabilă și au vârsta de peste 13 ani. Site-ul a fost blocat în diferite țări, cum ar fi Siria, China și Iran. În octombrie 2007, Microsoft a plătit 240 milioane de dolari pentru o cotă de acțiuni. În noiembrie 2007, miliardarul din Hong Kong, Li Ka-shin, a investit 60 de milioane de dolari.

Facebook este gratuit pentru utilizatori și generează venituri din publicitate. Microsoft este partenerul exclusiv al Facebook pentru publicitatea de tip banner. În februarie 2007, a adăugat opțiunea Cadouri, care permite utilizatorilor să trimită cadouri virtuale prietenilor lor, iar în luna mai a aceluiași an a adăugat opțiunea Marketplace, care le permite utilizatorilor să plaseze reclame gratuite. Au fost create mai multe aplicații, inclusiv jocuri precum șah și Scrabble. Până în mai 2008, site-ul a atras 123.9 milioane de vizitatori unici și 14 milioane de fotografii au fost încărcate zilnic pe site. În prezent se situează printre primele zece site-uri de top din lume. Facebook a câștigat premii de la PC Magazine și de la Webby Awards și se situează pe locul al doilea după iPod, ca cele mai populare lucruri printre studenți.

Geniul lui Mark Zuckerberg a fost acela de a crea un site care să încurajeze oamenii să descopere cine sunt și modul în care se relaționează cu alții prin facilitarea unor relații de nișă care îi fac pe indivizi să se simtă ca ei aparțin comunității și sunt acceptați. Cu toate acestea, a prezentat mai multe dezavantaje, cum ar fi „dependența de Facebook” – persoane care petrec multe ore pe zi actualizând paginile și căutând oameni – lipsa de discreție atunci când se prezintă informații personale sau dorința excesivă de a arăta un număr mare de conexiuni, alături de măsurarea popularității personale.

CONCLUZII

Bogăția modelului austriac rezidă în faptul că oferă o imagine cuprinzătoare a modului în care apar procesele economice. Această comprehensivitate se datorează faptului că economia austriacă începe cu conceptul de individ care are două caracteristici principale: este unic în capacitatea sa de a imputa valoarea și, într-o anumită măsură, este atât rațional, cât și irațional. Perspectiva austriacă este îmbunătățită prin descrierea a două instituții: societatea și piața. Primul aspect explică modul în care oamenii cooperează și, prin aceasta, modul în care formează un colectiv. Al doilea aspect precizează o formă particulară de cooperare umană, și anume în ceea ce privește tranzacțiile comerciale. În plus, modelul austriac este completat cu adăugarea funcției antreprenoriale, ceea ce explică modul în care se produce schimbarea pe piață. Această funcție este foarte incluzivă prin faptul că are în vedere schimbările la diferite niveluri: întreprinzătorii pot fi inovatori la scară largă, ca în opinia lui Schumpeter, sau pot introduce mai multe modificări obișnuite ale pieței, în opinia lui Kirzner. Din aceste motive, trăsătura distinctivă a acestei viziuni austriece și, prin urmare, importanța acestui studiu este aceea că se creează un cadru pentru o analiză precisă a proceselor economice care pot găzdui multe situații culturale sau sociale diferite și, totuși, studiile de caz au arătat că se menține un grad mare de realism.

Teoria antreprenoriatului și a teoriei economice a firmei au astfel multe de învățat una de cealaltă. O bună teorie a spiritului antreprenorial ar trebui să explice condițiile în care are loc antreprenoriatul: antreprenorul are nevoie de o firmă? Am argumentat că ideea de antreprenoriat ca hotărâre oferă cea mai clară legătură între antreprenoriat și proprietatea asupra activelor. În mod similar, teoria economică a firmei poate fi îmbunătățită substanțial prin luarea în serios a eterogenității esențiale a bunurilor de capital și a nevoii ulterioare de experimentare antreprenorială. Vor fi incluse aceste informații în teoria economică a firmei? Suntem optimiști, dar păziți. Deoarece aceste concepte se află în mod fundamental în afara cadrului standard de optimizare constrâns, ele sunt inerent dificil de modelat matematic. Economiștii moderni au dificultăți în aprecierea ideilor care nu sunt exprimate în acest limbaj familiar. Într-adevăr, cele mai recente progrese teoretice în teoria economică a firmei au fost dezvoltate în cadrul mai formal asociat cu Grossman, Hart și Moore și nu în cadrul mai deschis asociat cu Williamson. Relaxarea acestei constrângeri poate duce la progrese considerabile în înțelegerea economiei de către entitate.

Așa cum explică Jones și Wadhwani (2006), istoria poate contribui la înțelegerea antreprenoriatului. În acest sens, studiul de caz a prezentat câțiva jucători foarte importanți care au modelat dezvoltarea computerelor, a software-ului lor și a internetului. Hollerith a redefinit industria de procesare a informațiilor. Nu numai că a avut o minte creativă din punct de vedere tehnic, dar a interpretat și o nevoie pe piață. Coompaniei IBM i-a trebuit mai mult de o jumătate de secol să găsească un alt vizionar în Gene Amdahl, care și-a dat seama de importanța portabilității pe piața mainframe-urilor. Mulți ani mai târziu, IBM a fost depășit de Microsoft Bill Gates. Perspectiva sa profund tehnică – o platformă comună de dezvoltare pentru toate tipurile de hardware – și capturarea oportunității care i-a fost prezentată, au definit vremurile noastre moderne. Astăzi majoritatea locuințelor și companiilor din țările dezvoltate utilizează software-ul său. Dominația sa în mediul desktop este aproape necontestată. Dar el și-a găsit și adversarul în Google. Paradoxal, ideea Google s-a născut într-o clădire pentru studii postuniversitare de la Universitatea Stanford donată de Microsoft. Page și Brin au arătat nu numai geniu de cercetare, dar și minți de afaceri pragmatice care au dus la cuvântul google să fie astăzi sinonim cu căutarea. Încă o dată, așa cum a fost cazul mainfram-urilor IBM și software-ului Microsoft, clienții au ales, folosind produsul lor. Facebook este prea recent un caz de judecat. Cu toate acestea, captarea impresionantă a pieței și redefinirea relațiilor sociale sunt, de asemenea, un exemplu de distrugere creativă.

Toate cazurile prezintă oameni de afaceri capabili să interpreteze nevoile unei piețe și au folosit ocaziile lor de a se îmbogăți. Toți au modificat modul în care se fac afaceri și modul în care este creată valoarea economică. Rezultatul este o producție mai mult conceptuală decât fizică, capitalurile care se deplasează la mai multe tehnologii de ultima generație și crearea unui proces de distrugere creativă definit de Schumpeter vizând o extindere a cunoștințelor care a modificat modul de producție.